Dreptate de Gen. Dimnesiunea Globala
Problematica minorităților naționale a fost în atenția Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa în documentul final de la Viena din 1989 ambele adoptate la încheierea celor două reuniuni general-europene. Saltul cel mai important însă, substanțial și de o calitate mult superioară în ceea ce privește protecția minorităților naționale se consideră pe bună dreptate că s-a înregistrat la Reuniunea de la Copenhaga a Conferinței asupra dimeniunii umane a CSCE (5-29 iunie 1990) unde în documentul adoptat a fost incluis un capitol (IV) important consacrat minorităților naționale În actul respectiv la punctul 30 din capitolul menționat, statele participante au recunoscut că problemele referitoare la minoritățile naționale nu pot fi rezolvate în mod satisfăcător decât într-un cadru politic democratic bazat pe statul de drept, cu un sistem judiciar independent eficace. Acest cadru, se arată în continuare, garantează respectarea integrală a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, egalitatea în drepturi și condiții între toți cetățenii, libera exprimare a tuturor intereselor și aspirațiilor lor legitime, pluralismul politic și toleranța socială.
Documentul Final de la Copenhaga a recomandat trei principii fundamentale care vizează problematica minorităților: respectul pentru drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, ca parte componentă a drepturilor omului, general recunoscute, constituie un factor esențial pentru pace, justiție, stabilitate și democrație (pct. 30, pargr.3); egalitatea în fața legii a tuturor, indiferent de originea etnică și interzicerea oricărei forme de discriminare, precum și a încercărilor de asimilare forțată (pct.31); opțiunea personală asupra apartenenței la o minoritate națională, din care nu poate rezulta nici un dezavantaj (pct.32, paragr.1).
Față de problematica prezentată, în conformitate cu documentele internaționale, apreciem că drepturile persoanelor aparținând minorităților trebuie respectate și garantate ca parte a drepturilor universale ale omului. Exercitarea acestor drepturi este în mod esențial un proces individual, posibil într-un cadru politic democratic, bazat pe principiul egalității de tratament și al nediscriminării între cetățenii aparținând aceluiași stat. În acest context, abordarea de drepturi specifice persoanelor ce aparțin minorităților – în domeniul învățământului, al culturii, al libertății religioase, al participării la viață publică – reprezintă un mijloc de promovare a egalității depline în drepturi între toți cetățenii unui stat și de eliminare a oricărei discriminări.
La nivel de doctrină, invocându-se documentele internaționale universale sau cele cu caracter regional, sunt promovate mai multe opinii în ceea ce privește drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale. Astfel, unii autori apreciază că: individul care aparține unei minorități dintr-un stat este beneficiarul anumitor drepturi care revin minorităților și care le poate exercita în comun cu ceilalți membri ai grupului minoritar.
Pentru garantarea drepturilor minorităților entice, religioase sau lingvistice sunt, de o deosebită importanță, respectarea a două principii fundamentale: principiul nediscriminării și principiul egalității în drepturi a tuturor cetățenilor unui stat, în exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Nici o persoană nu trebuie pusă într-o situație defavorabilă, pe simplul considerent că ea aparține unui grup minoritar. De asemenea, în același plan susține că în elaborarea reglementărilor referitoare la minoritățile naționale, entice, religioase sau lingvistice, rolul determinant revine și în prezent statelor. Documentul Reuniunii de la Copenhaga a C.S.C.E. din iunie 1990 stipulează că: statele participante exprimă convingerea lor; că apărarea și promovarea drepturilor omului și libertăților fundamentale reprezintă una din sarcinile esențiale ale statului și reafirmă că recunoașterea acestor drepturi și libertăți constituie fundamentul libertății justiției și păcii; un anumit rol îl au și organizațiile internaționale, inclusiv partidele politice, sindicatele, organizațiile pentru apărarea drepturilor omului; toate documentele internaționale subliniază semnificația asigurării drepturilor minorităților pentru menținerea păcii, pentru colaborarea internațională și pentru viață democratică a statelor.
Dreptul recunoscut minorităților de a stabili și a menține “contacte libere și pașnice peste frontiera cu persoane care se află în mod liber în alte state, îndeosebi cu acela cu care au în comun identitatea etnică, culturală, lingvistică sau religioasă, ori patrimonial culturală (art. 17 al Convenției cadru pentru protecția minorităților naționale), nu conferă altor state responsabilități de protecție a grupurilor minoritare dintr-un stat dat”.
În prezent ne aflăm într-un proces de realizare a Europei în care elementele de suveranitate națională vor fi îngustate printr-o partajare a suveranității și pentru o siguranță colectivă. O altă tendință manifestată în domeniu a fost aceea de regionalizare a importanței și implicațiilor acestei problematici, considerate explicit sau implicit ca aparținând Europei Centrale și de Est. O astfel de apreciere neglijează semnificația pe care o are asupra chestiunii în cauză, un complex de factori ținând de evoluția istorică și politică, și în special de nivelul de dezvoltare economică a spațiului central și est-european, ca și faptul că degenerearea conflictuală a perceperii alterității entice, culturale și regionale nu este un fenomen care să afecteze doar acest spațiu, ci și pe acel occidental. În contradicție cu acest punct de vedere, unii specialiști străini în doemniu susțin că este o realitate socială faptul că discriminarea și intoleranța legate de religie și etnicitate se pot regăsi în toate reuniunile lumii și în state având diverse fraze de dezvoltare economică. Intoleranța este fanatizată atât de disctatori cât și de așa-ziși democrați pentru a-și realiza propriile lor interese și politici meschine.
Una din obligațiile generale cunoascute ale persoanelor care fac parte din minorități, care într-un fel poate fi considerată o obligație specifică este cea de loialitate sau de fidelitate față de țara în care trăiesc.
Probleme care se ridică în legătură cu exercitarea drepturilor specifice ale persoanelor care fac parte din minorități, atestă că tratamentul aplicat acestor persoane constituie, în ultima instanță, o problemă de organizare politică și constituțională a statelor, deci care face parte din “afacerile interne” ale statului, ca și alte probleme de legislație și jurisdicție civilă, penală, administrativă, multe din ele fiind direct legate de drepturile acestor persoane și implicit de protecția identității lor.
Precizăm că documentele internaționale prevăd angajamente ale statelor de a coopera în legătură cu punerea lor în aplicare. Astfel, ele s-au angajat prin Pactul internațional asupra drepturilor civile și politice prin Convenția internațională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială să prezinte rapoarte periodice cu privire la măsurile luate pentru aplicarea prevederilor acestor acte.
În legătură cu autonomia, legislația României, ca de altfel și documentele internaționale, nu cuprinde prevederi care să recunoască sau să garanteze o așa-zisă autonomie pe criteriu etnic în cazul persoanelor care fac parte din minorități.
La nivelul României, cadrul legislativ existent, încurajează autonomia locală ca modalitate eficientă și operativă de rezolvare de către autoritățile administrației publice locale a unei părți importante a treburilor publice în interesul colectivităților locale, inclusiv a celor ce vizează afirmarea specificității unor zone și regiuni.
În concluzie, apreciem că, drepturile persoanelor care fac parte din minorități de a lua parte la viața publică decurg din principiile egalității în drepturi și nediscriminării și este strâns legat de exercitarea drepturilor mentionale (n.n. la cultură proprie, la folosirea limbii materne, la participarea religiei proprii). Participarea la viața poltică, creează condiții favorabile persoanelor respectiv pentru exercitarea acestor drepturi, pentru protecția identității lor naționale, entice, lingvistice, culturale și religioase.
Mai mult decât atât, această participare la viața publică reprezintă pe lângă cea mai bună cale de promovare a drepturilor și intereselor legitime ale oricărei persoane și o modalitate reală de rezolvare a unor probleme specifice pentru persoanele care fac parte din minorități (crearea condițiilor necesare pentru asigurarea unei reprezentări parlamentare indiferent de rezultatele alegerilor, constituirea unor structuri de conlultare a minorităților, etc.) ncipiile egalității în drepturi și nediscriminării și este strâns legat de exercitarea drepturilor mentionale (n.n. la cultură proprie, la folosirea limbii materne, la participarea religiei proprii). Participarea la viața poltică, creează condiții favorabile persoanelor respectiv pentru exercitarea acestor drepturi, pentru protecția identității lor naționale, entice, lingvistice, culturale și religioase.
Mai mult decât atât, această participare la viața publică reprezintă pe lângă cea mai bună cale de promovare a drepturilor și intereselor legitime ale oricărei persoane și o modalitate reală de rezolvare a unor probleme specifice pentru persoanele care fac parte din minorități (crearea condițiilor necesare pentru asigurarea unei reprezentări parlamentare indiferent de rezultatele alegerilor, constituirea unor structuri de conlultare a minorităților, etc.)
=== Lucrarea ===
CUPRINS
Noțiuni introductive ………………………………………………………………..3
Cap. I Delimitări conceptuale ………………………………………………………5
I.1 Uniunea Europeană și Minoritățile ………………………………………13
I.2 Etapa Societății Națiunilor ……………………………………………..21
I.3 Protecția drepturilor persoanelor care fac parte din minorități la nivelul tratatelor bilaterale ………………………………………………………….25
Cap. II Drepturile persoanelor aparținȃnd minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice ……………………………………………………………37
II.1 Dreptul la cultura proprie ………………………………………………38
II.2 Dreptul de a folosi limba maternă ……………………………………..46
II.3 Dreptul de a practica și profesa religia proprie ………………………..53
Cap. III Studiu de caz ……………………………………………………………..57
Concluzii…………………………………………………………………………..73
Bibliografie ……………………………………………………………………….77
Noțiuni introductive
Problema minorităților nu este, o problemă a alterității unor grupuri sociale cât o problemă a imposibilității statului modern, laic rațional și neutru sub aspect etno-cultural de a asigura o guvernare echidistantă a tuturor grupurilor sociale care intră în componența sa. Pe un plan mai general putem afirma că normele abstracte ale democrației reprezentative și ale statului de drept nu oferă o garanție suficientă a limitării posibilităților statului de a abuza împotriva unor asemenea categorii de cetățeni. Din acest motiv înclinăm să privim problema minorităților ca specifică democrației și statului de drept. O dictatură ori un regim totalitar poate persecuta la fel de bine majoritatea ca și minoritatea. Deși considerate de oportunism politic impun regimurilor totalitare menajarea unor susceptibilități ale populației majore, sau mai ales, exploatarea unor prejudecăți, simpatii sau antipatii ale acesteia, este greu de crezut că majoritatea va beneficia de un avantaj real în urma unor asemenea practici.
Gradul de persecuție diferă – minoritatea este uneori mai grav afectată de măsurile arbitrare ale unui dictator – dar mecanismul (persecuției) este același. Minoritatea optimă într-un stat dictatorial ori totalitar nu poate fi protejată fără a pune în discuție însăși legitimitatea și eficiența sistemului politic. Una dintre caracteristicile fundamentale ale regimurilor totalitare o constituie maniera imprevizibilă și arbitrară în care sunt interpretate și aplicate toate normele juridice, inclusiv cele proprii – chiar și cele recent adoptate – motiv pentru care protecția minorităților ar trebui să includă nu doar controlul normativ ci și pe cel al tuturor măsurilor de aplicare, până la cea din urmă verigă administrativă ceea ce, chiar și în cazul care ne-ar contraveni flagrant până și celor mai elastice accepțiuni ale noțiunii de suveranitate, ar constitui o imposibilitate din punct de vedere tehnic. Aceste două considerente (cel al legitimării și cel de ordin tehnic) impun, credem, restrângerea problemei minorităților la regimurile organizate pe baza statului de drept. Doar într-un sistem juridic bazat pe norme clare, generale și abstracte a căror aplicare și interpretare sunt previzibile și în care modificările de amploare ale reglementărilor – în special a celor privitoare la drepturile indivizilor – sunt puțin probabile, are sens discuția despre drepturile minorităților. Într-un asemenea sistem drepturile majorității sunt garantate de mecanismele politice și constituționale (vot uninominal, alegeri periodice, limitarea realegerii în funcția supremă, libertatea de asociere, libertatea cuvântului, etc.) rămânând deschisă doar problema protecției minorităților împotriva folosirii abuzive a unor astfel de mecanisme.
În consecință – protecția minorităților – poate fi abordată și înțeleasă cât timp pornim de la noțiunea de problemă a minorităților (concepută ca acea situație în care diversitatea etnică, lingvistică, religioasă ori culturală ajunge să pună în discuție legitimitatea constituirii și limitele teritoriale ale statului). În cazul în care tratarea acestui domeniu pornește de la noțiunea de “minoritate” analiză este îngreunată din primul moment datorită dificultăților existente în definirea acestui termen situație ce face obiectul următorului capitol “Delimitări conceptuale”.
Рοrnind de la aсeste idei, struсtura luсrării рe cinci сaрitοle a avut în vedere realizarea unui demers lοgiс, сοerent și unitar, în măsură să evidențieze atât сeea сe se сunοaște în dοmeniu сât și сοntribuțiile рrοрrii, simțindu-se nevοia de a οrdοna și gruрa сunοștințele сu рrivire la сeea сe рresuрune ο dreptate de gen, рreсum și la dimensiunea ei infοrmativă, într-un sistem сare s-a dοrit a fi bine delimitat și сοerent.
Cap. I Delimitări conceptuale
Formularea unei definiții în cazul conceputului de minoritate reprezintă o problemă pe cȃt de importantă pe atȃt de controversată la nivelul Dreptului internațional.
Nereușita unui consens în domeniu constă atât în existența unor dificultăți de ordin jurirdic cât mai ales de ordin politic, situații datorate multitudinii de interese a statelor pe teritoriul cărora, locuiesc aceste categorii de persoane, ajungându-se până la tendința de excludere a unor grupuri. Importanța dosebită a acestei definiții, rezidă în nevoia determinării beneficiarului drepturilor care se acordă în asemenea cazuri, adică a subiectului de drept. Pȃnă în prezent nu există o definiție unitară și general valabilă a termenului de minoritate. Mai mult decȃt atȃt, oportunitatea unei asemenea definiții a fost negată. Această incertitudine cu privire la destinatarii „protecției minorităților” este sesizată și din terminologia utilizată în actele și tratatele internaționale. Ȋn epoca antebelică erau vizați doar locuitorii avȃnd o anumită confesiune ori o anumită naționalitate (în sens etnic). Tratatele minorităților menționează „minoritățile de rasă, limbă sau religie”, formulare preluată în doctrină deși anumiți autori optează pentru sintagma „minoritățile naționale”. Art. 27 al PIDCP adoptat în 1966 se referă la minoritățile „etnice, religioase sau lingvistice” iar Rezoluția nr. 47/135 adoptată de Adunarea Generală a ONU (la 18 XII 1992) consacră „drepturile persoanelor aparținȃnd minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice”. Ȋn fine, Convenția – cadru europeană din 1995 are în vedere „minoritățile naționale”. Acești termeni nu se suprapun perfect. Formularea „minoritățile rasiale (etnice), religioase ori lingvistice” are mai degrabă un caracter descriptiv, urmărind să înglobeze toate cazurile de alteritate care ar putea perturba funcționarea unei democrații parlamentare legitimate prin votul majorității. Ea a fost, și este, utilizată în organizații internaționale (Societatea Națiunilor în epoca interbelică și ONU după 1945) constituind expresia unei abordări a problemei minorităților pornind de la general către particular. Termenul de „minoritate națională” vizează situația concretă din Europa (de regulă, din zona central-estică a continentului) și conduce în mod implicit la o abordare avȃnd ca punct de plecare interesele unor grupuri minoritare concrete.
Ȋn literatura juridică publică în limba germană – unde problema minorităților a constituit și constituie un subiect frecvent abordat – se manifestă tendința de a întări – prin construcții terminologice elaborate și consecvent utilizate – argumentația în sprijinul recunoașterii calității de subiect de drept titular de drepturi și de obligații, a minorităților naționale. Autorii ale căror lucrări ilustrează această tendință pornesc de la dispozițiile actelor internaționale ce stipulează drepturi în favoarea persoanelor aparținȃnd minorităților pentru a configura instituția unui drept – pozitiv – al acestora („Minderheitenrecht” – termen utilizat în mod consecvent în lucrările consacrate protecției minorităților) care este apoi asociat „dreptului grupurilor naționale” („Volksgruppenrecht”) aflat încă într-o fază embrionară. Ȋn concluzie apreciem că, crearea unei anumite terminologii și impunerea unei utilizări consecvente a acesteia anticipează într-o măsură însemnată soluțiile la care se poate ajunge în examinarea problemei minorităților.
Ȋncercări de definire a noțiunii de minoritate au existat în literatura de specialitate și apar de asemenea în lucrări recente. Este de reținut în context și aportul mecanismelor internaționale dar și a unor țări în dezvoltarea concepției asupra minorităților.
Astfel, Curtea Permanentă de Justiție Internațională, într-un Aviz consulativ dat la 31 iulie 1930, cu privire la emigrarea comunităților greco-bulgare pe baza convențiilor încheiate în urma războiului dintre cele două țări, se pronunța în sensul următor cu privire la termenul de minoritate vizat de convenție: un grup de persoane care trăiesc într-o țară sau o localitate dată, care au o rasă, o religie, o limbă și tradiții proprii și sunt unite prin identitatea acestei rase, acestei religii, acestei limbi și a acestor tradiții într-un sentiment de solidaritate, în scopul de a păstra tradițiile lor, de a-și menține cultul, de a asigura instrucția și educația copiilor lor, conform geniului rasei lor, și de a se ajuta reciproc.
Definițiile propuse în cadrul instituțiilor organizațiilor internaționale, mai cu seamă în cadrul ONU, prezintă un interes deosebit prin aceea că oferă o imagine a concepției general împărtășită de funcționarii internaționali precum și de experți care colaborează la activitatea acestor instituții. Aceste definiții nu au fost acceptate de ONU (nu a trecut de Comisia Drepturilor Omului din cadrul ECOSOC) însă oferă elemente de care nu se va putea lipsi o viitoare definiție a minorităților, în cazul în care va fi vreodată formulată.
Subcomisia pentru combaterea discriminării și protecția minorităților a redactat în 1950 un proiect de definiție, conform căruia, termenul de minoritate “include numai acele grupuri nondominante ale populației care posedă și doresc să-și mențină tradiții sau caracteristici etnice, religioase sau lingvistice stabilite, evident diferite de cele ale restului populației. Asemenea minorități trebuie să includă în mod corespunzător un număr suficient de persoane, pentru a putea dezvolta asemenea caracterisitici. Membrii unor asemenea minorități trebuie să fie loiali statului ai cărui cetățeni sunt”.
Într-un studiu realizat în perioada 1967-1977 în cadrul aceleiași subcomisii profesorul Francesco Capotorti definea “minoritățile etnice, religioase sau lingvistice ca un grup de persoane, inferior din punct de vedere numeric, restului populației unui stat situat într-o poziție nondominantă în statul a cărui cetățenie o au (aceste persoane), care posedă caracteristici sub aspectul etnic, religios sau lingvistic care le deosebesc de restul populației acelui stat și care manifestă, chiar și în mod implicit un sentiment de solidaritate orientat în direcția conservării culturii, religiei, tradiției și limbii proprii”. O astfel de definiție era în consonanță și de fapt, viza realizarea prevederilor art. 27 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice. Fiind una din cele mai complexe și mai apropiate definiții care să înlesnească o opinie majoritară, ea stă la baza mai multor acte normative (legi, convenții, tratate, etc.) și proiecte care țin de reglementarea statutului acestei categorii de persoane. În cazul definiției lui F. Capotorti, cel mai puțin două criterii pe care le evidențiază par a fi esențiale, respectiv – limitarea statutului de minoritate doar pentru cetățenii din statul în cauză – prezența unor caracteristici etnice, religioase sau lingvistice distincte de cele ale restului populației.
În anul 1985 a fost făcută o nouă încercare de a defini minoritățile, în raportul prezentat aceleiași subcomisii de către canadianul Jules Deschenes. Minoritățile erau definite ca “un grup de cetățeni ai unui stat care constituie o minoritate numerică, se află într-o poziție nedominantă în acel stat, care au caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale majorității populației și care au simțul solidarității între ei, motivat fie implicit printr-o voință colectivă de a supraviețui și al căror scop este de a realiza egalitatea de fapt și de drept cu majoritatea”.
Cele două definiții prezentate au fost examinate de subcomisia pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților și transmise Comisiei drepturilor omului, care însă nu le-a dat nici o urmare.
O nouă definiție a fost elaborată de norvegianul Asbjorn Eide, raportor special în aceeași subcomisie în anul 1993.
În acest caz “se înțelege prin minoritate orice grup de persoane care-și au reședința într-un stat suveran, reprezintă mai puțin de jumătate din populația societății naționale și ai cărui membri au în comun trăsături de natură etnică, religioasă sau lingvistică care-i deosebesc de restul populației”.
Într-un proiect de Convenție privind problematica minorităților, elaborat în 1993 de Comisia Europeană pentru democrație prin drept, organ consultativ al Consiliului Europei, minoritatea este definită ca fiind “un grad numeric inferior restului populației unui stat, ai cărui membri, care au cetățenia acestui stat, posedă caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populației și sunt animați de voința de a-și păstra cultura, tradițiile, religia sau limba (art.2)”.
Recomandarea 1201 (1993) a Adunării parlamentare a Consiliului Europei referitoare la un proiect de protocol, adițional la Convenția Europeană a drepturilor omului, privind drepturile minorităților naționale, propunea în primul articol o definiție a termenului de “minoritate națională”. Definiția era limitată la domeniu de aplicare al CEDO și viza un “grup de persoane dintr-un stat care:
locuiesc pe teritoriul acelui stat și sunt cetățenii lui;
mențin legături de lungă durată, trainice și durabile cu acel stat;
manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice disctince;
sunt suficient de reprezentative deși în număr mai mic decȃt restul populației unui stat sau al unei regiuni a acelui stat;
sunt motivele de preocuparea de a păstra împreună ceea ce constituie identitatea lor comună, inclusiv cultura, tradițiile, religia sau limba lor”.
