.drept Vanzari Internationale de Marfuri
PLANUL LUCRĂRII
INTRODUCERE
ABREVIERI
CAPITOLUL I. FUNDAMENTAREA JURIDICĂ A VÂNZĂRII INTERNAȚIONALE DE MĂRFURI
SUBCAPITOLUL I. Comercialitatea
SUBCAPITOLUL II. Internaționalitatea
SUBCAPITOLUL III. Reglementări privind vânzarea internațională de mărfuri
CAPITOLUL II. UNIFORMIZAREA DREPTULUI ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL
Cadrul contractual uniform
Uniformizarea reglementărilor de drept al comerțului internațional pe cale legislativă
Uniformizarea reglementărilor de drept al comerțului internațional pe cale contractuală
CAPITOLUL III. NECESITATEA UNIFORMIZĂRII DREPTULUI ÎN MATERIA VÂNZĂRII INTERNAȚIONALE DE MĂRFURI
CAPITOLUL IV. PRINCIPALELE NORME DE DREPT UNIFORM ÎN MATERIA VÂNZĂRII INTERNAȚIONALE DE MĂRFURI
SUBCAPITOLUL I. Obligațiile vânzătorului
SUBCAPITOLUL II. Obligațiile cumpărătorului
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
În viața mondială contemporană, în condițiile în care colaborarea și coordonarea dintre state pot și trebuie să se manifeste ca un mijloc fundamental de instituire și conservare a păcii și securității internaționale, relațiile economice internaționale și cu precădere comerțul internațional ocupă un loc deosebit de însemnat.
În condițiile multiplicării și diversificării raporturilor internaționale care se stabilesc permanent în sfera comerțului internațional și a activității de cooperare economică și tehnico-științifică internațională, dreptul comerțului internațional cunoaște o continuă și amplă evoluție, devenind instrumentul esențial de disciplinare juridică a acestor raporturi. Tratarea principalelor instituții de drept al comerțului internațional urmărește evidențierea normelor aplicabile, ori de câte ori legea contractului internațional comercial în cauză este legea română.
Dreptul comerțului internațional se definește ca o materie juridică interdisciplinară, situată la confluența dreptului internațional public cu sistemele naționale de drept ale statelor comunității internaționale și reglementează raporturile de comerț internațional în sens larg. În sensul cel mai comprehensiv, dreptul comerțului internațional înfățișează ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile social-economice care se stabilesc în cursul desfășurării operațiilor de comerț internațional și de cooperare economică și tehnico-științifică cu restul lumii.
Atât din punct de vedere teoretic cât și practic dreptul comerțului internațional nu constituie o ramură distinctă a sistemelor juridice naționale sau a ordinii juridice internaționale, ci o materie juridică interdisciplinară, reunind reglementări de natură variată, aparținând în același timp dreptului intern cât și dreptului internațional.
Principalul instrument juridic prin care se realizează circuitului internațional de bunuri, servicii și lucrări este contractul. Puterea de decizie în contractele comerciale internaționale dobândește valențe pe care nu le întâlnim în contractele interne, punând în discuție însăși relația dintre lege și voință.
În enumerarea legală a actelor juridice de comerț internațional, vânzarea comercială internațională ocupă primul loc.
În cadrul eforturilor de uniformizare a normelor de drept material în domeniul vânzării comerciale internaționale au fost elaborate o serie de legi uniforme, printre care: Legea uniformă a vânzării internaționale de bunuri mobile corporale, stabilită prin Convenția de la Haga de la 1 iulie 1964, Legea uniformă asupra formării contractului de vânzare internațională de bunuri mobile corporale stabilită prin Convenția de la Haga din 1 iulie 1964, Convenția UNCTRAL asupra prescripției extinctive în materie de vânzare internațională de mărfuri de la New York din 1974, Protocolul de la Viena și Convenția ONU asupra contractului de vânzare internațională de mărfuri de la Viena din 1980.
În temeiul libertății contractuale și în limitele fixate acesteia de legea română, desemnată ca lex contractus, normele de drept material cuprinse în legile uniforme menționate pot fi încorporate de părțile dintr-un contract de vânzare internațională. Un contract de vânzare comercială internațională este supus dreptului material român, prin aceasta înțelegându-se normele de drept civil general cuprinse în Codul Civil.
Am abordat acest subiect din perspectiva importanței tot mai largi dobândite în comerțul internațional de vânzare internațională de mărfuri. În condițiile contemporaneității, caracterizate prin creșterea interdependențelor dintre state, concomitent cu sporirea rolului suveranității naționale, relațiile economice internaționale, independent de personalitatea participanților nemijlociți la acestea joacă un rol fundamental.
CAPITOLUL I.
FUNDAMENTAREA JURIDICĂ A VÂNZĂRII INTERNAȚIONALE DE MĂRFURI.
Vânzarea internațională de mărfuri presupune existența unor contracte de comerț internațional care contracte sunt fie de vânzare-cumpărare fie de cooperare în producție, executare de lucrări, de depozit, de mandat și reprezentare comercială, acordare de asistență tehnică, întreținere de mașini, utilaje și instalații, transport și expediții internaționale asigurări, turism și altele practicate în relațiile internaționale (art. 61 al legii nr. 71/1969, modificată prin Legea nr. 3/1979).
“Contractul de comerț internațional este orice contract comercial încheiat cu străinătatea sau pe piețele externe”.
“Definiția legală a noțiunii de contract de comerț internațional nu este o definiție de sinteză ci una demonstrativă enunțiativă, putând înfățișa aceeași natură nu numai contractele enumerate de lege ca având acest caracter ci orice alt contract care îndeplinește criteriile pe care conceptul legal în discuție le implică și anume: comercialitatea și internaționalitatea”.
Ambele criterii sunt cerute de lege cumulativ pentru ca un contract să poată fi calificat drept contract de comerț internațional.
Comercialitatea în sensul definiției legale pe care o analizăm, implică, desigur sfera circulației mărfurilor.
Ea o depășește însă pentru a îmbrățișa și alte forme de activitate economică, inclusiv cooperarea în producție.
Este ceea ce rezultă din chiar litera textelor legale și exprimă realitatea contemporană în condițiile căreia, îndeosebi sub impactul revoluției tehnico-științifice, comerțul internațional devine sinonim cu colaborarea economică internațională.
Internaționalitatea în sensul aceleiași definiții, exprimă faptul că un contract intervine în cadrul schimburilor economice externe ceea ce îi împrumută un element de extraneitate, element care-l scoate de sub incidența exclusivă a sistemului de drept al forului, devenind susceptibil de a fi cârmuit de mai multe sisteme de drept.
Caracterele generale ale contractului de vânzare-cumpărare se regăsesc în contractul de vânzare internațională de mărfuri, dar ele nu sunt suficiente pentru a contura fizionomia lui, trebuind să manifeste în plus cum se afirmă, îndeobște, în doctrina noastră, comercialitatea și internaționalitatea.
Asemenea caractere sunt indispensabile oricăror raporturi de comerț interior sau cooperare economică și tehnico-științifică internațională.
Legiuitorul, pentru a defini noțiunea de vânzare internațională de mărfuri utilizează expresia "operațiuni comerciale sau de cooperare economică și tehnico-științifică în raporturile cu străinătatea" în sfera acestora intrând în primul rând “vânzarea, cumpărarea sau schimbul de mărfuri”.
SUBCAPITOLUL 1. Comercialitatea.
Chestiunea comercialității – fie ea dedusă după un criteriu obiectiv, subiectiv sau eclectic – “poate provoca un eventual conflict de calificări într-un sistem dualist ca al nostru, soluționat întotdeauna lex fori; ea se mai pune atunci când forul român determină ca lex causae un sistem străin dualist generând o calificare subsecventă, întotdeauna lege causae și putând privi fondul și efectele sau forma contractului”2*
Vânzarea internațională de mărfuri, în forma sa clasică este reglementată de diversele legislații civile și comerciale naționale, chemate adeseori să fie aplicate, cu titlu de lex causae raporturilor juridice de comerț internațional.
Ne interesează, desigur, în primul rând noțiunea acestui contract în sistemul de drept român. Astfel, articolul 1294 Cod Civil dispune că: "vânzarea este o convenție prin care două părți se obligă între sine una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și acesta a plăti celei dintâi prețul lui". Se observă generalitatea termenilor folosiți de textul citat, ceea ce permite a fi luat ca punct de plecare și pentru definirea contractului de vânzare comercială încheiat chiar într-un cadru internațional.
Intr-adevăr, așa cum s-a spus într-o sintetică formulare, vânzarea comercială cu element de extraneitate se individualizează mai degrabă "prin funcționalitatea sa, iar nu prin structura sa juridică".
Definiția legală clasică a contactului de vânzare-cumpărare necesită unele precizări.
Mai întâi, s-a observat că prin contractul de vânzare cumpărare se transmite nu numai dreptul de proprietate ci orice alt drept real, drepturi de creanță și mai ales – în comerțul internațional – dreptul de proprietate industrială și alte efecte de comerț. În al doilea rând, cu privire la preț este precizat că el trebuie să constea într-o sumă de bani, element ce deosebește contractul de vânzare cumpărare de contractul de schimb.
Codurile civile moderne definesc contractul de vânzare-cumpărare ca fiind contactul prin care vânzătorul se obligă să strămute proprietatea unui lucru sau un alt drept, iar cumpărătorul se obligă să plătească prețul, constând într-o suma de bani. Această definiție este valabilă și pentru contractul de vânzare comercială internațională, cu unele precizări pe care le vom face în cele ce urmează.
Contractul de vânzare comercială internațională prezintă următoarele caractere juridice.
a) este un contract bilateral (sinalgamatic) deoarece dă naștere la obligații atât pentru cumpărător cât și pentru vânzător;
b) este un contract cu titlul oneros, fiecare din părți urmărind la încheierea sa un avantaj patrimonial: vânzătorul obținerea prețului, iar cumpărătorul transmitea dreptului de proprietate ori a unui alt drept și predarea lucrului vândut;
c) este un contract cumutativ, întinderea drepturilor și obligațiilor părților fiind cunoscută chiar din momentul încheierii contractului;
d) este un contract translativ de proprietate, prin încheierea lui părțile urmărind transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun de la vânzător la cumpărător, transmitere care se poate realiza fie în momentul realizării acordului de voința între părți, fie la un moment ulterior.
Acestea fiind caracterele generale ale contractului de vânzare-cumpărare de drept intern, contractul pe care-l analizăm mai are două caractere esențiale, și anume: comercialitatea și internaționalitatea.
Pentru anumite contracte comerciale, instrumentele internaționale cuprind norme uniforme de drept material sau conflictual, definind și internaționalitatea respectivului contract.
Convenția de la Haga, din 1964 cuprinzând legea uniformă asupra vânzării comerciale internaționale, reține drept criteriu de internaționalitate a vânzării situarea sediului părților pe teritorii statale diferite și oricare din următoarele trei situații :
1) dacă actele care reprezintă oferta și acceptarea pornesc din teritorii statale deosebite, fie:
2) oferta și acceptarea consumându-se pe același teritoriu, predarea mărfii se realizează pe un alt teritoriu, fie :
3) indiferent de locul unde se consumă oferta și acceptarea, marfa se predă pe un alt teritoriu, fiind încredințată unei unități de transport care o deplasează în spațiu de la un teritoriu la altul.
Convenția de la Warșovia din 1929 prevede reguli uniforme privind contractul de transport aerian și stabilește drept criteriu al internaționalității condiția ca locul de încărcare, descărcare să se găsească pe teritorii statale deosebite.
Contractele internaționale se clasifică din mai multe puncte de vedere. În primul rând, după participanțiinalitate a vânzării situarea sediului părților pe teritorii statale diferite și oricare din următoarele trei situații :
1) dacă actele care reprezintă oferta și acceptarea pornesc din teritorii statale deosebite, fie:
2) oferta și acceptarea consumându-se pe același teritoriu, predarea mărfii se realizează pe un alt teritoriu, fie :
3) indiferent de locul unde se consumă oferta și acceptarea, marfa se predă pe un alt teritoriu, fiind încredințată unei unități de transport care o deplasează în spațiu de la un teritoriu la altul.
Convenția de la Warșovia din 1929 prevede reguli uniforme privind contractul de transport aerian și stabilește drept criteriu al internaționalității condiția ca locul de încărcare, descărcare să se găsească pe teritorii statale deosebite.
Contractele internaționale se clasifică din mai multe puncte de vedere. În primul rând, după participanții cu consecințe pe planul regimului juridic, contractele sunt:
1) Contracte încheiate între state;
2) Contracte încheiate între state și comercianți din alte state;
3) Contracte încheiate între comercianți persoane fizice și juridice din diferite state.
Comercialitatea acestor operațiuni este dedusă pe baza criteriului obiectiv al naturii comerciale a operației juridice.
Comercialitatea este inerentă vânzării internaționale de mărfuri, de aceea acest caracter nu mai este prevăzut, ci dimpotrivă expres repudiat în unele sisteme de drept uniform.
Comercialitatea poate provoca un eventual conflict de calificări într-un sistem dualist ca al nostru, soluționat întotdeauna de lex fori.
Problema comercialității se mai pune atunci când forul român determină ca lex causae un sistem străin dualist, generând o calificare subsecventă întotdeauna lege causae și putând privi fondul și efectele sau forma contractului.
Contingența unor asemenea incidente afectând certitudinea părților – imperativ stringent al securității dinamice a circuitului internațional induce diminuarea interesului pentru comercialitatea vânzării internaționale, dar aceasta nu înseamnă câtuși de puțin o schimbare a configurației actuale a vânzării internaționale de mărfuri, ci indisolubilitatea poate chiar absorbită, comercialității în internaționalitate, fuziunea ci chiar și analitică în comercialitatea externă.
SUBCAPITOLUL 2. Internaționalitatea.
Este cea care dă vânzării configurația proprie – fie ea considerată caracter sau însăși natura acesteia, dar nu există un criteriu unitar pentru determinarea internaționalității nici în dreptul uniform, nici în sistemele naționale.
În dreptul nostru comercialitatea și internaționalitatea mai cu seamă au în definitiv drept funcție tot stabilirea incidenței unor reglementări, ca unele texte din Codul Comercial (art. 60-74) care altfel nu-și mai află aplicare în raporturile interne.
Este internațională orice vânzare care prin elementele, momentele sau efectele sale implică fenomenul "transfrontieră" punând în prezență interesele comerțului internațional; adică va fi internațională nu prin natura sa – știut fiind că nu poate exista efect juridic parastatal, ci prin dimensiunea sa.
Localizarea reală a părților (în calitate de cocontractanți) pe teritoriul unor state diferite (ex. ante sau la momentul încheierii contractului) o considerăm suficientă ca premisă constitutivă a criteriului, alte condiții ca formarea sau executarea internațională a contractelor apărând ca superfetatorii și în orice caz nesemnificative câtă vreme pot fi preparate artificial de părți.
Implicarea intereselor comerțului internațional e oricum inclusă în premisa enunțată ușor cenzurabilă și prezentabile la un regim capabil să evite conflictele ori determinările.
Acest criteriu este diferit de concepția potrivit căreia este internațională orice vânzare care prin elementele sale de extraneitate pune în prezentă ca virtual aplicațiile mai multe sisteme legislative naționale făcând necesară determinarea celui competent prin localizarea vânzării cu ajutorul punctelor de legătura cele mai semnificative.
SUBCAPITOLUL 3. Reglementări privind vânzarea internațională de mărfuri.
Normele de reglementare propriu-zisă a contractului de vânzare internațională de mărfuri anume formarea și conținutul acestuia, garanții, răspundere, sancțiuni, alcătuiesc dreptul român aplicabil vânzării internaționale de mărfuri când lex contractus (lex venditoris) e legea română, fie că desemnată de părți în aplicațiunea principiului lex voluntatis, fie în temeiul unei norme conflictuale ori al localizării contractului, operată de jurisdicția arbitrală sau judiciară română ori străină.
În funcție de natura și frecvența incidenței lor, trebuie menționate în primul rând normele imperative din dreptul comerțului internațional care disciplinează conduita operatorului român în contractul de vânzare internațională de mărfuri, fie el vânzător sau cumpărător, furnizor la export sau beneficiar al importului.
Există, de asemenea, normele de elaborare internațională receptate de ordinea juridică română (cadrul juridic bilateral realizat prin tratatele încheiate de România cu alte state și acorduri comerciale și de plăți, convenții privind schimbul de mărfuri, tratate de comerț și navigație acorduri de cooperare).
Asemenea tratate bilaterale prevăd adesea chiar norme de drept material guvernând raporturile contractuale între partenerii resortisanți ai statelor părți.
Aceste acorduri comerciale și de plăți stabilesc și listele de mărfuri formând obiectul schimburilor bilaterale pe durata de valabilitate a acordului.
În ceea ce privește multilaterismul în comerțul internațional cu incidență directă asupra vânzării menționăm participarea României la negocierile comerciale multilaterale în cadrul GATT, la unele instituții specializate ale ONU-UNCTAD, ONUDI și participarea la CEE ONU.
Tot la această categorie, trebuie amintită și Convenția UNCITRAL asupra prescripției în materie de vânzare internaționala de mărfuri de la New York din 14.06.1974 și Protocolul de la Viena din 11.04.1980 și Convenția ONU asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri de la Viena din 11.04.1980, semnate de România.
O altă categorie de reguli guvernând vânzarea internațională de mărfuri o formează ansamblul extrem de eterogen incluzând uzanțele comerciale internaționale, condiții generale de vânzare (livrare – furnizare) contracte model sau standard, în primul rând cărora intră și modelele de contract, respectiv condițiile generale de vânzare elaborate de comercianți sau asociații ale acestora.
Ele constituie dreptul elaborat de vânzători sau medii profesionale, neavând prin el însuși valoare concitivă și prezintă incontestabila valoare ca soluții tehnice și legal-juridice ale raporturilor de vânzare internațională de mărfuri, fiind sedimentate în practica acestora și beneficiind de un ascendent ce nu trebuie ignorat.
Legea 71/1967 modificată în 1979 consacra expres în art. 612 pentru facilitarea încheierii și executării contractelor externe posibilitatea folosirii de "condiții generale" contracte tip, cadru și alte forme verificate ale practicilor comerciale pe piața internațională.
Sancțiunea, juridicitatea in casu a acestui drept "standardizat" în conținutul sau "profesionalizat" prin geneza și convențional prin titlu sau de aplicare, urmează a fi dată tot printr-o lege , fie și numai indirect, dar necesarmente și anume prin mijlocirea principiului pacta sunt servanda.
Se poate spune că sancțiunea unor asemenea reguli și uzanțe – inspirând adesea reglementări naționale sau uniforme ori fiind chiar preluate și sancționate, nu poate fi niciodată autonomă, în virtutea principiilor de drept ale unui sistem național sau chiar a unor norme exprese.
Fără pretenția unui inventar exhaustiv (oricum ele sunt în proces de continuă creare și adaptare), trebuie menționate cele ce interesează mai îndeaproape comercianții români, în contractele de utilizare internațională de mărfuri, reamintind totodată că ele nu vor fi interpretate și aplicate de forul român decât cu titlul de conținut contractual în virtutea principiului pus de art. 969 Cod Civil și în limitele art. 5 Cod Civil (ordinea publică).
Pe primul loc se situează uzanțele standardizate privind vânzarea internațională de mărfuri, anume cele definite de CIC – Paris INCOTERMS (International Comercial Terms) 1953 cu completări în 1967, 1976, 1980 și 1990 și având drept corespondent american RAFTD-1941 (Revised American Trade Definitions).
Aceste reguli nu guvernează contractele de vânzare internațională de mărfuri, ci cuprind diferiți termeni comerciali internaționali (clauze în expresii consacrate) stabilind obligațiile părților, cu maximum de precizie după practicile cele mai curente.
