Drept Procesual Civil

Dreptul procesual civil. Definiție, caractere

Definiție

Dreptul procesual civil reprezinta ansamblul normelor juridice care reglementează modul de judecată de către insanțele judecătorești a pricinilor referitoare la drepturile subiective ori interesele civile, precum și la modul de executare silita a titlurilor executorii.

Caracterele dreptului procesual civil:

Caracterul sancționator – Prin asigurarea soluționării litigiilor civile, purtând asupra drepturilor subiective , dreptul procesual civil garantează eficacitatea dispozițiilor de drept material în care sunt consecrate drepturile subiective.

Caracterul reglementator – Dreptul procesual civil reprezintă o ramură în care voința părților și a judecătorilor se limitează la dispozițiile legale.

Caracterul formalist – Actele de procedură se supun unor exigențe de formă și unor termene.

Caracterul de drept comun – Fiind reglementat prin Codul de procedură civilă, constituie dreptul comun al procedurii și se aplică oricărui litigiu.

Izvoarele dreptului procesual civil

Potrivit art. Alin.2 din Constituție, competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege, deci principalul izvor de drept procesual civil îl constituie legea.

În materie procesuală au valoare de izvor de drept atât Constituția cât și lege organică și ordinară

Constituția României este un important izvor al dreptului procesual civil deoarece cuprinde unele principia fundamentale referitoare atat la organizarea judecătorească, cât și la desfășurarea procesului.

Codul de procedura civil roman a fost elaborat la 1865, dupa modelul Legii genoveze din anul 1819 si al celui francez din 1806. De-a lungul timpului Codul de procedura civila a suferit numeroase modificari ce au reprezentat un progres semnificativ in domeniu.

Noul Cod de procedura civila a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010. In anul 2012 a fost adoptata Legea nr. 76/2012 de punere in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila iar Noul Cod de Procedura Civila a intrat in vigoare 15.februarie 2013.

Codul de procedura civil roman a fost elaborat la 1865, dupa modelul Legii genoveze din anul 1819 si al celui francez din 1806. De-a lungul timpului Codul de procedura civila a suferit numeroase modificari ce au reprezentat un progres semnificativ in domeniu

Fazele procesului civil

Procesul civil este activitatea desfasurata de catre instanta, parti, organe de executare si alte persoane sau organe care participa la infaptuirea de catre instantele judecatoresti a justitiei in pricinile civile, in vederea realizarii sau stabilirii drepturilor si intereselor civile deduse judecatii si executarii silite a hotararilor judecatoresti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevazute de lege.

Procesul civil parcurge doua faze , si anume : faza judecății și faza executării silite.

Judecata in prima instanta parcurge trei etape: etapa scrisa, etapa dezbaterilor si etapa deliberarii si pronuntarii hotararii judecatoresti.

Etapa scrisă – partile se incunostiinteaza reciproc, prin intermediul cererii de che-mare in judecata, respectiv a intampinarii si a cererii reconventionale, asupra pre-tentiilor si apararilor, precum si in legatura cu probele ce urmeaza a fi administrate in vederea sustinerilor acestora.

Dezbaterea – este o etapa complexa ce se desfasoara la sediul instantei de judecata si, de regula, la mai multe termene de judecata. Aceasta etapa da partilor posibilitatea de a-si sustine in mod real si contradictoriu pretentiile si apararile, de a administra probe, de a pune concluzii.

Etapa deliberarii si pronuntarii – intervine dupa incheierea dezbaterilor. Deliberarea are loc in secret, in camera de consiliu si la ea participa numai judecatorii care au luat parte la judecata.

Pronuntarea hotararii – spre deosebire de deliberare – are loc intotdeauna in sedinta publica.

Partea nemultumita de hotararea pronuntata de prima instanta poate sa o atace cu apel – cale ordinara de atac – declansand o noua judecata in fond, iar dupa ce hotararea devine executorie este posibil sa intervina etapa recursului, cale extraordinara, de reformare.

Legea permite si exercitarea cailor extraordinare de atac de retractare (contestatia in anulare si revizuirea), care vizeaza, in conditiile legii, hotărâri executorii sau definitive.

Faza executarii silite – a doua faza a procesului civil – intervine in cazul hotararilor judecatoresti susceptibile de a fi puse in executare cu ajutorul fortei de constrangere a statului, dar si in cazul altor titluri executorii, in situatia in care debitorul nu isi executa de buna voie obligatia.

Nu intotdeauna procesul civil trebuie sa urmeze ambele faze. In situatia in care debitorul executa de buna voie obligatia stabilita in titlul executoriu, faza executarii silite va lipsi.

Atunci cand creditorul pune in executare un alt titlu executoriu decat o hotarare judecatoreasca, faza judecatii lipseste, existand numai faza executarii silite.

Este posibil ca faza judecatii sa nu parcurga toate cele trei etape: fie nu are loc dezbaterea deoarece reclmantul renunta la judecata cauzei; ori nu are loc deliberarea deoarece partile sting litigiul prin incheierea unei tranzactii, ori hotararea judecatoreasca pronuntata nu este atacata prin intermediul cailor de atac ordinare sau extraordinare.

Asistența judiciară în procesul civil – forma de manifestare a principiului ,, accesul liber în justiție”

Art. 21 din Constituție consacră accesul liber la justitie. Pe de altă parte, justitia este gratuita, in sensul ca judecatorii, procurorii si ceilalti auxiliari care isi desfășoară activitatea la instanțele judecătorești nu terbuie plătiți de părți, fiind salariați ai statului.

Persoana care nu este în stare să facă față cheltuielilor pe care le presupune declanșarea și susținerea unui proces civil, fără a primejui propria sa intretinere sau a familiei sale, poate beneficia de asistența judicciara, in conditiile legii special privind ajutorul public judiciar.

Asistența judiciară cuprinde:

Aordarea de scutiri, reduceri, eșalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare;

Apărarea și asistența gratuită printr-un avocet desemnat de barou:

Orice alte modalități prevăzute de lege.

Asistența judiciară poate fi acordată în timpul procesului, în tot sau numai în parte.

P.j. pot beneficia de facilități sub formă de reduceri, eșalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru datorate pentru acțiuni și cereri indroduse la instantele judecătorești în condițiile legii specale.

Ajutorul public judiciar reprezintă acea formă de asistență judiciară acordată de stat care are ca scop asigurarea dreptului la un process echitabil și garantarea accesului legal la actul de justitție, pentru realizarea unor drepturi sau interese judecătorești sau a altor titluri executorii.

Ajutorul public judiciar se acordă în cauze civile, administrative, de muncă și asigurări sociale, precum și în alte cauze, cu excepția celor penale, fie ca este vorba de susținerea procesului, fie de obținerea unei cosultări juridice în vederea apărării unui drept sau interes legitim în justiție, dacă persoana se află în anume situații prevăzute de OUG 51/2008.

Potrivit art. 6 din ordonanță ajutorul public judiciar se poate acorda în următoarele forme:

Plata onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenței juridice și după caz a apărării, printr-un avocet numit sau ales, pentru realizarea sau ocrotirea unui drept ori interes legitim în justiție sau pentru prevenirea unui litigiu;

Plata expertului, traducătorului sau interpretului folosit în cazul procesului potrivit legii, celui ce solicit ajutorul public judiciar;

Plata onorariului executorului judecătoresc;

Scutiri, reduceri, eșalonări de la plata taxelor judiciare prevăzute de lege, inclusive a celor datorate în faza executării silite:

Ajutorul public judiciar se poate acorda, separate sau cumulat, în funcție de distincțiile pe care le face legea, într-un cuantum maxim sau proportional cu ventiurile familiei sau, uneori integral.

P.j., instanța acordă la cerere, facilități sub formă de reduceri, eșalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbre datorate pentru acțiuni și cereri intorduse la instanțele judecătorești în următoarele situații:

a) cuantumul taxei reprezintă mai mult de 10% din media venitului net pe ultimele 3 luni de activitate;

b) plata integral a taxei nu este posibilă deoarece p.j. se află în curs de lichidare sau dizolvare ori bunurile acesteia sunt, în condițiile legii, indisponibilizate.

Principiul legalității

Potrivit Constitutiei, justitia se infaptieste in numele legii, iar judecatorii sunt independenți si se supun numai legii. Legea nr. 303/2004 prevede că si judecatorii si procurorii sunt obligati ca, prin intreaga lor activitate, sa asigure suprematia legii.

Judecatorul are obligatia de a asigura respectarea dispozitiilor legii privind realizarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor partilor din process. Legalitatea il priveste nu numai pe judecator ci si pe parti care trebuie sa-si exercite drepturile si sa-si indeplineasca obligatiile in conformitate cu legea (atat civila de drept material cat si cu legea procesuala).

Puterea judecatorului implica nu numai identificarea normei aplicabile si analiza continutului sau, ci si o necesara adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel incat legiuitorul, aflat in imposibilitate de a prevedea toate situatiile juridice, lasa obligatoriu judecatorului, investit cu puterea de a “spune oficial dreptul”, o parte din initiative.

In activitatea de interpretare a legii, judecatorul trebuie sa sigure un echilibru intre spiiritul si litera legii, intre exigentele literare si implicatiile scopului urmarit de legiuitor.

Principiul contradictorialității

Procedura civila romana este guvernata de principiul contradictorialitatii, care permite fiecarei parti in litigu sa discute si sa combata pretentiile, sustinerile, argumentele si probele adversarului, precum sis a-si expuna punctual de vedere asupra problemelor puse in discutie de catre judecator.

In prezent, potrivit art. 14 NCPC: instanta nu poate hotara asupra uni cereri decat dupa citarea sau infatisarea partilor, daca legea nu prevede altfel, partile trebuie sa-si faca cunoscute reciproc pretentiile, motivele de fapt si de drept pe care acestea se intemeiaza, mijloacele de proba, etc, partile au obligatia de a expune situatia de fapt la care se refera pretentiile si apararile lor in mod corect si complet, precum si obligatia de a expune un punct de vedere propriu fata de afirmatiile partii adverse.

Contradictorialitatea se manifesta chiar de la inceputul procesului, iar apoi pe tot parcursul lui, inclusiv in caile de atac si in faza executarii silite.

Judecatorul este cel care vegheaza asupra respectarii contradictorialitatii intre parti si, in acelasi timp, este si el tinut sa respecte acest principiu intrucat nu poate invoca in hotararea sa probleme de fapt si de drept ori probe care care nu au fost puse in discutia partilor.

Exista si situatia exceptionale, justificate de urgenta, cand legea ingaduie ca, provizoriu, contradictorialitatea sa fie inlaturata (conservarea probelor in cazul in care exista pericol de disparitie, luarea unor masuri urgente, cu caracter vremelnicpe calea ordonantei presedintiale). In toate aceste cazuri este permisa calea apelului, care se judeca cu citarea partilor si deci contradictorialitatea este asigurata.

Nerespectarea acestui principiu care asigura aflarea adevarului si dreptl la aparare, atrage dupa sine nulitatea hotararii judecatoresti.

Principiul dreptului la apărare

Acest principiu este consacrat de Constitutie care precizeaza ca dreptul la aparare este garantat, iar pe tot parcursul procesului partile au dreptul sa fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. De asemenea NCPC si Legea nr. 304/2004 dispun ca dreptul la aparare este garantat.

Dreptul la aparare are doua intelesuri, unul material, mai larg si unul formal, mai restrains.

In sens material, dreptul la aparare cuprinde intregul complex de drepturi si garantii procesuale care asigura partilor posibilitatea de a-si apara interesele, precum si dreptul de aface cereri, de a lua la cunostinta de actele de la dosar, de a propune probe, de a recuza, de a participa la dezbateri de a pune concluzii, etc.

