Drept Roman Posesiunea

Introducere

Ulpian definește dreptul ca fiind iuris praecepta sunt haec, honeste vivere,vivere, neminem laedere, suum juscuique tribuere. Definiția a fost preluată de la filosofii stoici greci sau mai de grabă, a fost emisă sub infuența lor. Definiția reflectă o mentalitate înaintată și o morală ridicatăpentru societatea acelor vremuri. Cu toate acestea, romanii au făcut distincție clară între drept și morală. Acest lucru rezultă dintr-o frază a jurisconsultului Paul: non omne quod licet honestum sit.

O altă definiție dată dreptului se pare că aparține lui Celsus, citat de Ulpian, prin care lasă a se înțelege că romanii considerau dreptul mai mult o artă, devreme ce defineau dreptul arta binelui și a echității jus est ars boni et aequi .

Pentru romani, respectul față de zei este respectul lui fas, în schimb respectul îndatoririlor față de stat este respectul lui ius. Din această cauză expresia ius (drept), o serie de juristi sunt de părere că își găsește sorgintea în expresia latină iubere (a porunci). Cu toate acestea, ius nu însemna la vremea respectivă totalitatea regementărilor stabilite prin legi.

Un lucru este sigur, secretul vitalității dreptului roman nu a fost o întâmplare accidentală a istoriei. Vitalitatea de care vorbim rezultă din capacitatea adaptivă, modulatoare, de reglementare a relațiilor sociale și economice din perioada de atunci și din perioadele care au urmat, cu valabilitate până în zilele noastre în care ideea de dreptate se îmbină armonios cu aceea de echitate și eficiență.

Lucrarea de față, structurată în 4 caăitple și nenumărate secțiuni își propune să sublinieze importanța și utilitatea cunoșterii anumiror instituții din dreptul roman, instituții pe care astăzi le întâlnim și noi în dreptul nostru românesc, bineînțeles modificate.

Capitolul I intitulat Istoria Romei cuprinde 5 subcapitole în care sunt prezentate cronologic și sintetic etapele prin care a trecut dreptul roman de-a lungul istoriei. Perioadele despre care am vorbit au caracter convențional fiind stabilite târziu de către juriști și de istorici.

În epoca veche la Roma cei mai importanți jurisconsulți erau pontifii, interpretarea și aplicarea dreptului fiind apanajul lor exclusiv. Pe lângă rolul decisiv în elaborarea practicii judiciare, pontifii au deținut și un rol novator în fundamentarea unor instituții juridice noi. Către sfârșitul secolului al III-lea î. Hr., rolul pontifilor începe să dispară fiind preluat treptat de cercetătorii și jurisconsuții laici (pretori). Cu toate acestea, romanii nu renunță imediat la legătura lor cu zeii individuali și colectivi păstrând sentimentul profund al sacrului, chestiunile de natură religioasă aflându-se pe mai departe sub influența pontifilor.

Capitolul II l-am numit Familia în dreptul roman. Familia romană ar putea fi definită ca totalitatea indivizilor aflați sub puterea unui singur cap de familie (pater familias). Cine se află în legătură directă cu pater familias face parte din familie fiind supus puterii acestuia.

Cu începere din perioada Imperiului, s-au adus importante modificări puterii părintești mai ales sub domnia împăraților creștini când s-a reușit atenuarea anumitor prerogative și au fost desființate definitiv cele lipsite de umanitate. Cu toate acestea, puterea părintească nu dispare definitiv, și în perioada feudală se constată elemente adânc înrădăcinate în conștiința familiilor cu privire la puterea părintească.

Cel de-al III capitol, Despre proprietate constituie o prezentare a diferitelor probleme legate de acestă instituție .

Potrivit cu regulile din dreptul roman, modurile de dobândire ale proprietății asupra lucrurilor res mancipi sunt considerate de drept civil, în schimb modurile de dobândire ale proprietății asupra lucrurilor nec mancipi sunt considerate de drept natural sau de dreptul ginților. Intră în această ultimă categorie: traditio, specificatio, ocupatio, accesio, dobândirea

fructelor, confusio.

Mai târziu când lucrurile nec mancipi au devenit susceptibile de proprietate quiritară, toate celelalte moduri s-au aplicat atât la res mancipi cât și la nec mancipi.

Posesiunea face obiectul capitolului IV. Acesta conține 8 subcapitole, unde sunt tratate diferite aspecte ale acestei probleme.

Stăpânirea terenurilor din ager publicus de către cetățenii romani a fost desemnată prin expresia possessio. Analizată din punct de vedere al componenței, expresia posesiune este formată din două cuvinte: pot care înseamnă putere și sesio care simbolizează a se așeza, ședere.

Începând din dreptul roman până astăzi posesiunea este distinctă de proprietate. Este o stare de fapt ocrotită de drept care produce efecte juridice. Actul material de a stăpâni un bun de către o persoană este o stare de fapt, dar prin consecințe pe care posesiunea le generează apare ca o stare de drept fiind ocrotită de lege.

De regulă, proprietarul este și posesorul lucrului pe care îl deține, exercitarea dreptului de proprietate implică și acte de posesiune. Așadar posesiunea însoțește proprietatea dar uneori poate fi desprinsă de proprietate, caz în care posesia nu se exercită de către proprietar ci de alte persoane.

La origine, posesiunea se numea usus fiind legată de exploatarea pământurilor.

Multe instituții juridice create de dreptul roman ulterior au avut modificări însemnate, la unele s-au alăturat de-a lungul vremii idei și reguli necunoscute romanilor, iar altele au dobândit interpretări noi diferite de cele dinainte însă spiritul dreptului roman continuă să dăinuie și astăzi.

Prin intermediul dreptului roman a fost creat limbajul juridic și categoriile juridice ale dreptului comun universal. Într-adevăr, romanii au fost poporul cu înclinație deosebită pentru ars boni et aequi punând pe primul plan supremația legii (dura lex sed lex), fără ca respectul și vitalitatea ei să poată fi contestate

Capitolul I Istoria Romei

Scurt istoric

Istoria multiseculară a unui petic de pământ de câteva hectare a devenit caput mundi, capitala lumii pentru mai multe secole ale Antichității și care a lăsat posterității un tezaur de instituții juridice ce constituie fundamentul legislațiilor moderne, continuă să fascineze și astăzi, grație urmelor trainicecare vădesc măreția unei civilizații demult apuse.

O incursiune în vremurile îndepărtate ale peninsulei italice nu este nici ușoară și nicilipsită de riscuri, de aceea vom recurge la legendă, care știe să stabilească originea tuturor lucrurilor, cum s-a exprimat deosebit de plastic Theodor Mommsen în monumentala sa Istorie Romană, în patru volume, publicată între anii 1854-1885, neegalată nici ea până astăzi.

Odată cu evoluția vieții materiale și spirituale, instituțiile juridice au dobândit o puternică identitate proprie fiind delimitate tot mai clar de alte instituții sociale. De-a lungul a mai multor generații, în sânul ideologiei romane ideile juridice încep să ocupe un loc de frunte, dreptul devine la un moment dat principala îndeletnicire a pontifilor, iar după o perioadă rolul lor este preluat de jurițtii laici.

Pentru o mai bună cunoaștere a instituțiilor juridice romane și a izvoarelor acestora, este necesar să amintim cronologic și sintetic etapele prin care a trecut dreptul roman de-a lungul istoriei. Perioadele de care vorbim au caracter convențional fiind stabilite târziu de către juriști și deistorici.

Perioada I – Cunoscută în istorie și sub denumirea de etapa regalității, include perioada de domnie a tuturor regilor romani. Începutul acestei etape se leagă de întemeierea Romei de către Romulus și încetează prin îndepărtarea ultimului rege care, potrivit tradiției, a fost Tarquinius Superbus înlăturat de pe tron prin conspirația lui Butus și Collatinus în anul 510 î. Hr .

Perioada a II-a – Este cunoscută sub denumirea de perioada republicană. Republica romană a debutat în istorie prin instaurarea unor noi forme de guvernământ a statului roman și a durat până la urcarea pe tron a împăratului Octavian August eveniment petrecut în anul 27 î. Hr.

Perioada a III-a – Respectând cronologia evenimentelor istorice care au urmat după regimul republican, următoarea perioadă este cea a Imperiului cu începere de la Octavian August încă cinci secole. Această perioadă se încheie odată cu moartea împăratului Iustinian (527-565 d. Hr).

În cele cinci secole de existență Imperiul roman parcurge două faze:

1. Principatul. Este prima perioadă a Imperiului și se întinde de la Octavian August până la Dioclețian (284 d. Hr). În aceast interval de timp, ca urmare a cuceririlor romane apar noi colonii și are loc romanizarea provinciilor cucerite. Factorii de putere se prezintă în această epocă sub forma unor adevărate compromisuri între vechea tradiție republicană și tentativa crescândă de putere a monarhului. Pe plan juridic, chiar dacă nu există uniformitate totală, dreptul roman se extinde asupra tuturor provinciilor aflate sub stăpânire romană.

2. Monarhia absolută. Este a doua fază a perioadei imperiale. Începe cu domnia împăratului Dioclețian și se termină la moartea împăratului Iustinian. În această perioadă sunt desființate treptat instituțiile republicane iar puterea absolută a împăratului se află în ascensiune din punct de vedere militar și juridic.

Limitele diviziunilor epocilor enunțate nu au nimic absolut, iar între cele două mari diviziuni, nu există deosebiri de esență ci de cronologie. În cele ce urmează, vom încerca o scurtă analiză a celei de a doua diviziuni cu incursiuni asupra principalelor momente istorice care au marcat dreptul.

1.2. Perioada I – Perioada Regalității

Cuprinde peste două secole și jumătate în care începuturile civilizației romane își găsesc sorgintea în legendara fondare a Romei. Dacă luăm ca reper epoca războaielor dintre greci și troieni, începuturile Romei apar undeva în perioada de sfârșit a Troiei. Oricum, originea Romei a devenit subiect propice pentru numeroase speculații chiar înainte ca orașul să dobândească importanța de mai târziu fiind create numeroase legende .

Istoria nu acceptă legendara fondare a Romei însă recunoaște că primul rege a fost Romulus. Cu Romulus începe perioada regalității și numărarea celor șapte regi care au stăpânit Cetatea eternă până la instaurarea Republicii.

La început, forma statală se reduce la cetatea Roma situată pe malul Tibrului și teritoriile învecinate. În acea perioadă, populația deși era formată în majoritate din băștinașii acelor ținuturi nu era omogenă. Dupa traditie, populația de care vorbim s-a constituit în urma fuziunii a trei triburi (tribus) zonale.

Tribul Rammes – sau Ramnenses de origine locală, posibil să fi fost cel mai puternic și să fi avut conducător pe Romulus. Certa este originea latină a acestui trib precum și așezarea sa pe muntele Palatin.

Tribul Tities – sau Titienses de origine sabină așezat pe muntele Esquilin.

Tribul Luceres – de origine etruscă, așezat pe muntele Caelius la nord de Tibru. Etruscii au fost un popor străvechi cu o limbă și o cultură prea puțin cunoscute astăzi, dar au avut influență importantă asupra multor instituții politice, religioase și juridice romane.

Romulus, rege-războinic, despre care se crede că Roma îi datorează o parte din instituțiile sale militate și politice, a fost înlocuit de Numai Pompilius un rege-preot care a organizat viața religioasă a comuntății stabilind cultul anumitor divinități și preoții lor (flamines, pontifices, salii și virginele vestale).

Sintetizând, se poate spune că în urmă cu opt secole de era noastră, este posibil ca locuitorii celor trei populații: latinii așezați în Latium, sabinii de pe malul stâng al Tibrului în munți și etruscii la nord de Tibru, să fi ridicat o cetate a cărei ziduri formau un pătrat Roma Quadrata și împreună cu așezările din jur au format cetatea celor șapte munți (septimontium).

Cu începere din perioada prestatală, structura socială a Romei era eterogenă etnic și din punct de vedere al statutului social. Tradiția ne arată că odată cu fondarea Romei societatea primitivă aflată în descompuneescompunere are la bază, cu preponderență, forma colectivă de proprietate asupra bunurilor (pământ, animale, unelte etc).

Organizarea socială a comunității romane arhaice se întemeiază pe modelul gintei cu drepturi depline asupra bunurilor proprietate colectivă. Solidaritatea de gintă, multă vreme a constituit forța cea mai puternică în cadrul familiilor domnitoare din cetate. Cu toate acestea, ginta nu a făcut parte niciodată din aparatul guvernamental deși avea influență covârșitoare în privința adoptării legilor și în domeniul religiei.

Alături de proprietatea colectivă, în paralel, începe să se dezvolte proprietatea familiară. Formă a proprietății colective restrânse, proprietatea familiară este germenele proprietății private de mai târziu.

După fondarea Romei, Romulus a împărțit pământul aflat la dispoziția comunității în mici loturi de circa o jumătate de hectar familiilor din cetate cu scopul cultivării și în vederea construcției de așezăminte stabile. Acest lot se numea heredium și prezenta caracterele proprietății gentilice cu următoarele particularități:

– era considerat de comunitate inalienabil, caracter deținut de însăși proprietatea gentilică fiind interzisă înstrăinarea herediumului în afara familiei, transmisiunea fiind permisa numai prin moștenire;

– era indivizibil, nefiind permis ca heredium-ul să fie împarțit. Mai târziu, prin Legea celor XII table se admite partajul doar pentru terenurile din aceasta categorie.

Inalienabilitatea și indivizibilitatea heredium-ului își găsesc dublă explicație: o primă explicație rezultă din lipsa altor mijloace de subzistență ale familiei. Așa se explică de ce pământul era considerat principala bogăție din cele mai vechi timpuri. Un al doilea argument este dat de caracterul sacru al unor categorii de bunuri deținute de populațiile vremurilor, din rândul cărora nu lipsesc imobilele, în special terenurile.

Cu toate restricțiile, lotul denumit heredium era insuficient pentru întreținerea familiei din cauza întinderii reduse (de regulă include gradina și casa de locuit) având în vedere că atunci familiile, în mare parte, erau compuse dintr-un număr însemnat de membrii.

Odată cu apariția germenilor autorității statale, forma de proprietate colectivă începe să intre în declin locul sau fiind luat de proprietatea particulară. Ca unitate sociala, ginta (gens) este înlocuită treptat cu unitatea de familie care, în opinia unor istorici, a fost întotdeauna „un stat miniatura în stat”.

Sâmburele statului roman îl reprezenta familia patriarhală romană a cărei structură se păstrează pe întreaga perioadă a regalității. Acaparând bogații în mod inegal, unele familii devin mai puternice economic și social decât altele făcând astfel loc diferenței de clasă.

Cu începere de la jumătatea secolului al VII-lea î. Hr., până la mijlocul secolului următor, fizionomia Romei se transformă în mod radical; au loc cuceriri de noi teritorii, populația este în creștere, iar viața economică și socială cunoaște înflorire. Paralel cu proprietatea colectivă se dezvoltă proprietatea privată sclavagistă sub forma proprietății mobiliare (animale, unelte, arme, sclavi) și imobiliare (terenuri și construcții).