Când asemenea practici acuză divergențe notabile, prețul stipulat în contractele încheiate pe baza de clauze INCOTERMS cuprinde obligații minime ale vânzătorului, părțile putând totuși stipula obligații peste ceea ce este prevăzut în reguli.
Asupra acestor reguli întotdeauna prevalează dispozițiile particulare înserate de părți în contract totodată, regulile INCOTERMS nu privesc decât raporturile dintre vânzător și cumpărător ele reprezentând oferta direct relațiile nici unuia dintre ei cu transportatorul mărfi, iar conosamentul la care ele se referă nu este decât un conosament îmbarcat, emis de cărăuș sau de reprezentantul său și făcând dovada contractului de transport și a încărcării mărfii, el poate fi exprimat "navlu plătit" sau "navlu plătibil la destinație".
Clauzele standardizate în INCONTERMS, respectiv RAFTD sunt enunțate prin expresii consacrate (franceză sau engleză), uneori chiar abreviate, de notorietate pentru comercianți, fiind suficient ca în contract părțile să facă referire la cea pe care o convin; fiecare dintre ele este urmată de două diviziuni, enumerând obligațiile vânzătorului (A) și ale cumpărătorului (B), pe puncte (1, 2, 3), urmate uneori de comentarii explicative și precizări. Comercianții români au elaborat condiții generale sau contracte tip, formulare imprimate constituind baza de negocierea cu partenerul străin și cuprinzând, potrivit art. 63 din Legea nr. 71/1969, identificarea părților și reprezentanților lor, obiectul și durata contractului, termenele și locul de executare a obligațiilor, modalitățile de recepție și de rezolvare a eventualelor reclamații, prețul și modalitatea de plată, garanții privind calitatea mărfii, condițiile de ambalaj, marcare și etichetare, expediere și transport, răspândirile părților, clauze asiguratorii în considerarea conjuncturii externe și a intereselor economiei naționale.
Regimul lor este cel al oricăror contracte tip sau condiții generale, adică nu devin obligatorii decât prin acordul de voință al părților.
Același regim și titlu de aplicare au și condițiile generale de vânzare elaborate sub auspiciile CEE-ONU.
Un contract de vânzare internațională de mărfuri în care unul dintre parteneri este român poate ajunge să fie guvernat de o lege străină desemnată ca lex contractus de părți în temeiul principiului lex voluntatis sau chiar de forul român prin localizarea contractului sau de un for străin competent, în aplicarea normei sale conflictuale sau prin localizare.
CAPITOLUL II.
UNIFORMIZAREA DREPTULUI ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL
Extinderea și adâncirea relațiilor economice internaționale, ca urmare a creșterii interdependențelor dintre economiile naționale, precum și imperativul certitudinii și securității părților la raporturile comerciale internaționale au determinat, pe plan juridic, accentuarea tendinței de uniformizare a dreptului material aplicabil contractelor de comerț internațional menită să evite neajunsurile aplicării, în materie, a tehnicilor – variate și complicate – de soluționare a conflictelor de cuprinse în normele conflictuale.
Uniformizarea normelor de drept material în domeniul contractelor de comerț internațional se realizează fie pe cale contractuală, fie pe cale legală.
Pe baza și în limitele principiului libertății contractuale, recunoscut într-o măsură mai mare sau mai mică de toate legislațiile civile și comerciale naționale, participanții la raporturi contractuale de comerț internațional au creat – pe cale de practică – un regim contractual uniform pentru numeroase operațiuni comerciale, materializat în întocmirea de condiții generale, contracte model, contracte cadru, uzanțe comerciale uniforme.
Datorită utilității deosebite a acestor instrumente în negocierea și încheierea contractelor de comerț internațional, legislația română le recomandă spre folosire comercianților noștri.
Întocmite de partea contractantă cu mai multă experiență comercială în materie, ori de asociații profesionale ale comercianților, condițiile generale sunt supuse spre apreciere și acceptare fiecărui contractant cu prilejul perfectării unui contract concret de comerț internațional, părțile formulând în înscrisul contractual numai stipulații specifice care concretizează prevederi ale respectivelor condiții generale ori derogă de la acestea, contractul completându-se de plin drept cu celelalte prevederi nemodificate și acceptate. În mod simetric se procedează la contractarea pe bază de contracte model pe care părțile, pentru economie de timp, le completează doar cu stipulații specifice în raport de figura juridică a contractului concret.
Așadar, contractele de comerț internațional încheiate pe bază de condiții generale sau contracte model vor cuprinde două categorii de clauze, respectiv clauze generale – prestabilite și inevitabile, preluate de instrumentele uniforme, și clauze specifice concrete, convenite cu prilejul perfectării fiecărui contract și variabile de la o convenție la alta, clauze specifice prevalând în caz de litigiu – asupra clauzelor tipice.
Spre deosebire de condițiile generale și contractele model, contractele cadru (tip) sunt contracte încheiate prin acordul părților dar ale căror clauze urmează să concretizeze în mare parte ulterior, tot prin voința concordantă a acelorași părți, pe măsura executării obligațiilor asumate; se utilizează, mai ales, pentru realizarea unor acțiuni de cooperare economică internațională de lungă durată.
Uzanțele comerciale internaționale sunt, așa cum am arătat, reguli de conduită ale partenerilor la raporturi contractuale de comerț exterior cristalizate în practica comercială internațională și formulate în timp, în limitele dispozițiilor supletive de legislațiile naționale.
Uzanțele comerciale uniforme cele mai utilizate în relațiile contractuale de comerț internațional au fost codificate de Camera de Comerț Internațional de la Paris.
Datorită utilizării deosebite a uniformizării clauzelor contractelor, de comerț internațional pentru celeritatea schimburilor comerciale, organisme ale O.N.U., precum comisiile economice regionale ale E.C.O.S.O.C. au elaborat numeroase contracte tip (Standard contracts) și condiții generale de livrare (General conditions for Delivery) pentru diferite categorii de produse ce formează obiectul unor raporturi contractuale internaționale de schimb. Rezultat al eforturilor comune ale experților din diferite state, aceste documente contribuie la eliminarea mai rapidă din practica de comerț internațional a contractelor de adeziune pe care comerciantul dominant din punct de vedere economic le impune partenerului său aflat în stare evidentă de inferioritate pe piața comerțului respectiv.
Un rol major în sancționarea juridică a regimului contractual uniform astfel elaborat de practica de comerț internațional de arbitraj comercial. Astfel – spre pildă – în conformitate cu art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Comisiei de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, aprobat prin Dec. nr. 18/1976, “completul de arbitraj soluționează litigiile pe baza normelor dreptului materiale aplicabil, conducându-se după prevederile contractului și ținând seama de uzanțele comerciale”10. De altfel, întreaga practică a C.A.B. este în acest sens. Spre a exemplifica, menționăm decizia instanței de arbitraj care a stabilit că “obligația vânzătorului de a asigura un anumit ambalaj al mărfii și de a-l întreține în timpul transportului feroviar poate rezulta, în lipsa unor dispoziții legale sau contractuale, din uzanțele comerciale practicate în țara sa pentru relațiile de comerț exterior”11.
Securitatea juridică a părților la raporturile contractuale de comerț internațional este însă asigurată cel mai bine pe calea normelor de drept material uniform adoptate pe cale legală, norme care sunt de aplicațiune generală, adesea imperativă. Asemenea norme se elaborează, în special, pe calea convențiilor internaționale multilaterale.
Menționăm – în acest sens, cu titlu de exemplu, Convențiile de la Geneva din 1930 și 1931 privind unificarea reglementărilor aplicabile cambiei, biletului la ordin și, respectiv cecului, Convenția de la Berna din 1980 privind transportul internațional de mărfuri pe calea ferată (C.I.M.), convenția de la Varșovia din 1929 pentru unificarea anumitor reguli privind transportul internațional aerian, modificat prin Protocolul de la Haga din 1955, Convenția de la Viena din 1980 asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, Convenția de Viena reprezintă “principala reglementare internațională în materie”9*
CAPITOLUL III.
NECESITATEA UNIFORMIZĂRII DREPTULUI ÎN MATERIA VÂNZĂRII INTERNAȚIONALE DE MĂRFURI
Alte norme de drept material uniform au fost adoptate în cadrul unor organizații economice internaționale regionale, fie pe calea convențiilor multilaterale încheiate de statele membre, fie chiar pe calea actelor obligatorii ale organelor respectivelor organizații.
Uniformizarea dreptului material aplicabil contractelor de comerț internațional este dictată de nevoia de securitate a părților la contractele de comerț internațional prin evitarea incertitudinilor și surprizelor conflictelor de legi; de asemenea uniformizarea dreptului material este postulată și de necesitatea asigurării unei poziții juridice de perfectă egalitate pentru părțile la contractele de comerț internațional.
Noțiunea de “uz comercial” reprezintă o anumită practică în relațiile sociale, dar și norma sau normele care se desprind din această practică.
Într-adevăr, la început uzurile au fost simple practici stabilite între părțile contractante și le obligau numai pe acestea. Dar, pe măsură ce practica respectivă s-a generalizat la nivelul pieței, având, în aceste limite, un caracter general, ea a devenit o uzanță cu caracter general pentru piața respectivă.
Tot astfel s-a întâmplat cu unele situații particulare, prevăzute în mod expres de către unii comercianți, în scopul de a introduce în relațiile lor o nouă practică, referitoare la un nou ambalaj ori la transmiterea riscurilor, ori la alte asemenea operații. Aceste clauze s-au generalizat apoi și au devenit clauze de stil, pentru ca apoi să fie subînțelese în toate contractele de același tip. Adică, reproducerea în mod constant a unei anumite clauze i-a dat acesteia un caracter uzual. De aceea s-a putut spune că uzurile comerciale reprezintă condensarea și sedimentarea unor clauze convenite cândva.
Practicile dintre părțile contractante
În relațiile economice internaționale prezintă importanță în primul rând practicile și obișnuințele care s-au stabilit între părțile contractante, în cadrul activităților lor continue și comune. Într-adevăr, în cadrul relațiilor reciproce, oamenii de afaceri introduc unele atitudini, comportări sau expresii, care, repetându-se frecvent și constant, devin cu timpul subînțelese sau implicite în contractele pe care comercianții respectivi le încheie între ei. Aceste practici, ce țin de domeniul uzurilor sau uzanțelor comerciale, obligă pe contractanți în aceiași măsură ca și stipulațiile contractului lor. Practicile stabilite între părțile contractante, anterior contractului aflat în discuție, servesc drept bază pentru interpretarea clauzelor din acest contract, care nu au fost precizate și urmează a fi deduse din împrejurări.
O consacrare a efectelor juridice și o definiție a acestor practici se găsesc în Codul Comercial Uniform din S.U.A.: “Prin practica dintre părți (course of dealing) se înțelege o serie de activități între părțile, anterioare unei tranzacții, și care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între ele o bază comună de interpretare a expresiilor și a actelor lor” (art. 1 – 205). În cod se mai arată, în partea referitoare la executarea contractelor, că și comportarea părților, concomitentă ori posterioară contractului, este luată în considerație, în aceeași măsură, pentru a servi drept bază pentru interpretarea intenției lor. Se precizează că stipulațiile exprese și toate modalitățile de executare, ca și practicile dintre părți și uzurile comerciale (Usage of Trade) vor fi interpretate ca fiind compatibile unele cu celelalte și că, dacă această interpretare nu este posibilă, clauzele exprese vor prevala față de modalitățile de executare, iar modalitățile de executare vor prevala asupra practicilor stabilite între părți (art. 2 – 208).
O referire la “practicile stabilite între părțile contractante” se află și în legea uniformă asupra vânzărilor comerciale internaționale (art. 9), unde acestea sunt denumite “les habitudes qui se sont etablies entre les parities”, iar legea precizează că părțile contractante sunt legate prin aceste practici.
În toate cazurile, textele de mai sus fac distincție între courses of dealing și uzuri comerciale sau usages, învederând că o practică dintre părți, în măsura în care se extinde la o întreagă piață, devenind generală, se transformă în uzuri.
Trecerea de la simple obișnuințe sau practici dintre părțile contractante la uzuri se face pe nesimțite, așa încât nu este întotdeauna ușor de precizat momentul la care un uz a intrat în viața afacerilor comerciale.
Datorită marelui număr de uzuri aplicate în mod constant în contractele de comerț exterior, se pune problema de a se determina statutul juridic al acestor categorii: uzuri, uzanțe, practici, cutume, etc., precizându-se, de pildă, dacă uzurile și uzanțele au drept rol să determine conținutul contractelor, deci au caracter convențional sau, dimpotrivă, numai unele dintre ele au acest caracter, pentru ca altele să aibă un regim juridic similar legii. O distincție de acest gen este absolut necesară deoarece ea duce la consecințe teoretice și practice deosebite.
În general, se face distincție între cutume și uzuri comerciale. Acestea la rândul lor, diferă de uzurile normative, care acționează fiindcă însăși legea face trimitere la ele, chemându-le să se aplice în anumite domenii și în circumstanțe determinante. Astfel, art. 970 alin. 2 din Cod Civil român dispune că un contract obligă părțile, nu numai la ceea ce se află, în mod expres, cuprins în el, ci și la toate consecințele ce derivă din acesta potrivit legii și (în lipsa acestuia) potrivit uzurilor și echității. Dispoziții asemănătoare se mai află și în alte legi naționale. Asemenea uzuri, a căror valoare juridică o arată însăși legea, căreia îi sunt dealtfel subordonate, se numesc uzuri normative (legale sau juridice), spre deosebire de celelalte uzuri care sunt convenționale.
La rândul ei, cutuma are valoare de normă juridică, în comerțul internațional, întocmai ca și uzurile normative.
Spre deosebire însă de uzurile comerciale sau convenționale, cutuma prezintă un vădit caracter de vechime, abstracțiune, fixitate și generalitate, ea nu este localizată, ci are vocație de a se aplica mai multor categorii de contracte și în orice loc, nefiind țărmuită geografic.
Nu este totuși mai puțin adevărat că între uzurile comerciale și cutume ar exista o unitate de origine.
În adevăr, formarea cutumelor comerciale are de obicei ca origine uzurile comerciale, care se transformă cu timpul în cutume comerciale, în măsura în care voințele individuale care au creat uzurile sunt întocmite cu o voință comună, ce creează un sentiment general de necesitate juridică (opinio iurius), detașând astfel uzul de intenția subiectivă a indivizilor pentru a-i da o autonomie și o configurație proprii cu o autoritate de sine stătătoare. Uzurile comerciale, sunt, în cele mai multe cazuri, preexistente sau premergătoare cutumelor; ele realizează oarecum trecerea din domeniul faptelor în domeniul dreptului. Și aceasta se realizează prin consacrarea repetată a uzurilor de către instanțe.
În acest mod, uzanțele referitoare la cont curent de pildă, s-au transformat cu timpul în cutume; tot astfel s-a întâmplat cu punerea în întârziere a debitorului, care în materie comercială se face prin simplă scrisoare. În același mod, prezumția generală de solidaritate s-a impus în dreptul comercial, datorită interesului comun al creditorului, pe care-l incită să contracteze și al debitorului, al cărui credit este astfel mărit.
O deosebire esențială între cutumă și uz comercial constă în faptul că, deoarece cutuma ține de domeniul legii, ea nu depinde de voința părților, ci a dobândit o autoritate proprie și autonomie, impunându-se părților contractante, chiar dacă acestea nu s-au referit la ea, adică și atunci când ea nu a făcut obiectul unei acceptări voluntare tacite; cutumele se aplică independent de faptul că părțile le-au cunoscut și că au fost de acord ca ele să se aplice. Numai pentru ca o cutumă să nu se aplice este nevoie de un refuz al părților contractante.
Uzurile comerciale, dimpotrivă, se aplică numai prin acordul părților, cum se întâmplă de obicei în contractele tip. Nu este totuși mai puțin adevărat că dacă, în cadrul unei ramuri de activitate, se redactează contracte-tip în care părțile fac referire la uzuri uniformizate de către membrii ramurii de activitate, se poate spune că este vorba de o adeziune colectivă prezumată și ca atare uzurile se aplică, chiar în lipsă de stipulație expresă. Și cum în materie comercială există principiul libertății probelor, dovada adeziunii se poate face prin orice mijloace, chiar prin tăcere, care în asemenea situații poate fi socotită ca o acceptare tacită; adoptarea unui anumit contract-tip, de pildă, implică acceptarea uzurilor care sunt atașate acestuia. Iar părțile contractante făcând parte din aceiași categorie profesională sunt prezumate a cunoaște practicile din ramura lor de activitate.
Așadar, din punct de vedere al probei, în timp ce cutumele (ca și uzurile normative) nu trebuie să fie probate, deoarece instanța trebuie să le cunoască, tot așa cum trebuie să cunoască legea și s-o aplice ex officio, în privința uzurilor comerciale, proba trebuie să se efectueze de către partea care invocă, fiind un simplu element de fapt. În general, proba uzurilor se face prin atestări scrise emanând de la persoane sau instituții competente (camera de comerț, sindicate profesionale, consulate) care certifică existența lor în anumite medii profesionale, piețe, etc.
Scopul uzurilor comerciale, spre deosebire de cutumă, este de a completa și de a interpreta actele juridice. Uzurile se întemeiază pe voința prezumată a părților contractante.
Din această cauză se poate pune problema dacă, în lipsă de stipulație contractuală, ele prevalează asupra normelor supletive ale legii. Un atare conflict se soluționează în general în favoarea uzurilor comerciale potrivit regulii: specialia generalibus derogant, uzurile reprezentând regula specială, față de normele legale supletive. Desigur că uzurile nu pot deroga de la normele legale imperative.
Sub aspectul regimului procedural mai există deosebiri între cutumă și uzuri, cât privește controlul instanței supreme.
În sistemul de drept în care instanțele supreme exercită controlul asupra deciziilor instanțelor de fond numai în drept, nu și în fapt, există recurs la instanțele supreme numai în cazul violării falsei aplicări ori greșitei interpretări a cutumei (și a uzurilor normative), nu și în cazul unei violări ori greșitei aplicări sau interpretări a uzurilor comerciale.
Cu alte cuvinte, în privința uzurilor comerciale instanțele de fond sunt suverane în aprecierea lor, cu o singură limită, și anume cazul în care uzul ar fi suferit, din partea instanței, o denunțare, așa cum dealtfel se întâmplă și în cazul denaturării unei clauze contractuale. Drept urmare, dacă instanța de fond constată existența uzului sau testările în privința existenței acestuia sunt concordante, iar instanța, fără a contesta forța lor probantă dă uzului o interpretare cu totul opusă aceluia rezultând din conținutul său aparent, aceasta constituie o denaturare care dă loc la recurs în instanța supremă.
În privința cutumei, însă, orice violare, neaplicare, greșită interpretare dă loc la recurs la instanța supremă.
Rezultă, așadar, că uzurile comerciale cuprind practici integrate în contractele comerciale și au regimul juridic al oricăror stipulațiuni contractuale, în timp ce cutuma are un regim identic celui al legilor. În sfârșit, cutuma este, așa cum s-a arătat, abstractă, generală, fixă. Implică o anumită vechime impusă pe cale juridică.
Uzurile se grefează pe contracte comerciale, fie la nașterea obligațiilor contractuale (de pildă o anumită atitudine echivalentă cu consimțământul), fie pentru a determina conținutul obligațiilor (spre a completa sau interpreta voința părților), fie spre a fixa modalitățile de executare (punerea în întârziere prin simplă scrisoare, misivă), fie oferind creditorului nesatisfăcut unele sancțiuni originale (ca refacerea, înlocuirea mărfii, executarea în bursă). Ele au un caracter empiric, fortuit, localizat, concret, mobil, convențional.
