Drept Penal. Partea Speciala Talharia
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. Univ. Dr. ALEXANDRU BOROI
ABSOLVENT:
ȘTEFAN DIANA FLORENTINA
BUCUREȘTI -2016
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ
TÂLHĂRIA
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. Univ. Dr. ALEXANDRU BOROI
ABSOLVENT:
ȘTEFAN DIANA FLORENTINA
BUCUREȘTI -2016
CUPRINS
Capitolul I. Considerații generale privind ocrotirea patrimoniului prin mijloace de drept penal…………………………………………………………………………………………….3
Titlul 1. Aspecte comune privind infracțiunile contra patrimoniului………………………3
Secțiunea 1.1 Cadrul juridic general al infracțiunilor contra patrimoniului………………3
Secțiunea 1.2 Legiferarea penală a faptelor contra patrimoniului în istorie……………….4
Secțiunea 1.3. Protejarea patrimoniului în Constituția României…………………………..6
Titlul 2. Necesitatea ocrotirii patrimoniului………………………………………………….8
Secțiunea 2.1 Asemănări și diferențe dintre prevederile Codului Penal din 1969 și Codul Penal din 2014 privind infracțiunile contra vieții……………………………………………………8
Secțiunea 2.2 Analiza infracțiunii contra patrimoniului………………………………………12
Secțiunea 2.3 Protejarea patrimoniului în Codul Civil român……………………………….18
Capitolul II. Analiza infracțiunii de tâlhărie…………………………………………………..19
Titlul 1. Tâlhăria în cadrul infracțiunilor contra patrimoniului……………………………..19
Secțiunea 1.1 Gradul de pericol social al infracțiunilor complexe……………………………19
Secțiunea 1.2 Analiza infracțiunii de tâlhărie………………………………………………….21
Secșiunea 1.3 Formele infracțiunii de tâlhărie…………………………………………………31
Secțiunea 1.4 Tâlhăria calificată prevăzută de articolul 234 Codul Penal……………………31
Secțiunea 1.5 Elemente circumstanțiale agravante prevăzute de articolul 234, alineatul 1-3 din Codul Penal………………………………………………………………………………………34
Secțiunea 1.6 Tâlhăria urmată de moartea victimei prevăzută de articolul 236 Codul Penal..39
Sectiunea 1.7 Hotărâri ale instanțelor de judecată în privința infracțiunii de tâlhărie……….41
Capitolul III. Asemănări și diferențe între infracțiunea de tâlhărie și alte infracținui prevăzute de Codul Penal…………………………………………………………………………52
Secțiunea 1. Tâlhăria și șantajul………………………………………………………………….52
Secțiunea 2. Tâlhăria și furtul…………………………………………………………………….53
Secțiunea 3. Tâlhăria și omorul…………………………………………………………………..54
Bibliografie…………………………………………………………………………………………54
CAPITOLUL Ι
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND
OCROTIREA PATRIMONIULUI PRIN MIJLOACE DE DREPT PENAL
TITLUL 1 – ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PATRIMONIULUI
1.1 Cadrul juridic general al infractiunilor contra patrimoniului
Am decis să abordez această temă a lucrării mele de licența, pornind de la importanța si impactul social pe care le au infracțiunile contra patrimoniului în general, și infracțiunea de tâlhărie în special, asupra societății.
O societate care se confruntă cu diverse schimbări, tulburări și pierderi de identități, trebuie să-și accepte schimbările si să se adapteze prin legiferări noi, care să fie în concordanță cu nevoile sociale. Tâlhăria este, după infracțiunile contra vieții și cele privind libertatea sexuală, fără a minimaliza importanța altor infracțiuni, este probabil, infracțiunea cu cel mai mare impact asupra individului luat ca angrenaj de sine stătător în societate, valul pericolului social lovind apoi și ramurile societății care iau contact cu acest fenomen.
Lucrarea cuprinde patru capitole (Capitolul I. Considerații generale privind ocrotirea patrimoniului prin mijloace de drept penal, Capitolul II. Analiza infracțiunii de tâlhărie, Capitolul III. Asemănări și diferențe între infracțiunea de tâlhărie și alte infracțiuni prevăzute de Codul Penal ).
În elaborarea lucrării am folosit tratate și lucrări ale unor autori consacrați în domeniul dreptului penal, legislația în vigoare ce reglementează domeniul acestei instituții, precum și articole, periodice, reviste de specialitate și culegeri ce tratează acest subiect.Închei, în speranța că lucrarea va reuși sa atingă cele mai importante puncte în ceea ce privește tema tratată și că va fi o sursă de informare pertinentă pentru cei care pe viitor doresc o analiză atât a faptelor antisociale îndreptate împotriva patrimoniului prin comiterea de fapte prevăzute de legea penală, cât și a infracțiunii de tâlhărie.
Patrimoniul reprezintă o valoare socială primordială pentru orice societate modernă, acesta fiind unul din factorii decisivi în dezvoltarea socială și economică a societății. De aceea, societatea modernă a înțeles că protejarea patrimoniului trebuie sa reprezinte unul din principalele obiective ale unui sistem de drept funcțional.
Încă din cele mai vechi timpuri, s-a încercat protejarea patrimoniului prin acțiuni legislative emise de către autoritățile de conducere, acțiuni legislative care, mai târziu, s-au transformat în legi și norme de drept.
Ocrotirea patrimoniului prin normele de drept penal a constitut dintotdeauna un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, patrimoniul reprezentând o valoare socială importantă pentru orice persoană fizică sau juridică, de care depinde atât satisfacerea cerințelor curente, dar mai ales, prosperitatea la nivel individual, precum și micro sau macro-social.
În istoria legiferărilor în materie de drept penal din România, ocrotirea patrimoniului a ocupat un loc principal, societatea opunându-se mereu acțiunilor care vizau atingerea patrimoniului.
În perioada Evului Mediu erau aspre pedepsite faptele de furt , tâlhărie, jaf; mai puțină atenție era acordată altor forme care, într-un fel sau altul aduceau atingere proprietații, dar, într-un mod mai puțin agresiv, cum ar fi înșelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau tratate delicate civile.
În perioada feudală, dar și mai târziu, represiunea penală cuprinde în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce vătămări patrimoniului. În general, furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea . Dacă furturile erau grave, se aplica pedeapsa cu moartea de la primul furt . Această asprime a pedepselor arată frecvența infracțiunilor și gravitatea lor; împotriva unor asemenea fapte stăpanirea era silită să recurgă la cele mai inumane pedepse. Sistemele de drept penal moderne, deși, au eliminat unele din exagerările anterioare, au menținut un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infracțională îndreptate împotriva patrimoniului; totodată, au extins cadrul incriminărilor și la alte fapte specifice relațiilor economice din societate.
1.2 Legiferarea penală a faptelor contra patrimoniului în istorie.
În de-alungul istoriei, în legiferările care au brăzdat viața socială a spațiului Danubiano-pontic, faptele contra patrimoniului au ocupat un loc esențial, fiind printre cele mai importante reglementări juridice.
Astfel, vechile legiuiri cu caracter penal, menționez, în pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învățături, din 1646) și Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652), Pravila lui Alexandru Ipsilante (1780), Pravila lui Andronache Donici (1817), Legiuirea Caragea (1819) Condicele penale ale lui Alexandru Sturza (1826), în Moldova și a lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, găseam incriminări la faptele antisociale împotriva patrimoniului.
Codul Penal de la 1864 ( Codul lui Cuza) cuprindea în Titlul IV – Crime și delicte în contra particularilor, Capitolul II intitulat „Crime și delicte contra proprietăților” (art. 306-380), cu următoarele secțiuni: Secțiunea I – Furturi, Secțiunea II – Tâlhării, Secțiunea III – Strămutare sau desființare de hotare, Secțiunea IV – Despre abuz de încredere, Secțiunea V – Înșelăciunea sau excrocheria, Secțiunea VI – Bancruta, Secțiunea VII – Jocuri de noroc, loterii, turburări și fraude întrebuințate la licitații publice, Secțiunea VIII – Destrucțiuni, degradațiuni și alte pagube, și Secțiunea IX – Crime și delicte care pun în pericol viața a mai multor persoane.
Se poate observa că în grupul infracțiunilor contra proprietății erau incluse și unele infracțiuni care aveau numai indirect legătură cu ocrotirea avutului .
Codul Penal de la 1936 (denumit și „Codul Penal Carol al II-lea) – care, datorită evenimentelor istorice importante pentru națiunea noastră, respectiv Unirea de la 1918 a fost nevoie de multe revizuiri și completări- a prevăzut în Cartea II, Titlul XIV – Crime și delicte contra patrimoniului (art. 524-573), Capitolul I – Furtul, Capitolul II – Tâlhăria și pirateria (Secțiunea I – Tâlhăria; Secțiunea II – pirateria), Capitolul III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii (Secțiunea I – Abuzul de încredere, Secțiunea II – Gestiunea frauduloasă, Secțiunea III – Exploatarea slăbiciunilor persoanelor incapabile, Secțiunea IV – Însușirea lucrurilor pierdute și deținerea pe nedrept, Secțiunea V – Abuzul de încredere profesională, Secțiunea VI – Frauda creditorilor, Secțiunea VII – Înșelăciunea), Capitolul IV – Strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte turburări aduse proprietății, Capitolul V – Jocul de noroc, loterie și specula contra economiei publice. În anul 1950, în acest titlu a fost introdus un capitol nou având denumirea de „Unele infracțiuni contra avutului obștesc” (art. 5361-5362) care au suferit diferite modificări în anii următori.
Codul Penal de la 1968, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 a incriminat infracțiunile contra patrimoniului în Titlul III intitulat „Infracțiuni contra avutului personal sau particular”, incluzând următoarele fapte prevăzute de legea penală: furtul (art. 208), furtul calificat (art. 209), pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă (art. 210), tâlhăria (art. 211), pirateria (art. 212), abuzul de încredere (art. 213), gestiunea frauduloasă (art. 214), înșelăciunea (art. 215), însușirea bunului găsit (art. 216), distrugerea (art. 217), distrugerea calificată (art.218), distrugerea din culpă (art. 219), tulburarea de posesie (art. 220) și tăinuirea (art. 221).
De asemenea, pentru prima oară, în Codul Penal apar intervenții legislative specific perioadei socialiste prin introducerea, în Titlul IV reglementat special „Infracțiuni contra avutului obștesc” (art. 223-235), incluzând aceleași infracțiuni ca în Titlul III, fiind în plus infracțiunea privind delapidarea (art. 223). Ulterior, acest cod penal, a suferit mai multe modificări; semnificativ în acest sens este Legea nr. 140/1996care a abrogat infracțiunile contra avutului obștesc (art. 223-235) și a incriminat infracțiunea de delapidare în art. 2151 C. Pen.
În concluzie, Codul Penal din 1968 cu toate că a fost elaborat sub influența ideologiei marxiste a consacrat principiul legalității incriminării și a sancțiunilor de drept penal, precum și principiul individualizării pedepselor, rămânând în vigoare până la data de 1 februarie 2014. După evenimentele din 1989 Codul Penal a suferit nu mai puțin de 28 modificări prin decizii ale curții constituționale, care a declarat neconstituționale o serie de articole, prin legi si ordonanțe ale guvernului.
1.3 Protejarea patrimoniului în Constituția României
În legea fundamentală a României, Constituția, așa cum a fost modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, cuprinde la Art. 44 Dreptul de proprietate privată :
” 1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
(4) Sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității.
(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) și (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție.
(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii. ”
Se observă, așadar, faptul că, legiuitorul în Art. 44 din legea fundamentală țării a cuprins practic ocrotirea atât a dreptului de proprietate ( care este un drept universal și general, din care face parte și patrimoniul) cât și celelalte drepturi fundamentale, România fiind fără echivoc un garant al ocrotirii și respectării drepturilor fundamentale.
În legea fundamentală se face referire la limite legale ale dreptului de proprietate, limite dezbătute în materia dreptului civil. Așadar, se poate vorbi de o îngradire a dreptului de proprietate asupra patrimoniului care poate fi realizat numai în condițiile legii ” Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”
Legea fundamentală ( denumită în continuare Constituție) garantează cele trei atribute principale ale dreptului de proprietate tuturor cetățenilor români și europeni, fără discriminare, în condițiile legii.
Dreptul de a pierde proprietatea asupra proprietății și implicit, asupra unei părți a patrimoniului se poate realiza numai însă în condițiile legii, fiind interzise acțiunile cu caracter rasist, xenofob sau de altă natură care să inducă o stare de inferioritate sau bazate pe criteria de religie, sex, apartenență socială sau politică.
TITLUL 2 – NECESITATEA OCROTIRII PATRIMONIULUI
2.1 Asemănări și diferențe dintre prevederile Codului Penal din 1969 și Codului Penal din 2014 privind infracțiunile contra patrimoniului
Codul Penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 și pus în aplicare prin Legea nr.187/2012 a structurat infracțiunile contra patrimoniului în Titlul II, acestea fiind grupate în cinci capitole, luându-se posibil în calcul situațiile diferite, atât din prisma bunurilor sau patrimoniului, cât și de caracterul sau natura acțiunilor ilicite prin care pot fi modificate aceste situații de fapt, după cum urmează:
În Capitolul I, reglementează faptele de furt prin descrierea conținuturilor următoarelor infracțiuni: furtul, furtul calificat, furtul în scop de folosință.
Furtul simplu (art. 228) are, la bază, același conținut ca în Codul Penal din 1969. Deosebire există la nivel sancționator, în sensul că limitele de pedeapsă prevăzute în Cod Penal sunt mai reduse (6 luni – 3 ani) în raport cu limitele prevăzute în art. 208 din Codul Penal din 1969 (1-12 ani).
De asemenea, tot ca element de noutate, constatăm că, în Codul Penal, s-a prevăzut ca pedeapsă alternativă amenda.
Furtul de folosință (art. 230) beneficiază de o reglementare distinctă, care include și o ipoteză nouă, potrivit căreia se sancționează cu pedeapsa prevăzută pentru furt „folosirea fără drept a unui terminal de comunicații electronice al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat fără drept la rețea”. Această ipoteză asimilată furtului de folosință vine să tranșeze în mod definitiv situațiile controversate încă în practica judiciară doctrina referitoare la încadrarea juridică a faptei de racordare ilegală la o rețea de telefonie sau la o altă rețea de comunicații. În plus, textul vine să aducă în sfera ilicitului penal, faptele de folosire fără drept a unui terminal de telecomunicații al altuia, fapte considerate periculoase și al căror număr a crescut în prezent (spre exemplu, fapta unei persoane care pătrunde în locuința alteia și efectuează convorbiri telefonice la numere cu suprataxa, cauzând astfel uneori prejudicii importante). Redactarea textului a fost inspirată de dispozițiile art. 255-256.C. Pen. spaniol.
La furtul calificat (art. 229), în Cod Penal, s-a renunțat la unele elemente circumstanțiale de agravare prevăzute în Codul Penal din 1969, referitoare la săvârșirea furtului de două sau mai multe persoane, asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra, într-un loc public, în timpul unei calamități, datorită faptului că aceste împrejurări sunt prevăzute cu același conținut sau cu un conținut apropiat, ca circumstanțe agravate legale, ducând la majorarea limitelor de pedeapsa în temeiul art. 78.
În același timp, au fost introduse în conținutul furtului calificat două elemente circumstanțiale de agravare și anume, săvârșirea furtului prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă sau supraveghere și respectiv prin violarea de domiciliu. Primul element circumstanțial își găsește justificarea în realitatea socială actuală, când tot mai multe societăți sunt dotate cu sisteme de alarmă sau supraveghere și nu de puține ori infractorii recurg la anihilarea acestora pentru facilitarea comiterii infracțiunii. Introducerea celui de-al doilea element s-a impus pentru a rezolva legal situația în care furtul este săvârșit prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau sediu profesional, situație în care continuă să se exprime opinii contradictorii în literatura de specialitate și să se dea soluții neunitare in practica judiciară.
