Drept Roman. Teoria Obligaţiilor [615312]
DREPT PRIVAT
– DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGA ȚIILOR –
2013
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 3 – CUPRINS –
INTRODUCERE ……… ……………………. ……………….. ……………….. …………………. ……………….. ……………….. 7
1.Obiectivele cursului ……….. …………………… ……………….. ………… ………………….. ……………….. ………… 7
2.Competențe conferite ………………….. ………………… ……………….. ……………………. ……………….. ……… 7
3.Structura cursului ………. ……………….. ……………….. ……………….. ……….. ………………….. ……………….. 8
CHESTIONAR EVALUA RE PRERECHIZITE ……………………… ……………….. ………………….. ………….. .. 9
Unitatea de învățare 1:
1.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……………… 11
1.2.Competențe ………………….. ……………….. …………………. ……………….. ……… ………………….. …………… 11
1.3.Considerații introductive …………………….. …………………. ……………….. ………………………… ………… 11
1.4.Principiile fundamentale ale dreptului succesoral roman …………………………….. …………… 12
1.5.Succesiunea ab intestat ……………………. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 13
1.6.Succesiunea testamentară ………………. …………………. ……………….. ……………………….. …………… 14
1.7.Succesiunea deferită contra testamentului ……………….. …………….. ………………….. …………… 19
1.8.Rezumat …………………………………………………… ……… …………………… ………………….. …….. .. 20
1.9.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……… 20
Unitatea de învățare 2:
ACCEPTAREA MOȘTENIRII. SANCȚIUN EA MOȘTENIRII. L EGATE ȘI FIDEICOMISE … 21
2.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……………… 21
2.2.Competențe ………………….. ……………….. ………………. ……………….. ………… ………………….. …………… 21
2.3.Acceptarea moștenirii …….. ……………….. ………………….. ……………….. ………………………… ………… 21
2.4.Sancțiunea dreptului de moștenire ……………………….. ……………….. …………………….. …………… 21
2.5.Legatele ………………….. ……………….. ………… ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 22
2.6.Fideicomisel e………………….. ……………….. …………………. ……………….. ……………………….. …………… 25
2.7.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… …….. .. 26
2.8.Test de evaluare ……… …………… ……………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……… 26
Unitatea de învățare 3:
ORIGINEA, DEFINIȚIA ȘI ELEMENTELE OBLIGA ȚIEI. CLASIFICAREA
OBLIGAȚIILOR ȘI A CONTRACTELOR . ELEMENTELE CONTRAC TELOR ………… 27
3.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……………… 27
3.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………… …….. ………………….. …………… 27
3.3.Originile obligației romane ………………… …………………. ……………….. ………………………… ………… 27
3.4.Definiția și elementele obligației ……….. ………………. ……………….. ………………………… …………… 28
3.5.Clasificarea obligațiilor ………………….. …………………….. ……………….. ……………………….. …………… 30
3.6.Clasificarea contractelor ………….. ……….. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 32
3.7.Elementele contractelor …………………….. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 34
3.8.Rezumat ………………… ………………………………………… ……………….. ……………………… …….. .. 36
3.9.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……… 36
Unitatea de învățare 4:
EFECTELE OBLIGAȚIILO R: EXECUTAREA OBLIGAȚII LOR …………………… …………… 37
4.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ………….. …. 37
4.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. ……………………….. …………… 37
4.3.Modul de executare al obligației ……….. …………………. ……………….. …………………………. ……….. 37
4.4.Obiectul executării obligației ……………… ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 37
4.5.Persoanele care participă la executarea obligației ………………….. …………………….. ………… 37
4.6.Locul executării obligației ………………….. ………………… ……………….. ……………………….. …………… 42
4.7.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ………………. ……………. .. 42
4.8.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……… 42
Unitatea de învățare 5:
EFECTELE OBLIGAȚIILO R: NEEXECUTAREA OBLIGAȚII LOR …………………. ……….. 43
CUPRINS
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 4 5.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……………… 43
5.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. ……………………….. …………… 43
5.3.Efectul accidental al obligațiilor ……….. ……………………. ……………….. ……………………….. ………… 43
5.4.Cazurile în care neexecutarea obligației atrage plata despăgubiri lor……………….. …….. 43
5.5.Daunele -interese ………………….. ……………….. ……………….. ……………………….. ………………….. …….. 45
5.6.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………. ………………. .. 45
5.7.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……… 46
Unitatea de învățare 6:
MODURILE VOLUNTARE D E STINGERE A OBLIGAȚ IILOR.
MODURI LE NEVOLUNTARE DE STING ERE A OBLIGAȚIILOR ………………… ………….. 47
6.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……………… 47
6.2.Competențe ………………….. ………… …………. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 47
6.3.Modurile voluntare de stingere a obligațiilor ……………….. ……………….. …………………… ……… 47
6.4.Modurile nevoluntare de s tingere a obligațiilor …………………. ……… ………………….. …………… 52
6.5.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… …….. .. 54
6.6.Test de evaluare …………………… ……………….. ………….. ……………….. ……… ………………….. ……… 54
Unitatea de învățare 7:
TRANSFERUL OBLIGAȚII LOR. GARANȚII. GARANȚII LE PERSONALE …………. ….. 55
7.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ………….. ………………. ………………….. ……………… 55
7.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. ……………………….. …………… 55
7.3.Transferul obligațiilor …………… …….. …………………. ……………….. ………………………… ……….. ………. 55
7.4.Noțiunea de garanție ………. ………………… ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 57
7.5.Garanții le personale în epoca veche ………………….. ……………….. ………………………. …………… 58
7.6.Garanțiile personale în epoca clasică ………………….. ………….. …………. ……………….. …………… 59
7.7.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… …….. .. 60
7.8.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……… 60
Unitatea de învățare 8:
GARANȚIILE REALE …………………….. ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. ………… 61
8.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……………… 61
8.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. ……………………….. …………… 61
8.3.Fiducia cum creditore ………. ………………. …………………. ……………….. ……………….. ……………….. .. 62
8.4.Gajul ……………………………. ………………… ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 62
8.5.Ipoteca ………………….. ……………….. …………… ……………….. ……….. …………… ………………….. …………… 62
8.6.Intercesiunea ………………….. ……………….. ………………….. ……………….. ……………………….. …………… 66
8.7.Rezumat …………………………………………………… ……… ………. …………….. ……………….. …….. .. 66
8.8.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……… 66
Unitatea de învățare 9:
IZVOARELE OBLIGAȚIIL OR. CONTRACTELE SOLEM NE………. …………. …………….. …….. 67
9.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……………… 67
9.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. ……………………….. …………… 67
9.3.Izvoarele obligațiilor ……….. ……………….. ………………….. ……………….. ………………………… ………… 67
9.4.Contractele solemne în formă religioasă …………. ………….. ……………….. …………………….. …….67
9.5.Contractele solemne în formă verbală …………….. ……………….. ……………….. ……………………. .. 68
9.6.Contractele solemne în f ormă autentică …………. ………….. ……………….. …………………….. ……. 72
9.7.Contractele solemne în formă scrisă ……………….. ………….. ……………….. …………………….. ……. 73
9.8.Rezumat ………………………………………………… ………… ……………….. ……………………… …….. .. 74
9.9.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……… 74
Unitatea de învățare 10:
CONTRACTELE REALE …………….. ……………….. ……………… ……………….. ……………….. ………………. 75
10.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. ……….. ………………….. ……………… 75
10.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. …………………….. …………. … 75
CUPRINS
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 5 10.3.Mutuum ………………………….. ……………. …………………. ……………….. ………………………… ……. 75
10.4.Fiducia ……………………….. ………………… ……………….. ……………….. ……………………….. ………. 77
10.5.Comodatul ………………….. ………………… ……………….. ……………….. ……………………….. ………. 78
10.6.Depozitul …………………….. ………………… ……………….. ……………….. ……………………….. ………. 78
10.7.Gajul ………………….. ……………….. ……………. ……………….. ……………….. …………………………. …….. 79
10.8.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… .. 80
10.9.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. ………………….. …. 80
Unitatea de învățare 11:
CONTRACTELE CONSENSU ALE. VÂNZAREA …………….. ……………….. ……………….. ……. 81
11.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. ……….. ………………….. ………… 81
11.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. …………………….. …….. … 81
11.3.Definiția și evoluția vânzării ……………… …………………. ……………….. …………………………… … 81
11.4.Elementele vânzării ………………….. ……… ……………….. ……………….. ……………………….. ………. 83
11.5.Efectele vânzării ………………….. …………… ……………….. ……….. …………… ………………….. ………. 84
11.6.Obligațiile vânzătorului ………………….. ………………….. ……………….. ……………………….. ………. 84
11.7.Obligațiile cumpărătorului ……………….. …………….. ……………….. ……… ………………….. ………. 89
11.8.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… .. 89
11.9.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. ……………………. .. 89
Unitatea de învățare 12:
CONTRACTELE CONSENSU ALE : LOCAȚIUNEA. SOCIETAT EA. MANDATUL .
EMFITEOZA …………………………………………………… …………………………………… …….. 90
12.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. ……….. ………… ……………….. … 89
12.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. …………………….. …….. … 89
12.3.Locațiunea ……………….. ……………………. ……………….. ………………………… ……………………… ….. 89
12.4.Societatea …………………… ………………… ……………….. ……………….. ……………………….. ………. 92
12.5.Mandatul …………………….. ………………… ……………….. …………………. ……………………… ………. 93
12.6.Emfiteoza ………………….. ……………….. ……………………… ……………….. ……………………… ………… 95
12.7.Rezumat …………………………………………………… ……… ……… ……………… ……………….. .. 96
12.8.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. ………………….. …. 96
Unitatea de învățare 13:
CONTRACTELE NENUMITE . PACTELE ……………………. ………………………….. ……………….. 97
13.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. ……….. …………………… ……….. 97
13.2.Competențe ………………….. ……………….. ………………………. ……………….. ………………….. …….. … 97
13.3.Contractele nenumite ………………………. …………………. ……………….. ………………………… ……. 97
13.4.Pactele ………………….. ……………………… ……………………. ……………….. ……………………….. ………. 101
13.5.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… .. 108
13.6.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………………. ……………… ……………….. …. 108
Unitatea de învățare 14:
QUASICONTRACTELE. OB LIGAȚII LE DELICTUALE. QUASIDEL ICTELE ……… 109
14.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. …………….. ………….. ……………….. …………… 109
14.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. …………………….. …….. … 109
14.3.Quasicontractele …………….. ………………. ………………….. ……………….. ………………………… ……. 109
14.4.Obligațiile delictuale ……… ………………… ……………….. ……………….. ……………………….. ………. 113
14.5.Quasidelictele …………… ……………….. ……………………… ……………….. ……………………….. ………. 117
14.6.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… .. 118
14.7.Test de evaluare …………………… ……………….. ………………….. ……………….. ……………….. …. 118
BIBLIOGRAFIE …………………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……….. 119
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 7 – INTRODUCERE –
1.Obiectivele cursul ui……….. …………………… ……………….. ………… ………………….. ……………….. ………… 7
2.Competențe conferite ………………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……………… ……….. 7
3.Structura cursului ………. ……………….. ……………….. ……………….. ……….. ………………….. ……………….. 8
1. OBIECTIVELE CURSULUI .
Obiectivul general al cursului :
– formarea culturii juridice a viitorilor juriști, transmiterea conceptelor și principiilor
fundamentale ale dreptului, dezvoltarea puterii de analiză a studenților, precum și
folosirea corectă a judecăților logice în interpretarea normelor de drept;
– studentul să cunoască și să înțeleagă noțiuni le de bază ale dreptului roman,
terminologia juridică, creație a romanilor, precum și noțiunile de baza cu privire la
periodizarea dreptului roman;
– studentul să -și formeze și dezvolte capacitatea de analiza și sinteză, precum și
abilitățile de a aplica c orect cunoștințele teoretice acumulate pentru soluționarea
problemelor practice și a spețelor din materia dreptului privat roman ;
– promovarea relațiilor inter -umane bazate pe lege și valori morale, manifestarea unei
atitudini responsabile și pozitive față de profesia de jurist, conștientizarea de către
student a rolului juristului de -a lungul istoriei, a importanței conferită acestei profesii într –
un stat de drept pentru o bună dezvoltare a relațiilor sociale .
Obiectivul specific al cursului :
– studentul s ă-și însușească cunoștințele din domeniul dreptului privat roman în strânsă
conexiune cu cele din domeniul dreptului civil deja studiate astfel încât să fie capabil să
înțeleagă corelația dintre dreptul roman si dreptul român ;
– studentul să fie capabil a selecta și a aplica corect metodele și principiile de bază
învățate în soluționarea problemelor practice și a spețelor de drept privat roman;
– studentul să poată aplica cunoștințele dobândite prin soluționarea unui caz practic,
realizarea unor eseuri, com entariul unor soluții îmbrățișate de practica judiciară romană,
comentariul unor texte juridice romane .
Evident, prezentul suport de curs , datorită limitărilor de întindere, este insuficient unei
depline aprofundări a materiei dreptului privat roman , astfe l încât, pentru optime rezultate
în cadrul activității lor profesionale în calitate de studenț i, aceștia ar trebui să recurgă și la
una sau mai multe din lucrările recente indicate în bibliografia aflată la sfârșit .
2. COMPETENȚE CONFERITE .
După parcurge rea materialului, fiecare student va fi capabil :
– să explice terminologi a juridic ă latină , creație a romanilor, să înțele agă sensurile proprii
fiecărei categorii și fiecărui concept juridic, să stăpân ească principiil e fundamentale și
regulil e de drept;
– să descrie instituțiil e juridice romane în procesul apariției și evoluției lor istorice, să
surprind ă relațiil e dintre categoriile și conceptele juridice, precum și să decel eze raportul
dintre diversele instituții care alcătuiesc domeniul dreptului privat roman, să explic e
determin area de tip dialectic dintre baza economica a societății romane și
suprastructura juridica a acesteia, determinare valabila de -a lungul întregii istorii a
societății umane, respectiv să înțele agă evoluți a istoric ă a instituțiilor de drept roman în
funcție de condițiile sociale, economice și politice;
– să rezume conținutul și semnificați a instituțiilor juridice moderne, să pună în aplicare
metodologi a necesar ă clasificării și calificării conceptelor juridice moderne, să-și
perfecți oneze discursul juridic, în sensul exprimării corecte și fluente in limbajul juridic
(capacitatea de a percepe și utiliza limbajul juridic bazat pe terminologia latină), să-și
dezvolte arta de a raționa în drept;
– să interpret eze în mod corect textel e juridice romane și oric e text juridic in general,
precum și să-și corel eze cunoștințel e teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică,
inclusiv prin soluționarea unor spețe privind aplicarea principiilor și normelor dreptului
roman;
INTRODUCERE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 8 – să conștientizeze importanț a dreptului civil și să manifest e o atitudine responsabil ă față
de pregătirea continuă, cunoașterea operativă și aplicarea corespunzătoare a unor noi
acte normative, inclusiv a modificărilor celor existente, precum și a jurisprudenței din
materia d reptului civil – condiții indispensabile pentru o abordare corectă, ca practician
al dreptului, a nenumăratelor situații concrete în lumina Noului Cod Civil;
– să-și dezvolt e conștiinț a juridic ă și conștiinț a civice, să-și cultiv e spiritul de dreptate și
justiție, să explice locul și rolul valorilor juridice în cadrul axiologiei sociale, să
promov eze relațiil e inter-umane bazate pe lege și valori morale.
RESURSE ȘI MIJLOACE DE LUCRU :
Pentru parcurgerea cu succes a materiei în vederea dobândirii competențe lor specifice
fiecărei unități de învățare, fiecare student va trebui să dețină și să întrebuințeze efectiv
lucrarea: Iustiniani institutiones – Institu țiile lui Iustinian (traducere și note: V. Hanga, M. D.
Bob), București: Editura Universul Juridic, 2009 , precum și lucrarea: C. Murzea, S. -D.
Șchiopu, A. Bianov, Crestomație de texte juridice latine , Editura Romprint, Brașov, 2006 .
3. STRUCTURA CURSULUI .
Temele sunt următoarele:
Unitatea de învățare 1 :
Succesiuni. Succesiunea ab intestat. Succesiunea test amentară. Succesiunea
deferită contra testamentului ;
Unitatea de învățare 2 :
Acceptarea moștenirii. Sancțiunea moștenirii. Legate și fideicomise ;
Unitatea de învățare 3 :
Originea, definiția și elementele obligației. Clasificarea obligațiilor și a contracte lor.
Elementele contractelor ;
Unitatea de învățare 4 :
Efectele obligațiilor : Executarea obligațiilor ;
Unitatea de învățare 5 :
Efectele obligațiilor : Neexecutarea obligațiilor ;
Unitatea de învățare 6 :
Modurile voluntare de stingere a obligațiilor. Moduri le nevoluntare de stingere a
obligațiilor;
Unitatea de învățare 7 :
Transferul obligațiilor. Garanții. Garanții le personale;
Unitatea de învățare 8 :
Garanțiile reale ;
Unitatea de învățare 9 :
Izvoarele obligațiilor. Contractele solemne ;
Unitatea de învățare 10 :
Contractele reale ;
Unitatea de învățare 11 :
Contractele consensuale. Vânza rea;
Unitatea de învățare 12 :
Contractele consensuale : Locațiunea. Societatea. Mandatul . Emfiteoza ;
Unitatea de învățare 13 :
Contractele nenumite. Pactele ;
Unitatea de învățare 14 :
Quasicontracte le. Obligații delictuale. Quasidelictele .
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 9 – CHESTIONAR EVALUARE PRERECHIZITE –
1. A.
.
CHESTIONAR EVALUARE PRERECHIZITE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 10
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 11 – Unitatea de învățare 1 –
SUCCESIUNI. SUCCESIU NEA AB INTESTAT. SUC CESIUNEA
TESTAMENTARĂ. SUCCES IUNEA DEFERITĂ CONTR A TESTAMENTULUI
1.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. …………… … 11
1.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. ……………………….. …………… 11
1.3.Considerații introductive …………………….. …………………. ……………….. ………………………… ………… 11
1.4.Principiile fundamentale ale dreptului succesoral roman …………………………….. …………… 12
1.5.Succesiunea ab intestat ……………………. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 13
1.6.Succesiunea testamentară ………………… ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 14
1.7.Succesiunea deferită contra testamentului ……………….. …………….. ………………….. …………… 19
1.8.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… …….. .. 20
1.9.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……… 20
1.1. INTRODUCERE .
Această u nitate de învățare urmărește familiarizarea studenților cu aspectele teoretice și practice
ale instituției succesiunilor . Astfel, studenții vor fi introduși atât în studiul atât în succesiunii ab intestat,
cât și al celei testamentare . De asemenea cursanți i vor fi familiarizați cu aspectele teoretice și practice
ale succesiunii deferite contra testamentului .
1.2. COMPETENȚE .
să explice terminologia juridică latină, creație a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii și fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale și
regulile de drept ;
dezvoltarea capacității cursanților de a delimita elementele specifice fiecărei noțiuni
prezentate în această unitate de învățare, cât și de a decela raportul dintre acestea;
să explic e și să interpreteze regimul juridic al moștenirii testamentare , precum și al
succesiunii ab intestat .
1.3. CONSIDERAȚII INTRODU CTIVE .
Prin succesiune (hereditas) se înțelege transmisiunea patrimoniului unei persoane care a murit la
moștenitorii ei. Cuvâ ntul hereditas (de la heres = erede, moștenitor) mai are și alte sensuri:
– modul de a dobândi în virtutea căruia eredele culege patrimoniul;
– patrimoniul cules de erede.
Prin urmare drepturile, datoriile și sarcinile considerate în ansamblul lor nu dispar od ată cu moartea
titularului patrimoniului → se transmit moștenitorilor, însă nu mai păstrează vechea denumire de
patrimoniu, ci iau pe aceea de hereditas (succesiune) → moștenitorii iau locul defunctului, îi succedă în
aproape toate drepturile, datoriile și sarcinile care compun patrimoniul; sunt în locul său proprietari,
debitori și creditori; pot să exercite acțiunile defunctului și să fie urmăriți de creditori → de aceea
moștenitorul e numit succesor (successor), pentru că este pus în locul defunctului, m ai e numit și
heres, de la herus (stăpân).
PRINCIPIUL CONTINUITĂȚII PERSOANEI DEFUNCTULUI :
Prin urmare eredele continuă persoana defunctului → principiul continuității s -a prezentat succesiv
și apoi simultan sub două aspecte:
– jurisconsultul Cassius era de părere că eredele care a acceptat moștenirea devine proprietar al
moștenirii jacente (încă neacceptată de erede) retroactiv de la moartea lui de cuius (expresia de cuius
succesione agitur sau de cuius desemnează pe defunct, despre a cărui succesiune est e vorba);
– jurisconsultul Iulian era de părere că eredele care a acceptat succesiunea devine proprietar din
momentul acceptării, până în acest moment defunctul supraviețuind și fiind reprezentat de însăși
succesiunea → ficțiunea propusă de Iulian se prezi ntă sub forma adagiului “hereditas personam
defuncti sustinet” (succesiunea susține persoana defunctului), ficțiune conformă cu vechile credințe ale
romanilor după care mortul trăiește o viață specială.
În ambele cazuri se asigură principiul continuității persoanei defunctului de către moștenitor → acest
principiu se explică în primul rând prin interesul creditorilor care dobândesc în persoana eredelui un
nou debitor și deci mai multe șanse pentru a fi plătiți întrucât averea moștenitorului se alătură celei a
defunctului → se mai explică și prin interesul defunctului, căci în lipsa moștenitorului bunurile (în epoca
clasică) erau vândute pe numele său (bonorum venditio) iar memoria sa pătată cu infamie.
Am spus că moștenitorul îi succede defunctului aproape î n toate drepturile și nu în toate deoarece
unele drepturi, obligații și sarcini se sting odată cu moartea titularului patrimoniului (ex. datoriile
rezultate dintr -un delict, uzufructul).
SUCCESIUNEA AB INTES TAT, TESTAMENTARĂ ȘI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 12 CONCEPȚIA PRIMITIVĂ A SUCCESIUNII :
Aceasta însă nu este concepția pr imitivă a succesiunii. Ca și în cazul proprietății, la origine, nu
aveam o transmisiune ci dobândirea proprietății -putere asupra bunurilor defunctului. De cuius murind
lasă drepturi, datorii → acest ansamblu care pe când trăia el constituia un patrimoniu n u mai este
acum un patrimoniu pentru acesta dispare odată cu personalitatea defunctului → acolo unde nu mai e
o persoană, nu mai există patrimoniu → deci moștenitorul nu dobândește patrimoniul defunctului, căci
patrimoniul nu poate să i se transmită odată ce a dispărut, ci dobândește în calitate de moștenitor un
drept nou, proprietatea asupra bunurilor defunctului.
Moștenitorul va fi ținut însă de datorii și sarcini potrivit principiului “non sunt bona nisi deducto aere
alieno” (nu există bunuri decât după ce s-au scăzut datoriile) → iată de ce conținutul patrimoniului nu
este identic cu conținutul moștenirii.
Acest drept de proprietate are caracterul unei puteri, moștenitorul fiind stăpân asupra bunurilor
succesorale → calitatea de moștenitor nu implica la început succesiunea, luarea locului defunctului →
de aceea termenul de succesor este mai nou decât cel de heres.
Dovadă în acest sens:
– termenul de heres (moștenitor) care vine de la herus (stăpân);
– titlul de erede, ca și puterile nu se transmit, ci se cr eează prin lege sau testament care la origine
este în forma unei legi.
Cu timpul însă s -a format principiul continuității persoanei defunctului, în interesul creditorilor și al
defunctului.
Dreptul roman cunoaște trei moduri de a dobândi bunurile unei pers oane care a decedat:
– prin voința lui de cuius, adică în baza testamentului;
– prin voința legii, ceea ce constituie succesiunea ab intestat;
– contrar testamentului.
Romanii cunoșteau și succesiunea între vii ca în cazul adrogațiunii sau în cazul trecerii feme ii sui
iuris sub puterea bărbatului prin căsătorie.
COMPARAȚIE ÎNTRE SUCCESIUNEA ÎNTRE VII ȘI SUCCESIUNEA PROPRIU -ZISĂ :
Asemănări :
– patrimoniul este dobândit de adrogant sau de soț, ca și de erede, fără a fi nevoie de un act
special de dobândire a bunuri lor;
– în ambele cazuri dobândirea bunurilor e consecința unei anumite calități juridice → în primul caz
se dobândește puterea asupra adrogatului, asupra femeii; în al doilea caz se dobândește titlul de
erede.
Deosebiri :
– moștenitorul este ținut de datori ile defunctului, pe când adrogantul, ca și bărbatul, nu e ținut de
datoriile adrogatului sau femeii → această deosebire se explică prin faptul că cel care se găsește sub
puterea altuia este incapabil a se obliga și deci de a mai fi ținut de datoriile sale; pe de altă parte
adrogantul sau bărbatul nu poate să ia asupra lui aceste datorii căci pater familias nu se poate obliga
prin persoane care se găsesc sub puterea lui → prin reforma pretorului (printr -o in integrum restitutio)
s-a ajuns mai târziu ca adrog atul și femeia căsătorită cu manus să rămână ținuți de datorii → pretorul
acordă veche acțiune cu ficțiunea că capitis deminutio nu a avut loc.
!!! în dreptul modern nu există moștenirea unei persoane în viață; de asemenea dreptul modern
cunoaște testament ul ,dar nu mai cunoaște o succesiune testamentară → testamentul nu mai este un
instrument de creare a moștenitorilor, ci actul prin care se modifică ordinea legală a moștenirii → prin
testament nu pot fi făcuți decât legatari, adică beneficiari ai unui leg at.
1.4. PRINCIPIILE FUNDAMEN TALE ALE DREPTULUI S UCCESORAL ROMAN .
Principiul “ nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest ” (nimeni nu poate muri
în parte cu testament, în parte fără testament):
Textul citat din XII T. consacră principiul potrivit căruia moștenitorii ab intestat nu pot veni la
succesiune decât dacă nu există un moștenitor testamentar. Deci pentru aceeași succesiune nu poate
să existe în același timp un erede testamentar și un erede ab intestat, fie că se prezintă împreună, fie
că vin unul după altul, pretenția eredelui ab intestat este înlăturată → succesiunea testamentară și
succesiunea ab intestat se exclud reciproc.
Aplicarea principiului:
– dacă cineva este instituit (numit) moștenitor, deși este instituit numai pentru o parte din
moștenire, ia totul, întreaga moștenire, înlăturând pe moștenitorii ab intestat în virtutea
principiului citat;
– în cazul instituirii sub condiție → până la îndeplinirea condiției moștenitorii ab intestat nu au nici
un drept la succesiune, înt rucât există speranța unui erede testamentar.
Excepții de la acest principiu:
– testatorul a lăsat o persoană onorabilă și o persoană de condiție rușinoasă → dacă are un frate
și acesta atacă testamentul, testamentul nu va fi anulat decât în parte, astfel că va veni la
SUCCESIUNEA AB INTES TAT, TESTAMENTARĂ ȘI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 13 succesiune atât eredele testamentar, cât și eredele ab intestat;
– testamentul militar nu e supus acestui principiu;
!!! dreptul modern nu cunoaște acest principiu, prin urmare testamentul poate să poarte numai
asupra unei părți din succesiun e.
Principiul “ semel heres semper heres ” (odată moștenitor pentru totdeauna moștenitor):
Un alt principiu fundamental în materie de succesiune formulata astfel “semel heres semper heres”
după un text al lui Gaius (D.28.5.88) → acesta înseamnă că vocația er edelui testamentar e perpetuă în
sensul că, odată născut, dreptul eredelui nu poate fi stins prin împlinirea unei termen sau îndeplinirea
unei condiții.
Deoarece am arătat că este mai veche, succesiunea ab intestat ar trebui să fie cercetată înaintea
succe siunii testamentare, totuși întrucât succesiunea ab intestat nu se deschidea la romani decât în
lipsa unui testament, vom cerceta mai întâi testamentele.
Dar mai înainte de a trece la examinarea fiecărui mod de a succede, este necesar a face o scurtă
expun ere asupra evoluției dreptului succesoral roman.
1.5. SUCCESIUNEA AB INTES TAT .
LEGEA CELOR XII TABLE :
XII T. prevedea trei categorii de moștenitori:
– sui heredes;
– agnatus proximus;
– gentiles.
XII T.5.4 -5: “dacă moare fără testament și nu are vreun moștenit or propriu (heres suus), moștenirea
să revină agnatului cel mai apropiat în grad (agnatus proximus); dacă nu are vreun agnat, succesiunea
să revină gentililor (gentiles)”.
Categorii de moștenitori civili :
Prima categorie este aceea a sui heredes -ilor. Am a rătat cu altă ocazie cine erau sui heredes – cei
care se găseau sub puterea lui pater familias la moartea lui și care prin efectul morții lui deveneau sui
iuris. XII T. prevede că dreptul lor la succesiune se deschide în cazul când nu există testament.
A doua categorie o constituie agnatus proximus (cel mai apropiat agnat). Agnatus proximus poate
să fie nu numai o persoană, ci și un grup de persoane, în același grad de rudenie cu defunctul.
Agnatus proximus este o expresie care desemnează o persoană sau mai multe persoane care se
găsesc în gradul cel mai apropiat de defunct.
Prin urmare un agnat mai îndepărtat va putea fi cel mai apropiat agnat atunci când nu există o altă
rudă mai apropiată de defunct.
În această categorie trebuie de ex. a situa pe frații ș i surorile defunctului, adică cei născuți din
același tată și din aceiași mamă sau numai din același tată.
A treia categorie de moștenitori o formau gentiles (gentilii). Când ne -am ocupat de organizarea
familiei am arătat cine sunt gentiles.
În dreptul cla sic au loc importante reforme. Nu numai succesiunea ab intestat, așa cum era
organizată în XII T., se modifică, dar apare succesiune ab intestat organizată de pretor. Și într -un caz și
în celălalt reformele au fost îndeplinite în realizarea unei idei: ocro tirea rudelor de sânge. Am arătat mai
sus condițiile economice care au dat naștere acestei idei. Vom cerceta succesiunea pretoriană, apoi
modificările suferite de succesiunea civilă, acestea din urmă fiind mai recente.
REFORMELE PRETORULUI :
Pretorul a deo sebit mai multe categorii de moștenitori, categorii pe care nu le -a creat deodată, ci în
decursul timpului, pe măsură ce necesitățile materiale ale vieții o cereau. În orice caz aceste categorii
de moștenitori erau deja formate pe la sfârșitul republicii. Succesiunea pretoriană este denumită
bonorum posessio (posesiunea de bunuri) deoarece pretorul a acordat persoanei îndrituite dreptul la
posesiunea bunurilor succesorale.
Categorii de moștenitori pretorieni :
Bonorum possessio unde liberi, adică posesiunea de bunuri în calitate de descendenți →
descendenții sunt în primul rând toți sui heredes, apoi toți acei sui heredes care au pierdut drepturile
succesorale (la moștenire) din cauza ruperii legăturilor civile, dar care erau rude de sânge (ex. în cazul
unei emancipări).
Bonorum possessio unde legitimi, adică posesiunea de bunuri în calitate de moștenitori legitimi →
această bonorum possesio era acordată agnaților, care nu vin la moștenire decât în lipsa
descendenților.
Bonorum possessio unde cognati, adică po sesiunea de bunuri în calitate de cognați → este
acordată rudelor de sânge care nu sunt și rude civile, însă rudele de sânge nu vin la moștenire decât în
lipsa agnaților.
Bonorum possessio unde vir et uxor, adică posesiunea de bunuri în calitate de soț sau soție → în
cazul căsătoriei fără manus soții nu își succedau unii altora, nefiind rude după dreptul civil→ pretorul a
permis ca soțul în viață să vină la succesiunea celui mort.
SUCCESIUNEA AB INTES TAT, TESTAMENTARĂ ȘI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 14 După cum se vede din cele de mai sus, ideea dominantă care a condus reformele pretorului în
crearea succesiunii a fost protecția rudelor de sânge care, din cauză că nu erau rude civile sau din
cauză că pierduseră această calitate, nu aveau drepturi succesorale.
Formal, moștenitorii pretorieni nu erau proprietari, ci numai posesori ai bunurilor, dar acești posesori
erau protejați de pretor în așa fel încât aveau toate avantajele proprietarilor.
În scopul ocrotirii rudelor de sânge, succesiunea civilă așa cum a văzut -o organizată prin XII T. s -a
modificat prin diferite dispoziții legi slative.
SENATUSCONSULTELE TERTULLIAN ȘI ORFITIAN :
Împărații, fie direct prin constituțiuni, fie indirect prin senatusconsulte au mers mai departe pe drumul
trasat de pretor, lărgind cercul rudelor de sânge, până când în cele din urmă Iustinian a înlocuit
agnațiunea (rudenia civilă) prin cognațiune (rudenia de sânge) ca fundament al dreptului succesoral.
Nu vom releva decât actele legislative mai importante.
Prin senatusconsultul Tertullian votat sub Hadrian (sec. II) s -a acordat un drept de succesiune
mam ei față de copii ei, dacă erau îndeplinite anumite condiții.
Prin senatusconsultul Orfitian votat sub Marcus Aurelius (sec. II) au fost chemați copiii la
succesiunea mamei lor.
Aceste senatusconsulte au mare importanță din punctul de vedere al istoriei ide ilor juridice. Într –
adevăr în căsătoria fără manus mama este străină față de copiii ei, căci nu este agnata lor →
neexistând agnațiune între mamă și copii ei, nu există nici drept succesoral → e adevărat că pretorul
chema la succesiune în categoria a III -a pe toți cognații, dar aceștia veneau la moștenire foarte rar,
numai dacă defunctul nu avea nici un agnat → de aceea putem spune că senatusconsultele citate
marchează o etapă importantă pe drumul recunoașterii cognațiunii ca fundament al dreptului
succesor al.
După câteva dispoziții de mai mică importanță Iustinian în cele din urmă înlocuiește sistemul
succesoral bazat pe rudenia civilă printr -un alt sistem bazat pe rudenia de sânge.
Dreptul succesoral ab intestat este deci caracterizat prin lupta dusă între elementul vechi
(agnațiunea) și elementul nou (cognațiunea). La origine numai agnațiunea forma fundamentul dreptului
succesoral. Am văzut că XII T. cheamă trei categorii de moștenitori iar toți aceștia erau rude civile.
Treptat prin acumulări cantitative se recunosc drepturi succesorale și cognaților, până la saltul brusc
calitativ: o lege a lui Iustinian prin care se abrogă (desființează)sistemul succesoral bazat pe agnațiune.
NOVELA 118 ȘI NOVELA 127 :
Potrivit Novelei 118 din 26 iulie 543, modificată și completată prin Novela 127 din 1 septembrie 547,
succesiunea ab intestat este deferită conform afecțiunii prezumate a lui de cuius față de rudele sale,
acestea fiind chemate la succesiune întru câtva în ordinea în care de cuius le -ar fi instituit dacă și -ar fi
făcut testamentul.
I.Clasa întâi de moștenitori ab intestat (descendenții lui de cuius).
Dacă există descendenți, aceștia exclud de la moștenire toate celelalte rude (ascendenți și
colaterali) cu condiția să fie legitimi, indiferent dacă descind din de cuius pe linie paternă sau maternă,
fără deosebire de sex sau grad și indiferent dacă descendenții sunt ori de cuius a decedat sui iuris sau
alieni iuris.
Nu sunt avuți în vedere decât descendenții imediați, adică cei care nu sunt separați de defunct pr in
nici o persoană intermediară, toți descendenții intermediari care i -ar fi putut exclude fiind predecedați,
încât pentru a veni la succesiune nu este necesar să fie cei mai apropiați în grad, ci este suficient să fie
descendenți imediați într -un grad oar ecare.
Dacă există numai descendenți din primul grad, copiii lui de cuius, moștenirea se împarte pe capete
în cote -părți egale (schema 1). Dacă există descendenți din grade diferite, împărțirea moștenirii se face
pe tulpini, adică după numărul moștenitoril or în viață și predecedați din gradul superior, copiii unui
descendent predecedat al lui de cuius luând locul ascendentului lor și împărțind în mod egal între ei
partea care ar fi revenit acestuia (schema 2 -5).
Trebuie menționat că atât descendenții care n u fac parte din primul grad, cât și copiii fraților și
surorilor lui de cuius vin la succesiune în baza propriului drept (iure proprio), nu în baza dreptului altuia
și prin reprezentare (iure alieno et per repraesentationem), ficțiunea reprezentării fiind străină dreptului
roman.
II.Clasa a doua de moștenitori ab intestat (ascendenții, frații și surorile bune ai lui de cuius și
copiii lor).
Dacă nu există descendenți, însă există ascendenți, aceștia exclud de la succesiune toți colateralii
lui de cuius, cu excepția fraților și surorilor bune și a copiilor lor.
Dacă nu există decât ascendenți, ascendentul patern sau matern cel mai apropiat în grad exclude
ascendentul aflat într -un grad mai îndepărtat, atât în propria sa linie cât și în linia opusă, încât
concursul dintre ascendenți nu poate avea loc decât fie între părinți, fie între bunici, etc., iar moștenirea
se împarte în mod egal între linia paternă și cea maternă a lui de cuius, în cadrul aceleiași linii
împărțirea făcându -se pe capete în cote -părți egal e (schema 6 -10).
Dacă nu există decât frați și surori bune, aceștia își împart moștenirea între ei în mod egal pe
capete (schema 11). Dacă pe lângă frați și surori există și copii ai unei surori sau frate bun predecedat,
SUCCESIUNEA AB INTES TAT, TESTAMENTARĂ ȘI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 15 aceștia iau locul ascendentului lor predecedat împărțind în mod egal între ei partea care ar fi revenit
tatălui sau mamei lor (schema 12). Dacă nu există decât copii ai fraților sau surorilor bune
predecedate, aceștia nu vin la succesiune pe capete, ci pe tulpini, luând locul ascendentului lor și
împărțind în mod egal între ei partea care ar fi revenit acestuia (schema 13).
Dacă pe lângă ascendenți mai există și frați și surori bune, atunci moștenirea se împarte pe capete
în cote -părți egale între ascendenții cei mai apropiați în grad și fra ții și surorile bune (schema 14). Dacă
pe lângă ascendenți, frații și surorile bune mai există și copii ai unei surori sau frate bun predecedat,
aceștia vin la succesiune luând locul ascendentului lor și împărțind în mod egal între ei partea care ar fi
revenit tatălui sau mamei lor (schema 15). La fel se întâmplă și dacă vin în concurs împreună cu
ascendenții numai copiii unei surori sau frate bun predecedat (schema 16).
III.Clasa a treia de moștenitori ab intestat (frații și surorile consangvini sau uterin i ai lui de cuius și
copiii lor).
Dacă de cuius a lăsat numai frați și surori unilaterali, adică consangvini sau uterini, atunci
moștenirea se împarte în mod egal pe capete (schema 17). Dacă pe lângă frații și surorile unilaterali
mai există și copii ai un or frați sau ai unor surori unilaterali, succesiunea se împarte pe tulpini iar copiii
vin la moștenire luând locul ascendentului lor și împărțind în mod egal între ei partea care ar fi revenit
tatălui sau mamei lor (schema 18 -21). La fel se întâmplă și dac ă nu există decât copii ai unor frați și
surori consangvini sau uterini (schema 22).
IV.Clasa a patra de moștenitori ab intestat (restul colateralilor lui de cuius).
În lipsa descendenților, ascendenților, fraților sau surorilor și copiilor lor, la succesi une sunt chemați
cei mai apropiați colaterali având același grad iar moștenirea se împarte pe capete în cote -părți egale
(schema 23 -27).
1.6. SUCCESIUNEA TESTAMEN TARĂ .
Testamentul este un act formal (solemn) prin care o persoană instituie (numește) în mo d necesar
unul sau mai mulți moștenitori cu scopul ca aceștia să asigure executarea voinței sale după moarte.
FUNCȚIA TESTAMENTULUI ROMAN :
Din această definiție rezultă însăși funcția testamentului roman. Într -adevăr testamentul roman, nici
măcar la origin e, n-a avut drept scop numirea unui moștenitor pentru ca acesta să aibă grijă de cultul
privat, adică de îndeplinirea acelor datorii religioase față de morți, cum s -a spus de către anumiți
cercetători urmând pe unii jurisconsulți romani.
Desigur că la orig ine numai un heres suus putea fi instituit moștenitor. În sarcina lui heres suus
instituit cădea executarea legatelor, dispoziții din testament cu privire la anumite bunuri. Când avea mai
mulți heredes sui, testatorul putea să avantajeze pe unii în detrime ntul (paguba) altora, pe când pe
calea succesiunii ab intestat veneau toți în mod egal.
Testamentul îndeplinea rolul a ceea ce se numește în alte legislații privilegiul masculinității și
privilegiul primogeniturii, privilegii pe care dreptul roman nu le -a cunoscut.
Prin urmare funcția testamentului roman a fost desemnarea unui heres suus, desigur cel mai demn,
cel mai vrednic dintre ei, mai târziu a unui agnat în sens larg și chiar a unui străin pentru a asigura
distribuirea bunurilor testatorului potrivit voinței sale.
EPOCA VECHE :
Din puținele texte pe care le avem rezultă că la origine existau două feluri de testamente:
testamentul calatis comitiis și testamentul in procinctu.
TESTAMENTUL CALATIS COMITIIS (prin convocarea comițiilor):
Avea loc în forma u nei legi curiate, adică a unei legi votate de comitia calata, adică de adunarea
curiată, atunci când președinția o avea șeful religiei, la început regele, mai târziu rex sacrorum (rege în
ceea ce privește cultul), înlocuit ulterior prin pontifex maximus (p ontiful suprem). Acest testament nu
putea fi făcut decât la două date ale anului (probabil la 24 martie și 24 mai), deoarece numai atunci se
întruneau comițiile calate.
Cu privire la rolul comițiilor curiate în raport cu testamentul, mai precis în ceea ce privește rolul
poporului, trebuie să distingem două perioade.
În prima perioadă poporul vota testamentul care era o adevărată lege curiată. În a doua perioadă
poporul servea numai ca martor colectiv.
Testamentul calatis comitiis este anterior XII T., însă caracterul său odată cu această lege s -a
modificat.
Mai înainte de legea decemvirală, testamentul calatis comitiis avea caracterul unei legi, deoarece
poporul vota acest act ca oricare lege. Într -adevăr testamentul prevăzând dispoziții care se abat de la
dispozițiile comune cuprinse în lege sau consacrate de obicei, dispoziții care reglementează
succesiunea ab intestat, era necesară o adevărată lege pentru a permite testatorului să nu se supună
cutumei (obiceiului) sau legii. Poporul avea deci un adevărat r ol de legiuitor.
Odată cu XII T. poporul continuă să voteze legea care îmbracă testamentul, efectele testamentului
sunt aceleași, dar rolul poporului nu mai este același. De data aceasta poporul nu mai este un legiuitor,
nu-și mai impune voința, ci are num ai rolul de martor, luând act de conținutul testamentului. De aici și
termenul de testamentum, termen care implică ideea de martori (testes) și nu de votanți.
SUCCESIUNEA AB INTES TAT, TESTAMENTARĂ ȘI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 16 Această transformare a rolului, cu libertatea de a -ți face testamentul a fost îndeplinită de XII T. care
a consfințit autonomia de voință a lui pater, a transformat rolul adunării curiate din legiuitor în acela de
martor colectiv.
Testamentul nu mai era o adevărată lege, dar efectele produse în perioada anterioară continuă să
le aibă. Numita transform are a testamentului calatis comitiis este afirmată în mod clar de Pomponius
care spune că XII T. a dat lui pater familias cea mai întinsă putere de a numi erezi, de a lăsa legate și
de a face dezrobiri.
Testamentul calatis comitiis, cel mai vechi testament roman, avea numeroase inconveniente.
Testamentul era public, revocabil numai printr -o lege posterioară, utilizabil numai de persoanele cărora
accesul adunării curiate nu le era interzis, nu putea fi făcut decât la Roma și numai de două ori pe an.
TESTAMEN TUL IN PROCINCTU (în fața armatei gata de luptă):
Deși Gaius pare să considere deopotrivă de vechi testamentul calatis comitiis și cel in procinctu, în
realitate cel din urmă este mai recent, deoarece constă dintr -o declarație a unui soldat în fața
camaraz ilor săi, poporul fiind chemat în centurii. De data acesta, dat fiind iminența luptei, nu putea fi
vorba de vot, ci soldații aveau rolul de martori.
Întrucât rolul de martor al armatei corespunde cu rolul de martor al adunării curiate, rol pe care
acesta î l capătă într -o fază mai recentă, trebuie să spunem că testamentul in procinctu este mai recent
decât testamentul calatis comitiis, deși desigur este cunoscut încă din epoca celor XII T.
De acest testament nu se puteau servi decât persoanele care intrau în compunerea armatei active,
adică acelea care aveau vârsta minimă de 17 ani și maximă de 46 de ani. Prin urmare, acest
testament era inaccesibil bătrânilor și bolnavilor, adică tocmai acelora care aveau nevoie să -și facă
testamentul.
Prin urmare, în epoca celor XII T. erau două feluri de testamente. Testamentul calatis comitiis care
avea loc printr -o lege curiată și testamentul in procinctu care era un act excepțional, numai în caz de
război. Testamentul de drept comun, calatis comitiis, nu putea fi folosit decât de patricieni, deoarece
numai aceștia aveau accesul la adunarea curiată, căci numai ei aveau ginți.
În urma celor XII T. datorită luptei dintre patricieni și plebei, așa cum alături de adrogațiunea din cele
XII T. a apărut în urmă adopțiunea, așa cu m alături de confarreatio din cele XII T. a apărut în urmă
coemptio, tot așa alături de testamentul calatis comitiis apare prima formă a testamentului per aes et
libram (prin aramă și balanță) anume mancipatio familiae (manciparea averii).
TESTAMENTUL PER AES ET LIBRAM (prin aramă și balanță):
Testamentul per aes et libram are trei faze:
– mancipatio familiae;
– testamentul per aes et libram public;
– testamentul per aes et libram privat.
1.MANCIPATIO FAMILIAE :
Mancipatio familiae, prima formă a testamentului per aes et libram, se încadrează în acel ansamblu
de instituții care reprezintă o cucerire a plebei în lupta cu patricienii.
După cum adopțiunea și coemptio erau creații jurisprudențiale, tot așa și mancipatio familiae nu își
datorează existența unei legi, ci activității creatoare a jurisconsulților republicii. După cum adopția a fost
creată prin deturnarea (abaterea) unei reguli a celor XII T. de la scopul ei real și întrebuințarea unei
instituții la scopuri fictive (revendicarea -in iure cessio), tot așa și m ancipatio familiae este deturnarea
unei instituții (mancipațiunea) de la scopul ei (transmiterea proprietății în schimbul prețului).
Mancipatio, în cazul nostru, adică în cazul acestei mancipatio familiae, era o vânzare fictivă, căci,
deși se îndeplineau f ormele mancipațiunii obișnuite în prezența a cinci martori cetățeni romani puberi și
a lui libripens, prețul era fictiv, un sesterț. Operația deci nu era reală. Cel care cumpăra astfel bunurile
se numea emptor familiae (cumpărătorul averii).
Mancipatio fam iliae nu putea să poarte, potrivit principiilor generale, decât asupra res mancipi. Deci
familia ar avea ici sensul de res mancipi, nu de avere în genere. Totuși din Gaius rezultă că este vorba
de întreaga avere, deci atât res mancipi, cât și res nec manci pi. Prin urmare o singură soluție este de
dat: că res nec mancipi fiind susceptibile de proprietate quiritară încă de la XII T., înseamnă că au putut
fi transmise prin mancipatio în acest caz unic.
Mancipatio familiae nu era însă un adevărat testament, deo arece bunurile nu erau transmise la
moartea testatorului, ci chiar în momentul actului. În deosebire de testament care este revocabil (se
poate desființa), mancipatio familiae este irevocabil, constând dintr -o înstrăinare. Evident însă că
emptor familiae p utea să restituie bunurile printr -o remancipatio, dar aceasta era lăsată la bunul lui
plac.
Dar dacă prin acest caracter, irevocabilitatea, mancipatio familiae se apropia de adevărata
mancipatio, prezenta și unele derogări (abateri).
Emptor familiae, potri vit actului îndeplinit, ar fi trebuit să fie un cumpărător. Potrivit intenției reale a
părților, ar fi trebuit să fie un fel de executor testamentar, deoarece bunurile nu îi erau transmise de
testator ca să le păstreze, ci să le remită la adevărații moșten itori cu care mancipațiunea nu putea fi
îndeplinită, căci nu se putea încheia de un pater familias un act cu cei care se găseau sub puterea sa,
aceștia din urmă dobândind nu pentru ei ci pentru pater familias.
Prin pacte alăturate, pacte fiduciare, testato rul făcea cunoscut numele adevăraților moștenitori și
modul cum voia să fie distribuite bunurile sale de către emptor familiae.
SUCCESIUNEA AB INTES TAT, TESTAMENTARĂ ȘI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 17 În realitate emptor familiae nici cumpărător, nici executor testamentar. Nu era cumpărător, în
adevăratul sens al cuvântului, pe ntru că vânzarea bunurilor nu era reală, fiind lipsită de preț. Nu era nici
executor testamentar, în sens modern, deoarece, deși potrivit intenției părților emptor era dator să
împartă bunurile mancipate la persoanele arătate de testator, totuși el devenea proprietar, în baza
mancipațiunii, și nu exista nici un mijloc pentru a -l sili să execute dorința testatorului, pactele fiduciare
alăturate mancipațiunii fiind fără valabilitate.
Prin urmare mancipatio familiae, act între vii (care -și produce efectele în timp ce părțile trăiesc), este
un act per aes et libram care poartă asupra averii (familia) unei persoane; este un fel de testament, un
act a cărui natură e foarte greu de precizat pentru că nu avem nimic corespunzător în dreptul actual.
Prin urmare testat orul trebuia să se bazeze pe buna credință a lui emptor familiae.
În rezumat mancipatio familiae prezenta multe inconveniente:
– emptor familiae putea păstra pentru el bunurile mancipate;
– numele adevăratului moștenitor era cunoscut;
– testamentul este irevoc abil pentru că înstrăinarea e definitivă, cu rezerva unei remancipatio
făcută de emptor familiae testatorului;
– persoanele sub puterea mancipantului nu puteau avea rolul lui emptor familiae.
Însă în felul acesta, testamentul din act public în sensul că era făcut în fața autorităților, devine un
act privat dar rămâne totuși un act public în alt sens, în sensul că numele beneficiarului nu era ținut
secret.
2.TESTAMENTUL PER AES ET LIBRAM PUBLIC :
Testamentul per aes et libram public, în sensul că numele moșteni torului era comunicat celor
prezenți, era cunoscut deja pe la sfârșitul republicii. Testamentul per aes et libram ca și prima sa formă,
mancipatio familiae, este o aplicație a mancipațiunii. De data aceasta mancipațiunea a fost cu totul
întoarsă de la scop ul ei, căci nici unul din efectele ei reale nu se mai produce. Emptor familiae nu mai
devine proprietar al bunurilor mancipate.
În momentul mancipațiunii emptor familiae declară: “afirm că în baza însărcinării tale, patrimoniul
(averea) ta este în paza mea și pentru ca tu să poți face testamentul în mod juridic, potrivit legii, să -mi
fie cumpărat (patrimoniul) cu această aramă și această balanță de aramă”.
Vedem deci că formula obișnuită rostită în mancipațiunea reală, ca și în mancipatio familiae, s -a
modificat. Emptor familiae deși nu mai declară că e proprietar al bunurilor ci că le are în baza unei
însărcinări a testatorului, totuși apare în formulă un element care amintește situația anterioară “să -mi
fie cumpărat”. Se face aluzie la o vânzare, adică la o mancipațiune, deci vânzare contrazisă de scopul
actului (“pentru ca tu să poți face testamentul”), precum și de partea precedentă a formulei care
vorbește de însărcinare și pază.
O a doua deosebire față de mancipatio familiae și față de mancipatio reală este faptul că de data
aceasta vorbește și testatorul, nu numai emptor familiae, adică achizitorul. Într -adevăr testatorul
declară care este numele moștenitorului și cum voiește să fie împărțite bunurile sale. această
declarație se numea nuncupatio.
Princi piul continuității actului juridic:
Prin urmare testamentul per aes et libram cuprindea doua acte distincte: mancipatio și nuncupatio.
Nuncupatio era partea principală a testamentului, mancipatio intervenind mai mult de formă. Însă intim
legate unul de alt ul, aceste două acte trebuiau să se îndeplinească uno contextu, adică fără a fi
întrerupte de nici un act străin testamentului.
Jurisconsulții, prin această formă de testament, au consacrat autonomia de voință a testatorului. Ca
să-i dea însă eficacitate j uridică au îmbrăcat -o într -o anumită formă, mancipațiunea. De data aceasta
se consacră autonomia de voință pentru plebei.
Testamentul per aes et libram în forma mai sus arătată prezenta inconvenientul de a fi public. Cu
alte cuvinte se arăta oral numele mo ștenitorului ceea ce avea ca urmare fie supărarea celor care nu
primeau nimic, fie poate chiar încercarea moștenitorului de a curma firul vieții testatorului, pentru a
ajunge mai repede în stăpânirea bunurilor acestuia.
3.TESTAMENTUL PER AES ET LIBRAM SECR ET:
Testamentul per aes et libram în forma de mai sus prezenta deci inconvenientul de a fi public,
numele moștenitorului fiind cunoscut mai înainte. De aceea ulterior s -a admis o altă formă a acestui
testament, potrivit căreia testatorul, după ce emptor fa miliae pronunța formula arătată, nu mai arăta
oral care sunt dispozițiile sale de ultimă voință, ci prezenta un act scris.
Cu această ocazie, totuși testatorul pronunța o formulă solemnă, dar această formulă nu mai indica
numele moștenitorului, ci avea num ai de scop să arate că actul scris reprezintă voința testatorului și că
cere mărturia cetățenilor asupra acestui lucru. În această ultimă fază testamentul per aes et libram
devine secret.
Trecerea de la dispozițiile orale la dispozițiile scrise ale testato rului a fost probabil ușurată de faptul
că în practică, în scop de probă, deși erau prezenți cei cinci martori se obișnuia și redactarea unui
înscris. De altfel, cum am văzut, se păstra și declarația orală, însă care acum se referea numai în
general la con ținutul testamentului scris, fără să mai cuprindă, ca mai înainte, numele moștenitorului și
bunurile de distribuit.
Forma secretă a testamentului înlătura inconvenientele din trecut și în special publicitatea.
Prin urmare în epoca veche romanii au cunoscut trei forme de testament:
SUCCESIUNEA AB INTES TAT, TESTAMENTARĂ ȘI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 18 –testamentul calatis comitiis;
–testamentul in procinctu;
–testamentul per aes et libram.
EPOCA CLASICĂ :
Drept civil :
TESTAMENTUL PER AES ET LIBRAM :
În epoca clasică se întrebuințează ambele forme ale testamentului per aes et lib ram, forma publică
și forma secretă. Forma secretă era cea mai frecventă.
În afară de testamentul per aes et libram se mai folosește în dreptul clasic testamentul nucupativ
sau oral.
TESTAMENTUL NUNCUPATIV (oral):
Testamentul nuncupativ se făcea sub forma unei declarații pronunțată cu voce tare în prezența a
șapte martori, prin care declarație testatorul face să se cunoască numele eredelui și ultimele sale
voințe. Declarația aceasta nu este decât nuncupatio din testamentul per aes et libram public iar
număr ul de șapte martori se explică prin cei cinci martori + libripens + emptor familiae de la
testamentul per aes et libram.
Această formă de testament era folositoare acelora care nu aveau timp să -și scrie testamentul, fiind
surprinși de apropierea morții, câ t și acelora care nu știau carte. Astfel și -a făcut testamentul poetul
Horațiu.
Drept pretorian :
TESTAMENTUL PRETORIAN :
Pretorul a dat puternice lovituri formalismului. Una din acestea o constituie crearea testamentului
pretorian.
Testamentul pretorian con stă dintr -un înscris care poartă sigiliile a 7 martori. Acest testament nu
este decât actul scris din testamentul per aes et libram secret, fără să fi fost făcute formele
mancipațiunii. Prin acest act scris, testatorul arată cum să fie distribuite bunurile după moarte lui. Cei 7
martori nu sunt decât cei 5 martori de la mancipațiune la care au fost adăugați libripens (purtătorul de
balanță) și familiae emptor (cumpărătorul patrimoniului).
Inovația pretorului a constat din faptul că a creat un act autonom de forma juridică în care era
îmbrăcat, adică independent de mancipațiune. Căci de această dată pater familias nu mai are nevoie
pentru a da eficacitate voinței sale de a se servi de mancipațiune, ci este suficient să -și scrie dispozițiile
sale iar martorii să-și pună sigiliile lor.
Iată deci cum s -a ajuns la crearea testamentului roman plecând de la un act de alienațiune
(înstrăinare) între vii, adică de la mancipațiune. Pretorul nu a făcut decât să dezbrace actul scris din
testamentul per aes et libram (pri n aramă și balanță) de formele inutile care -l întovărășeau.
TESTAMENTI FACTIO :
Pentru ca un testament să producă efecte, se cerea, în afară de respectarea formelor, și testamenti
factio. Prin testamenti factio se înțelege sub aspect activ capacitatea de a participa la un testament ca
martor sau ca testator, iar sub aspect pasiv capacitatea de a beneficia de dispozițiile sale.
PERSOANELE CARE PUTEAU SĂ -ȘI FACĂ TESTAMENTUL :
Testamentul, având ca scop distribuirea bunurilor testatorului, nu puteau să -și facă testament acele
persoane care nu aveau bunuri proprii:
– sclavii (excepție: sclavii publici puteau dispune prin testament de jumătatea averii lor);
– persoanele care se găseau sub puterea altuia.
Femeia, chiar sui iuris, nu a avut dreptul de a testa, cu excepț ia vestalei, până la Hadrian. Totuși, în
practică, se ocolea această prohibiție (interzicere) printr -un expedient care avea de scop să facă din
femeia ingenuă o dezrobită, căci dezrobitele puteau să -și facă testamentul. Dezrobitele, în deosebire
de ingenue (cele născute libere) aveau dreptul de a testa, deși situația lor socială era mai inferioară.
Explicația rezidă în faptul că incapacitatea femeilor de a testa avea ca scop de a salvgarda interesele
agnaților și gentililor, succesori eventuali ai femeii. O r, dezrobitele nu aveau rude civile.
De asemenea nu puteau să -și facă testamentul aceia care nu puteau să -și exprime voința, căci
testamentul era exprimarea unei voințe, astfel sunt nebunii și impuberii.
PERSOANELE CARE PUTEAU SĂ BENEFICIEZE DE DISPOZIȚIIL E TESTAMENTULUI :
– persoanele alieni iuris puteau fi instituite moștenitoare, numai că bunurile aparțineau lui pater
familias;
– sclavii ;
Instituirea sclavului propriu :
Sclavul propriu putea fi instituit dacă în același timp i se acorda libertatea.
În dreptu l vechi instituirea sclavului propriu permitea proprietarului de sclavi să aibă un moștenitor
necesar pentru cazul când ceilalți moștenitori ar fi repudiat succesiunea.
În dreptul clasic instituirea sclavului propriu a căpătat încă o utilitate: dacă defunc tul era insolvabil
(n-avea cu ce plăti) bunurile sale se vindeau, grație instituirii sclavului, pe numele acestuia astfel că
infamia, consecință a lui veditio bonorum, lovea pe sclavul dezrobit.
SUCCESIUNEA AB INTES TAT, TESTAMENTARĂ ȘI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 19 Dacă sclavul a fost vândut altuia libertatea rămânea fără efe ct, dar instituirea se menține în folosul
noului stăpân.
Instituirea sclavului altuia :
S-a permis instituirea sclavului altuia încă din epoca veche, cu condiția ca stăpânul său să fi avut
testamenti factio cu testatorul.
Instituirea sclavului altuia era pe rmisă în vederea realizării anumitor interese: potrivit dreptului civil
nu era posibil ca cel instituit moștenitor să vândă dreptul său succesoral înainte de moartea testatorului
sau să transmită acest drept moștenitorilor săi dacă murea înainte de testato r sau chiar după testator
dar înainte de a accepta (primi) succesiunea. Pentru a fi ocolite aceste dispoziții ale dreptului civil,
romanii s -au folosit de sclavi.
Prin vânzarea sclavului instituit se realiza indirect chiar vânzarea dreptului succesoral; de asemenea
odată cu sclavul instituit trece la moștenitor și dreptul de succesiune indiferent dacă stăpânul sclavului
a murit sau nu înainte de testator.
– femeia .
Legea Voconia :
O mențiune specială merită situația femeilor, căci printr -o lege Voconia din anu l 169 î.e.n. nu pot fi
instituite femeile de către cetățenii care aveau o avere de cel puțin 100.000 de ași. Această lege se
explică prin starea economică existentă: datorită cuceririlor și comerțului romanii se îmbogățiseră, de
aici și luxul care luă mari proporții la Roma, fiind în special practicat de femei. De aceea s -a produs o
reacție din partea romanilor care erau atașați vechilor tradiții.
Ca urmare s -a votat această lege Voconia pentru a putea înfrâna, în oarecare măsură, luxul
femeilor. vestalele erau exceptate dat fiind situația lor deosebită în stat.
Legea Voconia a căzut în desuetudine (n -a mai fost aplicată) din moment ce operațiunile
recensământului (numărătoarea populației cu averea fiecăruia) n -au mai fost făcute, ceea ce a fost o
consecință a războiului cu Macedonia. S -a adus atâta aur din Macedonia încât impozitul pe avere nu a
mai fost perceput, astfel că recensământul a încetat a se mai face.
LEGILE CADUCARE :
Testamenti factio a căpătat modificări importante prin așa numitele legi caduca re, legi votate în
timpul lui Augustus. Cu anumite distincții, aceste legi (lege Iulia și Papia Poppaea) luau drepturile
succesorale tuturor acelora care nu se căsătoreau, deși aveau o anumită vârstă și dau aceste drepturi
statului.
Augustus a avut în vede re consolidarea clasei dominante, căci familiile nobililor amenințau să se
stingă din cauza frecvenței celibatului. Este cert că la romani poziția celibatului ajunsese să fie
considerată mult mai plăcută decât cea a omului însurat.
Augustus, sancționând ce libatul nu a căutat numai să împiedice stingerea familiilor din clasa
dominantă, el a mai avut ca scop să creeze un venit nou statului pentru ca să poată plăti soldații și
funcționarii.
Statul avea deci dreptul la acele bunuri cu care indivizii fuseseră gr atificați prin testament, însă pe
care ei nu puteau să le culeagă.
CONDIȚIILE INSTITUIRII DE MOȘTENITOR :
Însă nu era de ajuns ca să existe testamenti factio. Pentru a putea beneficia de dispozițiile unui
testament mai trebuia ca instituirea de moștenitor să fie făcută cu respectarea unor anumite condiții.
Trebuie să deosebim între condiții de formă și condiții de fond.
Condițiile de formă constau în aceea că instituirea trebuie făcută în mod imperativ, în termeni
solemni și în fruntea testamentului: ex. Ti tius heres esto (Titius să fie moștenitor).
Condițiile de fond sunt următoarele: un moștenitor trebuie instituit definitiv, și nu pe un termen, de
ex. pe 5 ani, ceea ce se exprimă prin regula “semel heres semper heres” (odată moștenitor pentru
totdeauna mo ștenitor); instituirea trebuie să fie universală → nu se putea institui un moștenitor pentru o
parte din moștenire, pentru rest urmând a se deschide succesiunea ab intestat potrivit principiului
“nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest ” (nimeni nu poate muri în parte cu
testament, în parte fără testament).
În epoca postclasică instituirea de moștenitor încetează a se mai face în termeni solemni, iar ceva
mai târziu s -a admis că nu mai trebuie făcută în limba latină.
1.7. SUCCESIUNEA DE FERITĂ CONTRA TESTAM ENTULUI .
În afară de succesiunea testamentară și succesiunea ab intestat romanii cunoșteau încă un mod de
succesiune, succesiunea deferită contra testamentului.
Succesiunea deferită contra testamentului avea loc în două cazuri: în cazu l dezmoștenirii
neregulate sau al omisiunii; în cazul dezmoștenirii regulate sau al testamentului inoficios.
Dezmoștenirea neregulată sau omisiunea :
Primul caz este cel mai vechi, deoarece exista din vremea celor XII T. Dacă sui heredes nu erau
instituiți sau exheredați (dezmoșteniți), potrivit anumitor norme, testamentul era nul sau rectificat.
Era nul atunci când cel omis era un fiu, era rectificat în sensul că se menținea testamentul dar se
atribuia celui omis o parte din succesiune, care varia după împr ejurări, atunci când cel omis
(nemenționat în testament) era o fiică sau un nepot.
SUCCESIUNEA AB INTES TAT, TESTAMENTARĂ ȘI CEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 20 Această obligație de a exhereda (dezmoșteni) prin testament și a nu trece cu vederea pe sui
heredes era o urmă a vechii situații de coproprietari ai acestora. desigur că pro prietatea familială
dispăruse în XII T., totuși ca un vestigiu (urmă) a trecutului se considera că pater familias trebuia să -i
dezmoștenească în mod expres pe sui heredes prin testament, această dezmoștenire considerându –
se ca o expropriere (despuiere de p roprietate).
Fii trebuiau să fie dezmoșteniți pe nume (nominatim), pe când ceilalți sui heredes puteau să fie
dezmoșteniți în bloc prin formula: “ceteri omnes exheredes sunto” (toți ceilalți să fie dezmoșteniți).
În epoca clasică s -a mărit numărul celor pe ntru care era necesară o dezmoștenire expresă.
Dezmoștenirea regulată sau testamentul inoficios :
Teoria testamentului inoficios nu pleacă de la existența în trecut a proprietății familiale pentru a
impune anumite reguli testatorului, ci de la ideea că test atorul nu poate dezmoșteni fără motive rudele
sale. O astfel de atitudine este contrară datoriei de a iubi rudele sale, datorie care se numește officium.
Prin urmare la baza acestei instituții este ideea de protecție a rudelor civile și de sânge, idee
născută din condițiile materiale de existență de la sfârșitul republicii. Într -adevăr din cauza noilor condiții
de muncă, familia romană nu mai prezintă acel sistem de puternică coeziune (legătură) între membrii
ei, deoarece grație numeroșilor sclavi brațele d e muncă sunt asigurate. Legăturile de familie se
slăbesc. De aici urmează frecvența dezmoștenirilor și necesitatea unei instituții de protecție a rudelor.
De altfel vârfurile clasei dominante aveau interes ca averea să rămână în familii pentru ca acestea s ă
poată a -și păstra rolul în societate.
Succesiunea deferită contra testamentului nu este datorată nici pretorului, nici jurisconsulților. Este
formal vorbind o creație a practicii judecătorești. Nu e vorba deci de o creație a jurisconsulților romani,
ci de o instituție rezultată din hotărârile constante date de un tribunal, acela al centumvirilor. Acești
judecători, centumvirii, dat fiind frecvența dezmoștenirilor nedrepte, au început să admită cererile celor
dezmoșteniți pe nedrept, folosindu -se de un pre text și anume se afirma, deși toată lumea știa că nu era
exact, că defunctul nu a fost în toate mințile când a făcut acel testament.
Regulile acestei instituții s -au precizat cu timpul. La origine nu existau reguli fixe pentru a arăta care
rude pot uza de această cale de atac, nici care este partea ce s -ar cuveni rudei dezmoștenite, nici
cauzele pentru care o dezmoștenire este considerată nedreaptă.
Rudele și partea care s -ar cuveni dezmoștenitului au fost precizate în epoca clasică. Tocmai
Iustinian a prec izat care sunt cauzele care justifică a dezmoștenire. Până la el aceste cauze erau
lăsate la aprecierea judecătorilor.
1.8. REZUMAT .
Prin succesiune (hereditas) se înțelege transmisiunea patrimoniului unei persoane care a murit la
moștenitorii ei. Prin u rmare drepturile, datoriile și sarcinile considerate în ansamblul lor nu dispar odată
cu moartea titularului patrimoniului ci se transmit moștenitorilor, însă nu mai păstrează vechea
denumire de patrimoniu, ci iau pe aceea de hereditas (succesiune).
Moșten itorii ab intestat nu pot veni la succesiune decât dacă nu există un moștenitor testamentar.
Deci pentru aceeași succesiune nu poate să existe în același timp un erede testamentar și un erede ab
intestat, fie că se prezintă împreună, fie că vin unul după a ltul, pretenția eredelui ab intestat este
înlăturată; succesiunea testamentară și succesiunea ab intestat se exclud reciproc. Vocația eredelui
testamentar e perpetuă în sensul că, odată născut, dreptul eredelui nu poate fi stins prin împlinirea unei
terme n sau îndeplinirea unei condiții.
În cadrul succesiunii ab intestat Legea celor XII Table prevedea trei categorii de moștenitori: sui
heredes (cei care se găseau sub puterea lui pater familias la moartea lui și care prin efectul morții lui
deveneau sui iur is; dreptul lor la succesiune se deschide în cazul când nu există testament); agnatus
proximus (cel mai apropiat agnat) și gentiles.
Testamentul este un act formal (solemn) prin care o persoană instituie (numește) în mod necesar
unul sau mai mulți moșteni tori cu scopul ca aceștia să asigure executarea voinței sale după moarte. La
origine numai un heres suus putea fi instituit moștenitor. În sarcina lui heres suus instituit cădea
executarea legatelor, dispoziții din testament cu privire la anumite bunuri. C ând avea mai mulți heredes
sui, testatorul putea să avantajeze pe unii în detrimentul (paguba) altora, pe când pe calea succesiunii
ab intestat veneau toți în mod egal.
Pentru ca un testament să producă efecte, se cerea, în afară de respectarea formelor, ș i testamenti
factio. Prin testamenti factio se înțelege sub aspect activ capacitatea de a participa la un testament ca
martor sau ca testator, iar sub aspect pasiv capacitatea de a beneficia de dispozițiile sale. Nu puteau
să-și facă testament acele persoa ne care nu aveau bunuri proprii.
Succesiunea deferită contra testamentului avea loc în două cazuri anume în cazul dezmoștenirii
neregulate sau al omisiunii și în cazul dezmoștenirii regulate sau al testamentului inoficios.
1.9. TEST DE EVALUA RE.
1. care sunt categoriile de moștenitori pretorieni ?
2. care sunt categoriile de moștenitori ab intestat în urma reformelor lui Iustinian ?
3. care este rolul poporului în cazul testamentului calatis comitiis ?
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 21 – Unitatea de învățare 2 –
ACCEPTAREA MOȘTENIRII. SANCȚ IUNEA MOȘTENIRII. LE GATE ȘI
FIDEICOMISE
2.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……………… 21
2.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. ……………………….. …………… 21
2.3.Acceptarea moștenirii …….. ……………….. ………………….. ……………….. ………………………… ………… 21
2.4.Sancțiunea dreptului de mo ștenire …………………….. ……………….. ……………………….. …………… 21
2.5.Legatele ………………….. ………… ……………….. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 22
2.6.Fideicomisele ………………….. …………………. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 25
2.7.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… …….. .. 26
2.8.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……… 26
2.1. INTRODUCERE .
Această unitate de învățare urmărește familiarizarea studenților cu aspectele teoretice și practice
ale instituției succesiunilor . Astfel, studenții vor fi introduși atât în studiul acceptării moștenirii, cât și în
cel al sancțiunii dreptului de moștenire . De asemenea cursanții vor fi familiarizați cu aspectele teoretice
și practice ale unor dispoziții testamentare, precum fideocomisele și legatele .