De acum familia romană începe să dobândească noi valențe prin trecerea progresivă de la forme primitive bazate pe organizarea patriarhală la forme mai evoluate întemeiate pe legătura dintre bărbat și femeie consfințită prin norme de drept rezervate exclusiv cetățenilor romani.

Prin căsătorie bărbatul obține putere maritală asupra soției denumită iustum matrimonium și putere asupra copiilor rezultați din căsătorie, denumită patria potestas, iar puterea șefului familiei asupra sclavilor poată denumirea de dominica potestas .

În perioada regalității domnea regimul patriarhal, capul familiei fiind judecătorul și preotul familiei fără ca statul să intervină în viața privată. Puterea părintească este principalul criteriu după care se stabilește rudenia (agnatio) recunoscută de ius civile, fiind transmisă numai pe linie bărbătească.

Cu privire asupra rudelor agnate, din rândul lor fac parte doar acele persoane care descind din bărbați, având autor comun. Din vremuri străvechi, Roma n-a fost decât o asociere între capii de familie având calitatea de cetățeni romani. Interesele generale ale cetății erau conduse de către capii de familie denumiți patres și capii ginților (gentes).

Ginta devine uniune socială și politică. Mai multe ginți formau o curie, membrii ginții aveau dreptul de moștenire reciprocă până la cele mai îndepărtate grade.

În perioada regalității alături de pater familias întâlnim următoarea structură statală: regele (rex), senatul (senatus) și comițiile (comitia).

Regele este stăpânul statului și al supușilor săi așa cum stăpân deplin era șeful familiei în propria sa casă. Puterea regelui era viageră. La vremea respectivă, moștenitorii regelui nu aveau posibilitatea să invoce obținerea puterii dobândită prin moștenire de la autorul lor, noul rege urmând să fie ales.

Regele administrează și comandă membrii cetății fiind judecătorul suprem al supușilor săi, iar pe plan religios este reprezentantul suprem al religiei. În luarea deciziilor regele se sprijină pe consiliul bătrânilor denumit senatus, pe care îl consultă fără să fie obligat să-i urmeze sfatul.

Dintre funcțiile religioase ale regelui amintim menținerea pax deorum. Regele avea posibilitatea de a delega cele mai împovărătoare ceremonii religioase oficiatorilor speciali (flamines) aleși din familiile de patricieni bogați. Printre cele mai istovitoare funcții religioase se află vegherea focului veșnic al Vestei, obligații care nu aparțin regelui ci unui număr de șase fiice provenite din cele mai importante familii din cetate .

Focul veșnic al Vestei era considerat de sorginte divină fiind adorat, se aducea un adevărat cult inclusiv daruri considerate a fi pe placul zeilor. Cele șase fiice însărcinate cu paza focului veșnic își dedicau treizeci de ani din viață în vederea îndeplinirii acestei sarcini.

1.3 Perioada a II-a – Perioada Republicii

Regimul cunoscut în istorie sub denumirea de perioada republicană s-a instaurat treptat la Roma. Instaurarea perioadei republicane urmează după alungarea ultimului rege roman (în jurul anului 509 î. Hr) și durează până la urcarea pe tron a lui Octavian August în anul 27 î. Hr.

După modificarea formei de guvernământ, puterea regală a fost dezmembrată, iar viața socială a Romei a continuat să fie marcată de luptele interne dintre patricieni și plebei întreținute de regimul discriminatoriu impus plebelilor pe plan politic și economic.

La data dispariției Republicii, perimetrul statului roman este impresionant. Suprafața deținută de statul roman nu a fost atinsă până atunci de alte popoare. Pe bună dreptate, se spunea la vremea respectivă că Marea Mediterană a devenit un adevărat lac roman. Indiscutabil, vorbim despre o perioadă în care puterea romană merge spre apogeu, apoi a urmat regresul timp de câteva secole până la dispariția sa politică însă strălucita ei moștenire culturală și edilitară, și astăzi ne încântă sufletul și mintea .

Un fenomen economic cu înrâurire directă asupra dreptului, este apariția monedei la Roma. Până atunci schimbul comercial a fost realizat cu prin intermediul trocului. Empiric vorbind, prima monedă (aes rudes) consta în bucăți de bronz mai mult sau mai puțin informe, înlocuite treptat cu plăci din bronz având încrustate figurine de animale și de persoane (aes signatum). Prima monedă veritabilă, de formă rotundă, a fost asul libral din bronz care, teoretic cântărea o livră (libra) romană .

Apariția monedei a generat consecințe pozitive în toate domeniile dreptului chiar și în legătură cu dreptul de a dispune prin testament. Observația rezultă din conținutul Legii celor XII table ca o indicație a faptului că romanii la epoca respectivă au depășit stadiul economiei domestice .

Pentru statul roman, perioada Republicii marchează începutul separației autorităților religioase de autoritatea civilă. În ce privește evoluția socială și politică din această perioadă, amintim în primul rând începerea garantării efective a libertății persoanei; emanciparea plebei și egalizarea drepturilor acesteia cu ale patricienilor; extinderea teritorială prin cucerirea altor popoare.

1.3.1. Autoritatea civilă

În perioada Republicii, autoritatea civilă a fost încredințată marelui pontif denumit rex sacrorum. Ulterior a fost preluată de doi magistrați patricieni purtând denumirea de consuli aleși pe o perioadă de un an. Cei doi consuli aveau puteri identice, dacă unul din ei abuza de puterea sa celălalt putea să paralizeze inițiativa primului printr-o decizie contrară.

Intervenția este cunoscută sub denumirea de principiul intercesiunii. Puterea celor doi consuli era limitată, ea se rezumă doar la potestas și imperium. Prin potestas se înțelege puterea de administrație, în timp ce imperium se referă la puterea de comandă în împrejurări de război.

În jurul anului 319 î. Hr., au fost create instituții noi din care amintim censores cu atribuții în repartizarea cetățenilor pentru plata impozitelor. Ulterior, censores au primit și alte însărcinări în special cu privire asupra listelor în care erau înscriși senatorii și dreptul de a desemna cavalerii.

În anul 387 î. Hr., apare la Roma pretura și edilii curuli însărcinați cu organizarea piețelor și târgurilor. Începând cu această perioadă, statul roman se extinde prin noi cuceriri devenind stăpân pe întreaga Peninsulă italică. Romanizarea peninsulei italice prefigurează înființarea de noi colonii. La început, coloniile au avut caracter militar fiind împărțite cetățenilor romani participanți la luptă.

Apar noi localități cu administrație proprie denumite municipii iar expansiunea coloniilor atrage formarea de noi categorii sociale din rândul cărora se remarcă latinii și peregrinii.

Latini sunt popoarele din jurul Romei cu care romanii se aflau în relații apropiate însă ulterior au fost cuceriți de romani.

Peregrinii sunt persoanele străine care locuiesc la Roma sau în provinciile romane fără să beneficieze de drepturi politice sau de drepturi economice de care beneficiază cetățenii romani. Drept consecință, apare al doilea pretor, praetor peregrinus cu rolul de a soluționa procesele dintre străini. Pretorul inițial denumit pretor urbanus se ocupa de litigiile dintre cetățeni și probabil la început și de litigiile dintre cetățeni și străini.

În perioada Republicii se dezvoltă agricultura, meșteșugurile și comerțul în special cu gâne și sclavi. De acum se schimbă modul de viață al societății prin alterarea vieții de familie, are loc amplificarea moravurilor totodată apar moravuri noi preluate de la popoarele din jur cu care Roma avea legături.

Pe plan politic se intensifică lupta dintre patricieni și plebei, antagonisme între proletari și marii latifundiari privind repartiția pământului din ager publicus devine acută. Totodată asistăm acum la profunde transformării pe plan juridic legate în special de intensificarea relațiilor economice și sociale care impun înlocuirea treptată a dreptului cutumiar cu dreptul scris reprezentat mai cu seamă prin Legea celor XII table (Lex duodecim tabularum).

Multă vreme, din rândul magistraților au făcut parte numai patricieni justiția fiind apanajul lor în exclusivitate. Această împrejurare a creat nemulțumiri în rândul plebeilor. Sub presiunea plebeilor, în anul 462 î. Hr., Terentius Arsa propune formarea unei comisii cu scopul de a redacta legi scrise care să fie cunoscute de întreaga societate. Pe această cale s-a urmărit stoparea abuzurilor comise de reprezentanții patricienilor prin aplicarea dreptului nescris.

O perioadă patricienii s-au opus propunerii făcute însă după 8 ani de discuții și insistențe propunerea a fost acceptată. În vederea elaborării legii, au fost aleși din comițiile curiate un număr de 10 bărbați ( decemviri legibus scribundus), care sistematizează într-un număr de 10 table cele mai importante legi. În anul următor se mai adaugă două reguli noi formând în total douăsprezece de unde și denumirea de Legea celor XII table. În forma definitivă, legea a fost expusă în forum.

Originalul legii celor douăsprezece table nu s-a păstrat până în perioada modernă. Ceea ce se cunoaște despre această lege ne-a fost transmis prin fragmente sau prin comentariile juriștilor vremii.

În ultima parte a Republicii au loc reformele fraților Grachi, în baza cărora s-a dispus împroprietărirea proletarilor pe terenuri din ager publicus. Mai târziu, datorită eforturilor plebeilor pe plan politic, între plebei și patricieni încep să dispară diferențele de clasă.

Dintre principalele evenimente care au avut loc pe plan politic la Roma în perioada de sfârșit a Republicii amintim cele două triumvirate și lupta pentru putere.

Primul triumvirat aduce pe arena istoriei trei personalități marcante politic și militar: Caesar, Crasus și Pompei. Caesar îndepărtează pe Pompei și ajunge în fruntea statului. La rândul său este asasinat în 44 î. Hr. Al doilea triumvirat are ca reprezentanți pe Lepidus, Antonius și Octavianus.

În lupta navală de la Actium piere Antonius iar în zilele de 13, 14 și 15 august ale anului 29 î.Hr., Octavianus își serbează la Roma triumful ca unic stăpân. Momentul marchează trecerea către Imperiu și decăderea Republicii romane. După instaurarea la putere, Octavian August ia titulatura de imperator.

Magistratura

În perioada Republicii magistratura (magister-conducător), se împarte în două mari categorii: magistratura ordinară și magistratura extraordinară. Pentru ambele forme executarea obligațiilor de către magistrat nu este o slujbă ci o adevărată onoare, o cinste (honor). Toate funcțiile de magistrat erau la vremea respectivă onorifice și eligibile.

Alegerea magistraților avea loc pe o durată de un an cu excepția censorilor. Magistrații erau aleși de popor având atribuțiile laice, în schimb puterile consulilor încep să fie îngrădite.

La început, cei doi consuli (pretores sau judices) erau singurii magistrați eligibili cărora le revenea întreaga putere. Mai târziu, apar funcții eligibile noi prin care erau preluate anumite prerogative ale consulilor. Cei doi consuli rămân încontinuare cu rolul de magistrați superiori păstrând puterea civilă supremă (imperium majus).

Comițiile

În ce privește forma de organizare, statul roman a cunoscut transformări în conformitate cu dezvoltarea economică și cu modificările intervenite în structura socială. Organele de conducere ale statului au continuat să fie adunarea poporului cunoscută sub denumirea de comitia curiata. Ulterior, a fost create noi forme de conducere prin reformele care au avut loc, cu scopul de a rezolva anumite chestiuni de ordin social.

Comițiile curiate

Comunitatea romană avea trei feluri de adunări populare însă cele mai importante erau adunările comițiilor curiate. Dacă în perioada regală comițiile curiate erau repartizate în 30 de curii, iar cu începere din perioada republicană compoziția lor se schimbă atât sub aspect numeric dar și structural.

Treptat, comițiile curiate își pierd din importanța deținută în prima parte a perioadei regale, ajungând ca în perioada de sfârșit a Republicii membrii lor să fie înlocuiți prin trei auguri și treizeci de lictori care reprezentau curiile.

Comițiile centuriate

Comițiile centuriate continuă să fie convocate de magistrații superiori (consuli, pretori etc). Ele se adunau pe centurii așa cum s-a stabilit prin reforma lui Servius Tullius. Convocarea comițiilor centuriate avea loc în afara cetății pe câmpul lui Marte. Votarea se făcea pe centurii, fiecare centurie avea dreptul la un singur vot. Hotărârile comițiilor curiate devin legi (lex) și intrau în vigoare după aprobarea senatului (auctoritas patrum).

Comițiile tribute

Activitatea legislativă ajunge la un moment dat al istoriei romane să fie trecută la comitia tributa, afară de probleme privind declararea războiului sau cele cu privire la încheierea tratatelor de pace care rămân atributul exclusiv al comițiilor centuriate.

În comițiile tribute intră cetățenii romani, patricieni și plebei. Nu se cunoaște cu exactitate atribuțiile pe timp de pace deținute de comițiile tribute, istoricii sunt de părere că rolul acestor comiții ar fi de alegere a edililor curuli și a questorilor iar în materie judiciară aveau dreptul să judece delictele de o gravitate redusă.

Senatul

Senatul în perioada Republicii devine corp politic, mai întâi cu caracter consultativ apoi devine treptat unul din principalele organisme politice prin intermediul căruia proprietarii de sclavi își promovau interesele de clasă.

Dintre atribuțiile senatului în perioada republicană cele mai importante se referă la politica externă, declararea războiului sau a păcii. Totodată senatului îi revin atribuții privind administrația financiară și organizarea prin comisii de senatori a provinciilor cucerite; veghează la menținerea ordinii de stat, iar în cazuri deosebite poate însărcina pe consuli să facă uz de starea de asediu (senatusconsultum ultimum).

În privința membrilor senatului, dacă în perioada anterioară erau aleși de rege, acum sunt numiți de consuli afară de cei care au ocupat magistraturile curule care erau considerați de drept membrii în senat.

Trebuie să menționăm încă un amănunt important: în perioada Republicii sunt admiși în senat și plebeii.

1.4 Perioada a III-a – Perioada Imperiului

Uciderea lui Caius Iulius Caesar (44 î. Hr), nu a rezolvat criza politică a Romei așa cum nădăjduiseră ucigașii lui; de atunci nici Republica nu a mai dăinuit în istorie. Încă treisprezece ani de lupte interne aveau să urmeze între cei care se socoteau a fi succesorii dictatorului. În final, Octavian își oficiază situația concentrând treptat în mâinile sale toate puterile civile, militare și religoase .

De acum, din punct de vedere politic forma de stat republicană este depășită. Criza instituțiilor republicare se trădează prin alterarea întregului sistem electoral când magistraturile sunt ocupate de către demagogi și bogătași, iar cei cu condiție socială modestă devin masă de manevră ajungând să-și vândă voturile .

Peste două sute de mii de plebei își continuă viața parazitară prin „pâine și circ” oferite gratuit prin grija împăraților. Acest lumpenproletariat, foarte rar angajat în munca productivă, putea deveni periculos, atunci când grânarele Romei erau goale .

În secolul I î. Hr., doar într-o perioadă de șase decenii, dictatura personală a ajuns de trei ori să fie răsplata celor care, urmărind să o dobândească, nu au ezitat să folosească forța armată și să arunce societatea romană în războaie civile care au vlăguit Italia. Așa fiind, la sfârșitul secolului I î. Hr., apare firesc ca domnia epocii să fie marcată de aspirații de pace și de statornicie.

