Drept Penal. Partea Generala Curs 2 [613759]

1
DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ
CURS 2

Titular curs: conf. univ. dr. Ionuț Andrei Barbu

Starea de necesitate

3.1. Noțiune

Art. 20 C. pen. definește starea de necesitate ca fiind situația în care o persoană săvârșește o faptă
prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața,
integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane
sau un interes general făr ă ca prin aceasta să se pricinuiască, cu știință, urmări vădit mai grave decât cele
care s -ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Starea de necesitate este o instituție de drept penal ancorată în realitate, ce corespunde necesităților
actual e ale societății. Sunt multiple situații în care factorul uman este pus în fața unui pericol ce îl
determină să acționeze, iar prin acțiunea sa aduce atingeri altor elemente protejate de norma juridică.
Situațiile de acest gen pot fi create de elemente uma ne sau de factori obiectivi, ce nu au legătură cu
individul care acționează în scopul salvării sale, a altuia sau a bunurilor importante.
La nivel doctrinar s -au reliefat două opinii în ceea ce privește reglementarea noțiunii de stare de
necesitate. Confor m primei opinii, majoritară în doctrina română1, cel care acționează sub presiunea
necesității de a înlătura pericolul, este, în mod firesc, lipsit în acel moment de posibilitatea de a -și
determina, în mod liber voința, săvârșind fapta fără vinovăție; mot ivele care justifică înlăturarea
caracterului penal al faptei, în caz de stare de necesitate, sunt aceleași ca și la constrân gerea prin
amenințare2.
În viziunea cele i de-a doua opinii3, starea de necesitate constituie o cauză justificativă sub motivația
netulburării ordinii de drept atât timp cât nu există niciun prejudiciu pentru societate, iar acțiunea celui
care se salvează sacrificând un alt bun, o altă valoare, corespunde intereselor ordinii de drept.
Există și opinii4 conform cărora nu se poate c onstrui un fundament unitar pentru starea de necesitate,
astfel că trebuie avute în vedere două situații distincte: prima, când valoarea salvată este mai importantă
decât valoarea sacrificată, caz în care starea de necesitate apare ca o cauză justificativă ; a doua, când
valoarea salvată este egală sau inferioară ca impor tanță față de valoarea sacrificată, ipoteză în care starea
de necesitate apare ca o cauză ce înlătură vinovăția sau ca o cauză de atenuare a pedepsei. Opinia redată
mai sus se regăsește în mod expres consacrată în Codul penal german și în Codul penal portughez.

3.2. Condițiile stării de necesitate

Pentru a fi acordat beneficiul recunoscut de legiuitorul penal în cazul stării de nece sitate, trebuie să
fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, referitoare la starea de pericol și la acțiunea de salvare.
Astfel, constituie condiții referitoare la pericol:

1 V. Dongoroz, V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului
penal român. Partea generală , vol. I, Ed. Academiei R.S.R., București, 1969, vol. I, p. 363;V. Dobrinoiu, G. Nistoreanu, I. Pascu,
Al. Boroi, I. Molnar, V. Lazăr, Drept penal. Partea generală , Ed. Europa Nova, București, 1997, p. 299; C. Bulai, B.N. Bulai,
Manual de drept penal. Partea generală , Ed. Universul Juridic, București, 20 07, p. 250; C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal
român. Partea generală , Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 151; T. Dima, Drept penal. Partea generală , ed. a 2 -a, Ed.
Hamangiu, 2007, p. 345; M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii și explicații , Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 543, în M.
Gorunescu,I.A. Barbu, M. Rotaru, op. cit ., p. 164.
2 V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediției din 1939), Ed. Societății Tempus, București, 2000, p. 354.
3 G. Antoniu, Vinovăția penală , Ed. Academiei, București , 2002 , p. 296.
4 F. Streteanu, F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Rosetti, București, 2008 , p. 506, în I. Pascu și colab., op. cit. ,
p. 159.

2
– existența sau iminența pericolului;
– pericolul să producă amenințări asupra vieții, integrității corporale, sănătății unei persoane sau
bunurilor acesteia ori asupra unui interes general.
Condițiile ce au legătură cu acțiunea de salvare sunt:
– acțiunea de salvare să întrunească elementele conținutului constitutiv al unei fapte pr evăzute de
legea penală;
– să nu existe o altă posibilitate de înlăturare sau evitare a pericolului;
– acțiunea de salvare să nu producă urmări vădit mai grave decât acelea care s -ar fi produs dacă
pericolul nu era înlăturat;
– fapta să nu fie săvârșită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligația specială de a
înfrunta pericolul.