Părtilor li se asigura posbilitatea de a participa la toate fazele de desfasurare a procesului.

In sens formal, dreptul la aparare are in vedere posibilitatea partilor de a-si angaja aparator. Legea nr. 304/2004 stabileste ca in tot cursul procesului partile au dreptul sa fie reprezentate sau, dupa caz, asistate de aparator, ales sau din oficiu. Spre deosebire de vechea reglementare, in noul cod de procedura civila a fost introdusa o prevedere potrivit careia, in recurs, cererile si concluziile partilor nu vor putea fi formulate si sustinute decat prin avocat, sau, dupa caz, consilier juridic, cu exceptia situatiei in care partea sau mandatarul ei, sot sau ruda apropiata a acesteia, este licentiată in drept.

Principiul nemijlocirii

Principiul nemijlocirii constă în obligația instanței de a cerceta direct și imediat întreg materialul probatoriu necesar soluționării cauzei.

Toată activitatea are loc în contradictoriu și cu respectarea principiului nemijlocirii cee ace presupune ca actele, probele și susținerile fiecărei părți sunt supuse aprecierii adversarului; problemele de fapt sau de drept invocate de judecător din oficiu trebuie puse în discuția părților, probele se administrează în fața întregului complet de judecată și cu citarea părților, chiar dacă este vorba de o cercetare locală sau de verificarea unui înscris ori de audierea martorilor în alt loc decat la sediul instanței.

Judecătorul nu poate folosi în pronunțarea și motivarea hotărârii fapte care nu se sprijină pe probe legal administrate, ci sunt cunoscute numai de el. Nu pot fi luate în considereae înscrisuri care nu au fost aduse la cunoștința adversarului și instanței în ședință, ci au fost depuse după încheierea dezbaterilor.

Judecătorul și avocatul nu au dreptul să comunice în afara ședinței de judecată în legătură cu aspect ale procesului; rolul judecatorului de a media împăcarea părților se poate realiza numai în ședința de judecată.

Însă, legea prevede și unele excepții, cum ar fi: administarea probelor prin comisie rogatorie, administrarea probelor de către avocați/consilieri juridici, probele administrate de o instanță necompetentă sau într-o cerere perimată rămân castigate judecății și nu se va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice; conservarea probelor prin procedura asigurării dovezilor pe cale principală, când competența poate fi diferită.

Principiul disponibilității

Principiul disponibilității se întelege faptul că părțile pot determina nu numai existența existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare ți prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a intervene o fotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces6rocesszelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

Principiul disponibilității cuprindre următoarele drepturi:

Dreptul persoanei interesate de a interveni in procesul civil.

Judecatorul nu porneste din oficiu procesul civil ci asteapta sa fie investit de catre cel care se pretinde titular al dreptului sau de o alta persoana sau organ al statului, carora legea le recunoaste legitimare procesuala active.

Instanta poate actiona in mod exceptional si fara sesizare (actiunea civila in procesul penal, se poarneste si se exercita din oficiu cand partea vatamata este lipsita de capacitatea de exercitiu sau are capacitate de exercitiu restransa, instanta de divort se pronunta din oficiu cu privire la locuinta copiilor minori si stabilirea contributiei parintilor la cheltuielile de crestere si educare, învățătură și formare profesională, punerea sub interdicție a alienaților și debililor mintali sau ridicarea acestei măsuri se poate face și din inițiativa instanței, insituirea curatelei.

Dreptul de a determina limitele cererii de chemare in judecata sau ale apararii .

Limitele cererii sunt determinate de catre reclamant, el fiind cel care stabileste cadrul procesual, persoanele care sunt chemate in judecata si obiectul, adica ceea ce se pretinde prin cerere. Instanta poate introduce din oficiu o alta persoana in proces numai in conditiile art. 78 si 79 NCPC si este tinuta sa se pronunte cu privire la toate pretentiile.

Limitele apararii sunt determinate de catre parat, el fiind singurul indreptatit sa stabileasca conditiile si mijloacele prin care va raspunde pretentiilor reclamantului;

Dreptul de a renunta la judecata sau la dreptul subiectiv pretins, dreptul de a achiesa la pretentiile reclamantului sau la hotararea in prima instanta si dreptul de astinge litigiul printr-o tranzactie;

Legea procesuala reglementeaza aceste drepturi de a dispune de soarta procesului si singura problema care se poate pune este aceea daca judecatorul este indreptatit sa controleze aceste acte de dispozitie. In condițiile de astăzi, judecătorul trebuie să vegheze nu numai asupra faptului dacă actele se fac în conformitate cu legea, având în vedere că el este ținut să observe din oficiu aplicarea normelor de ordine publică.

Dreptul de a ataca sau nu hotararea și de a stărui sau nu în calea de atac exercitată

Daca procesul civil poate fi pornit în mod exceptional și de către instanță, aceasta nu poate exercita din oficiu căile de atac, dreptul de apreciere aparținând părților. Însă, uneori dreptul de dispoziție este limitat, deoarece legea recunoaște legitimarea procesuală active pentru exercitarea căilor de atac și altor organe, cum ar fi Ministerul Public.

Dreptul de a cere sau nu executarea hotararilor judecatoresti.

Partea care a cîștigat procesul decide dacă va executa sau nu hotărârea. Dar și în acest caz dreptul de dispoziție este ușor limitat, deoarece în condițiile legii, procurorul poate să cearp punerea în executare a hotărârii.

Accesul liber la justiției. Principiul dublui grad de jurisdicție.

Accesul liber la justiție ese consacrat prin Constituție care prevede că ,, orice persoan[ se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime” și ,, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

De asemenea, tot potrivit Legii fundamentale a României ,, persoana vătămată într-un drept al său, ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrative sau prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei”, în condițiile legii organice.

Acest drept care asigură accesul liber la justiție, ca și celelalte libertăți constituționale, trebuie exercitat de cetățenii romîni sau străini ori de către apatrizi cu bună-credință, fără să se încalce drepturile și libertățile celorlalți.

În țara noastră, justiția este gratuită, în sensul că judecătorii, procurorii, grefierii sunt funcționari ai statului și remunerați de acesta, astfel încât părțile nu trebuie să-i plătească. Dar procesul civil implică și alte cheltuieli care cad în sarcina părților: taxa de timbru, onorarii de avocați, cheltuieli cu administrarea probelor etc.

În sistemul procesual român este consacrat principiul dublului grad de jurisdicție, potrivit căruia o cauză soluționată de o instanță va fi judecată din nou judecată de o altă instanță.

Principiul dublului grad de jurisdicție se asigura printr-o primă judecată de fond la tribunal și în mod excepțional, la judecătorie, și o nouă judecată de fond în apel. Apelul este singura cale ordinară de atac și reprezintî calea obișnuită, recursu fiind o cale extraordinară de atac prin care, în cazurile și condițiile prevăzute de lege, se verifică exclusiv aplicarea legii.

Principiul oralității

Este consacrat de Noul cod de procedură civilă.

In temeiul acestui principiu, judecatorul, sub sanctiunea nulitatii hotararii, judecătorul are obligatia de a da cuvantul partilor pentru a-si sustine oral pretentiile, a discuta regularitatea actelor de procedura, a propune probe si a formula concluzii.

Oralitatea asigura publicitatea reala, contradictorialitatea efectiva a dezbaterilor si exercitarea in conditiii optime a dreptului la aparare, dand posibilitatea partilor de a-si expune toate cererile, iar judecatorului, posibilitatea de a-si manifesta rolul active.

Cu toate aceste in sistemul nostru procesual oralitatea se combina cu procedura scrisa. De asemenea, poate exista o procedura exclusiv scrisa atunci cand niciuna dintre parti, desi legal citate nu se prezinta la judecata, dar, cel putin una dintre ele, a solicitat judecare in lipsa. In acest caz, judecatorul se va pronunta numai pe baza actelor de la dosar.

Clasificarea actelor de procedură

Actul de procedură este orice act (operațiune juridică sau înscris) făcut pentru declanșarea procesului civil, în cursul și în cadrul procesului civil de către instanța judecătorească, părți și ceilalți participanți la process, legat de activitatea procesuală a acestora.

Clasificarea actelor de procedură:

În funcție de organelle/persoanele care le întocmesc ori de la care emană:

Actele părților (cererea de chemare în judecată, întîmpinarea, cererea reconvențională, cererea de apel etc); actele instanței (încheieri, sentințe, decizii etc); actele organelor auxiliare justiției (dovezi de comunicare a actelor de procedură, procese-verbale etc); actele altor participanți (depoziția martorului, raportul de expertiză, cererea de reexaminare etc).

În funcție de conținut: acte care conțin o manifestare de voință (cererea de chemare în judecată, achiesarea, tranzacția etc); acte care constata o operațiune procedural (citația, procesul-verbal de sechestru etc);

În funcție de natural or: acte judiciare, care se îndeplinesc în fața instanței (interogatoriul părții, depoziția de martor etc); acte extrajudiciare ce se fac în cadrul procesului, dar în afara instanței (raportul de expertiză, actele de executare etc);

În funcție de modul de efectuare: acte scrise ( cererea reconvențională, încheierea, hotărârea); acte orale ( deopoziția martorului, raspunsul la interogatoriu, citirea minutei etc). Actele orale se consemnează în scris.

Clasificarea acțiunilor în raport de calea procedural aleasă de parte.

În funcție de calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului, cererile se impart în principale, adiționale, accesorii și incidentale.

Cererile principale sunt acelea prin care se declanșează procedura.

Cererile accesorii sunt acelea care depind de cererile principale.

Cererile adiționale sunt acelea prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare.

Cererile incidentale sunt acelea care au o existență de sine stătătoare, însă sunt formulate într-un proces deja început.

Clasificarea prezintă un interes practice sub următoarele aspecte:

D.p.d.v. al competenței cererile, accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală;

Sunt cereri car pot fi formulate numai pe cale principală ori numai pe cale accesorie;

Există cereri accesorii și incidentale care trebuie soluționate din oficiu de către instanța investită cu cererea principală;

Terțul care formulează o cerere incidental devine parte în proces iar hotărârea pronunțată îi va fi opozabilă;

Hotaărârea este supusă termenului de apel sau recurs prevăzut de lege pentru acțiunea principal chiar dacă se atacă soluția data privind cererea accesorie sau incidental, iar termenul de apel sau recurs este altul.

Deosebirile dintre interventia principală și intervenția forțată

Intervenția principală reprezintă cererea unui terț prin care solicită instanței introducerea într-un proces pornit de alte persoane, pentru a își apăra un drept propriu.

Intervenția principală se face sub formă cererii de chemare în judecată și se timbrează la fel ca ea, fiind îndreptată împotriva ambelor părți din proces.

Fiind o chemare în judecată, intervenția principal se poate face numai în fața primei instanțe, înainte de încheierea dezbaterilor care preced hotărârea finală procesului. Cu învoirea părților, ea se poate face și instanța de apel.

Intervenția forțată – constă în cererea de introducere a terțului în process provine de la reclamant sau pârât ori de la instanță. Codul reglementează intervenția forțată sub 4 forme:

Chemarea în judecată a altei persoane;

Chemarea în garanție;

Arătarea titularului;

Introducerea forțată din oficiu a altor persoane.

Clasificarea acțiunilor în funcție de scopul material

In funcție de scopul material, cererile se clasifică în cereri în realizarea dreptului, cereri în constatare și cereri în constituire de drepturi.