2.2. COMPETENȚE .
să explice terminologia juridică latină, creație a romanilor, să identifice sensurile prop rii
fiecărei categorii și fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale și
regulile de drept ;
dezvoltarea capacității cursanților de a delimita elementele specifice fiecărei noțiuni
prezentate în această unitate de învățare, cât și de a decela raportul dintre acestea;
să explice și să interpreteze regimul juridic al acceptării și sacțiunii moștenirii , precum și al
unor dispoziții testamentare (legatul și fideicomisul) .
2.3. ACCEPTAREA MOȘTENIRI I.
Trebuie în primul rând să deosebim într e heredes sui et necessarii, heredes necessarii și heredes
extranei.
Heredes sui et necessarii : heredes sui erau numiți și necessarii (siliți) pentru că nu puteau repudia
(refuza) succesiunea. Odată succesiunea deschisă în favoarea lor le revenea de plin d rept fără să fie
nevoie a -și manifesta voința într -un mod oarecare. Ei veneau fie la succesiunea testamentară, fie la
succesiunea ab intestat, dar numai a unui pater familias, căci femeile nu aveau sui heredes nefiind
înzestrate cu patria potestas.
Heredes necessarii : erau sclavii instituiți prin testament → de asemenea eu nu puteau repudia
(refuza) succesiunea, aceasta le revenea de plin drept. Ei veneau numai la succesiunea testamentară.
Heredes extranei : cei care nu intrau în cele două categorii de mai s us erau heredes extranei sau
voluntarii, adică moștenitorii străini sau voluntari (de bună voie). Ei nu erau erezi (moștenitori) siliți,
astfel că era necesară o acceptare (primire) a succesiunii. Acceptarea succesiunii civile în epoca
clasică avea loc în trei moduri :
– cretio : un mod care aparține epocii vechi, dar care s -a menținut în epoca clasică, mod care
constă din rostirea unor cuvinte solemne → cel care primea succesiunea spunea următoarele
cuvinte: “pentru că X m -a instituit moștenitor în testament ul său, primesc această moștenire”;
– acceptarea tacită : acceptarea putea lua și forma unei manifestări tacite de voință, de ex. cineva
înstrăinând un bun care aparține succesiunii, implicit își manifestă voința de a o primi;
– acceptarea expresă dar nesol emnă : de ex. și -a luat calitatea de moștenitor cu ocazia încheierii
unui act.
Succesiunea pretoriană este acceptată în felul următor: se face o cerere pretorului pentru acordarea
lui bonorum possessio iar pretorul o acordă fără a cerceta dacă cererea este întemeiată sau nu →
această cercetare urma să se facă cu ocazia eliberării interdictului quorum bonorum.
2.4. SANCȚIUNEA DREPTULUI DE MOȘTENIRE .
DREPT CIVIL :
Moștenirea civilă este sancționată printr -o acțiune care poartă numele de petiție de ereditate
(hereditatis petitio).
Comparație între petiția de hereditate și acțiunea în revendicare :
– în deosebire de acțiunea în revendicare, petiția de ereditate este o acțiune generală căci ea nu
poartă asupra unui lucru izolat, ci asupra unei eredități, adică asu pra unui complex (totalități) de
bunuri; de aceea ea este numită și vindicatio generalis, în deosebire de acțiunea în revendicare
care poartă numele de vindicatio specialis;
ACCEPTAREA MOȘTENIRI I. SANCȚIUNEA MOȘTEN IRII. LEGATE ȘI FIDE ICOMISE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 22 – pentru ca să intenteze petiția de ereditate, reclamantul nu trebuia să dovedeasc ă că este
proprietar ca în acțiunea în revendicare, ci că este moștenitor după dreptul civil.
DREPT PRETORIAN :
Atunci când pretorul acorda o bonorum possessio nu însemna că cel care o primise devenea de
plin drept posesor al bunurilor ereditare. Bonorum po ssessio îi permitea numai să uzeze de acea cale
de drept necesară pentru a reintra în posesia bunurilor moștenirii, adică de interdictul quorum bonorum
(interdict relativ la bunurile succesorale). Pentru a obține acest interdict trebuia să probeze nu numai că
i se acordase în prealabil o bonorum possessio, dar că și îndeplinise condițiile impuse de edict pentru a
i se acorda bonorum possessio. Interdictul quorum bonorum nu se aplica decât la bunuri, în ce privește
creanțele pretorul a uzat de alte procedee.
2.5. LEGATELE .
Legatul este o dispoziție prin care testatorul dispune, cu intenția de a gratifica pe o persoană numită
legatar, de bunurile sale socotite individual, nu în bloc, grevând (apăsând) pe eredele testamentar în
termeni imperativi și solemni.
CARACTERE :
Din această definiție rezultă următoarele caractere ale legatului:
– nu poate fi lăsat, până la Iustinian, decât prin testament;
– trebuie formulat în termeni imperativi (poruncitori) căci este o lege pentru moștenitor, caracter
care dispare în ep oca postclasică;
– trebuie formulat în termeni solemni, fiecare formă de legat având termenii lui, caracter care
dispare de asemenea în epoca postclasică;
– legatul nu poate fi pus în sarcina eredelui instituit fiindcă prin legat i se ia un bun din moștenire ;
– legatul e o dispoziție cu titlu particular, adică are drept obiect lucruri individuale, nu toată sau o
parte din moștenire → totuși în mod excepțional dreptul roman cunoaște un legat cu titlul
universal, adică are ca obiect o parte din moștenire;
– legatul trebuie făcut în scop de a gratifica pe legatar, adică de a -i face o donație.
Prin urmare prin legat testatorul atribuie unul sau mai multe lucruri sau, în mod excepțional, chiar o
fracțiune (o parte) din averea sa uneia sau mai multor persoane.
La roma ni atribuirea acesta putea lua patru forme dintre care două mai vechi iar două mai recente
deoarece sunt derivate din primele două.
TRANSFORMĂRILE LEGATULUI :
Epoca veche :
Se admite în general că testamentul comițial, cel mai vechi testament roman, cunoștea deja cele
două forme vechi de legat: legatul per vindicationem și legatul per damnationem.
Legatul per vindicationem: testatorul transfera direct legatarului proprietatea obiectului pe care voia
să-l dea întrebuințând formula următoare: “dau și leg lui Ti tius pe sclavul Stichus” → din cauză că
legatarul (cel care beneficia de legat) primea direct de la testator lucrul legat, el avea în baza legatului
sancțiunea dreptului de proprietate, adică acțiunea în revendicare (rei vindicatio).
Legatul per damnatione m: testatorul nu mai transferă direct legatarului proprietatea bunului legat, ci
obligă pe erede să procedeze la acest act → de data aceasta legatarul nu mai are un drept de
proprietate, cu numai dreptul de a -l sili pe erede să -i transmită proprietatea obi ectului legat → de data
aceasta testatorul se va folosi de o formulă deosebită: “eredele meu să fie obligat să dea lui Titius pe
sclavul Stichus”.
Ambele legate arată crearea unui drept prin voința unei persoane. Termenii imperativi (poruncitori)
întrebuin țați în formulele legatelor nu pot să se concilieze decât cu a doua fază a testamentului
comițial, când poporul îndeplinea rolul de martor. De aceea considerăm că aceste două legate sunt
concomitente cu dispoziția din XII T.5.3. care proclamă autonomia de voință a șefului de familie: “cum
a dispus prin testament în privința averii sale, astfel să fie dreptul”.
Epoca clasică :
Dreptul clasic, pe lângă cele două forme de legat de care am vorbit, cunoaște încă două forme a
căror date de apariție nu se cunosc bi ne, dar care sunt cu siguranță mai recente decât primele două:
legatul sinendi modo (cu titlu de permisiune) și legatul per praeceptionem (prin luarea mai înainte)
Legatul sinendi modo: are formula următoare “eredele meu să fie obligat să permită ca Lucius Titius
să ia cu el pe Stichus și să -l aibă” → acest legat, ca și legatul per damnationem creează numai o
obligație în sarcina eredelui (moștenitorului), însă în timp ce în legatul per damnationem eredele este
obligat a îndeplini în profitul legatarului o prestație oarecare, în legatul sinendi modo eredele este
obligat numai să permită legatarului a intra în posesia obiectului legat → cu alte cuvinte, eredele nu
este ținut să facă ceva, ci să nu împiedice executarea legatului.
Legatul per praeceptionem: are formula următoare “Titius să ia mai înainte pe sclavul Stichus” →
prin urmare unul din moștenitori lua cu titlul de legat un obiect, înainte de a veni la succesiune în
calitate de moștenitor.
Senatusconsultul neronian :
Prin senatusconsultul neronian, vota t în vremea lui Nero, s -a prevăzut că legatul per vindicationem,
nul dat fiind întrebuințarea din eroare a unei formule improprii, va fi considerat valabil ca legat per
damnationem și sancționat ca atare.
ACCEPTAREA MOȘTENIRII. SANCȚIUN EA MOȘTENIRII. LEGAT E ȘI FIDEICOMISE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 23 Care este rațiunea senatusconsultului? Legatul per vindicationem necesita pentru a fi valabil între
alte condiții și ca obiectul legat să aparțină testatorului deoarece prin acest legat se transferă direct
proprietatea lucrului de la testator la legatar. Legatul per damnationem creând numai o obligație în
sarcina eredelui permite ca testatorul să lase ca legat un obiect care aparține altuia rămânând ca
eredele să și -l procure și, dacă nu poate, să plătească legatarului valoarea lucrului legat. Deci un legat
per vindicationem care avea ca obiect lucrul altui a era nul.
Mult timp dreptul roman nu s -a preocupat de faptul dacă testatorul a știut sau nu că lucrul îi aparține.
Prin simplul fapt că a legat lucrul altuia înseamnă că legatul este nul, dacă a întrebuințat forma per
vindicationem fie că a știut, fie că n-a știut că lucrul îi aparține. Și invers, dacă a legat lucrul altuia prin
forma per damnationem legatul e valabil chiar dacă testatorul a crezut că lucrul îi aparține. Era deci o
aplicație a formalismului.
Acest sistem avea defecte deoarece impunea testa torului, când voia să facă un legat per
vindicationem să cerceteze dacă este proprietar quiritar, cercetare destul de grea odată cu creșterea
raporturilor economice.
Senatusconsultul neronian ca o reacție contra formalismului avea de scop ca legatarul să n u sufere
de faptul că testatorul ar fi legat din eroare per vindicationem un lucru pe care -l credea al lui. Prin
urmare acest senatusconsult nu a dispensat pe testator de a recurge la o formulă sacramentală, ci a
decis că dacă formula folosită este greșită în raport cu obiectul legat, legatul să fie valabil ca și când ar
fi fost făcut per damnationem. Deci trebuie să se caute intenția testatorului pentru a vedea dacă el a
știut sau nu că lucrul nu era al lui. Dacă a știut că lucrul nu era al lui și totuși a întrebuințat forma per
vindicationem, legatul va fi nul fără a putea fi considerat valabil per damnationem. Acest
senatusconsult marchează o etapă importantă în decăderea formalismului în materie de legate.
Inovația jurisprudenței :
Plecând de la acest sen atusconsult, jurisprudența a decis că întrucât un legat per vindicationem nul
e considerat valabil în forma per damnationem cu atât mai mult poate fi considerat ca atare un legat
per vindicationem valabil și că deci legatarul per vindicationem va avea totd eauna dreptul de a alege
între rei vindicatio (sancțiunea legatului per vindicationem) și actio ex testamento (sancțiunea legatului
per damnationem)
Epoca postclasică :
În sec. IV o constituție a fiilor lui Constantin dispensă de a întrebuința în testament e formule
solemne, dispensă aplicată și legatelor în același an (339).
Din acest moment cele patru forme de legate subzistă încă dar nu se mai deosebesc după formula
întrebuințată ci se caută intenția testatorului.
Reforma lui Iustinian :
Potrivit celor ară tate mai sus:
– legatul per vindicationem era sancționat prin rei vindicatio;
– legatul per praeceptionem prin actio familiae herciscundae (acțiunea pentru împărțirea
patrimoniului);
– legatul per damnationem, ca și legatul sinendi modo, era sancționat prin ac tio ex testamento.
Iustinian de decis că orice legatar va avea la dispoziția sa trei acțiuni:
– acțiunea reală (rei vindicatio), dacă testatorul n -a legat lucrul altuia sau când obiectul legatului nu
e un fapt;
– acțiunea personală (actio ex testamento) când acțiunea reală nu poate fi intentată;
– acțiunea ipotecară: testatorul putea, sub Iustinian, să -i constituie legatarului o ipotecă asupra
bunurilor succesorale care revin eredelui grevat, ipotecă care îi conferă legatarului dreptul de
urmărire și de prefe rință față de creditorii personali ai eredelui, dar nu și față de creditorii
defunctului deoarece legatele nu sunt executate decât după ce sunt plătite datoriile defunctului
conform regulii “nemo liberalis nisi liberatus” (nimeni nu poate să fie darnic pân ă ce nu -și plătește
datoriile).
Prin urmare, deși Iustinian întrebuințează o formulă generală, orice legatar are la dispoziție cele trei
acțiuni: reală, personală și ipotecară, este evident că legatarul nu poate să aibă totdeauna acțiunea
reală. El nu o va avea dacă legatul are drept obiect un drept de creanță, lucrul altuia, un fapt de
executat. În toate aceste cazuri trebuie să se mulțumească cu un drept de creanță și cu acțiunea
personală. Dacă din contră, legatarul poate să obțină proprietatea lucrului legat, el poate să aleagă
între revendicare și acțiunea personală ex testamento. Utilitatea acestei din urmă acțiuni apare mai
ales dacă lucrul a pierit prin faptul eredelui, legatarul nemaiavând revendicarea, exercită acțiunea
personală.
Justinian în ulti mă analiză n -a făcut decât să generalizeze rezultatele deja deduse de jurisprudență
din senatusconsultul neronian.
CONDIȚIILE LEGATULUI :
Condiții de formă :
– legatul trebuia să fie cuprins în principiu într -un testament;
– legatul trebuie făcut în cuvinte sole mne;
– legatul trebuia să ia loc în testament după instituirea de erede.
Condiții de fond :
– poate fi legatar numai cel care are capacitatea necesară pentru a primi legatul;
ACCEPTAREA MOȘTENIRI I. SANCȚIUNEA MOȘTEN IRII. LEGATE ȘI FIDE ICOMISE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 24 – numai eredele, în principiu, poate fi grevat cu un legat;
– pe la sfârșitul epocii vec hi a apărut așa numita regulă catoniană: legatul ca să fie valabil trebuia
să se fi putut executa în momentul când a fost făcut, adică în momentul când a fost făcut
testamentul → dacă nu ar fi putut să fie executat în acel moment din cauza unui motiv care însă
a dispărut până în momentul morții testatorului, legatul totuși era nul → dacă de ex. cineva lasă
un legat unei persoane propriul său lucru, legatul nu se poate executa, dar dacă acea persoană,
legatarul, vinde ulterior lucrul, dar înaintea morții tes tatorului, legatul tot nul este conform regulii
catoniene.
Libertatea de a dispune prin legat :
Libertatea de a dispune prin legat nu suferă nici o restricție în XII T. Funcția legatului în această lege
nu este decât o consecință a rolului pe care -l avea te stamentul. Testamentul nu avea ca funcție
îngrijirea cultului privat, ci transmiterea bunurilor, cel mai vrednic dintre sui heredes fiind desemnat ca
erede, căci în sarcina lui cădea executarea dispozițiilor de ultimă voință ale lui pater familias și deci
executarea legatelor. Suus heres instituit moștenitor avea deci funcția unui executor testamentar.
Grație testamentului, testatorul lăsa o parte din bunuri celui instituit, iar celelalte bunuri le distribuia prin
legate celorlalți sui heredes putând să ava ntajeze pe unii în detrimentul (paguba) altora, pe când în
cazul succesiunii ab intestat toți sui heredes veneau în mod egal la succesiune. Prin urmare funcțiunea
primitivă a testamentului roman a fost desemnarea unui suus heres pentru a asigura distribuir ea
bunurilor testatorului potrivit voinței sale, adică asigurarea executării legatelor. La lumina celor arătate
asupra funcției primitive a testamentului roman înțelegem pentru ce în XII T. și mult timp după ea
libertatea de a dispune prin legat nu era sup usă vreunei restricții.
Legatele nu erau destinate unor străini, ci tot sui heredes -ilor, numai că testatorul avea posibilitatea
să calce egalitatea care exista în succesiunea ab intestat.
Pe la sfârșitul epocii vechi, dat fiind noile condiții economice ca re au dus la o slăbire a legăturilor de
familie, s -a simțit necesitatea de a pune o frână libertății testatorului, ceea ce a avut loc prin trei legi
succesive:
Legea Furia testamentaria: interzicea ca un legat să aibă de obiect un lucru în valoare de mai m ult
de 1000 de ași.
Legea Voconia: interzicea ca legatarul să primească mai mult decât eredele.
Aceste două legi au avut ca scop să asigure eredelui o parte din succesiune, deoarece el era ispitit
să repudieze (refuze) succesiunea dacă legatele cu care era grevat erau prea mari. Aceste legi n -au
putut să -și îndeplinească scopul deoarece în primul caz testatorul putea lăsa mai multe legate fiecare
de 1000 de ași, iar în al doilea caz putea să lase mai multe legate mici. Acest scop a fost atins prin a
treia l ege.
Legea Falcidia: dispunea ca totdeauna eredele să aibă drept la sfertul moștenirii → în acest fel era
realizat interesul moștenitorului și totodată și interesul creditorilor, căci moștenitorul dacă n -ar fi avut
interes să primească moștenirea ar fi rep udiat-o și creditorii n -ar fi avut cui să se adreseze pentru a -și
realiza creanțele lor.
EFECTELE LEGATELOR :
În principiu legatul este dobândit în momentul acceptării succesiunii, căci numai în acest moment e
sigur că testamentul își va produce efectele și există o persoană căreia legatarul poate să se adreseze
pentru a -i cere executarea legatului. Însă în momentul morții testatorului are loc diei cessio.
Prin urmare drepturile legatarului se deschid la moartea testatorului, moment desemnat prin
expresia di es cedit, adică ziua (în care legatul va fi cules) se apropie. Într -adevăr în interesul legatarului
și al moștenitorilor săi, deschiderea dreptului la legat (diei cessio = apropierea zilei) trebuie să fie
determinată de un eveniment independent de voința e redelui grevat cu legat. Or acceptarea
succesiunii, act care dă testamentului eficacitatea sa și care prin urmare face definitiv dreptul
legatarului este un fapt dependent de voința moștenitorului care poate foarte bine să -l întârzie dacă
crede să aibă int eres la aceasta.
Iată pentru ce s -a decis că dreptul la legat se va deschide nu în ziua acceptării succesiunii, ci la
moartea testatorului.
În momentul când moștenitorul voluntar a acceptat moștenirea, legatarul dobândește definitiv
dreptul la legat. Acest moment este desemnat prin expresia dies venit, adică ziua (în care legatul va fi
cules) a sosit.
Deosebiri între legatar și eredele instituit :
– după părerea sabinienilor, părere care a triumfat, nu e nevoie ca legatarul să accepte legatul fiind
suficient ă acceptarea succesiunii de către erede, astfel că legatarul dobândește legatul chiar fără
voia lui; totuși e liber să -l repudieze (refuze); prin urmare legatarul nu trebuie să -și manifeste
voința de a accepta legatul, e presupus că l -a acceptat de vreme c e nu a declarat că -l repudiază
(refuză), tăcerea lui se consideră în sens afirmativ → din contră eredele instituit trebuie să
declare că primește sau repudiază succesiunea, tăcerea lui, după dreptul civil, nu poate fi primită
ca un consimțământ într -un sen s oarecare;
– legatul nu poate fi impus niciodată, legatarul totdeauna este voluntar, în deosebire însă de
eredele voluntar, el nu trebuie să declare că acceptă legatul → eredele instituit poate fi necesar
(e silit) sau voluntar (e de bună voie dar trebuie să declare că primește succesiunea);
ACCEPTAREA MOȘTENIRII. SANCȚIUN EA MOȘTENIRII. LEGAT E ȘI FIDEICOMISE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 25 – eredele instituit fiind succesor universal continuă persoana lui de cuius, succedă la toate
drepturile și obligațiile sale → legatarul, succesor particular (sau cum se mai spune cu titlu
particular), nu continuă pers oana testatorului și deci nu are de plătit datoriile defunctului;
– eredele nu poate fi instituit pentru un anumit bun, ci trebuie să culeagă totalitatea sau o cotă –
parte din moștenire; dacă testatorul a instituit o singură persoană și pentru un anumit luc ru,
pentru a nu se anula testamentul potrivit principiului “nemo partim testatus…” din favoare pentru
testamente mențiunea se consideră ca nescrisă iar eredele ia întreaga succesiune → legatarul,
din contră, este cu titlu particular și numai excepțional s -a admis un legat cu titlu universal
(legatul unei părți din succesiune).
2.6. FIDEICOMISELE .
Fideicomisul este o dispoziție de ultimă voință, adică pentru cazul morții cuiva, prin care o persoană
roagă pe cineva să facă sau nu facă ceva, să dea un lucru sau să nu înstrăineze un anumit bun, să
întrețină un mormânt sau să dea împrumut o sumă de bani.
Fideicomisul mult timp nu a avut sancțiune juridică, ci îndeplinirea lui rămânea la bunul plac al
persoanei grevate → este sancționat prima dată de Augustus. D e unde și numele de fideicomis, adică
ceea ce s -a încredințat bunei credințe a cuiva (fideicomissum). Persoana care a fost însărcinată de
testator poartă numele de fiduciar iar beneficiarul fideicomisului poartă numele de fideicomisar.
ORIGINE :
Originea fi deicomisului trebuie căutată în dezvoltarea relațiilor comerciale. Cei plecați în țări
îndepărtate nu mai aveau posibilitatea să facă formele cerute de testament. De unde necesitatea de a
crea un instrument juridic care să le permită fără forme să dispună de bunurile lor după moarte.
TRANSFORMĂRILE FIDEICOMISULUI :
Epoca veche :
Înainte de Augustus nimeni nu putea fi silit să execute fideicomisul. Aceasta înseamnă că
fideicomisul nu era recunoscut juridicește înainte de Augustus. În practică se putea însă, în ainte de
Augustus, ca eredele să jure că va executa fideicomisul. De altfel cenzorul declara infam pe cel care
nu executa fideicomisul. Însă pe noi ne interesează când fideicomisul primește o sancțiune juridică.
Nota cenzorială (dojana cenzorilor trecută î n registrele recensământului în dreptul celui vinovat) nu
este o sancțiune juridică, ci morală iar jurământul atrăgea numai o sancțiune religioasă.
Epoca clasică :
Apariția fideicomisului, adică recunoașterea lui în drept de către Augustus, prezintă o impor tanță
deosebită în istoria ideilor juridice. Grație fideicomisului cineva putea dispune chiar de întreaga sa
avere pentru epoca posterioară morții sale fără nici o formă, căci putea să greveze cu fideicomis pe
erezii ab intestat.
Toate formele cerute pentr u legate sau testament pot fi eludate grație fideicomisului care constituie
deci încă o lovitură dată formalismului. Dar August nu s -a gândit că prin recunoașterea fideicomisului
va da posibilitatea să se eludeze propriile lui legi caducare.
Din cauză că f ideicomisul era un mijloc de eludare a legilor a început, încetul cu încetul, să fie supus
legilor care prevedeau incapacități de ordin succesoral pentru anumite persoane. Anumite reguli de
fond din materia legatelor jurisprudența le aplica și fideicomisul ui, în timp ce libertatea de formă a
fideicomisului începe a se aplica și legatelor. Legatele și fideicomisele încep deci să se apropie, ceea
ce va duce sub Iustinian la fuziunea (contopirea) lor.
Epoca postclasică :
În dreptul lui Iustinian, legatele și fi deicomisele au fost contopite conform unei tendințe generale a
legislației lui Iustinian, tendință pe care am semnalat -o și în alte materii și pe care o vom mai întâlni.
Mișcarea de apropiere între legate și fideicomise începuse deja, după cum am văzut, di n epoca
clasică. Condițiile prea riguroase de valabilitate ale legatelor au fost atenuate în timp ce condițiile prea
largi de valabilitate a fideicomiselor au fost înăsprite, astfel că încetul cu încetul s -a ajuns sub Iustinian
la unificare. Această reform ă, unificarea legatelor cu fideicomisele, a fost precedată de două măsuri
legislative:
– printr -o constituție din sec. IV au fost suprimate formulele legatelor → din acest moment
testatorul a avut liberatea de a lăsa legate prin orice termeni ar fi vrut → fiind suprimate formele
solemne, în practică nu s -a mai putut uneori distinge legatele de fideicomise;
– Iustinian a redus cele patru feluri de legate la un singur fel → într -adevăr formulele solemne fiind
suprimate, pentru a determina efectele unui legat, trebuie să se caute intenția părților, operațiune
foarte grea → de aceea Iustinian a hotărât că va fi un singur feld e legat ale cărui reguli sunt
identice cu ale fideicomisului (caracterul unificator al legislației lui Iustinian).
În consecință fideicomi sarul, care nu avea decât un drept de creanță ca legatarul per damnationem,
avu de aici înainte trei acțiuni: reală, personală și ipotecară. De asemenea avea loc și în cazul
fideicomisului transferul imediat al proprietății.
Totuși rămân diferențe care n -au putut fi șterse, între dezrobirea directă prin testament și
fideicomisul de liberate:
– testatorul nu poate să dezrobească direct decât pe sclavul al cărui proprietar este în cele două
momente, cânt testează (își face testamentul) și când moare → din con tră poate să lase
libertatea prin fideicomis sclavului eredelui sau sclavului altuia;
ACCEPTAREA MOȘTENIRI I. SANCȚIUNEA MOȘTEN IRII. LEGATE ȘI FIDE ICOMISE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 26 – sclavul dezrobit direct devine, în momentul acceptării succesiunii, liber de plin drept, prin efectul
chiar al testamentului, în timp ce sclavul dezrobit prin fideicomi s primește libertatea de la erede
care devine patronul său.
FIDEICOMISUL DE FAMILIE :
Dispunătorul lăsa un bun unei persoane sub forma unui fideicomis cu condiția ca la rândul ei acea
persoană să lase acel bun urmașilor lor și așa mai departe.
Prin urmare a vem o serie de transmisiuni având fiecare ca dată moartea persoanei grevate → în
fideicomisul de familie fideicomisarul devine la rândul său fiduciar grevat în profitul unei alte persoane
și așa mai departe.
Prin fideicomisul de familie se mențineau bunuri le în aceleași familii pentru ca acestea să -și
conserve puterea economică și deci și cea politică.
Fideicomisul de familie este foarte important nu numai pentru că era frecvent la Roma, ci și pentru
că a devenit celebru în vechiul drept francez sub numele de substituție fideicomisară prin care familiile
nobile căutau să mențină averea în familie. Dreptul celui dintâi născut (privilegiul primogeniturii) nu era
suficient pentru a asigura păstrarea bunului în familie dacă cel care moștenea devenea risipitor.
Datorită substituției fideicomisare bunul devenea inalienabil, căci fideicomisarul era obligat de a păstra
bunurile până la moarte când le transmitea unei a doua persoane desemnate de dispunător.
COMPARAȚIE ÎNTRE LEGATE ȘI FIDEICOMISE :
Fideicomisul se deose bea de legate prin următoarele:
– legatele nu puteau fi puse decât în sarcina eredelui testamentar, în timp ce fideicomisul putea fi
pus în sarcina oricui primește ceva de la defunct, legatar, fideicomisar, erede ab intestat;
– legatele cereau testamenti f actio din partea testatorului și a legatarului, în timp ce fideicomisul
putea fi făcut de un peregrin în profitul altui incapabil → totuși senatusconsulte date sub Hadrian
interziseseră de a se lăsa fideicomise peregrinilor;
– legatele trebuiau să fie făcu te cu o anumită formulă, în timp ce fideicomisele puteau fi făcute fără
nici o formă, în limba greacă, fie chiar tacit sau prin simplu semn;
– legatele nu puteau, în principiu, să figureze decât în testament, în timp ce fideicomisele puteau fi
chiar orale;
– fideicomisarul nu dobândește decât un drept de creanță, pe când legatarul obține fie un drept de
creanță, fie un drept real, dreptul de proprietate;
– cererea fideicomisarului nu este judecată după principiile lui ordo, ci este judecată chiar de
magistr at (acțiunea care sancționează fideicomisul este o persecutio, intentată pe cale
administrativă) → prin urmare Augustus a sancționat fideicomisul dar nu pe cale civilă, ci pe cale
administrativă, cu alte cuvinte un proces cu privire la executarea unui fide icomis nu e dus în fața
pretorului urban pentru a fi tranșat potrivit principiilor lui ordo, ci înaintea consulului pentru a fi
tranșat chiar de el;
– un testator după ce instituie un erede nu avea dreptul de dispune din nou de averea sa, în tot
sau în par te, printr -o nouă instituire sau prin legat, în profitul unei alte persoane pentru cazul
când eredele său, după ce acceptase succesiunea ar fi murit, însă putea să roage pe acest
erede de a restitui la moartea sa unei persoane desemnate de el (testator) to talitatea sau parte
din succesiune, adică putea să facă ceea ce se numește un fideicomis de familie.
2.7. REZUMAT .
Sui heredeșii nu puteau repudia (refuza) succesiunea. Odată succesiunea deschisă în favoarea lor
le revenea de plin drept fără să fie nevoi e a-și manifesta voința într -un mod oarecare. Heredes
necessarii erau sclavii instituiți prin testament; de asemenea ei nu puteau repudia (refuza)
succesiunea, aceasta le revenea de plin drept. Ei veneau numai la succesiunea testamentară.
Heredes extranei erau moștenitorii străini sau voluntari (de bună voie). Ei nu erau erezi (moștenitori)
siliți, astfel că era necesară o acceptare (primire) a succesiunii.
Acceptarea succesiunii civile în epoca clasică avea loc în trei moduri anume prin cretio, acceptare
tacita sau acceptare expresa dar nesolemna.
Moștenirea civilă este sancționată printr -o acțiune care poartă numele de petiție de ereditate
(hereditatis petitio).
Legatul este o dispoziție prin care testatorul dispune, cu intenția de a gratifica pe o persoa nă numită
legatar, de bunurile sale socotite individual, nu în bloc.
Fideicomisul este o dispoziție de ultimă voință, adică pentru cazul morții cuiva, prin care o persoană
roagă pe cineva să facă sau nu facă ceva, să dea un lucru sau să nu înstrăineze un a numit bun, să
întrețină un mormânt sau să dea împrumut o sumă de bani.
2.8. TEST DE EVALUA RE.
1. care sunt modurile de acceptare a succesiunii civile în epoca clasică ?
2. care sunt caracterele legatelor ?
3. care sunt deosebirile dintre legate și fideicom ise?
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 27 – Unitatea de învățare 3 –
ORIGINEA, DEFINIȚIA ȘI ELEMENTELE OBLIGA ȚIEI. CLASIFICAREA
OBLIGAȚIILOR ȘI A CONTRACTELOR . ELEMENTELE CONTRAC TELOR
3.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. ………… …………………… ……………… 27
3.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. ……………………….. …………… 27
3.3.Originile obligației romane ………………… ………. ……………….. ………………. ………………….. ………… 27
3.4.Definiția și elementele obligației ……….. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 28
3.5.Clasificarea obligațiilor ……………………….. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 30
3.6.Clasificarea contractelor ……………………. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 32
3.7.Element ele contractelor …………………….. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 34
3.8.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… …….. .. 36
3.9.Test de evaluare …………………… ………………… ……………….. ……………….. ……………………. ……… 36
3.1. INTRODUCERE .
Această unitate de învățare urmărește familiarizarea studenților cu aspectele teoretice și practice
ale originii și evoluției obligației r omane . Astfel, studenții vor fi introduși în studiul elementelor obligației
și ale elementelor contractului . De asemenea cursanții vor fi familiarizați cu aspectele teoretice și
practice ale clasificării obligațiilor și ale clasificării contractelor .
3.2. COMPETENȚE .
să explice terminologia juridică latină, creație a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii și fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale și
regulile de drept ;
dezvoltarea capacității cursanților de a delimita elementele specifice fiecărei noțiuni
prezentate în această unitate de învățare, cât și de a decela raportul dintre acestea;
să explice și să interpreteze evoluția istorică a obligației romane, criteriile de clasificare a
obligațiilor și a cont ractelor, precum și elementele obligațiilor și ale contractelor .
3.3. ORIGINILE OBLIGAȚIEI ROMANE .
Originile obligației trebuie căutate în obiceiul nejuridic din epoca prestatală.
Faza I .
Atunci când membrul unei ginți suferea vreo pagubă în urma delictu lui (fapta nepermisă) a
membrului altei ginți, întreaga gintă a celui păgubit îi lua apărarea.
Faza II .
Într-un moment mai recent, dar tot în timpul comunei primitive, se admite ca delincventul și
păgubașul să se poată înțelege înlăturându -se astfel răzbun area victimei printr -o despăgubire.
Păgubașul însă chiar când intervenea împăcarea, ținea în lanțuri pe delincvent deoarece numai așa
era sigur că i se va plăti datoria.
Faza III .
Cu timpul victima a consimțit să dea drumul vinovatului, nu din motive de um anitate, ci pentru ca
acesta să -i poată procura valoarea cuvenită. S -a afirmat că păgubașul, liberând din lanțuri pe
delincvent, s -a bazat pe buna lui credință că va îndeplini promisiunea.
În realitate păgubașul n -a eliberat pe delincvent decât cu condiția de a lăsa în locul lui un ostatic, un
gaj viu, asupra căruia păgubașul putea să -și exercite dreptul său de răzbunare, dacă delincventul nu -și
îndeplinea promisiunea.
Așadar cel care promisese nu mai era obiect de executare iar ostaticul, deși era obiect d e executare
nu promisese nimic.
Obligația se descompunea în două elemente: datoria, element ce reprezintă situația delincventului;
răspunderea, element ce se referă la situația garantului.
Această distincție între datorie și răspundere, care se întâlnește și la alte poare vechi, a lăsat urme
incontestabile în dreptul roman din epoca veche. Astfel, vindex, un fel de garant, la origine n -a fost
decât un ostatic, zălog care lua locul pârâtului până în ziua înfățișării acestuia înaintea magistratului.
Faza IV .
Mai târziu păgubașul n -a mai legat pe ostatic care devenea obiect de executare numai dacă
delincventul nu -și îndeplinea promisiunea. Există deci un acord de voință între garant și păgubaș –
legătura materială, lanțurile, este înlocuită cu una juridică, obl igația.
Garantul se obligă să plătească delincventului: în caz că delincventul nu plătește, garantul devine
obiect de executare. Garantul se numește sponsor.
Caracterul primitiv al lui sponsor e dovedit prin următoarele:
a).obligația lui sponsor nu e trans misibilă la moștenitori, este deci o legătură strict personală,
atașată de persoana fizică a garantului, reminiscență a lanțurilor în care era ținut la origine;
ORIGINEA, DEFINIȚIA ȘI ELEMENTELE OBLIGA ȚIEI. CLASIFICAREA OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 28 b).sponsor se obligă întrebuințând forma pasivă a verbului spondeo, formă care -și are rostul da că
ne gândim că la origine sponsor nu promitea că va plăti el, ci că va plăti altul → se spunea dari
spondes (făgăduiești să se dea) și nu dare spondes (făgăduiești să dai);
c).atât garantul cât și debitorul, mai târziu, poartă același nume, sponsor, prin faptul că la origine
garantul nu avea o poziție accesorie unei alte obligații principale, și prin faptul că, după cum vom
vedea, debitorul a fost mai întâi propriul lui garant. S-a explicat noua situație a garantului dar fiind buna
sa credință, dat fiind î ncrederea pe care păgubașul a avut -o în el.
În realitate păgubașul obliga pe garant să jure, religia fiind instrumentul la care s -a recurs pentru
întărirea unei promisiuni verbale. Jurământul apare în vechiul drept roman ca un element formal care
permite t ransformarea unei simple convenții în contract, adică într -un izvor de obligații.
Prin urmare obligația cea mai veche este obligația contractuală, obligația care se naște dintr -un
contract și anume din acordul de voință dintre garant și păgubaș. Acest acor d de voință este însă
numai o convenție și ea nu poate naște obligații decât dacă era îmbrăcată într -o formă. Cea mai veche
formă a fost cea religioasă, religia fiind cel mai vechi instrument la care s -a recurs pentru a pune un om
sub dependența altui om.
Faza V .
Însă din momentul în care garantul își păstra libertatea de fapt nu mai era nici o piedică pentru ca
debitorul să devină propriul său garant, astfel că cele două elemente ale obligației (datoria și
răspunderea) se concentrează asupra unei singure p ersoane, delincventul.
Această etapă în dezvoltarea noțiunii de obligație a lăsat urme în dreptul roman deoarece acela
care cumpără un bun al statului trebuia să declare că -și asumă obligația de a plăti față de stat, cu alte
cuvinte trebuia să devină propr iul său garant.
Prin urmare debitorul principal, adevăratul debitor, devenea propriul său garant. Iată cum se explică
faptul că debitorul principal se numește sponsor ca și garantul. Urmă a vremurilor când debitorul era
garantul lui însuși.
Faza VI .
În fin e, considerându -se inutil ca cineva să devină propriul său garant, s -a ajuns ca delincventul să
se oblige direct, cele două elemente datoria și răspunderea contopindu -se într -o singură persoană.
Din cele de mai sus rezultă:
a).că primul debitor a fost gara ntul unui delincvent și primul creditor a fost păgubașul unui delict;
b).că prima convenție devenită contract izvor de obligații a fost convenția întărită prin jurământ între
garant și păgubaș;
c).că la origine garantul a fost ținut în lanțuri numai astfel consimțind păgubașul să renunțe la dreptul
său de răzbunare asupra delincventului;
d).că lanțurile au fost înlocuite prin contract datorită religiei care în acest moment a fost un
instrument progresist;
e).din acest moment s -a putut ajunge ca debitorul să se oblige, astfel luând naștere noțiunea de mai
târziu a obligației.
Originile obligației, astfel arătate, au lăsat urme în definiția obligației. Legătura materială, lanțurile, s –
au transformat într -o legătură de drept (vinculum iuris), cuvântul obligatio este format din ob și ligare=a
lega. Cuvântul solvere=a plăti în sensul originar înseamnă de dezlega.
Prin urmare din cele de mai sus arătate rezultă că originea obligației romane se confundă cu însăși
originea obligației contractuale, că obligația contra ctuală este mai veche decât obligația delictuală.
Într-adevăr formarea noțiunii de obligație delictuală este un produs tardiv al jurisprudenței romane.
Ea nu este anterioară primului secol al erei creștine și este verosimil că nu a fost socotită categorie
generală de obligații decât în secolul II sau la începutul secolului III.
Într-adevăr la întrebarea dacă victima este creditoare a prețului, Ulpianus (sfârșitul sec II -începutul
sec. III) răspunde în mod dubitativ “însă și dacă se datorează în baza unui de lict, ni se pare că (cel
lezat=păgubit) poate fi considerat în situația de creditor”.
CARACTERELE ORIGINARE ALE OBLIGAȚIEI ROMANE .
Obligația romană a avut la origine anumite caractere pe care nu le -a pierdut în totul niciodată, dar
care în decursul secolel or au primit unele abateri:
a).obligația este un raport între două persoane anumite, debitorul și creditorul → de aceea romanii
cu greu și în mod denaturat au admis că creanța sau datoria pot fi transmise la alte persoane →
procedeele de transmitere ale cr eanțelor și datoriilor le vom vedea mai târziu;
b).obiectul obligației, ca și persoanele, este definitiv fixat → iată pentru ce, după cum vom vedea,
romanii cu greu au admis că novațiunea (înlocuirea unei obligații printr -alta) poate să aibă loc astfel ca
obiectul noii obligații să fie deosebit de al vechii obligații;
c).crearea unui drept real nu poate face obiectul unei obligații → drepturile reale sunt create prin
moduri anumite: mancipațiunea, in iure cessio, tradițiunea → și aici s -au făcut cu timpul a bateri de la
concepția primitivă → anumite drepturi reale au fost create prin contract.
3.4. DEFINIȚIA ȘI ELEMENT ELE OBLIGAȚIEI .
Institutele lui Iustinian ne -au transmis următoarea definiție : “obligatio est iuris vinculum, quo
necessitate adstringimur al icuius solvendae rei, secundum nostrae civitatis iura” (obligația este o
legătură de drept prin care suntem siliți a plăti ceva potrivit dreptului cetății noastre).
ORIGINEA, DEFINIȚIA ȘI ELEMENTELE OBLIGA ȚIEI. CLASIFICAREA OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 29 Din această definiție, cea mai simplă pentru că ne pune în prezența unui singur creditor și a unui
singur debitor, rezultă următoarele elemente :
a).o persoană cu numele de creditor (subiect activ) care are dreptul să constrângă pe debitor a -i
plăti ceva ce acesta din urmă datorează primului;
Ideea de constrângere apare în definiție, în cuvintele “prin care suntem siliți”, ca și în expresia
“legătură de drept”.
Persoana creditorului nu apare direct în definiție, ci se face numai aluzie la ea, căci suntem
constrânși a plăti ceva creditorului. De asemenea expresia “legătură de drept” face aluzie la
persoanele între care este stabilită această legătură, adică la creditor și debitor.
b).o persoană numită debitor (subiect pasiv) care este silit să plătească ceva creditorului;
Romanii au întrebuințat destul de târziu cuvintele creditor și debitor, pentru creditor și debitor
(subiectele raportului juridic). Multă vreme atât debitorul cât și creditorul au fost desemnați prin cuvântul
reus, cuvânt care înseamnă parte într -un proces. Poate procesivi cum erau romanii s -au folosit de
acest cuvânt pentru a arăta că orice obligație dă naștere la un proces.
Vechii romaniști susțin că cuvântul creditor vine de la credo=a avea încredere, căci creditorul are
încredere în debitor. În realitate credo mai înseamnă și altceva, a da bani cu împrumut. Creditor vine
de la cr edo în sensul acesta din urmă. Creditor la început a desemnat numai pe creditorul unei sume
de bani și apoi a desemnat pe oricine căruia îi este datorat ceva.
De asemenea veche expresie aes alienum (datorie) implică faptul că debitorul a împrumutat banii
de la altul.
Dezvoltarea obligațiilor la Roma s -a făcut în jurul raporturilor dintre creditorul unei sume de bani și
debitorul unei sume de bani. Părerea vechilor romaniști e contrazisă, cum vom vedea, și de faptul că la
origine debitorul era ținut în lanțu ri de creditor iar mai târziu apare obligația garantului chiar înainte de
aceea a debitorului.
c).un obiect , adică o plată pe care trebuie să o facă debitorul față de creditor.
Însă prin plată nu se înțelegea numai remiterea unei sume de bani, ci ceea ce n umeau romanii
dare, facere, praestare.
Dare înseamnă a transfera proprietatea unui lucru, a constitui un drept real sau a plăti o sumă de
bani.
Praestare înseamnă a procura folosința unui lucru, fără a constitui un drept real. De ex. a remite
posesiunea un ui lucru. Astfel este în principiu obiectul obligației vânzătorului. De la cuvântul praestare
s-a format expresia juridică modernă prestație pentru a desemna obiectul oricare ar fi al obligației. Prin
urmare trecând din limba latină în terminologia juridic ă modernă sensul acestui cuvânt s -a lărgit.
Facere înseamnă a face orice altceva (ex. a construi o casă pentru creditor) sau chiar a nu face.
Din cele de mai sus se vede că există o deosebire între ordinea în care am enunțat termenii dare,
facere, praestar e și aceea a explicării date acestor termeni. Ordinea este aceea din textele romane. În
realitate e mai logic a vorbi mai întâi de praestare și apoi de facere, deoarece praestare este inclus în
sensul noțiunii lui facere. Mergând și mai departe cu analiza s-ar putea spune că și obligația de dare
este tot o obligație de a face, deoarece debitorul este obligat să facă transferul proprietății unui lucru,
adică este obligat să facă un act juridic.
Se pare că chiar romanii au ajuns să -și dea seama că obiectul ob ligației este numai facere; au
păstrat însă vechea diviziune dat fiind tendința lor conservatoare. În limba juridică (legi, acte) se
întâlnesc puse una lângă alta în mod constant cele trei expresii dare, facere, praestare.
În dreptul modern obiectul obliga ției constă în a da, a face și a nu face ceva. Cuvântul a da nu mai
are sensul din dreptul roman.
În dreptul roman a da înseamnă a transfera proprietatea. Aceasta înseamnă că, ulterior actului prin
care luase naștere obligația de a da, avea loc transferul proprietății lucrului printr -unul din mijloacele
cunoscute: mancipatio, in iure cessio, traditio (în dreptul roman contractele nu sunt translative de
proprietate, ci numai generatoare de obligații).
În dreptul modern a da înseamnă a transmite posesia lucru lui. Într -adevăr proprietatea a fost
transmisă din momentul actului creator al obligației. Prin acordul de voință se naște obligația și în
același timp se transmite proprietatea.
De aceea se poate spune că în dreptul modern obligația are un singur obiect c onstând dintr -un fapt
(a da și a face) sau o abținere de la un fapt (a nu face).
CONDIȚIILE OBIECTULUI OBLIGAȚIEI .
Obiectul trebuie să fie licit (permis):
Nu va fi licit obiectul promisiunii de a comite un delict (faptă nepermisă). Este nulă ca ilicită
convenția relativă la o succesiune viitoare, la o succesiune nedeschisă încă, deoarece nu trebuie să
dorești moartea nimănui, afară de cazul când persoana de a cărei succesiune e vorba și -a dat
consimțământul. În dreptul modern nu s -a admis astfel de convenți e nici chiar cu consimțământul
arătat. În concepția romană pactul asupra unei succesiuni viitoare este nul ca fiind imoral, pe când în
dreptul modern acest pact e nul deoarece succesiunea viitoare este un lucru care nu este în comerț,
adică nu poate face o biectul unui act juridic.
Obiectul trebuie să fie posibil :
Imposibilitatea poate fi juridică (ex. dacă se promite transmiterea proprietății unui lucru consacrat
zeilor, precum un templu, căci templul nu poate fi obiect de proprietate privată) sau fizică (e x. dacă se
ORIGINEA, DEFINIȚIA ȘI ELEMENTELE OBLIGA ȚIEI. CLASIFICAREA OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 30 promite de a da ceea ce nu există și nu poate să existe, precum un hipocentaur – animal fabulos
jumătate om, jumătate cal).
Obiectul trebuie să prezinte interes pentru creditor (de regulă pecuniar):
Acest interes nu există de ex. atunci când cin eva promite propriul lucru al creditorului, potrivit
principiului că ceea ce este al nostru nu poate deveni al nostru a doua oară.
Obiectul trebuie să constea dintr -o prestație pe care debitorul o procură creditorului :
Într-adevăr obligația în concepția ro mană este legătura de drept dintre două persoane anumite,
adică efectele actelor juridice se produc numai între părți nu și față de terți. Ca atare nu se poate
promite ceva în folosul altuia, nici a promite că altcineva va face ceva, adică fapta altuia.
Obiectul trebuie să fie suficient determinat :
Obligația este nulă atunci când obiectul ei nu este suficient determinat, de ex. promit grâu fără să
indic cantitatea. În acest caz obligația va fi nulă deoarece debitorul se poate elibera dând o cantitate
neînse mnată, ceea ce nu va prezenta nici un interes pentru creditor.
Cuvântul obligatio înseamnă deci legătura dintre două persoane anumite, de aceea dreptul
creditorului se numește nu numai drept de creanță, ci și drept personal. Dreptul personal este deci un
drept patrimonial, este un element al patrimoniului și nu trebuie să fie confundat cu drepturile
nepatrimoniale, de ex. drepturile de familie. Ceea ce caracterizează dreptul personal este că creditorul
nu se poate adresa decât debitorului pentru a cere plat a datoriei. Dacă debitorul a promis pe sclavul
Stichus pe care apoi l -a vândut, creditorul nu se poate adresa noului proprietar al sclavului.
Așadar din punct de vedere activ, adică al creditorului, obligația se numește și creanță, drept de
creanță sau dre pt personal, iar din punct de vedere pasiv, adică al debitorului, se numește și datorie.
Prin urmare prin cuvântul obligatio înțelegem chiar și dreptul creditorului.
Iustinian prin definiția de mai sus ne prezintă aspectul pasiv al obligației. Într -un sens mai larg
obligația desemnează întregul raport dintre creditor și debitor.
3.5. CLASIFICAREA OBLIGAȚ IILOR .
Obligațiile sunt de mai multe feluri (criterii de clasificare):
– după izvorul care le -a dat naștere;
– după sancțiune;
– după persoanele care participă la un raport juridic.
OBLIGAȚII CONTRACTUALE, DELICTUALE, CVASI -CONTRACTUALE ȘI CVASI -DELICTUALE .
Clasificarea cvadripartită (în patru părți) a obligațiilor, după izvorul lor, ne -a fost transmisă de
Iustinian și este criticabilă deoarece lasă în afară și alte izvoare de obligații, după cum vom vedea la
locul potrivit.
Clasificarea pe care ne -o dă Gaius este mai bună: contracte, delicte și alte tipuri de izvoare de
obligații în care am trecut cvasi -contractele și cvasi -delictele.
Obligațiile contractuale și obligațiile delictuale sunt acelea care se nasc respectiv din contract sau
din delict (faptă ilicită cauzatoare de prejudicii care dădea naștere la obligația delincventului de a
repara prejudiciul).
Expresiile de cvasi -contract și cvasi -delict sunt create de comentatorii moderni din două expresii
romane: “quasi ex contractu” (ca și dintr -un contract), “quasi ex delicto” (ca și dintr -un delict). Textele
spun relativ la anumite obligații că se nasc ca și dintr -un contract sau ca și dintr -un delict.
Obligații le cvasi -contractuale nu se nasc dintr -un acord de voință, adică dintr -un contract, dar nu se
nasc nici dintr -un fapt nepermis, adică dintr -un delict. Dar, deși nu se nasc dintr -un contract, aceste
obligații seamănă cu un contract. De ex. obligația tutorel ui față de pupil se aseamănă cu aceea a unui
mandatar, adică a unei persoane însărcinată prin contract de a face ceva. De aceea s -a spus că
obligația tutorelui este cvasi -contractuală, ca și când ar fi fost un contract, care în realitate nu există
deoarece tutorele nu poate încheia un contract cu pupilul său, adică cu persoana pusă sub tutelă. Tot
astfel este și gestiunea de afaceri, administrarea bunurilor cuiva fără a fi însărcinat de proprietar.
Prin urmare cvasi -contractul poate fi definit ca un fapt vo luntar și licit (permis) căruia i se recunoaște
calitatea de a produce anumite efecte juridice. În exemplele noastre nu există un acord de voință, prin
urmare nu există contract, dar sunt fapte licite care seamănă cu contractul de mandat.
Obligațiile cvasi -delictuale sunt acelea care se nasc din fapte nepermise care fapte totuși nu sunt
delicte, delictele în concepția romană fiind restrânse la număr.
OBLIGAȚII CIVILE ȘI OBLIGAȚII NATURALE .
Obligația în sensul de drept personal sau de creanță dă creditorulu i dreptul de a cere să fie
executată. Orice obligație sancționată cu o acțiune se numește obligație civilă. Obligația este executată
potrivit principiilor de procedură civilă, principii pe care le -am cercetat deja. Creditorul obține o sentință
de condamnar e contra debitorului. Sentința este apoi executată.
Există însă o categorie de obligații care poartă numele de obligații naturale, obligațiile naturale nu
sunt sancționate printr -o acțiune. Aceasta înseamnă că creditorul nu poate cere ca debitorul să
execu te obligația. Dar totuși dacă debitorul a executat de bună voie, dacă a plătit în cunoștință de
cauză, nu poate cere ulterior să i se restituie ceea ce a plătit, adică nu poate să repete. Din cauza
ORIGINEA, DEFINIȚIA ȘI ELEMENTELE OBLIGA ȚIEI. CLASIFICAREA OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 31 acestei imperfecțiuni, obligația naturală nu este consider ată de jurisconsulții romani ca o adevărată
obligație. Papinian nu vede aici decât o legătură de echitate (vinculum aequitatis). Alți jurisconsulți
afirmă că obligația naturală nu cunoaște nici debitor, nici creditor și numai în mod impropriu și abuziv
sunt întrebuințați acești termeni cu privire la ea.
Originea obligațiilor naturale :
Cazurile în care se recunoaște existența unei obligații naturale sunt limitate. În epoca veche n -au
existat. În epoca clasică au fost cunoscute numai o mică parte dintre ele, cele mai multe aparținând
dreptului din epoca post -clasică.
Se poate afirma că primul caz de obligație naturală s -a ivit în raporturile dintre sclav și terți. Sclavul,
potrivit dreptului civil, nu poate deveni în nume propriu nici creditor, nici debitor câ nd încheie un act cu
cineva; în numele stăpânului poate deveni creditor.
Totuși s -a admis de pretor că, sclavul încheind un act cu cineva, se naște în sarcina sa din acest
contract o obligație naturală. Deci obligația naturală a apărut în istoria juridică determinată fiind de
sclavie. Proprietarii de sclavi au dat sclavului posibilitatea să se oblige în acest mod pentru a i se ușura
operațiunile comerciale. Aceste operațiuni comerciale erau tot în interesul stăpânului, căci peculiul
adică bunurile agonisite de sclav îi reveneau stăpânului fie în timp ce trăia sclavul, prin faptul că prin
ele sclavul își dobândea eliberarea, fie la moartea sclavului.
Aceste obligații sunt incomplet sancționate datorită originii lor. Proprietarii de sclavi au văzut în sclav
întotdeauna un lucru, o res, și numai în măsura intereselor lor au dat efect actelor făcute de sclav.
De la cazul sclavilor, obligația naturală a fost recunoscută și în alte ipoteze ca: în contractele
încheiate de pater familias și persoanele de sub puterea sa sau în cazul lui capite minutus (cel care a
suferit o capitis deminutio).
Obligațiile naturale au trecut în dreptul modern numai că, față de dreptul roman, există următoarele
deosebiri:
a).unele cauze, care dădeau naștere obligațiilor naturale în dreptu l roman, în dreptul modern au
dispărut (sclavia, organizarea familiei, capitis deminutio), altele s -au menținut, deși sub alt aspect
(incapacitatea, nerespectarea formelor prescrise);
b).în dreptul roman efectele obligațiilor naturale nu sunt totdeauna ace leași, cu excepția unui singur
efect: obligația naturală nu e sancționată prin acțiune; astfel obligația naturală a sclavului nu se bucură
de toate efectele altor obligații naturale, nu pot fi de pildă garantate în anumite moduri; în dreptul
modern efectel e obligațiilor naturale sunt totdeauna aceleași;
c).în dreptul roman obligația naturală, în deosebire de dreptul modern, nu are totdeauna un caracter
voluntar, cu alte cuvinte uneori cel obligat natural poate fi silit să -și execute obligația, când i se opu ne
pe cale de compensație de către creditorul natural sau când, deși a plătit din greșeală, nu poate repeta
(cere îndărăt) deoarece, potrivit romanilor, una din condițiile acțiunii în repetire (lucrul nedatorat) nu
există în speță, căci lucrul se consideră datorat chiar dacă e vorba de o obligație naturală.
PLURALITATEA DE SUBIECTE (PERSOANE).
Nu la toate obligațiile participă un singur creditor și un singur debitor. În mod normal desigur
obligația este raportul dintre două persoane. Dar se poate întâmpla ca la obligație să participe mai
multe persoane în calitate de creditor sau în calitate de debitor. Acesta este pluralitatea de subiecte
(persoane).
Pluralitatea de subiecte prezintă două cazuri:
– când există mai mulți creditori sau mai mulți debitori care se găsesc pe picior de egalitate avem:
– obligațiile conjuncte;
– obligațiile solidare (coreale).
– când creditorii și debitorii nu sunt pe picior de egalitate avem:
– când există un creditor principal și un creditor accesor: adstipulatio;
– când există un d ebitor principal și debitori accesori sau garanți: adpromissio.
OBLIGAȚII CONJUNCTE ȘI OBLIGAȚII COREALE :
OBLIGAȚII CONJUNCTE . (un singur raport juridic și mai multe obiecte).
Atunci când mai multe persoane au promis împreună același lucru unui creditor sa u când un debitor
a promis același lucru în același timp mai multor creditori, principiul este că fiecare debitor nu va fi ținut
decât pentru partea sa iar fiecare creditor nu va avea dreptul decât la o parte din datorie, adică datoriile
și creanțele se di vid între părți. Aceștia sunt debitori sau creditori conjuncți.
Termenul de conjunct (unit) e oarecum ciudat pentru că fiecare creditor nu poate cere decât partea
sa iar fiecare debitor nu este ținut decât pentru partea sa.
Acest termen se explică prin fap tul că se referă la mai multe persoane care sunt legate împreună
printr -un raport juridic.
Prin urmare în mod normal în cazul pluralității de subiecte se aplică principiul diviziunii datoriilor și
creanțelor, principiu pe care romanii l -au cunoscut de timp uriu fiind înscris în XII T.
Cea mai importantă excepție de la acest principiu îl constituie obligațiile coreale (solidare).
OBLIGAȚII COREALE (SOLIDARE) . (mai multe raporturi juridice și un singur obiect).
Obligațiile coreale sunt obligații care -și au izv orul în voința părților și care apasă pentru tot pe fiecare
debitor și sunt pentru tot în profitul fiecărui creditor. Într -un text din Digeste se găsește cuvântul correus
ORIGINEA, DEFINIȚIA ȘI ELEMENTELE OBLIGA ȚIEI. CLASIFICAREA OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 32 de unde comentatorii ulteriori au format expresiile de obligație coreală și corealita te. Prin urmare părțile
se pot înțelege să înlăture principiul diviziunii datoriilor.
Obligațiile coreale prezintă două caractere esențiale:
– unitatea de obiect: oricare ar fi numărul creditorilor și debitorilor, obiectul datorat trebuie să fie
unul singu r, același.
– pluralitatea de raporturi obligatorii: în cazul unei obligații coreale avem tot atâtea raporturi
obligatorii câte subiecte sunt → este un raport obligatoriu distinct între fiecare creditor și fiecare
debitor, ceea ce explică de ce nulitatea u nuia din aceste raporturi nu atrage nulitatea celorlalte.
De ex. un pupil s -a obligat fără auctoritas tutoris.
Corealitatea este deci caracterul special al unor obligații, caracter care se opune diviziunii creanțelor
și al datoriilor.
Corealitatea poate fi activă sau pasivă:
– corealitatea activă: există atunci când o obligație este în profitul mai multor creditori → în acest
caz fiecare creditor poate cere întreaga datorie de la debitor.
– corealitatea pasivă: există atunci când obligația este în sarcina m ai multor debitori → în acest
caz creditorul poate cere de la oricare dintre debitori întreaga datorie.
După cum se vede corealitatea a fost creată în interesul creditorilor pentru ca:
– în cazul corealității pasive: lanțurile în care debitorul era încătuș at să devină și mai sigure și să
cuprindă cât mai multe persoane pentru ca creditorul să fie sigur să -și va putea realiza creanța.
– în cazul corealității active: să nu fie nevoie ca amândoi creditorii să urmărească pe debitor ceea
ce ocaziona pierdere de timp și de bani, ci un singur creditor putând să -i ceară întreaga datorie.
ADSTIPULATIO ȘI ADPROMISSIO :
Al doilea caz al pluralității de subiecte nu implică egalitatea dintre creditori și debitori; și aici ca și în
cazul precedent avem două situații după c um ne referim la creditori sau la debitori.
ADSTIPULATIO .
Când un creditor accesor se alătură creditorului principal printr -o stipulațiune avem ceea ce se
numește adstipulatio (stipulație alăturată) iar creditorul accesor se numește adstipulator.
Adstipula tio a fost creată în scopul de a da posibilitatea creditorului, care se găsea plecat la data
când debitorul trebuia să plătească, ca să fie înlocuit de o altă persoană (adstipulator) care să
încaseze datoria sau să urmărească în justiție pe debitor dacă nu voia să plătească.
Desigur că creditorul principal ar fi putut ajunge mai ușor la acest lucru dacă ar fi dat un mandat unei
alte persoane, dar contractul de mandat nu există încă în epoca veche, când a luat ființă adstipulatio.
De asemenea, ar fi putut fo losi corealitatea activă, dar în acest caz însemna că creditorul accesor
devine un adevărat creditor alături de creditorul principal, pe când adstipulator nu avea situația unui
creditor decât față de debitor, nu și față de creditorul principal, căruia treb uie să -i restituie tot ceea ce
primise.
ADPROMISSIO .
Adpromissio înseamnă o promisiune prin stipulație alături de promisiunea principală, promisiunea
debitorului, respectiv un act în baza căruia un debitor accesor se alătură debitorului principal promițând
același lucru.
Cu alte cuvinte adpromissor este un termen general care desemnează pe debitorul accesor sau
garant, garanții fiind de mai multe feluri, după cum vom vedea când ne vom ocupa de garanții.
Rolul debitorului accesor este de a -l pune pe creditor la adăpost de consecințele eventualei
insolvabilități a debitorului principal.
3.6. CLASIFICAREA CONTRAC TELOR .
Multă vreme contractul la romani nu era decât o convenție îmbrăcată într -o anumită formă. Însă
atunci când au apărut contractele consensuale, contractele lipsite de formă, care iau naștere din simplu
acord de voință, în ce le privește se poate spune că convenția a devenit un cuvânt sinonim cu
contractul.
Se pare să s -a ajuns la cuvântul contractus cu sensul de contract în modul următor: la origi ne
contractus însemna reunire, punere la un loc. Întrucât vânzarea se făcea în epoca veche, după cum
vom vedea, prin două acte separate, un act al cumpărării și un act al vânzării, vânzarea a fost definită
ca reunirea cumpărării și vânzării (contractus emp tionis venditionisque) iar mai târziu i s -a spus numai
contractus. Apoi cuvântul contractus a fost generalizat, a fost întrebuințat și pentru alte operațiuni
juridice. Cuvântul contractus nu apare în izvoare decât în secolul I al erei noastre.
Prin urmare dacă nu orice convenție este contract, orice contract implică o convenție, adică un
acord de voință.
DIFERITE CATEGORII DE CONTRACTE .
Contractele sunt de mai multe feluri. Noi le vom examina la locul potrivit pe fiecare în parte. Totuși
am socotit că o ve dere de ansamblu este necesară, mai ales că înainte de a ne ocupa de contracte
trebuie să vorbim despre efectele, stingerea și transferul obligațiilor precum și despre garanțiile
personale și reale care nu pot fi înțelese dacă nu se cunoaște cel puțin în m od general diferitele
contracte.
ORIGINEA, DEFINIȚIA ȘI ELEMENTELE OBLIGA ȚIEI. CLASIFICAREA OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 33 CONTRACTE SOLEMNE ȘI NESOLEMNE .
Contractele solemne pentru a lua naștere au nevoie de o formă solemnă, de o anumită formă.
Dreptul vechi a cunoscut numai contracte solemne. Spre sfârșitul epocii vechi apare totuși și primul
contract real, contract nesolemn mutuum.
Contracte solemne sunt:
– contractele verbale,
– nexum,
– contractul litteris.
Principalul contract verbal, stipulația, lua naștere printr -o întrebare și un răspuns folosindu -se un
verb spondeo (a promite), de ex. Făgădu iești oare (spondesne) să dai 100? Făgăduiesc (spondeo).
Nexum era o convenție care devenea contract prin prezentarea părților în fața magistratului. Prin
acest contract debitorul se obliga să presteze creditorului un anumit număr de zile de muncă, atunci
când nu putea să -și plătească datoria la termen.
Contractul litteris (prin înscris) lua ființă prin două însemnări în registrul bancherului.
Contracte nesolemne sunt:
– contractele reale,
– contractele consensuale,
– contractele nenumite.
Cu privire la această c ategorie de contracte Gaius ne dă o enumerare în care contractele nenumite
nu figurează pentru că nu erau încă recunoscute, de asemenea nici nexum nu apare în această
enumerare pentru că dispăruse cu mult înainte de Gaius.
Contractele reale sunt: mutuum, f iducia, gajul, comodatul și depozitul. Toate aceste contracte sunt
numite reale pentru că se nasc re, adică prin remiterea lucrului.
Mutuum este împrumutul în vederea consumației.
Fiducia servea la mai multe scopuri: astfel de ex. servea în scopul de a împ rumuta cuiva un lucru ca
să se folosească de el până la un anumit termen.
Gajul este contractul care se naște prin remiterea posesiunii lucrului de către debitor creditorului,
remitere însoțită de o convenție prin care creditorul se obligă să restituie luc rul dacă datoria garantată
va fi fost plătită.
Comodatul este împrumutul în vederea folosinței.
Depozitul este contractul prin care o persoană numită deponent transmite detențiunea unui lucru
altei persoane numită depozitar, transmisie însoțită de o conven ție prin care depozitarul se obligă să -l
păstreze și să -l restituie la cerere.
Contractele consensuale se nasc din simplu acord de voință fără să fie nevoie de vreo formă și
fără să fie nevoie de remiterea lucrului.
Contractele consensuale sunt în dreptul clasic: vânzarea, locațiunea, societatea, mandatul.
De la împăratul Zeno (sec. V) a mai fost încă un contract consensual: emfiteoza.
Relativ la contractele consensuale Gaius spune: “de aceea noi spunem că în aceste feluri (de
contracte) obligațiile se form ează prin consimțământ pentru că nu este nevoie de vreo formă verbală
sau de scris, ci este suficient ca aceia care fac contractul să consimtă”.
Vânzarea este contractul prin care o persoană se obligă a preda posesiunea liniștită a unui lucru în
schimbul u nui preț.
Locațiunea este contractul prin care o persoană se obligă a procura alteia folosința unui lucru sau
serviciile sale sau să execute o lucrare determinată în schimbul unei sume pe care cealaltă parte se
obligă a o plăti.
Societatea este contractul prin care două sau mai multe persoane se obligă să pună în comun un
bun sau activitatea lor în scop de a realiza un câștig.
Mandatul are de scop însărcinarea unei persoane numită mandatar de către o altă persoană numită
mandant a face în folosul mandantulu i anumite operațiuni.
Emfiteoza este contractul dintre proprietarul unei moșii și emfiteot (arendaș) care se obligă a plăti o
sumă de bani anual.
Contractele nenumite sunt acelea care au fost recunoscute ca atare, deși nu intră în nici una din
categoriile pe care le -am cercetat. Cu toate aceste contracte ne vom ocupa îndeaproape în cursul
expunerii. Aici dau numai unele noțiuni generale, indispensabile pentru înțelegerea instituțiilor
următoare.
CONTRACTE UNILATERALE ȘI BILATERALE .
Contractul unilateral este acela care face să nască obligații în sarcina numai a uneia din părțile
contractante, cealaltă parte având un drept corespunzător.
Contractul bilateral sau sinalagmatic face să se nască obligații și drepturi în sarcina ambelor părți.
De ex. stipulația es te un contract unilateral deoarece se naște o singură obligație și anume în
sarcina promitentului.
De ex. vânzarea este un contract bilateral deoarece se nasc obligații în sarcina cumpărătorului (ca
obligația de a plăti o sumă de bani) și obligații în sarc ina vânzătorului (ca obligația de a preda un lucru).
Nu trebuie să se facă confuzie între actul unilateral și contractul unilateral . Actul unilateral emană de
la o singură voință, de la un sigur individ, de ex. testamentul, pe când contractul unilateral im plică un
acord de voință ca orice alt contract. Prin urmare în mod necesar doi indivizi participă la formarea lui.
ORIGINEA, DEFINIȚIA ȘI ELEMENTELE OBLIGA ȚIEI. CLASIFICAREA OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 34 Contractele bilaterale sunt, după o expresie datorată comentatorilor moderni, perfecte sau
imperfecte.
Cele perfecte sunt contractele bilater ale propriu -zise, astfel cum le -am definit mai sus. Contractele
sinalagmatice perfecte sunt guvernate de regula interdependenței prestațiilor: executarea uneia din
părți depinde de executarea obligației celeilalte părți.
De ex. in vânzare vânzătorul va pre da lucrul dacă cumpărătorul va plăti prețul. Vom vedea însă că
cumpărătorul, prin abatere de la această regulă, trebuie uneori să plătească prețul deși nu i s -a predat
lucrul. În principiu se poate afirma că o parte poate să refuze să execute obligația sa până ce cealaltă
parte nu o execută pe a ei.
Cele imperfecte sunt acele contracte care în momentul formării lor sunt unilaterale, nasc obligații
numai în sarcina unei persoane; mai târziu dat fiind unele împrejurări accidentale se nasc obligații și în
sarcina celeilalte părți. de ex. mandatarul face cheltuieli cu ocazia îndeplinirii mandatului.
Prin urmare contractele unilaterale cu acest caracter special nu sunt trecute în categoria
contractelor unilaterale, ci formează o subdiviziune a contractelor bilate rale și anume contractele
bilaterale imperfecte. Însă numai obligația primă ne naște direct din contract, pe când obligația
ulterioară nu se naște din contract ci cu ocazia unui contract.
CONTRACTE DE DREPT STRICT ȘI CONTRACTE DE BUNĂ CREDINȚĂ .
Contractele de drept strict sunt cele sancționate printr -o acțiune de drept strict, ca de ex. stipulația.
Contractele de bună credință sunt cele sancționate printr -o acțiune de bună credință, ca de ex.
contractele consensuale.
În primul caz judecătorul pentru interpr etarea contractului va trebui să țină seama numai de termenii
întrebuințați, adică de intenția părților astfel cum rezultă din termenii actului, pe când în al doilea caz va
putea să țină seamă și de intenția reală a părților.
3.7. ELEMENTELE CONTRACTE LOR .
Romanii nu au formulat în această materie o teorie generală, ci ca în alte materii au procedat de la
caz la caz și observații chiar cu caracter general au fost făcute cu ocazia unor anumite spețe. Modernii
au formulat o teorie generală sintetizând observ ațiile risipite în diferite texte și în special în acelea
relative la stipulații, stipulația având la romani o importanță mare fiind forma generală de a contracta.
Contractele au două feluri de elemente:
– elemente esențiale: sunt cele fără de care un cont ract nu poate să existe (obiectul,
consimțământul, capacitatea).
– elemente accidentale: sunt cele care pot fi cuprinse sau nu de un contract fără ca lipsa lor să
aibă vreo influență asupra valabilității contractului (termenul și condiția).
ELEMENTE ESENȚ IALE .
Spre deosebire de dreptul modern cauza nu constituie o condiție de validitate a contractelor deși
uneori se ia în considerare.
1.OBIECTUL .
Când vorbim de obiectul contractului în realitate ne referim la obiectul obligației. Într -adevăr exact
vorbind obiectul contractului este de a da naștere unei obligații, adică se confundă cu efectele lui.
Deoarece obligația este produsul contractului, practic vorbind, se atribuie acest obiect al obligației chiar
contractului.
Ne reamintim că obiectul obligației est e prestația la care debitorul se obligă față de creditor,
prestație care poate să constea fie în obligația de a transmite proprietatea unui lucru, fie într -un fapt
oarecare, adică ceea ce se numește dare. facere, praestare.
În cazul în care un contract dă naștere la mai multe obligații, el va avea atâtea obiecte câte obligații
face să nască.
În sens strict, obiectul contractului constă în crearea unei obligații → în acest sens obiectul
contractului se confundă cu efectele sale (deoarece contractul are ca ef ect crearea unei obligații).
