Drept Procesual Penal. Parte Generala Jirlaianu Silviu [613918]

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS“ GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, POLITICE ȘI SOCIALE
DREPT PROCESUAL PENAL
PARTE GENERALĂ
NOTE DE CURS
Lector univ. dr. Silviu Jîrlăianu
2013

ABREVIERI
alin. -alineatul
apud -citat după
art. – articol(ul)
C.pen. – Codul penal
C.proc. pen. -Codul de procedură penală
C.proc.civ -Codul de procedură civilă
C.A. – Curtea de Apel
cap. – capitolul
colab. – colaboratorii
coord. – coordonator
dec. – decizia
Ed. – editura
ed. -ediția
etc. – etcaetera
ibidem -în același loc
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. -numărul
op.cit. -opera citată
p. – pagina
pct. – punctul
s.pen. -sentința penală
urm. -următoarele
vol. – volumul

CUPRINS
Abrevieri 2
Capitolul I : Scurtă introducere 6
1.Noțiuni generale privind dreptul procesual penal.Definiția 6
2. Fazele procesului penal: 6
A.Urmărirea penală: 6
B. Judecata: 7
C.Punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive 7
3. Definirea izvoarelor juridice ale dreptului procesual penal 8
4. Aplicarea legii procesual penale în spațiu și timp 8
A. Aplicarea legii procesual penale în spațiu 8
B. Aplicarea legii procesual penale în timp 8
C. Excepții de la principiul activității 9
Capitolul II : Regulile de bază și în procesul penal 9
1.Scopul și regulile de bază ale procesului penal 9
2.Conținutul principiilor fundamentale ale dreptului procesual penal 9
A. Scopul procesului penal. 9
B.Legalitatea și oficialitatea procesului penal 9
C.Principiul aflării adevărului, 10
D. Principiul rolului activ 10
E.Garantarea libertății persoanei 10
F.Respectarea demnității persoanei 11
G.Prezumția de nevinovăție 11
H.Garantarea dreptului de apărare 11
I.Limba în care se desfășoară procesul penal 12
J. Folosirea limbii oficiale prin interpret 12
K.Principiul egalității persoanelor în procesul penal 12
Capitolul III: Noțiunea de acțiune în justiție și participanții în proce sul penal 13
1.Acțiunea penală 13
A. Deosebiri între acțiunea penală și acțiunea civilă 13
B.Trăsăturile acțiunii penale 14
2.Acțiunea civilă 16
A.Noțiune. 16
B.Condițiile exercitării acțiunii civile în procesul penal 16
3.Participanții în procesul penal, noțiune 18
Capitolul IV: Noțiunea de competență 20
1.Felurile competenței 20
A.Competența materială sau ratione materiae 20
B.Competența teritorială sau ratione loci 21
C.Competența personală sau ratione personae 22
2.Competența instanțelor judecătorești din Rom ânia 22
A.Competența judecătoriei ( art.25 C. proc. pen .) 22
B.Competența tribunalului militar (art. 26cod proc. pen .) 22
C.Competența tribunalului ( art. 27 cod proc pen 23
D.Competența tribunalului militar teritorial ( ar t. 28 cod. Proc.pen.) 23
E. Comp etența Curții de Apel ( art. 281Cod proc. pen.). 24
F.Competența Curții Militare de Apel ( art. 282Cod proc. pen.) 24
G.Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție ( art. 29 cod procedură
penală) 25
3.Prorogarea de competență prin strămutarea ca uzei penale 25

4.Procedura strămutării 26
5.Declinarea de competența 26
6.Conflictele de competență 27
7.Incompatibilitatea, Abținerea, Recuzarea 28
A. Incompatibilitatea 28
B. Incompatibilitatea procurorului, grefierului, organului de cercetare penală
și a magistratului asistent 29
C.Alte situații de incompatibilitate 29
D.Incompatibilitatea expertului și interpretului 29
8.Abținerea 30
9. Recuzarea 30
10.Procedura de soluționare a cererii de abținere și recuzare în cursul urmăririi
penale 31
Capitolul V : Probele și mijloacele de probă în procesul penal 31
1.Probele, noțiunea de probă. Scurt istoric a evoluției prob ei 31
A. Clasificarea probelor 32
B.Obiectul probațiunii 33
C.Pertinența, concludența și utilitatea probelor 34
D.Sarcina administrării probelor 35
E.Procedura administrării probelor 35
F. Aprecierea probelor 36
2.Mijloacele de probă 37
A.Noțiunea de mijloc de probă 37
B.Declarațiile părților și ale martorilor, Declarația învinuitului sau
inculpatului 37
C.Declarațiile părții vătămate, părții civile și ale părții responsabilă
civilmente 39
D.Declarațiile martorilor 40
E. Confruntarea 44
F.Folosirea interpreților 44
G.Înscrisurile 44
H.Interceptările și înregistrările audio sau video, noțiune, condiții și cazuri.45
I.Verificarea mijloacelor de probă 48
3.Mijloacele materiale de probă , noțiune și clasificare 48
A.Procedeele de descoperire și de ridicare a înscrisurilor și
mijloacelor materiale de probă 48
B.Ridicarea silită de obiecte sau înscrisuri 50
C.Percheziția 50
D.Cercetarea la fața locului și reconstituirea 51
E. Constatarea tehnico- științifică și medico -legală 52
F. Rapotrul de constatare tehnico- științifică și medico legală 53
G. Expertiza , noțiunea și clasificarea expertizelor 53
Capitolul VI : Măsurile procesuale .Considerații cu caracter introductiv 55
1.Noțiunea și importanța măsurilor procesuale .Clasificarea măsurilor
procesuale 55
2.Măsurile preventive 55
A.Înlocuirea și revocarea măsurilor preventive 57
B.Încetarea de drept a măsurilor preventive 58
C.Analiza măsurilor preventive 59
D.Reținerea 59
E.Obligarea de a nu părăsi localitatea 60
F.Obligarea de a nu părăsi țara 60

G.Arestarea preventivă 61
H.Procedura prelungirii arestării în cursul urmăririi pe nale 62
3.Alte Măsuri Procesuale 64
A.Măsurile de ocrotire 64
B.Măsurile de siguranță 64
C.Măsurile asiguratorii 65
Capitolul VII : Asistența juridică și reprezentarea 66
A.Drepturile apărătorului 66
B.Asistența celorlalte părți 67
C. Reprezentarea 67
Capitolul VIII : Câteva considerații cu privire la modificările aduse prin Noul Cod de
procedură penală 67
Bibliografie 70

6Capitolul I : SCURTĂ INTRODUCERE.
1.Noțiuni generale privind dreptul procesual penal. Definiția.
Împotriva celor care săvârșesc infracțiuni, statul, prin intermediul organelor sale
specializate, intervine pentru a- i sancționa, reeduca și reda societății.
Reacția societății față de cei care intră în contact cu legea penală nu este arbitrară ci,
dimpotrivă, chibzuită, amplu reglementată prin dispozițiile legii. De aceea, între săvârșirea
infracțiunii și aplicarea unei sancțiuni penale autorului ei se situează procesul penal ca
activitate organizată în vederea adoptării unei soluții corespunzăt oare datelor concrete ale
fiecărei cauze penale.
Descoperirea infracțiunilor, identificarea și prinderea infractorilor, strângerea și
administrarea probelor, tragerea la răspundere penală se constituie într -o activitate
complexă desfășurată de către organe le specializate ale statului.
La înfăptuirea justiției penale participă și persoanele care au drepturi și obligații ce
decurg din săvârșirea infracțiunii, persoane care poartă denumirea de părți, precum și și alte
persoane care, potrivit legii, sunt chemate la rezolvarea cauzelor penale.
Drept urmare definim procesul penal ca fiind activitatea reglementată de lege,
desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul
constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice
persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.1
Doctrina recentă simplifică definiția procesului penal în sensul c ă „Procesul penal
poate fi definit ca fiind activitatea reglementată de lege, desfășurată de către organele
judiciare penale, în vederea tragerii la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit
infracțiuni și aplicării sancțiunilor penale”2.
• Analiza definiției:
– etimologie – termenul latin processus = înaintare, progres;
-activitate reglementată de lege;
– organele judiciare – organe de stat, care acționează ca subiecți oficiali în anumite faze ale
procesului penal: instanțele de judecată, Minis terul Public, organele de cercetare penală;
-părțile -persoane fizice și juridice, cu drepturi și obligații, penale sau civile, ce reies din calitatea
lor procesuală și care au interese directe în cauză: inculpatul, partea vătămată, partea civilă, parte a
responsabilă civilmente
– alte persoane – persoane care nu au interese directe în cauză: martori, experți, interpreți, martori
asistenți, grefieri, etc.3
2. Fazele procesului penal:
Noțiune: Fazele procesului penal reprezintă diviziuni ale acestuia, în cadrul cărora își
desfășoară activitatea anumite categorii de organe judiciare.
• Clasificare:
-urmărirea penală;
– judecata;
-punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive
A.Urmărirea penală :
Fază a procesului penal care are drept obiect identificarea făptuitorilor, administrarea
probelor, luarea măsurilor procesuale în vederea trimiterii ori netrimiterii făptuitorului în judecată.

1ION NEAGU, Drept Procesual Penal, Tratat , editura Global Lex,București, 2002, p. 43,
2GHEORGHE IVAN , Procesul penal între tradi ție și inovație, Revista „Dreptul” nr. 7/2011, p. 182.
3ION NEAGU, op.cit., p.45-48.

7• Limitele urmăririi penale:
-limita inițială -este reprezentată de începerea urmăririi penale iar actul care marchează urmărirea
penală este:
-rezoluția organului de urmărire penală, când acesta este sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni
prin plângere sau denunț ori apare sesizarea din oficiu a organului de urmărire penală;
-limita finală -este reprezentată de actul de dispoziție prin care procurorul poate dispune trimiterea
în judecată, scoaterea de sub urmărirea penală, încetarea urmării penale ori clasarea iar actele care
marchează terminarea urmăririi penale:
-rechizitoriul, în cazul trimiterii în judecată;
-ordonanța, în cazul scoaterii de sub urmărire, încetării urmăririi penale sau clasării;
-rezoluția, în cazul scoaterii de sub urmărire penală sau încetării urmăririi penale
Noul cod de procedură penală a realizat uniformizarea actelor prin care organele de
urmărire penală se pronunță, eliminând distincția între rezoluție și ordonanță. Astfel potrivit noului
Cod de procedură penală, procurorul sau organele de cercetare penală se pronunță numai prin
ordonanță asupra actelor și măsurilor procesuale.
B. Judecata :
Fază a procesului penal care se desfășoară cu respectarea principiilor publicității și
contradictorialității, în cadrul căreia se continuă activitatea începută în faza de urmărire penală, în
vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului.
• Limitel e fazei de judecată:
-limita inițială -este reprezentată de sesizarea instanței de judecată prin rechizitoriu, printr- o altă
hotărâre judecătorească sau prin plângerea îndreptată împotriva actelor și măsurilor de urmărire
penală;
-limita finală – este reprezentată de pronunțarea hotărârii judecătorești ( sentință sau decizie) prin
care se poate dispune condamnarea inculpatului, achitarea ori încetarea procesului penal.
C.Punerea în executare a hotărârilor penale rămase definitive :
Fază a procesului penal care are rolul de a transpune în fapt hotărârea penală, în vederea
realizării scopului legii penale și a legii procesual penale.
• Limitele fazei de punere în executare a hotărârilor penale:
-limita inițială:
– în ipoteza punerii în executare a pedepselor principale, constă în eliberarea mandatului de
executare de către instanță și trimiterea lui către organul competent;
-în ipoteza punerii în executare a pedepselor complementare, constă în trimiterea de către instanță
a unei copii de pe dispo zitivul hotărârii către organul competent;
-în ipoteza punerii în executare a măsurilor de siguranță, este diferențiată în funcție de natura
măsurii dispuse.
-limita finală:
-în ipoteza punerii în executare a pedepsei închisorii, constă în întocmirea procesului -verbal de
către comandantul locului de deținere, unde se consemnează și data la care a început executarea;
-în ipoteza punerii în executare a amenzii penale, constă în depunerea recipisei de plată integrală a
amenzii la instanța de executare etc.
Noul cod de procedură penală structurează procesul penal în patru faze procesuale:
urmărirea penală, camera preliminară, judecata și faza punerii în executare a hotărârilor penale
definitive.
Faza urmăririi penale are trei etape : faza de investigare a faptei, faza de investigare a
persoanei și rezolvarea cauzei de către procuror.

8Camera preliminară are o singură fază: judecata în camera preliminară.
Faza judecății are două etape : faza judecății în primă instanță (fond) și faza judecății în
apel ( singura cale ordinară de atac ).
Faza executării hotărârilor penale definitive : punerea în executare și eventual, dacă este
cazul modificări survenite pe parcursul executării hotărârii penale definitivă.
3. Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal
Definirea izvoarelor juridice ale dreptului procesual penal
Din punct de vedere material, prin izvor al dreptului se înțelege totalitatea condițiilor
materiale de existență ale societății; din punct de vedere formal ( sau juridic ) izvorul dreptului
procesual penal este reprezentat de normele juridice obligatorii care au în conținut voința juridică
a poporului.
Principalele izvoare ale dreptului procesual penal:
• Const ituția;
• Codul de procedură penală;
• Codul penal;
• Codul civil;
• Codul de procedură civilă;
• Legile de organizare judiciară;
• Tratate și convenții internaționale;
• Diferite alte acte normative care conțin prevederi procesual penale.
4.Aplicarea legii procesual penale în spațiu și timp
A.Aplicarea legii procesual penale în spațiu:
La baza aplicării normelor procesual penale în spațiu se află principiul teritorialității potrivit
căruia, legea procesuală penală se aplică numai activităților desfășurate pe teritoriul României.
• Excepții de la principiul teritorialității:
-comisia rogatorie internațională;
-recunoașterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine;
-imunitatea de jurisdicție aplicabilă personalului diplomatic și consular;
-extrădarea;
-principiul teritorialității operează în cazul infracțiunilor săvârșite pe teritoriul statului român, dar și
celor care sunt comise: pe o navă sau aeronavă, civilă ori militară străină de către membrii
echipajului ( în condiții de reciprocitate ) sau de către militari aparținând unor armate străine
staționate sau aflate în trecere pe teritoriul României.
B.Aplicarea legii procesual penale în timp
Acțiunea legii procesual penale se încadrează în timp între cele două momente specifice
acțiunii oricărei legi, intrarea în vigoare, respectiv, ieșirea din vigoare.
• Intrarea în vigoare a legii are loc la trei zile de la data publicării în Monitor ul Oficial sau la o
dată ulterioară prevăzută în textul ei.
• Ieșirea din vigoare se poate realiza astfel:
-prin abrogare ( totală sau parțială );
-prin ajungerea la termen ( în cazul că legea a fost dată pentru un termen limitat );
– prin modificare;
-prin căderea legii în desuetudine.

9Aplicarea legii procesual penale în timp are la bază principiul activității iar potrivit
acestuia,activitatea legii de procedură înseamnă aplicarea acesteia din momentul intrării în
vigoare și până în momentul ieșir ii din vigoare.
La aplicarea în timp a legii procesual penale nu se ia în considerare data săvârșirii
infracțiunii, ci data la care se efectuează actul procesual sau procedural, chiar dacă procesul a fost
declanșat anterior intrării în vigoare a legii.
C.Excepții de la principiul activității:
-retroactivitatea legii procesual penale apare când dispoziții ale noii legi sunt aplicabile și
actelor efectuate sub legea anterioară;
-ultraactivitatea legii procesual penale operează când unele dispoziții din l egea anterioară se aplică
și sub noua lege.
Situațiile tranzitorii sunt acele momente în care se trece de la aplicarea unei legi la
aplicarea unei legi noi ( modalitățile de trecere trebuie realizate prin intermediul unor acte
normative ).
Dispozițiile tranzitorii sunt norme care reglementează situațiile tranzitorii; ele pot fi
cuprinse în conținutul legii noi sau în dispozițiile aparte care pun în aplicare noua lege.
Capitolul II : REGULILE DE BAZĂ ÎN PROCESUL PENAL
1.SCOPUL ȘI REGULILE DE BAZĂ ALE PROCESULUI PENAL
A.Scopul procesului penal . (Art. 1 C.p.p. ) Procesul penal are ca scop constatarea
la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care
a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio persoană nevinovată
să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii
de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea
infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor.
2.CONȚINUTUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI
PROCESUAL PENAL
B.Legalitatea și oficialitatea procesului penal ( Art.2 C.p.p.) Procesul penal se
desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor
prevăzute de lege. Actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu,
afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
Legalitatea procedurii penale se raportează la principiului general „nulla justitia sine
lege”, adică „nu există justiție în afara legii”.
În actualele condiții ale societății noastre, promovarea riguroasă a legalității în toate
sectoarele vieții nu este un fenomen întâmplător ci constituie un proces necesar, obiectiv,
dedezvoltare a acestuia. Între cerințele principiului legalității procesului penal se înscrie și
aceea ca activitatea procesual penală să se desfășoare de către organele judiciare.4
Garantarea respectării principiului legalității rezidă și obligația procur orului de a
supraveghea întreaga activitate de urmărire penale desfășurată de către organele de
urmărire penală5. La rândul ei, instanța de judecată are posibilitatea de a supraveghea
legalitatea activității de urmărire penală, iar hotărîrea pronunțată de instanța de fond poate
fi verificată sub aspectul legalității de către instanța ierarhic superioară care are
posibilitatea de a constata netemeinicia și nelegalitatea hotărîrii pronunțată de instanța de

4I. NEAGU, op.cit. p. 87.
5Art.218 alin.1 C.p.p. „Procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliției
judiciare și a altor organe de cercetare speciale și supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate
cu respectarea dispozițiilor legale”.

10fond, o poate casa și poate dispune trimiterea aceste ia spre rejudecare. ( art.300, 332,333
C.p.p.)6.
Cu privire la oficialitatea procesului penal, săvârșirea unei infracțiuni dă naștere
raportului juridic de drept substanțial care, în conținutul său, cuprinde, între altele, dreptul
organelor competente de a trage la răspundere penală pe făptuitor și obligația acestuia de a
suporta sancțiunea penală. În vederea realizării obligației ce rezultă din existența acestui
principiu și pentru soluționarea conflictului apărut, organele de urmărire penală trebuie să
aibă inițiativă în pornirea din oficiu a mecanismului procesual.
Putem identifica trei forme ale oficialității procesului penal raportat la fazele
procesului penal astfel:
-Oficialitatea urmăririi penale ( art. 228 C.p.p. ) care prevede obligativitatea organelor
competente de a începe urmărirea penală; art.232 C.p.p care prevede obligativitatea
efectuării actelor de urmărire penală, art. 262 C.p.p care prevede obligativitatea
procurorului de a dispune trimiterea în judecată a inculpatului dacă sunt întrunite condițiile
legale;
-Oficialitatea fazei de judecată: ex. Art.313 C.p.p. care prevede obligațiile instanței de
judecată în cadrul măsurilor pregătitoare ședinței de judecată;
-Oficialitatea fazei de punere în executare a hotărârilor judecătorești penale, care prevede
obligativitatea primei instanțe de a pune în executare hotărârea instanței, rămasă definitivă
C.Principiul aflării adevărului , așa cum este prevăzut în art. 3 C.p.p. presupune că
în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele
și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului.
Aflarea adevărului cu privire la împrejurările cauzei înseamnă constatarea existenței
sau inexistenței faptei pentru care se desfășoară procesul penal, adică cunoașterea
circumstanțelor exacte de loc, timp, de mod, de mijloace, de scop care caracterizează fapta,
forma vinovăției, mobilul și scopul faptei, natura și î ntinderea prejudiciului cauzat, precum
și aspectele care influențează asupra răspunderii făptuitorului.
Aflarea adevărului cu privire la persoana făptuitorului înseamnă deplina certitudine
asupra vinovăției celui cercetat, asupra datelor de identitate, stare civilă, materială,
antecedente și alte împrejurări care duc la cunoașterea multilaterală a personalității
acestuia.
Aflarea adevărului în cauza penală înseamnă a realiza o concordanță (suprapunere)
deplină între situația de fapt, așa cum s -a prezenta t aceasta în materialitatea ei și concluziile
la care a ajuns organul judiciar cu privire la aspectele respective.7
D.Principiul rolului activ (art. 4 C.p.p) prevede că organele de urmărire penală și
instanțele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfășurarea procesului penal. S -ar
putea spune că acest principiu este o consecință a principiului oficialității procesului penal,
în orice caz între acestea există a strânsă legătură.
În conform itate cu acest principiu, organele care participă la desfășurarea procesului
penal trebuie să manifeste un rol activ atât în inițierea procesului penal ( cerință a
oficialității procesului penal ), cât și în realizarea activităților cerute de urmărirea penală, de
judecată și de punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale.
E.Garantarea libertății persoanei ( art.5 C.p.p) În tot cursul procesului penal este
garantată libertatea persoanei. Nicio persoană nu poate fi reținută, arestată sau privată de

6Art.300 alin.1 C.p.p. „Instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regula ritatea actului de
sesizare”.
7NICOLAE VOLONCIU, Tratat de procedură penală, Parte Generală, Vol.I, Ed. Paideia, București, 1996,
p.90.

11libertate în alt mod și nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății decât
în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
Dacă cel împotriva căruia s -a luat măsura arestării preventive sau s -a dispus
internarea medicală ori o măsură de restrângere a libertății consideră că aceasta este ilegală,
are dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze instanței competente, potrivit legii.
Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate sau căre ia i s-a
restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei suferite, în
condițiile prevăzute de lege.
În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere
punerea în libertate provizorie, su b control judiciar sau pe cauțiune.
F.Respectarea demnității umane (art. 51C.p.p)
Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată
cu respectarea demnității umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamen te cu
cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.
-art. 22 alin. 2 din Constituție: „ Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă
sau de tratament inuman ori degradant ".
art. 68 alin. (1) C. proc. pen.: „ Este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de
constrângere …. în scopul de a obține probe ".
• Garanții instituite pentru respectarea principiului respectării demnității umane:
-atitudinea nedemnă a magistraților în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu este considerată
abatere disciplinară;
-arestarea nelegală, cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura sunt reglementate
distinct ca fiind infracțiuni ( art. 266,267, 2671C. pen. ).
G.Prezumția de nevinovăție (Art. 52C.p.p.) Orice persoană este considerată
nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr -o hotărâre penală definitivă.
H.Garantarea dreptului de apărare (Art. 6 C.p.p.)8
Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului și celorlalte părți în tot
cursul procesului penal. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să
asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prevăzute de lege și
să administreze probele necesare în apărare. Organele judiciare au obligația să -l
încunoștințeze, de îndată și mai înainte de a -l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta
pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia și să -i asigure posibilitatea pregătirii
și exercitării apărării. Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul
procesului penal. Organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat,
înainte de a i se lua prima declarație, despre dreptul de a fi asistat de un apărător,
consemnându-se aceasta în procesul- verbal de ascultare. În condițiile și în cazurile
prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței
juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător a les.
-art. 24 din Constituție: „ (1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului,
părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu ” .
-art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară: „ Dreptul l a apărare este
garantat. În tot cursul procesului penal, părțile au dreptul să fie reprezentate sau, după
caz, asistate, de un apărător, ales sau numit din oficiu, potrivit legii ”.
• În realizarea acestui principiu, organele judiciare au următoarele obligații:

8Recurs în interesul legii- Decizia nr. XXVII/2007 cu privire la efectele asistării sau reprezentării părți lor în
cadrul procesului penal de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condițiile Legii nr. 51/1995
privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

12-să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale și să administreze probele
necesare în apărare; -să încunoștințeze, de îndată și mai înainte de a -l audia, pe învinuit sau
inculpat despre fapta pentru care este cercetat, încadrare a juridică a acesteia și să -i asigure
posibilitatea pregătirii și exercitării apărării;
-să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declarație, despre
dreptul de a fi asistat de un apărător;
-să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă
acesta nu are apărător, în condițiile și cazurile prevăzute de lege.
• Aspecte principale ale dreptului de apărare:
-posibilitatea părților de a -și asigura singure apărarea;
-obligația organulu i judiciar de a avea în vedere, din oficiu, toate aspectele care sunt în
favoarea părții;
-posibilitatea și, uneori, obligația acordării asistenței juridice în cursul procesului penal.
Nerespectarea reglementărilor care se subsumează principiul dreptului de apărare
pot determina nulitatea actelor întocmite în acest mod ori incidența unor sancțiuni penale,
în ipoteza în care încălcările respective întrunesc elementele constitutive ale unor
infracțiuni.
I.Limba în care se desfășoară procesul penal ( Art. 7 C.p.p.)
În procesul penal procedura judiciară se desfășoară în limba română. În fața
organelor judiciare se asigură părților și altor persoane chemate în proces folosirea limbii
materne, actele procedurale întocmindu- se în limba română.
J.Folosirea limbii oficiale prin interpret (Art. 8 C.p.p.) Părților care nu vorbesc
sau nu înțeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea
de a lua cunoștință de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum și dreptul de a pune
concluzii în instanță, prin interpret.
-art. 13 din Constituție: „ În România, limba oficială este limba română ” .
-art. 128 din Constituție: „(1) Procedura judiciară se desfășoară în limba română. (2)
Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba
maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii organice ”.
– art. 8 C. proc. pen.: „Părților care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română ori nu se pot
exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului,
dreptul de a vorbi, precum și dreptul de a pune concluzii în instanță, prin interpret ”.
K.Principiul egalității persoanelor în procesul penal
Sediul legal:
-art. 16 din Constituție: „ (1) Cetățenii sunt egali în fața legii și autorităților publice, fără
privilegii și fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege ”.
• Aspecte particulare ale principului:
existența acelorași organe judiciare pentru realizarea justiției pena le în raport cu
toate persoanele fizice și juridice.
existența acelorași reguli procesuale pentru toate persoanele;
egalitate de drepturi și obligații procesuale.
În Noul Cod de procedură penală (N.c.p.p) o parte din principiiile enumerate mai
sus, dispar din cuprinsul actului normativ, dar apar expres menționate altele despre care se
vorbește, cu preponderență în doctrină. Astfel art. 6 NCPP, consacră principiul „Non bis in
idem”, adică nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea une i
infracțiuni atunci când față de acea persoană s -a pronunțat anterior o hotărâre penală
definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.
În același act normativ, denumirea marginală dar și conținutul unor articole este
modific at și completat, exemplu: art. 51C.p.p. cu denumirea marginală „respectarea

13demnității umane”, devine în NCPP în art. 11 „respectarea demnității umane și a vieții
private”, ridicând la rang de principiu „viața privată”, inviolabilitatea domiciliului și
inviolabilitatea secretului corespondenței. Iată, în acest context, că noul cod de procedură
penală se raportează unor deziderate democratice cu ridicate tendințe de respectare a
individului și a intimității acestuia.
Capitolul III : NOȚIUNEA DE ACȚIUNE ÎN JUSTIȚIE ȘI PARTICIPANȚII
ÎN PROCESUL PENAL
După cum s -a mai subliniat, săvârșirea unei infracțiuni dă naștere unui raport de
drept penal. Aducerea acestui raport în fața organelor judiciare dă naștere unui raport de
drept procesual penal, unul principal între stat și infractor și unul accesoriu, între victimă și
infractor.
Mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de drept este adus spre soluționare
organelor judiciare poartă denumirea de acțiune în justiție.
1.Potrivit art. 9 din C.p.p., acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere
penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni iar potrivit art. 14 cod procedură penală,
acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții
responsabile civilmente.
A. Deși cele două acțiuni au ca fundament infracțiunea, între ele există deosebiri :
1.Săvârșirea unei infracțiuni dă naștere întotdeauna acțiunii penale dar nu
întotdeauna dă naștere acțiunii civile.
Exercitarea acțiunii penale, în cazul săvârșirii unei infracțiuni, este un atribut al
statului.
Împrejurarea că acțiunea penală aparține statului rezultă nu numai din faptul că
acesta stabilește prin lege condițiile și modalitățile concrete de exercitare a acțiunii ci și din
faptul că statul poate dispune de acțiunea penală, uneori în mod sporadic, alteori sub o
condiție stabilită anterior. Amnistia, ca act de clemență aparținând puterii de stat sau
abrogarea unei norme penale încriminatoare, reprezintă cazuri în care statul, ca singur
titular, dispune a supra acțiunii penale.9
Dreptul statului de a dispune de acțiunea penală se învederează chiar când acțiunea
se exercită de către partea vătămată. De aceea statul își păstrează dreptul de a amnistia sau
dezincrimina faptele care fac obiectul plângerii prea labile a acelui vătămat10.
De la caracterul obligator al acțiunii penale fac excepție pricinile de învinuire
privată și privat publică, în care exercitarea acțiunii depinde de voința părții vătămate.
Dacă regula este că, exercitarea acțiunii penale este obligatorie și aparține statului,
în ceea ce privește acțiunea civilă, lucrurile se prezintă altfel:
caracterul facultativ al exercitării acțiunii civile rezultă din chiar modul de
formulare a articolului 15 C.p.p, care prevede că persoana vătămată se poate constitui parte
civilă în contra învinuitului sau inculpatului.
nu întotdeauna săvârșirea unei infracțiuni produce o pagubă.
Se cunoaște că, în cazul infracțiunilor materiale, existența unei pagube poate fi
constatată în majoritatea cazurilor pe când în cazul infracțiunilor de pericol nu există o

9N. VOLONCIU, Tratat de procedură penală, Parte Generală, Vol.I, Ed. Paideia, Bucure ști, 1996, p . 228
10Ibidem.