În dreptul comerțului internațional există o vădită tendință spre elaborarea unui drept scris, pozitiv, legislativ, caractere care se explică prin interesele tot mai mari ale statelor în dezvoltarea relațiilor economice internaționale. Cu toate acestea, în condițiile actuale ale comerțului internațional, cutumele și uzurile, care constituie, în genere, izvoare nescrise ale dreptului comercial, au un rol deosebit de important.
Aceasta se explică, în primul rând, prin dinamica relațiilor comerciale internaționale care face ca noile raporturi economice, pe plan internațional, să nu poată fi cuprinse de vechile norme ale dreptului privat. Transformarea permanentă și ameliorarea continuă a producției și circulației implică noi descoperiri, invenții, inovații, de ordin tehnic și economic care contribuie la mărirea gamei produselor, la lărgirea piețelor și debușeelor și la profituri cât mai mari. Și cum profitul este motorul comerțului și al comercianților (finis mercatorum est lucrum), dreptul comercial asimilează, în acest scop mai mult decât orice altă ramură de drept, tot ce este progres în viața internațională a afacerilor comerciale.
Ori, practica arată că legiuitorii naționali nu pot urma acest ritm al evoluției și al revoluției tehnice. Dreptul pozitiv evită, cel mai adesea să se pronunțe imediat asupra noilor realități pe care ar urma să le reglementeze și așteaptă, de obicei mult timp, pentru ca apoi, din sugestiile pe care le oferă practica internațională, să procedeze la o reglementare corespunzătoare a relațiilor respective. Cu alte cuvinte, mai înainte ca legiuitorul să intervină spre a adapta legislația la noile realități, practica internațională, direct interesată în desfășurarea relațiilor comerciale internaționale, și-a făurit ea însăși unele reguli nescrise, apte să răspundă noilor exigențe. Prin acceptarea lor de bună voie și prin respectarea lor într-un număr mare de cazuri, aceste norme nescrise ale celor interesați dobândesc oarecare autoritate și forță și devin norme, cu aceiași forță cu care se impun, în general, dispozițiile legale supletive.
Lumea afacerilor comerciale internaționale prezintă o structură specifică, determinată de interese comune, în care se confruntă, în genere, profesioniști ai domeniului de activitate respectiv, acționând în centre bine definite cum sunt porturile, piețele tradiționale, bursele, etc. Acești profesioniști cu practici și obiceiuri comune, ajung să-și făurească norme de conduită proprii, în relațiile lor reciproce, cu tendința de a fi aplicate și terților, care le acceptă sau care, datorită raportului de forțe defavorabil lor, sunt siliți să le accepte prin intermediul contractelor de adeziune ce li se impun.
În sfârșit, în actuala situație a economiei mondiale care cunoaște o producție în masă, un consum în masă, schimburi comerciale în masă, oferte de bunuri și servicii în serie, mijloace de comunicații și de transport fără precedent, vechea tehnică de a contracta cu negocieri prealabile de lungă durată, care reclamă mult timp și provoacă, drept urmare, întârzieri în circulația bunurilor (mai cu seamă în domeniul distribuție), a devenit incompatibilă cu exigențele comerțului internațional și aceasta mai cu seamă în privința mărfurilor care au un caracter de masă, cum sunt materiile prime sau de serie (cum sunt produsele industriale). Așa că, practica internațională comercială și-a îndreptat privirea spre noi tehnici de contractare și, mai apoi spre o uniformizare a acestora tehnici prin intermediul contractelor-tip și al condițiilor generale (exprimate, ca formă, tot prin contract-tip). Această tendință a uniformizării formelor de contractare s-a mai exprimat și în alt mod, și anume, prin clauza standard, formulare exprimată în termeni de cod, modele specifice unui anumit tip de contract pentru o anumită ramură de activitate economică, sau în cadrul unui tip de contract, modele specifice obiectului contractului (cereale, bumbac etc.), ori modul de plată a prețului (credit documentar P/D – adică plată contra documente – sau P/A – adică plată contra acceptare) etc.
Prin clauzele lor uniforme, exprimând cel mai adesea uzuri consacrate în domeniul respectiv al afacerilor comerciale internaționale contractele tip și condițiile generale facilitează enorm încheierea rapidă a contractelor obișnuite deoarece este suficient ca părțile să se refere la un anumit tip de contract (uneori determinat printr-o simplă indicație de câteva litere sau cifre), pentru că astfel contractul lor să aibă ego ipso, același conținut ca și contractul-tip pe care l-a avut ca model. Din această cauză, modul de contractare pe bază de condiții generale și contracte tip este foarte răspândit (de exemplu în S.U.A. 99% din operațiile comerțului internațional se încheie pe bază de condiții generale și contracte tip).
Condițiile generale încep să fie tot mai mult opera, nu a unei părți care să le propună celeilalte, ci a unei instituții neutre (cum este, de pildă C.E.E.- O.N.U.).
Adeseori uzurile comerciale se află exprimate în clauzele tip, standardizate, ale contractelor în care se află cuprinse. Dintre acestea o importanță deosebită prezintă clauzele standard, a căror interpretare uniforma realizată de C.C.I.P. prin INCOTERMS, a dus la utilizarea lor foarte frecventă în comerțul internațional, fie pentru că părțile s-au referit în mod expres la ele, fie, uneori, independent de orice referire a părților.
Tot în scopul de a răspunde exigențelor comerțului internațional s-a realizat o anumită uniformizare a operațiilor bancare mai frecvente și în special în privința creditului documentar, adică acel credit care se acordă pe baza unor anumite documente precum: factura comercială, polița de asigurare, titlul de transport, documentele vamale.
Uniformizarea s-a realizat și în această materie tot sub egida C.C.I.P., în baza unor proiecte adoptate la Viena în 1933, denumit Reguli și uzanțe uniforme privind creditele documentare. Ultima ediție a acestor reguli și uzanțe uniforme, revizuită în 1962 și 1974, a fost completată și cu o uniformizare și simplificare a formelor utilizate, care au fost adoptate uzanțelor codificate. În toate acest norme uniforme este vorba de adevărate norme de ordin tehnic bancar, menite să faciliteze operațiile comerciale și să servească arbitrilor la determinarea conținutului raporturilor juridice dintre părți, când acestea nu rezultă clar din stipulațiile contractuale.
O uniformizare a fost realizată și privitor la incasso cu aceeași finalitate. Și aceste reguli se aplică în măsura în care părțile nu au convenit altfel sau aceste reguli nu sunt în contradicție cu normele legale imperative, naționale, statale și locale, de la care nu se poate deroga. Au mai fost elaborate de către C.C.I.P. și unele reguli uniforme privind documentul de transport combinat (1973).
Alte organizații internaționale cu caracter profesional și-au elaborat reguli uniforme pentru operațiile comerciale din sectorul lor de activitate. Astfel FIATA (Internațional Federation of Forwarding Agents Associations – Federația Asociațiilor de agenți de expediție) a publicat o broșură în care se arată modele, formulare, adică documente de transport de culori diferite, referitoare la cele mai frecvente operații în acest domeniu, precum: atestarea de luare în primire a mărfii (F.C.R.), certificate de transport (F.C.T.), conosamentul de transport combinat (F.B.L.), recipisa de întrepozitare (F.W.R.).
Această activitate s-a mai manifestat sub formă de ghiduri sau îndreptare, care exprimă în același timp o uniformizare a unor practici noi în domeniul respectiv și un îndrumar spre a se evita formulări cuprinzând operații defavorabile comerțului internațional. Astfel, C.E.E. – O.N.U. a elaborat “Ghidul privind redactarea contractelor purtând asupra transmiterii internaționale de Know-how” și “Ghidul privind contractele internaționale pentru construcții publice aferente construcțiilor și instalațiilor industriale”. Iar C.C.I.P., pe lângă îndrumarul arătat mai sus privind formulele normalizate pentru deschiderea de credite documentare ce completa Regulile și Uzanțele uniforme referitoare la creditele documentare, a mai elaborat unele îndrumare privind publicitatea, care cuprind, pe lângă termenii utilizați în publicitatea comercială, unele practici și uzanțe din diferite țări.
În litigiile din domeniul comerțului internațional instanțele de arbitraj au obligația de a ține seama, pe lângă dispozițiile legii aplicabile, și de uzurile comerciale. În acest sens se pronunță, de pildă, Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional, semnată la Geneva la 21.04.1961, la care este parte și România. “Părțile sunt libere să determine dreptul pe care arbitrii vor trebui să-l aplice fondului litigiului. În lipsa unei indicații de către părți a dreptului aplicabil, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care arbitrii o vor socoti cea mai potrivită în speță. În ambele cazuri arbitrii vor ține seama de stipulațiile contractului și de uzurile comerciale” (art. 7 alin. 1).
Tot astfel Legea uniformă asupra vânzării internaționale de obiecte mobile, corporale, semnată la Haga la 01.07.1955, dispune în art. 9 următoarele:
“Părțile sunt legate prin uzurile la care s-au referit în mod expres sau tacit și prin practicile care s-au stabilit între ele.
Ele sunt de asemenea, legate prin uzurile pe care persoane rezonabile de aceeași calitate, aflate în situația lor le consideră ca normal aplicabile contractului lor. În caz de contradicție cu prezenta lege, aceste uzuri vor prevala, afară dacă părțile au convenit astfel.
În cazul folosirii de expresii, clauze sau formule utilizate în comerț, interpretarea lor se face după sensul pe care cercurile comerciale interesate au obișnuința să-l acorde”.
După cum se vede, luarea în considerarea a uzurilor este impusă, indiferent de felul arbitrajul (stricto iuris sau ex aequo et bono) ori de felul organizării lui (ad-hoc sau instituționalizat) și indiferent de modul cum a fost determinat dreptul aplicabil – prin voința părților (lex voluntatis) ori de către arbitri, în termenul normelor de drept internațional privat cele mai potrivite în speță. Desigur, că luarea în considerare a uzurilor comerciale se impune cu mai multă tărie în cazul unui arbitraj în echitate (ex aequo et bonoll) când, în lipsa unui sistem de drept aplicabil, arbitrii sunt ținuți să se orienteze în soluțiile lor după stipulațiile contactului și după uzurile comerciale în materie și să facă apel, în completarea lor, la principiile fundamentale ale dreptului comerțului internațional comune tuturor sistemelor de drept.
În comerțul internațional uzurile sunt cuprinse în condițiile generale și în contractele-tip, fie că acestea sunt elaborate unilateral de către o societate comercială și oferite partenerilor care le acceptă, fie că sunt elaborate de către asociații profesionale sau interprofesionale ori sunt rezultatul unor acorduri internaționale între grupuri economice sau profesionale, cu interese, în genere, opuse. Uneori o autoritate externă, neutră (C.C.I.P. sau C.E.E.- O.N.U.), elaborează condiții generale pe care le pune la dispoziția celor interesați, acțiune care, așa cum s-a arătat anterior, facilitează unificarea uzurilor cuprinse în aceste condiții generale sau contracte tip.
Putem menționa că Uniunea Europeană a comerțului en gross de cartofi, organizație internațională, după ce, prin Regulamentul său obligă membrii săi ca, pentru litigiile lor comerciale, să recurgă la arbitraj, cu excluderea instanțelor juridice de drept comun, dă arbitrilor indicația să pronunțe sentința lor, în conformitate cu regulile și uzurile comerțului intereuropean de cartofi, legând în acest mod arbitrajul comercial și dreptul comparativ, cuprinzând uzurile ramurii profesionale respective.
De altfel, din cauză că uzurile se referă, în marea majoritate a cazurilor, la elemente de fapt (cantitate, calitate, moduri și termene de livrare, ambalaje, etc.) specifice materiei care formează obiectul contractului în litigiu (petrol, sare, cereale, textile, etc.) arbitrii sunt obligați să țină seama de uzurile consacrate în domeniul de activitate respectiv, chiar dacă părțile contractante nu au stipulat în acest sens și nici regulamentul instituției de arbitraj în cadrul căreia se arbitrează nu prevede nimic în această privință; se pleacă deci de la prezumția că toți cei care acționează în ramura economică respectivă cunosc uzanțele acesteia.
După cum am văzut mai sus, cutumele ca și uzurile normative țin de domeniul legii și au același regim juridic ca și acestea. Uneori uzurile normative sunt încorporate în legislația pozitivă națională, alteori se referă la uzuri, ca de pildă, în dreptul român, art. 970 Cod Civil; în dreptul italian, art. 1374 Cod Civil. Asemenea uzuri, referitoare la efectele contractelor, au valoarea de normă juridică, subordonată normelor legislative, având același regim juridic ca și legea.
Uzurile comerciale cele mai obișnuite în comerțul internațional sunt însă acelea care au menirea numai de a completa și preciza conținutul contractului, adică drepturile și obligațiile părților. Uneori, legea, spre a facilita operațiile comerciale, prevede că asemenea clauze referitoare la uzuri se consideră introduse în contract, adică nu rezultă contrariul din voința părților. Legea nu face astfel decât să prezume, iuris tantum, voința părților contractante care pot exprima contrariul.
Introducerea uzurilor comerciale în conținutul contractului se poate realiza pe mai multe căi. Metoda folosită cel mai adesea constă într-o referire a părților contractante la uzurile comerciale ale unui port maritim sau cuprins într-un contract-tip sau “condiții generale”, ori la regulile INCOTERMS. Părțile contractante pot să procedeze, în acest scop, fie transcriind și introducând în contractul lor normele exprimate în uzurile respective, fie, pentru a economisi timp și mijloace, printr-o simplă referire (per realitionem) la aceste uzuri. În toate cazurile, scopul referirii părților contractate la uzurile comerciale este acela de a preciza conținutul contractului lor.
În legătură cu o asemenea referire la uzurile comerciale dintr-o anumită țară se ridică pe planul dreptului internațional privat problema dacă ea poate constitui un punct de legătură care să indice că legea acelei țării ar putea fi socotită lege aplicabilă (lex causae) a contractului respectiv. S-ar putea spune că un asemenea element nu poate constitui prin el însuși, un criteriu de legătură determinant pentru indicarea legii aplicabile. Această împrejurare poate constitui cel mult un element alături de alte criterii, spre a întări convingerea instanței în determinarea legii aplicabile contractului, în lipsa unei voințe exprese a părților manifestată în acest scop. În nici un caz nu se poate spune că uzul la care s-ar referii părțile, fie că este sau nu cuprins într-un contract-tip, ar putea cârmui contractul respectiv, cu titlu de lex causae, deoarece dreptul aplicabil (lex causae ) nu poate fi decât un sistem de drept al unei anumite țări, cu întregul său ansamblu de principii fundamentale, de așa natură încât dacă dispoziția normativă la care se referă nu ar fi suficientă, aceasta să poată fi completată cu principiile fundamentale ale dreptului aplicabil contractului.
Cu toate acestea, găsim în doctrină și alte opinii pe care nu le socotim exacte.
Astfel, potrivit lui Berthol Goldman “o afacere internațională de cereale fără raport substanțial cu Anglia, dar conformă unui contract-tip elaborat de London Corn Trade Association, este ca atare supusă legii engleze”.
Deci, după această opinie, simplul fapt că un contract a fost înlocuit în forma unui contract-tip al unei instituții sau asociații dintr-o anumită țară duce la concluzia că acel contract va fi supus regimului juridic prevăzut în sistemul de drept cu care contractul nu are o altă legătură decât limba în care este redactat și sediul instituției care a elaborat și utilizează acel contract-tip: dreptul englez ar urma să cârmuiască raporturile contractuale dintre părți, în calitate de drept aplicabil cu toate consecințele ce decurg de aici, deși contractul nu are nici o legătură substanțială cu acel sistem de drept.
Rezultă, din cele mai sus, consecința ciudată că un contract (contract-tip) să fie drept aplicabil (lex causae) al unui contract obișnuit.
De asemenea, în cazul în care părțile ar face referire la uzurile unui port maritim, ar rezulta că aceste uzuri comerciale sunt chemate să cârmuiască raporturile contractuale dintre părți. Cu alte cuvinte, uzurile comerciale ar urma să joace rolul unui drept aplicabil al contractului respectiv (lex causae).
Considerăm că dacă părțile s-au referit în contractul lor la uzurile unui port maritim, iar dacă aceste uzuri se cer a fi completate, atunci se va recurge pentru aceasta, nu la principiile fundamentale ale țării unde se află localizate uzurile, deoarece contractul nu are nici o legătură substanțială cu dreptul acestei țări, ci se recurge, pentru acest scop, la principiile fundamentale ale dreptului aplicabil, determinat potrivit normelor de drept internațional privat.
Soluția se impune a fortiori în cazul unui contract tip, care nu este decât un model, cât privește redactarea unui contract, fără nici o relevanță în privința dreptului aplicabil.
Dealtfel, când art. 9 din Legea uniformă semnată la Haga la 01.08.1964 prevede că în cazul unui conflict între uzuri și dispozițiile acestei legi, vor prevala normele rezultate din uzuri, aceasta se explică prin caracterul dispozitiv sau facultativ al normelor legii uniforme, care se aplică atât timp cât nu există o voință contrară a părților contractante. Ori, existența unor uzuri în ramura de activitate respectivă constituie o prezumție iuris tantum de exprimare a voinței părților acționând în acea ramură comercială. De aceea, unele legislații prevăd că stipulațiile privind aplicarea uzurilor comerciale se consideră inserate în contracte, atâta timp cât părțile nu au exprimat o voință contrară.
Rezultă deci, că uzul comercial nu poate avea al rol decât acela de a contribui la precizarea conținutului contractului. El are același regim juridic ca orice altă parte componentă a contractului și drept urmare partea care-l afirmă trebuie să-l probeze, în măsura în care trebuie să probeze orice pretenție în justiție, iar proba este lăsată la aprecierea judecătorului fondului.
O problemă mai delicată se prezintă în cazul în care în intervalul de timp de la încheierea contractului și până la executarea lui, uzurile la care s-au referit părțile s-au schimbat. În această situație se pune problema care uzuri vor fi luate în considerație: acelea de la momentul încheierii contractului sau acelea de la momentul soluționării litigiului contractual. Desigur că părțile contractante, dacă s-au referit în contractul lor la uzurile unei anumite localități sau port ele au avut în vedere uzurile existente la acea epocă (a încheieri contractului). Contractul înseamnă previzibilitate și deci nu este de conceput ca părțile să fi avut în vedere un uz pe care la momentul încheierii contractului nu-l cunoșteau.
Un alt aspect al utilizării uzurilor pentru soluționarea unui litigiu din domeniul comerțului internațional se prezintă în cazul în care, datorită circumstanței cauzei, este imposibil să se găsească o legătură între contract și o lege națională oarecare, sau când părțile contractante au plasat ele însele raporturile lor juridice, sub imperiul uzurilor comerciale internaționale. Astfel s-a decis într-o speță în care era vorba de executarea unui contract având ca obiect efectuarea unei excursii pe Mediterană. Arbitrii au întâmpinat dificultăți în determinarea legii aplicabile, din cauza schimbului mare de corespondență – oferte și contra-oferte – ceea ce face incertă determinarea locului încheierii contractului. În această situație arbitrii au decis să judece litigiul după uzurile comerciale internaționale, fără a se referi la vreo lege națională.
Într-un alt caz, o firmă japoneză trebuie să livreze în baza unui contract marfă unei firme libaneze, dar marfa trebuie livrată (adică contractul trebuie executat) în mai multe țări: Liban, Siria și Iordania. Contractul nu preciza legea aplicabilă, dar părțile nu s-au înțeles asupra competenței unei legi naționale. Dificultățile se agravau și din faptul că legile mai multor țări trebuiau luate în considerare, cel puțin cât privește regimul importurilor, reglementat prin legi imperative (lois de police). În această situație arbitrii au considerat că ansamblul relațiilor dintre părți a fost plasat sub regimul principiilor fundamentale și al uzurilor comerciale internaționale, care la rândul lor, impuneau aplicarea legilor imperative ale țărilor importatoare. Arbitrii au ajuns la această soluție datorită faptului că nici o lege națională nu părea să aibă un titlu mai puternic spre a se aplica.