Cereri în realizarea dreptului (cereri în adjudecare) – sunt acelea prin care reclamantul ce se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicit instanței să-l oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Acestea reprezintă regula, hotărârea care se pronunță putând să fie executată silit, dacă debitorul nu-și execută de bunăvoie obligația.

Cererile în constatare (în recunoașterea dreptului sau în confirmare) – au un obiect limitat si acele cereri prin care reclamantul solicită instanței să constate numai existența unui drept al său sau inexistența unui drept al pârâtului. Cererea în constatare nu poate fi folosită atâta timp cât partea poate cere realizarea dreptului, pe orice cale prevăzute de lege, legiuitoru preferând să se înlăture defintiv apărute în circuitul civil în legătura cu un drept subiectiv, iar nu numai să constate.

In functie de obiect actiunile in recunoașterea dreptului sau în confirmare pot fi positive sau negative.

Cererile în constituire de drepturi (și în tranformare) – sunt acelea care urmăresc schimbarea sau desfiintarea unor raporturi juridice vechi și carearea unor raporturi juridice noi între părți ori prin care reclamantul solicita aplicarea legii la anumte fapte și date pe care le invocă, pentru a se deduce consecințele ce se impun. De regulă, hotărârile pronunțate în aceste cereri produc efecte numai pe viitor (ex nunc), dar sunt și cazuri în care, deși se creează o situație juridică nouă, hotărârea produce efecte retroactive (ex tunc). (de exemplu în materie de stabilirea filiației, nulitatea căsătoriei, declararea judecătorească a morții).

Capacitatea procesuală – condiție de exercitare a acțiunii civile

Capacitatea procesuală presupune o delimitare între capacitatea procesuală de folosință și capacitatea procesuală de exercițiu.

Capacitatea procesuală de folosință constă in aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual.

Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile. Pot sta în judecată asociațiile, socitățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii..

În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosință începe la naștere și încetează la moarte, nefiind admisă nicio discriminare și nici lipsirea totală de această capacitate. În cazuri și condițiile expres prevăzute de lege este posibilă îngrădirea capacității de folosință (decaderea din drepturile părintești) și în aceste limite persoana fizică nu va putea să dobândeascpdrepturi și să-și assume obligații de natură procesuală.

Lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stadiu al procesului. Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută.

Capacitatea procesuală de exercițiu – reprezintă capacitatea de a angaja și conduce personal procesul, capacitatea de a sta în judecată.

Capacitatea procesuală de exercițiu este consecința capacității de folosință,încât cine nu are capacitate de folosință nu o are nici pe cea de exercițiu.

Persoanele fizice dobândesc capacitate deplină de exercițiu la împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepția minorului care se căsătorește și o are ca efect al căsătoriei, de la vârsta de 16 ani. Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu, cu ascultarea părinților sau a tutorelui minorului, iar atunci când este cazul se va lua și avizul consiliului de familie.

Capacitatea de exercițiu încetează definitiv sau temporar, în următoarele moduri și situații: pe data morții; prin punerea sub interdicție judecătorească; în cazul anulării căsătoriei care intervine inainte ca soțul să împlinească 18 ani, dacă a fost de rea-credință la încheierea căsătoriei.

Persoanele fără capacitate de exercitiu sunt minorii sub 14 ani și alienații sau debilii mintali puși sub interdicție judecătorească. Acesția nu stau personal în process, ci prin reprezentanții lor legali (parinții sau tutorele). Dacă minorul nu are reprezentant legal și există urgență în soluționarea procesului, la cererea părții interesate se poate numi un curator special. Numirea unui asemenea curator se impune și în cazul în cazul în care între reprezentat și reprezentant există contrarietate de inerese. Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă. Numirea acestori curator se face de instanța care judecă procesul dintre avocații anume desemnați de barou în acest scop.

Reprezentarea părților în procesul civil

Instituția reprezentării vizează atât aspect de drept material (drept civil) căt și aspecte de drept formal (drept procesual civil).

Din perspectiva dreptului formal, pe întreg procesul civil, în instanțî și în apel, legea permite părților să-și conducă personal procesul, indifferent de etapa în care el se gasește sau gradul instanței care este competentă să judece.

Reprezentarea poate fi legală, convențională sau judiciară.

Persoane fizice lipsite de capacitate de exercițiu vor sta în judecată prin reprezentant legal. Părțile pot să stea în judecată printr-un reprezentant ales, în condițiile legii, cu excepția cazului în care legea impune prezența lor în fața instanței ( în material divorțului de exemplu).

Legea permite și reprezentarea printr-un mandatar neavocat, dar el nu poate pune concluzii în fața instanței asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului decît prin avocat, atât în etapa cercetării procesului, cât și în etapa dezbaterilor.

Sunt exceptați de la această regulă licențiații în drept când sunt mandatari în cauzele soțului sau rudelor până la gradul 2 inclusiv, care pot pune concluzii în fața oricărei instanțe.

Avocatul probează calitatea de reprezentant printr-o împuternicire avocațială, iar mandatarul prin împuternicire dovedită prin înscris authentic ori prin declarație verbal, făcută în instanță și consemnată în încheierea de ședință, cu arătarea limitelor și a duratei reprezentării. D.p.d.v al conținutului trebuie să fie o procură pentru exercițiul dreptului la chemare în judecată sau reprezentarea în judecată.

Acovatul care a reprezentat sau asistat partea la judecarea procesului, poate face chiar fără mandate, orice acte pentru păstraera drepturilor supuse unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp și poate sa introduccă orce cale de atac impotriva hotărârii pronunțate. Pentru susținerea căii de atac este nevoie de o nouă împuternicire.

Actele procedural de dispoziție făcute în orice process de reprezentanții minorilor, ori persoanelor puse sub interdicție și ai dispăruților nu vor împiedica judecarea cauzei dacă instanța apreciază că ele nu sunt în interesul acestor persoane.

P.j. pot fi reprezentate conventional în fața instanțelor judecătorești numai prin consilieri juridici sau avocați, în condițiile legii.

La redactarea cererii și a motivelor de recurs, precum și la exercitarea recursului, p.f. vor fiasistate/reprezentate sub sancțiunea nulității, numai de către avocet, iar în cazul p.j. de către consilier juridic sau avocat. Aceleasi reguli se aplică și pentru contestația în anulare și revizuire dacă vizează hotărâri ale instanțelor de recur.

In cazul p.f. există totuși o excepție, în sensul că cererile și concluziile pot fi formulate/susținute în recurs personal de parte sau de mandatarul soț sau rudă până la gradul doi inclusive dacă sunt licențiați în drept.

În cazul instanțelor judecătorești și a parchetelor, în recurs, cererile și concluziile pot fi formulate și susținute de către președintele instanței sau de către conducătorul parchetului, de către consilierul juridic ori de judecătorul sau procurorul desemnat, în acest caz de președintele instanței ori de conducătorul parchetului.

Când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scur pentru acoperirea lipsurilor, iar dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată. Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac.

Instanțele sunt obligate să verifice și să se pronunțe asupra calității de reprezentant al unei persoane care se prezintă ca avocat, exercitând acte specific profesiei și folosind însemnele de avocat. Actele efectuate în mod public de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat (Lg. 51/1995) nu nule dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod, afară de cazul în care modul de îndeplinire a fost de natură să producă o eroare comună cu privire la calitatea celui care le-a săvârșit.

Msndatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat și nici dacă acesta a devenit incapabil, ci dăinuiește până la retragerea lui de către moștenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului.

Renunțarea la mandate sau revocarea accesuia nu poate fi opusp celeilalte părți decât de la comunicare, afară de cazul în care a fost făcutî în ședință și în prezența ei.

Mandatarul care renunțî la împuternicire este ținut să înștiințeze atât pe cel care i-a dat mandatul cat și instanșa cu cel puțin 15 zile inainte de termenul imediat renunțării următor renunțării.insă, mandatarul nu poate renunța la mandate în cursul termenului de exercitare a căilor de atac.

Decăderea și repunerea în termen

Decăderea este o sancțiune care intervine în cazurile în care nu s-au respectat termenele legale imperative absolute, iar oarta a lăsat să expire acel termen fără a beneficia de el, sau atunci când legea prevede că dreptul trebuie exercitat ori actul de procedură trebuie îndeplinit într-un anumit moment al procesului ori într-o anumită ordine. Așadar, decăderea intervine numai în cazul termenelor legale.

Termen legal imperativ absolut – termen fix stabilit de lege pentru exercitarea unei căi de atac sau pentru îndeplinirea unui alt act procedural.

În situația nerespectării termenelor jdecătorești,sancțiunea constă în neacordarea unui nou termen, dacă legea nu prevedea ea în mod expres sancțiunea.

Pentru a interveni decăderea, nu este suficientă nerespectarea unui termen legal, mai trebuie să nu existe o derogare expresă, în sensul că legea dispune altfel, adică o altă sancșiune sau posibilitatea acoperirii decăderii.

Dacă este vorba de termene reglementate de norme de ordine privată, partea cu capacitate de exercițiu deplină poate renunța în mod expres, după ce termenul a expirat, la invocarea decăderii.

Sancțiunea nu intervine dacă decăderea privește pe una dintre părțile legate printr-un raport de solidaritate sau indivizibilitate, iar cel puțin una dintre cellelalte părți a efectuat actul de procedură în termen.

Decăderea are efect pierdereea dreptului procesual care nu a fost exercitat în termenul legal, astfel încât calea de atac neexercitată în termen nu mai poate fi introdusă, iar dacă este vorba de un alt act procesual ce nu a fost îndeplinit în termen, el nu mai poate fi refăcut. Dacă un act se face totuși peste termen el este lovit de nulitate.

Decăderea procesuală nu atinge dreptul subiectiv civil, dar poate duce indirect la pierderea dreptului de a obține condamnarea pârâtului.

Ca și în cazul nulității, decăderea lipsește de efecte actul de procedură în ce privește funcția sa procedurală. Dacă actul conține manifestări de voință, declarații etc, aceste își vor produce efectele.

Decăderea ca și nulitatea, își produce efectele numai dacă a intervenit o constatare a instanței în acest sens. Condițiile de invocare sunt în funcție de caracterul de ordine publică sau de ordine privată a normei care stabilește temenul legal imperativ absolut. Mijlocul procedural este excepția, dacă procesul este în curs sau dacă s-a pronunțat o hotărâre, calea de atac în condițiile legii.

Dacă partea dovedește că a fost impiedicată, din cauza unor motive temeinic justificate, să exercite o cale de atac sau să îndeplinească orice alt act de procedură în termenul legal, actul de procedură se va împlini în termen de 15 zile de la incetarea împiedicării, în același termen arătându-se și motivele împiedicării. Se spune că, într-o asemenea situație, partea a fost repusă în termen. Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de către instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.

Ce este acțiunea civilă

Noul cod de procedură civilă definește acțiunea civilă ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una din părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces.

Acțiunea civilă nu se poate confunda, pe de o parte, cu dreptul subiectiv, iar pe de altă parte, nu se confundă nici cu cererea de chemare în judecată. Dreptul subiectiv și sancțiunea există mai înainte de cerere, iar acțiunea – ca ansamblu de mijloace procesuale organizate de lege – există chiar dacă nu sunt sesizate organele de justiție.

Modalitatea de participare a procurorului în procesul civil

Participarea ,,ministerului public” la procesul civil se poate realiza prin pornirea procesului civil, punerea de concluzii (participarea la judecată), exercitarea căilor de atac și cererea de punere în executare a titlurilor executorii.

Ministerul Public: reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept.