În sens larg, obiectul contractului se confundă cu obiectul obligației, care constă în prestația (dare,
facere, praestare) pe care debitorul trebuie s -o facă în folosul creditorului.
În dreptul roman contractul are funcția excl usivă de a crea obligații, care în sens restrâns constituie
chiar obiectul contractului, obligații care se execută prin acte ulterioare și distincte de contractul care le –
a dat naștere (ex. contractul de vânzare poate genera între părți obligația de transm itere a proprietății
asupra unui lucru → obligație care se execută prin intermediul unor acte precum mancipațiunea sau
renunțarea în fața magistratului → contractul nu este translativ de proprietate, ci numai generator de
obligații).
2.CONSIMȚĂMÂNTUL PĂRȚI LOR.
Consimțământul părților este manifestarea de voință a fiecărei părți în sensul dorit de cealaltă parte,
acordul dintre aceste două voințe formând o convenție. Orice contract implică un acord de voință.
Romanii numeau consimțământul “consensus” de la c um + sentire = a avea o părere cu celălalt.
Consimțământul uneori nu există (neseriozitatea, eroarea), uneori este viciat (teama, dolul).
Dolul și teama poartă și denumirea de vicii ale consimțământului, deoarece eroarea sau împiedică
contractul de a se na ște sau nu are nici un efect asupra contractului, de ex. eroarea asupra motivelor
care te -au determinat să închei actul.
ORIGINEA, DEFINIȚIA ȘI ELEMENTELE OBLIGA ȚIEI. CLASIFICAREA OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 35 Inexistența consimțământului :
a.NESERIOZITATEA (iocandi causa):
Acordul de voință nu există când o parte nu și -a dat consimțământul în mod serios, ci din distracție
(ex. actorul care a promis prin stipulațiune atunci când e pe scenă → în acest caz se consideră că
consimțământul nu există).
b.EROAREA (error):
Eroarea este credința greșită pe care o avem cu privire la un lucru (înțelegerea greșită a unor
împrejurări).
Dăm principalele cazuri când eroarea atrăgea la romani inexistența contractului:
1.ERROR IN NEGOTIO (eroarea asupra contractului, eroarea asupra naturii actului juridic):
Eroarea asupra naturii contractului se produce atunci câ nd o parte crede că participă la un anumit
act juridic iar cealaltă parte crede că e vorba de o altă operațiune juridică (ex. cineva crede că sumă de
bani îi este dată cu titlul de împrumut în timp de în realitate îi este dată cu titlu de depozit, adică în
păstrare).
!!! error in negotio nu era posibilă în cazul contractelor formale, căci natura contractului rezultă chiar
din forma întrebuințată.
2.ERROR IN PERSONA (eroarea asupra persoanei).
Eroarea asupra persoanei are loc când cineva crede că încheie un act juridic cu o persoană, în timp
de în realitate a încheiat acel act cu o altă persoană (ex. cineva primește cu împrumut o sumă de bani
de la Primus, în timp ce credea că a primit banii de la Secundus).
3.ERROR IN CORPORE (eroarea asupra lucrului).
Eroar ea asupra identității lucrului se produce atunci când o parte crede că obiectul contractului este
un anumit lucru pe când cealaltă parte crede că este un alt lucru (ex. cineva vinde pe sclavul Seius în
timp ce cumpărătorul crede că cumpără pe sclavul Phili ppus).
Error in corpore este deci eroarea asupra identității lucrului care face obiectul unui contract.
4.ERROR IN SUBSTANTIA (eroarea asupra substanței lucrului).
Prin eroare asupra substanței romanii înțelegeau numai eroarea asupra materiei lucrului sau asupra
sexului unui sclav (ex. cineva cumpără aramă crezând că e aur sau cumpără plumb crezând că e
argint ori o sclavă crezând că e vorba de un sclav).
Viciile de consimțământ – viciile consimțământului sunt în număr de două: teama și dolul.
a.TEAMA (metu s): teama este produsul unei violențe morale.
Teama este violența exercitată asupra unei persoane în scopul de a o determina să încheie
contractul. Teama nu duce la inexistența contractului ci numai la vicierea sa. Victima violenței dispune
de anumite mijl oace juridice prin care poate obține, e drept, pe cale indirectă, anularea contractului.
Romanii făceau distincția între:
– violența fizică este întrebuințarea forței fizice, ex. cineva silește pe altul să semneze ținându -i
mâna → nu există consimțământ, d eci nu există contract.
– violența morală este faptul de a provoca cuiva o teamă determinându -l a face un act juridic →
există consimțământ, deoarece partea a ales între a suferi răul cu care era amenințată și facerea
acelui act.
Romanii nu considerau în a cest caz contractul ca inexistent: “o voință constrânsă este totuși o
voință”. Potrivit dreptului civil contractul rămâne valabil. Este soluția pe care a dat -o mult timp dreptul
civil roman, care deci nu ținea seamă de violență ca viciu al consimțământului . Pretorul însă a permis
părții să nu execute contractul dându -i o excepție întemeiată pe teamă (exceptio metus) cu care se
paraliza acțiunea reclamantului și o acțiune întemeiată pe teamă (actio metus) prin care se ajungea la
anularea contractului.
b.DOLU L (dolus malus):
Se numește dol manoperele frauduloase, adică mijloacele viclene folosite de cineva pentru a
determina o altă persoană să facă un act juridic.
Romanii făceau distincție între:
– dolul bun (dolus bonus): nesancționat de drept (ex. dreptul de a lăuda în mod exagerat o marfă).
– dolul rău (dolus malus).
La dolus malus ne referim în cele ce urmează. Spre deosebire de metus (teamă), nu se ține seamă
decât de dolul comis de o parte contra celeilalte părți, nu și de dolul comis de un terț.
Dolul era sa ncționat printr -o acțiune relativă la dol (actio de dolo), care avea drept caractere
principale faptul că cel condamnat devenea infam și nu era acordată decât cognita causa (în
cunoștință de cauză), adică cunoscând împrejurările pretorul putea să o acorde sau nu.
Acestea fiind principiile, să vedem cum în mod practic se ajungea la înlăturarea contractului.
În cazul inexistenței contractului (neseriozitate, eroare) era de ajuns ca pârâtul să arate acest lucru
și pretorul refuza să acorde reclamantului formul a.
În cazul dolului și al violenței contractul nu era inexistent ci anulabil. Ne -am face o idee greșită dacă
am crede că actio de dolo și actio metus erau acțiuni în anulare. Aceste acțiuni duceau la anularea
contractului nu direct, ci indirect prin faptul că erau acțiuni arbitrarii.
Cu alte cuvinte judecătorul nu pronunța condamnarea decât dacă pârâtul nu executa ordinul său
prealabil de a satisface în anumit mod pe reclamant. Și pârâtul executa acest ordin căci altfel putea fi
condamnat la împătrit (actio metus) sau devenea infam (actio de dolo).
ORIGINEA, DEFINIȚIA ȘI ELEMENTELE OBLIGA ȚIEI. CLASIFICAREA OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 36 Prin urmare aceste două acțiuni penale au avut o importanță foarte mare în materie de contracte,
căci indirect asigurau anularea contractelor: erau deci mijloace, procedee de anulare nu însă acțiuni în
anulare.
Atât acțiunea relativă la dol, cât și acțiunea întemeiată pe teamă nu sunt acțiuni în anulare, ci numai
procedee în anulare, respectiv anularea contractului se face pe cale indirectă, în sensul că autorul
delictului (dol și teama în dreptul roman erau consid erate delicte) sau va renunța la prestația ce i s -a
promis, sau va restitui lucrul ori valoarea prestației.
ELEMENTE ACCIDENTALE .
1.TERMENUL (dies).
Termenul este un eveniment viitor și sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept.
Dacă p rin ajungerea la termen un drept devine exigibil, adică poate fi reclamat, termenul este
suspensiv.
Dacă prin ajungerea la termen un drept se stinge, termenul este extinctiv.
Să luăm exemple pentru fiecare caz.
Să luăm un exemplu de termen suspensiv: cinev a împrumută o sumă de bani cu obligația de a o
restitui la o dată anumită, de ex. la calendele lui aprilie (1 aprilie) ale anului în curs. Data de 1 aprilie
este un termen cert, întrucât se știe exact când va avea loc restituirea banilor. Este și un termen
suspensiv pentru că obligația de a plăti suma de bani datorată există din momentul contractului. Dar
această obligație nu este exigibilă, debitorul nu poate fi constrâns să plătească decât atunci când va fi
sosit termenul → dacă creditorul urmărește pe de bitor înainte de termen va fi respins și nu va putea
intenta a doua oară acțiunea deoarece dreptul său e stins fiindcă l -a dedus în justiție.
Să luăm un exemplu pentru termenul extinctiv: stipulez ca Secundus să -mi plătească o sumă de
bani anual (pe fiecar e an) cât voi trăi. Moartea mea constituie un termen căci este un eveniment viitor
și sigur. Acest eveniment însă, deși sigur, este nedeterminat, deoarece nu se poate ști când va avea
loc moartea mea. De aceea acest termen se numește incert (nedeterminat) în deosebire de cazul când
se știe când va avea loc acel eveniment (ex. 1 aprilie) adică când termenul este cert. El este și extinctiv
deoarece odată ce s -a realizat obligația dispare.
Dreptul civil roman nu a admis ca termenul să stingă o obligație căci o obligație nu putea să se
stingă decât printr -un act simetric, contrar, prin urmare stipulația nu putea fi desființată decât printr -o
acceptilatio. În ipoteza noastră înseamnă că chiar dacă moartea mea debitorul ar fi trebuit să continue
a plăti suma promi să moștenitorilor mei. Pretorul însă a intervenit și a dat debitorului o excepție pentru
a paraliza acțiunea creditorului. Iată deci și în acest caz o dovadă a înlăturării formalismului într -unul
din principiile sale de bază prin intervenția pretorului.
2.CONDIȚIA (condictio).
Condiția este un eveniment viitor și nesigur că se va întâmpla de care depinde nașterea sau
stingerea unui drept. Dacă prin realizarea unei condiții dreptul se naște, condiția este suspensivă. Dacă
prin realizarea condiției dreptul se stinge, condiția este rezolutorie.
Să luăm exemple pentru fiecare caz.
Exemplu de condiție suspensivă: “dacă Titius îți dă casa sa îmi promiți 1000? Promit.” Prin urmare
obligația de a plăti nu se naște decât atunci când Titius îți va da casa.
Exemplu de condiție rezolutorie: “dacă, în termen de trei luni din momentul încheierii contractului de
vânzare, nu vei plăti prețul obiectului vândut vânzarea va fi desființată”.
3.8. REZUMAT .
Obligația romană a avut la origine anumite caractere pe care nu le -a pie rdut în totul niciodată, fiind
un raport între două persoane anumite, debitorul și creditorul, o legătură de drept prin care persoanele
erau silite a plăti ceva potrivit dreptului cetății lor.
Elementele obligației erau debitorul, creditorul (subiectul pa siv, respectiv activ) și un obiect, adică o
plată pe care trebuie să o facă debitorul față de creditor (constând în dare, facere sau non facere și
praestare). Obiectul trebuie să fie licit, posibil, să prezinte interes pentru creditor, să constea dintr -o
prestație pe care debitorul o procură creditorului și să fie suficient determinat.
După izvorul lor, obligațiile puteau fi contractuale, delictuale, cvasi -contractuale și cvasi -delictuale.
După sancțiunea lor, ele puteau fi civile sau naturale. În sfârșit, după numărul de persoane participante
la raportul juridic respectiv, puteau fi conjuncte, coreale (solidare), ad stipulatio sau ad promissio.
Contractele puteau fi solemne (contractele verbale, nexum și contractul litteris) și nesolemne (reale,
consensuale și nenumite). De asemenea, mai puteau fi unilaterale sau bilaterale, de drept strict sau de
bună -credință.
Elementele contractelor se împart și ele în două categorii, anume elemente esențiale (obiectul,
consimțământul și capacitatea) și elemente accidenta le (termenul și condiția).
3.9. TEST DE EVALUA RE.
1. care sunt criteriile de clasificare a obligațiilor ?
2. care sunt criteriile de clasificare a contractelor ?
3. cum se ajungea în mod practic la înlăturarea contractului în cazul dolului ?
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 37 – Unitatea de învățare 4 –
EFECTELE OBLIGAȚIILO R: EXECUTAREA OBLIGAȚII LOR
4.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……………… 37
4.2.Competențe ………………….. ……………………. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 37
4.3.Modul de executare al obligației ……….. …………………. ……………….. ………………………… ………… 37
4.4.Obiectul ex ecutării obligației ……………… ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 37
4.5.Persoanele care participă la executarea obligației ………………….. ………………….. …………… 37
4.6.Locul exec utării obligației …………………… ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 42
4.7.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… …….. .. 42
4.8.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……… 42
4.1. INTRODUCERE .
Această unitate de învățare urmărește familiarizarea studenților cu aspectele teoretice și practice
ale efectelor obligațiilor, respectiv executarea obligațiilor . Astfel, studenții vor fi introduși atât în studiul
modului de executare al obligațiilor, cât și al obiectului executării obligațiilor . De asemenea cursanții
vor fi familiarizați cu aspectele teoretice și practice ale persoanelor care participă la executarea
obligației, precum și ale locului executării obligației .
4.2. COMPETENȚE .
să explice terminologia juridică latină, creație a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii și fiecărui concept juridic, să stăpân ească principiile fundamentale și
regulile de drept ;
dezvoltarea capacității cursanților de a delimita elementele specifice fiecărei noțiuni
prezentate în această unitate de învățare, cât și de a decela raportul dintre acestea;
să explice și să interpretez e regimul juridic al executării obligațiilor .
4.3. MODUL DE EXECUTARE A L OBLIGAȚIEI .
Obligația, în sensul de drept personal sau de creanță, are două efecte, un efect normal și un efect
accidental. Efectul normal al obligației constă în dreptul creditorul ui de a cere să fie executată iar
efectul accidental constă în dreptul creditorului de a obține daune -interese (despăgubiri) atunci când
obligația nu este executată sau este executată cu întârziere.
Executarea obligației este efectul său normal. Din punct de vedere al executării obligației trebuie să
cercetăm patru probleme:
– modul de executare al obligației;
– obiectul executării obligației;
– persoanele între care intervine executarea obligației;
– locul unde trebuie executată obligația.
Obligația este executată potrivit principiilor din procedura civilă, principii pe care le -am cercetat deja.
Creditorul obține o sentință de condamnare contra debitorului iar sentința este apoi executată.
Există însă o categorie de obligații, obligațiile naturale, care, după cum ș tim, nu sunt sancționate
printr -o acțiune.
4.4. OBIECTUL EXECUTĂRII OBLIGAȚIEI .
Din cauza unei particularități a procedurii formulare obiectul executării nu corespundea totdeauna
obiectului obligației. Într -adevăr în procedura formulară orice condamnare era pecuniară, adică trebuia
să aibă ca obiect o sumă de bani. Numai în anumite acțiuni, în mod indirect, cum am arătat când ne –
am ocupat de procedura civilă, debitorul putea fi silit să execute chiar obiectul obligației sale.
4.5. PERSOANELE CARE PART ICIPĂ LA EXECUTAREA OBL IGAȚIEI .
Pentru a cerceta această problemă trebuie să distingem în primul rând, după cum cel obligat este
un sui iuris sau un alieni iuris.
I.CEL CARE SE OBLIGĂ ESTE SUI IURIS :
În acest caz distingem trei ipoteze:
– a luat parte la cont ract chiar cel sui iuris;
– a luat parte la contract un sclav sau o persoană de sub puterea acelui sui iuris;
– a luat parte la contract un alt pater familias.
1.Pater familias ia parte la contract :
Este cazul cel mai simplu. La romani unul din principiile car e s-a menținut, cu unele excepții, de -a
lungul existenței dreptului roman a fost acela potrivit căruia un contract nu produce efecte decât între
părțile contractante.
EFECTELE OBLIGAȚIILO R. EXECUTAREA OBLIGA ȚIILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 38 2.Cel ce se află sub puterea cuiva ia parte la contract (acțiunile adiecticiae qualitatis ):
E drept că un pater familias putea să devină creditor prin cei aflați sub puterea sa fie liberi, fie sclavi.
Un text din Institutele lui Iustinian spune “vocea fiului se consideră a ta cu privire la acele lucruri care
pot fi dobândite ție”. Prin urmare tatăl se consideră că a vorbit prin persoana fiului. Dar în vechiul drept
pater familias nu putea deveni debitor prin actele celor puși sub puterea sa.
Însă operațiunile comerciale necesitau acte cu caracter comutativ, adică acte prin care devii creditor
numai dacă te obligi la rândul tău. Necesitățile comerțului au dus deci la găsirea unui procedeu juridic
care să permită unui sclav sau unui fiu să facă din pater familias nu numai un creditor dar și un debitor.
Pretorul a creat, formal vorbind, o serie de acțiuni date în cinci cazuri speciale în interesul
negustorilor, dintre care cităm pe cele mai însemnate:
– actio quod iusssu : în cazul când pater familias în mod expres l -a autorizat pe un sclav sau fiu al
său să facă un anumit contract, să dă contra lui pater familias o actio quod iussu (acțiune pentru că în
baza unei declarații speciale → iussum este o declarație prin care pater familias sau dominus își
asumă consecințele unui act);
– actio exercitoria : în cazul când pater familias l -a numit pe sclav sau pe fiu comandant al unui
vas care -i aparținea și care -i servea pentru comerț maritim → dacă alieni iuris a făcut diferite contracte
în această calitate, pretorul dă contra lui pater familias o actio exercitoria numită astfel de la cuvântul
exercitor care înseamnă armator (cel care echipează un vas și -l încarcă cu mărfuri pentru a fi vândute
la destinație). Prin urmare această acțiune a fost creată din cauza necesităților comerțului maritim →
terții nu contractau cu sclavul sau fiul de familie, comandant al vasului, decât dacă știau că pot să tragă
la răspundere pe armator. Iată de ce un text spune: “nimeni nu există care să nu cunoască utilitatea
acestui edict” → e vorba de edictul pretorului prin care s -a acordat acțiunea arătată.
– actio institoria : în ca zul când pater familias numește pe un sclav sau pe fiu conducător al unei
prăvălii, atunci el este ținut printr -o actio institoria, numită astfel de la cuvântul institor (cel pus să
conducă un comerț pe uscat) → pater familias e considerat că a dat o autor izație generală pentru toate
operațiunile în legătură cu comerțul respectiv.
În toate aceste cazuri pater familias va fi ținut in solidum, adică pentru tot, aceasta înseamnă că va fi
ținut să plătească cu tot ce are, cu toate bunurile sale.
– actio de pecu lio et de in rem verso (acțiunea cu privire la peculiu și la îmbogățire): dacă fiul de
familie sau sclavul își utilizează peculiul în scopul realizării unui comerț, fără știrea lui pater familias,
acesta va răspunde numai în limitele peculiului; dacă pater familias se îmbogățește prin acele acte, va
răspunde în limitele îmbogățirii sale.
– actio tributoria (acțiunea în repartizare): se intentează împotriva lui pater familias atunci când,
deși nu a autorizat pe cei aflați sub puterea sa pentru a face comerț cu peculiul lor, a cunoscut și a
tolerat aceste acte; el va răspunde în limitele peculiului iar creditorii vor fi satisfăcuți proporțional cu
valoarea creanțelor pe care le dețin, de unde și numele acțiunii.
Acțiunile adiecticiae qualitatis .
Toate aceste a cțiuni (actio quod iussu, actio exercitoria, actio institoria, actio de peculio et de in rem
verso, actio tributoria) poartă numele de acțiuni adiecticiae qualitatis, expresie care nu este romană ci
aparține comentatorilor posteriori. Acțiuni adiecticiae q ualitatis înseamnă acțiuni cu caracter alăturat.
Într-adevăr fiul obligă pe pater familias potrivit dreptului pretorian, dar se obligă și el însuși potrivit
dreptului civil → creditorul va avea deci doi debitori pe fiu și pe tată; de asemenea sclavul oblig ă pe
stăpânul lui potrivit dreptului pretorian, dar și el este ținut de o obligație naturală. Deci la un debitor se
alătură și altul. De unde și numele de “acțiuni cu caracter alăturat”.
Acțiunile adiecticiae qualitatis nu sunt acțiuni independente, de sin e stătătoare. Ele nu sunt decât
acțiunile contractului respectiv date contra lui pater familias cu formula modificată în acest scop.
De ex. în cazul unei vânzări, acțiunile empti și venditi sancționează obligațiile părților, adică
respectiv ale vânzătorulu i și ale cumpărătorului. Dacă vânzarea a fost încheiată de un fiu sau un sclav
se vor da acțiunile obișnuite (acțiunea empti sau venditi) contra lui pater familias dar, după caz, aceste
acțiuni vor purta denumirea specială – quod iussu, exercitoria, instit oria, de peculio et de in rem verso,
tributoria.
3.Un alt pater familias ia parte la contract :
Principiul “res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest” (contractul încheiat între
unii nici nu vatămă, nici nu profită altora).
Potrivit prin cipiului de mai sus contractul poate să producă efecte numai între părțile contractante.
Părțile contractante sunt:
– persoanele care participă la act;
– moștenitorii acestor persoane (moștenitori care le continuă persoana);
– creditorii lor chirografari (credit orii care nu sunt titularii unui drept real).
Orice altă persoană va fi un terț, chiar când partea va fi voit să lucreze în numele acelei persoane ca
mandatar căci nereprezentarea este un principiu general al dreptului roman. Prin urmare în principiu
contr actele nu pot să aibă efect decât între părți și nu față de terți.
Principiul de mai sus își găsește aplicarea în alte trei principii mai secundare față de primul:
– principiul nereprezentării în actele juridice;
– principiul nulității stipulației pentru altul ;
– principiul nulității promisiunii pentru altul.
EFECTELE OBLIGAȚIILO R: EXECUTAREA OBLIGAȚII LOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 39 Principiul nereprezentării în actele juridice :
Vechii romani nu admiteau că un pater familias poate deveni creditor sau debitor în baza unui
contract încheiat de o persoană străină, de un alt pater familias. Efectele actului se produceau asupra
persoanei celui care încheiase actul întrucât nu putea să existe reprezentare.
Cu timpul romanii au admis derogări (abateri). Însă romanii nu au ajuns nici chiar în ultimul moment
al dreptului lor să admită reprezentar ea în contracte în mod general. Prin urmare nereprezentarea fiind
regula și reprezentarea fiind excepția, urmează să cercetăm în ce cazuri era admisă reprezentarea în
contracte la romani.
REPREZENTAREA :
Definiție :
Prin reprezentare se înțelege acel sistem juridic în virtutea căruia un pater familias devine creditor
sau debitor printr -un contract încheiat de un alt pater familias → pater familias care încheie contractul
se numește reprezentant și pater familias în numele căruia se încheie contractul se numeș te
reprezentat.
Felurile reprezentării :
Reprezentarea din punct de vedere al efectelor este perfectă și imperfectă iar după calitatea
reprezentantului este activă și pasivă.
Reprezentarea este perfectă când raportul juridic se stabilește direct între repre zentat și terț,
persoana reprezentantului dispărând cu totul, nedevenind deci nici debitor nici creditor.
Reprezentarea este imperfectă atunci când reprezentatul se obligă alături de reprezentant.
Reprezentarea se numește activă sau pasivă după cum repreze ntantul intervine în contract în
calitate de creditor sau în calitate de debitor.
După cum am spus mai sus, romanii au consacrat regula nereprezentării. Asta înseamnă că dacă o
persoană însărcinează pe alta să facă un act, actul își produce efectele între cei care au luat parte la
act. cu alte cuvinte, cel pe care l -am însărcinat – reprezentantul – devine creditor sau debitor, nu eu
care l -am însărcinat – reprezentatul.
Efectele actului se produceau deci numai între reprezentant și partea contractantă (terț în raport cu
reprezentatul) → reprezentantul devenit prin acel act creditor sau proprietar trebuie ca prin operațiuni
ulterioare și distincte de act să treacă ceea ce a dobândit de pe urma însărcinării primite asupra
reprezentatului. Romanii au admis la î nceput reprezentarea imperfectă și numai mai târziu și în puține
cazuri reprezentarea perfectă.
Originea și evoluția reprezentării :
Înainte de marile cuceriri romanii se ocupau cu agricultura. Familia romană era un grup de persoane
care muncea sub autorita tea acelui pater familias sub puterea căruia se găsea. Actele juridice nu erau
numeroase. Pe de altă parte pater familias putea dobândi prin intermediul acelora care se găseau sub
puterea sa fie liberi fie sclavi. De aceea multă vreme romanii nu au cunoscu t reprezentarea, nici măcar
cea imperfectă.
Mai târziu romanii, în urma îmbogățirii lor consecință a cuceririlor, nu se mai ocupau ei înșiși de
afacerile lor, ci le încredințau altor persoane. Pe de altă parte negustorii romani care încheiau afaceri în
diferite locuri în același timp aveau nevoie de cineva care să -i reprezinte acolo unde nu se găseau.
Prin urmare ceea ce explică în ultimă analiză apariția reprezentării este volumul mărit al afacerilor.
Numai când necesitățile economice au cerut încheierea u nor acte prin persoane libere, altele decât
cele alieni iuris, apare reprezentarea care însă la romani nici măcar în dreptul lui Iustinian nu a ajuns să
fie recunoscută ca un principiu general (ne referim firește la adevărata reprezentare, reprezentarea
perfectă). Iată motivele care au determinat apariția reprezentării.
Reprezentarea imperfectă (reformele pretorului și ale jurisconsulților):
Necesitățile comerțului cereau deci uneori ca un cetățean, un pater familias, să se poată obliga nu
numai printr -un sclav sau fiu dar chiar printr -un alt pater familias.
Pretorul este cel dintâi care a deschis calea reprezentării. El a admis ca acțiunile exercitoria și
institoria să fie date chiar și în cazul când un pater a însărcinat pe un alt pater să facă pe socoteal a sa
un comerț pe care sau pe uscat.
Grație jurisconsulților s -a făcut un pas și mai departe și s -a admis că, chiar dacă nu e vorba de o
afacere comercială pe mare sau pe uscat, ci civilă adică de o operațiune obișnuită, totuși reprezentatul
va fi ținut pr intr-o acțiune asemănătoare acțiunii institoria, acțiune numită de comentatori actio quasi
institoria.
Prin urmare în cazul unui mandat, mandatarul (reprezentantul) va fi considerat ca un institor și terțul
care devenise creditor tratând cu el va avea acți unea quasi institoria contra mandantului
(reprezentatului).
În toate aceste cazuri vedem că se dă o acțiune contra reprezentatului. Dar nu vorba decât de o
reprezentare imperfectă deoarece și reprezentantul este obligat alături de reprezentat.
Desigur însă că terțul nu poate să cumuleze cele două acțiuni. Cu alte cuvinte nu poate să intenteze
ambele acțiuni, acțiune directă contra reprezentantului și acțiunea utilă contra reprezentatului, ci trebuie
să aleagă între ele.
De asemenea mai trebuie să observăm c ă reprezentarea imperfectă s -a admis numai când
reprezentatul se obligă, devine debitor. Când reprezentatul a dobândit o creanță nu s -a admis nici
măcar reprezentarea imperfectă, numai reprezentantul având drept la acțiune.
EFECTELE OBLIGAȚIILO R. EXECUTAREA OBLIGA ȚIILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 40 Numai o singură excepție s -a adm is, un singur caz de reprezentare perfectă activă, după cum vom
vedea mai jos.
Reprezentarea perfectă :
Romanii au cunoscut principiul reprezentării perfecte numai din punct de vedere activ într -un singur
caz iar din punct de vedere activ și pasiv numai în două cazuri.
– Reprezentarea perfectă activă (cazul reprezentantului insolvabil):
Romanii au admis reprezentarea perfectă activă într -un singur caz, cazul reprezentantului insolvabil
(în neputință de a plăti).
După principiile generale, atât ale dreptului civil cât și ale dreptului pretorian, creanța e dobândită de
reprezentant → dacă însă reprezentantul devine insolvabil, s -a admis de către dreptul pretorian ca
creanța dobândită pe seama reprezentatului să nu devină bunul comun al creditorilor reprezentant ului
printre care ar figura și reprezentatul căruia nu i -ar reveni decât o mică parte din valoarea creanței.
Cu alte cuvinte reprezentatul nu are decât un drept personal ceea ce înseamnă că dacă
reprezentantul devine insolvabil, reprezentatul vine în concu rs cu ceilalți creditori și nu primește decât o
cotă-parte din valoarea creanței.
Prin urmare în acest caz cu totul excepțional dreptul pretorian a admis ca creanța să treacă asupra
reprezentatului.
– Reprezentarea perfectă activă și pasivă (cazul împrumut ului în vederea consumației și al plății
lucrului nedatorat):
Dreptul roman a admis în două cazuri reprezentarea perfectă atât din punct de vedere activ cât și
pasiv.
a).în cazul unui mutuum (împrumut în vederea consumației).
Cel care se împrumută pentru a ltul sau împrumută pe cineva în numele altuia nu devine nici debitor
nici creditor, ci rămâne străin contractului real numit mutuum (împrumutul de consumație) → debitor
sau creditor este cel reprezentat.
De ex. însărcinez pe Primus să remită cu titlu de îm prumut o sumă de bani lui Secundus. Creanța
este dobândită de mine nu de Primus, reprezentantul meu. Sau voind să iau cu împrumut o sumă de
bani de la Secundus, însărcinez pe Primus, reprezentantul meu, să se împrumute și deci să primească
banii. Eu sunt c el care devine debitor iar nu Primus.
În cazul lui mutuum avem deci o reprezentare perfectă activă și pasivă. Explicația rezidă în faptul că
mutuum se realiza printr -o tradițiune. Or se admisese în dreptul clasic că tradițiunea poate fi făcută și
prin alt pater familias, consecință a noilor idei în materie de posesiune.
b).în cazul plății lucrului nedatorat.
Reprezentantul meu face o plată potrivit însărcinării pe care i -am dat -o, plată pe care greșit am
crezut că trebuie să o fac. → eu, nu reprezentantul m eu, voi avea acțiunea în repetire, acțiunea pentru
a cere să mi se restituie ceea ce am plătit.
De asemenea, dacă eu însărcinez pe reprezentantul meu de a primi o plată pentru un lucru
nedatorat, eu sunt cel care devin debitor, nu reprezentantul meu.
Princ ipiul nulității stipulației pentru altul (nimeni nu poate stipula pentru altul – Ulpian
D.45.1.38.17):
Stipulația pentru altul este stipulația în interesul altuia. Iată un ex. Primus vinde casa sa lui
Secundus și se înțelege printr -o stipulație cu Secundus ca acesta să plătească prețul casei unei alte
persoane Tertius.
Actul acesta este nul în ce privește pe stipulant, pe Primus, deoarece pentru a avea un drept trebuie
să ai un interes pecuniar. Or Primus n -are acest interes deoarece n -a stipulat pentru el ci pentru altul.
Actul e nul și față de Tertius deoarece el n -a participat la act.
Romanii exprimau nevalabilitatea prin regula “nemo alteri stipulari potest” (nimeni nu poate stipula
pentru altul). Regula acesta deși este formulată numai pentru stipulație , privește toate contractele.
Însă încă în epoca veche s -a ajuns în mod indirect ca astfel de contracte să -și producă efectele.
Într-adevăr după ce avea loc stipulația în favoarea terțului, stipulantul încheia cu aceeași persoană un
contract verbal prin ca re promitentul se obliga să dea o sumă de bani pentru cazul când primul contract
n-ar fi fost executat. Acest contract se numea stipulatio poenae, adică stipulația unei despăgubiri.
Desigur că primul contract rămâne tot așa de nul ca și mai înainte. Numai că promitentul îl va
executa căci altfel va trebui să plătească suma de bani prevăzută în al doilea contract. Or această
sumă, prin ipoteză, e mai mare decât valoarea obiectului primului contract.
Principiul nulității promisiunii pentru altul (nimeni nu po ate promite fapta altuia – Ulpian
D.45.1.38.pr. puțin diferit):
Promisiunea pentru altul este promisiunea pentru faptul altuia. Să luăm și de data aceasta un
exemplu: Primus promite lui Secundus că Tertius îi va preda un sclav.
Nici acest contract nu este valabil căci nu poate fi obligat nici promitentul nici Tertius. Promitentul
pentru că n -a promis propriul său fapt iar Tertius pentru că nu a promis nimic.
Însă și aici pe cale ocolită s -a ajuns ca contractul să fie executat. În loc ca promitentul să promi tă
faptul lui Tertius, el va promite propriul său fapt și anume că va face în așa fel ca Tertius să facă un
anumit lucru.
În exemplul nostru ca spune: “promit că voi face în așa fel ca Tertius să predea pe sclavul Stichus”.
De data aceasta Primus promite p ropriul său fapt și contractul este valabil.
EFECTELE OBLIGAȚIILO R: EXECUTAREA OBLIGAȚII LOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 41 Dreptul clasic considera nevalabilă promisiunea pentru altul. Ulpian spune: “nimeni însă nu se
obligă promițând faptul altuia”. Principiul de mai sus nu se aplică decât contractului verbal.
II.CEL CARE SE OBLIG Ă ESTE O PERSOANĂ ALIENI IURIS SAU UN SCLAV :
Trebuie să facem distincție după cum ne situăm pe teren contractual sau pe teren delictual.
I.în materie contractuală :
În dreptul clasic fiul de familie se poate obliga natural, se poate obliga și civil întocmai ca un pater
familias numai că creditorul nu poate să -l urmărească decât dacă are bunuri personale, adică în cazul
unui peculium castrense. Sclavul se poate obliga numai natural.
II.în materie delictuală :
Pe teren delictual, atât sclavul cât și fiul de fam ilie se obligă conform dreptului civil. Însă delincventul
nu avea cu ce să repare paguba, nu avea patrimoniu, nu avea bunuri. El trebuia totdeauna să
răspundă cu persoana fizică, cu corpul lui. Pe de altă parte delincventul se găsea sub puterea altuia.
De aceea încă din cele mai vechi timpuri, dacă un sclav sau un alieni iuris comitea un delict contra
unei persoane străine familiei căreia aparținea, lua naștere răspunderea delincventului, în condiții mai
speciale dat fiind situația în care se găsea acesta f ață de șeful de familie.
Modul cum practic se realizează această răspundere cunoaște două faze: sistemul noxalității și
sistemul acțiunilor noxale.
Faza I – SISTEMUL NOXALITĂȚII :
Sistemul noxalității este caracterizat prin părăsirea delincventului de către pater familias, delincvent
care poate astfel să fie luat de victimă și supus răzbunării sale. Această părăsire se numește noxae
deditio (părăsirea delincventului) – abandonul noxal.
Prin urmare stăpânul nu era obligat să predea pe delincvent, era suficien t să permită ca vinovatul să
fie luat de victimă.
Însă dacă voia, stăpânul putea să plătească o sumă de bani, potrivit înțelegerii cu victima sau fixată
mai târziu de lege, și să sustragă astfel pe vinovat răspunderii victimei.
În acest sens se pot invoca numeroase texte. Un text spune: “este liber cel care are sub puterea sa
pe altul să nu se judece, dacă lasă pe acea persoană neapărată” (Gaius). Prin urmare pater familias
poate părăsi pe delincvent. Sau un alt text: “fapta sclavului nu trebuie să procure altă pagubă
stăpânului decât că este lipsit de el” (Paulus). Prin urmare delictul comis de cel care se găsește sub
puterea altuia nu cauzează acestuia altă pagubă decât aceea de a pierde pe delincvent.
Faza II – SISTEMUL ACȚIUNILOR NOXALE :
Prin urmare în s istemul noxalității nu există nici o obligație din partea stăpânului. Cu timpul însă s -a
observat că stăpânul nu are nici un mijloc ca să apere pe învinuit. El nu putea decât să ofere plata
pagubei. N -avea nici o posibilitate pentru a -și apăra lucrul și în același timp să evite plata pagubei,
dovedind netemeinicia pretențiilor victimei. Pentru acesta s -au creat acțiunile noxale.
Acțiunea noxală nu este constant reprezentată ca mijlocul prin care stăpânul întreprinde apărarea
autorului infracțiunii și sub ac est raport este frecvent opusă sistemului noxalității.
Se dă deci contra stăpânului o acțiune pe care victima e obligată s -o intenteze pentru a ști dacă
stăpânul își apără sau nu lucrul său.
Acțiunile noxale fiind date în interesul lui pater sau dominus (s tăpân), acesta dacă vrea poate să se
judece, dacă nu vrea să se judece nu e supus consecințelor la care este expus, cum am văzut la
materia procedurii, pârâtul în procesele obișnuite → refuzul de a apăra pe delincvent n -avea altă
consecință decât aplicarea abandonului noxal.
Condiții de exercitare ale acțiunilor noxale :
Condițiile de exercitare ale acțiunilor noxale au fost precizate în epoca clasică, aceste condiții fiind
în număr de patru:
1).să fie vorba de săvârșirea unui delict privat: în cazul unui de lict public nu putea exista acțiune
noxală → într -adevăr suma de bani care făcea obiectul acțiunii noxale era răscumpărarea răzbunării și
în această materie nu era admisă răscumpărarea → faptele păgubitoare ale animalelor au fost
asimilate delictelor priva te.
2).acest delict să fie comis de un alieni iuris: într -adevăr în mod normal răspunderea pentru un delict
o are delincventul → și aici răspunderea apasă asupra celui care a comis delictul → dacă totuși pater
familias e ținut să plătească o sumă de bani a ceasta se datorează faptului că delincventul fiind alieni
iuris nu are bunuri, nu are cu ce plăti, iar pater familias a acceptat să se judece. Fiul trebuie predat
printr -o mancipațiune (știm că la origine pater familias nu trebuia să predea pe delincvent, ci numai să -l
părăsească, să nu se opună la luarea de către victimă). Este interesant de observat că pater familias
poate să predea chiar cadavrul fiului sau sclavului deoarece, potrivit cu vechile idei religioase dreptul
de răzbunare se pate exercita chia r asupra cadavrului delincventului prin faptul că poate fi mutilat sau
să nu fie îngropat conform riturilor. Dacă era vorba de un animal, pater familias nu putea preda
cadavrul animalului pentru că dreptul de răzbunare nu se poate exercita asupra cadavrulu i unui animal.
3).delincventul să se găsească sub puterea lui pater familias contra căruia se intentează acțiunea
noxală în momentul lui litis contestatio: prin urmare nu are importanță faptul că delictul a avut loc pe
când alieni iuris se găsea sub altă p utere → într -adevăr pater are dreptul de a alege între a plăti o
sumă de bani sau de a părăsi, mai târziu a preda, pe delincvent → acest drept de alegere nu s -ar
putea exercita dacă nu ar avea pe delincvent sub puterea sa → prin urmare în această materie e ste
EFECTELE OBLIGAȚIILO R. EXECUTAREA OBLIGA ȚIILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 42 principiul că dreptul născut dintr -un delict urmează pe delincvent în diferitele situații prin care trece –
această regulă este exprimată prin adagiul latin “noxa caput sequitur” (delictul urmează pe individ) și
este bazată pe răspunderea proprie a del incventului nu pe răspunderea lui pater.
4).victima să nu -l fi avut mai înainte pe delincvent sub puterea sa: într -adevăr se presupune că în
acest caz a pedepsit pe delincvent exercitându -și dreptul de răzbunare asupra lui. Exemplu: Primus,
sclavul lui Sec undus, a furat de la Tertius. După furt Tertius cumpără pe sclav de la Secundus. Apoi
sclavul este vândut de Tertius lui Quartus. Tertius nu va putea să intenteze acțiunea noxală contra lui
Quartus.
E bine să subliniem faptul că pater familias sau dominus nu este obligat prin fapta fiului sau
sclavului. În realitate fiul sau sclavul sunt cei care se obligă prin delictele lor.
Principiul răspunderii proprii a delincventului și a nerăspunderii lui pater sau dominus ne dă cheia
pentru a înțelege diferitele sol uții pe care le întâlnim în această materie, în care se aplică principiul
noxa caput sequitur.
a).numai astfel putem înțelege cum acțiunea noxală e dată nu contra lui pater care -l are pe
delincvent sub puterea sa în momentul comiterii delictului, ci contra aceluia care -l are pe delincvent sub
puterea sa în momentul lui litis contestatio.
b).numai astfel putem înțelege pentru ce acțiunea noxală se stinge dacă sclavul a murit înainte de
litis contestatio → răspunderea pentru delict a dispărut prin moartea del incventului.
c).numai astfel putem înțelege de ce, când sclavul este dezrobit după comiterea unui delict, se dă
acțiunea directă contra lui, și nu aceiași acțiune cu titlu noxal contra stăpânului → acțiunea care
sancționează delictul își pierde caracterul noxal.
d).numai astfel putem înțelege de ce, când un liber devine sclav după comiterea unui delict, se dă
totuși acțiunea noxală contra stăpânului.
Toate aceste soluții nu se pot explica decât prin aceea că sclavul sau fiul de familie este
răspunzător prin delictele lor. Pater familias (șeful de familie) sau dominus (stăpânul) nu este
răspunzător.
Acest principiu al nerăspunderii lui pater duce la consecințe ciudate în cazul când faptul e comis de
un animal → fapta animalului nu constituie un delict, ci o p agubă specială asimilată delictului, pagubă
care poartă numele de pauperies. Acest fapt era sancționat printr -o actio de pauperie, acțiune noxală,
dată contra stăpânului → stăpânul nefiind răspunzător pentru fapta animalului, răspunde numai din
cauză că an imalul îi aparține → adevărata răspundere o poartă chiar animalul și dovadă e faptul că
stăpânul nu trebuie să plătească ceva dacă animalul moarte înainte de litis contestatio (Ulpian: “dacă
animalul ar deceda înainte de litis contestatio acțiunea va fi st insă”).
4.6. LOCUL EXECUTĂRII OBL IGAȚIEI .
Dacă părțile au prevăzut în contract locul executării, executarea obligației se va face în locul
prevăzut. Dacă nu s -a prevăzut în contract locul de executare obligația va fi executată în locul unde
acțiunea cred itorului poate fi intentată potrivit principiilor de competență. Problema locului de executare
capătă o importanță deosebită pe măsura creșterii statului roman. În principiu tribunalul competent era
acela în raza căruia se găsea domiciliul pârâtului.
Cu ac este observații sumare am terminat tot ceea ce aveam să vă spun cu privire la efectul normal
al obligației, adică cu privire la dreptul creditorului de acere să fie executată.
4.7. REZUMAT .
Obligația, în sensul de drept personal sau de creanță, are două efecte, un efect normal și un efect
accidental. Efectul normal al obligației constă în dreptul creditorului de a cere să fie executată iar
efectul accidental constă în dreptul creditorului de a obține daune -interese (despăgubiri) atunci când
obligația nu e ste executată sau este executată cu întârziere.
Din punct de vedere al executării obligației trebuie avute în vedere patru chestiuni, anume modul de
executare al obligației, obiectul executării obligației, persoanele între care intervine executarea
obligaț iei și locul un de trebuie executată obligația.
Obligația este executată potrivit principiilor din procedura civilă; creditorul obține o sentință de
condamnare contra debitorului iar sentința este apoi executată. Există însă o categorie de obligații,
obliga țiile naturale, care, după cum știm, nu sunt sancționate printr -o acțiune.
Există 5 tipuri de acțiuni adiecticiae qualitatis, anume actio quod iussu, actio exercitoria, actio
institoria, actio de peculio et de in rem verso și actio tributoria.
4.8. TEST D E EVALUA RE.
1. care sunt aplicațiile p rincipiul ui “res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest” ?
2. care sunt cele cinci acțiuni adiecticiae qualitatis ?
3. care sunt condițiile de exercitare ale acțiunilor noxale ?
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 43 – Unitatea de învățare 5 –
EFECTELE OBLIGAȚIILO R: NEEXECUTAREA OBLIGAȚII LOR
5.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……………… 43
5.2.Competențe ………………….. ……….. ………….. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 43
5.3.Efectul accidental al obligațiilor ……….. ……………………. ……………….. ……………………….. ………… 43
5.4.Cazurile în care neexecutarea obligației atrage plata despăgubirilor ……………….. …….. 43
5.5.Daunele -interese ………………….. ……………….. ……………….. ……………………….. ………………….. …….. 45
5.6.Rezumat ……………………… …………………………………… ……………….. ……………………… …….. .. 45
5.7.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……… 46
5.1. INTRODUCERE .
Această unitate de învățare ur mărește familiarizarea studenților cu aspectele teoretice și practice
ale efectelor obligațiilor, respectiv neexecutarea obligațiilor . Astfel, studenții vor fi introduși atât în
studiul efectului accidental al obligațiilor, cât și în cel al cazurilor în ca re neexecutarea obligației atrage
plata daunelor . De asemenea cursanții vor fi familiarizați cu aspectele teoretice și practice ale daunelor –
interese .
5.2. COMPETENȚE .
să explice terminologia juridică latină, creație a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii și fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale și
regulile de drept ;
dezvoltarea capacității cursanților de a delimita elementele specifice fiecărei noțiuni
prezentate în această unitate de învățare, cât și de a decela raportul dintre acestea;
să explice și să interpreteze regimul juridic al neexecutării obligațiilor .
5.3. EFECTUL ACCIDENTAL A L OBLIGAȚIILOR .
Efectul accidental al obligațiilor constă în dreptul creditorului de a obține daune -interese
(despăg ubiri) atunci când obligația nu este executată sau este executată cu întârziere.
Daunele -interese sunt judecătorești sau convenționale. Nu totdeauna însă neexecutarea obligației
atrage după sine plata despăgubirilor. Trebuie deci să cercetăm:
– cazuri în car e neexecutarea obligației atrage plata daunelor;
– daunele -interese: – judecătorești;
– convenționale.
5.4. CAZURILE ÎN CARE NEE XECUTAREA OBLIGAȚIEI ATRAGE PLATA
DESPĂGUBIRILOR .
Problema despăgubirii pentru neexecutarea obligației nu se pune când e vorba d e un lucru de gen,
ci numai când obligația are de obiect un corp cert.
În primul caz lucrul nu poate pieri și deci debitorul rămâne totdeauna obligat a se executa deoarece
e vorba de un lucru de gen, un lucru care face parte dintr -un grup (genus). Dacă de ex. Titius s -a
obligat să dea un sclav oarecare, pieirea lucrului nu se poate pune deoarece ar trebui să presupunem
că toți sclavii au pierit la un moment dat ceea ce e evident absurd.
În al doilea caz poate să existe imposibilitatea de executare deoarece e vorba de un corp cert, adică
de un lucru individual determinat, de ex. un anumit sclav, sclavul Stichus. Prin urmare trebuie să
plătească despăgubiri. Dar nu orice debitor, ci numai acela care e vinovat.
Relativ la vina debitorului unui corp cert trebuie să examinăm șase cazuri:
– mora;
– culpa;
– dolul;
– cazul fortuit;
– forța majoră;
– custodia.
1.MORA (întârzierea).
Mora este o întârziere care loc din vina debitorului sau a creditorului. Ea este deci de două feluri:
–mora debitoris;
–mora creditoris.
Mora debito ris (întârzierea debitorului):
Mora debitoris este întârzierea debitorului care nu -și plătește datoria, deși aceasta a ajuns la
scadență, adică este exigibilă, și debitorul a fost somat de creditor pentru a plăti.
Pentru ca debitorul să fie răspunzător tre buie pus în întârziere.
EFECTELE OBLIGAȚIILO R: NEEXECUTAREA OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 44 Condițiile punerii în întârziere :
Punerea în întârziere a debitorului necesită două condiții:
– întârziere vinovată (cessatio fraudulosa): debitorul, din vina lui, nu plătește la scadență; dacă
întârzierea debitorului nu este datora tă lui, ci unor împrejurări independente, debitorul nu va fi
pus în întârziere;
– o somație de a plăti pe care creditorul o face debitorului (interpellatio): somația nu trebuie să aibă
loc când cineva este debitor în urma unui delict, în special în urma un ui furt.
Romanii spuneau: “fur semper moram facere videtur” (hoțul se consideră totdeauna pus în
întârziere).
Efecte :
Efectul principal al punerii în întârziere a debitorului constă în trecerea riscurilor asupra debitorului,
efect care se exprimă prin term enii “perpetuarea obligației debitorului”. Cu alte cuvinte dacă sclavul
care a făcut obiectul obligației a murit, deși fără vina debitorului, după punerea lui în întârziere,
debitorul va trebui totuși să plătească valoarea sclavului.
Mora creditoris (întâr zierea creditorului):
Mora creditoris este întârzierea care are loc din vina creditorului care refuză să primească la
scadență (termen) plata.
Efecte :
Din momentul refuzului creditorului, debitorul nu mai e ținut să păstreze lucrul pe care trebuia să -l
predea. În vechiul drept debitorul putea să lase lucrul în stradă, de ex. niște butoaie. Mora creditoris
mai are efect să desființeze efectele punerii în întârziere a debitorului.
2.CULPA .
Prin culpă se înțelege orice neglijență sau neîndemânare pe care un b un administrator nu ar fi
comis -o.
Culpa e de două feluri: – culpa delictuală;
– culpa contractuală.
Culpa delictuală sau aquiliană este vina aceluia care prin activitatea sa nechibzuită a vătămat lucrul
altuia. Această vină era pedepsită de legea Aquilia → se ținea seama de o greșeală cât de mică. Însă
deoarece între părți nu există un raport contractual, nici una nu e ținută să facă ceva față de alta și deci
nu răspunde de omisiunile sale. Răspunderea pentru omisiuni a fost realizată în materie contractu ală.
Culpa contractuală este vina celui obligat printr -un contract, adică vina debitorului unui corp cert.
Această vină este un act sau o abținere făcută fără intenție și care a dus la pierderea lucrului datorat.
Numai în epoca clasică și numai în obligați ile de bună credință s -a admis că debitorul va răspunde nu
numai pentru actele sale dar și pentru că s -a abținut de a face ceea ce trebuia să facă, de ex. nu numai
pentru că a ucis pe sclavul Stichus pe care -l promisese, dar și pentru că acesta îmbolnăvind u-se nu i -a
dat îngrijirile necesare și sclavul a murit.
EPOCA POSTCLASICĂ :
În dreptul lui Iustinian noțiunea de culpă este mult deosebită față de noțiunea de culpă a dreptului
clasic. Iustinian distinge două feluri de culpe:
– culpa lata;
– culpa levis: – culpa levis in abstracto;
– culpa levis in concreto.
Culpa lata este vina grosolană, este culpa pe care n -ar comite -o cel mai neîndemânatic
administrator.
Culpa levis este vina ușoară.
Uneori ea este apreciată în mod abstract și comentatorii au denumit -o culp a levis in abstracto. Ea
se apreciază comparându -se activitatea debitorului cu cea a unui pater familias. Dreptul clasic nu
cunoștea, în această terminologie, decât culpa levis in abstracto.
Alteori culpa levis este apreciată în mod concret comparându -se activitatea debitorului cu modul
cum își administrează propriile bunuri, este așa numita culpa levis in concreto.
3.CULPA ȘI DOLUL .
Culpa, oricare ar fi, se deosebește de dol prin faptul că dolul este o vină intenționată, un act sau o
abținere cu voință în timp ce la culpă nu găsim elementul intențional.
Răspunderea debitorului este stabilită în baza criteriului utilității: în contractele unde nu are vreun
interes (ex. depozit, mandat) răspunde numai pentru dol, în contractele unde are interes (ex. fiducie,
comodat) răspunde atât pentru dol cât și pentru culpă.
4.CAZUL FORTUIT .
Cazul fortuit este faptul care a avut loc fără vina debitorului, acesta luând măsurile obișnuite pentru
a evita un astfel de fapt, de ex. furtul unui sclav fără vina debitorului.
5.FORȚA MAJORĂ .
Forța majoră este faptul căruia nu i -ar putea să reziste cel mai diligent om, de ex. un cutremur de
pământ.
EFECTELE OBLIGAȚIILO R: NEEXECUTAREA OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 45 COMPARAȚIE ÎNTRE CAZUL FORTUIT ȘI FORȚA MAJORĂ :
Asemănări :
– în ambele cazuri e vorba de un fapt care are loc fără vina debitorului;
– în ambele cazuri executarea obligației a devenit imposibilă fără vina debitorului și el este eliberat,
situație pe care comentatorii o exprimă prin adagiul “res perit creditori” (lucrul piere pentru
creditor).
Deosebiri :
– în cazul fortuit faptul ar fi putu t fi evitat prin precauții mai mari, care depășesc măsurile obișnuite
pentru a evita un asemenea fapt; la forța majoră faptul nu ar fi putut fi evitat oricâte măsuri s -ar fi
luat, căci el nu poate fi înlăturat prin voința omului.
6.CUSTODIA .
Unii debitori fie de plin drept (ex. comodatarul), fie în baza unei convenții exprese, sunt ținuți de
ceea ce se cheamă custodia. În sens comun custodia înseamnă pază. În materia noastră custodia
este termenul prin care romanii înțelegeau răspunderea obiectivă a debito rului (formă specializată de
răspundere), adică debitorul era răspunzător fie că avea vreo vină sau nu în pierirea obiectului care
trebuia să fie predat. Debitorul era ținut prin urmare și de cazul fortuit. El nu răspundea însă de forța
majoră.
Prin urmar e toate aceste cazuri se pot grupa în jurul ideii de vinovăție:
– vină neintenționată (culpa și mora);
– vină intenționată (dol);
– lipsă de vină (caz fortuit și forța majoră);
– nu se ține seama dacă este sau nu vină (custodia).
5.5. DAUNELE -INTERESE .
Partea ca re nu execută obligația sa și nu se găsea în nici una din situațiile care să o scutească de
răspundere trebuia să plătească despăgubiri.
Atunci când o obligație avea ca obiect un lucru oarecare (ex. un sclav) sau o lucrare (ex. facerea
unei statui) sau e v orba de o obligație delictuală, trebuia să aibă loc o evaluare în bani pentru ca
judecătorul să poată condamna pe pârât la o sumă de bani potrivit principiului condamnării pecuniare.
Această evaluare era făcută fie de judecător, fie de părți.
Daunele -interese sunt de două categorii, după cum sunt fixate fie de judecător, fie de părți: daune –
interese judecătorești și daune -interese convenționale.
Daune -interese judecătorești .
Judecătorul pentru a evalua paguba suferită de reclamant ținea seama de anumite reg uli dintre care
principala este aceea după care judecătorul trebuia să țină seama nu numai de paguba reală suferită
de reclamant, adică sărăcirea patrimoniului creditorului, ci și de câștigul de care a fost privat, situații pe
care romanii le desemnau prin expresiile corespunzătoare “damnum” (pagubă) și “lucrum” (câștig) și
pentru care modernii întrebuințează expresiile “damnum emergens” (paguba care se arată) și “lucrum
cessans” (câștig care lipsește).
Exemplu de damnum: cineva ucide pe sclavul altuia. Exe mplu de lucrum: cineva ucide pe sclavul
altuia care fusese instituit moștenitor.
Daune -interese convenționale (stipulatio poenae)
Chiar părțile puteau face această evaluare grație lui stipulatio poenae. Stipulatio poenae este o
stipulație obișnuită care ar e ca obiect o poena, adică o despăgubire în bani pentru cazul când stipulația
principală nu este executată.
Ex. “Făgăduiești să -mi dai pe Pamphil? Dacă nu mi -l vei da făgăduiești să dai 100?” Grație acestei
stipulatio poenae despăgubirile sunt fixate de di nainte, nu mai e nevoie ca reclamantul să dovedească
în ce măsură a fost păgubit.
În afară de această funcție, stipulatio poenae mai servește și în alt scop: în cazul unei stipulații
pentru altul, grație acestei stipulatio poenae promitentul executa contra ctul principal deși acesta era
nul.
În unele acțiuni, ca de ex. acțiunile arbitrarii, evaluarea este făcută de una din părți și anume de
reclamant care însă prestează jurământ că face evaluarea cu bună credință.
5.6. REZUMAT .
Efectul accidental al obliga țiilor constă în dreptul creditorului de a obține daune -interese
(despăgubiri) atunci când obligația nu este executată sau este executată cu întârziere. Daunele –
interese sunt judecătorești sau convenționale. Nu totdeauna însă neexecutarea obligației atrage după
sine plata despăgubirilor.
Cazurile în care neexecutarea obligației atrage după sine plata despăgubirilor sunt mora
(întârzierea, care poate fi atât a debitorului cât și a creditorului), culpa, dolul, cazul fortuit, forța majoră
și custodia.
EFECTELE OBLIGAȚIILO R: NEEXECUTAREA OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 46 Partea c are nu execută obligația sa și nu se găsea în nici una din situațiile care să o scutească de
răspundere trebuia să plătească despăgubiri. Atunci când o obligație avea ca obiect un lucru oarecare
sau o lucrare sau e vorba de o obligație delictuală, trebuia să aibă loc o evaluare în bani pentru ca
judecătorul să poată condamna pe pârât la o sumă de bani potrivit principiului condamnării pecuniare.
Această evaluare era făcută fie de judecător, fie de părți.
5.7. TEST DE EVALUA RE.
1. care sunt cazurile în car e neexecutarea obligației atrage plata despăgubirilor ?
2. care sunt condițiile punerii în întârziere ?
3. care sunt deosebirile dintre cazul fortuit și forța majoră ?
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 47 – Unitatea de învățare 6 –
MODURILE VOLUNTARE D E STINGERE A OBLIGAȚ IILOR. MODURI LE
NEVOLUN TARE DE STINGERE A O BLIGAȚIILOR
6.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……………… 47
6.2.Competențe ………………….. ……………….. …………. ……………….. ……………… ………………….. …………… 47
6.3.Modurile voluntare de stingere a obligațiilor ……………….. ……………….. …………………… ……… 47
6.4.Modurile nevoluntare de stingere a obligațiilo r…………………. ……… ………………….. …………… 52
6.5.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… …….. .. 54
6.6.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. …………… …….. ………………….. ……… 54
6.1. INTRODUCERE .
Această unitate de învățare urmărește familiarizarea studenților cu aspectele teoretice și practice
ale modurilor de stingere a obligațiilor . Astfel, studenții vor fi introduși în studiul fund amentelor
modurilor voluntare de stingere a obligațiilor . De asemenea cursanții vor fi familiarizați și cu aspectele
teoretice și practice ale modurilor nevoluntare de stingere a obligațiilor .
6.2. COMPETENȚE .
să explice terminologia juridică latină, cre ație a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii și fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale și
regulile de drept ;
dezvoltarea capacității cursanților de a delimita elementele specifice fiecărei noțiuni
prezenta te în această unitate de învățare, cât și de a decela raportul dintre acestea;
să explice și să interpreteze regimul juridic al stingerii obligațiilor .
6.3. MODURI LE VOLUNTARE DE STINGER E A OBLIGAȚIILOR .
1.PLATA (solutio).
Prin plată se înțelege îndeplin irea prestației care făcea obiectul obligației, adică transmiterea
proprietății unui lucru, îndeplinirea lucrării la care ne -am obligat, etc. (Ulpian: “se admite că trebuie să
înțelegem prin plată orice satisfacție, spunem că acela plătește care a făcut ce ea ce a promis”).
Dacă este vorba de transmiterea proprietății unui lucru debitorul recurge la mancipațiune sau la in
iure cessio pentru res mancipi și la traditio pentru res nec mancipi. Intenția părților va arăta dacă este
vorba de o plată sau de un alt act juridic.
Condițiile de valabilitate ale plății :
Aceste condiții sunt de trei feluri:
– condiții privind persoanele care pot face o plată.
– condiții privind persoanele care pot primi o plată.
– condiții privind obiectul plății.
1.Persoanele care pot face o plată :
Nu numai debitorul, dar oricine poate plăti pentru debitor, chiar contrar voinței acestuia (Marcianus:
dacă cineva ar plăti pentru mine creditorului meu, deși eu neștiind, eu dobândesc acțiune pentru a cere
restituirea gajului).
Când e vorba de tra nsmiterea unui lucru se cere ca cel care plătește (solvens) să fie proprietar al
lucrului și să fie capabil de a înstrăina.
2.Persoanele cărora poate fi făcută plata :
Plata poate fi făcută sau creditorului sau împuternicitului (reprezentantului) acestuia:
– plata făcută creditorului: creditorul trebuie să fie capabil a primi plata (ex. plata făcută unui pupil,
adică cel pus sub tutelă, fără auctoritas tutoris, nu era valabilă, astfel că debitorul putea fi
constrâns de creditor să plătească a doua oară).
– plata făcută împuternicitului creditorului: împuterniciții creditorului puteau fi legali (tutore sau
curator) sau convenționali (mandatar). Plata făcută unui terț fără mandat, în principiu, nu e
liberatoare.
3.Obiectul plății :
Obiectul plății trebuie să fie chiar obiectul obligației → creditorul nu poate fi silit de debitor să
primească altceva (Paul: nu se poate plăti creditorului, fără voia lui, un lucru în locul altuia).
Plata, în principiu, trebuie să fie integrală → debitorul nu poate plăti numai o part e din datorie, dacă
creditorul nu consimte, căci a oferi creditorului o plată parțială înseamnă a -i plăti altceva decât ceea ce
i se datorează.
Locul executării :
– este stabilit prin contract sau rezultă din natura obligației.
– dacă nu există elemente neces are pentru determinarea locului executării, debitorul poate face
plata oriunde → debitorul poate face plata la domiciliul său.
MODURILE VOLUNTARE Ș I CELE NEVOLUNTARE D E STINGERE A OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 48 – dacă obiectul obligației constă într -un lucru individual determinat, creditorul trebuie să se
înfățișeze la domiciliul debitoru lui pentru a pretinde executarea obligației → practică consacrată
prin expresia datorie querabilă (cazul în care plata se face la domiciliul debitorului).
Transformările plății :
În vechiul drept roman plata nu avea ca efect stingerea obligației, deoarece, potrivit principiului de
simetrie, o obligație nu se stinge decât printr -un act formal simetric celui prin care fusese creat, un act
de aceeași natură însă în sens invers.
Acest acte formale erau trei:
– solutio per aes et libram (plata prin arama și balan ță) → pentru obligațiile născute per aes et
libram.
– acceptilatio (acceptare simbolică a unei plăți) verbală → pentru obligațiile născute prin stipulatio.
– acceptilatio (acceptare simbolică a unei plăți) literală → pentru obligațiile născute dintr -un
contr act în formă scrisă (litteris).
Prin urmare, chiar dacă debitorul plătise, datoria continua să subziste dacă nu se recursese la una
din formele solemne.
Invers, chiar dacă plata nu avusese loc, obligația se stingea dacă formele solemne fuseseră
îndeplinite .
O precizare trebuie făcută pentru plata prin aramă și balanță. Atâta timp cât arama se cântărea,
însăși formele solemne implicau plata efectivă; atunci când arama n -a mai fost cântărită, ci numărată
numai, se putea ca plata să nu aibă loc în realitate, c a în cazul acceptilațiunii.
Pe la sfârșitul republicii, plata a devenit prin ea însăși liberatorie, fără să mai fie nevoie de formele
solemne. Punctul de plecare al acestei evoluții pare să fi fost obligația născută din mutuum. De data
aceasta, chiar potri vit principiului de simetrie, obligația născută din mutuum trebuia să se stingă prin
plată, căci mutuum necesita transmiterea proprietății lucrului împrumutat. Ca atare debitorul se libera
printr -un transferul proprietății unui lucru de același fel, calita te și cantitate ca și lucrul împrumutat.
Transferul proprietății avea loc prin traditio în ambele cazuri. Deci tradițiunii făcute de creditor
corespundea o tradițiune făcută de debitor. De aici plata a fost extinsă la contractele de bună credință,
căci est e conform bunei credințe a executa ceea ce ai promis, apoi la contractele de drept strict.
Această evoluție se explică prin faptul că formele solemne erau o piedică pentru comercianți într -o
perioadă când comerțul ajunsese la o mare dezvoltare, interesele acestora fiind contrare menținerii
formelor solemne. Iar astfel plata a devenit mod de stingere a obligațiilor.
2.DAREA ÎN PLATĂ (datio in solutum).
Darea în plată constă în faptul că debitorul, cu consimțământul creditorului, se liberează dându -i un
alt lucru decât cel datorat (ex. un imobil în locul unei sume de bani).
Este numită și datio in solutum voluntaria, numită astfel pentru a o deosebi de datio in solutum
necessaria care apare în mod excepțional în timpul lui Iustinian și care, cum arată numele, este lipsită
de consimțământul creditorului.
Darea în plată a fost unul din mijloacele prin care creditorii au pus stăpânire pe pământul debitorilor
→ darea în plată este un mod de stingere a obligațiilor creat în interesul creditorilor, care deposedau
astfel micii proprietari de pământurile lor → bogații dădeau țăranilor împrumuturi bănești cu dobânzi
mari iar la scadență, debitorii neputând plăti, creditorii acceptau sa primească în schimbul banilor o
suprafață de pământ.
În dreptul clasic s -a discutat d acă darea în plată stinge obligația de plin drept (opinie susținută de
sabinieni) sau pe cale de excepție (opinie susținută de proculieni), întrucât nu s -au respectat toate
condițiile pe care le reclama plata ca mod de stingere a obligațiilor. Iustinian a adoptat soluția
sabinienilor.
Însă sub Iustinian, creditorul e obligat să primească pământ în locul banilor din cauză că moneda
devenise rară iar pământurile nu mai erau la preț deoarece, datorită crizei modului de producție
sclavagist, mulți își părăseau pământurile neavând cu ce să le lucreze.
3.NOVAȚIUNEA .
Novațiunea este modul de stingere al obligațiilor care constă în înlocuirea unei vechi obligații cu alta
nouă, înlocuire care are loc printr -un contract, stipulatio sau chiar contract litteris → prin urmare rezultă
din definiție că novațiunea nu este un act juridic special, ci efectul unui contract, de obicei efectul unei
stipulații novatorii.
Novațiunea se mai numește și novațiune voluntară sau contractuală atunci când e pusă în opoziție
cu ceea ce vo m vedea că înseamnă novațiunea necesară.
ORIGINEA NOVAȚIUNII :
Ceea ce este esențial pentru instituția novațiunii e faptul că obligația veche se stinge, în locul ei este
creată o altă obligație care este totdeauna formală la origine, de drept strict, și car e are același obiect
ca cea precedentă. Se poate deci spune că în realitate nu avem de -a face decât cu o agravare a vechii
obligații. Într -adevăr novațiunea realizându -se prin stipulație nu face decât să transforme o obligație,
oricare ar caracterul ei ant erior (civilă, naturală, de bună credință) într -o obligație de drept strict (ne
referim în ceea ce privește noua obligație la epoca veche, când a apărut novațiunea).
MODURILE VOLUNTARE Ș I CELE NEVOLUNTAR E DE STINGERE A OBLI GAȚIILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 49 Obligația de drept strict este mult mai gravă, apasă mai greu asupra debitorului decât obl igația
naturală și chiar obligația de bună credință → în cazul unei obligații de drept strict nu se ține seamă de
intenția reală a părților sau de scopul pe care l -au urmărit → nu se are în vedere decât termenii
întrebuințați. Prin aceasta se deosebește de obligația de bună credință → obligația naturală nu este
sancționată printr -o acțiune, nu poți să constrângi pe cel obligat să se execute. În ambele cazuri
situația debitorului este mai bună.
Grație novațiunii situația debitorului se agravează. De unde era obligat natural sau era supus unei
obligații de bună credință, vedem că el va fi supus unei obligații de drept strict. Grație novațiunii nu se
va ține seama dacă scopul urmărit de debitor a fost atins → debitorul va trebui să se execute în orice
caz. De e x. într -o vânzare obligația de a plăti prețul este obligația cumpărătorului. Această obligație
este de bună credință și își are scopul ei în obligația vânzătorului de a preda lucrul. Dacă de ex. lucrul a
pierit din vina vânzătorului, cumpărătorul nu va plă ti prețul. Dacă însă obligația cumpărătorului de a
plăti prețul a fost novată într -o obligație de drept strict, cumpărătorul va fi ținut să plătească prețul
indiferent dacă scopul obligației sale a fost realizat, indiferent dacă lucrul vândut a fost predat sau nu.
Dar să presupunem că obligația veche este tot o obligație de drept strict. Și de data aceasta situația
debitorului poate fi agravată deoarece un termen sau o condiție care erau în favoarea lui pot fi
suprimate. Astfel dacă de ex. era obligat să pl ătească la calendele lui aprilie (1 aprilie); prin suprimarea
termenului obligația lui devine exigibilă imediat, adică creditorul poate să -l silească imediat a plăti.
CONDIȚIILE NOVAȚIUNII :
Novațiunea trebuie să îndeplinească în primul rând condițiile gene rale și speciale ale contractului
care a servit ca instrument pentru realizarea novațiunii. Apoi trebuie să îndeplinească condițiile
speciale ale novațiunii: – o obligație veche.
– o obligație nouă.
– aceeași datorie (idem debitum).
– ceva nou (aliquid novi).
– intenția de a nova (animus novandi).
1.O obligație veche :
Este necesară o obligație preexistentă fie că e naturală, civilă sau pretoriană.
2.O obligație nouă :
Obligația nouă rezultă în mod obișnuit dintr -o stipulație (evid ent putea avea loc și prin contractul
litteris), este în mod necesar o obligație de drept strict. Necesitatea acestui contract formal se explică
prin faptul că novațiunea era deja cunoscută în epoca veche, epocă în care voința nu producea efecte
dacă nu er a îmbrăcată într -o formă solemnă.
Dacă o obligație naturală este înlocuită printr -o stipulație atunci prin novarea obligației naturale
debitorul va putea fi urmărit printr -o acțiune.
Dacă o obligație de bună -credință este înlocuită printr -o stipulație atun ci prin novarea obligației de
bună -credință situația debitorului se agravează deoarece la obligațiile de bună -credință se ține cont de
voința reală a părților, pe când la obligațiile de drept strict se au în vedere numai termenii actului.
Dacă o obligație de drept strict este înlocuită printr -o stipulație atunci prin novarea obligației de drept
strict situația debitorului se poate agrava prin suprimarea unui termen sau a unei condiții favorabile
debitorului.
3.Aceeași datorie (idem debitum):
Dreptul civil r oman nu admitea novațiunea în cazul când obiectul noii obligații nu era identic cu
obiectul obligației vechi.
Obiectul ambelor obligații trebuie să fie același, de ex. printr -o primă stipulație m -am obligat să
predau un sclav, printr -o a doua stipulațiune nu pot să mă oblig să dau 100 în locul sclavului.
Jurisconsulții romani au definit novațiunea ca: transferul obiectului primei obligații în a doua obligație
→ obligația veche nu mai există nemaiavând obiect.
Dreptul pretorian a făcut însă posibilă novațiun ea prin schimbare de obiect, pretorul dând debitorului
urmărit de creditor pentru obiectul obligației vechi o excepție de pact, excepție bazată pe convenția
părților (exceptio de pacti).
Iustinian a admis novațiunea cu schimbarea obiectului, cu condiția ca intenția părților să fie
exprimată în mod expres.
4.Ceva nou (aliquid novi):
Obligația noua trebuie să se deosebească prin ceva de cea veche, căci altfel cele două obligații ar fi
identice. Din acest punct de vedere novațiunea este de două feluri:
Novați unea între aceleași persoane (novatio inter easdem personas).
–rămân același creditor și același debitor.
–elementul nou poate fi:
–schimbarea cauzei obligației, ceea ce are loc de exemplu când se înlocuiește contractul
de bună -credință prin stipula ție, contract formal, astfel că vechea obligație (o obligație de bună –
credință) este înlocuită cu o nouă obligație (o obligație de drept strict).
–adăugarea sau suprimarea unui termen ori a unei condiții.
