Drept Penal. Partea Generală [613557]

1

DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ

DR. CRISTINEL GHIGHECI
JUDECĂTOR – CURTEA DE APEL BRAȘOV

I. LEGEA PENALĂ ȘI LIMITELE EI DE APLICARE

1. Partea generală a dreptului penal presupune o discuție teoretică mai accentuată, deoarece fiecare soluți e
aleasă de legiuitor are la bază o anumită teorie, aleasă dintr -un număr mai mare de teorii propuse de doctrină.
În raport cu art. 1 ( Legalitatea incriminării ) s-ar putea considera ca improprie formularea aliniatului 2 al
art. 1, deoarece face trimitere la s ancțiune (nicio persoană nu poate fi sancționată penal dacă nu se respectă regula
anteriorității), deși textul ar trebui să se refere la descrierea faptei incriminate în normă și nu la pedeapsă, deoarece art .
1 consacră legalitatea incriminării și nu a ped epsei (G. Antoniu).
2. Art. 2 ( Legalitatea sancțiunilor de drept penal ). Deși ar fi lăudabilă sub aspect didactic, soluția
prezintă neajunsul că separă artificial principiul legalității incriminării și pedepsei în două principii distincte , pe care
le consa cră în texte diferite ale noului C.pen. (G. Antoniu). În doctrina penală s -a observat că o atare soluție separă
nejustificat elementele structurii normei penale care este compusă din precept și sancțiune ceea ce ar implica o
formulare unitară în cadrul pri ncipiului legalității, a preceptului și a sancțiunii. „Legalul și ilegalul în dreptul penal
trebuie să fie privite sub un îndoit aspect: al infracțiunii și al pedepsei. Împreună aceste două aspecte constituie ceea
ce se numește legalitatea incriminării” (V . Dongoroz, Explicații… ).
Principiul legalității incriminărilor și pedepselor nu are o enunțare unitară nici în cuprinsul Constituției,
art. 23 alin. 9 referindu -se doar la legalitatea pedepselor (nu și a celorlalte măsuri ce pot fi luate față de cei care
săvârșesc fapte prevăzute de legea penală), iar legalitatea incriminărilor din conținutul prevederilor art. 72 lit. f, care
rezervă legilor organice reglementarea infracțiunilor, pedepselor și a regimului executării acestora (V. Pașca).
Regula anteriorită ții prevederii unei fapte ca infracțiune în raport cu data comiterii faptei din cuprinsul art.
2 alin. 2 din noul C.pen. (sub titlul marginal Legalitatea sancțiunilor de drept penal) se regăsește în legea în vigoare în
art. 11 C.pen. din 1968 (la capitolul „Aplicarea legii penale în timp ”, sub titlul marginal „Neretroactivitatea legii
penale ”).
Neretroactivitatea sancțiunilor penale nu poate fi pusă pe același plan cu neretroactivitatea incriminărilor,
deoarece ar face inaplicabile sau ar restrânge aplicar ea dispozițiilor privind legea penală mai favorabilă (V. Pașca).
Prevederile cuprinse în aliniatul al doilea, în sensul că „nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua
o măsură educativă sau măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost
săvârșită ”, ar putea duce la concluzia că legea mai favorabilă trebuie să se limiteze în a prevedea doar limite diferite
ale sancțiunilor penale, nu și sancțiuni noi , neprevăzute de legea veche, dar care sunt mai favorabile . De ex. munca în
folosul comunității, în loc de închisoare. Acesta ar trebui reformulat în sensul că „nu se poate aplica o pedeapsă ori
nu se poate lua o măsură educativă sau măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data
când f apta a fost săvârșită, decât dacă acestea sunt mai favorabile” (V. Pașca).
Ultimul aliniat al art. 2 din noul C.pen. conține o dispoziție regăsită în C.pen. din 1968 în materia
sancționării pluralității de infracțiuni, în sensul că prin sporurile aplicate pedepsei rezultante nu se poate depăși
maximul general al pedepsei. Acest text pare a fi în contradicție cu cel de la art. 43 alin. 3 din noul C.pen., care a fost
interpretat în doctrină ca fiind un text ce permite depășirea maximului general al pedepsei ( 30 de ani), în cazul
recidivei postcondamnatorii (Gh. Ivan). Există și opinia contrară, că nu poate fi depășit maximul general al pedepsei,
opinie care pare a fi mai întemeiată, având în vedere dispozițiile explicite ale art. 2 alin. 3 din noul C.pen. (V. Pașca).
Această diver gență de opinii a fost favorizată probabil de amplasarea neinspirată a dispozițiilor art. 2 alin. 3 din noul
C.pen. în capitolul privind „Principiile generale ”, în loc să fie amplasată în capitolul referitor la pedepse sau la
sancțion area concursului de infracțiuni.
Principiul legalității cunoaște noi valențe, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, având în vedere
principiul supremației dreptului comunitar, consacrat în jurisprudența CJUE. În practica legislativă italiană s -a admis
că se poate reține vinovăția unei persoane care nu respectă regulile privind concurența din Tratatul de la Roma chiar

2 dacă nu ar exista o normă corespunzătoare în legislația internă. Tot astfel s -a admis că exercitarea unui drept
recunoscut de legislația com unitară poate să constituie o cauză justificativă de natură să înlăture existența infracțiunii
prevăzute în legea internă (G. Antoniu).
3. Mai înainte de a se examina aplicarea legii penale în spațiu trebuie ca voința legiuitorului să se înscrie
în anumite condiții temporale, adică să ia forma de lege care să intre în vigoare la o dată determinată și să devină
obligatorie pentru toți destinatarii ei. Pe de altă parte, sistematizarea regulilor de aplicare în timp a legii penale, mai
înainte de cele care priv esc aplicarea în spațiu, este menită să asigure o continuitate a principiului fundamental al
legalității incriminării și sancțiunilor de drept penal prevăzute în art. 1 și 2 din noul C.pen., principiul care își
fundamentează existența și rolul în raport cu timpul de existență al legii și al actelor de conduită ale destinatarilor legii
penale (G. Antoniu).
4. Spre deosebire de Codul penal în vigoare, în care aplicarea legii penale mai favorabile infracțiunilor
definitiv judecate este prevăzută în două vari ante, cu reglementări diferite (art, 14 și 15), în noul C.pen. aplicarea
legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei a fost prevăzută într -o singură variantă (art. 6),
referindu -se doar la aplicarea obligatorie a legii noi când maximul s pecial al pedepsei prevăzute de legea nouă este
mai redus sau de o specie mai ușoară decât pedeapsa pe care o execută condamnatul.
Se pune problema dacă a rt. 15 din C.pen. din 1968 va continua însă să se aplice faptelor săvârșite sub
imperiul Co dului pena l în vigoare, ca fiind legea m ai favorabilă sub acest aspect? Legea de punere în aplicare a noului
Cod penal interzice expres acest lucru, iar în doctrină s -a subliniat că aceasta nu ar contraveni dispozițiilor
constituționale (F. Streteanu).
Criteriile de stabilire a legii mai favorabile au fost reduse la unul singur și anume compararea pedepsei
aplicate în baza legii în baza căreia s -a pronunțat hotărârea definitivă de condamnare cu maximul pedepsei prevăzut în
legea nouă, pedeapsa aplicată fiind mai mare decât maximul pedepsei prevăzut de legea nouă.
Art. 6 alin. 2 din noul C.pen. nu se aplică decât în cazul în care legea nouă prevede doar pedeapsa
închisorii pentru această infracțiune, nu și în cazul în care aceasta prevede pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu
pedeapsa închisorii (G. Antoniu). Rămâne de văzut dacă această afirmație este valabilă și în cazul în care legea nouă
prevede pedeapsa detențiunii pe viață, alternativ cu pedeapsa închisorii, însă aceasta din urmă are maximul special
mai redu s decât cuantumul pedepsei pe care o execută condamnatul. Nu poate fi vorba de aplicarea legii mai favorabil
pedepselor definitive, în cazul în care limitele pedepsei închisorii sunt aceleași, dar legea nouă prevede alternativ și
pedeapsa amenzii .
5. Este o noutate pe care noul C.pen. o consacră , de a determina legea penală mai favorabilă nu numai
după criteriul pedepselor p rincipale ci și a pedepselor complementare ori a măsurilor de siguranță, când pedepsele
principale rămân neschimbate (art. 6 alin. 6). În doctrină s -a susținut că a ceastă reglementare , neregăsită în cazul
faptelor î n curs de judecată, permite ca în cazul aplicării legii mai favorabile faptelor definitiv judecate să se realizeze
o lex tertia , în sensul că rămâne pedeapsa principală aplicat ă în baza legii vechi, fiind mai favorabilă, iar pedepsele
complimentare și măsurile de siguranță se execută în conținutul și limitele prevăzute sub legea nouă, mai favorabilă
sub acest aspect (V. Pașca). S-a susținut însă că a plicarea regulii instituite d e art. 6 alin. 6 din noul Cod penal în cazul
în care legea nouă este mai severă sub aspectul pedepsei principale față de reglementarea anterioară, dar este mai
favorabilă în privința pedepsei complementare sau a măsurilor de siguranță, rupe coerența sistem ului prezentat,
întrucât conduce la o dublă verificare a incidenței legii penale mai favorabile, o dată cu privire la pedeapsa principală
și apoi, separat, cu privire la pedeappsa complementară sau la măsura de siguranță (F. Streteanu).
S-a renunțat la ap licarea legii mai conforme cu nevoile societății, în ceea ce privește pedepsele
complementare sau măsurile de siguranță (aceasta fiind legea nouă ), deoarece se contravine dispozițiilor art. 15 alin. 2
din Constituție (F. Streteanu) .
Prevederile art. 5 din noul C.pen. ar trebui completate cu o prevedere identică celei din art. 6 alin. 6, altfel
s-ar crea un regim diferențiat pentru faptele în curs de judecată față de cele definitiv judecate în ceea ce privește
aplicarea legii mai favorabile pedepselor compli mentare (V. Pașca).
În doctrină se susține opinia că ultraactivitatea legii penale temporare nu este influențată de faptul că
legea ordinară în vigoare după abrogarea legii temporare este mai favorabilă (G. Antoniu). S -a susținut și opinia
contrară, anume că are prioritate principiul aplicării legii penale mai favorabile, care este un principiu constituțional
(V. Pașca).

6. În raport cu dispozițiile Codului penal în vigoare, în care principiul ubicuității este limitat numai la
locul unde s -a efectuat un act de executare ori s-a produs rezultatul infracțiunii, în noul Cod penal (art. 8 alin. 4)
principiul ubicuității a fost extins și la cazurile în care pe teritoriul României ori pe o navă sub pavilion românesc ori

3 pe o aeronavă înmatriculată în România s -a efectuat un act de instigare sau de complicitate ori s-a produs chiar în
parte rezultatul infracțiunii (I. Griga). Potrivit art. 73 din noul C.pen., în cazul infracțiunilor săvârșite în condițiile art.
8, art. 9, art. 10 sau art. 11, partea din pedeapsă, precum și durata măsurilor preventive privative de libertate executate
în afara teritoriului țării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeași infracțiune în România. Nu sunt aplicabile
în acest caz dispozițiile privind autoritatea de lucru judeca t, cu excepția situației prevăzute în art. 141 alin. 1 din Legea
nr. 302/2004, potrivit căreia o persoană în privința căreia s -a pronunțat o hotărâre definitivă pe teritoriul unui stat din
spațiul Schengen nu poate fi urmărită sau judecată pentru aceeași f aptă dacă hotărârea de condamnare a fost executată ,
este în curs de executare sau nu mai poate fi executată conform legii statului care a pronunțat condamnarea .
7. La dispozițiile privind personalitatea legii penale (art. 9) a fost introdusă condiția duble i incriminări,
care este însă limitată numai la situația infracțiunilor de gravitate mică și medie, pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de cel mult 10 ani. Se apreciază că soluția este discutabilă, deoarece dubla incriminare s -ar fi impus și în
cazul infracțiunilor grave (I. Griga).
O altă noutate este cea a extinderii aplicării legii penale române și cu privire la alți subiecți activi
(personalitatea legii penale) sau subiecți pasivi (realitatea legii penale) , respectiv la persoana juridică român ă.
8. În acord cu dispozițiile art. 19 din Constituția României a fost exclusă posibilitatea acordării sau
solicitării extrădării în temeiul legii, așa cum prevede textul actual al art. 9 din Codul penal în vigoare. O dispoziție
nouă este și aceea, î n aco rd cu prevederile Legii nr. 302/2002 privind cooperarea judiciară, care prevede că predarea
sau extrădarea unei persoane în relația cu statele membre ale U.E., se acordă și se solicită în condițiile legii. În
aliniatul 3 se prevede posibilitatea predării u nei persoane către un tribunal internațional.

II. INFRACȚIUNEA

1. Noua definiție a infracțiunii abandonează ideea că infracțiunea ar fi fapta care prezintă pericol social,
supunându -se cerințelor doctrinei în sensul de a se renunța la pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii. Se
acordă prioritatea meritată trăsăturii ca fapta să fie prevăzută de legea penală , urmată de o altă trăsătură, respectiv
vinovăția . Noua definiție adaugă alte două trăsături esențiale ale infracțiunii și anume caracterul nejustificat și
imputabil al faptei.
Prin aceste modificări s -a făcut trecerea de la o d efiniție substanțială (C.pen. din 1968) la o definiție
formală a infracțiunii (noul C.pen.) .
Trăsăturile infr acțiunii sunt: tipicitatea, antijuridicitatea și imputabi litatea .
Prevederea imputabilității în conținutul definiției infracțiunii ca o caracteristică a acesteia reprezintă o
dorință a deplasării „abordării vinovăției ca trăsătură generală a infracțiunii, dinspre teoria psihologică înspre teoria
normativă” (Expu nerea de motive), dar a eșuat într -o definiție redundantă, după intervenția comisiei parlamentare
asupra textului proiectului de cod, aceasta reintroducând și vinovăția printre trăsăturile caracteristice ale infracțiunii,
deși imputabilitatea acesteia înse amnă implicit săvârșirea faptei cu vinovăție (F. Streteanu). În plus, în art. 16 din noul
C.pen. formele legale ale vinovăției sunt definite tot în termenii teoriei psihologice a vinovăției (V. Pașca).
Tipicitatea fiind enumerată ca o trăsătură esențială , deosebită de vinovăție, nu poate să se refere decât la
concordanța elementelor obiective ale faptei cu cele ale conținutului incriminării (G. Antoniu).
Faptul că pericolul social al faptei nu mai apare menționat în conținutul definiției legale a infracțiun ii nu
înseamnă că el nu este o caracteristică intrinsecă a acesteia, altfel nu s -ar explica limitele diferite ale pedepselor
prevăzute de lege pentru diferite infracțiuni (V. Pașca).
2. Conceptul de vinovăție este definit mai cuprinzător (art. 19) , introdu cându -se în sfera faptelor comise
cu vinovăție nu numai cele comise cu intenție sau din culpă, dar și pe cele comise cu intenție depășită. Potrivit noului
Cod penal, atât fapta constând într -o acțiune cât și cea constând într -o inacțiune constituie infracț iuni numai când sunt
comise cu intenție. Fapta comisă din culpă trebuie anume prevăzută de lege ca infracțiune.
Legea noastră penală nu a adoptat în materia definirii vinovăției teoria reprezentării, preferată de
profesorul Dongoroz, ci teoria voinței (G. Antoniu).
3. Săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune a fost reglementată în art. 17 din noul Cod penal,
pentru respectarea principiului legalității incriminării, deoarece în caz contrar s -ar fi ajuns la o analogie in mala
partem , interzisă de lege. Obligația poate să rezulte din lege sau din contract (cum prevede și legea spaniolă), dar
poate să reprezinte și încălcarea unei obligații naturale (de pildă mama care își ucide copilul nou născut refuzându -i
hrana) ori să rezulte dintr -o situație de fapt (acela care sapă o groapă pe un drum circulat are obligația să avertizeze pe

4 cetățeni asupra pericolului). Așadar obligația încălcată de făptuitor poate să aibă surse mai numeroase decât cele
enumerate de lege (G. Antoniu).
4. Conceptul de cauzele justific ative (art. 18) presupune ca infracțiunea poate să nu existe atunci când fapta
concretă este comisă în situații care îi conferă un caracter licit, adică permis în lumina unor cerințe superioare ordinii
juridice. Fapta comisă nu este contrară ordinii juridi ce în ansamblul său , adică tuturor ramurilor dreptului
(antijuridicitate). Normele permisive , spre deosebire de cele de interdicție sau onerative, nu operează numai în cadrul
unei ramuri determinate a dreptului (de ex. dreptul penal), ci își manifestă inci dența în raport cu toate ramurile
dreptului. Aceasta înseamnă că normele permisive izvorăsc nu din cerințele ordinii juridice specializate și realizate
prin respectarea normelor aparținând unei ramuri determinate a dreptului (ordinea juridică penală, civil ă,
administrativă etc.), ci exprimă cerințele unei ordini juridice superioare, formată din ansamblul ordinelor juridice
specializate (G. Antoniu).
Sunt considerate cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, exe rcitarea unui drept sau
îndeplinirea unei obligații și consimțământul victimei. Ultimele două cauze justificative sunt instituții complet noi,
primele două fiind reglementate și în Codul penal din 1968 sub forma unor cauze care înlătură caracterul penal al
faptei. Noul Cod penal împ arte cauzele care înlătură caracterul penal al faptei în cauze justificative, enumerate
anterior și cauze de neimputabilitate, care înlătură cea de -a treia trăsătură esențială a infracțiunii, anume ca fapta să fie
imputabilă (acestea sunt: constrângerea fi zică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului,
iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea, cazul fortuit).
Diferența esențială dintre cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate constă în aceea că primele,
fiind permise de ordinea juridică în ansamblu, adică fiind permise de „lege”, produc efecte in rem , pentru toți
participanții, și înlătură toate formele de răspundere (penală, civilă, administrativă), nu doar răspunderea penală.
Când sunt incidente cauzele justificativ e nu se poate lua contra persoanei care a săvârșit fapta în aceste condiții nici
măsuri de siguranță.
Noul Cod de procedură penală nu face distincție între soluțiile pronunțate în cursul procesului penal, ca
efect al cauzelor justificative sau al cauzelor de neimputabilitate (art. 16 lit. d), în ambele cazuri instanța pronunțând
achitarea.
5. În lumina celor de mai sus trebuie privită formularea de la art. 19 și următoarele, în sensul că „este
justificată fapta prevăzută de legea penală …”. Prin recunoașter ea legitimei apărări ca o cauză justificativă, operând
in rem , noul Cod penal a abandonat concepția Codului penal din 1968 care justifica legitima apărare pe ideea de
constrângere morală și a imposibilității determinării libere a voinței celui care ripost ează (G. Antoniu). Din acest
motiv noul Cod penal a abandonat soluția Codului penal din 1968, de a asimila excesul de apărare datorat tulburării
sau temerii (legitimă apărare improprie ) cu legitima apărare proprie , considerând că în primul caz suntem în
prezența unei cauze de neimputabilitate, iar în al doilea caz în prezența unei cauze justificative. A fost criticată această
soluție deoarece acest caz este mai apropiat de legitima apărare proprie decât de o cauză de neimputabilitate, atât prin
aceea că o a tare cauză (temerea, tulburarea) intervine în executarea legitimei apărări, adică în condițiile existenței unui
atac material, direct, imediat, injust, adică a îndeplinirii majorității condițiilor legitimei apărări , iar pe e altă parte,
legitima apărare im proprie se extinde și asupra participanților, ceea ce nu ar fi posibil dacă socotim această cauză ca
aparținând acelora care înlătură vinovăția (G. Antoniu).
Avându -se în vedere atât opiniile exprimate în doctrină, cât și experiența altor state, s -a renunț at la
condiția pericolului grav generat de atac, gravitatea acestuia și a acțiunilor comise pentru înlăturarea sa fiind apreciate
pe terenul proporționalității (Expunerea de motive).
S-a înlocuit noțiunea de interes public cu cea de interes general , care privește atât autoritățile publice,
instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează proprietatea publică, cât și interesele
private ale cetățenilor sau colectivităților (V. Pașca).
S-a renunțat la extinderea prezumției de legitimă apărare și la orice loc împrejmuit sau marcat prin semne
de hotar, care putea fi considerată excesivă (V. Pașca).
6. Ca și în cazul legitimei apărări improprii, legiuitorul noului Cod penal a reglementat excesul de acțiune
salvatoare în rândul c auzelor de neimputabilitate (art. 26 alin. 2), separat de cauza justificativă a stării de necesitate .
Noțiunea de interes obștesc a fost înlocuită cu cea de interes general , care este considerată în doctrină ca
fiind mult mai echivocă decât prima (V. Pașca ).
7. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații (art. 21) a mai fost reglementată și în Codul
penal din 1936, fiind abordată și în doctrină sub denumirea de „Ordinul legii și ordinul ierarhic”. Sub imperiul
Codului penal din 1968 se considera că în cazul în care o faptă este conformă cu legea privită în general, se poate
considera că fapta nu este prevăzută de legea penală și ca atare nu există nici infracțiune și nici răspundere penală. Un

5 alt argument invocat a fost și acela că în acest caz f apta prevăzută de legea penală nu poate fi considerată infracțiune
și datorită lipsei pericolului social, ca trăsătură esențială necesară. În noul Cod penal nu a mai fost însă prevăzut
pericolul social, ca trăsătură esențială a infracțiunii, fiind necesară reglementarea expresă acestor cauze justificative.
În plus, conflictul dintre norma de incriminare și norma care îngăduie sau chiar impune săvârșirea faptei prevăzute de
legea penală nu poate fi soluționat decât pe cale juridică, prin lege (I. Molnar).
Se pune problema incidenței cauzei justificative a exercitării unui drept în cazul prevederilor care
îndreptățesc săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, de pildă în cazul utilizării forței sau a armelor din dotare
de către agenții poliției sau jand armeriei, efectuarea înregistrărilor audio -vizuale ca mijloace de probă, folosirea
investigatorilor sub acoperire în activități incriminate de normele penale, plângerile penale contra judecătorilor și
procurorilor pentru soluțiile date, operațiile medicale periculoase, jocurile sportive, imunitățile politice, juridice,
familiale, în exercitarea dreptului la libera exprimare, cumpărătorul de bună credință a bunurilor sustrase.
Hotărârile de guvern, regulamentele, instrucțiunile sau alte asemenea acte normati ve pot fi date doar în
executarea legii, motiv pentru care ele nu pot înlătura caracterul penal al faptei, impunând sau autorizând conduite
care constituie fapte prevăzute de legea penală (V. Pașca).
Ordinul ierarhic superior (îndeplinirea unei obligații) a fost invocat, în practica judiciară, de cei care, în
calitate de demnitari a regimului comunist sau de militari, au fost implicați în actele de reprimare a manifestațiilor
revoluționare. Nu a fost acceptată această apărare de către instanțe, printre alt ele, deoarece nu era prevăzută de legea
penală , iar ordinul avea un caracter vădit ilegal . În doctrina penală și în dreptul pozitiv au fost promovate de -a lungul
timpului atât teoria subordonării necondiționate cât și teoria baionetei inteligente , dominând în prezent teoriile
eclectice, apte să promoveze un echilibru care să dea satisfacție atât interesului represiunii penale a faptelor
periculoase cât și interesului bunei funcționări a administrației publice. Astfel, executantul are dreptul să exercite un
control formal al legalității ordinului primit; în afara acestui control formal, agentul executor nu are dreptul, în
principiu, să cenzureze ordinul primit, sub aspectul legalității lui substanțiale , cu excepția situației în care ordinul este
vădit ilegal .
8. Cauza justificativă a consimțământului persoanei vătămate (art. 22) are menirea de a concilia
conflictul ce poate să apară între o normă care incriminează o faptă, pe de o parte și o altă normă juridică, aparținând
altei ramuri de drept, în temeiul căr eia o persoană poate să dispună de un bun juridic, de un drept al său, chiar și în
ipoteza în care acest drept al său s -ar afla sub protecția unei norme juridico -penale (I. Molnar). Trebuie să fie vorba de
o valoare socială cu privire la care persoana vătă mată să poată dispune în mod legal, făcându -se distincția în doctrină
între drepturi alienabile și drepturi inalienabile (ex, la trafic de persoane, e prevăzut expres) . Au fost discuții în
practica franceză dacă operațiile de schimbare de sex privesc un dr ept alienabil sau un drept inalienabil.
Exercitarea unui drept constituie o cauză justificativă pentru fapta prevăzută de legea penală săvârșită de
titularul dreptului, pe când consimțământul persoanei vătămate constituie o cauză justificativă pentru fapta prevăzută
de legea penală, săvârșită de o altă persoană (V. Pașca).
În doctrina italiană și practica judiciară se consideră că falsul în înscrisuri sub semnătură privată, chiar
dacă este executat cu consimțământul titularului, nu este cauză justificativă, deoarece valoarea ocrotită este încrederea
publică în aceste înscrisuri (V. Pașca).
Consimțământul poate fi în unele cazuri un element care înlătură tipicitatea faptei (de ex. la furt, violare
de domiciliu, raport sexual cu un minor).

9. Cauzele de neim putabilitate. În literatura penală mai veche noțiunea de cauze care exclud
imputabilitatea era considerată, alături de cauzele justificative, ca făcând parte dintre cauzele care exclud infracțiunea
(T. Pop). Cauzele care înlătură caracterul imputabil al fa ptei înlătură vinovăția , inclusiv în cazul fortuit, însă, acesta,
având o cauzalitate obiectivă, operează in rem , pe când celelalte cauze privesc stări sau împrejurări strâns legate de
persoana făptuitorului, motiv pentru care au efect in personam (V. Pașc a). Dacă în cazul unei cauze justificative
suntem în prezența a două valori sociale sau interese în conflict, dintre care numai una poate fi salvată, în ipoteza
cauzelor de excludere a vinovăției există o situație excepțională care exclude un raproș la adr esa autorului pentru
comiterea faptei tipice și antijuridice (H.H. Jescheck, T. Weigend).
10. Noul Cod penal reglementează distinct constrângerea fizică (vis major ) și constrângerea morală
(vis compulsiva ), subliniind prin aceasta deosebire calitativă dint re cele două cauze de neimputabilitate. Constrângerea
fizică elimină posibilitatea făptuitorului de a acționa liber, pe când constrângerea morală înlătură posibilitatea acestuia
de a decide liber (V. Pașca).
11. Denumirea de exces justificat nu ar mai fi adecvată în condițiile noii reglementări, depășirea legitimei
apărări nefiind o cauză justificativă, ci o cauză de neimputabilitate. De aceea s -a adoptat denumirea de exces

6 neimputabil. În literatura de specialitate s -a arătat că excesul de legitimă apărar e nu privește fapta, ci făptuitorul,
astfel că nu înlătură antijuridicitatea faptei, efectele acesteia nerăsfrângându -se asupra tuturor participanților la
săvârșirea faptei, ci numai asupra persoanei aflate în stare de puternică tulburare (F. Streteanu). Se susține în doctrină
că excesul justificat exclude vinovăția și în privința despăgubirilor civile (V.Pașca).
12. Legiuitorul folosește denumirea de intoxicație pentru cauza de neimputabilitate, în locul celei de
beție, utilizată pentru cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei (art. 29). Nu se mai prevede în acest articol
efectele atenuante sau agravante ale intoxicației, îndepărtându -se doar aparent de reglementarea existentă în Codul
penal din 1968, deoarece la art. 77, printre circumstanțele ag ravante este prevăzută săvârșirea infracțiunii în stare de
intoxicație voluntară cu alcool sau alte substanțe psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracțiunii.
Pe cale de consecință, intoxicația voluntară cu alcool sau alte substanțe ps ihoactive, când nu a fost provocată în
vederea comiterii infracțiunii, poate constitui circumstanță atenuantă judiciară ca și în actuala reglementare. Deși
noua reglementare nu mai cere ca starea de intoxicație involuntară să fie completă, se consideră că doar într -o
asemenea stare fapta nu este imputabilă, lipsind vinovăția făptuitorului (V. Pașca).
13. În noul Cod penal (art. 30) nu a mai fost menționată eroarea de drept penal, fiind reglementată
eroarea asupra normei de drept extrapenal și eroarea asup ra caracterului ilicit al faptei. Procedând în acest fel
legiuitorul a dat satisfacție sugestiilor doctrinei penale de a alinia legislația noastră la legislațiile moderne,
recunoscând posibilitatea ca necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale să-și producă efecte în anumite
cazuri: să înlăture caracterul penal al faptei, când este invincibilă, iar când este vincibilă, să atragă răspunderea penală
numai pentru faptele incriminate din culpă (V. Pașca).
În doctrina penală română s -a admis soluția d upă care eroarea asupra unei legi nepenale este asimilată cu
eroarea de fapt (G. Antoniu) și ca atare, dacă este invincibilă exclude răspunderea penală, iar dacă este vincibilă
exclude răspunderea penală numai pentru faptele comise cu intenție, nu și pentr u cele comise din culpă (afară de cazul
când eroarea nu s -ar datora culpei făptuitorului). Această soluție este acum consacrată legislativ, în art. 30 ali n. 4 din
noul Cod penal. A u fost discuții în practică cu privire la necunoașterea unor prevederi legal e extrapenale, cuprinse în
Instrucțiunile nr. 103/1970, care enumerau substanțele stupefiante . Se arată în doctrină că au caracterul de norme
extrapenale și dispozițiile care apar în unele incriminări ca element constitutiv sub forma condiției săvârșirii „ pe
nedrept” sau „contrar prevederilor legale” (V. Pașca).
La alin. 1, 2 și 4 din art. 30 din noul C.pen. este reglementată eroarea asupra tipicității , întrucât eroarea
privește elementele constitutive ale infracțiunii, eroare care înlătură intenția ca ele ment al laturii subiective și culpa,
dacă este invincibilă. La alin. 5 al art. 30 este reglementată eroarea asupra antijuridicității , care poartă asupra
caracterului ilegal al comportamentului, făptuitorul considerând că fapta sa este autorizată de legea p enală. Ea poate fi
o eroare de fapt – autorul crede greșit că se află în fața unui atac ce ar legitima o apărare, deși în realitate nu este așa
(legitimă apărare putativă), sau o eroare asupra normei de drept penal. Eroarea asupra caracterului ilicit înlăt ură
imputabilitatea doar atunci când este invincibilă. În situațiile în care aceasta este culpabilă, ea poate fi valorificată
doar ca o circumstanță atenuantă judiciară (V. Pașca). În cazul erorii asupra antijuridicității, autorul este conștient de
comiter ea unei fapte tipice, a unei fapte prevăzute de legea penală, dar consideră că fapta este autorizată de ordinea
juridică, ceea ce în realitate nu se întâmplă; spre exemplu, comite fapta sub imperiul erorii asupra antijuridicității cel
care consideră în mod eronat că aceasta nu este prevăzută de o normă penală ori că în cazul stării de necesitate nu este
necesar ca acțiunea de salvare să fie singura modalitate de a înlătura pericolul (F. Streteanu).