Conflictele social-politice din acele vremuri au determinat o adâncă modificare a psihologiei sociale prin care vechiul ideal roman al individului s-a atașat de o mentalitate nouă cu accent pe viața personală. Firește, o asemenea mentalitate nu a rămas fără urmări nici în domeniul dreptului.

Perioada Imperiului începe din secolul I î.Hr., și durează încă cinci secole. Teoretic, această perioadă se încheie la moartea împăratului Iustinian (527-565 d. Hr). După moartea împăratului Octavian August ( 14 d. Hr.), urmează la tronul imperiului împărații dinastiei iulio-claudiene (Tiberiu, Caligula, Claudiu și Nero), iar începând din anul 69 d. Hr., până la sfârșitul veacului urmează pe tron împărați ai dinastiei flaviene (Vespasian și cei doi fii ai săi Titus și Domițian).

Cu toate că sistemul de guvernare nu cunoaște modificări esențiale față de perioada lui Octavian August, ca formă concret istorică asistăm la o pendulare între tirania odioasă (Tiberiu, Caligula, Nero, Domițian) și monarhia tolerantă (Vespasian, Titus) însă, în toate situațiile puterea imperială se manifestă ca opresiune. Este suficient să amintim epoca romană sub Nero sau Domițian când afirmații îndrăznețe la adresa autorităților se plătesc cu viața. Despotismul lui Nero, cruzimea lui (își ucise cu sânge rece fratele și mama), precum și exhibiționismul ori desfrâul de care a dat dovadă, declanșează împotriva lui ura și indignarea Romei și a provinciilor.

Perioada de care vorbim, din punct de vedere istoric, se împarte două faze:

Prima fază a Imperiului este cunoscută sub denumirea de Principat reprezentând, din punct de vedere teoretic, o dualitate de putere împărțită între senat și împărat (imperator ). Această fază mai este cunoscută și sub numele de diarhie după care a urmat o altă fază pe care istoria o consemnează sub denumirea de monarhie absolută.

1.4.1 Principatul

Începând cu perioada de sfârșit a Republicii, administrația internă a Romei se află în criză, statul roman nu era înzestrat cu organe în măsură să rezolve problemele administrative și sociale din provincii și nici cu problemele de politică externă. Republica nu a creat un sistem administrativ provincial stabil, cu oameni de carieră în măsură să răspundă nevoilor locale și centralismului de guvernământ.

Din această cauză apare necesitatea unui nou spirit de conducere, după o formulă nouă, avansându-se tot mai mult ideea unui conducător unic, cu o largă autoritate, experiență și voință care să concentreze puterea în mâinile sale. Așa s-a născut ideea principatului, a unui stat condus de către „primul dintre cetățeni” având menirea să păstreze tradițiile Republicii. Apariția Principatului a adus în toate ramurile de activitate ale statului, o serie întreagă de inovații cu scopul de a înlocui așezămintele vechii Republici.

Dacă magistraturile republicane au avut drept scop păstrarea neștirbită a tradiției, o dată cu apariția Imperiului s-a căutat să se rupă cu acest tradiționalism în care se simțea un dușman neîmpăcat al spiritului de reforme. În vederea sprijinirii și consolidării acestor deziderate, sunt introduse reguli noi pe toate planurile vieții publice.

Pe plan judiciar, împărații acceptă obiceiul să judece anumite probleme de a căror soluționare depindea popularitatea și câteodată siguranța lor. În acest fel, chiar în primii ani ai Imperiului, jurisdicția Romei cunoaște o luptă continuă mai ales în ce privește vechile instituții care aplicau procedura judiciară extraordinară apărută în afară de regulile prescrise de ordo judiciorum.

Apare partajul factorilor de putere între principes și senat. În realitate cei doi factori de putere sunt un compromis între vechea putere republicană și tendința crescândă de putere a monarhului .

În perioada diarhiei, frontierele Imperiului se lărgesc prin noi cuceriri dar urmează și o lungă perioadă de pace (pax romana), cuprinsă între domniile lui Octavian August și Marcus Aurelius, înlesnind astfel romanizarea popoarelor supuse. Dreptul roman pătrunde acum în cele mai îndepărtate colonii .

După moartea împăratului Marcus Aurelius, istoria statului roman este marcată de profunde frămîntări interne și de îndelungate conflicte militare transformate în criză. Practic nici un sector al societății nu se poate sustrage efectelor crizei chiar dacă sunt părți ale Imperiului unde criza a cunoscut consecințe mai puțin nefaste față de altele .

În ce privește organizarea statală din perioada Principatului, puterea politică este exercitată de următoarele instituții: împăratul, senatul și magistrații. În realitate, puterea se concentrează tot mai mult în mâinile împăratului, iar vechile instituții, reprezentate prin senat și magistraturi, treptat își pierd prerogativele anterioare devenind paravanul în spatele căruia se camuflează monarhia .

1.4.1.1 Senatul

La începutul acestei perioade, senatul menține în opinia publică iluzia regimului republican, atribuțiile comițiilor au început să fie reduse dispărând mai întâi atribuțiile în materie judecătorească apoi cele în materie electorală. Dintre principalele prerogative ale senatului menționăm păstrarea tezaurului statului și administrarea provinciilor senatoriale precum și administrarea provinciilor care aparțin împăratului .

În realitate, decadența Romei începe o dată cu distrugerea principiului de autoritate pe care îl avea senatul. Din momentul în care împărații ignoră voința senatului desemnându-se succesori ai puterii, senatul primește o puternică lovitură în ce privește atribuțiile sale. Împăratul devine stăpânul absolut iar locuitorii Imperiului supușii săi. Membrii familiei imperiale sunt numiți „nobilissimi” iar tot ce îi înconjoară poartă denumirea de „sacru”.

Treptat, dar sigur se constituie o nobilime nouă din rândurile căreia fac parte noii îmbogățiți ai statului și marii proprietari de imobile care beneficiază de scutiri de corvezi și de rechiziții personale. La rândul ei, nobilimea din epocă primește titluri și onoruri fiind obligată să formeze în fiecare cetate un consortium dacă posedă 25 de pogoane de pământ și nu fac parte din administrație, armată sau din clasa senatorială. Bunurile lor sunt inviolabile consortium-ul le recuperează moștenirea dacă mor fără copii .

În vederea legiferării, senatul nu se prezenta decât ca o punte de legătură între comiții și împărat. Senatul era prezidat de consuli.

1.4.1.2 Magistratura

Deși instituția magistraturii a continuat să dăinuie, atribuțiile magistrațiilor, treptat, încep să fie preluate de împărat. Statul roman se transformă într-un mediu social, politic, economic și juridic nou prin creșterea puterii imperiale în dauna senatului. La circa un secol de la instaurarea imperiului, atribuțiile împăratului au evoluat în domeniul dreptului ajungându-se ca împăratul să fie considerat primul magistrat din societate.

Pe de altă parte, autoritatea împăratului s-a extins nu doar prin preluarea atribuțiilor deținute de vechea magistratură, dar și pe calea înființării unor funcții noi, necunoscute până atunci, a căror exercitare se făcea prin delegații (trimișii) împăratului. Totodată încep să apară funcționari noi având competență crescândă.

1.4.2 Monarhia absolută

Este cea de-a dea doua fază a perioadei Imperiului; începe cu împăratul Dioclețian și se sfârșește cu prăbușirea Imperiului Roman. În această perioadă crește puterea împăratului și sunt desființate instituțiile republicane care au fost păstrate până atunci.

Pe plan politic are loc descompunerea vechii democrații romane, trupele de mercenari ajung să reprezinte forța organizată și coerentă din Imperiu. La Roma, când pretorienii și legionarii au ajuns să pună împărați pe favoriții lor, ideea de dreptate este eclipsată, iar forța brutală începe să domine cu tot cortegiul de orori .

Împăratul este factorul principal de putere în această perioadă, considerându-se sacru. În ce privește senatul, o parte din atribuțiile deținute anterior sunt preluate de alte instituții ale statului mai cu seamă de împărat.

Începe decăderea Imperiului roman pe toate planurile.

Spre sfârșitul perioadei de care discutăm rolul creștinismului se află în ascensiune dând o gravă lovitură păgânismului, statul roman fiind afectat în vechile baze mistice. La început, creștinismul nu se află în legătură directă cu dreptul, religia nu se mai amestecă în afacerile juridice.

Fenomenul a existat numai în perioada în care creștinii au luptat împotriva persecuțiilor la care erau supuși. Când religia creștină triumfă în Europa, tinde să includă dreptul în conținutul său, mai marii vremii (autoritățile papale, regii, monarhii) justificându-și autoritatea prin voința divinității.

1.5. Opera legislativă a împăratului Iustinian

Din punct de vedere politic, evenimentul cel mai important al perioadei de sfârșit al Imperiului roman a avut loc în anul 395 d. Hr., prin împărțirea Imperiului în două părți: o parte, denumită Imperiul Roman de Răsărit având capitala la Constantinopol, și o altă parte cunoscută sub denumirea de Imperiul Roman de Apus a cărui capitală a fost mai întâi la Roma, apoi la Milano și în final la Ravena.

Istoria ne arată că împărțirea Imperiului Roman a fost rezultatul profundelor crize sociale și economice în care a intrat sistemul statal. Cu toate acestea, proprietarii de sclavi și în general clasa dominantă urmărind să păstreze vechile privilegii, a căutat să creeze o suprastructură adecvată care să corespundă acelor vremuri. Este unul din motivele pentru care a avut loc împărțirea Imperiului Roman.

Cele două Imperii au avut existență independentă, dezvoltarea fiecăruia urmând traiectorii diferite. Imperiul Roman de răsărit a păstrat o mai mare stabilitate economică și socială, primejdia popoarelor migratoare nu a produs urmări deosebite așa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman de apus. În schimb, Imperiul Roman de Apus a căzut sub loviturile barbarilor în anul 476 d. Hr., având ca ultim suveran pe Romulus Numai Augustulus.

Imperiul Roman de Răsărit s-a menținut chiar și după moartea împăratului Justinian, mai precis ultima relicvă a dispărut o dată cu căderea Constantinopolului sub dominație otomană în anul 1453. Pentru Imperiul Roman de răsărit, trebuie menționat noul spirit al creștinismului aflat în ascensiune. Introdus oficial de Constantin cel Mare, creștinismul devine ulterior religie de stat.

În considerarea celor menționate, izvoarele de drept se pot rezuma la unul singur: împăratul. Sursele de drept atât de numeroase în epocile anterioare, acum se pot rezuma la leges și ius. Cu toate acestea, influența creștinismului devine benefică deși imperfectă și asupra altor laturi ale vieții, dar cu reprercusiuni ulterioare adânci.

Este cazul prozeliților barbari din nord cu care Roma a avut o lungă perioadă de timp nenumărate ciocniri. Leges (lex) erau normele de conduită hotărâte de împărat. Ius include scrierile anterioare ale jurisconsulților cărora, prin bunăvoința împăratului, le-a fost acordată putere de lege. Deciziile împăratului au devenit foarte numeroase, multe se interferau cu scrierile jurisconsulților. De aceea, s-a simțit nevoia sistematizării legilor, a codificării.

Nevoia de sistematizare a legilor din perioada romană a fost resimțită de multă vreme, pe această cale s-au strâns la un loc operele marilor jurisconsulți în vederea utilizării lor practice precum și constituțiile imperiale. În acest context apar încercări de codificare și compilații în materia dreptului civil însă ele au prefațat viitoarea operă legislativă monumentală care avea să urmeze o dată cu venirea la putere a împăratului Iustinian.

Dintre codurile preiustiniene mai importante au fost: Codul Gregorian posibil să fi fost redactat de Gregorius, un practician al dreptului mai puțin cunoscut. Codul cuprinde o colecție cu caracter privat de constituții imperiale de prin secolul III d. Hr. Ulterior apare o nouă încercare de sistematizare a constituțiilor imperiale cu caracter privat al cărei autor

este Hermogenius. Lucrarea este cunoscută sub denumirea de Codul Hermogenian.

Mai târziu, apare o colecție oficială de constituții imperiale cunoscută sub denumirea de Codul Teodosian după numele împăratului Theodosiu al II-lea. Lucrarea a fost finalizată sub egida acestui împărat și a împăratului Valentinian al III-lea și include un număr de l6 cărți divizate în titluri iar titlurile sunt împărțite în legi și constituții așezate în ordine cronologică.

În afară de codurile menționate au existat compilații cuprinzând fragmente din operele jurisconsulților. Fragmenta Vaticana, este una din compliațiile la care ne referim având inserate texte de o deosebită importanță. Lucrarea este anterioară apariției Codului Teodosian. La fel se pune problema cu lucrarea Collatio Mosaicarum et Romanarum legum în care se află o colecție de legi romane și iudaice apărută prin secolul IV d. Hr. Legile romane ale barbarilor cuprind o colecție de legi apărută după perioada când barbarii au pătruns în Imperiul roman.

O dată cu pătrunderea barbarilor, consecințele pe plan juridic s-au resimțit prin faptul că barbarii trăiau după legea lor dar respectau în mare măsură legile romane. Se crează pe această cale osmoza dintre cele două categorii de reguli, legile romane fiind infuențate în aplicarea lor de regulile aplicabile barbarilor. În această perioadă a început să prindă contur și să se dezvolte principiul naționalității legilor.

Desigur, enumerarea nu reprezintă suma divisio a încercărilor de codificare ori a compliațiilor din perioada respectivă, însă numitorul lor comun sugerează prefațarea viitoarei opere legislative a împăratului Iustinian cunoscută sub denumirea de Corpus iuris civilis. Prin opera legislativă lăsată moștenire până în zilele noastre, Iustinian este împăratul cel mai celebru din întreaga istorie romană.

Analizată din perspectiva viitorului, opera împăratului Iustinian a avut importanță inestimabilă pe care nimeni nu o putea bănui la acea epocă.

Dintr-o altă perspectivă Corpus Iuris civilis marchează sfârșitul dreptului roman și începutul dreptului bizantin: crepusculul unei civilizații milenare și zorile noii civilizații la fel de strălucite.

Ajutat de juriști iluștri ai vremii, precum Tribonian, ministru al justiției și mare animator al acestei opere legislative,Teofil eminent profesor de drept la Constantinopol și Dorotei profesor la școala din Beirut, Iustinian a trecut la sistematizarea legislației vremii. Rezultatul a fost deosebit. Opera lui este chintesența gândirii juridice adunate de veacuri de jurisconsulții romani. Ea poartă amprenta vremurilor în care a fost creată și parfumul secolelor care vor urma.

Corpus Iuris Civilis se compune din patru părți: Instituțiile, Digesta (Pandectele), Codul și Novelele.

Instituțiile (Institutiones) – Sunt o operă elementară elaborată cu scop didactic, pentru uzul studențiilor (ad usum cupidae legum inventutis). Această materie este împărțită în patru părți (cărți) și titluri. În perioada medievală, titlurile au fost împărțite în paragrafe.