14astfel de pagubă.
2.Cele două acțiuni se deosebesc în privința scopului, a rezultatului pe care îl au în
vedere.
Acțiunea penală are drept scop sancționarea celor vinovați, respectiv în aplicarea
unei pedepse pe când cea de a doua are drept scop desdăunarea victimei. Cuvântul
desdăunare a fost folosit pentru a sublinia că săvârșirea unei infracțiuni poate produce, pe
lângă paguba efectivă și prejudicii de natură materială sau morală.
3.Cele două acțiuni se deosebesc și în privința persoanelor împotriva cărora aceste
acțiuni pot fi îndreptate.
Astfel, dacă răspunderea penală este personală iar subiect activ al infracțiunii poate
fi numai persoana fizică care a împlinit vârsta de 14 ani și a săvârșit sau a participat cu
vinovăție la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, înseamnă că acțiunea penală
poate fi exercitată numai împotriva unei astfel de persoane și care, așa cum am mai
subliniat, devine subiect pasiv în cadrul raportului procesual penal. În caz de part icipație
acțiunea penală este exercitată împotriva tuturor participanților.
În ceea ce privește acțiunea civilă, aceasta poate fi exercitată împotriva inculpatului
dar și a părții responsabilă civilmente, care va răspunde alături de inculpat pentru
acoperirea prejudiciului.
Cele două acțiuni sunt exercitate de titulari diferiți .
Acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege iar
titularul ei este statul prin organele judiciare, excepție făcând infracțiunile prevăzute de art.
279 C.p.p, la care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
Odată pusă în mișcare acțiunea penală nu mai poate fi stopată decât în situațiile în
care legea prevede posibilitatea împăcării sau retragerii plâ ngerii. Indisponibilitatea
acțiunii penale este o trăsătură a acesteia ce o diferențiază de acțiunea civilă care, în
principiu, este disponibilă.
Titularul acțiunii civile este persoana vătămată care se poate constitui parte civilă în
contra învinuitului s au inculpatului și a persoanei responsabile civilmente.
Conform art. 17 C.p.p. , acțiunea civilă se pornește din oficiu, când cel vătămat este
o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Cele două acțiuni de deosebesc și în ceea ce privește modul lor de stingere.
Conform disp. art.10 lit.g, combinat cu art. 11 punct 2 lit.b, procesul penal
încetează atunci când a intervenit decesul făptuitorului. Dacă, într -o astfel de împrejurare,
acțiunea penală se stinge, cea civilă își urmează cursul. În cauză vor fi introduși
moștenitorii inculpatului pentru a fi obligați la desdăunarea victimei. Dacă una din părți
este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză unitatea
succesoare în dre pturi, iar în caz de desființare sau de dizolvare se introduc în cauză
lichidatorii.
B.Trăsăturile acțiunii penale.
Având în vedere comparația făcută anterior între acțiunea penală și cea civilă, ne

15limităm a preciza, într -o analiză sumară, că trăsăturile acțiunii penale sunt următoarele:
a.Acțiunea penală este o acțiune ce aparține statului și este exercitată prin
intermediul organelor judiciare investite în acest sens.
Ea aparține statului și în cazurile în care punerea ei în mișcare ar fi subordonată
unei condiții de punibilitate și de procedibilitate, fiindcă asemenea cerințe nu sunt de
natură să schimbe trăsătura esențială a acțiunii penale, aceea de a aparține statului.
Situația este aceiași și în varianta în care punerea în mișcare a acțiunii penale es te
lăsată la dispoziția părții vătămate pentru că statul este acela care efectuează tragerea la
răspundere penală sau dispune asupra acțiunii prin amnistie.
b.Acțiunea penală este obligatorie.
c.Acțiunea penală este indisponibilă, odată pusă în mișcare ea nu mai poate fi
retrasă.
Excepție de la această regulă fac excepție situațiile în care legea permite părții
vătămate să se împace cu făptuitorul sau să -și retragă plângerea. În aceste situații procesul
penal încetează.
d. Acțiunea penală este indivizibilă, ea extinzându- de asupra tuturor participanților.
Săvârșirea unei infracțiuni de către mai multe persoane dă dreptul statului,
indiferent de numărul participanților și de calitatea în care au acționat (autori, instigatori,
complici) să procedeze la tragerea acestora la răspundere. Acest drept este unic, într -o
cauză penală nu se exercită atâtea acțiuni câți participanți avem, ci efectele acțiunii unice și
indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor.
Indivizibilitatea acțiunii penale trebuie analizată prin prisma dispoziții lor art.33
C.p.p.
Potrivit textului indicat, situațiile de indivizibilitate sunt următoarele: când la
săvârșirea unei infracțiuni au participat mai multe persoane; când două sau mai multe
infracțiuni au fost săvârșite prin același act; în cazul infracțiunii continuate sau în orice alte
cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune.
Având în vedere caracterul indivizibil al acțiunii penale , în toate aceste situații va
exista o singură acțiune penală.
Când după rezolvarea definitivă a pricinii apar în cauză și alte persoane,
neimplicate anterior, dreptul la acțiune împotriva acestora nu constituie un drept nou și
separat față de cel inițial. În acest caz este vorba de manifestarea aceleiași acțiuni penal e,
care fiind indivizibilă se extinde asupra tuturor făptuitorilor actuali sau viitori. Identificarea
lor treptată nu naște noi îndriduiri, pentru că raportul de drept penal a fost unic și
indivizibil având ca subiecți activi pe toți cei care au participat la săvârșirea infracțiunii.
Această trăsătură a acțiunii penale este specifică și situațiilor în care punerea în
mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a părții vătămate. Potrivit art. 131
alin 4 cod penal, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanților la săvârșirea ei,
chiar dacă plângerea prealabilă s -a făcut sau se menține cu privire numai la unul dintre ei.
Indivizibilitatea acțiunii penale rezultă și din modul în care legiuitorul a reglementat
unele instituții de drept procesual penal. De exemplu, art. 336 C.p.p prevede modul în care
se extinde acțiunea penală pentru alte acte materiale.

16În literatura juridică de specialitate există însă opinii potrivit cărora acțiunea penală
este extinsă în timpul judecății dacă în sarcina inculpatului se descoperă fapte noi care au
legătură cu infracțiunea care face obiectul cauzei penale. Este cazul extinderii procesului
penal cu privire la fapte noi sau persoane noi. ( art. 336 și 337 C.p.p).
Având în vedere caracterul indivizibil al acțiunii penale, credem că cele două cazuri
nu pot fi introduse în această categorie și confundate cu situația în care, urmare descoperii
de acte noi, acțiunea penală poate fi extinsă Aceasta pentru simplu fapt că, pentru a opera
această extindere este necesară existența unui proces în curs de desfășurare care, în cazul
descoperirii de noi fapte sau noi făptuitori, poate fi extins. Această extindere a procesului
nu trebuie confundată cu extinderea acțiunii penale pentru că situațiile sunt diferite. În
cazul descoperirii de noi acte, în articolul 335 legiuitorul folosește expresia „extinderea
acțiunii penale pe când în articolele 336 și 337 se vorbește de extinderea procesului penal
și de punerea în mișcare a acțiunii penale, precum și de faptul că instanța procedează
diferit, după cum procurorul declară că pune sau nu pune în mișcare acțiunea penală sau în
funcție de faptul că procurorul participă sau nu participă la judecată.
Acțiunea penală este individuală, fapt ce presupune că aceasta poate fi exercitată
numai împotriva inculpatului, persoană fizică, care a împlinit vârsta de 14 ani și are
discernământ.
2.Acțiunea civilă
A.Noțiune.
Conform art. 14 C.p.p , acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a
inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente.Pornind de la conținutul acestor
dispoziții, în literatura juridică, acțiunea civilă a fost definită în multe variante, dar foarte
asemănătoare. Astfel s -a arătat că ,,mijlocul juridic care servește la aducerea raportului de
drept civi l în fața organelor judiciare este acțiunea în justiție, care poartă denumirea de
acțiune civilă.”11, sau că mijlocul legal prin care persoana păgubită material sau moral cere
să-i fie reparat prejudiciul cauzat este acțiunea civilă.
B.Condițiile exercitării acțiunii civile în procesul penal sunt următoarele:
infracțiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral; între infracțiunea săvârșită și
prejudiciul cerut să existe o legătură de cauzalitate; prejudiciul să fie cert; prejudiciul să nu
fi fost re parat; în cazul persoanelor cu capacitate deplină de exercițiu să existe cererea de
constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal.Pentru ca acțiunea civilă să poată fi
exercitată în cadrul procesului penal este necesar ca ele să fie îndeplinite cu mulativ.
Prin infracțiune să se fi cauzat un prejudiciu material sau moral
Existența prejudiciului este o condiție pentru exercitarea acțiunii civile.
Element esențial al răspunderii civile, prejudiciul poate fi material, moral și, în
unele opinii mixt, adică material și moral. Prejudiciul material presupune încălcarea unui
drept care are o valoare patrimonială. Astfel de prejudicii se produc, în cele mai multe
situații, în cazul infracțiunilor materiale, care produc o schimbare în realitatea
înconjurătoa re.
Astfel, în cazul infracțiunii de furt, prejudiciul cauzat constă în valoarea bunului
sustras, în cazul infracțiunii de distrugere valoarea bunurilor deteriorate.

11V. Dongoroz, C. Bulai, N. Iliescu, Explicații Teoretice ale codului de procedură penală român, parte
generală , vol. V, Ediția a II -a, Editura Academiei Române, Editu ra All BecK, București 2003, p. 75

17Există infracțiuni, cum sunt de exemplu cele de pericol, care nu pot genera
prejudicii. De exemplu, în cazul conducerii unui autovehicul pe drumurile publice, nu
există prejudiciu. Persoana care, urmare săvârșirii acestei infracțiuni de către inculpat, a
suferit o pagubă constând în reparațiile efectuate la autoturismul deteriorat, va avea
posibilitatea să -și recupereze prejudiciul promovând o acțiune civilă în fața instanței civile.
Prejudiciul moral privește atingerile aduse drepturilor personalității ( imaginea,
reputația, respectul vieții private, onoarea, calitatea vieții, mediul înconjurăt or), drepturilor
familiale ( dreptul de a vizita copilul, diferitelor sentimente cum ar fi cel privind suferințele
unei persoane dragi, ale unui animal etc.)12.
O mare perioadă de timp în practica instanțelor noastre nu au fost acordate
despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral. Această poziție a fost rezultatul unei decizii
de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem , nr. VII din 29 decembrie 1952 ce avea
următorul conținut: „Din totalitatea principiilor constituționale…reiese că izvorul principal
de venit este munca. Nu se poate deci concepe plata unei sume de bani ca echivalent pentru
suferința morală provocată omului. Repararea unor atare prejudicii se face în mod
corespunzător, prin sancționarea celor vinovați, prin publicarea hotărârilor de condam nare
și prin alte mijloace adecvate modului în care prejudiciul moral a fost provocat, astfel încât
cel ce a fost vătămat în cinstea, demnitatea sau afecțiunea sa să capete o deplină satisfacție
morală, care să contribuie totodată la educarea cetățenilor î n spiritul respectului normelor
de conviețuire socialistă”.
În prezent, teza reparării daunelor morale nu mai reprezintă subiect de dispută între
juriști.În practica judiciară s -au pronunțat numeroase hotărâri prin care s -au acordat
despăgubiri bănești pentru daunele morale suferite. Prejudiciul mixt se referă la daunele
cauzate integrității fizice ale unei persoane în cazul vătămării corporale, provocării unei
boli sau chiar morții persoanei, întrucât prejudiciul poate fi atât moral, când are consecințe
deordin estetic, asupra vieții private, când are consecințe asupra unor plăceri obișnuite ale
persoanei, ca de pildă, practicarea unor sporturi sau jocuri, când au fost provocate suferințe
fizice.
Între infracțiunea săvârșită și prejudiciu să existe un rap ort de cauzalitate.
Privind acest raport ca o relație cauză -efect, cauza este infracțiunea iar efectul este
paguba produsă prin infracțiune Constatarea raportului de cauzalitate se impune numai la
infracțiunile materiale, deoarece la acestea se prevede în norma de încriminare existența
unui rezultat, a unei daune pentru a se realiza conținutul lor în formă consumată. De
exemplu, între infracțiunea de vătămare corporală și prejudiciul suferit trebuie să existe un
raport de cauzalitate. Dacă prejudiciul suferit de victimă se datorează altei cauze nu există
temei pentru tragerea la răspundere a făptuitorului.
Prejudiciul să fie cert.
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privința
existenței, cât și în privința posibilității de evaluare. Este cert, prejudiciul deja produs la
data la care se cere repararea lui precum și cel viitor dacă, la data la care se solicită, este
sigur că se va produce în viitor și este susceptibil de evaluare.
Prejudiciul actual este totdeauna și cert. Există însă situații în care și o pagubă
viitoare se poate prezenta ca fiind certă, de vreme ce la data solicitării se cunosc urmările
păgubitoare în viitor iar prejudiciul poate fi evaluat.
În practica instanțelor investite cu soluționarea cauzelor penale, această problemă
apare cel mai frecvent în cazul infracțiunilor de vătămare corporală. De exemplu, în caz de

12Ibidem, p. 280.

18pierdere sau diminuare a capacității de muncă, instanțele acordă victimei nu numai
despăgubiri pentru prejudiciul suferit până la data pronunțării hotărârii ci și pentru cele
viitoare, cum ar fi plata unor despăgubiri periodice, până la încetarea stării de nevoie.
Prejudiciul să nu fi fost reparat .
Impunerea acestei condiții a avut drept scop acela de a înlătura efectele infracțiunii
și nu acela de a furniza o sursă de dobândire a unor venituri suplimentare pentru cel ce le
solicită, de îmbogățire fără just temei.
În mod frecvent, persoana de la care se solicită repararea prejudiciului este autorul
infracțiunii. Există însă situații în care altci neva decât autorul infracțiunii a achitat, parțial
sau total prejudiciul. Astfel de situații apar în cazul în care recuperarea s -a făcut de un
asigurător sau de către o terță persoană.
În cazul despăgubirilor achitate de asigurător dacă se dovedește că pre judiciul nu a
fost acoperit integral, persoana păgubită este în drept să solicite despăgubiri constând în
diferența dintre paguba efectiv suferită și suma primită de la asigurător.
În situația în care prejudiciul a fost reparat de terțe persoane cărora nu le revenea
această obligație, problema trebuie analizată în funcție de titlul cu care s -a făcut acea
despăgubire. Astfel, dacă terțele persoane au achitat sau a contribuit la acoperirea
prejudiciului din dorința de a ajuta victima și nu de a scuti pe incul pat, atunci partea
vătămată, constituită parte civilă în cauză, are dreptul la plata integrală a prezudiciului.
Dimpotrivă, dacă terțele persoane au contribuit la repararea prejudiciului din dorința de a -l
ajuta pe inculpat, partea civilă este îndreptățită să solicite diferența dintre prejudiciul
integral suferit și suma primită de la terțele persoane.
Să existe manifestarea de voință a părții vătămate de a se constitui parte civilă în
cauză.
Pentru partea vătămată, persoană fizică sau juridică, cu capacitate deplină de
exercițiu, această manifestare de voință se poate exprima în cursul urmăririi penale, precum
și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare.
Potrivit art. 17 C.p.p. , acțiunea civilă se pornește și se exercită din ofici u, când cel
vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu
restrânsă.
3.Participanții în procesul penal
Noțiunea de participanți în procesul penal
După cum s -a subliniat în capitolul anterior, săvârșirea unei infracțiuni dă naștere
unui raport de drept penal ai cărui subiecți sunt statul și făptuitorul, raport în care aceștia au
drepturi și obligații reciproce.
Prin aducerea acestui raport în fața organelor judiciare se naște un raport de drept
procesual penal principal la care participă diferite persoane, obligate sau interesate în
rezolvarea conflictului născut prin săvârșirea infracțiunii.
Persoanele care acționează în cadrul procesului penal, în vederea realizării scopului
acestuia, poartă denumirea de participanți.
Reputatul profesor Vintilă Dongoroz a clasificat acești participanți după mai multe
criterii:
După poziția lor față de acțiunea penală și civilă, subiecții au fost împărțiți în

19subiecți activi și pasivi . Din prima categorie fac parte acei subiecți care, potrivit legii, sunt
titularii dreptului de a pune în mișcare acțiunea penală. Din cea de a doua categorie fac
parte inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente.
Potrivit unei alte clasificări, subiecții au fost împărțiți în subiecți oficiali și
particulari . La rândul lor, subiecții oficiali au fost împărțiți în subiecți oficiali judiciari și
subiecți oficiali extrajudiciari . În prima categorie au fost introduși judecătorii, procurorii,
lucrătorii din aparatul organelor de cercetare penală. În cea de a doua categorie au fost
introduse persoanele cu atribuții de inspecție, comandanții de nave sau aeronave. În
categoria subiecților particulari au fost introduse părțile și toți ceilalți participanți.
În partea generală a codului de procedură penală există reglementări cu caracter
general privitoare la subiecții procesuali, atribuțiile, măsurile pe care le pot lua și actele pe
care le pot încheia.
Putem opina că din categoria participanților, fac parte organele judiciare, părțile și
apărăto rul.
 Organele judiciare sunt instanța de judecată, procurorul și organul de
cercetare penală.
 Părțile sunt cele defini te de art.23-24 C.p.p. , adică inculpatul, partea civilă,
partea civilmente responsabilă .
În Noul Cod de procedură penală (N.c.p.p.) a fost individualizat pentru prima dată
suspectul adică persoana care, în temeiul art. 305 alin.3) N.c.p.p. este aceea față de care
există indicii rezonabile că a săvârșit fapta investigată și drept urmare procurorul dispune
ca urmărirea penală să fie continuată față de aceasta în calitate de suspect.
Având în vedere fazele procesului penal, consa crate de că tre N.c.p.p. , au apărut și
categorii distincte ale participanților în procesul penal, astfel:
Organele judiciare sunt considerate : instanțele judecătorești, judecătorul de
drepturi și libertăți13, judecătorul de cameră preliminară, procurorul, organele de cercetare
penală14.
Părțile ( subiecți procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o
acțiune judiciară ): inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente.
Avocatul care asistă sau reprezintă părțile ori subiecții procesuali principali,
în condițiile legii,
Subiecții procesuali principali: suspectul și persoana vătămată,
Alți subiecți procesuali: martorul, expertul, inter pretul, agentul procedural,
organelle special de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de
lege, având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale.

13Judecătorul de drepturi și libertății, este acel magistrat care în cadrul instanței, în funcție de competența și
de gradul acesteia, soluționează cerelile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind:
-măsurile preventive,
-măsurile asiguratorii,
-măsurile de siguranță cu caracter provizoriu,
-actele procurorului în cazurile prevăzute de lege,
-încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a
altor procedee probatorii potrivit legii,
– procedura audierii anticipate.
14Sunt organe de cercetare penală: organele de cercetare ale poliției judiciare precum și organele de cercetare
penală speciale.

20Capitolul IV : COMPETENȚA ÎN MATERIE PENALĂ
NOȚIUNEA DE COMPETENȚĂ
Deși justiția este unică în esența sa ,nu poate fi exercitată de o persoană unică ci
exercițiul ei concret este distribuit la diferite instanțe și autorități ce -și desfășoară
activitatea într- o zonă teritorială.
Acest lucru presupune că o persoană ce funcționează în sistemul judiciar nu poate
soluționa orice infracțiune comisă pe teritoriul țări ci doar anumite infracțiuni ce i -au fost
date prin lege în competența sa.
De altfel, nici nu ar putea fi concepută o justiție imparțială fără existența unor reguli
prin care să se stabilească cine, în ce condiții și în ce limite, un organ judiciar trebuie să -și
exercite atribuțiile.
Simplist, am putea afirma că noțiunea de competență semnifică împărțirea,
delimitarea, repartizarea justiției.
Pornind d e la aceste criterii, în literatura juridică de specialitate noțiunea de
competență a fost definită în variate moduri, diferența constând în modul de formulare,
nicidecum din conținutul definiției.
Astfel, competența penală ar consta în capacitatea unui or gan judiciar de a îndeplini
acte procesuale care să fie valabile și să producă toate efectele prevăzute de lege. Conform
acestei concepții, categoria juridică de competență determină dreptul și în același timp
obligația organelor judiciare de a desfășura anumite activități. Această capacitate poate fi
concepută în sens pozitiv ca o împuternicire dată organelor judiciare într -o direcție sau în
sens negativ ca o limitare prin care se departajează sferele de atribuțiuni al fiecărui organ15.
În doctrină se considera că noțiunea de competență determină capacitatea pe care o
au diferitele organe de a exercita jurisdicțiune, asupra căror cauze penale, în ce grad, și în
ce circumscripție teritorială. Determinarea acestei capacități implică determinarea măsurii,
limitei în care un organ, instanță, sau judecător, poate exercita jurisdicțiune, adică poate
aplica legea, statua sau decide.
În alte formulări, competența a fost definită ca o abilitare legală dată unui organ
judiciar de a îndeplini anumite acte sau ca sfera atribuțiilor pe care le are de îndeplinit,
potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal.
1.FELURILE COMPETENȚEI
Repartizarea cauzelor penale și a activităților procesuale între organele judiciare
impune folosirea concept ului de formă sau modalitate a competenței. Formele competenței
reprezintă criteriul sau modalitatea în funcție de care se diferențiază capacitatea organelor
judiciare de a urmări sau judeca diversele cauze penale16.
Fundamental, sunt trei forme de compete nță: materială, teritorială și funcțională.
Distincția se face după trei criterii principale: materie, teritoriu și funcțiune .
A.Competența materială sau ratione materiae este determinată de criteriul materiei
sau obiectului procesului. Potrivit acestui cr iteriu unele infracțiuni sunt judecate în primă
instanță numai de judecătorie, altele numai de tribunal iar altele de curtea de apel.
Competența materială stabilește care dintre organele penale de grade diferite este
competent să soluționeze cauza. La stabilirea competenței materiale legiuitorul a avut în
vedere natura, gravitarea infracțiunii complexitate cercetării anumitor infracțiuni.

15N. Volonciu, op. cit., p. 273 .
16N. Volonciu, op. cit., p. 275.