III. TENTATIVA

1. Noul Cod penal se deosebește de Codul penal din 1968 în reglementarea tentativei, prin modul cum
aceasta este definită și prin faptul că nu mai cuprinde prevederi referitoare la așa -numita tentativă relativ improprie
(art. 32) .
În noul Cod penal se prevede că tentativa constă în punerea în executar e a intenției de a săvârși
infracțiunea, executare care a fost întreruptă sau nu și -a produs efectul. Într -o opinie s -a considerat că sub imperiul
Codului penal din 1968, care făcea vorbire de punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, ten tativa nu
ar fi posibilă decât la infracțiunile săvârșite cu intenție directă (V. Dongoroz, Explicații ). Într -o altă opinie majoritară,
se consideră că tentativa este posibilă și în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție indirectă .
De asemenea, legiuit orul Noului Cod penal a considerat că precizările privind existența tentativei și în
cazul în care consumarea tentativei nu a fost posibilă datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite , ar fi
inutile, câtă vreme sunt îndeplinite condiții le cerute pentru existența tentativei, așa cum sunt acestea prevăzute de lege.

7 Nu au relevanță motivele neproducerii rezultatului în cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dar independente
de voința făptuitorului, pentru a angaja răspunderea pena lă a acestuia (Expunerea de motive). Tentativa relativ
improprie preluată din Codul penal din 1936 nu se mai justifică și pentru că fapta comisă în aceste condiții se
sancționează în aceleași limite de pedeapsă ca și tentativa proprie, în timp ce în Codul penal din 1936 se sancționa în
alte limite de pedeapsă (C. Bulai). Reglementarea tentativei relativ improprii a fost socotită oportună de către
radactorii Codului penal din 1936 (de unde a fost preluată ulterior în Codul penal din 1968), pentru a pune capă t
discuțiilor referitoare la sancționarea sau nesancționarea așa -numitei infracțiuni imposibile . În prezent aceste chestiuni
au fost definitiv tranșate, astfel încât nu se mai justifică menținerea textului în discuție (F. Streteanu). Reglementând
așa-zisa tentativă absolut improprie, când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a
fost concepută executarea, se consideră într -o altă opinie că era util să se mențină definiția tentativei relativ improprii,
cu atât mai mult cu cât ea este pedepsibilă și în condițiile noului Cod penal (V. Pașca).
Legiuitorul se referă în alin 2 și la ipoteza în care existența tentativei este cu neputință, și anume
atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a fost concepută executarea. Este
vorba de o concepție nerațională de a acționa, în contradicție cu legile naturii care guvernează fenomenele care au loc
în societate, inclusiv fenomenele antisociale prin care se vatămă sau se pun în pericol valorile sociale . Modul irațional
în care este concepută executarea unei infracțiuni se referă la mijloacele care sunt absolut inapte să producă rezultatul
urmărit, la inexistența în realitate a obiectului material asupra căruia ar urma să se îndrepte acțiunea, la modul a bsurd
în care este concepută executarea (C. Bulai).
2. Cu privire la pedepsirea tentativei , noul Cod penal nu mai reproduce dispoziția din art. 21 alin. 2
din Codul penal din 1968, potrivit căreia minimul pedepsei pentru tentativă nu poate fi mai mic decâ t minimul general
al pedepsei. În literatura de specialitate s -a considerat că legiuitorul noului Cod penal a considerat această limitare ca
neîntemeiată și a lăsat judecătorului libertatea de a individualiza pedeapsa pentru tentativă, folosind în acest sc op
mijloacele prevăzute de lege (C. Bulai). Această afirmație trebuie privită prin prisma art. 2 alin. 3 din noul C.pen.,
care interzic aplicarea pedepsei în afara limitelor generale.
Pentru pedeapsa detențiunii pe viață, în afara prevederii unui maxim spe cial mai redus al pedepsei (20
de ani, în loc de 2 5 de ani), în noul Cod penal se precizează că aceste limite speciale de pedeapsă pentru tentativă nu
se stabilesc în mod automat , ci numai în cazul când instanța, în urma aprecierii probelor, ajunge la conc luzia că, în
cazul infracțiunii consumate respective, ea ar fi optat pentru pedeapsa detențiunii pe viață, știut fiind că această
pedeapsă este prevăzută aproape totdeauna alternativ cu pedeapsa închisorii.
Este de precizat că limitele pedepsei prevăzute de lege pentru tentativă privesc numai pedepsele
principale, nu și pedepsele complementare, care se aplică în condițiile și limitele prevăzute de lege (C. Bulai).
3. Prevederile noului Cod penal prevede două moduri în care autorul tentativei poate acționa pentru
împiedicarea consumării infracțiunii : fie încunoștințând în timp util autoritățile despre săvârșirea infracțiunii, astfel
încât consumarea să poată fi împiedicată, fie procedând el însuși la împiedicarea producerii rezultatului.
În cazul în care au toritățile nu vor acționa la timp pentru împiedicarea consumării infracțiunii, se pot
contura două soluții: autorul nu va fi pedepsit, deoarece a anunțat în timp util autoritățile sau autorul va fi pedepsit,
putându -se trage la răspundere și persoana vinov ată din cadrul autorității, pentru infracțiunea proprie. Problema este
dacă legiuitorul a reglementat un caz nou de nepedepsire a tentativei sau este doar un caz particular, o modalitate de
împiedicare a producerii rezultatului (V. Pașca). În doctrină s -a precizat că legiuitorul i -a creat autorului posibilitatea
de a încunoștința autoritățile competente pentru ca acestea să intervină în vederea producerii rezultatului, „iar dacă
prin aceasta rezultatul a fost efectiv împiedicat să se producă, autorul se va bucura de impunitate” (C. Bulai). Legea
condiționează nepedepsirea făptuitorului numai de neproducerea rezultatului, nu și de simpla punere în mișcare a
procesului cauzal de împiedicare a rezultatului, persoanele din cadrul autorităților sesizate putând ev entual răspunde
pentru fapta proprie (V. Pașca).
Pentru infracțiunile comise în participație se prevede, la art. 51 din noul Cod penal, că participantul
nu se pedepsește dacă, înainte de descoperirea faptei împiedică consumarea acesteia sau „dacă denunță s ăvârșirea
infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată” .
Desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei,
adică înainte ca fapta să fie cunoscută de către organele de urmărir e penală sau chiar de către orice persoană care ar fi
putut înștiința organele de stat competente. Acest fapt este incompatibil cu desistarea voluntară. În caz de nereușită în
acțiunea de împiedicare voluntară, cauza de nepedepsire nu va opera, astfel că f ăptuitorul va răspunde pentru
infracțiunea consumată (C. Bulai).

8 Într-o opinie s -a considerat că desistarea voluntară este necesar să fie și definitivă (G. Antoniu, V.
Papadopol), iar într -o altă opinie este suficient ca desistarea să reprezinte o renunțar e voluntară la continuarea acțiunii,
fiind imposibil de dovedit că renunțarea este definitivă (T. Pop, V. D ongoroz, V. Pașca).

IV. UNITATEA ȘI PLURALITATEA DE INFRACȚIUNI

1. În materia unității de infracțiuni o primă modificare se referă la definiția legală a infracțiunii
continuate , în care a fost introdusă o nouă condiție, anume unitatea de subiect pasiv. Comisia de redactare a noului
Cod penal s -a oprit la această soluție a incompatibilității totale a unității infracțiunii continuate cu pluralitatea de
subiecți pasivi, deoarece se deschidea calea extinderii nejustificate a domeniului de incidență al acesteia în cazuri în
care după unii autori ar fi vorba despre un concurs de infracțiuni. Soluția a fost criticată în doctrină (G. Antoniu).
2. O altă modifica re are în vedere definiția infracțiunii complexe , la care expresia „ca element sau
circumstanță agravantă” este înlocuită cu expresia „ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant”,
modificare cerută de doctrina penală.
3. Tratamentul pena l al infracțiunii continuate este mai blând decât cel din Codul penal din 1968,
având în vedere că aceasta se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim
se poate majora cu cel mult 3 ani, în cazul pedepsei înch isorii, respectiv cel mult o treime, în cazul pedepsei amenzii
(în loc de cel mult 5 ani, respectiv până la jumătate din pedeapsa amenzii).Tratamentul penal mai blând pentru
infracțiunea continuată, spre deosebire de concursul de infracțiuni, a fost justif icat prin aceea că la infracțiunea
continuată, chiar dacă există o pluralitate de acte similare, toate au la bază o rezoluție unică, pe când la concursul de
infracțiuni există mai multe hotărâri infracționale.
4. A fost tranșată și controversa legată de sa ncționarea tentativei la infracțiunea complexă
praeterintenționată , în cazul în care infracțiunea principală a rămas în faza de tentativă, ar s -a produs în întregime
rezultatul infracțiunii secundare. La art. 36 alin. 3 se prevede că infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită,
dacă s -a produs numai rezultatul mai grav al acțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracțiunea complexă consumată. De ex. la infracțiunile de tâlhărie sau viol, care au avut ca urmare moar tea victimei,
acestea vor fi sancționate cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, chiar dacă furtul sau violul au
rămas în faza de tentativă, dar s -a produs moartea victimei.
5. Prin art. 154 alin. 3 din noul Cod penal a fost rezolvată controversa legată de data săvârșirii
infracțiunii progresive, respectiv dacă aceasta este data executării acțiunii sau inacțiunii specifice infracțiunii de bază
sau data producerii definitive a rezultatului mai grav . Deși soluția se regăsește în materia privind prescripția
răspunderii penale, ea are valoare de principiu, cu privire la data la care se consideră săvârșită infracțiunea progresivă.
Potrivit soluției din textul legal menționat anterior, în cazul infracțiunii progresive, termenul de prescripție a
răspunderii penale va începe să curgă la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii, dar se va calcula în raport cu pedeapsa
corespunzătoare rezultatului definitiv produs. De pildă, dacă la infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte făptuitor ul avea sub 14 ani la data comiterii lovirii, dar împlinise 14 ani la data producerii morții victimei,
acesta nu va răspunde penal pentru fapta comisă.
În doctrină și practică sunt controverse cu privire la existența autorității de lucru judecat , în cazul în
care autorul a fost definitiv condamnat pentru infracțiunea de bază, mai înainte de a se produce rezultatul mai grav.
Într-o primă opinie (L. Biro, N.T. Buzea) se consideră că în acest caz ne aflăm în fața unei alte fapte ilicite, față de
care nu va op era autoritatea de lucru judecat. Într -o altă opinie (I. Dobrinescu, D. Pavel), sub influența unei decizii a
fostului Tribunal Suprem (Plenul T.S., d.î. nr. 1/1987, C,D., 1987, p. 12), s -a susținut că, în materia lucrului judecat,
noțiunea de faptă se iden tifică cu acțiunea constitutivă, astfel că, în cazul infracțiunii progresive, ceea ce apare nou nu
este o altă faptă, ci doar o altă urmare, ce poate atribui faptei o nouă încadrare juridică .
6. În legătură cu cauzele juridice de întrerupere a infracțiunil or continue, continuate și de obicei,
într-o opinie începerea urmăririi penale are caracter întreruptiv (V. Dongoro z), într-o altă opinie pronunțarea hotărârii
de condamnare de către prima instanță are un asemenea efect (V. Papadopol). În ce privește între ruperea rezoluției
infracționale unice , în cazul infracțiunii continuate, există și opinia că aceasta este determinată de condamnarea
definitivă a făptuitorului (R. Garraud, F. Streteanu).
7. În cazul complicității la infracțiunea continuată , nu este posib ilă reținerea acesteia în formă
continuată, dacă se ajută sau înlesnește săvârșirea mai multor infracțiuni, chiar dacă complicele ar acționa în baza
aceleiași rezoluții infracționale. Instanța supremă a decis că în sistemul dreptului nostru penal, actele d e complicitate
nu constituie infracțiuni autonome, ci sunt indisolubil legate de cele de autorat, cu care formează un întreg (T.S., s.p.,

9 d. nr. 1825/1974 , R1, p. 216). Această concluzie este valabilă atât în cazul complicității proprii, cât și în cazul
complicității improprii (C. Duvac). Daca a înlesnit un singur act material, într -o opinie se poate reține complicitate la
infracțiunea continuată, dacă a cunoscut că autorul comite o astfel de infracțiune (M Petrovici, M. Basarab , I.
Tănăsescu) , într -o altă opinie se va reține complicitate la forma simplă a infracțiunii (M. Zolyneak, V. Papadopol, C.
Bulai).

8. Noul Cod penal reproduce soluția Codului penal din 1968, tratând concursul formal de infracțiuni
ca o pluralitate reală de infracțiuni și nu ca o plu ralitate aparentă. Spre deosebire de alte legislații (germană, italiană) și
de Codul penal adoptat prin Legea nr. 301/2004 (care nu a mai intrat în vigoare), noul Cod penal prevede același
tratament juridic atât pentru concursul real cât și pentru concursu l formal de infracțiuni, menținând concepția
promovată de prof. Vintilă Dongoroz cu prilejul elaborării Codului penal din 1968. Trebuie menționat că doctrina
majoritară se situează pe poziția contrară celei adoptate de noul Cod penal, referitor la caracter ul real al pluralității de
infracțiu ni, în cazul concursului formal (G. Antoniu, O. Predescu).
Există concurs de infracțiuni și în cazul în care una din infracțiuni a fost comisă după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare, însă aceasta a fost ulterior desființată în urma unei căi extraordinare de atac,
dar s -a menținut apoi condamnarea.
9. Noul Cod penal a consacrat, în sancționarea concursului de infracțiuni , sistemul absorbției , în
cazul în care una din pede pse este detențiunea pe viață, sistemul cumulului juridic, cu spor obligatoriu și fix , în cazul
în care sunt aplicate mai multe pedepse cu închisoarea sau mai multe pedepse cu amenda și sistemul cumulului
aritmetic, atunci când s -au aplicat o pedeapsă cu închisoarea și o pedeapsă cu amenda.
Sistemul cumulului aritmetic este cel mai vechi sistem de sancționare, fiind o aplicare a teoriei
expiațiunii, conform căreia fiecare faptă merită o pedeapsă distinctă pentru ispășire ( quod delicta, tot poena ). A fost
criticat pentru că ar putea conduce l a o pedeapsă excesivă, nerațională sau pentru că produce un plus de suferință, însă
doctrina majoritară recunoaște că aceste critici privesc o totalizare nelimitată, excesivă a pedepselor și nu o totalizare
limitată.
Sistemul cumulului juridic consacrat de noul Cod penal diferă de cel din Codul penal din 1968 prin
faptul că sporul care se aplică este obligatoriu și nu facultativ, prin cuantumul sporului (fie că sunt stabilite pedepse
cu închisoarea, fie că este vorba de pedepse cu amenda, cuantumul său este de o treime) și prin baza la care se
raportează (totalul celorlalte pedepse). Această soluție are în vedere existența unor pedepse principale omogene (O.
Predescu). Sistemul adoptat de noul Cod penal a fost denumit în doctrină sistemul cumulului juridic c u spor
obligatoriu și fix (V. Pașca).
În doctrină se susține că dispozițiile art. 40 alin. 4 din noul C.pen., potrivit cărora dispozițiile
privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeap sa
detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii , nu are sens. Se arată că în cazul comutării
(operațiune specifică grațierii) sau înlocuirii pedepsei detențiunii pe viață în condițiile art. 58 C.pen., aceasta se
înlocuiește cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani și pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei
maximă; prin urmare nu mai pot avea loc operațiunile de contopire la care se face trimitere, deoarece maximul general
de 30 de ani al pedepsei închisor ii nu poate fi depășit, ci din acesta se deduce perioada de detențiune executată (V.
Pașca).
10. Nu se mai reglementează distinct aplicarea pedepselor complementare sau a măsurilor de
siguranță în cazul concursului de infracțiuni , deoarece acestea sunt reg lementate la art. 45 pentru toate formele de
pluralitate de infracțiuni.
În cazul condamnărilor succesive pentru infracțiuni concurente, partea din pedeapsa complementară
executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din durata pedepse i complementare aplicate pe lângă
pedeapsa rezultantă, iar, în principiu, măsurile de siguranță se cumulează
11. O prevedere nouă se referă la situația în care pedeapsa pentru infracțiunea concurentă a fost
aplicată printr -o hotărâre de condamnare pronunța tă în străinătate . Aceasta va fi luată în considerare de instanța
penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
12. Practica judiciară a decis că în caz de contopire a pedepselor aplicate anterior, nu se poate dispune
micșo rarea sau înlăturarea sporului de pedeapsă stabilit prin hotărârea anterioară, fiind vorba de autoritate de lucru
judecat. În acest sens poate fi invocat și art. 37 din noul Cod penal, privitor la recalcularea pedepsei pentru
infracțiunea continuată și com plexă, din care rezultă cu valoare de principiu, că în caz de reindividualizare post
judicium pedeapsa pronunțată nu poate fi mai mică decât cea anterioară, dacă infractorul este judecat ulterior și pentru
alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutu l aceleiași infracțiuni (O. Predescu). De asemenea, practica a stabilit că

10 în cazul în care pedeapsa rezultantă este închisoarea, la care s -a adăugat amenda, nu se poate dispune suspendarea
condiționată numai a pedepsei închisorii; într -un asemenea caz se dispune suspendarea executării pedepsei pentru
ambele componente ale pedepsei rezultante (C.S.J., s.pen., d.nr. 174/1997, Culegere de practică judiciară).

13. Legiuitorul a renunțat la reglementarea micii recidive , considerând că aceasta nu relevă aceeași
periculozitate ca și marea recidivă.
Legislația germană consideră recidiva ca o circumstanță agravantă și rămâne la aprecierea
judecătorului individualizarea pedepsei în acest caz. În doctrina noastră se consideră că recidiva este o cauză de
agravare obli gatorie a pedepsei și că pentru acest motiv ea nu constituie o circumstanță agravantă, nu intră în
conținutul abstract sau concret al infracțiunii și nu servește la încadrarea juridică a faptei (V. Pașca).
Primul termen al recidivei a fost modificat în sen sul că poate fi considerat ca recidivist numai acea
persoană care a fost condamnată la pedeapsa închisorii de o anumită gravitate (închisoarea mai mare de 1 an) . În caz
de concurs de infracțiuni se are în vedere pedeapsa rezultantă, care trebuie să fie mai mare de 1 an și nu pedeapsa
stabilită pentru fiecare infracțiune, care poate să fie de 1 an sau mai mică (G. Ivan).
Stabilirea săvârșirii unei noi infracțiuni are loc, cu efectul autorității de lucru judecat, cu ocazia
pronunțării hotărârii definitive de condamnare, aceasta având rolul de a transforma o situație de fapt verificată prin
intermediul probațiunii într -o stare de drept de natură să producă efecte juridice. În acest moment se stabilește și
săvârșirea de către făptuitor a infracțiunii în stare de recidivă, aplicându -se tratamentul juridic al acesteia (M. Basarab
ș.a.).
Nu poate constitui prim termen al recidivei o hotărâre în privința căreia s -a amânat aplicarea pedepsei
sau instanța a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, deoarece în aceste ca zuri se înlătură orice efect penal al
hotărârii, cu excepția aceluia al executării măsurilor de siguranță și al obligațiilor civile prevăzute în hotărâre (G.
Ivan).
Pentru existența stării de recidivă, în cazul în care primul termen este format dintr -un co ncurs de
infracțiuni, într -o opinie se susține că pedeapsa pentru cel puțin o infracțiune intenționată trebuie să fie mai mare de 1
an (G. Antoniu, M. Basarab, M. Udroiu), în timp ce într -o altă opinie se susține că se ia în considerare pedeapsa
rezultantă și nu pedeapsa stabilită pentru infracțiunea din culpă, chiar dacă aceasta din urmă este cea mai ridicată (G.
Ivan).
Starea de recidivă va apărea la data săvârșirii infracțiunii constituind cel de -al doilea termen al
recidivei . Deci, făptuitorul devine r ecidivist la data săvârșirii celei de -a doua infracțiuni și nu la data condamnării
inculpatului pentru această infracțiune. Cu ocazia condamnării, instanța verifică doar existența condițiilor recidivei și
aplică tratamentul juridic corespunzător (M. Basara b, C. Bulai, T.S., s.pen., d.nr. 2049/1973). Hotărârea
judecătorească nu are caracter constitutiv al stării de recidivă, ci doar constatator , întrucât privește o situație care s -a
petrecut anterior, în momentul comiterii celei de -a doua infracțiuni, momen t în care s -a conturat starea de pericol
social al inculpatului și s -a pus în evidență necesitatea unui tratament penal agravat corespunzător (V. Papadopol). La
această dată făptuitorul devine recidivist, iar nu la data condamnării (V. Pașca).
Cel de -al do ilea termen al recidivei poate consta, fie într -o singură infracțiune, fie dintr -un concurs de
infracțiuni, ceea ce interesează este doar ca pedeapsa prevăzută de lege pentru cel puțin una dintre infracțiunile care
compun concursul să fie închisoarea mai m are de 1 an sau detențiunea pe viață (V. Pașca). Starea de recidivă se
examinează și se stabilește în raport cu fiecare infracțiune în parte (T.M. București, s. I p, s.pen. nr. 124/1974,
Repertoriu II, p. 366). La determinarea pedepsei prevăzute de lege nu se va avea în vedere decât textul incriminator,
fără a se ține seama de circumstanțele agravante sau atenuante, ori de prevederile privind concursul de infracțiuni,
infracțiunea continuată sau pluralitatea intermediară (V. Pașca).
Infracțiunea care consti tuie cel de -al doilea termen al recidivei poate îmbrăca și forma continuă, fiind
suficientă existența unei părți din activitatea infracțională și intervalul de timp necesar existenței recidivei. Într -un
asemenea caz subzistă starea de recidivă deoarece inf racțiunea continuă se consumă în momentul în care începe
activitatea infracțională și se epuizează când această activitate încetează (G. Ivan). Aceeași soluție, reținerea recidivei,
se impune și atunci când începerea infracțiunii continue se situează înain te de intervenirea unei condamnări definitive,
iar epuizarea are loc după aceea, fiind suficient ca o parte din activitatea infracțională să se situeze în intervalul de
timp necesar existenței recidivei ( V. Papadopol, G. Ivan). Dacă infracțiunea continuă s -a epuizat după ce durata
pedepsei s -a împlinit, într -o opinie recidiva va fi postexecutorie, deoarece se ia în considerare data epuizării
infracțiunii (V. Papadopol), iar într -o altă opinie, va fi o recidivă postcondamnatorie, deoarece o parte din activit atea
infracțională continuă se situează în intervalul de timp necesar existenței acestei modalități a recidivei (G. Ivan). Acest
din urmă autor motivează și prin argumentul că potrivit Codului penal din 1968 , dacă infracțiunea continuă s -a epuizat

11 după împ linirea termenului de încercare al suspendării executării pedepsei anterioare, inculpatul este reabilitat de
drept, astfel încât nu mai este posibilă reținerea stării de recidivă postexecutorie. În concepția noului Cod penal, dacă
noua infracțiune este săv ârșită după împlinirea termenului de supraveghere, atunci ne aflăm în fața recidivei
postexecutorii, deoarece nu mai intervine reabilitarea de drept.
La fel, în cazul infracțiunii continuate , este suficient ca una dintre acțiuni sau inacțiuni care intră în
conținutul său să se situeze în intervalul de timp necesar existenței recidivei (G. Ivan).
În cazul infracțiunii progresive se susține că recidiva subzistă dacă data comiterii acțiunii sau
inacțiunii ori data producerii rezultatului mai grav s -a situat în intervalul de timp necesar existenței recidivei (G.
Ivan). S -ar putea susține și punctul de vedere rezultat din dispozițiile art. 154 alin. 3 din noul Cod penal, potrivit
căruia termenul de prescripție în cazul infracțiunilor progresive începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau
inacțiunii.
Nu aceeași soluție este promovată în cazul infracțiunilor de obicei , susținându -se că dacă unele
acțiuni incriminate au fost săvârșite înainte de intervenirea reabilitării sau împlinirea termenului de reabilitar e pentru
pedeapsa anterioară, iar altele, care fac ca infracțiunea de obicei să îmbrace forma consumată, au intervenit după,
existența recidivei este exclusă (G. Ivan).
În ce privește al doilea termen al recidivei, în forma inițială a Codului penal din 1 968 nu era
prevăzută nicio limitare a gravității infracțiunii care constituia cel de -al doilea termen al recidivei, considerându -se
suficientă pentru existența recidivei numai gravitatea infracțiunii anterioare. Ulterior s -a introdus condiția existenței
unui cuantum minim al pedepsei prevăzute de lege. Și în noul Cod penal se prevede un astfel de cuantum, de minim 1
an închisoare . În cazul în care infracțiunea care constituie al doilea termen al recidivei este sancționată cu pedeapsa
închisorii de 1 an sau mai mare, alternativ cu amenda (iar condamnatului i s -a aplicat amenda) , după unii autori este
exclusă starea de recidivă, în timp ce alții consideră că există recidivă, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec
nos distinguere debemus (G. Antoniu, G. Ivan).
În cazul în care inculpatul este obligat, prin aceeași hotărâre, să execute două pedepse cumulate,
Inalta Curte de Casatie si Justitie (ICCJ) a stabilit, prin decizia nr. 3/2009, ca termenul de reabilitare judecatoreasca se
va socoti in raport d e pedeapsa cea mai grea ce intra in componenta pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic
sau aritmetic. În raport de acesta se calculează recidiva. Sub imperiul Codului penal din 1968, într -o opinie s -a
susținut că împlinirea termenului de reabilit are privește doar reabilitarea judecătorească, deoarece reabilitarea de drept
operează ope legis , fără a fi necesară o hotărâre judecătorească (V. Rămureanu, G. Antoniu, M Zolyneak), într -o altă
opinie s -a considerat că acesta privește doar reabilitarea de drept, deoarece pentru reabilitarea judecătorească trebuie
îndeplinite și celelalte condiții legale (M. Basarab. Gh. Mateuț). Această dispută este depășită prin definiția dată de
legiuitor recidivei în noul Cod penal. Din moment ce legiuitorul nu a făcut nicio distincție între reabilitare și
împlinirea termenului de reabilitare în definirea recidivei, împlinirea termenului de reabilitare este limita temporară
ultimă până la care săvârșirea unei infracțiuni intenționate a trage starea de recidivă, indif erent dacă sunt sau nu
îndeplinite celelalte condiții ale reabilitării judecătorești (V. Pașca).
La art. 42 din noul C.pe n. nu mai sunt enumerate, print re condamnările care nu atrag starea de
recidivă, cele pentru care a intervenit reabilitarea sau s -a împlinit termenul de reabilitare (deoarece rezultă acest lucru
din definirea recidivei) și condamnările pentru infracțiuni comise în minorat (deoarece pentru acestea se aplică doar
măsuri educative).
Recidiva internațională , în raport cu noul Cod penal, recidiva internațională prezintă următoarele
trăsături caracteristice: a) R ecidiva internațională are un c aracter obligatoriu, spre deosebire de art. 37 alin. ultim din
C.pen. din art. 1968 , care prevede că “se poate ține seama și de hotărârea de condamnare pronun țată în străinătate”. b)
Fapta la care se referă condamnarea pronunțată de o instanță străină trebuie să fie prevăzută și de legea română (dubla
incriminare). c) Hotărârea de condamnare pronunțată în străinătate trebuie să fie recunoscută de o instanță rom ână
potrivit legii noastre. Această formă de recidivă este posibilă atât pentru forma recidivei postcondamnatorii cât și
pentru recidiva postexecutorie (V. Pașca). Se consideră în doctrină că cererea de contopire a unor pedepse nu
formează obiectul unui pr oces penal în sensul legii și, ca atare, în acest cadru nu se poate cere recunoașterea pe cale
incidentală a unei hotărâri străine (V. Pașca).
Dacă primul termen al recidivei îl constituie o pedeapsă grațiată condiționat, aceasta se consideră
executată du pă împlinirea termenului stipulat expres în actul de clemență . În cazul în care noua infracțiune a fost
săvârșită în interiorul termenului condiție prevăzut de legea de grațiere, atunci ne aflăm în fața unei recidive
postcondamnatorii, iar dacă a fost comi să după aceea, există recidivă postexecutorie (C.A. Ploiești, s.pen., d. nr.
289/1994).