Lucrarea nu prezintă caracter de originalitate deși a fost redactată de doi mari juriști din echipa lui Iustinian (Dorotei și Teofil) sub îndrumarea directă a lui Tribonian. Conținutul lucrării este inspirat și adeseori copiat din lucrările jurisconsulților din perioadele anterioare.

Lucrarea a fost promulgată cu putere lege de Iustinian în anul 533 d. Hr. Sursa de inspirație a manualului o arată chiar împăratul cu prilejul salutului adresat studenților în debutul lucrării, făcând referire directă la Instutuțiunile lui Gaius și la o parte din operele jursconsulților Marcianus, Florentinus și Ulpianus (libri septim regularum – șapte cărți de reguli).

Digestele (Digesta) sau Pandectele – Cuvântul digesta este de origine latină și înseamnă material care a fost aranjat într-o anume ordine (digere), iar denumirea de Pandecte este de origine greacă putând fi tradusă prin expresia „care conține totul”.

În cazul pe care îl analizăm, digestele conțin circa 150.000 de rânduri extrase din operele jurisconsulților, se impunea sistematizarea lor astfel încât cititorul să aibe o reprezentare clară, pentru a fi mai ușor de reținut.

Digestele sunt contribuția legislativă cea mai importantă din opera lui Iustinian. În fapt, prin Digeste ne aflăm în prezența unei adevărate enciclopedii a dreptului clasic roman. Codificările au durat 3 ani și au fost împărțite în 50 de cărți, fiecare carte a fost subîmpărțită în titluri, fiecare titlu în fragmente (fiecare fragment se cheamă lege), iar legile au fost împărțite în alineate.

Primul alineat se numește principium iar celealte alineate poartă denumirea de paragrafe.

Codul (Codex) – Este o colecție în care au fost sistematizate toate Constituțiile imperiale cu aplicabilitate în perioda lui Iustinian. Mai concret, au fost incluse în codex constituții imperiale din perioada lui Hadrian până în anul 334 d. Hr. Codex-ul a fost realizat după concepția codurilor Gregorianus și Theodosianus.

Fiecare constituție are o inscriptio unde se arată numele împăratului emitent și al persoanei căreia îi era destinată iar la finalul ei (subscriptio), se indică data și locul unde a fost emisă.

Novellae constitutionis – Sub denumirea de Nuthenticae sau Novellae Constitutiones Domini Nostri Justiniani Sacratissimi Principis se află Constituțiile imperiale date de Iustinian după apariția Codului, a Digestelor și Institutelor. Constituțiile respective au fost date de Iustinian după terminarea codificării constrâns fiind de necesități practice. Ele au fost scrise în limba greacă nu în limba latină.

De regulă, novelele se referă la modul de interpretare al legilor în vigoare și, într-o oarecare măsură, cuprind mențiuni despre succesiune și despre a doua căsătorie a persoanelor.

Datorită novelelor se poate stabili astăzi evoluția dreptului în perioada lui Iustinian și mai înainte, evoluția diferitelor mecanisme juridice dintr-o perioadă sau alta începând cu fondarea Romei până la Iustinian.

Interpolațiile și glosele – Interpolațiile sunt modificări făcute de compilatori cu bună stiință în cadrul textelor de drept roman (constituții imperiale și textele jurisconsulților clasici). Scopul lor este de a urmări radierea ori modificarea scrierilor originale prin scrieri noi, dând textelor o nouă semnificație.

Interpolațiile poartă denumirea și de tribonianisme după numele lui Tribonian, unul din membrii comisiei de redactare a valoroasei opere inițiată de Iustinian. Tribonian a fost preocupat să clarifice unele texte să înlăture repetițiile și contradicțiile și să unifice compilațiile din Digeste.

Studiul interpolațiilor a început în evul mediu și a continuat în epoca modernă. Ele au fost depistate prin greșelile gramaticale din texte, inadvertențe din fraze, folosirea unui anumit limbaj, nepotrivirea dintre argumente, concluzia la care s-au oprit redactorii vremii, epoca din care se pretinde că provine textul etc. S-a ajuns la un moment dat ca cercetătorii în domeniu să exagereze căutând interpolații acolo unde nu existau. Cei care au exagerat prin urmărirea interpolațiilor acolo unde nimic nu îngăduia aceasta, poartă denumirea de „vânători de interpolații”.

Spre deosebire de interpolații care sunt făcute cu bună știință, glosele sunt alterări de texte comise din eroare din cauza copierilor repetate a diferitelor manuscrise ce conțin dispoziții juridice. De regulă, alterările prin glose s-au produs din cauza lipsei de pregătire a celor care copiau textele vechi. Prin secolul XII-lea a existat la Bolonia o universitate celebră unde era studiat dreptul roman. În cadrul ei s-a încercat vulgarizarea dreptului din epoca lui Iustinian, jurisconsulții bolonezi fiind cunoscuți și sub denumirea de glosatori.

După căderea Imperiului roman, dacă luăm ca reper renașterea boloneză, timp de opt secole dreptul roman a fost elementul de formare a instituțiilor juridice moderne din Europa. În întreaga perioadă, dreptul roman nu a încetat o dată cu moartea împăratului Iustinian, dimpotrivă a continuat să existe și să se dezvolte în raport de realitățile vremii. Opera legislativă elaborată de Iustinian a fost receptată și predată în diferite școli din Imperiu.

O deosebită importanță primesc în această perioadă Nomocanoanele unde se găseau dispoziții laice dar și religioase mai cu seamă în relațiile de familie. În secolele care au urmat, legislația lui Iustinian a continuat să se aplice și să se transforme în raport de noile realități. În paralel, s-au încercat noi forme de codificare în vederea punerii de acord a vechilor norme juridice la noile condiții sociale. Amintim pe această cale Ecloga din anul 740 d. Hr., apărută din inițiativa împăratului Leon Isaurul, Prohironul apărut în anul 879 d. Hr., și Epanagoga din anul 886 d. Hr.

În jurul anilor 888 – 892 d. Hr., împăratul Leon filosoful facilitează aparitia unei noi culegeri intitulată Bazilicale compusă din 60 de cărți, scrisă în limba greacă. Inspirația acestei lucrări se găsește în Codul, Digestele, Institutele și Novelele lui Iustinian.

În partea de apus a Europei, pe teritoriul vechiului Imperiu roman, apar încercări de codificare cum este legea pentru burgunzi din secolul al V-lea d. Hr., promulgată de regele burgund Gundobad și legea romană a a vizigoților (lex romana visigothorum) din anul 506 d. Hr.

O dată cu renașterea, codificarea lui Iustinian nu își pierde din importanță fiind pe mai departe baza teoriei și practicii dreptului. Apar noi curente și școli dar și noi metode de analiză și utilizare a dreptului roman. O serie de juriști din toată Europa se înscriu pe linia de gândire transmisă de dreptul roman, prefațând începerea noilor codificări din perioada modernă.

Capitolul 2 Familia în dreptul roman

2.1 Scurt istoric

Noțiunea de familie în societatea sclavagistă romană era susceptibilă mai multe înțelesuri. Familia desemna totalitatea sclavilor aflați în proprietatea unei persoane sau un grup de persoane reunite sub aceiași putere, după cum putea să aibe semnificația tuturor persoanelor ori a bunurilor aflate sub puterea lui pater familias numită manus .

O dată cu dezvoltarea societății romane, termenul manus este înlocuit în raport de îndrituirile șefului de familie, iar la un moment dat se ajunge ca manus să desemneze puterea șefului de familie asupra soției .

Spre deosebire de gintă, care constituia un grup social extins, familia, ca formă de organizare a vieții sociale, are o formă mai restrânsă deși este coborâtoare directă din gintă. Așa se explică de ce patria potestas se referă la puterea asupra copiilor, dominica potestas include puterea asupra sclavilor, iar dominium este puterea asupra lucrurilor în schimb mancipium se referă la puterea celor aflați in mancipio.

În acord cu cele menționate, familia romană ar putea fi definită ca totalitatea indivizilor aflați sub puterea unui singur cap de familie (pater familias). Cine se află în legătură directă cu pater familias face parte din familie fiind supus puterii acestuia .

Din cele menționate rezultă că la Roma indivizii pot să fie sau să nu fie sub puterea altuia. Într-adevăr, dreptul roman a cunoscut persoane sui iuris și alieni iuris. Sui iuris sunt acele persoane stăpâne în casa lor, fără a fi supuse nici unei puteri străine indiferent dacă a ajuns sau nu la vârsta pubertății. Alieni iuris cuprinde toate persoanele supuse unei puteri străine.

În această situație se află fii sau fiicele de familie și femeile căsătorite cum manu. În categoria acesta intră și sclavii dar și persoanele in mancipio. În sens larg, categoriile la care am făcut referire făceau parte din averea cetățeanului roman .

2.2 Rudenia în dreptul roman

În conformitate cu dreptul roman, rudenia avea două accepțiuni: rudenia bazată pe agnațiune și rudenia bazată pe cognațiune. Vechiul drept roman admite numai rudenia civilă cunoscută sub denumirea de agnațiune, ca fiind în măsură să producă efecte juridice. Cealaltă formă de rudenie, rudenia de sânge denumită cognațiune, în vechime și o perioadă îndelungată a fost lipsită de efecte juridice.

2.2.1. Agnațiunea

În conformitate cu vechiul drept roman, nu a existat altă rudenie decât rudenia civilă rezultată din puterea părintească; copilul natural era considerat străin din punct de vedere juridic, nu doar în raport cu tatăl său dar și față de mama sa.

Agnațiunea este rudenia dintre persoanele care se găseasc la un moment dat supuși aceluiași pater familias (copii, nepoți, strănepoți, precum și ceilalți descendenți în viață, dar și soția căsătorită cum manu). Pe lângă categoriile menționate, sunt incluși în rudenia agnată toți cei care în trecut sau aflat supuși aceluiași pater familias până la moartea acestuia (frați născuți din același tată) dar și cei care pot dovedi că s-ar găsi sub puterea lui pater familias dacă el ar fi trăit (copii lui pater familias căsătoriți după moartea autorului lor având la rândul lor copii, aceștia din urmă sunt și ei agnați).

În toate cazurile agnațiunea are la bază patria potestas. Într-adevăr, cu privire la rudenie patria potestas nu rezultă decât din căsătorie sau din adopție, iar în afară de patria potestas nu a existat rudenie. Puterea (potestas) fiind esența acestei rudenii, nu poate să fie exercitată decât de bărbații capi de familie. Drept consecință, agnațiunea nu putea să fie transmisă decât pe linie bărbătească.

Agnații care fac parte dintr-un grup familial dar nu pot să-și dovedească descendența autorului comun (pater familias), însă sunt indicii că ar fi agnați având doar nomen gentilicum comun, cult comun, mormânt comun, zeități comune, poartă denumirea de gentili.

Concepția romană despre rudenie nu a exclus nici legăturile de afinitate și de alianță. Legăturile dintre soți și soție impun și legături de afinitate și alianță între un soț și rudele celuilalt soț pe toată durata cât durează căsătoria.

Pe măsură ce Roma se dezvoltă, unitatea familiei civile bazată pe agnație începe să se destrame lăsând tot mai mult locul familiei bazate pe legătura de sânge. Rolul deținut anterior de pater familias se diminuează, uneori intervin autoritățile pentru a sancționa șefii de familie care abuzează de drepturile lor în raport cu ceilalți membrii ai familiei.

2.2.2. Cognațiunea

Are la bază legătura de sânge ce unește toate persoanele cu autor comun indiferent dacă se află sau nu sub aceiași putere, fără importanță dacă provin pe linie masculină sau feminină. Este forma modernă a noțiunii de rudenie.

În ce privesc rudele de sânge, se disting două sisteme:

– matriarhatul are la bază înrudirea dintre copil și mama sa, urmare a faptului nașterii;

– patriarhatul pune pe prim plan legătura dintre tată și copil având la bază faptul concepției.

Persoanele care se găsesc în această situație poartă denumirea de cognați. În conformitate cu dreptul roman, cognati în realitate erau agnati fără deosebire dacă sunt sau nu rude de sânge însă întotdeauna s-a ținut seama de această rudenie atunci când a fost vorba de prohibițiuni la căsătorie. Mai tîrziu, pretorul recunoaște între cognati dreptul de moștenire

reciprocă.

Cognațiunea poate să fie naturală sau fictivă. Cognațiunea naturală este întemeiată prin legătura de sânge iar cognațiunea fictivă are loc în cazul adopției. Copilul adoptiv devine cognat cu agnații dar nu și cu cognații părintelui adoptiv.

Rudenia de sânge capătă importanță în perioada Imperiului iar Iustinian o legiferează asigurându-i triumful.

2.2.3. Patria potestas – Puterea părintească

Sintagma „putere părintească” (patria potestas) dezemnează autoritatea supremă a capului de familie asupra membrilor familiei sale.

Această instituție atât de riguroasă prin conținut și formă, a fost cunoscută la romani din vremuri imemoriale însă a evoluat de-a lungul timpului. Este posibil ca puterea părintească să fi existat și la alte popoare ale Lațiului chiar înainte de Romulus, de la care romanii să o fi preluat.

Din cele mai îndepărtate vremuri și până în perioada Imperiului, puterile deținute de pater familias asupra persoanelor aflate sub puterea sa erau nelimitate. Șeful familiei, are dreptul să exercite asupra tuturor membrilor din familie oricare ar fi vârsta sau sexul lor, puteri tot atât de mari ca cele exercitate asupra sclavilor, mergând până la dreptul de viață și de moarte (ius vitae necisque).

Puterea părintească se putea stabili numai pe linie bărbătească, femeile nu beneficiau de putere părintească chiar dacă erau sui iuris. Femeia sui iuris nu se află sub puterea nimănui dar formează începutul unei noi familii deoarece prin căsătorie trece în puterea bărbatului devenind finis familiae suae.

După rânduielile romane (contrar fiilor de familie și a altor persoane alieni iuris), pater familias era considerat acea persoană sui iuris care nu depinde de nimeni. Pater familias era stăpânul absolut al casei sale (is quid in domo dominium habet) indiferent de vârstă, de situația lui politică ori de vârsta sau situația celor aflați sub puterea sa.

Patria potestas este instituție de drept civil și se acordă numai cetățenilor romani. Prin excepție poate să existe între cetățeniii romani și latinii veteres (vechii locuitori ai Latiumului) sau chiar între latinii din această categorie.

Puterea părintească în dreptul roman nu era limitată până la majoratul copiilor, fiul de familie rămâne sub puterea părintească (alieni iuris) până la moartea lui pater familias la fel și ceilalți membrii din familie.

2.2.3.1. Izvoarele puterii părintești

Puterea părintească îți are izvorul în următoarele operațiuni juridice: căsătorie, adopție și legitimare.

Căsătoria este calea naturală prin care ia naștere puterea părintească. În ce privește adopția și legitimarea, ele sunt moduri artificiale de creare a puterii părințești. Mai târziu, s-a admis și o altă modalitate prin intermediul căreia se putea crea puterea părintească. Este vorba de rescript imperial ca mijloc excepțional de formare a puterii părintești.