Participarea Ministerului Public se realizează prin procuror, care poate porni orice acțiune civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitme ale minorilor, ale persoanlor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege (în materia contenciosului administrativ, în materia încetării activității partielor politice sau a dizolvării lor etc)

În această situație, titularul dreptului va fi introdus în proces și își va putea manifesta dreptul de dispoziție prin renuțarea la judecată sau la drept ori prin încheierea unei tranzacții. Dacă procurorul își retrage cererea va putea cere continuarea judecății sau a executării silite.

A doua modalitate are în vedre participarea sa la procesul pornit de titularul dreptului sau de altă persoană care are calitate procesuală activă, situație în care pune concluzii, își exprimă opinia în legătură cu soluția ce ar trebui pronunțată de judecător. Procurorul se comportă ca o parte, dar vorbește după reclaman și pârât, cu excepția situației în care a pornit procesul, când va vorbi primul, apoi titularul dreptului și la sfârșit pârâtul.

Față de prima modalitate, procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar petru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor.

În cazuri anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor sunt obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii (obligativitatea la punerea concluziilor – punerea sub interdicție și ridicarea interdicției; declararea judecătorească a morții și anularea hotărârii de declarare a decesului; cererea de decădere din drepturile părintești). Ca și judecătorul, nu este legat de opinia ,,ministerului public” , fie că o primește, fie că o respinge, acesta trebuie să o facă motivat.

Procurorul poate să exercite căile de atac împortiva hotărârilor pronunțate atunci cînd poate porni acțiunea civilă, precum și când a participat la judecată în condițiile legii.

O ultimă modalitate se referă la faptul că procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror tipuri executorii emise în favoarea minorilor, persoanelor puse sub interdicție, dispăruților.

În toate cazurile Ministerul Public nu datorează taxa de timbru și cauține.

Aplicarea normelor de procedură în spațiu

Aplicarea normelor de procedură civilă în spațiu este guvernată de principiul teritorialității, cea ce înseamnă că legile rămâne se aplică pe întreg treritoriul țării.

Principiul teritorial este un principiu universal ce decurge din suveranitatea și independenta statelor.

Sub aspect internațional, potrivit art. 1064 din Noul cod de procedură civilă dispozițiile acestuia se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel.

Reguli aplicabile cu privire la competența internațională a instanțelor române:

Capacitatea procesuală – a fiecăreia dintre părțile în proces este guvernată de legea sa națională, iar capacitatea procesuală a apatridului este guvernată de legea română. Dacă reprezentarea/asistarea străinului lipsit de capacitate sau cu capacitate restrânsă de exercițiu nu a fost asigurată conform legii sale naționale, iar aceasta din această cauză judecata procesului întârzie, instanța îi va putea numi în mod provizoriu un curator special.

Legea forului – în procesul civil internațional instanța aplică legea procesuală română, sub rezerva unor dispoziții exprese contrare; calificare unei probleme a fiind de drept procesual sau de drept substanțial se face conform legii române, sub rezerva instituțiilor juridice fără corespondent în dreptul român.

Calitatea procesuală și calificare pretenției – calitate procesuală a părților, obiectul și cauza acțiunii în procesul civil internațional se stabilesc conform legii care guvernează fondul raportului juridic dedus judecății.

Probele- pentru dovedirea unui act juridic și forța probantă a înscrisului constatator sunt cele prevăzute de legea convenită de părți, când legea locului încheierii actului juridic le acordă această libertate. În caz contrar, ori dacă părțile nu au uzat de ea se aplică legea locului încheierii actului juridic. Probațiunea faptelor este supusă legii locului unde ele s-au produs ori au fost săvârșite.

Legea română se aplică și în cazul în care ea acceptă proba cu martori și cu prezumții ale judecătorului, chiar daca acestea nu sunt admise de legea străină.

Proba stării civile și puterea doveditoare a actelor de stare civilă sunt guvernate de legea locului unde a fost întocmit înscrisul invocat. Administrarea probelor ăn procesul în procesul civil internațional este guvernată de legea română.

Formalități de publicitate – formalitățile de înregistrare și publicitate, efectele lor și autoritățile abilitate să instrumenteze sunt cele prevăzute de dreptul țării unde operațiunea a avut loc. În materie imobiliară se aplică legea locului unde este situat imobilul.

Acte oficiale publice- actele publice întocmite sau legalizate de o autoritate străină sau de un agent public străin pot fi introduse în fața instanțelor române numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativă ierarhică în statul de origine și apoi de misiunea diplomatică sau oficiul consular român, pentru certificare a autenticităâii semnăturilor și sigiliului aplicate pe acestea.

Supralegalizarea actelor întocmite sau legalizate de instanțele române se face, din partea autorităților române, de către Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor externe.

Amenda procedurală. Sancțiune în procesul civil

Amenda judiciară reprezintă sancțiunea de drept procesual civil susceptibilă de aplicare de către instanța judecătorească unui participant la proces și care constă în obligarea celui vizat la plata unei sume de bani către stat.

Sancțiunile pecuniare pot fi aplicate părților, dar și altor participanți la proces. Părțile sunt obligate să-și execute drepturile procesuale cu bună-credință. Exercițiul abuziv al acestora atrage plata de amenzi judiciare și despăgubiri față de partea prejudiciată.

Terții care participă la proces, fără a avea drepturi proprii sunt obligate să sprijine realizarea instanței. Sustragerea de la această obligație atrage plata de amenzi judiciare și daune interese.

Orice parte sau altă persoană care participă la proces poate fi ținută să plătească amenda judiciară (între 100 și 1.000 lei) în caz de nerespectare a măsurilor dispuse de instanța pentru asigurarea ordinii și solemnității.

Sancțiunea amenzii intervine și pentru nerespectarea de către orice persoană a dispozițiilor privind desfășurarea normală a executării silite deoarece și faza executării silite face parte din procesul civil.

În ceea ce privește procedura de obligare la plata amenzii sau a despăgubirilor, acestea se aplică de către instanța de în fața careia s-a săvârșit fapta ori, în cazul executării silite, de presedintele de executare printr-o încheiere executorie. Încheierea se comunică celui obligat, dacă a fost luată în lipsă. Acesta poate face cerere de reexaminare împotriva încheierii în termen de 15 zile de la data măsurii sau de la data comunicarii, în funcție de cum a fost luată măsura, în prezența sau lispa persoanei. Pe calea reexaminării se poate solicita revenirea asupra măsurii sau reducerea cuantumului acesteia.

Competența de soluționare a cererii de reexaminare revine aceleași instanțe care pronunțat încheierea, dar judecata se face de către un alt complet de decât cel care a adoptat măsura.

Judecata cererii de reexaminare se face în toate cazurile cu citarea părților în camera de consiliu, iar hotărârea pronunțată în cererea de reexaminare este definitivă.

Materia procesului

Procesul civil – de regula – se ocupa de un conflict intre reclamant si parat. Materia, substanta procesului este obiectul unui astfel de conflict, o opozitie de interese anterioara formularii sale juridice, corespunzator conceptului de litigiu. Judecatorul este chemat sa intervina in acest litigiu in care se confrunta doua pretentii, venind de la doi subiecti egali, si sa le stinga.

Legea stabileste un raport intre creditor si debitor, intre proprietar si ceilalti, intre sot si sotie, intre parinte si copil sau intre angajator si angajat. Legea fixeaza ce datorezi si ce ti se datoreaza. Astfel spus, raportul stabilit de lege este, in esenta, conflictual. In concluzie, litigiul nu este un accident al societatii civile, dar, de regula, el nu ajunge in fata judecatorului pentru ca se solutioneaza in forma prejuridica, fie printr-un compromis tacit care uneori nu este constient, fie prin mediere sau printr-un compromis care imbraca forma tranzactiei cand, prin concesii reciproce, se evita procesul.

Cand se ajunge totusi la judecator, legea procesuala organizeaza cadrul in care se desfasoara „lupta” dintre parti, respectiv procesul. Procesul reprezinta expresia pura a litigiului deoarece contradictorialitatea se afla atat la nivelul formei (dezbaterea), cat si la nivelul materiei (litigiul) si, deci, in cazul procesului civil materia isi regaseste forma

Exista totusi situatii cand calea justitiei este obligatorie desi nu exista conflict (Ex: procedura necontencioasa sau asigurarea probelor pe cale principala).

Calculul termenelor procedurale

Modul de calcul este stabilit în art. 181 din Noul cod de procedură civilă, astfel:

Termenul pe ore începe să curgă de la ora zero a zilei următoare;

Termenul pe zile se calculează după sistemul exclusive, adică pe zile libere, neintrând ăn calcul nici ziua în care el începe să curgă și nici ziua în care se împlinește.

Termenele pe săptămâni, luni și ani se sfărșesc în ziua săptămânii, a lunii sau a anului corespunzătoare zilei de plecare. Dacă ultima lună nu are zi corespunzătoare celei în care a început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni.

Termenul care se sfărșește într-o zi nelucrătoare se va prelungi până la sfârșitul primei zile lucrătoare.

Termenul care se socotește pe zile, săptămâni, luni sau ore se împlinește la ora 24.00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură. Dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanță sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal.

Actul de procedură depus înlăuntrul termenului de procedură prevăzut de lege, prin scrisoare recomandată la oficiul postal sau la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu specializat de comunicare, este socotit a fi în termen, chiar dacă ajunge la instanță după termenul stabilit.

Actul depus de partea interesată înlăuntrul termenului, la unitatea militară sau la administrația locului de deținere unde se află această parte este considerat a fi făcut în termen.

Forma procesului

Procesul presupune o evolutie de la sesizarea instantei si pana la actul final al judecatii – hotararea. Intre aceste doua momente se situeaza dezbaterile. Aceasta desfasurare evolueaza cu ajutorul si pe baza actelor de procedura care sunt astfel ordonate de lege, incat sa asigure finalitatea procesului – pronuntarea unei hotarari.

Forma procesului civil este compusă din: sesizarea instantei, dezbaterile si hotararea.

Sesizarea instantei

Judecatorul nu se sesizeaza singur, el nu se poate autoinvesti, aceasta este regula care guverneaza activitatea instantelor. Procesul trebuie deschis de catre persoana care pretinde ca i s-a incalcat sau nesocotit dreptul subiectiv civil ori care nu-si poate realiza interesul decat pe calea justitiei. Aceasta persoana poarta denumirea de reclamant.

Faptul ca are rolul de a declansa procesul civil produce si alte consecinte procedurale cu privire la alegerea instantei competente, fixarea cadrului in care se va desfasura procesul, sarcina probei, etc.

In mod exceptional, in cazuri expres prevazute de lege, instanta poate actiona si din oficiu (ex.: punerea sub interdictie, divortul cand instanta trebuie sa se pronunte din oficiu cu privire la exercitiul autoritatii parintesti asupra copiilor minori, asupra numelui pe care il vor purta sotii dupa divort; declansarea din oficiu a actiunii civile in cadrul procesului penal, daca este vorba de persoane fara capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa .

In cazuri anume prevazute de lege procesul civil poate fi pornit si de alte persoane decat cel care se pretinde titularul dreptului sau al interesului cae se poate realiza numai pe calea justitiei ( procurorul poate porni actiunea civila ori de cate ori este necesar pentru pentru apararea drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie si ale disparutilor, precum si in alte cazuri expres prevazute de lege)

b.Dezbaterile

Sesizarea instantei de catre reclamant este necesara pentru declansarea procesului, dar nu si suficienta, deoarece in procesul in care se disputa un drept, judecatorul nu poate solutiona un litigiu numai pe baza sustinerilor reclamantului cuprinse in cererea de chemare in judecata, ci trebuie sa cheme in proces si pe persoana care se pretinde ca ar fi incalcat dreptul, respectiv pe parat.

