Drept Penal. Partea Generala Curs 7 [608124]

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
CURS 7
Conf.univ.dr. Ionuț Andrei Barbu

RĂSPUNDEREA PENALĂ
Aspecte introductive

Instrumentul legal prin care statul protejeaz ă exerci țiul drepturilor subiective est e
raportul juridic de r ăspundere, în materie penal ă fiind un raport de r ăspundere
penal ă1. În cadrul ace stui raport, r ăspunderea penal ă, ca varietate a r ăspunderii
juridice, reprezint ă consecința nes ocotirii dispozi ției normei juridice penale2.
Realizar ea ordinii juridice de drept penal are loc prin conduita de conformare a
destinatarilor normelor la dispozi țiile acestora. Cei c ărora le sunt destinate normele
nu au întotdeauna o conduit ă în afara cadrului penal, astfel c ă în atare situa ții, statul
interv ine, utilizând constrângerea pentru înf ăptuirea ordinii juridice. Dreptului
statului de a apela la co nstrângere îi corespunde, în acest context, obliga ția corelativ ă
a autorului abaterii de la norm ă de a suporta consecin țele penale ale faptelor sale3.
Astfel, răspunderea penal ă poate fi definit ă ca fiind un ansamblu de drepturi și
obliga ții corelative ale subiectelor raportului juridic penal de conflict și se
realizeaz ă prin constrângerea exerc itată de stat, în condi țiile legii, fa ță de infractor,
în vedere a restabilirii ordinii de drept și preven irii săvârșirii de noi infrac țiuni4.
Legiuitorul a punctat în cadrul art. 15 alin. (2) C. pen. faptul c ă singurul temei al
răspunderii penale este infrac țiunea. Aceast ă prevedere are rolul de a nu l ăsa la
liberul a rbitru al organelor statului stabilirea faptelor care atrag sau care nu atrag

1 M.A. Hotca, Drept penal. Partea generală. Răspunderea penală și sancțiunile de drept penal , Ed. C.H. Beck, București,
2013, p. 1.
2 I. Pascu, A.S. Uzlău, op. cit. , p. 302.
3 A se vede a explicațiile date cu privire la raportul juridic penal în cadrul Capitolului I.
4 I. Pascu, A.S. Uzlău, op. cit. , p. 303.

răspunderea penal ă a făptuitorului. Exist ă fapte care, de și îndeplinesc con ținutul
constitutiv al unei infrac țiuni, datorit ă circumstan țelor în care au fost comise, nu se
circums criu no țiunii de infrac țiune. Pentru a fi infrac țiune, fapta trebuie s ă
îndeplineasc ă condi țiile pe care le -am prezentat în cadrul capitolului dedicat acestei
institu ții.

Principiile r ăspunderii penale

Func ționarea institu ției răspunder ii penale se bazeaz ă pe o serie de principii, care
au rolul de a conferi acesteia legalitate, eficien ță, prom ptitudine etc. Fiind o institu ție
fundamental ă a dreptului penal, r ăspunderea penal ă se supune tuturor principi ilor
generale ale acestei ramuri de drept, referire special ă făcând la principiul legalit ății
(care include, a șa cum am observat în titlul introductiv, o component ă special ă
referitoare la legal itatea sanc țiunilor de drept penal).
În cele ce urmeaz ă, vom puncta principiile r ăspunderii penale . Astfel, această
institu ție trebuie s ă se fundamenteze dup ă următoarele :
a. Infracțiunea este unicul temei al r ăspunderii penale
Acest principiu este statuat în cadrul art. 15 ali n. (2) C. pen. și presu pune că
răspunderea penal ă se întemeiaz ă numai pe săvârșirea unei infrac țiuni, adic ă a unei
fapte prevăzute de legea penal ă, săvârșită cu vinov ăție, nejustificat ă și imputabil ă
celui ce a comis -o.
b. Principiul r ăspunderii penale personale (personalitatea r ăspunderii penale
În dreptul penal, având în ve dere rigorile legii, persoana este v ăzută ca element
ce trebuie analizat în mod individual, în sensul c ă nu poate fi urm ărită, judecat ă și
sancționat ă o altă persoan ă în locul celei ce a comis fapta, în calitate de reprezentant.
Astfel, principiul r ăspunde rii penale personale presupune c ă răspunderea penal ă