În alte situații, soluția de a se recurge la uzurile comerciale internaționale a fost dedusă din criterii mai pozitive, potrivit cărora părțile ar fi plasat raporturile lor sub imperiul uzurilor comerciale. Astfel, într-un litigiu între o firmă germană și una indiană, arbitrii au constatat că din stipulațiile contradictorii ale contractului nu se putea deduce o indicație privind legea aplicabilă contractului. Drept urmare, arbitrii au interpretat că, de vreme ce părțile s-au adresat unei instituții internaționale de arbitraj, ele au înțeles prin aceasta ca litigiul lor să fie soluționat potrivit clauzelor contractuale și uzurilor și practicilor comerciale internaționale. Cu alte cuvinte, uzurile comerciale internaționale împreună cu principiile fundamentale ale dreptului ar constitui un “sistem juridic normal competent” sau “drept normal competent” pentru raporturile juridice care nu au o localizare națională, ca de pildă, acelea supuse arbitrajului C.C.I.P..
Desigur că denumirea de “sistem juridic” este improprie, deoarece un sistem de drept înseamnă ansamblul normelor de drept dintr-un anumit stat, adică dreptul aflat în vigoare în statul respectiv. De aceea, o atare afirmație trebuie circumstanțiată, așa cum de altfel rezultă și din practica arbitrală a C.C.I.P.
Într-o primă ipostază, uzurile comerciale sunt chemate să completeze dispozițiile legii normal competentă, în toate cazurile în care această lege este aptă să cârmuiască unele raporturi juridice pentru că nu s-a adaptat la noile exigențe ale comerțului internațional, cum ar fi în materie de garanții contractuale sau de transporturi prin container. În asemenea situații, uzurile comerciale interne cu titlu subsidiar, nu în calitate de drept aplicabil (lex causae), ci ca un instrument juridic menit să determine conținutul contractului. Astfel completată, legea națională competentă devine aptă să cârmuiască raporturile juridice respective.
Așadar uzurile comerciale internaționale nu sunt aplicate din dispoziția dreptului național competent (cum s-ar întâmpla dacă s-ar face aplicarea dispozițiilor art. 370 Cod Civil român, art. 1345 Cod Civil francez), ci aplicarea uzurilor comerciale internaționale se face de către arbitrii, în temeiul sarcinii de a soluționa un litigiu cu caracter internațional, prin referire la norme și uzuri cu vocația de a se aplica în domeniul contractelor comerciale internaționale.
O altă ipostază este aceea în care arbitrii se referă la uzurile comerciale internaționale pentru ca acestea să intre în joc, nu cu titlu subsidiar, în completarea, ci în mod direct, fără nici o referire la legea normal competentă. Dar chiar referirea arbitrilor, în mod direct, la uzurile comerciale internaționale, nu înseamnă că ansamblul acestor uzuri constituie un “sistem de drept” în înțelesul obișnuit al acestei noțiuni, așa cum s-a arătat mai sus. Ansamblul acestor uzuri comerciale are rolul numai de a oferii criterii pentru a determina conținutul contractului respectiv, atunci când părțile nu au făcut acest lucru.
În sfârșit, o altă ipostază este aceea în care pentru rațiuni de ordine publică, uzurile comerciale se substituie legii normal competente. Astfel, ținând seama de exigențele comerțului internațional, arbitrajul a apreciat că statele și, în genere, persoanele juridice de drept public, cărora dreptul național nu le permite să accepte o clauză compromisorie, au totuși acest drept în privința contractelor comerciale internaționale. Cu alte cuvinte, arbitrajul internațional și-a creat, pe cale cutumiară, o normă de drept material, în temeiul căreia a refuzat să aplice regula din dreptul intern potrivit căreia persoanele juridice de drept public nu pot accepta o clauză compromisorie. În acest mod, regula din uzurile comerciale, care permite statelor să încheie un compromis este considerată ca fiind de ordine publică internațională, așa încât arbitrii o pot invoca, fără ca vreo lege națională să autorizeze acest lucru; și astfel, uzurile comerțului internațional au ajuns să înlăture aplicarea dispozițiilor contrare din dreptul național, pe care-l consideră normal competent.
Arbitrii au considerat că deși potrivit dreptului intern al țării respective, contractele administrative nu pot fi supuse arbitrajului, interdicția nu are aplicațiune în privința contractelor internaționale. Dispoziția de interdicție este într-adevăr de ordine publică, dar ea se plasează în ordinea publică internă, și nu în ordinea publică internațională; aceasta din urmă se opune unei soluții potrivit căreia un stat, în relațiile sale cu persoane străine, ar semna o clauză de arbitraj și pe urmă ar putea invoca nulitatea acestei clauze, sub cuvânt că ar fi contrară ordinii publice.
Rezultă deci, că în practica internațională se ajunge uneori ca uzurile comerciale să prevaleze asupra dispozițiilor altor legi, care ar avea vocație să se aplice raporturilor juridice respective.
S-a încercat uneori să se facă o comparație între modul cum intervin uzurile comerciale, cu titlu subsidiar, spre a completa legea normal competentă, și modul cum intervine lex fori, tot cu titlu subsidiar, în cazul conflictelor de legi, atunci când conținutul legii străine competente nu poate fi determinat. Dar această asemănare este forțată, deoarece arbitrii recurg la lex fori ori de câte ori nu pot determina legea aplicabilă (lex causae), fiindcă nu pot să stabilească o legătură cu legea unui stat, sau legea cu care ar stabili legătura ar fi formal inaplicabilă, ori în caz de necesitate, când s-ar aplica cu titlu provizoriu, fiindcă există urgență, etc. În toate cazurile vocația subsidiară a legii intervine în cazul unui conflict de legi spre soluționarea acestuia. Uzurile comerciale însă sunt utilizabile de către arbitri nu pentru a soluționa un conflict de legi, ci pentru a determina raporturile juridice dintre părți, cu ajutorul uzurilor comerciale, fără să se preocupe de determinarea legii aplicabile și uneori când nici nu se pune problema unei atare legi, cum este cazul unui arbitraj ex aequo et bono, adică când arbitrii se conduc după principiile fundamentale ale dreptului comun tuturor statelor, la lumina cărora efectuează interpretarea stipulațiilor contractului, completate cu uzurile comerciale în materie comercială.
CAPITOLUL IV.
PRINCIPALELE NORME DE DREPT UNIFORM ÎN MATERIA VÂNZĂRII
INTERNAȚIONALE DE MĂRFURI
CONSIDERAȚIUNI PRELIMINARE
Demersul metodei dreptului uniform în domeniul raporturilor de drept al comerțului internațional, cunoaște preocupări predilecte pentru vânzarea internațională de mărfuri, eforturi, în această privință fiind întreprinse încă înainte de cel de-al II-lea război mondial. Îndată după crearea Institutului de la Roma pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT), între primele proiecte care au început să prindă contur a figurat și un proiect de lege uniformă asupra contractului de vânzare cu caracter internațional de obiecte mobiliare corporale.
În logica demersului specific metodei profesate de Institutul de la Roma se voia amenajarea unui ansamblu de reguli care să guverneze întreaga problematică a vânzării de mărfuri și care odată definitivate, să fie adoptate ca lege model; aceasta din urmă să fie însușită de state care să înlocuiască cu dispozițiile sale, dispozițiile lor din dreptul intern.
Aceste eforturi continuând până în preajma războiului n-au ajuns la o consacrare, motiv pentru care ele au fost reluate din 1949 în cadrul Conferinței de la Haga de drept internațional privat.
Proiectul global fiind foarte ambițios, din rațiuni de ordin pragmatic specialiștii Conferinței de la Haga de drept internațional privat, l-au segmentat stabilind realizarea lui progresivă dar totodată l-au și secționat în două planuri, unul privind dreptul conflictual și altul privind dreptul substanțial (material) al vânzării internaționale de mărfuri. Numai cea dintâi secțiune a rămas să fie continuată ca operă a Conferinței de la Haga, cea de a doua intrând în preocupările O.N.U.
Desăvârșirea acestui demers s-a făcut pe etape în privința dreptului conflictual al vânzării de mărfuri, materializată în trei Convenții adoptate sub auspiciile Conferinței de la Haga la sesiunile a VII-a și a VIII-a ale acesteia, iar în privința dreptului material sau substanțial demersul a fost desăvârșit prin adoptarea tot la Haga a două Convenții la data de 1 iulie 1964.
CONVENȚIILE DE LA HAGA DIN 1 IULIE 1964
Conferința internațională convocată sub auspiciile Națiunilor Unite de la Haga s-a finalizat cu adoptarea la 1 iulie 1964 a două convenții amenajând dreptul uniform material sau substanțial al vânzării internaționale de mărfuri.
Problematica vânzării internaționale de obiecte mobiliare corporale a fost secționată în două părți: pe de o parte formarea contractului de vânzare și pe de alta regimul contractului valabil încheiat (efectele contractului, executarea, răspunderea). Au fost adoptate două Convenții fiecare purtând în anexă o lege uniformă: Convenția purtând legea uniformă a vânzării cu caracter internațional de obiecte mobiliare corporale și Convenția purtând legea uniformă a formării contractului de vânzare cu caracter internațional de obiectelor mobiliare corporale (prima abreviată LUVI/ULIS iar cea de a doua LUFCI/ULFIS).
Cele două Convenții de la Haga au intrat în vigoare la 18 și respectiv 23 august 1972, legând următoarele state (aceleași pentru amândouă): Anglia, Germania, Italia, Belgia, Olanda, San Marino și Israel, care le-au ratificat pentru ca, după 2 ani să adere la cea dintâi numai Gambia, la 5 martie 1974.
Rațiunea pentru care redactorii celor două convenții au disociat materia vânzării era o “geometrie variabilă” a receptării dreptului uniform amenajat prin cele două convenții, în sensul de a determina disponibilitatea cât mai multor state de a deveni parte la convenții.
Anume s-a considerat că, ținând cont de sistemul de soluții oarecum liberal de formare a contractului de vânzare s-ar putea întâmpla ca anumite state care impun condiții de formă mai rigide pentru contractul de vânzare, deși interesate să însușească dispozițiile privind regimul contractului de vânzare (obligațiile părților, executare, efecte, răspundere) să renunțe la această intenție neadmițând să se oblige și la aplicarea regulilor privind formarea contractului. Aceasta este explicația pentru scindarea materiei vânzării în 2 convenții care de altfel au fost adoptate concomitent în cadrul aceleiași Conferințe, la aceiași dată. O asemenea idee o vom întâlni și în privința demersului de elaborare a Convenției de la Viena din 1980 cu același obiect, dar ea va fi serios amendată sub aspect tehnic în sensul că nu vom mai avea 2 convenții purtând fiecare câte o lege uniformă în anexă, iar în privința celei de-a doua Convenții și o anexă II care punea LUFCI la remorca LUVI în sensul că LUFCI nu urma să guverneze decât formarea contractului care, dacă era încheiat ar fi trebuit să intre sub incidența LUVI. În alți termeni se amenaja totul dar se ambala în mai multe piese și se oferea statelor întreg sistemul de reglementare de drept uniform, fiind făcut accesibil și pe părți ale sale. Statele devenind părți la prima Convenție și aplicând LUVI, puteau foarte bine, dacă o agreau, să însușească și LUFCI, devenind părți la cea de a doua Convenție. Acele state însă care consacrau în dreptul lor național reglementări rigide privitoare la forma contractului, puteau totuși accede la dispozițiile de fond privind dreptul uniform al vânzării internaționale fără a fi deranjate de cele privind formarea contractului stabilite de același drept uniform.
Tehnica de reglementare caracterizând demersul Convenției de la Haga din 1964, e complicată întrucât ea disociază unele dispoziții privind regimul de tratat internațional (Convenție) și cele privind demersul problematic vizat de reglementare, respectiv vânzarea internațională de mărfuri (legile uniforme). Această tehnică va fi abandonată în 1980 când întreaga problematică se va regăsi într-un singur corp și încă împreună cu dispozițiile privind regimul de tratat internațional al actului, acesta fiind structurat în patru părți: partea I – Domeniul de aplicare și Dispoziții generale; partea II – Formarea contractului; partea III – Vânzarea de mărfuri; partea IV – Dispoziții finale.
Dreptul uniform instituit de legile purtate de aceste două Convenții vrea să însemne un ansamblu de reguli care să coexiste cu dreptul național al țărilor devenite parte la Convenție, trebuind astfel să rezolve cea mai complicată problemă specifică metodei dreptului uniform, anume determinarea domeniului său de aplicare care de altfel înseamnă totodată și delimitarea câmpului de incidență al dreptului intern.
Este aceasta chestiunea internaționalității sau caracterului internațional al vânzării formând obiectul regulilor incipiente, aceleași în cele două legi uniforme. Vom vedea în cele ce urmează că ele sunt mai complicate și mai severe decât regulile de delimitare la care s-a oprit CVIM.
Valorificând experiența de aplicare a celor două legi uniforme de către jurisdicțiile statelor părți la Convențiile de la Haga, redactorii Convenției de la Viena sistematizează întreaga tematică a vânzării internaționale într-o singură reglementare și totodată nici nu o mai separă de textele specifice și curente pentru orice convenție de drept uniform în calitatea ei de tratat internațional: semnare, rezerve și declarații, intrare în vigoare, denunțare, modificare etc. Toată această problematică într-un singur act – CVIM, divizat în patru părți. Cât privește soluțiile de drept substanțial consacrate de cele două legi uniforme, acestea sunt prea puțin schimbate în 1980, modificările neconstituind propriu-zis inovații ci mai degrabă simplificări și nuanțări spre a fi mai ușor accesibile practicienilor vieții afacerilor. Atare diferențe vom avea prilejul să semnalăm pe măsura prezentării soluțiilor CVIM.
Textul Convenției, mai precis tehnica reglementării care face obiectul primului articol al CVIM, se deosebește mult de corespondentul său din LUVI și LUFCVI. Într-adevăr, dacă legile uniforme din 1964 au fost criticate ca totalitare, pentru că lăsau posibilitatea unor ipoteze calificate drept aberante – aplicarea legii uniforme unui contract care nu permitea vreo legătură esențială cu unele din statele contractante – această situație nu mai e posibilă în regimul CVIM.
Art.1 prevede incidența Convenției asupra contractelor de vânzare de mărfuri între părți având stabilimentul lor în state diferite.
când aceste state sunt state contractante;
sau când regulile de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant (1.1).
Aplicarea CVIM nu este condiționată de naționalitatea partenerilor contractuali și nici de caracterul civil sau comercial al părților sau contractului (art.1.3.), atare calificări fiind irelevante pentru incidența reglementării uniforme. Partenerii pot fi amândoi resortisanți ai unor state nelegate prin Convenție, pot fi sau nu comercianți – aceste calități nu influențează domeniul de aplicare al reglementării uniforme; nici nu atrag aplicațiunea acesteia, nici n-o exclud; tot astfel caracterul comercial sau civil al contractului de vânzare, calificare ce n-ar rămâne să fie operată decât potrivit lui lex fori, Convenția ignorând-o expres. Nu mai puțin însă, vânzările la consumator pentru uz personal, familial sau domestic sunt exceptate, aceasta neluând în considerare caracterul civil al acestora pentru cumpărător, ci rezervându-se materia legislațiilor naționale, cu dispoziții imperative privind protecția consumatorului (art. 2. 3.). Plasarea acestei exceptări sub articolul 2 nu pare a exprima o sistematizare veridică deși articolul 1-2 realizează un tandem logic incluziune-excluziune.
Localizarea partenerilor contractuali pe teritoriul unor state diferite nu este suficientă pentru a opera incidența Convenției decât când acestea sunt state părți la Convenție; dreptul uniform aprehendează necondiționat un asemenea contract dacă părțile nu i-au exclus aplicarea desemnând-o lex contractus în virtutea principiului lex voluntatis.
Indiferent de regimul principiului lex voluntatis, sub aspectul libertății desemnării legii aplicabile, se pune problema de a ști dacă desemnarea de către părți ca lex contractus a dreptului unuia dintre cele 2 state sau a unui alt stat parte la Convenție mai valorează excluderea acesteia conform art.6. Un răspuns afirmativ tot n-ar fi definitiv decât sub condiția ca norma conflictuală a forului să nu conducă la legea statului astfel aleasă, încă rămânând de stabilit dacă regulile de drept internațional privat de care vorbește art.1 lit. b nu includ ele însele și principiul lex voluntatis. Admițând afirmativa, excluderea adusă de articolul 6 constituie jus suppleativum, deși e dificil de pronunțat: statele participând la dreptul uniform, chiar dacă nu-l impun partenerilor, se prezumă logic că dezafectează legislația lor națională de la funcția de lex contractus. Oricum o ușoară contradicție logică există între art. 1 și 6 ale Convenției dacă e să fie admisă afirmativa la chestiunea enunțată. Cum o atare constatare nu-ți poate avea locul într-un text atât de elaborat, interpretarea trebuie să fie alta. Anume calificarea în baza art. 6 a normelor Convenției drept jus dispositivus nu înseamnă caracterul facultativ al aplicării acesteia, ci numai că incidența sa poate fi exclusă de către părți dar aceasta tocmai când suntem în domeniul său de aplicațiune, validitatea ei materială nefiind la discreția părților.
Domeniul de aplicațiune sau câmpul de validitate materială a CVIM acoperă din totalitatea contractelor de vânzare (exceptate cele de sub art. 2 și 3.2) încheiate de parteneri cu sediul în state diferite când acestea sunt state părți sau când lex contractus este dreptul unui stat parte la Convenție.
Art. 1. 1. a. induce concluzia că lex venditionis a unui stat parte este însăși CVIM, cu excluderea din aceasta a oricăror reglementări interne având de obiect vânzarea internațională de mărfuri, adică în această situație CVIM face funcția de drept unificat fără a se substitui totuși reglementărilor interne ale statelor membre (dar suprimând vocația lor de aplicațiune exteritorială cu titlul de lex venditionis atunci când investirea în acest sens ar face-o jurisdicția unui stat parte la CVIM).
Împrejurarea că partenerii contractuali au stabilimentul lor în state diferite este o chestiune de fapt (quaestio facti), aceasta trebuind să rezulte fie din contract fie din tranzacții anterioare între parteneri sau din informații date de ele la un moment oarecare înainte de încheierea contractului sau cel mai târziu la încheiere acestuia (art. 1.). În situația pluralității de stabilimente pentru un partener (sau amândoi) va fi luat în considerare pentru stabilirea domeniului de aplicațiune al CVIM acel stabiliment care are legătura cea mai strânsă cu contractul și executarea sa, în considerarea circumstanțelor cunoscute de părți, sau determinate de ele la un moment oarecare înaintea încheierii contractului sau cu ocazia încheierii acestuia (art.10 lit. a); în situația când unul din parteneri sau amândoi nu au stabiliment, funcția determinativă a câmpului de aplicațiune CVIM este preluată de reședința obișnuită (art. 10 lit. b).
În consecință, referitor la domeniul de aplicațiune a CVIM, internaționalitatea vânzării este dată de un criteriu subiectiv – localizarea părților pe teritoriul unor state diferite, iar legătura contractului cu Convenția este dată fie de fixarea contractului pe teritoriul unor state părți, fie plasarea contractului în câmpul de aplicație exteritorială a legii unui stat membru (CVIM a avut aici în vedere în principal aplicațiunea Convenției de la Haga din 15 iunie 1955 asupra legii aplicabile contractului de vânzare cu caracter internațional de obiecte mobiliare corporale, anume promovarea adeziunii statelor la aceasta, și totodată și armonizarea, articularea aplicării acesteia de către statele părți care devin parte la CVIM).