Dacă furtul în scop de folosință în Codul Penal din 1968, era sancționat cu pedeapsa pentru furtul simplu sau calificat, în Codul Penal există incriminarea acestuia ca faptă distinctă și sancționarea unui asemenea furt ca o pedeapsă mai redusă ținând seama de diferența evidentă existentă între gradul de pericol social al celor doua fapte.
În Capitolul II sunt incriminate tâlhăria în varianta tip (art. 233), tâlhăria calificată (art. 234) și pirateria (art. 235); au fost păstrate în mare parte dispozițiile din Codul Penal din 1969, cu mențiunea că s-a renunțat la unele dintre elementele circumstanțiale de agravare prevăzute.
Este vorba despre tâlhăria săvârșită de două sau mai multe persoane împreună, în timpul unei calamități sau într-o locuință ori în dependințe ale acesteia. Rațiunea modificării rezidă în aceea că primele două împrejurări sunt prevăzute, cu conținut apropiat, ca și circumstanțe agravate legale, iar ultima împrejurare a fost reformulată, din aceleași motive arătate în cazul furtului calificat.
De asemenea, au fost introduse noi ipoteze de agravare, incidente în ipoteza în care fapta se săvârșește „asupra unui mijloc de transport” sau prin simularea de „calități oficiale”, în condițiile în care practica judiciară a semnalat cazuri relativ frecvente în care infractorii recurg la asemenea procedee.
Urmarea praeterintenționată constând în moartea victimei în cazul tâlhăriei și pirateriei, a fost prevăzută într-un text distinct și comun (art. 236).
În Capitolul III sunt incriminate faptele contra patrimoniului care se săvârșesc prin nesocotirea încrederii, categorie în care au fost incluse, in primul rând, faptele incriminate în Codul Penal din 1968 cum sunt: abuzul de încredere (art. 238), gestiunea frauduloasă (art. 242), însușirea bunului găsit (art. 243) și înșelăciunea (art. 244). În același timp, la acestea au fost adăugate și alte fapte împotriva patrimoniului ale căror acțiuni ilicite se întemeiază pe nesocotirea încrederii și anume: abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239), înșelăciunea privind asigurările (art. 245), deturnarea licitațiilor publice (art. 246) și exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile (art. 247).
La prima categorie de fapte (cele prevăzute și în Codul Penal din 1968), au fost operate și, unele modificări, menite a pune textele în situația de a răspunde mai bine necesității reprimării unor modalități de comitere a respectivelor fapte, evidențiate de practica judiciară. Astfel, în cazul abuzului de încredere a fost consacrată o nouă modalitate de comitere a faptei, prin folosirea fără drept a unui bun încredințat cu un anumit scop, de către cel care l-a primit. Textul are în vedere atât situația în care persoana nu avea dreptul de a folosi bunul, dar și situația în care cel ce a primit bunul are dreptul de a-l folosi, dar îl utilizează în alt scop decât cel pentru care i-a fost încredințat.
Se constată că a fost introdusă o nouă incriminare, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor. Infracțiunea se poate comite în două modalități, fie prin fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori, de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor, fie prin achiziționarea de bunuri ori servicii, debitorul cunoscând cu certitudine la momentul încheierii tranzacției că nu va putea plăti și producând astfel o pagubă creditorului.
De asemenea, noile incriminări referitoare la înșelăciunea privind asigurările, deturnarea licitațiilor publice și exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile sunt necesare, își găsesc justificarea în realitatea socială, căci ele vin să sancționeze fapte care au devenit din ce în ce mai frecvente in ultimii ani.
În ceea ce privește deturnarea licitațiilor publice, practica ultimilor ani a demonstrat că, nu în puține cazuri, participanții la o licitație publică au recurs la diferite manopere frauduloase, în scopul îndepărtării de la licitație a unor potențiali participanți, alterând astfel prețul de adjudecare.
Prin incriminarea exploatării patrimoniale a unei persoane vulnerabile se dorește reprimarea unor fapte care au proliferat în ultimii ani și care au produs uneori consecințe sociale grave pentru persoane în vârstă sau cu o stare de sănătate precară, căzute victime și care au ajuns să-și piardă locuințele în urma unor înțelegeri patrimoniale.
Tot în acest capitol au fost incluse și infracțiunile de bancrută simplă și bancrută frauduloasă preluate din legislația specială.
În Capitolul IV au fost incluse fraudele patrimoniale săvârșite prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice: frauda informatică (art. 249), efectuarea de operații financiare în mod fraudulos (art. 250) și acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos (art. 251). Textele reiau fără modificări de esență prevederile în materie cuprinse în prezent în Legea nr. 161/2003 și Legea nr. 365/2002. Pedepsele prevăzute pentru aceste infracțiuni au fost corelate cu celelalte sancțiuni prevăzute în materia infracțiunilor contra patrimoniului, ținându-se însă seama și de periculozitatea sporită a acestor modalități de comitere.
În Capitolul V intitulat „Distrugerea și tulburarea de posesie” sunt cuprinse infracțiunile: distrugerea (art. 253), distrugerea calificată (art. 254), distrugerea din culpă (art. 255) și tulburarea de posesie (art. 256).
Infracțiunea de distrugere, are în principiu, același conținut ca și în Codul Penal din 1968, cu precizarea că se introduce o nouă variantă agravată în art. 253 alin. (2) prin care se incriminează „distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparține altei persoane și servește la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă”. Incriminarea noii variante agravate a faptei de distrugere își găsește justificarea în realitatea socială, în condițiile în care un asemenea înscris poate fi unicul mijloc de probă pentru dovedirea unui drept de natură patrimonială de o valoare considerabilă (spre exemplu, un testament olograf). Obiectul material al acestei fapte de distrugere îl constituie un înscris sub semnătură privată, nu și un act autentic, întrucât dacă distrugerea privește un act autentic aflat în păstrarea unei autorități publice, fapta va constitui infracțiune potrivit art. 259 (sustragerea sau distrugerea de înscrisuri oficiale) și va fi pedepsită mai aspru. Dacă este distrus un înscris autentic aflat în posesia altei persoane, nu se justifică includerea faptei în cadrul agravantei, deoarece cel interesat poate obține oricând o copie de la autoritatea care a emis actul.
Celelalte variante agravate ale infracțiunii de distrugere prevăzute în Codul Penal din 1968, sunt menținute în Cod penal, cu anumite reformulări, necesare pentru a le pune de acord cu solicitările doctrinei și ale practicii judiciare.
Pentru infracțiunea de distrugere, varianta tip și prima variantă agravată (care constituie o incriminare nouă) punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În Codul Penal nu a mai fost reținută distrugerea din culpă în varianta descrisă în art. 217 alin. (4) din Codul penal din 1968, deoarece o asemenea faptă constituie, în primul rând, o infracțiune de serviciu pentru că se săvârșește prin încălcarea unei atribuții de serviciu (părăsirea postului sau a oricărei alte fapte de către personal de conducere al unui mijloc de transport în comun ori de către personalul care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi), iar în al doilea rând, este greu de acceptat ca o asemenea faptă să fie săvârșită din culpă. De altfel practica nu a înregistrat cazuri de aplicare a textului respectiv.
Tulburarea de posesie este incriminată în Codul Penal într-o formulare simplificată față de Codul Penal din 1968, în acord cu tradițiile legislației noastre penale dar și cu alte reglementari în materie.
Astfel, în primul rând, s-a renunțat la incriminarea tulburării de posesie atunci când aceasta nu s-a comis nici prin violențe sau amenințări și nici prin strămutarea sau desființarea semnelor de hotar. Pentru acest gen de fapte, s-a apreciat că există remediul oferit de legislația civilă – acțiunea posesorie – care este suficient, nefiind justificată o sancționare penală a acestor fapte.
S-a considerat că diferitele variante agravate ale infracțiunii de tulburare de posesie prevăzute în Codul Penal din 1968 nu se justifică, iar pedepsele prevăzute în cazul săvârșirii acestora sunt mult mai grave decât la furt sau distrugere, astfel încât s-a impus o reevaluare a acestora.
De asemenea, observăm că infracțiunea de tăinuire nu se mai regăsește în grupul infracțiunilor contra patrimoniului fiind transferată potrivit Codui penal, în categoria infracțiunilor contra înfăptuirii justiției (art. 270).
În ceea ce privește tratamentul sancționator, constatăm că autorii Codului Penal din 2014, pentru infracțiunile contra patrimoniului, s-au orientat spre un regim sancționator mai puțin sever, decât cel existent în Codul penal de la 1968. Astfel, limitele speciale ale pedepselor prevăzute de noul legiuitor sunt mai mici și variază în funcție de natura infracțiunilor și de consecințele pe care le-au generat. (Articol publicat în revista Teorie și practică judiciară nr. 3-4/2014, editată de Asociația Procurorilor din România – Unele considerații privind ocrotirea juridico-penală a patrimoniului- Ion Ristea)
2.2 Analiza infracțiunii contra patrimoniului
Iată așadar, că legislația este într-o permanentă schimbare acordându-se permanent cu nevoile sociale, cu evoluția continuă a nevoilor sociale de ocrotire a drepturilor fundamentale garantate de Constituție. În continuare vom analiza din punct de vedere al elementelor constitutive în general infracțiunile contra patrimoniului:
Noțiunea de „patrimoniu” cuprinde mai multe elemente față de noțiunea de „proprietate”, in patrimoniu fiind inclusă nu numai proprietatea, ci și totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică. Din punctul meu de vedere, patrimoniul este ocrotit, în primul rând, prin toată masa juridică existentă în natura dreptului de orice natură. Abia în ultimă fază, când protecția juridică a patrimoniului oferită de legislația extrapenală nu este suficientă, sau nu este cuprinsă de acțiunile ilicite, intervin normele penale.
Legea penală are o viziue diferită raportată la patrimoniu față de legea civilă. În terminologia legii penale, noțiunea de „patrimoniu” nu are același înțeles ca și în dreptul civil. Sub aspect civil, patrimoniul este definit ca fiind o universalitate de drept constituită din totalitatea drepturilor subiective și obligațiilor pe care le are o persoană fizică sau juridică și care au o valoare economică, adică pot fi evaluabile în bani
Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale și incorporale, bunurile consumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale ori accesorii, adică tot ce reprezintă puteri, facultăți, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice și a raporturilor care se nasc din exercițiul acestor puteri, facultăți, aptitudini.
Patrimoniul ca valoare este ocrotit în Titlul II din Codul Penal, pedepsele infractiunilor contra patrimoniului, așa cum am arătat mai sus, diferă față de prevederile Codului Penal din 1968, acestea fiind mult mai reduse.
În mod cert, legiuitorul cand a stabilit aceste modificări, nu a operat o diminuare a importanței protejării acestor fapte ilicite. S-a ținut cont de practica judiciară în domeniu și de pedepsele ce erau efectiv aplicate de instanțele de judecată, operând o scadere a pedepeselor dar in același timp înăsprindu-se condițiile de acordare a liberării condiționate, a suspendării executării pedepsei, iar cel mai important element introdus este calculul prin cumulul aritmetic a pedepselor rezultate din infracțiunile concurente (1/3 din totalul pedepselor adunate care se adaugă la pedeapsa cea mai mare stabilită pentru o infracțiune concurentă).
”Dacă în materia dreptului civil patrimoniul presupune totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au o valoare economică, în sensul că pot fi evaluate în bani sau, cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor și datoriilor actuale și viitoare ale unei persoane, în domeniul dreptului penal, noțiunea de patrimoniu are un înțeles mai restrâns și se referă la bunurile privite nu ca o universalitate, ci în individualitatea lor, susceptibile de a fi apropriate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos.
În accepțiunea legii penale, patrimoniul și drepturile legate de acesta sunt apărate doar în măsura în care acestea sunt păstrate în starea în care se aflau până în momentul activității ilicite a făptuitorului. Ulterior executării actului infracțional, valorificarea drepturilor patrimoniale privitoare la acel bun nu mai este posibilă, decât doar în măsura soluționării penale a acelei cauze, inclusiv prin exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal.”
Așadar, deși la primă vedere pedepsele au scăzut raportat la Codul penal din 1968, s-a efectuat un echilibru, oferind judecătorului o mai largă plajă legală de individualizare a pedepselor, dar și o descurajare a continuării activității infracționale.
Condiții preexistente :
Obiectul infracțiunii:
Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului este reprezentat de valoarea socială pe care o constituie patrimoniul și relațiile sociale legate de acesta. Protecția dreptului de proprietate face obiectul juridic al infracțiunilor contra patrimoniului, pedepsind orice incercare a unei persoane de a ataca acest drept in afara legii.
Pentru unele infracțiuni complexe, obiectul juridic este și el unul complex deoarece atunci când este atacată valoarea socială protejată, pe lângă norma juridică încălcată, se aduce atingere în plan adiacent/secundar si altor valori sociale protejate, cum ar fi ex: tâlhăria ( care are obiect juridic atât valorile sociale legate de patrimoniu cât și valori sociale legate de viață, integritate corporala, libertate psihică)
Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului;îl constituie bunul corporal animat sau neanimat, fungibil sau nefungibil, aflat în proprietatea, posesia sau detenția altuia ( nu bunul abandonat – res derelictae-sau cel care nu aparține numănui – res nullis) care are o minimă valoare economică
Obiectul material poate fi, în anumite situații, un bun mobil, cât și un bun imobil. Spre exemplu la infracțiunile de furt, tâlhărie, delapidare, însușirea bunului găsit, abuz de încredere- obiect material avem un bun mobil, iar la infracțiunile de distrugere, tulburare de posesie- obiectul material poate si un bun imobil.
Prin bunuri înțelegem toate lucrurile care sunt utile unei persoane în viața de zi cu zi și de care poate dispune prin unul din cele trei atribute de proprietate ( posesia, folosința si dispoziția)
Bunurile unei persoane pot fi analizate la modul general ca facand parte din patrimoniu cu toate drepturile si obligatiile ce revin din universalitatea de bunuri, iar in analiza amanunțită în funcție de regimul juridic al bunurilor
Conform Art 228 alin (3) Cod Penal, energia electrică si energiile care au o valoare economică, sunt asimilate bunurilor mobile sau inscrisurile care au o valoare economică ori care prezintă o anumită importanță pentru cel care le deține
În Codul Penal intrat în vigoare la 01.02.2014 se precizează în mod expres energia electrică ca bun mobil din punct de vedere penal, aspect care nu era reglementat în Codul Penal din anul 1968.
Totuși legiuitorul a prevăzut și anumite limitări legale în cazul infracțiunilor contra patrimoniului. Deși aparent obiectul material vizează un bun, o parte a patrimoniului, sau un lucru care în material este mobil, unele infracțiuni fac parte din altă categorie, în funcție de particularitățile obiectului material.
Astfel, Art 342 alin (3) din Codul penal care prevede ” Sustragerea armelor sau munițiilor prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se pedepsește (…)”
În această condiție, chiar dacă obiectul infracțiunii este un bun, o valoare patrimonială, legiuitorul a încadrat acțiunea infracțională în sfera nerespectării regimului armelor și munițiilor aspect pe deplin motivate având în vedere că obiectul principal îl reprezintă ocrotirea relațiilor sociale privind regimul unor obiecte, care, în lipsa unor manipulări drastic controlate și de către persoane autorizate, pot crea un pericol social mult mai mare decât acela privind patrimoniul.
În aceleași condiții Art 345 alin. (2) ” Sustragerea materialelor nucleare sau a altor materii radioactive se pedepsește(…)” a fost elaborate având aceleasi considerente ca și la regimul armelor și munițiilor.