2.2.3.2. Caracterele puterii părintești

Puterea părintească (patria potestas) deține următoarele caracteristici:

– este perpetuă pentru că se menține indiferent de vârsta celor aflați sub această putere;

– este incesibilă, caracter rezultat din faptul că pater familias nu poate transmite total sau parțial prin acte juridice, altor persoane puterea pe care o deține. Transmisiunea poate să intervină pe cale naturală ca urmare a decesului lui pater familias când următorul membru în vârstă din familie de sex masculin îi va lua locul;

– aparține în exclusivitate lui pater familias, toți ceilalți membrii din familie trebuie să se supună față de cel care are patria potestas;

– este nelimitată atât asupra persoanelor cât și asupra bunurilor acestor persoane. Pater familias poate să dispună asupra lor fără nici o restricție. Dreptul lui pater familias este și discreționar în sensul că poate să dispună atunci când dorește și sub ce aspecte dorește.

Cu începere din perioada Imperiului, s-au adus importante modificări puterii părintești mai ales sub domnia împăraților creștini când s-a reușit atenuarea anumitor prerogative și au fost desființate definitiv cele lipsite de umanitate. Cu toate acestea, puterea părintească nu dispare definitiv, și în perioada feudală se constată elemente adânc înrădăcinate în conștiința familiilor cu privire la puterea părintească.

2.2.3.3. Persoanele asupra cărora se exercită puterea părintească

Puterea părintească se exercită asupra acelor categorii de persoane aflate în legătură directă cu șeful familiei și cu ginta lor comună. În primul rând, prin patria potestas sunt vizați toți copiii din familie născuți din căsătorie legitimă indiferent de sex. Exercițiul puterii părintești intervine și asupra tuturor descendenților pe linie bărbătească proveniți dintr-o căsătorie legitimă (nepot, strănepot, etc) indiferent de numărul sau gradul lor de rudenie cu pater familias.

Pentru descendenții proveniți din fiica sau nepoata căsătorite cum manu, apartenența lor nu se mai leagă de vechea familie de unde se trage mama lor, ei nu vor face parte din această familie, în schimb fac parte din familia bărbatului cu care mama a încheiat căsătoria fiind supuși lui pater familias din această familie.

Puterea părintească vizează și copiii legitimați în cadrul familiei, devenind membrii cu drepturi ce decurg din comunitatea familiară respectivă chiar dacă s-au născut din afara căsătoriei.

Prin intermediul puterilor conferite, pater familias are dreptul de a consimți la căsătoria celor aflați sub puterea sa. Tinerii nu aveau dreptul să obiecteze măsurile luate de pater familias cu privire la căsătoria lor. În sfârșit, intră sub puterea părintească și categoria copiilor adoptați.

2.2.3.4. Efectele puterii părintești

Puterea părintească (patria potestas) produce efecte asupra persoanelor dar și asupra bunurilor din familie. Pater familias este unicul stăpân al cultului privat al familiei precum și medicul tuturor membrilor din familie. Abia cu începere din dreptul clasic au fost adoptate măsuri prin care s-a dispus limitarea puterii părintești. Pater familias care a comis excese împotriva descendenților săi era blamat de opinia publică.

Lex Iulia de adulteris a confirmat dreptul tatălui de a ucide fiica prinsă în flagrant delict de adulter nu ca manifestare a puterii sale arbitrare și capricioase, ci ca șef suprem al familiei sale, ca magistrat domestic. În privința drepturilor publice chiar dacă fiul de familie se afla sub puterea părintească, ius sufragii și ius honorum ale fiului rămân neatinse.

2.2.3.5. Limitele puterii părintești față de persoanele aflate în subordine

Inițial pater familias avea drept de viață și de moarte asupra tuturor supușilor din familie. Acest drept de justiție privată pe care îl exercita șeful familiei în casa sa, era complet și fără nici un control. Ulterior, dreptul despotic și nelimitat al șefului de familie a fost îngrădit.

Tatăl care și-a ucis fiul pentru că-l insultase, este pedepsit cu deportarea; tatăl care și-a maltratat copilul este obligat să-l emancipeze excluzându-l de la succesiunea sa. De asemenea se interzice tatălui să abandoneze copilul nou născut ori să vândă pe oricare dintre membrii familiei sale.

Începând cu împăratul Constantin, dreptul lui pater familias de a ucide copii este suprimat fiind redus numai la facultatea de a aplica copilului pedepse ușoare, iar în caz de fapte grave care impuneau pedepse pe măsură, pater familias trebuie să ceară acordul magistratului.

Din perioada împăratului Dioclețian, vânzarea și darea în gaj a persoanelor din familie de către pater familias a fost declarată nulă.

Împăratul Iustinian a prohibit expres abandonul noxal deși fusese căzut în desuetitudine cu mult înainte.

2.2.3.6. Limitele puterii părintești cu privire la bunuri

Ca regulă generală pater familias este unicul proprietar al tuturor bunurilor aflate în familie. Pe cale de excepție Augustus permite fiului de familie să dobândească personal toate bunurile pe care le câștigă sub durata cât a fost soldat în armata romană, fără să le raporteze puterii părintești (peculiu castrenze).

Mai târziu, dreptul de a deține avere proprie a fost generalizat la aproape toți fiii de familie sub denumirea de peculium adventicium. Asupra peculiului adventicium, pater familias avea doar un drept de uzufruct, putând să folosească aceste bunuri și să culagă fructele.

Uzufructul de care vorbim purta denumirea de uzufruct patern.

O lungă perioadă de timp puterea părintească era nelimitată, toți cei care făceau parte din familie erau complet absorbiți în persoana lui pater familias. Ulterior puterile capului de familie au fost limitate dar nu au fost înlăturate în totalitate.

2.2.3.7. Slăbirea puterii părintești

Construcția primitivă a familiei bazată pe putere, nu a întârziat să fie modificată. Ea nu se putea menține într-un stat care o dată cu trecerea timpului a devenit tot mai puternic iar spiritul de inițiativă și personalitatea omului luau avânt. Din perioada de sfârșit a Republicii, puterea părintească slăbește iar pe timpul Imperiului devine tot mai restrânsă fiind redusă la un simplu drept de corecție.

Pe planul relațiilor personale dintre pater familias și cei aflați sub puterea sa, apare în sarcina șefului de familie o obligație nouă germene a viitoarei porunci creștine (iubește-ți aproapele) transmisă prin formula: officium pietatis erga proximas.

La un moment dat al istoriei, puterea părintească începe să slăbească sub următoarele aspecte:

– se suprimă dreptul de viață și de moarte asupra copiilor;

– dispare regula prin care șeful familiei are dreptul să abandoneze la naștere copilul;

– se interzice vânzarea copiilor pentru bani. Pe timpul împăratului

Maximilian vânzarea este declarată nulă chiar dacă dobânditorul a fost de bună-credință. Deși nulă în principiu, vânzarea este permisă în caz de extremă sărăcie.

Dezvoltarea socială, diversificarea circuitelor terestre și maritime privind comerțul, determină pe șeful familiei să încredințeze fiului său anumite răspunderi. Dacă fiul a fost trimis departe cu afaceri, are posibilitatea să administreze fonduri și bunuri pentru susținerea comerțului; de aici rezultă un ansamblu de excepții și limitări pe care le va avea patria potestas de acum înainte.

2.2.3.8. Stingerea puterii părintești

Din cele mai vechi timpuri puterea părintească era viageră, șeful familiei o exercita până la deces. Noul cap de familie care urma celui decedat, de regulă, făcea parte din rândul membrilor acelei familii fiind cel mai în vârstă pe linie bărbătească.

În afară de cazurile când pater familias a decedat, puterea părintească se poate stinge și în următoarele cazuri:

– prin moartea persoanei sau persoanelor aflate sub putere părintească;

– dacă pater familias pierde cetățenia sau libertatea, inevitabil va pierde toate drepturile deținute în familie atât cu privire asupra persoanelor cât și cu privire asupra bunurilor;

– stingerea puterii părintești are loc și atunci când fiul de familie devine flamin al lui Jupiter. Aceasta presupune ca fiul să iasă de sub puterea capului de familie, să devină mai întâi persoană sui iuris apoi să treacă în rândurile flaminilor;

– în cazul emancipării persoanei aflate sub putere părintească. Este ceea ce ne transmit textele vremii, puterea părintească dispare pentru fiu dacă a fost vândut de trei ori de către tată;

– în sfârșit, sunt consemnate situații de pierdere a puterii părintești atunci când pater familias a obligat fiica să se prostitueze.

Toate cazurile enumerate sunt considerate de drept privat. În afară de acestea mai există în dreptul roman și cazuri de drept public prin care puterea părintească se stinge. Intră aici cazurile de numire în funcții publice, militare sau religioase a descendentului pe linie bărbătească aflat sub puterea lui pater familias.

Capitolul III Despre proprietate

3.1. Ocupațiunea

Lui Gaius îi aparține clasificarea privind modurile de dobândire ale proprietății în următoarele modalități: ocupațiunea, tradițiunea, mancipațiunea, in iure cessio și uzucapiunea. Ulterior, Ulpian recunoaște cele cinci moduri de dobândire ale proprietății stabilite de Gaius însă mai adaugă două: adiudicațiunea și legea.

Ocupațiunea este modul de dobândire a proprietății asupra unui lucru aflat in comerciu care nu aparține nimănui (res nullius). Luarea în stăpânire a lucrurilor fără stăpân cu intenția de a dobândi proprietatea asupra lor, poată denumirea de ocupațiune (occupatio).

Din epoca clasică până în perioada lui Iustinian, ocupațiunea a fost socotită de jurisconsulții vremii unul din cele mai vechi și mai importante moduri de a dobândi proprietatea. În acele vremuri a fost desemnată drept modul per excellentiam de a dobândi proprietatea.

Principalele bunuri asupra cărora se poate dobândi proprietatea prin ocupațiune au fost:

– lucrurile luate de la dușman (res hostiles). Romanii considerau că inamicul învins pierde dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor ce-i aparțin. Prada de război devenea proprietatea statului roman nu a legiunilor ori a soldaților care au capturat-o.

– lucrurile părăsite de proprietar cu intenția de a abandona proprietatea, poartă denumirea de res derelictae. Ele pot fi dobândite prin ocupațiune. La fel se întâmplă cu lucrurile care nu au fost niciodată proprietatea cuiva fiind preluate în stăpânire de oricine cu intenția de a le deține în proprietate. Intră în această categorie animale și păsările sălbatice aflate în libertate, pești din mare ori de pe râuri, pietrele de pe litoral etc.

Toate categoriile menționate dar și altele, pot fi dobândite prin ocupațiune.

Condițiile pentru a dobândi proprietatea prin ocupațiune au fost:

– lucrul să fie al nimănui res nullius;

– lucrul să fie luat în posesiune de cel care pretinde proprietatea (corpore et animo).

În Institutele lui Iustinian există dispoziții exprese care prevăd că animalele sălbatice, păsările, albinele etc., devin proprietatea primului ocupant. Dacă vietățile scapă în libertate după ce au fost prinse, ele redevin res nullius și asemănătur cu postminium (reîntoarcerea în patrie romanului căzut prizonier), erau considerate ca și cum nu ar fi fost niciodată prinse, putându-se pune în discuție o ocupație nouă fără ca prima ocupațiune să impiedeze celei de-a doua, afară de cazul în care proprietarul le-a domesticit în așa fel încât lăsându-le în libertate se reîntorc singure la acesta (animus revertendi).

Se aplică ius postliminii și redevin proprietatea fostului proprietar, următoarele categorii de bunuri deținute de către dușman: imobile, sclavi, nave de război, catâri și cai dacă ajung din nou în puterea statului roman. În ce privește sclavul răscumpărat de terț, nu se reântoarce în puterea fostului stăpân afară de cazul în care acesta restituie prețul de cumpărare către terț.

Nu sunt considerate bunuri dobândite prin ocupațiune cele care au fost aruncate de pe navă în vederea salvării echipajului de la înec (navis exonerandae gratia) nici micile daruri aruncate de mai marii zilei poporului cu ocazia difeitelor sărbători. În acest ultim caz ne aflăm în fața dobândirii proprietății prin tradiție (traditio) făcută unor persoane nedeterminate (incertis), pentru că proprietarul darurilor putea să fie oricine. În schimb regulile de la ocupațiune se aplică în cazul în care a fost descoperită o comoară (thesaurus).

3.2. Mancipațiunea

În epoca veche, mancipațiunea a fost printre puținele moduri de a dobândi proprietatea și dezmembrămintele dreptului de proprietate. La început mancipațiunea era un mod de a crea proprietatea, mai târziu odată cu evoluția dreptului a devenit și un mod general de transfer al proprietății cum ar fi: vânzarea, donația, etc. Se putea dispune prin mancipațiune chiar de o universitas.

După unii romaniști mancipațiunea este un act solemn încheiat per aes et libram ca și nexum-ul, ambele având origine comună.

Inițial mancipația a fost o vânzare de lucruri mancipi făcută în schimbul unor bucăți de aramă ce reprezenta prețul. Gaius arată că mancipatiunea este imaginatia venditio per aes et libram (o vânzare imaginată prin balanță și aramă). Este posibil ca pe vremea celebrului jurisconsult mancipațiunea să fi ajuns o vânzare imaginară.

Evoluția mancipațiunii este legată de împărțirea lucrurilor în mancipii și nec mancipii și de evoluția monedei. Mancipația dispare o dată cu dispariția distincției dintre lucrurile mancipi și nec mancipi.

3.2.1. Condițiile mancipațiunii

Mancipațiunea era un act solemn realizat în prezența părților, a cinci martori cetățeni romani și a unui libripens (persoana care ținea balanța și cântărea arama plătită drept preț). În fața martorilor, dobânditorul (accipiens) trebuia să pronunțe o formulă solemnă: „…afirm solemn că acest sclav este al meu după dreptul quiritilor și să-mi fie trecut în proprietate cu prețul acestei bucăți de aramă.” Apoi bara de aramă se cântărea și se lovea de brațul cântarului pentru a se dovedi prin sunet puritatea metalului, după care era încredințată înstrăinătorului lucrului.

După apariția monedei, drugii de aramă au fost înlocuiți prin monedă nu însă și cântărirea. Abia mai târziu cântărirea a fost înlocuită prin numărarea monedei. În cadrul operațiunii, mancipatio dans avea un rol pasiv vorbele sale nu intrau în ritualul operațiunii în mod direct.

3.2.2. Efectele mancipațiunii

Fiind un mod specific de dobândire a proprietății accesibil doar cetățenilor romani, mancipațiunea a fost creată inițial cu scopul de a transfera proprietatea asupra bunurilor mobile și în special a sclavilor. Mai târziu s-a admis mancipațiunea în vederea transmiterii dreptului de proprietate quiritară și asupra altor categorii de bunuri.

O dată cu efectuarea mancipațiunii, înstrăinătorului îi revine obligația de garanție față de dobânditor. Acțiunea în garanție (actio auctoritatis) împotriva înstrăinătorului poate fi exercitată de dobânditor dacă a fost evins de către un terț. Achizitorul avea și actio de modi agri (acțiunea relativă la suprafața terenului) putând să oblige înstrăinătorul la dublul prețului plătit dacă a declarat o suprafață mai mare decât a înstrăinat în realitate).