Art. 1 alin. 3 pune în discuție o problemă importantă legată de buna desfășurare a comerțului internațional, aceea că naționalitatea părților contractante nu se ia în considerare pentru aplicarea prezentei convenții, idee care degajă faptul că, câmpul de aplicațiune al Convenției nu îl formează raporturile dintre națiuni ci raporturile dintre statele contractante. Această specificație a legiuitorului vine să întărească ideea luată în considerare de art. 10 alin. a referindu-se la sediul părților contractante și la localizarea sa, indicând în mod expres că naționalitatea părților nu e luată în considerare.
Tot art. 1 alin. 3 face vorbire despre delimitarea caracterului civil sau comercial al părților sau contractului, delimitare inexistentă în alte sisteme de drept; delimitarea în cauză este făcută spre a nu da naștere unor interpretări greșite, cum că un contract sau o parte contractantă având o natură comercială sau civilă cad sau nu sub incidența prezentei Convenții, textul precizând clar că nu se ia în considerare acest caracter.
Tehnica de incidență ȘI INSERȚIE A CVIM
Ca drept uniform, CVIM se inserează în texturile juridice variate ale statelor membre fără însă a se substitui acestora, cum se întâmplă în cazul unificării dreptului privat al unui domeniu de raporturi ce pot fi și comerciale internaționale (iar nu numai interne), sau a se supune lor, ci coexistând ca reguli materiale și conflictuale naționale, de unde necesitatea unei articulări și inserții pentru a evita dificultăți tehnice, a unei cooperări a statelor părți pentru a asigura coexistența cu normele preexistente și cu diversele concepții juridice naționale asupra unui aspect sau altul al vânzării.
Dacă prin raport cu regulile naționale de drept substanțial problema a fost rezolvată prin amputarea registrului tematic – excluderea din obiectul de reglementare a validității contractului ori a vreunuia din clauzele sale sau a uzurilor, a efectelor reale, scindarea materiei în formare și disciplina contractului cu posibilitatea pentru state de a o prelua discriminator etc. – față de normele conflictuale CVIM adoptă o poziție mai puțin tranșantă de cât LUVI și LUFCVI.
Se apreciază raportarea la dreptul conflictual ca putând exprima fie supunere, fie indiferență, fie respingere. În prima situație, convenția internațională purtând norme uniforme “depune” în fiecare stat un asemenea corp, de reguli, care se integrează dreptului național al statului membru și se vor aplica în aceleași condiții ca legea lui națională, adică cu titlu de lex causae atunci când normele conflictuale trimit la ea: regulile conflictuale primează asupra regulilor uniforme și le condiționează aplicarea (este cazul legilor uniforme “clasice”, ca de pildă cele stabilite prin convențiile de la Geneva din 1930 și 1931 în materie de efecte de comerț – “Legea uniformă” asupra cambiilor și biletelor de ordin, respectiv cea a cecului). Pentru cea de-a doua formulă, regulile uniforme își fixează direct câmpul lor de aplicațiune, în totală indiferență față de normele conflictuale: numai pentru aspecte scăpând reglementării uniforme rămâne de apelat norma conflictuală pentru a indica lex causae; deci recurgerea la metoda conflictuală nu mai apare ca un preliminar necesar pentru aplicarea dreptului uniform, ea servind doar la determinarea normelor periferice (este sistemul convențiilor în materie de transporturi internaționale, de proprietate industrială ș.a. dar, deși această modalitate permite sustragerea aplicării dreptului uniform de la filtrul dreptului internațional privat, aplicabilitatea directă a regulilor uniforme nu se concepe decât între statele contractante, de unde condiția ca raporturile ce le fac obiect să prezinte o legătură cu aceste state. Cea de-a treia modalitate – respingerea incidenței normelor conflictuale – propune combinarea avantajelor celor două precedente, fără a le suporta inconvenientele: de la sistemul legilor uniforme se preia aptitudinea sa la aplicațiune universală amputată de condiția că o ipotechează (ca normele conflictuale ale forului sesizat să desemneze legea unui stat care a încorporat legile uniforme), iar de la sistemul convențiilor de unificare se preia aplicabilitatea sa directă, abandonându-se cerința unei legături semnificative a contractului cu statele părți. Aceasta este soluția tehnică adoptată de cele două legi uniforme de la Haga din 1964, care exclud expres condiționarea aplicării lor de către regulile de drept internațional privat – art. 2 LUVI, art. 1.9. LUFCVI și își rezervă vocație universală de aplicare – contractelor de vânzare “între părți avându-și stabilimentul pe teritoriul unor state diferite”, fără a trebui ca acestea să fie state contractante – art. 1 LUVI și LUFCVI. E suficient ca vânzarea internațională în care părțile n-au uzat de principiul lex voluntatis să fie dedusă jurisdicției dintr-un stat contractant pentru ca legile uniforme să fie incidente, totul petrecându-se ca și cum acestea s-ar aplica cu titlul de lex fori, de unde remarca lui F. Rigaux că “ sistemul legilor uniforme realizează coincidența între forța obligatorie și aplicabilitatea lor”, adică, tot în terminologia lui, perfecta congruență între “validitatea materială” și “validitatea formală”. De aceea legile uniforme de la Haga au fost considerate “generoase” dar “totalitare”, totuși legile uniforme n-au decât o vocație subsidiară, părțile fiind libere să le excludă incidența, total sau parțial, de manieră expresă ori tacită (art. 3 LUVI). Interzicerea recurgerii la normele conflictuale a făcut să renască controversa între comparatiști, încercând să debaraseze viața juridică de acest procedeu neadaptat soluționării chestiunilor internaționale, și conflictualiști, pentru care, în expresia lui Batiffol a voi să faci drept uniform fără drept conflictual e ca și când ai vrea să faci fizică fără matematici. Cu toate acestea, în pofida clarității sale, formula legilor uniforme are numai o valoare relativă întrucât aspectele nereglementate de dispozițiile lor rămân abandonate legislațiilor naționale la care se ajunge tot prin utilizarea metodei conflictuale (de pildă art. 38. 4 LUVI, pentru modalitățile exprimării conformității mărfii trimise la legea sau uzurile locului unde aceasta trebuie efectuată, iar art. 89 abandonează determinarea daunelor interese în cea de dol sau fraudă legii aplicabile contractelor de vânzare neguvernate de LUVI). S-a afirmat chiar că, întrucât aplicarea totală sau parțială a legilor uniforme depinde de voința părților, totul se sprijină pe o normă conflictuală – lex voluntatis, adică în realitate legile uniforme din 1964 n-au învins regulile de drept internațional privat (metoda conflictuală) ci regulile naționale de conflict de legi). E totuși de observat (așa cum am precizat de altfel în paragraful precedent) că se confundă astfel domeniul de aplicare cu incidența unei reglementări: nu părțile la contract decid domeniul de aplicare a unei reglementări, ci, acesta odată determinat, dacă reglementarea e supletivă părțile îi pot exclude incidența, ceea ce înseamnă nu principiul autonomiei de voință specific contractului internațional, ci pur și simplu libertatea contractuală al cărui domeniu e mărginit de frontierele dreptului imperativ.
De asemenea, faptul că cele două legi uniforme nu impun o legătură a contractului cu statele contractante a generat la unii temerea de a le vedea operând în afara ipotezelor rezonabile previzibile. De exemplu, contractul de vânzare încheiat între parteneri situați în două state necontractante ar fi supus LUVI de către judecătorul dintr-un stat parte la convenția purtând LUVI, ceea ce era calificat absurd. S-a replicat totuși că, excluderea regulilor uniforme de către părți putând fi tacită, aceasta ar permite judecătorului să le considere înlăturate când aplicarea lor ar fi fără nici o legătură cu aplicarea contractului. Apoi, chiar dacă aplicarea LUVI poate surprinde un partener soluția are totuși șansa de a fi mai puțin injustă decât aplicarea unei legi naționale neprevăzute făcută competent de către norma conflictuală: legea uniformă “pare a proteja orice contract, oricare ar fi acesta, contra bizareriilor și injustițiilor oricărui sistem național”).
În sistemul CVIM (art. 1), aplicabilitatea dreptului uniform beneficiază de avantajele primelor două sisteme mai sus expuse, dar nu cumulativ; adică fie trebuie să avem o vânzare intervenind între teritoriile a două state contractante (art. 1. 1. a), fie trebuie remisă chestiunea normelor conflictuale, acestea trebuind să conducă la legea unui stat contractant (art. 1. 1. b); aplicabilitatea CVIM presupune deci în oricare ipostază o anume legătură a contractului cu cel puțin un stat parte la Convenție.
Această revenire la căile clasice pare regretabilă prima facie, neputându-se ocoli subtilitățile conflictelor de legi, dar așa cum s-a arătat, “la o reflecție mai profundă, argumentele politice și de fond vin să tempereze acest segment și conduc la aprobarea sub aspect metodologic a CVIM”. Pe plan politic, unificarea dreptului vânzării trebuie blocată de temerea ce-ar putea-o inspira statelor o dispoziție susceptibilă să ducă la o aplicare insuficient controlată a regulilor uniforme; într-adevăr experiența legilor uniforme din 1964, anume faptul că unele state au făcut uz de art. III al celor două Convenții de la Haga de la 1964 (inserând în expresia “state diferite” cuvântul “contractante” – Anglia, Olanda sau San Marino), precum și atitudinea altor state au arătat redactorilor CVIM că ideea aplicabilității directe fără corectivul unei legături a contractului cu statele contractante rămâne un obstacol major în calea unificării dreptului substanțial al vânzării internaționale de mărfuri – lecția fiind folosită de CVIM în art. 1. a. și B; 7. 2., cu posibilitatea de rezervă pentru art. 1. 1. b (art. 95). Totuși această tehnică nu e în afară de critici, căci “Convenția nu este numai cu “geografie variabilă”, dar și de natură variabilă: pentru cine exercită rezerva, ea nu este decât o simplă convenție de unificare”) (geografia variabilă – art. 1. 1 a și b, convenția de unificare – art. 1. 1. a).
Pe de altă parte, pe fond, nu trebuie exagerată nici simplificarea pe care ar aduce-o evicțiunea normelor conflictuale, precum nici iremediabilul viciu al metodei conflictuale: într-adevăr, excluderea normelor conflictuale nu suprimă problemele în acest domeniu, aplicarea directă a regulilor uniforme presupunând că ele să nu fi fost excluse de părți și totodată să nu fie vorba de aspecte pe care însăși legea uniformă le-ar fi abandonat metodei conflictuale; de aceea s-a susținut că mecanismul simplificator al legilor uniforme ar putea ajunge în fapt la un imbroglio.
Metoda conflictuală e criticată pe motiv că ar fi vagă, sursă de improvizibilitate – nuisibilă comerțului internațional, rigori commercialis cerând între altele previzibilitate și certitudine; viciul ei organic ar consta și în antinomia soluționării problemelor internaționale prin mijlocirea unor reguli naționale. Această impreciziune se situează la două nivele: cel preliminar, al calificării de către judecătorul sesizat a problemelor ce-i sunt deduse, acesta rămânând inevitabil pentru orice convenție internațională, fiindcă trebuie calificat contractul în cauză spre a vedea dacă se încadrează în domeniul de aplicațiune al convenției; nivelul secundar al normelor conflictuale variind după sistemul național al judecătorului sesizat (lex fori), dar aici există cel puțin un remediu, anume unificarea convențională a normelor conflictuale de lex venditioni realizate prin Convenția de la Haga din 1955, semnarea CVIM trebuind să incite statele la a promova ratificări sau aderări la zisele convenției.
Secțiunea II. Dreptul conflictual unificat al vânzării internaționale de mărfuri
În cadrul conferinței de la Haga de drept internațional privat a continuat după 1949 demersul propriu statutului acestei organizații, respectiv elaborarea și prezentarea de convenții internaționale. Stabilind norme conflictuale (de drept internațional privat). Aceste norme vin să dea expresie metodei dreptului unificat, care presupune că ele sunt acceptate de către statele ce devin părți la convenția care le poartă substituindu-le regulilor de drept internațional privat naționale ale respectivelor state. Prin urmare, dreptul unificat nu coexistă cu dreptul național ci îl înlocuiește pe acesta, unificarea dreptului privat, fie el substanțial sau conflictual (întrucât ne privește e vorba de drept conflictual) având ca finalitate asanarea diversității de soluții din legislațiile naționale. Este vorba de soluții stabilite prin convenții internaționale – pe care statele devenind parte la convenție le receptează la sistemul juridic național, urmând să le aplice cu titlu de legi naționale. Din demersul unificării dreptului privat este ruinată însăși premisa dreptului internațional privat adică diversitatea de legislații naționale, fie vorba de raporturi interne ori de raporturi cu elemente exhonectate, nu mai există diferențe esențiale în soluționarea lor câtă vreme determinarea legii aplicabile (lex causae) pentru cele din urmă, desigur numai cât privește statele participând la convenția de drept unificat va conduce la o lege națională care este aceeași ca soluție cu legile naționale ale statelor participând la respectivul sistem de drept unificat.
Pentru domeniul contractelor de vânzare cu caracter internațional de bunuri mobile corporale Conferința de la Haga a adoptat 2 convenții, stabilind reguli de drept unificat: 1 – Convenția din 15 iunie 1955 asupra legii aplicabile contractelor de vânzare cu caracter internațional de bunuri mobile corporale, intrate în vigoare la 1 septembrie 1964 și lezând următoarele state: Franța, Belgia, Elveția, Suedia, Finlanda, Danemarca, Norvegia, Spania; 2 – Convenția din 24 aprilie 1958 privind legea aplicabilă transferului de proprietate în contractul de vânzare cu caracter internațional de bunuri mobile corporale; 3 – Convenția din 24 aprilie 1958 privind competența forului contractual în materie de contracte de vânzare cu caracter internațional de bunuri mobile corporale.
Aceste ultime două convenții nu au intrat niciodată în vigoare deoarece ele trebuiau ratificate de minimum 5 state semnatare iar în perioada de semnare (cât au fost deschise pentru semnare) numai trei state la una și două la cealaltă și-au pus semnătura, astfel încât șansa lor de a intra în vigoare a fost din capul locului închisă pentru totdeauna, ele urmând să prezinte interes pentru sistemul de soluții pe care îl avansau, oricum complicat. Nici Convenția din 15 iunie 1955 consacrând principiul lex voluntatis, iar în lipsă lex loci contractus (lex loci venditionis), numai prezintă la ora actuală prea mare interes întrucât statele părți sunt toate membre ale Uniunii Europene, iar în cadrul ei se aplică Convenția de la Roma din 19 iunie 1980 asupra legii aplicabile obligațiilor convenționale, astfel încât ea ar rămâne să fie aplicată de către statele părți cu interes numai pentru statele membre ale Uniunii Europene. Dreptul conflictual al vânzării internaționale de mărfuri, fără a fi obiectul temei de față, prezintă totuși interes, pentru că, așa cum vom vedea, însăși incidența dreptului uniform substanțial al vânzării internaționale de mărfuri este prea ades determinată de funcționarea normelor confllictuale și e desigur bine ca acestea să fie unificate în materia vânzării de mărfuri.
Semnificația vânzării trebuie stabilită, în lipsa unei definiții specifice în legislația de comerț internațional pornind de la art. 1294 Cod civil. Textul precizează că prin vânzare se înțelege “convenția prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta de a plăti celei dintâi prețul lui”. Dată fiind generalitatea termenilor folosiți, definiția citată poate fi socotită acceptabilă și în dreptul comerțului internațional, deoarece vânzarea cu elemente de extraucitate se individualizează “prin funcționalitatea sa iar nu prin structura sa juridică”.
Altfel spus ea are, într-o măsură preponderență, un fond comun cu cel al vânzării civile, chiar dacă se deosebește de acesta prin valoare internațională din care decurg celelalte particularități.
Elementele de extraneitate specifice spre a atribui internaționalitate vânzării îl constituie localizarea sediului părților contractante în țări diferite. Soluția se desprinde din explicitarea făcută în art. 1 (1) CVIM.
SUBCAPITOLUL I. Obligațiile vânzătorului
Din definiția prezentată anterior la vânzare, definiție consacrată de Codul Civil, se desprinde în linii mari noțiunea de obligații ale vânzătorului “a transmite celeilalte” (părți) “proprietatea unui lucru”. Faptul că se transmite proprietatea unui lucru înseamnă că odată cu aceasta se transmit și riscurile de pierdere, distrugere sau avarie a lui. Efectele menționate (riscurile) acționează în mod diferit după cum vânzătorul acționează pe cont propriu ori pe seama unui comitet din țara sa.
O referire în termeni generali la obligațiile vânzătorului face art. 30 CVIM anunțând principalele obligații ale vânzătorului introduse de capitolul II a celei de a treia părți a Convenției. Aceste obligații constau, în virtutea acestui articol, în efectuarea livrării și remiterea documentelor (dacă este cazul) și transferul proprietății. Vânzătorul trebuie să execute obligațiile sale “în condițiile prevăzute de contract și în prezenta Convenției”. Cum art. 6 al Convenției permite părților să-i facă aplicațiunea sau, sub rezerva art. 12, să deroge de la unele din dispozițiile sale, vânzătorul trebuie să execute obligațiile sale, în condițiile prevăzute de contract; în caz de conflict între contract și Convenție, prevalând cele dintâi.
O reglementare asemănătoare asupra obligațiilor vânzătorului regăsim în LUVI art. 18. “Vânzătorul se obligă să efectueze livrarea, să remită documentele, dacă a fost convenit și să transfere proprietățile mărfii în condițiile prevăzute de contract și de prezenta lege”. Dacă CVIM are articole sociale (art. 12) care specifică posibilitatea de a deroga de la textul său în favoarea contractului, LUVI pune pe picior de egalitate prevederile contractului cu legea, lăsând să planeze o doză mai mare de ambiguitate în caz de conflict între contract și lege, putând crea deci dificultăți părților.
Livrarea mărfii
Livrarea sau predarea mărfii este cea mai importantă obligație a vânzătorului decurgând din contractul asupra căruia el și-a manifestat acordul de voință. Predarea mărfii pune probleme importante pentru vânzător pentru că actul atrage după sine o serie de modificări importante ale poziției părților pe parcursul acesteia; prin efectuarea livrării la locul și în momentul stabilit conform prevederilor contractului vânzătorul, din parte obligată (la efectuarea acestei livrări) devine parte care obligă (să i se plătească prețul). Această translație a mărfii atrage după sine o translație a dreptului de proprietate cu toate consecințele care decurg de aici, și în plus un transfer al riscurilor care din momentul prelucrării mărfii trec în seama cumpărătorului, în lipsă de daune contractuale diferite așa cum rezultă din art. 971 combinat art. 1335 și 1378 alin. 2 Cod Civil. Simultaneitatea arătată se explică prin caracterul accesoriu al trecerii riscurilor de la vânzător la cumpărător, față de transmisiunea dreptului de proprietate în raporturile dintre același persoane. În dreptul uniform al vânzării, respectiv în LUVI regăsim o definiție mai simplă dată livrării în art. 19 (1): “Livrarea constă în remiterea unui lucru conform contractului”. Această definire simplistă face să releve încă o dată faptul că un contract are importanță capitală în derularea în condiții optime a operațiunilor, însăși expresia “conform contractului” conducându-ne la un astfel de raționament.
În contractul comercial de vânzare-cumpărare în sens restrâns, atunci când vânzătorul remite cumpărătorului marfa, este o “dare” în sens imediat, dar propriu-zis obligație de a face “prestația de dare”; noțiunea consacrată în comercial și civil, constă în actul de constituire a dreptului de proprietate sau de translație a proprietății (trecerea proprietății asupra unor bunuri de la o persoană titulară de drept reală la o altă persoană).