A. Condiții privind pericolul
a) Existența și caracterul iminent al pericolului
Noțiunea de iminență presupune existența unui punct de declanșare a pericolului care este foarte
apropiat din punct de vedere temporal. Condiția este îndeplinită în concret atunci când pericolul este
actual, el existând efectiv.
Dacă pericolul este unul incert, care prezintă o probabilitate vagă de producere, nu putem a vea în
vedere condiția ca fiind atinsă. Mereu există situații de pericol probabile, așa -numitele riscuri, noțiune ce
nu intră în sfera de realizare a pericolului sau de existență iminentă a acestuia. Riscul este o probabilitate,
pe când iminența pericolulu i presupune declanșarea certă a acestuia.5

b) Pericolul să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei per soane, un bun
important al acesteia ori un interes general
La stabilirea valorilor care trebuie să fie vizate de pericol, legiuitorul a avut în vederea cele mai
importante atribute ale persoanei, respectiv viața, integritatea corporală sau sănătatea acesteia,
apreciind că numai amenințarea acestor valori creează o stare de necesitate. Raportat la momentul acțiunii,
nu comportă relevanță starea atributelor amintite, dacă persoana era sănătoasă, bolnavă, precum nici tânără
sau în etate.
Starea de pericol poate viza atributele exclusiv ale persoanei care acționează sau ale unei alte
persoane. Sentimentul de solidaritate umană obligă pe acela care vede o persoană în primejdie să acționeze
pentru înlăturarea pericolului6.
De asemenea, au fost avute în considerație și bunurile importante ale făptuitorului sau ale alt ei
persoane , fie că este vorba de bunuri individuale sau aparținând unei colectivități. Importanța acestor
bunuri se raportează la substanța, destinația, valoarea artistică, științifică, istorică sau alte însușiri
deosebite pe care acestea le au și care le gitimează omenește și juridic efectuarea acțiunii de salvare7. La
stabilirea gradului de importanță al unui bun se va avea în vedere și legătura dintre acesta și
posesor/proprietar/ utilizator, deoarece pot exista situații în care caracterul important să difere în funcție
de latura afectivă dintre obiect și elementul uman.
În cazurile incidenței stării de necesitate, vor exista două tipologii de bunuri sau valori, respectiv cele
salvate și cele sacrificate. La momentul supunerii atenției instanțelor de ju decată, se va analiza raportarea
la importanța acestor două tipuri de bunuri, urmărindu -se ca bunurile/valorile salvate să aibă o importanță
mai ridicată decât cele sacrificate. Există situații în care bunurile să ajungă, din punct de vederea analitic,
la aceeași valoare de estimare, însă și în atare situații starea de necesitate își regăsește aplicabilitatea.
Prin interes general se înțelege interesul statului sau al altor persoane de drept public. Interesul
general este opozabil oricărei persoane și, prin urmare, oricine este obligat să acționeze pentru a proteja
un interes de acest gen.
La nivelul instanțelor de judecată8 s-a stabilit că nu se afla în stare de necesitate acela care, fiind într -o
gravă stare de sărăcie, cu o familie mare de întreținut și suferind de o boală gravă, a sustras 5 saci de furaje.

5 M. Gorunescu, I.A. Barbu, M. Rotaru, op. cit ., p. 166.
6 M.A. Hotca, op. cit. , p. 543.
7 V. Dongoroz, op. cit ., p. 365.
8 C. Ap. București, s. a II -a pen., dec. nr. 1084/1998, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1998 , Ed. All Beck,
București, 1999, p. 268, în I. Pascu și colab., op. cit. , p. 161.

3
Instanța a motivat soluția dată prin referire la faptul că fapta comisă nu era de natură să rezolve greutățile
financiare ale inculpatului și, oricum, nu constituie singura cale posibilă pentru acoperi rea acestor nevoi
pentru a opera prevederile referitoare la starea de necesitate.

B. Condițiile privind acțiunea de salvare
a) Acțiunea de salvare să întrunească elementele conținutului constitutiv al unei fapte
prevăzute de legea penală
Fiind o instituție de drept penal, starea de necesitate presupune și incidența unei fapte prevăzute de
legea penală. Dacă acțiunea de salvare nu se încadrează în conținutul constitutiv al unei fapte ce
interesează dreptul penal, aceasta nu va fi luată în considerare pe latură penală. Aceasta poate atrage
răspunderea civilă, în funcție de cui au fost aduse prejudiciile cauzate.