Reține însă atenția că ambele definiții propuse la nivelul Consiliului Europei au precedat adoptarea, în 1995, a Convenției-Cadru privind protecția minorităților. Acest document european nu conține însă nici o definiție a conceptului de minoritate. Prin urmare, Consiliul Europei nu a acceptat nici una din cele două definiții prezentate.
De asemenea, situația s-a finalizat în mod relativ asemănător și în ceea ce privește adoptarea unui protocol adițional (referitor la minorități) la Convenția Europeană privind drepturile omului, în sensul că după adoptarea Convenției-cadru din 1995, demersul respectiv a fost abandonat. În acest caz, dispozițiile recomandării nu au semnificație istorică pentru statele mebre, valoare juridică dobândind doar prin încorporarea într-o serie de tratate bilaterale precum “Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate între România și Ungaria” (art. 15, alin. 1, pct.b) sau “Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare între România și Ucraina” (art. 13 alin. 1)
Se cuvine însă făcută precizarea că dispozițiile recomandării vor fi aplicate “ca angajamente juridice, în scopul protejării și promovării identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a minorității române din Ungaria și a minorității maghiare din Romȃnia” (art.15, alin.1, pct. B din Tratatul româno-maghiar) și respectiv “minorității române din Ucraina și a minorităților ucrainene din România”. ( art.13, alin. 1 din Tratatul româno-ucrainean). Se poate constata cu ușurință faptul că stipulațiile din articolele menționate pornesc de la faptul existenței unor minorități concrete (română, maghiară și ucraineană) și dispun – printre altele – aplicarea principiilor generale și a drepturilor materiale recunoscute, și respectiv, conferite de recomandare, fără a mai face necesară soluționarea problemei definirii unei minorități. În consecință, se poate conchide că, chiar și prin dispozițiile tratatelor menționate, definiția din primul articol al recomandării rămâne lipsită de valoare juridică păstrând doar o importantă pur teoretică.
De asemenea, este de reținut faptul că dispozițiile recomandării vor fi aplicate ca angajamente juridice numai în cazul țărilor care le-au înscris în tratatele lor bilaterale deci nu vor produce efecte cu privire la alte țări, privind protejarea și promovarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase, ale persoanelor care fac parte din minorități.
Din definițiile prezentate, din care nici una nu a dobândit o recunoaștere care să implice acceptarea unor efecte de drept internațional, pot fi reținute câteva elemente fundamentale ce întrunesc un relativ consens atât la nivel de doctrină cât și în cazul documentelor internaționale pentru configurarea conceptului de minoritate, astfel:
trăsături etnice, religioase sau lingvistice distinctive. În înțelesul organizațiilor internaționale minoritățile naționale sunt grupurile de oameni care se deosebesc de alte grupuri de pe teritoriul statului suveran;
inferioritatea sub aspect numeric. De regulă, minoritățile sunt inferioare altei părți de populație care constituie populația majoritară. Nu însă totdeauna inferioritatea numerică conduce la atribuirea unui statut juridic de minoritate. În context, deosebim, pe de o parte, situația unor națiuni titulare, care deși sunt minoritare față de restul populației ele exercitând puterea politică dominantă, iar pe de altă parte, situația în care un stat (Finlanda) sau mai multe (Elveția) minorități, conform constituției reprezintă factori constitutivi ai statului.
Problema stabilirii limitei inferioare pentru ca un grup să devină minoritate dacă este posibil așa ceva – rămâne deschisă. Rezoluția. Subcomisiei pentru lupta contra discriminării și protecției minorităților (din 1953) menționează doar că “minoritățile trebuie să includă un număr șsuficient de persoane pentru a-și păstra ele însele caracteristicile lor tradiționale”.
poziția nedominantă. Ȋn situația în care minoritățile ar domina politic, necesitatea de a beneficia de protecție juridică dispare.
cetățenia statului în care locuiesc persoanele ce aparțin acelui grup.
Celelalte categorii de populație – cetățeni, străini, apatrizi, imigranți, refugiați, popoarele autohtone (indigene) – dispun de un alt statut reglementat de convenții internaționale speciale. Se invocă spre exemplu, în cazul imigranților, protecția drepturilor acestora prin Convenția privind protecția drepturilor muncitorilor migranți și a membrilor familiilor lor, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluția A/Res/45/158 din 18 decembrie 1990.
În acest sens poate fi exemplificată și respingerea fermă de către Germania a propunerii Turciei de a-i include pe muncitorii migranți din Europa în categoria de “minorități naționale”.
În același context, este puțin probabil că vor fi urmate și aplicate prevederile comentariului general la art. 27 din Pactul Internațional asupra drepturilor civile și politice realizat de Comitetul O.N.U. pentru drepturile omului (organism creat prin Pactul respectiv), potrivit căruia “un stat nu poate restrânge doar la proprii cetățeni drepturile prevăzute în art. 27”. Comentariul prezentat conduce astfel la ideea unui drept al persoanei și nu al cetățeanului. În planul celor prezentate nu întrunește o majoritate, nici opinia de substituire a cerinței cetățeniei cu cea a “rezidenței suficient de îndelungate”.
Remarcăm totuși că eforturile care se fac în planul protecției drepturilor categoriilor de persoane menționate țin cont de o situație reală, ce se poate crea la un moment dat într-o țară. Un număr suficient de persoane de aceeași etnie, stabilindu-se dacă întrunesc toate caracteristicile unor minorități (își mențin trăsăturile etnice, lingvistice, culturale sau religioase distincte), acestea ar trebui să poată beneficia de drepturile conferite de documentele interne și internaționale persoanelor care fac parte din minorități.
Ȋn sensul găsirii a noi soluții pentru păstrarea identității etnice, lingvistice și religioase a acestor categorii de persoane, denumite “noile minorități”se pronunța și R. Wolfrum.
voința grupului minoritar de a fi considerat minoritate și a-și păstra propria identitate.
Sub acest aspect, atât legislația statelor cât și documentele internaționale menționează ca factor determinat în conturarea apartenenței de grup, dorința individului ca atare de a aparține sau nu de minoritate. Această liberă opțiune exclude orice măsuri coercitive care ar putea să vină din partea “minorității” sau “majorității”. Totodată, conștiința solidarității interne, scopul comun al colectivității, autoidentificarea reprezintă elemente subiective, semnificative atât în definirea minorității cât și în existența ei ca atare. Este însă foarte greu a separa trăsăturile obiective (caracteristici culturale, etnice, lingvistice și criteriul numeric) ale identității de voință de a le prezerva. În acest sens, Pierre George aprecia că “identitatea unei majorități se bazează pe memoria sa colectivă inseparabilă de particularitățile sale etnice și culturale”.
În conluzie, putem afirma faptul că, deși nu există o definiție general acceptată în cazul noțiunii de minoritate, la nivel internațional au fost adoptate documente cu conținut din ce în ce mai dezvoltat în legătură cu standardele aplicabile persoanelor care fac parte din minorități. În contextul acestei problematici, criteriile valabile și care întrunesc totalul consens sunt etnicitatea, limba, cultura sau religia elemenete în legătură cu care normele dreptului interzic orice fel de discriminare. În referire la lucrarea prezentată, vom folosi un termen uzurar la nivelul O.N.U., respectiv „persoane aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase sau lingvistice.”
I.1 Uniunea Europeană și Minoritățile
Inițial tratatul de la Roma din 1956 de înființare a Comunității Economice Europene și chiar amendamentele ulterioare nu cuprindeau prevederi referitoare la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale.
Cu toate acestea, în cadrul Uniunii Europene, apreciindu-se diversitatea lingvistică și culturală europeană, la 16 octombrie 1981, la nivelul Parlamentului European s-a adoptat o rezoluție a unei Carte Comune a Limbilor și Culturilor Regionale și a Drepturilor Minorităților Etnice. Documentul urmărea să încurajeze guvernele în perfecționarea legislației care viza această problematică. Comisia Parlamentului European a adoptat în 1989 un proiect a Cartei drepturilor pentru minoritățile naționale.
De asemenea, anterior, în anul 1977, Consiliul Comunității a adoptat o directivă privind educația copiilor muncitorilor migranți, conform căreia statele membre au obligația de a lua măsuri adecvate pentru a facilita integrarea copiilor migranților din ale țări membre ale Comunității, prin învățarea limbii oficiale a statului gazdă, ca și prin promovarea studierii limbii materne și a culturii de origine a acestor copii. Evaluările ulterioare atesta că statele membre sunt departe de aplicarea dispozițiilor respective.
În Parlamentul European au fost înaintate mai multe propuneri și rezoluții pe diferite subiecte care privesc grupurile etnice minoritare. Jeak H.A. Vandemenlebrache, deputat belgian, a propus proiectul unei rezoluții (83-0690/90) în care se pronunța pentru un drept european al minorităților naționale.
O semnificație aparte are și raportul Contelui de Stanffenberg elaborat din împuternicirea Comisiei Judiciare și a Drepturilor Cetățenilor care definesc noțiunea de grupare etnică prin evidențierea a patru elemente:
prezența într-un stat membru trebuie să fie de mai multe generații;
să se distingă din punct de vedere lingvistic, istoric, și/sau religios de restul populației;
să aibă o identitate culturală specifică;
să constituie în acel stat o minoritate demografică.
Uniunea Europeană deși nu a fost în principiu obligată să reglementeze probleme privind drepturile persoanelor care fac parte din minorități, acestea fiind de competență națională a statelor, excepție făcând doar cazurile ce privesc circulația forței de muncă și condițiile acesteia, dată find preocuparea sa pentru pacea și stabilitatea continentului european, instituția în cauză joacă un rol ce nu poate fi neglijat în edificarea unor relații interetnice de cooperare și înțelegere în țările membre.
În acest sens poate fi interpretată și prevederea din Tratatul de la Mastricht din 7 februarie 1992, prin care se cere Comunității “să contribuie la înflorirea culturii statelor membre, respectând diversitatea lor națională și regională și punând în evidență moștenirea culturală comună”. Se recunoaște astfel necesitatea protecției diversității regionale, lingvistice și culturale. Pe această linie a implicării Uniunii Europene în problematica minorităților, se înscrie și inițiativa Comunității Europene privind convocarea unei conferințe de pace la Haga și crearea unui comitet de Arbitaj, denumit după numele președintelui sau Comitetul “Bandinter”. Acest Comitet a elaborat o declarație care stipulează condițiile ce trebuiesc îndeplinite în perspectiva recunoașterii, de către noile state din Europa de Est și fosta Uniune Sovietică.
În context, între altele, se prevede obligația noilor state de a respecta drepturile omului și garantarea drepturilor grupărilor și minorităților etnice și naționale, în conformitate cu angajamentele subscrise în cadrul C.S.C.E. (Organizația pentru securitate și cooperare în europa decembrie). În consecință, se poate constata că, declarația nu stabilește norme noi în legătură cu minoritățile, ci se referă la angajamentele C.S.C.E. Precizăm însă că recunoașterea este un act public suveran al oricărui stat care nu este însă supus unor condiții prestabilite privind politica statului recunoscut.
În 1949 într-un raport al Comitetului pentru problemele juridice și administrative din cadrul Adunării Parlamentare, se recunoștea importanta problemei unei mai largi protecții a drepturilor minorităților naționale.
Cu toate acestea, Convenția Europeană a drepturilor omului adoptată ulterior în cadrul Consiliului Europei, cuprinde dispozițiile generale referitoare la drepturile persoanelor care fac parte din minorități, limitându-se să prevadă în art. 14 că “exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situatie”.
În cazul acestui text este în mod clar vorba de o clauză de nediscriminare care privește, între ale motive și pe cel de aparteneță la o minoritate națională. Dispozițiile acestui articol nu se pot invoca decât în cazul încălcării unuia din drepturile menționate în articolele precedente din document (dreptul la viață, la libertate și siguranța persoanei, la un proces echitabil, la viață privată, etc.) și nu constituie în consecință o reglementare de sine stătătoare a drepturilor minorităților. În planul aplicării art.14 din Convenție, Curtea Europeană a drepturilor omului a dezvoltat o interesantă jurisprudență care a devansat caracterul limitat al prevederii respective.
Evoluția la nivel european a drepturilor minorităților a fost generată într-o măsură mai mare de relații între statele central europene și est europene, precum și de cele între acestea și cele din vestul Europei. De asemenea, impulsionarea procesului de soluționare eficientă a problemei minorităților pe continent a fost determinată și de idea edificării unei Europe multiculturale, teza ce s-a manifestat începȃnd cu anii 1960. Nu în ultimul rȃnd, remarcăm creșterea interesului pentru minorități în contextul căderii zidului berlinez și a sȃngeroasei destrămări a Iugoslaviei și URSS.
Rezultatul acestor tendințe și evoluții în domeniul problematicii minorităților – s-a concretizat în adoptarea în cadrul Comunității Europene a două convenții, ce au tangență directă cu sistemul de protecție a persoanelor care fac parte din minorități, respectiv Carta Europeană a Limbilor Regionale și Minoritare și Convenția – Cardu pentru protecția minorităților, documente pe care le vom prezenta în continuare.
Carta Europeană a Limbilor Regionale și Minoritare
Scopul acestui document este promovarea și utilizarea limbilor minoritare și regionale, ca “expresie a bogăției culturale” și de a contribui la construcția unei Europe fondată pe principiile democrației și diversității culturale în cadrul suveranității naționale și intregrității teritoriale.
Carta definește expresia de “limbi regionale și minoritare” ca limbi folosite în mod tradițional într-o anumită zonă a unui stat de cetățeni ai săi care constituie un grup numericește inferior decât restul populației statului și care diferă de limbă sau limbile oficiale ale statului, fără a include dialectele și limbile migrațiilor (art. 1).
Carta structurată în cinci părți (dispoziții generale, scopuri și principii, măsuri de promovare a utilizării limbilor regionale și minoritare în viața publică, aplicare și dipoziții finale), prezintă caracteristica stabilirii în vederea promovării scopurilor acestui document, a unui “set” de măsuri din care statele semnatare pot alege ce anume vor aplica pe plan intern.
În plus, pe lângă această flexibilitate, Carta mai prevede în art. 19 alin. 1 un număr de doar 5 ratificări pentru a intra în vigoare. Intenția autorităților acestui document de a-l redacta în așa fel încât să producă efectele în cel mai scurt timp este evidentă. Meritul autorilor documentului constă în faptul că, într-o perioadă în care tendința în favoarea resuscitării la nivel european a protecției minorităților nu era încă destul de clară, au reușit să statuteze într-o convenție internațională anumite drepturi ale minorităților. Pe de altă parte posibilitatea de a opta acordată statelor poate duce la adoptarea unor măsuri superficiale sau vag definite din setul de măsuri oferit de partea a III-a a Cartei, respectiv măsuri adecvate de protecție a limbii, în învățămȃnt (art.8), justiție (art.9), administrație și servicii publice (art.10), mijloace de comunicare (art. 11), viață culturală (art.12), economică și socială (art. 13).
De menționat doar că, pentru domeniul cultural, Carta pune accent pe importanța angajării unui personal care să fie foarte bun cunoscător al tradițiilor minoritare sau regionale, pe facilitarea participării directe a grupurilor minoritare la planificarea activităților de ordin cultural, pe elaborarea și promovarea unui limbaj economic, administrativ, comercial, etnic, juridic, etc. adecvat în limbile minorităților.
Această stare de fapt generoasă răspunde însă unei nevoi reale de flexibilitate, decurgȃnd din situația diferită a țărilor membre ale Consiliului, a limbilor regionale și minoritare vorbite și a minorităților care trăiesc pe teritoriile lor. Latura pozitivă a documentului este și definirea practică. Astfel, părțile sunt obligate să prezinte, periodic, un raport asupra măsurilor intreprinse în domeniul dat, iar un “Comitet de experți independenți” instituit ca efect al Cartei, va putea să examineze aceste rapoarte.
Convenția-cadru privind protecția minorităților.
A fost adoptată la 10 noiembrie 1994 și deschisă spre semnare la 1 februarie 1995. Romȃnia a semnat Convenția-cadru la data de 1 februarie 1995 la Paris, iar în același an a realizat și ratificarea documentului. Convenția-cadru a fost adoptată în locul unui protocol adițional la Convenția Europenă a Drepturilor Omului, propus prin Recomandarea 1201 a Consiliului Europei.
Convenția cadru este primul tratat multilateral care reglementează, în exclusivitate, protecția minorităților. Din acest considerent prevederile acestui document au fost formulate cu multă rigoare și prudență. Ȋn context, statele și-au impus mai degrabă scopuri pragmatice ale politicii lor, fără a stipula practic nici un drept de care minoritățile s-ar putea prevala ca atare (în mod direct).
De asemenea, Convenția-cadru, ca de altfel și celelalte documente internaționale, nu cuprinde o definiție a noțiunii de “minoritate națională” și nu recunoaște în vreun fel existența unor drepturi colective în cazul persoanelor care fac parte din minorități.
Sunt însă și situații în care termenii folosiți, precum “în măsura posibilului”, “în cadrul sistemelor legislative naționale”, “dacă există suficientă cerere” etc., evidențiază flexibilitatea dispozițiilor cuprinse în Convenție în sensul unor soluții raportate la particularitățile statelor părți.
Titlul I al Convenției-cadru (art. 1-3) cuprinde dispoziții generale, consacrând protecția minorităților naționale și a drepturilor persoanelor care fac parte din acestea ca parte integrantă a protecției internaționale a drepturilor omului (art. 1), aplicarea Convenției cu bună credința în spirit de înțelegere, tolerantă și cu respectarea bunei vecinătăți, relațiilor prietenești și cooperării între state (art.2), dreptul persoanelor aparținând minorităților de a alege libere dacă să fie tratate sau nu ca atare fără ca vreun dezavantaj să decurgă din această lege (art. 3, alin. 1), precum și facultatea acestor persoane de a exercita drepturile prevăzute în Convenția-cadru, individual sau în comun cu alții (art.3, alin. 2).
Primele două articole reiterează norme demult conscarate în dreptul internațional public. În ceea ce privește art. 3, acesta aduce un element de noutate.
Titlul al doilea (art. 4-19) cuprinde prevederi care stipulează un set de principii specifice: egalitatea și interdicția discriminării (art.4), dreptul la cultură proprie și la identitate (art.5), obligația de a încuraja un spirit de toleranță (art.6), libertatea de întrunire, libertatea de gândire, a conștiintei, religiei (art. 7), dreptul la manifestarea propriei religii și la înființarea de asociații religioase (art.8), libertatea de expresie (art.9), dreptul de a folosi limbă proprie în privat și în public, oral și scris (art.10), dreptul de a utiliza numele și prenumele propriu în limba minoritară (art.11), obligația luării unor măsuri în domeniul educației în scopul încurajării cunoașterii culturii, istoriei, limbii și religiei, atât ale minorităților cât și ale majorității (art. 12), dreptul de a constitui și administra instituții de învățământ privat (art. 13), dreptul de a învăța limba sa minoritară (art. 14), dreptul de a participa la viața cultural-socială și economică, precum și la treburile publice (art. 15), abținerea de la măsuri care, modificând proporțiile populației din arii locuite de persoane aparținând minorităților naționale, sunt îndreptate împotriva drepturilor și libertăților decurgând din principii înscrise în Convenția-cadru (art. 16), abținerea statelor de la atingeri aduse dreptului persoanelor aparținând minorităților de a stabili și menține contacte peste frontiere (art.17), părțile urmând a depunde eforturi pentru a încheia acorduri bilaterale și multilaterale cu alte state, îndeosebi cu țările vecine pentru a asigura protecția persoanelor aparținând minorităților (art. 18), angajându-se să respecte principiile înscrise în Convenție, aducându-le doar acele modificări sau limitări, restricții și derogări prevăzute în instrumentele juridice internaționale, în special în Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale (CEDO), în măsura în care acestea sunt relevante pentru drepturile și libertățile decurgând din principiile menționate (art.19).
O parte din prevederile Convenției-cadru (cele referitoare la egalitate, nediscriminare, libertate religioasă, practicarea cultului religios) nu fac altceva decât să reintereze într-o formă ușor modificată, dispoziții din documente internaționale universale ori regionale, destinate protecției drepturilor omului. Elemente de noutate se înregistrează în privința dreptului la folosire a numelui în limbă proprie ori în cazul drepturilor la contacte transfrontaliere cu persoane de aceeași limbă, etnie sau religie. Reține atenția faptul că prevederile art. 18 referitoare la limitările făcute în aplicarea principiilor Convenției-cadru sunt destul de vagi și vor ridica probleme de interpretare.
Titlul III (art 20-23) conține prevederi referitoare la aplicarea și interpretarea Convenției. Astfel, art. 20 stipulează obligația persoanelor aparținȃnd unei minorități naționale de a respecta legislația națională și drepturile majorității sau ale altor minorități, art 21 prevede interdicția de a interpreta Convenția în vreun mod care ar implica o atingere adusă egalității suverane, integrității teritoriale sau independenței politice a statelor, iar art. 22 interzice interpretările prin care s-ar aduce atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale. Art. 23 prevede o prioritate a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în interpretarea dispozițiilor din Convenția-cadru care au același obiect.