Novațiunea între noi persoane (novatio inter no vas personas).
–elementul nou constă în schimbarea debitorului sau a creditorului.
MODURILE VOLUNTARE Ș I CELE NEVOLUNTARE D E STINGERE A OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 50 –novațiunea prin schimbare de creditor → înlocuirea creditorului cu un alt creditor
(necesită consimțământul creditorului și al debitorului).
–novațiunea prin schimb are de debitor → înlocuirea debitorului cu un alt debitor (necesită
consimțământul creditorului, nu și cel al debitorului, deoarece oricine poate plăti pentru el și deci poate
să se și oblige pentru el).
5.Intenția de a nova (animus novandi).
Intenția părț ilor de a nova trebuie să rezulte din actul prin care ia naștere novațiunea (stipulație sau
contract litteris), căci în caz contrar vom avea două obligații, obligația nouă alăturându -se celei vechi.
În dreptul vechi și în dreptul clasic intenția de a nova a părților rezulta în mod automat din faptul că
se întrebuințează o formulă, adică din faptul că se întrebuințează anumiți termeni. Prin urmare
novațiunea avea loc chiar dacă părțile se înșelaseră și pronunțaseră cuvintele care realizau
novațiunea, deși în realitate nu voiau să noveze.
Novațiunea fiind realizată printr -un contract de drept strict era normal să se interpreteze actul potrivit
literei, potrivit termenilor, iar nu potrivit intenției reale a părților. După cum era vorba de o obligație
solidară, de o garanție personală sau de novațiune, stipulația respectivă avea o anumită formulă, adică
anumiți termeni.
La un moment dat în epoca postclasică termenii solemni ai stipulației au fost suprimați. Din acest
moment intenția de a nova n -a mai rezultat din termenii întrebuințați, ci din anumite prezumții (ex.
intervenția unei persoane noi în obligație, adăugarea unui termen sau suprimarea unei condiții).
Aceste prezumții nu sunt decât cazurile în care în dreptul clasic se considera că opera novațiunea.
De m ulte ori era greu să se știe dacă părțile au înțeles să facă o novațiune sau au voit numai să
adaoge o obligație nouă celui vechi fără a stinge pe aceasta din urmă.
Iustinian a înlăturat toate aceste prezumții și a cerut ca intenția părților să fie exprima tă în mod
expres, însă fără a fi necesară întrebuințarea unor anumiți termeni (I.3.29.3: “numai atunci are loc
novațiunea când s -a prevăzut acest lucru în mod expres între părțile contractante”). Prin urmare, odată
cu Iustinian, intenția de a nova nu mai p utea rezulta nici automat din termenii contractului, nici nu mai
putea fi prezumată sau subînțeleasă.
EFECTELE NOVAȚIUNII :
Efectul novațiunii constă în stingerea obligației vechi și crearea unei obligații noi. Prin realizarea
novațiunii accesoriile vechii obligații se sting (garanțiile personale sau reale ale vechii obligații dispar,
dobânzile datorate de către debitor se sting, viciile vechii obligații dispar), căci ele sunt un accesoriu și
ca atare urmează soarta principalului.
NOVAȚIUNEA NECESARĂ :
Prin n ovațiune necesară comentatorii înțeleg efectele lui litis contestatio (actul situat la sfârșitul fazei
în fața magistratului și care constă în remiterea formulei de către reclamant pârâtului, în felul acesta
părțile exteriorizându -și voința de a se judeca) .
Litis contestatio are un efect extinctiv (vechiul drept se stinge, căci dreptul dedus de către reclamant
în justiție se stingea) și un efect novator (se creează un drept nou, căci în locul dreptului inițial se
năștea un drept nou care purta în mod invari abil asupra unei sume de bani la care judecătorul îl
condamna pe pârât), corespunzător stingerii unei obligații vechi și crearea unei obligații noi.
4.COMPENSAȚIA .
Compensația este modul de stingere a obligației care constă în cumpănirea a două datorii re ciproce
astfel ca executarea să poarte numai asupra diferenței → compensația presupune existența a două
obligații reciproce ceea ce are loc când două persoane sunt în același timp debitor și creditor, unul față
de celălalt: “compensația este scăderea unei datorii și a unei creanțe, una dintr -alta” (Modestinus).
Originea compensației :
Dreptul vechi roman nu admitea compensația, fiecare creditor trebuie să intenteze o acțiune și să
obțină o sentință în mod independent de activitatea debitorului, judecătorul dând două sentințe
deosebite → această situație se explică prin existența principiului unității de chestiune care caracteriza
procesul vechi roman, respectiv judecătorul nu putea examina decât cererea reclamantului, nu și
pretențiile pârâtului față de recl amant, căci aceste pretenții ar fi trebuit să ia forma unei excepții iar în
vechiul drept roman nu existau excepții → debitorul putea să opună numai o apărare directă (pârâtul
trebuia să nege datoria, datoria nu există, nu să invoce un alt drept în folosul său), nu și o apărare
indirectă (datoria există, dar și pârâtul cere reclamantului să -i dea o sumă de bani) → pârâtul trebuia să
nege datoria, nu putea invoca un alt drept în folosul său.
În dreptul vechi s -a admis în mod excepțional compensația în două c azuri:
– bancherul, în cazul proceselor intentate clienților săi, trebuie să opereze compensația
scăzând din creanțele sale sumele pe care la rândul său le datora clienților.
– emptor bonorum (cumpărătorul bunurilor) se substituia debitorului insolvabil și dobândea
dreptul de a urmări în justiție pe debitorii acestuia → dacă vreunul din debitorii falitului avea
un drept de creanță față de falit, magistratul opera compensația.
Dreptul clasic a admis compensația însă încetul cu încetul → compensația își dator ează existența
mai ales necesităților comerțului, căci ea ușurează plățile, în caz contrar ar trebui ca fiecare parte să
plătească în întregime datoria sa, în timp ce datorită compensației se plătește doar diferența. Această
MODURILE VOLUNTARE Ș I CELE NEVOLUNTAR E DE STINGERE A OBLI GAȚIILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 51 utilitate apare și mai importan tă în dreptul roman dacă ne gândim că romanii nu cunoșteau moneda de
hârtie, astfel că orice plată necesita transportul unei cantități de metal.
TRANSFORMĂRILE COMPENSAȚIEI :
1.Epoca clasică :
În această fază compensația nu are loc decât în puține cazuri. C ompensația nu era încă o instituție
bine definită ceea ce rezultă din faptul că se întrebuințau termeni diferiți pentru a desemna diferite
cazuri de compensație și din faptul că condițiile în care avea loc se schimbau de la caz la caz. În afară
de aceste c azuri excepționale, compensația nu opera astfel că rămăsese situația din dreptul vechi.
Două procese cu două sentințe deosebite, deși se putea cere ca același judecător să le judece.
Noi nu vom cerceta decât unul din aceste cazuri excepționale, cel mai imp ortant, compensația în
materie de acțiuni de bună credință.
Compensația era admisă în acțiunile de bună credință atunci când creanțele derivă din aceeași
cauză (ex eadem causa), adică din același contract → judecătorul opera compensația deoarece era
contra r bunei credințe ca cineva să obțină de la altă persoană în întregime suma de bani care îi era
datorată în timp ce el însuși îi era dator: de ex. în cazul unei vânzări, cumpărătorul va putea să opună
vânzătorului, care cere plata lucrului vândut, dreptul s ău la o sumă de bani ca despăgubire pentru
neglijența cu care vânzătorul a păstrat lucrul până la predare provocându -i stricăciuni. Judecătorul
putea să nu opereze compensația, în această etapă fiind facultativă pentru judecător, compensația
nefiind prevăz ută în termenii formulei, ci rezultând din caracterul de bună credință al acțiunii (Gaius:
”judecătorul este liber să nu țină seama de compensație”), de asemenea pârâtul era liber să nu ceară
compensația.
2.Reforma lui Marcus Aurelius (sec. II):
În timpul lui Marcus Aurelius s -a dat o largă întrebuințare compensației sub forma pur voluntară.
Marcus Aurelius, în reforma sa, a plecat de la principiul potrivit căruia comite un dol cel care cere ceea
ce trebuie să restituie (Paul: “procedează cu dol acela care cere ceea ce trebuie ca să restituie”).
Prin reforma sa Marcus Aurelius a extins aplicarea compensației și în domeniul acțiunilor de drept
strict → de aceea în procesele introduse prin acțiuni de drept strict a permis pârâtului, care afirma că la
rândul s ău e creditorul reclamantului, să opună o excepție de dol. În acest caz nu s -a mai cerut, ca în
acțiunile de bună -credință, ca creanțele să derive din același contract, ci în mod necesar ele provin din
contracte deosebite (ex dispari causa), contractele de drept strict fiind unilaterale, adică nu creează
obligații decât în sarcina uneia din părți. Judecătorul va trebui să examineze cererea pârâtului, deși nu
are nici o legătură cu cererea reclamantului, dar care dovedește că reclamantul a comis un dol
deoar ece a cerut ceea ce trebuie să restituie.
Reforma a fost extinsă și la acțiunile de bună -credință, admițându -se și în acest caz că creanțele
compensabile pot să rezulte din cauze diferite. Spre deosebire de acțiunile de drept strict, pârâtul în
acțiunile d e bună credință nu va trebui să ceară magistratului trecerea în formulă a excepției, ci va
putea opune pentru prima oară excepția în fața judecătorului.
Excepția de dol nu va putea fi opusă decât dacă cele două obligații sunt reciproce, dacă sunt ajunse
la termen, adică exigibile (nu numai datoria debitorului trebuia să fie exigibilă, ceea ce decurgea din
natura lucrurilor, căci altfel nu se putea intenta contra lui, dar și datoria reclamantului, căci altfel
reclamantul ar fi fost silit indirect să plăteasc ă mai curând decât ar fi trebuit → !!! în mod excepțional,
deși nu era exigibilă, obligația naturală putea fi opusă în compensație), și dacă sunt valabile atât potrivit
dreptului civil și cât potrivit dreptului pretorian.
În urma reformei lui Marcus Aureli us compensația se face chiar de către reclamant care va reduce
pretențiile atunci când va cere formula, dacă nu face astfel va pierde întregul său drept deoarece
excepțiile sunt absolutorii, adică excepția de dol opusă de pârât va avea ca urmare absolvirea sa,
adică scutirea (exonerarea) sa de orice obligație, nu condamnarea la mai puțin.
3.Epoca postclasică :
Compensația se realiza de plin drept în toate acțiunile, astfel că se putea realiza printr -o simplă
declarație a pârâtului, care în apărarea pe care ș i-o făcea arăta că la rândul său are o creanță față de
reclamant. Judecătorul verifica dacă declarația pârâtului este întemeiată și pronunța o sentință de
condamnare la diferență a pârâtului sau a reclamantului, după caz.
5.REMITEREA DE DATORIE .
Remiterea de datorie este renunțarea de către creditor la creanța sa → remiterea implică, prin
modurile în care se realizează, consimțământul debitorului → deci este un act convențional.
Moduri formale de remitere a datoriei :
– solutio per aes et libram (plata pri n aramă și balanță) → se realiza cu formele actului per aes et
libram (prin aramă și balanță), adică balanța, cinci martori, libripens (purtătorul de balanță) și o
formulă (cuvinte solemne) pronunțată de debitor prin care simula că face plata, căci în real itate
nu plătea nimic.
– acceptilatio literală (act simetric contractului litteris) → formele ei nu se cunosc, însă se
presupune că consta într -o înscriere pe care creditorul o făcea în registrul său la coloana
încasărilor, mențiune din care rezulta că dat oria a fost plătită.
MODURILE VOLUNTARE Ș I CELE NEVOLUNTARE D E STINGERE A OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 52 – acceptilatio verbală (act contrar stipulației) → se realiza printr -o întrebare din partea debitorului
la care trebuie să răspundă creditorul, întrebare și răspuns făcute în anumiți termeni: “Oare ai
primit ceea ce ți -am promis? Am pr imit.”
După cum am văzut mai sus în vechiul drept roman plata nu era un mod de stingere a obligațiilor →
era necesară utilizarea unuia din actele formale de mai sus corespunzător actului formal prin care
luase naștere obligația.
Când plata a căpătat un efe ct liberatoriu, aceste acte s -au menținut nu ca acte necesare care
însoțesc o plată veritabilă, ci ca acte prin care se realizează plăți fictive, plăți care nu au loc, ci care
ascund în principiu donații făcute sub forma remiterii de datorie.
Moduri nefor male de remitere a datoriei:
– pactul de non petendo (ca să nu ceară) → constă într -o convenție intervenită între debitor și
creditor prin care creditorul renunță să mai ceară debitorului plata datoriei. Dacă creditorul totuși
îl urmărea în justiție pe deb itor, deoarece pactul nu putea stinge o obligație, debitorul avea la
dispoziție o excepție creată de pretor (exceptio pacti de non petendo) pe care o putea opune cu
succes creditorului.
– contrarius consensus (acord în sens contrar): o convenție prin care părțile renunță la un
contract consensual, adică prin simplu consimțământ → potrivit principiului simetriei un contract
format prin simplu acord de voință (vânzare, locațiune, etc.) putea să se desfacă în același mod.
Condiții :
– nici una din obligații să nu fie stinsă prin executare (ex. predarea lucrului de către vânzător).
– înțelegerea părților să privească desființarea întregului contract.
6.TERMENUL EXTINCTIV ȘI CONDIȚIA REZOLUTORIE :
Aceste moduri de stingere a obligațiilor sunt în același timp elemente accidentale ale contractelor,
de aceea ne -am ocupat de ele atunci când am vorbit de elementele contractelor.
6.4. MODURI LE NEVOLUNTARE DE STING ERE A OBLIGAȚIILOR .
1.IMPOSIBILITATEA DE EXECUTARE .
Obligația se stinge când executarea ei a devenit imposibilă → ceea ce se întâmplă numai când
obiectul obligației este un corp cert, adică un lucru individual determinat (ex. sclavul Seius). Dacă
corpul cert a pierit, obligația se stinge.
Pierirea lucrului poate fi:
– fizică: ex. sclavul datorat a murit.
– juridică: ex . sclavul datorat a fost dezrobit.
Prin pierirea lucrului debitorul este liberat, afară de cazul când:
– debitorul a întârziat nemotivat să plătească.
– lucrul a pierit prin dolul sau din culpa debitorului (chestiuni examinate cu ocazia executării
obligațiil or).
Dacă este vorba de un lucru care nu a fost individual determinat (ex. un sclav, adică ceea ce se
numește un lucru de gen, un lucru care face parte dintr -un grup), lucrul nu piere → debitorul rămâne
obligat a se executa potrivit adagiului genera non pe reunt (lucrurile de gen nu pier).
Regula opusă potrivit căreia debitorul este liberat atunci când obiectul obligației este un corp cert
este exprimată de adagiul debitor rei certae interitu rei liberatur (debitorul unui lucru determinat este
liberat prin p ierirea lucrului).
2.CONFUZIUNEA (confusio):
Confuziunea este întrunirea asupra aceleiași persoane a calității de creditor și debitor → ex.
debitorul moștenește pe creditorul său sau creditorul moștenește pe debitorul său.
– dacă creditorul îl moștenește pe debitor, se stinge și obligația garantului.
– dacă creditorul îl moștenește pe garant, nu se stinge și obligația debitorului principal.
– obligații divizibile (conjuncte): dacă creditorul îl moștenește pe unul dintre debitori, se stinge
numai datoria celui decedat, restul debitorilor rămânând obligați pentru partea lor de datorie.
– obligații indivizibile (coreale): dacă creditorul îl moștenește pe unul dintre debitori, datoria nu se
stinge, restul debitorilor rămânând obligați pentru tot.
3.MOARTEA .
La ori gine obligația era considerată ca o legătură strict personală (decurge din originea primei
obligații, care s -a format cu ocazia comiterii unui delict, prin transformarea legăturii materiale într -o
legătură juridică → întrucât dreptul de răzbunare era intra nsmisibil, nici obligația nu a putut fi transmisă,
la origine, către moștenitori), creanța stingându -se odată cu creditorul iar datoria stingându -se odată cu
debitorul → principiul intransmisibilității obligațiilor.
Cu timpul rigorile acestui principiu s -au atenuat, astfel că în dreptul clasic regula era
transmisibilitatea obligațiilor iar intransmisibilitatea obligațiilor constituia excepția.
Încă din vechiul drept, romanii pentru a ocoli principiul intransmisibilității obligațiilor au recurs la
diferite m ijloace:
MODURILE VOLUNTARE Ș I CELE NEVOLUNTAR E DE STINGERE A OBLI GAȚIILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 53 – creditorul se folosea de dreptul de a refuza îngroparea debitorului defunct pentru a -i sili pe
moștenitori, în mod indirect, să plătească datoria acestuia → ex. creditorul împreună cu sclavi
înarmați pătrundeau în casa debitorului muribund insul tându -l până ce acesta își dădea sufletul
strigând după ajutor; apoi creditorul oprea convoiul funebru, punea mâna pe sicriu și nu îngăduia
să fie îngropat debitorul decât după ce primea un garant că i se va plăti datoria.
– se recurgea la pluralitatea de creditori pentru aceeași creanță și la mai mulți debitori solidari sau
la mai mulți garanți pentru aceeași datorie → datorită acestor procedee sui heredes, după
moartea lui pater familias, puteau valorifica în numele lor creanța stinsă a lui pater.
Inconve nientele practice existente de pe urma principiului intransmisibilității obligațiilor (principiul
stingerii datoriilor la decesul debitorului) au dus la înlăturarea lui.
Primii care au trebuit să plătească datoriile defunctului au fost sui heredes, fiind c onsiderați ca
coproprietari încă din timpul vieții lui pater familias erau totodată și debitori → atunci când moștenitori
au devenit și alte persoane, și acestea au fost nevoite să ia asupra lor sarcina datoriilor.
Desigur că odată ce s -a admis transmisibi litatea datoriilor, în mod logic a trebuit să se admită și
transmisibilitatea creanțelor. Totuși urme ale vechiului principiu al intransmisibilității se mai întâlnesc
încă și după XII. T.
Excepții de la principiul transmisibilității obligațiilor :
• în ceea ce privește creanțele :
– creanțele născute din anumite delicte (ex. delictul de lovire, adică iniuria) nu trec la moștenitori,
deoarece dreptul victimei la o sumă de bani ține locul dreptului său de a se răzbuna asupra
delincventului (dreptul de răzbunare al victimei fiind intransmisibil prin natura lui, tot astfel creanța
care ia locul acestui drept se stinge prin moartea victimei) → cu alte cuvinte delincventul pentru a
evita răzbunarea victimei plătea o sumă de bani, însă dreptul de răzbunare fiind pers onal,
aparținând numai celui lezat (păgubit), urmează că odată cu moartea acestuia delincventul nu
mai avea de ce să plătească o sumă de bani căci nu mai era cazul să răscumpere o răzbunare
care nu mai exista, moartea punându -i capăt.
– creanța lui adstipu lator (creditorul accesor) nu se transmite moștenitorilor săi (adstipulatio era o
stipulație accesorie stipulației principale prin care debitorul din stipulația principală se obliga față
de un creditor accesor – în timpul legisacțiunilor neexistând mandatu l, rolul său era îndeplinit de
adstipulatio, creditorul accesor trebuind să dea socoteală adevăratului creditor de actele sale,
căci numai în raporturile cu debitorul era un adevărat creditor putând să -l urmărească și să
încaseze creanța) → adstipulator tr ebuia să fie o persoană de încredere pentru ca nu cumva să
încaseze creanța și apoi refuze să restituie banii adevăratului creditor, de aceea în acest caz nu
s-a admis transmisibilitatea creanței la moștenitorul său, acesta putând să nu se bucure de
încred erea creditorului principal.
• în ceea ce privește datoriile :
– datoriile născute din delicte nu trec la moștenitori → răzbunarea este individuală, se exercită
numai contra celui vinovat, nu și contra moștenitorilor săi, și în consecință numai delincventul are
interesul ca prin plata unei sume de bani să evite răzbunarea victimei, dreptul de răzbunare al
victimei fiind intim legat de persoana delincventului.
– obligația anumitor garanți, sponsor și fideipromissor, se stinge prin moartea lor.
4.CAPITIS DEMINU TIO (numai capitis deminutio minima).
Capitis deminutio (pierderea personalității) stinge potrivit dreptului civil datoriile celui care a suferit o
capitis deminutio, de ex. adrogatul, în timp ce creanțele adrogatului trec în patrimoniul adrogantului.
Pretorul a intervenit în interesul creditorilor celui care a suferit o capitis deminutio minima,
modificând în practică dreptul civil, stabilind că, în cazul nostru adrogantul nu va putea dobândi
bunurile adrogatului decât plătind datoriile adrogatului nu inte gral, ci în limita acestor bunuri.
5.PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ (liberatorie).
Am întâlnit deja prescripția în materia bunurilor fie extinctivă, fie achizitivă. În materia obligațiilor
prescripția este numai extinctivă, adică servește numai ca mod de stingere a obligațiilor.
În vechiul drept roman obligațiile erau perpetue → o obligație formală se stingea numai printr -un
mod formal, simetric modului de creare a obligației.
Dreptul roman cunoaște două excepții de la regula arătată:
– actio auctoritatis (acțiune a în garanție) care sancționa obligația de garanție a vânzătorului se
stingea prin trecerea a doi ani începând din momentul realizării formelor mancipațiunii pentru
lucrurile imobile și a unui an pentru lucrurile mobile, aceasta se explică prin faptul că p rin
trecerea unui an sau a doi ani cumpărătorul devenea proprietar prin uzucapiune → nu mai era în
pericol să fie evins (despuiat de proprietate), astfel că nici obligația de garanție a vânzătorului nu
mai avea rost.
– obligația anumitor garanți, sponsor ș i fideipromissor, lua sfârșit prin trecerea a doi ani de la
scadență potrivit legii Furia de sponsu (legea relativă la garanția personală).
În dreptul clasic apar obligațiile honorare, obligații sancționate de pretor cu acțiuni care durau numai
un an deoar ece și puterea acestor magistrați nu dura decât un an de zile, după un an fiind aleși alți
magistrați → prescripția fiind un mod de stingere a acțiunilor honorare.
MODURILE VOLUNTARE Ș I CELE NEVOLUNTARE D E STINGERE A OBLIGAȚ IILOR
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 54 În dreptul postclasic vechiul principiu al perpetuității obligațiilor este desființat printr -o constituție a
împăraților Honorius și Theodosius I (anul 424) care prevedea o prescripție de 30 de ani pentru
acțiunile care la acea dată încă mai erau perpetue.
6.5. REZUMAT .
Modurile voluntare de stingere a obligațiilor sunt plata, darea în plată, n ovațiunea, compensația,
remiterea de datorie, condiția rezolutorie și termenul extinctiv; modurile nevoluntare de stingere a
obligațiilor sunt imposibilitatea de executare, confuziunea, moartea, capitis deminutio minima și
prescripția extinctivă sau libera torie.
Plata (solutio) reprezintă îndeplinirea prestației care făcea obiectul obligației, adică transmiterea
proprietății unui lucru, îndeplinirea lucrării la care debitorul s -a obligat.Condițiile de valabilitate ale plății
privesc persoanele care pot face plata, persoanele care pot primi plata, dar și obiectul plății.
Darea în plată (datio in solutum) constă în faptul că debitorul, cu consimțământul creditorului, se
liberează dându -i un alt lucru decât cel datorat.
Novațiunea este modul de stingere al obli gațiilor care constă în înlocuirea unei vechi obligații cu alta
nouă, înlocuire care are loc printr -un contract, stipulatio sau chiar contract litteris; prin urmare rezultă
din definiție că novațiunea nu este un act juridic special, ci efectul unui contrac t, de obicei efectul unei
stipulații novatorii.
Compensația este modul de stingere a obligației care constă în cumpănirea a două datorii reciproce
astfel ca executarea să poarte numai asupra diferenței; compensația presupune existența a două
obligații reci proce ceea ce are loc când două persoane sunt în același timp debitor și creditor, unul față
de celălalt.
Remiterea de datorie este renunțarea de către creditor la creanța sa; remiterea implică, prin
modurile în care se realizează, consimțământul debitorul ui fiind deci un act convențional.
În cazul imposibilității de executare, obligația se stinge când executarea ei a devenit imposibilă ceea
ce se întâmplă numai când obiectul obligației este un corp cert, adică un lucru individual determinat.
Dacă corpul c ert a pierit, obligația se stinge.
Confuziunea (confusio) este întrunirea asupra aceleiași persoane a calității de creditor și debitor.
Aceasta poate avea loc atunci când debitorul moștenește pe creditorul său sau creditorul moștenește
pe debitorul său.
Moartea nu este un mod nevoluntar propriu -zis de stingere a obligațiilor, însă la origine obligația era
considerată ca o legătură strict personală, creanța stingându -se odată cu creditorul iar datoria
stingându -se odată cu debitorul. Cu timpul rigorile acest ui principiu s -au atenuat, astfel că în dreptul
clasic regula era transmisibilitatea obligațiilor iar intransmisibilitatea obligațiilor constituia excepția.
Capitis deminutio minima stinge potrivit dreptului civil datoriile celui care a suferit o capitis d eminutio.
6.6. TEST DE EVAL UARE.
1. care sunt condițiile novațiunii ?
2. care sunt în dreptul vechi cele două cazuri în care s-a admis în mod excepțional compensația ?
3. care sunt moduri le neformale de remitere a datoriei ?
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 55 – Unitatea de învățare 7 –
TRAN SFERUL OBLIGAȚIILOR. GARANȚIILE. GARANȚII PERSONALE
7.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……………… 55
7.2.Competențe ………………….. …………. ………… ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 55
7.3.Transferul obligațiilor ……………….. ……………………. ……………….. ………………………… ……….. ………. 55
7.4.Noțiu nea de garanți e…………………………. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 57
7.5.Garanțiile personale în epoca veche ………………….. ……………….. ………………………. …………… 58
7.6.Garanțiile personale în epoca clasică ………………….. ………….. ………… ………………… …………… 59
7.7.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… …….. .. 60
7.8.Test de evaluare ……………… …………………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……… 60
7.1. INTRODUCERE .
Această unitate de învățare urmărește familiarizarea studenților cu aspectele teoretice și practice
ale transferului obligațiilor și al garantării obligațiilor . Astfel, studenții vor fi introduși în studiul
fundamentelor transferului obligațiilor, respectiv cesiunea de creanță și cesiunea de datorie . De
asemenea cursanții vor fi familiarizați cu aspectele teoretice și practice ale garanți ilor personale .
7.2. COMPETENȚE .
să explice terminologia juridică latină, creație a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii și fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale și
regulile de drept ;
dezvoltarea capac ității cursanților de a delimita elementele specifice fiecărei noțiuni
prezentate în această unitate de învățare, cât și de a decela raportul dintre acestea;
să explice și să interpreteze regimul juridic al transferului obligațiilor , precum și al garanțiil or
personale .
7.3. TRANSFERUL OBLIGAȚII LOR .
Am văzut că unele moduri sunt voluntare și altele nevoluntare după cum cuprind sau nu elementul
voinței părților. Dar o obligație poate fi nu numai stinsă dar și transmisă. Transmisiunea obligațiilor
poate avea loc fie la moartea unei persoane fie între persoane în viață.
În concepția veche romană obligația este raportul între două persoane anumite. De aceea greu s -a
admis transmiterea obligațiilor.
În primul rând s -a făcut o abatere de la vechile principii pent ru cazul de deces. S -a admis
transmiterea obligațiilor la moștenitori plecându -se și de la ideea că moștenitorul continuă persoana
defunctului astfel că în ultimă analiză vechiul raport se menține între aceleași persoane. De aceea se
poate spune că nu este chiar o adevărată abatere de la principii pentru că se presupune că persoana
defunctului nu s -a schimbat. Noi ne -am ocupat de transmiterea obligației la moștenitori când am
cercetat moartea ca mod de stingere a obligațiilor.
Cu mult mai greu a fost admisă transmiterea obligațiilor între persoane în viață, transmitere care
este desemnată prin expresia “transfer de creanțe și datorii”. Într -adevăr obligația din punct de vedere
activ se numește creanță iar din punct de vedere pasiv se numește datorie.
Vom ave a de cercetat deci două probleme: transferul de creanță și transferul de datorie, adică
cesiunea de creanță și cesiunea de datorie.
CESIUNEA DE CREANȚĂ .
Definiție :
Cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedează unui terț dreptul de creanț ă pe
care îl are contra unui debitor → vechiul creditor se numește cedant, cel care devine creditor se
numește cesionar iar debitorul se numește cedat.
Caracterul cesiunii de creanță :
Cesiunea de creanță are caracterul fie al unei vânzări, când se plătește un preț, fie al unei donații,
când care loc gratuit, fie al unei dări în plată, fie al unei constituiri de dotă, fie al unui împrumut.
Cu alte cuvinte o persoană poate să vândă creanța, să o doneze, să o dea cu împrumut unei
persoane care o va realiza, să o dea în plată, poate să facă și alte operațiuni ca și când ar fi vorba de
un lucru corporal.
Din cele de mai sus rezultă că cesiunea de creanță nu trebuie să fie confundată cu actul care o
motivează, act care poate fi o donație, o vânzare, etc., dar natu ra acestui act determină caracterul
cesiunii. De asemenea cesiunea de creanță nu trebuie confundată nici cu procedeul juridic întrebuințat
de romani pentru ca această convenție să -și producă efectele.
Multă vreme romanii au considerat cesiunea de creanță c a un act abstract desprins de actul juridic
care o motivează.
TRANSFERUL OBLIGAȚII LOR. GARANȚII PERSON ALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 56 Cesiunea de creanță se aplica numai drepturilor de creanță, nu și drepturilor reale pentru care
există procedee speciale de înstrăinare. Prin urmare prin cesiunea de creanță nu se poate dobândi un
drept real, cesiunea de creanță nu este un mijloc de a dobândi proprietatea.
Originea cesiunii de creanță :
Romanii nu au cunoscut niciodată un procedeu special pentru cesiunea de creanță, căci această
operațiune era cu totul contrară vechii concepții pe care o aveau asupra obligației.
Totuși încă de timpuriu romanii au căutat să realizeze transferul unei creanțe prin mijlocul altor
instituții din cauza dezvoltării pe care o luase comerțul. Câtă vreme romanii au fost un popor de
agricultori, operațiunile comerciale nu aveau însemnătate. Averea romanului era constituită din imobile
și în special din pământ.
Odată cu dezvoltarea comerțului obligațiile capătă un rol mare dat fiind relațiile comerciale.
Creanțele devin un element important din averea romanilor . Iată motivul pentru care romanii au trebuit
să se gândească la un mijloc pentru ca creanțele, ca și un imobil, să poată fi vândute.
Cesiunea de creanță a fost creată în interesul cedantului și cesionarului pentru a realiza diferite
operațiuni juridice (v ânzare, donație, dare în plată, etc.). Însă romanii n -au putut să creeze un procedeu
special pentru cesiunea de creanță, ci au folosit alte instituții pe care le -au abătut de la scopul pentru
care fuseseră create.
Procedee pentru realizarea cesiunii de cre anță:
În decursul istoriei sale, dreptul roman a cunoscut două procedee indirecte pentru realizarea
cesiunii de creanță: novația cu schimbare de creditor și procuratio sau cognitio in rem suam.
1.NOVAȚIA PRIN SCHIMBARE DE CREDITOR .
Novația prin schimbare d e creditor a existat încă din epoca veche → debitorul se putea obliga prin
stipulație față de altă persoană care devenea creditor în locul vechiului creditor.
Acest procedeu prezenta mai multe inconveniente:
– dacă debitorul nu voia să se oblige față de un nou creditor nu exista nici un mijloc pentru a -l sili
să facă acest lucru;
– prin novație veche creanță se stingea ceea ce însemna că se stingeau și accesoriile ei (garanții,
excepții. etc.).
În realitate nu putea fi vorba de o adevărată cesiune de creanț ă, căci novație care se realizează
stinge veche creanță și ia ființă o noua obligație între cesionar și debitorul cedat.
Iată de ce în epoca clasică odată ce s -a permis reprezentarea în justiție, ceea ce în epoca veche
adică în timpul legisacțiunilor nu er a admis decât în mod cu totul excepțional, romanii au trebuit să se
folosească de un alt procedeu și anume au creat un mandat special, deosebit de mandatul obișnuit.
2.MANDATUL IN REM SUAM (în propriul său interes):
Mandatul pentru relizarea cesiunii de cr eanță se numește în mod general mandat in rem suam, în
mod special este numit cognitio sau procuratio în rem suam.
A fost numit cognitio sau procuratio după cum cel care primea din partea cedantului însărcinarea de
a urmări în justiție pe debitorul cedat e ra un cognitor sau un procurator, adică un reprezentant numit în
forme solemne sau nu.
I s-a zis in rem suam (în propriul său interes) deoarece mandatarul (cesionarul) era scutit de a da
socoteli mandantului, nu trebuia să -i remită suma de bani obținută de la debitor. Prin aceasta mandatul
in rem suam se depărtează de la principiile mandatului obișnuit care, după cum vom vedea, trebuie să
aibă loc în interesul mandantului.
Mandatul in rem suam prezintă trei faze în dezvoltarea sa.
TRANSFORMĂRILE MANDATULUI IN REM SUAM :
Faza I: sistemul cesiunii de acțiune .
În prima sa fază acest procedeu de transmitere a creanței prezenta inconveniente serioase.
Mandatarul (cesionarul) nu dobândea un drept propriu asupra creanței decât în momentul lui litis
contestatio, căci numai din acest moment vechiul drept era stins și în același timp se năștea un drept
nou în persoana celui care intentase acțiunea. Litis contestatio putea însă să aibă loc târziu în cazul
când creanța nu era exigibilă (ajunsă la termen) iar până atunci:
– mandatul in rem suam putea fi revocat de mandant;
– mandantul putea el însuși să intenteze acțiunea;
– mandatul putea să dispară prin moartea mandantului.
În realitate nu avem aici o cesiune de creanță ci mai curând o cesiune a exercițiului dreptului, a
acțiun ii. Dreptul rămâne mai departe în patrimoniul creditorului cedant, cesionarul nu e decât un simplu
mandatar lucrând în numele titularului creanței. Acțiunea care e cedată este chiar acțiunea creditorului,
numai prin litis contestatio dreptul e dobândit ces ionarului. Însă înainte de litis contestatio mandatul in
rem suam se supune tuturor regulilor mandatului.
Iată de ce romanii au trebuit să perfecționeze acest procedeu care s -a generalizat în epoca
postclasică.
Faza II: sistemul acțiunilor utile .
În sistem ul precedent, prima fază a mandatului in rem suam, cesionarul nu avea acțiuni proprii ci
acțiuni mandatae (care făcuseră obiectul unui mandat), adică acțiuni în baza mandatului pe care i -l
dăduse cedantul în deosebire de acțiunile directe care sunt acțiuni le obișnuite, normale, acțiuni pe care
le deține cedantul.
TRANSFERUL OBLIGAȚII LOR. GARANȚII PERSON ALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 57 De data acesta cesionarul are acțiuni proprii, acțiuni utile. De obicei prin acțiuni utile se înțeleg
acțiuni extinse de la cazul lor de aplicare pentru care fuseseră create la ipoteze similare. De data
acesta se înțeleg prin acțiuni utile, acțiunile intentate de cesionar în nume propriu în opoziție cu
actiones mandatae.
Într-adevăr în acest din urmă sistem mandatarul (cesionarul) are acțiuni proprii care se nasc în
persoana sa și nicidecum acțiuni bazate pe mandat care deci urmau soarta mandatului. Mandatul
poate deci să dispară, mandatarul continuă să poată intenta acțiunile utile.
Prin urmare sistemul acțiunilor utile este o perfecționare a mandatului in rem suam, mandatarul
având acțiuni proprii.
Prin urmare din moment ce a avut loc mandatul, mandatarul se găsește într -o situație
asemănătoare celei pe care i -o face litis contestatio.
Și acest procedeu avea inconveniente:
– acțiunile directe rămâneau asupra mandantului, astfel că nimic nu putea opr i pe acesta să
intenteze acțiunea respectivă care sancționa obligația debitorului;
– nimic nu putea opri pe debitor, dacă voia, să plătească datoria sa mandantului (cedantului).
Iată motivele care au necesitat găsirea unor noi mijloace pentru a înlătura ac este inconveniente.
Aceste noi mijloace au fost găsite însă în epoca postclasică, epocă în care a fost generalizat sistemul
acțiunilor utile, sistem aplicat în epoca clasică numai în cazuri excepționale.
Faza III: perfecționarea sistemului acțiunilor utile .
Iustinian a generalizat vechiul sistem perfecționându -l, respectiv a înlăturat inconvenientele
acțiunilor utile, inovația sa fiind făcută prin interpolarea unei constituții a lui Gordian.
În dreptul lui iustinian printr -o somație (denuntiatio) făcută de cesionar debitorului cedat, acesta nu
se mai poate libera în mâinile cedantului. Cu alte cuvinte cesionarul îi făcea cunoscut cesiunea și îl
soma să -i plătească lui.
Același efect îl produce și faptul că debitorul a plătit parțial cesionarului deoarece pri n această plată
l-a recunoscut pe noul său creditor.
În consecință în ambele cazuri cedantul nu mai poate intenta acțiune directă contra debitorului
cedat.
Interzicerea cesiunii de creanță :
În epoca postclasică s -au luat o serie de măsuri pentru interzicer ea cesiunii creanțelor. Unele
măsuri privesc cesiunea creanțelor litigioase (o creanță îndoielnică, adică o creanță care poate face
obiectul unui proces deși n -a fost început încă un proces în sensul că creanța n -a fost dedusă în
justiție, căci dacă ar fi fost dedusă nu ar mai fi putut fi cedată din cauza efectelor lui litis contestatio),
altele privesc cesiunea creanțelor nelitigioase.
– s-a interzis unei persoane puternice de a intenta o acțiune în justiție ca cesionar al unui drept
litigios;
– s-a interz is de a se ceda vreo creanță unei persoane puternice sub sancțiunea decăderii
(pierderea creanței);
– s-a interzis și s -a pedepsit cesiunea creanțelor litigioase;
– se admite că debitorul se poate libera plătind cesionarului prețul cu care a cumpărat creanța , cu
alte cuvinte, pentru a se lovi în speculanți, atunci când cesionarul a cumpărat creanța pentru un
preț inferior valorii sale nominale, debitorul cedat se va putea libera plătind cesionarului prețul
cesiunii.
CESIUNEA DE DATORIE .
Ca și creanțele dator iile nu pot fi transferate decât prin procedee indirecte. Cesiunea de datorie
avea loc prin novația prin schimbare de debitor și mandatul judiciar → în cazul mandatului judiciar,
debitorul însărcinează pe o persoană să -i ia locul ca pârât într -un proces in tentat de creditorul său → în
ambele cazuri e nevoie de consimțământul creditorului.
7.4. NOȚIUNEA DE GARANȚIE .
Garanțiile sunt procedee juridice care au ca scop să pună la adăpost pe creditor de consecințele
insolvabilității (neputinței de a plăti) a de bitorului.
Categorii :
– garanții personale: constau în alăturarea debitorului accesor sau garant unui debitor principal
(aceste garanții personale din materia obligațiilor nu trebuie confundate cu garanțiile personale
care intervin în materie procedurală).
– garanții reale: constau în afectarea (atribuirea) unui lucru creditorului în scopul garantării unei
creanțe. Afectarea poate lua trei forme deosebite:
– transferul dreptului de proprietate (ex. fiducie).
– remiterea posesiunii lucrului (ex. gaj).
– crearea unui drept real special (ex. ipotecă).
Origine :
Garanțiile au fost create în interesul creditorilor pentru a avea siguranța că vor fi achitați la scadență
(termen). Cele mai vechi garanții sunt cele personale, cele reale au apărut mai târziu, spre sfârșitul
Republicii.
TRANSFERUL OBLIGAȚII LOR. GARANȚII PERSON ALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 58 Într-adevăr câtă vreme Roma a fost o cetate săracă în care executarea asupra persoanei lua o
formă atât de riguroasă, debitorul fiind vândut ca sclav peste graniță sau chiar ucis, garanțiile personale
erau singurele necesare și s uficiente creditorilor.
Atunci când debitorul n -a mai fost ucis sau vândut ca sclav, ci supus unor anumite zile de muncă,
atunci când, în urma îmbogățirii romanilor dat fiind cuceririle Romei și exploatarea sclavilor, a apărut
executarea asupra bunurilor, creditorii au simțit necesitatea unor alte garanții, garanțiile asupra
bunurilor, garanțiile reale.
Garanțiile reale erau superioare celor personale pentru că creditorii titulari ai unui drept real, spre
deosebire de ceilalți creditori numiți chirografari (de la chirigraphum – act scris) care n -aveau decât un
simplu drept de creanță, aveau următoarele avantaje:
– creditorii chirografari sunt expuși riscurilor insolvabilității debitorului lor, patrimoniul acestuia fiind
gajul lor comun → dacă bunurile debito rului nu vor putea acoperi datoriile, fiecare creditor nu va
putea obține decât o parte din valoarea creanței sale.
– creditorii titulari ai unui drept real au un drept de preferință asupra prețului bunurilor care sunt
afectate drepturilor reale și care co nstituie gajul lor special.
– creditorii chirografari trebuie să sufere înstrăinările fără rea -credință consimțite de debitorul lor, în
timp ce ceilalți creditori au un drept de urmărire contra terțului achizitor, chiar dacă bunurile au
fost înstrăinate fă ră rea -credință de către debitor, căci aceste bunuri sunt și rămân supuse
dreptului real al creditorului.
– creditorii chirografari pentru a -și realiza creanțele lor (pentru a se face plătiți) trebuie să vândă în
bloc patrimoniul debitorului lor care sufer ă din această cauză infamia, în timp ce ceilalți creditori
au dreptul de a vinde numai bunul special supus dreptului lor real.
Garanția personală a creditorului constă în a adăuga debitorului principal unul sau mai mulți
debitori accesori sau garanți.
Pentru a realiza garanția personală, romanii s -au folosit la început de forma contractuală verbală,
formă care are multe aplicații în dreptul roman. Creditorii, pentru a fi ocrotiți de eventuala insolvabilitate
a debitorului, au întrebuințat trei forme verbale bine distincte:
– sponsio (drept vechi) → garantul se numea sponsor.
– fidepromissio (drept vechi) → garantul se numea fideipromissor.
– fideiussio (drept clasic) → garantul se numea fideiussor.
7.5. GARANȚIILE PERSONALE ÎN EPOCA VECHE .
În epoca veche formele verbale prin care se realiza garanția personală erau: sponsio și
fidepromissio.
SPONSIO :
Sponsio era singura garanție existentă la origine, fiind specifică cetățenilor romani, și avea loc în
modul următor: în primul rând se încheia obligația principală î ntre creditor și debitorul principal, în forma
unei sponsio (numele mai vechi al stipulației), apoi creditorul întreba pe debitorul accesor dacă promite
același lucru; debitorul accesor (garantul) răspundea spondeo (promit) → prin urmare și garanția avea
loc tot printr -o sponsio ca și obligația principală.
FIDEPROMISSIO :
Fidepromissio avea loc în același mod ca sponsio, numai că în locul verbului spondeo (a promite)
se întrebuința verbul fidepromitto (a promite cu lealitate sau bună -credință) care însemna același lucru.
Această formă de garanție s -a născut în interesul creditorilor peregrini care nu aveau ius comercii,
sponsio fiind rezervată cetățenilor romani.
În acest scop a fost suficient a înlocui verbul spondeo cu un verb cu același sens fidepromitto.
Situația garanților (era cât se poate de rea):
– creditorul putea să ceară garantului plata datoriei fără să se adreseze în prealabil debitorului
principal;
– garantul care plătise nu putea să se îndrepte contra debitorului principal pentru a i se restitu i
ceea ce plătise;
– dacă existau mai mulți garanți, fiecare era ținut pentru tot, fără să poată să ceară co -garanților
partea lor contributivă.
Transformări ale situației garanților (patru legi):
1.Legea Publilia prevedea că g arantul care s -a obligat în f orma lui sponsio are dreptul de a se
întoarce împotriva debitorului principal dacă acesta nu -i remitea ceea ce a plătit creditorului pentru el.
2.Legea Appuleia prevedea că garantul (sponsor și fideipromissor) care plătise se putea întoarce
împotriva co -garanților pentru a le cere partea lor contributivă.
3.Legea Cicereia prevedea că creditorul era obligat să facă o declarație privind numărul garanților și
valoarea datoriei → în scopul de a facilita aplicarea legilor anterioare.
4.Legea Furia de sponsu (rel ativă la garanția personală) prevedea că datoria se va împărți de drept
între garanții în viață la scadență, indiferent dacă sunt sau nu solvabili (ex. dacă la scadență din cinci
garanți trei sunt insolvabili, părțile celor trei garanți insolvabili nu vor fi plătite și vor fi tot atâtea pierderi
pentru creditor).
TRANSFERUL OBLIGAȚII LOR. GARANȚII PERSON ALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 59 – obligația garanților (sponsor și fideipromissor) care au încheiat contractul de garanție în Italia se
stinge prin trecerea a doi ani de la scadență → dispoziție dată pentru a sili pe creditori să -i
urmărească cât mai repede pe debitori pentru ca datoria să nu se mărească prin dobânzi.
7.6. GARANȚIILE PERSONALE ÎN EPOCA CLASICĂ .
În epoca clasică întâlnim pe lângă vechile forme de garanție, un procedeu nou formal (fideiussio) și
trei procedee nefo rmale (pactul de constitut, receptum argentariorii, mandatum pecuniae credendae).
FIDEIUSSIO :
Vechile forme de garanție, sponsio și fideipromissio, fiind contrarii intereselor creditorilor datorită
legilor ce au modificat situația debitorilor, practica a creat o nouă forma de garanție, realizată tot în
formă verbală: fideiussio → de data aceasta părțile întrebuințau verbul fideiubeo (consimt pe cuvântul
meu). Garantul nu mai răspundea creditorului nici spondeo, nici fidepromitto, ci fideiubeo.
Fideiussio a fost creată în interesul creditorilor căci, fiind mai nouă decât legile care reglementau
sponsio și fideipromissio, urmează că acele legi nu -i erau aplicabile. Deci câtva timp fideiussor a fost în
aceeași situație ca și sponsor și fidepromissor înainte de legile cercetate.
Situația lui fideiussor s -a îmbunătățit cu timpul prin acordarea a trei beneficii (drepturi acordate în
mod excepțional, care nu ar trebui să existe potrivit principiilor generale), primele două în epoca
clasică, al treilea în epoca post clasică.
Beneficiul de diviziune (epoca clasică):
Dacă sunt mai mulți garanți (fidejusori), creditorul poate cere de la fiecare întreaga datorie (căci nu
se aplică legea Furia de sponsu, ci numai la sponsio și fidepromissio). Printr -o constituție a lui Had rian
s-a introdus și în această materie principiul diviziunii datoriilor (numit mai târziu beneficiul de diviziune),
însă într -o formă mai puțin aspră pentru creditori, respectiv în momentul urmăririi (mai exact în
momentul lui litis contestatio) fidejusor ul poate să ceară ca datoria să se împartă între toți garanții în
viață și solvabili.
Comparație între diviziunea datoriilor prevăzută de legea Furia de sponsu și beneficiul de
diviziune :
Între cele două diviziuni ale datoriilor, cea prevăzută de legea Fur ia de sponsu pentru sponsor și
fidepromissor și cea prevăzută de constituția lui Hadrian pentru fideiussor sunt următoarele deosebiri:
– în primul caz diviziunea datoriei se producea de plin drept, adică fără si fie nevoie a fi cerută, pe
când în al doilea caz diviziunea se producea numai la cererea garantului urmărit sub forma
trecerii unei excepții în formulă. De aici urmează că în al doilea caz dacă garantul a neglijat să
ceară diviziunea datoriei și a plătit întreaga datorie de bună voie, el nu are acți une în repetire
pentru a cere îndărăt ceea ce a dat peste partea sa contributivă.
– în primul caz diviziunea datoriilor are loc între garanții în viață indiferent dacă sunt solvabili sau
nu, pe când în al doilea caz are loc între garanții solvabili. De aic i urmează că în primul caz
insolvabilitatea unui garant este suferită de creditor, pe când în al doilea caz este suferită de
ceilalți garanți.
– în primul caz diviziunea datoriei avea loc în momentul scadenței, în al doilea caz diviziunea
datoriei avea loc în momentul lui litis contestatio care avea loc între creditor și garant. De aici
urmează că în primul caz până în momentul scadenței garanții sunt solidar ținuți, însă
insolvabilitatea ivită după scadență privește pe creditor, pe când în al doilea caz fi dejusorii sunt
răspunzători de insolvabilitatea unuia din ei chiar după scadență până la litis contestatio.
– în primul caz diviziunea datoriei se producea de plin drept ceea ce înseamnă că garantul nu
poate renunța la acest drept, renunțare care e permisă în al doilea caz.
Beneficiul de cesiune de acțiuni (epoca clasică):
Beneficiul de cesiune de acțiuni este denumirea dată de comentatori dreptului pe care -l are garantul
care a plătit, de a -l sili pe creditorul satisfăcut de a -i ceda acțiunile pe care le a vea contra debitorilor →
în acest mod garantul va putea cere debitorului să -i restituie ceea ce plătise creditorului pentru el.
Practic se ajungea la această cesiune de acțiuni printr -o excepție de dol prin care garantul paraliza
acțiunea creditorului, dac ă acesta refuza să -i transmită acțiunile pe care le avea, excepție care trebuia
inserată în formulă, fideiussio în baza căreia creditorul urmărește pe garant fiind un contract verbal, un
contract de drept strict.
S-a dat garantului o excepție de dol deoare ce jurisconsulții au considerat că creditorul comite un dol
prin faptul că a refuzat să cedeze acțiunile pe care le avea contra debitorului, deși urma să fie plătit.
Prin urmare creditorul și garantul, fiind în fața magistratului, garantul cere să se inser eze în formulă
excepția de dol. Creditorul preferă să cedeze acțiunile în caz că e plătit, cesiune care are loc fie prin
novație, fie prin mandatul in rem suam, decât să vadă că garantul va fi absolvit deoarece știm că în
epoca clasică orice excepție este absolutorie. Prin urmare excepția de dol servea ca o amenințare
pentru creditor. Cesiunea de acțiune avea loc ca efect al acestei amenințări, nu ca efect al inserării
excepției de dol în formulă, căci judecătorul trebuia să absolve pe pârât (garant); de al tfel dreptul fiind
stins prin litis contestatio cesiunea de creanță nu mai era posibilă.
Creditorul nu trebuie să păstreze acțiunile pe care le are pentru a le ceda fidejusorului, ci îi
datorează numai cele pe care le mai are încă în momentul când părțile sunt în fața magistratului, dar
firește înainte de litis contestatio.
TRANSFERUL OBLIGAȚII LOR. GARANȚII PERSON ALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 60 Astfel dacă având doi fidejusori, creditorul a liberat pe unul din ei printr -un pact de non petendo (ca
să nu ceară), celălalt va trebui să plătească în întregime. De asemenea creditorul nu trebuie să
garanteze eficacitatea acțiunilor sale, dacă prin neglijență a lăsat pe debitor să devină insolvabil, poate
constrânge totuși pe fidejusor la plată. Toate aceste soluții se leagă de caracterul unilateral al
fidejusiunii, caracter care niciod ată nu a fost înlăturat, deși unele consecințe ale lui au fost suprimate.
Creditorul nu trebuie însă să transmită acțiunile când mai are nevoie de ele, de ex. garantul nu l -a
plătit integral.
Importanța acestui beneficiu se vede atunci când creditorul are și alte garanții, de ex. are față de
debitor o ipotecă. Nimic nu obligă pe creditor să uzeze mai întâi de drepturile pe care i le conferă
ipoteca, ci el putea să urmărească direct pe garant. Grație acestei instituții, beneficiul cesiunii de
acțiuni, garant ul va dobândi acțiunea ipotecară pe care o are creditorul prezumându -se că creanța i -a
fost vândută de creditor, plata garantului nefiind decât o vânzare. Această ficțiune a unei vânzări a fost
necesară deoarece în realitate, prin efectuarea plății de cătr e garant creditorului, acțiunea ipotecară era
stinsă, ipoteca fiind un accesoriu al creanței. Creanța fiind stinsă prin plată și ipoteca era stinsă pe cale
de consecință.
Beneficiul de discuțiune (epoca postclasică):
Beneficiul de discuțiune (expresie dato rată comentatorilor) este dreptul pe care îl are garantul, dacă
este urmărit mai întâi de creditor, să trimită pe creditor să reclame în prealabil plata de la debitor →
ulterior s -a prevăzut în mod expres obligația creditorului de a urmări mai întâi pe deb itor și numai după
aceea și pe garant pentru obținerea plății integrale.
Beneficiul de discuțiune nu a putut fi folosit decât după ce Iustinian a desființat efectul extinctiv al lui
litis contestatio, anterior creditorul era ținut să aleagă între debitor ș i garant → cu alte cuvinte, dacă nu
și-a realizat creanța sa în întregime urmărind pe debitor, nu putea să se îndrepte pentru rest contra
garantului sau invers, căci dreptul său era stins în întregime odată ce litis contestatio avusese loc.
Dacă creditorul ar fi fost ținut în prealabil să urmărească pe debitor orice garanție ar fi fost inutilă
deoarece creditorul, dreptul său fiind stins, nu se mai putea adresa garantului. Iată deci că beneficiul
acesta nu era posibil dat fiind efectul extinctiv al lui liti s contestatio.
Iustinian suprimând efectul extinctiv al lui litis contestatio nu a adus nimic nou, ci nu a făcut decât să
consacre legal ceea ce avea loc de mult timp în practică, adică renunțarea de către fidejusor de a se
prevala de efectul extinctiv al lui litis contestatio → în practică între creditor și garant intervenea o
înțelegere prin care garantul promitea să nu se prevaleze de efectul extinctiv al lui litis contestatio.
7.7. REZUMAT .
Transmisiunea obligațiilor poate avea loc fie la moartea unei persoane fie între persoane în viață.
Aceasta implică două aspecte, anume transferul de creanță și transferul de datorie, adică cesiunea de
creanță și cesiunea de datorie.
Cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedează unui terț dreptul d e creanță pe
care îl are contra unui debitor; vechiul creditor se numește cedant, cel care devine creditor se numește
cesionar, iar debitorul se numește cedat. Aceasta are caracterul fie al unei vânzări, când se plătește un
preț, fie al unei donații, când care loc gratuit, fie al unei dări în plată, fie al unei constituiri de dotă, fie al
unui împrumut. Dreptul roman a cunoscut două procedee indirecte pentru realizarea cesiunii de
creanță: novația cu schimbare de creditor și procuratio sau cognitio in rem s uam (mandatul în propriul
interes), proces care a cunoscut 2 sisteme, anume sistemul cesiunii de acțiune și sistemul acțiunilor
utile.
Cesiunea de datorie avea loc prin novația prin schimbare de debitor și mandatul judiciar; în cazul
mandatului judiciar, d ebitorul însărcinează pe o persoană să -i ia locul ca pârât într -un proces intentat
de creditorul său; în ambele cazuri e nevoie de consimțământul creditorului.
Garanțiile sunt procedee juridice care au ca scop să pună la adăpost pe creditor de consecințele
insolvabilității (neputinței de a plăti) a debitorului. Acestea puteau fi de două feluri, anume personale
(alăturarea debitorului accesor sau garant unui debitor principal) și reale (afectarea unui lucru
creditorului în scopul garantării unei creanțe, put ând avea trei forme deosebite – transferul de
proprietate, remiterea posesiunii lucrului sau crearea unui drept real special).
Garanțiile personale erau sponsio, fideipromisso și fideiussio. Cele patru legi prin care a fost
transformată noțiunea de garanți e au fost Legea Publilia, Legea Appuleia, Legea Cicereia și Legea
Furia de sponsu.
7.8. TEST DE EVALUA RE.
1. care sunt cele trei faze ale evoluției mandatului in rem suam ?
2. care sunt cele patru legi ce au adus transformări ale situației garanților ?
3. care sunt deosebirile dintre diviziunea datoriilor prevăzută de legea Furia de sponsu și beneficiul
de diviziune ?
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 61 – Unitatea de învățare 8 –
GARANȚIILE REALE
8.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……………… 61
8.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. ……………………….. …………… 61
8.3.Fiducia cum creditore ………. ………………. …………………. ……………….. ………………………… ………… 62
8.4.Gajul ……………………………. ………………… ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 62
8.5.Ipoteca …………………….. …………… …………….. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 62
8.6.Intercesiunea ……………………… ………………. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 66
8.7.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… …….. .. 66
8.8.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. …………………….. ……… 66
8.1. INTRODUCERE .
Această unitate de învățare urmărește familiarizarea studenților cu aspectele teoretice și practice
ale garanțiilor reale . Astfel, studenții vor fi introduși în studiul fundamentelor ipotecii și gajului . De
asemenea cursanții vor fi familiarizați cu aspect ele teoretice și practice ale fiduciei cum creditore,
precum și cu cele ale intercesiunii .
8.2. COMPETENȚE .
să explice terminologia juridică latină, creație a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii și fiecărui concept juridic, să s tăpânească principiile fundamentale și
regulile de drept ;
dezvoltarea capacității cursanților de a delimita elementele specifice fiecărei noțiuni
prezentate în această unitate de învățare, cât și de a decela raportul dintre acestea;
să explice și să interp reteze regimul juridic al garanțiilor reale .
8.3. FIDUCIA CUM CREDITOR E (fiducia cu creditorul său) .
Garanția reală constă în afectarea (atribuirea) provizorie a unui lucru creditorului în scopul garantării
unei creanțe.
Atribuirea se face sub forma:
– transmiterii dreptului de proprietate asupra unui lucru → fiducia cum creditore.
– remiterii posesiunii unui lucru → gajul.
– creării unui drept real special → ipoteca.
Fiducia cum creditore era un contract încheiat între creditor și debitor prin care creditorul se obliga
să retransmită debitorului proprietatea lucrului transmis lui, cu titlu de garanție, prin mancipatio sau in
iure cessio.
Acest contract însoțea modurile solemne de transmitere a proprietății (mancipatio sau in iure
cessio), deoarece transmiterea proprietății de la debitor la creditor servea să garanteze plata datoriei la
scadență, astfel că transmiterea proprietății era provizorie și trebuia să existe un instrument juridic
(fiducia cum creditore) pentru ca debitorul să -și poată vedea lucrul înapoi în cazul când plătea datoria.
Fiducia nu era izolată de modurile solemne de transmitere a proprietății, ci forma un tot unic, o
operație juridică indivizibilă, fiind grefată fie pe mancipatio, fie pe in iure cessio, neputând să existe
separat de aceste mo duri solemne. De aceea când ne referim la fiducie înțelegem operațiunea juridică
în întregul ei.
Fiducia prezenta mari inconveniente pentru debitor întrucât:
– debitorul pierdea dreptul său de proprietate și nu avea pentru a -și cere lucrul îndărăt decât o
acțiune personală.
– dacă creditorul devenea insolvabil, debitorul venea în concurs cu ceilalți creditori ai creditorului
său și obținea doar o parte din valoarea lucrului dat în garanție, deși își plătise datoria.
– chiar dacă valoarea lucrului era mai ma re decât valoarea creanței, debitorul nu se putea folosi de
același lucru pentru a garanta o altă datorie.
– fiducia era accesibilă numai cetățenilor romani, deoarece implică acte de care nu se puteau
folosi decât cetățenii (mancipatio, in iure cessio).
Întrucât fiducia nu corespundea necesităților comerțului a fost creată o altă garanție: gajul.
8.4. GAJUL .
Gajul este garanția reală care constă din remiterea posesiunii unui lucru de către debitor creditorului
în momentul contractului de gaj → prin urmare gajul ca garanție se naște din contractul real de gaj. O
parte din inconvenientele fiduciei erau înlăturate. Debitorul era ținut să transmită doar posesiunea
lucrului, astfel că rămânea proprietarul lucrului, iar creditorul nu restituia lucrul până la pla ta datoriei.
Avantaje : debitorul nu era supus insolvabilității creditorului (nu venea în concurs cu creditorii
creditorului său), având o acțiune reală – acțiunea în revendicare – pentru a cere restituirea lucrului
după plata datoriei.
GARANȚIILE REALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 62 Inconveniente :
– debitorul, nerămânând în posesiunea lucrului (fiind deposedat de lucrul dat drept gaj), nu se mai
putea folosi de acest lucru pentru a se împrumuta de o altă sumă de bani, deși valoarea lucrului
dat în gaj putea fi mai mare decât valoarea creanței garantate.
– creditorul nu putea înstrăina lucrul dat în gaj, dacă la scadență debitorul nu plătea, funcția gajului
limitându -se la a exercita o anumită presiune asupra debitorului pentru a -l determina să -și
plătească datoria.
– creditorul nu se putea folosi de lucrul dat în gaj.
De aceea a fost necesară apariția celui de -al treilea tip de garanție reală: ipoteca.
8.5. IPOTECA .
Multă vreme la romani ipoteca a purtat același nume ca și gajul (pignus), cuvântul de origine greacă
“ipotecă” (ipotiki) nu este întâlnit decâ t începând cu sec. II, generalizându -se în sec. III → numai
numele este grec, instituția ipotecii fiind romană.
FAZE ALE FORMĂRII DREPTULUI DE IPOTECĂ :
1.Dreptul de retenție :
Punctul de plecare în formarea ipotecii se găsește în instituția colonatului: are ndașul unei bucăți de
pământ (colonul) aducea pe pământul arendat materialul necesar muncii câmpului (sclavi, unelte, vite)
→ acest material de exploatare agricolă este desemnat prin cuvintele invecta et illata (animale mânate
și lucrurile aduse pe fond).
În mod normal arendașul (colonul) ar fi trebuit să transmită posesiunea acestui material
proprietarului terenului (latifundiarului), căci acest material garanta plata chiriei (arenda) iar gajul
implica deposedarea, însă arendașul avea nevoie de acest mater ial pentru a munci → de aceea în
acest caz special s -a admis că ia naștere un drept de retenție prin simplă convenție, fără ca
proprietarul terenului să fi primit posesiunea lucrurilor date în gaj → latifundiarul avea dreptul de a
reține lucrurile, dacă ar endașul voia să le ia de pe teren (acest drept de retenție se constată
documentar sub Augustus și în cazul proprietarului unei case închiriate).
Inconvenientele dreptului de retenție:
Dreptul de retenție prezenta două mari inconveniente:
– proprietarul ter enului nu avea vreo acțiune contra chiriașului, dacă acesta își luase lucrurile de pe
terenul arendat sau din casa închiriată, și le dusese în altă parte.
– proprietarul terenului nu avea vreo acțiune reală contra terțului care ar fi dobândit lucrurile de la
chiriaș.
Prin urmare convenția dintre proprietar și chiriaș nu era sancționată nici cu o acțiune personală
contra chiriașului, nici cu o acțiune reală contra terților achizitori → proprietarul nu putea face altceva
decât să rețină lucrurile chiriașului, aflate pe teren sau în casă, până când va fi fost plătită chiria pe
teren sau pe casă.
Aceste inconveniente erau și mai mari când e vorba de proprietarul unei moșii, căci de data aceasta
nu se mai putea recurge la închiderea bunurilor, cum făcea proprieta rul casei care închidea lucrurile în
casă, materialul de exploatare fiind pe moșie.
Cu atât mai mult era la discreția arendașului proprietarul care nu locuia pe moșie, ci în altă parte
astfel că nu putea exercita o supraveghere pentru a nu se lua materialu l de pe moșie.
De aceea s -au format noi instrumente juridice în interesul latifundiarului.
2.Interdictul salvian :
Un pas mai departe în formarea ipotecii s -a făcut prin crearea interdictului salvian.
Grație acestui interdict, proprietarul terenului devenea la scadență posesor al materialului necesar
exploatării terenului, dacă nu se plătea arenda.
Ca și dreptul de retenție, interdictul salvian făcea posibilă garantarea unei creanțe fără remiterea
posesiunii unui lucru.
Interdictul prezenta un avantaj în plu s față de dreptul de retenție deoarece dădea proprietarului
terenului arendat dreptul de a intra în posesiunea lucrurilor (materialul necesar exploatării terenului)
chiar dacă fuseseră luate de pe teren și duse în altă parte.
Însă se menține celălalt incon venient, în cazul când lucrurile fuseseră vândute, proprietarul terenului
nu avea vreo acțiune contra terților achizitori.
De aceea a fost nevoie să se creeze o acțiune reală.
3.Acțiunea serviană :
Pentru a urmări lucrurile la terții achizitori a fost creat ă de un pretor numit Servius o acțiune specială,
acțiunea serviană (ca orice acțiune pretoriană este posterioară legii Aebutia), acțiune grație căreia
proprietarul terenului arendat putea fi pus în posesiunea materialului necesar exploatării la scadență,
dacă arenda nu a fost plătită, chiar dacă acest material fusese vândut între timp unor terțe persoane.
Prin urmare proprietarul terenului arendat avea o situație mult mai bună decât ceilalți creditori
deoarece, în baza convenției, proprietarul casei închiri ate nu dobândea decât un drept de retenție iar
ceilalți creditori, în baza numai a convenției nu dobândeau nici un fel de garanție față de debitorul lor,
simpla convenție neproducând astfel de efecte.
4.Acțiunea quasiserviană :
GARANȚIILE REALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 63 Prin crearea acțiunii servien e luase naștere un drept de ipotecă limitat numai la relațiile dintre
proprietar și arendaș. Era necesară extinderea dreptului de ipotecă la toți creditorii care s -au înțeles cu
debitorii lor să li se garanteze astfel o creanță a lor.
Această extindere a i potecii s -a făcut s -a făcut grație acțiunii quasi -serviane, numită și acțiune
ipotecară (creată pe la ½ sec. I. e.n.).
Prin acțiunea quasiserviană ipoteca s -a generalizat, aplicându -se raporturilor dintre orice creditori și
orice debitori, dacă părțile înc heiau o convenție în vederea garantării datoriei prin ipotecă.
Avantajele ipotecii :
Ipoteca prezenta două mari avantaje față de gaj și fiducie:
– creditorul avea pentru a obține la scadență, dacă nu era plătit, posesiunea lucrului ipotecat o
acțiune (acțiu nea quasiserviană) care fiind reală era dată chiar contra terților.
– debitorul rămânând în continuare în posesiunea lucrului ipotecat putea să se servească de
acesta ca garanție pentru contractarea de noi datorii.
Fiducia și gajul erau inferioare sub aces t dublu aspect pentru că ambele făcea pe debitor să fie lipsit
de lucru și ambele erau sancționate prin acțiuni personale (vom vedea că în dreptul lui Iustinian
creditorul gajist are o acțiune ipotecară).
Caracterele ipotecii :
Ipoteca avea următoarele cara ctere:
1.Ipoteca este un drept real :
Creditorul ipotecar are deci un drept de urmărire (poate urmări lucrul ipotecat în mâinile terților
achizitori) și un drept de preferință (nu vine în concurs cu creditorii chirografari).
2.Ipoteca este constituită prin convenția părților :
Potrivit principiilor generale un drept real nu putea fi creat decât prin anumite moduri (mancipatio, in
iure cessio), printr -o convenție neputând lua naștere, în mod normal, decât un drept personal (de
creanță) → ca o excepție ipoteca se putea naște dintr -o simplă convenție.
Am întâlnit și alte drepturi reale decât ipoteca născute prin acordul părților: superficia, dreptul lui
conductor agri vectigalis, emfiteoza.
3.Ipoteca putea avea de obiect atât un lucru mobil, cât și imobil :
Spre d eosebire de dreptul actual care cunoaște doar ipoteca imobilelor (terenuri, construcții).
4.Ipoteca este clandestină (ocultă, secretă):
Asta înseamnă că nu există nici un mijloc de publicitate, nici un mijloc prin care să se facă cunoscut
terților că un lu cru este ipotecat.
Din caracterul clandestin al ipotecii decurg două posibilități de fraudă:
– a ipoteca același lucru mai multor persoane fără ca acestea să știe sau să aibă posibilitatea de a
ști că lucrul a mai fost ipotecat → fraudă care duce la următo arele consecințe:
Creditorul posterior în rang (dată) era expus riscului să fie evins (deposedat) de creditorul anterior,
astfel că după ce a dobândit lucrul de la terț sau de la debitor vede că toate străduințele sale sunt
zadarnice.
Dreptul clasic a căut at să înlăture aceste inconveniente pedepsind pe cel care vindea sau ipoteca
un lucru fără să declare ipotecile care îl grevau, acest fapt constituind delictul de stelionat, însă nu era
pedepsit cel care a fost de bună credință, adică nu a știut de existen ța ipotecii; în orice caz ipoteca își
producea efectele.
De asemenea ius offerendae pecuniae (dreptul de a oferi suma de bani) poate fi considerat ca un
mijloc pentru corectarea clandestinității ipotecii. Orice creditor posterior în rang poate să dezintere seze
pe creditorul anterior în rang astfel că trece în rangul celuilalt. Dar creditorul posterior nu poate uza de
acest drept decât dacă avea bani la dispoziție și prin exercitarea acestui drept își mărea creanța căci
lua asupra lui și creanța creditorului anterior astfel că se măreau riscurile insolvabilității debitorului.
Dar care era interesul creditorului posterior în rang?
Dacă presupunem că un debitor a ipo tecat lucrul său la mai mulți creditori și la scadență (termen)
nu poate plăti, acela care are drept în primul rând să vândă lucrul pentru a se satisface asupra prețului
este cel mai vechi creditor ipotecar. Dar dacă presupunem că cuantumul creanței acestu i creditor este
inferior valorii lucrului ipotecat, creditorul cu drept de a vinde nu va alege poate momentul favorabil
pentru a -l vinde și ar vinde poate lucrul pentru un preț inferior valorii lui deoarece în acest caz prețul ar
acoperi creanța. Dar în si tuația aceasta drepturile creditorului ipotecar posterior ar fi sacrificate
deoarece el nu va mai avea asupra cărei sume să se dezintereseze, întreaga sau aproape întreaga
sumă cu care fusese vândut lucrul ipotecat servind la dezinteresarea celui mai vechi creditor.
Iată de ce a fost necesar să se dea dreptul creditorului posterior în rang să dezintereseze creditorul
anterior în rang pentru a -i lua locul ceea ce aduce și o corectare a caracterului clandestin al ipotecii.
– a antedata o ipotecă trecând -o în mo d mincinos înaintea unei ipoteci mai vechi.
Dreptul postclasic a căutat să înlăture acest inconvenient al ipotecii. Împăratul Leon a hotărât în
anul 472 că ipoteca constituită prin act public sau prin act privat, dar subscris de 3 martori, va avea
precăder e asupra ipotecilor constituite altfel chiar dacă aveau dată anterioară. Prin reforma sa Leon a
asigurat o publicitate ipotecii și în același timp a asigurat pe creditorul care -și constituia ipoteca, în
modul arătat, contra fraudei antedatării ipotecilor.
Dreptul modern a înlăturat inconvenientele care decurg din caracterul clandestin al ipotecii
consacrând principiul publicității ipotecilor, ipoteca trebuind înscrisă într -un registru public.
GARANȚIILE REALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 64 5.Ipoteca este un drept accesoriu :
Ipoteca fiind garanția unei cr eanțe, ca atare urmează soarta creanței → prin urmare dacă creanța
se stinge (plată, remiterea datoriei, novație) se stinge și ipoteca.