21În acest sens, legiuitorul a recurs la o determinare generală, dând în competența
judecătoriei toate infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în competența altor organe.
Dacă pentru stabilirea competenței materiale a judecătoriilor , legiuitorul a folosit
această determinare generală, pentru celelalte categorii de instanțe a folosit determinarea
concretă. De exemplu, în art. 26 C.p.p. este reglementată competența materială a
tribunalului militar, în art. 27 competența tribunalului, în art.28 competența tribunalului
militar teritorial, în art. 281competența curții de apel, în art. 282Curții militare de apel iar
în art. 29 a Curții Supreme de Justiție.
Potrivit art. 197 C.p.p. , nerespectarea dispozițiilor referitoare la competența după
materie sunt sancționate cu nulitatea absolută. Acest lucru presupune că excepția de
necompetență materială poate fi ridicată în tot cursul procesului penal, până la pronunțarea
hotărârii definitive.
B.Competența teritorială sau ratione loci reprezintă criteriul cu ajutorul căruia se
determină care dintre organele de același grad este competent să soluționeze o anumită
cauză.
În acest sens legiuitorul a stabilit și niște criterii cu ajutorul cărora se determină
competența.
Aceste criterii sunt prevăzute în art. 30 C.p.p. și sunt următoarele:
-locul unde a fost săvârșită infracțiunea;
-locul unde a fost prins făptuitorul;
-locul unde loc uiește făptuitorul;
-locul unde locuiește partea vătămată;
Aceste criterii de determinare își au aplicabilitate doar în cazul unor sesizări
simultane, în situația în care sesizarea s -a făcut la date diferite, competența revine organului
care a fost mai înt âi sesizat, iar judecarea cauzei revine aceleia dintre instanțele competente
potrivit art.30 alin 1, în a cărei circumscripție s -a efectuat urmărirea.
Conform disp. art. 30 alin. ultim C.p.p., prin ,,locul săvârșirii infracțiunii se înțelege
locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s -a
produs rezultatul acesteia.”
Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă
de Justiție sau de către parchetele de pe lângă curțile de apel ori de pe lângă tribunale sau
de către un organ de cercetare central ori județean, procurorul, prin rechizitoriu, stabilește
căreia dintre instanțele prevăzute în alin. 1 îi revine competența de a judeca, ținând seama
ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfășurare a procesului penal.
Potrivit art. 31 C.p.p., infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării se judecă, după
caz, de către instanțele civile sau militare în a căror circumscripție își are domiciliul sau
locuiește făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul și nici nu locuiește în România, iar fapta
este de competența judecătoriei, se judecă de Judecătoria Sectorului 2, iar în celelalte
cazuri, de instanța competentă după materie și calitatea persoanei, din municipiul
București, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
 Infracțiunea săvârșită pe o navă este de competența instanței în a cărei
circumscripție se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin
lege se dispune altfel.
 Infracțiunea săvârșită pe o aeronavă este de competența instanței în a cărei
circumscripție se află primul port de aterizare pe teritoriul român.
 Dacă nava nu ancorează într -un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe
teritoriul român, competența este cea prevăzută de alin 1, afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
Excepția de necompetență teritorială poate fi ridicată numai până la citirea actului
de sesizare în fața primei instanțe de judecată. Ea poate fi ridicată de procuror, de oricare
dintre părți, sau puse în discuția părților din oficiu.

22Nerespectarea dispozițiilor ce reglementează competența teritorială atrage
sancțiunea nulității relative.
C.Competența personală sau ratione personae reprezintă criteriul cu ajutorul căruia
competența instanței se stabilește în funcție de calitatea făptuitorului.
Competența personală se determină în funcție de calitatea pe care făptuitorul o are
în momentul săvârșirii infracțiunii.
Conform disp. art. 40 C.p.p. , când competența instanței este determinată de ca litatea
inculpatului, instanța rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârșirea
infracțiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când:
 fapta are legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuitorului
 s-a dat o hotărâre în primă instanță
Dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determină schimbarea
competenței, cu excepția infracțiunilor săvârșite de persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1
(senatori, deputați, membrii ai guvernului, judecătorii Curții Constituționale, etc. )
Calitatea de militar atrage competența personală a organelor judiciare militare.
Conform disp. art. 26 punct 1 lit a, C .p.p. tribunalul militar judecă în primă instanță
infracțiunile prevăzute în art. 331 -352 din codul penal, precum și alte infracțiuni săvârșite
în legăturile cu îndatoririle de serviciu, comise se militari până la gradul de colonel
inclusiv, cu excepția celor date în competența altor instanțe.
Competența de a judeca revine instanței militare chiar și în situația în care
infracțiunea este săvârșită de un militar străin.
În același sens s -a pronunțat și Curtea Supremă de Justiție , prin decizia nr. 246 din
15 iunie 1999, cu următoarea motivare: „Neexistând nici o dispoziție legală prin care
militarii, cetățeni ai altor state, care săvârșesc infracțiuni pe teritoriul României să fie
exceptați de la jurisdicția instanțelor militare, se stabilește că, în cauză, competența de
judecare a inculpatului, fost student la Academia de Poliție ,,Al. I. Cuza”, revine
Tribunalului Militar”.
Competența specială reprezintă criteriul cu autorul căruia se stabilește competența
materială exclusivă a unui organ judiciar de a soluționa anumite cauze privind infracțiuni
prin care se aduc atingere unor relații sociale determinate prin lege.
2.COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI DIN ROMÂNIA
A.Competența judecătoriei ( art.25 C.p.p.)
Judecătoriile sunt instanțe fără personalitate juridică, organizate în județe și în
sectoarele municipiului București. Localitățile care fac parte din circumscripțiile
judecătoriilor din fiecare județ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
ministrului Justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
Din punct de vedere al competenței funcționale, judecătoria judecă numai în primă
instanță
Conform disp. art. 25 alin 1 C.p.p ., judecătoria judecă în primă instanță toate
infracțiunile, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe. Art. 25 alin. 2
C.p.p ., prevede că judecătoria soluționează și alte cazuri anume prevăzute de lege.
B.Competența tribun alului militar (art. 26 C.p.p.)
Sub aspect funcțional această instanță este egală în grad cu judecătoria și judecă
dosare penale numai în primă instanță.
Potrivit disp. art 26 C.p.p. , competența acestuia este următoarea:

23În primă instanță, tribunalul militar judecă infracțiunile prevăzute în art. 331 -352
din Codul penal, precum și alte infracțiuni săvârșite în legătură cu îndatoririle de serviciu,
comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date în competența
altor instanțe.
Deasemenea, tribunalul militar judecă infracțiunile prevăzute de Codul penal în art.
348-354, săvârșite de civili, precum și alte cauze anume prevăzute de lege.
C.Competența tribunalului ( art. 27 C.p.p.)
Potrivit art. 27 C.p.p , tribunalul judecă în primă instanță, în apel și în recurs și
soluționează conflictele de competență ivite între judecătoriile din circumscripția sa,
precum și în alte cazuri anume prevăzute da lege.
În primă instanță, tribunalul judecă următoarele infracțiuni:
1. judecă în primă instanță:
a) infracțiunile prevăzute de Codul penal în art. 174 – 177 , art. 179 , art. 189 alin. 3 – 5, art.
197alin. 3, art. 211 alin. 3, art. 212 alin. 3, art. 215 alin. 5, art. 254 , art. 255 , art. 257 , art.
266- 270 , art. 2791, art. 312 șiart. 317 , precum și infracțiunea de contrabandă, dacă a avut
ca obiect arme, muniții sau materii explozive ori radioactive;
b) infracțiunile săvârșite cu intenție, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea
victimei;
c) infracțiunile privind traficul și consumul ilicit de droguri;
d) infracțiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta privește sistemul bancar;
e) infracțiunile de spălare a banilor și infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de art.
9din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările
ulterioare;
f) alte infracțiuni date prin lege în competența sa;
2. ca instanță de recurs, judecă recursurile împotriva sentințelor pronunțate de
judecătorii privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum și recursurile împotriva hotărârilor
penale pronunțate de judecătorii în materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a
măsurilor asigurătorii, a hotărârilor penale pronunțate de judecătorii în materia executării
hotărârilor penale sau a reabilitării, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege;
3. soluționează conflictele de competență ivite între judecătoriile din circumscripția
sa, precum și alte cazuri anume prevăzute de lege.
D.Competența tribunalului militar teritorial ( art. 28 C.p.p..)
1. judecă în primă instanță:
a) infracțiunile menționate în art. 27 pct. 1 lit. a) – e1), săvârșite în legătură cu îndatoririle
de serviciu, de militari până la gradul de colonel inclusiv;
b) alte infracțiuni date prin lege în competența sa;
2. ca instanță de recurs, judecă recursurile împotriva sentințelor pronunțate de
tribunalele militare privind infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se
face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, precum și recursurile împotriva
hotărârilor penale pronunțate de tribunalul militar în materia măsurilor preve ntive, a
liberării provizorii sau a măsurilor asigurătorii, a hotărârilor penale pronunțate de tribunalul
militar în materia executării hotărârilor penale sau a reabilitării, precum și în alte cazuri
anume prevăzute de lege;
3. soluționează conflictele de competență ivite între tribunalele militare din
circumscripția sa, precum și alte cazuri anume prevăzute de lege.

24E.Competența Curții de Apel ( art. 281C.p.p.)
Curtea de Apel:
1. judecă în primă instanță:
a) infracțiunile prevăzute de Codul penal în art. 155 – 173 și infracțiunile privind
siguranța națională a României prevăzute în legi speciale;
a1) infracțiunile prevăzute de Codul penal în art. 2531, art. 273 – 276 când s-a produs o
catastrofă de cale ferată și art. 356 – 361 ;
b) infracțiunile săvârșite de judecătorii de la judecătorii și tribunale și de procurorii de la
parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe, precum și de avocați, notari publici,
executori judecătorești și de controlorii financiari ai Curții de Conturi;
b1) infracțiunile săvârșite de șefii cultelor religioase organizate în condițiile legii și de
ceilalți membri ai înaltului cler, care au cel puțin rangul de arhiereu sau echivalent al
acestuia;
b2) infracțiunile săvârșite de magistrații asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție,
de judecătorii de la curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la
parchetele de pe lângă aceste instanțe;
b3) infracțiunile săvârșite de membrii Curții de Conturi, de președintele Consiliului
Legislativ și de Avocatul Poporul
c) alte infracțiuni date prin lege în competența sa;
2. ca instanță de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunțate în primă
instanță de tribunale;
3. ca instanță de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate de
judecătorii în primă instanță, cu excepția celor date în competența tribunalului, precum și în
alte cazuri anume prevăzute de lege;
4. soluționează conflictele de competență ivite între tribunale sau între judecătorii și
tribunale din circumscripția sa ori între judecătorii din circumscripția unor tribunale diferite
aflate în circumscripția Curții, precum și alte cazuri anume prevăzute de lege;
5. soluționează cererile prin care s -a solicitat extrădarea sau tra nsferul persoanelor
condamnate în străinătate;
6.soluționează cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.
F.Competența Curții Militare de Apel ( art. 282C.p.p.)
Din punct de vedere al competenței funcționale, Curtea Militară de Apel judecă în
primă instanță, în apel și recurs. De asemenea, soluționează conflictele de competență ivite
între tribunalele militare teritoriale sau între tribunale militare și tribunale militare
teritoriale ori între tribunale militare din raza de competență a uno r tribunale militare
teritoriale diferite, precum și alte cazuri anume prevăzute de lege.
1. judecă în primă instanță:
a) infracțiunile prevăzute de Codul penal în art. 155 -173 și art. 356 -361, săvârșite
de militari;
b) infracțiunile săvârșite de judecătorii tribunalelor militare și ai tribunalelor
militare teritoriale, precum și de procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă
aceste instanțe;
c) alte infracțiuni date prin lege în competența sa;
2. ca instanță de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă
instanță de tribunalele militare teritoriale;
3. ca instanță de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate
de tribunalul militar în primă instanță, cu excepția celor date în competența tribunalului
militar teritorial, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege;

254. soluționează conflictele de competență ivite între tribunalele militare teritoriale
sau între tribunalele militare și tribunalele militare teritoriale ori între tribunalele militare
din raza de competență a unor tribunale militare teritoriale diferite, precum și alte cazuri
anume prevăzute de lege;
5.soluționează cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege.
G.Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție ( art. 29 C.p.p.)
1. judecă în primă instanță:
a) infracțiunile săvârșite de senatori, deputați și europarlamentari;
b) infracțiunile săvârșite de membrii Guvernului;
c) infracțiunile săvârșite de judecătorii Curții Constituționale;
d) infracțiunile săvârșite de membrii Consiliului Superior al Magistraturii;
e) infracțiunile săvârșite de judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și de
procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiț ie;
f) infracțiunile săvârșite de mareșali, amirali, generali și chestori;
g) alte cauze date prin lege în competența sa;
2. ca instanță de recurs, judecă:
a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel ș i
Curtea Militară de Apel;
b) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate, ca instanțe de apel, de curțile de apel
și Curtea Militară de Apel;
c) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunțate, în primă instanță, de secția penală a
Înaltei Cur ți de Casație și Justiție, precum și alte cazuri prevăzute de lege;
3. judecă recursurile în interesul legii;
4. soluționează:
a)conflictele de competență în cazurile în care Înalta Curte de Casație și Justiție este
instanța superioară comună;
b)cazu rile în care cursul justiției este întrerupt;
c)cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege;
d) alte cazuri anume prevăzute de lege.
3.Prorogarea de competență prin strămutarea cauzei penale.
Un caz de prorogare de competență, reglementat de legiuitor prin art. 55-61 C.p.p.,
este cel ce decurge din admiterea unei cereri de strămutare . Competentă a soluționa cererea
de strămutare este Înalta Curte de Casație și Justiție care, atunci când găsește cerere
întemeiată, strămută judecarea cauzei de la instanța competentă la o altă instanță egală în
grad.
Codul nostru de procedură penală nu face nici un fel de precizări în legătură cu
temeiurile strămutării de unde se poate deduce că pot fi invocate orice motive cu condiția
ca, acele temeiuri, să conducă la concluzia că numai prin strămutarea cauzei la o instanță
egală în grad se va asigura desfășurarea normală a procesului penal.
În literatura juridică de specialitate și în practică au fost considerate motive
temeinice : faptul că una dintre părți este rudă cu vreunul dintre judecătorii instanței;
atmosfera creată în localitatea respectivă în urma popularizării modului de săvârșire a
infracțiunii; faptul că una dintre părți este primarul sau prefectul județului iar instanța la
care s- a făcut plângerea își are sediu în aceiași localitate.

264.Procedura strămutării
Cererea de strămutare poate fi formulată de partea interesată, de procuror și de
ministrul justiției. Ea se formulează în scris și trebuie să cuprindă date referitoare la
numărul dosarului, obiectul cauzei, denumirea instanței. De asemenea, trebuie să cuprindă
motivele ce au stat la baza formulării cererii și mențiunea dacă în cauză se găsesc arestați.
În sprijinul cererii sale, solicitantul poate să atașeze înscrisurile pe care le consideră
necesare. Cererea de strămutare se adresează Înaltei Curți de Casație și justiție. La primirea
cererii, președintele acesteia poate dispune suspendarea judecării cauzei. După investirea
instanței supreme, suspendarea poate fi dispusă doar de aceasta. Cererea făcută de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și justiție suspendă de
drept judecarea cauzei.
În vederea soluționării cererii de strămutare, Președintele Înaltei Curți de Casație și
Justiție cere informații de la președintele instanței superioare celei la care se află dosarul a
cărei strămutare se solicită, comunicându -i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii
de strămutare.
Când Curtea Supremă este instanța ierarhic superioară, informațiile se cer
Ministerului Justiției.
În cazul introducerii unei noi cereri de strămutare cu privire la aceiași cauză, cererea
de informații este facultativă.
Potrivit art. 58 C.p.p. , președintele instanței ierarhic superioare celei la care se află
cauza ia măsuri pentru încunoștiințarea părților despre introducerea cererii de strămutate,
despre termenul fixat pentru soluționarea acesteia, cu mențiunea că părțile pot trimite
memorii și se pot prezenta la termenul fixat pentru soluționarea cererii.
În informațiile trimise Înaltei Curți de Casație și Justiție se face mențiune expresă
despre efe ctuarea încunoștiințărilor, atașându -se și dovezile de comunicare a acestora. Când
în cauza a cărei strămutare se cere sunt arestați, președintele dispune desemnarea unui
apărător din oficiu.
Examinarea cererii de strămutare se face în ședință secretă. Atunci când părțile se
prezintă, se ascultă și concluziile acestora. Înalta Curte de Casație și Justiție dispune, prin
încheiere, fără arătarea motivelor, admiterea sau respingerea cererii.
În cazul în care, Înalta Curte de Casație și Justiție, găsește cererea întemeiată,
dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în
fața instanței de la care s -a strămutat cauza se mențin.
Dacă instanța la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la
judecarea cauzei, hotărârea pronunțată este desființată prin efectul admiterii cererii de
strămutare.
În literatura juridică de specialitate s -a apreciat că, în cazul admiterii cererii de
strămutare, pot fi desființate toate actele procesuale și procedurale îndeplinite în fața
instanței de la care s -a strămutat cauza. În argumentarea acestui punct de vedere s -a plecat
chiar de la dispozițiile art 60 alin. 4 care prevăd desființarea hotărârii ca efect al strămutării,
atunci când instanța la care s -a aflat cererea a procedat între timp la judecarea ei. Ori,
desființând o hotărâre, este evident faptul că legea a înțeles să supună desființării orice act
îndeplinit de către instanța de la care se strămută cauza.
5.Declinarea de competența
După cum am mai arătat, nerespectarea dispozițiilor vizând competența materială
sau după calitatea persoanei sunt sancționate cu nulitate absolută iar cele privind
competența teritorială cu nulitate relativă. Consecințele pe care le produce în procesul penal
constatarea nulității absolute sunt multiple: trimiterea spre judecare a cauzei la instanța
competentă, cheltuieli judiciare mai mari, o stare de disconfort pentru părți, aglomerarea

27rolului instanțelor.Pentru a evita astfel de situații, legiuitorul a prevăzut obligația instanței
de a- și verifica din oficiu competența dar și posibilitatea procurorului și a părților de a
ridica aceste excepții în cursul procesului penal.
Potrivit disp. art. 39 C.p.p ., excepția de necompetență materială sau după calitatea
persoanei pot fi ridi cate în tot cursul procesului, până la pronunțarea hotărârii definitive.
Excepția de necompetență teritorială poate fi ridicată până la citirea actului de
sesizare în fața primei instanțe.
Astfel, dacă instanța de judecată constată că nu este competentă își declină
competența și trimite dosarul instanței de judecată arătată ca fiind competentă prin
hotărârea de declinare.
Dacă declinarea a fost determinată de competența materială sau după calitatea
persoanei, instanța căreia i s -a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite și poate menține
măsurile dispuse de instanța desesizată. În cazul declinării pentru necompetență teritorială,
actele îndeplinite sau măsurile dispuse se mențin.
Hotărârea de declinare a competenței nu este supusă apelului și nic i recursului.
6.Conflictele de competență
Apar în situația în care, două sau mai multe organe judiciare,care au aceiași
competență funcțională, se declară competente asupra aceleiași cauze sau, dimpotrivă,
necompetente.
În prima ipoteză ne aflăm în prezența unui conflict pozitiv de competență iar în a
doua, în prezența unui conflict negativ.
Fiind vorba de un conflict apărut între două sau mai multe organe judiciare care au
aceiași competență funcțională, soluționarea conflictului se face de instanța i erarhic
superioară. Astfel, dacă conflictul de competență ia naștere între două judecătorii aflate în
raza de competență a aceluiași tribunal, conflictul va fi soluționat de acesta. Dacă conflictul
de competență ia naștere între două judecătorii din raza a două tribunale diferite, dar aflate
în raza de competență a aceleiași curți de apel, competentă de a soluționa conflictul este
acea curte de apel, Dimpotrivă, atunci când conflictul apare între două judecătorii aflate în
raza de competență a unor curți de apel diferite, conflictul va fi soluționat de Înalta Curte de
Casație și Justiție.
Când conflictul de competență se ivește între o instanță civilă și una militară,
soluționarea conflictului este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Sesiza rea instanței superioare pentru soluționarea conflictului de competență se face
de către instanța care s -a declarat cea din urmă competentă, în caz de conflict pozitiv, sau
de instanța care s -a declarat cea din urmă necompetentă, în caz de conflict negativ .
Instanța care și -a declinat competența ori s -a declarat competentă cea din urmă ia
măsurile și efectuează actele ce reclamă urgență.
Soluționarea conflictului de către instanța superioară se face cu citarea părților.
Instanța căreia i s -a trimis dosaru l prin hotărârea de stabilire a competenței, nu se mai poate
declara necompetentă, afară de cazul în care, în urma noii situații de fapt ce rezultă din
completarea cercetării judecătorești, se constată că fapta constituie o infracțiune dată prin
lege în co mpetența altei instanțe.
Când instanța sesizată cu soluționarea conflictului de competență constată că acea
cauză este de competența altei instanțe decât cele între care a intervenit conflictul și față de
care nu este instanță superioară comună, trimite cauza instanței superioare comune.
Potrivit disp. art. 45 C.p.p., conflictul de competență între doi sau mai mulți
procurori se rezolvă de către procurorul superior comun acestora. Când conflictul se ivește
între două sau mai multe organe de cercetare penală, competența se stabilește de către
procurorul care exercită supravegherea asupra activității de cercetare penală a acestor
organe.

287.Incompatibilitatea, Abținerea, Recuzarea
Potrivit disp. art 2 din Legea 304 din 28 iunie 2004, privind organizarea ju diciară,
justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. Realizarea acestor deziderate dar mai ales
înfăptuirea unei justiții în care cetățeanul să aibă deplină încredere, au reprezentat o
preocupare permanentă în istoria dreptului românesc.
În codu l de procedură penală din 1864, cazurile de incompatibilitate și procedura
recuzării au fost reglementate prin art. 550 -572 iar în Codul de procedură penală din 1936
prin art. 56- 59 dar și prin art. 126 -131 din legea de organizare judiciară din 25 iunie 19 24.
Evitarea situațiilor în care, participarea unor persoane ce -și desfășoară activitatea în
justiție, la soluționarea unor cauze penale , ar genera anumite suspiciuni, a constituit o
preocupare și pentru legiuitorul nostru care, în capitolul II, secțiunea I, a reglementat aceste
incompatibilități.
A.Incompatibilitatea
Este o instituție prin intermediul căreia anumite persoane făcând parte din organele
care desfășoară procesul penal sau care ajută la soluționarea acestuia, sunt împiedicate să
participe la activitatea procesuală17.
Potrivit art. 46- 48 situațiile în care un judecător este incompatibil sunt următoarele:
Judecătorii care sunt soți sau rude apropiate între ei nu pot face parte din același
complet de judecată. ( art 46 C.p.p .).
Acest caz de incompatibilitate a fost introdus în scopul evităii oricăror speculații
legate de faptul că membrii completului fiind soți sau rude apropiate s -ar putea influența
reciproc cu ocazia deliberării sau le -ar fi mai ușor, date fiind relațiile dintre ei, să favo rizeze
o parte în defavoarea alteia.
În practică acest caz de incompatibilitate a fost extins. Astfel, s -a considerat că este
incompatibil să soluționeze cauza soțul/ soția a cărui partener a întocmit actul de trimitere
în judecată. Considerăm că, printr -o astfel de interpretare a textului de lege s- a găsit o
soluție menită să înlăture orice suspiciuni legate de corectitudinea desfășurării procesului
penal.
Judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la
judecarea aceleiași cauze într -o instanță superioară, sau la judecarea cauzei după
desființarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casare în recurs.
De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei judecătorul care și -a
exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar putea fi dată în acea cauză.
Aceste cazuri de incompatibilitate au la bază principiul potrivit căruia, judecătorul
care s- a pronunțat într -o cauză nu mai poate face acest lucru într -o etapă ulterioară. Potrivit
textului de lege mai sus redat, este în situație de incompatibilitate judecătorul care, înainte
de a fi soluționat cauza, se pronunță asupra fondului cauzei. Nu are importanță dacă
antepronunțarea s -a făcut înainte de investire sau în cursul procesului, dacă s -a făcut la
prima instanță sau în căile de atac, dacă s -a făcut într -un cadru oficial sau în împrejurări
ocazionale.
Considerăm că nu se află în incompatibilitate judecătorul care anterior,cu ocazia
judecării cauzei la prima instanță, în lipsa judecătorului căruia i -a fos t repartizată cauza, a
făcut parte din completul de judecată la unul sau mai multe termene în care s -au administrat
probe și care a fost desemnat să soluționeze cauza cu ocazia rejudecării Având în vedere că
acesta nu s- a pronunțat asupra fondului cauzei, nu este incompatibil să participe la
judecarea cauzei după desființarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu
trimitere în recurs.

17N. Volonciu, op cit, p. 322.