b) Să nu existe o altă posibilitate de înlăturare sau evitare a pericolului
În cazul stării de necesitate, acțiunea de salvare materializată într -o faptă prevăzută de legea penală
trebuie fie singura modalitate de a evita sau înlătura un pericol imediat. De aceea, este important a fi alese
mijloacele de salvare cele mai potrivite ș i care asigură minimul de sacrificii. În situația existenței unei alte
modalități mai puțin costisitoare de salvare a valorilor sociale, persoana va beneficia de dispozițiile privind
starea de necesitate, dacă nu a întrevăzut altă modalitate în situația în care s -a aflat9. La constatarea faptei
săvârșite ca fiind unica modalitate de înlăturare a pericolului trebuie avute în vedere condițiile concrete și
persoana celui ce săvârșește fapta10.
Dacă autorul faptei are la dispoziție mai multe posibilități de î nlăturare a pericolului, toate întrunind
conținutul constitutiv al unei fapte prevăzute de legea penală, salvarea trebuie să se realizeze prin
comiterea faptei mai puțin grave11.

c) Prin săvârșirea faptei să nu se pricinuiască urmări vădit mai grave decât cele ce s -ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat
Condiția are în vedere urmările produse în urma săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, astfel,
pentru salvarea de la un pericol a unei valori sociale de mai mică importanță nu trebuie să se sacrifice o
alta mult mai importantă.
În situația în care valoare salvată constituie un bun, se va avea în vedere valo area economică a
bunurilor sacrificate și a celor salvate, însă vor fi punctate și elemente cum ar fi: caracterul reparabil sau
ireparabil al prejudiciului cauzat, importanța socială a bunului, șansele reale de salvare a bunului etc.
Dacă valorile salvate vizează atributele persoanei fizice, constatarea raportului de proporționalitate
se va face prin raportare la gradualitatea efectelor negative produse sau posibile a fi fost produse.
În cazul valorilor diferite (atributele persoanei vs. bun), la eva luarea proporționalității se va ține seama
atât de pedeapsa prevăzută de lege pentru atingerile aduse celor două valori, cât și de alte elemente care
pot conduce la această evaluare.
Dacă cel care întreprinde acțiunea de salvare produce în mod conștient urmări v ădit mai grave decât
cele care s -ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat, suntem în prezența excesului de acțiune salvatoare,
situație în care vor deveni aplicabile prevederile art. 75
lit. c) C. pen., referitoare la circumstanțele atenuante legale (depășirea limitelor stării de necesitate). În
legătură cu această soluție ( exces scuzabil de salvare) , unii autori au punctat critici, propunând să fie
considerată o circumstanță atenuantă judiciară pentru a evita soluții abuzive12.
În situația în care făp tuitorul nu are reprezentarea faptului că, prin sacrificarea unor valori, produce
urmări vădit mai grave decât cele care s -ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat, acesta se va bucura
de beneficiul stării de necesitate (se va avea în vedere caracterul obiectiv al acțiunii acestuia).

9 V. Dongoroz, Explicații teoretice…, op. cit. , vol. I, p. 336 -337.
10 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit. , p. 252; T. Dima, op. cit. , p. 347.
11 T. Pop, Drept penal comparat. Partea generală , vol. II, Institutul de arte grafice „Ardealul”, Cluj, 1923, p. 348, în I. Pascu
și colab., op. cit. , p. 162 -163, în M. Gorunescu, I.A. Barbu, M. Rotaru, op. cit ., p. 167.
12 G. Antoniu, Vinovăția…, op. cit. , p. 292.

4
d) Fapta să nu fie săvârșită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligația specială
de a înfrunta pericolul
Deși nu se regăsește expres prevăzută în cadrul dispozițiilor penale, condiția își are izvorul în acele
acte normative care impun anumitor categorii de profesioniști să înfrunte pericolul legat de îndatoririle lor
profesionale.
Evident, datorită caracterului activităților prestate, un pompier este obligat să suporte riscurile care
decur g din stingerea unui incendiu, medicul suportă riscul de a cădea victimă unei boli contagioase,
salvatorii marini sau montani suportă riscurile acțiunilor de salvare, marinarii și aviatorii din echipajul
unei nave sau aeronave sunt obligați să înfrunte per icolul generat de forțe ale naturii sau alte evenimente
întâmplătoare, militarii sunt obligați să înfrunte pericolele apărute în înde plinirea unei misiuni de luptă
etc.
Această condiție vizează numai acele cazuri în care astfel de persoane ar fi săvârșit o faptă prevăzută de
legea penală pentru a se salva pe sine, cu încălcarea obligațiilor ce le revin.
Doctrina penală13 a evidențiat că persoanele obligate să înfrunte pericolul pot beneficia de starea de
necesitate, ca și cauză justificativă, dacă săvârșe sc fapta în exercitarea profesiei sau în îndeplinirea
activității lor de serviciu, pentru a înlătura un pericol imediat la care erau expuse alte persoane.
De asemenea, cel care are obligația să înfrunte pericolul acționează în stare de nece sitate când va lorile
sacrificate au o importanță mai redusă raportat la viața sa. În situația în care pericolul produce în mod
inevitabil moartea persoanei care are obligația de a -l înfrunta, aceasta poate să refuze îndeplinirea
ordinului prevalându -se de starea de nece sitate.
Instanțele de judecată au în vedere, în situația persoanelor obligate să înfrunte un pericol și care nu
acționează sub incidența stării de necesitate, ansamblul de factori gene ratori ai situației, astfel, pot acorda
circumstanțe atenuante acestora .