12 La stabilirea stării de recidivă nu se va ține seama de infracțiunile săvârșite din culpă . Această
condiție nu a fost prevăzută inițial în Codul penal din 1968, deoarec e în cazul culpei cu prevedere, este relevată o stare
de pericol la fel de mare ca în cazul intenției.
14. Pedepsa în caz de recidivă. În concepția noului Cod penal, ca și a Codului penal din 1968,
recidiva nu constituie o circumstanță agravantă, chiar dacă în esență reprezintă o împrejurare privitoare la persoana
infractorului ( circumstanță personală de identitate sau de individualizare ). Legiuitorul a înscris recidiva în rândul
cauzelor modificatoare, considerând -o stare de agravare. Doctrina consideră că doar în cazul recidivei postexecutorii
putem vorbi de o cauză de agravare a pedepsei, deoarece doar aceasta permite aplicarea unei pedepse mai mari decât
totalul pedepselor infracțiunilor ce constituie termenii recidivei (G. Antoniu).
Pentru recidiva postcondamnatorie pedeapsa se stabilește prin adăugarea pedepsei stabilite pentru
infracțiunea săvârșită în stare de recidivă postcondamnatorie la pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul de
pedeapsă rămas neexecutat, din aceasta. În doctrină se susți ne că atâta timp cât noua lege folosește o exprimare
imperativă, regula cumulului aritmetic al ce lor două pedepse este obligatorie , neexistând nicio excepție de la aceasta,
chiar dacă s -ar depăși maximul general al pedepsei (G . Ivan). Această opinie contra vine însă dispoziției din art. 2 alin.
3 din noul Cod penal.
În doctrină s -a susținut că noul Cod penal duce la stabilirea unui regim sancționator mai grav pentru
recidiva postcondamnatorie, decât pentru cea postexecutorie, deși aceasta din urmă este cons iderată cea mai gravă
formă a recidivei. Se arată că în cazul recidivei postexecutorii nu s -ar putea aplica niciodată pedeapsa detențiunii pe
viață, ca în cazul recidivei postcondamnatorii, chiar dacă prin majorarea cu jumătate a limitelor pedepsei pentru noua
infracțiune s -ar depăși maximul general de 30 de ani (V. Pașca).
În cazul săvârșirii infracțiunii de evadare, pedeapsa stabilită pentru această infracțiune se adaugă la
restul rămas neexecutat din pedeapsă, la data evadării (art. 285 alin. 4 din noul C.pen.), indif erent dacă această
infracțiune a fost săvârșită în stare de recidivă sau nu. Potrivit noului Cod penal, în cazul săvârșirii unei infracțiuni
după evadare, pedepsele stabilite pentru infracțiunea de evadare și pentru infracțiunea săvârșită du pă evadare se
contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, iar pedeapsa rezultantă se adaugă la restul rămas
de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul în momentul evadării. Aceeași soluție și în cazul
săvârșirii mai multor infracțiuni după evadare (G. Ivan).
15. Tratamentul recidivei postcondamnatorii este identic și în cazul în care noua infracțiune este
săvârșită înăuntrul termenului de supreveghere (de încercare, în concepția C.pen. din 1968) al suspen dării executării
pedepsei sub supraveghere, iar aceasta îndeplinește condițiile recidivei (G. Ivan). Această situație era denumită de
doctrină ca recidivă postcondamnatorie specială.
La fel, în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni înăuntrul termenului de încercare (de definitivare,
condiție) al grațierii condiționate sau în termenul de liberare condiționată.
În cazul săvârșirii unui concurs de infracțiuni, mai înainte de executarea sau considerarea ca executată
a pedepsei anterioare, dintre care cel puțin una se află în stare de recidivă postcondamnatorie, noul Cod penal (art. 43
alin. 2) a îmbrățișat opinia că pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de
infracțiuni, iar pedeapsa rezultantă se adaugă la pedeapsa ante rioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din
aceasta. Sub imperiul Codului penal din 1968 era controversată această problemă, susținându -se și opinia că în acest
caz se face aplicarea mai întâi a dispozițiilor referitoare la recidiva postcondamnat orie și apoi a celor care guvernează
concursul de infracțiuni (M. Basarab, C. Bulai, V. Rămureanu, V. Dongoroz). La recidiva postexecutorie nu mai poate
fi aplicat acest model, consacrat de art. 43 alin. 2 din noul C.pen., și pe cale de consecință, neexist ând o altă prevedere
legală, pentru fiecare infracțiune concurentă pedeapsa va fi stabilită între limitele speciale majorate cu jumătate, după
care pedepsele astfel aplicate, vor fi contopite după regulile privind concursul de infracțiuni (V. Pașca).
Dacă prin însumarea pedepselor se depășește cu mai mult de 10 ani maximul general, iar pentru una
dintre infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul
pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață (art. 43 alin. 3 din noul C.pen.). S-ar putea
obiecta că prin această dispoziție se agravează și pedeapsa pentru infracțiunile din culpă aflate în componența
concursului, deși acestea nu pot constitui termen al recidivei (V. Pașca).
16. Tratamentul recidivei postexecutorii nu se mai stabilește în doi timpi, ci se aplică într -un singur
timp, între limitele de pedeapsă majorate cu jumătate.
Dacă un condamnat săvârșește o pluralitate de infracțiuni, unele în stare de recidivă
postcondamna torie iar altele în stare de recidivă postexecutorie, instanța va aplica regulile recidivei postcondamnatorii
în raport cu infracțiunile aflate în această situație (art. 43 alin. 1 -4 din noul C.pen.) și, separat, regulile recidivei
postexecutorii în raport cu infracțiunile aflate în această situație (art. 43 alin. 5 din noul C.pen.). Astfel, în prima

13 situație (a recidivei postcondamnatorii), pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente se contopesc potrivit
dispozițiilor referitoare la concursul de i nfracțiuni, iar pedeapsa rezultantă se adaugă la pedeapsa anterioară
neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta, rezultând o pedeapsă rezultantă. În a doua situație, aplicând
regulile recidivei postexecutorii, se vor stabili pedepsele între min imul special și maximul special ale pedepselor
prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite ulterior majorate cu jumătate, după care se contopesc potrivit
dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, ajungându -se la o pedeapsă rezultantă. În final, se vor contopi cele
două rezultante, potrivit dispozițiilor referitoare la concursul de infracțiuni, astfel ca inculpatul să execute o pedeapsă
unică pe ntru toate infracțiunile, indif erent de modalitatea recidivei în care s -au săvârșit infracțiunile concurente (G.
Ivan).
Dacă printr -o hotărâre definitivă s -a constatat existența recidivei postcondamnatorii, însă nu s -a
procedat la cumularea aritmetică, potrivit noului Cod penal, pedepselor, aceasta nu se mai poate face pe baza unei
cereri ulterioare a condamnatului, ci eventual, în condițiile noului Cod de procedură penală, s -ar putea apela la
recursul în casație, invocându -se motivul de la art. 438 alin. 1 pct. 12 (s -au aplicat pedepse în alte limite decât cele
prevăzute de lege), cu condiția să nu fi fost invocat cu ocazia judecării apelului, ori, dacă a fost invocat instanța de
apel să -l fi respins sau să fi omis să se pronunțe asupra lui (G. Ivan). Sub imperiul C.pen. din 1968 în doctrină s -a
apreciat că în acest caz contopirea pedepselor ca urmare a recidivei postcondamnatorii poate fi făcută oricând (dacă
instanța a omis să o facă) din oficiu, ori la cererea condamnatului interesat să execute pedepse multiple totalizate, dacă
legea permite contopirea acestora, potrivit art. 449 din C.pr.pen. din 19 68 (G. Antoniu, C. Bulai). Într-o altă opinie, se
susține că descoperirea ulterioară a stării de recidivă desemnează situația înstanța n -a putut cunoaște starea de recidivă
în momentul stabilirii și aplicării pedepsei, nu și atunci când proba recidivei exi stă la dosar, dar a fost ignorată de
instanță sau aceasta a apreciat greșit că nu există recidivă (V. Pașca).

17. Pluralitatea intermediară este reglementată distinct, sub această denumire marginală, în art. 44
din noul C.pen., spre deosebire de Codul pen al din 1968, care reglementează această pluralitate de infracțiuni sub
denumirea marginală “pedeapsa în unele cazuri în care nu există recidivă”. Se apreciază în doctrină că denumirea
marginală este discutabilă deoarece nu există în relitate o pluralitate distinctă între concurs și recidivă; această
denumire poate fi folosită în scopuri di dactice, dar nu ca un termen teh nic consacrat în legea penală (G. Ivan). Această
pluralitate de infracțiuni nu este decât o recidivă postcondamnatorie de fapt și nu de dre pt (G. Antoniu). Trebuie ca
infracțiunile successive să nu îndeplinească condițiile legale ale recidivei postcondamnatorii, fie că această
neîmplinire se referă la primul ori la al doilea termen al pluralității menționate (G. Ivan).
În ce privește sancțion area pluralității intermediare, noul Cod penal reglementează numai tratamentul
aplicabil persoanei fizice (art. 44), omițând să -l reglementeze și pe cel aplicabil persoanei juridice (art. 146). Se
apreciază că, pentru identitate de rațiune , se impune aplic area aceluiași tratament și persoanei juridice, cum se
procedează și în present potrivit Codului penal în vigoare (G. Ivan).
Potrivit art. 44 alin. 2 noul C.pen., sancționarea pluralității intermediare se realizează potrivit regulilor
stabilite pentru sanc ționarea concursului de infracțiuni. Sub imperiul Codului penal în vigoare practica judiciară a
statuat că nu este posibil, în acest caz, ca pedeapsa ulterioară să se contopească cu restul rămas de executat din prima
pedeapsă, ci ea se contopește cu întrea ga pedeapsă aplicată pentru infracțiunea anterioară (T.S., s.pen., d.nr.
218/1981). Din pedeapsa rezultantă se va deduce pedeapsa anterioară executată integral sau parțial. Dar în felul acesta
nu este avantajat făptuitorul, care ar executa mai puțin decât în cazul recidivei postcondamnatorii sau chiar a
concursului de infracțiuni?

18. Pedepsele complementare, pedepsele accesorii și măsurile de siguranță în caz de pluralitate
de infracțiuni. Spre deosebire de Codul penal în vigoare, care reglementează regi mul pedepselor complementare și a
măsurilor de siguranță numai în cazul concursului de infracțiuni, noul Cod penal le reglementează în raport cu toate
formele pluralității de infracțiuni. În plus, noul Cod penal reglementează și regimul pedepselor accesori i în cazul
pluralității de infracțiuni.
În cazul pedepselor complementare de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu conținut diferit, se
aplică principiul totalizării pedepselor complementare.
În cazul în care s -au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeași natură și cu același conținut: a)
dacă există concurs de infracțiuni sau pluralitate intermediară, se aplică principiul absorbției pedepselor
complementar e; b) dacă există recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară sta bilită pentru noua
infracțiune. În cazul în care nu a fost executată nicio parte din pedeapsa complementară anterioară se aplică principiul
totalizării pedepselor (G. Ivan). În caz de recidivă, indi ferent că este postcondamnatorie sau postexecutorie, dacă pe

14 lângă pedeapsa care constituie primul termen al recidivei a fost aplicată și o pedeapsă complementară de aceeași
natură și cu același conținut cu pedeapsa complementară aplicată pentru noua infracțiune se va aplica sistemul
cumulului pedepselor în sensu l că partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la pedeapsa
stabilită pentru noua infracțiune (V. Pașca). În cazul contopirii ulterioare a pedepselor principale aplicate pentru
infracțiuni concurente , partea din pedeapsa complement ară executată până la data contopirii se scade din durata
pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultantă (V. Pașca).
Noul Cod penal distinge între pedeapsa accesorie care însoțește pedeapsa principală și pedeapsa
accesorie care însoțește de tențiunea pe viață. Dintr -o asemenea perspectivă se poate vorbi de două pedepse accesorii
de aceeași natură, dar cu un conținut diferit: prima are un conținut variabil, fiind dependentă de pedeapsa principală, a
doua are un conținut bine determinat, nefiin d dependentă de pedeapsa principală (G. Ivan).
În caz de concurs de infracțiuni sau de pluralitate intermediară la rezultanta pedepselor principale
privative de libertate s -ar părea că ar trebui aplicată o singură dată pedeapsa accesorie, și anume, cea m ai grea (potrivit
principiului absorbției pedepselor accesorii ). În caz de recidivă, pedeapsa accesorie va avea tratamentul pedepsei
principale, ca urmare, toate modificările pe care le suferă pedeapsa principală, în caz de recidivă, se răsfrâng și asupra
pedepselor accesorii.
De la sistemul absorbției, legiuitorul a prevăzut un regim derogatoriu pentru măsura de siguranță a
confiscării speciale. Astfel, în cazul în care au fost luate mai multe măsuri de siguranță dintre cele prevăzute de noul
Cod penal î n art. 112, acestea se cumulează.

V. AUTORUL ȘI PARTICIPANȚII

1. Noul Cod penal corectează parțial greșeala din Codul penal în vigoare, care enumeră pe autor
alături de instigator și comlice , ca participant la infracțiune, deși între aceștia există o deos ebire calitativă ; autorul
comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar instigatorii și complicii săvârșesc fapta în mod mijlocit ,
prin autor. Însă trebuiau excluși și coautorii din rândul participanților la infracțiune, deoarece în definiț ia acestei
noțiuni (art. 46 alin. 2) se prevede că aceștia sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea
penală. Trebuie evitată confuzia care se face între noțiunea de în sens comun de participant la o activitate (în acest
sens sunt participanți toate persoanele care își aduc contribuția la efectuarea acelei activități: autori, coautori,
instigatori, complici) și noțiunea în sens tehnic, juridico -penal de participant la o faptă prevăzută de legea penală (I.
Pascu).
Pentru exist ența unei pluralități de infractori, trebuie să se constate, sub aspectul laturii obiective, o
contribuție efectivă a d oi sau mai mulți subiecți activi la săvârșirea aceleiași fapte prevăzute de legea penală, iar sub
raportul laturii subiective, voința ace stora de a coopera la comiterea faptei respective. Voința este comu nă chiar dacă
există deosebiri d in punctul de vedere al modului în care s -a produs psihic determinarea voinței fiecăruia (previziune,
scop, mobil, etc. ) . Întrunirea acestor condiții face p osibilă distincția dintre pluralitatea de infractori și un grup sau un
lot de infractori (I. Pascu).
Unicitatea infracțiunii ca temei al răspunderii penale a făptuitorilor face ca toate cauzele care, în mod
obiectiv înlătură răspunderea penală (amnistia, p rescripția răspunderii p enale) sau care o exclud (abrogarea
incriminării, lipsa unui element constitutiv al infracțiunii) să producă efecte față de toți făptuitorii deopotrivă și în
același timp (I. Pascu).
2. Doctrina penală face distincția între pluralit atea naturală, pluralitatea constituită și pluralitatea
ocazională (participația) de infractori. Doar această din urmă formă a pluralității de infractori este reglementată în
partea generală a Codului penal. Participația este posibilă și la infracțiunile l a care norma de incriminare prevede ca
necesară o pluralitate naturală cu incriminare nedisociată (unică), dar numai sub forma instigării sau a complicității; în
cazul pluralității naturale de infractori cu incriminare disociată, participația penală este p osibilă și sub forma
coautoratului, dar pentru existența acestuia este necesar ca făptuitorul să aibă calitatea specială cerută de lege
autorului (V. Pașca). În ceea ce privește pluralitatea constitutivă, unii autori apreciază că ea este compatibilă cu
pluralitatea ocazională (V. Dongoroz, V. Papadopol), alții că participația penală nu este compatibilă cu pluralitatea
constitutivă (M. Basarab, V. Pașca).
3. Participația penală ca formă ocazională a pluralității de făptuitori constituie, în principiu, potriv it
majorității opiniilor doctrinare și a soluțiilor legislative, o circumstanță obiectivă cu efecte in rem de agravare a
regimului sancționator al participației (V. Pașca).

15 Definind participația prin referire la fapta prevăzută de legea penală , legiuitoru l român a urmărit să
atragă în sfera participației penale nu numai pe cei care au contribuit la săvârșirea cu vinovăție a faptei prevăzute de
legea penală, de către autor, dar și pe aceia a căror contribuție nu îndeplinea această condiție, deoarece autorul a
săvârșit fapta fără vinovăție (I. Pascu). În doctrină s -a apreciat că legiuitorul nu trebuia să se ghideze după situațiile de
excepție (participația improprie) ci după cele care constituie re gula (participația proprie) . În toate celelalte legislații
participația penală este definită prin raportarea la o infracțiune și nu la o faptă prevăzută de legea penală (G. Antoniu).
Contribuția mai multor perso ane la săvârșirea faptei poate interveni din momentul conceperii faptei și
până în momentul consumării sau epuizării acesteia. În cazul infracțiunilor continui, continuate sau progre sive ,
contribuția poate avea loc până în momentul când prelungirea în timp a încetat, ori s -a executat ultimul act din
componența infracțiunii continuate sau rezultatul s -a produs în cazul infracțiunii progre sive. Infracțiunile de obicei
pot fi săvârșite în participație dacă participantul a contribuit la un număr de acțiuni care să dea caracterul de
obișnuință sau îndeletnicire. Dacă participantul a cooperat la o singură acțiune sau la un număr de acțiuni care nu pot
conduce la stabilirea unei obișnuințe, nu vom avea participație (I. Pascu).
Ca urmare a adoptării teoriei unității de infracțiune , infracțiunea se consideră comisă la data
consumării ei sau a rămânerii în formă de tentat ivă pedepsibilă, indiferent de momentul în care fiecare participant și -a
adus contribuția. Ca urmare, amnistia și grațierea operează din acel moment pentru toți participanții, chiar dacă
instigarea sau complicitatea a avut loc înainte de adoptarea actului de amnistie sau grațiere, deoarece acestea au
căpătat semnificație penală numai din momentul începerii acțiunii (inacțiunii) de către autor sau coautor. De
asemenea, legea aplicabilă reportului juridic este legea sub care a avut loc actul de executare și t ot potrivit acesteia se
sancționează toți participanții indiferent de data săvârșirii actului de instigare și complicitate (V. Pașca).
4. Conceptul de autor. În doctrină este controversată chestiunea dacă prin autor înțelegem numai
autorul material , adică acela care realizează direct și imediat acțiunea tipică a faptei incriminate sau ar trebui socotiți
autori toți cei care realizează substanța intrinsecă a infracțiunii (care cuprinde atât elemental material , cât pe cel
psihic ), astfel încât ar trebui consi derați autori ai infracțiunii și autorii morali (instigatorii). În legislația unde autorul
este definit ca persoana care săvârșește nemijlocit infracțiunea în mod consecvent instigatorul trebuie considerat un
participant secundar și nu principal. Numai înt r-o legislație care ar defini autorul ca persoana care realizează
substanța intrinsecă a infracțiunii, instigatorul ar fi cuprins în sfera autoratului, fiind un participant principal la
infracțiune. Legea penală română, definind numai autorul ca fiind acel a care reali zează nemi ijlocit fapta prevăzută de
legea penală, a adoptat teza caracterului secundar al instigării . Pe de altă parte, dacă s -ar defini noțiunea de autor,
socotind că are această calitate și persoana care realizează substanța intrinsecă a inf racțiunii (elemental material și cel
psihic) caracterizarea autorului și instigatorului ar trebui să se refere, în mod obligatoriu, la infracțiune și nu la fapta
prevăzută de legea penală , care este un concept pur obiectiv, excluzând orice referire la pozi ția psihică cu care se
comite infracțiunea (I. Pascu).
În cazul infracțiunilor caracterizate printr -un anumit scop, este suficient ca unul dintre coautori să fi
urmărit realizarea lui, ceilalți însă trebuie doar să -l fi cunoscut (de ex, la furt, scopul îns ușirii pe nedrept trebuie
urmărit doar de unul din coautori).
În cazul în care este necesară o anumi tă calitate a subiectului activ al infracțiunii , lipsa acesteia face
ca activitatea făptuitorului, deși una specifică autoratului, să se transforme într -una de complicitate (ex. la delapidare,
lipsa calității de funcționar a unuia dintre făptuitori atrage reșinerea complicitații la delapidare, chiar dacă acesta a
efectuat aceleași acte ca și autorul).
Doctrina penală recentă (C. Bulai) și mai veche (V. Dongor oz) precum și practica judiciară sunt în
favoarea tezei existenței coautoratului la infracțiunile săvârșite din culpă. Există însă și opinia imposibilităț ii
existenței acestei forme de pluralitate de infractori, la infracțiunile din culpă ( M. Basarab, V. Papadopol). Doctrina și
practica judiciară admit însă fără reserve posibilitatea coautoratului la infracțiunile praeterintenționate.
Coautoratul nu este posibil la infrac țiunile cu autor unic (ex. cond ucerea unui autovehicul fără p ermis
de conducere) și la infracțiunile omisive proprii (V. Pașca). În acest din urmă caz s -a susținut și opinia contrară, în
cazul în care obligația unei anumite conduite revine unui organ colectiv și membrii săi se înțeleg să nu o îndeplinească
(V. Dongoroz). În opinia altui aut or, atunci când obligația de a face este impusă, în raport cu aceeași situație de fapt,
mai multor persoane, și acestea rămân în inacțiune, fiecare persoană este autor al unei fapte de omisiune săvârșită
individual, iar nu coautor. Dacă obligația de a face care revine mai multor persoane este supusă unui termen,
îndeplinirea ei în termen de către una dintre acestea profită tuturor. Dacă însă obligația de a face este impusă unu i
organ colectiv, în caz de omis iune a acestuia, membrii colectivului vor fi coaut ori ai faptei (I. Pascu).
5. Instigatorul este definit la fel ca în Codul penal din 1968. Noul Cod penal nu mai preia însă
dispozițiile art. 29 din acest cod, referitoare la instigarea neurmată de executare, deoarece acestea puteau duce la

16 pronunțarea unor hotărâri inechitabile, răspunderea penală a instigatorului putând să depindă, în acest caz, doar de
declarația celui instigat, care putea să arate că a fost sau nu determinat să săvârșească o infracțiune.
Raportarea, în definiția instigatorului, la săvârș irea unei fapte prevăzute de legea penală și nu la
săvârșirea unei infracțiuni , după unii autori, extinde noțiunea de instigare și la situațiile în care fapta este săvârșită de
un autor din culpă sau fără vi novăție, deci la fapte care nu c onstituie infracț iuni, dar sunt prevăzute de legea penală.
Acțiunea de instigare are un caracter complex, presupunând atât o activitate psihică cât și una fizică;
însă o atare activitate nu poate fi asimilată cu executarea nemijlocită a faptei de către autor, spre a avea c aracterul unei
forme principale de participație.
Activitatea de determinare trebuie să se manifeste în mod efectiv printr -o acțiune (V. Pașca). Ea nu se
poate realiza prin omisiune, iar omisiunea de a nu dezaproba comiterea infracțiunii nu poate fi consid erată instigare,
ci, eventual, o complicitate morală, prin întărirea ideii infracționale (M. Basarab).
Instigarea poate exista la infracțiunile intenționate comisive sau omisive; este discutabil dacă și la
cele din culpă ar fi posibilă instigarea. E posibi lă la cele săvârșite de o singură persoană, cât și la cele cu pluralitate
naturală sau constituită de subiecți activi (I. Pascu).
Activitatea de determinare trebuie să se efectueze cu intenție, adică instigatorul să fie conștient că îl
determină pe instiga t să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală și să urmărească sau să accepte rezultatul
acelei fapte (I. Pascu).
Instigarea ca act de participație penală este condiționată de începerea executării de către cel instigat.
Dacă instigatul se va desista o ri va împiedica producerea rezultatului, va exista participație dacă legea pedepsește
tentativa , iar instigatorul va fi pedepsit pentru instigare la tentativă, chiar dacă instigatul va fi apărat de pedeapsă
conform art. 34 C.pen., apărarea de pedeapsă avân d doar efecte in personam . În ceea ce privește sancționarea
instigării urmată de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, noul Cod penal
este o lege mai aspră în raport cu Codul penal din 1968 (V. Pașca).
Este pos ibil ca instigatul să comită o infracțiune mai ușoară sau mai gravă decât cea la care a fost
determinat ( excessus mandati ). În cazul în care persoana instigată a săvârșit o infracțiune mai gravă, instigatorul va
răspunde pentru infracțiunea la care a insti gat. Dacă autorul săvârșește o faptă mai ușoară, instigatorul va răspunde și
el pentru această infracțiune. Aceste reguli sunt valabile în cazul în care între infracțiunea mai gravă sau mai ușoară,
efectiv comisă și infracțiunea la care s -a instigat există un raport de la infracțiune calificată la infracțiune simplă; dacă
între cele două fapte nu există o asemenea relație, instigatorul și complicele nu va răspunde nici în raport cu fapta mai
gravă, efectiv săvârșită, deoarece reprezentarea pe care o implică intenția lor nu s -a referit la această faptă, nici în
raport cu fapta mai ușoară la săvârșirea căreia au înțeles să -și aducă contribuția, întrucât acea faptă nu s -a săvârșit (I.
Pascu).
În cazul infracțiunilor complexe praeterintenționate, într -o opinie s e susține că răspunderea
instigatorului nu poate fi reținută pentru rezultatul mai grav, produs din culpă, deoarece instigarea nu se poate săvârși
din culpă, iar într -o altă opinie instigatorul va răspunde și pentru rezultatul mai grav (V. Dongoroz). Insta nța supremă
s-a pronunțat în sensul că atunci când instigatorul determină pe autor să săvârșească o tâlhărie fără a prevedea că
victima va deceda în urma exercitării actelor de violență, putând însă prevedea un asemenea rezultat, dar a socotit fără
temei c ă un asemenea rezultat nu se va produce, iar autorul tâlhăriei va ucide victima cu intenție, fapta celui dintâi
constituie instifare la infracțiunea de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, iar fapta autorului constituie
infracțiunea de omor deo sebit de grav; s -a motivat că soluția se impune ținând seama de forma de vinovăție a fiecărui
participant, caracterizată prin intenție depășită, în cazul instigatorului și prin intenție, în cazul autorului infracțiunii
(T.S., dec. nr. 23/1987).
6. Complice le este definit la fel ca și în Codul penal din 1968. Complicitatea este o formă de
participație secundară în raport cu actele autorului sau ale instigatorului, deoarece actele de complicitate sunt extranee
conținutului constitutiv al infracțiunii (V. Pașc a).
Înlesnirea , ca act de complicitate, vizează acele activități efectuate de complice anterior săvârșirii
faptei de către autor. Ajutorul se referă la actele îndeplinite de complice chiar în cursul realizării de către autor a
acțiunii incriminate. Promis iunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului constituie un sprijin de care
autorul are nevoie după executarea faptei (I. Pascu).
După ce infracțiunea s -a consumat (adică după ce s -a executat acțiunea tipică) nu mai poate exista
participa ție penală și deci nu mai există nici complicitate.
Dacă o persoană, după ce determină altă persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală,
ajută pe aceasta prin procurarea mijloacelor de săvârșire a acestei fapte sau în orice alt mod, va fi san cționată pentru
instigare, întrucât instigarea este o formă mai cuprinzătoare în raport cu actele de complicitate.