6.Ipoteca este indivizibilă :
Aceasta înseamnă că:
– pe o parte ipoteca apasă în întregime asupra fiecărei părți din lucr u → ex. dacă debitorul moare
și are mai mulți moștenitori, lucrul ipotecat trece în proprietatea moștenitorilor, adică în
proprietatea mai multor persoane, iar, chiar dacă lucrul este împărțit între moștenitori, fiecare
erede va fi ținut ipotecar pentru to t, adică creditorul va putea cere oricăruia dintre moștenitori
plata datoriei în întregime; ex. dacă lucrul ipotecat a fost vândut mai multor persoane, creditorul
ipotecar poate cere întreaga datorie de la fiecare proprietar.
– pe de altă parte ipoteca gar antează fiecare parte din datorie → ex. dacă creditorului i -a fost
achitată o parte din datorie, ipoteca continuă să poarte asupra întregului lucru, ca și mai înainte,
până la stingerea obligației, deși prin ipoteză aproape întreaga datorie fusese achitată .
7.Ipoteca poate fi generală (acesta nu este un caracter propriu -zis al ipotecii, însă în mod frecvent
se prevedea generalitatea ipotecii prin convenție):
Aceasta înseamnă că ipoteca poate fi constituită nu numai asupra unor bunuri individual
determinate, ci asupra tuturor bunurilor prezente și viitoare ale constituantului → datorită unei
asemenea clauze se evită în oarecare măsură pericolul care rezultă din clandestinitate (creditorul
putea să nu mai încaseze nimic în cazul când se descopereau alte ipotec i anterioare lui asupra
aceluiași bun), astfel creditorul se putea îndestula (despăgubi) din toate lucrurile debitorului, fiind mai
ferit de surpriza de a vedea că un alt creditor trece înaintea lui.
Categorii de ipoteci :
În dreptul clasic ipoteca poate f i:
– ipoteca convențională → ia naștere printr -o convenție.
– ipoteca tacită (ipotecă legală)→ ia naștere în baza legii sau a obiceiului juridic, se numește tacită
pentru a sublinia faptul că legea prezumă consimțământul debitorului (ex. proprietarul unui te ren
care exercită un drept de ipotecă asupra lucrurilor aduse de către arendaș pe moșie).
– ipoteca privilegiată → trece înaintea altor ipoteci, chiar dacă sunt constituite la o dată ulterioară,
adică titularul ipotecii privilegiate poate exercita înaintea celorlalți creditori ipotecari dreptul de a
poseda și de a vinde lucrul grevat cu ipotecă (ex. dreptul fiscului asupra bunurilor cetățenilor
impozabili).
În dreptul postclasic apar două categorii de ipoteci:
– ipoteca testamentară → testatorul putea greva cu ipotecă anumite bunuri pentru a asigura plata
unui legat.
– ipoteca autentică → prin reforma împăratului Leon ipoteca putea fi constituită în prezența
autorităților publice, această ipotecă trecând înaintea ipotecilor constituite fără formă de publicit ate,
chiar dacă erau anterioare.
Capacitatea de a constitui o ipotecă :
Constituantul ipotecii trebuie să îndeplinească două condiții:
– să fie proprietar civil sau pretorian (proprietatea pretoriană este suficientă deoarece ipoteca este
un drept real preto rian).
– să fie capabil de a înstrăina.
Efectele ipotecii :
De la formarea ei și până în sec. III ipoteca nu are decât un singur efect, ius possidendi (dreptul a
poseda), al doilea efect, ius distrahendi (dreptul de a vinde), îl dobândește doar la începutul s ec. III e.n.
Lucrul ipotecat rămâne în posesia debitorului până la scadență, când, dacă datoria este plătită,
ipoteca se stinge.
1.Ius possidendi (dreptul a poseda):
Ius distrahendi este dreptul pe care -l are creditorul de a fi pus la scadență în posesiune a lucrului
ipotecat, drept sancționat printr -o acțiune reală (acțiunea quasiserviană, adică acțiunea ipotecară) și ca
atare opozabilă și terților deținători → acțiunea quasi -serviană, ca orice acțiune reală, îi asigură
creditorului ipotecar un drept de pre ferință față de ceilalți creditori, când o intentează contra
constituantului ipotecii, și un drept de urmărire contra terților care dețin lucrul ipotecat.
2.Ius distrahendi (dreptul a vinde):
Ius distrahendi este dreptul de a vinde lucrul ipotecat pentru a -și realiza creanța asupra prețului.
Acest efect nu l -a avut ipoteca decât târziu, la începutul sec. III. timp de aproape două secole nu a
avut alt efect decât ius possidendi, dreptul creditorului de a se pune în posesia lucrului ipotecat.
Această posesiun e a lucrului nu -i conferea creditorului dreptul de a vinde lucrul, cu un drept de retenție,
care era un mijloc de a constrânge pe debitor să plătească datoria pentru a -și lua lucrul îndărăt. Dar
aceasta presupune că lucrul avea o valoare mai mare decât cre anța căci în cazul invers debitorul nu
avea interes să -și răscumpere lucrul.
Creditorul putea printr -o convenție să dobândească de la debitor dreptul de a vinde lucrul ipotecat,
convenție care însoțea convenția de ipotecă, fiind un pact alăturat → în acest caz dreptul de a vinde al
creditorului ipotecar decurgea din pact și nu era un efect al ipotecii.
GARANȚIILE REALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 65 La începutul sec. III e.n., convenția de vânzare fiind frecventă, s -a ajuns la a se considera ca
subînțeleasă atunci când nu fusese făcută → dreptul de a vin de devine efect al ipotecii.
Ulpianus: “dacă s -au înțeles ca să vândă lucrul ipotecat fie de la început fie mai târziu, nu numai
vânzarea este valabilă, ci și cumpărătorul are proprietatea lucrului, însă chiar dacă nu s -ar fi înțeles să
vândă lucrul ipotec at, ne folosim totuși de această regulă de drept, ca să i se permită să vândă, cu
condiția ca să nu se fi înțeles ca să nu vândă. Când însă s -ar fi înțeles ca să nu vândă, creditorul, dacă
ar vinde, este ținut de furt, afară numai dacă ar fi somat de trei ori pe debitor să plătească și nu ar fi
plătit”.
Ius distrahendi prezintă două derogări (abateri) de la dreptul comun: creditorul nu trebuie să vândă
toate bunurile debitorului în bloc ci poate vinde un singur bun, admițând că dreptul de ipotecă poartă
asupra mai multor bunuri; creditorul ipotecar transmite cumpărătorului proprietatea lucrului ipotecat fără
a avea calitatea de proprietar → excepție de la principiul: “nimeni nu poate să transfere altuia un drept
mai mare decât are el însuși” (nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse haberet) –
vânzătorul (simplu posesor) transmite mai mult decât are (dreptul de proprietate).
Rangul ipotecilor :
Dacă sunt mai mulți creditori ipotecari care trebuie să fie ordinea în care trebuie să fie plătiți:
Principiul care fixează rangul creditorilor este formulat astfel: “mai curând în timp, mai tare în drept”
(prior tempore, potior iure). Oricare dintre creditorii ipotecari avea ius possidendi și ius distrahendi, însă
drepturile fiecăruia trebuiau să cedeze îna intea unui creditor care are ipoteca sa constituită mai înainte,
adică este mai veche în dată, respectiv dreptul de a poseda și de a vinde este exercitat numai de
creditorul cu ipoteca cea mai veche în dată iar dacă sunt mai mulți creditori cu același rang are
prioritate cel care posedă lucrul grevat.
La regula “prior tempore potior iutre” există o excepție respectiv cazul ipotecile privilegiate (ipoteci
care trec înaintea altor ipoteci, deși anterioare în dată, din cauza calității creanței, ex. ipoteca fis cului).
Stingerea ipotecii :
Ipoteca se stinge pe cale accesorie și pe cale principală.
Ipoteca se stinge pe cale accesorie, datorită caracterului accesoriu, când se stinge creanța
garantată.
Ipoteca se stinge pe cale principală, adică independent d creanța garantată prin mai multe moduri:
– pierderea în întregime a lucrului ipotecat: dat fiind caracterul ei indivizibil ipoteca se va menține în
întregime câtă vreme va rămâne o parte din lucru;
– confuziunea, adică întrunirea în aceeași persoană a ambelor cal ități, calitatea de creditor
ipotecar și calitatea de proprietar al lucrului;
– vânzarea lucrului ipotecat făcută de creditorul ipotecar superior în rang stinge drepturile
creditorilor inferiori în rang;
– renunțarea creditorului ipotecar;
– rezoluția (desfiin țarea) dreptului constituantului ipotecii asupra lucrului ipotecat;
– prescripția, adică creditorul care nu -și exercita dreptul său ipotecar un anumit interval de timp (40
de ani) pierdea dreptul său prin prescripție.
Epoca postclasică :
În dreptul postclas ic fiducia dispare ca urmare a căderii în desuetudine (a ieșirii din uz) a lui
mancipatio și a lui in iure cessio, acte solemne fără de care nu putea lua naștere.
Iustinian contopește gajul și ipoteca în ceea ce privește efectele lor, rămânând deosebite nu mai prin
modul de formare.
Comparație între gaj și ipotecă :
Asemănări :
Atât gajul cât și ipoteca sunt garanții reale.
Gajul spre deosebire de ipotecă n -a devenit garanție reală decât în dreptul lui Iustinian, căci numai
atunci acțiunea ipotecară a fost ac ordată și creditorului gajist.
Până atunci cum a fost sancționat gajul?
Gajul a devenit instituție juridică încă din epoca veche când era sancționat prin interdicte.
Interdictele retinendae et recuperandae possessionis causa sancționau dreptul de retenție, consecință
a lui ius possidendi pe care -l avea și creditorul gajist.
Numai în vremea lui Iustinian se naște un drept real, căci creditorul gajist poate utiliza acțiunea
ipotecară. Prin urmare creditorul gajist are o acțiune reală și prin urmare dreptul de urmărire, adică de a
cere posesia lucrului de la terți în cazul firește când a pierdut această posesiune, deoarece știm că
gajul implică remiterea posesia lucrului dat gaj.
Iată pentru ce noi am studiat gajul în două părți ale manualului: ca contract real , contract ce dă
naștere unor drepturi personale sancționate prin acțiuni personale, ca garanție reală.
Deosebiri :
Jurisconsulții romani aveau tendința de a confunda gajul și ipoteca, instituții care de altfel multă
vreme au purtat același nume, pignus, as tfel Marcianus spune: “gajul se deosebește de ipotecă numai
prin sunetul numelui”.
În realitate între gaj și ipotecă există importante deosebiri:
– gajul nu poate lua ființă fără o remitere a posesiei în timp ce ipoteca nu necesită transmiterea nici
a pose siei, nici a proprietății, lucrul ipotecat rămânând în mâinile constituantului ipotecii;
GARANȚIILE REALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 66 – obiectul dat în gaj nu mai poate servi drept garanție unei alte datorii, pe când obiectul ipotecat
poate servi la garantarea altor datorii.
8.6. INTERCESIUNEA .
Intercesiunea este actul juridic (garanție reală, garanție personală sau novație) prin care cineva ia
asupra sa datoria altuia fără a avea un interes personal, adică fără să tragă vreun folos de pe urma
acestui act.
!!! intercesiunea se individualizează ca op erațiune juridică nu prin formă, întrucât împrumută forma
altor acte juridice, ci prin atitudinea subiectivă a celui care ia asupra sa datoria altuia.
Categorii :
Intercesiunea poate fi de două feluri:
– intercesiune cumulativă: constă dintr -o garanție person ală sau reală.
– intercesiune privativă: constă dintr -o novație prin schimbare de debitor.
Prin urmare în noțiunea de intercesiune intră atât garanția personală, cât și garanția reală.
Interdicții de a intercede :
Intercessio nu este permisă sclavilor și feme ilor.
Cu privire la sclavi interdicția nu are sens decât atunci când aveau un peculiu, căci numai atunci
puteau să oblige pe stăpânul lor → era în interesul stăpânului ca să -l împiedice pe sclav să se oblige
prin intercesiuni ruinătoare pentru stăpân fie p entru a -i face rău acestuia, fie pentru a se da bine pe
lângă o altă persoană care i -ar fi promis să -l cumpere și să -l dezrobească.
În ceea ce privește pe femei, prin edicte ale lui Augustus și Claudius s -a interzis femeilor să
interceadă pentru soții lor (intercesiunea făcută pentru soț).
Prin senatusconsultul velleian, dat în timpul lui Claudius, s -a mers și mai departe și s -a interzis
femeilor să interceadă pentru altul (intercesiunea făcută pentru oricine).
Motivul acestei incapacități a femeilor este r eprezentat de interesele de moștenire ale rudelor, cu
atât mai mult cu cât femeia măritată fără manus nu era moștenită de soțul ei.
Senatusconsultul velleian, condiții :
Pentru ca să se aplice senatusconsultul velleian este necesară îndepliniera mai multor condiții:
– să fie vorba de o intercesiune, nu de o înstrăinare, însă era permis femeii să -și vândă bunurile ca
să plătească datoria altuia);
– să fie vorba de o intercesiune, nu de un act de liberalitate (donație), cu alte cuvinte femeia
trebuia să aibă i ntenția, când face acest act (intercesiunea), să se întoarcă contra garantului, căci
altfel înseamnă că a înțeles să facă un act de liberalitate (donație), ceea ce e permis.
– să fie vorba de o intercesiune, nu de un act de garanție în interesul său propri u (al femeii) dar
colorat cu interesul altuia.
Iustinian abrogă senatusconsultul velleian, astfel că incapacitatea femeii de a intercede este mult
atenuată, în anumite condiții femeia putând intercede pentru oricine afară de soțul ei.
8.7. REZUMAT .
Garan ția reală constă în afectarea (atribuirea) provizorie a unui lucru creditorului în scopul garantării
unei creanțe.Atribuirea se face sub forma transmiterii dreptului de proprietate asupra unui lucru (fiducia
cum creditore), remiterii posesiunii unui lucru (gajul) sau a creării unui drept real special (ipoteca).
Fiducia cum creditore era un contract încheiat între creditor și debitor prin care creditorul se obliga
să retransmită debitorului proprietatea lucrului transmis lui, cu titlu de garanție, prin manc ipatio sau in
iure cessio. Aceasta nu era izolată de modurile solemne de transmitere a proprietății, ci forma un tot
unic, o operație juridică indivizibilă, fiind grefată fie pe mancipatio, fie pe in iure cessio, neputând să
existe separat de aceste moduri solemne.
Gajul este garanția reală care constă din remiterea posesiunii unui lucru de către debitor creditorului
în momentul contractului de gaj; prin urmare, gajul ca garanție se naște din contractul real de gaj.
Debitorul era ținut să transmită doar pos esiunea lucrului, astfel că rămânea proprietarul lucrului, iar
creditorul nu restituia lucrul până la plata datoriei.
Ipoteca se formează în 4 faze, anume dreptul de retenție, interdictul salvian, acțiunea serviană și
acțiunea quasiserviană. Aceasta are, s pre deosebire de gaj, niste caractere specifice – este un drept
real, este constituită prin convenția părților, putea avea ca obiect atât un lucru mobil, cât și unul imobil,
este clandestină, este un drept accesoriu, este divizibilă și poate fi generală. Î n dreptul clasic ipoteca
era convențională, tacită sau privilegiată, iar în dreptul postclasic aceasta era testamentară sau
autentică. Ipoteca cuprinde ius possidendi și ius distrahendi.
Intercesiunea este actul juridic (garanție reală, garanție personală sau novație) prin care cineva ia
asupra sa datoria altuia fără a avea un interes personal, adică fără să tragă vreun folos de pe urma
acestui act.
8.8. TEST DE EVALUA RE.
1. care sunt inconvenientele gajului ?
2. care sunt efectele ipotecii ?
3. care sunt deosebirile dintre gaj și ipotecă ?
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 67 – Unitatea de învățare 9 –
IZVOARELE OBLIGAȚIIL OR. CONTRACTELE SOLE MNE
9.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. …………. ………………….. ……………… 67
9.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. ……………………….. …………… 67
9.3.Izvoarele obligațiilor ……….. ……………….. ………………….. ……………….. ………………………… ………… 67
9.4.Contractele solemne în formă religioasă …………. ………….. ……………….. …………………….. …….67
9.5.Contractele solemne în formă verbală …………….. ……………….. ………….. ………… ………………. .. 68
9.6.Contractele solemne în formă autentică …………. ………….. ……………….. …………………….. ……. 72
9.7.Contractele solemne în formă scrisă ……………….. ………….. ……………….. …………………….. ……. 73
9.8.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… …….. .. 74
9.9.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. …………………….. …….. . 74
9.1. INTRODUCERE .
Această unitate de învățare urmărește familiarizarea studenților cu aspectele teoretice și practice
ale contractelor solemne . Astfel, studenții vor fi introduși atât în studiul fundamentelor contractelor
solemne în formă religioasă , cât și a celor în formă verbală . De asemenea cursanții vor fi familiarizați
cu aspectele teoretice și practice ale contractelor solemne în formă autentică și a celor în formă scrisă .
9.2. COMPETENȚE .
să explice terminologia juridică latină, creație a r omanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii și fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale și
regulile de drept ;
dezvoltarea capacității cursanților de a delimita elementele specifice fiecărei noțiuni
prezentate în ac eastă unitate de învățare, cât și de a decela raportul dintre acestea;
să explice și să interpreteze regimul juridic al contractelor solemne .
9.3. IZVOARELE OBLIGAȚIIL OR.
Prin izvor al unei obligații se înțelege un act juridic sau un fapt care dă naștere unei obligații.
Combinând cele două clasificări ale izvoarelor obligațiilor cunoscute de jurisconsulții romani, putem
spune că obligațiile se nasc din: contracte, delicte și diferite izvoare de obligații (variae causarum
figurae). Ultima categorie de izvo are de obligații o vom subîmpărți în quasi -contracte, quasi -delicte și
alte izvoare de obligații.
CONTRACTELE
Potrivit uzului general noi numim acest izvor al obligațiilor contracte, deși el cuprinde și simplele
convenții care nasc obligații fără să consti tuie contracte (pactele). Mai exact ar trebui să numim acest
izvor al obligațiilor convenții, deoarece toate contractele sunt și convenții, însă în dreptul roman nu
orice convenție este contract.
Vom cerceta pe rând contractele formale, neformale (reale, c onsensuale, nenumite), apoi pactele.
Contractele constituie cel mai vechi izvor de obligații. Cele mai vechi sunt contractele formale, adică
contracte care pentru a lua naștere au nevoie ca acordul de voință să fie îmbrăcat într -o anumită
formă.
În dreptul roman se cunosc patru forme cu acest scop iar corespunzător acestor forme avem de
examinat următoarele contracte:
– forma religioasă → sponsio religiosa și iusiurandum liberti;
– forma verbală → contractele verbale (sponsio laică și dotis dictio);
– forma auten tică → nexum;
– forma scrisă → contractul litteris.
9.4. CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ RELIGIOASĂ .
Când ne -am ocupat de originile obligației am arătat că obligația cea mai veche este obligația
contractuală, obligația care se naște dintr -un contract și anume din acordul de voință dintre garant și
păgubaș, acord îmbrăcat într -o anumită formă. Cea mai veche formă a fost cea religioasă.
Prin urmare la început garantul, mai târziu, conform evoluției arătate, și debitorul pentru a fi obligat
nu era de ajuns să pro mită dar trebuia să și jure. Jurământul extins la orice convenție de la aceea
dintre garant și păgubaș a dat posibilitatea creditorului ca la adăpostul mâniei zeilor să ceară
debitorului executarea unor obligații.
1.SPONSIO RELIGIOSA :
Dat fiind întrebuinț area exclusivă a verbului spondeo=a promite în foarte vechiul drept roman, e de
presupus că la origine garantul, apoi debitorul, întrebuința verbul spondeo însoțit de un jurământ, poate
pentru că acest cuvânt se considera că are o virtute deosebită în a at rage favoarea zeilor.
IZVOARELE OBLIGAȚIIL OR. CONTRACTELE SOLE MNE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 68 2.IUSIURANDUM LIBERTI (jurământul dezrobitului):
Proprietarul, dezrobind pe sclav, nu pierdea posibilitatea de a -l exploata. Când am vorbit de
dezrobire v -am arătat că dezrobitul rămânea obligat de a presta fostului său stăpân anumite servicii
(operae) → pentru a -și asigura serviciile care necesitau anumite cunoștințe (operae fabriles) stăpânul
recurgea la un dublu jurământ.
Stăpânul îl obliga pe sclav să jure că după dezrobire va munci la el, adică la patronul său (fostul său
stăpân), un anumit număr de zile pe an. Acest jurământ prestat de sclav era reînnoit după dezrobire
deoarece numai jurământul prestat pe când era liber poate să -l oblige civil.
Gaius arată că este singurul caz când se naște o obligație prin jurământ, desigur că Ga ius se referă
la vremea în care a trăit (sec. II). Existența acestui caz este însă o dovadă certă a celor ce am spus
mai sus cu privire la rolul religiei în materie contractuală.
Religia a fost primul mijloc prin care s -a realizat subordonarea debitorului față de creditor. Acordul
de voință (convenția) a devenit contract, a produs deci efecte juridice numai printr -un jurământ al
debitorului. Creditorul silea pe debitor să se execute la adăpostul mâniei zeilor care fuseseră invocați
de debitor în momentul câ nd își luase obligația.
Atunci când dreptul se desface de religie, când rostirea unui cuvânt solemn (spondeo) ia locul
jurământului în transformarea unei convenții în contract, sau mai bine zis verbul spondeo e dezbrăcat
de caracterul său religios, totuși există un caz care se menține ca un vestigiu al trecutului, caz în care
convenția este transformată în contract prin prestarea unui jurământ. Iată că jurământul dezrobitului ne
arată pentru timpurile mai noi care era rolul religiei nu într -un anumit caz, c i în toate cazurile în vremea
când șeful politic (regele) era și șeful religios.
Iusiurandum liberti nu este un contract verbal, ci un contract special în care acordul de voință este
îmbrăcat în forma religioasă (jurământul), forma generală de a contracta în foarte vechiul drept roman.
Într-adevăr stăpânul putea să -și asigure exploatarea sclavului după dezrobire în două moduri:
– promisiunea sclavului era întărită printr -un dublu jurământ → în acest caz nu poate fi vorba de un
contract verbal căci nu prin r ostirea unor cuvinte solemne, ci prin al doilea jurământ se năștea
obligația;
– dezrobitul și patronul recurgeau la o stipulație → în acest caz avem un contract verbal și anume
o stipulație, dar nu există jurământ.
9.5. CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ VERBAL Ă.
Cea mai veche formă de a transforma un acord de voință în contract este deci forma religioasă.
Însă odată cu instaurarea republicii, șeful religios nemaifiind șef politic, contractul și -a pierdut aspectul
său religios → renunțând la haina religioasă ro manii nu au renunțat la necesitatea unor forme. Aceste
forme aplicate la drept au constituit formalismul, sistem juridic potrivit căruia voința, ca să producă
efecte, trebuie să îmbrace o anumită haină, o anumită formă. Prin aceasta nu înțelegem că formali smul
juridic s -a născut din religie.
Religia și dreptul, fiind forme de suprastructură, nu au putut să -și găsească originea decât în
condițiile materiale de existență. Forma care a luat locul jurământului pentru transformarea unei
convenții în contract a f ost sponsio, cu numele mai recent stipulatio. Sponsio înseamnă promisiune și
vine de la verbul spondeo=a promite.
În vremea regalității și chiar mai înainte probabil că cel care se obliga întrebuința cuvântul
spondeo=a promite, promisiunea sa fiind întărit ă prin jurământ. Pentru ca să nu existe dubiu (îndoială)
în ceea ce privește cuvintele întrebuințate sau pentru că anumiți termeni se considerau că au o virtute
deosebită în a atrage favoarea zeilor, desigur că verbul spondeo era cel întrebuințat întotdeau na.
Când republica a luat locul regilor, sponsio din act religios a devenit act laic formal, ceea ce a fost
posibil deoarece formalismul este o trăsătură de unire între drept și religie → sponsio dezbrăcată de
jurământ devine forma solemnă generală care tr ansformă orice acord de voință în contract.
Această înlocuire a religiei sau mai bine zis a formei religioase cu formalismul laic își găsește o
puternică confirmare în iusiurandum liberti deoarece, alături de jurământ iar mai târziu în loc de
jurământ, s -a admis că serviciile slavului după dezrobire pot fi asigurate printr -o stipulație între dezrobit
și patron.
Așadar iusiurandum liberti, ultimul vestigiu al formei religioase, a urmat aceiași evoluție ca și forma
religioasă în general, fiind înlocuită în ce le din urmă cu stipulația. Așa cum rezultă din Noul Gaius , XII
T. cunoșteau deja sponsio laică, lipsită de caracterul său religios.
Contractele verbale sunt cele care luau naștere prin rostirea unor cuvinte solemne. Contractele
verbale sunt două: sponsio și dotis dictio.
Cel mai important contract verbal este sponsio sau stipulatio. Stipulația este chiar principalul
contract al romanilor, ceea ce explică pentru ce în general jurisconsulții se ocupă de regulile generale
ale obligațiilor contractuale atunci când tratează despre stipulație.
Prin urmare regulile de fond (nu de formă) elaborate de jurisconsulți pentru stipulație se aplică
oricăror contracte nu numai stipulației, pentru care nu avem în dreptul actual nici un act corespunzător.
Un contract verbal mult mai puțin important este dotis dictio (promisiunea de dotă). Iusiurandum
liberti nu este un contract verbal, ci, după cum am arătat mai sus, un contract special care ia naștere
datorită formei religioase (jurământul).
IZVOARELE OBLIGAȚIIL OR. CONTRACTELE SOLE MNE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 69 1.SPONSIO LAICĂ . STIPULATIO .
DENU MIRE .
Cuvântul sponsio desemnează acest contract verbal câtă vreme el n -a fost accesibil peregrinilor.
Din momentul când acest contract verbal devine accesibil peregrinilor el poartă numele de stipulatio iar
sponsio rămâne forma verbală rezervată cetățenil or romani.
Prin urmare prin sponsio înțelegem vechiul contract în formă religioasă (sponsio religioasă), apoi
contractul verbal (sponsio laică), apoi forma verbală, aplicație a stipulației, de care se puteau folosi
numai cetățenii romani.
Prin stipulație î nțelegem contractul verbal din moment ce a devenit accesibil și peregrinilor. Prin
urmare sponsio este denumirea mai veche a stipulației, devenind apoi una din formele de aplicare ale
ei.
NATURA JURIDICĂ A STIPULAȚIEI .
Stipulația este un contract care se p rezintă ca o formă care poate îmbrăca orice acord de voință
transformându -l în contract (Paul: “stipulația trebuie să fie pusă la baza tuturor pactelor ca să poată să
se nască o acțiune în baza stipulației”), dându -i tărie și valabilitate.
Așa se explică ș i cuvântul stipulație care vine de la stipulus ceea ce este echivalent cu firmus – tare.
Prin aceasta stipulația se deosebea de celelalte contracte care sunt acte juridice cu scopuri bine
precizate → stipulația este un contract special care naște obligații în sarcina debitorului, dar nu știm în
ce scop s -a obligat debitorul. Este o formă în care se poate turna orice convenție care devine prin
acesta obligatorie dar pe care nu o cunoaștem decât sub un singur aspect, și acesta imperfect, al
obligației debitor ului → separație între act și scopul urmărit de debitor sau cu alte cuvinte obligația
creditorului care nu apare în act.
Astfel stipulația este convenția dintre debitor și creditor care implică obligația debitorului în funcție de
aceea a creditorului deven ind valabilă numai sub forma obligației debitorului. Obligația creditorului
dispare juridicește, nu există. Fie că creditorul își îndeplinește sau nu obligația, aceasta nu interesează.
Debitorul este și rămâne obligat.
Stipulația este principalul contract al romanilor, este contractul de drept comun.
MODUL DE FORMARE AL STIPULAȚIEI .
Stipulatio se formează printr -o întrebare a stipulantului (creditorului) la care răspunde promitentul
(debitorul): Spondesne mihi centum dare (Oare făgăduiești să -mi dai 100)? S pondeo (Făgăduiesc).
Cuvântul solemn care figurează și în întrebare și în răspuns este verbul spondeo=a promite.
CARACTERELE STIPULAȚIEI .
1.Caracterul abstract .
Stipulația este o aplicație a formalismului. Stipulația este un act abstract, adică un act în c are nu se
arată scopul pentru care cineva se obligă, scop care poartă numele de cauză a obligației.
Să luăm un exemplu: împrumutul. La origine forma care a îmbrăcat o convenție de împrumut a fost
stipulația → scopul urmărit de cel care se împrumută este de a primi banii. De aceea se obligă să
restituie o sumă de bani pe care a primit -o; primire a banilor constituie cauza obligației.
Stipulația produce însă efecte juridice indiferent de existența cauzei juridice, indiferent dacă cel care
s-a împrumutat a pri mit tot, o parte sau nimic din suma pe care s -a obligat să o plătească. Promitentul
era obligat să plătească din moment ce formele solemne erau îndeplinite, adică din moment ce
debitorul a răspuns: făgăduiesc.
Caracterul abstract al stipulației se explică prin interesele patricienilor. Patricienii se serveau de
stipulație pentru a practica în mod deghizat cămătăria. Plebeul se obliga să plătească de exemplu 150,
în timp ce nu primea decât 50, 100 fiind reținut ca dobândă de patrician. Plebeul nu putea să se plângă
căci nu se cerceta cauza obligației sale.
2.Congruentia (potrivirea).
Un alt caracter al stipulației este acela după care se cere ca între întrebare și răspuns să fie
congruență, adică răspunsul să corespundă întocmai întrebării. Debitorul, la într ebarea creditorului:
promiți să -mi dai 10?, nu putea răspunde: promit 5. Dacă făcea acest lucru, stipulația era nulă.
Debitorul trebuia să răspundă sau promit sau promit 10.
Debitorul trebuia să răspundă conform întrebării creditorului. Deci creditorul dic tează însuși
răspunsul → nevoia de bani silea pe debitor să primească aceste condiții grele.
3.Stipulația este un act de drept al ginților .
La origine contractul verbal se numea sponsio. Sponsio fiind un act de drept civil era accesibilă
numai cetățenilor.
La o dată destul de veche, deși nu poate fi precizată, devine posibilă întrebuințarea unui alt verb
fidepromitto (promit cu lealitate) în loc de spondeo, pentru a permite și peregrinilor de a face obligatorii
convențiile lor. Din acest moment contractul v erbal s -a numit stipulatio și a devenit un act de drept al
ginților, cu excepția contractului verbal în forma lui sponsio care a rămas rezervată cetățenilor romani
fiind considerată de aici înainte ca o aplicație a stipulației.
4.Stipulația este un act ora l.
Caracterul oral al stipulației rezultă chiar din modul de formare după cum am arătat mai sus → nu
se putea înlocui întrebarea și răspunsul printr -un act scris. Era deci inaccesibilă surzilor, muților și celor
absenți.
5.Stipulația este un act solemn .
IZVOARELE OBLIGAȚIIL OR. CONTRACTELE SOLE MNE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 70 Era necesară întrebuințarea unui cuvânt anumit. Am văzut că la început numai verbul spondeo=a
promite putea fi întrebuințat. Mai târziu s -a întrebuințat și verbul fidepromitto precum și alte verbe. La
origine nu era permisă întrebuințarea unor forme sinonime (cu același înțeles).
Întrebarea creditorului trebuia să preceadă răspunsul debitorului: dacă debitorul promitea înainte de
a fi întrebat, creditorul nu putea să adere la promisiune, contractul nu lua ființă.
6.Stipulația este un act continuu .
Aceasta îns eamnă că răspunsul debitorului trebuia să urmeze imediat întrebării creditorului, numai
astfel întrebarea și răspunsul putând forma un tot.
7.Stipulația este un act unilateral .
Prin intermediul său numai promitentul își asuma o obligație și devenea debitor , stipulantul devenind
creditor.
8.Stipulația este un act de drept strict .
Stipulația era supusă unei riguroase interpretări, adică judecătorul cerceta numai dacă întrebarea și
răspunsul au avut loc, fără a căuta să afle care a fost voința reală a părților .
9.Unitate de timp și de loc .
Ca o consecință a oralității se cerea ca părțile să se găsească în locul și în momentul unde se
făcuse stipulația → debitorii uneori căutau să probeze că nu se găseau în acel loc în ziua când
avusese loc stipulația.
SFERA DE APLICARE A STIPULAȚIEI .
Stipulația avea două funcții:
1.o funcție creatoare care constă în transformarea unui simplu pact în contract → ca aplicații ale
acestei funcții avem:
– cazul stipulațiilor pretoriene;
– procedeul de creare al corealității active și p asive;
– procedeul de creare al creditorilor și debitorilor accesori.
2.o funcție novatorie, cu alte cuvinte servea la înlocuirea unei obligații printr -alta.
TRANSFORMĂRILE STIPULAȚIEI .
Epoca veche .
Stipulația în epoca veche este supusă celui mai strict fo rmalism, de unde decurg caracterele pe
care le -am văzut mai sus (act abstract, act continuu, act oral, act de drept strict).
Epoca clasică .
Formele stipulației sunt mult atenuate în epoca clasică. Încă de pe la sfârșitul secolului II sau
începutul secolulu i III s-a ajuns să se permită ca stipulația să fie făcută nu numai în limba latină, dar și
prin întrebuințarea unei limbi străine, de ex. limba greacă.
De asemenea nu mai era necesar ca răspunsul să corespundă cu întrebarea, acea congruență de
care am vorb it. În cazul când suma prevăzută în întrebare diferă de aceea prevăzută în răspuns,
obligația devenea valabilă pentru suma cea mai mică.
Stipulația continuă să fie orală, adică să constea dintr -o întrebare și un răspuns. Dar acest caracter
îl are stipulați a numai în teorie → în practică însă, încă din vremea lui Cicero, părțile obișnuiau să
redacteze un act scris în care se arăta că a avut loc întrebarea și răspunsul, deși acestea în realitate
nu avuseseră ființă. Era de ajuns ca să se fi menționat în act c ă întrebarea și răspunsul au avut loc
pentru ca stipulația să fie valabilă, deși formele verbale în realitate nu avuseseră loc, totuși se menține
condiția prezenței părților.
Când nu fusese redactat un înscris, întrebarea și răspunsul trebuiau făcute în te rmeni solemni ca și
în trecut, numai că în locul limbii latine puteau fi întrebuințați termeni corespunzători dintr -o limbă
străină (când e vorba însă de alți termeni solemni decât de sponsio, G.3.93).
Epoca postclasică .
Formalismul devine și mai atenuat î n dreptul postclasică. Printr -o constituție din sec. V a fost
suprimată obligația întrebuințării termenilor solemni, părțile putând să se exprime cu orice cuvânt ar
vrea (C.8.37.10 -Leon, anul 472: “toate stipulațiile făcute potrivit cu consimțământul părți lor contractante
[și] recunoscute de legi să fie valabile chiar dacă nu au fost făcute prin cuvinte solemne sau directe, ci
prin oricare cuvinte”).
Tot ce se cere este ca părțile să -și exprime voința în mod clar. Însă ca și mai înainte era necesară o
întrebare urmată imediat de un răspuns, ceea ce necesita prezența părților → în practică stipulația
continuă să aibă loc printr -un act scris, fiind suficient să se arate în înscris că a avut loc.
Numai că rămăsese una din condițiile formalismului, necesitatea p rezenței părților. Actul scris
trebuia să prevadă că stipulația a avut loc între părți într -o anumită zi și într -un anumit loc → dacă
debitorul, adică promitentul dovedea că la data arătată în act a lipsit, în momentul când se pretinde că
s-a făcut contrac tul, din locul unde se arată în act că a avut loc stipulația actul devine fără valoare.
Prin urmare, practic vorbind, reforma lui Leon n -a avut mare importanță, căci ca și în epoca clasică
se cerea prezența părților la redactarea actului, actul scris dispe nsând numai de a pronunța cuvintele.
Iustinian printr -o constituție din anul 531 a decis că actul nu va putea fi atacat decât atunci când
debitorul va dovedi că el însuși sau creditorul au lipsit întreaga zi din orașul în care se arată în act că a
avut loc stipulația.
Condiția prezenței părților devenise un izvor de procese. De aceea Iustinian voi să micșoreze
șansele unui debitor puțin scrupulos și decise că promitentul nu ar putea să facă să cadă prezumția
IZVOARELE OBLIGAȚIIL OR. CONTRACTELE SOLE MNE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 71 rezultând din înscris decât cu condiția de a stab ili cu ajutorul altor acte scrise sau al unor martori demni
de încredere că el însuși sau creditorul se găsea într -un alt loc în timpul întregii zile indicate în înscris
că a avut loc stipulația.
Părțile puteau deci prin acordul lor mutual (reciproc) să se dispenseze de a îndeplini condițiile cerute
odinioară pentru stipulație, astfel că contractul verbal se transformase într -un contract consensual a
cărui probă completă o face înscrisul. În felul acesta era prezumată nu numai pronunțarea cuvintelor,
dar și prezența părților.
Dacă însă părțile nu se înțeleg, dacă una din părți atacă înscrisul, reintra în vigoare vechiul
formalism și anume regula prezenței părților care se menține, deși atenuată, chiar în vremea lui
Iustinian.
Prin urmare una din regulile for malismului, unitatea de timp și de loc, adică prezența părților, se
menține deși într -o formă atenuată, deoarece nu se cere dovada prezenței părților la facerea actului și
nici măcar prezența în localitate, în întreaga zi în care a fost făcut actul → dacă a stat câtuși de puțin în
acea localitate, condiția prezenței părților este îndeplinită. Stipulația rămâne deci un act de drept strict,
deși acest caracter fusese mult atenuat încă din epoca clasică după cum am văzut mai sus.
Această atenuare, după cum am arătat mai sus, s -a făcut printr -un act scris → actul scris, chiar
dacă e mincinos, poate până la proba contrară să repare viciile de formă ale unei stipulații sau chiar să
simuleze o stipulație care nu avusese loc. Iustinian a dus mai departe consacrarea minciunii deoarece
a cerut ca proba prezenței părților să nu poarte asupra momentului facerii contractului, ci asupra unui
moment oarecare din ziua în care s -a făcut contractul. Consecința reformei lui Iustinian este că două
persoane pot să contracteze pri n stipulație, deși nu s -au văzut la față, grație unui act scris, act care va
fi inatacabil dacă ambele s -au găsit în vreun moment oarecare la locul respectiv în ziua contractului.
CARACTERUL ABSTRACT AL STIPULAȚIEI. QUERELA NON NUMERATAE PECUNIAE .
(plânger ea pentru suma de bani nepredată):
Știm că stipulația era un act abstract → nu trebuia cu alte cuvinte să se caute cauza obligației, adică
să se vadă dacă suma de bani pe care te -ai obligat că o restitui ai primit -o în realitate (cauza finală).
Acest carac ter al stipulației în epoca veche făcuse posibilă exploatarea plebei de către patricieni. În
epoca clasică cei bogați continuă să exploateze pe cei săraci. Creditorul dădea debitorului 100 de
sesterți iar acesta se obliga la 150. Diferența era dobânda ascu nsă în acest mod deoarece depășea
maximul legal.
Pretorul a dat posibilitate debitorului, când e urmărit să plătească o sumă de bani în baza unei
stipulații deși primise mai puțin, să se apere printr -o excepție de dol.
De asemenea în cazul când printr -un înscris a recunoscut împrumutul unei sume de bani, deci un
mutuum, deși în realitate primise mai puțin, debitorul va putea să ceară restituirea înscrisului. În modul
acesta debitorul nu era nevoit să stea în nesiguranță până când îl va urmări creditorul, ci putea să ia
chiar el inițiativa.
Situația debitorului era numai aparent îmbunătățită. Într -adevăr debitorul era acela care trebuia să
facă dovada pentru a nu plăti sau pentru a cere restituirea înscrisului, că n -a primit în realitate suma de
bani pe care s-a obligat să o plătească. Ori cum ar fi putut să facă această probă negativă? Ar fi trebuit
să facă dovada că în toate momentele când ar fi putut primi suma de bani, în realitate nu o primise,
ceea ce era o imposibilitate.
De aceea o constituție a lui Ca racalla din anul 215 a răsturnat sarcina probei. Cu alte cuvinte când
debitorul e urmărit de creditor să plătească, debitorul se va mărgini să spună că n -a primit în realitate
suma de bani pe care se obligase să o plătească printr -o stipulație sau în baza unui înscris care
servește drept dovadă a unei stipulații sau a unui mutuum. Creditorul urma să facă și dovada. Această
excepție, cu răsturnarea probei, pe care o putea opune debitorul se numea exceptio non numeratae
pecuniae (excepția sumei de bani nepred ată).
Debitorul avea și o acțiune prin care putea cere să se stabilească inexistența datoriei, luând deci el
inițiativa și neașteptând să fie dat în judecată de creditor. Această acțiune s -a numit querela non
numeratae pecuniae (plângerea pentru suma de ba ni nepredată).
Mai târziu s -a dat această denumire tuturor mijloacelor de protecție stabilită, în această materie, în
favoarea debitorului. Acest sistem implică, în ce privește pe creditor, prezumția de minciună și de
fraudă.
În concluzie stipulația se men ține chiar în vremea lui Iustinian, deși caracterele ei s -au atenuat mult.
Vechiul formalism se reduce la dovada prezenței părților, dar nu în momentul încheierii actului, ci în
ziua în care s -a încheiat actul, în orașul unde a avut loc. Din act oral a dev enit în practică un act scris.
Caracterul abstract al stipulației am văzut că a suferit și el modificări.
2.DOTIS DICTIO (promisiunea de dotă).
Dotis dictio este modul prin care se constituie dota unei fete. Dota este zestrea, bunurile pe care le
primea b ărbatul în vederea căsătoriei.
Anumite persoane (fata, debitorul ei dacă îi dă ea consimțământul, ascendenții ei pe linie paternă)
se puteau obliga, prin rostirea unor cuvinte solemne față de viitorul soț, a face o prestație (a -i da ceva)
cu titlu de dotă.
Declarația constituantului nu trebuie să fie nici urmată de o acceptare orală a viitorului soț, nici
precedată de o întrebare ca la stipulație. Pentru romani lipsa zestrei era considerată ca o adevărată
IZVOARELE OBLIGAȚIIL OR. CONTRACTELE SOLE MNE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 72 dezonoare (Plaut: “se produce dezonoare dacă nu se d ă zestrea fecioarei”). Uneori chiar statul dota pe
fetele unor personaje înalte.
În epoca postclasică dotis dictio a căzut în desuetudine (nu mai e în uz) din moment ce s -a admis
constituirea unei dote printr -un simplu pact în timpul lui Theodosius II și V alentinian III (anul 428 –
C.5.11.4: “pentru reclamarea unei dote, pe care s -a admis mai înainte a fi prestată, noi socotim că este
suficient [pentru valabilitatea dotei] oricare cuvinte fie că s -a redactat un act scris fie că nu [s -a
redactat], chiar dacă stipulația nu a urmat promisiunii lucrurilor dotale”).
Într-adevăr dotis dictio trebuie să se realizeze prin pronunțarea unor anumite cuvinte, pe când pactul
este o simplă convenție, un acord de voință valabil oricare ar fi fost cuvintele întrebuințate. P e de altă
parte dotis dictio nu putea fi folosită decât de anumite persoane, de ex. tatăl femeii înzestrate. Toate
aceste inconveniente au dus la căderea în desuetudine a lui dotis dictio.
Însă dotis dictio a dispărut din uz în orient, dar s -a menținut tot uși în occident. Explicația rezidă în
faptul că în provinciile orientale ale imperiului roman erau puțini romani și mulți greci.
Grecii preferau să întrebuințeze un act pe care -l cunoșteau pentru constituirea dotei – pactul de dotă
– față de un act care di n cauza formelor solemne și întrebuințarea limbii latine le era mai puțin accesibil.
În occident situația a fost invers. De aceea în occident dat fiind numărul mare al romanilor s -a păstrat
încă mult timp.
În afară de forma religioasă (jurământul) și forma verbală, romanii au mai cunoscut și alte forme
pentru transformarea unei convenții în contract: forma autentică și forma scrisă.
9.6. CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ AUTENTICĂ .
Forma autentică constă din prezența magistratului la facerea actului. Un singur acord de voință, o
singură convenție a devenit contract prin forma autentică: nexum.
Una din enigmele dreptului roman este fără îndoială nexum. Încă din 1941 într -un studiu special
(Tomulescu, Nexum, 1941) am ajuns la concluzia că nexum este o convenție d e aservire prin care
debitorul se angaja să muncească un anumit număr de zile la creditor neputând plăti la scadență
(termen) datoria luată sub forma unei sponsio (stipulatio) → în schimbul sumei de bani datorată
debitorul își angaja munca lui.
O astfel de convenție pentru ca să producă efecte juridice trebuia să îmbrace o formă solemnă.
Această formă a fost prezența magistratului → părțile se prezentau în fața magistratului, arătau
înțelegerea lor iar magistratul prin rostirea cuvântului addico omologa (ra tifica) această convenție.
În Roma veche brațele de muncă erau căutate, înainte de cuceririle importante al romanilor sclavii
fiind relativ puțini → patricienii au nevoie să -și procure mâna de lucru. Pe de altă parte prin nexum se
ajungea la înrobirea de f apt a plebeilor care altfel nu era posibilă.
Într-adevăr, atunci când nu avusese loc un nexum dacă debitorul la scadență nu -și îndeplinea
obligația luată prin stipulatio, trebuia să se recurgă la un proces pentru obținerea unei sentințe de
condamnare care apoi era executată. Prin executarea sentinței patricianul nu -și procura mâna de lucru
căci plebeul devenea sclav, dar numai în străinătate, căci un principiu foarte respectat în epoca veche
cerea ca nici un cetățean să nu devină sclav la Roma. Iată de ce a fost creat nexum, instrument de
aservire a plebei.
În sensul celor afirmate mai sus avem un text care ne spune ce era nexus (debitorul aservit pentru
datorii) astfel că din definiția nexus -ului putem ști ce era nexum. Varro spune: “omul liber care își
angaja serviciile sale pentru suma de bani pe care o datora până când se elibera de datorie se
numește nexus ca fiind încărcat de datorii”.
Din texul de mai sus putem deduce că nexum era un instrument de aservire a debitorului, deci a
plebeului, și servea ca o completare a stipulației, care era un instrument de exploatare a plebei.
Stipulația prin caracterul ei abstract permitea să se ia dobânzi cât mai mari → la scadență (termen)
plebeul neputând plăti cădea grație lui nexum într -o cvasi -sclavie.
E drept că d ebitorul își înstrăina serviciile sale pentru un interval de timp anumit. De asemenea
debitorul nu devenea sclav în acest interval, ci în drept își păstra condiția de om liber.
Dar convenția de aservire avea un caracter formal. Acest acord de voință în rea litate era modul prin
care patricianul constrângea pe plebeu să devină aproape sclavul lui, amenințându -l cu posibilitatea
procesului și deci a vânzării ca sclav în străinătate. Plebeul trebuia să se supună condițiilor impuse de
creditor adică de patrician .
Plebeul odată ce ajungea în situația de nexus era tratat de patrician ca un sclav, patricianul prin
abuz ținându -l astfel chiar după ce își îndeplinise zilele de muncă pentru care se obligase. Dovada cea
mai bună a acestei situații rezultă din textele lu i Titus Livius. Titus Livius ori de câtre ori vorbește de
nexi-lor îi presupune plebei, obligați deja pentru o anumită sumă de bani față de patricieni.
În anul 259 R.F. în timp ce romanii erau amenințați cu război din exterior, Roma era pradă
neînțelegeril or interne dintre patricieni și plebei din cauza nexi -lor. Plebeii afirmau că libertatea lor era
expusă mai curând a fi pierdută în interiorul cetății, decât în afara ei în război. Revolta plebei este
aprinsă prin nenorocirile unuia dintre acești nexi.
Un bătrân în zdrențe, într -o stare de mare slăbiciune, care fusese centurion, căpitan în armată,
apare în piața publică și arată poporului numeroasele cicatrice care -i acopereau corpul, martore a
rănilor căpătate în război. Întrebat fiind de plebe cum a ajuns în această stare, fostul ofițer arată că
IZVOARELE OBLIGAȚIIL OR. CONTRACTELE SOLE MNE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 73 sabinii i -au distrus casa și recolta. Întors din războiul cu sabinii a trebuit să se împrumute pentru a plăti
impozitul. Neputând plăti datoriile mărite prin dobânzi și -a pierdut pământul strămoșesc apoi chiar
libertatea. Predat creditorului său, acesta nu s -a purtat ca un stăpân cu ca un călău. Mulțimea văzând
urmele de bici lăsate pe spinarea bătrânului se revoltă.
Desigur că în ansamblul său tabloul pe care ni -l redă Titus Livius asupra nexi -lor este veridic.
Datoriile ajunseseră la Roma o adevărată calamitate, debitorii deveniți nexi fiind plebei iar creditorii fiind
patricieni.
Această situația a durat până în anul 428 R.F. când intervenit legea Poetelia Papiria (326 î.e.n.)
Titius Livius ne spune că această leg e a fost dată în următoarele împrejurări: un tânăr de o rară
frumusețe devenise nexus din cauza datoriilor tatălui său. Creditorul îi face propuneri care atingeau
onoarea tânărului. Văzând că propunerile îi sunt respinse, creditorul puse să fie bătut cu nu iele.
Tânărul arată apoi plebei urmele loviturilor primite provocând agitație. Iată de ce se propune plebei o
lege după care “nimeni afară de cel care comisese un delict, până ce plătește amenda, să nu fie ținut
în lanțuri sau cătușe… astfel nexi au fost l iberați și s -a prevăzut ca pe viitor să nu fie [debitori nexați]”.
Prin urmare legea Poetelia Papiria a desființat pe viitor nexum punând capăt abuzurilor cămătarilor,
delincvenții urmând a fi tratați cu aceeași severitate ca și întrecut, adică ținuți în l anțuri.
Romanii, în urma războaielor victorioase purtate cu etruscii și latinii, pun mâna pe mulți prizonieri de
război care devin sclavi. Mâna de lucru nu mai este deci căutată ca mai înainte. Nu mai este necesară
aservirea plebei din punct de vedere econ omic iar pe altă parte puterea politică a plebei crescuse.
9.7. CONTRACTELE SOLEMNE ÎN FORMĂ SCRISĂ .
Contractul litteris, după cum îi arată și numele, nu poate lua ființă decât sub forma unui înscris, mai
precis printr -o înscriere, o însemnare a creditor ului în registrul său, înscriere confirmată de debitor în
același registru.
ORIGINEA CONTRACTULUI LITTERIS :
În secolul VI R.F., în urma războaielor victorioase ale romanilor, se dezvoltă mult comerțul și în
același timp băncile capătă un mare avânt. Banche rii făceau numeroase operațiuni bancare. Pentru
realizarea acestor operațiuni ei aveau un instrument, stipulatio, care însă prezenta anumite neajunsuri.
Un mare neajuns e relativ la dovada stipulației. Desigur că stipulatio era un act solemn ce lua ființă prin
schimbul unor cuvinte solemne fără să fie nevoie de martori. Dar cum putea fi dovedită îndeplinirea
formelor actului în vechiul drept roman, altfel decât prin martori? Martorii erau deci necesari nu pentru
formarea actului dar ca mijloc de probă (dova dă) → un singur martor era de ajuns pentru a dovedi o
stipulatio → dacă acesta murise, refuza mărturia sau declara fals, creditorul era pus într -o situație
foarte rea. De aici necesitatea unui înscris.
În acest scop bancherii s -au folosit de un registru în care erau transcrise în fiecare lună operațiunile
de încasări și plăți, registru care din cauza dublului caracter al operațiunilor purta numele de codex
accepti et expensi (registru al sumelor primite și al sumelor plătite) și care în consecință avea două
coloane, într -una se treceau sumele primite (accepta) și într -alta sumele plătite (expensa).
MODUL DE FORMARE :
Deși este discutat modul de formare, se poate admite mai sigur că acest contract avea loc printr -o
însemnare a creditorului în coloana plăților din registru, însemnare confirmată de debitor în același loc.
De ex. părțile vor să schimbe cauza obligației uneia din ei, adică temeiul pe baza căruia se obligă.
Titius este dator o sumă de bani lui Secundus în baza unui contract de locațiune sau vânzare.
Creditorul Secundus îl trece în registru la coloana plăților, adică cu mențiune că i -a plătit el, Secundus,
lui Titius suma de bani în discuție. Titius confirmă în scris și tot în registrul creditorului că a primit
această sumă de bani.
În realitate credi torul nu plătise nimic lui Titius care era dator pe baza unuia din contractele citate.
Însă din momentul înscrierii în registru de către creditor și al confirmării sale debitorul va fi ținut litteris
(prin înscris). Cauza obligației sale s -a schimbat: nu m ai este contractul de locațiune sau vânzare, ci
contractul litteris.
SFERA DE APLICARE :
Contractul litteris putea fi întrebuințat numai în două ipoteze.
Prima este ipoteza novației prin schimbare de debitor. Să presupunem că Titius este dator o sumă
de ban i. Titius are însă la rândul lui un debitor, pe Maevius. Pentru a se face o singură plată în loc de
două, Titius convine cu creditorul său ca Maevius să plătească în locul lui. Creditorul trece în registru la
coloana plăților că i -a plătit această sumă de bani lui Maevius iar Maevius o confirmă la aceeași
coloană. În realitate Maevius nu primise nimic. Totodată creditorul stinge obligația lui Titius trecând la
coloana încasărilor că a primit de la Titius aceeași sumă, deși în realitate nu primise nimic. În acest
mod obligația lui Titius se stinge în mod fictiv și se naște o nouă obligație în sarcina lui Maevius.
A doua ipoteză este aceea pe care am văzut -o, este ipoteza novației între aceleași persoane cu
schimbarea cauzei obligației. Acest din urmă caz este mai nou deoarece implică apariția contractelor
consensuale.
Acest contract apărut în interesul bancherilor pe la sfârșitul epocii vechi se menține în cele două
aplicații pe care le -am văzut în dreptul clasic. Contractul litteris dispare în dreptul postcla sic ca urmare
a ivirii în practică a unor instrumente juridice prin care se puteau atinge aceleași scopuri în condiții mai
ușoare.
IZVOARELE OBLIGAȚIIL OR. CONTRACTELE SOLE MNE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 74
9.8. REZUMAT .
Prin izvor al unei obligații se înțelege un act juridic sau un fapt care dă naștere unei obligații.
Obligații le se nasc din: contracte, delicte și diferite izvoare de obligații (variae causarum figurae). Ultima
categorie de izvoare de obligații o vom subîmpărți în quasi -contracte, quasi -delicte și alte izvoare de
obligații.
Contractele constituie cel mai vechi iz vor de obligații. Cele mai vechi sunt contractele formale, adică
contracte care pentru a lua naștere au nevoie ca acordul de voință să fie îmbrăcat într -o anumită
formă. În dreptul roman se cunosc patru forme cu acest scop: forma religioasă (sponsio religi osa și
iusiurandum liberti), forma verbală (sponsio laică și dotis dictio), forma autentică (nexum) și forma
scrisă (contractul litteris).
Sponsio religiosa presupunea întrebuințarea exclusivă a verbului spondeo = a promite în foarte
vechiul drept roman. E ste de presupus că la origine garantul, apoi debitorul, întrebuința verbul spondeo
însoțit de un jurământ, poate pentru că acest cuvânt se considera că are o virtute deosebită în a atrage
favoarea zeilor.
Iusiurandum liberti (jurământul dezrobitului) era c ontractul prin care proprietarul, dezrobind pe sclav,
nu pierdea posibilitatea de a -l exploata. Stăpânul îl obliga pe sclav să jure că după dezrobire va munci
la el, adică la patronul său (fostul său stăpân), un anumit număr de zile pe an.
Sponsio laică re prezenta contractul verbal, aplicație a stipulației , de care se puteau folosi numai
cetățenii romani. Stipulatio se formează printr -o întrebare a stipulantului (creditorului) la care răspunde
promitentul (debitorul). Trăsăturile stipulației sunt caracterul abstract, congruentia, act de drept al
ginților, act oral, solemn, continuu, unilateral, de drept strict și având o unitate de timp și de loc.
Dotis dictio (promisiunea de dotă) este modul prin care se constituie dota unei fete. Dota este
zestrea, bunuril e pe care le primea bărbatul în vederea căsătoriei. Declarația constituantului nu trebuie
să fie nici urmată de o acceptare orală a viitorului soț, nici precedată de o întrebare ca la stipulație.
Nexum este o convenție de aservire prin care debitorul se an gaja să muncească un anumit număr
de zile la creditor neputând plăti la scadență (termen) datoria luată sub forma unei sponsio (stipulatio),
astfel încât în schimbul sumei de bani datorată debitorul își angaja munca lui. Forma autentică constă
din prezența magistratului la facerea actului.
Contractul litteris, după cum îi arată și numele, nu poate lua ființă decât sub forma unui înscris, mai
precis printr -o înscriere, o însemnare a creditorului în registrul său, înscriere confirmată de debitor în
același re gistru.
9.9. TEST DE EVALUA RE.
1. care sunt modurile prin care stăpânul putea să -și asigure exploatarea sclavului după dezrobire ?
2. care sunt caracterele stipulației ?
3. care este sfera de aplicare a contractului litteris ?
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 75 – Unitatea de învățare 10 –
CONTRACTELE REALE
10.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. ……….. ………………….. ……………… 75
10.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. …………………. …………………… …………. … 75
10.3.Mutuum ………………………….. ……………. …………………. ……………….. ………………………… ………… 75
10.4.Fiducia ……………………….. ………………… ……………….. ………………… ………………………. …………… 77
10.5.Comodatul ………………….. ………………… ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 78
10.6.Depozitul …………………….. ………………… ………… ……………….. ………….. ………………….. …………… 78
10.7.Gajul ……………………… ……………. ……………. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 79
10.8.Rezumat …………………………… ……………………………… ……………….. ……………………… …….. 80
10.9.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. ………………….. ……… 80
10.1. INTRODUCERE .
Această unitate de învățare urmăreș te familiarizarea studenților cu aspectele teoretice și practice
ale . Astfel, studenții vor fi introduși atât în studiul fundamentelor . De asemenea cursanții vor fi
familiarizați cu aspectele teoretice și practice ale .
10.2. COMPETENȚE .
să explice ter minologia juridică latină, creație a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii și fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale și
regulile de drept ;
dezvoltarea capacității cursanților de a delimita elementele speci fice fiecărei noțiuni
prezentate în această unitate de învățare, cât și de a decela raportul dintre acestea;
să explice și să interpreteze regimul juridic al , precum și al .
10.3. MUTUUM .
Contractele reale sunt contracte neformale care necesită pentru a lua ființă nu numai un acord de
voință, dar și remiterea lucrului care face obiectul contractului.
Ele se formează deci re – prin remiterea lucrului – de unde și numele de contracte reale.
A doua categorie de contracte, contractele reale apar pe la sfârși tul republicii, deci pe la sfârșitul
epocii vechi.
Contractele reale sunt: mutuum; fiducia; comodatul; depozitul; gajul.
Depozitul cunoaște trei forme excepționale: depozitul necesar; depozitul sechestru; depozitul
neregulat.
ORIGINE :
În urma cuceririlor r omanilor relațiile economice iau mare dezvoltare. Datorită noilor condiții
economice pe ruinele patriciatului se ridică o nouă pătură superioară: cavalerii, în general marii
negustori. Pe de o parte dezvoltarea comerțului necesită acte juridice mai numeroa se, pe de altă parte
interesele cavalerilor cereau formarea unor instrumente juridice de care se puteau mai ușor folosi
decât de actele formale. Iată motivele de ordin general care au determinat apariția unei noi categorii de
contracte.
Mutuum este contrac tul prin care o persoană se obligă să restituie la data fixată lucruri de aceiași
natură și de aceiași calitate și cantitate cu acelea pe care le primește cu împrumut spre a le consuma.
Pe scurt mutuum este un împrumut de consumație, un împrumut în vederea consumației.
DENUMIRE :
Expresia de mutuum prin care uneori este desemnat acest contract în texte nu este cea mai exactă,
ci se datorează unei etimologii fanteziste: ex meo tuum fit=de la mine devine al tău. În realitate cea mai
corectă denumire este aceea de mutui datio (darea cu împrumut).
OBIECT :
Mutuum are de obiect lucrurile care potrivit uzurilor comerciale sunt considerate ca putând fi
cântărite, numărate sau măsurate de ex. vin, grâu, etc. numai lucrurile arătate pot face obiectul unui
mutuum, căci numai ele puteau fi înlocuite cu altele. În adevăr debitorul devenind proprietarul lucrurilor
împrumutate și dispunând de ele, la termen trebuia să restituie lucruri asemănătoare. Obiectul
contractului trebuie să fie determinat în calitate și cantitate. Se va preciza deci de ce vorba și în ce
cantitate. Aceste lucruri sunt res nec mancipi.
Cu privire la obiectul acestui contract Paul spune: “Împrumutul de consumație se aplică la acele
lucruri care se pot cântări, număra sau măsura pentru că prin transferul proprietății acestora putem să
devenim creditori cu posibilitatea [debitorului] de a restitui un lucru la fel, pentru că [aceste lucruri]
primesc executarea prin plata asupra genului nu asupra aceluiași lucru. Căci, cu privire la celelalte
lucruri, nu pute m să devenim creditori [cu posibilitatea debitorului de a ne restitui un lucru de același fel]
căci fără consimțământul creditorului nu se poate plăti un lucru în loc de altul”.
CONTRACTELE REALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 76 CONDIȚII DE FORMARE :
Mutuum necesita îndeplinirea a două condiții:
1.transmite rea proprietății lucrului :
Prin urmare nu va avea loc mutuum atunci când proprietatea obiectului remis nu aparține lui tradens
(cel care transmite lucrul) sau, deși îi aparținea, tradens nu era capabil de a -l înstrăina, de ex. era
impuber → transmiterea pr oprietății lucrului se realiza prin tradițiune, fiind vorba de res nec mancipi.
Tradițiunea necesită remiterea lucrului.
În dreptul vechi remiterea lucrului era materială și directă, cu alte cuvinte se cerea remiterea lucrului
de la mână la mână, de la cre ditor la debitor.
În dreptul clasic transformările pe care le -a suferit tradițiunea au avut influență și asupra acestui
împrumut de consumație → n -a mai fost nevoie de remiterea materială și directă a lucrului de la cel
care împrumută la cel care se împrum ută, ci era suficient un act oarecare, act care să arate înțelegerea
părților.
Exemplu: Primus, în loc ca să dea o sumă de bani lui Secundus, îi dă cheile de la casa sa de bani
pentru a lua banii pe care -i împrumută. Este un mutuum, deși n -a avut loc o rem itere de la mână la
mână a sumei de bani împrumutată.
2.o convenție între creditor și debitor :
Prin această convenție partea care a primit proprietatea lucrului se obligă să restituie un alt lucru în
aceiași calitate și cantitate, după un anumit termen. Pr in urmare acest contract nu permite a se restitui
mai mult decât s -a primit. Într -adevăr, obligația formându -se re, adică prin remiterea lucrului, obiectul
obligației nu poate fi decât acest lucru.
Dacă de ex. e vorba de o sumă de bani și Primus a împrumut at cu 100 de ași pe Secundus, acesta
din urmă nu va putea restitui 105. Deci mutuum nu admite dobânzi.
CARACTERE :
1. Mutuum este un contract neformal , totuși el nu se formează prin simplu acord de voință, ci
necesită transmiterea proprietății lucrului împr umutat, de aceea se spune că se formează re,
adică prin transmiterea lucrului.
2. Mutuum este un contract real deoarece se formează re.
3. Mutuum este un contract unilateral întrucât se naște o singură obligație în sarcina
împrumutatului (transmiterea lucr ului de către creditor nu se face în vederea executării unei
obligații, ci este o condiție de formă necesară pentru nașterea contractului).
4. Mutuum este un contract de drept strict și deci de riguroasă interpretare.
5. Mutuum este un contract de ius gent ium și ca atare accesibil peregrinilor.
Interesele care au determinat apariția mutuum -ului:
S-a afirmat că mutuum este un împrumut gratuit, deoarece împrumutatul nu trebuie să restituie
decât ceea ce a primit → se prezintă mutuum -ul ca fiind un serviciu de prieten, ca fiind lipsit de orice
idee de speculă. În realitate mutuum numai formal este un act gratuit.
Într-adevăr prin legea Genucia din anul 412 (sec. V) R.F., împrumutul cu dobânzi a fost interzis.
Cămătarii au știut totuși să ocolească această prohi biție (interdicție) prin mai multe mijloace. Mutuum
este tocmai instrumentul cel mai de seamă folosit de cămătari pentru a ocoli legea Genucia.
Într-adevăr deși era un împrumut gratuit, mutuum permitea creditorului ca la scadență în momentul
când intenta a cțiunea în caz de neplată să silească pe debitor să -i promită printr -o stipulație că -i va
plăti nu numai suma împrumutată dar și în plus o treime din această sumă dacă se va dovedi că
acțiunea creditorului era întemeiată (acțiunea care sancționa mutuum per mițând plata unei treimi se
numea condictio certae pecuniae, acțiunea relativă la o sumă de bani anumită).
Prin urmare creditorul împrumuta pe debitor cu o sumă de bani restituibilă la un termen scurt iar la
termen debitorul nu putea plăti → creditorul îl dă în judecată și -l silește printr -o stipulație pretoriană (o
stipulație impusă de pretor) să plătească peste suma datorată încă a treia parte → această treime este
o dobândă deghizată. Creditorul în felul acesta ocolea legea Genucia.
Formal mutuum era un act gratuit. Ba chiar creditorul se obligă se plătească și el a treia parte din
suma datorată dacă reclamase pe nedrept. Totul însă era numai aparent. În realitate debitorul era ținut
să plătească nu numai suma datorată dar în plus o treime.
EFECTE :
Cel ca re se împrumută are dreptul să consume lucrurile împrumutate, adică să dispună de ele (să le
înstrăineze, să le transforme). De aceea în dreptul modern acest contract este denumit împrumut de
consumație. Debitorul însă era ținut să restituie lucruri de ace lași fel în aceiași cantitate și calitate.
Prin urmare debitorul nu e liberat prin pierderea fortuită a lucrurilor împrumutate, căci el datorează
un lucru de gen nu un corp cert, astfel că poate să -și procure lucruri de același fel în aceiași cantitate și
calitate.
SENATUSCONSULTUL MACEDONIAN :
Capacitatea fiului de familie de a se împrumuta a fost restrânsă printr -un senatusconsult foarte
important dat în vremea lui Claudius, senatusconsultul macedonian.
Fiul de familie putea în dreptul clasic, pe la începu tul imperiului, să se oblige, deci să se împrumute
→ la scadență, dacă nu plătea, putea să fie executat, însă, exceptând cazul celui care avea un
peculium castrense, fiul de familie nu avea bunuri căci tot ce dobândea el aparținea lui pater familias.
CONTRACTELE REALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 77 De ac eea, în practică, creditorul aștepta să moară pater familias pentru ca fiul ajuns la rândul lui
pater familias și deci titular al patrimoniului să poată fi executat. Evident că în aceste condiții fiul de
familie găsea mai greu un creditor care să -i împrumu te bani căci creditorul risca fie ca să aștepte mult
în cazul când pater trăia mult timp, fie ca pater să -și piardă averea, fie ca fiul să moară înaintea tatălui.
Un oarecare Macedo nemaiavând unde să se împrumute și lacom de petreceri și -a omorât tatăl
pentru a pune mâna pe averea sa. Șefii de familie se simțeau în nesiguranță chiar în mijlocul propriilor
lor familii. De aceea pentru a preîntâmpina astfel de cazuri, astfel de asasinate a părinților de către fii
lor a fost votat senatusconsultul macedonian, numit astfel după Macedo ucigașul tatălui său.
Prin senatusconsultul macedonian s -a decis ca fii de familie care nu puteau fi executați în timpul
vieții lui pater familias, din lipsă de patrimoniu, să nu poată fi urmăriți nici chiar când deveneau titulari i
patrimoniului prin moartea tatălui lor.
Însă întrucât la data când a fost votat senatusconsultul senatul nu dobândise încă puterea de a face
drept civil, fiul a continuat să se oblige ca și mai înainte. Totuși în practică senatusconsultul era aplicat
de pretor în urma dispozițiilor primite de la senat.
Atunci când creditorul cerea o formulă în baza dreptului civil, pretorul, aplicând senatusconsultul
macedonian, sau refuza să -i acorde formula sau, dacă nu avea timp să examineze afacerea, acorda
formula în să în același timp insera în ea o excepție prin care pârâtul paraliza acțiunea reclamantului.
Senatusconsultul nu se referea decât la împrumuturi, nu și la alte acte juridice, ex. vânzarea.
Ulpian spune: “Însă numai acela atinge senatusconsultul care a dat cu împrumut bani unui fiu de
familie, nu acela care a contractat în alt mod, de ex. a vândut, a dat cu chirie sau a contractat în alt
mod, căci darea banilor a fost considerată periculoasă pentru părinții acestora și de aceea, deși am
devenit creditorul u nui fiu de familie fie dintr -un contract de vânzare fie în baza altui contract în care nu
am predat o sumă de bani, deși am stipulat, deși au devenit bani dați cu împrumut, totuși pentru că nu
a avut loc o remitere a sumei de bani, nu se aplică senatuscons ultul”.
Ulterior aplicarea senatusconsultului a dat naștere la dificultăți mai mari deoarece anumiți fii de
familie nu erau supuși senatusconsultului:
– când fiul de familie avea peculium castrense, căci atunci el având bunuri proprii creditorii aveau
cum să-și realizeze creanțele astfel că nu mai putea fi pericolul ca un fiu de familie să dorească
moartea tatălui său;
– când fiul înșelase pe creditor dându -se drept pater familias;
– când fiul trecea în ochii tuturor drept pater familias;
– când pater autorizase sau ratificase împrumutul;
– când pater profitase de pe urma împrumutului.
Toate aceste excepții sunt aplicarea aceleiași idei: salvgardarea intereselor creditorilor. Prin urmare
senatusconsultul macedonian apare ca un instrument de conciliere ale intereselo r șefilor de familie,
care-și vedeau viața în nesiguranță în mijlocul propriei lor familii, și a intereselor creditorilor.
10.4. FIDUCIA .
Fiducia este contractul real care se forma printr -o mancipatio sau in iure cessio însoțită de o
convenție prin care dobânditorul se obligă se retransmită proprietatea celui de la care o primise. Prin
urmare fiducia ca orice contract real necesită un acord de voință și remiterea lucrului. Ca și cazul lui
mutuum era necesar să se transmită proprietatea lucrului, dar tran smiterea proprietății nu putea avea
loc în alt mod decât prin mancipatio sau prin in iure cessio. Părțile se înțelegeau ca accipiens (cel care
primea lucrul) să -l restituie, să transfere din nou proprietatea aceluia de la care o primise.
Fiducia servea la mai multe scopuri:
– pentru a garanta o datorie, debitorul transfera creditorului proprietatea unui lucru cu obligația să -l
restituie atunci când va fi plătită datoria, scop care mai târziu este realizat prin contractul de gaj;
– putea servi și în scopul d e a împrumuta lui accipiens un lucru ca să se folosească de el până la
un termen când îl va restitui, ceea ce mai târziu formează obiectul contractului de comodat;
– fiducia mai putea servi ca accipiens să păstreze lucrul până ce cel care i l -a dat îl va c ere, ceea
ce constituie mai târziu funcția contractului de depozit;
Gaius numește primul caz fiducia cum creditore, celelalte două formând fiducia cum amico.
– fiducia mai putea avea și alt scop decât retransferarea proprietății unui lucru, de ex. accipien s
putea să promită să dezrobească pe un alieni iuris mancipat de pater familias respectiv pentru
realizarea formelor adopțiunii, emancipării, etc.