Cel de-al patrulea titlu (art.24-26) tratează supravegherea și controlul asupra modului de aplicare a Convenției de către părți stabilind în acest sens, atribuții în seama Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei (art. 24) Secretariatului General al Consiliului Europei (art. 25) prevăzând înființarea unui Comitet Consultativ care va asista Comitetul de Miniștri în vedrea evaluării sistemului de protecție a minorităților naționale (art. 26).
Titlul V conține prevederile finale, bazate pe clauzele model pentru convențiile și acordurile încheiate în cadrul Consiliului Europei. Convenția rămâne deschisă și acelor state care nu sunt membre ale Consiliului Europei.
I.2 Etapa Societății Națiunilor
Încheierea primului război mondial a marcat constituirea de noi state naționale și întregirea altora, aceasta ca reazultat al dorinței popoarelor din Europa Centrală și de Est și al dezintegrării imperiilor multinaționale – austro-ungar, otoman și țarist (pe bază principiului naționalităților, denumit drept al popoarelor la autodeterminare în cadrul principiilor prezentate de președintele american, Woodrow Wilson, pentru a pune capăt războiului).
În acest fel au apărut noi state și noi minorități pe continentul nostru. În noile condiții, puterile aliate și asociate învingătoare au considerat că pentru menținerea și promovarea păcii în Europa este necesar un mecanism de protecție în cazul minoritățior din diverse țări. Rol important pe această linie a avut președintele american Woodrow Wilson, aflat sub influența lobby-ului evreiesc american.
Elaborarea acestui sistem i-a revenit Comisiei Statelor noi și a Protecției Minorităților de la Conferința Păcii de la Versailles, influențată, de altfel într-o măsură importantă, de la Memorandumul adresat Conferinței de către Comitetul delegațiilor evreiești. Faptele sunt confirmate și de D.H. Miller, care constată că, în al doilea proiect de Pact al președintelui American, se stripula o clauză referitoare la minorități, și anume: „Societatea Națiunilor va cere tuturor statelor noi, ca o condiție prealabilă pentru a fi recunoscute ca state independente și autonome, să se angajeze să acorde tuturor minorităților de rasă sau naționalitate, în jurisdicția lor, exact aceleași drepturi și aceeași securitate pe care o acordă majorității de rasă sau de religie”. O clauză identică a fost introdusă și în al treilea proiect, referindu-se doar la noile state, precum și la statele care solicitau admiterea în Societatea Națiunilor. Până la urmă prevederile respective au fost respinse, îndeosebi la insistența delegațiilor britanică și japoneză, în schimb ele au fost menținute în tratatele cu noile state.
Sistemul propriu-zis de protecție în cazul minorităților din cadrul Societății Națiunii era constituit din următoarele instrumente cu valoare juridică obligatorie:
Convențiile referitoare la minorități încheiate cu statele noi sau care și-au înregistrat teritoriul, respectiv cu Polonia (27 iunie 1919), Cehoslovacia (10 septembrie 1919), Statul sȃrbo-creoato-sloven (10 septembrie 1919), Romȃnia (9 decembrie 1919) și Grecia (10 august 1920);
Capitole speciale înscrise în tratatele de pace impuse țărilor învinse: Austriei (Saint German en Zaye, 10 septembrie 1919), Bulgariei (Neuillu, 27 noiembrie 1919), Ungariei (Trianon, 4 iunie 1920) și Turciei (Lausanne, 1923);
Declarațiile unilaterale prezentate de unele state la admiterea în Societatea Națiunilor, precum: Albania (în 2 octombrie 1921), Lituania (în 12 mai 1922), Letonia (în 7 iulie 1922), Estonia (în 17 noiembrie 1923) și Irak (în 30 mai 1932).
Tratatele și declarațiile menționate mai sus constituie, în linii mari, sistemul Societăților Națiunilor de protecție a minorităților. Este vorba în acest caz de obligații impuse de marile puteri învingătoare („principalele puteri aliate și asociate”) unor state aflate într-o situație politică precară, fie ca urmare a înfrângerii în război, fie datorită necesității de a obține recunoașterea independenței ori a achizițiilor teritoriale. Obligațiile asumate se aflau sub garanția Societății Națiunilor, iar modul de executare a acestora se afla în atenția Consiliului Societății Națiunilor.
Convențiile particulare privind protecția minorităților.
În afară de tratatele minorităților, încheiate din inițiativa marilor puteri învingătoare, o serie de tratate bi și multilaterale au avut ca obiect reglementarea situației minorităților.
În cazul acestora, dispozițiile diferă destul de mult față de pirmele (stipulând uneori emigrarea voluntară a minorităților ori schimbul de populație), iar domeniul de aplicare a prevederilor lor este uneori limitat la anumite regiuni. În unele cazuri sunt înserate clauze prin care părților li se dă posibilitatea de a solicita concursul organelor Societății Națiunilor (inclusiv Curții Permanente de Justiție Internațională) în vederea soluționării unor diferende. Totuși, uneori părțile au căutat să instituie mecanisme proprii de soluționare a chestiunilor de drept ori de fapt care ar decurge din aplicarea sau interpretarea acestor tratate, recursul la organele Societății Națiunilor făcându-se doar după epuizarea căilor jusrisdicționale stabilite de aceste tratate. Principalele convenții particulare care cuprind dispoziții referitoare la minorități au fost următoarele :
Declarația specială a Finlandei privind Insulele Aaland după intrarea acesteia în Societatea Națiunilor.
Convenția dintre Polonia și Orașul Liber Danzing încheiată în 9 noiembrie 1920 (privind minoritatea poloneză din ora); Convenția între Germania și Polonia din 15 mai 1922 (privind Silezia Superioară); Convenția din 8 mai 1924 privind teritoriul orașului Memel încheiată între Puterile Aliate și Asociate și Lituania.
Constatăm deci, că niciunul din „statele cu interese generale” nu și-au asumat vreo obligație în legătură cu protecția minorităților. Chiar și Germania învinsă a fost exceptată de la acest regim pe motivul că era „un stat de înaintată cultura”, ceea ce presupunea de la sine respectarea drepturilor omului. La fel a fost tratată și Italia. „Marile Puteri – remarcă Joust Herman – se considerau prea importante pentru a fi supravecgheate de o organizație internationala”. Au fost totodată semnate o serie de acorduri bilaterale care însă nu făceau parte integrantă din sistemul de protecție instituit de Liga Națiunilor.
În general, aceste documente (acorduri), redactate într-un conținut aproape similar, stipulau drepturile persoanelor aparținând minorităților și mecanismul de aplicare și supraveghere a prevederilor respective.
Tratatele respective și prevederile referitoare la minorități aveau în vedere două obiective și anume: să asigure persoanelor care fac parte din minorități, egalitatea în fața legii cu ceilalți cetățeni ai statului respectiv; să permită menținerea trăsăturilor și tradițiilor proprii ale grupurilor minoritare, să evite asimilarea lor forțată și să permită participarea la viața publică.
În general, prima parte a tratatelor se referă de fapt la drepturile omului și anume: dreptul la viață, dreptul la egalitate și dreptul la legalitate, libertatea conștiinței religioase, dreptul la cetățenie (pentru a se preveni ca membrii anumitor minorități să devină apatrizi).
A doua parte a tratatelor se referă la drepturile cetățeanului prin care se proclamă egalitatea în fața legii pentru toți cetățenii statului, indiferent de rasă, limbă sau religie.
De asemenea, sun rezerva dreptului statului de a stabili o limbă oficială, minorităților li se garantau largi posibilități pentru utilizarea limbilor materne, documentele respective consemnând facilitățile pentru a permite limbilor minoritare să fie folosite în fața tribunalelor, în plus față de libertatea de a folosi orice limbă în privat, în comerț, religie, în presă și în cazul reuniunilor publice; posibilitatea de a asigura instrucție în școala primară în limba minorității; alocarea de fonduri publice în scopuri religioase, de educație și caritabile pentru minorități.
A treia parte din unele tratate cuprindea clauze speciale pentru anumite minorități: de exemplu art. 11 al tratatului cu Polonia prevedea pentru evreii din această țară dreptul de a constitui comitete școlare care, sub controlul statului, asigurau repartizarea părții subvenționale destinate școlilor evreiești dar și conducerea școlilor respective. De asemenea, evreii nu puteau fi obligați la efectuarea vreunui act care să vină în contradicție cu religia lor – Sabbatul. Astfel era interzisă organizarea ori autorizarea unor alegeri generale sau locale în ziua de sâmbătă.
Prevederi relativ asemănătoare cuprinde și Tratatul cu România care, în art. 11, stipula că minoritățile săsești și secuiești din Transilvania li se acordă autonomia școalară și religioasă, sub controlul statului român.
Majoritatea autorilor împărtășesc opinia conform căreia drepturile acordate prin tratate erau aplicabile „persoanelor aparținând minorităților etnice, religioase sau lingvistice”, expresie care de altfel este folosită și în textul tratatelor. Ȋn consecință, minoritățile ca atare nominalizate sau subînțelese prin sistemul de protecție instituit de Liga Națiunilor n-au fost subiecte de drept public intern al statelor și cu atât mai mult de drept internațional.
Garanțiile regimului de protecție a minorităților, caracteristice acestei perioade, rezultau din prevederile tratatelor în cauză, în sensul că reglementările respective aveau o dublă protecție: internă și internațională.
Pe plan intern, drepturile persoanelor aparținând minorităților urmau să fie consacrate în legi fundamentale, fără a le putea modifica sau abroga în lipsa consimțământului din partea comunității internaționale.
În plan extern „statele cu interese limitate sau speciale” și-au asumat responsabilitatea de a nu modifica conținutul acestor legi fără a avea consimțământul expres al majorității Consiliului Societății Națiunilor. Astfel, prevederile în cauză deveneau obligații de interes internațional și erau puse sub garanția Societății Națiunilor (art. 12 din tratate).
I.3 Protecția drepturilor persoanelor care fac parte din minorități la nivelul tratatelor bilaterale
Ȋn general, protecția drepturilor persoanelor nu a fost reglementată la nivelul tratatelor bilaterale întrucȃt aceasta ar fi de natură să conducă la regimuri juridice diferite de la țară la țară și de la o minoritate la alta, ceea ce ar constitui o abatere de la principiul egalității în drepturi a tuturor persoanelor. Cu toate acestea însă, după cel de-al doilea război mondial, întȃlnim și tratate bilaterale care reglemetează situația minorităților sau în cazuri mai reduse, numai această problematică.
Pe această linie subliniem Tratatul de Stat cu Austria din 15 mai 1955, care pe lȃngă prevederi generale referitoare la protecția drepturilor omului și interzicerea discriminărilor, cuprinde și unele prevederi speciale referitoare la drepturile minorităților slovenă și croată în trei provincii austriece. Ȋn aceeași categorie se înscriu și tratatele de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, Romȃnia și Ungaria. Remarcăm, de asemenea, acordul între Guvernele autriac și italian din 1946, anexat la Tratul de pace cu Italia, care conținea dispoziții privind locuitorii de limbă germană din provinciile Bolzano și Trentino. Acorduri similare au fost realizate între India și Pakistan în 1950, în legătură cu drepturile fundamentale ale minorităților din cele două țări, în urma separării lor, între Anglia și Singapore în 1957 privind protecția unor grupuri entice religioase sau lingvistice din Singapore și între Franța și Madagascar în 1960 în legătură cu protecția populației din Insula Sfȃnta Maria. Precizăm că și în cadrul O.N.U. au fost adoptate rezoluții care vizau protecția grupurilor entice, religioase sau lingvistice în Palestina (1947), în teritoriile foste colonii italiene și privind Eritreea. Aceste înțelegeri și acorduri aveau în vedere, pe ansamblu, menținerea identității unor grupuri entice rezultate din soluționarea unor conflicte, ori eliminarea urmăririlor acestora.
După 1990, în urma trasformărilor produse în țările din Europa Centrală și de Est, s-au încheiat mai multe tratate în care țările în cauză au inclus dispoziții referitoare la problematica minorităților. În acest sens este semnificativ Tratatul de bună vecinătate și colaborare prietenească între Republica Federală a Germaniei și Republica Polonă din 16 decembrie 1991, document ce conține prevederi amănunțite în legătură cu drepturile cetățenilor polonezi de origine germană, respectiv ale cetățenilor germani de origine poloneză. În baza tratatului, persoanele în cauză au dreptul să-și păstreze și să dezvolte în mod liber, individual sau în comun cu alți membri ai grupului lor, identitatea lor etnică, culturală, lingvistică su religioasă, au dreptul să folosească limba maternă în particular și în public, să înființeze și să întrețină instituții, organizații sau asocialtii de educație, cultură și religie, să-și declare și să profeseze religia proprie, să stabilească și să cultive contacte neîngrădite în țară și în afara granițelor cu persoane cu care au în comun originea etnică sau națională, moștenirea culturală ori credința religioasă, să poarte numele și prenumele în limbă maternă.
În cazul statelor părți, Tratatul prevede obligația acestora de a proteja pe teritoriul lor identitatea etnică, culturală, lingvistică și religioasă a grupurilor respective și de a crea condiții pentru promovarea acestei identități. În mod deosebit, statele părți vor acorda membrilor acestor grupuri, fără a afecta necesitatea de a învața limba oficială a statului respectiv, posibilități adecvate pentru predarea limbilor lor materne sau pentru învățământul în limba maternă în instituții publice de educație, precum și acolo unde este posibil și necesară pentru folosirea limbii materne în fața autorităților. Nu în ultimul rând, statele părți vor respecta dreptul membrilor grupurilor de a participa efectiv la examinarea problemelor de interes public. În încheiere, Tratatul prevede și obligațiile persoanelor aparținând grupurilor în cauză, repsectiv datoria lor de a se comporta loial, ca orice cetățean față de statul în care trăiește, respectând obligațiile ce decurg din legile acestui stat. De asemenea, membrii grupurilor nu vor interpreta prevederile Tratatului în sensul de a le da dreptul să exercite activități sau de a săvârși acțiuni în contradicție cu scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite, cu alte obligații de drept internațional sau cu prevederile Actului Final de la Helsinki, inclusiv cu principiul integrității teritoriale a statelor.
Dispozițiile relativ asemănătoare cuprinde și Tratatul dintre Republica Polonă și Ucraina, încheiat la Varșovia la 18 mai 1992, precum și Tratatul dintre România și Republica Federală a Germaniei privind cooperarea prietenească și parteneriatul în Europa, încheiat la București la 21 aprilie 1992 și care privește drepturile persoanelor aparținând minorităților de naționalitate germană din țara noastră și implicit, obligațiile statului român pe această linie. Unele prevederi ale acestui ultim Tratat se referă și la persoanele de origine română stabilite în Republica Federală a Germaniei, care însă nu formează o minoritate. În contextul înțelegerilor bilaterale, menționăm și declarațiile paralele, dar aproape, identice făcute de Guvernele Danemarcei și R.F. a Germaniei în aprilie 1955 care enumera o serie de drepturi și libertăți de care se bucură cetățenii lor, inclusiv membrii minorităților germană, respectiv daneză.
Prevederi riguroase în problematica minorităților sunt cuprinse însă în Tratatul asupra bunei vecinătăți și cooperării amicable între Republică Slovacă și Republică Ungară, încheiat la 19 martie 1995 la Paris, Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinitate între România și Republică Ungară semnat la 16 septembrie 1996, la Timișoara și Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare între România și Ucraina semnat la Constanța la 2 iunie 1997.
Tratatul între Republica Slovacă și Republica Ungară stipulează într-o prevedere generală faptul că părțile consideră că protecția minorităților și a drepturilor persoanelor care le formează constituie parte integrantă a protecției internaționale a drepturilor omului, parte a cooperării internaționale, deci nu sunt în mod exclusiv o problemă internă a statelor, ci sunt subiect de preocupare a comunității internaționale. De asemenea, ele recunosc cooperarea lor în domeniu ca o contribuție la consolidarea relațiilor de bună vecinătate, înțelegerii reciproce, prieteniei și încrederii între ele și totodată, la întărirea securității și stabilității internaționale și la integrarea europeană.
Totodată, în tratat se stipulează principiile acceptate de părți care vor guverna protecția minorităților și a drepturilor persoanelor aparținând acestora, astfel: calitatea de membru al unei minorități este o problemă de alegere personală liberă, din care nu decurge nici un dezavantaj egalitatea în fața legii și protecția egală a legii pentru toate persoanele ce fac parte dintr-o minoritate; interzicerea oricărei discriminări pe motivul apartenenței la o minoritate; dreptul persoanelor care fac parte din minorități, individual sau în comun cu alți membri ai grupului de care aparțin, de a exprima, menține sau dezvolta identitatea lor etnică, culturală, lingvistică sau religioasă și de a-și menține și dezvolta cultura sub toate aspectele; abținerea de la politici și practice vizând asimilarea acestor persoane contra voinței lor; abținerea de la măsuri care ar afecta proporțiile populației în zonele locuite de membrii minorităților și care ar urmări restrângerea drepturilor și libertăților lor; dreptul de a stabili și conduce propriile lor organizații și asociații, inclusiv partied politice, că și instituții de educație, cultură și religioase, în conformitate cu legislația existentă; dreptul de a participa concret la adoptarea deciziilor la nivel național și acolo unde este cazul, la nivel regional, în situația în care acestea afectează minoritățile sau regiunile locuite într-un mod contrar legislației interne.
În ceea ce privește limba maternă, tratatul prevede că, persoanele aparținând minorităților vor avea următoarele drepturi: de a folosi individual sau în comun cu alți membri ai grupului din care fac parte, oral și scris, în public sau privat, limba lor maternă; de a utiliza limba maternă în relațiile cu autoritățile administrative și în procedurile judiciare; de a expune numele orașelor în care locuiesc, ale străzilor și altor locuri publice, indicațiile topografice, inscripții și informații în locuri publice în limba minorității; de a-și înregistra și folosi numele și prenumele, în limbă maternă; de a avea posibilitatea, în cadrul sistemului de educație de stat și fără a prejudicia învățarea limbii oficiale sau educația în această limbă, de a fi educați în limbă minorității sau a fi instruiți în această limbă, de a avea acces la mijloacele de informare publice fără discriminare, precum și la propriile mijloace de informare. Părțile s-au obligat, potrivit prevederilor tratatului, să adopte toate măsurile necesare – legislative, administrative etc. – pentru realizarea drepturilor menționate. De asemenea, statele în cauză s-au angajat să asigure condiții pentru că persoanele care fac parte din minorități să-și mențină monumentele arhitecturale și locurile memoriale (care constituie moștenirea lor culturală, istorică și tradițiile lor) că expresie a menținerii indentității lor. Potrivit celor stipulate în tratat, persoanele aparținând minorităților vor avea drepturi și obligații egale cu ceilalți cetățeni ai statului de care aparțin.
Tratatul precizează și faptul că nimic din dispozițiile sale nu va fi interpretat ca implicând dreptul de a se angaja în activități ori a săvârși acte contrare principiilor dreptului internațional, îndeosebi egalitatea suverană, integritatea teritorială și independența politică a statelor. În vederea realizării schimbului de informații și experiență în aplicarea acestor prevederi, cele două state au înființat o comisie interguvernamentală mixtă care are dreptul de a face recomandări.
În încheierea tratatului, în ce privește drepturile și obligațiile persoanelor care fac parte din minorități, pe teritoriile lor cele două părți declară că vor aplica Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale din 1995, iar că obligații de natură juridică vor pune în aplicare normele și angajamentele politice prevăzute în Documentul de la Copenhaga din 1990, Declarația Adunării Generale a O.N.U. asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau entice, religioase și lingvistice din 1992 și Recomandarea nr. 1201 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei vizând drepturile individuale și civile. De asemenea, pentru supravegherea traspunerii în practică a angajamentelor asumate, statele respective s-au angajat să aplice normele Consiliului Europei și O.S.C.E., reglementări obligatorii pentru ambele părți.
Tratatul de înțelegere, cooperare și bună vecinătate între România și Republica Ungară reprezintă unul dintre cele mai elaborate documente pe această problemă. În preambulul tratatului se arată că protecția minorităților este “parte componentă a protecției drepturilor omului, și în consecință … obiect al cooperării internationale”. După asumarea obligației de a respecta în relațiile cu alte state principiile înscrise în Carta O.N.U., în Actul Final al Conferinței de la Helsinki, în Carta de la Paris pentru o nouă Europă și alte documente ale O.S.C.E, de a acționa pentru că întreaga Europa să devină o comunitate de state pașnică și democratică, bazată pe supremația dreptului, partiles-au angajat să contribuie la apărarea și consolidarea securității în acest spațiu, la realizarea garantării păcii și securității prin cooperare, în conformitate cu angajamentele din cadrul O.S.C.E., la elaborarea de noi măsuri de creștere a încrederii și securității și se vor strădui să ia asemenea măsuri în cadrul relațiilor bilaterale. De asemenea, în art. 3 alin 1, se arată că statele părți se vor abține, în relațiile lor reciproce, de la amenințarea cu forță sau folosirea forței, fie îndreptate împotrivă integrității teritoriale sau a independenței politice a celeilalte părți, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile O.N.U. și cu principiile Actului Fină Ide la Helsinki. De asemenea, cele două state se vor abține de la sprijinirea unor asemenea acțiuni și nu vor permite unei terțe părți să folosească teritoriul lor pentru comiterea uneor activități de acest fel împotriva celeilalte părți contractante. Părțile convin totodată, ca orice diferendă ce ar putea să apăra între ele să fie soluționat exclusiv pe cale pașnică.