17 Este necesară legătura subiectivă dintre participanți, care în cazul complicității pornește de la
complice către autor; legătura poate fi bilaterală atunci când între autor și complice există o înțelegere prealabilă,
autorul cunoscând cine este complicele și cine l -a ajutat, sau unilaterală când autorul nu cunoaște cine este
complicele, care este prestația și în ce constă contribuția sa la săvâ rșirea faptei (legătură specifică participației
improprii) (I. Pascu).
În practica judiciară s -a reținut că paznicul unității care permite unor persoane străine să pătrundă în
magazin și să sustragă diferite lucruri este complice la furt prin inacțiune și nu favorizator (T. Constanța, dec. pen. nr.
316/1992); paznicul care, în schimbul unei sume de bani, lasă ușa de la magazie deschisă, astfel ca o altă persoană să
poată sustrage anvelope auto, comite o complicitate prin omisiune la furt și luare de mită în concurs real de infracțiuni
(C.A. Craiova, dec.pen. nr. 320/1992).
Complicitatea anterioară reprezintă de fapt acte preparatorii săvârșite de o altă persoană decât autorul
și care devin acte de complicitate atunci când autorul folosind acest sprijin a tre cut la săvârșirea faptei, realizând cel
puțin o tentativă pedepsibilă (I. Pascu).
La infracțiunile continue și continuate, contribuția complicelui poate interveni oricând până la
epuizarea inracțiunii. Dacă activitatea complicelui se rezumă la ajutorarea s au înlesnirea unui singur act al infracțiunii
continuate și el nu are reprezentarea și a celorlalte acte, el va răspunde doar pentru infracțiunea în formă simplă, nu
pentru forma continuată a infracțiunii (V. Pașca). În cazul infracțiunilor de obicei, acte le de complicitate trebuie să fie
la rândul lor într -un număr sificient ca să denote obișnuința (V. Dongoroz).
Complicitatea prin inacțiune presupune neîndeplinirea de către complice, cu intenție, a unor acte (pe
care era obligat să le efectueze), spre a a juta astfel la săvârșirea faptei de către autor. Interesul distincției între
complicitatea prin acțiune și complicitatea prin inacțiune rezidă, pe de o parte, în faptul că atrage atenția asupra valorii
cauzale a contribuției prin omiciune la săvârșirea inf racțiunii, iar pe de altă parte, în necesitatea de a deosebi
complicitatea prin inacțiune de așa numita complicitate negativă . (I. Pascu). În acest din urmă caz nu există în realitate
complicitate, deoarece nu există o obligație legală generală de denunțar e sau de împiedicare, pe care cel care rămâne
inactiv să o încalce.
7. În doctrină au fost identificate și anumite forme speciale de participație penală, cum sunt
organizatorul, conducătorul sau finanțatorul, care apar în Legea nr. 143/2000 (V. Pașca).

8. Pedeapsa în cazul participanților. Textul art. 49 din noul Cod penal a lăsat autorul în afara
participanților și a introdus în această categorie coautorul .
În cadrul teoriei unității , participația este o instituție care privește pe subiecții activi ai infracțiunii sau
ai faptei prevăzute de legea penală, fără a aduce atingere conținutului juridic al infracțiunii sau conținutului real al
faptei prevăzute de legea penală. În cadrul teoriei participației delict distinct sau a autonomiei actelor de participaț ie,
minoritară, se consideră că fiecare participant săvârșește o faptă prevăzută de legea penală.
În ce privește sancționarea participanților, după importanța care se acordă fie laturii subiective, fie
laturii obiective a faptei săvârșite de participanți, se deosebește sistemul parificării , potrivit căruia toți participanții,
acționând cu aceeași formă de vinovăție, trebuie să fie sancționați în aceleași limite de pedeapsă și sistemul
diversificării , potrivit căruia contribuția efectivă a fiecărui participa nt la săvârșirea infracțiunii este diferită iar aceștia
trebuie sancționați în limite de pedeapsă diferite. În ambele sisteme se admite necesitatea diferențierii pedepsei
concrete, însă este preferabil sistemul parificării, deoarece în abstract toți cei ca re au contribuit la săvârșirea faptei
prevăzute de legea penală trebuie să fie considerați ca având o poziție egală (I. Pascu). Noul Cod penal, ca și Codul
penal în vigoare, a consacrat sistemul parificării pedepsei, în cazul participației penale proprii ș i sistemul diversificării
pedepsei, în cazul participației improprii. Sistemul diversificării pedepsei este consacrat și în cazul participației penale
la unele infracțiuni -program specifice criminalității organizate (V. Pașca).
În ipoteza în care în norma de incriminare a faptei săvârșite în participație se prevăd pedepse
alternative, s -a pus problema dacă este posibil ca pentru unii dintre participanți să se aplice una din pedepsele
alternative, iar pentru alții cealaltă. Într -o opinie, acest lucru nu este cu putință, deoarece acțiunea fiind unică, se va
aplica pentru toți participanții pedeapsa care corespunde gravității infracțiunii concrete. Într -o altă opinie , concordantă
cu art. 49 C.pen., instanța trebuie să se fixeze mai întâi pentru fiecare particip ant, asupra uneia dintre cele două feluri
de pedepse alternative prevăzute în textul de incriminare și apoi să se stabilească pedeapsa concretă a fiecăruia.
Regulile privind sancționarea participanților se aplică și în cazul faptelor prevăzute de legea pen ală
care nu pot fi săvârșite decât de o pluralitate naturală sau constituită de autori, ținându -se seama că în cea dintâi există
de cele mai multe ori un inițiator, iar un altul aflat în situația de dominat, iar în cea de -a doua unul sau mai mulți
autori a u rolul de organizatori ai grupului, alții de susținători ai acestuia (I. Pascu) .

18
9. Circumstanțele personale și reale. Modificările față de textul art. 28 din C.pen. din 1968 sunt
determinate de faptul că în concepția noului Cod penal autorul nu mai face parte dintre participanții la infracțiune.
Aceasta este rațiunea pentru care în dospozițiile art. 50 din noul Cod penal, a fost introdusă expresia “privitoare la
persoana autorului sau a unui participant”, în loc de “persoana unui participant”.
Circumstan țele nu fac parte din conținutul legal al infracțiunii, ele făcând parte din conținutul concret
sau circumstanțial al infracțiunii, determinând gradul concret de pericol social și elementele în funcție de care se
califică fapta ori numai se individualizeaz ă pedeapsa (V. Pașca).
Circumstanțele privitoare la persoană sunt atât circumstanțe personale subiective (legate de poziția
subiectivă a autorului sau participantului, cauzele de neimputabilitate, retragerea mărturiei mincinoase de către autor,
împăcarea p ărților, împiedicarea de către participant a consumării infracțiunii) și circumstanțe personale de
individualizare (calitatea făptuitorului, starea civilă, situația față de victimă).
Este posibil ca o circumstanță să fie personală mai multor participanți , cum ar fi săvârșirea
infracțiunii de către un infractor major împreună cu un minor, caz în care va fi incidentă doar pentru aceștia, nu și
pentru ceilalți participanți (I. Pascu).
Sunt situații de fapt în care o circumstanță, prin natura ei personală, să capete un aspect obiectiv și să
dobândească semnificația unei circumstanțe privitoare la faptă, răsfrângându -se asupra participanților, în măsura în
care aceștia le -au cunoscut sau le -au prevăzut. Într-o opinie premeditarea se poate converti în circumstan ță reală, dacă
participantul efectuează acte de pregătire a executării împreună cu alte persoane care cunosc scopul pregătirii și modul
de concepere a executării (V. Dongoroz), iar într -o altă opinie, care pornește de la concepția psihologică asupra
premed itării, aceasta nu se poate obiectiviza în circumstanță reală, deoarece aspectul subiectiv ce o caracterizează se
întâlnește strict în persoana celui care premeditează (M. Basarab). Starea de provocare a fost considerată fie ca o
circumstanță ce se poate o biectiviza (L. Biro), fie ca una ce nu poate fi întrunită decât în persoana fiecărui participant,
ca orice emoție sau tulburare (M. Basarab). Aceeași observație s -a făcut și cu privire la prncucidere , la care starea de
tulburare gravă determinată de naște re este personală și nu se poate răsfrânge asupra participanților (V. Pașca).
De asemenea, sunt fapte prevăzute de legea penală, la care autor nu poate fi decât o persoană care are
o anumită calitate (funcționar public, militar) ori este rudă apropiată sa u membru de familie. În măsura în care aceste
calități califică subiectul activ al unei infracțiuni determinate, devenind elemente constitutive sau circumstanțiale de
agravare ale infracțiunii, nu mai sunt luate în seamă ca circumstanțe personale, înceteaz ă de a mai fi astfel de
circumstanțe, ele se obiectivează, având regimul elementelor constitutive ale infracțiunii în conținutul tipic sau
agravat al acesteia (I. Pascu). De pildă, dacă o persoană ajută pe autor la săvârșirea infracțiunii de omor sau de vi ol
asupra unui membru de familie, va răspunde pentru formele agravate ale acestor infracțiuni.
Dacă unul din elementele ce constituie circumstanțe personale este prevăzut expres în norma de
incriminare, ca element de tipicitate, condiționând conținutul leg al al infracțiunii, el încetează a mai fi o circumstanță
personală, devenind o circumstanță reală, legată în mod direct de conținutul infracțiunii (V. Pașca).

Circumstanțe privitoare la faptă privesc circumstanțele exterioare persoanei autorului sau
participanților și care se referă ori aparțin infracțiunii înseși. Sunt circumstanțe privitoare la faptă: cauzele
justificative, circumstanțele ce țin de actul material al infracțiunii, mijloacele folosite, împrejurările de loc și timp,
rezultatul produs, circu mstanțele personale care se obiectivează (I. Pascu).
Sunt circumstanțe reale concomitente: săvârșirea faptei de către trei persoane împreună, prin cruzimi,
prin mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, de un infractor major împreună cu un minor (?),
profitând de starea de vădită vulnerabilitate a victimei (I. Pascu). Într-o altă opinie, în mod unanim este apreciată ca
fiind o circumstanță personală obiectivizabilă comiterea faptei împreună cu un infractor minor (V. Pașca).
Cunoaștere a sau prevederea participantului pot rezulta, uneori, din însăși înțelegerea explicită dintre
participanți anterior comiterii infracțiunii, alteori ea poate fi dedusă din ansamblul împrejurărilor de fapt care au
precedat săvârșirea infracțiunii, precum și a condițiilor în care aceasta s -a comis (I. Pascu).
În cazul infracțiunilor praeterintenționate instigatorul și complicele răspund dacă trebuiau și puteau să
prevadă consecințele mai grave ale faptei săvârșite de autor. Această soluție se impune deoarece r ezultatul mai grav,
cauzat din culpă, constituie – în raport cu infracțiunea de bază la care participanții au înțeles să contribuie – o
circumstanță reală (I. Pascu).

10. Împiedicarea săvârșirii infracțiunii. Noul Cod penal a înlocuit termenul de “faptă” cu cel de
“infracțiune”, deoarece în art. 51 se instituie o cauză de nepedepsire , or numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni se

19 pune problema ca participantul să nu fie pedepsit; dacă fapta nu constituie infracțiune nu mai putem vorbi de pedeapsă
și, respectiv, de nepedepsire (I. Pascu). A doua modificare față de textul Codului penal din 1968 constă în precizarea
obligației pe care o are de îndeplinit participantul pentru a nu fi pedepsit, în noul Cod penal această obligație constând
în împiedicarea con sumării infracțiunii înainte de descoperirea acesteia, fie prin denunțarea săvârșirii infracțiunii, fie
prin împiedicarea cu forțe proprii a consumării infracțiunii.
Justificările pentru această soluție au fost diferite: lipsa intenției de a săvârși infrac țiunea, lipsa
pericolului social al faptei sau lipsa voinței de a continua executarea faptei, pentru a -I da un impuls participantului să
nu finalizaze activitatea infracțională, rațiuni de politică penală.
Participantul poate să îndeplinească obligația cer ută de lege în timpul executării (cum se prevede în
actualul Cod penal) dar și după executare, dar mai înainte de a se produce rezultatul, în cazul infracțiunilor materiale
de rezultat (I. Pascu).
Când sunt mai mulți autori, aceștia n -ar putea să renunțe l a infracțiune decât dacă toți se manifestă în
acest mod, adică împiedică producerea rezultatului ca să beneficieze de impunitate. E o circumatnță personală.
Împiedicarea trebuie să se producă înainte de descoperirea infracțiunii. Se admite că nu poate fi
asimilată descoperirii cunoașterea faptei de către anumite persoane care în mod inevitabil trebuie să știe despre
comiterea ei (victima, instigatorul, complicele) sau care nu ar fi în măsură să o denunțe sau să prevină survenirea
urmărilor (copii mici, alie nați mintal) precum nici încunoștințarea cu privire la cele săvârșite făcută de participant
unor persoane chemate să -l ajute să împiedice consumarea infracțiunii (I. Pascu). Participanatul poate beneficia de
dispozițiile art. 51 C.pen. și în unele situații în care a acționat după ce autoritățile luaseră cunoștință despre săvârșirea
infracțiunii, dacă acestea n -ar fi fost în măsură să împiedice consumarea fără contribuția participantului la acea
infracțiune sau dacă n -a cunoscut că autoritățile descoperiseră între timp fapta ( V. Papadopol, I. Pascu). S-a considerat
că această din urmă aserțiune contravine atât dispozițiilor art. 30 din Codul penal din 1968 cât și celor ale art. 51 din
noul Cod penal, care se referă la împiedicarea consumării infracțiunii înai nte de descoperirea ei (V. Pașca).
Denunțul făcut la timp, înainte de descoperirea infracțiunii și care a condus la împiedicarea
consumării acesteia, va atrage pentru participantul denunțător împiedicarea de pedeapsă, chiar dacă datorită
întârzierilor cu c are a intervenit autoritatea infracțiunea s -a consumat, fiindcă acțiunea de împiedicare a participantului
putea avea rezultat și dacă acesta nu s -a produs nu este din vina denunțătorului (I. Pascu). Într-o altă opinie, la fel ca în
cazul împiedicării produ cerii rezultatului în cazul tentativei perfecte, legiuitorul a prevăzut că împiedicarea
consumării infracțiunii se poate datora acțiunii proprii a participantului sau împiedicarea se poate datora altor
persoane, dacă participantul denunță înainte de descop erirea infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi
împiedicată; dacă terțele persoane chemate în ajutor sau autoritățile sesizate de făptuitor nu vor putea împiedica
producerea rezultatului, făptuitorul va fi pedepsit, deoarece legea condiți onează nepedepsirea sa numai de
neproducerea efectivă a rezultatului (V. Pașca). Este greu de crezut că ar putea opera “un transfer” al răspunderii
autorului, prin simpla anunțare a faptei, fără împidicarea efectivă a rezultatului.

11. Participația improp rie. În Codul penal din 1968 participația improprie este reglementată numai
prin raportarea la persoana instigatorului și a complicelui, ca participanți, în timp ce noul Cod penal completează
această reglementare prin referire și la coautor, ca un alt part icipant la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Această completare se justifică, dar nu în raport cu reglementarea participației potrivit noului Cod penal (după care
coautorii sunt participanți la infracțiune) , ci pentru că în cazul coautoratul ui de asemenea există mai multe persoane
(care însă săvârșesc nemijlocit fapta) fiecare putând acționa cu o formă diferită de vinovăție (I. Pascu). Impropriu
denumit coautorat, această formă de participație penală la comiterea aceleiași fapte materiale nu însemnă și comiterea
aceleiași infracțiuni, deoarece autorul care acționează cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
fapta comisă cu intenție, pe când autorul care acționează din culpă, va fi pedepsit pentru o altă infracțiune, săv ârșită
din culpă (V. Pașca).
Teoria autorului mediat nu a fost împărtășită deoarece s -a apreciat că lipsa vinovăției executantului
acțiunii nu poate duce la modificarea naturii activității instigatorului sau complicelui, care nu se poate converti în act
de executare (G. Antoniu).
Pentru separarea participanților infractori de cei neinfractori și a participației propriuzise de de cea
improprie, instituția participației a fost definită nu prin referire la entitatea obiectivă, la fenomentul concret, adică la
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, aceasta fiind o realitate unică pentru toți făptuitorii, indiferent dacă
fapta săvârșită în participație ar constitui infracțiune pentru autorul acelei fapte sau nu (I. Pascu).
Deși textul art. 52 alin. 2 din noul Cod penal se referă numai la contribuția coautorului, instigatorului
sau a complicelui cu intenție, la infracțiunile comise din culpă, în doctrina penală s -a exprimat opinia că există

20 participație improprie și când acestea se referă la o infracțiune săvârșită de autor cu intenție depășită sau
praeterintenție ( V. Papadopol ). În realitate în acest caz suntem în prezența participației proprii la infracțiunea
intenționată și problema care se pune este în ce fel se răsfrânge rezultatul mai grav produs din culpă asupra
instigatorului sau complicelui (V. Pașca).
Participația improprie, modalitatea intenție -culpă, este posibilă numai în cazul acelor fapte care sunt
incriminate atât atunci când sunt comise cu intenție cât și atunci când sunt comise din culpă sa u cu praeterintenție.
Complicitatea în modalitatea intenție -culpă și intenție -lipsă de vinovăție poate consta doar în acte de
înlesnire sau de ajutor, fiind excluse cazurile de promisiune a tăinuirii sau favorizării (V. Pașca).
Deși textul art. 52 din noul Cod penal, la fel ca și art. 1 din Codul penal din 1968, nu prevede expres,
în literatura de specialitate s -a exprimat opinia că prevederile amintite se referă la culpa fără prevedere, opinie
îmbrățișată de majoritatea autorilor (V. Pașca).
Participația î n modalitatea intenție -lipsă de vinovăție presupune ca autorul să acționeze fără acea
formă de vinovăție prevăzută de lege sau în prezența unei cauze de neimputabilitate. Neincriminarea faptei comise din
culpă, echivalează practic cu lipsa de vinovăție a a utorului (V. Pașca).
Participația improprie se poate manifesta și împreună cu cea proprie, dacă unii din participanți
acționează cu intenție iar alții din culpă sau fără vinovăție (V. Pașca).

VI. RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

Dispoziții generale

Condițiile răspunderii penale a persoanei juridice. Spre deosebire de Codul penal din 1968, în care
condițiile privitoare la răspunderea penală a persoanei juridice sunt dispersate în titluri diferite, în noul Cod penal
toate dispozițiile care reglementeaz ă această răspundere sunt grupate într -un singur titlu.
Cu privire la modul în care se justifică răspunderea penală a persoanei morale se confruntă teza
răspunderii primare (prin ricoșeu), potrivit căreia răspunderea penală a persoanei juridice este o răsp undere indirectă,
pentru fapta altuia, iar răspunderea persoanei morale nu poate fi angajată decât dacă a fost identificat individul care a
comis fapta ilicită, în persoana căruia se analizează existența vinovăției (consacrată în C.pen. din 1936) și teza
răspunderii directe (primare), potrivit căreia răspunderea penală a persoanei morale este o răspundere pentru fapta
proprie (consacrată de cele mai multe legislații europene) (M. K. Guiu).
În Expunerea de motive a le noului Cod penal se arată că legiuitorul a optat pentru modelul de
răspundere directă a persoanei jurid ice, iar răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană
fizică ce acționează în condițiile prevăzute de lege (art. 135) și nu doar de acțiunile organelor sau reprez entanților
acesteia.
În doctrină s -a susținut că expresia “cu excepția statului și a autorităților publice”, din art. 135 alin 1
din noul Cod penal (inspirată din legislația franceză) ar trebui înlăturată, deoarece este în evidentă discordanță cu
concepția pe care o consacră acest cod, care nu cuprinde nicio excepție de la regula că persoana juridică răspunde
penal; cel mult, ținând seama de dispoziția din alin. 2 al art. 135 din noul Cod penal, se poate spune că răspunderea
penală a persoanei juridice supo rtă unele nuanțări în cazul instituțiilor publice (M.K. Guiu). Soluția excluderii
răspunderii penale a statului sau a instituțiilor publice se întemeiază pe argumentul că statul având monopolul
dreptului de a pedepsi, nu se poate pedepsi pe sine însuși (J. Pradel).
Cele mai multe legislații condiționează răspunderea penală a persoanei juridice atât de o legătură
personală ( in personam ), cât și de o legătură obiectivă ( in rem ) între făptuitor și persoana juridică (de pildă, în Olanda,
infracțiunea poate atra ge răspunderea penală a persoanei juridice numai dacă s -a săvârșit de către un prepus al
persoanei juridice și numai dacă ea are legătură cu obiectul social), în timp ce alte legislații par să condiționeze
răspunderea penală a persoanei juridice de două circumstanțe personale (de pildă Codul penal francez pretinde, pe de
o parte, ca infracțiunea să fi fost comisă de un organ sau reprezentant al persoanei morale, iar, pe de altă parte, să fi
fost comisă “pe seama” persoanei morale). Pornind de la aceste mode le și observând, totodată, că există o anumită
identitate între legătura personală și cea obiectivă, legiuitorul român a decis să renunțe la cerința legăturii personale și
să condiționeze răspunderea penală a persoanei juridice exclusiv de existența unei l egături reale, obiective, între
persoana juridică și infracțiunea ce I se impută – ceea ce reprezintă soluția cea mai rațională, deoerece permite
legiuitorului să fixeze în limite mult mai precise sfera infracțiunilor ce pot fi imputate persoanei juridice (M.K. Guiu).

21 Art. 135 alin. 1 din noul Cod penal prevede că “Persoana juridică (…) răspunde penal pentru infracțiunile săvârșite în
realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei jurdice”.
Trebuie să existe o conexiune între infracțiunea săvârșită și activitatea persoanei juridice, conexiune
ce derivă fie din realizarea obiectului de activitate al acesteia , fie din interesul urmărit, care trebuie să profite
persoanei juridice, fie fapta să fie săvârșită în numele persoanei ju ridice de către persoanele care pot acționa legal și
statutar în numele acesteia; această conexiune trebuie dovedită de către organele de urmărire penală, persoana juridică
beneficiind, ca și persoana fizică, de prezumția de nevinovăție (V. Pașca). S -au ex primat însă și opinii contrare (G.
Dimofte, C. Rus).
În ceea ce privește organele de conducere, acestea sunt atât organele statutare , cât și persoanele care
exercită conducerea de facto a persoanei juridice (V. Pașca). Se consideră că răspunderea persoanei juridice nu ar
putea fi antrenată dacă aceasta face dovada că a luat măsuri rezonabile de supraveghere a activităților angajaților săi
pentru a evita comiterea unor fapte ilicite (G. Dimofte, C. Rus).
Textul art. 135 alin. 3 din noul Cod penal, inspirat d in Cod ul penal francez, ar consacra , într -o opinie,
regula cumulului de răspunderi, impunând ca răspunderea penală a persoanei juridice să se cumuleze cu răspunderea
penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea aceleiași fapte, iar într -o altă opinie un atare text consacră
regula răspunderii penale independente și exclusive a persoanei juridice (M.K. Guiu).
Datorită interconexiunilor care există între răspunderea persoanei juridice și răspunderea persoanei
fizice care a săvârșit infracțiunea și persoana juridică răspunde în aceeași calitate ca și agentul său, respectiv ca autor,
instigator sau complice, fără ca legătura dintre persoana juridică și persoana fizică să poată fi caracterizată ca fiind
coautorat. Cauzele justificative și cauzele care înlătură caracterul imputabil al faptei persoanei fizice profită și
persoanei juridice (V. Pașca).
Pedepsele aplicabile persoanei juridice. Pedeapsa principal ă este în continuare amenda, iar ca
pedeapsă complementară s -a introdus în plus “plasarea sub sup raveghere” (art. 136 alin. 3 lit. e din noul Cod penal).
Spre deosebire de pedeapsa amenzii, care poate fi aplicată singură, pedepsele complementare nu pot
fi pronunțate sau aplicate decât alături de pedeapsa amenzii.
Stabilirea amenzii pentru persoana jur idică. Spre deosebire de Codul penal din 1968, care
stabilește limite de pedeapsă, în noul Cod penal se stabilește pedeapsa amenzii prin sistemul zilelor -amendă. Aceasta
presupune, ca și în cazul stabilirii pedepsei amenzii pentru persoanele fizice, mai în tâi stabilirea numărului zilelor –
amendă, între minimul de 30 de zile și maximul de 600 de zile, apoi stabilirea sumei corespunzătoare unei zile
amendă, între minimul de 100 de lei și maximul de 5000 de lei și în final stabilirea cuantumului amenzii, prin
înmulțirea numărului de zile -amendă cu suma stabilită pentru o zi -amendă.
Potrivit art. 137 alin. 5 din noul Cod penal, în cazul în care, prin săvârșirea infracțiunii, persoana
juridică a urmărit obținerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilel or amendă se pot majora cu o treime, fără
a depăși maximul general al amenzii. În doctrină s -a susținut că acest articol stabilește o circumstanță agravantă
legală, aplicabilă exclusiv persoanei juridice (M.K. Guiu).

Regimul pedepselor complementare apli cate persoanei juridice

Aplicarea și executarea pedepselor complementare în cazul persoanei juridice. Pedepsele
complementare aplicabile persoanei juridice se pot cumula , iar executarea acestora începe după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare .
Dizolvarea persoanei juridice. În jurisprudență s -a considerat că este suficient, pentru aplicarea
acestei pedepse complementare, ca realizarea planului delictuos să fi constituit unul din motivele care au determinat
înființarea persoanei juridice, în timp ce în doctrină (F. Desportes, F. Le Gunehec) predomină părerea că ar fi necesar
ca realizarea planului delictuos să fi constituit motivul principal care a determinat înființarea persoanei juridice (M.K.
Guiu).
De asemenea, s -au exprimat opinii difer ite, în legătură cu faptul dacă este sau nu necesar ca planul
delictuos să fi fost cunoscut și împărtășit de toți fondatorii persoanei juridice (în sens afirmativ, J.Pradel). O altă
problemă este aceea dacă asociații vor răspunde sau nu pentru asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni (în sens
afirmativ, F. Streteanu și M.K. Guiu).
În tăcerea legii s -a considerat că în noul Cod penal pedeapsa complementară a dizolvării persoanei
juridice poate fi atrasă chiar de săvârșirea unor infracțiuni de mică gr avitate, cum ar fi de pildă falsul material în
înscrisuri oficiale (M.K. Guiu).

22 Potrivit art. 139 alin. 2 din noul Cod penal, în caz de neexecutare cu rea credință a uneia din
pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. 3 lir. b) -e) din noul Cod penal, instanța va dispune dizolvarea
persoanei juridice. Doctrina a considerat că în acest caz dizolvarea încetează de a mai fi o pedeapsă complementară și
devine o pedeapsă principală, de sine stătătoare, ceea ce nesocotește dispoziția din art. 136 alin. 2 potrivit căreia,
pentru persoana juridică, singura pedeapsă principală este amenda (M.K. Guiu).
Suspendarea activității persoanei juridice. Cu privire la condițiile de aplicare a pedepsei
complementare a suspendării activității, art. 140 alin. 1 face o singură precizare, anume aceea ca infracțiunea să fi fost
săvârșită în realizarea activității a cărei suspendare dispune, ceea ce înseamnă că textul instituie cerința ca fapta pentru
care se aplică această pedeapsă să aibă legătură cu obiectul social; to tuși această cerință nu poate fi analizată ca o
condiție specială de aplicare a pedepsei complementare a suspendării activității, din moment ce potrivit prevederilor
art. 135 alin. 1 ea reprezintă o condiție comună de existență a infracțiunilor de corporaț ie (M.K. Guiu).
S-a observat că în ceea ce privește durata durata susppendării, același text prevede o durată maximă
de 3 luni, ceea ce contravine prevederilor art. 136 alin. 3 lit. b din noul Cod penal, potrivit cărora limitele generale
(care nu pot fi depășite) ale pedepsei suspendării activității sunt de minimum 3 luni și de maxim 3 ani (M.K. Guiu).
Neaplicarea dizolvării sau suspendării activității persoanei juridice. Aceste pedepse
complementare nu pot fi aplicate instituțiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor și organizațiilor
religioase ori aparținând minorităților naționale, constituite potrivit legii, precum și persoanelor juridice din domeniul
presei. În doctrină s -a susținut că rațiunea excluderii acestor persoane jurid ice de la aplicarea celor două pedepse
complementare este dificil de precizat, atâta vreme cât intră în această categorie nu numai statul și unitățile
administrativ -teritoriale , dar și alte persoane juridice, chiar constituite din fonduri private (M.K. Gui u).
Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice. Pedeapsa complementară a închiderii unor
puncte de lucru se poate aplica numai persoanelor juridice cu scop lucrativ și numai cu privire la punctele de lucru în
care s -a desfășurat activitatea î n realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea.
S-a remarcat că, fiind formulat în termeni imperativi, textul art. 142 lasă să se înțeleagă că aplicarea
pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ar fi întotdeauna obligatorie, ceea ce e ste discutabil față de
prevederile art. 138, după care aplicarea pedepselor complementare este facultativă (M.K. Guiu).
Interzicerea de a participa la procedurile de achiziții publice. În doctrină s -a susținut că aplicarea
acestei pedepse complementare n u împiedică persoana juridică să participa la procedurile de atribuire a unui contract
de concesiune de lucrări publice, ceea ce este foarte greu de înțeles (M.K. Guiu).
Este controversat conținutul noțiunii de participare “indirectă” la procedura de ach iziție publică. Într –
o opinie s -a susținut că textul ar avea în vedere exclusiv simulația prin interpunerea de persoane, iar nu și cazul în care
persoana juridică condamnată ar beneficia, în calitate de subcontractant, de pe urma unui contract de achiziție publică
încheiat de o altă persoană juridică (F. Streteanu). Într -o altă opinie se consideră că interdicția privește și acest din
urmă caz, având în vedere că rațiunea unei asemenea pedepse nu poate fi decât aceea de a interzice accesul persoanei
juridice la fondurile publice (M.K. Guiu).
Interdicția privește doar dreptul de a obține în viitor, pe durata pedepsei, un contract de achiziție
publică; altfel spus aplicarea pedepsei interzicerii de a partcicipa la procedurile de achiziții publice nu poate ave a
drept efect rezilierea unui asemenea contract, pe care persoana juridică l -a încheiat anterior condamnării sale la
această pedeapsă (F. Streteanu, M.K. Guiu).
Plasarea sub supraveghere judiciară. A fost criticată limitarea textului la activitatea “ce a ocazionat
săvârșirea infracțiunii” a fost criticată, deoarece nu este posibilă o delimitare precisă a unei activități de alta, din
moment ce activitatea principală a oricărei persoane juridice se întrepătrunde cu alte activități conexe (M.K. Guiu). De
asemenea textul a fost criticat deoarece lasă nelămurită chestiunea, care era esențială, de a ști cărei persoane îi revine
obligația de a stabili acel program de măsuri: instanței, administratorului judiciar ori persoanei juridice condamnate ; s-
a considerat c ă aceata ar trebui să revină persoanei juridice condamnate, urmând ca ea să supună propriului program
controlului mandatului judiciar (M.K. Guiu).
Din moment ce înlocuirea pedepsei survine pentru o faptă subsecventă condamnării și din moment ce
noua fapt ă atrage o nouă pedeapsă, mult mai gravă, înseamnă că vorbim nu de o normă penală generală, ci de o normă
de incriminare, care trebuie să -și găsească loc în partea specială a Codului penal, iar nu în partea lui generală (M.K.
Guiu).
Afișarea sau publicar ea hotărârii de condamnare. Această pedeapsă are corespondent în
dispozițiile art. 717 din Codul penal din 1968, care are un conținut identic.
Textul din Codul penal francez stabilește regula că, prin afișarea sau difuzarea hotărârii, nu poate fi
dezvălu ită identitatea victimei, afară de cazul când aceasta sau reprezentantul ei legal și -a dat acordul, în acest sens. În

23 schimb, art. 145 alin. 2 din noul Cod penal român stabilește regula că prin afișarea sau difuzarea hotărârii de
condamnare “nu poate fi de zvăluită identitatea altor persoane” – ceea ce înseamnă că, în legislația noastră, nu numai
identitatea victimei, dar nici identitatea persoanei sau persoanelor fizice care au săvârșit infracțiunea n -ar putea fi
dezvăluită, ceea ce este imposibil de justif icat (M.K. Guiu). Trebuie precizat că noul Cod penal prevede ca pedeapsă
complementară distinctă pentru persoanele fizice condamnate, publicarea hotărârii de condamnare, fapt care ar putea
justifica dispoziția din art. 145 alin. 2 din noul Cod penal.
În baza art. 145 alin. 4 din noul Cod penal, instanța trebuie să stabilească dacă publicarea extrasului
din hotărâre se va face prin presa scrisă (în Monitorul Oficial, în ziare sau în alte publicații), prin cea audiovizuală (la
un post de radio sau de telev iziune) ori prin alte mijloace audiovizuale (de exemplu, se publică pe Internet); în Franța,
Curtea de Casație a decis (Crim. 13 mai 1997) că reprezintă o violare a principiului legalității faptul că instanța de
apel a ordonat atât afișarea hotărârii de co ndamnare, cât și publicarea ei în presă, din moment ce textul art. 135 -35
prevede afișarea “sau” difizarea hotărârii de condamnare, soluția fiind considerată legală în doctrina noastră (M.K.
Guiu).