3.2.3. Mancipațiunea fiduciară

Este cunoscută și sub denumirea de mancipatio nummo uno. Această specie de mancipație se încheie fără preț sau mai exact, pe un preț simbolic (1 sesterț), fiind însoțită de un pact de fiducie prin care accipiens face o promisiune luându-și un angajament pentru viitor. Se folosea atunci când se urmărea realizarea unui act cu titlu gratuit. Spre exemplu, accipines își ia angajamentul că va dezrobi un anume sclav. În vechiul drept, pactul de fiducie nu era înzestrat cu sancțiune rămânând la bunul plac al lui accipiens.

Formalitățile multiple și riguroase necesare pentru mancipațiune fac din ea o frână în dezvoltarea comerțului. În epoca clasică, rolul mancipațiunii scade făcând loc tradițiunii, iar legislația lui Iustinian o dată cu dispariția deosebirilor dintre lucrulile mancipi și nec mancipi nu o mai menționează printre modurile de dobândire ale proprietății.

Mancipația nu admite inserarea modalităților juridice: termen sau condiție.

3.3 In iure cesio

Este un alt mod de a dobândi proprietatea asupra lucrurilor mancipii însă cu o sferă de aplicare mult mai largă decât mancipațiunea. Mai concret, in iure cesio se folosea inițial pentru dobândirea proprietății lucrurilor res mancipi fiind un mod de dobândire a proprietății de dată mai recentă decât mancipațiunea. Nu se cunoaște exact perioada de când există in iure cessio însă cea mai veche mențiune apare în Legea celor XII table. Modul cum avea loc in iure cessio este menționat de Gaius.

În esență, este vorba de un proces fictiv prin care cumpărătorul se prezintă împreună cu vânzătorul în fața magistratului având asupra lor bunul.

Cumpărătorul ține în mână bunul și declară solemn că acel bun îi aparține conform cu ex iure quiritium. Vânzătorul nu contrazice cumpărătorul, iar magistratul ia act de această recunoaștere și pronunță cuvântul adico atribuind bunul cumpărătorului.

În ce privește transferul proprietății, are loc din momentul în care magistratul pronunță cuvântul adico de unde rezultă că nu era vorba de o înțelegere între părți ci de un act de autoritate. Din modul de dobândire a proprietății prin in iure cessio nu rezultă nici o acțiune așa cum se întâmplă în caz de mancipatio. In iure cesio are loc numai în zile faste când magistratul putea să pronunțe cuvântul adico chiar dacă nu este vorba de un proces adevărat ci un proces fictiv (litis imaginaria ).

In iure cesio a fost admis mai târziu și pentru lucrurile nec mancipi inclusiv pentru imobile dar nu se putea aplica la fondurile provinciale.

La o analiză atentă rezultă că in iure cesio se descompune în două acte:

– o părăsire (renunțare) la lucru din partea titularului;

– crearea unei noi puteri în persoana altui titular asupra aceluiași lucru.

In iure cesio a căzut în desuetudine înainte de mancipatio.

3.4. Usucapio

Dacă în caz de in iure cesio și mancipatio proprietatea se câștigă voluntar și derivat, părțile prin voința lor contribuie la strămutarea dreptului de proprietate, usucapio este un mod derivat și involuntar de dobândire a proprietății, voința părților nu este suficientă pentru transmiterea dreptului de proprietate fiind necesar ca timpul să consolideze ceea ce părțile nu pot înfăptui.

Nu toate lucrurile erau susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune. Nu puteau fi uzucapate lucrurile furate (res furtive), lucrurile furate și ascunse (res subrepte), lucrurile posedate cu violență ( res vi possessae), zidurile cetății, mormintele etc.

Potrivit cu dispozițiile Legii celor XII table, nu se puteau uzucapa casele decât cu începere dintr-o perioadă mult mai târzie545. De asemenea lucrurile inalienabile precum imobilele pupililor și minorilor, fondul dotal și lucrurile asupra cărora există litigiu (res litigiose) nu puteau să facă obiectul uzucapiunii.

Apariția uzucapiunii a fost explicată de către romaniști prin tendința de a înlătura nesiguranța dreptului de proprietate. Ea era accesibilă numai cetățenilor romani pentru lucrurile romane.

A fost admisă uzucapiunea și în cazul în care o persoană trata cu un non dominus pentru dobândirea proprietății asupra bunurilor prin vânzare, donație, dotă, legat. Întrucât proprietatea nu se transmite pentru că tradens nu este proprietar al bunului, se justifică doar strămutarea posesiei.

Buna credință (bona fides) a uzucapantului este necesară în caz de uzucapiune. Credința aceasta trebuie să existe în momentul în care a avut loc transferul posesiei de la dominus non la uzucapant. De asemenea, este accesibilă uzucapiunea și în cazul în care cineva a dobândit proprietatea res mancipii prin tradiție.

3.4.1 Condițiile uzucapiunii

O primă condiție este posesiunea lucrului pe toată durata de timp prevăzut de lege de către cel care uzucapează. Legea celor XII table cerea atât posesia dar și folosința lucrului, deoarece inițial posesia nu implica și folosința ci doar păstrarea lucrului.

O altă condiție este termenul stabilit de lege. Termenul pentru cel care posedă un lucru mobil este de un an, iar in caz de imobile termenul este de doi ani în vederea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Din momentul în care termenul s-a împlinit, posesorul devine proprietarul bunurilor stăpânite ca efect al posesiei și al scurgerii timpului. Termenul nu trebuie să fie întrerupt. O simplă notificare adresată posesorului, atrage după sine întreruperea termenului în vederea uzucapiunii.

Lucrul trebuie să fie susceptibil de uzucapiune. Res habilis este condiția ce desemnează lucrul susceptibil de uzucapiune. Uzucapiunea se aplică numai proprietății quiritare.

Se cerea pentru uzucapiune și just titlu (iustu causa). Prin just titlu se înțelege un act sau un fapt juridic al posesorului susceptibil de a lua în posesie bunul.

Pe lângă justul titlu, era necesară și buna credință (bona fides) adică convingerea fermă și sinceră a uzucapantului că cel de la care a dobândit bunul este proprietar deplin asupra lui.

În ce privesc persoanele care pot să uzucapeze, doar cetățenii romani beneficiau de acest mod de dobândire a proprietății. Peregrinii nefiind capabili să aibă proprietate quiritară, oricât de îndelungată ar fi posesiunea lor nu puteau să uzucapeze.

3.4.2. Prescripția de lungă durată (Praescriptio longi temporis)

Uzucapio fiind o instituție de drept civil, fără aplicare pentru bunurile din provincii și fără să poată fi folosită de peregrini, prin secolul II d. Hr., împărații romani inspirându-se din dreptul grecesc au creat o altă instituție asemănătoare uzucapiunii la care aveau acces și perigrinii.

Această nouă instituție a fost denumită prescriptio longi temporis. Prin intermediul ei se tinde să fie înlăturate lacunele uzucapiunii. Praescriptio longi temporis imită în parte efectele uzucapiunii dar prezintă și diferențe față de aceasta.

Inițial, prescriptio longi temporis nu era un mod de achiziție pentru posesor pentru că nu transfera proprietatea. Ea crea posibilitatea posesorului bunului de a cere respingerea acțiunii proprietarului care îl revendică, îngăduind posesorului să păstreze pe mai departe posesiunea, dacă s-a împlinit termenul stabilit de lege. De aici se observă că inițial praescriptio longi temporis a avut caracter extinctiv iar mai târziu a devenit prescripție achizitivă.

Praescriptio longi temporis impune un termen de zece ani între prezenți, când părțile au locuit în aceeiași cetate (mai târziu a fost suficient dacă au locuit pe teritoriul aceeași provincii) și douăzeci de ani între absenți, atunci când părțile nu au locuit în aceeași cetate respectiv provincie. Nu se făcea nici o distincție cu privire la termen atunci când prin uzucapiune se dobândesc bunuri mobile sau imobile.

Posesia exercitată de către cel care invocă praescriptio logi temporis trebuie să aibe la bază just titlu și buna credință.

3.4.3. Prescripția de foarte lungă durată (Prescriptio longisimi temporis)

A apărut târziu către sfârșitul Imperiului, datorită faptului că statul nu reușea să strângă impozitele de pe fondurile agricole fiind lăsate de proprietari în paragină ca nerentabile. Împărații caută soluții urmărind să încurajeze persoanele care valorificau fondurile sau alte bunuri lăsate în paragină de proprietari, asigurând pe această cale încasarea regulată a impozitelor datorate statului.

Împăratul Constantin încearcă să stimuleze pe cei care lucrează pământul stabilind printr-o lege că persoana care lasă în părăsire un fond timp de 40 de ani, pierde dreptul de a-l revendica dacă un altul chiar cu reacredință a posedat imobilul respectiv întreaga perioadă menționată. Mai târziu Theodosiu al II-lea menține regula însă reduce termenul la 30 de ani.

După trecerea termenului, acțiunea în revendicare putea fi respinsă chiar dacă posesorul stăpânea bunul fără justă cauză.

La fel ca prascriptio longi temporis, această formă de prescripție este mai de grabă un obstacol juridic pus la îndemâna posesorului împotriva revendicării dreptului de proprietate de către proprietar. Pentru posesor praescriptio longissimi temporis avea numai efecte extinctive nu și achizitive. Iustinian completează reglementarea instituției stabilind caracterul ei achizitiv.

Ulterior, printr-o constituție celebră intitulată „De usucapione transformanda” Iustinian a fuzionat usucapio cu praescriptio rezultând o singură instituție. A denumit prescripția lucrurilor mobile uzucapiune și a stabilit termenul de trei ani de posesie, iar pentru bunurile imobile a menținut denumirea de praescriptio longi temporis și a păstrat termenul de 10 până la 20 de ani de posesie după cum părțile au locuit sau nu în aceeași rază teritorială unde era situat imobilul.

A păstrat praescriptio longissimi temporis în virtutea căreia după o posesie de 30 de ani dispare acțiunea în revendicare a proprietarului, posesorul devenind proprietar fără să aibe just titlu și fără importanță dacă era de bună sau de rea-credință. Posesorul devenea proprietar asupra bunului uzucapat chiar dacă a fost furat, cu excepția furtului comis prin violență.

3.5. Adiudicatio

Adiudicatio este un mod excepțional de transmitere a proprietății și are loc prin intermediul hotărârii judecătorești. În cazul partajului de bunuri, dacă împricinații nu se înțeleg asupra modului cum trebuie să rezolve partajul, în dreptul roman ca de altfel și astăzi, intervine autoritatea judecătorească.

Prin adiudicatio se dobândește proprietatea civilă cu ajutorul judecătorului autorizat să atribuie uneia din părți bunul în urma partajului sau în alte situații stabilite pe cale de proces.

Dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească se dobândește în următoarele cazuri:

a) atunci când se solicită împărțeala moștenirii iar moștenitorii nu se înțeleg asupra modului cum urmează să aibă loc partajul actio familiae hereciscundae;

b) în cazul în care ieșirea din indiviziune are loc din alte cauze decât moștenirea (asociați, copărtași, etc) actio comuni dividundo, iar părțile nu se înțeleg asupra modalității de partaj;

c) când există controversă asupra limitelor ogoarelor învecinate având proprietari diferiți (actio finium regundorum). În acest caz nu are loc o atribuire de proprietate, părțile solicită doar stabilirea liniei de hotar.

Totuși, față de modul cum sunt amplasate ogoarele și sunt așezate limitele fiecăruia, judecătorul fiind convins că va exista întotdeauna sursă de neînțelegeri, pentru a face să înceteze această stare, are dreptul să atribuie parte din proprietatea unuia către celălalt și să îi dea primului proprietar porțiune de teren în altă parte modificând astfel limitele celor două proprietăți.

În toate cazurile când cel care dobândește proprietatea prin autoritatea judecătorului cu ocazia fixării limitelor proprietăților învecinate, dobândirea are loc prin adjudicatio.

3.6. Legea

Dreptul roman admite ca proprietatea să fie dobândită și prin efectul legii (lex). Lucrurile confiscate de vameși (commissia) sunt atribuite fiscului sau societăților de publicani însărcinați cu strângerea impozitelor.

Proprietatea se poate dobândi ex lege și atunci când coproprietarul timp de patru luni nu plătește celuilalt coproprietar cheltuelile făcute cu reparația casei comune împreună cu dobânzile.

Un alt mod prin care legea este izvorul proprietății rezultă din textele lui Ulpian unde sunt invocate dispozițiile Legii celor XII table privind modul de dobândire a proprietății prin legat. Ulterior Lex Papia Poppaea dă dreptul de a dobândi proprietatea unor părți din moștenire de către anumite persoane în dauna altora.

3.7. Apărarea proprietății

La romani, pentru apărarea proprietății au fost concepute mijloace juridice specifice în raport de modul cum dreptul de proprietate a fost lezat.

Cel mai important mijloc pentru apărarea dreptului de proprietate este acțiunea în revendicare (rei vindicatio. Pe lângă acțiunea în revendicare, jurisconsulții romani au pus la dispoziția proprietarului sau chiar al posesorului neproprietar, mijloace juridice cu ajutorul cărora, direct sau indirect, se putea apăra proprietatea.

Proprietarul poate să folosească și următoarele mijloace prin care își apără proprietatea, dacă cerințele impuse de lege erau întrunite:

a) Proprietarul posesor are la îndemână interdictele posesorii ut rubi și uti posidentis.

b) Proprietarul neposesor poate să dobândească posesiunea pe calea interdictelor recuperatorii.

c) Dacă s-a comis delicte, proprietarul are la îndemână acțiunile delictuale.

d) În justiția privată, proprietarul avea posibilitatea să își apere posesiunea lucrului folosind forța atunci când a fost deposedat prin violență.

3.7.1. Acțiunea în revendicare

Dacă un terț pune stăpânire fără nici un drept asupra unui lucru proprietate quiritară al altuia, proprietarul avea la îndemână rei vindicatio. În termeni deosebit de semnificativi se poate spune că rei vindicatio este acțiunea proprietarului neposesor, împotriva posesorului neproprietar.

În epoca veche, când procedura romană se baza pe formalism, rigoare și cuvinte solemne ce urmau a fi îndeplinite cu strictețe de către părțile din proces, acțiunea în revendicare se desfășura prin sacramentum in rem.

Epoca despre care vorbim poartă denumirea de perioada acțiunilor legii; reclamantul provoacă pârâtul la un rămășag (sacramentum). Pârâtul se pretinde și el proprietar pe același lucru, la rândul său provoacă reclamantul la sacramentum; fiecare din părți afirmând în mod solemn vindicatio respectiv contravindicatio.

O a doua formă, mai evoluată, prin care a avut loc acțiunea în revendicare a apărut sub perioada Republicii. Este vorba de procedura cunoscută sub denumirea de per sponsionem. În acest caz, la cerea reclamantului au loc două contracte; reclamantul îi propune posesorului bunului să încheie împreună două contracte verbale.

Cu prilejul perfectării primului contract, se stipula de la adversar o sumă simbolică, cu condiția de a face dovada proprietății asupra bunului litigios. Suma respectivă nu se reclama fiind în realitate mijlocul de a pune în discuție chestiunea proprietății bunului din litigiu.