29De asemenea, considerăm că nu este incompatibil să facă parte din completul pentru
soluționarea cauzei în apel sau recurs, judecătorul care, anterior, a făcut parte dintr -un astfel
de complet iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța de fond, urmare constatării
unei nulități absolute. Ex: situația în care cauza a fost trimisă spre rejudecare pe motiv că
inculpatului nu i s- a asigurat apărarea iar aceasta este obligatorie; completul nu a fost
compus corespunzător sau minuta nu a fost semnată de toți membrii completului.
Judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca , dacă în cauza respectivă :
 a pus în mișcare acțiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus
concluzii în fond în calitate de procuror la instanța de judecată sau a emis mandatul de
arestare preventivă în cursul urmăririi penale;
 a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părți; -a fost expert sau martor;
există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice formă, el, sau vreo rudă
apropiată.( art. 48 C.p.p .)
Cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 48 C.p.p , au la bază principiul
potrivit căruia orice persoană care anterior a participat în calitate de procuror, apărător,
expert, martor sau are vreun interes în cauză, nu poate participa la soluționarea acelei cauze
în calitate de judecător datorită faptului că luând cunoștință de cauză în respecti va calitate ,
ar putea avea o poziție subiectivă.
B.Incompatibilitatea procurorului, grefierului, organului de cercetare penală și a
magistratului asistent
Potrivit art. 49 C.p.p, cazul de incompatibilitate p revăzut de art. 46 C.p.p. se aplică
și procu rorului, magistratului- asistent sau, după caz ,grefierului de ședință, când cauza de
incompatibilitate există între ei sau între vreunul dintre ei și unul dintre membrii
completului de judecată.
Din conținutul textului redat mai sus rezultă că nu pot face parte din același complet
de judecată persoane care sunt soți și rude apropiate, indiferent da calitatea pe care aceștia o
au: judecători, procurori sau grefieri de ședință. De asemenea, trebuie reținut faptul că,
legiuitorul a interzis participarea în co mplet a procurorului și grefierului care sunt rude între
ei, deși atributul deliberării aparține judecătorului, tocmai în ideea înlăturării oricăror
suspiciuni.
C.Alte situații de incompatibilitate:
 Procurorul, persoana care a efectuat urmărirea penală, magistratul asistent și
grefierul de ședință sunt incompatibili, dacă în cauza respectivă au avut calitatea de
reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părți sau dacă există împrejurări din care rezultă
că este interesat sub orice formă, el, soțul sau vreo rudă apropiată ( art. 49 alin 2);
 procurorul care a participat ca judecător la soluționarea cauzei în primă instanță nu
poate pune concluzii la judecarea cauzei în căile de atac ( art. 43 alin 3);
 persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la
completarea sau refacerea acesteia, când completarea sau refacerea este dispusă de instanță
( art. 49 alin.4 );
De asemenea, s- a conchis că procurorul este incompatibil să completeze sau să
refacă urmărirea penală doar în situațiile în care a efectuat el urmărirea penală nu și în
situația în care el a desfășurat o activitate de supraveghere.
D.Incompatibilitatea expertului și interpretului
Potrivit disp. art. 54 C.p.p, dispozițiile art. 48, 50, 51, 52 și 53 se aplică în mod
corespunzător expertului și interpretului.
Din conținutul acestor reglementări rezultă următoarele incompatibilități pentru
expert și interpret:

30 persoana care a avut calitatea de procuror și, în aceiași cauză a pus în mișcare
acțiunea penală, a emis mandatul de arestare, a dispus trimiterea în judecată sau a pus
concluzii la instanța de fond;
 a fost reprezentant sau apărător al vreuneia dintre părți
 calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceiași cauză. Calitatea
de expert are întâietate.
Participarea ca expert sau ca interpret de mai multe ori în aceiași cauză nu constituie
un motiv de recuzare.
8.Abținerea
Abținerea reprezintă actul propriu, al persoanei aflată în stare de incompatibilitate,
prin care aceasta se abține de la soluțio narea cauzei Ea este o auto-recuzare.
Spre deosebire de recuzare care are întotdeauna la bază cazurile de incompatibilitate
prevăzute de lege, motivele de abținere au un caracter mai larg. Ele nu pot fi circumscrise și
limitate ca și cazurile de revizuire, fiindcă nu pot fi evaluate sau identificate motivele care
ar putea aduce atingere prestigiului și demnității magistratului, pe de o parte iar pe de altă
parte, imparțialității și obiectivității actului de justiție. De exemplu, din punct de vedere
legal, judecătorul nu este incompatibil să participe la soluționarea cauzei în care fosta sa
soție are calitatea de parte, atâta timp cât nu are nici un interes în cauză. Pentru evitarea
oricăror speculații, credem că, într -o astfel de situație, judecătorul va trebui să se abțină iar
cererea sa să fie admisă.
Potrivit disp. art. 50 C.p.p., persoana incompatibilă este obligată să declare, după
caz, președintelui instanței, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau
procurorului ierarhic superior, că se abține de a participa la procesul penal, cu arătarea
cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abținerii.
Declarația de abținere se face de îndată ce persoana a luat cunoștință de existența
cazului de incompatibilitate.
9.Recuzarea
Recuzarea reprezintă manifestarea de voință, exprimată oral sau scris, prin care
oricare dintre părțile din proces solicită înlăturarea organului judiciar aflat în situația de
incompatibilitate de la judecarea cauzei.
În cererea de recuzare trebuie arătat cazul de i ncompatibilitate ce constituie motivul
recuzării. Ea poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății,
cel mai târziu până la încheierea dezbaterilor.
Procedura de soluționare a cererii de abținere sau recuzare în cursul judecății.
Această procedură este reglementată de art. 52 C.p.p.
Potrivit acestor dispoziții, abținerea sau recuzarea judecătorului, procurorului,
magistratului- asistent sau grefierului se soluționează de un alt complet, în ședință secretă,
fără participarea celui care declară că se abține sau care este recuzat.
Completul desemnat să soluționeze cerere de abținere sau recuzare are aceiași
compunere, adică același număr de judecători ca și completul desemnat să soluționeze
cauza. Dacă completul este format din mai mulți judecători iar abținerea sau recuzarea îi
privește numai pe unul dintre ei, completul va fi completat cu un judecător.
În sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor, completarea se face cu unul dintre
judecătorii aflați pe lista judecătoril or de serviciu.
Examinarea declarației de abținere sau a cererii de recuzare se face de îndată,
ascultându- se procurorul când este prezent în instanță, iar dacă se găsește necesar, și părțile,
precum și persoana care se abține sau a cărui recuzare se cere .
Când abținerea sau recuzarea a fost admisă pe motiv că membrii completului sunt
soți sau rude între ei, instanța admițând recuzarea va stabili care dintre persoane nu va lua
parte la soluționarea cauzei.

31În caz de admitere a abținerii sau recuzării, instanța desemnată să soluționeze
cererea, va stabili în ce măsură se mențin actele sau dispozițiile date de persoana recuzată.
Abținerea sau recuzarea care privește întreaga instanță trebuie să cuprindă indicarea
concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător și se soluționează de
instanța ierarhic superioară. Aceasta, în cazul când găsește întemeiată abținerea sau
recuzarea, desemnează pentru judecarea cauzei o instanță egală în grad cu instanța în fața
căreia s -a produs abținere a sau recuzarea.
În cauzele în care sunt inculpați arestați preventiv, când se recuză întreaga instanță,
instanța ierarhic superioară competentă să soluționeze cererea de recuzare, înainte de a se
pronunța asupra recuzării, dispune cu privire la arestarea preventivă în condițiile prevăzute
de lege.
Instanța supremă a statuat că cererea de recuzare privind întreaga instanță, fără
indicarea corectă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, este
inadmisibilă. ( art. 52 alin 5 C.p.p.).
Respingând cererea de recuzare privind întreaga instanță, ca inadmisibilă, instanța
ierarhic superioară nu dispune cu privire la arestarea preventivă a inculpatului, întrucât în
atare caz prevederile art. 52 alin 51Cod procedură penală, nu sunt aplicabile, în art. 52 alin
5 prevăzându -se în mod expres că recuzarea care privește întreaga instanță trebuie să
cuprindă indicarea corectă a cazurilor de incompatibilitate în care se află fiecare
judecător18.
10.Procedura de soluționare a cererii de abținere și recuzare
încursul urmăririi penale.
În cursul urmăririi penale cererea de abținere sau recuzarea a persoanei care
efectuează cercetarea penală se soluționează de procurorul care supraveghează cercetarea
penală iar cererea de abținere sau recuzare a procurorului de către procurorul ierarhic
superior.
Cererea de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală se adresează fie
acestei persoane, fie procurorului. Dacă cererea este adresată persoanei care efectuează
cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în
termen de 24 ore procurorului, fără a întrerupe cursul cercetării penale. Procurorul este
obligat să soluționeze cererea în cel mult 3 zile, printr -o ordonan ță. Cererea de abținere și
recuzare care privește pe procuror se soluționează de procurorul ierarhic superior.
CAPITOLUL V : PROBELE ȘI MIJLOACELE DE PROBĂ
ÎN PROCESUL PENAL
1.Probele. Noțiunea de probă. Scurt istoric a evoluției probei.
Aproape toate ac tivitățile desfășurate în cadrul procesului penal au ca scop adunarea
și administrarea probelor necesare aflării adevărului, adică adunarea dovezilor necesare
pentru descoperirea faptelor care constituie infracțiuni și tragerea la răspundere a celor
vinova ți.
Astfel, potrivit art. 200 C.p.p., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor
necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea
răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în
judecată. De asemenea, în conformitate cu dis p. art. 287 C.p.p. , instanța își formează
convingerea pe baza probelor administrate în cauză.

18Curtea Supremă de Justiție, completul de 9 judecători, decizia nr. 237 din 15 Septembrie 2003, revista
Dreptul, nr. 2/2004, p. 218.

32Cuvântul probă provine din latinescul probo, avi, atum, are , adică dovadă,
încercare, cercetare.
Pe parcursul timpului probele au fost definite în variate moduri. Cele mai multe s-au
axat pe explicarea scopului, funcției sau modului de administrare a probei.
Probele, spunea profesorul Tanovicianu, au menirea de a pune în evidență adevărul
realcu privire la o învinuire concretă, evidențiind fie vinovăția, fie nevinovăția.
Profesorul Dongoroz definea probele ca fiind elementele de informațiune create sau
prilejuite de firea lucrurilor ( de exemplu, urmele lăsate de infracțiune sau infractor,
percepțiile vizuale sau auditive ale unor persoane care întâmplător au asistat la comiterea
faptului ), mai precis, toate acele elemente de informațiune care pot arunca o lumină asupra
existenței infracțiunii sau asupra vinovăției infractorilor.
În codul de procedură penală în vigoare, probele sunt definite în art. 63. Potrivit
textului indicat, constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței
sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit -o și la cunoașterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.
Cum probele sunt cele care trebuie să conducă organul judiciar la stabilirea
adevărului, ele prezintă o mare importanță. În sistemul nostru de drept , probele nu au o
valoare dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe sa face de organul de urmărire penală
sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul
aflării adevărului.
În evoluția dreptului procesual, sistemul probator a parcurs până azi pat ru faze bine
distincte
În opinia profesorului Tanovicianu, aceste faze au fost următoarele:
Faza primitivă (etnică), în care probele erau nereglementate, orice știință directă sau
indirectă, orice urmă precisă sau echivocă, orice relatare veridică sau deformată putând
servi ca probă. Aprecierea judecătorului în acest sistem era absolută, ea neavând nevoie să
se traducă într -o motivare corespunzătoare a elementelor care au stat la baza convingerii.
Faza religioasă ( teocratică ), în care se făcea apel la intervenția divinității pentru a
oferii judecății proba irefutabilă de vinovăție sau nevinovăție. În acest sistem probele se
obțineau pe calea ordaliilor și duelului judiciar. Ordaliile constau în diferite puneri la
încercare prin care se afla cuvântul div inității ( De ex, punerea mânii în foc, scoaterea unui
obiect din apă clocotită, ținerea unui fier înroșit în mână ). După încercare, rănile se
înfășurau cu o cârpă iar dacă, după trei zile nu mai exista nici o urmă de rană, inculpatul era
achitat. Duelul judiciar reprezenta tot o încercare pe care o trecea cel în favoarea căruia
hotărea divinitatea.
Faza legală (autocratică), a reprezentat faze în care probele au fost nu numai
reglementate dar și tarifate în funcție de valoarea lor. Pentru fiecare fapt pe nal se cereau
anumite probe, pedepsele variind în raport de valoarea cantitativă și calitativă a probelor
administrate. Principalele probe erau : mărturisirea, aflarea corpului delict, martorii.
Mărturisirea se obținea prin tortură iar numărul martorilor era foarte important, un
singur martor nefiind suficient.
Faza sentimentală ( modernă), reprezintă faza în care probele sunt guvernate de cea
mai mare libertate sub raportul administrării lor, valoarea fiecărei probe depinzând nu de o
tarifare apriorică ci de aptitudinea concretă de a dezvălui adevărul. Acestei libertăți de
probațiune îi corespunde o libertate completă de apreciere acordată judecătorilor cu singura
îndatorire a motivării hotărârii.
A.Clasificarea probelor
În literatura juridică și doctrină probele au fost clasificate după diferite criterii,
unele mai importante, iar altele lipsite de interes.

33Cea mai veche clasificare, făcută de Aristotel, are la bază derpt criteriu izvorului
probei . După acesta, probele puteau fi împărțite în probe artificiale și probe neartificiale .
În categoria probelor artificiale, produse de speculațiile intelectului și de artificiile oratorice
ale acuzatorului sau apărătorului, intrau deducțiile, argumentările, prezumțiile iar în
categoria probelor neartificia le, acelea care există de la sine și au corespondent în realitatea
exterioară și istorică, adică martorii, înscrisurile.
Trebuie făcută precizarea că această clasificare nu s- a bucurat de prea multă
apreciere în literatura de specialitate. Considerată simpatică din punct de vedere literar, dar
insuficientă din punct de vedere juridic, aceasta a fost asociată cu clasificarea tradițională în
probe directe și probe indirecte.
Potrivit altei clasificări , probele se împart în probe generice și probe specifice .
Proba generică este aceea care servește la constatarea existenței infracțiunii și a
genului ei, iar proba specifică este aceea care folosește la stabilirea vinovăției infracțiunii.
Dintre clasificările mai des folosite în doctrină, amintim :
După caracterul și natura lor: probe în acuzare și probe în apărare . Probele în
acuzare sunt cele care servesc la stabilirea vinovăției inculpatului sau existența unor
circumstanțe atenuante iar cele în apărare sunt cele care dovedesc, fie nevinovăția
inculpatului, fie existența unor circumstanțe menite să atenueze răspunderea penală a
acestuia.
După obiectul sau eficacitatea lor ; probe directe și probe indirecte . Probele
directe sunt cele ce dovedesc în mod direct vinovăția sau nevinovăția inculpatului.
Exemplu, actul medical din care rezultă starea de paralizie a făptuitorului și data debutului
bolii, probă din care se poate deduce că inculpatul nu a putut comite fapta pentru care este
cercetat.
Probele indirecte sunt acele probe care pot conduce la anumite concluzii în cauza
penala doar dacă sunt coroborate cu alte probe. De exemplu: infractorul a fost văzut în
apropierea locului săvârșirii infracțiunii; cu două zile înainte de săvârșirea omorului,
inculpatul a amenințat victima.
După izvorul lor : probe imediate și mediate .
Probele imediate sunt cele care provin dintr- o sursă originală. Constituie o astfel de
probă declarația martorului care a fost de față la altercația dintre părți.
Probele mediate sunt cele ce provin dintr- o sursă secundară. Consti tuie o astfel de
probă declarația martorului care, fără să fi fost de față la altercația dintre părți, descrie
incidentul astfel cum l- a aflat de la una dintre părți sau din declarația martorului ocular.
B.Obiectul probațiunii
Din obiectul probațiunii fac parte fapte sau împrejurări care au importanță asupra
fondului cauzei și fapte sau împrejurări care privesc normala desfășurare a procesului
penal.
Faptele similare, auxiliare și negative
Aceste fapte nu intră în obiectul probațiunii fiindcă nu sunt legate în mod direct de
obiectul probațiunii.
Datorită faptului că, în foarte multe situații acestea furnizează informații utile pentru
soluționarea cauzei, dar și din considerații didactice, vom face o scurtă prezentare a lor.
Faptele auxiliare sunt ace lea care pot furniza informații utile pentru rezolvarea unui
fapt principal. De exemplu: declarația unor martori care declară că au fost căutați de
inculpat care le- a sugerat ce anume ar trebui să declare în legătură cu infracțiunea.
Faptele similare sunt asemănătoare cu cele ce formează obiectul probațiunii. În cele
mai multe situații ele nu constituie o probă concludentă . Uneori însă ele pot furniza
informații utile pentru descoperirea unor infractori specializați în comiterea unui gen de
infracțiuni, cu mod specific de operare.

34Prezumția relativă și prezumția absolută . De exemplu: făptuitorul minor, la data
săvîrșirii faptei, nu avea împlinită vârsta de 14 ani și prin urmare, nu avea discernământ, el
nu trebuie să facă nici o dovadă deoarece prezumția este absolută . În situația în care, se
invocă o prezumție relativă , în cazul de față că minorul nu avea împlinită vârsta de 16 ani,
cel ce dorește să răstoarne această prezumție va trebui să dovedească existența
discernământului minorului. În concluzie, în cazul unei prezumții absolute, partea care o
invocă nu trebuie să facă dovada celor susținute și nici nu se admite proba contrarie. În
cazul prezumțiilor relative, cel ce invocă prezumția nu trebuie să facă nici o dovadă însă se
admite proba contrarie.
Faptele evidente și notorii nu trebuiesc dovedite.
Faptele evidente reprezintă acele cunoștințe despre lumea înconjurătoare pe care le
posedă orice individ. Astfel, orice persoană cunoaște faptul că ziua are 24 ore, că iarna este
mai frig ca vara sau că an ul are patru anotimpuri.
Faptele notorii reprezintă acele fapte care sunt cunoscute de un număr mare de
persoane.
Prin notorietate generală se înțelege că faptul respectiv, ce ar trebui dovedit, este
cunoscut de toată lumea iar cea locală de un număr mare de persoane aflate într -o zonă
delimitată geografic. Astfel, este de notorietate generală că Mihai Eminescu este cel mai
mare poet român și de notorietate locală faptul că Universitatea „Dunărea de Jos” din
municipiul Galați se află pe str. Domnească și nu pe str. Basarabiei.
Faptele necontestate reprezintă acele fapte care nu trebuiesc dovedite pentru că nu
sunt contestate de părți. Desigur că, în această categorie, nu intră faptele esențiale în
soluționarea procesului penal. Astfel, în baza rolului activ, instanța nu se va limita la a
constata faptul că inculpatul a vătămat pe victimă. Chiar dacă nici una dintre părți nu
contestă acest lucru, având în vedere că faptul necontestat este esențial în soluționarea
procesului, în baza rolului activ instanța este obligată să administreze probe pentru a stabili
exact împrejurările în care a fost comisă fapta și dacă, în cauză, nu operează vreo
împrejurare care atenuează sau înlătură răspunderea penală.
Alta este situația când faptul necontestat nu are valoare esențială pentru soluționarea
procesului. De pildă, atâta timp cât nici una dintre părți nu contestă locul săvârșirii
infracțiunii iar aceste împrejurări nu au relevanță la încadrarea juridică, faptul respectiv nu
trebuie dovedit.
Astfel într- un proces de furt, reprezintă un fapt neesențial și ca atare nu trebuie
dovedit, dacă este necontestat de părți, faptul că furtul s -a comis la colțul sau la mijlocul
străzii. Dacă ne aflăm în prezența unui furt comis pe timpul nopții problema se pune al tfel.
Fiind o împrejurare esențială în funcție de care se stabilește încadrarea juridică
( furt sau furt calificat ) credem că organul judiciar este dator să verifice acest aspect, chiar
dacă este necontestat de părți, desigur în situația în care, r aportat la momentul comiterii
furtului, ar putea apărea discuții de acest gen ( furtul s -a comis înainte de a se însera sau
înainte de a se lumina de ziuă ).
C.Pertinența, concludența și utilitatea probelor
Pentru ca o probă să fie încuviințată și administrată, trebuie ca proba respectivă să
aibă următoarele însușiri: să fie pertinentă, concludentă și utilă cauzei.
Probele pertinente reprezintă acele elemente de fapt care au legătură nu
împrejurările ce trebuiesc dovedite. Declarația unui martor care arată că, înainte cu câteva
zile de incident, victima împreună cu un vecin s -au înjurat și s -au amenințat reciproc,
reprezintă o probă pertinentă. Această probă poate fi inutilă dacă nu este însă concludentă.
Probele concludente reprezintă acele elemente de fapt care contribuie la aflarea
adevărului și soluționarea cauzei. În exemplul de mai sus, proba este pertinentă și

35concludentă, dacă se dovedește că respectivul vecin este autorul omorului și neconcludentă
dacă nu este edificatoare în cauză.
Probele utile reprezintă acele elemente de fapt care, prin informațiile pe care le
conțin, au calitatea de a lămuri aspecte care nu au fost clarificate prin alte probe. La o primă
privire s- ar părea că între probele concludente și utile nu există nici o deosebire. Dacă
privim însă procedura de administrare a probelor ca pe un proces de cunoaștere aflat în
mișcare, atunci sesizăm că fiecare probă administrată, mai ales când aceasta este
concludentă, reprezintă un pas înainte în acest proces de cunoaștere. Revenind la speța de
mai sus, declarațiile a trei martori, vecini cu părțile, care au ajuns la locul incidentului în
momentul în care victima era căzută la pământ, cu urme de sânge, iar inculpatul se pregătea
să fugă, reprezintă, până la un punct, o probă concludentă deoarece s -au clarificat aspecte
esențiale, neclarificare până în acel moment Încuviințarea și audierea în continuare a unor
martori, care cunosc aceleași împrejurări, nu se mai impune, astfel de probe nefiind utile
cauzei. Dacă, însă, se încuviințează a udierea unor martori care au surprins momentul în
care a debutat sau s- a desfășurat conflictul dintre părți, proba devine concludentă și utilă
pentru că ajută la clarificarea unor aspecte noi.
D.Sarcina administrării probelor
Potrivit disp. art. 65 C.p.p , sarcina administrării probelor în procesul penal revine
organului de urmărire penală și instanței de judecată.
Această obligație a organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată, de a
administra probele în procesul penal, se înscrie, de fapt , în prelungirea altei obligații, aceea
de a strânge probele necesare pentru aflarea adevărului.
Această obligație a organelor judiciare o găsim stipulată în art. 202 care prevede
obligația organului de urmărire penală de a strânge probele necesare aflării adevărului și în
art.287 alin. 2 care prevede faptul că, instanța de judecată, își formează convingerea pe
baza probelor administrate.
În vederea realizării acestor sarcini, legea prevede obligația oricărei persoane, care
cunoaște vreo probă sau are date despre vreun mijloc de probă, să le aducă la cunoștința
organului judiciar sau să le înfățișeze.
Din conținutul textelor indicate mai sus rezultă că, prin sarcina probațiunii, se
înțelege obligația organelor judiciare de a dovedi împrejurările penale care formează
obiectul probațiunii.
Având în vedere caracteristicile procesului penal, această sarcină revine subiecților
procesuali care exercită acțiunea Principiul care guvernează această activitate este
următorul : cel ce afirmă trebuie să facă dovada ( actori incumbit probațio ).
Prin urmare, inculpatul nu are obligația să -și dovedească nevinovăția, sarcina de a
dovedi contrariul aparținând organelor judiciare. Aceasta nu exclude dreptul inculpatului de
a se apăra. El poate propune probe pentru a combate susținerile acuzării, situație în care
obligația de a face dovada celor afirmate îi revine lui.
E.Procedura administrării probelor
După cum rezultă din textele de lege, redate mai sus, în cursul urmăririi penale,
organele de urmărire penală au obligația de a strânge probele necesare pentru aflarea
adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a
acesteia.
Obligația aflării adevărului și lămurirea cauzei sub toate aspectele impune organului
judiciar și alte obligații: să adune probe atât în favoarea cât și în defavoarea învinuitului sau
inculpatului și să -și îndeplinească îndatoririle chiar dacă învinuitul sau inculpatul nu
recunoaște fapta.

36Obligația de descoperire și strângere a probelor nu exclude dreptul părților de a
propune probe și de a cere administrarea lor. De altfel, pe parcursul procesului penal, există
câteva momente în care, potrivit dispozițiilor legale, părților li se pune în vedere faptul că
au această posibilitate. Un astfel de moment este prevăzut de art. 72 C.p.p.
Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat
să-și dovedească nevinovăția. În cazul în care există probe de vinovăție, înv inuitul sau
inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Mai mult, dreptul părților de a propune probe pe tot parcursul procesului penal, este
prevăzut expres în art. 67 C.p.p. Același text prevede că cererea pentru administrarea unei
probe nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă și utilă. Desigur că, dacă proba nu
întrunește aceste caracteristici, ea va fi respinsă motivat.
În cursul judecății sarcina administrării probei revine instanței de judecată, în
prezența procurorului a părților și a apărătorilor acestora. Această procedură se desfășoară
în ședința de judecată cu respectarea principiilor specifice acestei faze, adică : publicitatea,
nemijlocirea, contradictorialitatea și oralitatea.
Pentru realizarea judecății în condiții de obiectivitate și imparțialitate, în ședință
publică, în prezența tuturor părților, instanța readministrează probele care au fost
administrate în cursul urmăririi penale. Astfel, părțile pot pune întrebări martorilor propuși,
mai mult toate probele admini strate în cauza penală sunt supuse discuției procurorului și
părților.
În codul de procedură penală, sunt prevăzute câteva momente în cursul judecății în
care părțile au posibilitatea de a propune probe noi.
Acestea sunt următoarele:
 art. 320 C.p.p, pre vede obligația președintelui instanței de a întreba pe procuror și
pe părți dacă au de formulat excepții, cereri sau dacă propun probe noi. În cazul când se
propun noi probe, trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite,
mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar
în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Procurorul și părțile
pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești.
 art. 330 prevede că atunci când, în cauza supusă judecății există mijloace materiale
de probă, instanța din oficiu sau la cerere, dispune, dacă este necesar, aducerea și
prezentarea acestora.
 art. 331 cod. proc. pen. prevede situația în care din cercetarea judecătorească rezultă
că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor
probe noi.
 art. 331 cod proc. pen, prevede obligația instanței ca înainte de încheierea cercetării
judecătorești să verifice dacă există cereri noi pentru completarea cercetării judecătorești.
F.Aprecierea probelor.
Conform dispozițiilor art. 62 C.p.p., aprecierea fiecărei probe se face de organul de
urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor
administrate în scopul aflării adevărului.
Această operație presupune o analiză minuțioasă a întregului probatoriu administrat
în cauză, astfel încât soluția finală să reprezinte reflectarea în practică a principiului aflării
adevărului. Această cântărire a probelor se face potrivit liberei aprecieri a organului judiciar
și trebuie făcută în așa fel încât probele să se coroboreze între ele și să conducă spre soluția
finală. Ca într -un joc de puzzle, orice piesă care nu -și găsește locul pe tablă trebuie
discutată și înlăturată motivat.