Dispoziții comune

Recidiva în cazul persoanei juridice . Ca și în cazul recidivei pentru persoanele fizice, se
menționează în definiția recidivei pentru persoanele juridice condiția ca noua infracțiune să fi fost săvârșită “după
rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la reabilitare”, deoare ce legiuitorul noului Cod penal a
considerat că, spre deosebire de dezincriminare și amnistie, reabilitarea și împlinirea termenului de reabilitare ar
reprezenta niște simple limite de timp, până la care se poate săvârși noua infracțiune . S-a considerat că aceasta
constituie o eroare, deoarece termenul limită până la care se poate săvârși noua infracțiune poate fi marcat și de
intervenția dezincriminării sau a amnistiei, cât și pentru că dezincriminarea, amnistia sau reabilitarea (inclusiv
împlinirea termen ului de reabilitare) reprezintă, toate, cauze de excludere a recidivei și, mai exact, cauze de
inexistență a primului termen al recidivei (M.K. Guiu).
În ce privește tratamentul penal al recidivei, recidiva constituie o cauză de agravare obligatorie a
pedepsei principale care se aplică persoanei juridice, limitele de pedeapsă majorându -se cu jumătate. S -a considerat că
prin această reglementare instanța ar fi privată de dreptul său de a individualiza pedeapsa și nu se vede care mai este
utilitatea stabil irii unor criterii de individualizare a răspunderii penale, pentru aceste persoane (M.K. Guiu).
În cazul în care pedeapsa anterioară a amenzii nu a fost executată (situația similară recidivei
postcondamnatorii din cazul persoanei fizice), se aplică siste mul cumulului aritmetic al pedepselor.
Atenuarea și agravarea răspunde rii penale a persoanei juridice nu mai sunt limitate la cazul
pluralității de infracțiuni, ci devin incidente în toate cazurile în care instanța reține existența unor stări de atenuare a
pedepsei sau a unor circumstanțe atenuante ca și în toate situațiile în care instanța reține existența unor stări de
agravare a pedepsei sau a unor circumstanțe agravante (M.K. Guiu).
S-a susținut că dispozițiile art. 147 alin. 1 din noul Cod penal in cită în fond la săvârșirea de cât mai
multe infracțiuni, din moment ce, pentru persoana juridică, tratamentul penal este mai blând în caz de concurs de
infracțiuni sau de intervenție a altor cauze de agravare răspunderii; acest articol omite că în obiectul său de
reglementare intră, pe lângă cauzele de atenuare și cauzele de agravare a pedepsei (altele decât recidiva), astfel că el
impune, pentru toate aceste cauze, un unic regim sancționator, anume “regimul amenzii prevăzut de lege pentru
persoana fizică” (M.K. Guiu).
S-a mai susținut că regulile din art. 147 alin. 2 din noul Cod penal nu se pot aplica, pentru simplul
motiv că nici în lege și nici în doctrină nu există o clasificare a pedepselor complementare, fie ea după natura ori
conținutul acestora, fie după vreun alt criteriu (M.K. Guiu).
Prescripția răspunderii penale a fost considerată o instituție neclară, fiind de fapt vorba de o
prescripție a acțiunii penale, care ar trebui reglementată în Codul de procedură penală (M.K. Guiu).
Prescripția executării pedepsei curge de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
Criteriul distincției între întreruperea și suspendarea cursului prescripției este incert. La originea
acestei distincții a stat, se pare, ideea că ar trebui să separăm situațiile în care imposibilitatea de a acționa în care se
află titularul dreptului se datorează unor cauze obiective (cauze de “suspendare”) de situațiile în care imposibilitatea
titularului dreptului de a acționa se datorează unei fapte ilicite a acelui a căruia îi revine obligația corelativă (cauze de
“întrerupere”), nevoia acestei separări fiind discutabilă (M.K. Guiu).
Noul Cod penal introduce o nouă cauză de întrerupere, constând în înlocuirea obligației de plată a
amenzii cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, deși schimbarea modalității de

24 executare a pedepsei nu poate fi, nici ea, analizată ca o situație de imposibilitate în care s -ar afla organele statului de a
pune în executare pedeapsa (M.K. Guiu).
Este consider ată discutabilă dispoziția din art. 149 alin. 2 din noul Cod penal, deoarece neavând
autonomie, pedepsele complementare ar trebui să urmeze soarta pedepsei principale și ar trebui să se prescrie odată cu
pedeapsa amenzii; pe de altă parte o reglementare ca re tinde să confere autonomie pedepselor complementare riscă să
transforme aceste pedepse din pedepse secundare în pedepse principale, cu consecința că nu se mai pot cumula decât
nesocotind principiul unicității pedepsei, înscris în art. 4 din Protocolul a dițional nr 7 la Convenția europeană a
drepturilor omului (M.K. Guiu). Acest ultim text invocat nu exclude posibilitatea aplicării a două pedepse principale
pentru aceeași infracțiune, soluție adoptată de noul Cod pen al și în alte cazuri.
Din moment ce, p otrivit art. 138 alin. 4 din noul Cod penal, executarea pedepselor complementare începe la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, stabilirea unui moment ulterior acestei date, echivalează cu
instituirea unei cauze sui generis de suspendare a prescripției, care, spre deosebire de celelalte cauze de suspendare,
nu se mai justifică prin imposibilitatea titularului dreptului de a acționa (M.K. Guiu).
Reabilitarea persoanei juridice operează de drept, dacă în decurs de 3 ani de la data la care pe deapsa
amenzii sau pedeapsa complementară a fost executată sau considerată ca executată, aceasta nu a mai săvârșit nicio
infracțiune.
Profesorul Dongoroz arăta că reabilitarea constituie “un mijloc legal de înlăturare a pedepselor
complementare” și a cons ecințelor perpetue ale condamnării, oar, dacă se pornește de la această premisă, nu se poate
institui ca o condiție a reabilitării cerința ca pedepsele complementare să fi fost executate ori considerate ca executate
(M.K.Guiu).
Efectele comasării și diviz ării persoanei juridice. Stabilind regula transmiterii răspunderii penale de la
persoana juridică dispărută la persoana juridică succesoare, acest text contravine vechii reguli potrivit căreia moartea
infractorului înlătură răspunderea penală (împiedică pu nerea în mișcare sau continuarea acțiunii penale) – fiindcă
încetarea persoanei juridice are, în drept, aceeași semnificație ca și moartea individului (M.K. Guiu). Se nesocotește
funcțiile retributivă și de prevenție ale pedepsei, în virtutea cărora a fost formulat principiul Nulla poena sine culpa
(B. Bouloc).
În Franța, Curtea de Casație s -a pronunțat expres, în sensul că societatea absorbantă sau rezultată prin fuziune
nu răspunde penal pentru infracțiunile comise de persoanele juridice absorbite sau ca re au fuzionat (Crim. 20 iunie
2000).
Art. 151 din noul Cod penal nu arată cum se stabilește pedeapsa în sarcina persoanei sau persoanelor juridice
succesoare, ci se mulțumește să prevadă, în aliniatul 2 că, la individualizarea pedepsei se ține seama de c ifra de
afaceri, respectiv de valoarea activului patrimonial al persoanei juridice care a comis infracțiunea, precum și de partea
din patrimoniul acesteia care a fost transmisă fiecărei persoane juridice participante la operațiune (M.K. Guiu).
Nu s —ar put ea admite o răspundere penală a așa -numitelor societăți create de fapt sau a asociațiilor în
participație, fiindcă o societate fără personalitate juridică nu reprezintă un subiect de drept de sine stătător și, în
consecință, răspunderea care intervine nu p oate fi decât o răspundere personală a acelora care au săvârșit infracțiunea
(M.K. Guiu).

VII. PEDEPSELE

Pedepsele principale

1. Este de necontestat faptul că în dreptul penal fundamentul pedepsei, justificarea ei nu poate fi decât
apărarea socială (V. Dong oroz).
Pedepsele principale. O primă deosebire față de legea penală în vigoare o constituie renunțarea de
către noul Cod penal la un capitol distinct “Dispoziții generale” care să cuprindă definiția pedepsei și a scopului
acesteia. Noul legiuitor a avut î n vedere că o atare dispoziție este mai mult proclamativă, o declarație de principiu care
și-ar avea locul mai potrivit în lucrările de doctrină decât în legislație. Pe de altă parte, s-a ținut cont că textul în
discuție (art. 52 din C.pen. din 1968) putea da naștere la controverse, deoarece concepea pedeapsa ca având o dublă
esență: măsură de constrângere și mijloc de reeducare, în contradicție cu părerea unanimă a specialiștilor după care
pedeapsa nu poate fi decât un rău, o măsură de constrângere; eventu ala reeducare a celui condamnat, ca și prevenirea
generală și specială realizându -se ca o consecință a constrângerii sau a amenințării cu constrângerea (Ș. Daneș).

25 Art. 53 din noul C.pen. cuprinde o enumerare limitativă a pedepselor principale: detențiunea pe viață,
închisoarea și amenda, fără a le arăta în același loc și limitele generale ale acestora. Acestea vor fi arătate odată cu
descrierea conținutului fiecărei categorii de pedepse. S-a susținut în doctrină că regimul detențiunii și regimul
închisorii au în vedere conținutul acestor pedepse și modul lor de executare, nu și limitele de pedeapsă ce
caracterizează pedeapsa respectivă ; ceea ce caracterizează pedepsele principale nu este numai denumirea lor, ci și
durata lor, sau cuantumul, în cazul amenzii (Ș. Daneș). În ciuda discuțiilor și sugestiilor din doctrină, de lărgire a
sferei pedepselor principale, pentru a oferi organelor represive posibilități mai mari de adaptare a pedepsei gravității
faptelor comise, împrejurărilor în care acestea s -au săvârș it și a trăsăturilor care particularizează persoana
infractorului, noul legiuitor prevede ca pedepse principale detențiunea pe viață și închisoarea, preluate identic din
Codul penal în vigoare, iar amenda penală s -a stabilit după un sistem nou, acela al zi lelor-amendă.
Cuvântul pedeapsă s-a transmis de la romani, care denumeau sancțiunea penală “poena”. Cuvântul are
însă o origine și mai veche, deoarece romanii l -au preluat de la greci, “poini”, iar aceștia din limba sanscrită –
“koena”, care înseamnă “veri ficare”, “socotire” (Ș. Daneș).
2. Pedeapsa accesorie este prevăzută în noul Cod penal după pedepsele principale, adică în ordinea
în care acestea urmează să fie executate. Această sistematizare subliniază mai bine faptul că această categorie de
pedepse în soțește pedeapsa principală privativă de libertate, chiar dacă nu întotdeauna durata pedepsei accesorii este
identică cu durata pedepsei principale privative de libertate . Dacă numai în cazul pedepsei detențiunii pe viață
interzicerea unor drepturi este de drept înseamnă că pedeapsa accesorie este modificată în esență și ar trebui să
distingem între pedepse accesorii care operează de drept și pedepse accesorii care operează facultativ, ipoteză în care
nu s-ar mai putea numi accesorie, adică strânsă legată d e pedeapsa principală privativă de libertate (Ș. Daneș).
O abatere de la regula că pedeapsa accesorie urmează soarta pedepsei principale , o constituie
dispoziția art. 65 alin. 4 din noul C.pen., din care pare a rezulta că interzicerea unuia din drepturile de la art. 65 alin. 2
și art. 66 alin. 1 lit. c, în cazul pedepsei detențiunii pe viață, începe nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, ci de la data liberării condiționate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată. Această
dispoziție constituie și o abatere de la regula că pedeapsa accesorie nu poate să existe decât concomitent cu pedeapsa
principală , deoarece pedeapsa accesorie prevăzută la art. 65 alin. 2 lit. c din noul C.pen. (dreptul străinului de a se afla
pe teritori ul României) se pune în executare de la data liberării condiționate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca
executată. De asemenea se poate susține că aceste dispoziții constituie o abatere și de la regula că aplicarea pedepsei
accesorii derivă automat din pedeapsa principală, deoarece această pedeapsă accesorie derivă dintr -o altă realitate, pe
care ar trebui s ă o aibă în vedere organul de aplicare a legii (Ș. Daneș).
Se consideră că încălcarea obligației de a se abține de la efectuarea vreunui act care implică
exercitarea vreunuia din drepturile interzise, ar putea constitui infracțiunea de uzurpare a calității oficiale sau
infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități sau infracțiunea de fals în declarații, după caz (Ș.
Daneș).
Omisiunea de a se face mențiune despre pedeapsa accesorie în hotărârea de condamnare constituie o
simpă eroare materială, fiindcă pedeapsa accesorie operează în baza legii, iar nu în temeiul unei intervenții a organului
de aplicare a legii ; ca urmare, îndre ptarea unei asemenea omisiuni se poate face pe căi procedurale și nu în baza unei
hotărâri pronunțate de instanța judecătorească ierarhic superioară (Ș. Daneș).
Practica judiciară a decis că de vreme ce legea prevede interzicerea dreptului de a exercita pr ofesia și
nu o anumită specializare în cadrul profesiei, este ilegală interzicerea specializării de medic chirurg, în loc de
interzicerea profesiei de medic (T.S., dec. nr. 164/194).
3. Pedepsele complementare nu au caracter de sine stătător, ele acționând numai alăturat unor
pedepse principale privative de libertate de o anumită gravitate .
Noul cod penal lărgește sfera drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă cu titlu de pedeapsă
complementară și extinde considerabil libertatea judecătorului în a legerea acestora (V. Pașca). Acesta conține o
pedeapsă complementară nouă, anume publicarea hotărârii de condamnare (care era prezentă în Codul penal de la
1936), iar durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi este de la 1 la 5 ani, spre deosebire de
Codul penal în vigoare care prevede o durată de la 1 la 10 ani.
Aplicarea pedepsei complementare are ca scop completarea pedepsei principale privative de libertate
și ca atare, nu poate fi niciodată aplicată singură. Își are justific area în faptul că de multe ori pedeapsa principală,
datorită caracterului infracțiunii săvârșite sau a trăsăturilor proprii persoanei infractorului, apare ca insuficientă pentru
atingerea scopului urmărit prin pedeapsă. Are un conținut variabil și divizibi l, poate fi ușor individualizată în raport cu
nevoile de reeducare a infractorului, contribuind la o mai justă individualizare a pedepselor (Ș. Daneș).

26 Spre deosebire de Codul penal din 1968, în noul Cod penal, pedeapsa complementară a interzicerii
exercit ării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală este amenda sau închisoarea, indiferent de durata
pedepsei închisorii prevăzute de lege. În cazul în care instanța a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, pedeapsa complementa ră a interzicerii unor drepturi începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare și nu după terminarea duratei de suspendare a executării pedepsei închisorii.
Noul Cod penal nu conține un text care să prevadă explicit faptul că pedepsele complem entare nu se
aplică minorului, această concluzie rezultă însă din art. 133, unde se precizează că măsurile educative – prin măsuri
educative se înțelege potrivit legii noi, atât cele neprivative de libertate, cât și cele privative de libertate – nu atrag
interdicții, decăderi sau incapacități. Ar fi fost mai bine să se reproducă textul art. 109 alin. 3 din legea penală în
vigoare, spre a se evita unele eventuale interpretări greșite în activitatea instanțelor judecătorești (Ș.Daneș).

4. Regimul detențiunii pe viață. Noul Cod penal se deosebește de Codul penal în vigoare prin faptul
că înainte de a se referi la regimul de executare, definește conținutul pedepsei detențiunii pe viață ca privare de
libertate perpetuă a unei persoane. Gravitatea detențiunii pe viață, ca și a altor pedepse privative de libertate, se
exprimă însă nu numai prin durata lor, dar și prin condițiile sau prin regimul lor de executare. Sub acest aspect, noul
Cod penal prevede că pedeapsa detențiunii pe viață se execută în penitenciare an ume destinate pentru aceasta sau în
secții speciale ale celorlalte penitenciare (B. Bulai).
Odată fixată asupra pedepsei detențiunii pe viață, activitatea instanței ia sfârșit în ceea ce privește
individualizarea pedepsei principale, având în vedere că ped eapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi nu poate fi pronunțată pe lângă pedeapsa detențiunii pe viață, ci numai pe lângă pedeapsa alternativă a
închisorii (B. Bulai).
5. Neaplicarea detențiunii pe viață , este un mijloc de individualiza re legală a pedepsei , pe care
instanța este obligată să -l folosească în procesul penal, ce subliniază umanismul politicii penale a legiuitorului, văzând
în pedeapsă un mijloc de îndreptare a condamnatului, iar nu un scop în sine (B. Bulai) . S-a majorat vâr sta la care
operează această instituție, de la 60 la 65 de ani, precum și cuantumul pedepsei închisorii care se aplică în acest caz,
de la 25 la 30 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi pe durata ei maximă .
6. Înlocuirea detențiunii pe viață este un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei , deoarece
hotărârea instanței cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor impuse de lege condamnatului este
hotărâtoare pentru luarea acestei măsuri, iar instanța este suverană în această ap reciere (B. Bulai).
Reglementarea se deosebește de cea din Codul penal din 1968 în primul rând prin modificarea vîrstei
condamnatului de la 60 la 65 de ani și a pedepsei închisorii ce se aplică în acest caz, de la 25 la 30 de ani și
interzicerea exercitări i unor drepturi pe durata ei maximă. În al doilea rând, în timp ce Codul penal din 1968 prevede
că simpla constatare a îndeplinirii vârstei de 60 de ani de către condamnatul la pedeapsa detențiunii pe viață, pe care o
execută, determină, fără alte condiții , înlocuirea acesteia cu pedeapsa închisorii de 25 de ani, noul Cod penal prevede
că, prin înplinirea de către condamnat a vârstei de 65 de ani devine numai posibilă înlocuirea pedepsei detențiunii pe
viață, instanța dispunând aceasta numai dacă a constata t că cel condamnat a avut într -adevăr o bună conduită pe toată
durata executării pedepsei detențiunii pe viață, că și -a îndeplinit integral obligațiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare sau a făcut dovada că nu a avut posibilitatea să le îndepl inească și că a făcut progrese constante și
evidente în vedere reintegrării sociale (B. Bulai).
În doctrină s -a susținut că aceste modificări pot pune din nou problema constituționalității pedepsei
detențiunii pe viață deoarece au un caracter discriminator iu. Astfel, inculpații care au împlinit vârsta de 65 de ani până
la data pronunțării hotărârii de condamnare beneficiază în mod obligatoriu de înlocuirea pedepsei detențiunii pe viață
cu pedeapsa închisorii de timp de 30 de ani și pedeapsa complementară, î n schimb pentru inculpații care împlinesc 65
de ani în timpul executării pedepsei , pedeapsa detențiunii pe viață poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii pe timp de
30 de ani și pedeapsa complementară numai condiționat, ei având doar o vocație la înlocui rea pedepsei (V. Pașca).
În acest caz, ca și în cazul neaplicării detențiunii pe viață, perioada de detenție executată se consideră
ca parte executată din pedeapsa închisorii .
7. Regimul închisorii conține atât cuantumul general al pedepsei închisorii, de la 15 zile la 30 de ani,
ci și definiția pedepsei închisorii, care constituie o privare de libertate pe durată determinată.
Perioada în care condamnatul s -a aflat în stare de arest preventiv se deduce din pedeapsa amenzii, în
cazul în care instanța va apl ica inculpatului numai pedeapsa amenzii. Dacă pedeapsa amenzii este însă aplicată
cumulată cu pedeapsa închisorii, durata arestului preventiv se deduce din pedeapsa cea mai grea, respectiv pedeapsa
închisorii (V. Pașca).

27 8. Stabilirea amenzii se face, spre deosebire de Codul penal din 1968, printr -un sistem nou, denumit
sistemul zilelor -amendă, care se regăsește și în legislațiile finlandeză, suedeză, germană, austriacă ș.a. Potrivit acestui
sistem amenda este prevăzută de lege nu sub forma unei sume de ban i ci sub forma unui număr de zile amendă, iar
suma corespunzătoare unei zile amendă urmează a fi stabilită de instanță între anumite limite prevăzute de lege. S -a
observat contradicția existentă între noul Cod penal, care prevede pedeapsa amenzii sub forma zilelor -amendă și
dispozițiile din legile speciale, care prevăd amenda sub forma sumelor de bani, fiind necesar ca prin legea de punere
în aplicare a noului Cod penal să se prevadă modul în care pedeapsa amenzii din legile speciale poate fi convertită în
pedeapsă sub forma zilelor -amendă (B. Bulai).
În art. 61 alin. 5 din noul Cod penal se prevede că dacă prin infracțiunea săvârșită s -a urmărit
obținerea unui folos patrimonial, iar pedeapsa prevăzută de lege este numai amenda ori instanța optează pentru
aplicarea acestei pedepse, limitele speciale ale zilelor amendă se pot majora cu o treime. S -a observat în doctrină că,
după această majorare, se poate atinge în anumite cazuri maximul general al zilelor -amendă, fără însă a -l depăși, dar
acest lucru nu însea mnă că, printr -o lege specială, nu s -ar putea prevedea un maxim special al zilelor amendă care să
depășească maximul general, deși acest lucru se apreciază că nu este recomandabil (B. Bulai). E discutabil acest punct
de vedere, față de dispozițiile art. 2 alin. 3 din noul Cod penal.
Noul Cod penal folosește două elemente pentru determinarea cuantumului amenzii și anume: numărul
zilelor -amendă, care exprimă gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului, considerent pentru care
numărul ac estora se stabilește pe baza criteriilor generale de individualizare a pedepsei și valoarea unei zile -amendă
ce se determină ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale acestuia față de
persoanele aflate în grija sa (V. Pașca).
9. Amenda care însoțește pedeapsa închisorii este o dispoziție care nu se regăsește în Codul penal
din 1968, dar care a existat în Codul penal din 1936, justificându -se renunțarea la ea prin aceea că aplicarea amenzii
cumulativ cu pedeapsa închiso rii constituie o pedeapsă excesiv ă și nejustificată sub raportul politicii penale. Noul Cod
penal reintroduce, după modelul Codului penal francez din 1994, posibilitatea aplicării pedepsei amenzii pe lângă
pedeapsa închisorii, însă numai în cazul infracțiu nilor prin săvârșirea cărora s -a urmărit obținerea unui folos
patrimonial. S -a considerat necesar să se pună la dispoziția instanței un mijloc adecvat de reacție antiinfracțională și
de combatere mai eficientă a așa -numitei criminalități achizitive, a infr acțiunilor comise în scop de înavuțire (B.
Bulai).
Potrivit art. 62 alin. 2 din noul Cod penal, limitele speciale ale zilelor -amendă, prevăzute în art. 61
alin. 4 lit. b și c se determină, în acest caz, în raport cu durata pedepsei închisorii stabilite de instanță și nu pot fi
reduse sau majorate ca efect al cauzelor de atenuare sau de agravare a pedepsei .
Întrucât aplicarea amenzii care însoțește pedeapsa închisorii reprezintă un caz special de
individualizare a pedepsei, destinat să combată un anumit gen de criminalitate, caracterizată prin scopul obținerii de
către infractor a unui folos patrimonial prin săvârșirea infracțiunii, legiuitorul prevede că, la stabilirea cuantumului
sumei corespunzătoare unei zile -amendă, de care depinde cuantumul amenzii, ins tanța trebuie să țină seama de
valoarea folosului patrimonial obținut sau urmărit de infractor (B. Bulai).
10. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii , spre deosebire de Codul penal din 1968,
este obligatorie în noul Cod penal, în cazul în care persoana condamnată, cu rea credință, nu execută pedeapsa
amenzii, în tot sau în parte.
În cazul unei neexecutări parțiale, instanța trebuie să stabilească în mod corect numărul de zile
amendă neexecutate, raportându -se la cuantumul sumei corespunzătoare u nei zile -amendă stabilit anterior. În cazul
unei amenzi aplicate pe lângă pedeapsa închisorii, zilele de închisoare care înlocuiesc pedeapsa amenzii se adaugă la
pedeapsa închisorii, având în vedere că pedeapsa amenzii a fost aplicată cumulativ cu pedeapsa închisorii, ca
pedeapsă corespunzătoare unei infracțiuni săvârșite cu scopul obținerii unui folos patrimonial (B. Bulai).
În cazul neexecutării amenzii cu rea credință, se trece mai întâi la executarea silită a condamnatului și
dacă nici în acest fel nu se poate obține contravaloarea amenzii, din cauza relei credințe a condamnatului, care și -a
diminuat patrimoniul ori a înstrăinat bunurile care puteau fi executate silit, instanța procedează la înlocuirea pedepsei
amenzii cu pedeapsa închisorii prin transf ormarea zilelor de amendă stabilite prin hotărârea inițială de condamnare în
zile de închisoare. În felul acesta dispare inconvenientul din reglementarea actuală care permitea înlocuirea amenzii
cu înschisoarea numai dacă aceasta din urmă era prevăzută de norma de incriminare (V. Pașca).
11. Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității
nu este prevăzută și în Codul penal din 1968, fiind reglementată detaliat în art. 64 din noul Cod penal. Aceasta
operează numai î n cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată din motive neimputabile.