În dreptul român momentul remiterii bunului coincide cu momentul translației dreptului de proprietate ceea ce a făcut să se creeze doctrina: “res perit domino“. În dreptul civil modern și contemporan distanța în timp între momentul remiterii bunului și trecerea dreptului de proprietate de la vânzător asupra cumpărătorului crește. În dreptul comercial s-a statuat ca o regulă generală faptul că trecerea dreptului de proprietate asupra bunului de la vânzător la cumpărător se face ulterior remiterii, acea ce înseamnă că și riscul asupra bunurilor cumpărate (mai ales la bunurile de gen) trece la cumpărător cu mult ulterior momentul închiderii contractului comercial.
Momentul transferului concomitent al dreptului de proprietate și al riscurilor de pierdere, distrugere sau avariere a mărfurilor, transfer implicat în predarea mărfii de către vânzător operează, potrivit legii, diferit după cum vânzarea poartă asupra unor mărfuri determinate în individualitatea lor ori numai prin caractere generice.
Transmiterea de mărfuri individual determinate.
Ori de câte ori se vinde un corp cert (“res certa”) “proprietatea este de drept strămutată la cumpărător în privința vânzătorului, în dată de părțile s-au învoit asupra lucrului și a prețului, deși lucru încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat” (art. 1295 alin. 1 C. Civil). În acest moment trece asupra noului proprietar și riscul pierderii și deteriorării bunului, vânzătorul fiind exonerat de răspundere. Reglementarea citată are un caracter supletiv de voință iar în practică părțile se înțeleg de cele mai multe ori să deroge, prin acordul lor de la această soluție, în genere ne convenabilă cumpărătorului. În CVIM se face, de asemenea distincția între bunurile individual determinate “res certa” și bunurile de gen “res genera” specificând în art. 31 alin. b dubla situație în care contractul poartă asupra “res certa” și în care poartă asupra “res genera”. Conform art. 31 litera b în cazul în care contractul se poartă asupra unui bun individual determinat, vânzătorul trebuie să livreze bunul, livrarea care se va desfășura așa cum este prevăzut în contract în locul în care el a fost fabricat, dacă nu s-a prevăzut și transportul în sarcina vânzătorului – fie el chiar pe contul cumpărătorului.
Transmiterea de mărfuri determinate generic.
Obiectul vânzării internaționale formându-l în mod curent bunuri determinate prin caractere generice, transferul dreptului de proprietate și al riscurilor, în lipsă de clauză expresă diferită, are loc în momentul când marfa este individualizată, iar nu la data încheierii contractului. Individualizarea poate fi realizată, dacă nu s-a stipulat astfel, în mod unilateral de vânzător (în legislația noastră nu se cer participarea ambelor contracte). Modalitățile individualizării diferă, potrivit uzanțelor comerciale, după cum livrarea implică circulația efectivă a mărfii, în materialitatea ei, sau a documentelor ce o reprezintă (conosament recipisă de depozit). În primul caz individualizarea se realizează în momentul când se îndeplinește obligația de predare, fie direct cumpărătorului, fie cărăușului, care are obligația de a se asigura de identitatea mărfii.
Dacă vânzarea se realizează prin circulația documentelor reprezentative ale mărfii, predarea se consideră a fi efectuată prin transmiterea acestora cumpărătorului prin tradițiune manuală sau prin andosare (gir), după cum sunt la purtător sau la ordin.
În toate cazurile arătate, transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor operează “ex nunc”; altfel spun odată cu individualizarea mărfii predarea sau remiterea documentelor ce o reprezintă. Mărfurile determinate prin caractere generice alcătuiesc la rândul lor două subcategorii: unele fac parte dintr-un gen nelimitat, altele dintr-un genus limitatus. Deosebirea dintre cele 2 grupe este dată de art. 63 Cod comercial, în cadrul vânzării maritime ”la destinație” care corespunde cu terminologia unificată prin INCOTERMS, cu vânzare “la cheie”: “vămuit sau nevămuit” sau “pe navă”.
Mărfurile de gen nelimitat rămân în proprietatea vânzătorului până la data individualizării; art. 62 Cod Comercial adoptă în ceea ce le privește soluția generală de aplicare “genus nunquam perit” dispunând că: vânzătorul trebuie să predea la locul și timpul stipulat, mărfurile de felul și calitatea convenite, chiar dacă mărfurile ar fi fost la dispoziția sa în momentul formării contractului sau pe care el le-ar fi procurat în urmă, în executarea lui ar fi pierit, sau dacă expedierea sau sosirea acestor mărfuri ar fi fost împiedicată de vreo cauză oarecare. În cadrul mărfurilor de gen limitat, dacă marfa piere “pendente conditione” din cauză de forță majoră “cumpărătorul are dreptul de a renunța la contract” (art. 64 alin. 1 Cod Comercial) fără să poată pretindă marfa înlocuitoare. Comerciantul vânzător este exonerat de răspundere doar în ipoteza în care pierderea lucrului nu este iminentă doar comerțului său, ci este vorba de o cauză de forță majoră care lovește pe toți comercianții din branșă.
Cazul în care contractul de vânzare implică transportul mărfurilor.
După cum am văzut vânzarea, implică deci în principal livrarea mărfii, ceea ce presupune pentru a-i conferii acestei livrării un caracter internațional, transferul mărfii sau bunului ce face obiectul vânzării peste graniță, fapt care presupune o serie întreagă de transporturi.
Problema transportului mărfurilor este amplu prezentată în terminologia INCOTERMS cât și în cele două legi uniforme asupra VIM și anume LUVI și CVIM. Ultima dintre ele atacând subiectul într-o manieră mai cuprinzătoare.
Livrarea fiind principală obligație care revine vânzătorului, INCOTERMS îi impune mai întâi, printr-o normă generală, să predea marfa potrivit contractului și procure totodată cumpărătorului orice atestare de conformitate convenită .
Contractul de vânzare implică transportul mărfii dacă vânzătorul este ținut să expedieze marfa cumpărătorului. Contractele de expediție (de exemplu contractele CAF, FOB, franco-vagon) sunt de asemenea, contracte la destinație (de exemplu contractele conținând clauza “ex ship”, “livrați la …” care implică transportul automat al mărfurilor.
Independent de circumstanțele concrete reglementate de contractați, INCONTERMS predetermină locul și momentul livrării prin norme invariabile, care depind numai de tipul de vânzare ales de părți și desemnat prin formule abreviate (FOB, CIF etc.). Formulele sunt foarte variate, din conținutul lor anunțat de INCONTERMS deducem că ele se clasifică după trei criterii:
1. geografic: – vânzarea în țara cumpărătorului – la sosire;
– vânzarea în țara vânzătorului – la plecare.
vânzarea se efectuează direct prin predarea mărfii cumpărate sau indirect prin intermediul predării mărfii cumpărate sau indirect prin intermediul predării mărfii unui transportator;
anumite formule din INCONTERMS sunt unimodale, ele servind numai transporturilor locale, sau numai navale ori numai aeriene, fluviale sau rutiere, iar altele au un caracter multimodal.
Trebuie remarcat deci faptul că nu în toate cazurile mărfurile pot fi remise în custodia unui expeditor pentru transport; pot exista și situații în care vânzătorul să se angajeze a efectua el transportul, situație întâlnită mai rar datorită problemelor pe care le ridică posesia și întreținerea mijloacelor de transport adecvate.
Art. 19 (2) LUVI specifică expres posibilitatea că dacă un contract prevede transportul mărfurilor în alt loc convenit pentru livrare, livrarea se va realiza prin “remiterea mărfurilor unui cărăuș”. Avem de a face deci cu situația unui contract la destinație în care vânzătorul, funcție de clauza conținută de contract (FOB, CIF etc.), este ținut să predea marfa la locul prevăzut în contract; în cazul specificat de art. 1 (2) LUVI prin intermediul unui cărăuș – art. 31 (a) CVIM referindu-se la aceeași situație face în mod expres mențiunea că dacă un contract de vânzare implică transportul, regula generală este că obligația vânzătorului privind livrarea constă în “remiterea mărfurilor primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului”. Pentru faptul că transportul mărfurilor va avea loc prin intermediul unui cărăuș, vânzătorul este obligat conform art. 32 (2) a CVIM să încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut dar aceasta numai dacă “este ținut să ia măsuri” în aceste sens. Vânzătorul sau cumpărătorul pot fi obligați în virtutea contractului de vânzare să subscrie o asigurare contra riscurilor de pierdere a mărfurilor pe timpul transportului art. 32 (3). În mod normal această obligație este determinată de prevederile contractuale și ea nu afectează transferul riscurilor de la vânzător la cumpărător. Dacă însă în contract se prevede o clauză CAF sau FOB în absența altor indicații, aceasta incumbă subscrierea unei asigurări de către cumpărător. Dacă însă vânzătorul nu este ținut prin contract să subscrie o asigurare el trebuie să furnizeze cumpărătorului toate informațiile de care dispune și care sunt necesare la încheierea unei astfel de asigurări. Nu este însă o obligație generală pentru vânzător de a furniza aceste informații. Totuși, în anumite ramuri comerciale, vânzătorul poate fi ținut să furnizeze aceste informații fără să-i fie cerute de cumpărător, în virtutea unor uzanțe care au devenit elemente de contract conform art. 9 CVIM.
În alte cazuri decât cele în care este necesar transportul sau când este vorba de livrarea de mărfuri care trebuie preluate dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricate sau produse, predarea se va face în locul în care ele se produc. Punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului se va face în locul în care vânzătorul avea sediul său în momentul încheierii contractului.
Individualizarea mărfurilor.
Vânzătorul individualizează, în mod normal, mărfurile prin contract, sau în momentul expediției prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri, sau prin documentele de transport, sau prin orice alte mijloace. Dacă totuși mărfurile nu sunt clar identificate prin mijloacele prezentate mai sus “vânzătorul trebuie să remită cumpărătorului un aviz de expediție care specifică mărfurile” art. 32 (1), CVIM; art. 19(3) LUVI.
Momentul în care mărfurile trebuie să fie livrate.
Dacă data livrării este fixată prin contract, sau este determinabilă făcând referire la contract, vânzătorul trebuie să livreze mărfurile la acea dată art. 33 (a) CVIM.
În alte texte de lege (art. 20) LUVI se specifică același lucru fără să fie nevoie de nici o altă formalitate în situația în care aceasta este fixată de părți sau rezultă din uzanțe, stabilite între părți. De asemenea, “dacă o perioadă de timp este fixată prin contract sau determinabilă prin referire la contract” (art. 33 (b) CVIM) sau dacă există uzanțe stabilite între părți, livrarea trebuie să fie făcută în limitele acestei perioade pentru transportul mărfurilor, sau pentru a stabili momentul sosirii lor în funcție de necesitățile sale, și de posibilitățile sale de stocare pe care poate să nu le cunoască în momentul încheierii contractului. Este de notat că dacă cumpărătorul revine asupra noii opțiuni în timp util, în acest caz vânzătorul nu este responsabil de neexecutarea contractului, în măsura în care se poate dovedi că această neexecutare se datorează motivelor ce țin de circumstanțe independente de voința sa, în sensul paragrafului 1 art. 79 CVIM. Dacă nu este stabilită o dată pentru efectuarea livrării într-un termen rezonabil calculat de la încheierea contractului se aplică art. 33 (c) CVIM. Caracterul rezonabil al termenului depinde de ce anume constituie comportamentul acceptabil în materie comercială ținând cont de circumstanțe.
În cazul unei livrări anticipate cumpărătorul are dreptul de a face sau de a nu face preluare livrării (art. 52 (1) CVIM, art. 29 și 47 LUVI), nefiind necesară chestiunea de a ști dacă livrare anticipată produce cumpărătorului cheltuieli suplimentare sau alte inconveniente.
2. REMITEREA DOCUMENTELOR.
Cea de a doua obligație majoră pe care o are vânzătorul în legătură cu executarea contractului de vânzare, constă în remiterea documentelor ce privesc marfa expediată. Documentele de însoțire ale mărfii (factura aviz de expediție, scrisoare de trăsuri, certificat de calitate, polița de asigurare, etc.) trebuie să parvină cumpărătorului în timp util pentru ca aceasta să poată face o verificare a mărfurilor primite, și să poată astfel să îndeplinească formalitățile legale ce țin de o astfel de tranzacție: plata diferitelor taxe și impozite, aducerea la îndeplinire a obligațiilor de înregistrare, a intrării în patrimoniu, etc. În momentul în care prin contract "vânzătorul este ținut să remită documentele care se referă la mărfuri, el trebuie să execute această obligație, la locul și forma prevăzuta în contract" (art.34 CVIM). Faptul că regăsim această prevedere în CVIM printre articolele care tratează livrarea mărfurilor, aceasta subliniază relația strânsa existentă între remiterea documentelor și livrarea mărfurilor. Dacă însă prin contract nu se prevede locul de remitere a documentelor, forma acestora și, de asemenea, nu se prevede nici momentul când se va realiza această remitere, operațiunile vizând documentele (remiterea) se vor aduce la îndeplinire conform "uzanțelor" existente între părți (art. 50 LUVI).
De regulă, textele de lege nu fac referire la documentele pe care vânzătorul trebuie să le remită cumpărătorului, referire ce se face doar la forma acestora care trebuie să fie "în forma prevăzuta în contract". Cum documentele de însoțire a mărfurilor, sunt de regulă, formulare tipizate, nici chiar contractul nu trebuie să specifice forma lor, ci eventual doar tipul acestora sau nici măcar atât, uzanțele dintre părți stabilind "sine qua non" care anume documente sunt folosite și cerința imperativă ca ele să fie remise. Pot exista situații în care vânzătorul să fie în mod special ținut prin contract să remită unele documente, cum ar fi recipisa de antrepozit și de la chei, conosamentul, certificatul de asigurare, facturi comerciale, certificatele de origine, de calitate sau alte documente analoge. Legea nu limitează dreptul vânzătorului de a conserva (păstra) documentele, în condițiile în care cumpărătorul nu a plătit prețul, chiar dacă în contract există o condiție de remitere a documentelor (art. 34/53 CVIM). Acest fapt impune cumpărătorului un comportament diligent în legătura cu plata prețului, comportament decurgând din numeroasele obstacole care pot interveni în legătură cu marfa în cauză. Pe de altă parte, dacă vânzătorul nu remite documentele prevăzute prin contract sau stabilite, prin uzuri între părți "la momentul în locul și în forma prevăzută în contract", cumpărătorul, după caz, poate să ceară vânzătorului remiterea documentelor, să declare rezoluția contractului sau, poate, de asemenea, să obțină daune interese de la vânzător, să se adreseze unui judecător sau arbitru într-un termen de grație stabilit de comun acord (art. 24 LUVI, art. 51 LUVI). În cazul remiterii anticipate a documentelor, vânzătorul poate fi supus altor perioade decât cele prezentate la remiterea cu întârziere care pot consta, de exemplu, în defecte de conformitate ale documentelor deja remise cu marfa care face obiectul livrării. Vânzătorul păstrează dreptul, până la momentul prevăzut pentru remitere, de a remedia aceste defecte (art. 34 CVIM). Acest drept poate fi exercitat de câtre vânzător numai cu condiția ca acțiunea sa "să nu cauzeze cumpărătorului inconveniente sau cheltuieli nerezonabile", fapt care ar afecta atât interesele acestuia cât și relațiile dintre părți. Într-o astfel de situație, cumpărătorul are, de asemenea, dreptul de a cere daune interese vânzătorului pentru prejudiciile cauzate de remiterea anticipată a documentelor. Deducem deci, că dată fiind legătura strânsă între predarea mărfurilor și remiterea documentelor, soluția optimă la îndemâna oricărui vânzător, afară de cazurile care impun o altă situație, este să remită documentele odată cu livrarea mărfii, caz în care el (vânzătorul) nu este supus nici unei reglementari cu caracter punitiv.
3. CONFORMITATEA MĂRFII
După cum am văzut in paragrafele precedente principalele obligații ale vânzătorului constau în predarea mărfii convenite în garantarea calității acesteia (art. 1313 Cod civil). Aceste obligații ale vânzătorului, alături de obligația de a preda o cantitate de marfă în conformitate cu cea prevăzută în contract sau în cazul executării pe tranșe succesive a contului, o cantitate conformă celei specificată pentru fiecare tranșă, precum și de obligația de a nu-și atrage răspunderea pentru evicțiune, constituie cerințe legate de conformitatea mărfii. Conformitatea mărfii înseamnă deci, obligația vânzătorului de a preda cumpărătorului o marfă care să corespundă, sub sancțiunea unor măsuri punitive posibil de luat de către cumpărător, conform legii, din punct de vedere al cantității predate, și nu al calității, cu înțelegerea preexistentă datei evaluării livrării, înțelegere materializată în contract. Nerespectarea de către vânzător a prevederilor contractuale, la care în fapt a consimțit și care prevederi au angajat de partea sa, obligații de natură celor prezentate mai sus, poate avea pentru acesta (vânzător), efecte negative dintre care se cuvin a fi menționate: rezoluția sau rezilierea contractului cu toate consecințele decurgând de aici; plata de daune interese părții lezate, în speță, cumpărătorului, în cazul în care a consimțit la menținerea contractului; pierderea imaginii de firmă față de clientelă etc. Avem în vedere importanța pe care o are de ambele părți, conformitatea mărfurilor (în speță pentru cumpărător, lipsa de conformitate duce la neîndeplinirea, nesatisfacerea nevoilor pentru care s-a făcut cumpărarea). Acest aspect, trebuie avut în vedere la prelungirea contractului, vânzătorul netrebuind să angajeze obligații în acest sens, dacă știe că nu le va putea onora, pe de o parte, iar pe de altă parte, cumpărătorul trebuie să-și îndrepte atenția sa către un vânzător despre care are cunoștință că-i va putea satisface nevoile sale. Dacă măsurile care se iau în caz de lipsă de conformitate, sunt în linii mari aceleași, indiferent de cauza acestei lipse, este interesant a vedea în ce anume constau fiecare din aceste lipsuri, pentru a le individualiza și a arăta efectele produse asupra părților. Vom proceda deci la o definire a lipsurilor de conformitate, sau mai bine zis a caracteristicilor mărfii, în funcție de care se stabilește existența sau nonexistența lipsei de conformitate.
Cantitatea
Marfa care face obiectul obligației de predare a vânzătorului trebuie să fie predată la locul și timpul stipulat, în "cantitatea (câtimea), felul și calitatea convenite" (art. 62 Cod Comercial). Cantitatea este deci, una din condițiile esențiale de conformitate a mărfii lipsurile cantitative indiferent de cauza lor, ducând în mod cert la pretenții, de altfel justificate, ale cumpărătorului în legătura cu aceste lipsuri. Trebuie avut în vedere însă faptul, că nu poate fi invocată lipsa de conformitate din motive de cantitate la lucrurile individualizate "res certa". În acest caz bunul ori lipsește în totalitate, ori a fost predat în integralitatea sa, neputându-se reclama o lipsă cantitativă. Eventuala lipsa a unei părți din bunul respectiv poate fi calificată ca defect de fabricație, asociat lipsurilor calitative și nicidecum ca lipsă cantitativă.
Alta este însă situația în cazul bunurilor de gen "res genera"; lucrurile de gen sunt, la momentul încheierii contractului comercial, nedeterminate, în sensul că ele urmează să se determine ulterior, in momentul convenit prin contract, determinare care se va face prin operații de măsurare, de cântărire, de numărare.