revine numai pe rsoanei care a s ăvârșit fapta în calitate de autor ori a participat la
săvârșirea unei in fracțiuni ca instigator sau complice. În materie penal ă, răspunderea
nu poate interveni pentru fap ta altuia și nu po ate fi colectiv ă, adic ă pentru fapta unei
persoane s ă răspund ă un colectiv, grup (familie, etnie etc.). Ca și precizare, a cest
principiu nu î și reg ăsește aplicabilitatea și în materie civil ă. Dac ă în penal
răspunderea este numai a persoa nei care a comis fapta, în civil , răspunz ători pentru
fapta produc ătoare de prejudicii pot fi p ărinții, reprezentan ții, care cap ătă calitatea de
persoana responsabil ă civilmente în cadrul procesului civil etc.5
c. Principiul unicit ății răspunderii penale
Principiu l consacr ă regula potrivit c ăreia o persoan ă care a s ăvârșit o infrac țiune
nu poate fi tras ă la răspundere penal ă decât o singur ă dată. Răspunderea penal ă nu
înlătură cumularea acest eia cu alte forme de r ăspundere , fiind situa ții în care
persoana r ăspunde și din punct de vedere civil sau disciplinar.
Principiul este consacrat expres în Codul de procedur ă penal ă, care în art. 6
prevede: „Nicio persoan ă nu poate fi urm ărită sau judecat ă pentru s ăvârșirea unei
infracțiuni atunci când fa ță de acea perso ană s-a pronun țat anterior o hot ărâre penal ă
definitiv ă cu privire la aceea și fapt ă, chiar și sub alt ă încadrare j uridică”. O
reglementare asem ănătoare se reg ăsește și în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciar ă interna țional ă în materie penal ă6, în art. 8. Textul are denumirea marginal ă
„Non bis in idem” și dispune: „ Cooperarea judiciar ă internațional ă nu este
admisibil ă dacă în România sau în orice alt stat s -a desf ășurat un proces p enal pentru
aceea și fapt ă și dac ă: a) printr -o hot ărâre definitiv ă s-a dispus achitarea sau încet area
procesului penal; b) pedeapsa aplicat ă în cauz ă, printr -o hot ărâre definitiv ă de
condamnare, a fost executat ă sau a format obiectul unei gra țieri sau amnistii, în
totalitatea ei ori asupra p ărții neexecutate sau dac ă s-a dispus renun țarea la aplicarea

5 A se vedea secțiunile dedicate răspunderii pentru fapta altuia din Codul civil.
6 Republicată în M. Of. nr. 377 din 31 mai 2011.

pedepsei ori amânarea aplic ării pedepsei și a expirat termenul prev ăzut la art. 82
alin. (3) din Codul penal , respectiv termenul de supraveghere prev ăzut la art. 84 din
Codul penal fără a interveni revocarea sau anularea ace stora”.
Art. 16 alin. (1) lit. i) C. pr. pen. transpune de asemenea principiul unicit ății
răspunderii penale, pr evăzând c ă „acțiunea penal ă nu poate fi pus ă în mi șcare, iar
când a fost pus ă în mi șcare nu mai poate fi exercitat ă dacă (…) exist ă autoritate d e
lucru jud ecat”.
d. Principiul inevitabilit ății răspunderii penale
Răspunderea penal ă este atras ă în mod inevitabil în cazul comiterii unei
infrac țiuni și nu exist ă vreunul din cazurile care s ă înlăture aceast ă răspundere.
Cazurile care înl ătură răspunde rea penal ă reprezint ă voința legiuitorului și sunt
expres prev ăzute de c ătre acesta. Principiul are rolul de a contribui la men ținerea
echilibrului și legalit ății în societate pentru c ă forța unei legi rezid ă tocmai în
constan ța și rigoarea aplic ării sale.
e. Principiul individualiz ării răspunderii penale
Răspunderea penal ă trebuie individualizat ă în fiecare caz, în func ție de elemente
obiective și subiective. La individualizarea răspunderii penale se ține cont de
împrejur ările în care infrac țiunea a fost c omis ă, de persoana f ăptuitorului, precum și
de alte elemente de care a depins comiterea infrac țiunii.
În doctrin ă7 se accept ă că individualizarea r ăspunderii penale are loc pe trei
paliere:
– individualizarea legal ă, pe care o face însu și legiuitorul pri n stabilirea unui
interval spec ial de sanc țiune prin norma de incriminare (limitele speciale de
sancționare);
– individualizarea judiciar ă, pe care o face magistratul în cadrul procesului penal;
– indiv idualizarea ad ministrativ ă, pe care o realizeaz ă organele de executare.