Tot protejarea unor valori sociale speciale a fost avută în vedere și la reglementarea Art. 383 alin (1) ” Sustragerea, distrugerea sau profanarea unui cadavru ori a cenușii rezultate din incinerarea acestuia se pedepsește(…)” când aici este vorba în primul rând de respectul datorat persoanelor decedate ca primă valoare social protejată, secundar fiind protecția patrimoniului.
Iată că astfel, nu este stabilită o regulă privind încadraea faptelor prevăzute de legea penală după criteriul obiectului material, ci după valoarea socială atinsă prin încălcarea legii.
Subiecții infracțiunilor contra patrimoniului.
Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică sau juridică care săvârșește nemilocit o infracțiune. La unele infracțiuni contra patrimoniului legea cere ca subiectul activ să fie calificat. De pildă la infracțiunea de delapidare să aibă calitatea de funcționar, gestionar sau administrator.
Participația penală este posibilă în toate formele ( autorat, coautorat, complice, instigator) dar la infracțiunile unde subiectul activ trebuie să aibă o anumită calitate, această condiție trebuie îndeplinită și de coautori.
Într-o proporție semnificativă, infracțiunile contra patrimoniului se săvârșesc în participație penală, fie sub forma coautoratului, instigării sau complicității. Este posibilă și participația improprie, în măsura în care la intervenția intenționată a insti¬gatorului sau complicelui autorul a acționat din culpă sau fără vinovăție.
În doctrina și practica dreptului penal se apreciază că poate exista coautorat la infracțiunea de abuz de încredere doar în măsura în care bunul mobil a fost încredințat făptuitorilor în grija lor comună, iar la gestiunea frauduloasă doar atunci când făptuitorii aveau obligația comună de a administra sau conserva bunurile
Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică, juridică cât și statul cand obiectul material al infracțiunii face parte din categoria proprietății publice
O problemă aparte apare în cazul infracțiunilor complexe: tâlhăria și pirateria. Pornind de la particularitățile de ordin obiectiv ale acestor infracțiuni, vor exista și unele diversificări privind subiectul lor pasiv, atunci când, pe lângă persoana subiectului pasiv principal, al cărui patrimoniu a fost lezat prin violență, va exista și un subiect pasiv secundar, și anume persoana fizică ce suportă violențele exercitate de făptuitor, chiar dacă aceasta nu a fost lezată în drepturile sale patrimoniale.
Latura obiectivă
Elementul material constă într-o acțiune sau inacțiune social periculoasă. Acțiunea este considerată periculoasă de legea penală în momentul în care activitatea subiectului activ contravine cu modalitatea de protecție oferită de lege patrimoniului în situația de fapt efectivă. Acțiunile prin care se aduce atingere patrimoniului sunt de exemplu ( luarea, determinare, abuz, amăgire, invadare, degradare, distrugere)
Pe baza acestei clasificări, infracțiunile contra patrimoniului pot fi împățite în trei categorii:
fapte de sustragere (furt, tâlhărie, piraterie, tăinuire);
fapte de fraudă (abuz de încredere, gestiune frauduloasă, înșelăciune, delapidare și însușirea bunului găsit);
fapte de samavolnicie (distrugere și tulburare de posesie).
În toate aceste categorii de fapte, bunul care constituie obiectul material al infracțiunii se găsea în momentul săvârșirii infracțiunii într-o situație de fapt pe care a pierdut-o prin săvârșirea faptei.
În general, infracțiunile contra patrimoniului nu sunt condiționate de condiții de loc și timp pentru existența infracțiunii. În cazul infracțiunilor de furt si tâlhărie, locul sau timpul constituie circumstanțe de agravare ale infracțiunii.
Urmarea socialmente periculoasă constă, în producerea unei pagube în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice private ori al unei persoane juridice de drept public.
Între acțiunea înterzisă de lege și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă
Infracțiunile contra patrimoniului se comit, cu intenție directă sau indirectă.
Excepție face, infracțiunea de distrugere poate fi comisă și din culpă. Latura subiectivă este caracterizată la unele infracțiuni prin scop sau prin existența relei-credințe.
Infracțiunile contra patrimoniului, fiind infracțiuni care se comit prin acțiune, sunt susceptibile de a trece prin toate fezele (acte premergătoare, tentativă, consumare, epuizare). Tentativa este posibilă la majoritatea infracțiunilor și este sancționată, potrivit dispozițiilor art. 222 C. pen.
Consumarea infracțiunilor contra patrimoniului are loc în momentul în care executarea acțiunii intenționate duce la producerea urmarii periculoase specifică acestor infracțiuni.
Din punctul de vedere al procedurii penale, infracțiunile contra patrimoniului sunt, supuse urmăririi din oficiu.
Excepțional, pentru câteva dintre aceste infracțiuni, Codul Penal prevede urmărirea numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate [art. 210, art. 213 alin. (2), art. 217 alin. ultim C. pen.] împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
Infracțiunile contra patrimoniului se diferențiază între ele și prin pericolul social generat de actiunea priculoasă. Aceasta se observă în modul de sancționare a infracțiunilor prevăzute în acest titlu al Codului penal.
Pentru unele infracțiuni, legiuitorul a prevăzut pedeapsa închisorii cu limite mai reduse, alternativ cu pedeapsa amenzii, iar altele pedeapsa este închisoarea, dar în limite mai largi.
Prin aceasta, legiuitorul a avut în vedere că faptele contra patrimoniului prezintă diferențe în privința pericolului social si al valorilor protejate. De aceea pentru unele variante agravante special (prevăzute în elementul constitutiv al infracțiunii) [art. 209 alin. (4), art. 211 alin. (3), art. 212 alin. (3), art. 215 alin. (5)] Codul penal prevede aplicarea obligatoriu a pedeapselor complementare a interzicerii unor drepturi, iar pentru alte infractiuni facultativ potrivit Art 66 Cod Penal.
De asemenea, instanța va putea opta pentru aplicarea confiscării speciale, dacă constată îndeplinirea condițiilor din art. 118 C pen., și confiscarea extinsă, potrivit art. 1182 alin. (1) lit. j) C. pen.
2.3 Protejarea patrimoniului în Codul Civil român
Patrimoniul este protejat prin multiple norme de drept, care de-a lungul timpului și-au adaptat conținutul în funcție de cerințele societății.
Codul Civil în Cartea III – Despre bunuri care este cuprinsă între Art. 535-952 tranșează toate regulile ce trebuie respectate și aspectele interzise când vine vorba despre proprietate. Practic, proprietatea este doar o mică parte a multitudinii, a universalității care este patrimoniul, dar de departe este cea mai importantă.
Codul Civil exprimă sub aspectul vieții civile extrapenale diferențele dintre bunuri mobile prev de art 539 din Cod. Civ. ”Bunurile mobile – alin (1) Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile. Alin (2) Sunt bunuri mobile și undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum și energia de orice fel produse, captate și transmise, în condițiile legii, de orice persoană și puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.” și bunuri imobile prevăzute în Art. 537 Cod Civil „Sunt imobile terenurile, izvoarele și cursurile de apă, plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.”
Cel mai important aspect care trebuie prezentat în prezenta lucrare din Codul Civil este acela privind ”titularii dreptului de propietate” . Din art. 553 alin C.Civ. rezultă că ” bunurile de uz sau de interes privat aparținând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale.” Fac obiectul dreptului de proprietate privată .
De asemenea poate forma obiect al dreptului de proprietatea orice bun mobil sau imobil, cu exceptia celor care, prin natura lor, formează obiectul exclusiv al proprietății publice, precum si celor care nu sunt susceptivile de apropiere.
Normele de conviețuire socială au impus ca anumite bunuri proprietatea privată din considerente de ordin general precum și din considerente care sunt mai presus de unele dintre atributele de proprietate, să fie supuse unui juridic special. Ex; armele și munițiile, substanțele stupefiante, bunuri apartinând patrimoniului cultural.
Conform Art 555 C.Civ. ” Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.”ceea ce denotă ca atribute ale dreptului de proprietate: posesia, folosința si dispoziția.
Ceea ce trebuie să concluzionam din acest aspect este faptul că acestea sunt prerogative izvorâte din dreptul substanțial de proprietate abstract, iar orice atingere a acestui drept are drept ”ripostă” procesuală acțiunea în revendicare sau alte asemenea acțiuni.
CAPITOLUL II
ANALIZA INFRACȚIUNII DE TÂLHĂRIE
TITLUL 1 – Tâlhăria în cadrul infracțiunilor contra patrimoniului
1.1. – Gradul de pricol social al infracțiunilor complexe
Infracțiunea complexă așa cum este ea prevăzută în Codul Penal la Art. 35 alin (2) ”Infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.”
Ce este de fapt infracțiunea complexă?
Este infracțiunea care analizată prin prisma acțiunilor interzise de lege săvârșite de către autor, aceste acțiuni, luate fiecare în parte ar constitui fiecare latura obiectivă pentru infracțiuni distincte.
Dacă analizăm Art. 38 din Codul Penal cu titul Concursul de infracțiuni la alin (2) ” Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conținutul mai multor infracțiuni.”
Deși. din punctul de vedere al legiuitorului infracțiunea complexă și concursul de infracțiuni sunt elemente distincte nu de puține ori, am asistat în practica judiciară de confuzii majore în interpretarea și aplicarea legii.
Diferențele și asemănările dintre concursul de infracțiuni și infracțiunea complexă constau în :
Infracțiunea complexă este o pluralitate aparentă forțată care dacă se incearcă despinderea și individualizarea acesteia, rezultă două fapte prevăzute de legea penală distincte pe care legiuitorul a înțeles din rațiuni de tehnică legislativă ți politică penală să le unească într-o singură infracțiune și care să fie sancționată distinct, mai aspru, punând în lumină pericolul sporit ale unor astfel de fapte.
Infracțiunea complexă fiind o formă a unității legale de infracțiune, absorbția operează cu privire la conținutul legal al infracțiunilor în cauză – infracțiunea complexă, absorbantă și, respectiv, infracțiunea absorbită. Aceasta înseamnă că toate elementele specifice incriminării absorbite trebuie să se regăsească în conținutul incriminării complexe.
Mai bine spus, legiuitorul a ales să pedepsească atitudinea infracțională a două fapte prevăzute de legea penală, care o dată comise prin aceeași acțiune infracțională să fie pedepsite unitar și mai aspru, analizând efectele asupra societății în abstract și nu individual cum se analizează la concursul de infracțiuni.
Luând exemplul unor infracțiuni, spre exemplu șantajul care nu se poate comite decât absorbind violența sau amenințarea, în schimb la furtul comis prin efracție nu poate opera o absorție a violării de domiciliu deoarece furtul prin efracție poate fi comis și fără a comite o infracțiune de violare de domiciliu.
In general la infracțiunile complexe regăsim un element constitutiv al infrațiunii de bază, si un alt element care constituie separat o infracțiune ca element circumstanțial agravant, care poate duce la absorbirea unei infracțiuni simple dar și constituite separat ca element constitutiv, nefiind obligatoriu ca cel de-al doilea element să fie unul agravant, în acest caz din cele doua infracțiuni reunite formându-se o a treia.
Unii autori consideră ca mai este și o a treia variantă a infracțiunii complexe, si anume când în conținutul acesteia intra o acțiune ce formează conținutul altei infracțiuni, fără a forma o a treia.
Infracțiunea complexă, cuprinde obligatoriu în conținutul constitutiv elemente ale celor două infracțiuni reunite sau absorbite. De asemenea avem obiect juridic principal și secundar.
Fiind unitate legală de infracțiuni, acestea iși pierd autonomia, iar aprecierea și aplicarea tuturor instituțiilor de drept se vor aplica în funcție de unitatea legală.
În cazul concursului formal de infracțiuni, avem o singură acțiune din partea subiectului activ, dar care din anumite împrejurări, s-au produs rezultetele mai multor înfracțiuni, de sine stătătoare, incriminate separat și care nu sunt în unitate legală de infracțiuni.
1.2 – Analiza infracțiunii de tâlhărie prevăzută în Codul Penal
Ca infracțiune contra patrimoniului, tâhăria este cea mai gravă infracțiune din categoria faptelor contra patrimoniului deoarece ea vizează două valori sociale ocrotite de lege. În unele păreri s-a conturat ideea că această infacțiune ar trebui incriminată în titlul dedicat faptelor contra persoanei.
Personal nu sunt de acord cu acest aspect, oricât de vehemente ar fi vocile în acest sens. Imi argumentez afirmația impotriva acestui aspect deoarece totul se conturează de la atitudine psihică a autorului, de la decizia de comitere a infractiunii. În cazul tâlhăriei decizia se ia pe raționament de ordin patrimonial. O a doua motivare pe care o aduc contra argumentelor clasificări tâlhăriei in sfera infracțiunilor contra persoanei, este acela că în foarte multe dintre cazuri decizia infracțională inițială a faptuitorului viează direct doar specte de ordin patrimonial, iar faptul că incident, din motive nepremeditate comite infracțiunea de tâlhărie este un aspect foarte important ce tine de însăși încadrarea juridică.
Tâlhăria este o infracțiune complexă, care este formată din unirea a două infracțiuni de sine stătătoare: furt (contra patrimoniului) și amenințare, lovire, alte violențe (contra persoanei)
S-a avut în vedere la unirea celor două infracțiuni și crsearea celei de-a treia, datorită faptului că există o legătură aproape indisolubilă între cele două ( mijloc-scop)
Articolul 233 din codul penal :
”Tâlhăria = Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.”
În cadrul noțiunii analizăm faptul că furtul ca scop poate fi simplu, calificat sau chiar de folosință, iar modalitatea de comitere a actului de agresiune exemplificat în patru modalități (violențe sau amenințări, prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra) acoperă toată plaja de potențiale agresiuni împotriva victimei.
De asemenea se face trimitere temporară atât pe vectorul de început, când se comite fapta, mergând pe linia timpului, după comiterea furtului, utilizarea de violențe în scopul asigurării scăpării, precum și pentru păstrarea bunului.
Iată, așadar, că acțiunea potențial periculoasă poate fi comisă în orice perioadă a actului infracțional.
Obiectul infracțiunii de tâlhărie
Infracțiunea de tâlhărie având în vedere că este o infracțiune complexă, are un obiect juridic special acesta, fiind compus din obiectul juridic al infracțiunilor de patrimoniu, precum și de un obiect juridic secundar al infracțiunilor contra persoanei.
Prin incriminarea tâlhăriei se protejează efectiv mai eficient sfera patrimonială dar și toate aspectele legate de persoana care a suferit și un atac reglementat separat în infracțiunile contra persoanei.
În ceea ce privește obiectul juridic adiacent (secundar), acesta va fi determinat de felul acțiunii adiacente: violențe, amenințare și valoarea socială ocrotită și lezată prin această acțiune (libertatea, integritatea corporală, sănătatea, viața, onoarea persoanei).
În cazul tâlhăriei, legiuitorul consideră valorile sociale de o mare importanță – viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei – ca fiind adiacente față de valorile sociale patrimoniale, care constituie obiectul principal al faptei. Această răsturnare a ierarhiei valorilor sociale ocrotite se explică prin aceea că infractorul, în principal, urmărește realizarea furtului, violența fiind doar un mijloc pentru înfăptuirea acestui scop.
Obiectul material este regăsit generic prezentat mai sus la infracțiunile contra patrimoniului, si in mod concret este acelasi ca la infracțiunea de furt, respectiv bunul mobil( prin natura sa ori prin anticipație) corporal, animat, sau neanimat, fungibil sau nefungibil, aflat în proprietatea, posesia sau detenția altuia ( nu bunul abandonat- res derelictae- sau cel care nu aparține nimănui- res nullius) care are o ninimă valoare economică.
Având în vedere că furtul efectiv se comite folosind acte de violență, amenințare…etc..trebuie luat în calcul obiectul material subsidiar, si anume corpul persoanei căreia îi este anihilată voința prin acțiunea violentă asupra sa.