372.Mijloacele de probă
A.Noțiunea de mijloc de probă
În vederea strângerii și administrării probelor necesare aflării adevărului, legiuitorul
a stabilit procedeele prin care se poate ajunge la acest rezultat. De aceea, este necesar să nu
confundăm aceste căi de investigație cu probele ce servesc la aflarea adevărului.
Mijloacele legale prin care se administrează probele poartă denumirea de mijloace
de probă. Această definiție se desprinde din dispozițiile art.64 C.p.p, în care se precizează
că, mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt:
declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și părții
civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio și video, fotografiile,
mijloacele materiale de probă, constatările tehnico -științifice, constatările medico -legale și
expertizele.
Importanța acordată de legiuitor probelor și modului de administrare a probelor în
procesul penal rezultă din dispozițiile art. 64 alin ultim C.p.p, introdus prin Legea 281/
2003. Potrivit acestor reglementări, mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi
folosite în procesul penal.
Din motive didactice, mijloacele de probă au fost grupate întrei categorii:
declarațiile părților și ale martorilor; înscrisuri și mijloace materiale de probă; rapoarte de
constatări ale specialiștilor și de expertiză.
B.Declarațiile părților și ale martorilor
Declarația învinuitului sau inculpatului .
Chiar dacă, din punct de vedere a valorii probante, declarația învinuitului sau
inculpatului are aceiași valoare ca și celelalte probe, în realitate aceasta are un rol foarte
important în stabilirea adevărului dacă ne gândim că, învinuitul sau inculpatul, este
persoana care cunoaște cel mai bine modul în care s -au derulat faptele. Prevăzând situația
în care inculpatul ar declara mincinos, fie că se declară vinovat, fie că se declară nevinovat,
legiuitorul a prevăzut în art. 69 C.p.p că, declarațiile învinuitului sau inculpatului făcute în
cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului în măsura în care sunt coroborate cu
fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză.
Ascultarea inculpatului în legătură cu faptele reținute în sarcina sa reprezintă un
drept și nu o obligație a acestuia. Pe tot parcursul procesului penal, acesta poate să refuze să
dea declarații, poate ca în anumite momente să consimtă a fi ascultat sau poate ca, încă de
la început să -și formuleze declarația.
Dacă pentru învinuit sau inculpat a da declarații reprezintă un drept , pentru organele
judiciare a asculta pe inculpat reprezintă o obligație . Prin informațiile furnizate de acesta,
organul judiciar are posibilitatea să verifice apărările inculpatului și să stabilească,
coroborând, aceste declarații cu celelalte probe din dosar, o stare de fapt ce reflectă
adevărul.
Este motivul pentru care legiuitorul a sancționat încălcarea dispozițiilor legale
privind ascultarea învinuitului sau inculpatului cu sa ncțiunea nulității absolute . Aceasta nu
trebuie să conducă la concluzia că inculpatul poate fi obligat să dea declarații. Aceasta
reprezintă, după cum am mai arătat, un drept și nu o obligație a acestui.
Codul de procedură penală prevede câteva situații în care organul de urmărire
penală este obligat să procedeze la ascultarea învinuitului sau inculpatului, iar acestea sunt
următoarele:
 În cursul urmăririi penale:
a.art. 70 alin 3 C.p.p prevede obligația organului de urmărire penală ca, la începutul
urmăririi penale să pună în vedere inculpatului drepturile și obligațiile pe care le
are, printre care și dreptul de a da declarație, atrăgându -i totodată atenția că ceea ce

38declară poate fi folosit și împotriva sa. Dacă învinuitul sau inculpatul consimte să
dea o declarație, organul de urmărire penală, înainte de a -l asculta, îi cere să dea o
declarație, scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce.
b.art. 143 alin 3 C.p.p. prevede că, în cazul luării măsurii preventive a reținerii,
organul de cercetare penală trebuie să aducă la cunoștință învinuitului că are dreptul
să-și angajeze apărător. De asemenea, trebuie să aducă la cunoștință învinuitului că
are dreptul să nu facă nici o declarație, atrăgându -i atenția că ceea ce declară poate
fi folosit împotriva sa.
c. art. 146 alin.1 C.p.p. prevede obligația procurorului ca, înainte de a înainta
propunerea de arestare preventivă, să asculte pe învinuit.
d.art. 146 alin.8 C.p.p., prevede obligația judecătorului ca, înainte de a se pronunța
asupra propunerii de arest are preventivă, să procedeze la ascultarea învinuitului.
e. art. 1491C.p.p. prevede obligația procurorului ca înainte de a înainta propunerea de
arestare preventivă, să asculte pe inculpat,
f. art. 1491alin 5 C.p.p. prevede obligația judecătorului de a asculta pe inculpat înainte
de a se pronunța asupra propunerii de arestare preventivă.
g.art. 237 C.p.p. prevede obligația organului de cercetare de a asculta pe inculpat,
după punerea în mișcare a acțiunii penale.
h.art. 250, 255 și 257, toate C.p.p., prevăd obligația organului de cercetare penală de a
asculta pe inculpat înainte de terminarea cercetării.
 În cursul judecății.
a.art.323 C.p.p. prevede obligația instanței de a proceda la ascultarea inculpatului, la
începutul cercetării judecătorești.
b. art. 323 alin. ultim. C.p.p., prevede că , în cursul judecății, inculpatul poate fi
ascultat ori de câte ori este necesar.
c.art. 341 C.p.p. prevede obligația președintelui instanței ca, înainte de a încheia
dezbaterile, să acorde, personal inculpatului, ultimul cuvânt.
Procedura de obținere a declarațiilor învinuitului sau inculpatului
Este prevăzută de art. 70 -74 C.p.p.. Din conținutul acestor dispoziții rezultă că
această procedură cuprinde o activitate complexă care, din considerații didactice, ar putea fi
împărțită în următoarele etape:
 etapa identificării inculpatului , are loc înainte de a fi ascultat, în care învinuitul sau
inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele
și prenumele părinților, cetățenie, studii, situația militară, loc de muncă, ocupație, adresă,
antecedente penale și alte date pentru stabilirea situației sale personale.
 etapa prealabilă ascultării , prevăzută de art. 70 alin 2 C.p.p. , în care inculpatului i
se aduc la cunoștință fapta care formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător,
precum și dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgându -i-se totodată atenția că ceea ce
declară poate fi folosit împotriva sa Dacă inculpatul consimte să dea o declarație organului
de urmărire penală, înainte de a fi ascultat, i se cere să dea o declarație, scrisă personal, cu
privire la învinuirea ce i se aduce.
 etapa ascultării este reglementată de art. 71 alin. ultim C.p.p.. Modul de ascultare
diferă în faza de urmărire penală față de cea a judecații. În cursul urmăririi penale, dacă
sunt mai mulți inculpați, fiecare este ascultat fără să fie de față citații. În etapa judecății,
regula este că ascultarea tuturor inculpaților se face în ședință publică, nemijlocit, în
condiții de contradictorialitate și or alitate.
Ori de câte ori învinuitul sau inculpatul se găsește în imposibilitate de a se prezenta
pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanța de judecată procedează la
ascultarea acestuia la locul la care se află, cu excepția situațiilor în care legea prevede altfel.

39Modul de ascultare și de consemnare a declarațiilor.
La început inculpatul este lăsat să declare tot ce știe în cauză, respectiv să expună
liber modul de derulare a a faptelor, astfel cum au fost percepute de el. Acest moment este
foarte important deoarece, din modul de expunere a faptelor, organul judiciar poate să -și
formeze o părere în legătură cu sinceritatea inculpatului, să surprindă eventualele
contradicții între acea declarație și declarațiile anterioare ale inculpat ului sau între
declarațiile inculpatului și a celorlalte părți din proces.
Art. 71 alin. 4 și 5 C.p.p prevede două situații care nu pot fi admise cu ocazia
ascultării inculpatului. Astfel, ascultarea învinuitului sau inculpatului nu poate începe cu
citire a sau reamintirea declarațiilor pe care acesta le -a dat anterior în cauză. Rațiunea
acestei reglementări are la bază faptul că, reamintindu -i-se inculpatului declarațiile
anterioare, este dificilă surprinderea punctelor din declarație în care acesta a fost nesincer.
De asemenea, învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta sau citi o declarație scrisă
de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor mai greu de reținut.
După această expunere, inculpatului i se pot pune întrebări cu privi re la fapta care
face obiectul cauzei, de către președinte și ceilalți membrii ai completului, precum și de
către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea civilmente responsabilă, de
ceilalți inculpați și de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face. Instanța poate
respinge întrebările care nu sunt necesare în cauză.
Modul de consemnare a declaraților este reglementat de art. 73 C.p.p.. Potrivit
acestui text, declarațiile învinuitului sau inculpatului se consemnează în scris. În fi ecare
declarație se vor consemna, totodată,ora începerii și ora încheierii ascultării învinuitului sau
inculpatului. Declarația scrisă se citește acestuia, iar dacă inculpatul cere, i se dă să o
citească. Când este de acord cu conținutul ei, inculpatul o semnează pe fiecare pagină și la
sfârșit.
Când învinuitul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune în
declarația scrisă.
Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la
ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de președintele completului de judecată, de
grefier, precum și de interpret când declarația a fost luată printr -un interpret.
Dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra vreuneia din declarațiile sale sau are de
făcut completări, rectificări sau precizări, acestea se consemnează și se semnează în
condițiile arătate mai sus.
C.Declarațiile părții vătămate, părții civile și ale părții responsabilă civilmente
Potrivit dispozițiilor art. 75 C.p.p., declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale
părții civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în
măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ca rezultă din ansamblul probelor
existente în cauză.
Procedura obținerii declarațiilor părții vătămate, părții civile și părții responsabilă,
este asemănătoare celei urmate pentru obținerea declarațiilor inculpatului dar prezintă și
caracteristici specifice.
Astfel, în etapa prealabilă ascultării, potrivit art. 75 C.p.p, persoanei vătămate i s e
pune în vedere că poate participa în proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă
materială sau o daună morală, se poate constitui parte civilă. De asemenea, i se atrage
atenția că declarația de participare în proces ca parte vătămată sau de con stituire ca parte
civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar în fața primei instanțe de judecată,
până la citirea actului de sesizare.

40În ceea ce privește modul de ascultare, în art. 77 C.p.p. se precizează că ascultarea
părții vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente se face potrivit dispozițiilor
privitoare la ascultarea învinuitului sau inculpatului, care se aplică în mod corespunzător.
Art. 771C.p.p reglementează modalitățile speciale de ascultare a părții vătămate și
a părții civile , astfel:
(1) În cazul în care poate fi periclitată viața, integritatea corporală sau libertatea părții
vătămate ori a părții civile sau a rudelor apropiate ale acesteia, procurorul ori, după caz,
instanța de judecată poate încuviința ca aceasta să fie ascultată fără a fi prezentă fizic la
locul unde se află organul care efectuează urmărirea penală sau, după caz, în locul în care
se desfășoară ședința de judecată, prin intermediul mijloacelor tehnice prevăzute în
alineatele următoare.
(2) La solicitarea organului judiciar sau a părții vătămate ori a părții civile ascultate în
condițiile prevăzute în alin. 1, la luarea declarației poate participa un consilier de protecție a
victimelor și reintegrare socială a infractorilor, care are obligația de a păstra secretul
profesional cu privire la datele de care a luat cunoștință în timpul audierii. Organul judiciar
are obligația să aducă la cunoștința părții vătămate sau a părții civile dreptul de a solicita
audierea în prezența unui consilier de protecție a victimelor și reintegrare socială a
infractorilor.
(3) Partea vătămată sau partea civilă poate fi ascultată prin intermediul unei rețele video
și audio.
(4)În cursul judecății, părțile și apărătorii acestora pot adresa întrebări, î n mod nemijlocit,
părții vătămate sau părții civile ascultate în condițiile alin. 1 -3. Întrebările se pun în
ordinea prevăzută în art. 323 alin. 2. Președintele completului respinge întrebările care nu
sunt utile și concludente judecării cauzei.
(5) Declarația părții vătămate sau a părții civile, ascultată în condițiile arătate în alin. 1 –
3, se înregistrează prin mijloace tehnice video și audio și se redă integral în formă scrisă,
fiind semnată de organul judiciar, de partea vătămată sau partea civilă ascultată, precum și
de consilierul de protecție a victimelor și reintegrare socială a infractorilor prezent la
ascultarea acesteia, depunându-se la dosarul cauzei.
(6) Suportul pe care a fost înregistrată declarația părții vătămate sau a părții civ ile, în
original, sigilat cu sigiliul parchetului ori, după caz, al instanței de judecată, se păstrează la
sediul acestora.
D.Declarațiile martorilor
În lumina dispozițiilor art. 78 C.p.p., martorul este persoana care are cunoștință
despre vreo împrejura re de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.
Proba cu martori este foarte des folosită în procesul penal. Ea prezintă avantajul că,
de cele mai multe ori, martorul prezent la locul infracțiunii, este în măsură să relateze mai
obiecti v decât părțile din proces, modul în care s -au desfășurat faptele. Proba cu martori
prezintă însă dezavantajul că, de foarte multe ori, datorită nivelului de cultură a martorului,
gradului de percepere a faptelor, timpului scurs de la data infracțiunii, an umitor sentimente
pe care le are față de o parte sau alta din proces, declarațiile lor pot conduce organele
judiciare pe o pistă falsă.
Din conținutul art. 83 C.p.p, rezultă că martorilor le revin următoarele obligații: de a
se înfățișa la locul, ziua și ora arătate în citație și de a declara tot ce cunosc în legătură
faptele cauzei.19
În principiu, poate avea calitatea de martor orice persoană. Legea distinge însă între
persoanele care nu pot fi ascultate ca martor și persoanele care nu sunt obligate să declare
ca martor.

19I. Neagu, op. cit., p. 338.

41Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor.
În această categorie pot fi introduse următoarele persoane:
 potrivit art.79, persoana obligată a păstra secretul profesional nu poate fi ascultată
ca martor cu privire la faptele și împrejurările de care acesta a luat cunoștință în exercițiul
profesiei, fără încuviințarea persoanei sau a unității față de care este obligat a păstra
secretul profesional. Intră în această categorie toate persoanele care au luat cunoștință de
faptele și împrejurările cauzei, în virtutea atribuțiilor de serviciu. Această interdicție nu
operează în cazul infracțiunilor contra statului sau contra păcii și omenirii.
 Având în vedere importanța probelor în procesul penal, îndeosebi faptul că, de cele
mai multe ori, la locul faptei se găsesc puține persoane, legea a prevăzut expres că prezintă
întâietate calitatea de martor față de aceea de apărător.
 potrivit art. 82 cod penal , persoana vătămată poate fi ascultată ca martor dacă nu
este constituită parte civilă sau nu participă în proces ca parte vătămată. Din conținutul
acestui articol rezultă că, partea vătămată și partea civilă nu pot fi ascultate ca martor în
cauzele în care au calitatea de parte. Rațiunea acestei interdicții este una simplă, fiind părți
în procesu l penal, acestea sunt tentate să declare în interesul lor.
Persoanele care nu sunt obligate să depună ca martor
În această categorie intră acele persoane care, în principiu, pot fi ascultate ca
martor, însă legea le permite să refuze această calitate . Î n acest sens, în articolul 80 C.p.p.
se prevede că, soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului, nu sunt obligate să
depună ca martori.
Conform art. 149 cod penal, sunt rude apropiate ascendenții și descendenții, frații și
surorile, copii acestora, precum și persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de
rude.
Dispozițiile din legea penală privitoare la rude apropiate, se aplică în caz de înfiere
cu efecte depline, persoanei înfiate cât și descendenților acesteia și în raport cu rudele
firești, iar în caz de înfiere cu efecte restrânse, înfiatului cât și descendenților acestuia și în
raport cu rudele înfietorului. Rațiunea acestei reglementări rezidă în faptul că aceste
persoane, date fiind sentimentele lor față de învinuit sau inculpat, sunt tentate să denatureze
adevărul pentru a -l ajuta pe inculpat.
Pentru a evita astfel de situații, legiuitorul a prevăzut obligația organelor judiciare
de a atrage atenția acestor persoane că nu sunt obligate să depună ca martori.
În situația în care martorul nu dorește să se prevaleze de aceste dispoziții și vrea să
fie audiat, iar declarațiile date sunt mincinoase, el poate fi tras la răspundere penală pentru
săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.
Procedura ascultării marto rului
Procedura ascultării martorului este prevăzută de art. 84 -86 C.p.p. și este
asemănătoare celei urmate de organul judiciar cu ocazia luării declarației celorlalte părți din
proces.
Astfel, în prima etapă se procedează la identificarea martorului care este întrebat
mai întâi despre nume, prenume, etate, adresă, ocupație. În această etapă, martorul este
întrebat dacă este soț sau rudă a vreunei părți, în ce raporturi se află cu acesta, precum și
dacă a suferit vreo pagubă de pe urma infracțiunii.
În funcție de răspunsurile martorului organul judiciar va proceda în felul următor:
va atrage atenția martorului că , potrivit art. 80 C.p.p ., nu este obligat să declare ca martor
dacă este rudă cu învinuitul, va atrage atenția martorului că poate participa în proces ca
parte vătămată dacă a suferit vreo vătămare și faptul că, situația în care nu participă în
această calitate poate fi ascultat ca martor.

42În etapa a doua, prealabilă ascultării , martorul este pus să depună următorul
jurământ: ,, Jur că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să -mi
ajute Dumnezeu.”
În timpul depunerii jurământului, martorul ține mâna pe cruce sau pe biblie.
Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinței
religioase a martorului. Martorului de altă religie decât creștină nu îi sunt aplicabile
dispozițiile ce prevăd ca martorul să țină mâna pe cruce sau biblie. Martorul fără confesiune
va depune următorul jurământ: ,, Jur pe onoare și conștiință că voi spune adevărul și că nu
voi ascunde nimic din ceea ce știu.” Martorii care din motive de conștiință sau confesiune
nu depun jurământul vor rosti în fața instanței următoarea formulă: ,, mă oblig că voi spune
adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. “
După depunerea jurământului , organul judiciar pune în vedere martorului că, dacă
nu va spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă.
În legătură cu persoanele minore se impune următoarea precizare: potrivit art. 81,
minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face în
prezența unuia dintre părinți ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredințat minorul
spre creștere și educare. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu depune jurământ; i
se atrag e însă atenția să declare adevărul.
În ultima etapă se procedează la ascultarea martorului. Acestuia i se face cunoscut
obiectul cauzei și i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost
propus ca martor, cerându-i- se să declare tot ce știe cu privire la aceasta. Ascultarea
martorului se face cu respectarea dispozițiilor art. 71 -74 la care face trimitere art. 86 C.p.p.
Aceasta presupune că martorul este lăsat să declare tot ce știe în legătură cu obiectul cauzei,
după care i se pune întrebări în legătură cu cele declarate. Ascultarea martorilor se face
separat, fără să fie de față restul martorilor
Procedurile speciale de ascultare a martorilor au fost reglementate în art. 861-865.
Astfel:
Art. 861reglementează protecția datelor de identificare a martorului, după cum
urmează:
(1) Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declararea identității reale a
martorului sau a localității acestuia de domiciliu ori de reședință ar fi periclitată viața,
integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, martorului i se poate încuviința
să nu declare aceste date, atribuindu -i-se o altă identitate sub care urmează să apară în fața
organului judiciar.
(2) Această măsură poate fi dispusă de către procuror în cursul urmăririi penale, iar în
cursul judecății de instanță, la cererea motivată a procurorului, a martorului sau a oricărei
alte persoane îndreptățite.
(3) Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într -un proces-verbal,
care va fi păstr at, la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea
urmăririi penale ori, după caz, la sediul instanței, într -un loc special, în plic sigilat, în
condiții de maximă siguranță. Procesul -verbal va fi semnat de cel care a înaintat cererea,
precum și de cel care a dispus măsura.
(4) Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi prezentate procurorului sau,
după caz, completului de judecată, în condiții de strictă confidențialitate.
(5) În toate cazurile, documentele privi nd identitatea reală a martorului vor fi introduse
în dosarul penal numai după ce procurorul, prin ordonanță sau, după caz, instanța, prin
încheiere, a constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecție
a martorului.
(6) Declarațiile martorilor cărora li s -a atribuit o altă identitate, redate în procesul -verbal
al procurorului potrivit art. 862alin. 5, precum și declarația martorului, consemnată în
cursul judecății și semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea martorului și de
președintele completului de judecată, potrivit art. 862alin. 6, teza I, pot servi la aflarea

43adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente în cauză.
(7) Pot fi audiați ca martori cărora li s -a atribuit o altă identitate și investigatorii sub
acoperire.
(8) Dispozițiile prevăzute în alin. 1 -6 se aplică și experților.
La art. 862avem modalități speciale de ascultare a martorului
(1)În situațiile prevăzute în art. 861, procurorul sau, după caz, instanța de judecată poate
încuviința ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de
urmărire penală ori în sala în care se desfășoară ședința de judecată, prin intermediu l
mijloacelor tehnice prevăzute în alineatele următoare.
(2) La solicitarea organului judiciar sau a martorului ascultat în condițiile alin. 1, la
luarea declarației poate participa un consilier de protecție a victimelor și reintegrare socială
a infrac torilor, care are obligația de a păstra secretul profesional cu privire la datele de care
a luat cunoștință în timpul audierii. Organul judiciar are obligația să aducă la cunoștința
martorului dreptul de a solicita audierea în prezența unui consilier de protecție a victimelor
și reintegrare socială a infractorilor.
(3) Martorul poate fi ascultat prin intermediul unei rețele de televiziune cu imaginea și
vocea distorsionate, astfel încât să nu poată fi recunoscut.
(31)În cazul judecății, părțile și apărătorii acestora pot adresa întrebări, în mod
nemijlocit, martorului ascultat în condițiile alin. 1 -3. Întrebările se pun în ordinea
prevăzută în art. 323 alin. 2. Președintele completului respinge întrebările care nu sunt utile
și concludente judecă rii cauzei sau pot conduce la identificarea martorului.
(4)Declarația martorului ascultat, în condițiile arătate în alin. 1 – 31, se înregistrează prin
mijloace tehnice video și audio și se redă integral în formă scrisă.
(5) În cursul urmăririi penale, se întocmește un proces -verbal în care se redă cu exactitate
declarația martorului și acesta se semnează de procurorul care a fost prezent la ascultarea
martorului și de organul de urmărire penală și se depune la dosarul cauzei. Declarația
martorului , transcrisă, va fi semnată și de acesta și va fi păstrată în dosarul depus la parchet,
într-un loc special, în plic sigilat, în condiții de maximă siguranță.
(6) În cursul judecății, declarația martorului va fi semnată de procurorul care a fost
prezen t la ascultarea martorului și de președintele completului de judecată. Declarația
martorului, transcrisă, va fi semnată și de martor, fiind păstrată în dosarul depus la instanță,
în condițiile prevăzute în alin. 5.
(7) Suportul pe care a fost înregistr ată declarația martorului, în original, sigilat cu sigiliul
parchetului sau, după caz, al instanței de judecată în fața căreia s -a făcut declarația, se
păstrează în condițiile prevăzute în alin. 5. Suportul care conține înregistrările efectuate în
cursul u rmăririi penale va fi înaintat la terminarea urmăririi penale instanței competente,
împreună cu dosarul cauzei, și va fi păstrat în aceleași condiții.
(8) Dispozițiile art. 78, 85 și ale art. 86 alin. 1 și 2 se aplică în mod corespunzător.
Art. 864- Audierea martorilor sub 16 ani în anumite cauze, în cauzele privind
infracțiunile de violență între membrii aceleiași familii, instanța poate dispune ca martorul
sub 16 ani să nu fie audiat în ședința de judecată, admițându -se prezentarea unei audieri
efectuate în prealabil, prin înregistrări audio -video, în condițiile art. 862alin. 2, 4, 5 și 7.
Art. 865-Protejarea deplasărilor martorului
(1) Procurorul care efectuează sau supraveghează cercetarea penală ori, după caz,
instanța de judecată poate dispune ca organele poliției să supravegheze domiciliul sau
reședința martorului ori să -i asigure o reședință temporară supravegheată, precum și să -l
însoțească la sediul parchetului sau al instanței și înapoi la domiciliu sau la reședință.
(2) Măsurile prevăzute în alin. 1 vor fi ridicate de procuror sau, după caz, de instanță,
când se constată că pericolul care a impus luarea lor a încetat.

44Modul de consemnare a declarațiilor
Declarațiile martorului se consemnează în scris. Declarația scrisă se citește acestuia,
iar dacă cere i se dă să o citească. Când este de acord cu cele consemnate, martorul o
semnează pe fiecare pagină și la sfârșit. Pentru a evita orice speculații legate de o
completare ulterioară, organul judiciar barează spațiile goale .
E.Confruntarea
Confruntarea este un procedeu probatoriu utilizat de organul de urmărire penală sau
instanța de judecată în situațiile în care se constată că există contraziceri între declarațiile
persoanelor ascultat în cauză.
Persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele și împrejurările în privința
cărora se contrazic. Prezintă avantajul pentru organul judiciar că poate verifica reacțiile
fiecărei persoane în fața răspunsurilor celeilalte, mai ales atunci când persoanele
confruntate își pun întrebări reciproc.
Declarațiile persoanelor confruntate se consemnează într -un proces- verbal.
F.Folosirea interpreților .
Folosirea interpreților a fost înscrisă în literatura juridică de specialitate printre
procedeele speciale de obținere a declarațiilor părților și a martorilor.
Art. 128 C.p.p. precizează că, atunci când una dintre părți sau o altă persoană care
urmează să fie ascultată nu cunoaște limba română ori nu se poate exprima, organul de
urmărire penală sau instanța de judecată asigură în mod gratuit folosirea unui interpret.
Interpretul poate fi desemnat sau ales de părți; în acest din urmă caz, el trebuie să fie un
interpret autorizat potrivit legii.
La serviciile unui interpret se apelează și în cazul în care, unele dintre în scrisurile
aflate la dosarul cauzei sau prezentate în instanță, sunt redactate într -o altă limbă decât cea
română.
Persoana desemnată ca interpret este obligată să se înfățișeze la locul, ziua și ora
arătate în citație și are datoria de a asigura exactita tea traducerii. Înainte de a- și exercita
atribuțiile, interpretul este pus să depună jurământul. Dispozițiile legate de jurământul
martorului se aplică și în cazul interpretului.
G.Înscrisurile.
Potrivit art. 89 C.p.p., înscrisurile pot servi ca mijloc de probă, dacă în conținutul
lor se arată fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
În procesul penal înscrisurile care pot servi ca mijloc de probă sunt în genere acele
înscrisuri care dovedesc stări, situații, raporturi anterioare săvârșirii infracțiunii dar care
privesc existența acesteia sau calificarea ei. Sunt, de asemenea, mijloace de probă scrisă
înscrisurile care conțin o informație, o recunoaștere, o relatare cu privire la făptuitor, la
faptă sau la împrejurările comite rii acesteia20.
Este considerat înscris , în sens de mijloc de probă , orice obiect pe care se află o
exprimare scriptică care poate servi la aflarea adevărului în cauza penală. Astfel, pot
constitui mijloace de probă registrele din care rezultă că inculpații țineau o evidență
contabilă dublă sau înscrisul falsificat de inculpată și folosit pentru obținerea unor credite.
Nu orice înscris folosit într- o cauză constituie mijloc de probă. Găsirea unei scrisori,
adresate inculpatului, în casa victimei u nui omor, constituie un mijloc material de probă și

20V. Dongoroz, op.cit.,vol V, p. 215.