Impreuna reclamantul si paratul care poarta denumirea de parti au ocazia sa-si sustina si sa-si dovedeasca pretentiile, respectiv apararile.

Dezbaterea dintre parti este condusa de catre judecator care este tinut si el, la randul sau, de respectarea principiilor fundamentale.

Hotararea

Hotararea este actul final al procesului, respectiv scopul urmarit care imprima procesului ratiunea de a fi.

Hotararea este un comandament izvorat din acea putere statala detinuta de catre judecator – puterea de executare – imbinata cu cu forta publica, pentru a asigura executarea silita a hotararii, in cazul in care cel care a pierdut procesul nu o executa de bunavoie.

Totodata, pe langa comandament, hotararea este si un rationament obtinut printr-o dezbatere. Rationamentul este urmat de comandament. Judecatorul nu dispune in mod discretionar ci dispune in conformitate cu legea astfel ca puterea sa nu este vointa pura, ci exprima dreptul si il impune.

Continutul hotararii este rezultatul rationamentului prin care judecatorul supune regulii de drept o speta determinata.

Motivarea hotararii reprezinta evolutia acestui rationament și este necesara nu numai pentru a o face inteleasa si acceptata de catre parti dar si pentru a da posibilitatea, cand este cazul, instantelor superioare sa verifice daca nu exista lacuna sau contradictii in rationamentul judecatorului.

Compunerea și constituirea instanței

Compunerea instanței

Prin compunerea instanței se înțelege alcătuirea instanței de judecată cu numărul de judecători prevăzut de Legea 304/2004 – privind organizarea judiciară.

Judecătoriile, tribunalele și curțile de apel judecă cauzele de competența lor în primă instanță în complete formate dintr-un judecător, cu excepția cererilor prinvind conflictele de muncă și de asigurări social care se constituie dintr-un judecător și 2 asistenți judiciari, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile în complet de 3 judecători.

La toate instanțele completele de judecată se stabilesc la începutul anului, de către colegiile de conducere, iar repartizarea cauzelor pe complete se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Completul de judecată este prezidat, prin rotație de unul din membrii acestuia.

La Î.C.C.J. activitatea de jurisdicție se desfășoară în complete de judecată, constituite de regulă de 3 judecători din aceeași secție, ori dacă nu este posibil și cu judecători de la alte secții desemnați de președinte sau vicepreședintele ÎCCJ.

La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al ÎCCJ stabilește completele de 5 judecători (2 în materie penală și 2 în alte materii), iar potrivit NCPC, în cazul recursului în interesul legii (RIL) se formeaza și un complet de 25 judecători. In situația sesizării ÎCCJ în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezbaterea unor chestiuni de drept se formează un complet de 13 judecători.

Atunci când ÎCCJ judecă în Secțiile Unite, vor trebui să ia parte la judecată cel puțin 2/3 din numărul judecătorilor în funcție. Președintele sau vicepreședintele în cazul lipsei primului prezidează Curtea în Secțiile Unite, Completul de 25 judecători, Completul de 13 judecători sau Completul de 5 judecători, iar la secții orice complet, când participă la judecată. Completele de judecată pot fi prezidate de președinții de secții sau când aceștia nu fac parte din complet de ceilalți judecători prin rotație.

Ca reguli speciale de compunere a completului, NCPC stabilește că plângerea împotriva încheierii prin care s-a respins contestația privind tergiversarea judecății se judecă de un complet format din 3 judecători, iar cererea în anularea ordonanței de plată se soluționează în complet format din 2 judecători.

Constituirea instanței

Dacă prin compunerea instanței se înțeleg alcătuirea acesteia cu numărul de judecători prevăzut de lege, prin constituirea instanței se înțelege alcătuirea ei cu toate persoanele și organele prevăzute de lege.

Astfel, alături de judecători participă grefierul, magistratul asistent la ÎCCJ precum și procurorul.

Grefierul de ședință particpă la ședințele de judecată și consemnează operațiunile înfăptuite în cadrul activităților judiciare, întocmește concepte pentru citarea părților din proces, întocmește actele de procedură dispuse de completul de judecată, completează condica ședințelor de judecată în care se trec dosarele din ședința respectivă cu indicarea motivului amânării cauzei sau soluția pronunțată, tehnoredactează și comunică hotărârile judecătorești, tehnoredactează alte lucrări repartizate de conducerea instanței, transcrie înregistrările audio sau stenogramele ședințelor de judecată, în condițiile legii.

Magistrații-asistenți participă la ședințele de judecată ale secțiilor ÎCCJ și în această calitate redactează încheierile, participă cu vot consultativ la dezbateri și redactează hotărâri, aduc la îndeplinire orice alte sarcini încredințate de președinte sau vicepreședintele ÎCCJ sau de vicepreședintele și președintele secției.

Magistrații asistenți participă la ședințele de judecată ale secțiilor și Completului de 5 judecători, repartizează magistrații asistenți care participă la ședință și asigură ținerea în bune condiții a evidenței secțiilor și realizarea la timp a lucrărilor.

Participarea procurorului la procesul civil este reglementată de NCPC dar și de diferite legi speciale. Uneori participarea acestuia la proces este obligatorie, absența concluziilor sale atrăgând nulitatea hotărârilor judecătorești.

Insă trebuie făcută distincția între noțiunea de compunere și cea de constituire deoarece anumite instituții sau prevederi le vizează deopotrivă în timp ce altele au în vedere numai conceptul de compunere a instanței. În mod normal însă, procurorul ar trebuie să aibă poziție egală cu celelalte părți și să nu figureze în constituirea completului de judecată.

Ce presupune metoda procesului?

Hotararea prin care se finalizeaza procesul trebuie sa exprime adevarul deoarece ea dobandeste autoritate de lucru judecat.

Hotararea este prezumata a exprima adevarul, aceasta fiind o fictiune necesara pentru functionarea aparatului judiciar si pentru securitatea circuitului civil. Activitatea judecatorului este un silogism categoric in care premiza minora o constituie faptele, premiza majora – legea si concluzia – hotararea.

Pronuntarea hotararii este rezultatul aplicarii legii, stabilite de judecator, la situatia de fapt o determina judecatorul pe baza probelor. In literatura se spune ca judecatorul stabileste adevarul judiciar care nu este un adevar logic absolut ci reprezinta cea mai probabila solutie dintr-o serie de solutii posibile.

Judecatorii sunt datori sa staruie, prin toate mijloacele legale, in aflarea adevarului si pentru a preveni orice greseala in cunoasterea faptelor. In acest scop, prin lege, s-a stabilit pentru judecator un rol activ, in virtutea caruia este dator sa puna in discutia partilor orice imprejurari de fapt sau de drept care sa conduca la dezlegarea pricinii si sa ordone probele pe care le considera necesare chiar daca partile se impotrivesc. Administrarea probelor se face conform principiului nemijlocirii, neexistand intermediari intre judecator si faptele ce urmeaza a fi stabilite. Probele se apreciaza in mod liber, potrivit intimei convingeri a judecatorului.

In ceea ce priveste metoda pentru obtinerea adevarului, se prefera uneori metoda deductiva iar alteori metoda dialectica, deci rationamente referitoare la o serie de solutii posibile. Metoda dialectica nu exclude nici ea silogismul.

In momentul declansarii procesului, judecatorul se afla in fata unor calificari care i se propun de catre parti. Aceste calificari sunt rezultatul rationamentului partilor sau al aparatorilor lor. Judecatorul va stabili daca modelul juridic care i se propune de catre parti este adecvat spetei, pornind de la general la particular (regula apartine dreptului public sau privat; daca apartine dreptului privat poate fi drept civil sau dreptul familiei sau dreptul muncii;).

In intreaga activitate, judecatorul este ajutat de instinct, de intuitie, de cultura juridica rezultata din cunoasterea dreptului si a precedentelor existente.

In stabilirea regulilor posibile, judecatorul este ajutat de dezbaterile contradictorii ale partilor care isi vor critica reciproc constructiile propuse. Judecatorul poate interveni in aceste dezbateri introducand elemente noi, neavute in vedere de parti, fie de fapt, fie de drept (care tin de modelul juridic). Propunerile judecatorului sunt supuse dezbaterii partilor.

In alegerea regulii probabile, in cadrul dezbaterilor judecatorul urmareste si stablirea situatiei de fapt, administrand probele propuse de parti sau ordonate din oficiu. Construirea cazului si fixarea modelului juridic se coreleaza, se intrepatrund.

Dupa administrarea tuturor probelor, partile pun concluzii iar judecatorul se retrage pentru deliberare fiind nevoit sa decida care este calificarea corespunzatoare, pornind de la probele administrate si dezbaterile care au avut loc.

Judecatorul are in vedere obtinerea adevarului. Singura relatie a judecatorului cu pricina pe care o judeca este aceea ca o judeca.

Independenta si impartialitatea pe care judecatorul trebuie sa le manifeste nu sunt simple garantii ale unei bune justitii ci sunt insasi esenta functiei de a judeca.

Judecatorul este chemat sa interpreteze norma juridica si sa determine aria sa de aplicare sub aspectul validitatii in raport cu alte norme juridice precum si aplicarea sa in timp, spatiu si asupra persoanelor.

Prorogarea convențională (voluntară)

Prorogarea voluntară (convențională) are la bază o înțelegere a părților numai în cazul competenței teritoriale reglementate de norme de ordine prvată.

Părțile pot conveni în scris, sau în cazul litigiilor născut și prin declarația verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și alte drepturi de care aestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât cele competente teritorial, cu excepția situației când această competență este exclusivă.

În litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor precum și în alte cazuri prevăzute de lege (materie de asigurări), părțile pot conveni alegerea instanței competente numai după nașterea dreptului la despăgubire, orice convenție contrară fiind considerată ca nescrisă.

Întelegera scrisă a părților poate fi o clauză atributivă de competență inserată în contract sau o convenție distinctă care să aibă drept obiect alegerea de competență. Dacă litigiul este deja născut, alegerea se poate face și verbal în fața instanței, urmând să se ia act de ea în încheierea de ședință.

Pentru a interveni prorogarea convențională trebuie îndeplinite următoarele condiții:

Părțile să aibă capacitate deplină de exercițiu, iar dacă nu, după caz să fie asistate sau reprezentate;

Consimțământul părților să fie liber și neviciat;

În convenție să se stabilească instanța competentă sau să se arate criteriile pe baza cărora se deteremină instanța competentă;

Convenția părților să fie expresă. Neinvocarea excepției de necompetență relativă în termen atrage decăderea părții de a o invoca și nu reprezintă.

Termenele procedurale. Clasficare.

Termenul de procedură reprezintă intervalul de timp înlăuntrul căruia trebuie îndeplinte anumete acte de procedură sau dimpotrivă este oprită îndeplinirea altor acte de procedură.

Clasificarea termenelor se realizează după mai multe criterii:

După criteriul lor:

Termene imperative (preemtorii) – sunt acele termene înlăuntrul cărora trebuie îndeplinit un act de procedură;

Termene prohibitive (dilatatorii) – sunt acele termene înlăuntrul cărora legea interzice efectuarea unui act de procedură;

După criteriul modului în scare sunt stabilite:

Termene legale – sunt termenele stabilite prin lege;

Termenele judecătorești – sunt termenele stabilite de instanța de judecată;

Termenele convenționale – sunt stabilite de părți atunci când lege le permite.

După criteriul sancțiunii ce intervine în caz de nerespectare:

Termene absolute – sunt acelea care în caz de nerespectare afectează validitatea actelor de procedură;

Termene relative – sunt acelea care în caz de nerespectare nu afectează validitatea actelor de procedură, ci, eventual, atrag sancțiuni disciplinare sau pecuniare;

După criteriul duratei: termene pe ore, zile, săptâmâni luni și ani.