În epoca clasică acțiunea în revendicare devine proces pe bază de formulă. Prin acțiunea în revendicare reclamantul deși a avut câștig de cauză, este posibil ca pârâtul să nu mai dețină bunul la momentul executării ori să nu dorească să-l predea reclamantului. Cu ajutorul noului mecanism, judecătorul ordona pârâtului să satisfacă pretențiile reclamantului iar în caz de refuz, îl condamna la o sumă de bani. Suma solicitată, de regulă, era mai mare decât valoarea bunului, împrejurare în care pârâtul preferă mai de grabă să restituie bunul decât să plătească suma respectivă. Așa fiind, se ajunge pe cale indirectă la executarea în natură a sentinței pronunțate.

Pentru exercitarea ei, reclamantul trebuia să respecte următoarele condiții:

a) în primul rând reclamantul să fie proprietar quiritar și să nu dețină în posesie lucrul pe care îl revendică. Proprietarul care are posesiunea lucrului pe care îl revendică o altă persoană, se poate apăra cu succes prin intermediul interdictelor.

b) pârâtul trebuie să dețină lucrul în calitate de posesor. Mai târziu, către sfârșitul epocii clasice s-a extins acțiunea în revendicare de la posesori și împotriva simplilor detentori însă detentorul avea obligația să indice reclamantului cine este posesorul iar acesta urma să fie introdus în proces.

În perioada lui Iustinian s-a admis acțiunea în revedicare împotriva deținătorului neposesor în următoarele situații:

– în cazul posesorului fictiv (fictus possesor), acela care fără să posede bunul se lasă chemat în judecată de proprietar și de conivență cu posesorul adevărat, urmăresc ca acesta din urmă să uzucapeze. Situația creată a fost sancționată de pretor prin condamnarea posesorului fictiv iar adevăratul posesor urmând a fi chemat în judecată de proprietarul lucrului pentru revedicare.

– s-a admis acțiunea în revendicare împotriva persoanei care a încetat prin dol de a mai poseda. Este vorba de acea persoană care a distrus lucrul pentru a scăpa de consecințele urmăririi judiciare.

c) obiectul litigiului trebuie să fie lucru corporal și individual determinat, susceptibil de proprietate quiritară.

Împotriva acțiunii în revendicare pârâtul putea să invoce următoarele excepții:

– excepția lucrului vândut și predat;

– excepția de dol (exceptio doli) prin care putea să păstreze lucrul revedicat până i se restituie cheltuielile făcute cu acel lucru. Proprietarul are dreptul să pretindă cum omni causa: fructe, accesiuni și despăgubiri de la posesorul fără drept al bunului ținând cont de următoarele reguli cu privire la cheltuieli. Cheltuielile necesare sunt cele care au contribuit la întreținerea și buna exploatare a lucrului, fără de care lucrul ar fi pierit. Ele pot fi obținute de orice posesor.

Cheltuielile utile măresc rentabilitatea lucrului iar cele voluptorii îl înfrumusețează. Cheltuielile utile pot fi restituite posesorului de bună credință, dar nu se poate cere mai mult decât s-a cheltuit indiferent de sporul de valoare obținut. În ce îl privește posesorul de rea credință, poate fi obligat să ridice lucrările făcute cu bunul avut în posesie, dar fără ca substanța lucrului să fie alterată. În sfârșit, cheltuielile voluptorii pot fi cerute de posesor ținând seama de restricțiile menționate în cazul cheltuielilor utile.

– excepția de uzufruct. Posesorul poate opune proprietarului dreptul său de a poseda bunul în temeiul unui drept real cum este cazul uzufructului.

Restituirea lucrului constă în remiterea posesiei la care putea fi obligat pârâtul. Dacă lucrul a fost pierdut sau deteriorat înainte de a se începe acțiunea în revendicare, posesorul de bună-credință nu mai datora nimic. După începerea procesului (litis contestatio), începând cu perioada lui Iustinian posesorul de bună-credință era obligat să restituie fructele bunului frugifer conform principiului: fructus percepti et percipiendi.

Nu era obligat să restituie fructele pe care le-a consumat dinainte de începerea procesului potrivit regulei: fructus consumptos suos facit, afară de cazul când le mai deține efectiv în patrimoniu.

În ce îl privește pe posesorul de rea-credință, a fost obligat să restituie toate fructele (anterioare sau posterioare procesului, culese sau nu, deținute sau nu în patrimoniu).

3.7.2. Acțiunea publiciană

Acțiunea publiciană a fost creată de către pretorul Publicius în cazul transmiterii lucrurilor res mancipi prin tradițiune. Ea se folosea pentru apărarea proprietății pretoriene (bonitare).

Acțiunea publiciană are la bază o revendicare dar, spre deosebire de acțiunea negatorie, se întemeia pe ficțiunea că reclamantul ar fi îndeplinit termenul de uzucapiune. Prin urmare, pentru intentarea acțiunii publiciene erau necesare condițiile în vederea obținerii proprietății prin uzucapiune mai puțin termenul cerut de lege în vederea împlinirii ei.

Reclamantul pentru a promova acțiunea publiciană, avea obligația să fi posedat măcar un singur moment imobilul respectiv nefiind permisă acțiunea fără o posesie oricât de mică, a imobilului.

În perioada post-clasică acțiunea publiciană a fost restrânsă pentru apărarea posesorului de bună credință care a dobândit bunul de la un nondominus.

Totuși, posesorul de bună credință are un drept relativ neputând fi apărat decât în fața celui care are un drept inferior lui. Rațiunea pentru care acțiunea publiciană începe să își piardă utilitatea se află în restrângerea și dispariția proprietății pretoriene în perioada Imperiului. Așa fiind, acțiunea publiciană nu se putea îndrepta împotriva proprietarului care a dobândit imobilul prin mijloace de drept civil, pentru că aceasta avea o poziție juridică superioară față de proprietarul pretorian. Invers, cel care a devenit proprietar după dreptul civil, avea dreptul să uzeze de acțiunea publiciciană.

3.7.3 Alte mijloace de ocrotire a proprietății

Pe lîngă acțiunile despre care am făcut vorbire, proprietarul avea la îndemână și alte mijloace juridice cu ajutorul cărora putea să apere dreptul de proprietate. Din rândul lor fac parte: acțiunea relativă la înfățișare, acțiuni cu privire la raportul de vecinătate și acțiunile care vizau ocrotirea proprietății provinciale sau peregrine.

Acțiunea relativă la înfățișare (Actio ad exhibendum) – Este acțiunea persoanlă prin care o parte cere în proces ca cealaltă parte să înfățișeze (exhibere) lucrul pe care-l deține. Ca regulă generală, actio ad exhibendum este premergătoare revendicării cu scopul de a convinge judecătorul că lucrul obiect al revendicării se află la persoana pe care intenționează să o cheme ulterior în judecată.

Acțiuni privind raportul de vecinătate Deși principial proprietatea este nemărginită și exclusivă, încă din perioada romană au existat situații când a fost limitată prin diferite restricții.

Ele pot să existe în folosul obștesc sau în folosul proprietăților învecinate având alți proprietari. În toate cazurile restricțiile au fost apărate prin acțiuni puse la îndemâna celor îndreptățiți de către pretor.

– acțiunea pentru restabilirea cursului apelor (actio aquae pluviae arcendae). Prin intermediul ei se tinde la împiedicarea vecinului care execută lucrări, să mărească debitul apelor de ploaie ce se scurg de pe fondul său către fondul învecinat situat pe un plan inferior;

– acțiunea prin care se aduce la cunoștiință vecinului pe cale extrajudiciară de a nu continua o lucrare care ar putea să aducă prejudici celuilalt vecin;

– chezășia pagubei eventuale. Această acțiune se folosea când proprietatea unei persoane era amenințată de construcția vecinului; proprietarul lezat se adresa pretorului care obliga vecinul să garanteze că-l va dezdăuna dacă se produce o pagubă din cauza acelei construcții. Refuzul garanției de către vecin ducea la pierderea procesului

– interdictul dat proprietarului de a obliga pe cel care a executat lucrări pe ascuns sau prin violență în detrimentul proprietarului, să repună lucrurile în starea de mai înainte.

Capitolul IV Posesiunea

4.1. Noțiune și origine

Stăpânirea terenurilor din ager publicus de către cetățenii romani a fost desemnată prin expresia possessio. Analizată din punct de vedere al componenței, expresia posesiune este formată din două cuvinte: pot care înseamnă putere și sesio care simbolizează a se așeza, ședere.

Începând din dreptul roman până astăzi posesiunea este distinctă de proprietate. Este o stare de fapt ocrotită de drept care produce efecte juridice. Actul material de a stăpâni un bun de către o persoană este o stare de fapt, dar prin consecințe pe care posesiunea le generează apare ca o stare de drept fiind ocrotită de lege.

De regulă, proprietarul este și posesorul lucrului pe care îl deține, exercitarea dreptului de proprietate implică și acte de posesiune. Așadar posesiunea însoțește proprietatea dar uneori poate fi desprinsă de proprietate, caz în care posesia nu se exercită de către proprietar ci de alte persoane.

La origine, posesiunea se numea usus fiind legată de exploatarea pământurilor.

4.2 Felurile posesiunii

În raport de protecția juridică de care posesorul beneficiază, de efectele pe care le produce sau de obiectul asupra căruia poartă, posesiunea este de mai multe feluri:

a) possesio ad interdicta – este posesia ce poate fi protejată prin interdicte posesorii. Acest tip de posesie necesită două elemente: animus și corpus.

b) possesio ad usucapione – duce la dobândirea proprietății quiritare prin uzucapiune fiind întemeiată pe o justă cauză. În afară de condițiile necesare posesiunii în general, aici este necesar să fie întrunite și condițiile uzucapiunii. Această posesie se mai numea și posesio civilis fiind apărată printr-o acțiune rei vindicatio.

c) possesio injusta (viciosa) – este posesia vicioasă, contrară dreptului. Ea este lipsită de protecție juridică pentru posesor. Apare atunci când posesorul deține bunul în posesie pe ascuns, prin violență sau dacă posesia are vicii. Viciile posesiei sunt: violența, clandestinitatea și precaritatea.

Potrivit unor vechi reguli din dreptul roman, cel care a fost pe nedrept deposedat de lucrul său prin violență sau prin fraudă, are dreptul să fie reintegrat de îndată în posesie (spoliatus ante omnia restituendus).

d) quasi possesio sau juris posesio – este o noțiune care a apărut târziu. Pretorul arată că posesia este exercițiul dreptului de proprietate, a puterilor cuprinse în acest drept și a servituților ce se exercită prin acte materiale necesare posesiei.

e) detențiunea sau possesio naturalis – i se mai spunea și corporalis. Această noțiune este opusă aceleia de possesio civilis care era o adevărată posesiune. Cel care exercită posesio naturalis nu posedă pentru sine ci pentru altul.

4.3. Elementele posesiei

Pentru existența posesiunii sunt necesare două elemente întrunite cumulativ:

– un element intențional (animus), constând în voința de a stăpâni lucrul ca un adevărat proprietar (animus domini). În același timp elementul intențional poate să însemne și voința de a avea lucrul pentru sine (animus rem sibi habendi). Elementul intențional, până la proba contrară se prezumă în persoana celui care deține lucrul.

– un element material (corpus), constând în stăpânirea de fapt (factum) a lucrului de către posesor. Probabil că inițial posesia se referea numai la bunuri mobile ulterior a fost extinsă și la imobile. Așadar, corpus possessionis desemnează nu doar exercițiul puterii fizice asupra lucrului, faptul de a lucra terenul sau de a locui casa, el poate fi și posibilitatea de a dobândi pentru sine puterea fizică asupra lucrului.

Dacă inițial elementul material era înțeles în sens strict fizic prin luarea în stăpânire a lucrului, mai târziu s-a admis existența sa în sens larg, de punere la dispoziție, de putință, supraveghere, dirijism și control pe care le are posesorul asupra bunului pe care îl posedă. La fel s-a pus problema pentru saltus aestivi și saltus hiberni ( locurile unde se trimit vitele la

pășunat vara sau unde urmează să fie ținute pe timpul iernii), posesiunea lor poate fi conservată animo tantum, pe baza intenției de a retrimite vitele în acel loc la timpul oportun.

Romanii nu au admis posesiunea asupra unor elemente dintr-un lucru, de pildă, lemnul dintr-o construcție pentru că posesiunea separată asupra elementelor materiale din construcție are drept efect dezagregarea construcției.

4.4. Dobândirea și pierderea posesiunii

Posesiunea putea să fie dobândită prin însuși posesorul sau prin intermediul altei persoane. Prin sine însuși, posesiunea putea fi dobândită dacă erau respectate următoarele cerințe:

a) în persoana posesorului era necesar să fie întrunite cele două elemente ale posesiunii animus și corpus, fără ca cele două să existe dintr-un singur moment. Se admite ca animus să existe înaintea lui corpus și invers;

b) persoana care dobândește posesiunea lucrului trebuie să fie capabilă. A fost permisă dobândirea posesiunii prin altul animo alienii (cu animus al altuia) când posesorul era în incapacitate (infamie, nebunie).

Dobândirea printr-o persoană sui iuris era un caz de posesiune per extraneam personam. Întotdeauna când se pune în discuție dobândirea posesiunii prin altul, se face distincția între posesiunea animo alieno (atunci când animus este al altuia), de posesiunea corpore alieno.

Posesiunea se pierde când unul dintre cele două elemente sau ambele lipsesc în persoana posesorului.

Animus se pierde prin voința posesorului de a nu mai poseda lucrul, iar corpus se pierde de fiecare dată când stăpânirea materială era obstrucționată cu caracter permanent. Nu se poate vorbi de pierderea posesiei atunci cînd lucrul lipsește cu caracter temporar din stăpânirea posesorului.

Este posibilă pierderea posesiunii și prin altă persoană în caz de moarte sau nebunie a detentorului sau prin voința contrară a detentorului.

4.5. Interdictele posesorii

Dreptul roman a creat mijloace juridice în favoarea posesorului pentru apărarea posesiunii. Aceste mijloace erau interdictele posesorii. Ele prezintă utilitate datorită faptului că, pe lângă protecția juridică a posesiuni, asigură în același timp și protecția proprietății deși proprietatea în sine era apărată prin acțiunea în revendicare (rei vindicatio).

Interdictele posesorii erau ordine date de pretor în vederea ocrotirii posesiunii contestate. Sunt mijloace de poliție administrativă cu ajutorul cărora posesorul avea posibilitatea de a se îndrepta împotriva celor care îi tulburau stăpânirea de fapt asupra lucrului avut în posesie.

Atunci când interdictul dat de pretor în favoarea posesorului deposedat este respectat de cel care a luat în stăpânire lucrul, bunul intră din nou în stăpânirea celui care a obținut interdictul. În schimb, atunci când partea care a deposedat posesorul de lucrul, la cerea posesorului are loc un proces, posesia putând fi stabilită pe calea justiției.

Interdictele se împart în următoarele categorii:

a) interdicta recuperande possesionis causa (interdictele pentru recuperarea posesiei pierdute). Din rândul lor avem:

– unde vii. Este interdictul de care a beneficiat posesorul deposedat prin violență.