45nu un mijloc de probă. Aceasta deoarece, scrisoarea respectivă în conținutul său, nu
cuprinde informații menite să conducă la aflarea adevărului. Constituie însă un mijloc de
probă, în sensul dispozițiilor art. 94 C.p.p, deoarece contribuie la aflarea adevărului.
Scrisoarea respectivă , găsită în casa victimei, conduce la concluzia că inculpatul, contrar
celor susținute, a fost în acel loc sau că cineva, probabil autorul omorului, a lăsat -o
intenționat pentru a denatura adevărul.
Un loc important în cadrul înscrisurilor ca mijloace materiale de probă îl ocupă
procesele -verbale.
Prin proces- verbal se înțelege acel instrument scriptic în care sunt consemnate
datele și elementele de fapt constatate de organul care a făcut cercetarea sau care a efectuat
procesul-verbal21.
Procesele verbale au ca înscrisuri o funcție dublă, de mijloace de probă și dovezi
procedurale. Ele servesc ca mijloace de probă atunci când prin conținutul lor sunt puse în
lumină unele elemente de fapt care pot servi la aflarea adevărului în cauza penală. Ca dovezi
procedurale ele servesc la constatarea îndeplinirii dispozițiilor legale cu ocazia efectuării
actelor procedurale.
În raport de obiectul constatării, procesele verbale se împar t, în procese verbale de
constatare a infracțiunii ( ex. Procesul- verbal de constatare a infracțiunii flagrante) și
procese-verbale de constatare a actelor procedurale .22
Potrivit dispozițiilor art.90 C.p.p., procesele verbale încheiate de organul de
urmărire penală sau de instanța de judecată sunt mijloace de probă. De asemenea, sunt
mijloace de probă procesele verbale și actele de constatare, încheiate de alte organe, dacă
legea prevede aceasta.
În lumina dispozițiilor art. 91 C.p.p. , procesul verbal trebuie să cuprindă:
 data și locul unde este încheiat;
 numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
 numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există
 descrierea amănunțită a celor constatate , precum și a măsurilor luate;
 numel e, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul -verbal,
 obiecțiile și explicațiile acestora;
 mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale,
Procesul – verbal trebuie semnat pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl înc heie,
de martorii asistenți și de persoanele la care se referă. Dacă vreuna dintre aceste persoane
nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta.
Nerespectarea condițiilor de fond și de formă a proceselor verbale poate atrage
nulitatea a bsolută sau relativă a actului, în situația în care se face dovada unei vătămări care
nu poate fi înlăturată în alt mod.
Ca forță probatorie, înscrisurile au aceeași valoare ca și celelalte mijloace de probă
H.Interceptările și înregistrările audio sau video.Noțiune.
Prin Legea 281/2003, Secțiunea V1a Capitolului II din C.p.p. a suferit numeroase
modificări, modificări constând în faptul că interceptările și înregistrările au fost extinse și
la alte categorii de comunicații decât cele avute în vedere de Legea 141/1966 și s -au
asigurat mai multe garanții mijloacelor de probă, cea mai importantă fiind cea care vizează
autorizarea interceptărilor și înregistrărilor de către judecător.
Includerea acestor mijloace de probă, după o perioadă în care a fost manifestată
reținere față de ele, în special datorită faptului că se suspicionează că pot fi trucate relativ

21V. Dongoroz, op. cit.,vol V, p. 218.
22V. Dongoroz, op. cit.,vol V, p. 218

46ușor, a fost considerată în literatura juridică drept o modernizare a sistemului probațiunii în
cadrul procesului penal.
Interceptările și înregistrările pe bandă magnetică a convorbirilor, precum și
înregistrările de imagini au fost definite în literatura de specialitate drept mijloace de
investigație utilizate de organele de urmărire penală în vederea descoperirii infracțiunilor, a
identificării infractorilor și a stabilirii adevărului în procesul penal.
Condițiile și cazurile de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor.
Fiind o măsură cu caracter excepțional, condițiile necesare pentru acordarea
autorizației de interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor impuse de art.
911cod proc. pen. sunt următoarele:
 să existe indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru
care urmărirea penală se efectuează din oficiu iar interceptarea ș i înregistrarea se impun
pentru aflarea adevărului.
 stabilirea situației de fapt sau identificarea făptuitorului nu poate fi realizată în baza
altor probe.
 indiciile temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei fapte penale să privească
următoarele infracțiuni: infracțiuni contra siguranței naționale prevăzute de codul penal și
de alte legi speciale, trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de
terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cauza infracțiuni lor
prevăzute de Legea 78/ 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de
corupție ori al unor alte infracțiuni grave care nu pot fi descoperite ori ai căror făptuitori nu
pot fi identificați prin alte mijloace ori în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin
mijloace de telecomunicații.
 să existe autorizarea de interceptare dată de președintele instanței căreia i -ar reveni
competența să soluționeze cauza în fond.
Procedura de emitere a autorizației.
Cererea de autorizare se înainteaz ă președintelui instanței căreia i -ar reveni
competența de cercetare a cauzei în fond și se soluționează în cameră de consiliu. Înainte de
a se pronunța asupra cererii, acesta verifică dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
lege. Autorizarea interce ptării și înregistrării convorbirilor și comunicărilor se va face prin
încheiere motivată, care va cuprinde indiciile concrete și faptele care justifică măsura ;
motivele pentru care măsura este indispensabilă aflării adevărului; persoana, mijlocul de
comu nicare sau locul supravegherii; perioada pentru care sunt autorizate interceptarea și
înregistrarea.
Autorizarea se dă pentru durata necesară înregistrării, până la cel mult 30 zile
Autorizarea poate fi prelungită în același condiții și pentru motive jus tificate, fiecare
prelungire neputând depășii 30 de zile. Durata maximă a înregistrărilor este de 120 de zile.
Măsurile dispuse de instanță vor fi ridicate înainte de expirarea duratei pentru care
au fost autorizate, îndată ce au încetat motivele care le -au justificat.
În caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării prevăzute în art. 911alin.1
C.p.p. ar aduce grave prejudicii activității de urmărire, procurorul poate dispune, cu titlu
provizoriu, prin ordonanță motivată, interceptarea și înregistrarea pe bandă magnetică sau
pe orice alt tip de suport a convorbirilor sau comunicărilor, comunicând aceasta instanței
imediat, dar nu mai târziu de 48 de ore de la expirare.
Instanța trebuie să se pronunțe în cel mult 24 ore asupra ordonanței procurorului și,
dacă o confirmă și este necesar, va dispune autorizarea pe mai departe a interceptării și
înregistrării în condițiile art. 911alin.1- 3. Dacă instanța nu confirmă ordonanța procurorului,

47ea trebuie să dispună încetarea, de îndată, a interceptărilor și înregistrărilor și distrugerea
celor efectuate.
Aceste ultime dispoziții au fost interpretate în mod diferit în practică. Într -o viziune
s-a considerat că, în situația în care procurorul a dispus autorizarea în regim de urgență însă
interceptarea sau înregistrarea nu s- a realizat din motive tehnice, președintele instanței
competente va trebui să infirme ordonanța procurorului. Potrivit altui punct de vedere, pe
care îl împărtășim, instanța va trebui să confirme ordonanța procurorului, dacă aceasta a
fost dată cu respectarea condițiilor impuse de lege și să constate că interceptarea sau
înregistrarea nu s- a putut realiza datorită unor defecțiuni tehnice. Această soluție ar permite
președintelui de instanță, la cererea procurorului să dispună autorizarea pe mai departe a
interceptării și înregistrării. De asemenea, ar conduce la evitarea unor soluții contradictorii
și ar permite delimitarea clară a situațiilor în care autorizarea nu s -a făcut cu respectarea
condițiilor legale.
Înregistrările pot fi făcute și la cererea motivată a părții vătămate privind
comunicările ce -i sunt adresate, cu autorizarea instanței de judecată
Pot fi supuse înregistrării următoarele tipuri de aparate: telefoane fixe, telefoanele
celulare, telefoanele publice utilizate de făptuitori, poșta electronică, înregistrările video și
altele.
Procedura de efectuare a înregistrărilor audio -video.
Conform disp. art 911C.p.p , procurorul procedează personal la interceptările și
înregistrările prevăzute în textul de lege sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de
organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la
interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea
acestei obligații fiind pedepsită pot rivit codului penal.
Despre efectuarea interceptărilor și înregistrărilor menționate în art. 911C.p.p,
procurorul sau organul de cercetare penală întocmește un proces verbal în care se
menționează autorizația dată de instanță pentru efectuarea acestora, numărul sau numerele
posturilor telefonice între care s-au purtat convorbirile, numele persoanelor care le-au
purtat, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri în parte și numărul de ordine al
benzii magnetice sau al oricărui alt tip de suport p e care se face imprimarea.
Convorbirile înregistrate sunt redate integral în formă scrisă și se atașează la
procesul verbal, cu certificarea pentru autenticitate de către organul de cercetare penală,
verificat și contrasemnat de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală
în cauză. În cazul în care procurorul procedează la interceptări și înregistrări, certificarea
pentru autenticitate se face de către acesta, iar verificarea și contrasemnarea, de către
procurorul ierarhic superior. Cores pondențele în altă limbă decât cea română sunt transcrise
în limba română, prin intermediul unui interpret. La procesul verbal se atașează banda
magnetică sau orice alt tip de suport, care conține înregistrarea convorbirii, sigilată cu
sigiliul organului d e urmărire penală.
Înregistrările de imagini și alte înregistrări.
Procedura examinată mai sus a fost extinsă de legiuitor, prin art. 914și 915 C.p.p.
și în cazul înregistrării de convorbiri efectuate prin alte mijloace de telecomunicație,
autorizate în condițiile legii, precum și în cazul înregistrării de imagini.

48I.Verificarea mijloacelor de probă.
În scopul de a garanta veridicitatea înregistrărilor și interceptărilor, legiuitorul a
prevăzut în art. 916C.p.p. faptul că, mijloacele de probă prevăzute în prezenta secțiune pot
fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului , a părților sau din oficiu.
3.Mijloacele materiale de probă .Noțiune. Clasificare
În lumina dispozițiilor art. 94 C.p.p., mijloacele materiale de probă sunt obiectel e
care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice alte obiecte care pot servi
la aflarea adevărului.
Având în vedre faptul că, în foarte multe situații, infracțiunile se comit pe ascuns și
cu speranța că nu vor fi descoperite niciodată, orice urmă lăsată de inculpat la locul faptei
sau în apropierea acelui loc, orice obiect folosit de inculpat la săvârșirea infracțiunii sau
provenit din aceasta, pot conduce organele judiciare spre aflarea adevărului.
Codul de procedură penală împarte mijloacele materiale de probă în două mari
categorii:
 obiecte care conțin o urmă materială a faptei săvârșite precum și orice alte obiecte
care pot servi la aflarea adevărului.
 obiectele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârșire a
infracțiunii, , precum și obiectele care sunt produsul infracțiunii.
Diferența între cele două rezidă în faptul că, obiectele arătate în art. 94 reprezintă de
fapt, indicii concrete cu privire la săvârșirea infracțiunii sau la persoana care a săvârșit -o,
pe când obiectele prevăzute în art. 95, adică corpurile delicte , reprezintă obiecte în care s -a
concretizat, într- o măsură mai mică sau mai mare, materialitatea infracțiunii.
În literatura juridică mijloacele materiale de probă au fost clasificate după mai
multe criterii:
 Din punct de vedere al legăturii pe care diferitele mijloace de probă o au cu
infracțiunea: obiecte care poartă urme materiale ale infracțiunii, care pot servi la aflarea
adevărului și corpuri delicte. Este, de fapt, distincția făcută în codul penal iar cele două
categorii de probă corespund împărțirii probelor materiale în probe directe și probe
indirecte.
 După izvorul lor : în primare sau originale și reproduse sau copii, după cum
obiectele care constituie mijloace materiale de probă au putut fi ridicate și păstrate de
organele judiciare sau dimpotrivă au fost ridicate numai urmele aflate pe aceste obiecte prin
diferite procedee ori au fost reproduse acele obiecte prin mulaje, fotografiere, copiere.
Această diviziune corespunde împărțirii probelor în imediate și mediate.
 După scopul sau obiectul folosirii acestora în procesul penal :pentru stabilirea
existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii, a termenilor acesteia, a
situației premisă, a diferitelor circumstanț e.
A.Procedeele de descoperire și de ridicare a înscrisurilor și
mijloacelor materiale de probă.
Ridicarea de obiecte și înscrisuri
Codul de procedură penală prevede două modalități de efectuare a acestei activități
: ridicarea la cerere și ridicarea silită .
Prima modalitate, reglementată de art. 96, 97 și 98 C.p.p., constă în luarea
obiectelor sau înscrisurilor ce pot servi ca mijloc de probă, de la persoana care le are în
posesie și care este obligat să le predea, întocmindu -se în acest sens un proces verbal de
ridicare sau o dovadă.

49A doua modalitate, reglementată de art. 99 C.p.p. constă în ridicarea silită a
obiectelor sau înscrisurilor, atunci când nu au fost predate de bunăvoie, la cererea organelor
judiciare.
Ridicarea de obiecte sau înscrisuri la cerere
Pentru ca obiectele și înscrisurile să constituie mijloace de probă, este necesar ca
acestea să fie adunate . În acest sens, art. 96 C.p.p, a stabilit obligația organului de urmărire
penală sau a instanței de judecată să ridice toate obiectele și înscrisurile ce pot fi folosite în
acest scop.
O obligație corelativă, aceea de predare, a fost stabilită prin art. 97 C.p.p. în sarcina
oricărei persoane fizice sau juridice, în posesia căreia se află un obiect sau un înscris ce
poate servi la afla rea adevărului. Predarea către organul judiciar sau instanța de judecată se
face, întocmindu- se în acest sens un proces verbal de ridicare sau o dovadă.
Dacă organul de urmărire penală sau instanța de judecată apreciază că și o copie de
pe un înscris poat e servi ca mijloc de probă, reține numai copia iar dacă obiectul sau
înscrisul are caracter confidențial, prezentarea și predarea se face în condiții care să asigure
păstrarea secretului ori a confidențialității.
Prin articolul 98, astfel cum a fost modificat prin Legea 281/2003, au fost introduse
niște dispoziții speciale care prevăd posibilitatea reținerii corespondenței trimisă prin poștă
de învinuit sau inculpat. Aceste dispoziții se înscriu în cadrul stabilit de art. 53 din
Constituție care prevede că exercițiul unor drepturi și libertăți, poate fi restrâns prin lege și
numai dacă se impune.
Textul de lege indicat mai sus prevede că instanța de judecată, la propunerea
procurorului, în cursul urmăririi penale, sau din oficiu, în cursul judecății, se po ate dispune
ca orice unitate poștală sau de transport să rețină și să nu predea scrisorile, telegramele și
orice altă corespondență, ori obiectele trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate acestuia,
fie direct, fie indirect.
Procedura reținerii și predării corespondenței : Fiind o măsură excepțională prin
care se restrânge exercițiul unor drepturi și libertăți prevăzute de Constituție, această
măsură se poate dispune numai dacă sunt întrunite condițiile arătate în art. 911alin.1 și
potrivit procedurii acolo prevăzute.
Aceasta presupune că reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor de către
unitățile poștele și de transport, în cursul urmăriri penale, se vor efectua cu autorizarea
instanței, la cererea procurorului, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
 sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni
pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
 reținerea și predarea corespondenței și a obiectelor se impun pentru aflarea
adevărului,
 infracțiunile pentru care poate fi autorizată această măsură sunt următoarele:
infracțiuni contra siguranței naționale prevăzute de codul penal și de alte legi speciale,
trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor,
falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție ori al unor alte
infracțiuni grave.
 descoperirea acestor infracțiuni sau identificarea făptuitorului să nu fie posibilă
decât prin luarea acestei măsuri.
Autorizarea se dă de instanța de judecată căreia îi revine competența să soluționeze
cauza în fond prin încheiere motivată, care va cuprinde indiciile concrete și faptele care
justifică măsura, motivele pentru care este indispensabilă aflării adevărului, perioada pentru
care se dispune această măsură.
Autorizarea se dă pe o perioadă de cel mult 30 zile, cu posibilitatea prelungirii.
Durata maximă a autorizării este de 120 de zile. În cursul judecății, măsura poate fi luată
din oficiu de instanța de judecată.

50Potrivit disp. art. 98 C.p.p, reținerea și predarea scrisorilor, telegramelor și a
oricăror alte corespondențe la care se referă art. 98 alin.1 pot fi dispuse în scris, în cazuri
urgent e și temeinic justificate și de procuror, care este obligat să informeze de îndată
instanța despre aceasta. Corespondența și obiectele ridicate care nu au legătură cu cauza se
restituie destinatarului.
B.Ridicarea silită de obiecte sau înscrisuri .
Având în vedere faptul că pot exista situații în care, persoana fizică sau juridică, în
posesia căruia sa află un obiect sau înscris, poate refuza să -l predea iar acest lucru să
afecteze desfășurarea cercetărilor, prin art. 99 legiuitorul a reglementat și această situație.
Potrivit acestor dispoziții, dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de
bunăvoie, organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune ridicarea silită. În
cursul judecății dispoziția de ridicare silită se comunică procurorului, care ia măsuri de
aducere la îndeplinire prin organul de cercetare penală.
Conform disp. art. 103 C.p.p, ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și percheziția
domiciliară se poate face între orele 6,00 -20,00 iar în celelalte ore numai în caz de
infracțiune flagrantă, dacă activitatea a început în acest interval orar sau a fost constatată
infracțiunea flagrantă activitatea poate continua și după acest interval orar.
C.Percheziția.
Noțiune. În literatura juridică de specialitate percheziția a fost definită ca fiind actul
procedural care constă în cercetarea efectuată asupra îmbrăcămintei unei persoane sau la
locuința acesteia, cu scopul de a găsi și ridica obiecte sau înscrisuri, cunoscute organului
judiciar, dar nepredate de bunăvoie, precum și în vederea eventualei descoperiri a unor alte
mijloace de probă necesare soluționării cauzei penale.
Având în vedere implicațiile pe care aceasta le are în ceea ce privește
inviolabilitatea domiciliului și reședinței unei persoane, consacrat de art. 27 din Constituție,
percheziția poate fi dispusă numai cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Potrivit art. 100 efectuarea unei percheziții poate fi dispusă atunci când persoana
căreia i s -a cerut vreun obiect sau un înscris din cele prevăzute la art. 98 C.p.p. tăgăduiește
existența sau deținerea acestora, precum și ori de câte ori există indicii temeinice că
efectuarea percheziției este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor.
Percheziția poate fi domiciliară sau corporală .
Percheziția domiciliară poate fi dispusă numai de judecător prin încheiere motivată,
în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului sau în cursul judecății.
În cursul urmăririi penale percheziția domiciliară se dispune în camera de consiliu,
fără citarea părților. Prezența procurorului este obligatorie. Ea nu poate fi dispusă înainte
de începerea urmăririi penale . Percheziția dispusă în cursul urmăririi penale, potrivit disp.
art. 100, se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoțit, după caz, de
lucrători operativi.
În cursul judecății, instanța poate proceda la efectuarea percheziției cu ocazia unei
cercetări locale. În celelalte cazuri, dispoziția instanței de judecată de a se efectua o
percheziție se comunică procurorului în vederea efectuări i acesteia.
Percheziția corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală, de
procuror sau de judecător. Din interpretarea disp. art. 100 alin. ultim C.p.p rezultă că ea
poate fi dispusă și înaintea începerii urmăririi penale .
Perchezi ția corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus -o sau persoana
desemnată de acest organ, cu condiția ca acesta, în prealabil, să se legitimeze și să prezinte
autorizația. Percheziția corporală se face numai de o persoană de același sex cu cea
percheziționată.

51Procedura percheziției
Procedura efectuării percheziției este reglementată de disp. art. 104 -111 C.p.p.
Potrivit art. 104, organul judiciar care urmează a efectua percheziția este obligat ca,
în prealabil, să se legitimeze și, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizația dată de
judecător.
Percheziția domiciliară se face în prezența persoanei la care se efectuează
percheziția, iar în lipsa acestuia, în prezența unui reprezentant, a unui membru al familiei,
sau a unui vec in, având capacitate de exercițiu.
Aceste operațiuni se efectuează de organul judiciar în prezența unor martori
asistenți.
Când persoana la care se face percheziția este reținută ori arestată , va fi adusă la
percheziție. În cazul în care nu poate fi adusă, percheziția domiciliară se face în prezența
unui reprezentant ori al unui membru al familiei, iar în lipsa acestora, a unui vecin cu
capacitate de exercițiu.
Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să deschidă încăperile sau
alte mijlo ace de păstrare în care ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate, dacă cel în
măsură să le deschidă refuză aceasta.
Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor sau
înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită, obiectele sau înscrisurile a căror circulație
este interzisă se ridică totdeauna.
Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca faptele și împrejurările din viața personală a
celui la care se efectuează percheziția, care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice.
Art. 107 C.p.p prevede procedura de identificare și păstrare a obiectelor . Astfel,
obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și celor care asistă,
pentru a fi însemnate de către acesta spre neschimbare, după care se etichetează și se
sigilează. Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica sigilii se
împachetează sau se închid, cât posibil laolaltă, după care se aplică sigilii. Obiectele care nu
pot fi ridicate se sechestrează și se las în păstrare fie celui la care se află, fie unui custode.
Probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu și se sigilează. Una din probe se lasă
celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, uneia din persoanele prezente în locul
inculpatului la efectuarea perc heziției.
În legătură cu efectuarea percheziției și a ridicării de obiecte și înscrisuri, art. 108
prevede obligativitatea consemnării acestora într -un proces-verbal.
În afara mențiunilor prevăzute în art. 91, acesta trebuie să cuprindă următoarele
mențiuni: locul, timpul, condițiile în care înscrisurile și obiectele au fost descoperite și
ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a fi recunoscute.
În procesul- verbal se face mențiune și despre obiectele care nu au fost ridicate,
precum și acelea care au fost lăsate spre păstrare.
O copie a procesului verbal se lasă persoanei la care s -a făcut percheziția sau de la
care s-au ridicat obiectele sau înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui membru al
familiei, iar în lipsă, celor cu care locuiește sau unui vecin și, dacă este cazul, custodelui.
D.Cercetarea la fața locului și reconstituirea
Cercetarea la fața locului.
Deplasarea organului judiciar la fața locului prezintă avantajul că, luând contact cu
locul săvârșirii infracțiunii, poate să -și formeze mai ușor o părere în ceea ce privește
obiectul cauzei.
Potrivit art. 129 C.p.p, cercetarea la fața locului se efectuează atunci când este
necesar să se facă constatări cu privire la situația locului săvârșirii infracțiunii, să se
descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea mijloacelor
materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost săvârșită.

52În literatura juridică s -a făcut distincție între cercetarea inițială , realizată cu o cazia
constatării sau deplasării inițiale la locul săvârșirii infracțiunii și cercetarea
complementară , care are loc ulterior, ori de câte ori este necesar.În cursul urmăririi penale,
organul de urmărire penală efectuează cercetarea la fața locului în prezența unor martori
asistenți, afară de cazul când acest lucru nu este posibil. Cercetarea la fața locului se face în
prezența părților, atunci când este necesar. Când învinuitul sau inculpatul este reținut ori
arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere că
are dreptul să fie reprezentat și îi asigură, la cerere, reprezentarea. Neprezentarea părților
încunoștințate nu împiedică cercetarea.
În cursul judecății, cercetarea la fața locului este dispusă de către instanță. Dacă în
cazul cercetării efectuate de către organul de urmărire penală participarea procurorului nu
este obligatorie, în cazul celei dispusă de instanță participarea procurorului este obligatorie
atunci când participarea sa la judecată este obligatorie. Cercetarea locală se efectuează cu
citarea părților iar neprezentarea acestora nu împiedică efectuarea cercetării.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate interzice persoanelor care
se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte
persoane, ori să plece înainte de terminarea cercetării.
Despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces verbal. Acesta
trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute în art. 91 cod penal, următo arele:
descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor
ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie
redate cu precizie și pe cât posibil cu dimensiunile respective. Se pot face schițe,desene sau
fotografii, ori alte asemenea lucrări, care se vizează și se anexează la procesul -verbal.
Reconstituirea
Este o activitate la fața locului care se dispune de organul de urmărire penală sau de
instanța de judecată, atunci când se consideră că aceasta este necesară pentru verificarea și
precizarea unor date. Se poate proceda la reconstituirea la fața locului, în întregime sau în
parte, a modului și a condițiilor în care a fost săvârșită fapta.
Reconstituirea se face în prezența învinuitului sau inculpatului și a martorilor
asistenți, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Neprezentarea părților încunoștințate
nu împiedică efectuarea reconstituirii.
Reconstituirea trebuie organizată în așa fel încât să se obțină o reproducere cât
mai fidelă a faptei și a împrejurărilor în care a fost comisă . Pentru aceasta, trebuiesc
păstrate aceleași condiții de loc, timp, distanță, condiții meteorologice , vizibilitate. În
situația în care se reconstituie unele infracțiuni, ca de exemplu un accident de circulație
soldat cu moartea unor persoane, reconstituirea trebuie organizată în așa fel încât să nu se
producă un nou accident. Nu se pot reconstitui în întregime anumite infracțiuni cum sunt
cele prin care se aduce atingere mor alei publice, ca de pildă violul.
Despre efectuarea reconstituirii se încheie un proces verbal, care conține aproape
aceleași mențiuni ca și procesul verbal de cercetare la fața locului. În caz de reconstituire a
modului în care a fost săvârșită fapta, se consemnează amănunțit și desfășurarea
reconstituirii. Se pot face schițe, desene sau fotografi, ori alte lucrări care se vizează și se
anexează la dosar.
E.Constatarea tehnico- științifică și medico -legală.
Constatarea tehnico- științifică.
Practica a d ovedit, nu de puține ori, că rezolvarea multiplelor probleme pe care le
ridică săvârșirea unei infracțiuni, reclamă, pe lângă solide cunoștințe de drept, cunoștințe
din diferite alte domenii.