7 I. Pascu, A.S. Uzlău, op. cit. , p. 307.

f. Principiul promptitudinii r ăspunderii penale8
Principiul mai este denumit al prescriptibilit ății răspunderii penale9 și presupune
ca răspunderea penal ă să intervin ă prompt, cât mai aproape de momentul s ăvârșirii
infrac țiunii, eficien ța sa fiind doar în aceste condi ții maxim ă. Activitatea de tragere
la răspundere penal ă trebuie s ă fie una marcat ă de celeritate, astfel încât obiectivul
de preven ție special ă să fie realizat în condi ții adecvate rigorilor politicii penale.
Atunci când r ăspunderea penal ă intervine mai târziu, dup ă trecerea unui interval
de timp de la săvârșirea infrac țiunii, există riscul s ă nu mai comporte caracter
eficient. Legiuitorul a considerat c ă tragerea la r ăspundere penal ă este o institu ție
eficient ă în condi țiile în care intervine într -un interval de timp pe care l -a prev ăzut
expres prin termenele de prescrip ție.

Cauzele care înl ătură răspunderea penal ă

3.1. Aspecte generale

În doctrina de specialitate, r ăspunderea penal ă este definit ă ca fiind un ansamblu
de dre pturi și obliga ții corelative ale subiectelor raportului juridic penal de conflict și
se realizeaz ă prin constrângerea exercitat ă de stat, în condi țiile legii, fa ță de
infractor, în vederea restab ilirii ordinii de drept și prevenirii s ăvârșirii de noi
infrac țiuni10.
În concret, comiterea unei infrac țiuni genereaz ă raportul juridic de conflict, care
trebuie adus în fa ța organelor judiciare (motiv pentru care, în aceast ă etapă, i se
suprapune un raport juridic de drept procesual penal). Unul dintre drepturile incluse

8 M.A. Hotca, op. cit. , p. 3.
9 I. Pascu, A.S. Uzlău, op. cit. , p. 308.
10 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit. , p. 328.

în con ținutul acestui raport juridic este și dreptul statului de a trage la r ăspundere
penal ă pe cel care a comis fapta gener atoare a raportului de conflict, înso țit de
obliga ția corelativ ă a acestuia de a se suporta cons ecințele penale ale s ăvârșirii
infrac țiunii11.
După cum am precizat mai sus , unul dintre principiile ce guverneaz ă institu ția
răspunderii penale este acela al inevitabilit ății. Astfel, nicio persoan ă nu se poate
sustrage rigorilor legii dac ă a comis o infrac țiune, fiind obligat s ă suporte sancțiunile
prevăzute de legiuitor pentru fapta sa.
Răspunderea penal ă fiind o prerogativ ă a statului, tot statul este cel care
analizeaz ă condi țiile și circumstan țele exercit ării acesteia, în func ție de ra țiuni de
politic ă penal ă sau social ă. Pe cale de consecin ță, exist ă situații în care statul renun ță
la acțiunea de tragere la r ăspundere penal ă a făptuitorilor.
Legiuitorul a g ăsit oportun a reglementa expres aceste circumstan țe care duc la
renun țarea la r ăspunderea penal ă, statu ând cauzele care înl ătură răspunderea
penal ă.
Cauzele care înl ătură răspunderea penal ă pot fi definite ca fiind: institu ții de
drept penal menite s ă excepteze, în condi țiile legii, anumite situa ții speciale de la
inciden ța principiului inevitabil ității răspunderii penale .
Caracteristic acestor cauze este faptul c ă fapta prev ăzută de legea penal ă care ar
putea atrage r ăspunderea penal ă constituie în concret infrac țiune, în se nsul că
îndepline ște toate condi țiile pentru a fi atras ă răspundere penal ă, dar st atul alege s ă
nu își exercite dreptul de a trage la r ăspundere penal ă pe cel care a s ăvârșit
respectiva .
Cauzele care înl ătură răspunderea penal ă se deosebesc de cauzele justificative și
de cele de neimputabilitate, în ipoteza c ărora fapta nu constituie în concret
infrac țiune. De asemenea, cauzele care înl ătură răspunderea penal ă se deosebesc și