Desigur că încă din epoca veche părțile puteau să facă o convenție (pactum fiduciae) și să
transmită propriet atea lucrului pentru a realiza vreunul din scopurile arătate. Și în epoca veche puteau
să aibă loc în practică destul de des pacte de fiducie alăturate unei mancipatio sau unei in iure cessio.
Însă în toate aceste cazuri pactul de fiducie nu era sancționat , căci simplul acord de voință nu putea să
producă efecte juridice; rămânea deci la buna credință a celui ce primea lucrul să execute sau nu acest
pact.
În epoca clasică pactul de fiducie devine un contract real și este sancționat ca atare. Însă contractul
real de fiducie era sancționat numai cu o acțiune personală, nu cu o acțiune reală. Prin urmare tradens
(cel care a transmis lucrul) nu avea nici drept de preferință, nici drept de urmărire. Dacă accipiens a
înstrăinat lucrul, tradens nu se putea adresa c elui care a cumpărat lucrul, căci neavând un drept real
nu avea drept de urmărire. El va trebui să se adreseze lui accipiens și să -i ceară valoarea lucrului.
CONTRACTELE REALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 78 Dar dacă accipiens e insolvabil (nu are cu ce plăti)? În cazul că accipiens este insolvabil și cre ditorii
cer restituirea banilor lor, acești creditori pot să -și realizeze creanțele și asupra obiectului care a fost
transmis în condițiile contractului de fiducie, deoarece proprietatea lucrului aparține lui accipiens iar
tradens (cel care a transmis prop rietatea lucrului) neavând drept real, ci numai o acțiune personală
înseamnă că nu are drept de preferință în concurs cu ceilalți creditori personali, fiind silit să primească
în caz de insolvabilitate a lui accipiens numai o parte din valoarea bunului.
Pe de altă parte fiducia necesitând transferul proprietății printr -un act de drept civil, mancipatio sau
in iure cessio, nu era accesibilă peregrinilor ceea ce făcea inutilizabil acest contract în operațiunile
dintre peregrini și cetățeni.
Odată cu dezvoltar ea comerțului, tranzacțiile devenind mai numeroase și necesitând un ritm mai
iute, fiducia cu actele solemne pe care le implică nu mai era potrivită noilor condiții economice. Iată de
ce a fost nevoie să se creeze trei contracte speciale corespunzătoare ce lor trei scopuri principale ale
fiduciei: comodatul, depozitul și gajul.
Totuși fiducia s -a menținut, în unele din aplicațiile sale, în dreptul clasic, astfel pentru realizarea
formelor adopțiunii, emancipării. Ea nu a dispărut decât în dreptul postclasic fiind grefată pe mancipatio
și in iure cessio, acte care au dispărut în această epocă.
10.5. COMODATUL .
Comodatul este împrumutul de folosință, adică în vederea folosinței lucrului împrumutat. Este deci
contractul real care se formează prin transmiterea detențiunii lucrului prin tradițiune de către o
persoană numită comodant unei alte persoane numită comodatar, tradițiune însoțită de o convenție
prin care comodatarul se obligă să restituie lucrul la termenul fixat după ce se va fi folosit de el potrivit
convenției părților.
De data aceasta nu mai este transmisă nici proprietatea lucrului, nici posesiunea lui, ci numai
detențiunea lui. Comodatarul, adică cel care a primit lucrul, este un simplu detentor, el are dreptul să se
folosească de obiectul împrumuta t potrivit cu înțelegerea părților, de unde și numele de împrumut de
folosință. El este obligat să -l restituie la termenul fixat de părți prin contract.
Acest contract este gratuit, cu alte cuvinte comodatarul nu trebuie să plătească nimic pentru
folosința lucrului.
Orice lucru corporal, mobil sau imobil, putea face obiectul contractului. Lucrul care se consumă la
prima întrebuințare nu putea în principiu să facă obiectul contractului, deoarece debitorul trebuie să
restituie același lucru. În mod excepționa l dacă părțile își arătau în mod expres voința și astfel de lucruri
puteau face obiectul contractului. Textele dau ca exemplu banii împrumutați unui bancher pentru ca să –
i expună în galantar. E vorba aici de un bancher care face operațiuni de schimb de mon ezi.
10.6. DEPOZITUL .
Depozitul este contractul real care se formează prin transmiterea detențiunii unui lucru prin
tradițiune de către o persoană numită deponent altei persoane numită depozitar, tradițiune însoțită de o
convenție prin care depozitarul s e obligă să -l păstreze și să -l restituie la cererea deponentului.
În dreptul vechi convenția de depozit nu era sancționată. XII T. a considerat însă că depozitarul care
nu restituie lucrul comite un delict ca și hoțul și a dat o acțiune contra lui prin car e se obține îndoitul
valorii lucrului.
Orice lucru corporal și care poate fi deplasat poate face obiectul unui depozit. Deci numai un lucru
mobil poate face obiectul acestui contract.
Comparație între comodat și depozit :
Asemănări :
– ambele sunt contracte re ale;
– ca și comodatul, depozitul este gratuit.
Deosebiri :
– în deosebire de comodatar, depozitarul nu poate să se folosească de lucrul dat în păstrare;
– în deosebire de comodatar, depozitarul trebuie să restituie lucrul la cererea lui tradens (cel care
trans mite lucrul), deci oricând nu la un anumit termen;
– în deosebire de comodat al cărui obiect poate fi un lucru mobil sau imobil, depozitul nu poate să
aibă drept obiect decât un lucru mobil.
În afară de forma aceasta de depozit, depozitul obișnuit, care es te forma de drept comun, adică
potrivit principiilor generale, mai avem încă trei forme de depozit cu caracter excepțional.
A.DEPOZITUL NECESAR SAU MIZERABIL (detențiune).
În cazul unui incendiu, a unei inundații, cineva depune la o altă persoană un lucru . În acest caz
obligația de restituire a lucrului este mult mai sever sancționată deoarece deponentul nu a putut să
aleagă persoana căreia să -i încredințeze lucrul, ci a fost obligat de împrejurări de unde și numele de
depozit necesar, adică indispensabil.
În acest caz depozitarul trebuie să plătească dublul valorii lucrului pe care refuză să -l restituie, pe
când în depozitul obișnuit era condamnat numai la valoarea lucrului. Vedem că pedeapsa la dublu
existentă în trecut pentru delictul de depozit s -a menț inut ca sancțiune a unei forme de depozit.
CONTRACTELE REALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 79 B.DEPOZITUL SECHESTRU (posesiune).
Când cineva este în proces, părțile se înțeleg cu o a treia persoană să depună lucrul în păstrarea
acestui terț cu obligația ca acesta să restituie lucrul celui care va fi câștig at procesul.
Comparație între depozitul sechestru și depozitul obișnuit :
În cazul depozitului sechestru sunt reguli derogatorii față de dreptul comun, adică acelea pe care le
prezintă depozitul obișnuit:
– în primul caz se transmite posesiunea lucrului, nu detențiunea lui ca în depozitul obișnuit →
această derogare (abatere) este foarte explicabilă căci dacă depozitarul sechestru (cel care a
primit lucrul în păstrare) va fi tulburat în păstrarea acestui lucru, cui se va adresa pentru a cere să
fie apărat, d eoarece nu se știe cine are drept la lucru, de aceea el va primi posesiunea lucrului și
nu detențiunea ca depozitarul obișnuit;
– se poate transmite chiar posesiunea unui imobil nu numai a unui lucru mobil, în depozitul
obișnuit se poate transmite numai de tențiunea unui lucru mobil;
– restituirea lucrului nu are loc la prima cerere, ci când se termină procesul;
– lucrul nu e restituit totdeauna celui care l -a remis (tradens), ci numai când e câștigător în proces;
– se dă contra depozitarului sechestru care nu r estituie lucrul o acțiune specială și nu acțiunea
care sancționează depozitul obișnuit.
În epoca postclasică întâlnim o a treia formă excepțională de depozit, depozitul neregulat.
C.DEPOZITUL NEREGULAT (commendatio): (proprietate).
Depozitul neregulat est e o formă de depozit care permite restituirea unui obiect de aceiași natură și
nu chiar obiectul dat în depozit.
Această formă de depozit nu era admisă în mod general în epoca clasică. Jurisconsultul Papinian
era însă pentru admisibilitatea ei. Iustinian a consacrat opinia lui Papinian.
Cazul originar de aplicare al acestui depozit este cazul când cineva depune la un bancher o sumă
de bani. Bancherul devine proprietarul acestei sume de bani cu obligația de a restitui la cerere
particularului o sumă egală și în plus o sumă de bani drept dobândă. Existența acestei dobânzi ne
explică chiar apariția acestei forme de depozit.
În mod normal operațiunea ar fi putut să aibă loc printr -un mutuum, dar în cazul unui mutuum pactul
de dobânzi care i se alătură trebuie să îmbrace forma stipulației.
Pentru a se sustrage formelor s -a creat o formă nouă de depozit, căci depozitul fiind contract de
bună credință, convenția de dobânzi care i se alătura nu avea nevoie să îmbrace vreo formă solemnă,
formă care îngreuna operațiuni le bancare.
Comparație între mutuum și depozitul neregulat :
Asemănări :
– în ambele contracte cel care primește lucrul devine proprietar al lui;
– în ambele contracte debitorul nu e obligat să restituie același lucru pe care l -a primit, ci un lucru
de aceeași natură.
Deosebiri :
– mutuum este un contract de drept strict, pe când depozitul neregulat este un contract de bună
credință;
– în mutuum nu se poate cere restituirea lucrului decât la termen, pe când în cazul depozitului
neregulat restituirea poate fi cer ută oricând;
– funcția economică a mutuum -ului este contrară aceleia a depozitului neregulat → în mutuum un
om de afaceri împrumută pe un particular, pe când în depozitul neregulat un particular depune o
sumă de bani la un om de afaceri.
Comparație între d epozitul neregulat și depozitul obișnuit :
Asemănări :
Depozitul neregulat fiind o formă de depozit, în principiu este supus regulilor generale care
guvernează această materie.
Deosebiri :
Depozitul neregulat față de depozitul obișnuit prezintă următoarele de rogări (abateri):
– nu se transmite detențiunea, ci proprietatea lucrului;
– nu trebuie să fie restituit același lucru, ci un lucru de același fel.
10.7. GAJUL .
Gajul este contractul real care se naște prin remiterea posesiunii lucrului de către debitor cred itorului
său, remitere însoțită de o convenție prin care creditorul se obligă să restituie lucrul dacă datoria
garantată va fi fost plătită.
Creditorul gajist (creditorul care împrumută cu garanție) poate face cu debitorul o convenție numită
antichreză, po trivit căreia fructele produse de lucru vor fi păstrate de creditor drept dobânzi.
Atât gajul, cât și antichreza s -au născut în interesul creditorilor pentru a le procura garanția plății
sumei împrumutate și a dobânzilor.
Comparație între contractul real d e gaj și garanția reală gajul :
Nu trebuie să confundăm contractul de gaj cu garanția reală cu același nume. Gajul ca garanție se
naște din contractul real de gaj → contractul de gaj are scopul de a se crea această garanție reală. Dar
CONTRACTELE REALE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 80 dacă garanția aceasta nu există totuși contractul de gaj este valabil. De ex. dacă debitorul a dat în gaj
lucrul altuia, creditorul nu va dobândi garanția însă contractul de gaj e valabil și în baza lui creditorul va
cere despăgubiri.
Alt exemplu: dacă debitorul dă în gaj credi torului un lucru pentru a garanta o datorie care în realitate
nu există, în acest caz nu va exista garanția de gaj, căci garanția nu are obiect, datoria neexistând,
totuși contractul de gaj există și în virtutea lui pretinsul debitor poate cere restituirea lucrului.
Comparație între mutuum și celelalte contracte reale :
Asemănări :
– toate aceste contracte sunt contracte reale numite astfel pentru că se nasc re, adică prin
remiterea lucrului;
– toate aceste contracte cer îndeplinirea a două condiții: un acord de voințe și remiterea materială
a lucrului → deși era necesară remiterea lucrului în toate contractele reale, totuși situația celui
care primește lucrul nu este aceiași, deoarece în unele contracte reale (mutuum, fiducia,
depozitul neregulat) cel care pr imește lucrul devine proprietarul lucrului, în altele (gaj, depozitul
sechestru) devine posesorul lucrului, iar în altele (depozit, comodat) devine numai detentorul
lucrului.
Cu alte cuvinte unele contracte reale necesită transmiterea proprietății lucrului în timp ce altele
necesită numai transmiterea posesiunii sau a detențiunii lucrului.
Deosebiri :
– mutuum este un contract unilateral, în timp ce celelalte contracte sunt sinalagmatice imperfecte;
– mutuum este un contract de drept strict, în timp ce celelal te contracte sunt acte de bună credință,
deoarece sunt sancționate prin acțiuni de bună credință (fiducia a fost sancționată pe la mijlocul
sec. VII R.F., astfel că Cicero cunoaște contractul real de fiducie, pe când depozitul și comodatul
prin vremea lui August iar gajul a fost sancționat tocmai în sec. II);
– în cazul lui mutuum riscurile le suportă accipiens (cel care primește lucrul), pe când în cazul
celorlalte contracte reale, în afară de depozitul neregulat, riscurile le suportă tradens (cel care
transmite lucrul) → deosebirea se explică prin faptul că în mutuum obiectul obligației este un
lucru de gen astfel că lucrul nu poate pieri, pe când în celelalte contracte reale obiectul obligației
este un corp cert astfel că accipiens este liberat prin pierd erea lucrului datorită unui caz fortuit →
depozitul neregulat are o situație specială căci, ca și mutuum, are ca obiect un lucru de gen.
10.8. REZUMAT .
Contractele reale sunt contracte neformale care necesită pentru a lua ființă nu numai un acord de
voință, dar și remiterea lucrului care face obiectul contractului. Acestea sunt mutuum, fiducia,
comodatul, depozitul (cu cele trei forme ale sale – depozitul necesar, depozitul sechestru și depozitul
neregulat) și gajul.
Mutuum este contractul prin care o per soană se obligă să restituie la data fixată lucruri de aceiași
natură și de aceiași calitate și cantitate cu acelea pe care le primește cu împrumut spre a le consuma.
Pe scurt mutuum este un împrumut de consumație, un împrumut în vederea consumației. Acest a este
un contract neformal, real, unilateral, de drept strict și de ius gentium.
Fiducia este contractul real care se forma printr -o mancipatio sau in iure cessio însoțită de o
convenție prin care dobânditorul se obligă se retransmită proprietatea celui d e la care o primise. Prin
urmare fiducia ca orice contract real necesită un acord de voință și remiterea lucrului.
Comodatul este împrumutul de folosință, adică în vederea folosinței lucrului împrumutat. Este deci
contractul real care se formează prin tran smiterea detențiunii lucrului prin tradițiune de către o
persoană numită comodant unei alte persoane numită comodatar, tradițiune însoțită de o convenție
prin care comodatarul se obligă să restituie lucrul la termenul fixat după ce se va fi folosit de el p otrivit
convenției părților.
Depozitul este contractul real care se formează prin transmiterea detențiunii unui lucru prin
tradițiune de către o persoană numită deponent altei persoane numită depozitar, tradițiune însoțită de o
convenție prin care depozita rul se obligă să -l păstreze și să -l restituie la cererea deponentului.
Gajul este contractul real care se naște prin remiterea posesiunii lucrului de către debitor creditorului
său, remitere însoțită de o convenție prin care creditorul se obligă să restitu ie lucrul dacă datoria
garantată va fi fost plătită. Creditorul gajist (creditorul care împrumută cu garanție) poate face cu
debitorul o convenție numită antichreză, potrivit căreia fructele produse de lucru vor fi păstrate de
creditor drept dobânzi.
10.9. TEST DE EVALUAR E.
1. care sunt scopurile fiduciei ?
2. care sunt caracterele mutuum -ului?
3. care sunt deosebirile dintre depozitul neregulat și depozitul obișnuit ?
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 81 – Unitatea de învățare 11 –
CONTRACTELE CONSENSU ALE. VÂNZAREA
11.1.Introducere ……… ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. ……………………. ……………… 81
11.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. …………………….. …………. … 81
11.3.Definiția și evoluția vânzării ……………… …………………. ……………….. ………………………… ……… .. 81
11.4.Elementele vânzării ………… ……………….. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 83
11.5.Efectele vânzării ……………… ……………….. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 84
11.6.Obligațiile vânzătorului …………………….. ……………………. ……………….. …………………… …………… 84
11.7.Obligațiile cumpărătorului ……………….. ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 89
11.8.Rezumat …………………………………………………… ……………………….. ……………………… …….. 89
11.9.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. ………………….. ……… 89
11.1. INTRODUCERE .
Această unitate de învățare urmărește familiariz area studenților cu aspectele teoretice și practice
ale contractului de vânzare . Astfel, studenții vor fi introduși în studiul evoluției și a elementelor vânzării .
De asemenea cursanții vor fi familiarizați cu aspectele teoretice și practice ale efectelor vânzării,
respectiv obligațiile ce incumbă vânzătorului și cele ale cumpărătorului .
11.2. COMPETENȚE .
să explice terminologia juridică latină, creație a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii și fiecărui concept juridic, să stăpâne ască principiile fundamentale și
regulile de drept ;
dezvoltarea capacității cursanților de a delimita elementele specifice fiecărei noțiuni
prezentate în această unitate de învățare, cât și de a decela raportul dintre acestea;
să explice și să interpreteze regimul juridic al contractului consensual de vânzare –
cumpărare .
11.3. DEFINIȚIA ȘI EVOLUȚI A VÂNZĂRII .
Contractele reale sunt contracte neformale și ca atare constituie o abatere de la formalism. Dar
pentru ca contractul real să ia ființă nu e de ajuns un acord de voință, ci mai trebuie o remitere a
lucrului. Un pas mai departe pe calea liberării de forme se face atunci când sunt create contractele
consensuale, contracte care iau ființă numai prin acordul de voință.
De data aceasta nu numai că nu e nevoi e de o formă care să îmbrace acordul părților, dar nu e
nevoie nici măcar de remiterea lucrului.
Contractele consensuale sunt în număr de cinci: vânzarea; locațiunea; societatea; mandatul;
emfiteoza.
Primele patru aparțin epocii clasice, pe când ultimul a fost recunoscut mai târziu, în epoca
postclasică (sec. V).
Vânzarea este contractul prin care o persoană numită vânzător se obligă a preda posesiunea
liniștită a unui lucru altei persoane numită cumpărător, care la rândul ei se obligă a plăti o sumă de ban i
numită preț, adică a transmite proprietatea unei cantități de metal.
Definiția de mai sus nu este potrivită decât pentru vânzarea contract consensual. Însă până a
ajunge contract vânzarea a trecut prin alte două forme: vânzarea -mancipațiune și vânzarea p rin
stipulații.
Însă la origine nu se cunoaște vânzarea ci numai schimbul. O parte dădea un lucru și primea în
locul acestuia un alt lucru. Deoarece obiectul de schimb cel mai folosit erau capetele de vită, prima
monedă a constat în vite. La romani avuția principală fiind vitele, capetele de vită au servit drept
monedă. Mai târziu, în vremea regalității, a fost folosită ca monedă arama.
VÂNZAREA -MANCIPAȚIUNE (venumdatio):
Din momentul apariției aramei ca monedă se poate spune că apare și mancipațiunea deoar ece
acest act necesita cântărirea aramei → vânzarea se confundă la origine cu mancipațiunea. Cu alte
cuvinte vânzarea era o operațiune care se realiza imediat → o parte transmitea proprietatea unei res
mancipi în schimbul proprietății unei cantități de ara mă care reprezenta prețul (de aici și denumirea de
venumdatio, adică o datio, o transmitere de proprietate cu titlul de vânzare).
Caracterul acesta al mancipațiunii -vânzare amintește forma care a precedat -o adică schimbul. Cu
drept cuvânt jurisconsultul Pa ul a spus: “Nu existau bani numărați, nici nu se numea un lucru marfă și
alt lucru preț, ci fiecare după necesitatea timpurilor și lucrurilor schimbă lucrurile nefolositoare cu cele
folositoare, căci în cele mai dese cazuri se întâmplă ca aceea ce unuia să -i fie mai mult decât îi trebuie,
să-i lipsească altuia. Însă pentru că nu totdeauna [și] nu ușor se întâmpla, ca, atunci când tu ai ceea ce
eu doresc, invers eu să am ceea ce tu vrei să capeți, a fost aleasă o materie, a cărei evaluare publică
și permanen tă să vină în ajutor, printr -o valoare egală, dificultăților schimbului. Și această materie
CONTRACTELE CONSENSUAL E. VÂNZAREA
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 82 bătută cu o ștampilă publică procură uzul și proprietatea nu atât după substanța ei, cât după valoarea
ei. Nici nu se mai numește și una și alta marfă, ci una din e le se numește preț.”
Necesitățile de ordin economic au dus însă la găsirea unui procedeu grație căruia vânzarea să fie
separată de executarea ei. Cu alte cuvinte a trebuit să se găsească un procedeu pentru ca vânzarea
să aibă loc fără ca să fie necesar ca în același timp lucrul să fie predat și prețul să fie plătit.
VÂNZAREA PRIN STIPULAȚII :
Dezvoltarea agriculturii și comerțului a dus la acest procedeu juridic. Într -adevăr agricultura
dezvoltându -se, produsele agricole n -au mai servit exclusiv pentru nevoi le agricultorului, ci erau
vândute pe piață. Unii agricultori voiau însă să vândă recolta viitoare, adică pentru momentul când
strugurii sau lămâii vor fi copți. De asemenea comerțul dezvoltându -se s-a ajuns foarte des ca o
persoană să -și asigure pentru vi itor dobândirea unui lucru pentru un preț determinat, deși pentru
moment nu avea bani disponibili, nu avea cu ce să plătească. Pentru aceste nevoi economice
mancipațiunea nu era potrivită, căci ea necesită remiterea imediată a lucrului și în același timp p lata
prețului. De aceea s -a recurs la două stipulații (stipulația a avut rolul de a crea obligații și în materie de
locațiune și de societate).
Printr -o stipulație vânzătorul stipula (obținea promisiunea) plata prețului. Printr -altă stipulație
cumpărătorul stipula predarea lucrului.
Vânzarea avea deci loc prin două contracte verbale, independente unul de altul. Prin aceste
contracte se nășteau două obligații separate: obligația de predare a lucrului și obligația de plată a
prețului.
Vânzarea -mancipațiune es te înlocuită printr -un procedeu care necesită două operațiuni succesive:
1.contractul de vânzare generator (care naște) de obligații, contract care se realiza prin două
contracte verbale;
2.executarea acestui contract prin modurile de transfer a proprietăț ii.
Sclavul de ex. fiind o res mancipi înseamnă că ulterior contractului de vânzare va avea loc
transmiterea proprietății lui prin mancipatio. Dacă obiectul vândut este o res nec mancipi se va uza
însă de tradițiune.
Prin urmare cele două obligații se nășt eau din două contracte formale, independente, din două
stipulații (câtă vreme mancipațiunea se confunda cu vânzarea, desigur că vânzarea nu putea să nască
obligații).
VÂNZAREA CONSENSUALĂ :
Vânzarea consensuală a apărut mai întâi în domeniul dreptului publi c, adică în relațiile dintre stat și
particulari. Statul, cel mai bogat proprietar de sclavi, îmbogățit în urma cuceririlor, vindea mii de
prizonieri de război ca sclavi pe piețele Romei. Când statul vindea un lucru nu era ținut să respecte
regulile impuse de formalism și vindea acest lucru la licitație, adică în mod public aceluia care oferea
mai mult; vânzarea se făcea prin intermediul questorilor sub conducerea censorilor → simplul acord de
voință între questor și vânzător era suficient.
Însă nu numai st atul vindea sclavi dar și soldații romani căci o parte din prada de război, adică în
special din prizonieri, era atribuită soldaților. De aceea regulile favorabile statului cu timpul au guvernat
și actele soldaților. Cu atât mai mult a fost nevoie ca regul ile din dreptul public să fie trecute în dreptul
privat cu cât formalismul devenise o piedică în dezvoltarea relațiilor comerciale.
Într-adevăr stipulația fiind un act formal, necesita prezența părților → comerțul însă adeseori
necesită încheierea unor afa ceri prin corespondență, între indivizi care se află la mare depărtare unul
față de altul. Iată de ce a fost necesar să se părăsească sistemul formalist al stipulațiilor și să se treacă
la vânzarea consensuală.
E verosimil că pretorul peregrin să fi sancți onat mai întâi aceste contracte care aveau loc între
peregrini și cetățenii romani, vânzători de sclavi. Apoi vânzarea consensuală (prin simplu acord de
voință) a început să fie folosită și între cetățenii romani fiind sancționată de pretorul urban prin ac țiuni
de bună credință.
Pretorul peregrin sancționând contractul consensual de vânzare, dat fiind necesitățile comerțului, nu
a creat un act nou ci n -a făcut decât să imite actul de vânzare dintre stat și particulari. Trecerea
aceasta a vânzării din dreptu l public în dreptul privat a putut să aibă loc după legea Aebutia (605 -628
R.F.), căci numai după această lege pretorul a putut să sancționeze noi contracte → vânzarea era
sancționată prin acțiuni de bună credință, deoarece aceste acțiuni figurează pe list a care, după
mărturia lui Cicero, era cunoscută de Q. Mucius Scaevola, consul pe la anul 659 R.F. (95 î.e.n.).
Prin urmare contractele consensuale apar după contractele reale, adică după contractul de mutuum
și probabil după cel de fiducie, însă este cert că ele sunt mai vechi decât celelalte contracte reale
(depozit, comodat, gaj).
Vedem deci că de la schimb la vânzarea consensuală s -a trecut prin alte două forme, vânzarea –
mancipațiune și vânzarea prin stipulații, și această întreagă evoluție se explică pr in interesele
comercianților. Vedem de asemenea legătura strânsă între modul de organizare al statului și dreptul
privat roman. Instituții în dreptul public trec cu timpul în sfera dreptului privat. Vânzarea consensuală
este accesibilă și peregrinilor, fii nd deci un contract de ius gentium (drept al ginților).
Când vânzarea devine contract consensual, ea rămâne totuși generatoare de obligații ca și forma
precedentă, vânzarea prin stipulații, numai că de data aceasta ambele obligații, cea a vânzătorului și a
cumpărătorului, se nasc dintr -un contract care nu cere o formă solemnă , doar un acord de voință.
CONTRACTELE CONSENSUAL E. VÂNZAREA
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 83
11.4. ELEMENTELE VÂNZĂRII .
Elementele vânzării sunt: consimțământul părților; un obiect; un preț.
CONSIMȚĂMÂNTUL PĂRȚILOR :
Potrivit principiilor generale c ontractul de vânzare se formează din momentul când are loc acordul
de voință.
În mod excepțional contractul poate să ia naștere într -un moment ulterior acordului de voință asupra
obiectului și prețului. Astfel este cazul când părțile s -au înțeles să condiț ioneze formarea contractului
de îndeplinirea unor anumite forme ca de ex. încheierea unor stipulații reciproce.
În dreptul lui Iustinian găsim un caz special când vânzarea se formează ulterior acordului de voință
asupra obiectului și prețului: atunci când părțile s -au înțeles să redacteze un înscris. Este o venditio
cum scriptura (vânzare cu înscris). În acest caz, până la redactarea înscrisului, oricare dintre părți
poate să se dezică, poate să renunțe la contract. În cazul însă când părțile nu s -au înțele s să
redacteze un înscris (venditio sine scriptura, vânzare fără înscris) vânzarea ia naștere odată cu acordul
de voință. Acest caz suferă o complicație când o parte a dat celeilalte o arvună. Timpul nu ne permite
să mergem mai departe în cercetarea aceste i probleme.
UN OBIECT (res, merx):
Obiectul obligației trebuie să îndeplinească condițiile generale pe care le -am cercetat deja. Pe lângă
aceste condiții, în vânzare obiectul prezintă câteva cazuri speciale:
a).obiectul vânzării putea fi un lucru care apa rține altuia, afară de cazul când lucrul a fost furat,
deoarece se presupune că vânzătorul își va da silința să -și procure lucrul;
Acest lucru era posibil la romani deoarece efectul vânzării e de a crea obligații, vânzătorul fiind
obligat numai de a transm ite posesiunea lucrului.
În dreptul modern vânzarea lucrului altuia e nulă deoarece vânzarea e translativă de proprietate, nu
generatoare de obligații ca la romani. În consecință vânzarea pură și simplă a unui corp cert are de
efect astăzi de a face să tre acă imediat proprietatea de la vânzător la cumpărător, ceea ce nu este
posibil când e vorba de un lucru a cărui proprietar nu e vânzătorul.
b).obiectul vânzării putea fi și un lucru incorporal, ex. dreptul de emfiteoză, superficie.
c).obiectul vânzării poa te fi nu numai un lucru prezent, dar și un lucru viitor, ex. recolta unei vii.
O astfel de vânzare este condiționată deoarece după cum lucrul va exista sau nu vânzarea va lua
ființă sau nu. În exemplul nostru dacă recolta este distrusă, vânzarea nu ia fiin ță. Vânzarea unui lucru
viitor este desemnată în texte prin expresia emptio rei speratae (cumpărarea unui lucru care este
sperat). Această ipoteză nu trebuie confundată cu alta desemnată de texte prin expresia emptio spei
(cumpărarea speranței) și de care o să ne ocupăm imediat.
d).obiectul contractului de vânzare poate fi chiar speranța că se va obține un lucru, de ex. cumpăr
peștele pe care -l prinde pescarul aruncând plasa în acest moment → obiectul vânzării nu este peștele,
ci speranța obținerii lui, căc i existența peștelui nu e determinată de împrejurări normale, prin forțele
naturii, ca în exemplul precedent, ci depinde de o întâmplare. Astfel de vânzare (emptio spei) este pură
și simplă, cumpărătorul va trebui să plătească prețul în orice caz.
Pomponiu s: “Câte odată totuși vânzarea se consideră și fără lucru, de pildă când se cumpără
întâmplarea. Ceea ce are loc când se cumpără ceea ce s -a apucat dintre pești, dintre păsări sau dintre
lucrului aruncate ca dar poporului, căci se contractează vânzarea chi ar dacă nu s -ar fi întâmplat nimic
fiindcă este o vânzare a speranței”.
e).un fapt nu poate fi obiect al unei vânzări, el putea face obiectul unui mandat sau al unei locațiuni
de serviciu.
UN PREȚ (pretium):
Prețul trebuie să fie verum (real), certum (det erminat) sau determinabil, in numerata pecunia (în
bani). În epoca postclasică s -a cerut și ca prețul să fie iustum (echitabil.)
1.Verum (real).
Prețul nu este real atunci când este simulat sau neserios. Este simulat atunci când părțile l -au trecut
de form ă în contract, vânzătorul neavând intenția să -l ceară sau cumpărătorul să -l plătească. Totuși
actul deși nu este valabil ca vânzare poate fi valabil ca donație dacă îndeplinește condițiile cerute de
donație. De asemenea prețul nu este real când este neseri os, când se trece în contract un preț
derizoriu, de ex. un sesterț, este o vânzare, cum spun romanii, nummo uno (cu un singur sesterț).
2.Certum (determinat) sau determinabil .
Prețul trebuie să fie determinat sau determinabil în momentul încheierii contrac tului. Cu alte cuvinte
prețul este fixat în momentul încheierii contractului sau se indică un mijloc de determinare. De ex. se
indică drept preț același preț pe care l -a plătit vânzătorul când a cumpărat lucrul.
Prețul, în dreptul lui Iustinian, se conside ră că este certum (determinat) atunci când prin contractul
de vânzare se prevede că prețul va fi lăsat la aprecierea unei a treia persoane anume arătată
(C.4.38.15.2: “dacă însă acela sau nu ar voi sau nu ar putea să hotărască prețul, atunci vânzarea este
nulă ca și când nu ar fi fost stabilit vreun preț”).
CONTRACTELE CONSENSUAL E. VÂNZAREA
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 84 3.In numerata pecunia (în bani).
Dacă prețul nu ar consta în bani, ci în alt lucru nu am mai fi în prezența unui contact de vânzare, ci a
unei convenții de schimb.
4.Iustum (echitabil).
Iustinian, pentru prima dată, a cerut ca prețul să fie iustum. În dreptul clasic chiar dacă vânzătorul a
primit un preț mult inferior valorii lucrului vândut, vânzarea era valabilă. Este de esența comerțului ca o
parte să aibă un câștig de pe urma operațiunii pe care o fac e, câștig considerat legitim câtă vreme nu
va fi întrebuințat dolul sau violența.
Iustinian a hotărât, interpolând două constituții ale lui Dioclețian, ca ori de câte ori va fi avut loc o
laesio enormis (pagubă excesivă), adică un lucru va fi fost vândut p e un preț care nu reprezintă nici
jumătate din valoarea lui, vânzătorul va putea cere anularea vânzării cu restituirea prețului și cu
restituirea lucrului, cumpărătorul având însă facultatea de a plăti diferența dintre prețul plătit și prețul
care trebuie să fie plătit. Deși textele nu sunt destul de clare, se admite în general că leziunea (paguba)
nu era luată în considerare decât când cel lezat (păgubit) era vânzătorul, nu și cumpărătorul, și când
bunul vândut era un lucru imobil, nu și un lucru mobil.
11.5. EFECTELE VÂNZĂRII .
Vânzarea fiind un contract sinalagmatic perfect naște obligații atât în sarcina vânzătorului, cât și în
sarcina cumpărătorului.
În sarcina vânzătorului se nasc următoarele obligații: obligația de a păstra lucrul; obligația de a
preda lucrul; obligația de garanție.
Relativ la obligațiile vânzătorului, Paul spune: “vânzătorului îi este suficient a se obliga pentru
evicțiune, a preda posesiunea și a se curăța de [bănuiala de] dol”.
În sarcina cumpărătorului se nasc următoarele obligați i:
– obligația principală: obligația care ia totdeauna naștere este de a plăti prețul, adică de a transmite
proprietatea cantității de metal care servește drept preț;
– obligații accesorii, care pot sau nu să ia naștere:
– obligația de a plăti cheltuielile pe care le -a făcut vânzătorul cu păstrarea lucrului, atunci când
cumpărătorul a întârziat de a veni să -l ia în primire;
– obligația de a plăti dobânzi pentru neplata prețului, chiar dacă nu a fost pus în întârziere, din
moment ce lucrul vândut a fost pred at.
11.6. OBLIGAȚIILE VÂNZĂTOR ULUI .
1.Obligația de a păstra lucrul .
Din momentul vânzării, vânzătorul este obligat să aibă grijă ca lucrul să nu se strice sau să nu
dispară.
Principiul “emptoris est periculum ” (riscurile sunt ale cumpărătorului) :
Dacă în să lucrul a dispărut dintr -un motiv pentru care nu poate fi ținut vinovat, vânzătorul continuă
să aibă drept la preț în timp ce cumpărătorul nu mai primește în schimb nimic sau cel mult resturile
materiale sau juridice ale lucrului.
Deci cumpărătorul supor tă paguba. În termeni juridici se spune că riscurile sunt în sarcina
cumpărătorului, ceea ce se exprimă prin adagiul latin emptoris est periculum (Paulus: “În mod necesar
trebuie să se știe când a fost desăvârșită vânzarea, căci atunci știm cui aparțin ris curile, căci vânzarea
fiind desăvârșită riscurile privesc pe cumpărător și dacă este vizibil ceea ce a făcut obiectul vânzării în
calitate și cantitate și dacă este un preț și s -a făcut vânzarea pur și simplu, vânzarea este desăvârșită;
însă dacă lucrul ar fi vândut sub condiție, dacă condiția nu s -ar realiza, vânzarea este nulă, după cum
nici stipulația [nu există]; însă dacă s -ar realiza, Proculus și Octavenus spun că riscurile aparțin
cumpărătorului, ceea ce Pomponius aprobă”).
Să luăm câteva exemple: în cazul vânzării unei case până la predarea casei de către vânzător casa
este aprinsă de un fulger și arde; sclavul vândut este ucis. În aceste cazuri cumpărătorul va fi ținut să
plătească prețul în timp ce vânzătorul nu va trebui să predea decât dărâmături le casei sau acțiunile
născute din delictul uciderii sclavului.
Prin urmare regula generală este următoarea: în vânzarea pură și simplă sau cu termen a unui corp
cert, riscurile sunt pentru cumpărător, dacă lucrul, deși se găsea încă la vânzător, a pierit prin caz
fortuit sau forță majoră.
Regula emptoris est periculum nu se aplică în următoarele 5 cazuri:
a).în cazul vânzării condiționate, când lucrul a pierit până la realizarea condiției;
În vânzarea condiționată trebuie să facem distincție între deterior area lucrului și pierderea totală a
lucrului.
Dacă lucrul, până în momentul realizării condiției, a dispărut, vânzarea nu are loc din lipsă de obiect.
Cumpărătorul deci nu va plăti prețul iar vânzătorul va suporta riscurile, adică pierde lucrul fără a prim i
prețul.
Dacă însă lucrul este deteriorat până la realizarea condiție, odată ce condiția se îndeplinește,
vânzarea ia ființă iar riscurile le suportă cumpărătorul conform regulii generale.
b).în cazul vânzării lucrurilor care trebuie cântărite, măsurate s au numărate în momentul predării;
CONTRACTELE CONSENSUAL E. VÂNZAREA
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 85 În acest caz vânzarea nu ia naștere până în momentul cântăririi, măsurării, numărării. De ex. vând
grâu din hambarul meu cu atâția bani kilogramul. Dacă grâul piere înainte de a -l cântări, vânzarea nu
are loc.
c).când vânz ătorul este vinovat de pierderea lucrului → vânzătorul este ținut de culpa levis in
abstracto.
d).când răspunderea vânzătorului este prevăzută prin contract → vânzătorul este ținut de cazul
fortuit deoarece s -a prevăzut acest lucru printr -o clauză expresă din convenția părților.
e).când vânzătorul a fost pus în întârziere → vânzătorul a fost pus în întârziere pentru a preda
lucrul.
Regula emptoris est periculum, cu toate atenuările aduse prin ,excepțiile de mai sus, este foarte
nedreaptă, contrară chiar pri ncipiilor care guvernează materia contractelor. Este foarte nedreaptă
deoarece vânzătorul, deși a rămas proprietar, deși n -a predat lucrul vândut, totuși pierderea lucrului nu –
l privește pe el ci pe cumpărător. Este contrară principiilor care guvernează ma teria deoarece se abate
de la principiul după care res perit domino (lucrul piere pentru proprietar). Tot astfel, după principiile
generale, ar fi trebuit ca neexecutarea obligației sale de către vânzător să aibă ca urmare scutirea
cumpărătorului de plata prețului.
2.Obligația de a preda lucrul .
Vânzătorul este obligat să predea posesiunea liniștită a lucrului (vacuam possessionem tradere). Ca
să fie vorba de posesiune liniștită trebuie să nu fie cineva care să aibă pretenții asupra lucrului, adică
să nu fi e cineva care să -i tulbure posesia prin obținerea contra lui a unui interdict.
Deci vânzarea romană nu obligă pe vânzător să transfere proprietatea lucrului. De aici urmează că
cumpărătorul nu se poate plânge că n -a primit proprietatea lucrului vândut, chi ar dacă este vorba de
lucrul altuia, afară de cazul când vânzătorul a fost de rea credință.
Deși vânzarea romană nu are ca obiect obligația de transmitere a proprietății, totuși romanii nu
considerau transmiterea proprietății ca fiind străină de scopul act ului.
De altfel chiar transmiterea posesiei e făcută în asemenea condiții ca să asigure cumpărătorului
folosința completă și durabilă a lucrului vândut, adică avantajele proprietății.
Astfel se explică de ce vânzarea era considerată ca un just titlu de uzu capiune, ca un act care
indică intenția părților de a transmite și de a dobândi proprietatea.
Dreptul roman clasic cunoștea două cazuri când vânzătorul trebuia să transmită chiar proprietatea
lucrului vândut:
a).cazul când vânzătorul este proprietar quirit ar al lucrului vândut: vânzătorul va trebui să transfere
proprietatea prin mancipatio și traditio, după cum lucrul este mancipi sau nec mancipi, în baza ideii că
comite un dol dacă nu transmite cumpărătorului toate drepturile pe care le are asupra lucrului . Când
era vorba de o res mancipi transferul proprietății necesita însă ca și cumpărătorul să fie cetățean
roman.
Ulpian spune: “Și mai întâi vânzătorul trebuie să predea lucrul, adică să -l transmită. Acest fapt, dacă
vânzătorul a fost proprietar, îl face și pe cumpărător proprietar; dacă nu a fost, obligă pe vânzător
numai din cauza evicțiunii, cu condiția ca prețul să fie numărat sau să se fi dat o garanție pentru
aceasta. Cumpărătorul însă este silit să facă banii ai vânzătorului”.
La cazul acesta se ref eră textele care prevăd că nu sunt valabile vânzările în care s -ar fi convenit că
cumpărătorul nu va dobândi proprietatea lucrului vândut, Labeo: “Nimeni nu poate să fie considerat că
a vândut acel lucru, cu privire la proprietatea căruia s -au înțeles ca s ă nu treacă la cumpărător, ci
aceasta este sau locațiune sau altfel de contract”.
b).cazul când vânzătorul s -a obligat prin convenție să transmită proprietatea lucrului vândut: este
evident că în vechiul drept roman, câtă vreme mancipațiunea s -a confundat cu vânzarea, vânzarea
implică transmiterea proprietății lucrului vândut.
Particularitățile vânzării romane :
Din cele de mai sus rezultă că vânzarea romană prezintă două reguli ciudate:
a).din momentul încheierii contractului de vânzare riscurile pierderii lucrului cad în sarcina
cumpărătorului;
b).vânzătorul, în principiu nu e obligat să transmită proprietatea lucrului vândut, ci să predea numai
posesiunea liniștită a lucrului.
Aceste reguli au însă un caracter comun căci sunt în favoarea vânzătorului. Într -adevăr
cumpărătorul e ținut să transmită proprietatea banilor (cantității de metal), deși nu primește proprietatea
lucrului, ci posesiunea lui și e ținut să plătească prețul, deși lucrul a pierit.
Explicația acestor două reguli ne -o dă originea vânzării c a contract consensual și trebuie căutată în
condițiile economice și politice de la sfârșitul epocii vechi. În urma marilor războaie de cucerire de la
sfârșitul republicii statul, prin organele sale, vindea sclavii pe piețele Romei, alături de soldați, ceil alți
beneficiari ai războiului.
Poziția statului -vânzător iar mai târziu, când vânzarea consensuală a trecut din dreptul public în cel
privat, și a particularilor era privilegiată. Statul nu era obligat să transmită proprietatea bunurilor
vândute, el nu -și lua asupra sa și riscurile obiectului vândut.
Mai târziu însă vom vedea că prin edictele edililor curuli răspunderea vânzătorului se agravează
întrucât interesele romanilor cereau protecție față de vânzător, acesta fiind în general negustorul străin
care fie prin cumpărare, fie în alt mod și -a procurat sclavi pe care -i vinde pe piețele Romei.
CONTRACTELE CONSENSUAL E. VÂNZAREA
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 86 3.Obligația de garanție .
Obligația de garanție se prezintă sub două aspecte:
–obligația de a răspunde de evicțiune;
–obligația de a răspunde pentru viciile ascunse.
a).obligația de a răspunde de evicțiune :
Prin a fi evins se înțelege a fi despuiat de un lucru pe cale juridică → un terț intentează o acțiune în
revendicare contra cumpărătorului, dovedește că este proprietar și în consecință câștigă procesul.
Cumpărătorul este despuiat de dreptul pe care îl avea asupra lucrului, este evins → cumpărătorul
evins se va îndrepta contra vânzătorului, care nu l -a apărat sau nu a putut să -l apere contra terțului.
ETAPA 1
Atunci când vânzarea se confunda cu transmiterea proprietăț ii prin mancipatio, cumpărătorul avea
actio auctoritatis (acțiunea în garanție) contra vânzătorului, după cum am văzut când ne -am ocupat de
mancipatio.
ETAPA 2
Ce se întâmplă însă la vânzarea prin stipulații? În cazul acesta, actio auctoritatis nemailuând ființă,
s-a recurs încă din epoca veche la o dublă stipulație (printr -o stipulație vânzătorul promitea predarea
lucrului iar printr -alta promitea să -l despăgubească pe cumpărător în caz de evicțiune). Vânzătorul
promitea pentru cazul de evicțiune dublul pr ețului primit sau numai prețul primit, după cum era vorba de
res mancipi sau res nec mancipi.
ETAPA 3
Atunci când s -a născut contractul consensual de vânzare, s -a considerat că ar fi contrar bunei
credințe de a nu face o promisiune în forma stipulației pen tru cazul evicțiunii, voința părților fiind de a
asigura cumpărătorului posesiunea lucrului vândut. Uzul acestor stipulații devenise atât de frecvent
încât atunci când nu fuseseră făcute se presupunea o uitare a părților și cumpărătorul putea să oblige
pe vânzător să le facă (una sau alta după împrejurările arătate) prin actio empti. Stipulațiile deveniseră
obligatorii.
ETAPA 4
În fine într -o ultimă fază s -a admis că stipulațiile sunt subînțelese, astfel că acțiunea care
sancționează obligația vânzătorului de predare a lucrului (actio empti) va sancționa și obligația de
evicțiune → obligația de evicțiune ajunge deci în modul acesta să fie un efect al vânzării și să nu mai
fie produsă printr -un alt act ( mancipațiunea sau stipulația).
Așadar obligația de a ră spunde de evicțiune nu se consideră ca un efect al vânzării decât în epoca
clasică. În epoca veche această obligație nu există decât dacă avea loc mancipațiunea sau stipulația
specială.
De asemenea din cele de mai sus rezultă că romanii au cunoscut trei mo duri de a sancționa
obligația de evicțiune:
– actio auctoritatis;
– acțiunea ex stipulatu duplae (acțiunea născută din stipulația la dublu sancționa stipulația de
garanție contra evicțiunii pentru res mancipi) sau acțiunea născută din stipulatio rem habere
licere (acțiunea născută din stipulația să -i fie permis a păstra lucrul: sancționa stipulația de
garanție contra evicțiunii pentru res nec mancipi);
– actio empti.
Aceste trei procedee nu s -au înlocuit unul prin altul ci au fost folosite concomitent, după caz , însă
treptat locul a fost cedat lui actio empti. Actio empti nu a putut înlătura însă actio auctoritatis care se
producea automat din mancipațiune, fără a putea fi îndepărtată printr -o convenție contrară, nici
stipulatio duplae din cauza avantajelor pe c are le prezenta actio ex stipulatu duplae care avantaje
uneori depășeau inconvenientele.
b).obligația de a răspunde pentru viciile ascunse :
Epoca veche :
În dreptul vechi nu erau sancționate decât așa zise vicii ale pământului și anume în cazul vânzării –
mancipațiune:
– prin actio de modo agri (acțiunea relativă la suprafața terenului) era sancționat cazul când
suprafața terenului vândut e mai mică decât declarase vânzătorul;
– prin actio auctoritatis (acțiunea în garanție) era sancționat cazul când un teren fusese vândut uti
optimus maximus (liber de orice sarcină) și ulterior se descoperise că este grevat de servituți.
Să presupunem însă că ar fi fost vândut alt lucru decât o bucată de pământ. Să presupunem că
cineva cumpără un sclav și nu știe că suferă de o boală. Vânzătorul nu i -a spus acest lucru.
Cumpărătorul va vrea sau să anuleze vânzarea sau să ceară vânzătorului să -i restituie o parte din
preț deoarece el ar fi plătit o sumă mai mică dacă ar fi știut că sclavul o bolnav.
În dreptul vechi, în afară de așa zisele vicii ale pământului, pentru cazul vânzării altor lucruri, ca de
ex. al unui sclav cumpărătorul nu avea nici o acțiune. E drept însă că încă din epoca veche s -a recurs
la stipulații, fie că mancipațiunea era sau nu valabilă. În cazul când manci pațiunea era valabilă,
stipulația pentru vicii era adăugată mancipațiunii. Dacă nu avusese loc mancipațiunea sau dacă
valabilitatea ei era îndoielnică se adăuga stipulația pentru vicii stipulației pentru evicțiune.
Când stipulația pentru vicii se adăuga st ipulației duplae pentru evicțiune, ambele împreună se
numeau stipulatio duplae. Prin urmare expresia stipulatio duplae are un dublu sens:
CONTRACTELE CONSENSUAL E. VÂNZAREA
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 87 – în materie de garanție pentru evicțiune se numește astfel stipulația pentru garantarea în caz de
evicțiune; ea era l a dublu, stipulația dublului pentru că avea de obiect îndoitul prețului;
– în materie de garanție pentru vicii, stipulația este a dublului pentru că cuprinde două stipulații:
– stipulația pentru vicii;
– stipulatio duplae din materia evicțiunii.
Când stipulați a pentru vicii era alăturată stipulației rem habere licere, ele împreună formau ceea ce
se numește stipulatio simplae.
Epoca clasică :
În epoca clasică, epoca în care vânzarea a devenit consensuală, vânzătorul nu răspundea pentru
vicii decât în două cazuri:
– când făcuse declarații false atribuind lucrului calități pe care nu le are;
– când nu declarase viciile dar le cunoștea, adică cu alte cuvinte era de rea credință; se cerea
firește însă ca viciul să preexiste contractului, să nu fie aparent și să nu fi fo st cunoscut de
cumpărător mai înainte de încheierea contractului.
Pentru viciile nedeclarate dar pe care vânzătorul nu le cunoștea, cu alte cuvinte pentru cazul când
vânzătorul era de bună credință acesta nu răspundea decât dacă se obligase printr -o stipul ație
specială.
Aceste reguli, care erau cunoscute încă din vremea lui Cicero, formau regulile de drept comun în
epoca clasică. În afară de acestea mai existau în această epocă și reguli speciale sancționate de edilii
curuli.
Prin urmare răspunderea vânzăto rului s -a agravat în dreptul roman mai recent deoarece interesele
romanilor cereau acest lucru. Această agravare s -a făcut prin edictele edililor curuli. Prin aceste edicte
edilii creează două acțiuni speciale:
– actio redhibitoria;
– actio quanti minoris.
ACTIO REDHIBITORIA :
Este acțiunea pe care cumpărătorul o avea contra vânzătorului pentru a cere rezoluțiunea
(desfacerea) vânzării atunci când descoperise că lucrul are vicii (deci când viciul nu fusese declarat)
sau când nu se făcuse o stipulație pentru vici i.
Acțiunea redhibitorie, după cum am arătat mai sus când ne -am ocupat de data edictelor, nu a
apărut decât după legea Aebutia, pe la sfârșitul epocii vechi. Mai înainte edilii curuli se mărgineau, ca
măsură de protecție a cumpărătorului, să distrugă lucru rile aduse în târguri și care erau de proastă
calitate. Acțiunea redhibitorie prezenta însă unele neajunsuri chiar pentru cumpărător deoarece îl
obliga pe cumpărător:
– să renunțe la sclavul cumpărat,
– să urmărească desființarea actului de vânzare,
– să umble s ă caute un alt sclav.
De aceea când viciul era mai puțin însemnat, cumpărătorul prefera să renunțe la dreptul pe care -l
avea, adică să nu mai intenteze actio redhibitoria.
De aceea a trebuit să se găsească un mijloc care să permită cumpărătorului să nu res tituie lucrul,
vânzarea rămânând valabilă.
ACTIO QUANTI MINORIS :
Iată pentru ce edilii curuli au creat încă o acțiune actio quanti minoris care cuvânt cu cuvânt
înseamnă “acțiunea la cât cu mai puțin”. Grație acestei acțiuni cumpărătorul care ar fi descope rit un
viciu al lucrului putea cere o despăgubire egală cu diferența dintre prețul pe care l -a plătit efectiv și
prețul pe care l -ar fi plătit dacă ar fi cunoscut, în momentul vânzării, viciul lucrului.
Cele două acțiuni aveau un caracter penal deoarece vi olarea (călcarea) edictelor edililor curuli era
considerată ca delict.
Sistemul edililor curuli era deosebit de sistemul dreptului civil din punct de vedere al aprecierii
răspunderii vânzătorului.
Potrivit dreptului civil vânzătorul dacă e de rea credință, adică dacă a știut că lucrul are viciu și nu a
atras atenția cumpărătorului, poate fi urmărit chiar în baza contractului de vânzare, adică prin actio
empti.
În cazul însă când vânzătorul a fost de bună credință, adică nu a știut că lucrul are un viciu, el nu va
putea fi urmărit decât dacă s -a făcut o stipulație specială pentru vicii.
În sistemul edililor curuli vânzătorul răspunde nu numai pentru viciile pe care le cunoștea dar și
pentru acelea care îi erau necunoscute.
(Ulpian: “Motivul pentru a propune a cest edict este ca să se opună înșelăciunilor vânzătorilor și să
vină în ajutorul cumpărătorilor, ori de câte ori ar fi înșelați de vânzători; cu rezerva că știm că vânzătorul
trebuie să fie ținut, chiar dacă ar fi ignorat ceea ce edilii ordonă să fie gara ntat. Nici nu este neechitabil
acest lucru, căci vânzătorul a putut să aibă cunoștință; nici nu interesează pe cumpărător cum este
înșelat prin ignoranța vânzătorului sau prin viclenia lui”).
Buna credință a vânzătorului nu -l scutește de răspunderea pentru vicii. În termeni juridici se spune
că răspunderea vânzătorului este obiectivă, adică independentă de orice vină a lui.
Prin urmare obligația de garanție pentru vicii a evoluat în mod diferit de obligația de garanție pentru
evicțiune.
CONTRACTELE CONSENSUAL E. VÂNZAREA
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 88 De data acesta, în e poca clasică, nu mai întâlnim actio empti sancționând direct obligația pentru vicii
odată ce stipulația devine subînțeleasă decât pentru cazul când vânzătorul a fost de rea credință. Când
vânzătorul era de bună credință s -a continuat a se recurge la sistem ul de stipulații.
Pentru vânzările făcute la târguri, chiar în lipsă de stipulații și chiar dacă vânzătorul era de bună
credință, existau două acțiuni, redhibitoria și quanti minoris, care sancționau obligația de garanție
pentru vicii. Dar repet aceste acț iuni aveau o sferă de aplicare limitată la vânzările făcute în târguri.
Ca principiu general, în epoca clasică, vânzătorul de bună credință nu răspundea pentru vicii dacă
nu se făcuse o stipulație expresă în acest sens.
Epoca postclasică :
Sistemul edililor curuli a fost extins de Iustinian la dreptul civil. Deci în dreptul lui Iustinian vânzătorul
este răspunzător de viciile lucrului vândut chiar dacă vânzarea nu a avut loc în târguri.
Prin urmare orice cumpărător, în cazul când apare un viciu nedeclarat, a re nu numai actio empti
care sancționează declarația mincinoasă și tăcerea dolosivă, dar și cele două acțiuni ediliciene.
11.7. OBLIGAȚIILE CUMPĂRĂT ORULUI .
Principala obligație a cumpărătorului este de a plăti prețul, adică de a transmite proprietatea
cantității de metal care servește drept preț.
Cumpărătorul nu dobândește proprietatea lucrului în cele două cazuri când are loc transmiterea
proprietății decât dacă a plătit prețul, i s -a acordat un termen de plată sau a dat garanție că va plăti
prețul.
Afară de obligația principală de a plăti prețul, cumpărătorul mai poate avea unele obligații
secundare:
– obligația de a plăti cheltuielile de păstrare, atunci când a întârziat să ia în primire lucrul;
– obligația de a plăti dobândă pentru preț, chiar dacă n -a fost pus în întârziere, din moment ce
lucrul i -a fost predat.
11.8. REZUMAT .
Contractele consensuale sunt contracte care iau ființă numai prin acordul de voință. De data
aceasta nu numai că nu e nevoie de o formă care să îmbrace acordul părților, dar nu e nevoie nici
măcar de remiterea lucrului. Contractele consensuale sunt în număr de cinci: vânzarea; locațiunea;
societatea; mandatul și emfiteoza. Primele patru aparțin epocii clasice, pe când ultimul a fost
recunoscut mai târziu, în epoca postclasică (sec . V).
Vânzarea este contractul prin care o persoană numită vânzător se obligă a preda posesiunea
liniștită a unui lucru altei persoane numită cumpărător, care la rândul ei se obligă a plăti o sumă de bani
numită preț, adică a transmite proprietatea unei ca ntități de metal. Până a ajunge contract, vânzarea a
trecut prin alte două forme: vânzarea -mancipațiune și vânzarea prin stipulații.
Vânzarea -mancipațiunea (venumdatio) este cea care se confundă laorigine cu mancipațiunea.
Astfel, aceasta era o operațiun e care se realiza imediat; o parte transmitea proprietatea unei res
mancipi în schimbul proprietății unei cantități de aramă care reprezenta prețul (de aici și denumirea de
venumdatio, adică o datio, o transmitere de proprietate cu titlul de vânzare).
În cazul vânzării prin stipulații, aveau loc două operațiuni: printr -o stipulație vânzătorul stipula
(obținea promisiunea) plata prețului, printr -altă stipulație cumpărătorul stipula predarea lucrului.
Vânzarea avea deci loc prin două contracte verbale, indepe ndente unul de altul. Prin aceste contracte
se nășteau două obligații separate: obligația de predare a lucrului și obligația de plată a prețului.
Vânzarea consensuală a apărut mai întâi în domeniul dreptului public, adică în relațiile dintre stat și
partic ulari. Elementele acesteia sunt consimțământul părților, un obiect și un preț, preț care trebuia să
fie real, determinat sau determinabil, în bani și să fie echitabil. Fiind un contract sinalagmatic perfect
naște obligații atât în sarcina vânzătorului, cât și în sarcina cumpărătorului.
11.9. TEST DE EVALUA RE.
1. care sunt situațiile când nu s e aplică principiul emptoris est periculum ?
2. care sunt etapele evoluției obligați ei vânzătorului de a răspunde de evicțiune ?
3. care sunt obligațiile vânzătorului ?
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 89 – Unitatea de învățare 12 –
CONTRACTELE CONSENSU ALE. LOCAȚIUNEA. SOC IETATEA. MANDATUL .
EMFITEOZA
12.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. ……….. ………………….. ……………… 89
12.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. …………………….. …………. … 89
12.3.Locațiunea ……………….. ……………………. ……………….. ………………………… ……………………… ………. 89
12.4.Societatea …………………… ………………… ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 92
12.5.Mandatul …………………….. ………………… ……………….. ……………… …….. ………………….. …………… 93
12.6.Emfiteoza ………………….. ……………………… ……………….. ……………….. ……………………….. …………… 95
12.7.Rezumat …………………………………………………… ……… …………… ………… ……………….. …….. 96
12.8.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. ………………….. ……… 96
12.1. INTRODUCERE .
Această unitate de învățare urmărește familiarizarea studenților c u aspectele teoretice și practice
ale . Astfel, studenții vor fi introduși atât în studiul fundamentelor . De asemenea cursanții vor fi
familiarizați cu aspectele teoretice și practice ale .
12.2. COMPETENȚE .
să explice terminologia juridică latină, crea ție a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii și fiecărui concept juridic, să stăpânească principiile fundamentale și
regulile de drept ;
dezvoltarea capacității cursanților de a delimita elementele specifice fiecărei noțiuni
prezentat e în această unitate de învățare, cât și de a decela raportul dintre acestea;
să explice și să interpreteze regimul juridic al , precum și al .
12.3. LOCAȚIUNEA .
Locațiunea este contractul prin care o persoană se obligă a procura folosința unui lucru sau
serviciile sale sau să execute o lucrare determinată în schimbul unui preț pe care cealaltă parte se
obligă a -l plăti.
TIPURI DE LOCAȚIUNE :
Din definiția dată rezultă că locațiunea putea fi de trei tipuri:
1.Locatio rei (locațiunea unui lucru):
Acest luc ru putea fi un lucru mobil, ex. un sclav ,sau un lucru imobil, ex. o casă sau un fond rural,
adică o moșie sau mai bine zis o bucată de pământ.
Locațiunea unei case sau a unui lucru mobil poartă numele de închiriere.
Locațiunea unei moșii poartă astăzi num ele de arendare. Arendarea poate fi pe bani sau pe fructe
după cum arendașul s -a obligat să plătească o sumă de bani sau să remită proprietarului o parte din
fructe, adică din recolta produsă de pământul arendat.
2.Locatio operarum (locațiunea de servicii) :
Al doilea tip de contract este locatio operarum, de ex. locațiunea serviciilor unui lucrător.
3.Locatio operis faciendi (locațiunea pentru a executa o lucrare):
Al treilea tip de locațiune este locatio operis faciendi (locațiunea pentru a executa o lucra re), adică
contractul prin care cineva se obligă a executa o anumită lucrare în schimbul unui preț, de ex.
construirea unei case. Locatio operis faciendi este ceea ce numim astăzi antrepriză sau contract de
antrepriză.
TERMINOLOGIE :
De asemenea trebuie să precizăm expresiile care desemnează părțile în contractul de locațiune.
Romanii desemnau prin expresia locator pe cel care ia inițiativa contractului de locațiune, adică
proprietarul care dă cu chirie casa sa, sclavul său sau moșia sa, lucrătorul care -și oferă serviciile,
clientul unui întreprinzător adică proprietarul unui teren care se înțelege cu o persoană numită
întreprinzător pentru ca să -i zidească o casă pe terenul său.
Astăzi numim locator pe proprietarul unei case sau al unui lucru mobil pe care îl închiriază, ca la
romani (locator). De asemenea numim locator pe proprietarul care își închiriază (arendează) moșia sa
ca la romani (locator) (numai accentul diferă). Clientul unui întreprinzător poartă astăzi numele de
comitent.
Romanii desemnau prin e xpresia de conductor pe cealaltă parte in contractul de locațiune, adică pe
cel care ia cu chirie o casă (în acest caz conductor avea și denumirea specială se inquilinus), un sclav
sau o moșie, pe patronul care angajează pe lucrător, pe întreprinzător adic ă pe acela care se obligă să
execute o anumită lucrare.
CONTRACTELE CONSENSU ALE. LOCAȚIUNEA. SOC IETATEA. MANDATUL. EMFITEOZA
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 90 Cel care arenda o bucată de pământ purta la romani numele special de colonus. Situația juridică a
unui colon purta numele de colonat. Dacă colonul, în loc de bani, se obliga să remită proprietarului o
parte din fructe, el se numea colon parțiar, iar situația lui juridică era desemnată prin expresia de
colonat parțiar.
Astăzi numim locatar pe cel care închiriază (ia cu chirie) o casă, un lucru. De asemenea numim
arendaș în loc de colon pe cel care a înc hiriat o bucată de pământ. Această apropiere între arendaș și
colon o facem în raport cu colonul din epoca clasică iar nu colonul din epoca postclasică.
Dacă contractul de locațiune apare încă din epoca veche nu rezultă de aici că încă de la origine a
fost un contract consensual.
La origine romanii s -au folosit de două contracte verbale, de două stipulații, printr -unul creându -se
obligația lui conductor și prin celălalt creându -se obligația lui locator. Într -adevăr stipulația fiind un
contract unilateral, a dică născând obligații în sarcina unei singure părți, au fost necesare două stipulații,
o dovadă în acest sens fiind însuși denumirea dublă dată mai târziu contractului consensual de
locațiune, contract desemnat prin doi termeni locatio -conductio, vestigiu al vremurilor când locațiunea
lua naștere prin două contracte verbale.
Însă stipulația, ca orice contract solemn, cere prezența părților. Dezvoltarea comerțului și a
meseriilor care are loc începând cu sec. VI R.F. nu era potrivită cu condițiile formalism ului, afacerile
cerând un ritm mai viu care nu se împacă cu formele solemne, astfel că pretorul în cele din urmă a
terminat prin a sancționa simplul acord de voință, simpla convenție de locațiune.
Pretorul sancționând contractul consensual de locațiune a l uat ca model contractul de locațiune
încheiat între stat și particulari. Într -adevăr contractele de locațiune dintre stat și particulari nu îmbrăcau
vreo formă, statul nu avea nevoie de vreo formă pentru a obliga pe particulari față de el atunci când îi
arenda pământurile publice.
Pretorul, dând posibilitate particularilor să se oblige între ei prin simplu acord de voință, a
împrumutat unele reguli din dreptul public. Contractul consensual de locațiune nu e prima instituție
pentru care pretorul a copiat reg ulile dreptului public. Am întâlnit deja vânzarea.
ELEMENTELE LOCAȚIUNII :
1).consimțământul părților .
2).un obiect :
Obiectul putea fi un lucru (mobil sau imobil) așa numita locatio rei, de ex. închirierea unei case,
arendarea unei moșii. Lucrul putea fi i mobil ca în exemplele precedente dar putea și mobil, de ex. un
sclav. Prin urmare serviciile unui sclav nu făceau obiectul unei locațiuni de servicii (locatio operarum),
ci ale unei locatio rei.
Într-adevăr locatio operarum este închirierea serviciilor unu i om liber, nu ale unui sclav. Aplicația lui
locatio operarum era restrânsă la romani în primul rând din cauza concurenței pe care o făcea sclavul
omului liber. în al doilea rând din cauză că anumite servicii ca acelea ale profesorilor, medicilor,
avocațil or se bucurau de un tratament deosebit căci nu erau considerate ca locațiune de servicii, ci
făceau obiectul contractului de mandat..
Dacă trecem la locatio operis faciendi constatăm că cel mai vechi obiect al contractului de
antrepriză a fost construirea unei case. Necesitățile comerțului au dus la altă situație și anume la
transportul mărfurilor pe mare. Transportul maritim este o locatio operis faciendi deoarece cineva se
obligă a executa o lucrare determinată, adică a transporta mărfurile pe mare. Cu pr ivire la transportul
maritim se aplică anumite reguli care -și găsesc originea într -o veche lege a insulei Rhodos → dacă
căpitanul unui vas, în cazul unei furtuni, a trebuit să arunce în mare o parte din mărfuri, paguba este
suportată de toți proprietarii d e mărfuri în mod proporțional nu numai de către aceia a căror marfă a
fost sacrificată.
3).un preț :
Acest preț poartă astăzi nume speciale după tipul de contract de locațiune (chirie, arendă, salariu,
etc.). Romanii îi spuneau întotdeauna merces. Prețul ca și la vânzare trebuie să fie certum, verum și să
constea în bani. În ce privește locațiunea nici în dreptul postclasic nu s -a cerut, ca pentru vânzare, ca
prețul să fie iustum, în această materie nefiind deci admisă resciziunea (anularea) pentru leziune.
Regula după care prețul trebuie să constea în bani e luată de la locațiunile făcute de stat, căci de pe
urma locațiunilor pământurilor publice statul avea un venit. Acest venit, pentru a fi trecut în buget, adică
pe lista cheltuielilor și veniturilor, treb uia să constea în bani. de aici regula ca prețul să fie în bani,
regulă care a trecut apoi în contractul de locațiune dintre particulari.
Totuși, datorită crizei economice din sec. III, s -a admis ca arendașul să plătească în natură, adică în
o parte din fr uctele pământului arendat. Ne amintim că acest colon poartă numele de colon parțiar și
contractul se numea locatio partiaria (locațiune parțiară).
EFECTELE LOCAȚIUNII :
Locațiunea naște în sarcina unei părți, potrivit tipului de contract examinat:
– obligați a de a procura folosința unui lucru,
– obligația de a procura serviciile promise,
– obligația de a executa o lucrare.
CONTRACTELE CONSENSU ALE. LOCAȚIUNEA. SOC IETATEA. MANDATUL. EMFITEOZA
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 91 OBLIGAȚIILE LUI LOCATOR :
Locațiunea naște în sarcina lui locator obligații sancționate prin actio conducti pe care o intentează
conductor con tra locator -ului.
Ne amintim că se numește locator proprietarul care -și închiriază lucrul, lucrătorul care -și închiriază
serviciile, clientul unui întreprinzător (cel care face o anumită lucrare se numește conductor).
a).obligația de a preda lucrul: obliga ția aceasta, ca și următoarea, se referă la cazul închirierii unui
lucru.
Locator trebuie să transmită numai detențiunea lucrului. Locatarul este un detentor, chiriașul nu
dobândea posesiunea, ci numai detențiunea lucrului, astfel că dacă era tulburat în f olosința lucrului
trebuia să recurgă la proprietar, nu putea să se apere singur.
b).obligația de a garanta pentru evicțiune: locatorul trebuie să procure locatarului libera folosință a
lucrului în timpul duratei locațiunii.
Locatarul are un drept personal sau de creanță contra lui locator corespunzător acestei obligații.
Astfel va avea un drept la despăgubiri în cazul când locator vinde casa închiriată.
(Gaius: “Acela care a dat cu chirie cuiva un teren pentru a se bucura de fructele lui sau de o
locuință, dacă din vreun motiv oarecare vinde terenul sau casa, trebuie să aibă grijă ca, față de
cumpărător, de asemenea să se permită arendașului să se bucure de fructele pământului și chiriașului
să locuiască, potrivit aceleiași convenții. Altfel, fiind oprit, lo catarul [arendașul sau chiriașul] va acționa
contra lui [a vânzătorului] în baza locațiunii”).
Prin urmare locatarul (chiriașul) neavând un drept real poate să fie expulzat de cumpărătorul
imobilului închiriat (casă, teren) dacă în contractul de vânzare nu s-a prevăzut respectarea contractului
de locațiune.
(C.4.65.9: “nu trebuie ca cumpărătorul să respecte contractul de arendare al colonului căruia
proprietarul i -a închiriat mai înainte, afară numai dacă n -a cumpărat cu această condiție. Însă dacă se
doved ește că a consimțit prin vreun pact ca să continue locațiunea, deși nu printr -un pact scris, este
silit printr -o acțiune de bună credință să se supună la ceea ce a convenit.”).
OBLIGAȚIILE LUI CONDUCTOR :
Locațiunea naște obligații în sarcina lui conductor (locatarului), obligații sancționate prin actio locati
dată lui locator.
a).obligația de a plăti prețul: partea care a închiriat un lucru sau munca cuiva este obligată la plata
prețului convenit. Acest preț trebuie însă plătit numai în măsura în care loca tor a procurat folosința
lucrului sau serviciile sale. Dacă la un moment dat locator nu -și îndeplinește obligația sa, chiar fără vina
lui, prețul nu mai trebuie plătit.
(Ulpianus: “Dacă cineva când ar fi închiriat o locuință pentru un an, ar fi dat chiria pentru întregul an,
apoi casa după 6 luni s -ar fi ruinat sau ar fi fost consumată de incendiu. Mela a scris cu foarte mare
dreptate că va repeta prin acțiune în baza locațiunii chiria pentru timpul care rămăsese, nu că va avea
condictio ca și când ar fi pl ătit un lucru nedatorat; căci nu din eroare a dat mai mult ci pentru a da curs
locațiunii”).
Cu alte cuvinte riscurile sunt pentru locator, de ex. în cazul când recolta a fost distrusă printr -un caz
de forță majoră (inundație, grindină) arendașul nu mai pl ătește arenda.
În cazul lucrătorilor din mine, adică în cazul unei locatio operarum, dacă un lucrător nu mai presta
servicii chiar dintr -un caz fortuit (ex. motive de boală) el nu mai primește salariu, căci el suportă
riscurile, fiind locator. E drept că î n cele din urmă s -a admis ca salariul lucrătorului să fie plătit în cazul
forței majore. Această regulă însă putea fi înlăturată prin convenția părților.
b).obligația de a restitui lucrul.
STINGEREA LOCAȚIUNII :
Trebuie să distingem două ipoteze:
– cazul cân d s-a prevăzut prin contract un termen pentru desființarea locațiunii;
– cazul când nu s -a prevăzut nici un termen.