În art. 4 din document se arată că cele două state se angajează să respecte inviolabilitatea frontierei lor comune și integritatea teritorială a celeilate părți contractante, și se reafirma că nici una din părți nu au pretenții teritoriale una față de cealaltă și că nu vor ridica asemenea pretenții nici în viitor. Părțile contractante, se prevede în tratat, vor asigura cadrul corespunzător colaborării în toate domeniile de interes reciproc, vor acționa pentru menținerea și consolidarea păcii și securității în regiune, pentru a-și extinde relațiile și colaborarea în cadrul organizațiilor internaționale, inclusiv la nivelul celor regionale și subregionale și se vor sprijini reciproc în eforturile lor de integrare în Uniunea Europeană, în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și în Uniunea Europeană Occidentală.
Cooperarea economică și schimbările comerciale dintre cele două state sunt reglementate în art.8, iar dispoziții despre cooperarea în domeniul cercetărilor fundamentale și aplicative se regăsesc în art. 9. În continuare, tratatul prevede: cooperare la nivel bilateral, subregional și regional pentru prevederea, reducerea și eliminarea poluării care afectează teritoriile lor; extinderea cooperării dintre ele precum și cu alte state dunărene, în scopul dezvoltării navigației pe Dunăre și al conlucrării între statele riverine în toate domeniile de interes comun; dezvoltarea cooperării în domeniile cultivării științei și învățământului; colaborarea în vederea conservării și cunoașterii reciproce de către cele două popoare a moștenirii lor culturale.
În art. 14 se stipulează angajamentul statelor părți de a asigură un climat de tolerantă și înțelegere între cetățenii lor, care au origini entice sau religii, culturi ori limbi diferite și de a lua măsuri eficiente pentru a preveni orice manifestări de xenofobie, ură, discriminare sau prejudecăți rasiale, entice sau religioase.
Drepturile și obligațiile persoanelor aparținând minorităților naționale care trăiesc pe teritoriul celor două state sunt reglementate în art. 15 al tratatului. Prevederile tratatului plasează drepturile și obligațiile persoanelor aparținând minorităților din cele două state în contextul Convenției-cardu a Consiliului Europei cu privire la minoritățile naționale, sub rezerva unor dispoziții mai favorabile minorităților existente în legislația lor internă. În scopul protejării și promovării identității entice, culturale, lingvistice și religioase a minorităților române din Ungaria și a minorităților maghiare din România, cele două state părți vor aplica drept angajamente juridice prevederile care definesc drepturile persoanelor respective, așa cum sunt incorporate în documentele Organizațiilor Națiunile Unite, Organizației pentru Securitate și Cooperare și ale Consiliului Europei menționate în anexa tratatului. În legătură cu Recomandarea 1201, statele părți precizează în mod expres (în anexa 1 a tratatului) acordul lor că “Recomandarea nu se referă la drepturile colective și nici nu oblige părțile să acorde persoanelor respective dreptul la un statut special de autonomie teritorială bazată pe criterii entice”.
Dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a-și exprima, păstra și dezvolta identitatea etnică, culturală, lingvistică sau religioasă, de a înființa și menține propriile instituții, organizații sau asociații educative, culturale și religioase care pot apela la contribuții financiare voluntare sau alte contribuții, precum și la sprijin public, în conformitate cu legislația internă, este consacrat de părți în alin. 2.
În legătură cu folosirea limbii materne, Tratatul stipulează în alin. 3. dreptul persoanelor aparținând minorității române din Ungaria și al celor aparținând minorității maghiare din România de a folosi liber limba lor maternă în particular și în public, oral și în scris. De asemenea, se prevede obligația părților de a luă măsurile necesare pentru că aceste persoane să poată învața limba lor maternă și să aibă posibilități adecvate pentru a fi educate în această limbă, în cadrul sistemului învățământului de stat, la toate nivelurile și formele, potrivit nevoilor acestora. Părțile contractante vor asigura condițiile care să facă posibilă folosirea și a limbii materne în relațiile cu autoritățile locale, administrative și judiciare, în conformitate cu legislația internă și cu angajamentele internaționale asumate. În continuare se prevede dreptul persoanelor din categoria menționată de a folosi numele și prenumele în limba lor maternă și de a se bucura de recunoaștrea oficială a acestora. În zonele locuite de un număr substanțial de persoane aparținând minorităților respective, părțile contractante vor permite să fie expuse și în limba minorității, denumiri tradiționale locale, denumiri de străzi și alte inscripții topografice destinate publicului. Pe aceeași linie, se prevede dreptul persoanelor respective de a avea acces, în limba maternă, la informație și la mass-media, precum și posibilitatea categoriei de persoane menționată de a înființa și administra propriile mijloace de comunicare în masă.
Ȋntȃlnim în continuare în tratat dispoziții referitoare la dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a participa la viața politică, economică, socială și culturală și la soluționarea problemelor de interes național sau local, precum și la luarea deciziilor ce privesc protecția și promovarea identității naționale a acestor persoane în contextul unor consultări făcute prin organizațiile, partidele politice sau asociațiile acestora, la respectare de către statele părți a moștenirii culturale și istorice a minortatilor naționale și sprijinirea eforturilor acestora pentru protejarea monumentelor și siturilor istorice, la dreptul de a menține contacte libere transfrontaliere și la obligația respectării, de către persoanele aparținând minorităților, a legislației naționale și a drepturilor celorlalți. Statele părți se oblige, potrivit prevederilor documnentului în cauză, să se abțină de la luarea de măsuri vizând asimilarea forțată a persoanelor aparținând minorităților naționale și să protejeze aceste persoane împotriva oricăror acțiuni urmărind o astfel de asimilare, să se sprijine reciproc în activitatea de urmărire a modului de punere în aplicare a prevederilor conținute în art. 15, constituind în acest sens și un Comitet interguvernamental format din experți și să coopereze în vederea dezvoltării cadrului juridic internațional pentru protecția minorităților naționale, stabilind totodată prioritatea – în raport cu prevederile din prezentul articol – principiilor Cartei O.N.U., altor obligații decurgând din dreptul internațional sau prevederilor Actului Final de la Helsinki și ale Cartei de la Paris pentru o nouă Europa, a O.S.C.E., inclusiv principiului integrității teritoriale a statelor.
Celelalte prevederi cuprinse în tratat se referă la: dezvolatrea cooperării în domeniul mijloacelor de comunicare în masă, promovarea cooperării vizând protecția sănătății și cercetării medicale, extinderea contactelor dintre organizații politice și sindicale, biserici și comunități religioase, asociații de femei, de tineret, sportive și de altă natură, sprijinirea și favorizarea contactelor directe dintre cetățenii celor două state, acordarea de asistentă juridică reciprocă în cauzele civile, familiale penale, în conformitate cu convențiile în vigoare, soluționarea prin consultări și negocieri directe a diferendelor rezultate din interpretarea sau aplicarea prezentului tratat. Dispozițiile finale ale documentului stipulează faptul că acesta nu este îndreptat împotriva nici unui stat terț, termenul de valabilitate al tratatului (10 ani, art.22), notificarea și înregistrarea acestuia la Secretariatul O.N.U..
Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare între România și Ucraina. În conținutul tratatului statele părți își reafirma principiile încrederii și respectului reciproc, egalității suverane, inviolabilității frontierelor, neamestecului în treburile interne, egalității în drepturi, integrității teritoriale, a nerecurgerii la forță și se oblige să colaboreze pentru edificarea unei Europe Unite, să-și dezvolte cooperarea în cadrul organizațiilor internaționale și pentru menținerea păcii și securității internaționale, contribuind la procesul de dezarmare și transfrontaliere dintre comunități și autoritățile teritoriale este tratată în art. 8 al documentului respectiv, părțile obligându-se totdata, potrivit dispozițiilor tratatului, la extinderea cooperarrii dintre ele, precum și cu alte state riverine la Dunăre sau la Marea Neagră, favorizând în scopul dezvoltării relațiilor bilaterale, legăturile pe plan guvernamental și parlamentar, precum și contactele directe dintre cetățenii lor. Prevederile art. 12 reglementează colaborarea României și Ucrainei în cadrul organizațiilor și conferințelor internaționale în legătură cu “promovarea și protecția drepturilor omului pentru toți, inclusiv a drepturilor persoanelor aparținând minorităților nationale”.
Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale din cele două țări (români din Ucraina și ucraineni din România) sunt reglementate în art.13 din tratat, părțile convenind în această privință să aplice normele și standardele Convenției-cadru a C.E. din 1995, ale Documentului Reuniunii de la Copenhaga a O.S.C.E.din 1990, a Declarației O.N.U. din 1992 (Rezoluția nr. 47/135) și a Recomandării 1201/1993 a C.E. (alin.1) cu înțelegerea părților prevăzută expres în document că “această recomandare nu se referă la drepturi colective și nu obligă părțile contractante să acorde persoanelor respective dreptul la un stătut special de autonomie teritorială bazat pe criteria entice”. În cuprinsul alin.2 din tratat sunt definite minorităților ucraineană și română în termini asemănători. În context, minoritatea română din Ucraina “cuprinde pe cetățenii ucraineni, indiferent de regiunile în care trăiesc și care, potrivit opțiunii lor libere, aparțin acestei minorități în virtutea originii lor entice, limbă și cultură sau religiei lor”. Statele părți se obligă să adopte măsuri în vederea promovării egalitattii depline și reale a persoanelor aparținând minorităților naționale și cele aparținând majorității, reafirma dreptul la identitate etnică, lingvistică, religioasă și culturală, se reglementează să creeze, pentru minoritatea română din Ucraina și cea ucraineană din România, aceleași condiții pentru studierea limbii materne, recunoaște minorităților dreptul de asociere și respectarea dreptului la acces, în limbă maternă, la informații și la mass-media. În alin.8 se prevede interzicerea măsurilor care, modificând proporțiile populației din zonele locuite de persoane aparținând minorităților, urmăresc limitarea drepturilor și libertăților acestor persoane ce decurg din standardele și normele prevăzute în alin.1.
Dispozițiile alin.9 din tratat prevăd dreptul la petiționare în cazul persoanelor aparținând minorităților naționale și totodată obligația acestora la loialitate față de statul al cărui cetățean sunt și la respectarea legislației în vigoare și a drepturilor celorlalte persoane. În alin.11 se stipulează prioritatea dispozițiilor – referitoare la drepturile omului – din legislația părților ori din acordurile încheiate între ele, iar în alin.12 se prevede prioritatea principiilor decurgând din Carta O.N.U., Dreptul Internațional sau din prevederile documentelor O.S.C.E. (inclusiv a principiului integrității teritoriale ale statelor). Pentru cooperarea în urmărirea îndeplinirii angajamentelor prevăzute în acest articol, statele părți vor crea o Comisie interguvernamentală care va ține cel puțin o sesiune anuală. În continuare, tratatul stipulează colaborarea în domeniile economic, al cercetării științifice, al protecției mediului, al transporturilor și telecomunicațiilor, culturii, științei și învățământului, al conservării și restaurării monumentelor, mijloacelor de comunicare în masă, al combaterii criminalității, al protecției sănătății și al asistenței juridice.
Prevederile finale ale documentului se referă la raportul dintre dispozițiile acestui tratat și obligațiile ce decurg din tratatele pe care părțile le-au încheiat cu alte state și organizațiile internaționale, termenul de valabilitate al tratatului (10 ani, art.27), ratificarea și înregistrarea acestuia la Secretariatul O.N.U.. Cele prezentate evidențiază faptul că, problematica protecției minorităților în perioadă anterioară Societății Națiunilor și ulterioară constituirii acestui arganism a avut un caracter sporadic și fragmentar, ea privind în general, în perioadă inițială, minoritățile religioase, iar pe timpul Societății Națiunilor un număr limitat de state, în special din zonă continentului european. După cel de-al doilea război mondial, pe fondul abuzurilor comise în numele drepturilor anumitor minorități în perioada premergătoare acestui război, problema minorităților a fost integrată unui domeniu mai larg, cel al apărării drepturilor omului și al libertăților fundamentale. În acest fel, în perioada actuală, cea a Organizației Națiunilor Unite, s-au cristalizat standard universale menite să garanteze protecția unor drepturi ale persoanelor care fac parte din minorități, legate îndeosebi de identitatea lor.
Universalizarea protecției indivizilor contra statului a implicat în același timp și protecția drepturilor persoanelor aparținând minorităților. În plan universal, reglementările cu semnificație pentru sistemul general de protecție în domeniu, sunt art. 27 din Pactul Internațional privind drepturile civile și politice, Convenția pentru eliminarea tututror formelor de discriminare rasială și alte documente și prevederi care, deși la un nivel mai mare de generalitate, conturează unele standarde și norme generale acceptate în acest domeniu. De asemenea, pe aceeași linie. Se înscrie și Declarația Adunării Generale a O.N.U. din 1992, care poate fi considerate ca reprezentând baza unora din standardele ce privesc drepturile persoanelor care fac parte din minorități.
În plan european, evoluția în domeniu este mult mai evidentă, fiind adoptate documente juridice și politice mult mai adecvate soluționării problemei minorităților datorită detalierii și instituționalizării normelor stabilite. Deși, și în această zonă există dificultăți în identificarea unor soluții comune, totuși datorită apropierii geografice, a necesității unei strânse colaborări, a menținerii unor bune relații de vecinătate și a unor abordări constructive a problemelor minorităților în contextul general al drepturilor omului, s-a ajuns la găsirea unor rezolvări în domeniu, existând perspective de clarificare și în cazul conflictelor și tensiunilor care mai există în regiune și care au ca bază divergențe între minorități și populația majoritară. Un rol important în consolidarea și dezvoltarea sistemului de protecție a drepturilor persoanelor care fac parte din minorități îl au și acordurile bilaterale și multiculturale dintre state, în măsura în care ele nu vor crea în interiorul aceluiași stat, standarde duble pentru diferite minorități, și vor fi conforme cu standardele generale stipulate în documentele internaționale pe domeniu.
Cap. II Drepturile persoanelor aparținȃnd minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice
Persoanele care fac parte din minorități (n.n. avem în vedere minoritățile naționale sau entice, religioase sau lingvistice) se bucură de toate drepturile și libertățile fundamentale ale omului, începând cum este și firesc, cu egalitatea în drepturi și nediscriminarea.
Reține atenția faptul că, drepturile lor sunt completate cu dreptul la identitate etnică, lingvistică, culturală și religioasă, drepturi ce asigură menținerea, cât și dezvoltarea identității respective.
Dreptul la identitate este protejat ca atare în documentele internaționale general-acceptate de către state. De asemenea, identitatea, care este produsul exercitării unor drepturi prevăzute expres pentru persoanele care fac parte din minorități, poate fi protejată prin garantarea exercitării acestor drepturi, respectiv:
dreptul la cultură proprie;
dreptul de a folosi limbă maternă;
dreptul de a profesa și practica propria religie.
Protecția identității persoanelor care fac parte din minorități, presupune un ansamblu de măsuri și acțiuni sistematice care au în vedere să asigure menținerea și dezvoltarea propriei lor limbi, culturi și religii.
Drepturile prevăzute în mod expres pentru persoanele care fac parte din minorități (dreptul la cultură proprie, dreptul de a folosi limba maternă, dreptul de a profesa și practica propria religie), constituie și elementul de referință al unui standard internațional în domeniu.
Interesul ce se manifestă față de această problematică, determinat de preocupări reale pentru promovarea și granatarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților, dar și pentru prevenirea și contracararea unor situații conflictuale de natură a pune în pericol climatul de pace, stabilitate și Securitate (ce pot apărea pe fondul neglijării sau încălcării flagrante a acestor drepturi), impune o analiză aprofundata a lor în raport cu documentele internaționale, atitudinea statelor și acțiunea altor factori care pot concura la exercitarea acestora.
II.1 Dreptul la cultura proprie
Documentele internaționale privind drepturile omului în general, precum Declarația Universală a Drepturilor Omului și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale stipulează dreptul fiecărei persoane „de a lua parte la viața culturală”. Pactul adaugă obligația statelor părți „de a lua măsurile necesare pentru păstrarea, dezvoltarea și difuzarea științei și culturii”. De asemenea, în contextul general al drepturilor omului ce vizează domeniul culturii, în ansamblu, și nu cel specific unei categorii de persoane, cele două documente prevăd și alte drepturi cum sunt spre exemplu cele referitoare la dreptul părinților de a-și trimite copiii la orice școli, libertatea de opinie, libertatea presei, a asocierii pașnice, a întrunirilor, libertățile religioase, etc. Toate aceste prerogative sunt elemente ale dreptului la cultură pentru orice persoană. În această accepțiune ne referim la sensul larg al culturii, de manifestare zilnică a valorilor culturale, istorice, religioase legate de existența unei persoane și de modul de ei de viață în comun cu alte persoane, care formează identitatea ei culturală și nu la sensul restrȃns care privește creația literară, muzicală, în domeniile picturii, filmului și teatrului.
Sunt autori însă, care dezvoltă sfera culturii, la obiceiuri, moravuri, tradiții, ritualuri, tip de locuință, dar și producerea de obiecte de artă, cultivarea muzicii, stabilirea de organizații culturale, publicarea de cărți în limba proprie, ca și dreptul de a transmite cultură proprie prin educația generațiilor viitoare, fie prin școli separate, fie prin asigurarea respectului pentru culturile minorităților în școli publice, iar în ceea ce privește popoarele indigene, la legătura lor ancestrală cu pământul. În acest fel, conceptul de cultură s-a extins la anasamblul fenomenelor produse de spiritual uman, respectiv valori, conduite, moravuri că și alte elemente constitutive ale identității, inclusiv civilizația materială. Moravurile acoperă ele înșele o sferă largă a activității umane (sărbători, alimentație, vestimentație, sensibilități specific, etc.).
Sfera generală a culturii presupune și accesul la informație, difuzarea și schimbul de informații în limba maternă. De asemnea, în sens larg dreptul la propria cultură include ca permisă și dreptul la educație în limba maternă, fără de care menținerea și dezvoltarea culturii proprii sunt aleatorii. În cazul persoanelor care fac parte din minorități, subliniem, în primul rȃnd, art. 27 din Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice, care prevede ca “în statele în care există minorități entice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținȃnd acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viață culturală … “
Ȋn documentele internaționale apărute ulterior, acest drept este dezvoltat sub forma diferitelor aspecte. Este semnificativ în acest sens, Documentul Reuniunii de la Copenhaga din 1990, care prevede că persoanele ce fac parte din minorități au dreptul de a-și exprima, păstra și dezvolta în deplina libertate identitatea lor culturală și de a-și menține și dezvolta cultura or sub toate formele sale, la adaport de orice tendință de asimilare contra voinței lor. De asemenea, același act internațional prevede dreptul acestor persoane să folosească liber limba lor maternă atȃt în particular, cȃt și public, să creeze și să mențină propriile lor instituții, organizații sau asociații educative, culturale și religioase să stabilească și să mențină contacte neîngrădite între ele în țara lor, precum și în afara frontierelor cu cetățenii altor state cu care au în comun originea entică sau națională, un patrimoniu național sau credințe religioase, să înființeze și să mențină organizații sau asociații educative, culturale și religioase să stabilească și să mențină contacte neîngrădite între ele în țara lor, precum și în afara frontierelor cu cetățenii altor state cu care au în comun originea etnică sau națională, un patrimoniu național sau credințe religioase, să înființeze și să mențină organizații sau asociații în țările lor și să participe la activitățile organizațiilor neguvernamentale internaționale. Reținem, totodată, obligația statelor participante la Reuniunea menționată de a proteja identitatea etnică și culturală a minorităților naționale pe teritoriul lor și de a crea condiții de natură să promoveze această identitate. Nu în ultimul rând, subliniem prevederea care cere statelor să asigure persoanelor care aparțin minorităților naționale, posibilitatea să învețe în limba lor maternă, iar în contextul învățării istoriei și culturii din instituții educaționale, să se țină seama și de istoria și cultura minorităților naționale.
Declarația asupra drepturilor persoanelor aparținȃnd minorităților naționale sau entice religioase și lingvistice, reia prevederile din Pactul internațional privind drepturile civile și politice referitoare la domeniul culturii. Astfel, documentul în cauza reiterează necesitatea ca statele să asigure protecția existenței și identității culturale a minorităților și dreptul persoanelor care fac parte din minorități de a se bucura de propria cultură, de a participa efectiv la viața culturală, de a înființa și menține asociații proprii și de a stabili și menține contacte cu alți membri ai grupului lor și cu cetățeni ai altor state de care sunt legați prin aparteneta națională sau etnică, religioasă sau lingvistică. De asemenea, declarația prevede că statele vor lua măsurile necesare pentru a crea condiții favorabile pentru că persoanele aparținând minorităților să-și exprime trăsăturile caracteristice și să dezvolte cultură, limbă, tradițiile și obiceiurile lor, excepție făcând acele practice specifice care contravin legii naționale sau sunt contrare standardelor internaționale. Același document prevede faptul că, statele, atunci când este cazul, vor lua măsuri în domeniul educației pentru a încuraja cunoașterea istoriei, tradițiilor, limbii și culturii minorităților existențe pe teritoriul lor.
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale adoptată de Consiliul Europei în 1995, este principalul act regional pe acest domeniu. În preambulul Convenției-cadru se arată că protecția minorităților este esențială pentru stabilitatea, securitatea democratică și pacea continentului european. În continuare Documentul Consiliului Europei prevede angajamentul statelor părți de a promova condițiile necesare care să permită persoanelor aparținând minorităților naționale să-și mențină și să-și dezvolte cultura, precum și să-și păstreze elementele esențiale ale identității lor, respectiv religia, limba, tradițiile și patrimoniul lor cultural.