3.3. Efectele stării de necesitate

Evident, o faptă prevăzută de legea penală în circumstanțele stării de necesitate nu comportă un
caracter ilicit, drept urmare nu poate atrage aplicarea vreunei sancțiuni de natură penală. Efectele stării de
necesitat e operează in rem, producând consecințe și asupra participanților.
Raportat la domeniul despăgubirilor civile, de regulă, starea de necesitate nu are ca efect și înlăturarea
răspunderii civile, în cele mai multe situații producându -se prejudicii unei terțe persoane, care nu are nicio
legătură cu producerea efectelor negative.
Dacă o persoană a beneficiat de acțiunea de salvare inițiată de o altă persoană (aceasta i -a salvat
bunurile), beneficiarul va fi ținut de repararea pagubelor create de făptuitor, pentru că el este efectiv cel
căruia acțiunea i -a fost utilă. Terțul intervenient va putea cere ca acțiunea în daune să fie îndreptată
împotriva p ersoanei salvate de la pericol.14
Există situații în care pericolul să fie provocat în mod culpabil de persoana prejudiciată, astfel că
autorul acțiunii de salvare nu poate fi tras la răspundere civilă.
Secțiunea a 4 -a
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații

4.1. Considerații generale

Art. 21 alin. (1) C. pen. prevede „justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea
unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor
și limitelor prevăzute de aceasta”. „Este de as emenea justificată, fapta prevăzută de legea penală constând
în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta
nu este în mod vădit ilegală” [art. 21 alin. (2) C. pen.].

13 V. Dongoroz, Explicații teoretice…, op. cit. , vol. I, p. 369; G. Antoniu, Vinovăția…, op. cit. , p. 303;
C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit. , p. 254; M .A. Hotca, op. cit. , p. 553.
14 M. Gorunescu, I.A. Barbu, M. Rotaru, op. cit ., p. 169.

5
Legiuitorul a înțeles să stabi lească aceste cauze justificative prevăzute în art. 21 C. pen. pentru a
acoperi din punct de vedere legal și a exonera de răspundere penală persoanele care, în exercitarea unor
drepturi recunoscute de lege sau în îndeplinirea unor obligații impuse tot de l ege ori în îndeplinirea unor
obligații impuse de o autoritate competentă, săvârșesc fapte prevăzute de legea penală cu ocazia executării
unor activități profesionale15.
Conform unor opinii16, exercitarea unui drept recunoscut de lege sau îndeplinirea unei obligații
impuse de lege poate avea izvorul sau sursa juridică într -o lege (constituțională, organică sau ordinară), în
acte normative inferioare acesteia (ordonanțe de urgență ale Guvernului; ordonanțe ale Guvernului;
hotărâri ale Guvernului), în regulame nte adoptate în confor mitate cu legea; într -un tratat internațional în
măsura în care acesta este ratificat de statul român sau într -o reglementare comunitară. Se admite că și
cutuma poate fi sursă a unui drept ce poate fi invocat în justificarea unei fap te prevăzute de legea penală17.
Unii autori18 au prevăzut necesitatea unei reglementări care să asigure siguranță și certitudine
persoanei care îndeplinește o funcție ce implică postura de executant al legii, în special atunci când există
drept liant o au toritate competentă să emită ordine. Persoana trebuie să știe că este protejată de lege și
apărată de orice răspundere, în măsura în care își exercită atribuțiile de serviciu în condiții de strictă
legalitate.

4.2. Exercitarea unui drept recunoscut de leg e

Această cauză justificativă presupune existența unei fapte prevăzute de legea penală, care este
realizată ca urmare a exercitării unui drept autorizat de lege. Noțiunea de „drept” poate fi definită ca un
ansamblu de norme juridice generale și abstracte, care reglementează conduita umană dintr -o colectivitate,
norme ce pot fi impuse prin forța de constrângere a statului19.
Cauza justificativă avută în vedere își regăsește aplicabilitatea în cazul20:
a) Persoanelor care exercită o profesie, meserie sau altă ocupație în condițiile legii
Prin natura lor, există pro fesii, meserii sau alte ocupații pe care legea le prevede și pe care le consimte,
ce pot avea drept urmare a exercitării producerea unui efe ct identic cu cel al unei fapte prevăzute de legea
penală. Se pot încadra în această categorie medicina, ingineria, avocatura, jurnalismul etc. Spre exemplu,
efectuarea unei operații de către un medic al cărui pacient moare sau expunerea unor nuduri de căt re un
pictor. Important în astfel de situații este exercitarea profesiunii, meseriei sau ocupației autorului în
condițiile admise de către lege, fără efectuarea unor greșeli care îi pot fi imputate.