Prima ipoteză: când s -a prevăzut prin contract un termen pentru desființarea locațiunii .
În primul caz contractul se stinge prin ajungerea la termen și chiar înainte de termen:
a).prin ajungerea la termen: în cazul arendării unui pământ rural, termenul era de obicei pe timp de
5 ani, termen care rezultă din dovezile care arată că contractul de locațiune dintre particulari a fost
imitat după cont ractul de locațiune care era încheiat de cenzori cu ocazia operațiilor de recensământ
care la început aveau loc din 4 în 4 ani și mai târziu din 5 în 5 ani.
Cenzorul nu putea să oblige statul decât până la noile operații de recensământ, adică până la
alege rea unui nou cenzor. La termenul fixat, adică la expirarea celor 5 ani, putea avea loc o prelungire
a contractului de locațiune pe termen de un an. De data aceasta consimțământul părților era tacit,
adică nu rezultă din declarația de voință expresă, ci din faptul că părțile se manifestaseră o voință
contrară. Această prelungire a contractului se numește tacita reconducție. Tacita reconducție se
explică tot prin imitația dreptului public. Se prelungea contractul pentru un an de zile atunci când
recensământul nu avusese loc, pentru că în anul următor erau amânate operațiunile recensământului.
b).înainte de termen: chiar înainte de ajungerea la termen contractul putea fi desfăcut dacă părțile
erau de acord.
CONTRACTELE CONSENSU ALE. LOCAȚIUNEA. SOC IETATEA. MANDATUL. EMFITEOZA
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 92 Prin voința unei părți contractul nu putea fi desfăcut decât în mod excepțional:
– rezilierea contractului se putea obține:
1).dacă cealaltă parte nu și -a îndeplinit obligația, de ex. dacă chiriașul unei case nu a plătit prețul un
anumit timp;
2).în ceea ce privește proprietarii de case se stabilise în dreptu l clasic o regulă potrivit căreia aceștia
puteau să desființeze contractul dacă dovedeau că au nevoie de casa închiriată pentru a locui ei înșiși;
3).în epoca postclasică, printr -o constituție a lui Zeno (sfârșitul sec. V), s -a permis oricăreia din părți
să renunțe la contract în primul an al executării sale fără să plătească despăgubiri chiar dacă contractul
prevedea un termen pentru durata lui. Această dispoziție a lui Zeno este derogatorie de la principiile
dreptului roman. Într -adevăr locațiunea este un contract sinalagmatic perfect, prin acordul de voință al
părților se creează obligații în sarcina lor iar obligațiile create prin acordul părților nu pot fi desființate
prin voința uneia din părți. Dar totuși Zeno a decis desființarea contractului prin vo ința uneia din părți.
A doua ipoteză: când nu s -a prevăzut prin contract un termen pentru desființarea locațiunii .
În al doilea caz, când contractul a fost făcut fără termen, oricare parte poate să renunțe la contract
oricând ar fi vrut.
12.4. SOCIETATEA .
Societatea este contractul consensual prin care două sau mai multe persoane se obligă să pună
ceva în comun (un bun sau activitatea lor) pentru a realiza un câștig.
FELURILE SOCIETĂȚII :
Societatea este de mai multe feluri:
a).societatea tuturor bunurilo r prezente și viitoare (societas omnium bonorum), astfel este
înțelegerea intervenită între dezrobiții aceluiași patron cu privire la punerea în comun a bunurilor lor,
este cazul când un stăpân dă libertatea mai multor sclavi;
b).societatea în care se pune în comun un singur lucru (societas unius rei), se realizează prin
punerea în comun a unui singur bun, de ex. un sclav.
c).societatea care are de obiect un singur fel de afaceri (societas alicuius negotiationis), astfel
este societatea intervenită între pr oprietarul unui sclav și un actor pentru ca actorul să -l învețe pe sclav
meseria de actor, apoi ambii să -l exploateze → tot în această categorie trebuie să situăm societatea
publicanilor care avea ca obiect arendarea impozitelor datorate statului, societat ea între negustorii de
sclavi a cărei obiect este negoțul cu sclavi, astfel de întreprinderi cereau capitaluri mari de unde și
necesitatea de a se asocia.
ORIGINE :
Societatea, contract consensual, a apărut după legea Aebutia în sec. VII R.F. → cel mai vec hi tip de
contract consensual de societate este societatea alicuius negotiationis (societatea care are ca obiect
un singur fel de afaceri) și anume societatea de publicani.
Societatea, contract consensual, a fost precedată în istoria juridică de acea stare de indiviziune care
se numește antiquum consortium sau ercto non cito. Cu antiquum consortium ne -am ocupat deja la
capitolul despre proprietate. Amintesc că antiquum consortium se numește starea de indiviziune
(codevălmășie, neîmpărțire) în care se aflau sui heredes după moartea lui pater familias. Asupra lui
antiquum consortium avem date mai sigure odată cu descoperirea în 1933 a unor noi fragmente din
Institutele lui Gaius.
Gaius ne spune că în afară de această societate care se numea ercto non cito și c are se forma fără
să fie nevoie de vreo formalitate, mai există o altă societate formată din alte persoane (probabil agnați
și gentili) care însă trebuiau să recurgă la o formă, la un act, care se desfășura în fața pretorului. Nu
știm în ce constă această formă, dar în orice caz prin ea asociații își manifestau voința de a forma un
consortium. Gaius ne spune că această societate era formată după modelul aceleia a sui heredes -ilor.
În aceste două feluri de societăți adaugă Gaius, fiecare dintre asociați avea posibilitatea:
– dezrobind pe sclavul comun să -l facă să devină liber față de toți;
– să mancipe lucrul comun;
– să transfere proprietatea bunului comun unei alte persoane.
Din exemplele date de Gaius urmează că fiecare dintre consortes (membrii ai unui consort ium)
avea dreptul să dispună nu numai de partea sa din patrimoniul comun ci de întreg patrimoniul.
Deși Gaius întrebuințează termenul de societate pentru a desemna antiquum consortium și
societatea făcută după modelul ei, nu avem aici contractul consensual cu același nume ci o stare de
indiviziune (codevălmășie, neîmpărțire) între membrii aceleiași familii pentru exploatarea mai
desăvârșită a unui bun.
Aceste societăți, cum le spune Gaius, capătă cu timpul un aspect nou. Se creează o nouă formă de
societate care nu a fost determinată de interese agricole, ci de interese financiare. Apar acele societăți
de publicani care arendau impozitele datorate statului.
Oamenii de afaceri, negustori, bancheri, de multe ori erau nevoiți să încheie acte de la distanță, pri n
corespondență, acte care nu se împăcau cu formalismul care cere, între altele, prezența părților → de
la societatea de publicani, societatea a devenit apoi în mod general un contract consensual.
CONTRACTELE CONSENSU ALE. LOCAȚIUNEA. SOC IETATEA. MANDATUL. EMFITEOZA
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 93 Societatea, contract consensual, a fost prin urmare preceda tă în istoria dreptului privat roman de
acea formă de indiviziune care se numește antiquum consortium. Între alte dovezi este și faptul că
socius și societas a desemnat în tot cursul dreptului roman atât pe asociat cât și pe coindivizar, atât
societatea câ t și indiviziunea.
ELEMENTELE SOCIETĂȚII :
Elementele societății sunt:
– un aport;
– un interes comun;
– intenția de a forma o societate (affectus societatis);
– un scop licit (permis).
1.un aport : acest aport poate să constea din transmiterea dreptului de propr ietate sau a dreptului
de folosință asupra unui lucru sau în munca asociatului, în prestarea unor servicii.
2.un interes comun : fiecare asociat trebuie să participe la beneficiile (foloasele) precum și la
pagubele produse de societate (în lipsa interesului comun societatea este nulă – societatea leonină);
3.intenția de a forma o societate (affectus societatis): existența acestui element distinge
societatea de o simplă stare de indiviziune;
4.un scop licit (permis): nu există o societate în care membrii ei ș i-au fixat ca scop o activitate
nepermisă, de ex. să facă contrabandă sau tâlhării la drumul mare.
EFECTELE SOCIETĂȚII :
Societatea naște obligații în sarcina tuturor acelora care au luat parte la contract. Însă aceste
obligații nu sunt distincte deoarece n u sunt de natură opusă ca în vânzare și locațiune, ci sunt identice.
De aceea nu sunt sancționate prin acțiuni diferite, ci printr -o singură acțiune, actio pro socio (acțiune în
calitate de asociat).
Obligațiile asociaților :
1.fiecare asociat e ținut să ex ecute aportul său → ca și în celelalte contracte se distinge între
nașterea obligației și executarea ei: obligația se naște prin acordul de voință iar executarea obligației,
îndeplinirea aportului, trebuie făcută prin mancipatio dacă e vorba de o res manci pi și prin traditio dacă
e vorba de o res nec mancipi.
2.fiecare asociat trebuie să se îngrijească de treburile societății ca de ale sale proprii;
3.fiecare asociat trebuie să ia parte atât la pagubă cât și la câștig.
Societatea este lipsită de personalita te juridică. Prin urmare contractul de societate nu creează
decât obligații între asociați → terții nu cunosc societatea ca persoană distinctă, ci numai pe asociați
care pot deveni creditori sau debitori față de ei potrivit dreptului comun, în baza contrac tului încheiat,
dar nu în baza contractului de societate.
Există un singur fel de societate care se bucură prin excepție de personalitate juridică, anume
societatea de publicani care deci are un patrimoniu distinct de acela al asociaților.
STINGEREA SOCIE TĂȚII :
Societatea se stinge:
a).prin atingerea scopului pentru care fusese creată;
b).prin voința tuturor asociaților sau chiar prin voința unui dintre ei dacă retragerea acestuia nu e
frauduloasă sau intempestivă (care nu este făcută la tipul potrivit);
c).prin intentarea acțiunii pro socio din partea vreunuia asociat → în deosebire de cazul precedent
aici nu întâlnim o manifestare de voință făcută într -un mod oarecare, ci voința asociatului ia forma unui
act juridic, a unei acțiuni;
d).prin moartea unui a sociat → totuși asociații rămași în viață puteau să se înțeleagă ca societatea
să continue; nu era permisă o înțelegere în acest sens între asociații rămași în viață și moștenitorii
defunctului (afară numai dacă s -a făcut o convenție contrară în momentul î ncheierii contractului), (totuși
există o excepție de la această regulă în favoarea societății de publicani).
În cazul societății de publicani era permis, în deosebire de societatea obișnuită, ca înțelegerea de
continuare a societății să aibă loc nu numai între asociații rămași în viață dar între aceștia și
moștenitorii defunctului.
Din cele de mai sus rezultă că societatea de publicani se bucura de un regim deosebit întrucât îi
erau proprii două abateri de la regulile comune în materie de societate:
–se bu cură de personalitate juridică;
–se poate continua cu moștenitorii asociatului defunct.
12.5. MANDATUL .
Mandatul este contractul consensual prin care o persoană numită mandant însărcinează pe o altă
persoană numită mandatar să facă ceva fără plată (gratu it) în folosul său adică al mandantului.
ELEMENTELE MANDATULUI :
1.faptul care urmează a -l îndeplini mandatarul trebuie să fie licit (permis) și moral , adică să nu
fie contrar legilor sau moravurilor:
CONTRACTELE CONSENSU ALE. LOCAȚIUNEA. SOC IETATEA. MANDATUL. EMFITEOZA
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 94 Acest fapt poate să constea în săvârșirea mai multor ac te materiale și juridice, ca de ex. cele cerute
de administrarea întregii averi a mandantului. Poate să constea însă și în săvârșirea unui singur act fie
material, ex. curățirea unei haine, fie juridic, ex. garanția unei datorii a mandantului, o vânzare, o
cumpărare, un împrumut.
Dreptul modern se deosebește de dreptul roman în această privință, în dreptul modern mandatul nu
poate să aibă de obiect decât un act juridic și prin aceasta chiar se deosebește de locațiunea de
servicii care are de obiect un act m aterial.
2.acest fapt trebuie să fie în interesul mandantului :
Dacă este în interesul mandatarului, actul nu face să se nască vreo obligație, este un simplu fapt.
De ex. dau cuiva mandat să -și plaseze banii în împrumuturi cu dobândă sau cumpărări de imobil e. Cu
atât actul nu produce efecte juridice dacă este în interesul unui terț. Este valabil însă mandatul dat în
interesul mandantului și al mandatarului. De ex. îți dau mandat de a împrumuta bani cu dobândă
arhitectului meu care are nevoie de ei pentru a -mi construi o casă.
La această regulă am văzut că face excepție mandatul in rem suam.
3.faptul pe care urmează a -l îndeplini mandatarul trebuie să fie îndeplinit gratuit (fără plată):
Gratuitatea constituie al treilea și ultimul element al mandatului. Gratu itatea mandatului se explică
prin aceea că la origine mandatar era un fost sclav, un dezrobit care deci nu putea primi o plată pentru
serviciile sale față de patron.
Prin aceasta dreptul roman se deosebește de dreptul modern, căci în dreptul modern mandata rul
poate primi o plată.
Gratuitatea mandatului este ceea ce deosebește în dreptul roman mandatul de locațiunea de
servicii. Distincția nu este teoretică ci are interes practic incontestabil deoarece mandatul poate fi
revocat de mandant, pe când locațiunea de servicii nu poate să ia sfârșit numai prin voința uneia din
părți în cazul când s -a prevăzute un termen.
Totuși și această regulă a primit o derogare (abatere) chiar în epoca clasică deoarece s -a admis un
caz când, deși cel însărcinat a face ceva prime ște o plată, totuși actul său nu e socotit ca locațiune de
servicii ci ca mandat. Este cazul celor care exercitau o profesiune.
Romani făceau deosebire între meserii și profesiuni. Se considera că exercită o profesiune
următorii: profesorii (cu excepția pr ofesorilor de drept care multă vreme n -au putut cere vreo plată, ei
puteau primi cel mult daruri de la elevi), filozofii, medicii, avocații.
În timp ce serviciile unui lucrător sau meseriaș se considerau ca mandat dacă erau gratuite sau ca
locațiune de ser vicii dacă erau plătite.
Serviciile celor care exercitau o profesiune chiar când erau plătite nu erau socotite ca locațiune de
servicii ci ca mandat și procesele respective nu erau judecate pe calea procedurii cu ordo, ci pe calea
procedurii extraordinare. Remunerația (prețul) unui astfel de serviciu era desemnat prin expresia de
honorarium (onorariu). Și astăzi când ne referim la plata unui medic sau a unui avocat întrebuințăm
cuvântul onorariu au onorar.
Cum se explică această excepție (abatere) de la pri ncipiile generale care guvernau această
materie? Explicația rezidă în deosebirea de tratament pe care romanii îl acordau muncii manuale și
muncii intelectuale ca urmare a faptului că munca intelectuală era considerată superioară celei
manuale. Muncitorul l iber care -și închiria serviciile se considera că suferă o adevărată decădere
deoarece munca manuală avea un caracter infamant, căci era munca pe care o făcea de obicei
sclavul. Cicero spunea că toate meseriile sunt josnice și o prăvălie nu e demnă pentru u n om liber.
Acest caracter infamant imprimat muncii manuale a fost transmis și lumii moderne.
EFECTELE MANDATULUI :
1.mandatarul este obligat să execute mandatul cu bună credință , fiind răspunzător dacă nu l -a
executat sau l -a executat rău;
2.mandatarul tr ebuie să dea socoteală mandantului de modul cum a executat mandatul ;
Semnalăm în această privință o importantă deosebire între dreptul roman și dreptul modern. În
dreptul modern mandatarul este un reprezentant. Prin urmare actele pe care le face se conside ră că
au fost făcute de mandant, adică de cel reprezentat → efectele actului se produc în persoana
mandantului.
În dreptul roman actul produce efect numai între părțile contractante. De ex. într -o vânzare, dacă
cumpărătorul este mandatar, actul își produce efectele în persoana sa. El este cel care devine
proprietar al casei cumpărate și nu mandantul. Trebuie însă ca ulterior să transmită proprietatea casei
celui care i -a dat mandat să o cumpere.
Tot așa mandatarul devine creditor sau debitor nu mandantul. M andantul prin acțiunea mandati
directa poate cere de la mandatarul său cesiune acțiunilor care s -au născut în persoana sa; de partea
sa, mandatarul debitor în loc să plătească poate ceda terțului creditor acțiunea mandati contraria pe
care ar fi avut -o con tra mandantului dacă ar fi plătit. Însă aceste cesiuni de acțiuni pot fi împiedicate de
moartea neașteptată sau absența mandantului sau mandatarului.
Acest sistem al reprezentării din cauza inconvenientelor pe care le prezenta a primit unele excepții
pe ca re le-am văzut la locul potrivit.
Când ne -am ocupat de reprezentare am arătat crearea acțiunii quasi -institoria în cazul mandatului
în materie civilă, caz de reprezentare imperfectă pasivă. Într -adevăr terțul are doi debitori pe mandatar
CONTRACTELE CONSENSU ALE. LOCAȚIUNEA. SOC IETATEA. MANDATUL. EMFITEOZA
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 95 contra căruia are acțiunea contractului și pe mandant contra căruia are o acțiune utilă, quasi -institoria.
E drept că prin exercițiul uneia cealaltă se stinge.
Am arătat de asemenea că reprezentarea perfectă activă s -a admis atunci când mandatarul cade în
stare de insolvabi litate.
Principiul rămâne deci că mandatarul este creditor, nu mandantul.
Amintesc și cele două cazuri de reprezentare perfectă activă și pasivă: mutuum și plata lucrului
nedatorat.
3.mandatarul poate să înstrăineze un lucru al mandantului ceea ce constitu ie o abatere de la
principiul nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse haberet (nimeni nu poate transfera
altuia un drept mai mare decât are el însuși).
Însă în acest scop mandatarul trebuie să aibă un mandat special din partea mandantului sau trebuie
ca mandantul să -i fi încredințat libera administrare a bunurilor sale (procuratio cum libera
administratione = mandat cu liberă administrare), căci numai ea conferă puterea generală de a
înstrăina deși numai cu titlu oneros.
Mandatul general și pu r și simplu de a administra bunurile cuiva (procuratio omnium bonorum =
mandatul pentru toate bunurile) nu -i dă dreptul de a înstrăina aceste bunuri.
4.mandatul fiind un contract sinalagmatic imperfect se poate ca ulterior contractului de
mandat să se nasc ă obligație în sarcina mandantului anume când mandatarul a făcut diferite
cheltuieli cu ocazia executării mandatului; mandatarul va putea cere mandantului să -i restituie aceste
sume de bani cheltuite.
STINGEREA MANDATULUI :
Mandatul se stinge:
– prin voinț a ambelor părți, fie că au stabilit sau nu vreun termen prin contract pentru durata
contractului;
– prin voința uneia din părți, chiar dacă au stabilit vreun termen, adică fie prin revocarea
mandatului de către mandant, fie prin renunțarea la mandat de căt re mandatar → într -adevăr
mandatul fiind un raport bazat pe încredere nu poate exista decât câtă vreme se menține
această încredere; de asemenea fiind gratuit se poate ca mandatarul să nu mai vrea să aducă
servicii mandantului.
Mandatarul nu poate să renun țe însă la mandat în caz că s -ar produce în acest mod pagube pentru
mandant.
– prin moartea uneia din părțile contractante, căci mandatul implică încrederea între părți,
încredere ce poate să nu existe în privința moștenitorilor;
– prin ajungerea la termen.
12.6. EMFITEOZA .
Toate contractele consensuale cercetare până acum aparțin epocii clasice. În epoca postclasică
apare al cincilea și ultimul contract consensual, emfiteoza sau contractul emfiteotic.
DEFINIȚIA :
Emfiteoza este contractul consensual prin c are o parte se obligă a procura unei alte persoane
numită emfiteot un fond (o bucată de pământ) pentru a -l cultiva și a -i lua fructele pe un timp îndelungat
sau chiar fără termen iar cealaltă parte (emfiteotul) se obligă a plăti o sumă de bani anuală care se
numește canon.
Tot emfiteoză se numește și dreptul real care se naște din acest contract.
La origine a avut ca obiect arendarea pământurilor necultivate care aparțineau împăratului. Mai
târziu s -a aplicat pământurilor bisericii și ale particularilor. No i ne-am ocupat deja de emfiteoză ca drept
real. Revenim acum asupra emfiteozei cercetând -o ca contract.
NATURĂ JURIDICĂ :
Multă vreme jurisconsulții romani au discutat natura juridică a acestui contract. Unii susțineau că
emfiteoza este o vânzare, pe când alții vedeau în ea o locațiune. Precizarea naturii juridice a actului
avea o importanță practică necontestabilă, deoarece în vânzare riscurile le suportă cumpărătorul, ceea
ce ar corespunde în acest contract emfiteotului, pe când în locațiune riscurile le suportă locatorul, ceea
ce corespunde în acest contract proprietarului de pământ.
Împăratul Zeno (sec. V) a tranșat controversa hotărând că emfiteoza nu e nici vânzare, nici
locațiune, cu un contract special (C.4.66.1: “Dreptul de emfiteoză nu trebuie să f ie recunoscut nici în
operația juridică a locațiunii, nici a vânzării, ci a fost stabilit acest drept al treilea separat de tovărășia
sau analogia ambelor contracte amintite înainte având un caracter și o definiție proprie”).
Iustinian a contopit, introduc ând reguli noi, emfiteoza cu conductio agri vectigalis, noul contract
numindu -se tot emfiteoză.
ORIGINE :
Sub toate formele sale, fie înainte de Zeno, fie după el, emfiteoza este unul din instrumentele prin
care romanii au căutat să înlăture consecințele c rizei modului de producție sclavagist. Odată cu
imperiul, marile războaie de cucerire au încetat și sclavia nu mai e alimentată de la sursă adică din
război. Pe de altă parte mortalitatea fiind mare în rândurile sclavilor, numărul acestora s -a împuținat.
CONTRACTELE CONSENSU ALE. LOCAȚIUNEA. SOC IETATEA. MANDATUL. EMFITEOZA
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 96 Lipsa de brațe a determinat pe împărați să dea în arendă terenuri necultivate încă, terenuri pe care
arendașul (enfiteotul) le muncea în schimbul unei mici sume de bani (canon).
MODUL DE FORMARE :
Emfiteoza se formează prin acordul de voință dintre propriet ar și emfiteot. Dacă însă terenul arendat
aparținea bisericii era nevoie de un act scris, simplul acord de voință nefiind suficient.
OBLIGAȚIILE ȘI DREPTULUI EMFITEOTULUI :
Obligații :
1.obligația de a cultiva terenul ca un om de treabă;
2.obligația de a pl ăti regulat arenda care aici se numește canon;
E dator să plătească arenda în totalitate fără să i se scadă ceva chiar dacă lucrul piere parțial sau
se deteriorează; dacă lucrul piere cu totul el nu mai plătește nimic.
Cu alte cuvinte riscurile privesc pe proprietar când lucrul piere în totalitatea lui și riscurile privesc pe
emfiteot când lucrul piere parțial sau se deterioarează.
Vedem că soluția problemei riscurilor în materie de emfiteoză, astfel cum a fost dată în epoca
postclasică, este identică cu so luția dată riscurilor în vânzarea contractuală numai în caz de pierdere
parțială. În caz de pierdere totală se aplică regulile de la locațiune.
3.obligația de a plăti impozitele relative la pământul arendat.
Drepturi :
1.emfiteotul este posesor al lucrului care face obiectul emfiteozei, ca atare se bucură de interdictele
posesorii și culege fructele produse de lucru;
2.emfiteotul are un drept real care se naște din contractul de emfiteoză, drept asupra lucrului altuia
sancționat printr -o actio in rem (acțiun e reală); acest drept este aproape tot atât de întins ca și al
proprietarului, numai că emfiteotul trebuie să plătească arendă și nu poate vinde decât dacă a anunțat
în prealabil pe proprietar;
3.emfiteotul poate dispune de lucru (de pământul arendat) prin testament, poate chiar să -l vândă. În
acest din urmă caz emfiteotul este obligat să anunțe pe proprietar care are un drept de preemțiune
(precumpărare), de preferință în vânzare la prețuri egale oferite; dacă nu exercită dreptul său de
preemțiune, proprie tarul are dreptul la o sumă de bani, la o taxă asupra prețului (în dreptul lui Iustinian).
STINGEREA EMFITEOZEI :
Emfiteoza se stinge:
– prin pierderea totală a lucrului;
– prin ajungerea la termen;
– prin moartea fără moștenitor a emfiteotului;
– prin neîndepli nirea obligațiilor din partea emfiteotului (când emfiteotul nu se îngrijește de
pământul arendat sau nu plătește canon timp de trei ani).
12.7. REZUMAT .
Locațiunea este contractul prin care o persoană se obligă a procura folosința unui lucru sau
servicii le sale sau să execute o lucrare determinată în schimbul unui preț pe care cealaltă parte se
obligă a -l plăti. Aceasta era de trei feluri, respectiv locatio rei (locațiunea unui lucru), locatio operarum
(locațiunea de servici) și locatio operis faciendi (l ocațiunea pentru a executa o lucrare). Elementele ei
erau consimțământul, obiectul și prețul.
Societatea este contractul consensual prin care două sau mai multe persoane se obligă să pună
ceva în comun (un bun sau activitatea lor) pentru a realiza un câști g. Societatea putea fi a tuturor
bunurilor prezente și viitoare (societas omnium bonorum), societatea în care se pune în comun
unsingur lucru (societas unius rei) sau societatea care are de obiect un singur fel de afaceri (societas
alicuius negotiationis). Elementele societății erau aportul, interesul comun, intenția de a forma o
societate și scopul licit.
Mandatul este contractul consensual prin care o persoană numită mandant însărcinează pe o altă
persoană numită mandatar să facă ceva fără plată (gratuit) în folosul său adică al mandantului. Acesta
avea trei elemente, anume faptul care urmează a fi îndeplinit de mandatar trebuie să fie licit și moral,
faptul trebuie să fie în interesul mandantului și faptul care urmează a fi îndeplinit de mandatar trebuie
să fie îndeplinit gratuit.
Emfiteoza este contractul consensual prin care o parte se obligă a procura unei alte persoane
numită emfiteot un fond (o bucată de pământ) pentru a -l cultiva și a -i lua fructele pe un timp îndelungat
sau chiar fără termen iar cea laltă parte (emfiteotul) se obligă a plăti o sumă de bani anuală care se
numește canon. La origine a avut ca obiect arendarea pământurilor necultivate care aparțineau
împăratului. Mai târziu s -a aplicat pământurilor bisericii și ale particularilor.
12.8. TEST DE EVALUA RE.
1. care sunt elementele contractului de societate ?
2. care sunt obligațiile emfiteotului ?
3. care sunt elementele contractului de mandat ?
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 97 – Unitatea de învățare 13 –
CONTRACTELE NENUMITE . PACTELE
13.1.Introducere ……………….. ………………….. ……………….. ……………….. …….. …………………… ……….. 97
13.2.Competențe ………………….. ……………….. ……………………. ……………….. …………………….. …….. … 97
13.3.Contractele nenumite ………………………. …………………. ……………….. ………………………… ……. 97
13.4.Pactele …………………….. ………… …………….. ……………….. ……………….. ……………… ……………….. . 101
13.5.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… .. 108
13.6.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. ………………….. …. 108
13.1. INTRODUCE RE.
Această unitate de învățare urmărește familiarizarea studenților cu aspectele teoretice și practice
ale contractelor nenumite . Astfel, studenții vor fi introduși atât în studiul evoluției contractelor nenumite,
cât și al principalelor exemple de contr acte nenumite . De asemenea cursanții vor fi familiarizați cu
aspectele teoretice și practice ale pactelor .
13.2. COMPETENȚE .
să explice terminologia juridică latină, creație a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii și fiecărui conc ept juridic, să stăpânească principiile fundamentale și
regulile de drept ;
dezvoltarea capacității cursanților de a delimita elementele specifice fiecărei noțiuni
prezentate în această unitate de învățare, cât și de a decela raportul dintre acestea;
să exp lice și să interpreteze regimul juridic al contractelor nenumite , precum și cel al
pactelor .
13.3. CONTRACTELE NENUMITE .
O altă categorie, ultima, de contracte o constituie contractele nenumite. Textele din Digeste relative
la aceste contracte sunt în ma re parte interpolate.
Contract nenumit este acel contract neformal prin care se nasc obligații în sarcina părților de a
transmite proprietatea unui lucru sau de a face ceva, numai dacă cel puțin una din părți își execută
obligația.
CARACTERE :
a).toate ace ste contracte au aceleași elemente;
b).aceste contracte, cu câteva excepții, nu sunt desemnate printr -o denumire specială fiecărui
contract în parte, ci se încadrează în categorii sau tipuri;
c).toate aceste contracte au aceiași sancțiune, numai că acțiune a care sancționează unul din
aceste contracte (aestimatum) are o denumire deosebită față de cea comună (actio de aestimatio sau
actio aestimatoria praescriptis verbis).
EXPLICAȚIA DENUMIRII :
Contractele nenumite sunt anumite contracte care au fost sancțio nate juridicește deși acordul de
voință nu este îmbrăcat într -o anumită formă și deși aceste contracte nu sunt nici formale, nici reale,
nici consensuale. Prin urmare aceste contracte poartă denumirea oarecum ciudată de contracte
nenumite nu pentru că nu a u un nume, vom vedea că contractele numite mai importante au un nume,
ci pentru alte motive:
a).pentru că ele nu fac parte dintre categoriile de contracte cunoscute, vechi anterioare (formale,
reale, consensuale);
b).pentru că nu sunt sancționate, cu o sin gură excepție, cu o acțiune care să poarte numele
respectiv al contractului;
c).pentru că tipul sau categoria din care face parte contractul nenumit nu are nume.
Însă știm că la romani orice convenție putea deveni contract formal luând haina stipulației. C ând
spunem că această convenție, contractul nenumit, nu intră în vreuna din categoriile cunoscute ne
referim la convenția simplă, convenția care nu a luat forma stipulației.
Denumirea acesta de contracte nenumite le este datorată comentatorilor posteriori, romanii numeau
nova negotia (acte juridice noi) sau contractus incerti (contracte nedeterminate). Prin urmare romanii le
numeau deja contracte. Comentatorii au adăugat cuvântul nenumite. Ele sunt noi în sensul că sunt
moduri noi de a se obliga, independen t de o formă solemnă.
ELEMENTELE CONTRACTELOR NENUMITE :
Elementele contractelor nenumite sunt generale și speciale → elementele generale sunt acelea ale
oricărui contract (consimțământ, obiect, capacitate), elementele speciale sunt:
– executarea de către un a din părți a prestației sale;
CONT RACTELE NENUMITE. PA CTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 98 – bilateralitatea;
– convenția să nu facă parte dintr -una din categoriile de contracte cunoscute.
a).Executarea de către una din părți a prestației sale :
Contractul nu va lua naștere dacă cel puțin una din părți nu va fi execut at prestația sa. De aici
urmează că fiecare din părți va putea renunța la convenție câtă vreme nici una din prestații nu a fost
executată. De aici urmează că nașterea obligației uneia din părți coincide cu executarea ei și cu
formarea contractului. Până at unci avem o simplă convenție nesancționată. Obligația celeilalte părți se
naște din contract, adică după executarea obligației de către partea adversă.
b).Bilateralitatea :
Față de cele arătate mai sus, bilateralitatea prezintă un aspect special față de cel elalte contracte.
Într-adevăr aici vedem că simpla convenție nu are nici un efect juridic. Fiecare din părți promite prin
convenție să facă o prestație. Numai atunci convenția devine contract când este executată de către
una din părți. Prin urmare din cont ract se nasc obligații în sarcina ambelor părți, numai că nașterea
obligației unei părți coincide cu executarea ei și cu formarea contractului.
c).Convenția să nu facă parte dintr -una din categoriile de contracte cunoscute (reale,
consensuale și formale, u ltima prin forma stipulației):
Astfel dacă mă înțeleg cu cineva să transmit proprietatea unui lucru în schimbul unui preț, adică al
transmiterii proprietății unei cantități de metal dată drept preț, nu va lua ființă un contract nenumit ci un
contract de vâ nzare, deoarece convenția constituie un astfel de contract.
ORIGINE :
Primul contract nenumit și singurul recunoscut în epoca clasică este aestimatum. Prin urmare
originea lui aestimatum se confundă cu originea contractelor nenumite.
AESTIMATUM :
Aestimatum sau contractul estimator este contractul nenumit intervenit între un mare negustor și un
mic negustor: primul îi remite celuilalt în posesiune un lucru cu sarcina de a -l vinde la un anumit preț,
într-un anumit termen, dacă l -a vândut cu un preț mai mare, diferența este câștigul micului negustor,
prețul urmând să -l restituie marelui negustor; dacă într -un anumit termen micul negustor nu va fi putut
vinde lucrul încredințat lui, va trebui să -l restituie. Este deci un contract nenumit după tipul facio ut des
(dacă micul negustor vinde lucrul) sau facio ut facias (dacă micul negustor nu vinde lucrul).
EVOLUȚIA CONTRACTELOR NENUMITE :
Epoca veche :
Desigur că nu se poate vorbi de contracte nenumite în această epocă. Totuși trebuie să cercetăm,
în general, acele s ituații în care mai târziu se recunoaște existența unui contract nenumit, căci numai
astfel putem înțelege cum s -a ajuns la recunoașterea acestor contracte.
În dreptul vechi simpla convenție nu avea nici o valabilitate, chiar dacă una din părți executase
prestația pe care o promisese, convenția rămânea mai departe fără valabilitate și deci partea cealaltă
nu putea fi obligată să execute promisiunea sa; tot ce putea face partea care executase prestația sa
era de a cere lucrul înapoi, printr -o acțiune numită condictio. Dar această condictio nu era dată ca
sancțiune a unui contract, căci nu exista un contract, ci pe baza unei îmbogățiri fără cauză (fără motiv),
adică în mod extracontractual (în afară de contract).
De aici rezultau următoarele consecințe:
a).par tea care primise ceva era obligată să restituie ceea ce primise chiar dacă fără vina ei nu putea
să-și execute obligația;
b).dacă era vorba de anumite servicii pe care o parte le făcuse celeilalte sau dacă lucrul predat de o
parte celeilalte pierise (lipse a elementul îmbogoțirii), condictio nu mai era aplicabilă;
c).partea care și -a executat promisiunea sa nu putea să constrângă pe cealaltă parte să se execute.
Epoca clasică :
Inconvenientele pe care le -am semnalat a determinat intervenția pretorului. Pretor ul a dat o acțiune
in factum (în fapt, adică cu expunerea faptului) când condictio nu era aplicabilă. Astfel este cazul
schimbului.
Dar prin acordarea acțiunii in factum nu se recunoscuse încă existența unui contract deoarece
acțiunea in factum este o acți une penală (sancționează neexecutarea promisiunii de către una din părți
– dacă pretorul acorda acțiunea in factum reclamantul era considerat creditor) și nu există un contract,
o obligație civilă decât dacă sancțiunea este o acțiune civilă.
Pretorul a mer s și mai departe și a trecut în edictul său o acțiune creată de jurisconsulți, actio civili
incerti, dar numai într -un singur caz, în cazul lui aestimatum. Acțiunea aceasta se numea civilis pentru
că era creată de jurisconsulți și incerti pentru că formula respectivă avea o intenție incertă, adică se
referea la o prestație nedeterminată “ceea ce Aulus Agerius trebuie să dea sau să facă față de
Numerius Negidius potrivit bunei credințe”.
Actio civilis incerti este o acțiune civilă proprie acestui fel de cont racte, pe când actio in factum este
o acțiune penală la care recurgea pretorul ori de câte ori avea de sancționat cazuri noi.
În ambele cazuri însă pretorul elibera o formulă la începutul căreia se găsea o expunere a faptului
sancționat (verba praescripta = cuvinte scrise la început). Astfel în cazul contractului estimator
(aestimatum) cuvintele scrise la început erau următoarele “fiindcă Aulus Agerius a dat spre vânzare lui
CONTRACTELE NENUMITE . PACTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 99 Numerius Negidius o masă de argint care a fost evaluată în bani” iar în cazul schim bului “pentru că
Aulus Agerius a dat un bou lui Numerius Negidius să -i dea lui Aulus Agerius un cal”.
Aestimatum este singurul contract nenumit care figurează în edictul pretorului. Din textul lui Ulpian
(D.19.3.1.) rezultă că acțiunea care sancționează ae stimatum se numește actio de aestimatio, care
este o acțiune personală in ius, de bună credință, incertă (adică o actio civilis incerti).
Tot din textul lui Ulpian rezultă că acțiunea de aestimatio a fost propusă de pretor care, în urma
jurisconsulților, a trebuit să considere aestimatum ca un contract special deoarece caracterele lui deși
se apropiau nu se identificau cu nici una din categoriile de contracte cunoscute.
Într-adevăr aestimatum seamănă cu un mandat, cu o vânzare cu o locațiune dar nu e nici m andat,
nici vânzare, nici locațiune:
– nu e mandat pentru că mandatul e gratuit, pe când micul vânzător poate realiza un beneficiu;
– nu e vânzare căci cumpărătorul trebuie să plătească un preț, pe când micul negustor poate
restitui marfa;
– nu e locațiune pentru că nu există preț, căci beneficiul pe care -l va realiza micul negustor nu e
sigur că -l va avea, nici nu fixat dinainte.
Prin urmare în dreptul clasic nu apăruse încă o categorie de contracte nenumite, ci avem numai un
singur contract nenumit, aesti matum. Se menține însă vechea condictio sub numele de condictio ob
rem dati (cerea lucrului dat pentru un lucru). Pentru cazurile când nu era aplicabilă condictio nefiind un
lucru de restituit se admitea o actio in factum însă pe teren penal nu civil, cont ractual.
Condictio ob rem dati (cerea lucrului dat pentru un lucru) ca și condictio din dreptul vechi era dată pe
teren extracontractual. Prin urmare:
– partea care a executat prestația sa, putea cere restituirea chiar dacă cealaltă parte nu a putut să
execute promisiunea sa în urma unui caz fortuit, adică lucrul promis a pierit prin caz fortuit, fără
să fie cu alte cuvinte vinovată;
– dacă lucrul pe care l -a predat piere fortuit, partea care a executat nu mai are condictio și nu
poate să reclame nimic;
– în caz de deteriorare sau de pierdere parțială își reia lucrul așa cum e fără a putea să se plângă
de neglijența celui care l -a primit, căci neexistând un contract, accipiens (cel care a primit lucrul)
nu răspunde decât de faptele sale și nu de omisiunile s ale (lipsa de îngrijiri).
Epoca postclasică :
Sistemul contractelor nenumite a fost format în dreptul lui Iustinian, prin treptata aplicare a acțiunii
civilis incerti la alte cazuri decât la aestimatum. Numai în vremea lui Iustinian se poate vorbi de o
categorie de contracte nenumite.
În dreptul lui Iustinian, contractul nenumit este sancționat prin trei acțiuni:
– actio praescriptis verbis;
– condictio ob rem dati;
– condictio propter poenitentiam.
1.Actio praescriptis verbi s (acțiune cu cuvinte scrise în frunte) sau actio civilis in factum (acțiune
civilă în fapt):
Actio praescriptis verbis este acțiunea pe care o intentează partea care a executat prestația sa
pentru a sili pe cealaltă parte să execute contractul sau în lipsă de executare să plătească o sumă de
bani echivalentă interesului reclamantului de a fi obținut această executare.
Actio praescriptis verbis se numește astfel pentru că formula acțiunii civilis incerti cuprindea la
început o expunere în fapt. E drept că cu mult înainte de Iustinian dispăruse f ormula dar s -a păstrat o
urmă a trecutului în denumirea dată noii acțiuni.
Actio praescriptis verbis se numește și actio civilis in factum pentru că rezultă din contopirea celor
două acțiuni anterioare:
– actio in factum;
– actio civilis incerti.
2.Condictio o b rem dati (cererea lucrului dat pentru un lucru):
Această acțiune era dată părții care a executat promisiunea sa pentru a cere îndărăt ceea ce a dat.
În deosebire de dreptul vechi și clasic, în dreptul lui Iustinian, partea care n -a executat contractul nu va
fi obligată la restituire, decât dacă din vina ei nu a executat contractul. În exemplul pe care l -am luat
deja, schimbul unui cal cu un bou, să presupunem că Primus a transferat proprietatea boului,
Secundus însă nu poate preda calul căci acesta s -a îmbolnăvit fără vina lui, adică a lui Secundus, și a
murit. Secundus nu va fi totuși ținut să restituie boul.
Pentru ce această diferență de soluții între dreptul clasic și dreptul lui Iustinian?
Deosebirea rezidă în faptul că în dreptul clasic ca în dreptul vechi, condictio nu e dată în baza unui
contract ci în baza unei îmbogățiri fără justă cauză, adică are un rol extracontractual. Prin urmare se
poate uza de condictio chiar când cealaltă parte era în imposibilitate de a executa prestația sa fără să
fie de vină, în dreptul lui Iustinian, din contra condictio este dată în baza unui contract, contractul
nenumit respectiv. De aceea se ține seamă dacă neexecutarea prestației se datorează sau nu unui
caz fortuit, aplicându -se principiile cunoscute în materie de răspundere în contracte.
Condictio este o acțiune de drept strict în deosebire de actio praescriptis verbis care este o acțiune
de bună credință. Partea care a executat contractul poate să prefere condictio lui actio praescriptis
verbis când valoarea lucru lui predat s -a mărit.
CONT RACTELE NENUMITE. PA CTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 100 3.Condictio propter poenitentiam (cererea din cauza regretului):
Această acțiune se aplică numai în două ipoteze:
a).ți-am dat o sumă de bani ca să faci o călătorie → pot să -mi reiau banii câtă vreme tu n -ai făcut
cheltuieli cu privir e la această călătorie;
b).ți-am transferat proprietatea sclavului Stichus pentru ca să -l dezrobești → pot să -l reiau pe sclav
înainte de dezrobire.
Condictio propter poenitentiam a fost creată de Iustinian prin interpolații în texte care vorbesc de
fiduci e.
TIPURI DE CONTRACTE NENUMITE :
În dreptul lui Iustinian se pot deosebi patru tipuri de contracte nenumite, corespunzătoare obiectului
obligației (dare sau facere, praestare nu este decât un facere special): Do ut des, Do ut facias, Facio ut
des, Facio u t facias.
Do ut des : își transmit proprietatea unui lucru cu scopul ca și tu să -mi transmiți proprietatea altui
lucru, ex. schimbul.
Do ut facias : îți transmit proprietatea unui lucru cu scopul ca tu să faci ceva, ex. îți dau pe Stichus
pentru ca tu să dez robești pe Pamphil.
Facio ut des : fac ceva ca tu să -mi transmiți proprietatea unui lucru, ex. dezrobesc pe Pamphil ca tu
să-mi dai pe Stichus.
Facio ut facias : fac ceva ca și tu să faci un anumit lucru, ex. dezrobesc pe Pamphil pentru ca și tu
să dezrobeșt i pe Stichus.
Aceste diferite tipuri de contracte nenumite apar într -un text pe care Digestele îl atribuie lui Paul dar
care a fost profund interpolat (D.19.5.5.pr.).
PRINCIPALELE CONTRACTE NENUMITE :
Unele din contractele nenumite, aparținând diferitelor tipuri examinate poartă un nume special.
Dintre acestea noi nu vom examina decât două, cele mai importante în dreptul lui Iustinian: permutatio
și precarium.
PERMUTATIO (schimbul):
Este contractul nenumit prin care cele două părți promit una față de cealal tă să -și transmită
proprietatea unui lucru, contract care se formează prin efectuarea prestației de către una din părți,
cealaltă parte fiind din acest moment obligată să transmită proprietatea altui lucru. De ex. o parte a
promis să transmită proprietatea unui bou, iar cealaltă parte a promis să transmită proprietatea unui
cal.
Unii jurisconsulți romani din epoca clasică nu făceau distincție între vânzare și schimb. Sunt însă
importante deosebiri între cele două contracte.
Deosebiri între vânzare și schimb :
a).vânzarea se formează prin acordul de voință, este un contract consensual, pe când la schimb pe
lângă acordul de voință se mai cere remiterea materială a lucrului, mai precis transmiterea proprietății
lucrului cel puțin de către una din părți, schimbul fiind un contract nenumit;
b).în vânzare vânzătorul se obligă să transmită posesia liniștită a lucrului și numai în caz excepțional
proprietatea, iar cumpărătorul se obligă a transmite proprietatea cantității de metal dată drept preț, pe
când la schimb am bele părți se obligă să transmită proprietate unui lucru;
c).în vânzare rolul părților este diferit, de unde urmează că și obligațiile lor diferă, în schimb fiecare
parte are același rol ceea ce înseamnă că obligațiile lor sunt aceleași, de ex. ambele părț i sunt ținute
de garanția pentru vicii;
d).în vânzare cumpărătorul trebuie să plătească un preț și nu se va putea înlocui acest preț (sumă
de bani) printr -un alt lucru, pe când la schimb obligațiile fiecărei părți pot să aibă ca obiect un lucru
oarecare.
Cu privire la această comparație avem un important text, Paul (D.19.4.1.pr.): “După cum ceva este
a vinde și altceva a cumpăra, unul este cumpărătorul, altul vânzătorul, tot așa un lucru este preț alt
lucru este marfă; însă la schimb nu se poate deosebi car e este cumpărător sau care este vânzător și
obligațiile diferă mult. Căci cumpărătorul, dacă nu ar plăti banii celui care primește, este ținut în baza
vânzării, vânzătorului îi este suficient a se obliga pentru evicțiune, a preda posesiunea și a se curăța
[de bănuiala] se dol. Prin urmare, dacă lucrul nu este luat în urma unui proces, nu datorează nimic.
Însă la schimb, dacă fiecare din lucru ar fi preț, ar trebui ca lucrul să devină proprietatea fiecăruia din ei;
dacă [fiecare din ambele lucruri] ar fi mar fă [nu ar trebui să devină proprietatea] nici unuia. Însă
deoarece trebuie să fie și preț și lucru [în același timp], nu poate schimbul să fie vânzare, pentru că nu
se poate afla care dintre acestea este marfă și care este preț, nici rațiunea nu îngăduie c a unul și
același lucru să fie vândut și să fie și preț al vânzării”.
PRECARIUM (precariul):
Precariul este acel contract nenumit care se formează prin remiterea de către o parte, în mod
gratuit, a posesiunii unui lucru, în vederea folosinței lui, celeilal te părți care se obligă să -l restituie la
cerere.
Acest contract nu este sancționat decât sub Iustinian. Totuși încă din epoca veche se dă
posibilitatea părții de a obține restituirea lucrului printr -un interdict, interdictul de precario. Interesele
CONTRACTELE NENUMITE . PACTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 101 patric ienilor cereau de a se acorda clienților fâșii de pământ din ager publicus (pământul public) care se
găseau în folosința patricienilor, pentru ca clienții să le muncească. Mai târziu astfel de operațiuni au
putut fi făcute și între alte persoane decât patr oni (patricianul în raport cu clientul său se numea patron,
tot patron se numea fostul stăpân, în raporturile cu dezrobitul său) și clienți și relativ la alte bunuri decât
pământul.
În epoca clasică se găsește în practică un caz destul de frecvent: un cred itor primind un lucru în gaj
consimte a -l lăsa la debitor cu titlul precar, ceea ce îi dădea dreptul să ceară lucrul îndărăt oricând ar fi
vrut. La precariu au recurs creditorii, înainte de apariția ipotecii, pentru a lăsa la arendaș materialul de
exploata re.
Comparație între precariu și comodat :
Asemănări :
În ambele contracte se remite un lucru în mod gratuit spre folosință.
Deosebiri :
a).în primul caz lucrul trebuie restituit la cerere, pe când comodantul nu poate cere lucrul înainte de
termenul prevăzut în contract;
b).precaristul (cel care primește lucrul în baza precariului) are interdictele posesorii deoarece a
primit posesiunea lucrului, pe când comodatarul nu le are căci lui i s -a remis numai detențiunea
lucrului;
c).precaristul răspunde numai de cul pa lata, pe când comodatarul răspunde de orice culpă.
13.4. PACTELE .
Prin pacte se înțeleg acele acorduri de voință (convenții) care, fără să fie ridicate la rangul de
contract, sunt totuși sancționate în dreptul clasic.
În dreptul vechi roman astfel de pacte nu puteau fi recunoscute valabile, dat fiind că nu puteau fi
sancționate nici prin acțiune, nici prin excepție. Nu puteau fi sancționate prin acțiune deoarece în epoca
veche se respecta cu toată strictețea principiul “ex nodo pacto actio non nascitur ” (nu se naște acțiune
dintr-un simplu pact), principiu care nu este decât o consecință a formalismului. Nu puteau fi
sancționate nici prin excepție deoarece în epoca veche excepțiile nu existau încă.
În epoca clasică sunt recunoscute ca producând obligați i două categorii de pacte:
– pactele alăturate, sancționate de jurisprudență;
– pactele pretoriene, sancționate de pretor.
În epoca postclasică se adaugă acestora și a treia categorie, pactele legitime, sancționate de
împărat prin constituțiile sale.
Cu un ter men comun aceste pacte sunt denumite pacta vestita, adică pacte sancționate. În opoziție
cu acestea, simpla convenție este denumită pactum nudum (pact gol).
Ulpian: “pactul este acordul deplin a două sau mai multe persoane asupra aceluiași lucru”.
EPOCA C LASICĂ :
În dreptul clasic sunt sancționate pactele alăturate (pacta adiecta) și pactele pretoriene.
1.PACTA ADIECTA (pacte alăturate):
Pacta adiecta, numite astfel pentru că sunt adăugate pe lângă un contract, sunt de mai multe feluri
după efectele lor sau după scopul lor.
Dacă avem în vedere efectele lor, ele sunt de două feluri:
– pacte alăturate imediat după încheierea contractului principal;
– pacte alăturate după un anumit interval.
Din punct de vedere al scopului urmărit pactele alăturate sunt tot de două categorii și anume:
–pacte ca să micșoreze obligația debitorului, de ex. i se dă dreptul să plătească în rate;
–pacte ca să mărească obligația debitorului, de ex. ca să -l oblige să plătească dobânzi pentru suma
de bani împrumutată.
Dreptul clasic admite p actele ad minuendam obligationem (ca să micșoreze obligația). În orice caz
pactul va avea o excepție, exceptio pacti conventi (excepția pactului convenit). În ceea ce privește
pactele ad augendam obligationem (ca să mărească obligația) trebuie să facem anu mite distincții în
amănuntele cărora nu putem intra.
Rezultă din cele spuse că pactele alăturate reprezintă o nouă lovitură dată formalismului, lovitură
explicabilă prin interesele comercianților pentru ale căror operațiuni formalismul constituia o piedică .
2.PACTELE PRETORIENE :
Pactele pretoriene sunt pactele sancționate de pretor prin acțiuni, fără însă a le ridica la rangul de
contracte. Pactele pretoriene sunt în număr de trei:
– pactul de jurământ;
– pactul de constitut;
– receptum.
PACTUL DE JURĂMÂNT :
Uneor i părțile în loc să se judece se înțelegeau să termine conflictul lor printr -un jurământ. În
materie de obligații, cel ce pretinde că e creditor jura că e creditor, cel ce neagă că datorează ceva jura
că nu e debitorul cuiva. În materie de bunuri, cel ce p oseda sau nu poseda lucrul jura că este
proprietar.
CONT RACTELE NENUMITE. PA CTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 102 Dacă părțile se înțeleseseră ca acest jurământ să pună capăt conflictului, pretorul sancționa
înțelegerea părților printr -o acțiune sau printr -o excepție.
PACTUL DE CONSTITUT :
Pactul de constitut este con venția intervenită între debitor și creditor prin care părțile fixează un nou
termen pentru plata datoriei. Constituere diem însemnă a fixa un termen.
Condiții:
Pactul de constitut necesită îndeplinirea condițiilor următoare:
1.o obligație preexistentă;
2.o convenție care fixează un nou termen pentru executarea obligației;
3.să fie vorba de plata unei sume de bani, mai târziu s -a admis ca obiectul constitutului să fie și
lucruri care se cântăresc, se numără sau se măsoară.
Forma de constitut:
Constitutul es te de două feluri:
– constitutum debiti proprii;
– constitutum debiti alieni;
Constitutum debiti proprii (promisiunea de a plăti propria sa datorie):
Constitutum debiti proprii este o expresia datorată comentatorilor prin care se indică cel mai vechi
caz de co nstitut, adică acel caz când debitorul și creditorul se înțelegeau pentru fixarea unui alt termen
de executare a obligației. Cu alte cuvinte această formă de constitut servea pentru amânarea plății
datoriei.
Pactul de constitut era sancționat printr -o acți une, actio de pecunia constituta (acțiune relativă la
suma de bani a cărei dată de plată a fost fixată), care permitea ca debitorul să fie obligat, dacă nu
plătea la scadență, să plătească în plus jumătatea datoriei.
În practică amânările de plată erau făc ute pe termen scurt, la scadență debitorul nu avea cu ce să
plătească datoria astfel că aceasta se mărea cu 50%. Constitutum debiti proprii nu era decât o formă
deghizată pentru a lua o dobândă mare pe termen scurt.
Prin constitut nu numai că se putea fixa un nou termen posterior primului, dar creditorul putea să
scurteze termenul acordat debitorului (Paul: “Însă și dacă el [debitorul] promite prin constitutum că va
plăti la un termen mai apropiat, este ținut deopotrivă”).
Constitutum debiti alieni (promisi unea de a plăti datoria altuia):
Mai târziu a apărut o altă formă de constitut, constitutum debiti alieni, de data aceasta nu debitorul ci
o altă persoană promite a plăti la noul termen datoria cuiva. Obligația acelei persoane se alătură
obligației debitor ului pe care o garantează. Deci constitutum debiti alieni este un procedeu neformal de
garanție.
Constitutum debiti alieni apare ca o construcție juridică creată în interesul bancherilor și negustorilor
romani. Bancherul se obligă se plătească datoria clie ntului său, de obicei un negustor, într -un alt loc și
la alt termen, printr -un simplu pact care se putea încheia chiar între absenți, prin corespondență. Prin
înlăturarea formalismului se ușurau operațiunile bancare și comerciale.
RECEPTUM :
Pactul pretoria n care poartă numele de receptum este de trei feluri:
– receptum argentariorum;
– receptum nautarum cauponum stabulariorum;
– receptum arbitrii.
Aceste trei feluri de receptum nu au ca trăsătură comună decât faptul că o persoană și -a luat
sarcina de a face ceva pentru o altă persoană.
Receptum argentariorum (promisiunea bancherului):
Receptum argentariorum este convenția prin care un bancher promite clientului său să -i plătească
datoriile pe care eventual le va contracta față de un terț. Bancherul se obligă numai până la o anumită
sumă, adică în limitele fondurilor depuse de client și al creditului pe care îl deschide, adică al încrederii
pe care o are în solvabilitatea clientului.
Prin urmare bancherul se obligă față de clientul său. În cazul când bancherul refuz ă să plătească
creditorului acestui client, clientul, nu terțul creditor, va avea acțiune contra bancherului.
Receptum argentariorum are un scop economic, respectiv scopul de a se garanta obligațiile
rezultând din afaceri comerciale, ex. Primus vrea să cum pere pe credit, adică să nu plătească imediat
ci mai târziu; vânzătorul nu vrea însă să vândă în condițiile acestea decât dacă cumpărătorul (Primus)
îi garantează că îi va plăti la termen; bancherul se obligă a plăti la termenul convenit de părți în caz că
vânzarea va avea loc. Bancherul are deci rolul unui garant, dar obligația luată de el nu e față de
vânzător, ci față de cumpărător, adică față de clientul său. Bancherul nu face decât să întărească
încrederea pe care o are terțul în solvabilitatea cumpără torului. Bancherul promitea clientului să -i
plătească o datorie viitoare.
Cu timpul s -a admis că bancherul se obligă față de creditorul clientului realizându -se o adevărată
formă de garanție, un procedeu neformal de garantare.
Receptum nautarum cauponum st abulariorum (promisiunea corăbierilor, hangiilor și
proprietarilor de grajduri):
Acest fel de receptum este convenția intervenită între un călător (de obicei un negustor) și una din
persoanele cărora călătorul încredințează bagajele sale sau animalul său.
CONTRACTELE NENUMITE . PACTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 103 Hangiul, corăbierul și proprietarul de grajduri trebuiau să restituie intacte lucrurile încredințate.
Această obligație de restituire rezultă nu numai dintr -un acord expres de voință, ci și în mod tacit, adică
dintr-un fapt oarecare, de ex. din faptul că h angiul a luat în primire bagajele călătorului.
Acest pact este sancționat tot din cauza necesității comerțului. Graba călătorului nepermitându -i a
mai avea timpul de a recurge la o formă solemnă.
S-a agravat răspunderea debitorului, adică a hangiului, coră bierului și proprietarului de grajduri: ei
răspund de custodia, dar nu pentru că și -au luat această răspundere, ci prin abatere de la dispozițiile
de drept comun custodia rezultă implicit de plin drept. Ei deci răspund chiar dacă lucrul a pierit fără să
aibă vreo vină.
Receptum arbitrii (promisiunea de arbitraj):
Este convenția intervenită între părțile care sunt în proces și un terț cu scopul ca terțul care se
numește arbitru să tranșeze litigiul. Această convenție este precedată de o alta prin care două
persoane care sunt în proces se înțeleg între ele ca să supună procesul lor spre rezolvare unui terț.
Această convenție se numește compromis și în epoca clasică nu producea efecte decât în forma unei
stipulații.
Avem deci două convenții distincte: prima est e un receptum arbitrii și are loc între părțile în proces,
care au făcut un compromis, și arbitru, pe când a doua este un compromis și are loc între părți.
Receptum arbitrii prezintă un caracter special, în loc să fie sancționat ca orice pact printr -o acți une
contra arbitrului care ar refuza să judece, este sancționat prin pronunțarea de amenzi și prin luare de
gajuri contra arbitrului care ar refuza să soluționeze cazul cu care s -a însărcinat.
EPOCA POSTCLASICĂ :
În epoca postclasică a apărut a treia categ orie de pacte, pactele legitime, adică pacte sancționate
de împărat prin constituțiile sale.
PACTELE LEGITIME :
Sunt trei feluri de pacte de această natură:
– convenția de dotă;
– convenția de donație;
– compromisul.
Convenția de dotă a fost sancționată mai înain te de convenția de donație. Totuși noi vom cerceta
mai întâi donația pentru că dota nu este decât o donație cu caracter special.
1.DONAȚIA :
Donația este actul prin care o persoană numită donator suferă o sărăcire, adică o micșorare a
patrimoniului său (av erii sale), în favoarea unei alte persoane numită donatar cu scopul de a îmbogăți
pe această din urmă persoană.
Sărăcirea poate să constea de ex. din transferul proprietății unui lucru de către donator donatarului
său, din remiterea unei datorii (iertarea unei datorii) pe care donatarul o avea față de donator.
CARACTERE :
Din definiția arătată rezultă următoarele caractere:
a).un act de sărăcire a donatorului: dacă un legatar renunță la legat, deși moștenitorul profită de pe
urma acestei renunțări, totuși nu este o donație deoarece legatarul nu s -a despuiat de un lucru al său,
ci a renunțat să se îmbogățească → cei care fac un serviciu gratuit (depozitarul, comodantul) nu fac o
donație pentru că nu micșorează patrimoniul lor în profitul altuia.
b).trebuie ca donatorul să aibă intenția de a dona (animus donandi): intenție care nu există în caz de
constrângere morală sau fizică ori când cineva execută o obligație naturală.
c).trebuie ca donatarul să se îmbogățească, îmbogățire corespunzătoare sărăcirii donatorul ui: astfel
debitorul care procură o garanție reală creditorului său nu -i face o donație, căci creditorul nu se
îmbogățește ci e mai sigur că va primi ceea ce i se datorează → sclavul pe care -l dezrobesc
dobândește fără îndoială un bun prețios, libertatea, dar nu se îmbogățește cu un lucru care figurează în
patrimoniul lui, nu e deci o donație.
ACCEPTAREA DONAȚIEI :
Se susține uneori în literatura de specialitate că era necesar acceptarea donatarului → în realitate
nu era necesară o astfel de acceptare, deși în practică în cele mai multe cazuri donația apare ca
rezultatul unei convenții între părți.
Prin urmare donația nu trebuie să fie totdeauna o convenție. Ea poate să constea și dintr -un act
unilateral de ex. plata datoriei altuia fără știrea acestuia, stin gerea unei servituți prin aceea că nu ai vrut
să te folosești de ea, faptul că lași să se îndeplinească uzucapiunea în profitul posesorului nevoind să
intentezi acțiunea în revendicare.
CATEGORII DE DONAȚII :
Donațiile erau de două feluri:
a).donația între vii;
b).donația mortis causa.
La rândul ei donația între vii se împarte în:
a).donația între vii obișnuită;
b).donația între soți; c).dota; d).donația ante nuptias.
CONT RACTELE NENUMITE. PA CTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 104 DONAȚIA ÎNTRE VII :
1.DONAȚIA ÎNTRE VII OBIȘNUITĂ :
Donația între vii e acea donație prin ca re donatorul se despoaie actual și irevocabil în profitul
donatarului.
Cum se realiza donația :
Multă vreme convenția de donație n -a fost sancționată, conform principiului “ex nodo pacto actio
non nascitur” (nu se naște acțiune dintr -un simplu pact).
Nu exi stă un act juridic care să aibă drept scop unic realizarea unei donații. În acest scop se utilizau
actele juridice care serveau pentru realizarea actelor cu titlu oneros, actele în care prestația unei părți
corespunde prestației celeilalte părți. Pentru a ști dacă printr -un anumit act juridic se realizează o
donație trebuie să cunoaștem intenția celui ce face donația: în cazul că are intenția de a face o
liberalitate, adică de a suferi o sărăcire în scopul îmbogățirii altei persoane, vom avea o donație.
Actele juridice care pot servi pentru realizarea unei donații sunt:
– mancipațiunea;
– tradițiunea;
– stipulația;
– acceptilațiunea.
Prin urmare, pentru realizarea donației, romanii se serveau atât de modurile de dobândire a
proprietății cât și de modurile de creare sau stingere ale obligațiilor. Printre acestea din urmă figurează
contractul verbal sub aspectul stipulației și sub aspectul modului lui de stingere, acceptilațiunea.
Prin urmare donația nu este un act cu o formă proprie. Nu este un mod de achiziție asemăn ător lui
in iure cessio. Nu este un contract. Nu este nici măcar totdeauna o convenție deoarece poate să aibă
loc chiar fără consimțământul (acceptarea) donatarului.
Donația este deci un act special care nu avea formă proprie și lua aspectul altor acte, lu a ființă în
diferire, în multiple forme, respectând condițiile de formă necesare actelor prin mijlocul cărora lua ființă.
Iustinian a transformat convenția de donație într -un pact legitim. Prin urmare convenția de donație
până la Iustinian a fost lipsită d e valoare juridică.
Condițiile de formă ale donației :
a).insinuarea ;
Transcrierea (copierea) actului de donație într -un registru public, după ce fusese citit în fața unei
autorități publice, se numește insinuatio (insinuare).
Încă din epoca clasică se efec tua această insinuare care avea însă un caracter facultativ, fiind
lăsată la aprecierea celor interesați. În vremea lui Constantius Chlorus (305 -306) insinuarea a căpătat
un caracter obligatoriu. Constantin a impus -o de asemenea adăugându -i însă și alte fo rme.
b).inovația lui Constantin ;
Constantin cere pentru valabilitatea unei donații îndeplinirea unei triple condiții:
– redactare unui act scris;
– tradițiunea efectivă înaintea vecinilor care servesc drept martori;
– transcrierea (copierea) în registrul public.
Cum se explică necesitatea ca tradițiunea să se facă înaintea martorilor? La ce folos erau martorii
câtă vreme se redacta un act scris care era transcris (copiat) într -un registru public?
Martorii nu serveau nici ca mijloc de dovadă pentru că se redacta u n act scris în acest scop, nu
serveau nici ca mijloc de publicitate deoarece actul scris era transcris într -un registru în acest scop.
Scopul de publicitate al transcrierii rezultă dintr -o dispoziție a lui Constantin, după care transcrierea
trebuie să aibă loc nu oriunde ci înaintea autorității unde se găsește lucrul, acesta cu scopul ca terții să
ia cunoștință de donație.
În realitate martorii serveau scopului următor: se știe că până la Iustinian convenția de donație nu
producea efecte juridice. Pentru re alizarea donației părțile recurgeau la diferite procedee care nu erau
proprii donației. Cel mai frecvent dintre acestea era tradițiunea. Puternicii (potentiores) abuzând de
situația lor sileau pe cei slabi (humiliores) să facă donații prin astfel de tradiț iuni. Iată de ce Constantin
a impus prezența martorilor la tradițiune. Împăratul a vrut să ferească pe humiliores de violența acelor
potentiores.
Legile de limitare a donațiilor :
Donația s -a născut în istoria juridică romană ca un instrument de exploatare a plebei și a acelor
nevoiași. De aceea când plebea și -a afirmat puterea politică în stat, printr -o serie de legi, s -a căutat a
se veni în ajutorul așa zișilor donatori. Iată care au fost măsurile luate în favoarea plebei:
a).prima lege de limitare a donaț iilor a fost promulgată în sec. VI R.F., este vorba de legea Publicia
care interzicea patronilor de a cere clienților cu ocazia Saturnalelor alte cadouri decât lumânări de
ceară → această lege a fost propusă de tribunul plebei Publicius și are ca scop de a proteja pe clienți
contra patronilor (Saturnalele erau serbări în cinstea lui Saturn protector al agriculturii);
b).o lege mai importantă este legea Cincia votată în anul 550 R.F. (204 î.e.n.), în urma propunerii
tribunului plebei M. Cincius Alimentus, ca re conține două dispoziții:
– prin prima dispoziție se interzice avocaților de a primi bani sau altceva pentru pledoariile lor
(această dispoziție este tot în favoarea clienților care trebuind a recurge la patronii lor pentru a -și apăra
interesele în justi ție erau nevoiți să plătească cât ar fi cerut patronii lor);
CONTRACTELE NENUMITE . PACTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 105 – a doua dispoziție interzicea de a primi cu titlu de donație o valoare care ar fi depășit o anumită
limită, limită pe care nu o cunoaștem (erau exceptate anumite persoane care dat fiind legături le lor de
rudenie era de presupus că nu vor abuza de poziția lor);
Scopul legiuitorului era de a proteja pe plebei care aveau nevoie de a cere vreun serviciu
patricianului. Legea împiedică deci de a se face donații prea mari unor persoane străine de famili a
donatorului.
c).legea Calpurnia .din anul 605 R.F. (149 î.e.n.) interzicea magistraților de a primi donații de la cei
care se găseau sub administrarea lor → legea este dată contra magistraților care abuzau de situația lor
pentru a stoarce pe locuitorii p rovinciilor.
Revocarea donației între vii :
Revocarea donațiilor între vii a fost permisă numai în trei cazuri:
a).în caz de ingratitudine (epoca clasică);
b).în caz de survenire de copii (epoca postclasică);
c).în caz de donație cu sarcini (epoca postclasi că).
Ingratitudinea :
În dreptul clasic se admite revocarea donațiilor pentru cazul de ingratitudine a donatarului dar numai
într-un singur caz, în raporturile dintre patron și dezrobit.
Iustinian a lărgit această cauză de revocare aplicând -o la orice donaț ii (C.8.55.(56).10: “în mod
general hotărând că toate donațiile făcute potrivit legii rămân valabile și nemicșorate, dacă donatarul
nu se găsește ingrat față de donator, ca atunci când îl insultă grav sau își pune mâinile nelegiuite [pe
el]”).
În dreptul p ostclasic se mai adaugă două cazuri de revocare a donațiilor.
Survenirea de copii :
În cazul când donatorul, ulterior donației a avut un copil, caz care privește însă numai raporturile
dintre patron și dezrobit. Prin urmare dacă patronul neavând copii a făc ut donație dezrobitului său și
ulterior donației are un copil, poate să o revoce.
Donația cu sarcini :
În cazul când s -a făcut o donație cu sarcini și sarcina nu a fost îndeplinită, de ex. cineva donează o
casă unei persoane cu condiția ca această persoană să plătească în fiecare an unui terț o sumă de
bani. Dacă donatarul nu execută sarcina, donatorul va putea să -i ceară restituirea lucrului prin condictio
ob rem dati care aici are funcția unei acțiuni în revocare pentru neexecutarea condițiilor.
Mai târziu când donația sub modo (cu sarcini) a fost trecută în categoria contractelor nenumite se dă
contra donatarului actio praescriptis verbis pentru a -l sili să -și execute obligația.
2.DONAȚIA ÎNTRE SOȚI :
Donația între soți nu este o categorie specială de dona ții, ci o donație între vii supusă însă unor
reguli mai aspre. Donația între soți nu a putut să existe câtă vreme nu apăruse căsătoria fără manus.
În căsătoria cu manus o astfel de donație nu avea nici un rost deoarece bărbatul nu putea să
doneze ceva soți ei căci soția neavând bunuri personale, bărbatul însemna să -și doneze lui însuși. De
asemenea nici femeia nu putea dona ceva soțului, deoarece nu avea bunuri personale.
În căsătoria fără manus situația este alta. Pe lângă dotă, care aparținea bărbatului, s oția are bunuri
personale.
În practică s -au ivit însă cazuri când un soț despuia pe celălalt amenințându -l cu divorțul. De aceea
donația între soți a fost interzisă, mai întâi donația soțului față de soție, apoi a soției față de soț (Ulpian:
“s-a admis la noi prin obicei ca donațiile între soți să n -aibă valoare”).
Prin urmare o astfel de donație se consideră ca inexistentă, fiind lipsită de voința donatorului.
Prohibiția nu se aplica de ex. în cazul donațiilor făcute unui soț exilat sau în cazul donațiilor făcute
soțului de care divorțezi dacă vrei să -i îmbunătățești situația.
Oratio Antonini :
În practică aveau loc donații între soți, donații nerecunoscute juridicește. Soțul donator putea însă
să lase prin legat obiectul donat dacă persistase până la moarte în dorința sa de a gratifica pe soțul
său.
Scaevola: “Între altele, a lăsat un legat soției [sale] astfel: ori ceea ce am dat, am donat, în timpul
vieții, soției mele voiesc să se acorde… cineva a lăsat un legat soției cu aceste cuvinte: toate
instrumente le de toaletă, bijuteriile și ori ceea ce, în timpul vieții mele, i -am dat, i -am donat, am
cumpărat pentru ea, voiesc să i se dea toate acestea”.
Un senatusconsult din anul 206 dat în vremea lui Caracalla (oratio Antonini) a decis că donațiile
făcute de so ți vor deveni valabile dacă soțul donator murea fără să -și schimbe voința de a gratifica pe
soțul său. Prin urmare donația nu va fi validă (nu va deveni valabilă) de ex. în cazul când soții au
divorțat. Vedem că oratio Antonini n -a făcut decât să înlocuias că legatul cu prezumția voinței de a face
o donație, prezumție înlăturată în anumite împrejurări.