53Potrivit art. 112, când există pericolul de dispariție a unor mijloace de probă sau de
schimbare a unor situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau
împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate folosi cunoștințele unui specialist
sau tehnician, dispunând, din oficiu sau la cerere, e fectuarea unei constatări tehnico –
științifice.
Constatarea tehnico- științifică se efectuează, de regulă, de către specialiști sau
tehnicieni care funcționează în cadrul ori pe lângă instituția de care aparține organul de
urmărire penală însă poare fi efectuată și de către specialiști sau tehnicieni ce funcționează
în cadrul altor organe.
Organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării tehnico -științifice
stabilește obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă și termenul
în care urmează a fi efectuată lucrarea. Spre deosebire de expertize, termenele stabilite
pentru depunerea raportului tehnico- științifice este mai scurt, dată fiind urgența pe care o
reclamă acestea din urmă.
Constatarea tehnico- științifică se efectuează asupra materialelor și datelor puse la
dispoziție sau indicate de către organul de urmărire penală. Celui însărcinat cu efectuarea
constatării nu i se pot delega și nici acesta nu -și poate însuși atribuții de organ de urmărire
penală sau organ de control.
Specialistul sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socotește că
materialele puse la dispoziție ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta
organului de urmărire penală, în vederea completării lor.
Constatarea medico- legală
Conform art. 114, constatarea medico- legală se dispune de către organul de
urmărire penală în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște sau este
suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei
vătămate pentru a constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii.
Exhumarea în vederea constatării cauzelor morții se face numai cu încuviințarea
procurorului.
F.Raportul de constatare tehnico- științifică și medico legală.
Operațiile și concluziile constatării tehnico științifice și medico -legale se consemnează într –
un raport. În situația în care organul de urmărire penală sau instanța de judecată, din oficiu
sau la cererea unei părți, apreciază că raportul tehnico -științifi c sau medico-legal nu este
complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, poate dispune refacerea sau completarea
constatării sau efectuarea unei expertize.
Când refacerea sau completarea constatării tehnico -științifice ori medico -legale este
dispusă de instanța de judecată, raportul se trimite procurorului, pentru ca acesta să ia
măsuri în vederea completării sau refacerii lui.
G.Expertiza
Noțiune.Clasificare expertizelor.
Între mijloacele de probațiune, expertiza deține un loc important datorită faptului că
are la bază o muncă de cercetare, realizată cu date și mijloace specifice.
În art. 116 C.p.p. se prevede că atunci când pentru lămurirea unor fapte sau
împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expe rt,
organul de urmărire penală ori instanța de judecată dispune, la cerere sau din oficiu,
efectuarea unei expertize.
Spre deosebire de constatările tehnico științifice și medico legale, care se dispun
doar în cadrul urmăririi penale și se efectuează în regim de urgență, expertizele se dispun în

54ambele faze, cuprind o analiză mai profundă a problemelor și nu reclamă aceiași urgență pe
care o presupun constatările medico legale și tehnico -științifice.
Din punct de vedere a valorii probante, expertiza are a ceiași valoare ca și celelalte
probe. Ea conduce la aflarea adevărului în cauză, numai dacă se coroborează cu celelalte
probe administrate.
Clasificarea expertizelor.
În literatura juridică de specialitate, expertizele au fost clasificate după mai multe
criterii, dintre care amintim:
 După natura problemelor care urmează a fi lămurite:
a.expertiza criminalistică, care la rândul ei, este de mai multe feluri:
dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică,
biocriminalistică.
b. expertiza medico- legală,
c.expertiza psihiatrică;
d.expertiza contabilă;
e.expertiza tehnică.
 După modul în care legea reglementează necesitatea efectuării expertizei:
a.expertiza obligatorie
b.expertiza facultativă
Efectuarea expertizei psihiatrice este obligatorie în ca zul infracțiunii de omor
deosebit de grav, precum și atunci când organul de urmărire penală sau instanța de judecată
are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului ( art. 117 C.p.p.)
Expertiza în aceste cazuri se efectuează în instituț ii sanitare de specialitate. În
vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau
instanța de judecată dispune internarea învinuitului sau inculpatului pe perioada de timp
necesară efectuării expertizei. Această măsură este executorie și se aduce la îndeplinire, în
caz de opunere, de organele de poliție.
Efectuarea expertizei medico-legale, este obligatorie în următoarele cazuri:
-în situația în care trebuie stabilite cauzele morții iar în cauză nu s -a întocmit un raport
medico-legal ( art. 117 alin ultim. C.p.p)
-în situația în care se solicită suspendarea urmăririi penale. Conform art. 239 Cod proc.
pen., aceasta este posibilă, în cazul în care se constată printr -o expertiză medico -legală că
învinuitul sau inculpat ul suferă de o boală care îl împiedică să ia parte la procesul penal.
-în caz de revocare a măsurii arestării preventive. Potrivit art.1391C.p.p dacă instanța
constată pe baza unei astfel de expertize că cel arestat suferă de o boală care nu poate fi
tratată în rețeaua medicală a Direcției Generale a Penitenciarelor, dispune, la cerere sau din
oficiu, revocarea măsurii arestării preventive.
-în cazul în care se solicită amânarea sau întreruperea pedepsei. (art. 453 lit. a și 455 ).
-După modul de desemn are a expertului, expertizele sunt de trei feluri: oficială,
contradictorie și supravegheată.
a. expertiza oficială este cea ordonată de organul de urmărire penală sau instanța de
judecată care se adresează organului din care face parte expertul .
b. expertiza contradictorie este aceea în care experții sunt numiți de către organele
judiciare aleși de către părți.
c. expertiza supravegheată se întocmește cu participarea unui expert recomandat de
părți
-Din punct de vedere a complexității lor, expertiz ele se împart în expertize simple și
complexe .
a. Expertizele simple, sunt cele întocmite de către un specialist dintr -un singur
domeniu de activitate
b.Expertizele complexe necesită cunoștințe din ma i multe domenii de activitate.

55CAPITOLUL VI . MĂSURILE PROCESUALE
CONSIDERAȚII CU CARACTER INTRODUCTIV.
1.Noțiunea și importanța măsurilor procesuale .
Pentru a asigurarea buna desfășurare a procesului penal, legea prevede anumite
măsuri ce pot fi luate în cursul procesului penal de către organele de urmărire penală sau
instanța de judecată, în special față de inculpați, măsuri care constau în anumite privațiuni
sau constrângeri personale sau reale. Constrângerea personală constă în limitarea,
restrângerea sau chiar privarea de libertate a persoanei ( reținerea, arestarea, obligația de a
nu părăsi localitatea sau țara, aducerea cu mandat ). Constrângerea reală constă în anumite
restricții ce se aplică asupra bunurilor inculpatului sau părții responsabilă civilmente
pentru a se asigura repararea pagubei sau pentru a se garanta executarea pedepsei amenzii
( măsura sechestrului asigurator sau a inscripției ipotecare).
Clasificarea măsurilor procesuale.
În literatura juridică de specialitate, măsuril e procesuale au fost clasificate după mai
multe criterii :
În raport de criteriul stabilit de legiuitor: măsuri preventive și alte măsuri
procesuale
 măsurile preventive sunt măsuri cu caracter de constrângere prin care învinuitul sau
inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activități care s -ar răsfrânge negativ
asupra procesului penal (reținerea, arestarea, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara).
 alte m ăsuri procesuale . Din această categorie fac parte măsurile de ocrotire, de
siguranță, măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare
săvârșirii inf racțiunii).
În raport de valoarea asupra căreia se iau aceste măsuri: măsuri procesuale
personale și măsuri procesuale reale.
 măsurile procesuale personale sunt cele îndreptate împotriva unei persoane fizice
(măsurile preventive, de ocrotire, de siguranță, liberarea provizorie sub control judiciar sau
pe cauțiune)
 măsurile pro cesuale reale sunt cele îndreptate împotriva bunurilor persoanelor
(măsurile asiguratorii, restituirea lucrurilor, restabilirea situației anterioare).
În raport de scopul urmărit : de constrângere și de ocrotire
 măsurile procesuale de constrângere sunt cele luate forțat asupra persoanei sau
bunurilor acesteia ( măsurile preventive, măsurile asiguratorii )
 măsurile de ocrotire ( măsurile de siguranță, de ocrotire, restituirea lucrurilor,
restabilirea situației anterioare).
2.Măsurile preventive
Definirea măsurilor preventive
Măsurile de prevenție sunt instituții de drept procesual penal cu caracter de
constrângere, prin care învinuitul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite
activități care s -ar răsfrânge negativ asupra desfășurării procesului penal sau asupra
atingerii scopului acestuia.

56Scopul și categoriile măsurilor preventive.
Potrivit dispozițiil or art. 136 C.p.p. , în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu
detențiune pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului
penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea
penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta o măsură
preventivă.
Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându -se seama de: scopul acesteia,
de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații
privind persoana față de care se ia măsura.
Măsurile preventive prevăzute de codul de procedură penală în art.136 alin.2 sunt
următoarele:
1.reținerea -ce poate fi luată de organul de cercetare penală și procuror
2.obligarea de a nu părăsi l ocalitatea – se poate lua de procuror în cursul urmăririi
penale sau de instanță în cursul judecății
3.obligarea de a nu părăsi țara -se poate lua de procuror în cursul urmăririi penale
sau de instanță în cursul judecăți.
4.arestarea preventivă -poate fi luată de judecător și numai în cazul infracțiunilor
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii.
Luarea, înlocuirea, revocarea si încetarea de drept a măsurilor de preventive.
Luarea măsurilor de preventive.
Pentru luarea măsurilor de prevenție trebuie realizate cumulativ următoarele
condiții generale:
să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o
faptă prevăzută de legea penală. Potrivit art. 143 alin. ultim C.p.p. sunt indicii
temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că
persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta.
pentru infracțiunea săvârșită, legea să prevadă pedeapsa închisorii. Condiția se
realizează și în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa închisor ii cu
amenda, pentru toate măsurile cu excepția arestării preventive. In cazul acestei
măsuri operează interdicția prev. de art 136 C.p.p.
măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor pentru care
legea prevede alternativ pedeapsa amenzii.
să existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.p.p., respectiv:
(1)Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite
condițiile prevăzute în art. 143 și există vreunul dintre următoarele cazuri:
a) inculpatul a fugit ori s- a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la
judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la
urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei;
a1) inculpatul a încălc at, cu rea- credință, măsura obligării de a nu părăsi localitatea
sau țara ori obligațiile care îi revin pe durata acestor măsuri;
b) există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect
aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert ori prin distrugerea,
alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă;
c) există date că inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni;
d) inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune;
e) există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că
încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
f) inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii
pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate
prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

57(2)În cazurile prevăzute în alin. 1 lit. a) -e), măsura arestării preventive a
inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață
sau închisoarea mai mare de 4 ani.
În evaluarea acestui pericol nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana
inculpatului ci și date referitoare la faptă, nu de puține ori aceasta din urmă fiind de natură a
naște în rândul opiniei publice un sentiment de insecuritate, credința că justiția, cei care
concură la înfăptuirea ei, nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității există date sau
indicii temeinice care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei
vătămate sau va încerca o înțelegere frauduloasă cu acesta.
Actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate fapta care face obiectul
învinuirii sau inculpării, textul de lege în care acesta se încadrează, pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracțiunea săvârșită și temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii
preventive.
Măsura preventivă a reținerii se poate lua prin ordonanță de organul de cercetare
penală sau procuror, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara prin ordonanța
procuro rului în cursul urmăririi penale și prin încheierea instanței în cursul judecății, iar
arestarea preventivă prin încheiere.
În soluționarea cererilor privind măsurile preventive, instanțele judecătorești nu au
avut un punct de vedere unitar, pronunțându -se diferit cu privire la întocmirea unei minute,
în cazurile în care judecătorul sau instanța se pronunță prin încheiere asupra măsurilor
preventive.
Unele instanțe s -au pronunțat în sensul că, în aceste cazuri, neîntocmirea unei
minute nu invalidează încheierea prin care se dispune asupra măsurilor preventive. Alte
instanțe, dimpotrivă, s -au pronunțat în sensul că încheierile pronunțate în materia măsurilor
preventive trebuie să fie precedate de întocmirea unei minute, sub sancțiunea nulității
absolute.23
A.Înlocuirea și revocarea măsurilor preventive.
Potrivi t dispozițiilor art. 139 C.p.p., măsura preventivă luată se înlocuiește cu alta
măsură preventivă, când s -au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Din
modul de formulare a acestui te xt rezultă că o măsură preventivă mai blândă poate fi
înlocuită cu una mai severă și invers. Când nu mai există nici un temei care să justifice
menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere.
În cazul în care măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de instanță
sau de procuror, organul de cercetare penală are obligația să -l informeze de îndată pe
procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii
preventive.
Când măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de procuror sau
instanță, procurorul, dacă apreciază că informațiile primite de la organul de cercetare penală
justifică înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune aceasta ori, după caz, sesizează instanț a.

23Prin Decizia nr. XVII din 21 noiembrie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție -Secțiile Unite, a decis că, în
toate cazurile în care judecătorul sau instanța se pronunță prin încheiere asupra măsuril or preventive este
obligatorie întocmirea unei minute, sub sancțiunea nulității absolute. La pronunțarea acestei hotărâri s -a avut
în vedere că dispozițiile art. 309 C.p.p, ce prevăd că rezultatul deliberării se consemnează într -o minută, nu
fac nici o distincție în raport cu felul hotărârii care urmează să fie pronunțată. Prin urmare, în toate cazurile în
care judecătorul sau instanța se pronunță asupra măsurilor preventive, având loc o deliberare asupra acestora,
rezultatul deliberării se consemnează î ntr-o minută, așa cum se prevede în art.309. În lipsa minutei nu ar putea
fi realizat controlul judiciar asupra rezultatului deliberării, ceea ce ar atrage sancțiunea nulității absolute
prevăzută în art. 197 alin 2 din codul de procedură penală. Dec izia nr. XVII din 21 noiembrie a Înaltei Curți
de Casație și Justiție -Secțiile Unite, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 119 din 8 februarie 2006 .

58În cadrul judecării recursului inculpaților împotriva încheierii prin care a fost
menținută măsura arestării preventive, instanța poate dispune, din oficiu, potrivit art. 300
alin.2 C.p.p. raportat la art. 139 C.p.p. , înlocuirea măsurii arestării preve ntive cu aceea de a
nu părăsi localitatea, dacă temeiurile care au determinat luarea măsurii s -au schimbat.
Procurorul este obligat să sesizeze și din oficiu instanța pentru înlocuirea sau revocarea
măsurii preventive luate de către acesta, când constată el însuși că nu mai există temeiul
care a justificat luarea măsurii.
Măsura preventivă se revocă din oficiu și când a fost luată cu încălcarea
prevederilor legale, dispunându- se , în cazul reținerii și arestării preventive, punerea de
îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
De asemenea, dacă instanța constată, pe baza unei expertize medico -legale, că cel
arestat preventiv suferă de o boală ce nu poate fi tratată în rețeaua medicală a Direcției
Generale a Pe nitenciarelor, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării
preventive.
Măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi
localitatea sau țara.
Aceste dispoziții se aplică chiar în situația în care organul judiciar urmează să -și
decline competența.
B.Încetarea de drept a măsurilor preventive.
Potrivit disp. art. 140 C.p.p. , măsurile preventive încetează de drept în următoarele
situații:
a) la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de o rganele judiciare ori la
expirarea termenului prevăzut în art. 160balin. 1, dacă instanța nu a procedat la verificarea
legalității și temeiniciei arestării preventive în acest termen;
b) în caz de scoatere de sub urmărire, de încetare a urmăririi pena le sau de încetare a
procesului penal ori de achitare.
Măsura arestării preventive încetează de drept și atunci când, înainte de pronunțarea
unei hotărâri de condamnare în primă instanță, durata arestării a atins jumătatea maximului
pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea care face obiectul învinuirii, fără a se putea
depăși, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art. 159 alin. 13, precum și în alte
cazuri anume prevăzute de lege.
(3) În cazurile prevăzute la alin. 1 și 2, instanța de judecată, din oficiu sau la sesizarea
procurorului, ori procurorul, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare
penală, are obligația, potrivit competențelor prevăzute de lege, să constate încetarea de
drept a măsurii preventive trimițând, în vederea punerii de îndată în libertate a celui reținut
sau arestat, administrației locului de deținere o copie de pe dispozitiv sau ordonanță ori un
extras cuprinzând următoarele mențiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului
sau i nculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul și data ordonanței, ale încheierii
sau hotărârii prin care s -a dispus liberarea, precum și temeiul legal al liberării.
Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării, revocării sau
încetării de drept a măsurilor preventive.
Conform disp. art. 1401C.p.p., împotriva ordonanței organului de cercetare penală
prin care s- a luat măsura preventivă a reținerii se poate face plângere, înainte de expirarea
celor 24 ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează urmărirea penală iar
împotriva ordonanței procurorului prin care s -a luat măsura arestării se poate face plângere
în termen de 24 ore la prim- procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic
superior în condițiile art. 278 alin. 1 și 2 C.p.p..
Aceștia se pronunță prin ordonanță înainte de expirarea măsurii iar atunci când
consideră că este ilegală sau nu se justifică dispune revocarea ei.

59Dat fiind faptul că art. 1401 C.p.p face trimitere la art. 278 C.p.p., împ ărtășim
punctul de vedere exprimat în literatura de specialitate, potrivit căruia cel nemulțumit de
modul în care plângerea este soluționată de prim -procuror sau, după caz, de procurorul
ierarhic superior se poate adresa instanței în condițiile art. 2781 C.p.p.
Împotriva ordonanței procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de a
nu părăsi localitatea sau țara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3
zile de la luarea măsurii la instanța căreia i -ar reveni competența să soluționeze cauza în
fond. Plângerea se soluționează în cameră de consiliu în termen de 3 zile, participarea
procurorului și citarea inculpatului sau învinuitului este obligatorie iar neprezentarea
acestuia nu împiedică judecarea plângerii.
Împotriva înch eierii prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, luarea măsurii
arestării preventive, împotriva măsurii prin care se dispune revocarea, înlocuirea, încetarea
sau prelungirea arestării preventive, precum și împotriva încheierii de respingere a
propu nerii de arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul și procurorul pot face recurs la
instanța superioară în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți și de la
comunicare, pentru cei lipsă. Inculpatul sau învinuitul este adus la judecare a recursului, cu
excepția cazurilor când acest lucru nu este posibil, participarea procurorului este
obligatorie, instanța se pronunță prin încheiere în 24 ore, în cazul arestării învinuitului și în
3 zile, în cazul arestării inculpatului, iar dosarul este restituit primei instanțe în 24 ore de la
soluționarea recursului.
Potrivit disp. art. 141 C.p.p., încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se
dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se
constată încetarea de drept a măsurii arestării preventive, poate fi atacată, separat, cu recurs,
de procuror și inculpat în termen de 24 ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la
comunicare, pentru cei lipsă.
În aplicarea dispozițiilor art.140 alin 1 și ale art. 141 din C.p.p., instanțele
judecătorești nu au avut un punct de vedere unitar, pronunțându -se diferit cu privire la
posibilitatea atacării, separat, cu recurs, a încheierii pronunțate în cursul urmăririi penale,
precum și în cursul judecății în primă instanță și apel, prin care a fost respinsă cererea de
revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurilor preventive.
Astfel, unele instanțe s -au pronunțat în sensul că această încheiere poate fi atacată
separat cu recurs, în temeiul art. 14 0 alin 1 și al art. 141 din C.p.p.
Alte instanțe, dimpotrivă, s -au pronunțat în sensul că o atare încheiere nu poate fi
atacată, separat, cu recurs, întrucât art. 140 3alin 1 și art. 141 din Codul de procedură penală
nu prevăd o cale de atac separată împotriva încheierii pronunțate în cursul urmăririi penale,
în primă instanță sau apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau
încetare a arestării preventive24.
C.Analiza măsurilor preventive
D.Reținerea
Între măsurile preventive privative de libertate, reținerea se înscrie ca cea mai
ușoară, aceasta putând și dispusă de organul de cercetare penală sau de procuror pe o durată
de cel mult 24 ore.

24Potrivit Deciziei nr. XII din 21 noiembrie 2005 a înaltei Curți de Casație și Justiție -Secțiile Unite, pri n care
s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta curte de
Casație și Justiție, încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea cererii de revocare,
înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu poate fi atacată, separat cu recurs. Considerentele avute de
instanța supremă au avut la bază formularea dată de legiuitor celor două articole în care se precizează expres
încheierile ce pot fi atacate, separat, cu recurs.

60Ea poate fi luată față de învinuit dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o
faptă prevăzută de legea penală, pentru fapta săvârșită legea să prevadă pedeapsa
detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii și să existe unul din cazurile prevăzute de art.
148 oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzută de lege pentru fapta săvârșită.
Dacă măsura a fost luată de organul de cercetare penală, acesta este obligat să
încunoștințeze de îndată pe procuror cu privire la luarea măsurii iar dacă reținerea a fost
făcută de procuror este încunoștințat procurorul ierarhic superior.
Măsura reținerii poate dura cel mult 24 ore iar din durata ei se deduce timpul cât
persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul
poliției, prevăzută în art. 31 alin. lit. b din Legea 218/2002 privind organizarea și
funcționarea Politiei Române.
În ordonanța prin care s -a dispus reținerea trebuie să se menționeze ziua și ora la
care reținerea a început iar în ordonanța de punere în libertate, ziua și ora la care reținerea a
încetat.
Când organul de cercetare p enală consideră că este necesar a se lua măsura arestării
preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reținerea învinuitului, o dată cu
încunoștințarea la care se referă art. 143 alin 1 C.p.p., un referat motivat.
Procurorul, dacă apreciază că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru
luarea măsurii arestării preventive, procedează, înlăuntrul termenului prevăzut în alin 1,
potrivit art. 146.
Când măsura reținerii este luată de procuror, dacă acesta consideră necesar a lua
măsura arestării preventive, procedează potrivit art. 146 C.p.p.
E.Obligarea de a nu părăsi localitatea
Această măsură constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de
procuror în cursul urmăririi penale ori de instanță în cursul judecății, de a nu părăsi
localitatea fără încuviințarea organului ce a luat această măsură.
În cursul urmăririi penale durata acestei măsuri nu poate depăși 30 zile, afară de
situațiile în care este prelungită. Prelungirea se dispune de instanța căreia i -ar reveni
competența să soluționeze cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depășească 30 zile.
Durata maximă a măsurii în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepțional, când
pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 10 ani,
durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani.
Copia ordonanței procurorului sau, după caz, a încheierii instanței, se înaintează
secției de poliție în a cărei rază teritorială locuiește inculpatul.
La fel ca și celelalte măsuri preventive, măsura obligației de a nu părăsi localitatea
sau țara, nu are un caracter fix, ea putând fi adaptată la situații juridice concrete apărute în
cursul desfășurării urmăririi penale sau judecății. O atare posibilitate de adaptare, pe c are o
au procurorii și judecătorii, rezultă, indirect, din prevederile art. 145 alin 1 din Codul de
procedură penală.
Conform textului indicat, măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în
îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea fără încuviințarea
organului care a dispus această măsură.
Din conținutul acestor dispoziții rezultă că organul care a dispus măsura are
posibilitatea să încuviințeze ca cei cărora li s -a impus o asemenea restricție să poată, totuși,
părăsi localitatea sau țara.
F.Obligarea de a nu părăsi țara
Măsura obligării de a nu părăsi țara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau
inculpatului, de procuror în cursul urmăririi penale, sau de instanță în cursul judecății, de a
nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.