b) Persoanelor care practică diverse sporturi și concurs uri sportive
Anumite activități sportive implică, prin natura lor, exercitarea de violențe fizice. Astfel de sporturi
sau concursuri pot genera efecte vătămătoare asupra corpului uman, putând duce până la decesul
persoanei. În atare situații, cel care a cr eat rezultatul vătămător (loviri, răni, vătămare corporală) sau fatal
va fi exonerat de răspundere penală pentru că fapta sa apare justificată în raport cu regulile de desfășurare
a respectivelor activități.

c) Persoanelor care beneficiază de imunități
Există categorii de persoane (de exemplu, parlamentarii, personalul care activează în domeniul
mass -mediei), care beneficiază de imunități în raport cu opiniile exprimate în materia domeniului în care
își desfășoară activitatea.

d) Persoanelor de bună -credi nță

15 T. Dima, Drept penal. Partea generală , Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 205.
16 I. Molnar, în G. Antoniu (coord.), op. cit. , vol. I, p. 263.
17 F. Streteanu, Drept…, op. cit. , p. 447.
18 I. Molnar, Comentariu , în G. Antoniu ș.a., Explicații preliminare…, op. cit. , vol. I, p. 203.
19 M. Mureșan, Dicționar de drept civil , Ed. Cordial Lex, Cluj -Napoca, 2009, p. 256, în M. Gorunescu,
I.A. Barbu, M. Rotaru, op. cit ., p. 170.
20 A se vedea, în acest sens, și V. Dongoroz, op. cit. , 1939, p. 375, în M. Gorunescu, I.A. Barbu, M. Rotaru, op. cit ., p. 170 –
171.

6
Poate beneficia, în acest sens, de cauza justificativă a exercitării unui drept recunoscut de lege cel
care a achiziționat un bun ce provine din săvârșirea de către vânzător a unei infracțiuni, fără ca cel ce
cumpără să cunoască acest aspect. Datorită bunei -credințe a cumpărătorului cu privire la proveniența
bunului, acesta va fi exonerat de suportarea unei trageri la răspundere penală. Aspectul are la baza și
prezumția că un posesor al unui bun este și proprietarul de drept al acestuia, până la proba contrarie.

4.3. Îndeplinirea unei obligații impuse de lege sau de autoritatea competentă21

Există situații în care legea impune anumite activități, care, dacă ar fi privite inde pendent de această
permisivitate a normei juridice, ar face posibilă tragerea la răspundere penală a celui care le săvârșește.
Având în vedere proveniența necesității realizării faptei, respectiv că aceasta survine din intenția
legiuitorului și este permis ă de acesta, caracterul ilegal este înlăturat. Astfel, fapta, deși corespunde
modelului legal descris într -o normă de incriminare, nu poate fi considerată ilicită.
Sub beneficiul acestei cauze justificative intră forțele de ordine reprezentate de polițiști , jandarmi,
polițiști de frontieră etc., care pot face, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, uz de armamentul și
mijloacele aflate în dotare, atunci când, evident, situația o impune.
În cazul îndeplinirii unei obligații impuse de autoritatea competentă, între legea care instituie obligația
și executantul acelei obligații se interpune o autoritate com petentă de la care emană ordinul și este
îndreptățită să dea ordine cu privire la situațiile în care urmează a se aplica legea, cât și cu privire la modul
de aplicare a acesteia22.
Pentru a fi în prezența cauzei justificative a îndeplinirii unei obligații impuse de lege sau de autoritatea
competentă, trebuie stabilită incidența cumulativă a următoarelor condiții:

a) Săvârși rea unei fapte prevăzute de legea penală
Condiția este evidentă, fiind pusă problema incidenței unei cauze justificative doar în situația
comiterii unei fapte prevăzute de legea penală. În cazul acestei condiții se poate avea în vedere revocarea
ordinului autorității, informație ajunsă la cunoștința executantului. În situația existenței unei subordonări
multiple a autorului și a unor ordine sau dispoziții contradictorii, cel ce acționează va beneficia de cauza
justificativă doar dacă va acționa în baza auto rității competente, potrivit legii.