De asemenea, potrivit Convenției, statelor părți le revine obligația de a respecta dreptul fiecărei persoane (aparținând unei minorități naționale) la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, la libertatea de expresie și la libertatea de gândire, conștiință și religie. În ceea ce privește dreptul la libertatea de expresie în cazul persoanelor aparținând unei minorități naționale, documentul Consiliului Europei stipulează faptul că dreptul respectiv include libertatea de opinie și libertatea de a primi și a difuza informații sau idei în limba minoritară, fără ingerințe ale autorităților publice și independent de frontiere. Statele părți vor asigura măsuri legislative astfel că persoanele aparținând minorităților naționale să nu fie discriminate în accesul lor la mijloacele de informare. În context, acestea se angajează să nu creeze obstacole acțiunilor de înființare și folosire a mijloacelor de informare scrisă de către persoanele aparținând minorităților naționale.
De asemenea, în domeniul radioului și televiziunii se prevede că persoanelor din categoria menționată li se va da posibilitatea să-și creeze și să utilizeze propriile lor mijloace de informare. Reține însă atenția că, respectarea acestui drept nu împiedică statele părți să utilizeze un regim de autorizare (acordare de licență) nediscriminatoriu și bazat pe criterii obiective, pentru societățile de radio și televiziune. Pe aceeași linie subliniem obligația statelor părți de a adopta măsuri corespunzătoare pentru a facilita accesul persoanelor aparținând minorităților naționale la mijloacele de inforrmare, pentru promovarea toleranței și pentru a permite pluralismul cultural. De asemenea, evidențiem angajamentul asumat, potrivit prevederilor Convenției, de către statele părți pentru a încuraja spiritual de tolerantă și dialogul intercultural și a lua măsuri efective pentru promovarea respectului reciproc, înțelegerii și cooperării dintre toate persoanele care trăiesc pe teritoriul lor, indiferent de identitatea etnică, culturală, lingvistică ori religioasă a acestora, îndeosebi în domeniile educației, cultuii și al mijloacelor de informare.
Acest document al Consiliului Europei prevede, de asemnea, angajamentul statelor părți de a lua măsuri în domeniile educației și al cercetării, pentru a încuraja cunoașterea culturii, istoriei, limbii și religiei atât ale minorităților lor naționale, cât și ale majorității. Corelativ la acest drepturi care trebuie asigurate persoanelor aparținând minorităților naționale, documentul din anul 1995 prevede și anumite obligații pentru acestea. Astfel, în exercitarea drepturilor și libertăților ce decurg din principiile înscrise în Convenția-cadru, orice persoană aparținând unei minorități naționale va respecta legislația națională și drepturile celorlalți, în special ale persoanelor aparținând majorității din statul respectiv și ale membrilor altor minorități naționale. În sfârșit, în documentul Consiliului Europei se subliniază că “protecția principiilor fundamentale ale dreptului internațional, în special, cel al suveranității, integrității teritoriale și independenței politice a statelor”. Cele prezentate evidențiază că documentul menționat cuprinde prevederi potrivit cărora statelor părți le revin obligații care vizează luarea de măsuri sau crearea de condiții de natură să permită membrilor minorităților naționale să-și exprime și să-și dezvolte cultura, tradițiile și obiceiurile, să aibă acces la mijloacele de informare, să promoveze, în procesul instructiv-educativ, cunoașterea culturii și istoriei minorităților, sarcini ce depășesc pe cele necesare asigurării egalitattii în drepturi și nediscriminării.
Este semnificativ pe această linie comentariul Comitetului pentru drepturile omului care subliniază că statele părți trebuie uneori să ia “măsuri pozitive” pentru a proteja identitatea minoritătilor și implicit drepturile persoanelor aparținȃnd acestora de a-și păstra cultura și limba și de a-și practica religia, în comun cu ceilalți membri ai grupului. Comitetul afirma că drepturile prevăzute în Pactul internațional asupra drepturilor civile și politice trebuie protejate atât față de actele statului însuși prin autoritățile sale, cât și față de actele altor persoane care se găsesc pe crtiteriul său.
Aceste demersuri nu reprezintă, așa cum afirmă unii autori, un tratament privilegiat (“discriminare pozitivă”) în favoarea perosanelor care fac parte din minorități, întrucât se prezuma că asemenea condiții și măsuri sunt luate și în favoarea persoanelor care fac parte din majoritate. În anumite situații, unele din aceste măsuri sau condiții pot, desigur să fie luate numai în favoarea persoanelor care fac parte dintr-un grup rasial sau etnic (ceea ce se reprezintă o acțiune afirmativă), fiind necesare pentru a garanta folosirea și exercitarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în condiții de egalitate, atâta timp cât sunt necesare pentru a atinge acest obiectiv și fără a menține drepturi distincte pentru grupuri diferite după realizarea scopurilor pentru care au fost adoptate (art.1, paragr. 4 din Convenția pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială ).
Respectarea drepturilor culturale este foarte importantă pentru păstrarea și dezvoltarea elementelor esențiale ale identității persoanelor aparținând minorităților naționale pentru păstrarea identității minorității în cauză în ansamblul ei.
În consecință, față de cele prezentate, putem aprecia faptul că, orice persoană are dreptul la identitate culturală (poate să-și păstreze propria cultură, să împărtășească cu alte persoane valorile acesteia și s-o dezvolte), statul, comunitățile, asociațiile sau alte persoane nu au dreptul de a aduce atingere diferitelor aspecte ale culturii sale, a o discrimina, a-i nega protecția egală în fața legii sau a o împiedica să exerciteze drepturi care dau expresie culturii sale. Statele au obligația de a proteja și a promova identitatea culturală a persoanelor și minorităților.
Dreptul persoanelor care fac parte din minorități la propria cultură este în general admis în marea majoritate a statelor, cu diferențe în ceea ce privește implicarea statului în promovarea culturii în general și mijloacele folosite. În unele țări, atât federale, cât și unitare, problemele culturale nu intră în competența guvernelor centrale, ci sunt lăsate în întregime la latitudinea autorităților locale, cu posibilitatea acordării unor subvenții dacă este necesar. În alte țări, cultura și accesul la cultură sunt, în general, considerate ca probleme individuale, statul nu adoptă o politică culturală și intervine puțin sau deloc în prijinul activităților culturale. În multe state, anumite forme ale culturii (creația literară, muzicală, artele plastic, cinematografia, teatrul) sunt sprijinite de guvernul central, prin alocații bugetare directe sau pe alte căi.
Indiferent de măsura implicării statelor în problemele culturii, acestea au obligația de a crea condițiile necesare menite să permită persoanelor care fac parte din minorități să-și mențină și să dezvolte cultura proprie. Gradul de intervenție a statului pe această linie, depinde, pentru fiecare țară, de resursele disponibile și de măsura în care nivelul general de cultură și de acces la cultură fac posibile asemenea acțiuni.
Dreptul la cultura proprie a persoanlor care fac parte dintr-o minoritate (potrivit documentelor internaționale cu deosebire Convenției cadru pentru protecția minorităților naționale), trebuie înțeles în sensul principiilor diversității și valorii tuturor culturilor și accesului la toate culturile, căci toate culturile fac parte din patrimoniul comun al lumii. În același sens, pledează și Declarația asupra principiilor cooperării culturale internaționale, proclamată de Conferința Generală a U.N.E.S.C.O. în anul 1966, potrivit căreia “orice cultură are o demnitate și o valoare proprie care trebuie respectate și păstrate … în varietatea lor fecundă, diversitatea și influența reciprocă pe care o exercită unele asupra altora, toate culturile fac parte din patrimoniul comun al umanității”.
În consecință, acest drept (dreptul la cultură proprie) nu presupune izolarea persoanelor care fac parte dintr-o minoritate, față de cultura majorității, a celorlalte minorități, sau față de cultura universală. De asemenea, trebuie subliniat în contextul documentelor internaționale menționate, faptul că drepturile specifice în domeniul culturii, ale persoanelor aparținând minorităților au anumite limite. Astfel, dacă statul trebuie să se abțină de la orice comportament respectiv, discriminator, mai ales de negare a identității minorității sau de la obstrucții în dezvolatrea culturii ei, este absolut justificat a pretinde că minoritățile au aceleași obligații față de membrii lor, față de membrii altor minorități, ca și față de alți cetățeni ai statului. Drept urmare, o minoritate nu trebuie să se opună accesului membrilor ei la cultură universală, la cultura majorității sau alte culturi alese de ei, să nege identitatea și valoarea altor culturi sau să promoveze izolarea și separatismul cultural. Mai mult decât atât, nu se poate permite ca o minoritate, în numele tradiției sau credințelor sale, să practice excisiunea sexuală, căsătoriile forțate sau precoce, sevrajul sau o medicină dăunătoare sănătății. Dacă un stat adoptă o doctrină clară de modernizare, care s-ar manifesta printr-o politică antinatalistă, monogamică, de emancipare a femeii, de stabilitate a vârstei minime la căsătorie, de obligativitate a consimnțământului la căsătorie, ori în domeniile divorțului, muncii și altele, ar fi nejustificate opoziții în numele identității minorității.
Față de cele prezentate, putem aprecia că, dreptul la cultura proprie în cadrul persoanelor aparținând minorităților naționale presupune că principale elemente, următoarele: menținerea și dezvoltarea propriei culturi, sub toate aspectele acesteia, inclusiv a tradițiilor și a obiceiurilor; crearea și menținerea propriilor instituții, organizații sau asociații educative culturale și religioase; realizarea și menținerea de contacte cu alte persoane din țară, precum și din afara frontierelor, cu care au în comun aceeași cultură sau origine etnică; încurajarea dialogului intercultural, a pluralismului cultural, a spiritului de toleranță, a respectului reciproc, înțelegerii și cooperării în domeniile educației, culturii și a mijloacelor de informare; libertatea acecesului la informație, la difuzare și schimbul de informație în limba română maternă în sistemul de presă, radio, televiziune; asigurarea posibilității cunoașterii istoriei, tradițiilor, limbii și culturii minorităților în contextul activităților de învățământ din instituțiile educative; participarea la viața culturală, accesul la cultură majorității și a altor minorități, la cultura universală; respectarea specificității fiecărei culturi, a diversității și varietății fiecărei culturi, a diversității și a varietății acesteia ca parte integrantă a patrimoniului cultural universal; participarea la viața culturală, accesul la cultură populației majoritare și a altor minorități, precum și la cultură universală. În ce privește statele părți, documentele internaționale prevăd obligații diferite sub aspectul implicării lor, acestea pornind de la acceptarea, încurajarea și favorizarea realizării drepturilor respective ele ajungând până la situațiile în care trebuie să întreprindă măsuri și să creeze condiții pentru materializarea unora din aceste drepturi.
În contextul problematicii prezentate, în România, apreciindu-se realist faptul că drepturile și obligațiile persoanelor aparținând minorităților naționale, entice, lingvstice sau religioase constituie parte integrantă a drepturilor și libertăților fundamentale ale tuturor cetățenilor, s-a acționat pentru a asigura drepturi egale pentru toți cetățenii români, inclusiv în cazul persoanelor aparținând minorităților, la nivelul standardelor internaționale, așa cum sunt ele înscrise în documentele Organizației Națiunilor Unite și cele aparținând C.S.C.E. și Consiliului Europei. De astfel, Constituția României, aprobată prin referendum popular la 8 decembrie 1991, precizează cu privire la drepturile și libertățile omului faptul că acestea trebuie interpretate și aplicate în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor omului, cu pactele internaționale, cu convențiile și tratatele la care România este parte. Aceste prevederi evidențiază prioritatea normelor internaționale privind drepturile omului asupra legislației interne.
În concret, revenind la problematica dreptului la cultură proprie în cazul persoanelor aparținând minorităților naționale, subliniem existența unor prevederi exprese stipulate în Constituția României care reglementează acest domeniu. Astfel, se prevede că, statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale, dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor entice, culturale, lingvistice și religioase. De asemenea, se subliniază faptul că, măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie în conformitate cu principiile de egalitate și nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.
În context, în România, persoanele aparținând minorităților naționale se bucură de facilitate în exprimarea, păstrarea și dezvoltarea în deplina libertate a identității lor entice, culturale, lingvistice și religioase și de a menține și dezvolata cultura sub toate formele. Sunt create și menținute unele instituții culturale proprii ale minorităților naționale. Statul român se implică în finanțarea activității acestor instituții – teatre, ansambluri artistice, muzee, biblioteci, etc. – în editarea presei și a cărții și în difuzarea de emisiuni radio și TV în limbile minorităților. Sunt create condiții propice întreprinderii unor intense legături internaționale.
II.2 Dreptul de a folosi limba maternă
Limbile materne continuă să aibă o funcție socială importantă, numeroase populații din toate statele lumii rămân atașate limbii lor (diferită de cea a majorității sau de alte limbi), persoanele respective recunosc în acestea mijloacele lor de creație și exprimare.
Conform art 27 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, persoanele care fac parte din minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viață culturală, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă.
Reține atenția faptul că documentele internaționale apărute recent, conțin prevederi mult mai detaliate pe această problematică. Astfel, Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. precum și Declarația O.N.U. asupra drepturilor persoanelor aparținȃnd minorităților naționale sau entice, religioase și lingvistice adoptată în 1992, prevăd dreptul persoanelor care fac parte din minorități de a folosi în mod liber limba lor maternă, atât în particular, cât și în public, precum și obligația statelor de a se strădui să garanteze că persoanele din categoria menționată, independent de faptul că ele trebuie să învețe limba sau limbile oficiale ale statului respectiv, să aibă posibilități adecvate pentru a învăța limba maternă sau a se instrui în această limbă.
În plus, Documentul de la Copenhaga stipulează obligația statelor părți de a asigura, ori de câte ori este posibil și necesar, să se utilizeze limba maternă de către persoanele ce fac parte din minorități în raporturile lor cu autoritățile publice, conform legislației naționale în vigoare.
Convenția cadru asupra protecției minorităților, adoptată în 1995 de Consiliul Europei, dezvoltă prevederile referitoare la dreptul persoanelor aparținând minorităților de a-și păstra limba maternă, ca element al identității lor și angajamentul statelor de a promova condițiile necesare în acest scop, ca și obligația statelor de a recunoaște acestor persoane dreptul de a folosi în mod liber și fără ingerință, limba lor minoritară, în particular sau în public, oral sau scris.
În zonele locuite tradițional sau în mod substanțial de persoane care fac parte din minorități, dacă aceste persoane solicită și dacă solicitarea lor corespunde unei nevoi reale, statele părți se vor strădui să asigure, în măsura posibilului, condițiile care să permită folosirea limbii minoritare în relațiile dintre aceste persoane și autoritățile administrative. Totodată, statele se angajează să garanteze dreptul oricărei asemenea persoane de a fi informată promt, într-o limbă pe care o înțelege cu privire la motivele arestării sale, ca și despre natura și cauza oricărei acuzații aduse împotriva sa și de a se apăra în aceeași limbă, dacă este necesar cu asistență gratuită a unui interpret.
Ca aspect semnificativ al identității lingvistice a persoanei, statele se angajează să recunoască oricărei persoane aparținând unei minorități naționale dreptul de a se folosi numele și prenumele său în limba minoritară și de a-i fi recunoscute oficial ca atare, conform prevederilor legale ca și dreptul unei asemenea persoane de a expune semene, inscripții sau alte informații de natură privată în limba minoritară, vizibile publicului. De asemenea, Convenția prevede că, în zonele locuite tradițional de un număr substanțial de persoane aparținând unei minorități, statele părți vor depune eforturi, în cadrul sistemului lor legal, inclusiv atunci când este cazul, în cadrul acordurilor cu alte state și ținând seama de condițiile lor specifice, să expună denumirile locale tradiționale, numele de străzi și alte indicații topografice destinate publicului și în limba minorității, acolo unde există o cerere suficientă pentru astfel de indicații.
În domeniul educației în limba maternă, Convenția prevede angajamentul statelor părți de a lua măsuri adecvate că fiecare asemenea persoană să poată studia limba sa maternă, ca și angajamentul de a promova șanse egale de acces la învățământul de toate gradele pentru persoanele care fac parte din minorități. În același plan, se cere statelor părți ca, în cadrul sistemelor lor de educație și fără să le revină vreo obligație financiară, să recunoască dreptul persoanelor respective de a înființa și administra propriile lor instituții de învățământ și de instruire. În ceea ce privește învățământul public, Convenția prevede că, fără a se aduce atingere studierii limbii oficiale ori prevederii în această limbă, în zonele locuite tradițional sau în număr substanțial de persoane aparținând minorităților naționale, dacă există o cerere suficientă, statele părți se vor strădui să asigure, pe cât posibil și în cadrul sistemelor lor de educație, persoanelor respective, posibilități corespunzătoare de învățare a limbii lor minoritare ori de a primi o educație în această limbă.
Pentru desfășurarea în bune condițiuni a diferitelor forme de învățământ, realizarea promovării cunoașterii culturii, istoriei, limbii și religiei minorităților și ale majorității, Convenția prevede că statele părți vor crea posibilități adecvate pentru pregătirea profesorilor și accesul la manuale școlare și vor facilita contactele între elevi și profesori provenind din diferite comunități.
Analiza acestor prevederi evidențiază că folosirea liberă a limbii materne în particular și în public și informarea oricărei persoane care face parte din minorități în limba ei maternă despre motivele arestării și acuzațiile ce i se aduc, ca și dreptul de a se apăra în limba maternă, accesul la învățământul de toate gradele și dreptul de folosire a numelui și prenumelui în această limbă presupune obligațiile stricte din partea statelor. În ceea ce privește alte aspecte, cum sunt folosirea limbii materne în relațiile dintre aceste persoane și autorități, indicarea numelor localităților în limba maternă și învățământul în această limbă, angajamentul statelor este de a se strădui să le realizeze, în funcție de condiții și de solicitări și în cadrul sistemului lor legislativ.
Majoritatea acestor obligații presupun din partea statelor adoptarea unor măsuri, prin care să creeze condițiile necesare exercitării drepturilor respective. În ceea ce privește educația în limba maternă, se reamintește că studierea limbii oficiale a țării este obligatorie și că școlile particulare ce pot fi deschise de persoane care fac parte din minorități trebuie să fie recunoscute ca parte a sistemelor naționale de educație.
Constatăm, de asemenea, că niciunul din documente nu cere recunoașterea limbilor minorităților ca limbi oficiale, limbi ale tribunalelor sau ale autorităților publice.
În problema învățământului în limba maternă, Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului adoptată de UNESCO, prevede, între altele, faptul că statele părți se angajează să elimine și să prevină orice discriminare, în sensul de distincție, excludere, limitare sau preferință, întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică care ar avea ca scop să suprime ori să împiedice egalitatea de tratament în ceea ce privește învățământul, dar mai ales să lipsească o persoană sau un grup de persoane de accesul la diversele tipuri sau grade de învățământ, să limiteze nivelul lor de educație și să instituie sau să mențină sisteme sau instituții de învățământ separate (dacă acestea nu sunt opționale și nu se conformează standardelor de educație stabilite de autoritățile competente și dacă nu sunt premise în statul respectiv). Convenția prevede, de asemenea, abrogarea oricăror dispoziții legislative și administrative discriminatorii, eliminarea oricăror diferențe de tratament la admiterea elevilor în instituțiile de învățământ, în materie de burse sau alte forme de ajutoare, în afara celor pe bază de merit sau de necesități și cere statelor să nu admită nici o restricție sau preferință bazată exclusiv pe apartenența elevilor la un anumit grup.
Documentul menționat cuprinde și referiri exprese la persoanele care fac parte din minorități, în sensul că acesta prevede că statele părți convin să recunoască dreptul acestor persoane de a exercita activități educative proprii, inclusiv de a deschide școli și conform cu politica de educație a fiecărui stat, de a utiliza sau preda în propria limbă, cu condiția ca acest drept să nu fie exercitat într-un mod care să împiedice membrii acestor minorități să înțeleagă cultura și limba întregii comunități și să participle la activitățile sale, sau care ar aduce atingere suveranității naționale, ca nivelul educației în aceste școli să nu fie inferior standardului general stabilit sau aprobat de autoritățile competente și că participarea la aceste școli să fie opțională.
Problema identității lingvistice este tratată într-o mare măsură aprofundată și de Carta europeană a limbilor regionale și minoritare, adoptată de Consiliul Europei, document care acordă locul central învățămȃntului, respectiv educației preșcolare, învățămȃntului primar și secundar, celui etnic și profesional, învățămȃntului universitar, formării educatorilor, studiereii istoriei și culturii cărora aceste limbi le dau expresie. Statele semnatare ale acestei Convenții se angajează totodată să ia măsuri speciale pentru a favoriza folosirea limbilor minoritare în justiție, în administrație și servicii publice, în cazul mijloacelor de informare în masă, în viața culturală și artistică, în cea economică, socială și financiară.
Dispozițiile Cartei se caracterizează printr-o mare suplețe, ele permițând statelor să adopte soluțiile care se pretează cel mai bine la situația lor concretă. Carta este un angajament care asigură standardul minim de protecție a limbilor minoritare sau regionale. Este semnificativ în acest sens, faptul că în momentul în care un stat ratifică Convenția, el trebuie să aplice cel puțin 35 de paragrafe sau alienate din partea a III-a a Cartei, dintre care cel puțin câte trei alienate din articolele privind diferențele nivelelor de educație și activitățile culturale (8 și 12) și câte unul din articolele referitoare la funcționarea justiției, la autoritățile administrative și serviciile publice, la mijloacele de comunicare și la viața economică, socială și financiară (9, 10, 11 și 13).
Folosirea limbii materne în particular și în public este în general considerată ca un element fundamental pentru păstrarea și dezvoltarea identității persoanelor care fac parte din minorități. Ȋn acest context, întrucȃt limba este element indispensabil al culturii, menținerea și dezvoltarea propriei culturi depinde de studierea limbii materne sau învățămȃntul în această limbă.