61Măsura obligării de a nu părăsi țara se ia în condițiile prevăzute pentru măsura
obligării de a nu părăsi localitatea. Copia ordonanței procurorului sau încheierea instanței
se comunică secției de politie în a cărei rază teritorială locuiește inculpatul, organelor
competente să elibereze pașaportul și organelor de frontieră.
G.Arestarea preventivă
Arestarea învinuitului
Potrivit art. 229 C.p.p, învinuitul este persoana față de care se efectuează urmărirea
penală când nu a fost pusă împotriva sa acțiunea penală.
Condițiile ce se cer pentru a putea lua această măsură sunt, conform art. 146 alin.1
C.p.p, următoarele:
-să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală;
-pentru infracțiunea săvârșită legea să prevadă pedeapsa închisorii;
-să existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.p.p.
Procurorul din oficiu sau la sesizarea organului de urmărire, când consideră că în
interesul urmăririi penale este necesară arestarea învinuitului, după ascultarea acestuia în
prezența apărătorului, prezintă dosarul cauzei, cu propunere motivată de luare a măsurii
arestării preventive, președintelui instanței sau judecătorului delegat de acesta.
Dosarul se p rezintă președintelui instanței căreia i -ar reveni competența să judece
cauza în fond sau al instanței corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de
deținere ori judecătorului delegat de președintele instanței.
La prezentarea dosarului de către procuror, președintele instanței sau judecătorul
delegat de acesta fixează ziua și ora de soluționare a propunerii de arestare preventivă, până
la expirarea celor 24 ore de reținere, în cazul în care învinuitul este reținut. Ziua și ora se
comunică atât apărătorului ales sau numit din oficiu, cât și procurorului, acesta din urmă
fiind obligat să asigure prezența în fața judecătorului a învinuitului reținut.
Propunerea de arestare se soluționează în cameră de consiliu, în complet de un
judecător, partici parea procurorului este obligatorie.
După ascultarea învinuitului, judecătorul, de îndată, admite sau respinge propunerea
de arestare preventivă, prin încheiere motivată.
Totodată, judecătorul, admițând propunerea, emite, de urgență, mandatul de arestare
a învinuitului. Acesta cuprinde în mod corespunzător mențiunile arătate în art. 151 alin. 3
lit. a- c, e și j, precum și numele și prenumele învinuitului și durata pentru care este dispusă
arestarea preventivă a acestuia. Judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al
mandatului persoanei arestate, iar un alt exemplar îl trimite organului de poliție pentru a fi
predat la locul de deținere o dată cu arestatul.
Durata arestării învinuitului nu poate depăși 10 zile.
Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 ore de la pronunțare,
pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.
Arestarea inculpatului
Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în
art. 143 și numai în vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 Cod procedură penală.
Durata arestării inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăși 30 zile, afară
de cazul când ea este prelungită în condițiile legii.
Termenul curge de la data emiterii mandatului, când aresta rea a fost dispusă după
ascultarea inculpatului, iar în cazul când arestarea a fost dispusă în lipsa acestuia, termenul
curge de la data punerii în executare a mandatului de arestare.
Când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de
urmărire la altul, mandatul de arestare emis anterior rămâne valabil.

62Propunerea de arestare preventivă se soluționează în cameră de consiliu de un
singur judecător indiferent de natura infracțiunii. Inculpatul este adus în fața judecătorului
și va fi asistat de apărător. Participarea procurorului este obligatorie. Judecătorul admite sau
respinge propunerea prin încheiere motivată.
Arestarea nu poate fi dispusă decât pentru zilele care au rămas după scăderea din 30
zile a perioadei în care a fost reținut sau arestat.
Măsura arestării inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia de către
procuror și de către judecător, afară de cazul când inculpatul este dispărut, se află în
străinătate, se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori din cauza stării sănătății, din
cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în fața judecătorului.
In cazul în care inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la
urmărire sau judecată, când mandatul a fost emis fără ascultarea inculpatului, acesta va fi
ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat.
Mandatul de arestare a învinuitului încetează la data emiterii mandatului de arestare
a inculpatului.Împotriva încheierii se poate face recurs, în termen de 24 ore de la
pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare pentru cei lipsă.
Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă și în cursul judecății, prin
încheiere motivată, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 C.p.p și există
vreunul din cazurile prevăzute în art. 148 C.p.p.
Încheierea poate fi atacată separat cu recurs. Termenul de recurs este de 24 ore și
curge de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă. Dosarul va
fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Recursul
declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus arestarea este suspensiv de executare.
H.Procedura prelungirii arestării în cursul urmăririi penale
Conform disp. art. 155 C.p.p, arestarea inculpatului dispusă de instanță poate fi
prelungită în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea
inițială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice
privarea de libertate.
Prelungirea duratei arestării preventive poate fi dispusă de instanța căreia i -ar reveni
competența să judece cauza în fond sau instanței corespunzătoare în a cărei circumscripție
se află locul de deținere, pe baza propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea
penală.
Propunerea organului de cercetare penală este avizată de procurorul care exercită
supravegherea și înaintată de acesta, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării,
instanței competente.
Dacă arestarea a fost dispusă de o instanță inferioară celei competente să acorde
prelungirea, propunerea se înaintează instanței competente. Propunerea se anexează la
adresa de sesizare a instanței. În cuprinsul adresei se pot arăta și alte motive care justifică
prelungirea a restării decât cele cuprinse în propunere.
Când în aceiași cauză se găsesc mai mulți inculpați arestați pentru care durata
arestării preventive expiră la date diferite, procurorul care sesizează instanța pentru unul
dintre inculpați va sesiza, totodată, instanța și cu privire la ceilalți inculpați.
Art. 159 C.p.p, cu denumirea marginală „procedura prelungirii arestării dispuse în
cursul urmăririi penale”, cuprinde numeroase dispoziții în acest sens.
Astfel, dosarul cauzei va fi depus la procuror, o dată cu sesizarea instanței, cu cel
puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive și va putea fi consultat de
apărător.
Propunerea de prelungire a arestării se soluționează în cameră de consiliu, de un
singur judecător, indiferent de natura infracțiunii iar participarea procurorului este
obligatorie. Inculpatul este adus în fața instanței și va fi asistat de apărător. În cazul în care
inculpatul se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața

63instanței sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi
examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezența apărătorului, căruia i se dă cuvântul
pentru a pune concluzii. Instanța soluționează propunerea și se pronunță asupra prelu ngirii
arestării preventive, în termen de 24 de ore de la primirea dosarului, și comunică încheierea
celor lipsă la judecată în același termen.
Încheierea prin care s- a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs
de procuror sau inculp at în termen de 24 ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la
comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluționează înainte de expirarea duratei arestării
preventive iar inculpatul este adus la soluționarea acestuia.
Recursul declarat împotriva încheierii prin care s- a dispus prelungirea arestării
preventive nu este suspensiv de executare.
Măsura dispusă de instanță se comunică administrației locului de deținere, care este
obligată să o aducă la cunoștință inculpatului.
Dacă hotărârea primei instanțe care se pronunță asupra prelungirii arestării
preventive nu este atacată cu recurs, instanța este obligată să restituie dosarul procurorului
în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs.
Judecătorul poate acorda și alte prelungiri, fiecare neputând depăși 30 zile,
procedura aplicată în fiecare situație fiind cea prezentată mai sus. Durata totală a arestării
preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil, și nu mai mult de
180 zile.
Conținutul mandatului de arestare
După întocmirea hotărârii ( încheiere penală ) prin care s -a dispus arestarea
inculpatului, judecătorul emite de îndată mandatul de arestare. În situația în care s -a dispus
arestarea mai multor inculpați, se emite mandat de arestare separat pent ru fiecare din ei.
Mandatul de arestare trebuie să cuprindă :
1.instanța care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;
2.data și locul emiterii;
3.numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare;
4. date privitoare la persoana inc ulpatului ( nume, prenume, poreclă, data și locul
nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenie, studii, situația militară, loc de
muncă, ocupație, adresă, cetățenie, antecedente penale) și codul numeric
personal;
5.arătarea faptei ce formează obiectul inculpării și denumirea infracțiunii ;
6.încadrarea faptei și pedeapsa prevăzută de lege;
7.temeiurile concrete care determină arestarea;
8. ordinul de a fi arestat inculpatul;
9.indicarea locului unde urmează a fi deținut cel arestat;
10.semnătura judecătorului.
Potrivit disp. art. 153 C.p.p, un exemplar al mandatului este înmânat celui arestat iar
un exemplar este trimis organului de politie pentru a fi predat la locul de deținere o dată cu
arestatul.
Dacă mandatul de arestare a fost dispus în lipsa inculpatului a mbele exemplare se
înaintează organului de poliție. Acesta procedează la arestarea persoanei căreia îi
înmânează un exemplar al mandatului după care îl conduce la judecătorul care a emis
mandatul.
Cel arestat poate ridica obiecții în ceea ce privește identitatea. In această situație
este condus în fața instanței locului unde a fost găsit, care, dacă este necesar, cere relații
judecătorului care a emis mandatul.
Până la rezolvarea obiecțiilor, instanța, dacă apreciază că nu există pericol de
dispariție, dispune punerea în libertate a persoanei împotriva căreia s -a emis mandatul.
Instanța dispune punerea în libertate în situația în care constată că persoana adusă nu este
cea arătată în mandat sau executarea mandatului dacă obiecțiile sunt nefondate.

64Când pe rsoana prevăzută în mandat nu a fost găsită, organul însărcinat cu
executarea încheie un proces- verbal, prin care constată aceasta și înștiințează organul
judiciar care a emis mandatul
3.Alte Măsuri Procesuale
A.Măsurile de ocrotire.
Aceste măsuri se iau în cursul procesului penal atunci când măsura arestării
preventive a fost luată față de un învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o
persoană pusă sub interdicție, o persoană căreia i s -a instituit curatela, ori o persoană care
dator ită vârstei, bolii sau altei cauze are nevoie de ajutor.
Obligația de a încunoștința autoritatea competentă să ia aceste măsuri revine
organului judiciar care a luat măsura reținerii ori a arestării preventive.
Din analiza dispozițiilor art. 161 C.p.p, rezultă că luarea măsurilor de ocrotire
presupune existența a două condiții :
1.învinuitul sau inculpatul să aibă în îngrijire un minor, o persoană pusă sub
interdicție, o persoană căreia i s -a instituit curatela ori o persoană care datorită
vârstei, bolii sau altei cauze are nevoie de ajutor;
2.în lipsa învinuitului sau inculpatului această persoană să rămână fără nici o
ocrotire.
B.Măsurile de siguranță.
După cum se știe, măsurile de siguranță sunt mijloace penale ce au ca scop
înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea
penală. Ele se iau față de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală și se pot
lua chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, excepție făcând măsura expulzări i
prevăzută de art. 112 cod penal.
Dintre măsurile de siguranță prevăzute în art. 112 cod penal, obligarea la tratament
medical și internarea medicală pot fi luate, în mod provizoriu, și în cursul urmăririi penale.
În art. 162 C.p.p se prevede procedura potrivit căreia sunt luate aceste măsuri.
Textul prevede că, dacă procurorul, în cursul urmăririi penale, constată că învinuitul
sau inculpatul se află în vreuna din situațiile prevăzute în art. 113 sau 114 cod penal,
sesizează instanța care, dacă este cazul, dispune luarea, în mod provizoriu, a măsurii de
siguranță corespunzătoare. În cursul judecății măsura de siguranță corespunzătoare este
dispusă, de asemenea, în mod provizoriu de instanța de judecată.
Instanța dispune luarea măsurilor de siguranță a obligării la tratament medical și
internare medicală numai după ascultarea învinuitului ori inculpatului și în prezența
apărătorului și a procurorului.
Instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a internării medicale provizorii și,
totodată, sesizează comisia medicală competentă să avizeze internarea bolnavilor mintali și
a toxicomanilor periculoși.
Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanța
de judecată.
Hotărârea instanței de judecată prin care s -a confirm at măsura internării poate fi
atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea.
Recentele modificări aduse art. 162 cod proc. pen, potrivit cărora luarea măsurilor
de siguranță reprezintă atributul instanței s -au realizat prin Legea 281/2003. Înainte de
modificarea textului, cele două măsuri puteau fi luate în mod provizoriu și de procuror și
durau până la confirmarea lor de către instanță.

65C.Măsurile asiguratorii.
Noțiune și importanță.
Măsurile asiguratorii sunt măsuri de constrângere ce se iau în cursul procesului
penal, de procuror sau de instanța de judecată, și constau în indisponibilizarea, prin
instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și imobile, în vederea reparării pagubei
produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Din
conținutul art. 163 rezultă că ele se iau asupra bunurilor și veniturilor învinuitului,
inculpatului sau părții responsabile civilmente, deci a persoanelor chemate să răspundă, în
cadrul procesului penal, pentru paguba pro dusă prin infracțiune.
Măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai
asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului deoarece, răspunderea penală fiind personală,
nu pot fi indisponibilizate decât bunurile celui tras la r ăspundere penală.
Bunurile asupra cărora nu se pot lua măsuri asiguratorii.
Nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei unități din cele la care se referă art.
145 cod. penal, precum și cele exceptate de lege.
În lumina dispozițiilor art. 406 -407 Cod proc. civ. nu pot fi sechestrate: bunurile de
uz personal sau casnic strict necesare debitorului sau familiei sale, precum și obiectele de
cult religios, dacă nu sunt mai multe de același fel; alimentele necesare debitorului și
familiei sale pe timp de do uă luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura,
alimentele necesare până la prima recoltă, animalele destinate obținerii mijloacelor de
existență și furajele necesare pentru aceste animale până la prima recoltă; combustibilul
necesar debitoru lui și familiei sale socotit pentru trei luni de iarnă;
Potrivit disp. art. 718 Cod proc. civ., astfel cum acesta a fost adoptat prin Legea
134/01.07.2010,
1. salariile și alte venituri periodice realizate prin muncă, pensiile acordate în cadrul
asigurărilor sociale, precum și alte sume ce se plătesc periodic debitorului și sunt
destinate asigurării mijloacelor de existență ale acestuia pot fi urmărite:
2. până la 1/2 din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligație de
întreținere sau alocații pentru copii;
3.până la 1/3 din venitul lunar pentru orice alte datorii.
În temeiul art. 718 alin.7 Cod proc. c iv. alocațiile de stat și indemnizațiile pentru
copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate
în caz de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum și orice asemenea
indemnizații cu destinație specială, stabilite potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru nici un
fel de datorii.
Măsurile asiguratorii privind reparațiile civile urmăresc să ofere protecție părții
civile împotriva acestui risc și garantează posibilitatea realizării eficiente a acțiunii civile ,
prin împiedicarea înstrăinării unor bunuri sub orice titlu.
Bunurile asupra cărora sunt instituite măsurile asigu ratorii sunt indisponibilizate, în
sensul că cel ce le are în proprietate pierde dreptul de a le înstrăina sau greva cu sarcini, ori
dreptul de folosință atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu.
Înlătur area ori distrugerea unui sigiliu legal aplicat constituie in fracțiunea prev. de
art. 243 C.p.p. , iar sustragerea de sub sechestru infracțiunea prev. de art. 244 cod penal.

66CAPITOLUL VII : ASISTENȚA JURIDICĂ ȘI REPREZENTAREA
Conform art. 171 C.p.p . care reglementează asistența învinuitului sau a inculpatului ,
orice persoană învinuită sau inculpată are dreptul să fie asistată de apărător, în tot cursul
urmăririi penale și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să -i aducă la cunoștință
acest drept.
Asistența juridică devine obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor,
internat într-un centru de reeducare sau într- un institut medical educativ, când este reținut sau
arestat chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării
medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire
penală sau instanța apreciază că învinuitul ori inculpatul nu și -ar putea face singur apărarea,
precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
În cursul judecății, asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea
prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de
5 ani sau mai mare.
Când asistența juridică este obligatorie, dacă învinuitul sau inculpatul nu și -a ales un
apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.
Când asistența juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat
la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat
și nici nu asigură substituirea, pleacă sau refuză să efectueze apărarea, organul judiciar ia
măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să -l înlocuiască, acordându -i timpul
necesar pentru pregătirea apărării. În cursul judecății, după începerea dezbaterilor, când
asistența juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales lipsește, nejustificat, la termenul de
judecată și nu asigură substituirea, instanța ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din
oficiu care să -l înlocuiască, acordând un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.
Delegația apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales
iar dacă la judecarea cauzei apărătorul lipsește și nu poate fi înlocuit în condițiile alin. 41,
cauza se amână.
A.Art. 172 C.p.p. stipulează drepturile apărătorului , astfel:
În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste
la efectuarea oricărui act de urmărire penală și poate formula cereri și depune memorii. Lipsa
apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că
apărătorul a fost încunoștințat de data și ora efectuării actului. Încunoștințarea se face prin
notificare telefonică, fax, interne t sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens
un proces- verbal. Când asistența juridică este obligatorie, organul de urmărire penală va
asigura prezența apărătorului la ascultarea învinuitului sau inculpatului.
În cazul în care apărătorul învinuitului sau inculpatului este prezent la efectuarea unui
act de urmărire penală, se face mențiune despre aceasta, iar actul este semnat și de apărător.
Persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându -i-se
confidenția litatea convorbirilor.
Apărătorul are dreptul de a se plânge, potrivit art. 275, dacă cererile sale nu au fost
acceptate.
În cursul judecății, apărătorul are dreptul să asiste pe inculpat, să exercite drepturile
procesuale ale acestuia, iar în cazul când inculpatul este arestat, să ia contact cu acesta.
Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistența juridică a
învinuitului sau inculpatului. Pentru nerespectarea acestei obligații, organul de urmărire
penală sau instanța de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocați, spre a lua măsuri.

67B.Asistența celorlalte părți25(Art.173 C.p.p .) precizează că apărătorul părții vătămate,
al părții civile și al părții responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui
act de urmărire penală care implică audierea sau prezența părții căreia îi asigură apărarea și
poate formula cereri și depune memorii.
În cursul judecății, apărătorul exercită drepturile părții pe care o asistă.
Când organul judiciar apreciază că din anumite motive partea vătămată, partea civilă
sau partea responsabilă civilmente nu și -ar putea face singură apărarea, dispune din oficiu sau
la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.
C.Reprezentarea ( art. 174 C.p.p.)
În cursul judecății învinuitul și inculpatul, precum și celelalte părți pot fi reprezentați,
cu excepția cazurilor în care prezența învinuitului sau inculpatului este obligatorie.
În cazurile în care legea admite reprezentarea învinuitului sau inculpatului, instanța de
judecată, când apreciază necesară prezența învinuitului sau inculpatului, dispune aducerea lui.
În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s -au
constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte inter esele în
cadrul procesului penal. În cazul în care părțile civile nu și -au desemnat un reprezentant
comun, pentru buna desfășurare a procesului penal, procurorul sau instanța de judecată poate
desemna, prin rezoluție, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le
reprezenta interesele. Încheierea sau rezoluția va fi comunicată părților civile, care trebuie să
încunoștințeze procurorul sau instanța de refuzul lor de a fi reprezentați prin avocatul
desemnat din oficiu.
În cazul în care prin fapta penală s -au adus vătămări unui număr mare de părți
vătămate, constituite sau nu părți civile, care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o
persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părțile
vătămate nu și -au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfășurare a procesului
penal, procurorul sau instanța de judecată poate desemna, prin rezoluție, respectiv prin
încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Dovada mandatului
se va face în condițiile legii.
Capitolul VIII : Câteva considerații cu privire la modificările aduse textului de lege
prin Noul Cod de procedură penală
( Legea nr.135/2010 și Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.135/2010 )
Având în vedere că începând cu data de 01.04.2014, va intra în vigoare Noul Cod de
procedură penală, prezenta lucrare își propune să aducă în atenție unele din modificările de
interes incluse în cuprinsul noului text de lege, cu mențiunea că autorul n u-și propune să
epuizeze în totalitate aceste elemente de noutate în paralel cu textul actualului Cod de
procedură penală.
Astfel în Noul Cod de procedură penală sunt incluse instituții complet noi ori unele
dintre cele din Codul de procedură penală în vi goare, sunt completate cu elemente pe care
legiuitorul a considerat că era necesar a fi introduse, deoarece realitatea zilelor noastre
reclama existenta unor astfel de instituții de drept procesual penal.
Vom enumera în continuare câteva dintre acestea:

25Dispoziția "care implică audierea sau prezența părții căreia îi asigură apărarea" cuprinsă în art. 173, alin. 1, a
fost declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 1086/2007

68 Astfel în art.7 – „Obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale” la
alin. 2) se arată că în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate
renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele conc rete ale cauzei, nu
există un interes public în realizarea obiectului acesteia, ( principiul oportunității ) în
următoarele condiții:
-urmărirea penală a fost începută pentru infracțiuni de o gravitate mică și mijlocie,
pentru care legea prevede pedeapsa am enzii sau pedeapsa închisorii de până la 7
ani;
-în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire cu scopul
urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse sau care s -ar
fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, nu există un interes public în
urmărirea acesteia. Când autorul faptei este cunoscut, la apreciera interesului
public sunt avute în vedere și persoana suspectului ori a inculpatului, conduita
avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse în vederea înlăturării sau a
diminuării consecințelor infracțiunii.
 La art. 53 și 54 din noul cod de procedură penală sunt evidențiate două instituții cu
caracter de noutate astfel:
Art. 53 -Competența judecătorului de drepturi și libertăți:
Judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit
competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile,
plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind:
a) măsurile preventi ve;
b) măsurile asigurătorii;
c) măsurile de siguranță cu caracter provizoriu;
d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;
e) încuviințarea perchezițiilor, a folosirii tehnicilor speciale de supraveghere
sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii;
f) administrarea anticipată a probelor;
g) alte situații expres prevăzute de lege.
Art. 54 -Competența judecătorului de cameră preliminară:
Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit
competenței acesteia:
a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;
b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale
de către organele de urmărire penală;
c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere
în judecată;
d) soluționează alte situații expres prevăzute de lege.
 O altă instituție care are caracter de noutate este cea a martorului vulnerabil .
Astfel în art. 130 -Martorul vulnerabil, se prevede că:
(1) P rocurorul sau, după caz, instanța poate decide acordarea statutului de martor
vulnerabil următoarelor categorii de persoane:
a) martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârșirii infracțiunii ori ca urmare a
comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului;
b) martorului minor.
(2) Odată cu acordarea statutului de martor vulnerabil, procurorul și instanța pot
dispune măsurile de protecție prevăzute la art. 126 alin. (1) lit. b) și d) sau, după caz,
art. 127 lit. b) – e), care se aplică în mod corespunzător. Distorsionarea vocii și a
imaginii nu este obligatorie.
(3) Dispozițiile art. 126 și 128 se aplică în mod corespunzător.

69Textul de lege face trimitere la prevederile care se aplică martorului protejat.
 În opinia noastră, acordarea în corpul legii a unui întreg capitol, tehnicilor
speciale de supraveghere și cercetare, respectiv Capitolul IV cu denumirea marginală
„Tehnici speciale de supraveghere și cercetare”, art.138 -153, arată că legiuitorul a
conștientizat pe deplin că folosirea un or astfel de metode de investigare este din ce în
ce mai necesară pentru identificarea tuturor autorilor f aptelor și a probelor necesare î n
vederea tragerii la răspundere a acestora.
Se va observa în cuprinsul articolelor de mai sus, că se indică un număr cât
mai mare de metode de investigare cu caracter special, care sunt explicate, pentru a se
putea înțelege mai bine limitele până la care pot fi folosite astfel de metode.
De reținut că utilizarea fiecăreia dintre aceste tehnici trebuie în prealabil
solicitată judecătorului de drepturi și libertăți, care în urma analizării oportunității
utilizării lor, le va accepta ori le va respinge motivat, existând astfel un control
permanent asupra unor posibile abuzuri, des invocate în realitatea actuală.
 În capit olul VI cu denumirea marginală „Percheziția”, la secțiunea a II -a, cu
titlul „Alte forme de percheziție”, sunt menționate expres la art.167 și 168, efectuarea
percheziției unui vehicul, precum și a componentelor acestuia și efectuarea percheziția
informati că și accesul într -un sistem informatic.
 La capitolul VII cu denumirea marginală „Expertiza și constatarea”, legiuitorul
a inserat în mod expres anumite tipuri de expertize tocmai pentru ca și acestea să fie
pe deplin reglementate de lege. Exprimarea noas tră nu trebuie interpretată în sensul
că, dacă până la acest moment, anumite expertize erau dispuse de organele de
cercetare penală ori de către instanța de judecată, ele nu constituiau mijloace de probă,
în faza de judecată ori în faza de urmărire penală. Ba din contră, erau pe deplin
considerate mijloace de probă, dar introducerea lor în corpul legii arată recunoașterea
necesității utilizării viitoare a unor astfel de expertize dată fiind evoluția criminalității,
a mijloacelor de săvărșire a faptelor și a rezultatelor urmărite de infractori.
Exemplificăm în această direcție expertiza toxicologică ( art.188) și expertiza
genetică judiciară ( art.191 ).
Observăm că se păstrează și efectuarea constatărilor de către specialiști
(art.1811) în co ndițiile în care ,asupra acestor modalități de folosire a specialistului
s-au făcut reveniri.
Iată numai câteva dintre modificările aduse prin Noul cod de procedură penală
care arată că acesta este un cod flexibil și se raportează noilor tendințe ale societății
dar și noilor modalități prin care infractorii urmăresc obținerea folosului infracțiunii.

70BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1.Constituția României;
2. Codul penal al României;
3.Codul de procedură penală al României;
4.Noul Cod de procedură penală al României adoptat prin Legea nr.135 din anul 2010 și
care intră în vigoare la data de 01.04.2014;
5.Codul de procedură civilă al României;
6.Codul penal, Codul de procedură penală , ed. a 27- a, actualizată la 27 august 2013,
Editura Hamagiu,București, 2013;
7.Elisabeta Boțian, Drept procesual penal, Note de curs , Editura Burg, Sibiu, 2013;
8.George Antoniu, Adina Vlăsceanu, Alina Barbu, Codul de procedură penală , Editura
Hamangiu,București, 2006;
9. Gheorghe Nistoreanu, Mihai Petre, Laur ențiu Nae, Carmen Silvia Paraschiv, Anca
Lelia Dumitru, Drept procesual penal, Editura Europa Nova, București, 1996;
10. Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal , Editura Hamangiu, București
2007;
11. Grigore Teodoru, L.Moldovan, Drept procesual penal , Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1979;
12. Gheorghe Ivan, Procesul penal între tradiție si inovație , revista Dreptul nr. 7/2011, p.
181-203
13. Ion Neagu, Drept procesual penal, Tratat , Editura Global Lex, București, 2002;
14.Noul Cod de Procedură Penală ș i Legea Pentru Punere În Aplicare , Ed. C.H.Beck,
București, 2013.
15. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Parte Generală , Vol.I, Editura
Paideia, București, 1996;
16.Vintilă Dongoroz, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Explicații teoretice ale codulu i
de procedură penală român, parte generală , vol. V, Ediția a II -a, Editura Academiei
Române, Editura All BecK, București, 2003;
17. Revista Dreptul nr.2/2004
18. Sorina Siserman, Drept procesual penal, Note de curs , Universitatea Dimitrie
Cantemir Cluj, Facultatea de drept, Cluj-Napoca, 2012.