Între obiectul juridic principal si cel secundar trebuie sa existe o relatie de condiționare, în sensul că acțiunea contra persoanei trebuie să fie exercitată efectiv pentru a intra în posesia bunului urmărit, pentru ca autorul să-si asigure scaparea, sau pentru a păstra bunul sustras.
Dacă între acțiunea îndreptată împotriva persoanei si furtul efecttiv nu există o legătura de condiționare, suntem în situația unui concurs de infracțiuni respectiv o infracțiune contra integrității corporale sau sănătății prin violențe sau amenințări, prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra respectiv infracțiunea prevăzută de art. 193- de lovire sau alte violențe, Art. 194 – Vătămarea corporală …etc… și infrațiunea de furt prev de Art 228 sau furt calificat prevăzut de Art 229
Daca bunul este predat faptuitorului chiar de catre victima, dar tot datorita unei constrangeri, fapta va constitui talharie. Aceeasi solutie se impune atunci cand in urma violentelor victima pierde contactul cu bunul pe care faptuitorul si-l insuseste imediat.
”punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra” trebuie să fie ca urmare a acțiunii autorului, făcută cu scopul sustragerii bunurilor. Daca autorul doar profită de această stare nu va constitui infracțiunea de furt.
Aceeași situație este si atunci când deși starea de inconștiență sau neputința de a se apăra este provocată chiar de autorul infracțiunii, ea poate să nu constituie mereu elementele materiale tipice ale infracțiunii de tâlhărie.
Spre exemplu, un bărbat îl agresează pe un altul, pe motivele unor stări conflictuale mai vechi. În urma altercației persoana agresată intră în stare de inconștiență datorită loviturilor primite, iar autorul, în momentul în care dorește să părăsească locul faptei, observă pe partea carosabilă portmoneul persoanei vătămate, pe care și-l însușește fără drept.
Faptele descrise mai sus se incadrează juridic într-o infracțiune contra sănătății si integrității corporale în concurs cu infracțiunea de furt.
Nu e necesar ca scopul prevazut de lege sa se și realizeze efectiv. Este suficient că el a fost urmarit de faptuitor.
Subiecții infracțiunii de tâlhărie
Subiectul activ. Este persoana care comite nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.
Nefiind circumstanțiat de lege, poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile necesare de a răspunde penal și chiar dacă aceasta va avea vreun drept asupra bunului sustras prin întrebuințarea de violente sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștientă sau neputință de a se apăra.
Poate fi subiect activ orice persoană inclusiv persoană juridică autor al faptei prevăzute de legea penală, însă autorul infracțiunii poate fi numai o persoană cu capacitate penală.
Infracțiunea de tâlhărie se poate comite în toate formele, respectiv autorat, coautorat, instigare, complicitate anterioară, complicitate concomitentă.
În practica judiciară s- a constatat că participarea la plănuirea infracțiunii, sfătuirea unuia dintre ceilalți participanți în legătură cu atragerea părții vătămate în locul unde a fost agresată și participarea la împărțirea folosului realizat prin săvârșirea tâlhăriei constituie elemente ce caracterizează complicitatea morală la fapta prevăzută de legea penală (C.S.J., secția penală, decizia nr. 1334/2000, www.legalis.ro).
De asemenea, s-a constatat că fapta de a lua parte la adoptarea hotărârii de a săvârși o tâlhărie, la stabilirea modului de a acționa, la pândirea victimei și la urmărirea ei, urmată de participarea la împărțirea bunurilor sustrase acesteia de către autor prin violență, caracterizează complicitatea la infracțiunea de tâlhărie, iar nu infracțiunea de tăinuire care constă, între altele, din primirea unui bun, cunoscând că provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără vreo contribuție cu caracter de înlesnire a săvârșirii acesteia de către alt autor (C.S.J., secția penală, decizia nr. 769/2002, www.legalis.ro).
Tot practica judiciară a menționat că în cazul complicității la infracțiunea de tâlhărie, exercitarea de către autor asupra persoanei vătămate, pentru ca atât autorul, cât și complicele să-și asigure scăparea în urma săvârșirii faptei de sustragere, constituie o circumstanță privitoare la faptă, care se răsfrânge asupra complicelui, dacă acesta a acționat în consens cu infractorul în desfășurarea întregii activități infracționale și a prevăzut modalitatea de a-și asigura scăparea, între care și aceea de a exercita violențe asupra persoanei vătămate (I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 2892/2006 www.legalis.ro).
Practica judiciară a reținut că determinarea unei alte persoane să deposedeze partea vătămată de o sumă de bani, dându-i un spray lacrimogen pentru a înfrânge opunerea acesteia, urmată de agresarea ei prin folosirea spray-ului și aplicarea de lovituri cu cauzarea unor vătămări corporale, nu constituie instigare la infracțiunea de furt, ci la aceea de tâlhărie, inculpatul fiind conștient că a determinat pe autor la săvârșirea unui furt prin întrebuințare de violențe (C.S.J., secția penală, decizia nr. 1699/1997, www.legalis.ro).
Totodată, comiterea actelor de agresiune de către făptuitor, urmată de însușirea Imnurilor de către persoane încredințate de acesta că îi aparțin, constituie infracțiunea de tâlhărie săvârșită în modalitatea participației improprii. Invocarea de către făptuitor a unui drept asupra bunurilor sustrase în condițiile menționate este irelevantă, valorificarea pretențiilor patrimoniale nefiind permisă decât pe căile prevăzute dc lege” (CS.J., secția penală, decizia nr. 2180/2002, www.legalis.rol
Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică.
Nu este necesar ca amenințările sau violențele să fie exercitate împotriva aceleiași persoane de la care s-au sustras bunurile. În acest caz, există o pluralitate de subiecți pasivi, însă se va reține o singură infracțiune și nu concurs de infracțiuni.
În cazul în care există o pluralitate de acțiuni periculoase îndreptate împotriva mai multor persoane, precum și deposedarea de bunuri realizată în aceleași condiții, vor exista tot atâtea infracțiuni câte persoane vătămate patrimonial există.
”În fapt, în zilele de 17 și 23.01.1991, inculpatul a comis o infracțiune de tâlhărie împotriva părților vătămate B.l. și H.D., în primul și a părților vătămate H.V., P.C. și S.F., în al doilea caz. Fapta inculpatului de a fi constrâns concomitent 2 sau 3 persoane, printr-o acțiune unică de amenințare cu bătaie să-i dea banii și alte bunuri pe care le aveau asupra lor, constituie, datorită pluralității subiecților pasivi și a rezultatelor produse, tot atâtea infracțiuni de tâlhărie, în concurs ideal, nu una singură, cum greșit a apreciat instanța de fond, chiar dacă victimele au remis sumele de bani sau bunurile în același timp” ( C.S.J. , secția penală, decizia nr. 784/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 101)
Uneori poate fi întâlnit atât un subiect pasiv principal, cât și un subicct pasiv secundar. De exemplu, în momentul săvârșirii infracțiunii bunul se afla în posesia legitimă a altei persoane decât proprietarul (depozit). Deci proprietarul bunului va fi subiect pasiv principal, iar posesorul bunului va fi subiect pasiv secundar. Tot astfel, când este supus violenței, cel care, fără a fi posesorul sau deținătorul bunurilor, intervine pentru a opri pe făptuitor și a-1 reține. în astfel de cazuri vor exista doi subiecți pasivi ai acestei infracțiuni: cel ale cărui bunuri au fost furate și cel care a fost victima actelor de violentă sau amenințare, reținându-se o singură infracțiune de tâlhărie
Latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie
Elementul material al infracțiunii de tâlhărie este compus practic din două acțiuni interzise de lege. Prima este furtul simplu sau calificat, (cu excepția celui prevăzut la Art 229 alin (3) din Codul Penal) a doua acțiune interzisă de lege este activitatea de constrângere prin violență ( art. 193 Codul Penal) amenințare ( art. 206 Codul penal), lipsirea de libertate în mod ilegal (Art. 205 Codul penal) efectiv punerea unei persoane în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra pentru comiterea furtului, pentru a-și asigura scăparea sau păstrarea bunului sustras.
Acțiunea principală, ( scopul) furtul, constă în luarea bunului mobil din detenția sau posesia altuia fără consimțământul acesteia. Analiza acestei acțiuni se poatre face cu ocazia analizei infracțiunii de furt.
Acțiunea secundară, constrângerea, (mijlocul) pentru săvârșirea furtului, păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor infracțiunii sau scăparea făptuitorului. Ea poate fi realizată prin întrebuințarea de violențe, amenințări, prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra (folosirea unor substanțe narcotice sau a altora care pot provoca inconștiență, imobilizarea persoanei, punerea unui căluș în gură, etc.) Se poate vorbi despre binomul scop-mijloc in cazul infracțiunii de tâlhărie, așa cum în general in cazul infracțiunilor compleze întâlnim frecvent.
S-a reținut că inculpații, hotărând să sustragă bunurile părții vătămate, au urmărit-o când a coborât din troleibuz, au pulverizat asupra ei un spray lacrimogen, care i-a anulat orice posibilitate de a vedea, au imobilizat-o și, conducând-o la locuința unuia dintre ei, au luat toate lucrurile cu care era îmbrăcată, după care au scos-o dlin locuință și au abandonat-o. Prin acțiunile lor, inculpații nu au urmărit nicjo altă finalitate decât cea prevăzută de lege pentru infracțiunea de tâlhărie, Acțiunea adiacentă, de a duce partea vătămată în domiciliul lor, în scopul menționat, nu poate constitui conținutul unei alte infracțiuni, respectiv al celei lipsire de libertate, deoarece ea este absorbită, natural, de infracțiunea complexă” (C.A. Constanta, secția penală, decizia nr. 118/1994, în R.D.P. nr. 1/1995, p. 149).
În jurisprudență s-a menționat că în cazul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie în modalitatea punerii victimei în neputință de a se apăra, prin imobilizare, lipsirea de libertate a victimei pe timpul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie se absoarbe în conținutul constitutiv al acestei infracțiuni. Dacă, însă, timpul în care victima este lipsită de libertate depășește timpul cât s-a desfășurat comiterea înfracțiunii de tâlhărie, sunt întrunite atât elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, cât și elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie.
2. Dacă punerea victimei în neputință de a se apăra, prin imobilizare, în scopul sustragerii bunurilor a avut ca urmare moartea victimei, fapta de tâlhărie se îmbracă forma agravată a infracțiunii, întrucât moartea victimei este urmarea infracțiunii de tâlhărie” (I.C.CJ. secția penală, decizia nr 1839/2007, www.legalis.ro).
De altfel, furtul săvârșit prin amenințarea cu un pistol-brichetă constituie , infracțiunea de tâlhărie, întrucât obiectul pe care inculpatul l-a avut asupra sa avea forma unui pistol, fiind de natură să creeze o stare temere și de panică, având în vedere împrejurările în care a fost folosit. Persoanele amenințate cu pistolul- brichetă au fost încredințate că acel obiect este o armă de foc, iar din această cauză s-au conformat cerințelor inculpatului, și anume au ținut mâinile la vedere, au scos banii din casa de marcat și i-au înmânat acestuia, după care, tot la cererea inculpatului, s-au așezat pe podea” (I.C.CJ., secția penală, decizia nr. 399/2004, www.legalis.ro).
Acțiunea de intrare în posesia unui bun în mod ilicit, se poate realiza: prin remiterea bunului de către victimă ca urmare a violențelor exercitate asupra acesteia de către autor; prin luarea bunului din proprietarea victimei, posesia sau detenția altei persoane, autorul utilizând constrângerea în vederea păstrării bunului sau a-și asigura scăparea; sau prin însușirea bunului de către autor ca urmare a exercitării violențelor asupa victimei, aceasta pierzând contactul fizic cu bunul ce face obiectul material principal al infracțiunii.
Condiția ca acțiunea priculoasă îndreptată împotriva persoanei să fie una efectivă, eficientă, să aibă capacitatea de a înfrânge vionța victimei în deposedarea de bunul sustras sau înfrângerea voinței în încercarea de a-l recupera de la autor. Acțiunea secundară(adiacentă) trebuie efectiv folosită pentru ca fapta să constituie tâlhărie
Acest aspect este valabil și în cazul infracțiunii de tâlhărie în forma tentată. Trebuie ca acțiunea de exercitare a violenței ori de constrângere, să se consume in vereme ce acțiunea principală (sustragerea) rămâne în faza de tentativă.
In mod eronat, în practică au fst situatii în care s-a reținut tentativă la infracțiunea de furt în concurs cu o infracțiune de amenințare, lovire sau alte infracțiuni contra persoanei. În general acesta practici sunt întâlnite în momentul în care factorii manageriali iau decizii de menținere a fenomenului infracțional, cel puțin scripric, în parametri artificiali.
In general în cazul infracțiunii de tâlhărie remiterea bunului de către victimă are loc in mod silit, libertatea de a dispune asupra bunului fiind afectată.
”Degradarea îmbrăcămintei persoanei vătămate, ca urmare a violențelor exercitate contra ei de inculpat în încercarea de a-și asigura scăparea, constituie infracțiunea complexă, unică, de tâlhărie, în care fapta de distrugere este absorbită, intrând în conținutul infracțiunii de tâlhărie” (C.S.J., secția penală, decizia nr. 3411/2000, www.legalis.ro).
În practica judiciară au fost întâlnite cazuri când autorul a indreptat acțiunea violentă asupra unor bunuri. Aici limita este una foarte fină, fiind vorba numai de interpretarea acțiunii ilicite dar și de percepția victimei asupra actului agresiv comis de către autor.
Fie este forba despre o infracțiune distinctă de distrugere faptă prev. și ped. de Art. 253 Codul Penal aflată în concurs cu infracțiunea de furt, furt calificat sau tâlhărie în forma tentată, fie este vorba despre o infracțiune de tâlhărie.
Diferența este dată de provocarea sau nu a unei stări de temere victimei să remită contrar voinței sale bunul respectiv, să îl abandoneze sau să renunțe la incercarea de a-l recupera de la autor.
Punerea victimei în stare de inconștiență presupune că această stare să aiba loc prin acțiunea efectivă a autorului, fără de care victima nu ar fi ajuns in starea respectivă, cu scopul de a nu mai avea temporar capacitatea de a avea reprezentarea realității înconjurătoare, pentru a-i facilita autorului sustragerea bunului.
În general, acțiunea îndreptată împotriva persoanei prin amenințări, violențe, punerea în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința, este concomitentă sau ulterioară cu luarea, sustragerea sau păstrarea buului sustras.
Nu este exclusă nici acțiunea periculoasă îndreptată înaintea furtului, dar trebuie avut în vedere ca să nu fi trecut un interval de timp suficient ca victima sa reflecte asupra stării de fapt, deoarece aceasta poate constitui elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj.
Practica judiciară a constatat că actul provocatator în oricare dintre modalitățile sale, trebuie să fi fost de natură încât să fi trezit în persoana împotriva căreia a fost îndreptat o intensă reacție psihică, o stare de tulburare puternică sau o puternică emoție. Pentru existența circumstanței atenuante a provocării este necesar să existe o legătură de la cauză la efect între actul provocator și tulburarea psihică sau emoția sub stăpâniirea căreia s-a săvârșit infracțiunea Reglementarea prin lege a provocării are la bază ideea că acțiunea ilicită a provocatorului constituie cauza săvârșirii infracțiunii și că infractorul nu ar fi comis fapta fără existența acțiunii provocatoare ori, inculpatele au deposedat partea vătămată, prin violență, de mai multe, bunuri, nefiind posibilă provocarea. Obiectiv, provocarea nu este posibilă în cazul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie și, în general, a infracțiunilor îndreptate împotriva Patrimoniului” (C.S.J., secția penală, decizia nr. 841/1996, www.legalis.ro).