Din aceste motive, documentele internaționale prevăd dreptul persoanelor care fac parte din minorități de a primi educație în limba maternă sau de a studia această limbă. Această prerogativă nu poate și nu trebuie să aducă atingere studierii limbii oficiale a țării, a cărei cunoaștere este factor de coeziune socială și este de natură să ofere persoanelor în cauză posibilitatea de a exercita ansamblul drepturilor omului, în condițiile de egalitate cu ceilalți cetățeni ai statului. Situația dreptului de a folosi limba maternă de către persoanele care fac parte din minorități, ca și cea înregistrată în domeniul culturii diferă de la o țară la alta, respectiv de la țări cu mai multe limbi oficiale și sistemele de educație, până la țări în care nu este asigurat nici un fel de sistem de educație în limba maternă a persoanelor care fac parte din grupuri minoritare, sau de la țări cu sisteme de educație cu structură unitară, până la cele în care școala este organizată de unitățile locale, eventual cu excepția învățământului universitar.
De asemenea, în cazul acestui domeniu trebuie reținută ca necesară acțiunea directă a statului în asigurarea educației în limba maternă și a studierii limbii materne de către persoanele care fac parte din minorități, iar în unele situații se impun anumite acțiuni afirmative în favoarea persoanelor care fac parte din minorități, pentru a elimina inegalități care pot să apară ca urmare a simplei evoluții demografice sau a unor nevoi sociale noi. Măsură în care un stat poate asigura exercitarea acestui drept depinde și în acest domeniu de resursele disponibile și de nivelul la care asigură ansamblului populației accesul la educație.
Practica a dovedit însă că problemele folosirii limbilor materne au fost adesea exacerbate, pentru a masca tendințe naționaliste și separatiste, iar statele au răspuns uneori prin limitarea sau negarea drepturilor lingvistice. Se impune să se stabilească un echilibru între dreptul fiecărei persoane de a folosi limba maternă și interesele de ansamblu ale societății. De altfel, în acest sens pledează și Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare care stipulează că “nici o prevedere a acesteia nu poate fi interpretată ca implicând dreptul de a angaja o activitate sau de a realiza o acțiune ce contravine scopurilor Cartei Națiunilor Unite sau altor obligații de drept internațional, inclusiv principiul suveranității și integrității teritoriale a statelor”.
În plan național există un cadru legal care reglementează dreptul de folosire a limbii materne de către persoanele aparținând minorităților naționale, acesta fiind reprezentat de Constituția României și unele Legi ordinare, precum Legea administrației publice locale nr.215 din 23 aprilie 2001 și Legea învățământului nr. 84 din 24 iulie 1995, modificată prin Legea nr. 151/1999.
Astfel, Constituția României prevede că, în domeniul justiției, pentru a-și exercita dreptul la un proces legal și corect, cetățenii aparținând minorităților naționale, ca și persoanele care nu înțeleg limba română, au dreptul de a consulta documentele și conținutul dosarului, de a se adresa instanței și de a-și apăra interesele printr-un interpret. Pentru procesele penale acest drept este garantat, cheltuielile fiind suportate de stat.
În ceea ce privește organizarea și funcționarea instituțiilor de educație potrivit prevederilor art. 32 din legea fundamentală a țării noastre, persoanele aparținând minorităților naționale, le sunt garantate de către stat dreptul de a învăța în limba lor maternă și dreptul de a fi instruite în această limbă.
Legea învățământului dezvoltă aceste prevederi reglementând în detaliu problema învățământului persoanelor aparținând minorităților naționale.
Astfel, legea menționată prevede că persoanele aparținând minorităților naționale au dreptul să studieze și să se instruiască la toate nivelurile și formele de învățământ, precum și la tipurile de învățământ pentru care există cerere suficientă, în condițiile legii. În context, pentru garantarea acestui drept legea asigură persoanelor din categoria menționată posibilitatea de a organiza la cerere și în condițiile legii, grupe, clase, secții sau școli cu predare în limbile minorităților naționale, condiția creării și funcționării unor astfel de structuri constituind-o asigurarea desfășurării normale a învățării limbii oficiale și predării în această limbă.
Situația este reglementată, relativ asemănător și la nivelul instituțiilor de învățământ universitar de stat, domeniu în care se permite organizarea în condițiile legii, la cerere, de grupe, secții, colegii și facultăți cu predare în limbile minorităților. De asemenea, la cerere și prin lege se pot înființa instituții de învățământ superior multicultural. Totodată, este de subliniat faptul că legea recunoaște dreptul persoanelor de a înființa și administra propriile instituții de învățământ superior particulare.
În cazul tinerilor din rândul persoanelor aparținând minorităților naționale care frecventează unități de învățământ cu predare în limba română, legea le dă posibilitatea de a studia limba maternă, istoria și tradițiile minorității respective.
Folosirea limbii materne în cazul persoanelor aparținând minorităților naționale se regăsește în domeniul administrației publice locale, Legea nr. 215/2001, stipulând dreptul acestor persoane de a se adresa oral sau în scris în limba lor maternă în relația cu autoritățile publice și de a primi răspuns de la aceastea atât în limba română cât și în limba maternă.
De asemenea, potrivit Legii Administrației Publice Locale, în unitățile administrative teritoriale în care o minoritate are o pondere însemnată (de peste 20%) ordinea de zi și hotărârile consiliului local se aduc la cunoștință cetățenilor aparținând minorității respective și în limba acesteia.
II.3 Dreptul de a practica și profesa religia proprie
Dreptul la credință sau convingere religioasă este consemnt în mod expres în art.27 al Pactului internațional privind drepturile civile și politice, iar ulterior este confirmat de documentele privind drepturile persoanelor care fac parte din minorități și protecția identității acestora.
Astfel, Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. din 1990, statuează recunoașterea și protecția identității religioase a persoanelor aparținând minorităților naționale și dezvoltarea acesteia. De asemenea, stipulează dreptul persoanelor ce fac parte din minorități de a profesa și practica religia lor, inclusiv de a-și procura, poseda și utiliza obiecte religioase, precum și de a organiza activități educaționale religioase în limba lor maternă. Documentul de la Copenhaga prevede și dreptul persoanelor din categoria menționată de a menține și stabili contacte neîngrădite între ele în țara lor, precum și în afara frontierelor cu cetățenii altor state cu care au în comun credința religioasă.
Prevederi similare, dar mai restȃnse ca domenii cuprinde și Declarația O.N.U. asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau entice, religioase și lingvistice, care inspirându-se din prevederile art. 27 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966, stipulează recunoașterea și protecția identității religioase, dezvoltarea acesteia, ca și dreptul de a profesa și practica propria religie, de către persoanele aparținând minorităților (n.n. naționale sau entice, religioase și lingvistice).
Problematica dreptului de a practica și profesa religia este tratată, nu în ultimul rând, și de Convenția-cadru din 1995, privind protecția minorităților naționale, document care prevede, între altele, faptul că statele părți se angajează să promoveze condițiile de natură să permită persoanelor care fac parte din minorități să-și mențină și să-și dezvolte religia proprie ca unul din elementele esențiale ale identității lor. De asemenea, același act internațional stipulează că statele părți se obligă să recunoască fiecărei persoane aparținând unei minorități dreptul de a-și manifestă religia sau credința sa și dreptul de a înființa instituții, organizații și asociații religioase.
Reține atenția faptul că protecția identității religioase și asigurarea de către statele părți a condițiilor necesare prezentării religiei în cazul persoanelor care fac parte din minorități se găsesc statuate și în prevederile Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă adoptată de C.S.C.E. și Declarației de la Viena a Conferinței la nivel înalt a șefilor de state și guverne ai statelor membre ale Consiliului Europei din 9 octombrie 1993.
Cele prezentate evidențiază faptul că religia nu este un element obligatoriu pentru diferențierea unui grup minoritar de majoritate sau de alte grupuri, deci pentru existența unei minorități, ci este considerată ca fiind esențială pentru identitatea etnică a persoanelor care fac parte din minorități.
Documentele prezentate nu rezolvă o serie de probleme care se ridică din domeniu, precum căsătoriile religioase, obiecțiile de conștiință la serviciul militar, etc. Scopul principal al documentelor internaționale este păstrarea valorilor religioase ale persoanelor și minorităților din care fac parte, probleme ce trebuie să fie soluționate pentru a se răspunde acestui obiectiv.
Precizăm însă că, pentru minoritățile religioase, în general, se pune în mod deosebit problema recunoașterii lor în statele unde legea impune cerința recunoașterii, ca și a continuării existenței lor în statele în care nu există cerința recunoașterii.
În context, indiferent dacă este vorba de minoritate religioasă sau de o minoritate etnică ori națională, care se distinge de alte grupuri ale populației și prin religia sa, persoanele care compun ambele categorii de minorități trebuie să-și poată exercită aceste drepturi.
Pentru a evita conferirea de situații privilegiate în cazul unor biserici și pentru a se asigura egalitatea în drepturi a cetățenilor, indiferent de religia pe care o practică, în majoritatea statelor se aplică principiul separării bisericii de stat. Cu toate acestea, pot să pară în continuare inegalități în exercitarea acestui drept sau acte de natură să împiedice anumite persoane să-l exercite integral sau în parte.
În raporturile cu statul libertățile religioase pot fi afectate prin discriminări față de o credință sau alta, față de o minoritate religioasă, sau pe motiv că minoritatea respectivă practică o anumită religie. De asemenea, ele pot fi afectate și mai grav prin intoleranța religioasă, în sensul negării complete, al excluderii exercitării unei anumite credințe religioase într-o țară sau alta.
Spre deosebire de libertățile religioase, libertatea de conștiință este o libertate individuală, pentru credincioși și necredincioși. Libertatea de credință presupune a profesa și practica religia aleasă, adică de a practica un cult, a participa la reuniunile de cult, a întreține instituții și locuri de cult, a respecta sărbătorile, etc. Libertățile religioase sunt exercitate de regulă în comun cu alte persoane, ceea ce presupune anumite condiții, un cadru organizat, în timp ce libertatea de convingere se exercită, în principiu, individual.
Exercitarea libertăților religioase de către minorități are aceleași limite ca și exercitarea dreptului la propria cultură; ea nu poate fi opusă altor valori și drepturi umane, cum sunt cele la sănătate, educație, egalitate în drepturi, demnitate umană. În plus, ea are aceleași limite ca și exercitarea libertăților religioase în general, așa cum sunt prevăzute în Pactul asupra drepturilor civile și politice: protecția siguranței publice a ordinii și sănătății publice, morale și libertăților și drepturilor fundamentale ale altor persoane.
În legătură cu raportul între stat și religiile minoritare, situațiile existente în diferite țări sunt foarte diverse. În unele țări legea sau constituția proclamă o religie ca oficială. Alte legi proclamă separarea religiei de stat, acesta considerându-se laic, lăsând organizarea și practica religioasă diferitelor comunități, care pot primi diverse statute legislative. În sfârșit, alte state nu se pronunță în această privință din punct de vedere juridic.
În concluzie, normele și documentele internaționale stabilesc un standard minim, pe care trebuie să-l respecte toate statele, constând în: libertatea credinței, libertatea de a adresa la orice religie, exercitarea liberă a cultului, dreptul la educație religioasă. Principalele obligații ale statelor sunt de a nu face discriminări între persoanele aflate sub jurisdicția lor, pe motivul religiei sau convingerii și de a permite menținerea și dezvoltarea, practicarea și profesarea propriei religii.
În România conform Consituției, statul garantează persoanelor aparținând minorităților dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor (…) religioase.
Statul român garantează, de asemenea, libertatea educației religioase, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În ceea ce privește libertatea religiei, Constituția prevede că aceasta nu poate fi îngrădită prin nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă contrară convingerilor sale. Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statului propriu, în condițiile legii. Ele sunt autonome în relația lor cu statul și se bucură de sprijinul acestuia. În România există biserici și culte religioase care includ credincioși aparținând minorităților naționale.
Cu participarea nemijlocită a cultelor religioase, a fost elaborat un proiect de lege a cultelor și libertăților religioase, care este înaintat la Parlament. Acest proiect a fost conceput să creeze cadrul corespunzător manifestării libertății de credință, în condițiile prevederilor Constituției României. El are la bază principiile fundamentale ale libertății și economiei cultelor față de stat.
În România, toate cultele își desfășoară activități religioase fără nici un fel de restricție, potrivit propriilor tradiții, credințe, doctrine religioase și ritualuri specifice fiecăreia dintre acestea. Astfel, clerul și credincioșii confesiunilor din România au posibilitatea folosirii limbii materne în toate domeniile activităților lor specifice: servicii religioase, acte de cult, adminitrație și învățământ teologic.
Învățământul religios este de asemenea substanțial extins pentru diferite confesiuni.
Pentru oferirea unor condiții normale vieții religioase, statul român alocă de la buget o parte din salariile clerului și acoperă integral salariile personalului didactic din școlile teologice, precum și fonduri pentru construirea și reparea bisericilor.
Bisericile cu credincioșii aparținând minorităților naționale întrețin relații cu biserici înrudite din străinătate și iau parte la dialoguri și activități interconfensionale.
Cap. III Studiu de caz
“Declararea independenței statale a Ucrainei, aderarea la Consiliul Europei și alegerea cursului spre integrarea europeană, dorința de a construi un stat democratic și de drept pe baza supremației legii, precum și alegerea liniei de promovare a unor relații cu statele vecine pe principiile bunei înțelegeri, au pus în fața țării noastre un șir de sarcini, printre care și asigurarea drepturilor de bază a libertăților omului, inclusiv drepturile colective ale minorităților naționale în corespundere cu principiile norme de drept euroepan în acest domeniu și anume – Recomandarea 1201, Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale și Cartea Europeană privind limbile regionale și minoritare (lucru care s-a accentuat în Concluzia nr. 190 (1995) privind intrarea Ucrainei în Consiliul Europei)”. În contextul conturat de magistratul în drept Ion Popescu fixarea legislației privind protecția minorităților naționale reprezintă pentru Ucraina atât un deziderat cu nuanța politică, cât și unul cu valoare juridică.
În completarea acestei viziuni de ansamblu doctorul în drept Eugen Pătraș, în cartea “Minoritățile naționale din Ucraina și Republica Moldova. Statutul juridic”, menționează că elaborarea cadrului legislativ și instituțional intern pentru protecția minorităților naționale, statut într-o prima etapă, între anii 1989 – 1992, n-a cunoscut o dezvoltare pe măsură în anii următori. În continuare, autorul apreciază că acesta ar fi principalul motiv pentru care o serie de reglementări poartă un caracter declarativ, de cele mai multe ori neexistând nici un mecanims de implementare a acestora. Coroborându-l cu lipsa voinței politice, prezența într-o serie de cazuri, dar și cu lipsa unor răspunsuri legate pentru cei în drept să le aplice, E. Pătraș, concluzionează că prevederile în cauză se prezintă mai mult ca un pachet legislativ de intenții, decât ca un instrumentar real și eficient.
Precizări conceptuale și de definiție
Procesul de constituire a cadrului legislativ intern pentru protecția minorităților naționale, marcat de diverse convulsii, se caracterizează, în primul rând, prin includerea abundentă în limbajul de specialitate și în reglementările juridice ale unor concepte și termini specifici domeniului, fără a fi stabilite exact sensurile atribuite acestora.
Astfel, sintagmele “stat multinațional”, “grup etnonațional”, “popor”, “minoritate națională”, “grup național”, “naționalitate” nu au o semnificație legislativă. Spre exemplu, conținutul noțiunii de “stat multinațional” presupune multor națiuni, ceea ce nu constituie cazul Ucrainei.
De fapt, în situația în care, pe lȃngă națiunea titulară, celelalte etnii nu au dimensiunea calitativă de națiune în sensul acceptat de doctrina juridică, utilizarea acestei sintagme, conduce către concluzia că termenul “multinațional” continuă să cuprindă un înțeles mai mult politic, decȃt juridic.
În realitate, condiția etnopolitică a Ucrainei ar justifica, mai degrabă, utilizarea noțiunilor de “stat polietnic” și “minorități naționale” în locul celor de “stat multinațional”, respectiv “popoare”. Mai mult decât atât, Eugen Pătraș observa că termenului de “popor” i se acordă, în diferite acte normative, atât un sens juridic, cât și unul sociologic, lucru care generează, pe de o parte, impresia de incoerență a abordării legiuitorului și pe de altă parte, de stabilitate diferențiată a volumului de drepturi.
Definirea minorităților naționale
Definirea de “minoritate națională” apare în legislația ucraineană odată cu adoptarea în 1992 a Legii privind minoritățile naționale din Ucraina, cu sensul de “grupuri de cetățeni ai Ucrainei, care nu sunt de naționalitate ucraineană, care manifestă sentimente de conștiință naționale proprii și de comunitate între ei”, fără determinarea unor criterii de ordin numeric, temporal sau de altă natură. Se accentuează, în schimb, criteriul cetățeniei, care este definitoriu în stabilirea persoanelor ce pot beneficia de prevederile legislative.
Adoptarea Constituției, însă a introdus în circuitul juridic pe lângă sintagma de “minoritate națională”, acceptată de majoritatea documentelor internaționale, pe aceea de “minoritate națională băstinașă”.
Magistrul Ion Popescu subliniază că “recunoașterea expresă la nivel de Constituție a existenței popoarelor și minorităților naționale băstinașe este, mai întâi de toate, o dovadă de recunoaștere a existenței acestora ca atare și mai puțin, o delimitare a lor de alte grupuri naționale (“migraționiste”) din punct de vedere al acordării de drepturi adăugătoare”. În această situație, aducerea la un numitor comun al termenilor în cauză ar dezambiguiza mult procesul de identificare a subiectului de drept și nu ar mai crea spațiu interpretărilor intens politizate.
Pseudominoritățile naționale. Cauze și consecințe
Definiția minorităților naționale în vigoare, prin formula sa elastică, a concretizat necesitatea clasificării minorităților naționale în “adevărate” și “fictive”, pentru a controla cȃmpul celor care beneficiază de drepturile specifice acestei categorii de cetățeni.
De exemplu, Volodîmir Evtuh în lucrarea “Do problemî vîznacennia poniattia etnicina menșîna” (Referitor la problema stabilirii sensului minoritate națională”) include în prima categorie minoritățile care dispun de o structură sociologică, adică cele care au o anumită statificare economică, politică, culturală, confesională și organe adecavate pentru menținerea viabilității minorității, iar în a doua categorie – minoritățile care se formează artificial, pe valul unor schimbări politice în societate sau din dorința liderilor mișcărilor naționale.
Ȋntr-o altă perspectivă, Katerina Cernova la capitolul cu titlul “Pseudominorități” din lucrarea “Etnicinîi dovidnîk” (“Evidența etnică”), ediția 1997, apreciază că “pseudominoritățile sunt etnii false, inventate și provizorii, care apar într-o anumită conjunctură politică, nu sunt purtătoare de idei naționale și dispar odată cu schimbarea situației politice”.
De regulă, astfel de grupuri se constituie ca forțe de promovare a unor idei separatiste atât la nivel de stat, cât și/mai ales la nivelul unei entități entice pentru a o dezbina (principiul devide et impera) și în consecință, pentru a-i reduce capacitatea de revendicare a drepturilor cuvenite. Spațiul postsovietic reprezintă un exemplu “clasic” de cinstituire artificială a diferitelor etnii, care nu au avut nimic în comun cu grija față de păstrarea și promovarea identității entice, iar Ucraina nu constitutie, în acest sens, o excepție.
În această optică, cea mai numeroasă pseudominoritate – cca. 258600 persoane – ar fi “moldovenii”, parte integrantă a entității românești. Într-o situație similară se află și rusinii din Ucraina Subcarpatică – populație de etnie ucraineană cu unele particularități zonale, care se consideră a fi al patrulea etnos slavon și în virtutea acestui stătut înaintează pretenția de autodeterminare politică și statală.
Ceea ce surprinde, de fapt, este atitudinea statului ucrainean care recunoaște etnia “moldovenească” drept etnie diferită de cea română, în timp ce rusinilor le refuză titlul de etnie separată de cea ucraineană.
În acest context, apar inevitabil câteva semne de îndoială privind coerența / corectitudinea etnopoliticii ucrainene. În alți termini, am putea vorbi de nedorința agenților legii de a se conforma argumentului științific pentru cazuri similare sau chiar de discriminare față de rusini, lucru care contravine principiului egalității cetățenilor, statuat în art. 24 al legii fundamentale.
Dreptul la identitate națională, culturală și religioasă
Acest drept stipulat de majoritatea documentelor internaționale constituie un angajament constituțional al statului ucrainean, precizat în art. 11 “statul contribuie la consolidarea și dezvoltarea națiunii ucrainene, conștiinței istorice, tradițiilor și culturii ei, precum și la dezvoltarea specificului etnic, cultural, al limbii și religiei tuturor popoarelor și minorităților naționale băștinașe din Ucraina”.
Concepția dezvoltării culturii minorităților naționale din Ucraina, adoptată de Guvern în 1995, dezvoltă cadrul conceptual necesar pentru evoluția culturii etniilor minoritare. Statul își reconfirmă poziția activă în promovarea identității minorităților naționale în toată plenitudinea sa, doar că documentul s-a oprit la nivel de afirmație.
Prin formula “păstrarea genofondului Poporului Ucrainean” (art. 16 din Constituție), care-I include pe toți cetățenii țării, indiferent de naționalitate, se înțelege că statul ucrainean abdică din start de la practicile de asimilare forțată, abordare care, de altfel, corespunde art.5, alin. 2 din Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale.
De asemenea, trebuie pus în ecuație și renunțarea prin lege – art.11 din Legea privind minoritățile naționale – la constrângerea cetățenilor de a se declara ca aparținând la o anumită naționalitate. În acest sens, Decretul prezidențial din 31 decembrie 1991 privind libera alegere a apartenenței naționale, precum și de restabilire a naționalității, oferă copiilor din căsătorii mixte posibilitatea de a-și schimba naționalitatea în funcție de opțiunea lor.