b) Acțiunea autorului să fie impusă de o autoritate com petentă
În acest caz se are în vedere legitimitatea autorității care emite ordinul sau dispoziția respectivă.
Astfel, autoritatea competentă este structura, organi smul competent să gestioneze/admi nistreze un anumit
domeniu și comportă un caracter public.

c) Ordinul sau dispoziția autorității competente să aibă forma cerută de lege
O dispoziție sau un ordin care provine de la o autoritate publică competentă trebuie să îmbrace o
formă anume cerută de lege. De obicei, acestea se emit în formă scrisă și au un caracter oficial, numai
astfel ele pot fi opozabile faptei prevăzute de legea penală, făcând aplicabile prevederile cauzei
justificative. În situația nerespectări i formei cerute de lege, fapta săvârșită ca urmare a executării unui
ordin sau unei dispoziții a unei autorități publice nu va face obiectul exonerării de la tragerea la răspundere
penală a făptuitorului.

d) Ordinul sau dispoziția autorității competente s ă nu fie vădit ilegal/ă
Această condiție are în vedere capacitatea făptuitorului de a conștientiza că ceea ce urmează a săvârși
comportă un caracter ilegal și nu este în concordanță cu interesul public raportat la momentul comiterii.
În situația în care c el căruia i se adresează respectivul ordin sau dispoziție vădit ilegal/ă refuză comiterea,
justificându -și atitudinea prin raportare la caracterul ilegal al faptei, nu va fi tras la răspundere disciplinară,
pentru că refuzul îl exonerează de acest aspect. De asemenea, având în vedere refuzul, nu se va mai pune
problema unei fapte prevăzute de legea penală și, implicit, a incidenței cauzei justificative.

21 M. Gorunescu, I.A. Barbu, M. Rotaru, op. cit ., p. 171 -173.
22 I. Pascu și colab., op. cit. , p. 168.

7
Subordonatul nu va beneficia de cauza justificativă în situația în care, deși conștien tizează că fapta
este vădit ilegală, procedează la comiterea acesteia, gândind în mod eronat că va fi exonerat de tragerea
la răspundere penală.

e) Dispoziția autorității publice să vizeze executarea unei acțiuni ce intră în sfera de atribuții a
făptuitorului
Condiția vize ază ca autorul faptei să acționeze doar în sfera actelor ce țin de compe tența sa. Nu poate
fi justificată o faptă care, chiar dacă ar îndeplini celelalte condiții enumerate, nu se circumscrie domeniului
și atribuțiilor făptuitorului. Această condiție este îndeplinită în cazul autorităților competente (polițiști,
jandarmi) care pătrund în domiciliul unei persoane în vederea punerii în executare a unui mandat de
arestare sau de punere în executare a unei pedepse privative de libertate emis de instanță.

4.4. Efectele executării unui drept sau îndeplinirii unei obligații

Faptele prevăzute de legea penală săvârșite în condițiile prevăzute de art. 21 C. pen. atribuie un
caracter legal comportamentului făptuitorului, acesta neputând fi tras la răspundere penală pentru
activitatea derulată.
Drept beneficiu al incidenței acestei cauze justificative, făptuitorul este exonerat de răspunderea
civilă, adminis trativă, disciplinară etc.
În situația intervenției erorii de fapt peste cauza justificativă a exercitării unui drept sau îndeplinirii
unei obligații, există posibilitatea ca făptuitorul să facă obiectul tragerii la răspundere civilă.
Au fost exprimate opinii23 conform cărora fapta săvârșită în executarea unui ordin al autorității atrage
răspunderea penală și civilă a persoanei care a emis ordinul în calitatea sa de autor moral al infracțiunii,
adică în calitate de instigator, răspunzând în condițiile participației improprii.

Secțiunea a 5 -a
Consimțământul persoanei vătămate

5.1. Considerații generale

Conform dispozițiilor art. 22 C. pen., „este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu
consimțământul persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată
sau pusă în pericol”.
Consimțământul persoanei vătămate presupune acordul exprimat de o persoană ca o altă persoană să
săvârșească asupra sa ori împotriva patrimoniului său o faptă prevăzută de legea penală24.
De fiecare dată când legea permite sau nu inte rzice explicit titularului unui bun sau interes de a
dispune de acesta, implicit, titularul dreptului va putea accepta orice atingere a bunului sau interesului,
fără ca prin aceasta să se comită un act ilicit ( volenti et consentienti non fit injuria ), cons iderând că cel
care permite altuia să -l lezeze este ca și cum singur s -ar leza25.
Autolezarea este o noțiune ce nu trebuie să fie confundată cu consimțământul. În cazul autolezării,
titularul dreptului este și autorul leziunii, nemaiputând avea și calitat ea de persoană vătămată. Privită drept
cauză justificativă, consimțământul persoanei vătămate presupune situația în care o persoană consimte ca
actul să aducă atingere bunurilor și intereselor sale, bunuri sau interese asupra cărora legea îi permite să -și
exercite dreptul de dispoziție.
Raportat la numărul de fapte prevăzute de legea penală care pot atrage incidența consim țământului
ca și cauză justificativă, acesta este unul redus, cauza având aplicabilitate numai în legătură cu acele
incriminări care des criu acțiuni îndreptate spre lezarea unor valori asupra cărora subiectul poate dispune.