Ulpian: “pe când aceasta era situația donațiilor între soț și soție, pe care [situație] am raportat -o mai
înainte, împăratul nostru Antoninus August mai înain te de moartea divinului său tată Sever printr -o
cuvântare ținută în senat, sub consulii Fulvius Aemilianus și Numnius Albinus, a îndemnat senatul să
hotărască ca să slăbească ceva din asprimea dreptului”, “cuvântarea însă a împăratului nostru cu
privire la confirmarea donațiilor nu se referă numai la ceva ce a fost cumpărat de bărbat în numele
CONT RACTELE NENUMITE. PA CTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 106 soției ci la toate donațiile făcute între soț și soție, astfel că de plin drept lucrurile să aparțină aceluia
căruia i -a fost donate și obligația să fie civilă și tre buie să se discute dacă se poate aplica Falcidia;
socotesc că aceasta va fi aplicabilă deoarece ceea ce a fost donat este confirmat prin testament”,
“spune senatusconsultul: este drept ca acela care a donat să repete, însă este ceva crud ca eredele să
reia [lucrurile] poate contra voinței ultime a aceluia care le -a dat”.
3.CONVENȚIA DE DOTĂ :
Convenția de dotă este convenția prin care se constituie o dotă, adică bunuri pe care femeia sau o
altă persoană le dă bărbatului cu scopul ca să fie folosite pentru a veni în ajutor greutăților căsătoriei.
Din însăși definiție rezultă că dota este o donație cu caracter special. Într -adevăr dota ca orice
donație implică o sărăcire a donatorului dar în deosebire de donația obișnuită această sărăcire nu are
scopul de a pr ocura un pur beneficiu donatarului, deoarece dota servește a susține cheltuielile făcute
în căsătorie.
Modurile de constituire :
Dar convenția de dotă nu a fost sancționată decât în anul 428 în vremea lui Theodosiu II. Până la
această dată, dota se constitu ia în aceleași moduri ca și donația cu următoarele trei caracteristici:
a).dota are în plus un procedeu de constituire special, dotis dictio, procedeu pe care -l cunoaștem
deja căci este unul din contractele verbale;
b).stipulația obișnuită prin care se con stituie o dotă purta un nume special, promissio dotis.
c).constituirea dotei, oricare ar fi procedeul folosit, este subordonată condiției ca să fi avut loc
căsătoria.
Prin urmare dacă nu se mai face căsătoria, constituirea dotei devine fără efect. Evident însă că
această condiție nu poate să existe decât atunci când dota a fost constituită înainte de căsătorie, nu și
în timpul ei, căci dota putea fi constituită sau mărită în timpul căsătoriei.
Drepturile femeii asupra dotei :
În epoca veche femeia nu avea vr eun drept asupra bunurilor dotale, nici în timp ce trăia bărbatul ei,
nici dacă ar fi murit. În acest din urmă caz venea la succesiune în calitate de heres suus, și -și recupera
(redobândea) cel puțin o parte din bunurile sale proprii. Acest drept de succes iune nu trebuie însă
confundat cu un drept de restituire a dotei la desfacerea căsătoriei, drept care în epoca veche nu
exista.
Paul: “situația dotei este permanentă, deoarece se contractează astfel cu dorința aceluia care dă ca
totdeauna să rămână la bărb at”.
În dreptul clasic interesele clasei dominante au impus ca să se dea femeii dreptul să ceară soțului
restituirea dotei. Într -adevăr căsătoria fără manus ține femeia în afară de familia soțului ei. Ea nu mai
este agnată cu soțul ei, ca în căsătoria cu m anus. Slăbirea legăturilor de familie a dus la frecvența
divorțurilor. Potrivit vechilor principii, bărbatul era proprietar al dotei, aceasta nefiind restituibilă în nici
un caz. Se iviseră în practică unele cazuri când bărbatul căsătorindu -se de mai multe ori succesiv și
divorțând dar reținând dota ajunsese foarte bogat pe când femeia pierzând dota era pe cale de a nu se
mai remărita. Interesele clasei dominante cereau însă favorizarea căsătoriei pentru ca în modul acesta
să se procure soldați pentru menți nerea și întărirea armatei.
De aceea în practică s -a permis o stipulație numită cautio rei uxoriae (promisiunea de dotă) prin
care bărbatul se obliga să restituie dota, în caz de desfacere a căsătoriei, obligație de restituire
sancționată prin actio ex sti pulatu (acțiune în baza stipulației). În cazul când femeia nu avusese grijă
să-și asigure restituirea dotei prin contract (stipulație), bărbatul rămânea proprietar al dotei.
De aceea pretorul a intervenit și a acordat femeii o acțiune numită actio rei uxor iae (acțiunea lucrului
femeii măritate, acțiunea de dotă) pentru a cere restituirea dotei.
Drepturile bărbatului asupra dotei :
Bărbatul timp de jumătate de mileniu a fost la romani proprietar al dotei cu dreptul deplin de a
dispune de ea și fără să fie obl igat să o restituie.
În dreptul clasic s -au restrâns puterile bărbatului asupra dotei. Bărbatul rămânea proprietar al dotei
ca în trecut dar nu mai avea o libertate de a dispune de ea atât de mare ca și în trecut.
Legea Iulia de fundo dotali (relativă la f ondul dotal):
Printr -un capitol al legii Iulia de adulteriis (relativă la adultere) s -a adus o importantă limitare a
puterilor bărbatului asupra imobilului dotal – s-a interzis bărbatului a înstrăina imobilul dotal situat in
Italia fără consimțământul soți ei. Puțin în urmă printr -o extensie a legii Iulia s -a interzis bărbatului de a
ipoteca imobilul dotal chiar cu consimțământul soției. Gaius: “Legea Iulia, care a îngrijit de imobilul dotal
ca să nu i se permită bărbatului să -l ipotecheze sau să -l înstrăine ze”. Acest text atribuie legii Iulia și
prohibiția de a ipoteca ceea ce nu e admisibil deoarece ipoteca nu luase încă ființă în vremea lui
August.
Vedem deci că un act mai grav ca de ex. vânzarea poate fi făcut cu consimțământul soției, în timp
ce un act m ai puțin grav ca constituirea unei ipoteci nu putea fi făcut de soț nici chiar cu
consimțământul soției. Explicația este următoarea: un act prin chiar gravitatea lui atrage atenția femeii
care nu -și va da consimțământul decât cu greutate. În cazul însă cân d este un act mai puțin grav în
aparență dar care în realitate poate duce la grele consecințe femeia nu -și dă imediat seama de aceste
consecințe. Iată de ce s -a făcut deosebirea de tratament arătată.
CONTRACTELE NENUMITE . PACTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 107 Cum se explică aceste dispoziții? Dispozițiile de mai su s aparent sunt în interesul femeii. În realitate
s-a avut în vedere interesele generale ale clasei dominante. August, creatorul armatei permanente,
avea nevoie de soldați pentru întărirea armatei. De aici necesitatea de a proteja căsătoriile și de a
asigur a deci o sporire a natalității. E drept că bărbatul era obligat să restituie dota dacă se desfăcea
căsătoria. Dar această obligație de restituire rămânea fără efect dacă înstrăinase bunurile dotale și era
insolvabil.
Iată cum se explică ciudățenia unor ast fel de dispoziții: bărbatul, deși proprietar, nu poate înstrăina
iar femeia, deși neproprietară, poate să -i dea dreptul de a înstrăina consimțind la înstrăinare.
Paul: “Este în interesul statului ca femeia să păstreze dotele, prin care să poată să se mărit e”.
Pomponius: “Situația dotelor totdeauna și pretutindeni este preferabilă, căci este în interesul public ca
femeia să -și păstreze dotele deoarece este foarte necesar ca femeile înzestrate să procreeze o
descendență și să umple cu copii statul”.
În vremea lui Iustinian deși bărbatul rămâne proprietar al dotei puterile lui sunt și mai restrânse căci i
se interzice de a înstrăina imobilul dotal chiar cu consimțământul soției.
C.5.13.1.15:”Și deoarece legea Iulia interzice să fie făcută de bărbat înstrăinarea fondului italic fără
consimțământul femeii, ipoteca însă nici dacă femeia consimte, am fost întrebați dacă trebuie o
reglementare de acest fel nu numai cu privire la fondurile italice ci să aibă loc pentru toate… este
necesar a veni în ajutorul femeilor î n această privință, adăugând numai aceasta ca bărbatul nu numai
să nu poată fără consimțământul femeii să dea cu titlu de ipotecă, însă nici să înstrăineze”.
4.DONAȚIA ANTE NUPTIAS (înainte de căsătorie).
În epoca postclasică (sec. V e.n.) donația făcută uneori viitoarei soții de către viitorul soț capătă
reguli speciale și sub numele de donație ante nuptias este sustrasă principiilor de drept comun în
materie de donație devenind o instituție independentă, o donație cu caracter special. Prin urmare
donația ante nuptias este donația făcută de logodnic sau în numele lui viitoarei soții.
Sub Iustinian nu s -a mai numit ante nuptias ci propter nuptias (din cauza căsătoriei) deoarece
Iustinian, prin imitarea dotei, a permis ca această donație să fie mărită sau ch iar constituită în timpul
căsătoriei.
Iată motivul pentru care unii vorbesc de donatio propter nuptias și alții de donatio ante nuptias. În
realitate este vorba de aceeași instituție care poartă două nume, după cum ne situăm înainte sau în
timpul lui Iusti nian.
DONAȚIA MORTIS CAUSA :
Donația mortis causa (în vederea morții) este acea donație făcută sub condiția ca donatorul să
moară înainte donatarului.
Ulpian: “donația făcută în vederea morții nu se consideră desăvârșită, mai înainte ca moartea să fi
urmat ”.
Donația mortis causa poate fi făcută sub condiție suspensivă sau rezolutorie.
În cazul când condiția este suspensivă donația nu va produce nici un efect deoarece nu poate
produce efecte decât la realizarea condiției, adică la moartea donatorului înainte a donatarului – poate fi
revocată oricând.
În cazul când condiția este rezolutorie, donația va produce imediat efect, însă este desființată în
mod automat dacă nu se îndeplinește condiția ca donatorul să moară înaintea donatarului – poate fi
revocată oricâ nd.
De asemenea este desființată de drept (donația este caducă) în caz că donatarul moare înaintea
donatorului.
De aceea această donație nu devine irevocabilă decât atunci când a murit donatorul, donatarul fiind
încă în viață. Prin urmare în ambele cazuri donația e desființată dacă donatarul moarte înaintea
donatorului.
Prin urmare ceea ce caracterizează donația mortis causa nu e faptul că această donație e făcută în
vederea unui anumit pericol de moarte, căci poate pe de o parte să fie făcută în vederea un ui pericol
de moarte în general al donatorului sau al unui pericol de moarte al fiului donatorului; ceea ce
caracterizează donația mortis causa este condiția morții donatorului înainte de aceea a donatarului.
Deosebire între donația între vii și donația mo rtis causa:
Donația mortis causa avea două caractere care o deosebeau de donația obișnuită:
a).putea fi revocată de donator oricând, pe când donația între vii nu putea fi revocată decât în
anumite cazuri excepționale;
b).era desființată de drept în cazul c ând donatarul murea înaintea donatorului, ceea ce nu se
întâmpla cu privire la donația obișnuită.
Într-adevăr această donație mortis causa era făcută sub condiția ca donatorul să moară înaintea
donatarului. De aceea această donație nu devenea irevocabilă d ecât atunci când a murit donatorul,
donatarul fiind încă în viață, și dacă donatorul n -a revocat -o mai înainte.
Comparație între donația mortis causa și donația între soți :
Asemănări :
Ca urmare a Oratio Antonina, donația între soți devine asemănătoare dona ții mortis causa, în
ambele cazuri donația producându -și efectele la decesul donatorului fiind fără efect dacă donatarul
CONT RACTELE NENUMITE. PA CTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 108 moare înaintea donatorului. E drept însă aici trebuie să facem o distincție: când e vorba de donația
mortis causa sub condiție suspensi vă donația nu produce nici un efect până la moartea donatorului, pe
când donația mortis causa sub condiție rezolutorie produce efecte dar aceste efecte nu sunt definitive
până la moartea donatorului căci donatarul poate să o revoce oricând.
Deosebiri :
Până în momentul predecesului donatorului, donația mortis causa este valabilă oricând, fie că
produce efecte imediat dar nedefinitive (condiție rezolutorie), fie că nu produce vreun efect (condiție
suspensivă), pe când donația între soți este nulă.
În dreptul modern donația între soți a devenit o adevărată donație mortis causa, deoarece e valabilă
dar revocabilă oricând de soțul donator.
2.COMPROMISUL :
Compromisul este convenția încheiată între două persoane cu scopul de a supune conflictul dintre
ele pentru r ezolvare unui arbitru. Compromisul până la Iustinian nu a fost valabil decât dacă lua forma
stipulației.
Chiar și Iustinian n -a admis compromisul decât într -un singur caz: când părțile și -au dat adeziunea
la sentința dată de arbitru fie expres, fie tacit, prin faptul că n -au atacat -o într -un anumit termen.
13.5. REZUMAT .
Contract nenumit este acel contract neformal prin care se nasc obligații în sarcina părților de a
transmite proprietatea unui lucru sau de a face ceva, numai dacă cel puțin una din părți își execută
obligația. Toate aceste contracte au aceleași elemente; cu câteva excepții, nu sunt desemnate printr -o
denumire specială fiecărui contract în parte, ci se încadrează în categorii sau tipuri; de asemenea,
.toate aceste contracte au aceiași sancț iune, numai că acțiunea care sancționează unul din aceste
contracte (aestimatum) are o denumire deosebită față de cea comună (actio de aestimatio sau actio
aestimatoria praescriptis verbis).
Elementele acestor contracte sunt executarea de către una dintre părți a prestației sale,
bilateralitatea și necesitatea convenției de a nu face parte dintr -una din categoriile de contracte
cunoscute.
Primul contract nenumit și singurul recunoscut în epoca clasică este aestimatum. Aestimatum sau
contractul estimator est e contractul nenumit intervenit între un mare negustor și un mic negustor:
primul îi remite celuilalt în posesiune un lucru cu sarcina de a -l vinde la un anumit preț, într -un anumit
termen, dacă l -a vândut cu un preț mai mare, diferența este câștigul micul ui negustor, prețul urmând
să-l restituie marelui negustor; dacă într -un anumit termen micul negustor nu va fi putut vinde lucrul
încredințat lui, va trebui să -l restituie.
În dreptul lui Iustinian, contractul nenumit este sancționat prin trei acțiuni, an ume actio praescriptis
verbis; condictio ob rem dati și condictio propter poenitentiam. Tot acum, se disting patru tipuri de
contracte nenumite, corespunzătoare obiectului obligației, respectiv do ut des, do ut facias, facio ut des
și facio ut facias.
Permutatio (schimbul) este contractul nenumit prin care cele două părți promit una față de cealaltă
să-și transmită proprietatea unui lucru, contract care se formează prin efectuarea prestației de către
una din părți, cealaltă parte fiind din acest moment obl igată să transmită proprietatea altui lucru.
Precarium este acel contract nenumit care se formează prin remiterea de către o parte, în mod
gratuit, a posesiunii unui lucru, în vederea folosinței lui, celeilalte părți care se obligă să -l restituie la
cerere , nefiind sancționat decât sub Iustinian.
Prin pacte se înțeleg acele acorduri de voință (convenții) care, fără să fie ridicate la rangul de
contract, sunt totuși sancționate în dreptul clasic; acestea puteau fi pacte adieta (alăturate) sau pacte
pretorien e.
Pacta adiecta, numite astfel pentru că sunt adăugate pe lângă un contract, sunt de mai multe feluri
după efectele lor sau după scopul lor.
Pactele pretoriene sunt pactele sancționate de pretor prin acțiuni, fără însă a le ridica la rangul de
contracte, fiind în număr de trei – pactul de jurământ, pactul de constitut și receptum.
În epoca postclasică a apărut a treia categorie de pacte, pactele legitime, adică pacte sancționate
de împărat prin constituțiile sale. Acestea sunt de tre feluri: convenția de d otă, convenția de donație și
compromisul.
13.6. TEST DE EVALUA RE.
1. care sunt tipurile de contracte nenumite ?
2. care sunt deosebirile dintre donația mortia causa și donația între soți ?
3. care sunt caracterele donației ?
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 109 – Unitatea de învățare 14 –
QUA SICONTRACTELE. OBLIG AȚIILE DELICTUALE. Q UASIDELICTELE
14.1.Introducere ……………….. ……………….. ……………….. ……………….. ……….. ………………….. ………… 109
14.2.Competențe ………………….. ……………. ……… ……………….. ……………….. …………………….. …….. … 109
14.3.Quasicontractele …………….. ……………….. …………………. ……………….. ………………………… ……. 109
14.4.Obligațiile delict uale ……… ………………… ……………….. ……………….. ……………………….. ………. 113
14.5.Quasidelictele ………………….. ………………. ……………….. ……………….. ……………………….. ………. 117
14.6.Rezumat …………………………………………………… ……… ……………….. ……………………… .. 118
14.7.Test de evaluare …………………… ……………….. ……………….. ……………….. ………………….. …. 118
14.1. INTRODUCERE .
Această unitate de învățare urmărește familiarizarea studenților cu aspectele teoretice și practice
ale quasicontractelor . Astfel, studenții vor fi introduși , în principal, atât în studiul gestiunii de afaceri, cât
și în cel al plății nedatorate . De asemenea cursanții vor f i familiarizați cu aspectele teoretice și practice
ale delictelor și quasidelictelor .
14.2. COMPETENȚE .
să explice terminologia juridică latină, creație a romanilor, să identifice sensurile proprii
fiecărei categorii și fiecărui concept juridic, să stăpâ nească principiile fundamentale și
regulile de drept ;
dezvoltarea capacității cursanților de a delimita elementele specifice fiecărei noțiuni
prezentate în această unitate de învățare, cât și de a decela raportul dintre acestea;
să explice și să interprete ze regimul juridic al quasicontractelor , precum și al delictelor și
quasidelictelor .
14.3. QUASICONTRACTELE .
Unele obligații care nu se nasc nici dintr -un contract nici dintr -un delict se spune că se nasc ca și
dintr-un contract (quasi ex contractu) deoa rece sunt foarte asemănătoare cu obligațiile contractuale.
De data acesta vedem că faptul care dă naștere obligației nu are un nume tehnic (ex. delictul) ci
textele se servesc de o comparație.
Quasi -contractul poate fi definit ca un fapt voluntar și licit (permis) căruia i se recunoaște calitatea de
a produce anumite efecte juridice.
Iustinian enumeră următoarele 5 quasi -contracte:
– gestiunea (administrarea) tutorelui pentru pupil;
– acceptarea unei succesiuni;
– plata lucrului nedatorat (condictio indebiti);
– gestiunea de afaceri (negotiorum gestio);
– indiviziunea.
Comentatorii au adăugat lui condictio indebiti toate celelalte condictiones (acțiuni personale) care
sancționează îmbogățirea fără cauză. Noi ne vom mărgini să cercetăm pe scurt cazurile arătate de
Iustinian.
1.GESTIUNEA (ADMINISTRAREA) TUTORELUI PENTRU PUPIL .
Tutorele administrează bunurile pupilului (celui pus sub tutelă) care din cauza vârstei sale nu poate
face acest lucru.
Din gestiunea tutorelui se nasc anumite obligații atât în sarcina tutorelui cât și a pupilului. Astfel
tutorele trebuie să dea socoteli la sfârșitul tutelei iar pupilul să despăgubească pe tutore de cheltuielile
făcute cu ocazia gestiunii.
Gestiunea tutorelui se aseamănă cu mandatul. Dacă în situația aceasta nu a putut lua naștere un
mandat este datorită faptului că pupilul nu putea în mod valabil să consimtă, nu putea participa la un
contract. De aceea în speță nu avem un contract ci un quasi -contract asemănător contractului de
mandat.
2.ACCEPTAREA UNEI SUCCESIUNI .
Moștenitorul, prin acceptarea succesiunii, capătă sarcina de a plăti legatele. Sarcina aceasta se
aseamănă foarte mult cu un mandat dat de defunct eredelui și care nu e mandat tocmai pentru faptul
că acordul de voință nu poate avea loc în momentul acceptării succesiunii , testatorului fiind în mod
necesar mort în acel moment.
3.PLATA LUCRULUI NEDATORAT (condictio indebiti) . PRINCIPIUL ÎMBOGĂȚIRII FĂRĂ CAUZĂ .
Plata lucrului de nedatorat constituie cea mai importantă aplicație a principiului îmbogățirii fără
cauză.
QUASICONTRACTELE. OB LIGAȚIILE DELICTUALE . QUASIDELICTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 110 Iustini an se ocupă numai de condictio indebiti. Comentatorii au adăugat însă lui condictio indebiti
toate celelalte condictiones care sancționează cazurile de îmbogățire fără cauză.
Romanii încă de la sfârșitul epocii vechi au cunoscut principiul care a fost mai târziu formulat de
Pomponius în cuvintele următoare: “potrivit cu dreptul naturii este echitabil ca nimeni să nu devină mai
bogat în paguba altuia și pe nedrept”.
Acest principiu era cunoscut deja de jurisconsulții de la sfârșitul republicii (Ulpian: “În m od
permanent Sabinus a aprobat părerea celor vechi care credeau că se poate repeta [cere îndărăt] ceea
ce se găsește la cineva în baza unui motiv nedrept. Celsus este de aceiași părere”).
Deși romanii au cunoscut principiul general după care e nedrept să t e îmbogățești fără motiv în
paguba altuia, numai încetul cu încetul au fost admise aplicațiile lui din cauză că acest principiu este
contrar necesităților comerțului, căci comerțul prin natura lui cere realizarea unui profit pentru una din
părți.
Noi nu ne vom ocupa de toate aplicațiile principiului îmbogățirii fără cauză, ci de cele mai importante
aplicații care multă vreme nu au fost făcute în baza unei idei quasi -contractuale ci principiul nostru a
avut la început un fundament delictual: se consideră că comite un delict acela care dobândește sau
păstrează fără motiv un lucru care aparține altuia.
SANCȚIUNEA PRINCIPULUI ÎMBOGĂȚIRII FĂRĂ CAUZĂ :
Principul îmbogățirii fără cauză este sancționat prin acțiune în repetire. Acțiunea în repetire poartă în
dreptul clasic denumirea specială de condictio sine causa, acțiune care nu trebuie confundată cu
legisacțiunea numită condictio.
Condictio sine causa este deci acțiunea prin care se cere ceea ce o persoană deține fără drept în
paguba alteia. Se numește sine causa (fără cauză) pentru că este o acțiune abstractă: formula ei nu
cuprinde cauza, adică temeiul juridic pe baza căruia este intentată. Cicero enumeră toate cauzele pe
baza căreia condictio ar fi putut fi intentată, adică numeratio (plata), stipulatio (stipula ția), expensilatio
(contractul litteris). Dacă formula condicției ar fi indicat cauza în virtutea căreia acțiunea ar fi fost
intentată, argumentarea de mai sus a lui Cicero ar fi fost fără sens.
Condictio sine causa din dreptul clasic nu trebuie să fie con fundată nici cu condictio sine causa
specială din dreptul lui Iustinian. Deși principiul îmbogățirii fără cauză fusese cunoscut de romani încă
de la finele epocii vechi nu toate cazurile de îmbogățire fără cauză fuseseră sancționate. Unele cazuri
chiar în timpul lui Iustinian nu erau sancționate. De aceea Iustinian a creat această condictio sine
causa specială (în sens restrâns) care totuși nu sancționează toate cazurile de îmbogățire fără cauză
rămase nesancționate până în această vreme.
Iată un caz sancți onat de Iustinian prin această condictio sine causa: cineva cheltuiește banii primiți,
cu bună credință, cu titlu de împrumut de la un impuber neasistat de tutorele său.
Iată și un caz când chiar sub Iustinian îmbogățirea fără cauză nu era sancționată: cân d un posesor
de bună credință face cheltuieli asupra lucrului altuia și apoi pierde posesia lucrului. El nu poate cere
să fie despăgubit pentru cheltuielile făcute.
Prin urmare nu trebuie să confundăm condictio sine causa din dreptul clasic nici cu legisac țiunea
numită condictio, nici cu condictio sine causa din dreptul lui Iustinian.
Condictio sine causa este deci în dreptul clasic numele general, comun, al acțiunii în repetire. În
dreptul clasic se începe formarea unui sistem care nu se desăvârșește decât sub Iustinian, sistem
după care condictio sine causa se împarte în mai multe condictiones, fiecare purtând diferite
determinative potrivit rolului său, potrivit funcțiunii sale, precizându -se cazul pentru care fusese creată.
CONDICTIO INDEBITI (acțiune în repetire a lucrului nedatorat).
Când cineva a plătit din greșeală ceea ce nu datora are această acțiune pentru a cere îndărăt ceea
ce a plătit. Pentru exercițiul acestei acțiuni se cer mai multe condiții:
a).o plată adică executarea unei obligații;
b).ace a plată să fie fost nedatorată → plata nu este datorată în trei cazuri:
1.când nu există o obligație civilă sau naturală (datoria nu a existat niciodată sau nu mai există, ex.
obligația a fost executată sau datoria nu a luat naștere încă, de ex. în cazul u nei obligații condiționate);
2.când plata a fost făcută unei alte persoane decât creditorul;
3.când plata a fost făcută de altă persoană decât debitorul, este cazul când cineva a plătit în numele
său crezând că e obligat a plăti;
c).o eroare, adică plata s ă fi fost din greșeală → dacă nu a fost făcută din greșeală ci cu știință
atunci cel care a plătit e considerat că a vrut să facă o donație și în consecință nu are acțiunea în
repetire;
d).trebuie ca accipiens (cel care a primit) să fi fost de bună credinț ă, adică să fi crezut că are dreptul
de a primi plata → dacă accipiens a fost de rea credință, adică a știut că nu are dreptul de a primi plata
și totuși a primit -o atunci el se consideră că a comis un furt (Scaevola: ”Pentru că se comite un furt,
când cin eva primește cu bună știință bani nedatorați”) și se intentează contra lui o acțiune specială
condictio furtiva → deci condictio indebiti se aplică numai când accipiens este de bună credință.
e).pretinsa datorie să nu facă parte din acelea care cresc la du blu față de cel care neagă → în acest
caz debitorul în loc să fi așteptat să fie dat în judecată de creditor și să nege, ceea ce în caz de
pierdere a procesului îi atrage pedeapsa îndoitului a ceea ce datora, ar fi putut face următorul lucru: să
plătească și apoi să se judece susținând că a plătit un lucru nedatorat: în felul acesta regula de mai sus
a dublului ar fi fost eludată, iată pentru ce în acest caz nu s -a admis condictio indebiti.
QUASICONTRACTELE. OB LIGAȚIILE DELICTUALE . QUASIDELICTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 111 EFECTE :
Condictio indebiti are ca obiect restituirea valorii cu car e s-a îmbogățit pârâtul. Aceasta înseamnă că
pârâtul va restitui însăși lucrul pe care l -a primit numai când acest lucru s -a păstrat așa cum era.
În caz că lucrul și -a mărit valoarea va datora nu numai lucrul dar și ceea ce a mărit valoarea lucrului,
de ex . dacă lucrul a produs fructe accipiens va datora și fructele.
Dacă lucrul a pierit, atunci accipiens nu va datora decât ceea ce a rămas din lucru sau nu va datora
nimic dacă nu a rămas nimic. De ex. dacă plata a constat din transferul proprietății unui sc lav și
accipiens a dezrobit pe sclav înseamnă că lucrul adică sclavul a pierit juridicește, în acest caz
accipiens nu va da valoarea sclavului ci ceea ce rămâne de pe urma sclavului, adică dreptul la operae
(serviciile) și la succesiunea dezrobitului.
4.GESTIUNEA DE AFACERI (negotiorum gestio).
Gestiunea de afaceri înseamnă administrarea afacerilor cuiva fără a fi însărcinat de a face acest
lucru. Cel care intervine în afacerile altuia se numește gerant (negotiorum gestor) iar cel pentru care s –
a interveni t se numește gerat (dominus rei gestae = proprietarul lucrului gerat).
ORIGINE :
Nașterea acestui quasi -contract a fost determinată de dezvoltarea comerțului. Când cineva lipsea
din Roma fiind dus pentru diferite afaceri, dacă nu avusese grijă să lase pe ci neva să vadă de bunurile
sale, sau dacă plecat pentru mai puțin timp, afacerile sau boala îl rețineau (Ulpian: “Acest edict e
necesar din cauză că prezintă mare folos pentru cei absenți; căci prin aceasta ei nu pierd, în lipsa de a
fi apărați, posesiunea b unurilor lor, nu suferă vânzarea lor sau vânzarea gajului sau să sufere de pe
urma unei acțiuni pentru plata unei amenzi sau să piardă bunurile pe nedrept”), un străin intervenea
dacă era nevoie, amestecându -se în treburile celui absent. Vedem deci că gest iunea de afaceri ca și
mandatul s -au născut în interesul negustorilor. Deosebirea rezidă în faptul că în cazul mandatului,
cineva a primit sarcina de a îngriji de afacerile celui absent, pe când în cazul gestiunii de afaceri
intervenția cuiva în afacerile celui absent se produce spontan fără a fi fost însărcinat de cel absent.
Gaius: “Însă din motive de utilitate s -a admis că aceia să se oblige unii față de alții. S -a admis așa
pentru că, în cele mai dese cazuri oamenii plecând în străinătate cu intenția de a se întoarce imediat
nici nu lasă cuiva sarcina afacerilor lor apoi intervenind noi motive lipsesc de nevoie mai mult timp, era
neechitabil să piardă afacerile lor”.
CONDIȚII :
Gestiunea de afaceri necesită, pentru a lua naștere, trei condiții:
– un element de fapt (un act de gestiune);
– un element intențional (intenția gerantului);
– un element negativ (neștiința geratului).
1.Elementul de fapt (un act de gestiune).
Elementul de fapt constă dintr -un act de gestiune, adică un amestec în afacerile cuiva.
Acest act de gestiune poate fi un act material (ex. repararea unui zid, stingerea unui incendiu) sau
un act juridic (ex. plata datoriilor altuia pentru a împiedica să i se vândă bunurile, apărarea cuiva în fața
justiției).
Ca și în cazul mandatului, dreptul rom an nu face distincție între actul material și actul juridic. Este de
observat că nici dreptul modern nu face în această materie ca la mandat distincție între cele două feluri
de acte.
2.Elementul intențional (intenția gerantului).
Elementul intențional, ad ică intenția gerantului prezintă două aspecte.
Primul aspect al elementului intențional constă din intenția gerantului de a gera (administra) bunurile
altuia. Acest aspect nu există când gerantul a crezut că administrează propriile sale bunuri în timp ce
gera afacerile altuia.
Al doilea aspect al elementului intențional constă din faptul că gerantul trebuie să fi avut intenția să -l
oblige față de el pe gerat. Cu alte cuvinte nu trebuie să fi vrut să facă un serviciu pur gratuit, fără deci a
cere restituirea cheltuielilor făcute. Prin urmare trebuie ca gerantul să fi avut intenția de a obliga pe
gerat să -i restituie cheltuielile. Dacă nu există această intenție (animus obligandi = intenția de a obliga)
nu există gestiune de afaceri căci înseamnă că gerantul a vrut să facă prin intervenția sa un act de
liberalitate (o donație).
3.Elementul negativ (neștiința geratului).
Elementul negativ constă din neștiința geratului (a lui dominus rei gestae) – actul de gestiune
trebuie făcut fără consimțământul lui dominus, căci dacă dominus a știut și și -a dat consimțământul nu
mai avem o gestiune de afaceri ci un mandat.
În cazul când dominus cunoaște gestiunea și nu se opune, avem un mandat tacit deoarece se
presupune că întrucât nu s -a opus înseamnă că și -a dat consimțămâ ntul.
EFECTE :
Din gestiune de afaceri rezultă obligații atât în sarcina gerantului, cât și în sarcina geratului.
Obligațiile gerantului :
Gerantul este obligat:
a).să continue și să termine gestiunea cu care s -a obligat;
b).să dea socoteală de gestiunea sa;
QUASICONTRACTELE. OB LIGAȚIILE DELICTUALE . QUASIDELICTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 112 c).să administreze cu bună credință.
Obligațiile geratului :
Garatul este obligat:
a).să despăgubească pe gerant de cheltuielile făcute cu ocazia gestiunii;
b).să libereze pe gerant de obligațiile pe care le -a luat în cursul gestiunii sale.
Deosebirea într e gestiunea de afaceri și mandat :
Gestiunea de afaceri face să se nască obligații cvasi -contractuale deoarece seamănă cu cele
născute din mandat. Însă între gestiunea de afaceri și mandat sunt următoarele deosebiri:
a).în cazul gestiunii de afaceri nu exis tă un acord de voință , gerantul a administrat bunurile cuiva
fără să fi fost însărcinat de gerat; gestiunea de afaceri este un cvasi -contract pe când mandatul este un
contract;
b).geratul este obligat a plăti cheltuielile eventuale făcute de gerant în măs ura în care administrarea
bunurilor de către gerant îi este folositoare; deci situația geratului e mai bună decât a mandantului, căci
mandantul e obligat să restituie toate cheltuielile fie chiar și cele inutile dacă fuseseră făcute în limitele
mandatului;
c).gerantul e obligat să termine gestiunea începută pe când mandatarul poate renunța la mandat
dacă prin aceasta nu aduce pagube mandantului;
d).obligația gerantului nu începe decât odată cu gestiunea sa, pe când obligația mandatarului este
anterioară exe cutării mandatului, ea ia ființă prin însăși contractul de mandat, astfel că este obligat
chiar dacă nu a executat mandatul;
e).mandatarul condamnat devine infam, sancțiune pe care nu o suferă gerantul.
5.INDIVIZIUNEA .
Indiviziunea este o stare de fapt ca re constă din aceea că mai multe persoane sunt proprietare
asupra aceluiași bun (romanii nu au cunoscut expresia de coproprietate – romanii spuneau că mai
multe persoane au lucrul “pro indiviso”).
Origine :
Starea de indiviziune poate să ia naștere când sun t mai mulți moștenitori asupra unui bun
succesoral.
În cazul lui antiquum consortium am văzut că avem o indiviziune între sui heredes la moartea lui
pater familias, situație care nu este decât prelungirea proprietății familiale existentă mai înainte între
pater familias și cei care pe urma lui devin sui heredes.
Am arătat, cu altă ocazie, că XII T. a creat actio familiae herciscundae (acțiune pentru împărțirea
averii) pentru a li se da posibilitatea sui heredes -ilor ca să iasă din indiviziune, adică pentru ca să ceară
împărțirea bunului familial. Aici cuvântul familia cuprinde numai bunurile corporale; creanțele și datoriile
erau divizate de plin drept potrivit XII T.
Dar starea de indiviziune putea să se nască și în cazul unui bun dobândit altfel decât prin moștenire,
de ex. mai multe persoane cumpără o casă. În acest caz a fost creată o acțiune specială actio
communi dividundo (acțiune în partaj, împărțire, a unui bun comun). Pentru a se da posibilitatea
coindivizarilor (proprietarilor indivizi, neîmpărțiți ) ca să ceară ieșirea din indiviziune.
Primul caz de indiviziune este cel mai vechi. Indiviziunea avea de scop să permită exploatarea unui
bun care se găsește în proprietatea mai multor persoane, exploatare care n -ar fi fost posibilă sau ar fi
dat rezultat e mult mai proaste dacă s -ar fi ieșit din indiviziune.
Efecte :
Atât actio familiae herciscundae cât și actio communi dividundo sancționează următoarele obligații:
a).obligația de a supune partajului, împărțirii, la cererea oricăruia dintre coindivizari, fi ind principiul
după care nimeni nu poate să stea fără voie în indiviziune;
Dreptul de a cere ieșirea din indiviziune nu poate fi îndepărtat pe timp nemărginit nici prin convenție
nici prin testament, poate totuși să fie îndepărtat pentru un anumit timp.
C.3.37.5: “În comunitate sau tovărășie nimeni nu este silit fără voie să -și țină [bunurile]; din această
cauză guvernatorul provinciei va avea grijă să se împartă ceea ce ar observa că este comun ție cu
sora ta”.
D.10.3.14.2: “Dacă se cade de acord, să nu se facă de loc partajul, este clar că nu are vreo putere
un pact de acest fel, dacă însă [se convine a se face partajul] într -un anumit termen, ceea ce profită
chiar valorii lucrului, este valabil [pactul]”.
b).obligația de a participa la profitul scos din l ucrul comun, ca și la cheltuielile făcute în interesul
comun;
c).obligația de a despăgubi pe coindivizari dacă s -a vătămat lucrul comun.
Ultimele două obligații se exprimă prin cuvintele communicatio lucri et damni (participarea la profit și
pagubă).
Oblig ațiile cvasi -contractuale care rezultă din indiviziune (de a participa la pierderi și la câștigul
provenit din bunul comun, de a despăgubi pe coindivizari dacă s -a vătămat lucrul comun) sunt obligații
care se aproprie mult de contractul de societate.
Prin urmare toate cvasi -contractele cercetate se aseamănă cu câte un contract: plata lucrului nedatorat
se aproprie de mutuum, gestiunea de afaceri de mandat iar indiviziunea de societate.
QUASICONTRACTELE. OB LIGAȚIILE DELICTUALE . QUASIDELICTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 113
14.4. OBLIGAȚIILE DELICTUA LE.
Delictele sunt fapte dăunătoare interes elor clasei dominante și pedepsite prin dispoziții juridice ale
statului.
CATEGORII DE DELICTE :
Romaniștii plecând de la distincția lui Ulpian asupra dreptului public și privat împart delictele în două
categorii: – delicte publice;
– delicte private.
Delic tele publice sunt acelea care lezau (păgubeau) interesele statului, pe când delictele private
lezau numai interesele individului.
Delictele publice se deosebeau de cele private prin felul pedepsei, prin organele care judecă, prin
procedura întrebuințată pe ntru obținerea unei sentințe.
Prin felul pedepsei :
Delictele publice erau sancționate cu moartea, exilul, amenda în folosul statului. Astfel era perduellio
(înalta trădare, atentatul contra siguranței statului), crimă care se pedepsește cu moartea.
Delicte le private erau sancționate în principiu prin amenzi care aveau caracterul unor despăgubiri,
adică prin sume de bani care erau plătite de delincvent victimei.
Prin organele care judecă :
Delictele publice au fost judecate în decursul istoriei dreptului roma n de rege, magistrați, adunarea
centuriată, tribunalele permanente, împărat, senat, înalți funcționari imperiali.
Delictele private erau judecate de aceleași persoane care judecau procesele civile.
Prin normele procedurale :
Normele după care erau judecate delictele publice erau acelea ale procedurii penale, pe când
normele după care erau judecate delictele private erau acelea ale procedurii civile.
PRINCIPALELE DELICTE PRIVATE
DELICTE PRIVATE PRINCIPALE VECHI :
1.FURTUL :
DREPTUL VECHI :
În dreptul vechi p rin furt se înțelege o sustragere a lucrului altuia. XII T. cunoștea două feluri de
furturi:
– furtum manifestum;
– furtum nec manifestum.
FURTUM MANIFESTUM :
Furtum manifestum este ceea ce astăzi numim flagrantul delict de furt. Cu alte cuvinte furtum
manifest um are loc atunci când hoțul este prins asupra faptului.
În ceea ce privește sancțiunea, trebuie să distingem după cum hoțul este un om liber sau un sclav.
Dacă delincventul este un om liber puber, va fi bătut cu nuiele și addictus (atribuit) de magistrat
victimei, care îl va vinde ca sclav peste graniță. Victima se putea însă înțelege cu delincventul ca
acesta să -i muncească un anumit număr de zile sau ca să plătească o sumă de bani.
Dacă delincventul era un om liber impuber va fi bătut cu nuiele și magist ratul va decide asupra
reparării pagubei.
Dacă delincventul este sclav, acesta era ucis, anume aruncat de pe stânca tarpeiană.
XII T.8.14: “În ce privește ceilalți hoți prinși în flagrant delict decemvirii au poruncit ca liberii să fie
bătuți și atribuiți aceluia față de care s -a săvârșit furtul; sclavii să fie pedepsiți cu bătaia și aruncați de
pe stâncă. Însă pe impuberi au voit potrivit aprecierii pretorului, să fie bătuți și să fie plătită paguba”.
Vedem deci o deosebire de pedeapsă între omul liber și sclav: omul liber putea să plătească, în
ultimă analiză, o sumă de bani, pe când sclavul este totdeauna ucis.
Numai în două cazuri delincventul, om liber, era pedepsit cu moartea:
– furtul săvârșit în timpul nopții (XII T.8.12: “dacă cineva a săvârșit un f urt în timpul nopții, dacă
[victima] l -a ucis, să fie ucis conform dreptului”);
– furtul săvârșit în timpul zilei dar delincventul este înarmat și se apără cu arma pentru a nu fi prins;
în această ipoteză se cere ca victima să fi strigat astfel ca să vină lumea ca să constate
împrejurările în care s -a comis furtul (XII T.8.23: “Legea celor XII Table a permis de a ucide un
hoț care a fost surprins asupra faptului în timpul nopții cu condiția ca acela care îl ucide astfel să
facă cunoscut cu mari strigăte; se permite de a ucide un hoț prins asupra faptului în timpul zilei
atunci când el se apără cu arme, cu condiția ca de asemenea să se facă cunoscut acesta cu
strigăte”).
FURTUM NEC MANIFESTUM :
Se numește furtum nec manifestum (nemanifest), acel furt când hoțu l nu a fost prins asupra faptului.
Furtul nemanifest se pedepsea cu o amendă egală cu îndoitul prejudiciului (pagubei) suferită de
victimă.
Vedem deci că există o deosebire importantă în ceea ce privește sancțiunea între furtul flagrant și
neflagrant: furt ul flagrant era pedepsit mult mai sever decât furtul neflagrant.
QUASICONTRACTELE. OB LIGAȚIILE DELICTUALE . QUASIDELICTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 114 DREPTUL CLASIC :
În epoca clasică noțiunea de furt devine mai largă. Jurisconsultul Paul definește furtul astfel : “Furtul
este atingerea frauduloasă a unui lucru cu scopul de a obține un prof it, sau a lucrului însuți, sau numai
a folosinței sau a posesiunii lui”.
Din această definiție rezultă că furtul nu este numai o sustragere a lucrului altuia ca în dreptul vechi,
ci și o mânuire, o atingere (contrectatio).
În noțiunea de furt la Roma sunt cuprinse și alte fapte ca abuzul de încredere, escrocheria. De ex.
depozitarul care vinde lucrul care se găsește în păstrarea lui comite astăzi un abuz de încredere, pe
când la romani săvârșea un furt.
CATEGORII DE FURTURI :
Tot din această definiție rezult ă trei feluri de furturi, după natura faptului săvârșit:
– furtum rei;
– furtum usus;
– furtum possessionis.
Furtum rei (furtum lucrului): este orice atingere adusă lucrului altuia.
Furtum usus (furtul uzului): este faptul cuiva de a se folosi de lucru deși nu a vea dreptul, cum este
cazul depozitarului care se folosește de lucrul dat lui în păstrare.
Furtum possessionis (furtul posesiunii): este faptul cuiva care își ia îndărăt lucrul de la o persoană
care-l păstra cu bună credință, ex. debitorul care -și reia luc rul dat unui creditor ca garanție a datoriei
sale.
După sancțiunea lui furtum continuă, ca și în dreptul vechi, să fie de două feluri:
– furtum manifestum;
– furtum nec manifestum.
ELEMENTELE DELICTULUI DE FURT :
1.Intenția de a comite acest delict :
Cu alte cuv inte faptele imputate trebuie să fi fost săvârșite cu rea credință. Acest element este
cuprins în definiție în cuvântul fraudulosa (frauduloasă), căci contrectatio trebuie să fie fraudulosa (cu
rea credință). Nu există intenție frauduloasă când îți însușeș ti un lucru pe care -l crezi părăsit.
2.Scopul de a obține un folos :
Nu există furt când iei lucrul altuia pentru a -l distruge. Vei fi sancționat pentru alt delict dar nu pentru
furt.
3.Lucrul să fie luat fără voia stăpânului :
De aici rezultă că dacă un luc ru nu aparține nimănui nu poate face obiectul unui furt.
SANCȚIUNE :
Pretorul a înlocuit vechea sancțiune a lui furtum manifestum cu o amendă egală cu împătritul
prejudiciului suferit. Totuși s -a continuat a se permite uciderea hoțului prins asupra faptului în cazul
când s -ar fi apărat cu arma.
Sancțiunea lui furtum nec manifestum nu a fost schimbată.
Prin urmare păgubașul, respectiv acestor două feluri de furturi, avea o actio furti manifesti și actio
furti nec manifesti.
În caz de furt păgubașului i s -a ma i acordat cu timpul și o acțiune personală numită condictio furtiva,
acțiune cu caractere anormale, deoarece păgubașul, deși proprietar, cere prin această acțiune să i se
restituie proprietatea lucrului sau în caz contrar o sumă de bani drept despăgubire. După principiile
generale condictio nu ar trebui să existe.
În fine în calitate de proprietar al lucrului furat putea să intenteze acțiunea în revendicare.
2.INIURIA :
EPOCA VECHE :
Cuvântul iniuria are un sens general și un sens special. În sens general i niuria înseamnă, în
această epocă, vătămarea corporală. În sens special iniuria înseamnă delictul de lovire simplă.
XII T. cunoaște următoarele cazuri de iniuria:
– membrum ruptum;
– os fractum;
– iniuria.
Membrum ruptum și os fractum se încadrează în noțiunea g enerală a termenului iniuria iar iniuria
corespunde sensului special al termenului.
MEMBRUM RUPTUM (parte a corpului vătămată):
XII T.8.2. are următorul text: „dacă cineva vatămă altuia o parte a corpului, nici nu se înțelege cu
acela, să fie pedeapsa tali onului”.
Unii autori traduc membrum ruptum prin membru rupt, traducere greșită deoarece cei vechi
înțelegeau prin membrum nu numai brațele și picioarele, ci și inima, limba etc. De asemenea prin
rumpere nu trebuie să înțelegem numai a smulge sau a amputa, cum se spune uneori, ci a vătăma.
Deci cazul nostru cuprinde nu numai infracțiunile care implică o amputare sau o smulgere ca tăierea
urechii, smulgerea unui ochi din orbită, ci și alte infracțiuni grave ca: bătaia grava cu un băț;
înjunghierea; biciuirea.
QUASICONTRACTELE. OB LIGAȚIILE DELICTUALE . QUASIDELICTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 115 Prin urmare pentru acest caz XII T. prevedea să se aplice talionul dacă părțile nu ar fi căzut la
învoială. Avem deci o urmă din organizarea gentilică: legea talionului cu corectivul său, sistemul
compoziției voluntare.
OS FRACTUM :
XII T. prevedea că se v a plăti o amendă de 300 de ași, dacă cineva frânge unui om liber un os cu
mâna sau cu bastonul. Dacă victima este un sclav, amenda va fi de 150 de ași.
Rănirea unui sclav nu numai că era pedepsită mai ușor decât aceea a unui om liber, dar suma de
bani nu e ra încasată de sclav ci de stăpânul lui. Rănirea omului liber era considerată ca vătămarea
unei persoane, pe când rănirea unui sclav era considerată ca vătămarea unui bun.
În cazul precedent (membrum ruptum) legea nu fixase o amandă, ci a lăsat la înțelege rea părților
fixarea despăgubirii, iar dacă nu se înțelegeau să se aplice talionul. În cazul acesta (os fractum) chiar
legea a fixat cuantumul amenzii.
Rațiunea acestei distincții rezidă în faptul că în caz de membrum ruptum, dat fiind că rănile sunt
foarte variate legea ar fi trebuit să distingă cu minuțiozitate o enormă varietate de leziuni (vătămări)
fixând pentru fiecare o amendă anumită.
În cazul lui os fractum legea a fixat o anumită amendă nu pentru că această infracțiune ar fi fost mai
ușoară, ci pe ntru că leziunea era ușor de constatat și nu prezenta nuanța variate.
INIURIA (în sens special):
XII T. prevedea o amendă de 25 de ași pentru cazul de iniuria, fără să facă distincție, ca în cazul
precedent, dacă delincventul era bogat sau sărac, pedeapsa era aceeași.
După cum membrum ruptum nu se traduce prin membru rupt de asemenea prin iniuria nu se
înțelege insultă, ci o violență ușoară, faptul de ex. de a da cuiva o palmă. Iniuria din XII T. (în sens
restrâns) corespunde delictului de lovire simplă din vremea noastră (XII T.8.4: “dacă cineva a făcut
altuia o violență ușoară să fie o pedeapsă de 25 de ași”).
Autorii mai vechi credeau însă că XII T. pedepsea cu moartea insultele verbale sau scrise deoarece
acesta este sensul pe care Cicero îl dă expresiil or occentare (a insulta) și carmen condere (a face
scrieri defăimătoare), expresii aflate în textul celor XII T. Astăzi se admite că Cicero s -a înșelat iar prin
occentare se înțelege a vrăji iar prin carmen condere a compune formule magice, acesta fiind se nsul
cuvintelor arătate în operele lui Plaut, adică în vechea limbă latină. Deci se dă pedeapsa cu moartea
celor ce făceau farmece pentru a pune în primejdie viața sau bunurile altuia.
3.DAMNUM INIURIA DATUM (paguba cauzată pe nedrept):
Legea Aquilia, un plebiscit din sec. V sau VI R.F., a edictat anumite sancțiuni pentru cazurile când
se aducea pagubă altuia.
Legea nu sancționează în mod general orice pagubă adusă altuia, ci prevedea trei ipoteze în trei
capitole separate:
Cap. I are de obiect uciderea un ui sclav sau a unui patruped (animal cu patru picioare) care trăiește
în turmă, precum boii, oile, caprele.
Cap. II se referă la un adstipulator (creditor accesor) care a făcut o acceptilatio (iertare de datorie) în
frauda creditorului principal.
Cap. III are de obiect rănirea unui sclav sau a unui animal care trăiește în turmă, și distrugerea sau
vătămarea oricărui obiect corporal.
Pentru ca delictul prevăzut în cap. I și III să fi avut loc era necesară îndeplinirea următoarelor
condiții:
1.Paguba să fi fo st făcută contra dreptului (iniuria). Dacă cineva omoară pe sclavul altuia fiind în
legitimă apărare, această condiție va lipsi.
2.Paguba trebuie să fie făcută corpore, adică printr -un act material și direct al delincventului asupra
obiectului. De ex. un a nimal paște pe marginea unei prăpăstii. Un trecător îl sperie și animalul sare în
prăpastie. În acest caz paguba nu este corpore. Ar fi corpore dacă trecătorul ar fi împins pe animal în
prăpastie. Tot la fel dacă i -ar fi pus la îndemână sclavului o băutură otrăvită fără să -l silească s -o bea.
3.Paguba trebuie să fie făcută corpori, adică delincventul să fi produs o leziune, o vătămare a
lucrului. De ex. un sclav a fost legat de stăpânul lui de un arbore. Un trecător îi taie legătura sclavul
fuge și deci stă pânul lui e păgubit. Totuși nu este aplicabilă legea Aquilia deoarece sclavul nu a suferit
nici o vătămare corporală.
4.Numai proprietarul lucrului este protejat prin acțiunea legii Aquilia.
Pretorul, în dreptul clasic, a mărit mult sfera de aplicare a leg ii Aquilia întrucât a admis existența
acestui delict chiar când nu sunt întrunite condițiile originare, adică când paguba nu a fost făcută
corpore sau corpori. De asemenea a extins acțiunea legii Aquilia la posesori și detentori.
DELICTE PRIVATE PRINCIPAL E NOI :
Am cercetat delictele vechiului drept care s -au menținut în epoca clasică cu modificările aduse de
pretor. Dar pretorul nu s -a mărginit să modifice regulile delictelor vechi. El a creat și delicte noi, adică a
sancționat și alte cazuri și alte fapt e care până atunci nu au fost pedepsite în mod special sau deloc.
Astfel sunt: rapina; metus; dolus malus.
QUASICONTRACTELE. OB LIGAȚIILE DELICTUALE . QUASIDELICTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 116 1.RAPINA (furt cu violență):
Pe la sfârșitul sec. VII R.F. pretorul a sancționat furtul cu violență (tâlhăria) fie de către bande
înarmate, fie mai târziu de o singură persoană.
Apariția acestui delict se explică prin faptul că în ultimul secol al republicii au avut loc câteva
războaie civile și revolte. Din cauza acestor tulburări cazurile de banditism deveniseră destul de
frecvente. Pentru a fi pede psite pagubele și furturile săvârșite ci violență, legislația pe atunci în vigoare
nu era suficientă. Legea Aquilia nu pedepsea destul de grav cazul pagubelor făcute de bande, nu de
indivizi izolați iar aplicarea pedepsei lui fur manifestus (hoțul prins în flagrant delict) necesita ca victima
să pună mâna pe delincvent, ceea ce nu era posibil în cazul furtului săvârșit în bandă.
Sancțiunea acestui delict era o sumă de bani egală cu împătritul prejudiciului suferit.
2.VIOLENȚA (metus=teama):
Violența (metus =teama) constituie nu numai un delict, dar și un viciu de consimțământ, după cum
am văzut deja.
Amintesc că metus este teama pe care cineva o inspiră cuiva pentru a -l determina a face un act. De
ex. îți promit o sumă de bani prin stipulație că mă ameninți cu moartea. Multă vreme acest delict nu a
fost sancționat pentru că actele fiind încheiate în prezența martorilor sau a magistratului violența era
greu de realizat.
La finele republicii, dat fiind tulburările prin care trecea statul, precum și apariția con tractelor
neformale, astfel de cazuri au devenit frecvente. În special mulți fuseseră constrânși să cedeze
bunurile lor în vremea dictaturii lui Sulla, fiind amenințați că în cazul contrar vor fi denunțați dictatorului.
Iată motivele care au dus la crearea acestui delict, sancționat puțin în urma morți lui Sulla, în special
printr -o acțiune metus (acțiune de teamă) prin care victima cere împătritul prejudiciului (pagubei)
suferit. Această acțiune prezintă un interes deosebit deoarece datorită ei se putea ob ține, în mod
indirect, anularea chiar a actului încheiat cu violență.
Într-adevăr actio metus era arbitrală, ceea ce însemna că judecătorul nu condamna la împătrit decât
dacă pârâtul nu îndeplinise prestația la care o arbitrase el (judecătorul) în prealabi l.
În practică pârâtul prefera unei condamnări la împătrit să retransfere proprietatea lucrului înstrăinat
de teamă sau să remită o datorie, adică să desființeze datoria luată de teamă de reclamant.
Un alt caracter al actio metus era de a fi in rem scripta (redactată relativ la un lucru). Aceasta
însemnă că putea fi intentată nu numai contra delincventului, dar contra oricărei persoane care ar fi voit
să se folosească de actul încheiat prin violență. Formula acestei acțiuni nu cuprindea numele pârâtului.
3.DOLUS MALUS :
Dolus malus este definit astfel de Sevius la Ulpian: “Sevius definește dolul rău o manoperă
întrebuințată pentru a înșela pe cineva când pare a se face un lucru și în realitate se face altul. Însă
Labeo crede că poți înșela pe un altul fără d isimulare; după cum se poate fără rea credință să faci un
lucru și altul să pari a face ; cum se întâmplă cu aceia care, prin disimulare de acest fel, păstrează și
ocrotesc bunurile lor sau pe acelea ale altuia. Iată pentru ce el definește dolul [în sensul că] este orice
fel de șiretenie, de înșelăciune, de manoperă întrebuințată pentru a înșela, a păcăli, a escroca pe altul.
Definiția lui Labeo este justă”.
Dolul nu a fost sancționat decât pe la sfârșitul republicii. În epoca veche avem totuși un caz de do l
pedepsit de lege, cazul legii Plaetoria cu privire la înșelarea minorului de 25 de ani. Dar acesta este un
caz excepțional.
În dreptul vechi, în principiu, nu era pedepsit cel care prin înșelăciune (prin manopere frauduloase)
determina pe altul a face un contract deoarece actele fiind rare și încheindu -se cu o rudă sau cu un
cunoscut, astfel de cazuri erau rare dacă nu excluse în practică. Pe de altă parte actele erau publice
adică făcute în prezența martorilor sau a magistratului. Odată cu dezvoltarea co merțului actele au
devenit mai dese, ele nu se mai fac cu o rudă sau cu un prieten, ci adeseori cu persoane cu totul
străine.
Este adevărat că în contractele de bună credință, acest pericol nu există deoarece judecătorul
trebuie să aprecieze obligația părț ilor potrivit cu buna lor credință.
Pericolul de a fi înșelat exista însă cu privire la actele juridice, altele decât contractele, și cu privire la
contractele de drept strict.
Cicero ne relatează întâmplarea unui cavaler roman care se dusese la Siracusa, oraș din Sicilia, ca
să-și petreacă vacanțele. În Siracusa cavalerul roman spusese la toată lumea că vrea să -și cumpere o
vilă cu grădină în care să vină să se odihnească și să -și invite prietenii. Un bancher i -a spus că vila sa
așezată la țărmul mării nu este de vânzare dar că -l invită a doua zi să petreacă acolo. A doua zi, pe
când cavalerul se găsea la bancher, partea din mare pe țărmul căreia se găsea vila era acoperită de
bărci. Pescarii aruncau peștele la picioarele bancherului. Cavalerul stăruie pe l ângă bancher să -i vândă
lui vila și o obține pe un preț ridicat. A treia zi cavalerul își invită prietenii la vilă. De data aceasta nu se
mai vede nici un pescar. Mirat cavalerul întreabă dacă nu cumva e o serbare a pescarilor de nu se
vede nici un pescar. I se răspunde că în locul acela nu se găsește nici urmă de pește. Cicero spune că
contractul a rămas bun și cavalerul nu a avut ce face deoarece prietenul său (al lui Cicero) Aquilius
Gallus nu sancționase încă dolul (Cicero: “căci Aquilius, colegul și pr ietenul său, nu propusese încă
formule relative la dol”), nu crease încă acțiunea de dol, principala sancțiune a dolului.
QUASICONTRACTELE. OB LIGAȚIILE DELICTUALE . QUASIDELICTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 117 Acțiunea de dolo malo (de dol rău) are următoarele caractere:
a).este subsidiară, adică este acordată numai în lipsa altei căi prin ca re victima putea să se apere;
b).este acordată cognita causa, după cercetarea faptelor de către magistrat;
c).este la simplu, ceea ce înseamnă că are ca obiect numai prejudiciul (paguba) suferită;
d).este anuală, ceea ce înseamnă că se poate intenta numai timp de un an;
e).este infamantă și din cauza acestei grave sancțiuni este subsidiară și admisă numai cognita
causa;
f).este arbitrară și ca atare pârâtul poate evita condamnarea executând invitația judecătorului;
g).este redactată in personam ceea ce înse amnă că nu poate fi intentată decât contra autorului
dolului nu și contra acelora are au profitat de pe urma dolului. Prin urmare poate fi intentată contra
părții contractante numai dacă ea este autoarea manoperelor frauduloase nu dacă aceste manopere
au fost săvârșite de altă persoană și partea a profitat numai, întrucât prin acele manopere s -a ajuns la
încheierea contractului.
Pe la sfârșitul epocii clasice, acțiunea de dol pierde într -o anumită măsură caracterele sale de
acțiune penală.
4.FRAUS CREDITOR UM:
Fraus creditorum este paguba făcută de debitorul care pentru a -și crea sau mări insolvabilitatea a
înstrăinat bunurile sale astfel ca creditorii să nu mai poată avea posibilitatea de a -și realiza creanțele.
Iată pentru ce a intervenit pretorul care a s ancționat aceste delicte printr -o restitutio in integrum ob
fraudem creditorum (repunere în situația anterioară din cauza pagubei creditorilor) și printr -un interdict
fraudator.
Restitutio in integrum (sau in integrum restitutio) avea drept efect ca emptor banorum (cumpărătorul
bunurilor) să poată exercita acțiunile debitorului ca și când actul intervenit între terți și debitor n -ar fi
existat.
Interdictul fraudator creat posterior lui restitutio in integrum era destinat să se aplice acolo unde
restitutio n u era aplicabilă. Într -adevăr restitutio necesita un act juridic încheiat între debitor și părți,
neputându -se aplica deci când debitorul și -a micșorat patrimoniul printr -un fapt sau o abținere.
ACȚIUNEA PAULIANĂ :
Pretorul sancționează delictul și printr -o acțiune in factum care a fost mai târziu denumită pauliană.
Termenul de acțiune pauliană dat acestei acțiuni a fost conservat și în dreptul modern. Subliniem însă
că această denumire nu e romană ci a fost dată de un autor grec care a trăit după Iustinian și care a
introdus această denumire în locul termenului de acțiune in factum într -un text care aparține lui Paul
(singurul text unde se găsește denumirea de acțiune pauliană, D.22.1.38.4: “și cu privire la acțiunea
Fabiană și pauliană, prin care sunt revoc ate ceea ce s -a înstrăinat în paguba creditorilor, și fructele
sunt restituite…”).
Acțiunea pauliană are scopul ca să dea posibilitatea creditorilor de a revoca actele încheiate de
debitor în paguba drepturilor lor. Această acțiune nu era intentată de fiec are creditor în parte, ci de
curator bonorum. Curator bonorum este acea persoană însărcinată de creditori de a vinde bunurile
debitorului potrivit regulilor lui distractio bonorum.
Condițiile de exercițiu ale acțiunii pauliene :
1.Trebuie ca debitorul să fi suferit o sărăcire. Această sărăcire se poate să fi fost produsă fie printr –
un act de înstrăinare (vânzare, donație), fie printr -o abținere de ex. debitorul neintentând o acțiune în
termenul stabilit, acțiunea s -a prescris.
2.Debitoul trebuie să fi fost c onscius fraudis (conștient de pagubă), adică să fi creat sau mărit
insolvabilitatea sa în mod voluntar (cu voință).
3.Terțul cu care debitorul a încheiat actul păgubitor creditorilor trebuie să fie conscius fraudis, adică
să știe că debitorul este insolvab il și că deci actul păgubește pe creditori. Această condiție nu se cere
din partea oricărui terț achizitor. Se face distincție între actele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit.
Numai când suntem în prezența unui act cu titlu oneros (când primim ceva î n schimb) se cere ca terțul
să fi fost conscius fraudis. Când e vorba de un act cu titlu gratuit nu are importanță faptul că terțul
achizitor este de bună credință sau de rea credință. Actul va fi în orice caz revocat.
4.Ultima condiție constă în faptul ur mător: se cere ca actul să fi cauzat o pagubă creditorilor. Pentru
realizarea acestei condiții este suficient ca să se dovedească că debitorul nu -și poate plăti creditorii.
14.5. QUASIDELICTELE .
Obligațiile cvasi -delictuale sunt acelea care se nasc din f apte nepermise care fapte totuși nu sunt
delicte.
1.LUAREA DE MITĂ :
Fapta judecătorului care și -a călcat obligațiile funcției sale, de ex. a pronunțat o sentință greșită sau
nu s-a prezentat la termenul hotărât pentru a judeca. Nu are importanță reaua sau buna credință de ex.
a dat o sentință greșită pentru că a fost mituit sau din neglijență.
Judecătorul în toate cazurile va fi condamnat la o sumă de bani egală cu paguba suferită pentru că
prin fapta sa procesul reclamantului a devenit al său (litem suam facit = a făcut procesul al său).
QUASICONTRACTELE. OB LIGAȚIILE DELICTUALE . QUASIDELICTELE
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 118 Judecătorul care a luat mită era pedepsit cu moartea de XII T.
Pretorul fără a face distincție între reaua sau buna credință a judecătorului a schimbat în practică
pedeapsa legii decemvirale înlocuind -o cu o amendă în prof itul reclamantului, adică cu o sumă de bani
egală cu prejudiciul (paguba) cauzată prin pierderea procesului.
Este bine de observat că un fapt grav ca luarea de mită, pedepsit cu moartea în vechiul drept, în
epoca clasică nu e considerat nici măcar ca delic t ci ca cvasi -delict, ceea ce dădea naștere unei acțiuni
în repararea prejudiciului.
Explicația rezidă în faptul că pe de o parte corupția fiind în floare Roma în păturile superioare ale
clasei dominante, pe de altă parte judecătorii făcând parte din clasa dominantă, aceștia au căutat să se
pună la adăpost de consecințele luării de mită în vederea pronunțării unei sentințe.
2.VĂRSAREA SAU ARUNCAREA UNUI LUCRU :
Când s -a vărsat sau s -a aruncat din apartamentul cuiva un lucru care a cauzat pagubă altuia, răni nd
sau ucigând animalul sau sclavul altuia, distrugând sau vătămând lucrul altuia. În acest caz proprietarul
lucrului vătămat are o acțiune pentru a cere îndoitul pagubei cauzate, acțiune in duplum (acțiune la
dublu). Dacă a fost rănit sau ucis un om liber , sancțiunea este mai severă.
Vedem deci că și aici poziția sclavului e diferită de aceea a omului liber. Rănirea sau uciderea
sclavului se pedepsește mai ușor decât aceea a omului liber iar suma de bani nu o încasează sclavul,
în caz de rănire, ci proprie tarul sclavului. Sclavul este deci tratat ca orice alt obiect.
Acțiunile care sancționează aceste fapte sunt diferite aspecte ale acțiunii de effusis et deiectis
(relativă la lucrurile vărsate și aruncate). Acțiunea se dă contra persoanei care locuiește a partamentul
din care s -a vărsat sau aruncat un lucru fără să se cerceteze dacă ea este cea care a cauzat paguba.
Prin urmare este răspunzător cel care locuiește apartamentul independent dacă el sau altă persoană
este vinovat.
În Roma imperială și de la sfâ rșitul republicii, din cauza crizei de locuințe, locuințele erau foarte
scumpe și indivizii se îngrămădeau într -un spațiu restrâns. Din aceste locuințe, mai ales de la etaje, se
aruncau în stradă murdării care cădeau în capul pietonilor.
3.ATÂRNAREA OBIEC TELOR :
Când în exteriorul apartamentului cuiva sunt atârnate obiecte care ar putea cădea pe stradă astfel
ca să cauzeze un prejudiciu să dă primului venit o acțiune contra aceluia care locuiește apartamentul
indiferent dacă el sau altă persoană este vinova tă. Acțiunea se numește actio de positis et suspensis
(relativă la lucrurile puse și suspendate) și are ca obiect plata unei amenzi.
4.FURTUM SAU DAMNUM INIURIA DATUM :
Când s -a comis un furtum sau un damnum iniuria datum de o persoană aflată în serviciul
corăbierilor, a hangiilor și a proprietarilor de grajduri se dă o acțiune acestora din urmă pentru a obține
o sumă de bani.
14.6. REZUMAT .
Quasi -contractul poate fi definit ca un fapt voluntar și licit (permis) căruia i se recunoaște calitatea de
a produ ce anumite efecte juridice. În dreptul lui Iustinian sunt identificate 5 astfel de quasicontracte,
anume gestiunea (administrarea) tutorelui pentru pupil, acceptarea unei succesiuni, plata lucrului
nedatorat (condictio indebiti), gestiunea de afaceri (nego tiorum gestio) și indiviziunea.
Delictele sunt fapte dăunătoare intereselor clasei dominante și pedepsite prin dispoziții juridice ale
statului. Acestea erau împărțite în două categorii – delicte publice (acelea care lezau interesele statului)
și delictele private (lezau numai interesele individului).
Principalele delicte private vechi erau furtul (cu formele sale, furtum manifestum și furtum nec
manifestum), iniuria (cu formele sale, os fractum și membrum ruptum) și damnum iniuria datum
(paguba cauzată pe nedrept).
Delictele private noi erau rapina (furtul cu violență), violența (metus însemnând teamă), dolus malus
și fraus creditorum.
Obligațiile cvasi -delictuale sunt acelea care se nasc din fapte nepermise care fapte totuși nu sunt
delicte.
Acestea erau l uarea de mită, vărsarea sau aruncarea unui lucru, atârnarea unui lucru și furtum sau
damnum iniuria datum comise de o persoană aflată în serviciul corăbierilor, a hangiilor și a
proprietarilor de grajduri.
14.7. TEST DE E VALUA RE.
1. care sunt efectele ge stiunii de afaceri ?
2. care sunt faptele incriminate de legea Aquilia ?
3. care sunt caractere le acțiunii de dolo m alo (de dol rău) ?
DREPT ROMAN. TEORIA OBLIGAȚIILOR 119 – BIBLIOGRAFIE –
Aulus Gellius, Nopțile atice (traducere: D. Popescu, introducere și note: I. Fischer),
Editura Academie i R.S.R., București, 1965.
I. Calenderu, Studiu asupra legei celor XII Tabule (extras din Analele Academiei
Române, seria II, t. X), Tipografia Academiei Române, 1888.
I. C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman , Editura Car tea Românească,
București , 1927 .
***Corpus Juris Civili s (ed. A. Kriegel, M. Kriegel), Lipsiae, pars prior (impressio
septima, 1856), pars altera (impressio nona, 1861), pars tertia (impressio nona,
1861).
G. A. Cuza, Organizația judiciară extraordinară în imperiul roman (noil e teorii în
materie) , Tiparul „Albina Românească” S.A., Iași, 1936.
G. Danielopolu, Explicațiunea Instituțiunilor lui Iustinian , vol. I, a doua edițiune,
Tipografia Statului, Bucuresci, 1911.
G. Dimitrescu, G. Dumitriu, G. G. Constandaky, V. Al. George scu, Texte de drept
roman , Tipografia Cărților Bisericești, București, 1943.
Gaius, Instituțiunile [dreptului privat roman] (traducere, studiu introductiv, note și
adnotări de Aurel N. Popescu), Editura Academiei R.S.R., București, 1982.
G. F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, deuxième édition , Arthur Rousseau
Éditeur, Paris, 1898.
G. F. Girard, Textes de droit romain , cinquième édition, Arthur Rousseau Éditeur,
Paris, 1923.
E. Gómez Royo (coordonator), Manual de Casos Prácticos de Derecho Romano ,
Editorial: T irant lo Blanch, Valencia, 2010 .
C. Hamangiu, M. G. Nicolau, Dreptul roman , vol. I, Editura Librăriei Socec & Co.,
București, 1930.
V. Hanga, Principiile dreptului privat roman , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1989.
V. Hanga, Vladimi r; M. D. Bocșan, Curs de drept privat roman , ediția a II -a, Editura
Universul Juridic, București, 2006.
***Instituțiile lui Iustinian (text latin și traducere în limba română, cu note și studiu
introductiv de Vladimir Hanga), Editura Lumina Lex, Bucureșt i, 2000.
M. V. Jakotă, Drept roman , Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992 .
S. G. Longinescu, Elemente de drept roman , vol. I -II, Tipografia Soc. Anonime
„Curierul Judiciar”, București, 1926 -1929.
P. Malaurie, Antologia gândirii juridice (traducere d e Doina Jela -Despois), Editura
Humanitas, București, 1997.
E. Molcuț, Drept privat roman , Editura Universul Juridic, București, 2007 .
E. Molcuț, D: Oancea, Drept roman , Casa de editură și presă „Șansa”, București,
1995.
C. Murzea, Drept roman , Editura C.H. Beck, București, 2003 .
C. Murzea, S.-D. Șchiopu, A. Bianov, Crestomație de texte juridice latine , Editura
Romprint, Brașov, 2006.
I. S. Pereterskii, Digestele lui Iustinian (traducere de Y. Eminescu), Editura Științifică,
București, 1958.
T. Sâmbrian, Principii, instituții și texte celebre în dreptul roman , Casa de editură și
presă „Șansa”, București, 1994.
C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman (retipărire după „Edițiunea a III -a
revăzută și adăogită”, București, 1931), Editura Universu l Juridic, București, 2009 .
C. S. Tomulescu, Manual de drept privat roman , Tipografia și Litografia Ministerului
Învățămîntului, București, 1956.
Vinitor: Droit Romain, logiciel multimédia d'apprentissage et d'auto -évaluation ,
seconde édition, Liège, 2 000.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drept Roman. Teoria Obligaţiilor [615312] (ID: 615312)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.