Totodată, conform Regulamentului privind pașapoartele și certificatele de naștere ale cetățenilor Ucrainei (1992), noul model de pașaport (buletin de identitate) nu mai conține paragraful în care se menționa apartenența națională, urmând ca în certificatul de naștere pentru noii-născuți să fie trecută doar naționalitatea părinților. La acest capitol, însă, părerile sunt contradictorii. O bună parte a reprezentanților minorităților naționale apreciază că o astfel de măsură ar reprezenta o modalitate de suprimare a unui criteriu esențial de apartenență la o comunitate.
Dreptul la limba maternă
O componentă definitorie a identității minorităților naționale o constituie limba maternă. C. Rădulescu-Motru aprecia că “societatea prinde prin limbă conștiința unității sale de cultură și această conștiință are un orizont și o potențialitate cu mult mai vastă decât avea aceea de origine”.
În această perspectivă, în funcție de gamă și aria de aplicare, limba maternă contribuie în mod esențial la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea specificului național, reprezentând canalul primordial de comunicare și de transmitere a valorilor unui etnos de la o generație la alta.
La nivel internațional s-au elaborat și adoptat mai multe documente sub diferitele lor titulaturi care consacră valoarea limbilor minorităților naționale, precum și obligațiile statului de a desfășura acțiuni în măsură să faciliteze dezvoltarea lor.
În Ucraina, Constituția – art. 92 (4) – stabilește că “ordinea folosirii limbilor” reprezintă competența exclusiv a Radei Supreme. Chiar și în cazul Republicii Autonome Crimeea, în baza art. 138 (8) al legii fundamentale, Rada își rezervă supremația, lăsând în competența Parlamentului crȃmcean “asigurarea funcționării și dezvoltării limbilor și culturilor naționale”, lucru neagreat de formațiunea autonomă. Reglementările Radei Supreme pentru Republica Autonoma Crimeea sunt publicate și oferite opiniei publice în limba de stat și în traducere, doar în limba rusă.
Redefinirea statului limbilor minorităților naționale s-a produs în Ucraina odată cu proclamația limbii ucrainene ca limbă de stat, proces reflectat, în special, de Legea privind limbile în RSS Ucraineană, din 28 octombrie 1989.
Principala dispoziție constituțională privind subiectul limbilor este formată în art. 10 (3) care prevede că “… în Ucraina este garantată dezvoltarea liberă, folosirea și protecția limbii ruse și a altor limbi ale minorităților nationale”. Obligația este reluată și confirmată în art. 11 cu referiri la “popoarele și minoritățile băștinașe din Ucraina”.
Limbile minoritare în administrație și justiție si poziția politicului
Cea mai complexă formulă care reglementează statutul limbilor minoritare în domeniile administrației și justiției este prezentată în art. 3 al Legii privind limbile în Ucraina: “Ȋn activitatea organelor de stat, de partid și obștești, a întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor, amplasate în locurile în care locuiesc în majoritate cetățeni aparținând altor naționalități (orașe, raioane, consilii sătești și comunale, localități sătești, totalitatea lor), pot fi utilizate, în paralel cu limba ucraineană și limbile lor naționale.
În situația când cetățenii de o altă naționalitate, care constituie majoritarea populației unităților administrativ-teritoriale sus menționate, nu posedă suficient limba națională sau când în limitele acestor unități adminitrativ-teritoriale locuiesc compact câteva naționalități, nici una nefiind majoritară, în activitatea organelor și organizațiilor menționate poate fi utilizată limba ucraineană sau o limbă acceptată de întraga populație”.
Apar câteva observații care pun semen de suspensie în ceea ce privește viabilitatea acestor prevederi. Prima este cea legată de lipsa definirii juridice a termenului “locuire compactă”, a doua se referă la contradicția dintre punctele 2 și 3. Astfel, dacă primul punct acordă posibilitatea utilizării limbii minoritare “în paralel cu limba ucraineană”, cel de-al doilea admite utilizarea unei limbi minoritare ca limbă “acceptată de întreaga populație”, fără a mai fi menționată condiția “în paralel cu limba ucraineană”. Or, în acest context, varianta prevăzută de pct. 3 creează, teoretic, posibilitatea transformării unei limbi minoritare în unica limbă oficială, în cazul în care vorbitorii acesteia alcătuiesc majoritarea într-un spațiu anume.
În continuare, Legea privind limbile în Ucraina precizează că cetățenii pot folosi limba maternă în raporturile cu autoritățile publice, indiferent de statutul acestora din umbră, dar numai cu condiția “acceptării de către părți” a respectivei limbi.
Legea privind adresările cetățenilor, în art. 6, alin. 1, stipulează că “cetățenii au dreptul de a se adresa organelor puterii de stat, autoadministrației locale, instituțiilor și organizațiilor (…), persoanelor cu răspundere, în limba ucraineană sau într-o altă limbă acceptată de către părți. (…) Hotărârile și răspunsurile pot fi expuse în traducere și în limba pe care o posedă solicitantul”.
De asemena, conform art.18 al Legii privind limbile în Ucraina se precizează că în procesul examinării în instanțele judecătorești a cauzelor penale și civile, persoanelor care iau parte la proces și nu cunosc limba procedurii juridice li se asigură dreptul de a lua cunoștință de materiale cazului prin asistarea unui interpret la ședințele de judecată, precum și dreptul de a folosi limba maternă în fața instanței de judecată. Documentele de Anchetă și de judecată vor fi transmise persoanelor care participă la examinarea cauzei, la cererea acestora, traduse în limba maternă sau într-o altă limbă pe care aceștia o cunosc.
Un volum similar de posibilități sunt prevăzute și pentru cauzele de contencios administriv. Pe de altă parte însă, potrivit art.21 și 22, limba de lucru a organelor de arbitraj și procedura este doar cea ucraineană, lucru care constrȃnge considerabil dispozițiile art. 3 al aceleiași Legi.
Practic, însă, prevederile legii, așa cum sunt ele, nu trec dincolo de faza declarativă. Situația se datorează lipsei mecanismului de implementare a acestora, dar și a voinței politice. În acest sens, folosirea limbilor minoritare în aceste sectoare, aici intrând și cea română, devine inoperantă, chiar dacă art. 24 al Constituției, reconfirmat de art. 8 al Legii privind limbile în Ucraina interzice orice privilegii sau restricții pe motive de limbă.
Educație în limba maternă
Experiența internațională a demonstrat că dezvoltarea și perpetuarea identității naționale se află în dependența directă de studiile în limba maternă. De aceea, de-a lungul anilor, preocuparea pentru crearea unor condiții favorabile în acest scop s-a intensificat considerabil.
În Ucraina referința de bază în acest domeniu o stabilește Constituția, art. 53 (4): “Cetățenilor aparținând minorităților naționale conform legii li se garantează dreptul la învățământ în limba maternă sau studierea limbii materne în instituțiile de învățământ ale statului și comunale sau prin intermediul societăților național-culturale”.
La fel, art. 10 al Constituției prevede că: “Ȋn Ucraina sunt garantate dezvoltarea liberă, folosirea și apărarea limbii ruse, a altor limbi a minorităților naționale din Ucraina. Statul favorizează studierea limbilor de circulație internațională. Aplicarea limbilor în Ucraina este garantată prin Constituția Ucrainei și este determinată prin lege”.
În ceea ce privește limbile folosite în sistemul educațional, Legea învățământului face aprecieri de ordin general (art.3) și trimite (art.7) la Legea privind limbile în RSS Ucraineană, care cuprinde reglementările esențiale în acest sens (art. 25-29).
În ansamblu, legislația în vigoare garantează educația în limba maternă la toate nivelurile. Astfel, în zonele compact locuite de minorități naționale se permite deschiderea de grădinițe sau grupe (art.26), de școli sau clase separate (art.27), iar “pentru pregătirea cadrelor naționale”, pot fi create grupe cu predare în limba respectivă (art. 28 (2)).
Imediat după obținerea independenței, Ucraina a început etnicizarea unilaterală a procesului de învățământ. De exemplu, în nouăsprezece sate cu populație romanofonă din regiunea Cernăuți există doar școli cu limbă ucraineană de predare, iar limba maternă nu este studiată deloc (Colincăuți – Hotin în 1989: 4672 de persoane s-au declarant “moldoveni” și 21 români; Siscăuți – Secureni 1064 de “moldoveni” și 5 români; Cotileu – Noua Sulița 1454 “moldoveni” și 138 români; Ceahor – Hliboca 1905 “moldoveni” și 221 români etc.). În total, în regiunea Cernăuți, în anul 2000, existau 86 de școli cu predare în limba română, în care învățau 22 de mii de elevi și 6 școli mixte cu 1800 de elevi.
Între anii 1989-1996, în regiunea Cernăuți, au fost trecute, pe cale administrativă, de la limba rusă de predare la cea ucraineană, 26 de școli.
Astfel, la Herta, unde comunitatea ucraineană reprezintă 19% din totalul populației, fosta școală cu limba rusă de predare a fost transformată în școala de limba ucraineană, fără înștiințarea în prealabil a părinților elevilor sau a profesorilor. Dintre cei 207 elevi ai școlii, 85% erau de origine română. La fel majoritatea cadrelor didactice.
În comuna Mămăligă din raionul Noua Sulița au fost constituite clase ucrainene separate, chiar dacă populația ucraineană din localitate alcătuiesc doar 197 persoane din totalul de 2460. Pe de altă parte, autoritățile refuză constant deschiderea unor școli românești acolo unde există deja clase suficiente cu predare în limba română, altfel spus “cerere suficientă”, așa cum specifică legea. Într-o astfel de situație se află comunele cu proponderența românească, Molodia și Corovia (câte 8 clase). Deschiderea acestor școli a fost solicitată în mod expres de către părinți, prin intermediul scrisorilor adresate șefului Direcției de Învățământ a Administrației regionale de stat Cernăuți, dl. M.I. Bauer și șeful secției raionale de învățământ a Administrației de stat Hliboca, dl. Ia. N. Cernopinskii, publicate în “Concordia” din 11 octombrie 1997.
O ipoteză similară este înregistrată și în localitățile Colincăuți, Tureatcă, Corcești, Cotileu, Valea Cosminului. Dincolo de nerespectarea prevederilor constituționale (art.10, art.53), faptele contravin și prevederilor art. 13, alin 5 din Tratatul ucraineano-român, prin care părțile se obligă să asigure “un număr necesar de școli și instituții de stat pentru învățământ (…)”, precum și art.2, alin. 2 din Acordul contractat între Guvernele Ucrainei și Republicii Moldova privind colaborarea în domeniul învățământului, științei și culturii, prin care acestea s-au obligat reciproc să “deschidă în localitățile populate compact cu persoane de naționalitate ucraineană și moldovenească, în baza cererilor cetățenilor (…) școli (…) cu prevedere în limba ucraineană în Republica Moldova și cu limba de predare română în Ucraina, asigurând pentru acestea programe, manuale și literatură metodico-didactică necesară precum și cadre calificate”.
În paralel, în regiunea Odesa, din anul 1998, școlile cu predare în limba română au fost trecute din oficiu la limba de predare “moldovenească”. Cazul cel mai răsunător înregistrat în procesul acestei tranziții a fost cel de la Frumușica veche, raionul Sărata. Zinaida Pinteac, directorul școlii din sat, s-a împotrivit, în repetate rânduri, introducerii termenului de limba moldovenească în defavoarea celui de limba română. Rezultatul a fost destituirea acesteia din post pe motiv de incompetența profesională.
Prin tensiuni asemănătoare au trecut mai mulți directori de școli. Numărul școlilor românești și al elevilor scade în continuare. În regiunile la începutul anului școlar din 2002 funcționau 18 școli pentru romȃnofoni: 9 școli naționale cu predare în limba română, numită “moldovenească” (174 de clase cu 6386 de elevi) și 9 școli mixte (122 de clase). În cele 9 școli mixte (31 de clase) și în alte 7 școli (74 de clase) cu predare în limba ucraineană studiau limba română în calitate de obiect obligatoriu 1715 elevi și facultativ – 500 de elevi.
Dacă în 18 școli, în anul de studii 1999/2000 învățau în limba maternă 7243 de elevi, ceea ce constituia 2,4% din totalul elevilor din regiunea Odesa, atunci în 2001/2002 cifra în cauză reprezentă 7210 (2,1%), iar în 2002/2003 “maximul total era de doar 8601, dintre care 1715 dintre elevi studiau limba română ca obiect și 500 facultativ. Ceea ce constituie 2,5% din toți elevii regiunii care aveau posibilitatea să învețe limba maternă și în școală. Punând în relație ponderea populației măture “moldovenesti” de 5,04% din populația regiunii, reiese că mai mult de jumătate din copiii persoanelor care s-au declarant “moldoveni” nu studiază limba maternă și doar aproximativ 42% din copii “moldovenilor” sunt instruiți în școală în limbă română.
Deși autoritățile susțin că trecerea în actele de studii la limba română sau moldovenească se efectuează numai la cererea majorității elevilor sau a părinților acestora, în nici una din cele 18 școli românești din Regiunea Odesa nu s-a aplicat acest principiu. În regiunile unde există populație romȃnofonă ca Nikolaev (13,1 mii), Kirovograd (8,2 mii), Herson (4,1 mii), Poltava (2,5 mii) educația în limba maternă este inexistentă.
În aceeași realitate se înscrie și învățământul mediu de specialitate din Ucraina, cu limba română de predare, care este reprezentat doar de o grupă anuală de 15 liceeni a Colegiului Pedagogic din Cernăuți. “Ȋnvățămȃntul mediu de specialitate în limba română nu există. Nu se interzice, dar nu se face. Avem un Colegiu pedagogic al Universității Naționale “Iurii Fetkovici” din Cernăuți, unde există o grupă la secția pedagogică și una la secția muzicală, care primesc absolvenți de opt și zece clase, spre a deveni învățători pentru clasele primare la școlile românești din regiune. La zeci de grupe ucrainene, avem o grupă romȃnească” arata ziaristul Vasile Tărăteanu într-un interviu publicat în cotidianul “Gardianul” la data de 24 februarie 2004.
Învățământul superior incomplet este ilustrat de situația creată la Institutul Pedagogic de la Cetatea Albă. Aici funcționau, începând cu 1989, în funcție de naționalitate, grupă de studiu pentru ucraineni, ruși, “moldoveni”, bulgari, cu predare în limba maternă. În anul 1999 grupele “moldovenească” și bulgară au fost reunite într-una singură – motivul oficial fiind cel al lipsei de fonduri – soluția, din punct de vedere al predării, fiind aceea a adoptării limbii ruse la toate obiectele. Astfel, doar cursurile de limbă și literatură se mai țin în limbile materne, respectiv română/moldovenească și bulgară. Nivelul superior înseamnă o grupă anuală de 10 studenți, la specialitatea “Filologie romȃnă” în cadrul Universității din Cernăuți și a unor grupe a câte 6-8 studenți pentru o specializare similară în cadrul Universității din Ujgorod și a Institutului Pedagogic din Ismail. Acest învățământ superior românesc este organizat, în realitate în baza limbii ucrainene, de la 70% în cazul Universității din Cernăuți, până la 95% în celelalte două cazuri. În acest context, o serie de acțiuni dezvăluie tendința autorităților de a face abstracție de stipulările legislative în vigoare.
Spre exemplu, la 1 martie 1993, prin ordinul nr. 52 al Inspectoratului școlar regional Cernăuți se instituie o “comisie de experți pentru determinarea utilității cărților în procesul de învățământ și elaborării recomandărilor metodice corespunzătoare în folosirea acestora”. Sunt cunoascute din presa de limba română din zonă mai multe cazuri când donațiile de carte școlară românească au fost confiscate pentru expertiză, fără ca apoi să parvină școlilor.
La fel, în regiunea Odesa, în vara lui ‘99, participanților la Programul ARC li s-au confiscat, la granițe de la Reni, cărțile primate în cadrul programului. În aceeași serie se înscrie și blocarea loturilor de carte venite din partea României la punctele de frontieră, atât la Reni, cât și Porubnoe.
De asemenea, prin Dispoziția nr. 33/03.02.1998 a Ministerului Învățământului, în școlile minorităților naționale din ucraina au fost anulate examenele de absolvire la limba maternă și literatura națională (decizia de a menține sau nu examenele respective fiind lăsată la dispoziția organelor de învățământ regionale).
Cu aceleași valențe, Recomandarea nr. 31/65 din 14 martie 2000 (un experiment) cu titlul
“Despre ziua limbii ucrainene în școlile cu limba română de predare din regiunea Cernăuți”, elaborate de șeful secției școlare din cadrul Direcției regionale de învățământ, Dmîtro Oliinîk și semnată de Șeful Direcției, Mihailo Bauer, adresată directorilor direcțiilor raionale de învățământ, șefilor cabinetelor metodice raionale și orășenesti, stabilea că o zi pe săptămână “este de dorit că toate obiectivele, cu excepția limbii și literaturii române și limbii străine, să fie predate în limba ucraineană”. Despre o expresie ilustrativă a atitudinii oficiale conturată mai sus vorbește, în continuare, ziaristul Vasile Tărăteanu: “Ȋn școli, nu se studiază istoria poporului român. Nici la facultate. Se studiază istoria Ucrainei, unde românii sunt tratați ca ocupați ai Bucovinei. Este preluată aceeași ideologie sovietică. Se studiază istoria ținutului natal, scrisă de ucraineni, dar românii aproape că nu există acolo. Se menționează doar Eminescu și Alecsandri. Fundația Casa Limbii Române, pe care o conduc, a apelat la patru doctori în istorie să scrie – Istoria ținutului natal. A ieșit o lucrare foarte frumoasă despre Nordul Bucovinei, Ținutul Herta și Nordul Basarabiei. Autorii au folosit și ultimile scrieri ale istoricilor ucraineni și germani, după principiul manualelor de alternativă, cu întrebări, răspunsuri și multe fotografii. Am găsit oameni care au sprijinit editarea cărții pe care am dat-o cadou celor mai buni elevi și profesorilor de istorie. În raionul Noua Sulița, Dina Visarionovna, inspectoratele la inspectoratul raional de învățământ, a bătut cu pumnul în masă la directori să restituie toate cărțile pe care le-am dăruit eu copiilor. Directorii au fost amenințați. Ea a arestat cărți ca pe timpul lui Stalin, deși lucrarea a avut recenzii pozitive”.
Din câte au fost prezentate până acum se poate observa că asigurarea unui flux continuu al educației în limba română la nivel preuniversitar se transformă într-un exercițiu dificil. Iar fără un număr suficient de solicitanți pentru învățământul superior în limba română, nu poate fi luată în discuție deschiderea Universității multiculturale din Cernăuți, subiect îndelung dezbătut la diferite niveluri de decizie cu ocazia întrunirilor bilaterale ucraineano-române.
Reprezentarea minorităților naționale în sectorul public
Participarea minorităților naționale în sfera publică/politică, prin reprezentanți, reprezintă una din formele eficiente de realizare a drepturilor acestora. Acest drept ce ține de ansamblul reglementărilor minoritare specifice poate fi exercitat “în mod satisfăcător într-un cadru politic democratic”, așa cum recomanda Carta de la Paris pentru o Nouă Europă.
În această perspectivă, Legea privind minoritățile naționale stipulează prin art.9 că “cetățenii Ucrainei care fac parte din minoritățile naționale au dreptul de a fi aleși pe principii egale în orice funcții în organele legislative, executive, juridice, de administrare locală și regională, în armată, întreprinderi, instituții și organizatii”.
Legea privind organizațiile obștești reglementează dreptul la asociere al cetățenilor, indiferent de originea etnică, precum și modul de organizare a partidelor (art. 1 (2)). Legea interzice (art.7 (3)) neadmiterea cuiva într-un partid pe motiv de apartenență națională. Totodată, organizațiile ale cărei scopuri statutare prevăd instigarea urii interetnice sau interconfesionale nu pot obține personalitate juridică. Înființarea unei asociații nonprofit nu presupune restricții numerice, pe când cea a unui partid este condiționată de cererea a cel puțin 1000 de persoane cu drept de vot.
Teoretic, există posibilitatea creării partidelor atât pentru minoritățile naționale care locuiesc compact, cât și pentru cele dispersate. În practică însă, impunerea condiției de a avea filiale în cel puțin 50% + 1 de regiunile țării, atât în cazul înființării asociațiilor republicane, cât și în cazul constituirii partidelor, devine irealizabil minorităților naționale, care de regulă louiesc într-un spațiu geografic limitat.
În aceeași perspectivă, Legea privind minoritățile naționale stabilește în art.14 că “organizațiile obștești naționale au dreptul de a desemna candidați în deputați, în organele puterii de stat (…)”, precizându-se că obiectivul dat va fi realizat … în conformitate cu Constituția Ucrainei, legile privind alegerile deputaților poporului din Ucraina, precum și a deputaților în consiliile locale de deputați ai poporului”. Cu toate acestea, Legea privind alegerile deputaților poporului din Ucraina nu face referiri la acest drept.
În condițiile în care în Ucraina alegerile în Parlament reprezintă un sistem mixt (nominal sau pe lista de partid, respectiv 225+225), organizațiile/ persoanele aparținând minorităților naționale nu pot decât să se asocieze cu vreun partid sau să candideze în cadrul circumscripțiilor electorale nominale, autodesemnȃndu-se.