11 M. Gorunescu, I.A. Barbu, M. Rotaru, op. cit. , p. 241.

de cauzele care înl ătură sau mod ifică executarea pedepsei prev ăzute în art. 160 -164
C. pen. , caz în ca re, de asemenea, fapta constituie infrac țiune. În cazul cauzel or care
înlătură răspunderea penal ă, se parcurge procedura de stabilire a pedepsei, dar nu se
mai ajunge la executarea acesteia sau nu se mai ajunge la executarea sa în cond ițiile
stabilite prin hot ărârea de condamnare (gra țierea, prescrip ția execut ării pe depsei).
Totodat ă, cauzele care înl ătură răspunderea penal ă nu trebuie confundate cu
reabilitarea (art. 165 -169 C. pen.), care este o cauz ă care înl ătură consecin țele
condamn ării. În cazul reabilit ării, fapta c omisă constituie infrac țiune în concret,
statul alege s ă îl trag ă la răspundere penal ă pe cel care a comis -o, se aplic ă o
pedeaps ă, aceasta se execut ă, dar, dup ă trecerea unui inte rval de timp stabilit de lege,
orice consecin țe sau dec ăderi care decurg din respectiva condamnare încete ază.
Titlul VII al Părții generale a Codului penal (art. 152 -159) constituie cadrul legal
în materia cauzelor generale care înl ătură răspunderea penal ă. Legiuitorul a prev ăzut
drept astfel de cauze urm ătoarele:
b) prescrip ția răspunderii penale;
c) lipsa plângerii preala bile;
d) retragerea plângerii prealabile;
e) împ ăcarea.
Dacă mai sus am precizat cauzele care comport ă un caracter diferit de cel al celor
care înl ătură răspunderea penal ă, preciz ăm că legisla ția prevede și cauze care au un
efect similar cu al acestora. În aceast ă categorie intr ă cauzele de nepedepsire sau de
impunitate. În cadrul Codului penal se reg ăsesc reglementate cauze generale de
nepedepsire (desistarea și împie dicarea producerii rezultat ului) și cauze speciale de
nepedepsire (de exemplu, retragerea mărturiei mincinoase).

3.2. Analiza cauzelor generale care înl ătură răspunderea penal ă

3.2.1. Amnistia
3.2.1.1. No țiune și caracterizare
Potrivit art. 152 alin. (1) teza I C. pen., „amnistia înl ătură răspunderea penal ă
pentru i nfracțiunea s ăvârșită”.
În aceste condi ții, amnistia antecondamnatorie este definit ă ca o cauz ă care
stinge raportul penal de conflict sub aspectul pedepselor și măsurilor educative, fiind
un act de cl emență al legiuitorului care, din considerente de politic ă penal ă, renun ță
la dreptul de a aplica sanc țiuni penale persoanelor care au comis anumite infrac țiuni
nominalizate în legea de a mnistie12.
Faptele pentru care se acord ă amnistia îndeplinesc condi țiile prev ăzute pentru a
fi încadrate drept infrac țiuni, îns ă statul, prin legiuit or a ales s ă renun țe la tragerea la
răspundere a f ăptuitorului.
Amnistia poate fi acordat ă prin lege organic ă.
În ceea ce prive ște particularit ățile acestei institu ții, preciz ăm că se car acterizeaz ă
printr -un caracter real , ceea ce presupune faptul c ă incidența sa se face in rem, cu
privire la fapte, și nu la persoane. Pe cale de excep ție, în situa țiile în care acordarea
amnistiei este legat ă și de anumite circumstan țe de ordin personal, amnistia
dobâ ndește un caracter mixt. Spre exemplu, prin Legea nr. 25/ 1967 privind
amnistierea unor infrac țiuni, gra țierea și reducerea unor pedepse13, au fost amnistiate
infrac țiunile s ăvârșite de cet ățenii sau fo știi cet ățeni români care, la data adopt ării
legii, erau stabili ți în str ăinătate.