Aplicarea normelor de procedură în timp

Constitutia României prevede ca „legea dispune pentru viitor, cu exceptia legii penale sau contraventionale mai favorabile” iar Noul Cod civil stabileste ca legea civila nu are caracter retroactiv.

Noul Cod de procedura Civila stabileste ca dispozitiile sale se aplica numai procesolor si executarilor silite incepute dupa intrarea sa in vigoare.

Procesele in curs de judecata si executarile silite incepute sub legea veche raman supuse acelei legi, iar in cazul schimbarii competentei instantelor legal investite procesele vor continua sa fie judecate de acele instante, potrivit legii sub care au inceput.

În caz de trimitere spre rejudecare, dispozitiile legale referitoare la competenta, in vigoare la data la care a inceput procesul, raman aplicabile.

Daca instanta investita a fost desfiintata prin legea noua, dosarele vor fi trimise din oficiu instantei competente potrivit legii noi, dar vor fi judecate sunb imperiul legii sub care au inceput .

In privinta probelor, conditiile de admisibilitate si puterea doveditoare a probelor preconstituite si a prezumtiilor legale sunt guvernate de legea in vigoare la data producerii faptelor juridice care fac obiectul probatiunii. Administrarea probelor se face potrivit legii in vigoare la data administrarii lor.

În cee ace privește caile de atac, NCPC stabileste ca hotararile raman supuse cailor de atac, motivelor si termenelor prevazute de legea sub care a inceput procesul.

Care sunt condițiile necesare pentru îndeplinirea actelor de procedură civilă?

În materia dreptului procesual civil prin act de procedură se înțelege atât ,,operațiunea juridică” cât și ,,actul scris”„ care o constată, act ce este el însuși o operațiune juridică.

Condiții pentru îndeplinirea actelor de procedură:

Regula – Actele de procedură trebuie să fie sub formă scrisă fie că este vorba de cereri adresate instanțelor de judecată, fie că este vorba de încheieri de ședință, hotărâri judecătorești. Aceasta este necesară pentru cosevarea și dovedirea actelor de procedură

Excepție – atunci când legea îngăduie ca actul de procedură să se poate facă și oral (cererile; dreptul de prezentare; ascultarea martorului, a expertului; luarea interogatoriului persoanelor fizice, renunarea la calea de atac în fața prime instanțe și renunțarea la judecată), însă ulterior ele îmbraca forma scrisă fiind consemnate în încheieri, procese-verbale, depozitii, etc.

Actul de procedură trebuie să relateze în chiar conținutul său faptul cp au fost îndeplinite cerințele legii, respectiv cuprinsul actului nu poate fi completat cu probe extrinseci actului, indiferent de felul probei.

În cazurile expres prevăzute de lege, în aplicarea principiului echipolenței (echivalenței) o mențiune care ar lipsi poate fi înlocuită cu o altă mențiune făcută în actul respectiv.

Actele de procedură trebuie îndeplinite în scris în limba română. Chiar dacî procedura orală se desfășoară în limba maternă sau, în cazul cetățenilor străini ori apatrizi, prin traducător, cererile și actele de procedură se întocmesc numai în limba română.

Prorogarea judecătorească

Prorogarea judecătorească intervine în situațiile care prin efectul unei hotărâri judecătorești, o instanță este investită cu îndeplinirea unor acte procedurale sau chiar cu soluționarea unei cauze civile ce ar intra în sfera de jurisdicție a altei instanțe.

Situații în care intervine prorogarea judecătorească competentă:

Abținerea și recuzarea atunci când nu se mai poate alcătui completul de judecată;

Strămutarea proceselor;

Delegarea instanței;

Admiterea apelului și casarea cu trimitere la altă instață egală în grad cu prima instanță care a pronunțat hotărârea dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri;

Admiterea recursului și casarea cu trimitre la o alt instanță decât cea care a pronunțat hotărârea casată, dar egală în grad;

O prorogare parțială, numai cu privire la administrarea unor probe se produce atunci când această administrare nu se face de către instanța care judecă, ci de către o altă instanță prin comisie rogatorie.

Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă și imparțială.

Noul cod de procedura civila stipuleaza ca orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale de catre o instanta independenta, impartiala si stabilita de lege iar Constitutia prevede că ,, judecatorii sunt independenti si se supun numai legii” și instantele judecatoresti sunt stabilite prin lege, inamovibilitatea judecatorilor, numirea acestora de catre Presedintele Romaniei numai la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii etc.

Independenta trebuie sa se refere, pe de o parte, la instanta judecatoreasca ca intreg, iar pe de alta parte, la fiecare judecator. In general, problema independentei se analizeaza sub doua aspecte: Independenta functionala si independent persoanala.

Independenta functionala presupune, pe de o parte, ca organele care judeca sa fie adecvate acestei functii respectiv sa nu apartina executivului sau legislativului, iar, pe de alta parte, sa fie independente in exercitarea functiilor lor, deci sa nu fie supuse ingerintelor din partea puterii legislative, puterii executive sau partilor.

Independenta personala. Curtea Europeana mentioneaza, in afara cerinta existentei aparentelor exterioare de independenta si alte criterii de apreciere a independentei: modul de numire a judecatorilor, durata numirii, existenta de garantii contra influentelor exterioare. In literatura de specialitate si in recomandarile internationale sunt prevazute si alte criterii care vizeaza: modul de recrutare a judecatorilor, dura numirii, inamovibilitatea, colegialitatea, fixarea salariului judecatorilor prin lege, libertatea de expresie a judecatorilor si a dreptului lor de a forma organizatii menite sa le apere interesele lor profesionale, incompatibilitatile si interdictiile, pregatirea continua.

Legea nr. 303/2004 precizeaza ca judecatorii trebuie sa se abtina de la orice activitate legata de actul de justitie in cazuri care presupun existenta unui conflict intre interesul lor si interesul public de infaptuire al justitiei sau de aparare a a intereselor generale ale societatii, cu exceptia cazurilor in care conflictul de interese a fost adus la cunostinta, in scris, colegiului de conducere al instanei si s-a considerat ca existenta conflictului de interese nu afecteaza indeplinirea impartiala a atributiilor de serviciu.

Prin aceeasi lege, judecătorilor le este interzis sa desfasoare, direct sau prin persoane interpuse, activitati comerciale, sa aiba calitatea de asociat sau membru in organele de conducere, administrare sau control la societati civile, comerciale, de asigurare ori financiare etc, sa desfasoare activitati de arbitraj in litigii civile, comerciale sau de alta natura.

NCPC prevede cazurile in care judecatorul este incompatibil si nu poate lua parte la judecata și permite partilor sa ceara stramutarea judecatii la alta instanta de acelasi grad daca exista motive de banuiala legitima.

In acelasi scop, legea 304/2004 prevede regula colegialitatii in solutionarea cauzelor in apel si in recurs fapt care constituie o garantie a impartialitatii, deoarece prin controlul reciproc al judecatorilor, pasiunile, prejudecatile, ideologiile individuale se estompeaza.

Impartialitatea obiectiva presupune determinarea faptului daca, independent de conduita personala a membrilor tribunalului, unele imprejurari sau fapte ce se pot verifica autorizeaza punerea in discutie a impartialitatii lor. In aprecierea impartialitatii obiective, aparentele au un rol deosebit, deoarece intr-o societate democratica tribunalele trebuie sa inspire justitiabililor deplina incredere.

Impartialitatea subiectiva este legata de forul interior al judecatorului si, de aceea Curtea Europeana a statuat ca ea se prezuma pana la proba contrarie. Pentru rasturnarea acestei prezumtii fiind necesar dovedirea faptului ca in forul sau interior judecatorul a favorizat sau a defavorizat o anumita parte, este necesar ca prejudecata judecatorului sa se exteriorizeze pentru ca partialitatea sa fie retinuta impotriva sa sanctionata.

Cerinta de a se examina cauza in mod echitabil este inscrisa in tartatele internationale, in Constituia Romaniei, in Legea nr. 303/2004 ( privind statutul magistraților) si in Nocul Cod de Procedura Civila la art. 6 dar ea nu este definită.

Aceasta cerinta insa nu trebuie interpretata ca judecatorul trebuie sa judece in echitate. Constitutia Romaniei stabileste ca justitia se infaptuieste in numele legii si ca nimeni nu este mai presus de lege iar respectarea a suprematiei ei si a legilor este obligatorie.

Cerinta de se examina cauza intr-un termen rezonabil este inscrisa in tratatele internationale dar si in Constitutia Romaniei si in legea nr. 304/2004( privind organizarea judiciară) . Noul Cod de procedura civila prevede ca orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale intr-un termen optim si previzibil, iar aceasta cerinta se impune si in faza executarii silite.

Potrivit in fata primei instante, la primul termen de judecata la care partile sunt legal citate, judecatorul, dupa ascultarea partilor, va estima durata necesara pentru cercetarea procesului, tinand cont de imprejurarile cauzei, astfel incat procesul sa fie solutionat intr-un termen optim si previzibil, durata estimată fiind consemnata in incheiere. Pentru motive temeinice, judecatorul va putea sa reconsidere aceasta durata, dupa ascultarea partilor.

Noul cod de procedura civila reglementeaza pentru prima oara in Romania contestatia privind tergiversarea procesului, fiind prevăzut că a oricare dintre parti precum si procurorul care participa la judecata pot face contestatie, prin care invoca incalcarea dreptului la solutionarea procesului intr-un termen optim si previzibilși sa solicite luarea unor masuri legale pentru ca aceasta situatie sa fie inlaturata. Contestatia se solutioneaza de completul investit cu judecarea cauzei iar impotriva solutiei respingerii se poate face plangere la instanta ierarhic superioara.

Nulitatea actelor de procedură

Este sancțiunea procedurală care intervine în cazul actului de procedură ce nu îndeplinește condițiile de fond sau de formă, prevăzute de lege pentru validitatea lui, lispindu-l în tot sau în parte de efectele sale firești.

Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. Nulitatea lipsește actul de procedură de efectele pe care i le dă legea în ce privește funcția sa procedurală.

Clasificarea nulităților:

După cum sunt sau nu prevăzute de lege:

Nulități exprese – (care sunt în număr mai redus)- vătămarea suferită prin nerespectarea cerinței formale este prezumată până la proba contrarie și nu trebuie dovedită de cel care invocă nulitatea;

Nulități virtuale –

După cum privesc condițiile proprii actului de procedură sau condiții exterioare, nulitățile sunt intriseci și extrinseci.

După cum actul are sau nu o existență indepententă:.

Nulitatea proprie – intervine în cazul în care actul cu nerespectarea dispozițiilor legale are o existență de sine stătătoare, nulitatea este proprie și nu va afecta actele precedente sau ulterioare;

Nulitatea proprie- intervine în cazul actului infectat de nulitate care stă la baza altor acte de procedură, care și acestea vor fi lovite de nulitate;

După caracterul normelor încălcate:

Nulitate absolută– intervine în cazul normelor care ocrotesc un interes public. Poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror și de instanță din oficiu, în orice fază a procesului, dacă legea nu prevede altfel.

Nulitate relativă – intervine în cazul normelor care ocrotesc un interes privat. Poate fi invocată numai de partea vătămată, într-un anumit termen și numai dacî neregularitătea nu a fost cauzată prin propria faptă.