Conform art. 25, alin.2 al Legii privind alegerile, candidatul care se autopropune trebuie să prezinte o listă cu 1500 semnături de sprijin ale alegătorilor din circumscripție. Pe de altă parte, potrivit art. 7, alin. 2 din Lege “localităților compact locuite de minorități naționale nu pot face parte decât dintr-o circumscripție electorală. În cazurile în care numărul alegătorilor aparținând minorităților naționale este mai mare decât cel necesar pentru crearea unei circumsciprtii electorale, acestea se formează astfel încât măcar în una din ele alegătorii aparținând minorității naționale să constituie majoritatea”. În baza acestei prevederi, românilor din regiunea Cernăuți le-a revenit circumscripția nr. 204 (raioanle Hliboca, Herta, Noua Sulița și o parte a raionului Storojinet), în cadrul căreia a fost ales, pentru două legislaturi consecutiv, magistrul în drept, Ion Popescu. La alegerile din 31 martie 2002 însă, acesta a pierdut șansa de a-și reînnoi mandatul, fiind depășit net de contracandidatul său, Mihailo Bauer, șeful Direcției pentru Învățământ și Știință a Administrației regionale de stat Cernăuți, (fratele lui Teofil Bauer, fostul guvernator al regiunii Cernăuți și actual ambasador al Ucrainei la București). Modul în care s-a desfășurat Campania electorală poate fi redat succinct printr-un citat al lui Vasile Tărățeanu, redactorul șef al ziarului “Arcașul”: “La mai toate circumscripțiile, în toate școlile, la casele de cultură, adică în majoritatea instituțiilor de stat au fost afișate numai posterele lui Mihailo Iosifovici Bauer, iar cei mai zeloși supuși ai săi și anume învățătorii au excelat în fraude, îndemnându-i pe copii să rupă toate afișele contracandidaților. De asemenea, directorii de școli le-au permis celorlalți candidați să se întâlnească cu pedagogii numai după lecții, în timp ce Bauer a avut ușile deschise pretutindeni, la orice ora”. Totodată, conform spuselor lui Tărățeanu, Mihail Ghermăn, șeful Administrației raioanale de stat din Herta, a convocat oamenii de afaceri, șefii oficiilor poștale, preoții parohiilor din raion, pentru a le indica cine “trebuie ales” în Parlament, cine în consiliile raionale și cine nu trebuie ales în nici un caz.
Tratatul dintre Romȃnia și Ucraina. Problema minorităților
Tratatul semnat la 2 iunie 1997 la Constanța pornește de la premisa fundamentală a dreptului internațional contemporan, care consideră obligativitatea colaborării statelor (Carta ONU, art. 55-56) și Declarația asupra principiului dreptului internațional privind relațiile prietenești și de cooperare dintre state, din 1970 (pct. d).
De asemenea, Tratatul face referiri exprese la cele mai importante instrumente ONU, Consiliului Europei și CSCE/ OSCE, care vizează drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale. Ȋncorporate în textul Tratatului, aceste documente/instrumente au devenit parte integrantă a dreptului din cele două țări.
În cazul Ucrainei, Recomandarea 1201 (1993) a Consiliului Europei a intrat în circuitul intern pentru prima dată. Dispozițiile privind minoritățile naționale, incluse în art. 13 compus din 13 aliniate, îmbină prevederile fundamentale care favorizează un cadru democratic pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea specificului național.
Tratatul garantează atât românilor din Ucraina, cât și ucrainenilor din România, următoarele drepturi:
la alegerea liberă a naționalității, ceea ce include originea etnică, limba, cultura și religia cetățenilor (p.2);
la nediscriminarea și egalitate totală în fața legii a persoanelor aparținând minorităților naționale și persoanelor aparținând majorității populației în toate domeniile vieții economice, sociale, politice și culturale (p.3);
la protecție contra oricăror încercări de asimilare împotriva voinței lor; de a păstra și dezvolta cultură proprie; la libertatea manifestării lor individuale sau colective, la păstrarea și dezvoltarea identității lor entice, lingvistice și religioase; de a participa efectiv la treburile publice, inclusiv prin reprezentanți aleși potrivit legii, precum și la viața culturală, socială și economică (p.4);
la crearea condițiilor pentru studierea și instruirea în limba maternă într-un număr necesar de școli și instituții de stat pentru învățământ de specializare, situate conform răspândirii geografice; la utilizarea limbii materne în relațiile cu organele puterii (p.5);
la asociere, la fondarea și menținerea organizațiilor și asociațiilor proprii, precum și instituțiilor sau așezămintelor de învățământ, culturale și religioase (p.6);
de a avea acces, în limba maternă, la informație și la mijloace în comunicare în masă; la menținerea contactelor între ele și peste frontiera cu cetățenii altor state și de a participa la activitățile organizațiilor nonguvernamentale, atât la nivel național, cât și internațional (p.7);
la păstrarea locurilor tradiționale de trai (p.8);
de a adresa, în caz de încălcare a drepturilor prevăzute prin acest articol, demersuri autorităților de stat competente, folosind procedurile legale disponibile (p.9).
În același timp, art. 13 prevede și condițiile aplicării drepturilor acordate. Astfel, persoanele la care se referă acest articol sunt obligate:
să fie loiale statului ai căror cetățeni sunt și să respecte legislația națională; să respecte drepturile altor persoane (p.10);
să nu îngrădească sau să încalce drepturile omului (p.11);
să recunoască principiul integrității teritoriale a statului ai cărui cetățeni sunt (p.12).
Tratatul a intrat în vigoare după ratificarea de către Rada Supremă a Ucrainei la 17 iulie 1992. Pentru supravegherea îndeplinirii angajamentelor privind drepturile minorităților naționale a fost creată o comisie mixtă interguvernamentală, care se întrunește cel puțin la un an (p.13 al art.13).
De asemenea, euroregiunile “Prutul de Sus” și “Dunărea de Jos”, constituirea cărora este stipulată prin art.8 al Tratatului facilitează mult colaborarea în domeniul protecției reciproce a minorităților naționale.
Cu toate acestea, referindu-se la “romȃnii” din Ucraina, în înțelesul acordat momentan de autoritățile ucrainene, prevederile conținute de Tratat n-ar avea incidență asupra celor cca. 258600 de “moldoveni”. În această perspectivă, calificativul “sacrificiu istoric neinspirat”, atribuit Tratatului în legătură cu alte aspecte, care însă nu constituie subiectul acestei lucrări, căpătă sens.
CONCLUZII
Această parcurgere a principalelor situații și modalități de reglementare a drepturilor persoanelor ce aparțin minorităților naționale, atestă că dreptul internațional actual cuprinde un ansamblu de norme care protejează drepturile și identitatea persoanelor din categoria menționată.
În context sunt de recunoscut, pentru contribuția ce o au la protecția drepturilor persoanelor care fac parte din minorități, ansamblul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului de care beneficiază persoanele respective, îndeosebi libertatea conștiintei și religiei, dreptul de asociere, libertatea de reuniune și de exprimare, participarea la alegeri libere, egalitatea în drepturi și nediscriminarea (ultimile două fiind norme postulat ce constituie mijlocul principal al garantării drepturilor persoanelor care fac parte din minorități), a căror exercitare permite acestor persoane, într-o societate democratică, să-și promoveze și să-și apere interesele.
În ansamblul normelor de protecție, se înscriu și drepturile specifice ale persoanelor care fac parte din minorități, precum: dreptul la cultură proprie; dreptul la folosirea limbii materne în public sau în particular, inclusiv studierea acesteia sau primirea unei instrucții în această limbă, accesul la informație și distribuirea informației în limba maternă; dreptul de a practica și profesa propria religie în limba maternă; dreptul de a participa la viața publică cu aspect ce țin de calitatea lor de membrii ai unei minorități.
Drepturile specifice conturează și dreptul peroanelor care fac parte din minorități de a-și conserva, manifesta și dezvolta identitatea lor etnică, lingvistică, culturală și religioasă.
Separarea celor două categorii de drepturi este imposibilă, întrucât protecția drepturilor persoanelor care fac parte din minorități rezultă din aceleași valori ca și aceea a drepturilor omului, respectiv din ideea de demnitate umană și respectul pentru om.
Drept urmare, nu există nici o logică pentru a separa drepturile persoanelor care fac parte din minorități de tema mai generală a drepturilor omului, ele rămân, potrivit propriilor prevederi, ca și din punctul de vedere al strategiei de aplicare, parte integrantă a reglementărilor și instituțiilor vizând drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Acordurile privind sistemul de protecție a drepturilor persoanelor care fac parte din minoritățile naționale evidenția dificultatea reglementării prin acte internaționale a acestei problematici.
În perioada interbelică (când preocuparea pentru soarta minorităților a atins nivelul cel mai înalt), era evidentă neîncrederea sau reținerea statelor având obligații în legătură cu aceste categorii de persoane, față de ceea ce apreciau a fi un tratament discriminatoriu și de natură a leza suveranitatea națională.
Deciziile Consiliului Societăților Națiunilor, soluțiile de compromise mediate de Secția pentru minorități a Secretariatului acestui organism ori hotărârile Curții Intenaționale Permanente de Justiție nu erau, de cele mai multe ori, contrare cu adevărat intereselor acestor state și nici nu le afectau în mod serios prerogativele.
Ideea de a fi supuse unui control internațional instituit doar pentru ele și efectuat pe baza unor reguli de procedură și mergând dincolo de prevederile tratatelor provocă însă statelor cu minorități senzația că ar fi fost membri de rang secund ai comunității internaționale.
Dispariția regimurilor comuniste din Centrul și Estul Europei a generat promovarea unor conflicte entice ce a trezit interesul pentru minorități. De asemenea, prăbușirea comunismului a condus la crearea unor condiții favorabile instruirii unor relații de cooperare efectivă și de durată a statelor din această regiune, asigurând cadrul necesar unei reglementări generatoare dar realiste a sistemului de protecție a drepturilor persoanelor care fac parte din minorități.
Documentele adoptate după anii ‘90 din cadrul O.N.U. și mai ales pe plan european – Declarația din 1992 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U, Documentul de la Copenhaga din 1990 al O.S.C.E., Convenția – cadru din 1995 și Convenția din 1992 privind limbile regionale sau minoritare adoptate de Consiliul Europei – reprezintă în acest sens o realizare de importanță istorică. Împreună cu alte documente anterioare ele au contribuit la conturarea unui standard minim privind drepturile persoanelor care fac parte din minorități, a unei concepții generale, în legătură cu drepturile lor specifice, în planul general al drepturilor omului.
Evaluarea comparativă a reglementărilor interne și documentelor internaționale referitoare la protecția persoanelor care fac parte din minorități evidențiază prioritatea legislației interne, care este, în general, mult mai adecvată soluționării concrete a problemelor generate de diversitatea situațiilor ce au la bază diferențele de natură etnică, religioasă, ori lingvistică a populației statelor.
Reglementările din cadrul internaționale se limitează, de cele mai multe ori, la impunerea unor standarde minime de protecție a persoanelor care fac parte din minorități, pe când legile și celelalte acte normative adoptate de state asigură în privința acestei categorii de persoane căile concrete care să le permită integrarea politică, garantându-le totodată păstrarea, exprimarea și dezvoltarea identității lor entice, lingvistice sau religioase.
Analizarea legislației interne a unor state sub raportul problematicii minorităților evidențiază o mare varietate de reglementări și diferite în ceea ce privește evaluarea acestora.
Poziția statelor față de problema recunoașterii și protejării drepturilor persoanelor care fac parte din minorități este foarte diferită acoperind un spectru larg de atitudini: negarea existenței acestora; acceptarea de facto sau de jure a existenței doar a unor minorități circumstamtierea politicii statelor în domeniul minorităților naționale în funcție de ierarhizarea acestora pe diferite criterii (ca minorități naționale, minorități entice sau grupuri lingvistice) garantarea de drepturi egale tuturor persoanelor care fac parte din minoritățile naționale, entice, lingvistice și religioase, ca parte integrantă a garantării drepturilor omului.
Crearea unui cadru adecvat de rezolvare a aspectelor legate de problematica minorităților naționale presupune existența unui climat internațional bazat pe principiul integrității teritorile și suveranității statelor, al promovării respectării generale a drepturilor omului și al cooperării intereselor pentru asigurarea unei dezvoltări economice și sociale armonioase.
România se integrează în preocupările manifestate pe plan internațional pentru identificarea de principii care să garanteze libera dezvoltare a persoanelor aparținând minorităților naționale, promovând în plan intern măsuri legislative conforme cu standardele internaționale consecrate în materie și dovedind o preocupare importantă pentru perfecționarea cadrului legislativ, dar și pentru asigurarea unei concordanțe riguroase între legislație și situația practică.
În concluzie, apreciem că drepturile specifice ale persoanelor aparținând minorităților naționale, sau entice, lingvistice și religioase, fac parte integrantă din ansamblul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ele nu pot fi opuse altor drepturi, iar în ce privește exercitarea lor se urmează aceeași procedură ca și în cazul altor drepturi și libertăți.
De asemenea, un aspect important al cadrului de exercitare a acestora îl reprezintă obligațiile persoanelor care fac parte din minorități, cu deosebire obligația de loialitate a acestora față de statul pe teritoriul căruia trăiesc. Drepturile și obligațiile acestor persoane se înscriu în cadrul legislativ și instituțional al statului respectiv, iar traducerea în viață a diferitelor prevederi legate de minorități reprezintă o problemă ce ține de competența statelor suverane. Acțiunea comunității internaționale de a cunoaște și evalua modul în care standardele internaționale cu privire la drepturile minorităților sunt aparate și respectate, este însă o acțiune complementară celei efectuate de organele interne ale statelor.
Subliniem totodată, faptul că, exercitarea acestor drepturi se înscrie în cadrul mai larg al respectului și aplicării principiilor și normelor aplicabile raporturilor dintre state, documentele internaționale fiind urmate de preocuparea pentru respectarea acestora. În consecință nici persoanele în cauză, nici alte state nu au dreptul de a se angaja, în legătură cu exercitarea acestor drepturi, în activități sau acțiuni contrare principiilor dreptului internațional, îndeosebi contrare suveranității și integrității internaționale.
BIBLIOGRAFIE
Doc. E/CN.4/358 din 30 ianuarie 1950
Doc.E/CN.4/sub. 2/1985/31 May 14, 1985
Doc.E.CN.4/Sub 2/1993/34
Doc O.N.U., E/CN.4/Sub.2/384/Rev.1 (1979)
Doc O.N.U., E/CN.4/52, Sec. 5
Doc.E/CN.4/Sub 2/384 Revizionist-separatist I (1979), Study on the Rights of Persons Belonging to Ethnic, Religios and Lingvistic Minorities, publicat apoi în Editura ONU în 1991
Legea de ratificare nr. 113 din 10 octombrie 1996, apărută în M.Of. nr. 250 din 10.X.1996
C.A. Macartney, National State and National Minorities, Oxford and London, 1934
Donna Gomieu, Introducere în Convenția Europeană a drepturilor Omului, București, Editura All, 1993
Erler G., Das Recht der nationalen Minderheiten, Münster I. W. Aschendorff, 1931
F. Capotorti, Etude de droits des personnes appurtenant aux minoritiés ethniques, religieuses et lingvistiques Nation Unites, New York, 1991
Jay A. Sigler, Minority Rights, A Comparative Analysisi, London, 1983
Manfred Nowak, U.N. Covenant on Civil and Political Rights, CEPR Commentary, 1993
Meleșcanu Teodor, Voina-Moțoc Iulia, Droit international public, Editura Universitații, Bucuresti, 1996
Nowak Manfred The (International) Convenant on Civil and Political Rights, A. Commentary, NP. Engel, Kehl, ed. a 2-a, 1993
Patrick Thornberry, International Law and the Rights of Minorities, Calerendon Press, Oxford, 1993
Pierre George, Geopolitique des minorités, Collection Que Sais-je, 1984
R. Fauchille, Traite de Droit International Public, Paris, 1922
Strupp K. Documents pour servir à l'histoire du droit des gens, Berlin, H.Sack, 1923, vol II
Ben Achaur Yadh, Souverainite etatique et protection internationale des minorities, în Rd.C, vol 245, 1994
Diaconu Ion, Minoritățile și autodeterminarea popoarelor, în revista “Drepturile Omului”, 1996, nr.2
Diaconu Ion în Minoritățile. Statut. Perspective, Bucuresti IRDO, 1995
Eugen Patraș, Minoritățile naționale din Ucraina și Republica Moldova: statul juridic, Editura Alexandru Cel Bun
F. Capotorti, în Study on the Rights of Persons besoning to Ethnic, Religios and Lingvistic Minorites, United Nations, New Yprk, 1991
G. Jellinek, Das Recht der Minoritäten, publicat în Zeitschrift für Privat – und öffentliches Recht der Gegenwart, 1989
Hofman R., Die Rolle des Europarates beim Minderheitenschutz, în Mohr Manfred, Friedenssichernde Aspekte des Minderheitenschutz in der Arc des Volkerbundes und des Vereinten Nationen in Europa, Springer Verlag, Berlin, Heidelberg, 1996
Ion Popoescu, “Concordia”, 15.01.2000
Joust Herman, Protecția Internațională a drepturilor minorităților în cadrul Ligii Națiunilor în R.R.D.O.,nr. 12, 1996
Klein Eckart, Die Frage der Minderheiten definition, în Mohr, Manfred Friedenssichernde Aspecte des Minderheitenschutzes în der Ara der Völkerbundes und der vereinten Nationen in Europa, Springer Verl., Berlin, Heidelberg, 1996
Minority Ridhts in Europe-Progress in the C.S.C.E., by Lene Johabbessen and Chirsten Nyenegard – Lassen, The Danish Center for Human Rights, 1992
R. Wolfrum, “New Minorities” as a Result of Migration, in peoples and Minorities in International Law, ed. by Catherine Brosmann, Reme Lefeber, Marjoleine Zieck, Martinus Nijhoff Publishers, Dordrecht /Boston /London, 1993
www.gardianul.ro, 24 februarie 2004
BIBLIOGRAFIE
Doc. E/CN.4/358 din 30 ianuarie 1950
Doc.E/CN.4/sub. 2/1985/31 May 14, 1985
Doc.E.CN.4/Sub 2/1993/34
Doc O.N.U., E/CN.4/Sub.2/384/Rev.1 (1979)
Doc O.N.U., E/CN.4/52, Sec. 5
Doc.E/CN.4/Sub 2/384 Revizionist-separatist I (1979), Study on the Rights of Persons Belonging to Ethnic, Religios and Lingvistic Minorities, publicat apoi în Editura ONU în 1991
Legea de ratificare nr. 113 din 10 octombrie 1996, apărută în M.Of. nr. 250 din 10.X.1996
C.A. Macartney, National State and National Minorities, Oxford and London, 1934
Donna Gomieu, Introducere în Convenția Europeană a drepturilor Omului, București, Editura All, 1993
Erler G., Das Recht der nationalen Minderheiten, Münster I. W. Aschendorff, 1931
F. Capotorti, Etude de droits des personnes appurtenant aux minoritiés ethniques, religieuses et lingvistiques Nation Unites, New York, 1991
Jay A. Sigler, Minority Rights, A Comparative Analysisi, London, 1983
Manfred Nowak, U.N. Covenant on Civil and Political Rights, CEPR Commentary, 1993
Meleșcanu Teodor, Voina-Moțoc Iulia, Droit international public, Editura Universitații, Bucuresti, 1996
Nowak Manfred The (International) Convenant on Civil and Political Rights, A. Commentary, NP. Engel, Kehl, ed. a 2-a, 1993
Patrick Thornberry, International Law and the Rights of Minorities, Calerendon Press, Oxford, 1993
Pierre George, Geopolitique des minorités, Collection Que Sais-je, 1984
R. Fauchille, Traite de Droit International Public, Paris, 1922
Strupp K. Documents pour servir à l'histoire du droit des gens, Berlin, H.Sack, 1923, vol II
Ben Achaur Yadh, Souverainite etatique et protection internationale des minorities, în Rd.C, vol 245, 1994
Diaconu Ion, Minoritățile și autodeterminarea popoarelor, în revista “Drepturile Omului”, 1996, nr.2
Diaconu Ion în Minoritățile. Statut. Perspective, Bucuresti IRDO, 1995
Eugen Patraș, Minoritățile naționale din Ucraina și Republica Moldova: statul juridic, Editura Alexandru Cel Bun
F. Capotorti, în Study on the Rights of Persons besoning to Ethnic, Religios and Lingvistic Minorites, United Nations, New Yprk, 1991
G. Jellinek, Das Recht der Minoritäten, publicat în Zeitschrift für Privat – und öffentliches Recht der Gegenwart, 1989
Hofman R., Die Rolle des Europarates beim Minderheitenschutz, în Mohr Manfred, Friedenssichernde Aspekte des Minderheitenschutz in der Arc des Volkerbundes und des Vereinten Nationen in Europa, Springer Verlag, Berlin, Heidelberg, 1996
Ion Popoescu, “Concordia”, 15.01.2000
Joust Herman, Protecția Internațională a drepturilor minorităților în cadrul Ligii Națiunilor în R.R.D.O.,nr. 12, 1996
Klein Eckart, Die Frage der Minderheiten definition, în Mohr, Manfred Friedenssichernde Aspecte des Minderheitenschutzes în der Ara der Völkerbundes und der vereinten Nationen in Europa, Springer Verl., Berlin, Heidelberg, 1996
Minority Ridhts in Europe-Progress in the C.S.C.E., by Lene Johabbessen and Chirsten Nyenegard – Lassen, The Danish Center for Human Rights, 1992
R. Wolfrum, “New Minorities” as a Result of Migration, in peoples and Minorities in International Law, ed. by Catherine Brosmann, Reme Lefeber, Marjoleine Zieck, Martinus Nijhoff Publishers, Dordrecht /Boston /London, 1993
www.gardianul.ro, 24 februarie 2004
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dreptate de Gen. Dimnesiunea Globala (ID: 127481)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.