De asemenea, smulgerea unui lănțișor de la gâtul persoanei vătămate, împotriva voinței acesteia, constituie un act de violență, fapta constituind infracțiunea de tâlhărie, iar nu aceea de furt” (C.S.J., secția penală, decizia nr. 363/1994,
Se apreciază că, atunci când luarea unui bun are loc prin „smulgere”, instanța de judecată trebuie să cerceteze cu deosebită atenție dacă prin acțiunea de smulgere s-a adus atingere uneia din valorile sociale ce formează obiectul juridic adiacent al infracțiunii de tâlhărie, realizându-se astfel elementul de „violență” caracteristic acestei infracțiuni. În sens contrar, fapta va constitui o infracțiune de furt. Practica judiciară promovează în mod constant această soluție.
C.S J. în comp. prev. de art 39 alin. (2) și (3) din fosta Lege de organizare judecătorească nr. 58/1968, decizia nr. 63/1991 (Dreptul nr. 3/1992, p. 73) a hotărât că „deposedarea părții vătămate de căciula pe care o purta, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, firă exercitarea vreunei acțiuni agresive de natură să-i înfrângă opunerea, constituie infracțiune de furt, iar nu tâlhărie, deoarece lipsește cerința întrebuințării de violențe la care se referă art. 211 alin. (1) C.pen.din 1968”
” În fapt, inculpații s-au hotărât să atace autovehiculele care circulau pe drumul public, folosind un dispozitiv special de oprire accidentală a acestora prin spargerea pneurilor, pentru ca apoi să poată sustrage din acele autovehicule bunuri pe care le transportau. Fiind condamnați pentru tentativă la infracțiunea de tâlhărie (deoarece nu au reușit să-și finalizeze planul datorită unor factori care i-au determinat să renunțe), inculpații au declarat recurs, susținând că în mod greșit fapta lor a fost încadrată ca tentativă la tâlhărie. Recursul este nefondat, întrucât prin procedeul practicat s-a provocat o stare accentuată de temere și panică a șoferilor, echivalentă cu o stare de amenințare specifică conținutului infracțiunii de tâlhărie” (Trib. Brașov, secția penală, decizia nr. 518/1993, în Dreptul nr. 2/1994, p. 89).
În cazul în care actele de violență, amenințare, punerea unei persoane în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra sunt îndreptate împotriva unui subiect pasiv calificat, spre exemplu un funcționar public ce exercită o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, va exista un concurs între infracțiunea de tâlhărie și ultraj ( numai în cazul în care autorul a cunoscut sau ar fi putut să cunoască elementele ce atribuie victimei calitatea respectivă- subiect pasiv calificat) .
Tâlhăria poate fi reținută în concurs cu infracțiunea de lipsire de libertate, sau cea din urmă este absorbită de conținutul constitutiv al tâlhăriei în funcțtie de realizarea elementului de lipsire de libertate. Respectiv, daca lipsirea de libertate a avut loc doar pe timpul deposedării efective de bunul deținut de către victimă, aceasta este absorbită în elementul constitutiv al tâlhăriei. Dar dacă, lipsirea de libertate s-a menținut pe o perioadă de timp mai mare decât timpul necesar deposedării, suntem în situația unui concurs de infracțiuni.
Pentru existența acțiunii adiacente este suficientă întrebuințarea unuia dintre mijloacele enumerate de lege. Dacă se folosesc cumulativ, aceasta nu schimbă caracterul unitar al infracțiunii, dar aceasta împrejurare va fi avută în vedere la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei.
Legea nu prevede ca acțiunile care compun elementul material să fie imediate sau la anumită distață de timp, însă aceasta nu poate depăși limita temerii induse pe moment, intru-cât ne deplasăm către latura infracțiunii de șantaj. Este posibil ca făptuitorul să folosească constrângerea pentru a determina victima să-i predea bunul, pentru a păstra bunul furat ori pentru a-și asigura scăparea, astfel că acțiunea adiacentă se comite la un oarecare interval de timp de la consumarea sustragerii.
Urmarea imediată în cazul infracțiunii de tâlhărie este intrarea in posesiea a făptuitorului a bunului sustras, precum și creearea unei stări de pericol a victimei.
Latura subiectivă.
Infracțiunea de tâlhărie se comite cu intenție directă.
Pentru a avea elementul constitutiv al laturii subiective, trebuie să existe două elemente volitive. Primul element volitiv este acela de a intra in posesia unui bun cu scopul de a fi însușit pe nedrept de către făptuitor, iar al doilea element volitiv este exercitarea cu intenție a constrângerii, amenințărilor sau violențelor în scopul luării sau păstrării bunului.
Pentru a fi în zona infracțiunii de tâlhărie, trebuie ca acțiunea principală de sustragere trebuie să se comită în scopul însușirii pe nedrept, iar acțiunea secundară să se comită în scopul realizării acțiunii principale, a păstrării bunului, asigurarea scăpării sau înlăturarea urmelor infracțiunii.
Într-o cauză, inculpații au convenit cu partea vătămată, în luna iunie 1992, să le amenajeze în imobilul său un spațiu comercial, în care scop i-au dat suma de 30.000 lei. Partea vătămată a închiriat spațiul altei persoane și nu a restituit banii luați de la inculpați, ceea ce a dat naștere unor conflicte. Inculpații, pentru a rezolva singuri acest litigiu, când partea vătămată a trecut prin fața localului lor au imobilizat-o și, prin acte de lovire, i-au luat îmbrăcămintea, ceasul și banii ce se aflau asupra ei. La intervenția organului de poliție, sesizat de partea vătămată, inculpații au restituit acesteia bunurile sustrase. Constituie infracțiunea de tâlhărie furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe. Constituie infracțiunea de furt luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fară consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept. Rezultă că obiectul material al infracțiunii de tâlhărie îl constituie un bun sustras prin acte de constrângere, iar pe plan subiectiv, făptuitorul urmărește să intre în posesia acelui bun cu scopul de a dispune de el, fără drept. în speță, este incontestabil că inculpații au intrat în posesia bunurilor sustrase prin deposedarea părții vătămate prin acte de violență. Referitor la scopul luării bunurilor, din probe rezultă că inculpații au urmărit să-și rezolve un litigiu patrimonial, în afara cadrului legal, adică să-și facă dreptate singuri. S-a dovedit, astfel, că inculpații au sustras de la partea vătămată atât o sumă de bani, cât și ceasul și obiecte de îmbrăcăminte și că le-au restituit acesteia numai după ce a fost sesizată poliția și la intervenția repetată a acesteia. Însușirea pe nedrept există și în situația în care bunul este reținut pe nedrept de inculpat în scopul de a determina persoana vătămată să îndeplinească în afara cadrului legal pretențiile sale derivând dintr-un litigiu patrimonial, întrucât, în aceste situații, persoana vătămată este constrânsă să îndeplinească pretențiile făptuitorului pentru redobândirea bunurilor, altfel făptuitorul dispunând de ele. Prin această conduită, în împrejurările de fapt expuse, inculpații nu au făcut altceva decât să-și însușească, în sensul legii penale, prin violență, bunurile menționate”. (C.S.J., secția penală, decizia nr. 1732/1995, www. legalis. ro).
1.3 – Formele Infracțiunii de tâlhărie
Actele pregătitoare nu sunt incriminate în măsura în care acestea nu intră în activitatea specifică tentativei.
În cazul în care, autorul este sprijinit de către o altă persoană la actele preparatorii, și care i-au folosit în comiterea faptei prevăzute de legea penală, sau l-au ajutat în orice fel, pentru cea de-a doua persoană exista o complicitate la infracțiunea de tâlhărie în forma anterioară.
Tâlhăria comisă în forma tentativei este incriminată în măsura în care este întreruptă.
Infracțiunea se consumă in momentul în care se comit ambele acțiuni interzise de lege, aceasta poate fi comisă în formă continuată, epuizându-se la ultima activitate infracțională.
Pedeapsa prevăzută de lege pentru comiterea înfracțiunii de tâlhărie este închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
1.4 – Tâlharia calificată prevăzuta de Art. 234 Cod Penal
Codul Penal intrat în vigoare la 01.02.2014 a venit cu elemente de noutate față de Codul Penal din 1968 în privința infracțiunii de tâlhărie calificată. În analiza infracțiunii de țâlhărie calificată, se observă practic că este vorba de tâlhăria săvârșită în împrejurări care îi conferă un caracter mai grav, evident si regimul sancționator diferă.
Conform Art. 234 din Codul penal, tâlhăria calificată este
(1) Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;
b) prin simularea de calități oficiale;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopții;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3) se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.
3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.
Având la bază același principiu de sancționare a furtului calificat în cadrul infracțiunilor contra patrimoniului pe baza sancționării situației agravante, ca element de noutate, Codul Penal intrat în vigoare în anul 2014 a operat cateva schimbări: nu a mai prevăzut ca elemente circumstanțiale agravante – comitera faptei de două sau mai multe persoane împreună, – în timpul unei calamități pentru aceste ipoteze regăsindu-se în partea generală la Art. 77 lit (a) si (g) din Codul Penal circumstanțe agravante legale.
Art. 77 Cod penal intitulat Circumstanțe agravante:
”Următoarele împrejurări constituie circumstanțe agravante:
a) săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;
b) săvârșirea infracțiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante;
c) săvârșirea infracțiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri;
d) săvârșirea infracțiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor;
e) săvârșirea infracțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze;
f) săvârșirea infracțiunii în stare de intoxicație voluntară cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracțiunii;
g) săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgență;
h) săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenență politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de același fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorității unei persoane în raport cu celelalte.”
De asemenea au fost scoase din sfera tâlhăriei calificate comiterea faptei într-un loc public sau care a avut consecințe deosebit de grave, acestea intrând în sfera infracțiunii de tâlhărie în forma tipică.
Ca elemente de noutate Codul Penal intrat în vigoare in anul 2014 prevede două elemente noi absente în Codul Penal din anul 1968 și anume: comiterea infracțiunii asupra unui mijloc de transport.
Tot ca element de noutate este o circumstanța agravantă specială reglementată de alin. 2 respectiv. Tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3) se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.
Analizând Art. 229 alin (3) observăm următoarele:
„3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a) țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigații;
c) componente ale rețelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
f) instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații radiocomunicații, precum și componente de comunicații, se pedepsește”
Practic, furtul comis asupra obiectelor prevăzute în cadrul infracțiunii de furt calificat, comis prin metodele specifice tâlhăriei, sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi, în vreme ce în cazul furtului calificat o astfel de faptă se pedepsește cu inchisoarea de la 3 la 10 ani.
”In vechiul Cod Penal, nu exista noțiunea de tâlhărie calficată, tâlhăria săvârșitaâă de o persoană mascată, deghizată sau travestită, în timpul nopții sau, într-un mijloc de transport fiind pedepsită de la 5 la 20 de ani. Se poate observa faptul că, în noul Cod Penal nu este considerată tâlhărie calificată tâlhăria săvârșită într-un loc public, fiind în schimb, considerate astfel, tâlhăria săvârșită asupra unui mijloc de transport. În virtutea vechiului Cod Penal, tâlhăria săvârșită de o mascată, deghizată sau travestită sau prin violare de domiciliu era pedepsită cu închisoare de la 7 la 20 de ani. În timp, ce în vechiul Cod Penal era considerată tâlhărie fapta săvârșită de o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică sau paralizantă, în noul Cod Penal este, în mod expres prevăzut faptul că, aceasta trebuie să folosească arma sau substanta explozivă, narcotică sau paralizantă, pentru a fi considerată tâlhărie calificată.
În concluzie, indiferent că este taâlhărie simpla sau calificată, limitele de pedeapsa sunt mult mai mici decat cele existente în vechiul Cod Penal, deoarece, în timp ce în noul Cod Penal maximul este de 12 ani și interzicerea unor drepturi, în vechiul Cod Penal maximul era pana la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.”
Tâlhăria comisă într-o locuință ori dependință găsită în Codul Penal din 1968 a fost regândită, aceasta găsindu-se la tâhăria calificată a faptei comise prin violarea de domiciliu sau violarea sediului profesional.
Elemente circumstanțiale agravante prevăzute de Art .234 alin (1)-(3) Codul Penal
– Tâlhăria săvârșită prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante. Art 234 alin. (1) lit (a) Codul Penal;
Este reținută ca o agravantă deoarece făptuitorul săvârșește fapta cu mai multă siguranță, acționează cu mai mult curaj, știind că poate oricând să imobilizeze și să neutralizeze victima sau pe oricare altă persoană care ar interveni pentru salvarea acesteia.
Spre deosebire de furtul calificat, care prevede condiția agravantă doar simpla deținere a unei arme, în cazul tâlhăriei calificate, arma trebuie să fie folosită efectiv pentru a ne încadra în sfera legiferată.
Arma folosită poate fi din categoria celor prevăzute la Art. 179 alin (1) Codul Penal respectiv:” Arme sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziții legale.” Sau cele preăzute la alin (2) din cadrul aceluiași Art. Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac.
Prin substanță explozivă se înțelege explozivii de tipul amestecuri explozive, emulsii explozive, mijloace de inițiere, fitile detonante, fitile de siguranță, fitile de aprindere, capse electrice, capse pirotehnice, tuburi de șoc, relee detonante, inclusiv explozivii de uz civil și articolele pirotehnice [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 126/1995]
Substanța narcotică sau paralizantă este acel produs chimic sau obținut pe cale naturală care poate produce o modificare a comportamentului psiho-motor.
În cazul în care armele,explozivii sau substanțele narcotice erau deținute contrar dispozițiilor legale, ne aflăm în cazul unui concurs de înfracțiuni de tâlhărie și norma legală încălcată a cărui regim nu a fost respectat. Spre exemplu, infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor (art. 342 N.C.P), respectiv, infracțiunea de nerespectarea regimului materiilor explozive (art. 346 N.C.P);
Circumstanțele se răsfrâng asupra tuturor participanților în măsura în care le-au cunoscut sau au prevăzut.
Tâlhăria săvârșită prin simulare de calități oficiale [art. 234 alin. (1)
lit. b) Codul Penal.
Pentru a se reține circumstanța agravantă specială, este necesar ca făptuitorul prin actțunile sale sa reușească să-i inducă victimei reprezentarea și convingerea că făptuitorul are o calitate oficială (pe care acesta o simulează), reușind prin aceasta să reducă eventula capacitate a victimei de a contracara atacul sau de a-și spori vigilența. Prin aceasta acțiune a autorului, se aduce atingere și imaginii calității oficiale pe care în mod mincinos autorul înțelege să o folosească.
”Prin calitate oficială se înțelege abilitarea legală a unei persoane care exercită o anumită funcție de a efectua acte ce intră în atribuțiile funcției sale și care pot produce consecințe juridice [de exemplu, abilitarea de a reprezenta o autoritate publică (poliție, jandarmerie) și de a exercita acte ce intră în competența acesteia.”
De asemenea, calitatea oficială simulată trebuie să fie din categoria celor aduse la cunoștința publică ca făcând parte din cele care au competențe de a acționa asupra bunurilor în anumite condiții legale. Spre exemplu fapta unei persoane de a pătrunde în interiorul unei societăți comerciale cu profil construcții, prevăzute cu pază, prin prezentarea către paznic a unei calități oficiale de cadru didactic, iar apoi prin violentă, imobilizându-l pe acesta, a sustras mai multe bunuri. Nu poate fi vorba despre forma agravată a infracțiunii de tâlhărie, deoarece calitatea mincinoasă prezentată, nu a fost de natură să inducă simularea unei calități oficiale, deoarece un cadru didactic nu are atribuțiuni pe această linie.