28 În art. 64 alin 6 din noul Cod penal se prevede înlocuirea pedepsei amenzii neexecutate din motive
neimputabile cu pedeapsa închisorii, în cazul în care condamnatul nu -și dă co nsimțământul la executarea pedepsei
amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității. În doctrină a fost criticată această dispoziție,
deoarece asimilează lipsa consimțământului cu neexecutarea cu rea credință a pedepsei amenzii; or nu mai în caz de
înlocuire obligatorie a obligației de plată a amenzii cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunității lipsa acordului condamnatului, care de altfel nu era cerut, putea fi privită ca o sustragere de la executarea
pedepsei, care să atragă înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii (B. Bulai).
Reglementată în acest fel, munca în folosul comunității apare, sub aspectul naturii juridice, ca o formă
substitutivă de executare a pedepsei amenzii, în cazul persoanelor de bu nă-credință, insolvabile. Până la executarea
integrală a obligației de muncă, aceasta poate înceta dacă persoana condamnată achită suma de bani corespunzătoare.
Dacă săvârșește o nouă infracțiune, zilele amendă neexecutate la data comiterii noii infracțiun i, înlocuite cu
închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracțiune. În acest caz, regimul sancționator este asemănător celui al
recidivei postcondamnatorii, deși amenda nu poate constitui temei al recidivei pentru persoanele fizice (V. Pașca). În
acest caz ce se va întâmpla cu munca prestată între data comiterii noii infracțiuni și rămînerea definitivă a hotărârii de
condamnare pentru această infracțiune?
12. Conținuul și modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drept uri.
Opțiunea legiuitorului de a reglementa pedeapsa accesorie mai înainte de pedepsele complementare ar putea fi supusă
unor critici ce țin de tehnica legislativă, deoarece în art. 65 se face referire la un articol următor cu care se
completează (art. 66) ; se consideră că ar fi fost mai bine ca referirea să privească o dispoziție anterioară, deja
cunoscută (Cristian Mitrache).
În noul Cod penal, ca și în Codul penal în vigoare, aplicarea pedepsei accesorii se face în virtutea
legii ( ope legis ), dar în unel e cazuri este lăsată la aprecierea instanței ( ope judicis ), ceea ce se abate principial de la
noțiunea de accesoriu , care presupune a avea la bază numai voința legiuitorului. În Codul penal din 1968 deosebirea
între aplicarea de drept și facultativă se fac e pe criteriul conținutului drepturilor interzise, în timp ce în noul Cod penal
doar aplicarea pedepsei detențiunii pe viață atrage de drept aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor
drepturi , pe când aplicarea pedepsei închisorii atrage interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. 1 lit
a, b și lit. d -n din noul Cod penal, ca pedeapsă accesorie, doar dacă exercitare acestor drepturi a fost interzisă de
instanță și ca pedeapsă complementară. În sistemul Codului penal di n 1968, anterior modificării aduse prin Legea nr.
278/2006, condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață sau la pedeapsa închisorii atrăgea de drept interzicerea tuturor
drepturilor de la art. 64. Ulterior, ÎCCJ prin Decizia nr. 74 din 2007 (RIL) a decis c ă “Dispozițiile art. 71 din Codul
penal referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.
a (teza I) – c din Codul penal nu se face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune apreci erii în funcție de
criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal” . Interpretarea dată de instanța supremă a fost întemeiată pe
motivele care au condus la modificarea dispozițiilor art. 71 din Codul penal, în acord cu dispozițiile art. 8 din CEDO
și art. 52 alin. 2 din Constituție, care prevăd că restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților poate fi dispusă
numai dacă este necesară, precum și că o asemenea măsură trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat -o.
Așadar s -ar put ea susține că în sistemul Codului penal în vigoare aplicarea pedepsei accesorii se face în toate cazurile
în urma aprecierii de către instanță a existenței temeiurilor pentru interzicerea drepturilor respective, ope judicis
(Cristian Mitrache).
Pedepsele accesorii sunt obligatorii sau facultative. Întotdeauna sunt obligatorii pedepsele accesorii
care constau în interzicerea exercitării drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, ori
de a ocupa o funcție ce implică ex ercițiul autorității de stat, rațiunea fiind starea de vădită incompatibilitate dintre
starea de persoană condamnată aflată în executarea unei pedepse și exigențele cerute pentru reprezentarea sau slujirea
interesului public (V. Pașca).
Singurele categorii de drepturi care nu pot fi interzise pe perioada executării pedepsei închisorii sunt
dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României și dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau
alte locuri unde victima desfășoară activități s ociale, deoarece aceasta ar însemna evident și negarea executării
pedepsei principale (V. Pașca).
În noul Cod penal pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi are un conținut mai bogat decât cel
al Codului penal din 1968, iar acest fapt se datorează m odificării substanțiale a conținutului pedepsei complementare
a interzicerii exercitării unor drepturi. De asemenea, aceasta nu mai are prevăzută o dispoziție în sensul că “intervine
de drept”, deoarece aplicarea ei este în funcție de aplicarea pedepsei co mplementare. Doar în cazul pedepsei
detențiunii pe viață este interzisă de drept exerc itarea unor drepturi, printre care și drepturile părintești. Se pune

29 întrebarea dacă prin noua reglementare s -a consacrat o altă orientare a legiuitorului sau a fost o er oare ce poate fi
corectată, având în vedere motivarea ÎCCJ din decizia menționată anterior? (Cristian Mitrache).
Două dintre cele 15 categorii de drepturi ce pot fi interzise ca pedeapsă complementară nu au fost
prevăzute și ca pedeapsă accesorie, respecti v dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României (art. 66 alin. 1 lit. c)
și dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă, școala sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale
(art. 66 alin. 1 lit. o).
S-a pus problema dacă pe lângă pedeapsa detențiunii pe viață ar putea fi luată pedeapsa accesorie a
interzicerii altor drepturi decât cele enumerate în art. 65 alin. 2 din noul C.pen., care în mod obligatoriu trebuie
interzise în acest caz? Interzicerea exercitării drepturilor la care se referă art. 65 alin. 1 din noul C.pen. este posibilă
doar dacă aceleași drepturi au fost interzise și ca pedeapsă complementară. Legea nu prevede aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi pe lângă pedeapsa detențiun ii pe viață, ci doar pe lângă pedeapsa
închisorii sau amenzii. S -ar putea susține că, întrucât aplicarea interzicerii exercitării drepturilor respective ca
pedeapsă complementară nu este posibilă pe lângă pedeapsa detențiunii pe viață, exercitarea aceloraș i drepturi nu
poate fi interzisă nici ca pedeapsă accesorie pe lângă detențiunea pe viață. În noul Cod penal, ca și în Codul penal din
1968, nu s -a prevăzut în mod expres posibilitatea aplicării pedepsei complementare pe lângă pedeapsa detențiunii pe
viață , deoarece executarea acesteia după executarea detențiunii pe viață, teoretic, nu ar mai fi posibilă. Însă în mai
toate cazurile în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață, se prevede și
obligativitatea aplicării pede psei complementare a interzicerii unor drepturi. Așadar, răspunsul nu poate fi decât
afirmativ și un argument în plus ar putea fi că, întrucât interzicerea exercitării acestor drepturi ca pedeapsă accesorie
este posibilă pe lângă pedeapsa închisorii, cu at ât mai mult s -ar putea aplica o astfel de pedeapsă pe lângă o pedeapsă
principală privativă de libertate mai grea, cum este cazul detențiunii pe viață (Cristian Mitrache).
Executarea pedepsei accesorii începe la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și
durează până la executarea pedepsei principale sau până la considerarea ca executată a acesteia. Excepție, punerea în
executare a pedepsei accesorii a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, care însoțește în
mod obligatoriu pedeapsa detențiunii pe viață, se face la data liberării condiționate sau după ce pedeapsa a fost
considerată ca executată, potrivit art. 65 alin. 4 din noul Cod penal (Cristian Mitrache). Această prevedere ar putea
pune probleme din prisma dispozițiilor art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, așa cum au fost
interpretate în jurisprudența CEDO.
În noul Cod penal nu a mai fost reglementată expres situația pedepsei accesorii, când executarea
pedepsei principale a fost suspendată. D octrina a considerat că și în noua reglementare executarea pedepsei accesorii
urmează soarta pedepsei principale, deci executarea acesteia se suspendă odată cu suspendarea executării pedepsei
principale. O astfel de soluție rezultă din dispozițiile art. 68 alin. 1 lit. b și art. 68 alin. 3 din noul C.pen., potrivit
cărora executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi începe de la rămânerea definitivă a hotărârii de
condmnare prin care s -a dispus suspendarea executării pedepsei sub supravegh ere. Or, pedeapsa accesorie nu se poate
executa în același timp cu executarea pedepsei complementare. Dacă intervine revocarea suspendării executării
pedepsei principale, executarea pedepsei complementare va avea loc după terminarea executării pedepsei înc hisorii
(Cristian Mitrache).
Dacă pedeapsa principală privativă de libertate nu a fost pusă în executare ori nu a fost executată în
întregime, fiindcă cel condamnat s -a sustras de la executare, odată cu împlinirea termenului de prescripție a executării
pedepsei principale încetează și pedeapsa accesorie (Cristian Mitrache).

Pedepsele complementare

1. Conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. În noul Cod penal
este reglementată posibilitatea restrângerii exercitării unui n umăr de 15 drepturi (art. 66 alin. 1 lit. a -o) față de 5
categorii de drepturi a căror exercitare este interzisă în Codul penal din 1968 (art. 64 alin. 1 lit. a -e). În noul Cod penal
se folosește denumirea de interzicerea exercitării unor drepturi, care es te de preferat față de cea de interzicere a unor
drepturi, deoarece această pedeapsă poartă asupra exercițiului drepturilor respective (Cristian Mitrache).
Unle din drepturile ce pot fi interzise ca pedeapsă complementară sunt incluse în Codul penal din
1968 în categoria măsurilor de siguranță (dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României, dreptul de a se afla în
anumite localități stabilite de instanță ) sau a obligațiilor impuse condamnatului, în cazul suspendării executării
pedepsei sub supraveg here ( dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță, dreptul de a se
afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte adunări publice, stabilite de instanță,

30 dreptul de a nu comunica cu victima sau c u membrii de familie ai acesteia, cu persoanele care au comis infracțiunea
sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea).
Multe din aceste categorii de drepturi a căror exercitare poate fi interzisă ca pedeapsă complementară ,
s-ar justifica mai degrabă ca măsuri de siguranță, deoarece rațiunea interzicerii acestora este starea de pericol și nu
pedepsirea făptuitorului, impunerea unei suferințe (de ex. dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme,
dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță, dreptul de a se afla în anumite localități
stabilite de instanță, dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori alte adunări
publice, stabilite de inst anță, dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele
care au comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță, ori de a se apropia de acestea, dreptul de a se
apropia de locuința, locul de muncă, școală sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale, în condițiile
stabilite de instanța de judecată).
În doctrină s -a precizat că interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se
aplică în cazul în care s -a dispus suspend area executării pedepsei sub supraveghere, deoarece în acest caz pedeapsa ar
fi un non sens , pedeapsa complementară negând însăși esența suspendării executării pedepsei sub supraveghere (V.
Pașca).
Noul Cod penal disociază interzicerea dreptului de a alege , de dreptul de a fi ales, dat fiind că
exercitarea celui de -al doilea nu exclude exercitarea primului, noua reglementare fiind în acord cu practica CEDO,
potrivit căreia interzicerea automată a dreptului de a participa la alegerile legislative, aplicabilă tuturor deținuților
condamnați la executarea unei pedepse cu închisoarea, care nu lăsa nicio marjă de apreciere judecătorului național,
reprezintă o încălcare a art. 3 Protocol 1 din Convenție (Cauza Sabou și Pârcălab c. Romîniei).
Sfera de acțiune a pede psei complimentare a interzicerii drepturilor părintești este mai restrânsă ca
acelorlalte pedepse complimentare, întrucât se pot aplica numai părinților și numai pentru infracțiuni săvârșite de
aceștia și care -I fac nedemni să mai exercite drepturile pări ntești un interval de timp, după executarea pedepsei
închisorii. Și această pedeapsă complimentară îndeplinește în paralel cu funcțiile preventive ale oricărei pedepse și pe
acelea ale unei măsuri de siguranță, pentru evitarea pericolului la care vor fi ex puși copiii (V. Pașca).
În cazul interzicerii dreptului de a purta și folosi orice categorii de arme, trebuie să existe o legătură
între deținerea, portul sau folosirea armei și infracțiunea săvârșită, interdicția vizând înlăturarea unui potențial pericol
pe care l -ar reprezenta asemenea activități desfășurate în continuare de condamnat (V. Pașca). La fel pentru
interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule.
Interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României nu poate fi aplicată cetă țenilor străini și
apatrizil or, ci doar cetățenilor români (V. Pașca).
Dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță, prevăzută în Codul penal din 1968 ca
măsură de siguranță, devine în noul Cod penal pedeapsă complimentară, fără ca prin aceasta să -și piardă caracterul de
măsură de prevenire a unei stări de pericol, decurgând din prezența inculpatului în localitățile respective (V. Pașca).
La fel interdicția de a comunica cu victima sau cu membrii familiei ai acesteia sau cu alte persoane .
2. Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi se poate face nu
numai pe lângă pedeapsa principală a închisorii, dar și pe lângă pedeapsa amenzii. De asemenea pedeapsa
complementară poate fi aplicată pe lângă pedeapsa închis orii indiferent de durata acesteia, nemaifiind condiționată de
cuantumul acestei pedepse, de minim 2 ani.
Aplicarea pedepsei complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru
infracțiunea săvârșită, iar în lipsa unei astfel de preve deri aplicarea ei este facultativă.
Pedeapsa complementară va putea fi aplicată indiferent dacă instanța a hotărât executarea amenzii sau
a închisorii ori a dispus amânarea aplicării pedepsei (în condițiile art. 83 din noul Cod penal) sau suspendarea
execu tării sub supraveghere (în condițiile art. 91 din noul Cod penal). Nu trebuie confundată aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi cu executarea ei. Ca efect al amânării aplicării pedepsei
principale, dacă nu s -a săvârșit o nouă infracțiune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s -a dispus
revocarea amânării și nu s -a descoperit o cauză de anulare, persoana în cauză nu este supusă niciunei decăderi,
interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea s ăvârșită (art. 90 alin. 1 din noul Cod penal) (Cristian
Mitrache).
În cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, instanța nu va putea aplica și pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi întrucât, potrivit art. 67 alin. 1 din noul Cod pen al, pedeapsa
complementară se aplică pe lângă pedeapsa principală a închisorii sau amenzii. Dacă însă condamnatul, pe parcursul
executării detențiunii pe viață, împlinește 65 de ani, va putea beneficia de înlocuirea detențiunii pe viață cu pedeapsa

31 închiso rii pe timp de 30 de ani și obligatoriu i se va aplica pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor
drepturi pe durată maximă (V. Pașca) .
3. Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi are loc , spre
deosebire de Cod ul penal anterior, de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii sau a
hotărârii de condamnare prin care s -a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Se precizează explicit că în cazul în care condamnatul este lib erat condiționat, executarea pedepsei
complementare are loc după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiționate , fapt care era acceptat și sub
imperiul Codului penal din 1968, chiar dacă nu se menționa expres. Pe durata termenului de suprave ghere a liberării
condiționate condamnatul se află în executarea pedepsei accesorii. Excepție face pedeapsa complementară a
interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, care se execută la data liberării condiționate (art. 6 8
alin. 2). Textul privește doar pedeapsa complementară luată alături de pedeapsa închisorii, deoarece atunci când se
aplică pedeapsa detențiunii pe viață, dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României se interzice ca pedeapsă
accesorie, care se execută tot la momentul liberării condiționate, potrivit art. 65 alin. 4 din noul Cod penal.
O prevedere deoseb ită este cea de la art. 68 alin. 3 din noul Cod penal, potrivit căruia în cazul
revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau înlocuirii pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte
motive decât săvârșirea unei noi infracțiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi
neexecutată la data revocării sau înlocuirii se va executa după executarea pedepsei închisorii .
4. Degradarea militară constă în pierderea gradului și a dreptului de a purta uniformă și se pune în
executare de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Ca și în codul penal din 1968, pedeapsa complementară a degradării militare este obl igatorie, în cazul
aplicării pedepsei principale a închisorii mai mari de 10 ani sau a detențiunii pe viață și facultativă, în cazul pedepsei
principale a închisorii cuprinse între 5 și 10 ani, aplicate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție. Nu are impo rtanță
modalitatea intenției cu care s -a comis infracțiunea: intenție directă, indirectă sau intenție depășită (Cristian Mitrache).
5. Publicarea hotărârii definitive de condamnare este o pedeapsă complementară aplicabilă
persoanelor fizice, introdusă în n oul Cod penal, dar care a mai existat și în Codul penal din 1936. Ea exista și în Codul
penal din 1968, însă doar ca pedeapsă complementară aplicabilă persoanelor juridice, sub den umirea de “afișarea sau
difuzarea hotărârii de condamnare”. Este corectă o u nificare a acestei pedepse complementare pentru persoanele fizice
și juridice.
Formularea folosită de legiuitor, că aplicarea acestei pedepse complementare se dispune când
“instanța apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârșirii altor asemen ea infracțiuni” este discutabilă,
deoarece pedeapsa (inclusiv pedeapsa complementară) nu poate avea exclusiv un rol de prevenție. Mai degrabă este
vorba de o pedeapsă cu caracter infamant, care are rolul de a provoca făptuitorului o suferință morală, prin supunerea
la oprobriul public.
Doctrina apreciază că în lipsa unei prevederi contrare această pedeapsă complementară se poate
aplica indiferent de natura și gravitatea pedepselor pronunțate, chiar și în cazul în care, cu privire la pedeapsa
principală, s -a dispus suspendarea executării sub supraveghere (Cristian Mitrache).
În lege nu s -a prevăzut un termen de punere în aplicare a pedepsei complementare a publicării
hotărârii definitive de condamnare, ceea ce înseamnă că executarea ei se poate face imediat d upă rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare. Pedeapsa trebuie să vizeze exclusiv persoana față de care a fost aplicată, identitatea
victimei neputând fi dezvăluită (Cristian Mitrache). Interdicția de a nu dezvălui identitatea victimei poate să rămân ă
fără eficacitate în cazul faptelor care au o anumită notorietate, fie în comunitatea unde s -au comis, fie una mai largă.

Calculul duratei pedepselor

1. Durata executării. Noul Cod penal conține o prevedere care nu are corespondent în Codul penal
din 1968 , deoarece, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod nu mai este posibil ca pedeapsa închisorii să fie
executată la locul de muncă. Pe cale de consecință, nu a mai fost menținută prevederea potrivit căreia “În durata
executării pedepsei închisorii la locul de muncă nu intră timpul în care condamnatul lipsește de la locul de muncă”. În
schimb, art. 71 alin. 4 din noul Cod penal conține o prevedere nouă, care rezolvă o problemă concretă, precizând că
“Permisiunea de ieșire din penitenciar, acordată cond amnatului conform legii de executare a pedepselor, intră în
durata executării pedepsei” (Ș. Daneș).

32 2. Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate . Deși în formulări diferite,
noul Cod penal păstrează soluțiile din Codul penal din 1968, referitoare la deducerea din pedeapsa închisorii a duratei
măsurilor preventive privative de libertate, chiar dacă aceste măsuri s -au dispus pentru alte infracțiuni, concurente. Un
sistem mai bun îl reprezintă însă înlăturarea în tot sau în parte a zilelo r amendă corespunzătoare zilelor în care
condamnatul a fost privat de libertate, prin luarea față de acesta a unor măsuri preventive. În codul penal din 1968 se
prevede că pedeapsa amenzii poate fi înlăturată în tot sau în parte, ca urmare a luării măsuril or preventive față de
făptuitor, fără însă a se stabili un sistem clar de deducere.
Trebuie menționat că în noul Cod de procedură penală se prevede inclusiv posibilitatea deducerii
măsurii preventive a arestului la domiciliu, echivalându -se trei zile de a rest la domiciliu cu o zi de pedeapsă a
închisorii.
Justificarea scăderii duratei măsurilor preventive constă în aceea că deținerea preventivă constituie o
consecință a faptei, la fel ca și pedeapsa, iar în cazul în care nu s -ar proceda în acest mod condam natul ar executa o
pedeapsă mai mare decât cea aplicată de instanță. Nu toate sistemele de drept prevăt însă această obligativitate (de ex.
C.pen. din 1864) , deoarece se consideră că deținerea preventivă este o custodia honesta , care are alt scop decât
pedepsirea făptuitorului. Pentru aceste motive au existat legislații în care deducerea măsurilor preventive era
obligatorie, altele în care aceasta era facultativă și altele în care nu era posibilă.
Problemele de practică judiciară au fost legate de posibilit atea rectificării erorii de deducere, în sensul
înrăutățirii situației inculpatului, în calea de atac declarată exclusiv de către acesta, considerându -se că nu ar fi posibil
acest lucru (C.A. București, dec.pen. nr. 27/1995), sau dacă se impune efectuarea deducerii, în cazul condamnării la o
pedeapsă cu închisoarea, cu suspendarea executării acesteia sau dacă este posibilă deducerea deținerii preventive pe
calea înlăturării omisiunilor vădite.
3. Computarea pedepselor și măsurilor preventive executate în af ara țării este prevăzută în
ambele coduri, cu mici deosebiri. Potrivit noului Cod penal, deducerea pedepsei sau a deținerii preventive executate în
afara teritoriului țării se face și în baza infracțiunilor săvârșite în condițiile principiului teritorialit ății (comise în parte
sau în totalitate pe teritoriul Romîniei), pentru care s -a aplicat o pedeapsă sau s -a dispus o măsură preventivă în
străinătate. Codul penal din 1968 face referire doar la deducerea în cazul infracțiunilor săvârșite în străinătate, pe ntru
care se aplică legea română potrivit principiilor personalității legii penale, realității legii penale sau universalității le gii
penale.
Totodată se menționează expres în noul Cod penal că deducerea se face și în cazul în care pedeapsa
executată în af ara țării este amenda. În doctrină s -a considerat că nu era necesară această precizare, deoarece termenul
de pedeapsă folosit de legea penală se referă atât la pedeapsa ănchisorii, cât și la pedeapsa amenzii (Ș. Daneș).
Potrivit unei opinii computarea priv ațiunii de libertate executate în afara teritoriului țării presupune
recunoașterea hotărârilor de condamnare străine și a actelor prin care s -a dispus reținerea sau arestarea preventivă.
Recunoașterea actelor de urmărire penală și a hotărârii de condamnare a instanței străine presupune ca instanța
judecătorească română să verifice legalitatea acestora și, dacă constată că emană de la organele competente ale țării
unde s -a săvârșit infracțiunea, să dispună computarea restului de pedeapsă, precum și a măsuril or preventive privative
de libertate din durata pedepsei aplicate în România pentru săvârșirea aceleiași infracțiuni (Ș. Daneș). Considerăm că
în acest caz nu este vorba de o recunoaștere a hotărârilor penale pronunțate în străinătate, procedură reglementa tă de
dispozițiile Legii nr. 302/2004, în cazul transferării în vederea executării pedepselor pronunțate în străinătate. Art. 73
din noul Cod penal se referă la cazurile în care făptuitorul este din nou judecat în România, în baza principiilor
teritorialit ății, personalității, realității sau universalității legii penale, pentru aceeași infracțiune pentru care a fost
condamnat în străinătate.

Individualizarea pedepselor

1. Criteriile generale de individualizare a pedepsei. În noul Cod penal nu se mai men ționează
printre criteriile de individualizare a pedepsei: dispozițiile Părții generale, limitele de pedeapsă fixate în partea
specială a Codului penal și cauzele care atenuează sau agravează răspunderea penală. S -a considerat probabil că ceea
ce interesea ză, în procesul de individualizare a pedepsei, în principal sunt doar acele elemente care urmează a fi avute
în vedere la stabilirea pedepsei între limitele speciale prevăzute de lege. Soluția este considerată discutabilă, deoarece
individualizarea judicia ră nu se poate lipsi de cea legală, întrucât efectele atenuării sau agravării pedepsei concrete
pune în discuție limitele legale ale pedepsei, care nu se pot depăși prin individualizarea judiciară, precumpeciale de
care trebuie să se țină seama atât în caz ul atenuării, cât și al agravării pedepsei concrete (I. Ristea ). După unii autori,
criteriul privind dispozițiile părții generale a Codului penal și criteriul referitor la limitele de sancționare fixate în

33 partea specială ar fi nespecifice operației de ind ividualizare propriu -zisă a pedepsei, întrucât se identifică cu baza
legală a individualizării (F. Streteanu) .
În efectuarea operațiunii de individualizare, punctul de plecare îl constituie fapta penală în raport cu
complexul de date care indică periculozi tatea ei socială (gravitate, frecvență, posibilitate de prevenire, mod de
săvârșire, urmări), iar ca punct final situația personală a infractorului privită în raport cu personalitatea socială a
acestuia (rolul avut la săvârșirea faptei, forma și gravitatea vinovăției, starea psiho -fizică, antecedente, etc. ) (V.
Dongoroz). S -a subliniat că există și un argument dedus din fundamentul și funcțiile pedepselor ; cauza pentru care se
aplică o pedeapsă este gravitatea infracțiunilor; or, a individualiza sancțiunea înseamnă a statornici o ecuație între
pedeapsă și cauza ei (infracțiunea).
Pericolul social al fapei, “izgonit” dintre trăsăturile caracteristice ale infracțiunii definită ca fapt
abstract, se reîntoarce în câmpul penal ca element al individualizării judi ciare a pedepsei în raport de gravitatea
infracțiunii (V. Pașca).