Dată fiind aprecierea făcută mai sus, putem avansa ideea că având în vedere operațiile de măsurare, numărare, cântărire, efectuate pentru determinarea cântăririi, înseamnă că masa sau numărul acestor bunuri pot varia. In plus, dacă luam în calcul, și faptul că la rândul lor, bunurile de gen se împart în doua categorii: bunurile de gen limitate și bunurile de gen nelimitate, problema lipsei de conformitate datorata cantității ia aspecte diferite pentru fiecare tip în parte. În cazul ambelor categorii, acționează însă principiul "genera non pereunt", adică în cazul pierderii cantitative, bunurile de gen se pot substitui ca bunuri de același gen, în mod proporțional cu pierderea. Diferența apare din faptul ca daca bunurile de gen nelimitat pier, sau cantitatea predată nu corespunde cu cea prevăzută în contract din orice motive ce țin de răspunderea vânzătorului, exista posibilitatea largă a înlocuirii bunurilor de gen pierite cu alte bunuri de gen, indiferent de natura provenienței lor, pe când în cazul bunurilor de gen limitat, dacă ele pier, se restrânge aria de înlocuire a lor cu alte bunuri de gen, având în vedere că de această dată importă și proveniența lor, ceea ce duce implicit și la creșterea riscului comerciantului vânzător de a fi supus rezilierii contractului. Se degaja deci ideea că vânzătorul este ținut să predea mărfuri a căror cantitate corespunde celei din contract (art. 35 (1); CVIM); nepredarea înseamnă deci, neexecutarea obligațiilor vânzătorului, în spiritul art. 33 (1. a) LUVI neremiterea "unei părți a lucrurilor vândute" sau remiterea "unei cantități diferite în plus sau în minus" față de cea care a fost stabilită în contract. Lipsa de conformitate a mărfurilor unei cantități livrate neconform cu stipulațiile contractuale, atrage după sine spiritul acestui articol din LUVI, neexecutarea obligației vânzătorului. Se ia în calcul, de asemenea, și situația în care vânzătorul a livrat mărfurile înaintea datei prevăzute prin contract; în acesta situație el are dreptul până la data prevăzuta pentru predare, să predea părții cantitatea lipsă (art. 37 CVIM) acțiune prin care în cazul când livrarea anticipată nu a fost conformă cu contractul, el poate (până la data prevăzută pentru predare) să revină asupra predării intr-un sens sau altul, după caz, pentru a o face conformă contractului.
Calitate – vicii.
O a doua cerință la care trebuie să răspundă, marfa ce face obiectul vânzării internaționale de mărfuri, ca de altfel al oricărei vânzări, este conformitatea calitativă a acesteia; în acest sens vânzătorul răspunde de însușirile mărfii predate, trebuind să asigure cumpărătorului folosirea, utilizarea. Pentru aceasta, vânzătorul are obligația să garanteze că marfa corespunde calității convenite și nu prezintă defecte. În relațiile comerciale internaționale, răspunderea vânzătorului pentru imperfecțiunea (viciile) produsului, diferă parțial de regimul din dreptul civil, derogările izvorând din unele dispoziții ale Codului Civil. Pe când în contractele civile "vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente" (Art. 1353 Cod Civil) și numai de cele ascunse, în contractele externe ambele categorii formează obiectul obligației sale de garanție, așa cum rezultă din art. 70 Cod comercial. În plus :mărfurile nu sunt conforme cu contractul, decât dacă posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eșantion sau model (art. 35 (2. b) CVIM), ceea ce înseamnă că dacă cumpărătorul a consimțit la a contracta, el a făcut-o ținând seama printre altele, și de calitățile eșantionului, și deci așteptările lui, nu trebuiesc înșelate din acest punct de vedere. De asemenea, expedierea unui lucru care "nu poseda calitățile necesare pentru o folosință specială prevăzuta expres sau tacit prin contract" atrage după sine calificarea actului ca neexecutare a obligațiilor din partea vânzătorului cu toate consecințele ce decurg de aici (art. 33 paragraf 1. d LUVI).
În relațiile de comerț internațional, spre deosebire de cele civile, cumpărătorul are obligația să denunțe imperfecțiunile mărfii, intr-un termen foarte scurt, caracteristic celerității materiei, spre a nu lăsa pe vânzător în incertitudine. Termenele stabilite de lege, care nu pot fi modificate prin clauze contractuale, diferă după cum deficiențele sunt aparente sau ascunse. Cumpărătorul este dator, potrivit art. 70 alin. 1 Cod comercial "să denunțe vânzătorului viciile aparente în timp de doua zile de la primire". Legea tolerează totuși, și un termen mai lung fără însă a-l fixa ori de câte ori acesta "ar fi necesar din cauza condițiilor excepționale în care se afla lucrul vândut sau pe scena cumpărătorului".
Nici de aceasta dată nu poate fi vorba decât de o durată minima de timp apreciată de câtre organul de jurisdicție. Viciile ascunse ale mărfii trebuie denunțate vânzătorului "în cele dintâi două zile de la descoperirea lor" (art. 70 alin. 2 Cod Comercial). Reglementarea citată subînțelege în prezent, credem, că această încunoștințarea poate avea loc până la expirarea termenului de utilizare normată a bunului. O reglementare regăsim și în alte texte de lege de data mai recentă: dacă există o lipsă de conformitate și dacă cumpărătorul "nu o denunță vânzătorului, precizând natura defectului, într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care l-a constatat sau ar fi trebuit sa-l constate" el (cumpărătorul) "este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate" (art. 39 paragr. 1). Cu alte cuvinte el pierde dreptul de acțiune judiciară (arbitrală) împotriva vânzătorului, drept ce derivă din garanția calitativă; el "nu mai poate fi primit a reclamă pentru viciile bunului vândut" (art. 70 al 1 Cod comercial).
Pentru anumite bunuri, în special pentru cele din categoria bunurilor complexe, vânzătorul este ținut să acorde o perioadă de garanție, adică o perioada în care recondiționarea sau înlocuirea produsului se face pe seama și pe cheltuielile vânzătorului. În intervalul menționat ca perioada de garanție, vânzătorul asigură, de asemenea, în mod gratuit, în lipsa de clauză diferită întreținerea, reviziile, precum și înlocuirea pieselor necorespunzătoare. În perioada arătată, cumpărătorul care a avizat la timp vânzătorul despre defectele mărfii nu are de făcut decât dovada existentei lor. Legea prezumă că defectele apărute în termenul de garanție se datorează însăși mărfii. Prezumția are un caracter relativ (juris tantum), dovada contrară fiind în sarcina vânzătorului. Spre a se degreva de răspundere, acesta poate stabili că defectele s-au produs ca urmare a culpei cumpărătorului, care a efectuat, de pilda, montajul în mod necorespunzător sau nu a respectat instrucțiunile de folosire, întreținere și păstrare a bunului, ori a procedat la modificări neautorizate ale utilajelor și mașinilor. Garanția încetează deci, dacă vânzătorul stabilește că deficiența este imputabilă cumpărătorului. La expirarea perioadei de garanție, răspunderea vânzătorului pentru calitatea produsului, în măsura în care subzistă în cursul utilizării normale a bunului, este supusă unui regim diferit. Într-adevăr, remedierile sau înlocuirea mărfii defecte se realizează, în principiu, dacă nu s-a convenit altfel pe contul cumpărătorului. Dat fiind faptul că modul de prezentare a mărfii, respectiv condiționarea și ambalarea acesteia, constituie un element important în asigurarea vânzării rapide cât și a conservării mărfii respective, unele texte de lege au înțeles să cuprindă și prevederi de acest gen. Astfel sub sancțiunile neconformității, mărfurile trebuie "ambalate sau condiționate în mod obișnuit pentru mărfurile de același tip sau, în lipsa unui mod obișnuit, într-o maniera adecvată pentru a le proteja sau conserva" (art. 35 paragraf 1. d CVIM). Această dispoziție care enunță o norma minimă, vizează încurajarea vânzătorului de a condiționa mărfurile de o manieră care sa protejeze bunul.
Evicțiunea
Marfa vândută pe lângă faptul ca trebuie sa respecte condițiile de conformitate tratate anterior, ea trebuie să fie "liberă de orice drept sau pretenția unui terț" (art. 41 CVIM).
Aceasta înseamnă obligația vânzătorului de a verifica dacă marfa pe care o vinde face obiectul pretențiilor de orice natură emisă de către un terț în legătură cu acea marfa. Prevederea se explică prin faptul că, dacă un terț are dreptul sau emite o pretenție în legătură cu marfa ce face obiectul de vânzare, cumpărătorul riscă să aibă un litigiu cu acesta în legătură cu drepturile pe care i le conferă cumpărarea mărfii respective. O atare situație în care un terț emite o astfel de pretenție, poate crea probleme delicate cumpărătorului; astfel el poate fi parte într-un proces intentat de către acel terț în legătură cu marfa; poate angaja cheltuieli pe care într-o situație normală nu le-ar fi avut, de asemenea, nu poate utiliza marfa cumpărată conform dorinței sale inițiale. Acest fapt incumbă vânzătorului, pentru protejarea cumpărătorului de probleme de acest fel.
Se poate totuși întâmpla ca pretențiile unui terț în legătură cu marfa sa nu fie justificate, fapt care înseamnă că vânzătorul nu este făcut responsabil pentru aceasta. El este însă suspect a fi responsabil, fapt pentru care, trebuie să demonstreze în favoarea cumpărătorului ca pretențiile emise sunt nejustificate. Dacă vânzătorul nu poate dovedi ca pretențiile terțului sunt nejustificate, el trebuie să ia măsurile necesare pentru remedierea situației, în sensul că el trebuie să preia asupra sa responsabilitățile, decurgând dintr-o acțiune în instanță. În acest caz, în sarcina sa cad și penalitățile pe care cumpărătorul le pretinde în legătură cu timpul scurs pe perioada clarificării judiciare, pentru faptul ca nu a putut utiliza marfa respectiva conform dorințelor sale. În plus dacă soluția dată de instanță nu îi este favorabilă, vânzătorul este obligat să suporte cheltuielile de judecarea cazului, de restituirea mărfii către acel terț, precum și toate cheltuielile legate de pretențiile pe care le emite cumpărătorul în legătură cu aceasta.
În condițiile în care vânzătorul nu manifestă diligența necesară pentru a clarifica situația mărfii în litigiu, cumpărătorul are dreptul, în virtutea contractului să ceară plata de daune interese sau chiar să declare contractul rezolvat, cu toate consecințele ce decurg de aici (art. 45 CVIM). Pentru a întruni condițiile cerute de evicțiune, trebuie ca drepturile sau pretențiile terțului avute în vedere la art. 41 CVIM să constea într-un drept real, sau într-o pretenție derivând dintr-un drept real, cum ar fi dreptul de proprietate. Toate reparațiile la care este supus vânzătorul, în caz de evicțiune, cad în seama cumpărătorului dacă "cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiții" (art. 41 CVIM). Acest fapt presupune ca vânzătorul să fie încunoștințat în prealabil de cumpărător despre o astfel de situație. În condițiile în care marfa a fost preluată de către cumpărător și dacă vânzătorul nu a avut cunoștință că există posibilitatea ridicării de pretenții de către un terț în legătură cu acea marfă, în cazul în care aceste pretenții au fost ridicate, cumpărătorul trebuie să denunțe acest drept sau pretenție a terțului vânzătorului și să ceară "remedierea într-un termen rezonabil sau livrarea unor mărfuri noi libere de orice drept (art. 52 LUVI). Se pierde dreptul de a se prevala de viciul de evicțiune, dacă cumpărătorul” nu denunță vânzătorului dreptul sau pretenția terțului, precizând natura acestui drept sau acestei pretenții, într-un termen rezonabil calculat din momentul în care le-a cunoscut sau ar fi trebuit să le cunoască (art. 43 CVIM).
Interesant este faptul că CVIM, face distincție între pretențiile terțului fondate pe baza proprietății industriale sau intelectuale, rezolvând problema într-un mod diferit de cel privind alte pretenții ale terțului. Art. 42 CVIM stipulează că vânzătorul este responsabil în fața cumpărătorului de un drept sau o pretenție a unui terț fondată pe proprietatea industrială sau intelectuală, privind mărfurile. Motivele pentru care se degajă această consecință sunt aceleași ca și cele prezentate mai sus. Conform regulei generale, vânzătorul este ținut să livreze mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț, de proprietate industrială sau intelectuală, regulă care este de altfel acceptată în toate sistemele juridice.
Această regulă se justifică cu atât mai mult în comerțul internațional. Producătorul de mărfuri trebuie să fie în întregime responsabil și definitiv pentru toate drepturile de proprietate industriale sau intelectuale în țara în care el își exercita operațiunile de producție și vânzare.
O regulă atribuind responsabilitatea vânzătorului, permite astfel imputarea definitivă a acestei responsabilități producătorului. Nu este însă evident că, în cazul unei tranzacții comerciale internaționale, vânzătorul de mărfuri trebuie să fie responsabil în aceeași măsură față de cumpărător de toate drepturile de proprietate industriale sau intelectuale. În primul rând, infracțiunea se produce aproape totdeauna în afara țării vânzătorului care n-a fost obligat să cunoască regulile privind drepturile de proprietate industriale sau intelectuale asupra acelor mărfuri, considerate a fi cunoscute în propria sa țară. În al doilea rând, cumpărătorul este cel care decide în ce țară mărfurile trebuie să fie expediate pentru a fi utilizate sau revândute. Cumpărătorul poate lua decizia sa înainte sau după încheierea contractului de vânzare. Se poate, de asemenea, întâmpla ca subachizitorii cumpărătorului să expedieze mărfurile într-o altă țară unde ele vor fi utilizate.
Subcapitolul II. Obligațiile cumpărătorului
Contractul comercial ca rezultat al înțelegerii dintre părți le obligă pe acestea la adoptarea unei anumite conduite în relațiile dintre ele pentru ca urmările acțiunilor lor să fie tocmai execuția acelui contract. Dacă în paragrafele precedente am prezentat în ce constau obligațiile vânzătorului în continuare ne vom ocupa de cumpărător tot în privința obligațiilor sale.
O definire simplă a obligațiilor cumpărătorului este dată de art. 53 CVIM. Principalele obligații ale cumpărătorului sunt, conform acestui articol, plata prețului și preluarea mărfurilor predate. Cumpărătorul trebuie să se achite de aceste obligații “în condițiile prevăzute de contract și de prezenta Convenție”. O formulare aproape identică regăsim și în art. 56 LUVI în care se vorbește despre obligațiile cumpărătorului.
Consimțind la încheierea contractului de vânzare internațională de mărfuri cumpărătorul consimte deci să-și asume toate obligațiile ce curg din derularea sa, în speță, preluarea mărfii și plata prețului, în acest fel orice conduită contrară obligațiilor contractuale dă dreptul vânzătorului de a dispune măsuri coercitive în dauna cumpărătorului.
Preluarea mărfii
O dată ce vânzătorul și-a îndeplinit obligațiile sale privind predarea mărfurilor la locul prevăzut prin contract, se naște obligația cumpărătorului de a prelua această predare.
Obligația cumpărătorului de a prelua mărfurile comportă două elemente: el este ținut să îndeplinească “orice act care se poate aștepta în mod rezonabil din partea lui, pentru a permite vânzătorului să efectueze predarea”, pe de o parte și să preia mărfurile pe de altă parte (art. 60 CVIM).
Aceasta înseamnă că pe toată perioada în care vânzătorul pregătește livrarea mărfurilor, cumpărătorul trebuie să mențină legătura cu acesta și să fie receptiv la orice sesizare din partea vânzătorului care se înscrie în limitele contractuale pentru a asigura buna livrare a mărfurilor. Astfel, în funcție de locul unde are loc livrarea, cumpărătorul este obligat să creeze condițiile necesare pentru derularea și preluarea mărfii în condiții optime fără timpi de întârziere care atrag după sine taxe suplimentare de tipul contrastaliilor.
Dacă de exemplu, în virtutea unui contract de VIM, cumpărătorul este obligat să asigure transportul mărfurilor, el trebuie să încheie contractul de transport de o așa manieră încât să permită vânzătorului să ”remită mărfurile primului transportor pentru transmitere cumpărătorului” (art. 31 ACVIM); în spiritul CVIM obligația cumpărătorului este limitată la îndeplinirea “oricărui act care se poate aștepta în mod rezonabil din partea lui”; el nu este ținut să îndeplinească actele necesare pentru ca remiterea mărfurilor să fie posibilă așa cum prevede LUVI art. 65.
Partea a doua a obligațiilor cumpărătorului de manieră cum sunt ele prevăzute în CVIM constă în preluarea mărfurilor.
Acest aspect, preluarea predării, este important în cazul unui contract dispunând că livrarea se va efectua prin punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului într-un loc particular sau în locul unde vânzătorul își are sediul. Într-un astfel de caz cumpărătorul trebuie să preia mărfurile din acel loc pentru executarea obligațiilor sale de preluare a mărfurilor.
O altă obligație a cumpărătorului care este strâns legată de obligația de preluare a mărfurilor constă în examinarea mărfii și denunțarea defectelor de conformitate ale acesteia. Examinarea mărfii, pentru a vedea dacă corespunde din toate punctele de vedere cu cea din contract pentru care de fapt s-a perfectat înțelegerea, trebuie să se facă “într-un termen cât se poate mai scurt, ținând cont de împrejurări” (art. 31. (1) CVIM). Dacă contractul de vânzare implică transportul mărfurilor examinarea mărfurilor poate fi amânată până la sosirea lor la destinație, aceasta deoarece cumpărătorul nu poate fi în măsură să examineze mărfurile înainte de sosirea lor la destinație. În condițiile în care cumpărătorul reexpediază mărfurile fără a avea în mod rezonabil posibilitatea de a le examina, “examinarea poate fi amânată până la sosirea mărfurilor la noua destinație’’ (art. 38.3 CVIM).
Cazul tipic în care cumpărătorul nu are posibilitatea de a examina mărfurile înainte de reexpediere, este cel în care mărfurile sunt ambalate de o asemenea manieră încât este imposibilă dezambalarea pentru examinare înainte de sosirea la destinația finală. Aceeași regulă se aplică și în cazul în care cumpărătorul nu este un intermediar care transmite mărfurile către adresantul beneficiar. Examinarea mărfurilor poate fi amânată după sosirea mărfurilor la noua destinație chiar dacă vânzătorul cunoaște sau ar trebui să cunoască, din momentul încheierii contractului, posibilitatea unei reexpedieri. Nu este necesar deci ca vânzătorul să știe dacă mărfurile vor fi sau nu reexpediate; este suficient ca el să știe că există posibilitatea ca ele să fie reexpediate.
După ce a procedat la examinarea mărfurilor, cumpărătorul este obligat să denunțe într-un “termen rezonabil” eventualele defecte de conformitate depistate în legătură cu marfa.
Dacă denunțarea nu este făcută în acest termen, cumpărătorul este decăzut din drepturi, adică el nu mai poate cere daune interese, numai poate, de asemenea, cere vânzătorului să repare eventualele defecte de conformitate, și în plus nu mai poate declara rezoluția contractului sau cere o reducție de preț. Termenul în care denunțarea trebuie făcută “curge” din momentul în care cumpărătorul a constatat sau ar fi trebuit să constate respectiva lipsă de conformitate. Cumpărătorul nu trebuie doar să denunțe lipsa de conformitate vânzătorului într-un termen rezonabil, el trebuie, de asemenea, să precizeze natura acestui defect (lipsă).
Scopul denunțării este avizarea vânzătorului care trebuie să procedeze la propriul examen al mărfurilor, și să remedieze lipsa de conformitate, într-o manieră în care să nu permită cumpărătorului de a se prevala în continuare de lipsa de conformitate și de a da naștere în acest fel unui litigiu între părți.
Fixarea unui termen rezonabil pentru denunțarea defectelor de conformitate are în fond scopul de a-l proteja pe vânzător de eventualele pretenții tardive invocând lipsa de conformitate care pot apare din partea cumpărătorului.
Nefixarea unui astfel de termen ar da cumpărătorului dreptul de a reclama defecte de conformitate pe parcursul întregii perioadei de exploatare a bunului cumpărat, defecte care în fond ar putea fi rezultatul uzurii normale a bunului sau exploatării sale necorespunzătoare.