Tâlhăria săvârșită de o persoană mascată, deghizată sau travestită Art. 234 alin. () lit.c)
”Persoana mascată este cea care poartă o mască de orice natură pentru a nu-i fi recunoscută fața;
Persoana deghizată este cea care, fără a purta o mască, își schimbă prin diverse procedee înfățișarea pentru a nu fi recunoscută (de pildă, extensii de păr, mustață);
Persoana travestită este cea care se prezintă sub înfățișarea unei persoane de sex opus celui real (de exemplu, un bărbat travestit într-o femeie);
Este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra tuturor participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.”
Prin comiterea infracțiunii prin acest mod, făptuitorul prezintă un grad de pericol sporit, făcând dificilă identificaea sa, dovedind o abilitate infacțională ridicată.
Tâlhăria săvârșită în timpul nopții Art. 234 alin. (1) lit. d) Codul Penal.
Se consideră în timpul nopții, în momentul în care vederea umană este impiedicată sau mult îngreunată de întunericul lăsat, fiind posibilă numai cu surse de lumină artificială. Perioada de amurg în trecerea de la zi la noapte nu este considerat pe timpul nopții.
Determinarea concretă se va face ținând seama de ora, ziua, luna în care a fost săvârșită fapta;
Prevederea legală nu face referire la ” a profita de întuneric” ceea ce înseamnă că nu este obligatoriu ca faptuitorul să fi profitat efectiv de întuneric. Se ia in calcul și faptul că apărarea victimei a fost mult diminuată de lăsarea întunericului, precum și identificarea și depistarea autorului.
”Nu se va reține acest element circumstanțial agravant în cazul tâlhăriei săvârșite în timpul zilei: într-un tren în perioada în care acesta se află într-un tunel întunecos, într-o peșteră neiluminată; într-un subsol neiluminat; în timpul unei eclipse parțiale de soare.”
– Tâlhăria săvârșită într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport [art. 234 alin. (I) lit. e) Codul Penal.
Referindu-ne la elementul circumstanțial „într-m mijloc de transport, există unele diferențe față de infracțiunea de furt, susținându-se că varianta calificată există când „fapta are loc în orice mijloc de transport (inclusiv taxiul) . Considerăm corectă această opinie, pentru că legiuitorul a folosit sintagma „mijloc de transport” și nu „mijloc de transport în comun” (cum se prevede la furtul calificat) sfera primei noți- uni fiind evident mai largă, cuprinzând și mijloacele de transport în comun.
De asemenea, tot în condiția agravanta intra și comiterea faptei asupa unui mijloc de transport, iar și de această dată, legea nu face diferențe între tipul de mijloace de transport. Acțiunea pote fi îndreptată atât asupra mărfurilor transportate, cât și asupra persoanelor din interior.
Dacă mijlocul de transport este o navă aflată în marea liberă sau o aeronava se va reține comiterea infracțiunii de piraterie.
Tâlhăria săvârșită prin violare de dimiciliu sau a sediului profesional Art. 234 alin (1) lit f
În Codul Penal, infracțiunea de violare de domicilui și cea de violare a sediului profesional este absorbită în conținutul constitutiv al infracțiunii de tâlhărie calificată. În Codul Penal din 1968 se reținea concurs între infracțiunile de violare de domicilui sau sediu profesional.
Acțiunea de pătrundere în locuință sau în celelalte locuri prevăzute de lege poate avea loc în orice mod (prin constrângere, amăgire, pe față ori pe ascuns, prin amenințare, viclenie etc.). Norma de incriminare cere să existe o intrare efectivă cu întreaga persoană (nu numai cu o parte a corpului) în locurile menționate. Acela care își introducc numai corpul prin fereastra locuinței sau piciorul prin ușa întredeschisă nu a realizat acțiunea de pătrundere specifică violării de domiciliu.
Când elementul material al infracțiunii constă în refuzul făptuitorului de a părăsi locuința, aceasta presupune că intrarea în locuință s-a făcut în mod licit, însă, autorul, fie direct, fățiș, ostentativ, fie indirect (ascunzându-se în casă), refuză să părăsească locuința, la cererea celui în drept.
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că infracțiunea de tâlhărie calificată, prevăzută în art. 234 alin. (1) lit. f) C. pen., absoarbe infracțiunea de violare de domiciliu, în cazul tâlhăriei săvârșite prin violare de domiciliu existând o infracțiune unică de tâlhărie calificată. În ceea ce privește săvârșirea tâlhăriei de trei sau mai multe persoane împreună, instanța supremă a hotărât că această împrejurare nu constituie un element circumstanțial de agravare în conținutul infracțiunii de tâlhărie calificată, ci determină reținerea circumstanței agravante prevăzute în art. 77 lit. a) C. pen. referitoare la săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună.
– Tâlhăria care absoarbe furtul calificat prevăzut de art. 229 alin. (3) Codul Penal [art. 234 alin. (2) Codul Penal.
Această variantă este compusă din două activități infracționale. Prima parte furtul calificat prevăzut de art. 229 alin. (3) N.C.P., iar pe de altă parte, constrângerea prin violență sau amenințare, lipsirea de libertate în mod ilegal ori punerea unei persoane în stare de inconștientă sau neputință de a se apăra pentru săvârșirea furtului, pentru păstrarea bunului sustras, sau pentru asigurarea scăpării făptuitorului.
Obiectul material al furtului absorbit în această variantă agravată a tâlhăriei este unul calificat si poate fi unul din următoarele bunuri limitativ prevăzute de lege la art. 229 alin. (3) Codul Penal și anume:
a) țiței, gazolină, condensat, etan lichid,benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cistemă; b) componente ale sistemelor de irigații; c) componente ale rețelelor electrice; d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare, în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică; e) un mijloc de transport ori alt mijloc de intervenții la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru; f) instalații de siguranță și dirijare, a traficului feroviar, rutier, naval, aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente; g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța traficului și a persoanelor pe drumurile publice; h) cabluri, linii, echipamente și instalații de telecomunicații și radiocomunicații, precum și componente de comunicații.
Tâlhăria care a avut ca urmare praeterintenționată o vătămare corporală [art. 234 aiin. (3) codul penal
Pentru a se reține această circumstanță agravanta specială trebuie ca în urma tâlhăriei să se fi produs una dintre urmările prevăzute de art. 193 alin. (1) NCP, respectiv o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale; un prejudiciu estetic grav și permanent; avortul; punerea în primejdie a vieții persoanei; prin urmare, vătămarea corporală este absorbită în această variantă agravată a tâlhăriei calificate.
Intenția de a provoca leziuni trebuie să fie praeteriontenționată deoarece, în cazul în care autorul a acționat cu intenție explicită de a provoca leziuni, se va reține un concurs intre infracțiunea de vătămare corporală si tâlhărie.
Formele infracțiunii
Actele preparatorii sunt incriminate în condiția în care au fost realizate de un terț și servit la comiterea înfracțiunii, fiind vorba despre complicitate.
Tentativa este incriminată în forma întreruptă și relativ improprie.
Infracțiunea se consumă în momentul în care au loc ambele acțiuni interzise de lege ( furtul și violența) si poate fi comisă in formă continuată, și se epuizează la momentul relizării ultimului act de realizare.
Pedepsele
Tâlhăria calificată în forma de bază este prevăzută cu pedeapsa 3-10 ani și interzicerea unor drepturi.
În cazul în care se rețin aspectele prevăzute la Art. 234 alin (2) pedeapsa prevăzută de lege este de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.
Tâlhăria care a avut ca urmare o vătămare corporală pedeapsa prevăzută de lege este de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.
Conform Art 36 alin (3) ” (3) Infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea complexă consumată.”
În cazul în care, are loc o tentativă la infracțiunea de tâlhărie calificată, urmată de vătămarea corporală cu intentie depășită se va aplica pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată prev de Art 234 alin (3) Codul Penal.
1.6 – Tâlhăria urmată de moartea victimei prevăzută de Art. 236
Ca această infracțiune să fie reținută, este necesar ca moartea victimei sa se fi produs praeteintenționat. În cazul în care se produce intenționat moartea victimei în timpul comiterii infracțiunii de tâlhărie se va reține în concurs omorul/omorul calificat cu infracțiunea de tâlhărie sau tâlhărie calificată. Pedeapsa prevăzută de lege pentru Art. 236 Cod Penal este de la 7 la 18 ani si interzicerea unor drepturi.
”Temeiul agravantei îl constituie gravitatea deosebită a rezultatului socialmente periculos al tâlhăriei sau al tentativei de tâlhărie – moartea victimei.
Dacă acest rezultat s-a produs, nu mai are relevanță forma în care s-a realizat activitatea infracțională, tâlhărie consumată sau tentativă de tâlhărie, ci întreaga activitate trebuie raportată la rezultatul final, care, așa cum s-a arătat, constituie temeiul agravării faptei săvârșite” (Tribunalul Suprem, secția penală, decizia nr. 741/1980, în Repertoriu 1981-1985, p. 377).
”Sub aspectul încadrării juridice dată faptei. Înalta Curte de Casație și Justiție coastată că aceasta este corespunzătoare situației de fapt stabilită prin coroborarea mijloacelor de probă aflate la dosarul cauzei. Inculpatul a contestat că a sustras banii părții vătămate M.L.. însă activitatea sa de deposedare a fost stabilită pe bara declarațiilor acesteia din urmă și a martorului H.E, din coroborarea cărom reiese că partea vătămată M.L. – care la ieșirea din alimentară avea asupra sa suma de 638 lei – s-a întâlnit doar cu inculpatul, care l-a abordat fără motiv și s-a apropiat de el, în față și in lateral, dispărând apoi rapid pe o alee, pentru ca, în momentul imediat următor, martoul H.H. să-i atragă atenția părții vătămate că are scoasă căptușeala de ia buzunarul pantalonilor unde avea banii. De asemenea, în mod corect, instanța de fond și cea de apel au înlăturat susținerea inculpatului, in sensul că partea vătămată i-a împrumutai 50 lei pentru a justifica restituirea către partea vătămată a acestei sume, în momentul prinderii sale ulterioare, după ce fusese urmărit – având în vedere că aceasta este o simplă afirmație necontirmată de către martorul H.F. care nu a auzit sau văzut ea partea vătămată să-i fi dat inculpatului suma menționată. Pe de altă parte, înalta Curte dc Casație și Justiție constată că încadrarea juridică dată faptei este corectă, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, întrucât actele de violență au fost exercitate de inculpat asupra victimei H.C. atunci când aceasta a intervenit în sprijinul părții vătămate M L care se afla în urmărirea inculpatului. îl prinsese și îl soma tără succes să-i restituie banii. Lovirea victimei în acest moment de către inculpat are semnificația conferită de legiuitor violențele fiind exercitate tocmai pentru ca inculpatul să păstreze bunul furat sau pentru a-și asigura scăparea, nefiind pertinentă apărarea inculpatului în sensul că a lovit victima, deoarece aceasta l-a provocat, aducăndu-i injurii; mai mult. accastă apărare nu a tost confirmată de numitul M.L. și nici de martorul ocular S.L. care se afla în imediata apropiere a celor implicați în incident. De altfel, chiar dacă ar fi fost reală, interpelarea inculpatului de către victimă pentru a i da hanii înapoi părții vătămate nu era de natură să provoace o atingere gravă a demnității inculpatului, pentru ca acesta să se afle sub stăpânirea miei puternice tulburări, având în vaiere că acuzația de furt nu era un element de noutate pentru inculpat, în măsură să-l tulbure semnificativ, atâta vreme cât acesta mai fusese condamnat anterior pentru același gen de fapte, aspect cunoscut in comunitate. Ca atare, Înalta Curte dc Casație și Justiție constată că încadrarea juridică dată faptei este corectă, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii dc tâlhărie, urmata de moartea victimei, aceasta survenind ca efect al impactului victimei cu dalele de beton în căderea generata de lovirea de către inculpat, cu pumnul în zona capului” (I.C.C.J. – secția penală, decizia nr 2493/2011. www.scj.ro).
1.7 Hotărâri ale instanțelor de judecată din România în privința infracțiunii de tâlhărie.
Judecătoria ORADEA Sentință penală nr. 797/2014 din data de 18.06.2014
R O M Â N I A
JUDECĂTORIA ORADEA
SECȚIA PENALĂ
SENTINȚA PENALĂ Nr. …….
Ședința publică de la 18 Iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE: ……..
Grefier: …..
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea este reprezentat de procuror ……..
Înregistrarea dezbaterii cauzei s-a făcut în conformitate cu prevederile art. 369 Cod procedură penală.
Pe rol fiind soluționarea cauzei penale privind pe inculpatul ……., trimis în judecată în stare de arest preventiv, sub acuzația comiterii infracțiunii de tâlhărie calificată, prev. de art. 233 – art. 234 al. 1 lit. a și d Cod Penal, cu aplic. art. 41 al. 1 Codul Penal.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă inculpatul, aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul Oradea, asistat de apărătorul din oficiu avocat ……. și persoana vătămată ………
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța constată faptul că prin încheierea nr. 310/CP/16.06.2014, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul din 21 mai 2014 emis în dosar nr. …..2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea privind pe inculpatul ………, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecății, stabilind la această dată termen atât pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive, cât și pentru judecarea fondului cauzei.
Apărătoarea inculpatului, având cuvântul, apreciază că se impune amânarea cauzei în vederea atașării la dosar a fișei de cazier judiciar actualizate a inculpatului, însă lasă la aprecierea instanței acest aspect.
Instanța constată că la dosarul de urmărire penală există fișa de cazier judiciar a inculpatului, astfel că nu se impune atașarea unei noi fișe de cazier judiciar.
Instanța, constatând că toate părțile sunt prezente, procedează la identificarea inculpatului …….., datele de identificare indicate de acesta corespunzând cu cele reținute în rechizitoriu.
În baza art. 374 Cod procedură penală, instanța face o prezentare succintă a actului de sesizare al instanței. Astfel, președintele explică inculpatului .. ……. în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că tot ce declară poate fi folosit și împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a pune întrebări martorilor, experților și de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești când socotește necesar.
Întrebată fiind, persoana vătămată …… arată că, deși datorită inculpatului i s-a stricat telefonul, iar în fața organelor de cercetare penală a declarat că are pretenții civile în cuantum de 100 de lei, nu înțelege să își mențină aceste pretenții.
Instanța, conform art. 374 al. 4 Cod procedură penală, pune în vedere inculpatului …. că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. 10 Cod procedură penală.
Inculpatul …, asistat de apărătoarea din oficiu, arată că dorește să fie judecat pe baza procedurii recunoașterii învinuirii, prev. de art. 375 Cod procedură penală, întrucât recunoaște faptele de care este acuzat.
Instanța ia act că inculpatul solicită să fie judecat pe baza procedurii recunoașterii învinuirii, prev. de art. 375 Cod procedură penală.
În baza art. 375 al. 1 Cod procedură penală, instanța procedează la ascultarea inculpatului ……., declarația acestuia fiind consemnată în procesul verbal care se atașează la dosar, după ce în prealabil a fost citită și semnată de inculpat și apărătorul acestuia.
Instanța, având în vedere declarația inculpatului ….., pune în discuție admisibilitatea cererii inculpatului de judecare conform procedurii recunoașterii învinuirii, prev. de art. 375 Cod procedură penală.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, solicită admiterea cererii inculpatului …….. de judecare conform procedurii recunoașterii învinuirii, prev. de art. 375 Cod procedură penală.
Apărătoarea inculpatului ….., având cuvântul, solicită admiterea cererii inculpatului de judecare conform procedurii recunoașterii învinuirii, prev. de art. 375 Cod procedură penală, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege în acest sens.
Instanța, în baza art.375 al. 1 Cod procedură penală, admite cererea inculpatului ………, de judecare conform procedurii în cazul recunoașterii învinuirii, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege în acest sens.
Conform art. 375 al. 2 Cod procedură penală instanța pune în discuția apărătoarei inculpatului și a persoanei vătămate dacă înțeleg să depună la dosar înscrisuri.