Circumstanțele atenuante și circumstanțele agravante

1. Circumstanțele atenuante legale (art. 75 alin. 1) sunt aceleași din Codul penal din 1968. Printre
circumstanțele atenuante judiciare (art. 75 alin. 2) noul Cod penal nu a mai menționat conduita bună a infractorului
înainte de săvârșirea infracțiunii și nici atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii rezultând din prezentarea
sa în fața autorității, comportarea sinceră în cur sul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților. Se
constată că noul Codul penal reglementează unitar, într -un singur articol, circumstanțele atenuante legale și cele
judiciare.
Practica judiciară a statuat că nu poate exista provocar ea în cazul infracțiunilor comise din culpă
(C.A. București, s. I pen., dec. nr. 109/1995).
Opiniile au fost diferite cu privire la posibilitatea coexistenței provocării cu premeditarea, fie în
sensul că acestea se exclud reciproc, fie în sensul că sunt co mpatibile, fie în sensul că sunt incompatibile doar în cazul
în care provocarea precede premeditarea, nu și în cazul în care premeditarea este anterioară provocării.
În doctrină s -a subliniat că existența stării de tulburare sau emoție se analizează prin r aportare la
făptuitorul concret și nu prin raportare la omul mijlociu (V. Papadopol).
Deși inițial practica judiciară acreditase ideea că trecerea unui interval de timp exclude starea de
provoc are (T.S., dec.pen. nr. 41/1957), ulterior s -a ajuns la concluzia trecerea timpului poate duce și la amplificarea
tulburării sau a emoției (T.S., dec.pen. 2279/1986).
În cazul comiterii unei pluralități de infracțiuni , în aceleași împrejurări, nu este obli gatorie reținerea
stării de provocare pentru toate, deoarece este posibil ca unele dintre acestea să nu se afle în relație cauzală cu actul
provocator (T.S., dec.pen. nr. 1860/1978).
În doctrină s -a reținut că întrucât textul nu cuprinde vreo mențiune cu p rivire la latura subiectivă a
faptei ce constituie actul provocator, în principiu orice astfel de faptă, considerată exclusiv sub aspectul său material,
obiectiv, poate constitui izvorul stării de provocare, indiferent de ceea ce și -a reprezentat voit auto rul (V. Papadopol).
Se susține că circumstanța atenuantă a provocării poate fi reținută și în cazul unui act provocator comis din culpă sau
fără vinovăție (I. Ristea). Rămâne de reflectat dacă această din urmă afirmație poate fi valabilă întotdeauna. De al tfel,
același autor face o distincție, după cum făptuitorul a cunoscut sau nu situația provocatorului (I. Ristea).
Faptul că în cazul provocării acțiunea se comite după executarea actului provocator face diferența față
de legitima apărare, unde fapta se co mite fie în condiții de iminență, fie în timpul agresiunii (I. Ristea).
Doctrina și practiva au considerat inițial este necesară existența unei proporționalități între actul
provocator și infracțiune (V. Papadopol). Ulterior practica instanței supreme a fo st în sensul că pentru existența
provocării interesează starea psihică a infractorului (T.S., dec.pen. nr. 71/1976, T.S., dec.pen. nr. 475/1979).
Depășirea limitelor legitimei apărări se referă doar la depășirea proporționalității dintre apărare și
atac, n u a oricăror limite (exces intensiv de apărare).
Pentru ca fapta săvârșită prin depășirea stării de necesitate să cadă sub incidența legii penale, este
necesar ca făptuitorul să fi acționat cu intenție directă sau indirectă, ori din culpă, dar numai în mod alitatea ușurinței,
pentru că numai în aceste cazuri poziția sa subiectivă implică reprezentarea disproporției vădite dintre cele două
categorii de urmări (I. Ristea).
În cazul depășirii limitelor stării de necesitate făptuitorul trebuie să -și dea seama c ă urmările faptei
sunt vădit mai grave decât cele cele care s -ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat, ceea ce

34 presupune sub aspectul formei de vinovăție prezența intenției directe, a intenției indirecte și a culpei cu prevedere (V.
Pașca). Este o circumstanță concomitentă săvârșirii unei infracțiuni (V. Pașca).
Circumstanțele atenuante ale provocîrii, depășirii legitimei apărări și depășirii stării de necesitate sunt
circumstanțe personale (V. Pașca).
Circumstanțele atenuante judic iare sunt tot realități obiective, care nu pot fi ignorate, dar,
constatându -le, instanța nu este obligată să recunoască în mod automat, caracterul lor ușurător (T.S., dec.pen. nr.
55/1976).
Noul Cod penal a înlăturat circumstanța privitoare la conduita bu nă a infractorului anterior săvârșirii
infracțiunii, rămânând ca o asemenea împrejurare să fie avută în vedere în cadrul criteriilor generale de individualizare
a pedepsei (V. Pașca). Sub imperiul Codului penal din 1968 s -a pus problema reținerii circumsta nței atenuante a
recunoașterii faptei, alături de cauza de reducere a pedepsei a judecății în cazul recunoașterii vinovăției, ÎCCJ
considerând că cele două nu pot fi reținute concomitent.
Într-o opinie se susține că circumstanțele atenuante judiciare ar tr ebui reținute în raport cu toate
infracțiunile aflate în concurs, pe când într -o altă opinie se susție că circumstanțele atenuante pun într -o lumină
favorabilă persoana făptuitorului numai în raport cu o infracțiune determinată.
2. Efectele circumstanț elor atentante sunt diferite în noul Cod penal, față de Codul penal din 1968.
Astfel, reținerea acestora nu mai atrage aplicarea în mod obligatoriu a unei pedepse sub minimul special prevăzut de
lege, ci reducerea limitelor minimă și maximă cu câte o treim e. Noul Cod penal nu mai cuprinde reglementarea de
excepție care reduce efectul ușurător al circumstanțelor atenuante , în cazul săvârșirii anumitor infracțiuni, enumerate
limitativ în art. 76 alin. 2 din C.pen. din 1968. În cazul pedepsei principale a dete nțiunii pe viață, dacă se rețin
circumstanțe atenuante este obligatorie aplicarea în locul acesteia a pedepsei închisorii de la 10 la 20 de ani.
Prin reducerea limitei minime a pedepsei cu o treime nu se poate coborâ sub minimul general al
pedepsei și ni ci nu poate fi înlocuită pedeapsa închisorii cu amenda, așa cum prevede Codul penal din 1968 (V.
Pașca).
3. Circumstanțe agravante. În noul Cod penal s -a extins sfera de aplicare a circumstanței privind
comiterea infracțiunii de către o persoană în stare de intoxicație preordinată care poate fi produsă, pe lângă alcool, și
de alte substanțe psihoactive, a căror consumare reprezintă o încălcare a unei interdicții legale sau medicale și s -a
introdus o nouă circumstanță agravantă, constând în săvârșirea infr acțiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate
a persoanei vătămate datorită vârstei, stării de sănătate, infirmității sau altor cauze.
În schimb s -a renunțat la agravarea răspunderii penale în cazul comiterii infracțiunii din motive
josnice, prob abil deoarece acesta reprezintă un concept destul de vag și în general persoanele care comit fapte comise
de legea penală nu sunt animate de mobiluri lăudabile. În plus, conținutul acestei circumstanțe nu a fost niciodată
delimitat cu precizie în doctrină sau jurisprudență (V. Pașca).
De asemenea s -a renunțat la categoria circumstanțelor atenuante judiciare, deoarece se consideră că
acestea aduc atingere principiului legalității incriminării și pedepsei, având în vedere că nu sunt precizate în lege și nu
puteau fi cunoscute de făptuitori.
Practica a decis că nu ar putea fi admisă reținerea circumstanței agravante a săvârșirii faptei de trei
sau mai multe persoane împreună , în cazul unor activități concomitente de la distanță (de ex. complicele ține de vorbă
victima la telefon). De asemenea ea nu poate fi reținută în cazul pluralității naturale de infractori, deoarece ar însemna
ca aceeași împrejurare – numărul de făptuitori – să constituie un element al infracțiunii și totodată o circumstanță
agravantă, ceea ce nu ar fi de conceput (I. Ristea). Doctrina a susținut , într -o opinie, că această agravantă se va extinde
și asupra complicilor, instigatorilor care nu au fost de față, dacă au știut sau au prevăzut că fapta se va comite în
condițiile menționate, fiind vorba de o circumstanță reală (V. Dongoroz și colab. , Plenul T.S. , dec. nr. 13/1965 ), iar
într-o altă opinie, că săvârșirea împreună nu poate însemna decât o săvârșire în comun, o conlucrare conjugată,
simultană, la comiterea faptei (Ș. Daneș, V. Papadopol ).
În definirea noțiunii de cruzime în practica fostului Tribunal Suprem s -a considerat inițial că au acest
caracter actele care au provocat indignarea, oroarea, groaza celor din jur (T.S., dec. pen. nr. 18/1980) după care s -a
revenit, considerându -se că au acest caracter acele acte care produc suferințe grele, prelungite, victimei, din cauza
modului feroce în care inculpatul a înțeles să realizeze infracțiunea (T.S., dec. pen. nr. 1445/1983). În ce privește
chestiunea dacă este necesar ca făptuitorul să f i urmărit anume producerea suferințelor sau este suficient să fi acceptat
numai survenirea lor, soluția dominantă în practica instanței supreme a fost în sensul primei opinii (T.S. dec.pen. nr.
1557/1978). Noul Cod penal, într -o redactare mai rațională, a asociat cruzimii și supunerea victimei la tratamente
degradante; acestea constau în faptul de a produce asupra unei persoane acte care îi provoacă suferințe fizice sau

35 mentale puternice, acestea fiind compatibile doar cu existența intenției directe de a pr oduce astfel de consecințe,
precum și urmărirea unui scop precis (V. Pașca).
Săvârșirea infracțiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane ori bunuri
presupune o simplă potențialitate. Dacă folosirea acestor mijloace constitui e un element al infracțiunii sau al
conținutului agravant al acesteia (ex. distrugerea) agravanta nu se mai reține.
În doctrină se susține că agravanta săvârșirii infracțiunii de un infractor major împreună cu un minor
ar trebui extinsă și la cazurile de p luralitate naturală și pluralitate constituită de făptuitori (I. Ristea). Alți autori susțin
că e aplicabilă doar în cazul participației și pluralității naturale (V. Pașca). Este vorba de o circumstanță reală, care se
răsfrânge asupra participanților, în m ăsura în care aceștia au cunoscut -o sau au prevăzut -o (V. Papadopol). Este
exclusă în cazul infracțiunilor in persona propria .
Doctrina susține că prin natura sa, beția preordinată este o circumstanță personală, dar, ca și
premeditarea pe care o dă în vile ag, ea se poate converti în circumstanță reală, atunci când este cunoscută de
participanți, care își însușesc scopul urmărit prin provocarea stării de beție (I. Ristea).
Săvârșirea infracțiunii de către o persoană care a profitat de situația prilejuită de o calamitate, de
starea de asediu sau de starea de urgență , este o circumstanță reală, care se răsfrânge asupra participanților în măsura
în care aceștia au cunoscut -o sau au prevăzut -o (I. Ristea).
Săvârșirea infracțiunii pentru motive legate de rasă, naț ionalitate, etc. este o circumstanță cu caracter
personal subiectiv, care nu se răsfrânge asupra participanților, conform art. 28 alin. 1 C.pen. (I. Ristea). Săvârșirea
infracțiunii pentru motive legate de rasă, naționalitate etc. poate fi reținută doar în cazul infracțiunilor comise cu
intenție directă (V. Pașca)
4. Efectele circumstanțelor agravante. În noul Cod penal sporul care se poate adăuga în cazul
reținerii circumstanțelor agravante, în cazul pedepsei închisorii, este de până la 2 ani și nu până l a 5 ani, ca în Codul
penal din 1968.
În prezența unor asemenea circumstanțe agravarea pedepsei este facultativă. În literatura juridică s -a
exprimat opinia că ar trebui ca circumstanțele agravante să atragă agravarea obligatorie a răspunderii penale, ca
simetrie cu circumstanțele atenuante și cu faptul că celelalte cauze de agravare a răspunderii penale (concursul,
recidiva) au devenit în noul Cod penal cauze de agravare obligatorie a răspunderii penale (V. Pașca).
A fost introdus aliniatul 2 al art. 78 din noul Cod penal potrivit căruia majorarea limitelor speciale ale
pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor agravante reținute, dar în realitate este vorba
numai despre limita specială maximă, nu și limita specială minimă (I. Ri stea).
Circumstanțele agravante produc efecte numai asupra pedepselor principale, nu și asupra pedepselor
complementare.
5. Concursul între cauze de atenuare sau de agravare. Potrivit art. 79 alin. 1 din noul Cod penal,
dacă sunt incidente două sau mai mul te dispoziții care au ca efect reducerea pedepsei , limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită se reduc prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la tentativă,
circumstanțe atenuante și cazuri speciale de reduce re a pedepsei, în această ordine.
Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziții care au ca efect agravarea răspunderii penale,
pedeapsa se stabilește prin aplicarea succesivă a dispozițiilor privitoare la circumstanțe agravante, infracțiune
continuată , concurs sau recidivă.
Sub imperiul Codului penal din 1968 fostul Tribunal Suprem a statuat, într -o decizie de îndrumare
(nr. 9/1970) că în cazul în care circumstanțele atenuante sunt în concurs cu starea de recidivă, pedeapsa trebuie
stabilită în același mod ca în cazul concursului dintre circumstanțe agravante și circumstanțe agravante și deci
coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatoriu. Aceeași decizie preciza că noțiunea de “maxim special”
este cel prevăzut de lege pentru infracțiuna res pectivă și nu cel redus ca urmare a circumstanțelor atenuante. Acest
punct de vedere al instanței supreme a fost criticat de doctrină, care a susținut că legea nu face o astfel de precizare și
că ar trebui ca recidiva să -și producă efect după aplicarea efe ctelor circumstanțelor atenuante.
S-a mai reținut în doctrină că nu este întemeiată opinia că art. 80 ar îndreptăți o soluție care nu ar ține
seama de ordinea de aplicare a cauzelor de agravare și de atenuare, arătată de acest articol și că dispozițiile am intite ar
fixa numai limita inferioară și limita superioară a sancțiunii ce s -ar putea aplica în caz de concurs între aceste cauze.
S-a spus că aceasta ar însemna o aplicare concomitentă a cauzelor de agravare și atenuare menționate în art. 80 alin. 1
C.pen. din 1968, în ciuda deosebirilor calitative care există între ele și care au impus ordinea statornicită de legiuitor
în dispoziția examinată (I. Ristea).
Toate aceste c ontroverse au fost înlăturate prin art. 79 alin. 3 din noul Cod penal, potrivit căruia în caz
de concurs între cauze de reducere și cauze de majorare a pedepsei, mai întâi limitele de pedeapsă se reduc potrivit

36 alin. 1 al articolului, după care limitele rezultate se majorează, potrivit alin. 2 al articolului. Această soluție este mai
echita bilă decât cea propusă în doctrină, de a se ține seama doar de cauzele care sunt preponderente.

Renunțarea la aplicarea pedepsei

1. Atât renunțarea la pedeapsă cât și renunțarea la urmărirea penală au ca efect înlocuirea răspunderii
penale cu o răspunder e administrativă (V. Pașca).
Chiar dacă s -a renunțat la noțiunea de pericol social ca trăsătură caracteristică a conceptului de
infracțiune, vedem că în realitate nu se poate face abstracție de acesta (V. Pașca).
Condițiile renunțării la aplicarea pedepsei . Renunțarea la aplicarea pedepsei este o instituție
introdusă prin noul Cod penal, ce constituie o alternativă la pedepsele privative de libertate, a căror eficiență a devenit
tot mai discutabilă. Ea are drept temei încrederea – mai întâi a legiuitorului care o instituie și apoi a judecătorilor care
o aplică la cazurile concrete – în posibilitatea de îndreptare a persoanei care a săvârșit o infracțiune, fără a I se aplica o
pedeapsă (Ș. Daneș).
Legea prevede posibilitatea folosirii acestei instituții numai la infracțiunile de o gravitate relativ
redusă, anume în cazul celor sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de până l a 3 ani inclusiv. Este consecinț a
renunțării la instituția pericolului social concret, care permitea procurorului și instanței de jude cată să înlăture
aplicarea legii penale în cazul faptelor prevăzute de legea penală de o gravitate foarte redusă. Echivalentul acestei
instituții, din cursul urmăririi penale, este instituția renunțării la urmărirea penală, reglementată în art. 318 din nou l
Cod de procedură penală, care dă conținut unui nou principiu de drept procesual penal, respectiv principiul
oportunității urmăririi penale. O necorelare între cele două instituții există totuși, având în vedere că renunțarea la
urmărirea penală se poate dispune în cazul infracțiunilor sancționate cu pedeapsa închisorii de până la 5 ani. Criteriile
de aplicare a acestei măsuri sunt similare celor prevăzute în art. 181 din Codul penal din 1968 (modul și mijloacele
folosite de infractor, întinderea urmărilor produse, motivul și scopul urmărit, persoana infractorului, etc.).
S-a susținut că instituția renunțării la aplicarea pedepsei trebuie condiționată de recunoașterea
vinovăției, altfel renunțarea la aplicarea pedepsei s -ar putea transforma într -un mod de a scăpa de o cauză în care
dovedirea vinovăției este un proces dificil (V. Pașca).
În doctrină s -a susținut că instanța nu are obligația să motiveze respingerea cererii inculpatului de a
nu I se aplica o pedeapsă, ci numai măsura luată de renunțare la pedea psă, pentru ca instanțele de control să -și poată
exercita misiunea de control, în cazul în care procurorul declară apel sau recurs împotriva hotărârii pronunțate. Ca
urmare, renunțarea la pedeapsă nu este un drept al inculpatului, ci o facultate a instanțe i, care va lua această măsură
numai dacă ca aprecia că există elemente suficiente de a ajunge la concluzia că cel în cauză se va îndrepta chiar fără
aplicarea unei pedepse și că nu există pericolul ca acesta să săvârșească o nouă infracțiune (Ș. Daneș).
Alte condiții (negative) pentru aplicarea instituției sunt lipsa antecedentelor penale, condiția ca același
infractor să nu fi beneficiat de renunțarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anterior datei comiterii infracțiunii și
condiția ca inculpatul să nu se fi sustras de la urmărirea penală sau judecată sau să nu fi încercat zădărnicirea aflării
adevărului sau tragerii la răspundere a participanilor.
În caz de concurs de infracțiuni, renunțarea la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare
infracțiune concurentă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 80 alin. 1 noul Cod penal. De remarcat că pentru
aplicarea instituției suspendării condiționate a executării pedepsei, reglementată în art. 81 din Codul penal din 1968,
în cazul unui con curs de infracțiuni, se cere ca pedeapsa aplicată concursului să fie de maxim 2 ani închisoare.
2. Avertismentul care se aplică infractorului în cazul renunțării la aplicarea pedepsei conține două
componente: arătarea motivelor de fapt care au determinat r enunțarea la aplicarea pedepsei și atenționarea
infractorului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor comiterii altor infracțiuni.
În doctrină s -a susținut că o trăsătură caracteristică avertismentului privește specificitatea acestuia;
instanța, în fiecare cauză modelează avertismentul în raport cu conținutul și gravitatea faptei, cu atitudinea
făptuitorului față de fapta sa și mai ales în raport cu receptivitatea acestuia la avertismentul aplicat de instanță (Ș.
Daneș).
În noul Cod penal avertism entul nu este prevăzut în rândul sancțiunilor de drept penal și nu este
considerat nici sancțiune având caracter administrativ (așa cum este considerată sancțiunea “mustrării cu
avertisment”, de la art. 91 lit. b din C.pen. din 1968). Neavând o valoare cu caracter sancționator, avertismentul nu
poate fi consemnat în niciun act judiciar; numai administrativ se ține seama de avertismentele aplicate persoanelor de
către instan țe (Ș. Daneș). Existența interdicției de renunțare la aplicarea pedepsei în cazul cel or care au mai beneficiat
de această instituție în ultimii 2 ani anterior datei comiterii infracțiunii(art. 80 alin. 2 lit. b) impune, în opinia noastr ă,

37 înscrierea în cazierul judiciar a acestei sancțiuni . Acest fapt impune și concluzia că natura juridică a acetuia nu poate
fi decât cea a unei sancțiuni (similară celei din materia contravențională).
S-a susținut că este inadmisibil ca în caz de renunțare la aplicarea pedepsei judecătorul să aibă doar
posibilitatea avertizării inculpatului, iar procurorul î n caz de renunțare la urmărirea penală să aibă o paletă mai largă
de măsuri, deși în cazul infracțiunilor pentru care instanța ajunge la concluzia oportunității renunțării la pedeapsă,
anterior procurorul a apreciat că interesul general reclamă sesizarea i nstanței (V. Pașca).
În cazul unui concurs de infracțiuni se va aplica un singur avertisment pentru toate infracțiunile (art.
81 alin. 3 din noul C.pen.).
3. Efectele renunțării la aplicarea pedepsei se extind doar asupra decăderilor, interdicțiilor sau
incapacităților care ar putea decurge din infracțiunea săvârșită, nu și asupra executării măsurilor de siguranță și a
obligațiilor civile prevăzute în hotărâre.
În doctrină s -a susținut că acest din urmă efect (art. 82 alin. 2) subliniază natura diferită de aceea a
pedepsei sau a măsurilor de siguranță, fiecare dintre acestea fiind menite să înlăture o stare de pericol și să
preîntâmpine săvârșirea de noi infracțiuni, nu să exercite o acțiune represivă împotriva făptuitorului care a să exercite
o acțiune repr esivă împotriva făptuitorului care a săvârșit o infracțiune (Ș. Daneș).
Măsurile de siguranță pot fi aplicate în situația în care instanța dispune renunțarea la aplicarea
pedepsei, deoarece ele se justifică fie din considerente de ocrotire a inculpatului ș i pentru înlăturarea stărilor maladive
care au favorizat săvârșirea infracțiunii, fie de periculozitatea generată de lăsarea unor bunuri în posesia inculpatului
(V. Pașca).
Deși repararea pagubei sau înțelegerea cu partea civilă asupra modalităților de des păgubire, până la
pronunțarea hotărârii trebuie să constituie unul din criteriile de apreciere a eforturilor depuse de inculpat pentru
înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, nu este exclusă posibilitatea ca prin hotărârea de renunțare la
aplicarea pedepsei instanța să rămână legată de soluționarea acțiunii civile. În acest sens trebuie înțeleasă exprimarea
improprie a legiuitorului potrivit căreia renunțarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra obligațiilor civile
prevăzute în hotă râre (V. Pașca).

Amânarea aplicării pedepsei

1. Condițiile amânării aplicării pedepsei . Amânarea aplicării pedepsei este o nouă modalitate de
individualizare a pedepsei și poate fi aplicată de instanța de judecată atunci când scopul pedepsei poate fi ati ns fără
executarea acesteia. Este o instituție similară suspendării condiționate a aplicării pedepsei, de la art. 81 C.pen. din
1968. Noul Cod penal menține și instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere (chiar dacă într -o formă
diferită), care se deosebește de amânarea aplicării pedepsei prin aceea că în primul caz, la împlinirea termenului de
încercare pedeapsa se consideră executată, în timp ce în cazul amânării aplicării pedepsei pedeapsa stabilită nu se mai
execută și infractorul nu est e supus niciunei decăderi sau interdicții. Amânarea aplicării pedepsei se deosebește de
renunțarea la aplicarea acesteia prin aceea că în acest din urmă caz infractorul nu este supus vreunui termen de
supraveghere.
Originea ei trebuie căutată în sistemul a nglo-american ( common law ), respectiv în acțiunea
filantropică a unui cizmar din Boston, John Augustus, de a se prezenta ca garant în fața judecătorului pentru anumiți
infractori, a căror conduită viitoare urma să fie supravegheată o perioadă de timp pentr u care judecătorul amâna
pronunțarea sentinței (V. Pașca).
Amânarea aplicării pedepsei poate fi dispusă în cazul în care pedeapsa stabilită de instanță, inclusiv
în cazul concursului de infracțiuni, este închisoare de 2 ani.
O altă condiție este ca infract orul să nu mai fi fost condamnat la pedeapsa închisorii, cu excepția
cazurilor în care faptele nu mai sunt prevăzute de legea penală, infracțiunile au fost amnistiate, a intervenit reabilitarea
sau s -a împlinit termenul de reabilitare. Chiar dacă acestea s unt și cazuri care nu atrag recidiva, nu există o
suprapunere între cazurile care nu atrag starea de recidivă și cele care fac posibilă amânarea aplicării pedepsei,
deoarece printre primele cazurile care nu trag starea de recidivă se regăsește și cel ca in fracțiunile să fie săvârșite din
culpă. Deci în cazul în care infractorul a mai fost anterior condamnat pentru o infracțiune săvârșită din culpă, chiar
dacă acesta nu este recidivist, el tot nu poate beneficia de amânarea aplicării pedepsei.
O altă condiț ie pozitivă pentru aplicarea instituției este aceea ca infractorul să -și fi manifestat acordul
de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității. Această condiție va ridica dificultăți în practică, deoarece ar
putea crea impresia că instanța s -a ante pronunțat, solicitând inculpatului să -și exprime acest acord , înainte de a da o
soluție în cauză. Această condiție ca și cea de la lit. d a art. 83 di n noul Cod penal, ne -ar putea co nduce la concluzia că

38 instituția amânării aplicării pedepsei nu ar fi posi bilă decât în cazul în care inculpatul a recunoscut săvârșirea faptei.
Este greu de acceptat această condiție, de vreme ce legiuitorul nu a menționat -o explicit, iar practica judiciară a
considerat că instituția similară din Codul penal din 1968, a suspend ării condiționate a executării pedepsei (art, 81
C.pen. din 1968), putea fi aplicată și în cazul în care inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei.
O ultimă condiție poszitivă este aceea ca instanța să aprecieze că aplicarea imediată a unei pedepse nu
este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Criteriile după care se face
această evaluuare sunt legate exclusiv de persoana infractorului și de conduita acestuia.
Deși legea nu o prevede, s -a considerat că numai o conduită procesuală concretizată în recunoașterea
infracțiunii și a vinovăției poate justifica motivarea instanței, în sensul că aplicarea imediată a unei pedepse nu este
necesară (V. Pașca).
Legiuitorul prevede și niște condiții negative, anume ca pedea psa prevăzută de lege pentru
infracțiunea săvârșită să nu fie închisoarea mai mare de 7 ani, iar infractorul să nu se fi sustras de la urmărirea penală
ori judecată sau să fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspu ndere a participanților.
Instanța e obligată să atragă atenția celui condamnat asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor
la care se va expune dacă va comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere; pentru acest motiv
amânarea aplică rii pedepsei nu poate fi dispusă în lipsa inculpatului din instanță, iar dacă instanța a amânat
pronunțarea hotărârii, trebuie ca inculpatul să fie prezent la pronunțare (V. Pașca). E discutabil acest punct de vedere,
având în vedere că atragerea atenției se poate face și în scris, în minută.
2. Termenul de supraveghere este de 2 ani și se calculează de la data rămânerii definitive a
hotărârii.
3. Măsurile de supraveghere și obligațiile impuse de instanță sunt enumerate în art. 85 din noul Cod
penal.
Un pri m grup de obligații au caracter facultativ, în sensul de a obliga pe condamnat să urmeze un curs
de pregătire școlară sau profesională, să presteze o muncă neremunerate în folosul comunității, frecventarea unor
programe de integrare socială, efectuarea con trolului sau tratamentului medical indicat de instanță; un al doilea grup
de obligații au caracter prohibitiv pentru inculpat, în sensul să nu comunice cu victima sau cu apropiații acesteia, să nu
frecventeze anumite manifestări sociale, să nu conducă anum ite vehicule, să nu dețină arme, să nu părăsească
teritoriul României, să nu ocupe poziții profesionale de genul celei de care s -a folosit la săvârșirea infracțiunii (C.
Sima).
Legea prevede că la stabilirea conținutului obligațiilor instanța “va consulta” serviciul de probațiune,
care este obligat să formuleze propuneri în acest sens (art. 85 alin. 3 noul C.pen.). Se pare că această consultare este
obligatorie pentru instanță , fapt ce ar putea să ridice probleme de antepronunțare, în cazul în care inculpat ul nu
recunoaște săvârșirea faptelor.
La alin. ultim al art. 85 se prevede obligativitatea persoanei condamnate de a îndeplini integral
obligațiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere,
pentru a preîntâmpina dificultățile născute din actuala formulare de la art. 84 din Codul penal din 1964, care a
necesitat pronunțarea unui RIL cu privire la termenul în care se impune sesizarea instanței, în cazul neîndeplinirii
obligațiilor civile în term enul de încercare a suspendării condiționate a executării pedepsei.
Când stabilește în sarcina condamnatului obligația să nu comunice cu victima sau cu membrii de
familie ai acesteia, instanța are obligația de a stabili în concret conținutul acestei obliga ții. S -a considerat că interdicția
trebuia să prevadă nu atât comunicarea cu aceste persoane cât dreptul de a se apropia de locuința, locul de muncă,
școala sau alte locuri unde victima desfășoară activități sociale, deoarece acestea sunt de natură să perp etueze starea
de temere (V. Pașca).
4. Supravegherea se exercită de către serviciul de probațiune, care are obligația de a sesiza instanța
de judecată în cazul în care au intervenit motive care justifică fie modificarea obligațiilor impuse de instanță, fie
încetarea executării unora dintre acestea, fie în cazul în care persoana supravegheată nu respectă măsurile de
supraveghere, fie în cazul în care aceasta nu a îndeplinit obligațiile.
Codul nu precizează dacă partea civilă are dreptul de a sesiza instanța de judecată, în cazul
neîndeplinirii obligațiilor civile, însă acest lucru nu este un motiv pentru care să -I fie exclus acest drept. De altfel, art.
583 alin. 2 din noul C.pr.pen. prevede explicit că în cazul neîndeplinirii obligațiilor civile în termenul prevăzut la art.
95 alin. 2 C.pen. sesizarea instanței poate fi făcută, pe lângă serviciul de probațiune, de procuror sau de partea
interesată, până la expirarea termenului de supraveghere.
5. Revocarea amânării aplicării pedepsei are loc în cazul în care pe parcursul termenului de
supraveghere persoana supravegheată, cu rea credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile

39 impuse, nu îndeplinește integral obliga țiile civile sau a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau intenție depășită. În
cazul săvârșirii unei noi infracțiuni din culpă, în termenul de supraveghere, revocarea amânării aplicării pedepsei nu
este obligatorie. Deși legea nu prevede expres, s -a considerat în doctrină că în acest caz nerevocarea pedepsei
anterioare se justifică numai în măsura în care și pentru infracțiunea din culpă se dispune amânarea aplicării pedepsei
sau suspendarea pedepsei sub supraveghere, deoarece executarea în regim penitenciar a celei de -a doua pedepse ar
face inaplicabile măsurile de supr aveghere și obligațiile stabilite de instanță (V. Pașca).
De reținut, că spre deosebire de soluția Codului penal din 1968 adoptată pentru revocarea suspendării
condiționate a executării pedepsei, noul Cod penal prevede că în cazul revocării amânării aplică rii pedepsei pentru
săvârșirea unei noi infracțiuni se aplică regulile concursului de infracțiuni (art. 88 alin. 3 teza a II -a). În opinia
legiuitorului noului Cod penal nu suntem deci în prezența unui caz de recidivă postcondamnatorie, deși s -a pronunțat
o hotărâre de condamnare, în care s -a stabilit o pedeapsă (chiar dacă s -a dispus amânarea aplicării pedepsei), după
care condamnatul a săvârșit o nouă infracțiune. În doctrină s -a susținut că practic, în acest caz, suntem în prezența
unei pluralități inter mediare, între cele două infracțiuni existând o hotărâre definitivă de condamnare; nu există însă
nicio justificare pentru abaterea de la regulile sancționării recidivei postcondamnatorii, persistența infracțională și
încălcarea încrederii ce i -a fost acor dată condamnatului justificând un asemenea tratament (V. Pașca).
6. Anularea amânării aplicării pedepsei are loc în cazul în care pe parcursul termenului de
supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârșise o infracțiune mai înainte de rămâ nerea definitivă
a hotărârii prin care s -a dispus amânarea aplicării pedepsei, pentru care I s -a aplicat pedeapsa închisorii chiar după
expirarea acestui termen. Din formularea “i s-a aplicat” am putea deduce că nu se dispune anularea amânării aplicării
pedepsei în cazul în care pentru infracțiunea nou descoperită instanța a dispus tot amânarea aplicării pedepsei. Textul
de la art. 89 alin. 2 din noul Cod penal, potrivit căruia în cazul în care se reține concursul de infracțiuni instanța poate
dispune amâna rea pedepsei rezultante pare să impună soluția contrară. Altfel, dacă nu s -ar putea dispune anularea
amânării aplicării pedepsei în cazul în care instanța ar dispune amânarea aplicării pedepsei pentru infracțiunea nou
descoperită, ce rost ar mai avea dispo zițiile art. 89 alin. 2 din noul Cod penal?
Doctrina a precizat că pentru a se dispune anularea amânării aplicării pedepsei este necesar ca pentru
infracțiunea săvârșită anterior să se pronunțe o hotărâre de condamnare; o hotărâre de încetare a procesului penal ca
efect al amnistiei, a retragerii plângerii prealabile ori a împăcării părților, nu are ca efect anularea amânării aplicării
pedepsei (V. Pașca).
Legea nu distinge dacă este vorba de o infracțiune săvârșită cu intenție sau din culpă, ceea ce
înseam nă că săvârșirea unei infracțiuni, indiferent de forma de vinovăție, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii a
hotărârii de amânare a aplicării pedepsei, determină anularea măsurii (C. Sima).
În caz de concurs de infracțiuni, instanța poate dispune di n nou amânarea aplicării pedepsei
rezultante, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 83 C.pen.; în acest caz termenul de supraveghere se
calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s -a pronunțat anterior amânarea aplicării pedepsei (V.
Pașca).
7. Efectele amânării aplicării pedepsei. Potrivit art. 90 alin. 1 din noul Cod penal, persoanei față de
care s -a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa și nu este supusă niciunei decăderi, interdicții
sau incapa cități . Nici pe durata termenului de supraveghere persoana nu este supusă niciunei decăderi, interdicții sau
incapacități, desigur cu excepția măsurilor de supraveghere sau obligațiilor stabilite potrivit art. 85 din noul Cod
penal.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