23 V. Dongoroz, op. cit. , 1939, p. 372.
24 G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, Dicționar juridic penal , Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 76, în
I. Pascu și colab., op. cit. , p. 175 citat de M. Gorunescu, I.A. Barbu, M. Rotaru, op. cit ., p. 173.
25 V. Dongoroz, op. cit. , 1939, p. 377.

8
Noțiunile de „persoană vătămată” și de „consimțământ al persoanei vătămate” apar folosite în
înțelesul dispozițiilor art. 22 C. pen., în sens propriu numai când o perso ană este supusă unor agresiuni
contra bunurilor sau intereselor sale și care consimte la această acțiune contra drepturilor sale; în acest caz
fapta nu mai constituie infracțiune, consimță mântul înlăturând ilicitul manifestării făptuitorului26.
Persoana vătămată este numai acea persoană supusă unei agresiuni asupra corpului său (de exemplu,
actul medical) și la care aceasta consimte.
Doctrina penală a evidențiat mai multe opinii27 în ceea ce privește justificarea consim țământului
persoanei vătămate.
O primă opinie consideră consimțământul persoanei vătămate drept o tranzacție privată autorizată de
lege prin care titularul unei valori sociale îi transferă altei persoane un drept revocabil de a comite o faptă
prin care se vatămă sa u lezează această valoare. Așa cum exercitarea unui drept nu poate fi ilicită,
consimțământul persoanei vătămate trebuie să constituie și el pentru dreptul penal o cauză justificativă.
Într-o a doua opinie, consimțământul persoanei vătămate ar presupune pi erderea interesului titularului
pentru valoarea socială în cauză, ceea ce ar determina ca și ordinea juridică să abandoneze acea valoare
socială, pentru că nu s -ar mai impune protejarea ei dincolo de voința titularului.
O altă opinie consideră că, în cazul consimțământului persoanei vătămate, apare un conflict între două
valori sociale; o primă valoare socială de care dispune titularul ei și de a cărei prezervare este interesată și
societatea și o a doua valoare socială care o constituie, într -un stat de dr ept, utilizarea libertății personale.
În vederea depășirii acestui conflict apare ca necesară găsirea unui echilibru între aceste două valori, care
este posibil doar prin limitarea valorilor sociale de care poate dispune titularul lor, precum și prin stabi lirea
altor limitări, în privința eficacității consimțământului.

5.2. Condițiile consimțământului persoanei vătămate

Pentru a se încadra în sfera cauzelor justificative, consimțământul persoanei vătămate trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

a) Să fie exprimat de titularul valorii sociale ocrotite
Singura persoană îndreptățită să exprime consimțământul pentru ca o faptă prevăzută de legea penală
și care vizează un dr ept să fie considerată justificată este titularul acelui drept, deoarece, prin acordarea
consimțământului, renunță la un drept personal, fiind sin gurul care are interes a consimți.
Există situații speciale, generate de elemente ce țin de persoana titularu lui dreptului (vârsta, existența
unei boli psihice sau a unei cauze care determină incapacitatea de exercitare a drepturilor pe care le are,
respectiv exprimarea unui consimțământ valabil), ce determină exprimarea consimțământului de către un
reprezentant al acestuia, avându -se însă în vedere ca exercitarea dreptului să urmărească interesele
titularului (cazul unei intervenții medicale de urgență, atunci când cel supus intervenției suferă de o boală
ce îi afectează rațiunea). Există și titulari de drepturi care, datorită unor diverse motivații, apelează la
exprimarea consimțământului prin intermediul unui mandatar.

b) Să vizeze o valoare socială de care titularul poate dispune în mod legal
Raportat la valorile de care o persoană poate dispune, la nivel doct rinar s -a realizat distincția între
categoria drepturilor colective și cea a drepturilor individuale sau subiective.
În categoria drepturilor colective intră siguranța națională, autoritatea statului, încrederea publică,
siguranța publică, familia. Datorit ă importanței pe care o prezintă, acestea nu pot face obiectul cauzei
justificative statuată de prevederile art. 22 C. pen.
Majoritatea drepturilor patrimoniale se înscriu în categoria drepturilor disponibile. Excepția este
redată de situația în care legea incriminează distrugerea bunului propriu de către proprietar, caz în care
consimțământul devine ineficient pentru că proprietarul nu poate transmite altuia un drept ce nu îi este
atribuit. În cazul în care consimțământul a fost exprimat, el nu va atrage i ncidența prevederilor privitoare
la cauzele justificative.