Apărătoarea inculpatului și persoana vătămată, având cuvântul pe rând, arată că nu înțeleg să depună la dosar alte înscrisuri.
În baza art. 387 al. 1 Cod procedură penală, instanța pune în discuția procurorului, persoanei vătămate, apărătoarei inculpatului și inculpatului dacă mai au de dat explicații ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătorești.
Întrucât procurorul, persoana vătămată, apărătoarea inculpatului și inculpatul nu formulează alte cereri sau precizări suplimentare, instanța, în baza art. 387 al. 2 Cod procedură penală declară terminată cercetarea judecătorească acordând cuvântul în dezbateri, conform art. 388 Cod procedură penală, precum și cu privire la legalitatea și temeinicia măsurii arestului preventiv.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că susține rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea prin care a fost trimis în judecată inculpatul …., care, în noaptea de 2/3 mai 2014, folosind spre amenințare un cuțit și prin lovire, cauzând leziuni persoanei vătămate …, l-a deposedat pe acesta de un telefon mobil marca Nokia.
Procurorul consideră faptele reținute în sarcina inculpatului pe deplin dovedite prin probele administrate în cursul urmăririi penale, precum și prin cele declarate de inculpat la acest termen de judecată, precizând că mijloacele de probă care dovedesc comiterea faptei sunt: procesul verbal de constatare, procesul verbal de sesizare din oficiu, plicul conținând cuțitul folosit de inculpat, procesul verbal de cercetare la fața locului și planșa foto, declarația persoanei vătămate, dovezile predare-primire bunuri, adresa evaluare telefon, raportul de expertiză medico-legală, declarațiile martori, cazierul judiciar al inculpatului.
Apreciind că vinovăția inculpatului este dovedită, astfel cum a fost și recunoscută în fața instanței, solicită a se dispune condamnarea inculpatului, în baza art. 233 raportat la art. 234 alin. 1 lit. a și d Cod Penal cu aplicarea art. 41 alin. 1 Cod Penal, totul cu aplicarea art. 396 al. 10 Cod procedură penală, la o pedeapsă cu executare în regim de detenție, just individualizată, având în vedere limitele pedepsei majorate cu jumătate, ca urmare a faptului că inculpatul a săvârșit fapta în stare de recidivă post-executorie.
În baza art. 65 al. 1 Cod Penal, pe durata executării principale solicită interzicerea drepturilor prev. de art. 66 al. 1 lit. a și b Cod Penal, ca pedeapsă accesorie.
În baza art. 67 al. 1 Cod Penal, după executarea pedepsei principale, solicită interzicerea drepturilor prev. de art. 66 al. 1 lit. a și b Cod Penal pe o durată de 5 ani, ca pedeapsă complementară, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.
În baza art. 72 Cod Penal, solicită deducerea din durata pedepsei aplicată inculpatului a perioadei reținerii și arestului preventiv din data de 03.05.2014 la zi.
Totodată, solicită a se lua act că persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză, iar în baza art. 112 al. 1 lit. b Cod procedură penală, solicită confiscarea cuțitului folosit la săvârșirea infracțiunii și distrugerea acestuia.
Cu privire la legalitatea și temeinicia măsurii arestului preventiv, în baza art. 362 al. 2 Cod procedură penală, cu referire la art. 208 alin. 2 Cod procedură penală, solicită menținerea măsurii arestului preventiv luate față de inculpat, având în vedere că subzistă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului. Astfel, solicită a se avea în vedere că temeiul prev. de art. 223 alin. 1 și 2 Cod procedură penală subzistă, fiind îndeplinite ambele condiții, respectiv există probe certe că inculpatul este autorul infracțiunii de tâlhărie, mijloacele de probă care dovedesc comiterea faptei fiind procesul verbal de constatare, procesul verbal de sesizare din oficiu, plicul conținând cuțitul folosit de inculpat, procesul verbal de cercetare la fața locului și planșa foto, declarația persoanei vătămate, dovezile predare-primire bunuri, adresa evaluare telefon, raportul de expertiză medico-legală, declarațiile martorilor, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această faptă este închisoarea mai mare de 5 ani, respectiv între 3 și 10 ani, privarea de libertate a inculpatului fiind necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, arată că acesta rezultă din natura și gravitatea infracțiunii de care este acuzat inculpatul, din circumstanțele reale ale comiterii faptei, respectiv pe timp de noapte, prin agresarea victimei, în loc public, folosind un cuțit, precum și din circumstanțele personale ale inculpatului, care nu are loc de muncă, s-a dedat la acte de violență în vederea obținerii unui folos material în mod injust și este recidivist post executoriu, anterior mai fiind condamnat tot pentru săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie, prin sentința penală nr. ……./2004 a Tribunalului Bihor.
Ca atare, în baza art. 399 al. 1 Cod procedură penală, solicită a se menține măsura arestului preventiv dispusă cu privire la inculpat, iar în baza art. 274 al. 1 Cod procedură penală solicită obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului.
Apărătoarea din oficiu a inculpatului, având cuvântul, solicită condamnarea inculpatului conform procedurii recunoașterii învinuirii, prev. de art. 375 Cod procedură penală cu aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. 10 Cod procedură penală,la o pedeapsă just individualizată, cu limitele de pedeapsă reduse cu o treime.
Aceasta arată că ar fi vrut să poată depune la dosar înscrisuri în circumstanțiere, pentru a putea arăta instanței că inculpatul pe care îl asistă nu este un om periculos, iar fapta săvârșită de acesta a fost o întâmplare nefericită. Însă, având în vedere că nu are astfel de înscrisuri, va încerca să facă acest lucru folosindu-se de cele declarate de inculpat la acest termen de judecată. Astfel, apărătoarea inculpatului solicită instanței ca la individualizarea pedepsei să aibă în vedere că inculpatul are un copil minor și că a săvârșit fapta în stare de ebrietate. Precizează că nu încearcă să susțină faptul că inculpatul s-ar fi aflat în stare de beție completă, însă, astfel cum a declarat și inculpatul, acesta se afla sub influența alcoolului la momentul săvârșirii faptei.
Totodată, apărătoarea inculpatului solicită a se avea în vedere că inculpatul recunoaște și regretă sincer fapta săvârșită, precizând că este convinsă de sinceritatea inculpatului, cu atât mai mult cu cât la acest termen de judecată a asistat la un moment aproape unic în această profesie, învederând instanței în acest sens că înainte de a intra în sală completul de judecată, în momentul în care inculpatul a intrat în sala de judecată și a văzut-o pe persoana vătămată, și-a cerut iertare de la aceasta pentru cele întâmplate.
Referitor la menținerea măsurii arestului preventiv, apărătoarea inculpatului apreciază că nu există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, inculpatul a indicat presupusa sa locuință, precum și modalitatea în care își câștigă existența, astfel că nu consideră întemeiată măsura arestului preventiv, însă înțelege să lase acest aspect la aprecierea instanței.
Persoana vătămată ………….., având cuvântul, arată că nu are pretenții de la inculpat, iar la pretențiile civile formulate inițial a renunțat, precizând că a formulat acele pretenții de 100 de lei, în fața organelor de cercetare penală, deoarece i s-a spus că există posibilitatea ca telefonul să nu îi fie returnat până la finalizarea cercetărilor.
Inculpatul, având ultimul cuvânt, arată că îi pare rău pentru ce a făcut și că ar da timpul înapoi, însă nu poate.
I N S T A N Ț A ,
DELIBERÂND:
Constată că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea din data de 21.05.2014, emis în dosarul cu nr. ……..2014 și înregistrat la Judecătoria Oradea la data de 23.05.2014, a fost trimis în judecată inculpatul ……. în stare de arest preventiv, sub acuzația comiterii infracțiunii de tâlhărie calificată, prev. de art. 233-art. 234 al. 1 lit. a) și d) Cod penal, cu aplic. art. 41 alin. 1 Cod penal.
În esență, procurorul a reținut ca stare de fapt că în noaptea de 02/03.05.2014 inculpatul …….., folosind spre amenințare un cuțit și prin lovire, cauzând leziuni persoanei vătămate ……, l-a deposedat pe acesta de un telefon mobil marca Nokia.
În cauză, inculpatul a fost reținut pentru 24 de ore, începând cu data de 03.05.2014, prin ordonanța emisă de către organele de cercetare penală din cadrul Serviciului Județean de Poliție Transporturi Bihor.
Prin încheierea nr. 17 din data de 03.05.2014, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Oradea a admis propunerea parchetului si a dispus arestarea preventivă a inculpatului ……. pe o durată de 30 de zile, de la data de 03.05.2014 până la 01.06.2014 inclusiv, fiind emis Mandatul de arestare preventivă nr.20/03.05.2014.
Prin încheierea din 24.05.2014 pronunțată în dosarul cu nr. de mai sus, judecătorul de cameră preliminară a menținut măsura arestului preventiv dispusă față de inculpat.
Prin încheierea nr. ………/16.06.2014, pronunțată de judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Oradea, s-a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul din 21 mai 2014 emis în dosar nr. ……/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea privind pe inculpatul ……., legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și s-a dispus începerea judecății.
În cauză, inculpatul …….. a solicitat aplicarea procedurii judecății în cazul recunoașterii învinuirii, prev. de art. 375 Noul Cod procedură penală.
În ședința publică din 18.06.2014, în baza art.375 al. 1 Cod procedură penală, instanța a admis cererea inculpatului ……, de judecare conform procedurii în cazul recunoașterii învinuirii, prev. de art. 375 Cod procedură penală, apreciind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege în acest sens.
Examinând probele administrate în faza de urmărire penală, în raport de declarația inculpatului de recunoaștere a învinuirii, instanța reține în fapt următoarele:
În noaptea de 02/03.05.2014, organele de poliție din cadrul Serviciului Județean de Poliție Transporturi Bihor au fost sesizate de către martorul Chețan Ioan, care este agent de pază în incinta Stației CFR Oradea, cu privire la comiterea unei infracțiuni de tâlhărie.
Astfel, în seara zilei de 02.05.2014 persoana vătămată …. se afla în stația CFR Oradea, pentru a lua trenul spre ……. iar în timp ce aștepta trenul a consumat bere. În jurul orei 02.00 persoana vătămată …… a ieșit din bar, îndreptându-se spre platoul din fața oficiului poștal, fiind acostat de inculpatul ….., care se afla în zona scărilor pasajului subteran ce traversează Piața București. Inculpatul i-a cerut să-i cumpere bere și să-i dea o țigară, persoana vătămată dându-i țigară, însă i-a spus că nu are bani pentru bere.
Persoana vătămată și-a continuat drumul spre str. …….. unde a constatat că este ajuns din urmă de inculpat, care, după ce a scos un cuțit, i l-a pus lângă abdomen, spunând că-l taie dacă nu-i dă telefonul mobil. Pentru a trage de timp, în speranța că va trece vreo mașină pe acolo, persoana vătămată i-a spus că vrea să scoată mai întâi cartela SIM din telefon și în timp ce desfăcea carcasa telefonului, inculpatul l-a lovit "de vreo două-trei ori"; probabil cu pumnul peste cap, loviturile amețindu-l. Inculpatul a smuls telefonul Nokia din mâna persoanei vătămate și a vrut să fugă, însă au apărut martorii ….., agent de pază în incinta Stației CFR Oradea și ……, care l-au imobilizat și l-au condus la sediul organelor de poliție.
În urma agresiunii inculpatului persoana vătămată ….. a suferit leziuni în zona capului (occipital median), produse prin lovire cu corp dur, care au necesitat pentru vindecare un număr de 2- 3 zile de îngrijiri medicale. ( Conform raportului de expertiză medico-legală întocmit de SML Bihor – fila 33 dosar up.)
De precizat că telefonul mobil a fost găsit de organele de poliție la locul săvârșirii faptei, abandonat în iarbă și a fost predat persoanei vătămate.
De asemenea, cuțitul folosit de către inculpat la comiterea faptei a fost predat organelor de poliție de către martorul ……., care îl luase de la inculpat, cuțitul aflându-se în plic sigilat la fila 8 din dosarul de u.p.
Instanța reține că săvârșirea faptei de către inculpat rezultă în mod indubitabil din probele administrate în cauză.
Astfel, martorul ………. a declarat că este agent de pază în gara Oradea, iar în noaptea respectivă l-a văzut pe persoana vătămată ……. (pe care-l știe din vedere, întrucât este navetist) consumând băuturi alcoolice. La un moment dat a observat că acesta a ieșit din bar și, urmărindu-l cu privirea, a sesizat că după el s-a luat un alt bărbat, de etnie rromă, pe care de asemenea îl știe de prin gară. Bănuind că acesta din urmă intenționează să-l tâlhărească pe cel ieșit din bar, martorul l-a rugat pe consăteanul său ……. să meargă cu el pentru a vedea ce se întâmplă. Deplasându-se în spatele persoanei vătămate și a inculpatului, a observat că cei doi se opresc pe drum și discută, iar aproape de capătul străzii Săvineștilor persoana vătămată a intenționat să se întoarcă. Martorii s-au ascuns într-un tufiș, de unde au văzut că inculpatul a început să-l amenințe verbal cu acte de violență, cerându-i telefonul și banii, în timp ce persoana vătămată îl ruga să-l lase în pace. Martorul a precizat că cei doi foloseau limba maghiară, însă el înțelege această limbă. Apoi martorul declară că inculpatul a lovit victima de vreo trei ori cu pumnul peste față, persoana vătămată luând telefonul din buzunar și spunând că vrea sa scoată cartela. Susține că atacatorul a scos un cuțit pe care l-a dus către abdomenul persoanei vătămate și i-a cerut să scoată și banii, altfel îl va tăia. Cei doi martori au intervenit și l-au imobilizat pe inculpat, conducându-l cu forța la Postul de Poliție de la gară. Martorul ……., care luase cuțitul de la inculpat, l-a predat lucrătorilor de poliție.
Martorul ….. a mai arătat că la percheziția corporală asupra inculpatului nu s-a găsit telefonul persoanei vătămate, astfel că s-a întors cu polițiștii la locul faptei, unde au găsit telefonul aruncat în iarbă. A precizat că inculpatul luase telefonul persoanei vătămate și îl avea în mână înainte de intervenția sa și a celuilalt martor.
La rândul său martorul …….. a relatat aceleași împrejurări, precizând că discuțiile dintre inculpat și persoana vătămată s-au purtat în limba maghiară, iar el nu știe maghiara, însă o cunoaște martorul ……., care i-a tradus cele discutate de părți.
Fiind audiat în cauză în cursul urmăririi penale, inculpatul …..nu a recunoscut comiterea faptei, arătând că de fapt persoana vătămată este cel care l-a urmărit pe el și i-a băgat mâna în buzunarul din spate al pantalonului, încercând să-i ia portmoneul. Acesta l-ar fi lovit cu pumnul în stomac și a început să strige că el a încercat să-i fure telefonul. La fața locului au ajuns martorii, care l-au dus forțat la poliție, declarație care însă este contrazisă de celelalte probe administrate în cauză.
Starea de fapt reținută mai sus rezultă din coroborarea următoarelor mijloace de probă administrare în cursul urmăririi penale: proces verbal de constatare, f. 6 – 7 dosar up., proces verbal de sesizare din oficiu, f. 9 dosar up, plicul conținând cuțitul folosit de inculpat, f. 8 dosar up, proces-verbal de cercetare la fața locului și planșa foto, f. 15 – 20 dosar up, declarație persoană vătămată, f. 21 – 23 dosar up, dovezi predare-primire bunuri f. 26, 29 dosar up, adresă evaluare telefon, f. 30 dosar up, raport de expertiză medico-legală, f. 33 dosar up, declarații martori, f. 34 – 37 dosar up.