12 M.A. Hotca, în I. Pascu, V. Dobrinoiu, T. Dima, M.A. Hotca, C. Păun, I. Chiș, M. Gorunescu,
M. Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat. Partea generală , ed. a 2 -a, revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p.
731.
13 B. Of. nr. 113 din 28 decembrie 1967.

Amnistia prezint ă totodat ă și un caracter obligatoriu , fiind opozabil ă atât
organis melor judiciare, cât celui care a comis infrac țiunea ce face obiectul actului de
amnistie. Chiar dac ă a intervenit amnistia, f ăptuitorul are dreptul, consacrat de
legiuitor prin art. 18
C. pr. pen., s ă solicite continuarea procesului penal în vederea eviden țierii
nevinov ăției sale.

3.2.1.2. Clasific ări ale amnistiei
În func ție de diverse criterii, amnistia cunoa ște urm ătoarele clasific ări:
a) Dup ă sfera de aplicare , amnistia se clasific ă în amnistia g eneral ă (acordat ă
pentru orice tip de infrac țiune, indiferent de gravitatea acesteia ) și amnistia special ă
(acordat ă numai pentru anumite infrac țiuni sau persoane).
b) Dup ă condi țiile de acordare , există: amnistia necondi ționat ă și amnistia
condi ționat ă14.
Amnistia necondi ționat ă presupune ca actul de clemen ță să cuprind ă exclusiv
condi ții privitoare la obiectul amnistiei (faptele c ărora li se aplic ă actul de clemen ță)
și data comiterii i nfracțiunii.
Amnistia este condi ționat ă atunci când actul de clemen ță cuprinde și alte cerin țe,
în afara celor privitoare la obiectul amnistiei și data comiterii infrac țiunii, cum ar fi:
perioada în care infrac țiunea a fost comis ă; conduita infractorului dup ă comiterea
infrac țiunii (de exemplu, s ă nu se sustrag ă de la urm ărire); antecedentele penale ale
infractorului (de pild ă, să nu fie recidivist); consecin țele faptei (spre exemplu,
cuantumul prejudiciului, num ărul pe rsoanelor v ătămate) etc.15
c) În func ție de momentul adopt ării actului de amnistie , în raportat cu
existen ța/inexisten ța unei condamn ări, se distinge între amnistia

14 I. Pascu, A.S. Uzlău, op. cit., p. 314.
15 M.A, Hotca, op. cit. , p. 7.

antecondamnatorie (înainte de co ndamnare sau propriu -zisă) și amnistia
postcondamnatorie (după condam nare sau improprie).
Efectele pe care cele dou ă tipuri de amnistie le produc sunt diferite. Astfe l,
amnistia antecondamnatorie , interveni nd până la data r ămânerii definitive a hot ărârii
de condamnare , are drept ef ect înlăturarea r ăspunderii penale , în timp ce amnistia
postcondamn atorie este o cauz ă care înl ătură executarea pedepsei, pe considerentul
că intervine dup ă data r ămânerii definitive a hot ărârii judec ătorești de condamnare .