26 G. Antoniu, Consimțământul victimei , în RDP nr. 4/2003.
27 F. Streteanu, Tratat…, op. cit. , p. 527 -528.

9
Raportat la acele drepturi care au o legătură strânsă cu titularul acestora (drepturile la sănătate,
integritate corporală, libertate, demnitate, onoare), acestea pot face obiectul consimțământului cu privire
la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către altă persoană, în măsura în care acțiunea nu are
ca efect sacrificarea totală a dreptului în cauză sau nu este contrar ordinii publice ori bunelor moravuri.
Dreptul la viață este indi sponibil, astfel că legislația nu acceptă noțiunea de eutanasie, aceasta fiind
sancționată de normele în vigoare prin încadrarea la infracțiunile contra vieții, în funcție de circumstanțele
în care se produce.
Doctrina a avut în vedere situația în care med icul este îndreptățit să intervină în cazuri urgente, chiar
împotriva voinței pacientului. Unii autori consideră că orice intervenție medicală asupra corpului unei
persoane trebuie făcută cu consimțământul persoanei, al pacientului. După alți autori, în ca z de urgență,
medicul se poate lipsi de acest consimțământ28.

c) Să fie valabil exprimat
Pentru a fi valabil exprimat, consimțământul nu trebuie viciat de violență, dol sau eroare esențială .
De asemenea, acesta trebuie să provină de la o persoană care ar fi putut fi subiect pasiv al infracțiunii,
dacă nu își expunea consimțământul cu privire la existența acesteia.
Viciile de consimțământ, ca o cauză justificativă, nu operează însă cu aceeași rigoare ca și în viciile
de consimțământ în dreptul civil; uneori, consimțământul în penal poate produce efecte și atunci când a
fost dat din eroare sau surprins prin dol29.
Nu prezintă relevanță din punct de vedere juridic forma pe care consimțământul o îmbracă, acesta
putând fi exprimat tacit, oral sau scris, esențial fiind însă caracterul comportamentului univoc al titularului
dreptului.
Cu toate acestea, există domenii care necesită o formă solemnă de manifestare a consimțământului.
Este cazul prelevă rii și transplantului de țesuturi și organe umane, domeniu care, datorită importanței și
urmărilor ce se pot produce, impune existența unei forme scrise conform unui model stabilit prin lege, cu
avizul comisiei de avizare a donării etc.30

5.3. Efectele co nsimțământului persoanei vătămate

Consimțământului persoanei vătămate produce efecte diferite în funcție de norma de incriminare a
faptei.
Astfel, în cazul în care absența consimțământului are caracterul de element constitutiv al infracțiunii,
efectul pr odus este acela al permisivității faptei, considerării acesteia ca fiind legală (în cazul infracțiunii
de furt, fapta, pentru a constitui infrac țiune, trebuie comisă fără consimțământul celui care posedă sau
deține bunul; dacă acesta a consimțit la acțiun ea de luare a bunului, fapta nu îndeplinește condițiile cerute
de art. 228 C. pen., deci nu este prevăzută de legea penală).
Dacă consimțământului titularului unui drept are semnificația de element circumstan țial de atenuare
al unui anumit tip de infracți une, existența acestuia face ca fapta să fie încadrată în varianta atenuantă, și
nu cea de bază a infracțiunii (omorul cu consimțământul victimei nu face ca fapta să intre în sfera legalului,
permisului, ci constituie doar o atenuantă a infracțiunii de omo r, prevăzută de legiuitor distinctiv în cadrul
art. 190 C. pen., drept infracțiunea de „Uciderea la cererea victimei”).
Consimțământul poate avea rolul unei circumstanțe atenuante judiciare atunci când a fost acordat post
factum , având drept efect reducerea limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea
săvârșită, întrucât nu se poate face abstracție de această atitudine a victimei care poate diminua gravitatea
infracțiunii sau periculozitatea infractorului .
Există anumite infracțiuni în cazul cărora consimțământul persoanei vătămate, mani festat după
comiterea acestora, duce la înlăturarea răspunderii penale (lipsa sau retragerea plângerii prealabile,
împăcarea părților).31

28 G. Antoniu, în G. Antoniu (coord.), op. cit. , vol. I, p. 279.
29 F. Streteanu, Tratat… , op. cit. , p. 529.
30 Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în M. Of. nr. 372 din 28 aprilie 2006.
31 M. Gorunescu, I.A. Barbu, M. Rotaru, op. cit ., p. 176.

10