În fața instanței de judecată inculpatul a revenit asupra declarațiilor anterioare și a declarat că recunoaște comiterea faptei astfel cum este descrisă în rechizitoriu, că a comis fapta fiind sub influența băuturilor alcoolice și că îi pare rău de săvârșirea acesteia.
În drept, fapta inculpatului ……… care, în noaptea de 02/03.05.2014, folosind spre amenințare un cuțit și prin lovire, cauzând persoanei vătămate …….. leziuni ce au necesitat pentru vindecare 2-3 zile de îngrijiri medicale, a deposedat persoana vătămată de un telefon mobil marca Nokia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie calificată, prev. de art. 233 – 234 al. 1 lit. a și d Cod penal, cu aplicarea art. 41 al. 1 Cod penal.
Trebuie precizat că, potrivit fișei de cazier judiciar, inculpatul …….. este cunoscut cu antecedente penale fiind condamnat pentru infracțiuni de furt calificat și tâlhărie, ultima condamnare fiind la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru tâlhărie calificată, aplicată prin sent. pen. nr. 361/07.10.2004 a Tribunalului Bihor (definitivă prin dec. pen. nr. 262/30.11.2004 a Curții de Apel Oradea), inculpatul fiind liberat condiționat în data de 16.01.2009 cu un rest de 1011 zile-fila 46 dosar u.p.
Prin urmare, pedeapsa de 7 ani închisoare, aplicată pentru tâlhărie calificată prin sent. pen. nr. 361/07.10.2004 a Tribunalului Bihor, din care inculpatul a fost liberat condiționat în data de 16.01.2009 cu un rest de 1011 zile (rest care s-a împlinit până la data comiterii faptei din prezenta cauză-02/03.05.2014, astfel că pedeapsa de 7 ani închisoare se consideră executată), constituie primul termen al recidivei, conform art. 41 al. 1 Cod Penal.
În speță sunt aplicabile și prev. art. 43 al. 5 Cod Penal, potrivit cărora, dacă după ce pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.
Instanța, constatând vinovăția inculpatului …….. , întrucât din probele administrate în cauză rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta pentru care a fost trimis în judecată există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în baza art. 233-art. 234 al. 1 lit. a) și d) Cod penal, cu aplic. art. 41 alin. 1 Cod Penal și art. 43 al. 5 Cod Penal, și cu aplic. art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, îl va condamna pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie calificată, la o pedeapsă principală de 4 (patru) ani și 8 (opt) luni închisoare.
În baza art. 65 al. 1 Cod Penal instanța va aplica inculpatului …….pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 al. 1 lit. a) și b) Cod Penal pe durata executării pedepsei principale, iar în baza art. 67 al. 2 Cod Penal va aplica inculpatului ……… pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 al. 1 lit. a) și b) Cod Penal pe o perioadă de 3 ani, care se execută în condițiile prev. de art. 68 al. 1 lit. c) Cod Penal.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 74 Noul Cod Penal, fapta concretă comisă de inculpat și pericolul social concret al acesteia, urmările produse sau care s-ar fi putut produce, împrejurările și modul de comitere a infracțiunilor precum și mijloacele folosite, inculpatul procedând pe timp de noapte la deposedarea victimei de un telefon mobil prin amenințare un cuțit și prin lovirea cu pumnii, cauzând acesteia leziuni ce au necesitat pentru vindecare 2-3 zile de îngrijiri medicale, faptul că inculpatul era sub influența băuturilor alcoolice.
S-au mai avut în vedere antecedentele penale ale inculpatului, perseverența infracțională de care acesta a dat dovadă, fiind liberat condiționat pe sub efectul unei pedepse de 7 ani închisoare, aplicată tot pentru tâlhărie calificată, prin sent. pen. nr. …….10.2004 a Tribunalului Bihor, fapta din prezenta cauză fiind comisă după considerarea ca executată a acestei pedepse, fiind aplicabile prev. art. 43 al. 5 Cod Penal, noua infracțiune fiind săvârșită în stare de recidivă postexecutorie, astfel că limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracțiune s-au majorat cu jumătate (noile limite fiind de la 4 ani și 6 luni la 15 ani închisoare), conduita după comiterea infracțiunii, respectiv atitudinea procesuală oscilantă a inculpatului, care a recunoscut comiterea faptei numai în fața instanței, fiind astfel aplicate pedepse cu închisoarea într-un cuantum corespunzător gravității infracțiunilor comise, cu privare de libertate, noile limite de pedeapsă specifice recidivei postexecutorii fiind reduse cu 1/3, conform art. 396 al. 10 Cod procedură penală.
Instanța reține că în cauză subzistă și în prezent temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive și care impun în continuare privarea de libertate a inculpatului. Astfel, temeiul prev. de art. 223 alin. 1 și 2 Cod procedură penală subzistă, fiind îndeplinite ambele condiții, respectiv există probe certe că inculpatul este autorul infracțiunii de tâlhărie, mijloacele de probă care dovedesc comiterea faptei fiind amintite mai sus, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această faptă este închisoarea mai mare de 5 ani, respectiv între 3 și 10 ani, privarea de libertate a inculpatului fiind necesară în continuare pe parcursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii, pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Pericolul concret pentru ordinea publică, rezultă din natura și gravitatea infracțiunii de care este acuzat inculpatul, din circumstanțele reale ale comiterii faptei, respectiv pe timp de noapte, prin agresarea victimei în loc public, folosind un cuțit, precum și din circumstanțele personale ale inculpatului, care nu are loc de muncă și care s-a dedat la acte de violență în vederea obținerii unui folos material în mod injust, este recidivist postexecutoriu, anterior fiind condamnat tot pentru săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie, prin sentința penală nr. …./2004 a Tribunalului Bihor.
Prin urmare, instanța, în baza art. 399 al. 1 Cod procedură penală va menține măsura arestării preventive a inculpatului …., dispusă prin încheierea nr.17/03.05.2014 a judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Oradea, în baza căreia s-a emis mandatul de arestare preventivă nr. …..2014, măsură menținută de judecătorul de cameră preliminară prin încheierea din 24.05.201, iar în baza art. 72 Cod penal va deduce din pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare perioada reținerii și arestării preventive de la 03.05.2014 la zi.
Instanța va constata că partea civilă …… a renunțat la pretențiile civile formulate inițial în cauză (este vorba de suma de 100 lei, solicitată în declarația din cursul urmăririi penale-fila 22 dosar u.p.), partea civilă arătând la termenul din 18.06.2014 că, deși datorită inculpatului i s-a stricat telefonul, iar în fața organelor de cercetare penală a declarat că are pretenții civile în cuantum de 100 de lei, nu înțelege să își mențină aceste pretenții.
În baza art. 112 al. 1 lit. b) Cod penal instanța va confisca în favoarea statului cuțitul folosit de inculpat la săvârșirea infracțiunii, aflat în plicul de la fila 8 dosar u.p.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală instanța va obliga inculpatul aflat în culpă procesuală, să plătească statului 1.000 lei cheltuieli judiciare, iar în baza art. 272 Cod procedură penală, onorarul avocatului din oficiu ……, în cuantum de 400 lei, va fi plătit din fondurile M.J. în contul Baroului Bihor, conform delegației nr. ………2014.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
În baza art. 233-art. 234 al. 1 lit. a) și d) Cod Penal, cu aplic. art. 41 alin. 1 Cod Penal și art. 43 al. 5 Cod Penal, și cu aplic. art. 396 alin. 10 Cod procedură penală, condamnă pe inculpatul ….., fiul lui ………. recidivist, în prezent aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul Oradea, pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie calificată, la o pedeapsă principală de:
4 (patru) ani și 8 (opt) luni închisoare.
În baza art. 65 al. 1 Cod Penal aplică inculpatului ….. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 al. 1 lit. a) și b) Cod Penal pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 67 al. 2 Cod Penal aplică inculpatului …… pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 al. 1 lit. a) și b) Cod Penal pe o perioadă de 3 ani, care se execută în condițiile prev. de art. 68 al. 1 lit. c) Cod Penal.
În baza art. 399 al. 1 Cod procedură penală menține măsura arestării preventive a inculpatului ……., dispusă prin încheierea nr.17/03.05.2014 a judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Oradea, în baza căreia s-a emis mandatul de arestare preventivă nr. ……..05.2014, măsură menținută de judecătorul de cameră preliminară prin încheierea din 24.05.2014.
În baza art. 72 Cod Penal deduce din pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare perioada reținerii și arestării preventive de la 03.05.2014 la zi.
Constată că partea civilă ….. a renunțat la pretențiile civile formulate inițial în cauză.
În baza art. 112 al. 1 lit. b) Cod Penal confiscă în favoarea statului cuțitul folosit de inculpat la săvârșirea infracțiunii, aflat în plicul de la fila 8 dosar u.p.
În baza art. 274 alin. 1 Cod procedură penală obligă inculpatul să plătească statului 1.000 lei cheltuieli judiciare.
În baza art. 272 Cod procedură penală, onorariul avocatului din oficiu ……..în cuantum de 400 lei, va fi plătit din fondurile M.J. în contul Baroului Bihor, conform delegației nr. 2………./2014.
Cu drept de apel în 10 zile de la comunicare cu procurorul, cu partea civilă și cu inculpatul.
Pronunțată în ședința publică din 18.06.2014.
PREȘEDINTE GREFIER,
CAPITOLUL III
ASEMĂNĂRI SI DIFERENȚE ÎNTRE
INFRACȚIUNEA DE TÂLHĂRIE ȘI ALTE INFRACȚIUNI PREVĂZUTE DE
CODUL PENAL
Secțiunea 1.Tâlhăria și șantajul
Deosebirea dintre infracțiunea de șantaj și cea de tâlhărie este dată în prima fază de obiectul juridic. In cazul infracțunii de tâlhărie obiectul juridic reprezintă relațiile sociale referitoare la patrimoniu, și în mod secundar sunt atinse relațiile sociale referitoare la persoană. În cazul șantajului, obiectul juridic îl reprezintă libertatea persoanei, libertatea psihică, libertatea de a dispune liber de bunurile și patrimoniul său.
Șantajul se consumă ca și infracțiune în momentul inducerii stării de pericol, temerii psihice, fără să aiba importanță dacă folosul patrimonial sau nepatrimonial a intrat in posesia nelegitimă a autorului. În cazul tâlhăriei, consumarea faptei trebuie să aibă legătură cu obținerea bunului de către autor.
De asemenea, în cazul tâlhăriei amenintarea sau exercitarea de violențe este concomitentă cu remiterea bunului, păstrarea acestuia sau a-și asigura scăparea, în timp ce, în cazul șantajului remiterea bunului poate fi și la o dată ulterioară.
Ambele infracțiuni se săvârșesc cu intenție directă – atât în cazul infracțiunii de tâlhărie, cât și în cazul infracțiunii de șantaj, făptuitorul urmărind un folos, scop ce trebuie să existe în momentul săvârșirii acțiunii inițiale de amenințare.
Secțiunea 2.Tâlhăria si furtul
Atât tâlhăria cât și furtul, sunt infracțiuni îndreptate împotriva patrimoniului, având același obiect juridic. Tâlhăria, așa cum am precizat mai sus, este o infracțiune complexă care cuprinde furtul efectiv, dar și adiacent un obiect juridic atacat de acțiunea periculoasă din categoria obiectelor juridice care apără persoana. Sub aspect al celorlalte laturi nu exista diferențe între cele două infracțiuni. Sub aspect sancționator există diferente date de periculozitatea infracțiunii de talhărie.
Secțiunea 3.Tâlhăria și omorul
Diferențele între cele două sunt notabile, dar sunt și asemănări care, în practica judiciară au creeat multe confuzii.
În primul rând, este vorba despre obiectul juridic al celor două infracțiuni. În cazul omorului obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale privitoare la viața, atingerea valorilor protejate de lege privitoare la viața persoanei. În cazul tâlhăriei, obiectul juridic îl constituie relațiile sociale referitoare la patrimoniu.
Singura intersecție penală între cele două infracțiuni este dată de tâlhăria care a avut ca urmare praeterintenționată o vătămare corporală prevăzută deart. 234 alin. (3) din Codul Penal.
În acest caz, moartea victimei sa se fi produs praeteintenționat. În cazul în care, se produce intenționat moartea victimei, în timpul comiterii infracțiunii de tâlhărie se va reține în concurs omorul/omorul calificat cu infracțiunea de tâlhărie sau tâlhărie calificată.
Singurul aspect ce poate crea confuzie între cele două fapte este cel legat de latura subiectivă a infracțiunii fiind foarte greu de stabilit, de multe ori numai prin expertiză medico-legală intensitatea agresiunilor, rezultatul periculos, daca a fost vorba despre o intenție depășită sau intenție directă.
BIBLIOGRAFIE RELEVANTĂ
Practica judiciară – Decizii ale Curții Constituționale , I.C.C.J. , Curți de Apel, Tribunale și Judecătorii:
Trib. jud. Constanța, dec. pen. nr. 1000/1974 (cu nota de D. Clocotici), R.R.D. nr. 10/1975
Trib. Supr., s. pen. nr. 4948/1971; „R.R.D. nr. 2/1972, p. 178; Trib. Supr., col. pen., dec. nr. 3404/1970, C.D./1970
C.S.J., secția penală, decizia nr. 3411/2000
C.S.J., secția penală, decizia nr. 841/1996
C.S.J., completul de 7 judecători, decizia nr. 63/1991
Trib. Brașov, secția penală, decizia nr. 518/1993
I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 399/2004
I.C.CJ. secția penală, decizia nr 1839/2007
C.A. Constanța, secția penală, decizia nr. 118/1994
C.S.J., secția penală, decizia nr. 2180/2002,
C.S.J. , secția penală, decizia nr. 784/1993
Decizia nr. 2194 din 27 iunie 2014 pronunțată de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție
Bibliografie : Constitutia României modificată și completată prin Legea 429/2003
CODUL PENAL din 17 iulie 2009( LEGEA nr. 286/2009) (actualizat la data 13 noiembrie 2015*) MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 24 iulie 2009
Codul Civil (Legea nr. 287/2009) a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificat prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 8 iulie 2011.
Tratate. Cursuri.
-Alexandru Boroi, Drept Penal. Parte specială, curs universitar, București 2014.
-Gabriel Boroi, și alții Curs de Drept Civil Ed. Hamangiu 2013
-M. Udroiu, Drept Penal partea specială Ed. C.H. Beck 2014
-M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, București, 1921
-Instituții și infracțiuni în noul cod penal, Conf Dr. Florin Streteanu, judecător Raluca Moroșanu.
-Pascu I. (2013) în Explicații preliminare ale noului Cod Penal, (coord. George Antoniu), vol..III, Ed. Universul Juridic, București, 2013
-G. Antoniu, Infracțiunile contra patrimoniului. Generalități în R.D.P. nr. 4/2000, p.9 și urm. ; K. Guiu Infracțiunile contra patrimoniului. Considerații generale, în Dreptul nr.3/2004
– Dongoroz V., și colab. (1971), Explicații teoretice ale Codului Penal român, vol. III, Partea specială, Ed. Academiei, București
– Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, partea generală, ed. Universul Juridic, București, 2010
-Duvac C. (2012), Observații asupra infracțiunilor contra persoanei, contra patrimoniului, privind autoritatea și frontiera de stat, precum și contra înfăptuirii justiției, publicat în vol. I al Conferinței cu participare internațională „Noua legislație penală tradiție, recodificare, reformă progres juridic”, Ed. Universul Juridic, București
Adrese web
www.legalis.ro
www.legislatie.just.ro
http://www.universuljuridic.ro/unele-consideratii-privind-ocrotirea-juridico-penala-a-patrimoniului/
http://legeaz.net/spete-penal/talharie-calificata-jurisprudenta-infractiuni-797-2014
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drept Penal. Partea Speciala Talharia (ID: 114373)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.