În acest scop legea prevede că în afara cazului în care se ia în calcul un termen rezonabil pentru denunțarea defectelor de conformitate, se prevede un termen de maxim doi ani în care cumpărătorul poate invoca lipsa de conformitate; dacă o astfel de invocare nu are loc în acest termen, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de această lipsă.
Prezentarea făcută până la acest moment a avut în vedere operațiile cu caracter general ce țin de prelucrarea mărfii. Pot exista însă o multitudine de alte obligații referitoare la prelucrare, obligații, pe care cumpărătorul și le poate asuma prin prevederile contractuale. Chiar dacă asumarea de obligații cu caracter particular și neobligatorii de către cumpărător, creează uneori o serie întreagă de probleme pentru cumpărător, acesta și le asumă totuși dat fiind interesul său pentru acea marfă și, în plus, facilitarea vânzării poate duce la întărirea relațiilor dintre părți conducând la perenitatea afacerii respective.
Plata prețului
Prețul constituie contrapartea financiară a mărfurilor și plata lui cade în sarcina cumpărătorului ca obligație a acestuia de a efectua o contraprestație vânzătorului în schimbul mărfurilor primite. Plata prețului desemnează deci, executarea oricărei obligații, indiferent dacă se materializează în decontarea unei sume de bani, uzual prin bancă sau în îndeplinirea oricărei alte prestații de a da sau a face. În toate cazurile plata urmează a fi efectuată de către însuși debitorul în cauză numit “solvens”. Ea poate proveni, de asemenea, de la un codebitor solidar, un garant precum și un având-cauză, sau de la orice altă persoană interesată în stingerea datoriei. Lichidarea subsecventă, în raporturile dintre plătitor și datornicul contractual, diferă în funcție de raporturile preexistente între ei, care pot deriva dintr-o cambie, dintr-o garanție personală etc.
Primitorul plății (“accipiens”) este în mod normal creditorul (vânzătorul) sau mandatarul acestuia (art. 1096 Cod Civil). Obiectul plății constă în prestația convenită pe care debitorul nu o poate modifica unilateral și pe care trebuie să o aducă la îndeplinire în modul stabilit prin contract. Cheltuielile plății le suportă “solvens’’, în lipsa de clauză diferită (art. 1106 Cod Civil). În acest sens CVIM prevede că obligația plății prețului o cuprinde și pe aceea de a “lua măsurile și de a îndeplini formalitățile destinate să permită plata prețului” (art. 54), prin aceasta înțelegându-se că cheltuielile legate de această obligație cad în seama lui “solvens” așa cum prevede și Cod Civil. În cadrul măsurilor prevăzute de textul art. 54 al CVIM se pot înscrie cele legate de cererea unei scrisori de credit sau a unei garanții bancare de plată, obținerea de devize necesare plății, deschiderea unui credit documentar etc. Cumpărătorul este, de asemenea, ținut să ia toate măsurile ce țin de obligațiile sale de a convinge autoritatea publică competentă să perfecteze obligațiile sale, el neputându-se prevala de un eventual refuz din partea acestora.
Sunt posibile și situații de genul în care, un contract să fie valabil încheiat fără ca prețul mărfurilor vândute să fi fost determinat în contract, în mod expres sau implicit ceea ce impune determinarea acestuia în scopul strângerii obligațiilor cumpărătorului.
Totuși pentru ca un contract să se poată încheia, propunerea de a încheia un contract trebuie să fie suficient de precisă pentru a constitui oferta, dacă printre altele ea “…expres sau implicit, fixează… prețul sau dă indicații permițând determinarea” prețului (art. 14 CVIM), ceea ce înseamnă că chiar dacă prețul nu este menționat în contract există posibilitatea de a-l determina prin diferite mijloace.
În sensul CVIM art. 55 prețul care se ia în calcul este cel care este practicat în mod obișnuit în momentul încheierii contractului, dacă în contract nu a fost stipulat un preț sau nu s-au dat indicații suficiente pentru determinarea lui.
Dacă un contract este valabil încheiat fără ca prețul să fi fost stabilit înseamnă că vânzătorul nu poate ulterior reclama prețul practicat în momentul livrării mărfurilor, dacă acest preț este superior celui pe care vânzătorul l-a cerut la momentul încheierii contractului, sau celui care se practică atunci pe piață în ramura comercială respectivă, pentru aceleași mărfuri vândute în împrejurimi comparabile.
Locul plății
În conformitate cu principiul libertății contractule art.59 Cod comercial prevede că orice obligație comercială trebuie să fie executată în locul arătat prin contract. Părțile pot determina acest loc fie direct și explicit, fie indirect prin folosirea unei clauze abreviative, precum CIF, EOB, care includ potrivit precizărilor corespunzătoare din INCOTERMS ori din RAFTD toate indicațiile pentru a-l identifica în mod inechivoc. Facultatea de decizie întemeiată pe art.69 Cod comercial există deopotrivă în relațiile de plăți bancare; opțiunea poate fi exercitată ”inter alia’’ prin localizarea acreditivului în țara vânzătorului, implicând o plată parțială, în țara cumpărătorului, plata fiind în acest caz cherabilă, sau într-o țară terță.
Potrivit cu regula generală, prestația urmează să fie adusă la îndeplinire “în locul care ar rezulta din natura operațiunii ori din intenția părților contractante”. Această dispoziție cârmuiește orice obligație de a face, de a nu face sau de a da un lucru de gen. Astfel, funcția de natură operațiunii, se duce în mod firesc că în relațiile de decontări externe se consideră că plățile se efectuează, potrivit intenției comune a părților, la sediul băncii împuternicite, iar nu al debitorului sau al creditorului. Cu alte cuvinte dacă nici natura operațiunii, nici intenția părților nu sunt relevante, contractul trebuie să fie executat în principiu la sediul pe care îl avea partea care s-a obligat, cum rezultă din art. 59 alin. 2 Cod Comercial. Legislațiile mai noi adoptă în materie un regim diferențiat, consacrând, în lipsă de clauză diferită, plata portabilă în obligațiile uzuale de a da sau de a face și plata părților privitor la plățile prin decontare bancară. O soluție aproape similară este consacrată și CVIM unde se specifică (art. 57) că dacă “cumpărătorul nu este ținut să plătească prețul într-un alt loc deosebit” el trebuie să facă plata la sediul vânzătorului. Dacă vânzătorul are mai mult de un sediu, sediul unde plata va trebui efectuată este cel în care are relația cea mai strânsă cu contractul în cauză. În condițiile în care plata trebuie făcută contra remiterii mărfurilor sau documentelor, se dispune în spiritul aceluiași art. 57 par. 1. b ca plata să se efectueze la locul remiterii mărfurilor. Această regulă este frecvent aplicată în contractele care stipulează efectuarea plății contra remiterii documentelor. Documentele pot fi remise direct cumpărătorului, dar ele pot fi, de asemenea, remise unei bănci care reprezintă pe cumpărător în tranzacție. Remiterea poate avea loc în țara cumpărătorului, în țara vânzătorului sau la fel de bine într-o țară terță.
În condițiile în care după încheierea contractului, vânzătorul schimbă sediul său într-un alt loc, înainte însă ca cumpărătorul să fi demarat formalitățile de efectuare a plății, cumpărătorul având cunoștința acestei schimbări, trebuie să efectueze plata la noul sediu al vânzătorului, sub rezerva că toate cheltuielile suplimentare legate de această operațiune vor fi suportate de vânzător.
Momentul plății
Scadența diferă după cum executarea obligației a fost sau nu subordonată, prin voința părților, unei modalități, fie termen, fie condiție suspensivă sau rezolutorie.
Obligația pură și simplă trebuie executată imediat ce contractul s-a perfectat chiar de la nașterea raportului de drept. S-a decis astfel că plata devine exigibilă, în principiu în momentul facturării mărfii; în consecință dobânda prețului curge cu începere cu aceiași zi, dacă nu s-a convenit în sens diferit.
În acest sens, se recunoaște că, în absența voinței sale, vânzătorul nu este ținut să acorde un credit cumpărătorului. În consecință regula generală prevede că cumpărătorul este ținut să plătească prețul la momentul în care vânzătorul pune mărfurile la dispoziția sa. Dacă cumpărătorul nu plătește, vânzătorul poate refuza să pună la dispoziția acestuia mărfurile sau documentele, adică el poate face o condiție pentru remiterea mărfurilor sau documentelor din plata prețului (art. 56 par. 1 CVIM).
“Per a contrario” rezultă că cumpărătorul nu este ținut să plătească prețul dacă vânzătorul nu pune la dispoziția sa mărfurile și documentele reprezentative ale mărfii. De asemenea, cumpărătorul nu este ținut să plătească prețul înainte de a avea posibilitatea de a examina mărfurile (art. 58 par 3 CVIM).
În cazul în care contractul implică transportul mărfurilor vânzătorul poate face expedierea mărfurilor sub condiția că acestea sau documentele lor reprezentative să nu fie remise cumpărătorului decât contra plății prețului (art. 58 CVIM).
În toate cazurile însă, cumpărătorul nu este ținut să plătească prețul mărfii dacă nu a avut posibilitatea de a examina mărfurile la locul de destinație, vânzătorul poate fi ținut să ia măsuri împreună cu transportatorul, măsuri care să faciliteze cumpărătorului examinarea mărfurilor înaintea remiterii lor.
Data exigibilității obligației de plată diferă deci după cum executarea obligației a fost sau nu subordonată, prin voința părților, unei modalități, fie termen, fie condiție suspensivă sau rezolutorie. În consecință, scadența plății este la expirarea acestuia (termen suspensiv), pentru cele care depind de o condiție suspensivă (ex.: remiterea mărfurilor sau a documentelor sau examinarea mărfurilor) scadența se situează de la data realizării ei. Modul de calcul al termenului de executare a obligației diferă după cum acesta este convenit pe zile, pe săptămâni, pe luni sau pe ani.
Determinarea datei exigibilității prezintă unele particularități în plățile care se efectuează prin decontare bancară. Astfel s-a decis că termenul de plată prin in casso documentar, convenit prin contract, începe să curgă de la data când factura și documentele de expediere și transport au fost remise cumpărătorului prin banca de la sediul său, iar nu din ziua când i le-a trimis vânzătorului. Tot astfel, obligația de a descinde acreditivul într-un anumit termen se consideră îndeplinită la data înscrisă ca atare pe acest document de către banca emitentă, iar nu din ziua când cumpărătorul i-a dat dispoziție de a-l deschide.
În cazul plății bancare deci, trecerea sumei din contul datornicului (ordonator), în contul beneficiarului (creditor) presupune un anumit interval de timp. Stingerea datoriei parcurge în consecință două etape distincte, una prin raportare la “solvens”, cealaltă la creditorul “accipiens”.
“Solvens” este definitiv desesizat de suma plății începând din ziua debitării contului său de către banca prin intermediul căreia efectuează plățile, moment din care valoarea se consideră irevocabil afectată creditorului, în timp ce pentru beneficiar (creditor) plata se consideră efectuată, stingând ca atare creanța, din ziua în care banca prin care efectuează decontările a înscris în creditul contului său suma care reprezintă prețul contractual, până la data arătată cumpărătorul datorând prin urmare dobânzi, dacă plata are loc cu depășirea scadenței convenite.
De asemenea, indiferent de modalitatea de plată utilizată cumpărătorul trebuie să facă plata, prin urmare să-și achite obligațiile față de vânzător în valuta stipulată prin contract sau prin efectuarea unei prestații corespunzătoare celei fixate inițial prin contract (ex. în cazul contractelor de livrare în contrapartidă a mărfii stabilite).
În toate cazurile, cumpărătorul trebuie “să plătească prețul la data stabilită prin contract sau care rezultă din contract” fără ca vânzătorul să formuleze o cerere în acest sens (art. 59 CVIM) ceea ce înseamnă deci că obligația de plată ia naștere din momentul în care vânzătorul s-a achitat în mod corespunzător de obligațiile ce-i reveneau din contract.
CONCLUZII
O exigență tot mai importanta a reglementării raporturilor juridice izvorând din contractele de comerț internațional este aceea a securității juridice a părților la aceste raporturi. Dacă uniformizarea regimului juridic aplicabil tranzacțiilor comerciale pe cale contractuală înfățișează virtuțile de suplețe, flexibilitate ale practicii comerciale internaționale, ea nu se bucură totuși de aceeași stabilitate proprie normelor de drept material uniform, adoptate pe cale legală.
Cum am demonstrat cu ocazia definirii contractului de comerț internațional din cauza elementului de extraneitate pe care îl conține acest contract iese de sub incidența exclusivă a lui lex fori, devenind susceptibil de a fi reglementat de mai multe sisteme de drept, ajungându-se in termeni tehnici la un conflict de legi. În această situație modul tradițional de soluționare a conflictelor de legi cu ajutorul normelor conflictuale este departe de a fi o soluție ideală. Soluționarea conflictelor de legi prin tehnica dreptului internațional privat este adesea complicată. Prin jocul normelor conflictuale se poate ajunge la competența unei legi care nu este adecvată contractului de comerț internațional în chestiune. Unele norme conflictuale sunt astfel concepute încât se poate ajunge la un litigiu sau la un proces pentru a afla legea aplicabilă contractului. Aceste neajunsuri ale tehnicii normelor conflictuale, care, de altfel, nu sunt singurele, învederează necesitatea lichidării conflictelor de legi prin adoptarea unui drept material uniform.
Uniformizarea dreptului material aplicabil contractelor de comerț internațional este dictată de nevoia de securitate a părților la aceste contracte prin evitarea incertitudinilor și surprizelor conflictelor legii. În același sens pledează și necesitatea de simplificare, prin uniformizare și standardizare a stipulațiilor părților din contractele de comerț internațional care, în condițiile diversificării și dinamicii comerțului mondial, devin extrem de complexe și dificile.
Uniformizarea dreptului material este postulată și de necesitatea asigurării unei poziții juridice de perfectă egalitate pentru părțile la contractul de comerț internațional. O poziție de egalitate juridică pe plan internațional nu se poate înfăptui decât prin adoptarea de către diferite state, a unui drept material uniform care să garanteze în toate cazurile raporturile de comerț internațional sau cooperare economică indiferent unde se leagă ele între părți și indiferent de țara unde are loc soluționarea eventualelor diferende contractuale. Astfel se explică tendința din ce în ce mai puternic resimțită de uniformizare a dreptului material aplicabil contractelor de comerț internațional, tendință obiectivă care decurge din extinderea, adâncirea și consolidarea relațiilor economice internaționale, ca urmare a creșterii și îmbogățirii interdependențelor dintre economiile naționale ale deceniului în care trăim.
BIBLIOGRAFIE
Anghelescu V.; Deteșan Al.; Huitara, E. – Contracte comerciale internaționale, Ed. Academiei, București, 1980.
Babiuc V. – Dreptul comerțului internațional, Ed. ALLAS LEX, București, 1994.
Babiuc V. – Riscurile contractuale în vânzarea internațională, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1992.
Babiuc V. – Situația actuală a arbitrajului comercial internațional în România, Rev. Dreptul comercial, Nr. 6, 1993.
Căpățână O.; Ștefănescu B. – Instituții ale noului drept comercial, Ed. Lumina Lex, București, 1991.
Căpățână O.; Ștefănescu B. – Tratat de drept al comerțului internațional Vol. II Partea specială, Ed. Academiei, București, 1985.
Căpățână O. – Instituțiile de drept comercial internațional, Ed. Academiei, București. 1973-1982.
Bârsan C.; Sitaru D. – Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1990.
Căpățână O.; Cărpenaru S. – Tratat de drept civil, Ed. Academiei, București, 1989.
Căpățână O.; Tanasescu V. – Institutii de drept comercial, vol.II, Ed. Academiei, București, 1982.
Căpățână O. – Litigiul arbitral de Comerț exterior, Ed. Academiei, București, 1978.
Cărpenaru St. – Drept comercial român, Ed. All, București, 1995.
Cărpenaru St. – Drept comercial român, vol. II. III, Ed. All, București, 1993
Cheshire G.; North P. – Private Internațional Low, Ed. 10, Londra, Butterworths, 1979.
Costin M.; Deleanu S. – Dreptul comerțului internațional, vol. II, Partea specială, Ed, Lumina Lex, București, 1993.
Deak F.; Cărpenaru S. – Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1993.
Filipescu I. – Drept internațional privat, Ed. Didactica și pedagogica, București, 1979 – Există și după revoluție.
Fouchard Ph. – L'Arbitrage commerciale internațional, Dalloz, Paris, 1965.
Georgescu I.L. – Drept comercial român. Teoria generala a obligațiilor comerciale. Probleme. Contractul de vânzare cumpărare comercială., Ed. Lumina Lex, București, 1995.
Goldmann B. – Les Conflits de lois dans l'arbitrage internațional de droit prive, vol. II, Ed. Dalloz, Paris, 1963.
Kahn Ph. – Le vente commerciale internaționale, Ed. Sirey, Paris, 1961.
Loussouar Y.; Bredin J.D. – Droit comerciale, Ed. Dalloz, Paris, 1969.
Le Gall J.P. – Droit commerciale internationale, Dalloz, Paris 1983.
Popescu T.R. – Soluționarea litigiilor patrimoniale de extraneitate. Arbitraj comercial internațional, vol. IV, Ed. Academiei, București, 1980.
Popescu T.R.; Bârsan C. – Dreptul comerțului internațional. Arbitrajul comerțului internațional, vol. IV, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1983.
Popescu T.R. – Instituții de drept comercial internațional, vol. II, Ed. Academiei, București, 1982.
Popescu T.R. – Comerțul internațional privat. Tipografia Universității București, 1975.
Sitaru D. A. ; Barsan C. – Dreptul comerțului internațional, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1990.
Scott R.; Leslie Douglas L. – Contract law and theory, Charlottesville, Virginia, The Middle Compaz, 1993.
Ștefănescu B. – Dreptul comerțului internațional, Partea Generală (pentru uzul studenților), Universitatea din Cluj-Napoca Facultatea de Drept, Cluj-Napoca, 1987.
Ștefănescu B.; Căpățână O. – Dictionar juridic de comert exterior, Ed. Stiintifica și enciclopedica, București, 1986.
**** Codul Comercial Român
**** Codul comercial adnotat, Ed. Tribuna, Craiova '94
**** Codul Civil Român
**** Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional din 21 aprilie Geneva,1961.
**** Convenția de la Haga, 1964, cuprinzând legea uniformă asupra vânzării comerciale internaționale.
**** Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, Viena, 1980.
**** Convenția de la Warsovia,1929.
**** Legea 105/1992,cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
**** Reguli și uzanțe uniforme în comerțul internațional INCOTERMS, București, 1990.
=== ABREVIER ===
ABREVIERI
C.A.B. –Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României devenită din 1990
Curtea de Arbitraj Comercial Internațional
C.C.I.P. _ Camera de Comerț Internațională de la Paris
C.E.E. O.N.U. _ Comisia Economică pentru Europa a
Organizației Națiunilor Unite
C.V.I.M. _Convenția de la Viena asupra vânzării
Internaționale de mărfuri
E.C.O.S.O.C. _Consiliul Economic și Social al Organizației
Națiunilor Unite
F.I.A.T.A. _International Federation of Forwarding
Agents Associations ( Federația Asociațiilor de
Agenți de Expediție)
INCOTERMS _International Comercial Terms (Termenii
Comerțului Internațional)
G.A.T.T. _Acordul General pentru Tarife și Comerț
O.N.U. _Organizația Națiunilor Unite
U.N.C.T.A.D. _Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și
Dezvoltare
R.A.F.T.D. _Revised American Foreign Trade Definitions
U.N.C.I.T.R.A.L. _Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul
Comercial Internațional
U.N.I.D.R.O.I.T. _Institutul de la Roma pentru Unificarea
Dreptului Privat
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .drept Vanzari Internationale de Marfuri (ID: 124904)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.