Cu privire la termen, dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată:

Pentru neregularitățile săvârșite până la începerea judecății, prin întâmpinare sau dacă aceasta nu este obligatorie la primul termen de judecată;

Pentru neregularitățile săvârșite în timpul judecății, la primul termen la care s-a săvârșit neregularitatea sau dacă partea nu este prezentă, la termenul imediat următor și înainte de apne concluzii pe fond. Partea interesată poate renunța expres sau tacit la dreptulde a se invoca nulitatea relativă.

Noul cod de procedură civilă face distincția între nulitatea condiționată și nulitatea necondiționată.

Nulitatea condiționată – pentru a interveni nuliatea condiționată trebuie îndeplinite cumulativ următoarele cerințe:

Existența unui act de procedură întocmit cu neobservarea cerințelor legale;

Acctul de procedură să fi produs părții care invocă nulitatea o vătămare care poate consta într-un prejudiciu sau impiedicarea părții de a-și pregăti apărarea din cauza unei necitări nelegale (de exemplu);

Vătămarea să nu poată fi înlăturată dect prin înlăturarea actului.

Nulitatea condiționată este o sancțiune extremă care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile.

Nulitatea necondiționată – nu este condiționată de vătămarea în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la: capacitatea procesuală, reprezentarea procesuală, competența instanței, compunerea sau constituirea instanței, publicitatea ședinței de judecată, alte cerințe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

Introducerea forțată în cauză, din oficiu a altor persoane.

În situația judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Pe de altă parte, în materie contecioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane.

Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța în fond. Aceasta hotărâre este supusă numai apelului.

Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe. Dacă necesitatea introducerii în cauză a altor persoane se constată doar cu ocazia deliberării, instanța va repune cauza pe rol dispunând citarea părților.

Cel introdus în cauză va fi citat, odată cu citația comunicându-i-se, în copie încheierea de încunviințare, cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, precum și înscrisurile anexate acestora. Prin citație i se va comunica și termenul până la care ar putea să arate excepțiile, dovezile și celelalte mijloace de apărare de care înțelege să se folosească.

Terțul ia procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces, dar instanța, la cererea lui va putea dispune readministrarea probelor sau administrarea de probe noi. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite și față de acesta

Ce presupune forma procesului?

Idem subiectul 24

Conexitatea

Definiție – Pentru asigurarea unei bune judecăți, în primă instanță este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleași părți și al cărui obiect și cauză au între ele o strânsă legătură.

Spre deosebire de litispendență, în cazul conexității este vorba de cereri diferite în care punctul comun se poate referi cel mult la părți, între obiect și cauză trebuind să existed oar o strânsă legătură.

Conexare se face la instanța mai întâi sesizată, afară de cazul în care ambele părți solicit trimiterea dosarului la una din celelalte instanțe. Dacă un process este în competență absolute a unei instanțe, conexarea se va putea face numai la acea instanță.

În orice stare a judecății, dacă instanța apreciază că numai unul din procese este în stare de judecată, poate dispune disjungerea, dar instanța devenită competentă prin conexare își va păstra competența și după disjungere.

Excepția conexității poate fi invocată de părți sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată inaintea instanței ulterior sesizate care, prin încheiere, se va pronunța asupra excepției. Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.

Litispendența

Definiție – situație procesuală în care două sau mai multe instanțe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeași cauză civilă.

Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză acelați obiect și de aceeași parte înaintea mai multor instanțe competente sau chiar înaintea aceleiași instanțe, prin cereri distincte.

Dacă unl dintre procese a ajuns deja la instanța de recurs, iar celălalt se află înaintea instanțelor de fond, acetea dinn urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluționarea recursului.

Excepția de litispendență poate fi invocată de părți sau de instanță din oficiu în orice stare a procesului în fața instanțelor de fond (în primă instanță și instanța de apel):

Dacă instanțele sunt de același grad, excepția se invocă înaintea instanței sesizate ulterior, iar dacă excepția se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanțe investite. Încheierea poate fi atacată numai odacă cu fondul.

Dacă instanțele sunt de grad diferit, exceția se invocă înaintea instanței de grad inferior și în caz de admitere dosarul va fi trimis de îndată instanței mai înaltă în grad. Încheierea de rezolvare a excepției poate fi atacată numai odată cu fondul.

Strămutarea

Strămutarea permite trecerea procesului de la instanța competentă la o altă instanță de același grad pentru următoarele motive:

Pentru bănuiala legitimă, adică ori de ori se presupune că imparțialitatea judecătorilor ar putea fi știrbită datorită circumstanțelor procesului, calității pârâșilor ori unor relații conflictuale locale;

Pentru siguranța publică, adică atunci c/nd există împrejurări excepționale care presupun că judecata procesului la instanța competenă ar putea conduce la tulburarea ordinii publice;

Strămutarea se poate cere în orice fază a procesului; cererea pe motiv de bănuială legitimă o poate cere face partea interesată, iar cea pentru siguranță publică o poate face numai procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cererea de strămutare pe motiv de bănuială legitimă este de competența curții de apel, daca instanța de la care se cere strămutaea este o judecătorie sau tribunal din circumsctripția acesteia.

Dacă strămutarea se cere de la curetea de apel, instanța de soluționare revine ÎCCJ.

Cererea de strămutre pentru acest motiv se depune la instanța competentă să o soluționeze, iar aceasta va înștiința de îndată instanța de la care s-a cerut strămutarea despre formularea cererii de strămutare.

Dacă cererea de strămutare se întemeiază pe motive de siguranță publică, competența aparține întotdeauna ÎCCJ care va înștiința de îndată despre depunerea cererii instanța de la care se cere strămutarea. La primirea cererii de strămutare, instanța competenă să o judece va putea să solicite dosarul cauzei.

Soluționarea cererii se face de urgențî în camera de consiliu, fără publicitate, dar cu citarea părților.

Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și este definitivă. Împotriva ei se pot exercita căile extraordinare de atac de retractare – contestația în anulare și revizuirea.

Instanța de la care s-a cerut strămutarea va fi încunoștiințată imediat despre admiterea sau respingerea cererii de stămutare.

În caz de admitere, curtea de apel trimite procesul spre judecată unei alte instanțe de același grad din cirmcumscripția sa. ÎCCJ va strămuta judecarea cauzei la una din instanțele judecătorești de acelați grad aflate în circumscripția oricărei dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a care circumscriăție se află instanța de la care s-a cerut strămutarea.

Hotârârea de strămutare va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare urmează să fie păstrate. Dacă instanța de la care s-a depus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunțată este desființată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.

Strămutarea procesului nu poate fi cdrută din nou, în afară de cazul în are noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluționării cererii anterioare sau ivite după soluționarea acesteia, iar când totuși se face este inadmisibilă dacă pricina se află pe rolul aceleași instanțe.

Competența facultativă

Cazuri de competență facultativă:

Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția căreia se află instanța la care ăși desfășoară activitatea;

În cazul în care cerereea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătoreși de acelși grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă potrivit legii.

Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.

În acest fel se poate evita introducerea unor cereri de recuzare sau chiar strămutare.

Aplicarea normelor de procedură aspura persoanelor

Se face sub imperiul principiului egalitatii ( Constitutia Romaniei si Legea privind organizarea judecatoreasca nr. 304/2004 și Noul cod civil).

In legatura cu strainii, persoane fizice si persoane juridice – acestia au, in conditiile legii, in fata instantelor romane, aceleasi drepturi si aceleasi obligatii procesuale ca si persoanele fizice de cetatenie romana, respectiv persoanele juridice romane.

Cat priveste scutirile sau reducerile de taxe si alte cheltuie de procedura, precum si asistenta juridica gratuita, cetatenii straini beneficiaza de ele in fata instantelor romane, in procesele privind raporturile de drept international privat, in aceeasi masura si in aceleasi conditii ca si cetatenii romani, sub conditia reciprocitatii cu statul sau de domiciliul solicitantilor.

Decăderea și repunerea în termen

Idem subiectul 17

Excepția de necompetență.

Competența instanșei sesizate de către reclamant poate fi contestată și mijlocul procedural prin care se poate invoca acest lucru este excepția de necompetență. Ea se invocă în mod diferit, după cum necompetența este de ordine publică sau de ordine privată.

Necompetența este de ordine publică:

În cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești;

În cazul încăcării competenței maeriale, când procesul ese de competența unei instanțe de alt grad;

În cazul încălcării competen teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei instanțe de acelați grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte situații necompetența este de ordine privată.

Necompetența generală – a instanțelor judecătorești poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii, în timp ce necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Necompetența de ordine privată – poate fi invocată numai de către pârât prin întâmpinare sau dacă întâmpinarea nu este obligatorie cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, jdecătorul este obligat (din oficiu) să verifice și să stabilească dacă instanța sesizata este competentă general, material și territorial să judece pricina, consemnând în încheierea de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

În cazul ăn care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop.

Când în fața instanței se pune în discuție competența acesteia, din oficiu, sau la cererea părților ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă și daca este cazul un alt organ cu activitatea jurisdicțională competentă. Dacă instanța se declară competentă va trece la judecarea pricinii iar încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunțată în cauză.

Dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă nici unei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndatî instanței judecătorești competente sau după caz, altui organ cu activitate juridiscțională competent.

Dacă instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca necompetentă deoarece este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară.

Hotărârea de declinare a competenței produce efectul de dezînvestire a instanței care a fost sesizată și de investire a instanței care a fost considerată competentă și căreia I se trimite dosarul. Hotărârea nu este obligatorie pentru această instanță, ea să-și verifice competența și se poate declara la rândul ei competentă.

În cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în fața instanței necompetente rămân castigate judecății și instanța competentă cu soluționarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.

Interesul – condiție de exercitare a acțiunii civile

Prin interes se înțelege folosul practice urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă, respective oricare dintre formele procedural ce intră în conținutul acesteia.

Interesul poate fi material (obținerea unei sume de bani) sau moral (punerea sub protecția legii) și trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

Să fie determinat;

Să fie legitim, adică să nu intre în conflict cu legea;

Să fie personal și direct;

Să fie născut și actual.

Condiția interesului trebuie îndeplinită nu numai la punerea în mișcare a acțiunii prin introducerea cererii de chemare în judecată, ci ea trebuie îndeplinită cu toate formele procedural care alcătuiesc conținutul acțiunii, cum ar fi apărările, exercitarea căilor de atac, executarea silită, etc.

Dacă instanța constată că acțiunea este lipsită de interes, o va respinge ca fiind lipsită de interes.

Dacă instanța va respinge acțiunea și dacă interesul nu îndeplinește cerințele de a fi determinat, legitim, personal și direct, născut și actual.

Conflictul de competență

Conflictul de competență reprezintă acea situație în care două sau mai multe instanțe se declară deopotrivă competente sau necompetente să soluționeze o cauză civilă concretă

Conflictul de competență pozitiv – atunci când două sau mai multe instanțe se consideră, concomitent sau succesiv, competente să judece aceeași pricină. Scopul rezolvării acestuia constituie evitarea pronunțării unor hotărâri contradictorii.

Conflictul de competență negativ – atunci când două sau mai multe instanțe se declară necompetente să soluționeze aceeași pricină. El trebuie soluționat pentru că interesul reclamantului de a obține o hotărâre trebuie satisfăcut.

Rezolvarea conflictelor de competență (negative sau positive) se va face de instanța superioară și comună instanțelor aflate în conflict, după cum urmează:

Tribunalul, dacă conflictul este între două judecătorii din circumscripția sa;

Curtea de apel, dacă conflictul este ăntre două judecătorii ce nu țin de același tribunal, între o judecătorie și un tribunal sau între două tribunal;

ÎCCJ, în cazul ăn care cle două instanțe în conflict nu se găsesc în circumscripția aceleiași curți de apel, ori între două curți de apel.