3.2.1.3. Efectele amnistiei antecondamnatorii și limitele acestora
În toate cazurile, amnistia antecondamnatorie este incident ă în leg ătură cu
infrac țiunile comise pân ă la intrarea în vigoare a actului de clemen ță, motiv pentru
care în doctrin ă se afirm ă că are un caracter prin excelen ță retroactiv16. Consecin ța
juridic ă cea mai important ă a amnistiei antecondamnatorii este excluderea
răspunderii penale pentru infrac țiunile ce intr ă sub incide nța sa.
Cu toate acestea, amnistia antecondamnatorie cunoa ște și limite, prev ăzute în
cadrul art. 152 alin. (2) C. pen., în conformitate cu c are „amnistia nu are efecte
asupra m ăsurilor de siguran ță și a drepturilor persoanei v ătămate”.
Dacă în cazul pedepselor și al m ăsurilor educative amnistia antecondamnatorie
are efe ctul înl ăturării totale a posibilit ății aplic ării lor, în situa ția m ăsurilor de
siguran ță este absolut in eficient ă. În acela și fel, amnistia nu produce efecte asupra
drepturilor persoanei v ătămate. Aceasta presupune c ă persoana v ătămată are în
continuare dreptul la desp ăgubiri pentru pr ejudiciile materiale sau morale produse
prin infrac țiunea s ăvârșită17.
Efectele amnistiei se produc asupra tuturor persoanelor care au com is
infrac țiunea, indif erent de felul contribu ției (autori, instigatori sau complici), dar nu

16 V. Pașca, Curs de drept penal. Partea generală , ed. a 2 -a, actualizată cu modificările noului Cod penal, Ed. Universul
Juridic, București, 2012, p. 365.
17 M. Gorunescu, I.A. Barbu, M. Rotaru, op. cit. , p. 244 .

se extind, sub rezerva unei disp oziții contrare, asupra t ăinuitorilor sau
favorizatorilor18.
În func ție de fazele în care se afl ă procesul de tragere la r ăspundere penal ă,
amnistia se constat ă fie printr -o soluție a procurorului care va dispune în faza de
urmărire penal ă clasarea cauzei, fie prin solu ția de încetare a procesului penal, în
situația în care cauza se afl ă în faza de judecat ă.
Potrivit art. 18 C. pr. pe n., în caz de amnistie, suspectul sau inculpatul poate cere
continuarea procesului penal. În situa ția în care, persoana a formulat cerere de
continuare a procesului penal iar ulterior se constat ă existen ța unuia dintre cazurile
prevăzute în art. 16 lit. a) -d) C. pr. pen., instan ța de judecat ă pronun ță achitarea. În
caz contrar, i nstanța de judecat ă pronun ță încetarea procesului penal. Dup ă cum am
precizat mai sus , dac ă actul de amnistie intervine în faza de urm ărire penal ă,
procurorul va dispune clasarea ca uzei.
În situa ția infrac țiunilor continuate, continue, compl exe sau de obicei, al căror
moment de epuizare este reprezentat de momentul încet ării elementului material,
inciden ța amnistiei se stabile ște în func ție de data epuiz ării infrac țiunii. Dac ă
acțiunea sau inac țiunea a încetat anterior intr ării în v igoare a legii de amnistie, în
cazul infrac țiunilor continue și continuate, sau dac ă ultimul act a fost efectuat, în
ipoteza infrac țiunii de obicei, ori dac ă toate ac țiunile au fost efectuate, în c azul
infracțiunii complexe, amnistia se va aplica. În cazul infrac țiunilor progresive,
inciden ța amnistiei se stabile ște în func ție de data s ăvârșirii elementului material al
laturii obiective a infrac țiunii19. Pentru a -și găsi aplicabilitate, amnistia necesit ă ca
infrac țiunea s ă se fi consumat și epuizat la data în raport cu care se aplic ă actul de
clemen ță.

18 M.A. Hotca, în I. Pascu (coord.) ș.a., op. cit. , p. 732.
19 Aceeași este și concluzia care se desprinde din prevederile art. 154 alin. (2) și (3) C. pen.

La aplicarea legii de amnistie trebuie s ă fie luate în considerare limitele de
pedeaps ă prevăzute pentru fapta consumat ă, cu trimitere la dispozi țiile art. 18 7 C.
pen., se prevede: „Prin pedeaps ă prevăzută de lege se în țelege pedeapsa prev ăzută în
textul de lege care incrimineaz ă fapta s ăvârșită în forma consumat ă, fără luarea în
considerare a cauzelor de reducere sau de major are a pedepsei”.