– de precario (relativ la precaritate). Se acordă persoanei care a remis un lucru altei persoane iar aceasta din urmă refuză să-l restituie.

– de clandestina possesione. Acest interdict apără posesiunea clandestină.

b) interdicta retindae possesionis causa (au ca scop păstrarea posesiunii în persoana posesorului). Erau de două feluri:

– interdictul utrubi (care din doi). Permite păstrarea posesiei de către cel care a posedat mai mult acel lucru în anul în care a precedat emiterea interdictului;

– interdictul uti possidentis (după cum posedați). Prin acest interdict se menține posesiunea în favoarea posesorului actual din momentul emiterii interdictului.

Într-o perioadă târzie, interdictele s-au modificat astfel că interdictul utrubi a fost asimilat cu uti possidentis. O fuziune s-a produs și între interdictele recuperande possesionis.

4.6 Efectele posesiunii

Posesorul, cu ajutorul interdictelor posesorii, avea posibilitatea de a se apăra împotriva acelora care îl deposedează pe nedrept sau îi tulbură posesia. Dacă se formulează proces în revendicare împotriva posesorului, acesta din urmă se apără prin formula: posed pentru că posed.

De interdictele posesorii putea să uzeze și proprietarul lucrului nu doar simplul posesor. Prin apărarea posesiei dar distinct de proprietate, sunt ocrotite și alte drepturi, este cazul persoanelor care au stăpânit în fapt pământurile statului.

Unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei prelungite este dobândirea proprietății prin uzucapiune de către posesor. Dat fiind faptul că uzucapiunea a fost considerată o instituție de drept civil, posesia în vederea uzucapiunii (possessio ad usucapionem), mai poartă denumirea și de possessio civilis.

4.7. Detențiunea

Între posesie și detenție există asemănări dar cele două se deosebesc fundamental fără să se confunde. Ca și posesia, detenția este o stare de facto prin care o persoană are în stăpânire un lucru. La fel ca în cazul posesiei, detenția presupune existența celor două elemente cunoscute: animus și corpus.

Corpus, în cazul detenției, este identic cu cel al posesiei.

Deosebirea esențială dintre posesie și detenție se situează pe tărânul elementului subiectiv constând în intenția celui ce deține bunul (animus). În alți termeni, animus în cazul detențiunii se exteriorizează prin intenția detentorului de a păstra lucrul nu pentru sine ca în la posesiunii propriu zise, ci pentru altul pe care îl știe sau îl crede adevăratul proprietar. Detentorul este instrumentul posesiunii altuia, așa cum spuneau juriștii romani.

Posesorul întodeauna urmărește să păstreze lucrul pentru sine cu intenția de a deveni proprietar (animus sibi habendi), în vreme ce detentorul, care poate fi locatar, arendaș, comodatar etc., intenționează să restituie lucrul la termen sau la cererea proprietarului. Mai concret, detentor este acela care pe baza unui drept stăpânește și folosește un bun al altuia fără a aspira la dreptul de proprietate asupra bunului.

În conformitate cu dreptul roman, detentorului îi erau refuzate interdictele posesorii dar beneficiază de alte mijloace juridice de protecție cum ar fi: recurgerea la sprijinul posesorului bunului pe care îl avea în detenție sau avea dreptul să utilizeze actio iniuriarum.

Detentorul are numai animus detinendi dar îi lipsește animus sibi habendi. Oricât de îndelungată ar fi detenția asupra bunurilor, nu transformă pe detentor într-un veritabil posesor împrejurare în care și uzucapiunea va fi exclusă.

4.8 Precarium

Expresia precar a desemnat la origini un raport juridic născut probabil din instituția clientelei. A existat în dreptul roman sub denumirea de precarium o instituție juridică având numeroase și importante aplicații atât în perioada veche dar și în epoca clasică.

Precariul erau un act juridic cu totul special pe baza căruia o persoană remite alteia un lucru spre folosință, putând să ceară înapoierea lui oricând. De pildă: un proprietar cedează pământul său unor tenuiores, clienții săi, în baza cererii acestora din urmă (preces – rugăminte), de unde derivă cuvântul precar. Deținătorii precari ai pământului au dreptul să-l

cultive și să trăiască din el, însă sunt obligați să îl restituie de îndată ce li se solicită.

Din cele menționate rezultă caracterul esențial al precariului și anume revocabilitatea. În afară de caracterul revocabilității, precariul mai prezintă următoarele însușiri:

– are loc cu titlu gratuit; precaristul nefiind obligat să plătească nimic celui care îi dădea bunul în schimbul folosinței acelui bun. Plata ori luarea de garanții nu cadrau cu natura precariului dimpotrivă puteau să nască alte raporturi juridice între părți;

– pe toată durata folosinței, precaristul avea la îndemână interdictele posesorii împotriva oricărei persoane ce ar fi tulburat pașnica folosință a bunului obținut în precariu cu excepția concedentului care avea dreptul să revoce oricând favoarea acordată. Condiția transmiterii posesiunii nu era de esența precariului, părțile fiind libere să stipuleze că precaristul are numai detenția lucrului;

– precaristul avea dreptul să perceapă fructele bunului obținut prin precariu până în momentul în care concedentul uza de dreptul său de revocare. Precaristul devenea proprietarul fructelor dar nu devenea și proprietarul productelor lucrului aflat în precariu;

– precaristul nu era obligat să despăgubească concedentul pentru stricăciunile cauzate bunului prin neglijență sau prin reaua întreținere afară de cazul cînd se face vinovat de dol sau greșeli grave asimilabile dolului;

– la rândul său precaristul nu avea dreptul să solicite despăgubiri concedentului pentru îmbunătățirile aduse lucrului sau pentru cheltuieli privind conservarea bunului ori pentru pagubele pricinuite ca urmare a folosinței bunului, indiferent de mărimea lor;

În sfârșit, potrivit textelor din Digeste, precariul poate să aibă ca obiect bunuri imobile sau bunuri mobile corporale dar nu este exclus să fie instituit și asupra drepturilor.

Deținătorii precari ai lucrului nu sunt posesori în adevăratul înțeles juridic. Ei dețin lucrul în mod material (corpus) în schimb le lipsește celălalt element al posesiunii (animus), intenția de a se comporta ca stăpâni adevărați asupra lucrului pe care îl dețin.

Precaristul, în vederea apărării drepturilor sale izvorâte din precarium avea la îndemână interdictele retinendae possessionis cât și pe cele recuperandae possessionis împotriva tulburărilor pricinuite de orice persoană cu excepția concedentului.

În privința modurilor cum încetează a precariului menționăm:

a) prin revocarea făcută de concedent. Revocarea nu trebuia să îmbrace o anumită formă. Înstrăinarea lucrului dat în precariu de concedent nu echivalează cu revocarea; noul proprietar având posibilitatea oricând să revoce precariul.

b) dacă a dispărut obiectul dat în precariu indiferent dacă dispariția s-a produs din caz fortuit ori din neglijență a precaristului.

c) precariul încetează și în cazul în care între aceleași părți s-a încheiat un contract de locațiune cu privire la lucrul dat în precariu.

d) precariul încetează în caz de deces al precaristului. Aceasta deoarece la origini precariul nu a fost decât un act de gratitudine făcut de patron clinetului său fără a putea fi continuat iure hereditario.

Concluzii

Istoria ne arată că împărțirea Imperiului Roman a fost rezultatul profundelor crize sociale și economice în care a intrat sistemul statal . Cu toate acestea, proprietarii de sclavi și în general clasa dominantă urmărind să păstreze vechile privilegii, a căutat să creeze o suprastructură adecvată care să corespundă acelor vremuri. Este unul din motivele pentru care a avut loc împărțirea Imperiului Roman.

Cele două Imperii au avut existență independentă, dezvoltarea fiecăruia urmând traiectorii diferite. Imperiul Roman de răsărit a păstrat o mai mare stabilitate economică și socială, primejdia popoarelor migratoare nu a produs urmări deosebite așa cum s-a întâmplat cu Imperiul Roman de apus . În schimb, Imperiul Roman de Apus a căzut sub loviturile barbarilor în anul 476 d. Hr., având ca ultim suveran pe Romulus Numai Augustulus.

Imperiul Roman de Răsărit s-a menținut chiar și după moartea împăratului Justinian, mai precis ultima relicvă a dispărut o dată cu căderea Constantinopolului sub dominație otomană în anul 1453. Pentru Imperiul Roman de răsărit, trebuie menționat noul spirit al creștinismului aflat în ascensiune. Introdus oficial de Constantin cel Mare, creștinismul devine ulterior religie de stat.

În considerarea celor menționate, izvoarele de drept se pot rezuma la unul singur: împăratul. Sursele de drept atât de numeroase în epocile anterioare, acum se pot rezuma la leges și ius. Cu toate acestea, influența creștinismului devine benefică deși imperfectă și asupra altor laturi ale vieții, dar cu reprercusiuni ulterioare adânci.

Este cazul prozeliților barbari din nord cu care Roma a avut o lungă perioadă de timp nenumărate ciocniri. Leges (lex) erau normele de conduită hotărâte de împărat. Ius include scrierile anterioare ale jurisconsulților cărora, prin bunăvoința împăratului, le-a fost acordată putere de lege. Deciziile împăratului au devenit foarte numeroase, multe se interferau cu scrierile jurisconsulților. De aceea, s-a simțit nevoia sistematizării legilor, a codificării .

Nevoia de sistematizare a legilor din perioada romană a fost resimțită de multă vreme, pe această cale s-au strâns la un loc operele marilor jurisconsulți în vederea utilizării lor practice precum și constituțiile imperiale. În acest context apar încercări de codificare și compilații în materia dreptului civil însă ele au prefațat viitoarea operă legislativă monumentală care avea să urmeze o dată cu venirea la putere a împăratului Iustinian.

Bibliografie

Al. V. Georgescu, Curs de drept roman. Originile și evoluția generală a proprietății în dreptul roman, Doctorat juridic, anul I, Cernăuți, 1936-1937

Al. Minculescu, Usucapio lucrativa pro herede. Studiu de drept roman, Tipografia „Corvin”, București, 1932

Al. Minculescu, Precariul în dreptul roman, București, 1935

Cristinel Murzea, Drept roman, Ediția a II-a, Editura ALL Beck, București, 2003

Constantin Hamangiu, M.G. Nicolau, Dreptul roman, Editura librariei Socec & Co., Societate anonima, București, 1930

C. Șt. Tomulescu , Manual de drept privat roman, București, 1958

C. Șt. Tomulescu, Drept privat roman, București, 1973

D. Oancea , Introducere în dreptul roman, Editura C. H. Beck, București, 2009.

D. Tudor, Figuri de împărați romani, 1, Editura enciclopedică română, București, 1974

D. G. Boantă, Puterea părintească, Tipografia Moderna Max Frenkel, Brăila, 1905

Edward Gibbon, Istoria declinului și a prabușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976

Emil Molcuț , D. Oancea , Drept roman, Casa de editură și presă „Șansa”, SRL, București, 1993

Emil Molcuț, Drept privat roman, Universitatea Creștină Dimitrie Camtemir, București, 1994

Emil Molcuț, Drept privat roman, Ediție revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007

E. Cuq , Manuel des institutiones juridiques des romains, Paris, 1928

F. de Coulanges, Cetatea antică, Editura Librăriei SOCEC & Co., București

Gheorghe Bichicean, Drept roman. Instituții. Izvoare. Jurisdicții, Editura C. H. Beck, București, 2008

G. A. Cuza, Organizarea judiciară extraordinară în Imperiul roman, Editura Tiparul „Albina românească” , Iași, 1936

Grigore Dimitrescu, Drept roman (Izvoare. Procedura. Persoane. Drepturi reale),vol. I, Imprimeriile Independența, București

I. M. Anghel Dreptul roman, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2000

I. C. Cătuneanu , Curs elementar de drept roman, Ediția a II-a, București, Editura Cartea românească, 1924

M. Cary, H. H Scullard, Istoria Romei până la domnia lui Constantin, Ediția a III-a, Editura ALL, București, 2008

M. A. Dumitrescu, Manual de drept roman, București, Librăria ALCALAY & Comp., 1920, vol. I

Mihai Jacota M., Pactul de eliberare din sclavile și pactul de răscumparare a sclavului etc., Analele Universității Iași, III, 1957

Mihai Jacotă , Contribuții la studiul crizei generale a sistemului sclavagist roman în „Studii clasice”, Editura Academiei, București,1963

Mihai Jacota , Curs de drept roman, ius personarum- ius rerum, Iași, 1977

Mihai Jacota, Gheorghe Piticari, Drept privat roman, vol. I, Iași, 1987

Mihai Jakota. Dreptul roman, vol. I, II, Editura Fundației „Chemarea” Iași, 1993

M. Paraschiv , Femeia în Roma antică, Editura Junimea, Iași, 1999

M. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Institutul de arte grafice „Bucovina”, București, 1931

Paul F. Girard , Manuel élémentaire de Droit Romanin, Septičme édition, Paris, 1924

Pierre Grimal , Civilizație romana, I, Editura Minerva, București, 1973

Romulus Ghidro, Aurelia Ghidro, Vasile Nistor, Roma-cetatea și destinul ei juridic,1, Editura Galaxia Gutemberg, 2009

Romulus Ghidro, O Mihutiu , Drept roman, Partea I, Casa carții de știință, Cluj-Napoca, 1996

Raymond Bloch, Jean Cousin, Roma și destinul ei, vol. II, Editura Meridiane, București, 1985

S.G. Longinescu, Istoria dreptului românesc din vremurile cele mai vechi până astăzi, București, 1908

S.G. Longinescu, Elemente de drept roman. Partea generală, vol. I, Editura Librăriei Socec, București, 1908

Ștefan Cocoș, Drept roman, Editura ALL Beck, București, 2000.

Ștefan Meitani, Evoluțiunea dreptului de proprietate la romani. Studiu juridic și istoric, Instititutul de arte grafice „Carol Göbl”, București, 1902

Vladimir Hanga, Mihai Jacotă, Drept privat roman, Editura didactica și pedagogică, București, 1964

Vladimir Hanga , Drept privat roman, Editura didactică și enciclopedică, București, 1977

Vladimir Hanga , Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

Vladimir Hanga , Drept roman, Editura Argonaut, Cluj- Napoca, 1999

Vladimir Hanga ,M.D Bocșan, Curs de drept privat roman, Editura Rosetti, București, 2005

Vladimir Hanga., M.D Bob, Iustiniani Institutiones (Instituțiile lui Iustinian), Editura Universul Juridic, București, 2009

V. Popa , R. Motica, Drept privat roman, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Mirton, Timișoara, 2000

V. Popa, Sistemul juridic al cetății Roma, Ediția a II-a compendiu, Editura Presa universitară română, Timișoara, 2001

V Popa, Drept privat roman. Lecții de sinteză, Editura Presa Universitară Română, Timișoara, 2001

Th. Mommsen , Istoria romană,vol. I, II, III, IV, Editura științifică și enciclopedică, București, 1987

T. Sâmbrian, Drept roman. Principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă „ȘANSA”- SRL, București, 1994