Nu se poate crea conflict de competență cu ÎCCJ. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilirea a competenței pronuțată de această instanță este obligatorie pentru instanța de trimitere.

Instanța în fața căreia s-a ivit conflictul de competență va suspenda din oficiu judecata și va înainta dosarul instanței competente să resolve conflictul.soluționarea conflictului se face în camera de consiliu fără citarea părților și fără publicitate, iar hotărârea este definitivă.

Conflictele de competență pot să apară și între instanțe judecătorești și alte organe de jurisdicție, ele rezolvându-se, după aceleași reguli, de către instanța de judecată ierarhic superioară instanței de conflict.

Dispozițiile referitoare la excepția de necompetența se aplică prin asemănare la conflictul de competență și în cazul secțiilor/completelor specializate ale aceleați instanțe judecătorești.

În cazul ÎCCJ, conflictul dintre două secții/complete de judecată se soluționează de completul de 5 judecători.

Elementele acțiunii civile

Acțiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una din părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces.

Acțiunea civilă are următoarele elemente:

Părțile acțiunii civile;

Obiectul acțiunii civile;

Cauza acțiunii civile.

Părțile

În momentul în care acțiunea civilă este exercitată sunt întâlnite o persoană care pretinde care pretinde că i-a fost încălcat dreptul subiectiv și o persoană care contest pretenția. Denumirea generică a acestor persoane este de părți.

Părțile:

Sunt persoanele între care s-a legat raportul juridic deddus judecății;

Părților se pot adăuga și terțe persoane care intrând în process, fie din inițiativa lor, fie din inițiativa părților inițiale dobândesc calitatea de părți.

Obiectul

Obiectul acțiunii civile îl constituie protecția dreptului subiectiv civil sau a unui interes ce se poate realiza numai pe calea justiției. El se concretizează în raport cu mijlocul proceual folosit: la cererea de chemare în jdecată, reprezintă pretenția concertă a reclamantului; la căile de atac, desființarea hotărârii atacate etc.

Obiectul acțiunii trebuie să fie licit, posibil și determinat.

Cauza

Reprezintă scopul către care se îndreaptă voința celui ce reclamă sau se apără, ce trebuie căutat în complexul de circumstanțe care determină și întrețin voința părții intersate de a reclama sau de a se apăra și de a stărui în cee reclamă ori în ceea ce contestă.

Cauza acțiunii nu trebuie confundată cu cauza dreptului care constituie cauza cererii de chemare în judecată, temeiul ei juridic.

Cauza acțiunii civile trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

Să existe (persoana care se adresează justiției să urmărească acest scop);

Să fie reală (exercitarea acțiunii civile să fie deerminată de scopul pe care titularul dreptului urmărește să-l obțină prin hotărâre);

Să fie licită și morală (adică să fie în concordanță cu legea și regulile de conviețuire socială).

Care sunt exigențele stabilite de articolul 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului?

"Orice persoana are dreptul sa-i fie examinata cauza sa in fond echitabil , de catre un tribunal independent si impartial , stabilit prin lege , care va decide asupra drepturilor si obligatiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptata impotriva ei.Hotararea trebuie sa fie pronuntata in public, dar accesul in sala de sedinta poate fi interzis presei sau publicului in timpul intregului sau a unei parti din proces in interesul moralitatii, ordinii publice sau al securitatii nationale intr-o societate democrata ,cand interesele minorilor sau protectia vietii private a partilor la proces o cer , sau in masura considerata strict necesara de catre tribunal ,cand datorita unor imprejurari speciale publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere intereselor justitiei."

Garantii destinate sa asigure administrarea corecta a justitiei.

Presupun:

Dreptul justitiabilor la un proces echitabil (accesul la justitie) = presupune posibilitatea jurídica efectiva de a te adresa unui tribunal.

ObS: daca nu exista -procesul

-accesul la judecator

=> este inutil sa vorbesti de: calitatea, celeritatea si publicitatea procesului

2. Dreptul de a obtine executarea silita a hotararii obtinute in proces.

ObS: un este un drept absolut => putand fi supus unor restrictii legitime

ex. termenele de prescriptie, garantii materiale- reglementari privind minorii si incapabilii, admisibilitatea unei cai de atac

Masuri care sa asigure accesul liber la justitie:

– scutirea de plata a taxelor de timbru

– asistenta jurídica gratuita

– simplificarea procedurii

3. Cauza sa fie examinata in mod echitabil, public si in termeni rezonabili.

Echitabil – de a asigura respect unor principii precum: -contradictorialitatea

-dreptul de aparare

-egalitatea

=> una dintre parti sa nu fie favorizata fata de cealalta

Public – impotriva abuzurilor unei justitii secrete => publicitatea ajuta la atingerea scopului =proces echitabil

Publicitatea = posibilitatea oricarei persoane de a asista la dezbateri intr-un termen rezonabil, optim si previzibil.

Numai intarzierea imputabila organului judicial sau statului prin modificari legislative este considerat o violare a duratei rezonabile.

ObS: -nu se poate invoca suprasolicitarea instantei sau incapacitatii judecatorilor pentru a motiva depasirea termenelor rezonabile.

-La primul termen de judecata, judecatorul va estima durata necesara pt cercetareaa procesului astfel incat procesul sa fie solutionat intr-un termen optim si previzibil.

Independenta apreciata dupa cum urmeaza, criterii:

-fata de executiv

-fata de parti

Impartialitatea – se apreciaza in functie de urmatoarele (criterii subiective):

-impartialitatea judecatorului

(criterii obiective)- tribunalul sa aiba toate aparéntele de garantie

4. Hotararea sa fie pronuntata in public.

47. Strămutarea procesului

Idem subiectul 38.

Durata termenelor procedurale

Fiecare termen are un punct de plecare și un punct de împlinire, între care se situează durata.

În legatură cu punctul de plecare – stabilește că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

Punctul de împlinire – este Acela în care efectul termenului se realizează încetând posibilitatea de a mai efectua actul în vederea căruia termenul a fost accord (în cazul termenul imperative) sau născându-se dreptul de a îndeplini un anumit act de procedură (în cazul termenului prohitive).

În cazul termenul imperative actul făcut între punctul de plecareși punctual de împlinire este un act făcut în termen.

În cazul termenelor prohibitive, dacă actul este făcut înaine de împlinirea termenului este un act premature și este lovit de nulitate, la cererea celui interest. Actul va putea fi refăcut după împlinirea termenului.

In intervalul cuprins între punctul de plecare și punctul de împlinire termenele curg continuu, fără posibilitatea, de regulă, de a putea fi întrerupte sau suspendate.

Termenul de procedură nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă mai înainte, se întrerupe față de cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât timp nu a fost desemnată o persoană care să-l reprezinte sau după caz să-l asiste.

Teremenul se întrerupe și începe să curgă din nou în următoarele situații:

Când a intervenit moartea uneia dintre părți. În acest caz se face o nouă comunicare la ultimul domiciliu al părții decedate, pe numele moștenirii, fără să se arate numele și calitatea fiecărui moștenitor.

Când a intervenit moartea reprezentantului părții: în acest caz se face din nou o singură comunicare părții.

Aceste două cazuri sunt cazuri de întreruăere a termenului de apel/recurs.

În cazul întreruperii începe să curgă un nou termen, iar în cazul suspendării, cursul termenului va continua de la punctul la care s-a oprit, incluzându-se și timpul scurs înaintea suspendării termenului.

Incompatibilitatea

Incompatibilitatea urmărește să nu interzică exercitarea profesiei de judecător sau procuror, magistrate-asisten, asistent judiciar sau grefier, ci participarea la un anumit proces, în situațiile expres și limitativ prevăzut de lege.

Noul cod de procedură civilă reglementează incompatibilitatea ca instituție menită să asigure independența și imparțialitatea, iar abținerea și recuzarea sunt mijloace tehnice, procesuale prin care se invocă incompatibilitatea.

Cazurile de incompatibilitate sunt următoarele (art. 41-42):

Judecătorul care a pronunțat o încheire interlocutoriue sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recur, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare;

Nu poate lua parte la udecatp cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrate-asistent sau mediator în aceeași cauză;

Când judecătorul și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în caza pe care a fost desemnat să o judece;

Când există împrejurări care fac justificată temerea că judecptorul, soțul său, ascendenții ori descendenții lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legptură cu pricina;

Când este rudă, soț afin până la gradul al IV lea inclusive cu avocatul ori reprezentantul unei părți sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soțului unei dintre persoane;

Când soțul sau fostul său soț este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusive cu vreuna dintre părți;

Dacă el, soțul sau rudele lor de până la gradul al IV lea inclusiv ori afini lor, sunt părți într-un process care se judecă la instanța la care una dintre părți este judecător;

Dacă este tutore sau curator al uneia dintre părți;

Daca el, soțul său, ascendenții ori descendenții lor au prmit daruri ori promisiuni de daruri ri alte avantaje de la una dintre părți etc

Abținerea și recuzarea

Abținerea și recuzarea sunt reglementate de lege pentru protejarea pății în anumite cazuri în care s-ar putea presupune că judecătorul nu ar putea fi obiectiv.

Prin abținere se înțelege aceea situație în care un judecător știind că se află într-unul in cazurile prevăzute de lege solicit retragerea sa de la judecata unei anumite pricini.

Judecătorul care știe cp există un motiv de incompatibilitate în privința sa este obligat să se abțină de la judecara pricinii.

Declarația de abținere se face în scris de îndată de judecătorul a cunoscut existența cazului de incompatibilitate sau verbal în ședință, fiind consmnată în încheiere.

Pot fi recuzați doar judecătorii care fac parte din completul de judecată căruia pricina i-a fost repartizată pentru soluționare.

Prin recuzare se înțele acea împrejurae în care una din părți solicită în cazurile determinate de lege îndepărtarea unuia sau mai multor judecători de la soluționarea unei anumite pricini, înainte de începerea oricărei dezbateri.

Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunsocute.

Cazurile pentru care se poate solicita recuzarea, pecum și cazurile pentru care judecătorul poate forma cerere de abținere sun același.

Deși cazurile pentru abținere și recuzare sunt comune, normele care le reglementează sunt dierite.

Normele care reglementează instituția abținerii sunt norme imperative, iar cele care reglementează recuzarea sunt, în mare parte, norme dispozitive,

Cazurile de abținere și recuzare sunt limitativ prevăzute de lege cee ace înseamnă că ele nu pot fi extinse nici prin voina judecătorilor și nici la cererea părților.

Competența de a se pronunța asupra abținerii și recuzării aparține instanței sesizate cu pricina în care s-a produs problema abținerii și recuzării.

Abținerea se propune de judecător imediat după ce acesta cunoaște existența motivului de recuzare și înaintea de începerea oricărei dezbateri.

Până la soluționarea eclarației de abținere nu se va face nici un act de procedură în cauză.

Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății.

Abținerea sau recuzarea se soluționează de un alt complet al instanței respective, în componența căruia nu poate intra juecătorul în cauză. Dacă din pricina abținerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată,cererea se judecă de instanța ierarhic superioară.

Cererea de abținere sau recuzare se judecă în Camera de consiliu, fără prezența părților, ascultând pe judecătorul recuzat sau care s-a abținut, numai dacă se apreciază că este necesar.

Nu se admite interogaoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.

Abținerea sau recuzarea se soluționaeaă printr-o încheiere care se pronunță în ședință publică.

Dacă abținerea/recuzaea a fost admisă, judecătorul se va retrage de la judecarea pricinii. În acest caz încheierea va arăta ăn ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie păstrate.