1. Condițiile suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Suspendarea executării pedep sei
sub supraveghere este singura formă de suspendare a executării pedepsei în noul Cod penal, care prevede însă pentru
aceasta condiții de dispunere și efecte diferite, față de dispozițiile Codului penal din 1968. Potrivit noului Cod penal
se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de 3 ani,
inculpatul nu a mai fost anterior c ondamnat la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor care atrag starea de recidivă,
instanța apreciază că aceasta este suficientă și, în plus față de Codul penal din 1968, infractorul și -a manifestat acordul
de a presta o muncă neremunerată în folosul co munității (art. 91 alin. 1 din noul Cod penal). Cu privire la această din
urmă condiție, pe care o regăsim și în cazul amânării aplicării pedepsei, rămâne vlabilă obiecțiunea legată de
posibilitatea concretă de manifestare a acestui acord, în cazul în care inculpatul nu recunoaște săvârșirea faptei.
Trebuie precizat însă că acordul persoanei care este obligată să presteze o muncă este o condiție impusă de Convenția
europeană a drepturilor omului. În doctrină s -a afirmat că exprimarea acestui acord trebuie c orelată cu recunoașterea

40 vinovăției; nerecunoașterea vinovăției este ireconciliabilă cu acordul de a presta o muncă în folosul comunității și cu
convingerea instanței că nu se mai impune executarea pedepsei (V. Pașca).
O precizare importantă, care face deo sebirea dintre soluția noului Cod penal și cea a Codului penal
din 1968, este cea din art. 91 alin. 2 din noul Cod penal, potrivit căreia atunci când pedeapsa închisorii este însoțită de
pedeapsa amenzii, amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei în chisorii a fost suspendată sub supraveghere. În
doctrină s -a menționat că deși art. 91 alin. 2 din noul Cod penal prevede explicit că pedeapsa amenzii se execută
numai în cazul în care amenda însoțește pedeapsa închisorii în condițiile art. 62 din noul Cod penal , pedeapsa amenzii
se execută și în cazul în care amenda se adaugă la pedeapsa închisorii în condițiile art. 39 alin. 1 lit. d și e din noul
Cod penal, referitor la pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni, iar executarea pedepsei închiso rii aplicată
pentru concursul de infracțiuni a fost suspendată sub supraveghere (A. Vlășceanu). Sub imperiul Codului penal din
1968 practica judiciară a statuat că nu este posibilă suspendarea doar a executării pedepsei închisorii, atunci când în
urma cont opirii acesteia i -a fost adăugată și pedeapsa amenzii, deoarece este vorba de o singură pedeapsă rezultantă,
pentru care nu se pot stabili două modalități de individualizare a executării acesteia.
Dacă noul Cod penal exclude posibilitatea suspendării execu tării pedepsei sub supraveghere în cazul
în care s-a dispus inițial amânarea aplicării pedepsei, iar ulterior revocarea amânării , acesta nu exclude posibilitatea
instanței de a dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în cazul în care s -a dispus inițial amânarea
aplicării pedepsei, iar ulterior anularea amânării , dacă în urma aplicării dispozițiilor privitoare la concursul de
infracțiuni pedeapsa rezultantă aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani și sunt îndeplinite celelalte condiții
prevăzute în art. 91 Cod penal . Dacă pedeapsa stabilită este amenda, instanța dispune amânarea aplicării pedepsei,
neputând dispune suspendarea executării pedepsei amenzii sub supraveghere cu încălcarea art. 91 alin. 1 lit. a și art.
91 alin. 3 lit. a din no ul Cod penal, iar dacă aplicarea pedepsei a fost inițial amânată, iar ulterior amânarea a fost
revocată, instanța nu va putea dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere cu încălcarea art. 91 alin. 3
lit. b din noul Cod penal, întrucât, chiar în cazul infracțiunii de abandon de familie, legiuitorul prevede fie amânarea
aplicării pedepsei, fie suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dar nu prevede posibilitatea instanței de a
dispune, succesiv, ambele măsuri de individualizare (A. Vlăș ceanu).
Potrivit art. 91 alin. 3 lit. c din noul Cod penal, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu
poate fi dispusă, dacă instanța constată că infractorul s -a sustras de la urmărire penală ori judecată ori a încercat
zădărnicirea aflării adevă rului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.
Așadar, în concepția noului Cod penal conduita infractorului în cursul procesului penal constând în sustragerea de la
urmărirea penală sau judecată ori în încerca rea de a zădărnici aflarea adevărului sau identificarea și tragerea la
răspundere penală a autorului ori a participanților, constituie un impediment al suspendării executării pedepsei sub
supraveghere (A. Vlășceanu).
În forma reglementată în noul Cod penal , suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se
apropie de o altă instituție cunoscută în dreptul francez, anume suspendarea cu obligația de a îndeplini o muncă de
interes general ( sursis assorti de l`obligation d`accomplir un travail d`intèrêt gènèr al ), instituție care combină
suspendarea cu punere la încercare și obligația de a îndeplini o muncă de interes general (A. Vlășceanu).
Decizia -cadru nr. 2008/947/JAI permite ca, în cazul suspendării executării pedepsei, supravegherea
“măsurilor de probaț iune” impuse condamnatului (măsurile de supraveghere și obligațiile condamnatului) într -un stat
membru al Uniunii Europene (statul de condamnare) să fie realizată într -un alt stat membru al Uniunii Europene
(statul de executare). (A. Vlășceanu).
2. Termen ul de supraveghere este cuprins între 2 și 4 ani, fără a putea fi mai mic decât durata
pedepsei aplicate.
Efectele grațierii asupra pedepselor a căror executare este suspendată și asupra termenului de
încercare, nu rămân valabile în raport cu dispozițiile noului Cod penal, întrucât pe de o parte durata pedepsei aplicate
nu constituie în concepția noii legi penale o componentă a termenului de supraveghere, iar grațierea nu are efecte,
conform art. 160 alin. 4 din noul Cod penal, asupra pedepselor a căror exe cutare a fost suspendată sub supraveghere,
în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de grațiere; în consecință, urmează ca, prin actele de grațiere în
care se dispune altfel, să se stabilească efectele grațierii asupra pedepselor a căror exec utare este suspendată sub
supraveghere și asupra duratei termenului de supraveghere (A. Vlășceanu). Această precizare este importantă,
deoarece în noul Cod penal împlinirea termenului de supraveghere nu mai are ca efect reabilitarea de drept a
condamnatulu i, iar în cazul în care actele de grațiere nu ar preciza nimic în legătură cu persoanele condamnate la
pedepse a căror executare a fost suspendată sub supraveghere, s -ar crea acestora din urmă o situație mai grea decât
persoanelor condamnate la pedepse cu executarea în regim de detenție.

41 3. Măsurile de supraveghere și obligațiile sunt relativ similare celor prevăzute în Codul penal din
1968, cu deosebirea că Noul Cod penal stabilește exclusiv serviciul de probațiune, ca autoritate în fața căreia trebuie
să se prezinte condamnatul, eliminând referirea la judecătorul desemnat cu supravegherea condamnatului, se referă la
anunțarea oricărei deplasări care depășește 5 zile (în loc de 8 zile) și nu se mai referă și la anunțarea întoarcerii (aspect
criticat în doct rină, deoarece ține de efectuarea supravegherii – A. Vlășceanu) , se referă numai la anunțarea schimbării
locului de muncă, nu și la justificarea acestui lucru. Noul Cod penal prevede însă, pe lângă obligația de a comunica
informațiile de natură a fi contro late mijloacele de existență, și obligația de a comunica documentele de natură a
permite controlul mijloacelor de existență a condamnatului.
S-a prevăzut în plus obligația condamnatului de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanței
și de a pres ta o muncă neremunerată în folosul comunității (numărul zilnic de ore și modalitatea de executare se va
stabili prin legea de executare a pedepselor) .
Nu au mai fost realuate în noul Cod penal o serie de obligații existente în Codul penal din 1868 (de a
nu frecventa anumite locuri stabilite, de a nu intra în legătură cu anumite persoane și de a nu conduce anumite
vehicule), deoarece acestea pot fi impuse ca pedeapsă complementară (art. 66 alin. 1 din noul Cod penal).
De remarcat că impunerea uneia sau mai multor obligații persoanei consamnate constituie o facultate
a instanței în concepția art. 863 alin. 3 din Codul penal din 1968 și o obligație, în viziunea art. 93 alin. 2 din noul Cod
penal (A. Vlășceanu).
S-a remarcat în doctrină că sfera obligațiilor co ndamnatului în cazul suspendării executării pedepsei
sub supraveghere este mult mai re trânsă decât sfera obligațiilor ce pot fi impuse, conform art. 85 alin. 2 din noul Cod
penal, persoanei față de care s -a dispus amânarea aplicării pedepsei, deoarece, pe de o parte, impunerea cel puțin a
unei obligații în cazul suspendării executării pedepsei este obligatorie, pe când în cazul amânării aplicării pedepsei,
este facultativă, iar condamnatului la o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere I se pot impune anum ite obligații
cu titlu de pedeapsă complementară (A. Vlășceanu).
Obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, prevăzută în art. 93 alin. 3 din
noul Cod penal, poate coexista cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul com unității prevăzută în art.
64 din noul Cod penal (în cazul în care persoana condamnată nu poate executa, din motive neimputabile, pedeapsa
amenzii). În acest din urmă caz, dacă persoana condamnată nu va executa munca în folosul comunității, se va dispune
înlocuirea pedepsei amenzii neexecutate prin muncă neremunerată în folosul comunității cu pedeapsa închisorii, fapt
care va atrage și revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă cele două pedepse coexistau (A.
Vlășceanu).
4. Supravegher ea condamnatului. Un prim element de diferențiere față de reglementarea Codului
penal din 1968 este atribuirea supravegherii condamnatului și a sesizării instanței în sarcina serviciului de probațiune,
iar nu a judecătorului desemnat cu supravegherea sau s erviciului de probațiune, iar un al doilea element de
diferențiere în constituie reglementarea în art. 94 alin. 3 cazurilor în care serviciul de probațiune are obligația de a
sesiza instanța (A, Vlășceanu).
Modul de îndeplinire a obligației de a se supune măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală
și a obligației de a nu părăsi teritoriul României se verifică de organele abilitate, respectiv de instituțiile sanitare și de
autoritățile de frontieră, care vor sesiza serviciul serviciul de probațiu ne cu privire la orice încălcare, conform art. 94
alin. 2 din noul Cod penal.
Obligația serviciului de probațiune de a sesiza instanța, pe durata termenului de supraveghere, în
cazul în care au intervenit motive ce justifică fie modificarea obligațiilor im puse (art. 94 alin. 1 lit. a), este un element
de noutate, care nu are corespondent în Codul penal din 1968. În acest din urmă caz nu există posib ilitatea de a se
dispune modificarea obligațiilor impuse condamnatului în cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
De pildă, în cazul în care s -a dispus ca persoana condamnată să urmeze un curs de recalificare, de frizer, nu s -ar putea
dispune modificarea acestei obligații, cu una de a urma un curs de oper ator calculator.
5. Modificarea sau încet area obligațiilor este o posibilitate pe care noul Cod penal o oferă instanței,
pentru a se asigura o mai bună supraveghere și o mai bună realizare a reintegrării sociale a persoanei condamnate.
Noul Cod penal nu limitează numărul intervențiilor instanței asupra obligațiilor, astfel pe parcursul
termenului de supraveghere pot fi dispuse mai multe modificări succesive ale obligațiilor sau încetarea succesivă a
executării mai multor obligații impuse, așa cum pot fi dispuse succesiv modificarea obligațiilor ș i încetarea executării
unora dintre obligațiile impuse. Reglementarea cuprinsă la art. 95 din noul Cod penal privește exclusiv obligațiile
prevăzute în art. 93 alin. 2 și 3 din același cod. Ea nu privește măsurile de supraveghere înscrise în art. 93 alin. 1,
întrucât textul art. 95 se referă numai la obligații, iar nu și la măsurile de supraveghere (A. Vlășceanu).

42 Modificarea obligațiilor poate consta fie în impunerea unor noi obligații, fie în sporirea sau
diminuarea condițiilor de executare a celor existe nte (art. 95 alin. 1).
În doctrină s -a apreciat că obligația serviciului de probațiune de a sesiza instanța nu exclude
posibilitatea condamnatului de a sesiza instanța în scopul modificării sau încetării obligațiilor, întrucât instanța este
suverană să con state că motivele intervenite justifică modificarea sau încetarea obligațiilor condamnatului și să
dispună aceasta (A. Vlășceanu).
6. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în noul Cod penal este obligatorie,
potrivit noului Cod penal, în cazul în care condamnatul, cu rea credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu
execută obligațiile, nu îndeplinește obligațiile civile stabilite, nu execută pedeapsa amenzii care a însoțit pedeapsa
închisorii sau a săvârșit o nouă infracțiune, cu intenție sau cu intenție depășită. În cazul săvârșirii unei noi infracțiuni,
din culpă, revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere este facultativă (art. 96 alin. 6 din noul Cod
penal).
Aceste patru cauze de revocare a suspendării execu tării pedepsei sub supraveghere se aplică și în
cazul infracțiunii de abandon de familie, prevăzută în art. 378 din noul Cod penal, întrucât în cuprinsul acestui text de
lege nu a fost reluată dispoziția art. 305 alin. 5 din Codul penal din 1968, care perm ite revocarea suspendării numai în
cazul săvârșirii unei noi infracțiuni de abandon de familie (A. Vlă șceanu).
Spre deosebire de art. 864 alin. 1 C.pen. raportat la art. 83 din 1968, care se referă la pronunțarea unei
hotărâri de condamnare indiferent de n atura pedepsei aplicate, art. 96 alin. 4 din noul Cod penal condiționează
revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere de pronunțarea unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
închisorii. Tot spre deosebire de Codul penal din 1968, conform căru ia în caz de revocare pedeapsa suspendată se
adaugă la pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune , în art. 96 alin. 5 din noul Cod penal se prevede că în acest caz
pedeapsa principală pentru noua infracțiune se stabilește și se execută, după caz, potrivit d ispozițiilor referitoare la
recidivă sau la pluralitatea intermediară (A. Vlășceanu). Soluția este mai echitabilă în noul Cod penal, deoarece evită
transformarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii într -o adevărată “capcană” pentr u
persoanele condamnate.
S-a susținut că interpretarea corectă a dispozițiilor art. 94 alin. 4 lit. c și art. 96 alin. 2 cu cele ale art.
98 alin. 1 din același cod conduce la concluzia că instanța, sesizată de serviciul de probațiune cu privire la
neîndep linirea de către persoana condamnată a obligațiilor civile înainte de expirarea termenului de supraveghere,
dispune revocarea executării pedepsei sub supraveghere la momentul expirării termenului de supraveghere , dacă până
la acest moment persoana condamna tă nu a îndeplinit integral obligațiile civile și nici nu a dovedit că nu a avut nicio
posibilitate să le îndeplinească (A. Vlășceanu).
Deși textul art. 96 alin. 3 din noul Cod penal nu precizează că înlocuirea amenzii neexecutate cu
pedeapsa închisorii tr ebuie să se producă până la expirarea termenului de supraveghere, pentru a atrage revocarea,
această concluzie poate fi desprinsă din interpretarea dispozițiilor art. 98 alin. 1 din noul Cod penal, care prevăd că
pedeapsa se consideră executată dacă până l a expirarea termenului de suptaveghere nu s -a dispus revocarea
suspendării executării sub supraveghere, ceea ce înseamnă că în lipsa unei dispoziții care să permită revocarea după
expirarea termenului de supraveghere (cum este dispoziția de la art. 96 alin . 4), aceasta nu poate interveni după
expirarea acestui termen și, implicit, nici înlocuirea care atrage revocarea (A. Vlășceanu).
Dispozițiile art. 98 alin. 1 din noul Cod penal se interpretează în sensul că referirea la săvârșirea unei
noi infracțiuni pr ivește exclusiv săvârșirea unei noi infracțiuni care atrage revocarea în condițiile art. 96 alin. 4, chiar
după expirarea termenului de supraveghere, și numai o astfel de infracțiune împiedică producerea efectului prevăzut
în art. 98 alin. 1 – considerarea pedepsei ca executată (A. Vlășceanu).
Este necesar, pentru a putea fi dispusă revocarea executării sub supraveghere a pedepsei anterioare, ca
infracțiunea să fie nu numai comisă în termenul de supraveghere, ci și descoperită în acest termen (V. Pașca).
Revocarea se dispune chiar dacă doar o parte a infracțiunii continuate sau continue a fost săvârșită
înauntrul termenului de supraveghere (Constantin Butiuc, Cristian Mitrache).
Pedeapsa principală pentru noua infracțiune se stabilește și se execută, după c az, potrivit dispozițiilor
referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară (V. Pașca).
7. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Conform art. 97 alin. 1 din noul
Cod penal, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se an ulează, dacă pe parcursul termenului de
supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai săvârșise a infracțiune până la rămânerea definitivă a
hotărârii prin care s -a dispus suspendarea, pentru care I s -a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expira rea acestui
termen.

43 Spre deosebire de art. 865 alin. 2 din Codul penal din 1968 – care prevede că anularea suspendării nu
are loc, dacă “infracțiunea” care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare –
, art. 97 al in. 1 din noul Cod penal prevede că, dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana
condamnată mai săvârșise o infracțiune, suspendarea se anulează, iar art. 98 alin. 1 din același cod prevede că, dacă
până la expirarea termenului de supraveghere nu s -a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.
În raport cu prevederile noului Cod penal, se consideră că pentru a opera anularea suspendării, ceea ce trebuie să se
descopere până la expirarea termenului de supravegher e este faptul că persoana condamnată mai săvârșise o
infracțiune. Prin urmare, nu este suficientă descoperirea infracțiunii până la expirarea termenului de supraveghere, ci
trebuie să se descopere că persoana condamnată este autorul acesteia . Concluzia men ționată pare să se desprindă atât
din dispozițiile art. 97 alin. 1 și art. 98 alin. 1 din noul Cod penal, cât și din faptul că legiuitorul noului Cod penal nu a
preluat dispozițiile separate ale art. 85 alin. 2 din Codul penal din 1968, care se referă la d escoperirea “infracțiunii”, ci
a comprimat dispozițiile art. 85 alin. 1 și 2 din Codul penal din 1968 în dispozițiile art. 97 alin. 1 din noul Cod penal,
care nu se mai referă la descoperirea “infracțiunii”, ci la descoperirea faptului că persoana condamna tă mai săvârșise o
infracțiune (A. Vlășceanu).
Constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 97 alin. 1 din noul Cod penal, instanța
anulează suspendarea și aplică, după caz, dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni, recidivă sau p luralitate
intermediară, dar nu este obligată să dispună executarea pedepsei prin privare de libertate decât în cazul recidivei, care
conduce la neîndeplinirea condiției prevăzute în art. 91 alin. 1 lit. b și în cazul concursului de infracțiuni sau al
pluralității intermediare, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 91 (A. Vlășceanu).
Din punct de vedere al duratei termenului de supraveghere, instanța poate menține durata stabilită
inițial sau o poate majora, iar în cazul în care durata terme nului de supraveghere stabilită inițial este mai mică decât
durata pedepsei rezultante, instanța este obligată să o majoreze, întrucât art. 92 alin. 1 din noul Cod penal nu permite
ca durata termenului de supraveghere, cuprinsă între 2 și 4 ani, să fie mai mică decât durata pedepsei aplicate (A.
Vlășceanu).
8. Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere spre deosebire de Codul penal din
1968, constau în considerarea pedepsei ca executate și nu în reabilitarea de drept a condamnatului. Termenul de
reabilitare curge de la data împlinirii termenului de supraveghere, potrivit art. 167 alin. 4 din noul Cod penal.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte conform art. 98 alin. 2 din noul
Cod penal, nici provizorii și nici def initive, asupra măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în hotîrârea
de condamnare.
Sub imperiul Codului penal din 1968 s -a stabilit că săvârșirea unei noi infracțiuni, în sine, nu
împiedică producerea efectului definitiv al suspendării e xecutării pedepsei sub supraveghere, ci numai săvârșirea unei
noi infracțiuni care determină revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere (C. Bulai).
Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi începe de la dat a rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare prin care s -a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform
art. 68 alin. 1 lit. b din noul Cod penal și poate continua și după expirarea termenului de supraveghere, ori de câte ori
durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi stabilită de instanță depășește durata termenului
de supraveghere fixat de instanță (A. Vlășceanu).

Liberarea condiționată

1. Opțiunea legiuitorului de a include reglementarea liberării co ndiționate în capitolul privitor la
individualizarea pedepselor este pe deplin justificată, având în vedere că liberarea condiționată este unanim
considerată în doctrină ca fiind un mijloc legal cu ajutorul căruia este posibilă individualizarea pedepselor privative de
libertate în cursul executării lor (I. Molnar).
Cu privire la natura juridică a liberării condiționate, într -o opinie s -a susținut că aceasta ar fi un mijloc
de individualizare administrativă a pedepsei (V. Dongoroz), deoarece se dispune întot deauna post judicium , în cursul
executării pedepsei, executare care implică, prin natura sa, preponderent activități administrative. Într -o altă opinie s -a
susținut că liberarea condiționată este un mijloc judiciar de individualizare a pedepsei, în cursul executării acesteia (S.
Kahane), deoarece decizia de acordare și de revocare a acesteia aparține exclusiv instanței de judecată, chiar dacă
aceasta este sesizată și primește informații de la autorități administrative.
În doctrină s -a menționat că liberarea condiționată are un caracter general, personal, discreționar și
provizoriu (I. Molnar).

44 2. Condițiile liberării condiționate în cazul detențiunii pe viață în noul Cod penal, fac referire ,
printre altele, doar la condiția bunei conduite a condamnatului, fă ră a mai menționa stăruința în muncă, disciplina sau
antecedentele penale. În viziunea noului Cod penal antecedentele penale ale condamnatului constituie un criteriu
general de individualizare a pedepsei, prevăzut explicit în art. 74 alin. 1 lit. e din nou l Cod penal și trebuie avute în
vedere în momentul judecării și condamnării ace stuia; cu toate acestea s -a susținut că nu se poate exclude de plano
evaluarea antecedentelor penale ale condamnatului la momentul evaluării propunerii sau cererii de liberare
condiționată (I. Molnar). Într-o altă opinie s -a susținut că orientarea europeană în această materia dar și a Legii nr.
275/2006 privind executarea pedepselor, pe deplin justificată, este de a reglementa acordarea liberării condiționate
ținând cont exclusiv de conduita condamnatului pe durata executării pedepsei, pentru că numai în acest fel poate fi
influențată și modelată mai eficient conduita condamnatului care dobândește astfel o motivare în plus, cunoscând că o
bună conduită îl aduce mai aproape de pune rea în libertate (V. Pașca). Dacă criteriul stăruinței în muncă putea fi
eliminat, având în vedere realitățile social -economice, care nu permit asigurarea posibilității prestării unei munci
pentru toate persoanele private de libertate , considerăm că este d iscutabilă înlă turarea celorlalte două criterii ,
referitoare la discipina și antecedentele penale al condamnatului .
Noul Cod penal impune în plus , pentru beneficiul liberării condiționate, ca cel condamnat să -și fi
îndeplinit integral obligațiile civile s tabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedește că nu a avut
nicio posibilitate să le îndeplinească (art. 99 alin. 1 lit. c). Prin decizia nr. 463/1997, Curtea Constituțională a stabilit
că o astfel de condiție, prevăzută pentru acorda rea suspendării condiționate a executării pedepsei, ar încălca principiul
egalității în drepturi a cetățenilor pe criteriul averii. Valoarea prejudiciului produs prin infracțiune nu are nicio
legătură cu averea infractorului, iar obligația reparării integr ale a acestuia nu este stabilită în funcție de averea
acestuia, ci exclusiv în funcție de criteriul obiectiv al cuantumului prejudiciului produs. Altfel, s -ar putea ajunge la
situația absurdă ca făptuitorul să poată rămâne cu bunurile sustrase și să benefi cieze totodată și de instituțiile ce permit
aplicarea unui regim mai blând de executare a pedepsei.
De asemenea, se menționează că una din condițiile liberării condiționate este aceea ca instanța să aibă
convingerea că persoana condamnată s -a îndreptat ș i se poate reintegra în societate (art. 99 alin. 1 lit. d).
Deși este obligatorie motivarea tuturor hotărârilor judecăto rești, noul Cod penal a menționat explicit
în art. 99 alin. 2 că este obligatorie prezentarea motivelor de fapt ce au determinat acorda rea liberării condiționate,
precizând totodată că este obligatorie și atenționarea condamnatului asupra conduitei sale viitoare și a consecințelor la
care se expune, dacă va mai comite infracțiuni sau nu va respecta măsurile de supraveghere. Acestea nu sun t condiții
în sine ale liberării condiționate, ci mijloace prin care se urmărește respectarea riguroasă a condițiilor prevăzute în
primul aliniat al art. 99 din noul Cod penal (I. Molnar). Atenționarea ar avea un efect mai puternic dacă persoana
condamnată ar fi prezentă la pronunțarea hotărârii de liberarea condiționată.
Introducerea condiției ca instanța să aibă convingerea că persoana condamnată s -a îndreptat, ca și a
obligativității prezentării motivelor de fapt care au determinat acordarea liberării c ondiționate, reprezintă o afirmare a
caracterului discreționar al liberării condiționate, în sensul că aceasta ar trebui acordată doar în cazul în care persoana
condamnată ar face dovada unei îndreptări reale, nu doar prin simpla executare de către acesta a unei fracții de 20 de
ani detențiune. În cazul în care instanța nu are niciun element pe baza căruia să poată motiva acordarea liberării
condiționate, aceasta va trebui să respingă propunerea de liberare sau cererea condamnatului. Pe de altă parte, așa c um
s-a subliniat în doctrină, deși noul Cod penal vorbește de convingerea instanței asupra faptului că cel condamnat s -a
îndreptat și are posibilități reale de reintegrare socială, este evident că această convingere nu poate fi de natură
subiectivă ci dimp otrivă, trebuie fundamentată pe dovezi, pe probe (I. Molnar).
Noul Cod penal nu mai prevede posibilitatea ca partea din pedeapsă ce trebuie executată să fie redusă
de la 20 de ani la 15 ani de detenție, în cazul condamnaților trecuți de 60 de ani, bărbații și 55 de ani, femeile. Însă
fracțiunea de pedeapsă ce trebuie obligatoriu executată efectiv este de 20 de ani, în calculul acesteia neputând intra
zilele câștigate prin muncă. S -a considerat că nu există nicio rațiune pentru a nu lua în considerare și zil ele câștigate
prin muncă, neexistând o corelare între prevederile Codului penal și prevederile Legii nr. 275/2006, privind
executarea pedepselor (V. Pașca).
3. Condițiile liberării condiționate în cazul pedepsei închisorii . În noul Cod penal se renunță la
depozițiile cuprinse în art. 591 din Codul penal din 1968, deoarece s -a considerat că forma de vinovăție a fost
valorificată în operațiunea de individualizare a pedepsei și se reflectă în natura, durata sau modul de executare a
acesteia, așa cum s -a stabil it prin hotărârea de condamnare și, ca atare, este greu de identificat rațiunea pentru care
aceeași împrejurare să constituie temei pe care să se fundamenteze regimuri diferențiate de acordare a liberării
condiționate (I. Pascu, P. Buneci).

45 De asemenea, s -a eliminat referirea la minori, deoarece aceasta a rămas fără obiect, având în vedere
că pentru infractorii minori s -a instituit un sistem de sancțiuni alcătuit exclusiv din măsuri educative.
Nu se mai face distincția în funcție de sexul persoanei condamna te, stabilindu -se o limită de vârstă
unică pentru bărbați și femei, de 60 de ani, după care liberarea condiționată se dispune cu executarea unei fracții de
jumătate sau de două treimi din pedeapsă . Aici s -a semnalat inadvertența cuprinsă în textul prevăzut în art. 100 alin. 2,
care se referă la fracția de pedeapsă pe care trebuie să o execute condamnatul care a împlinit vârsta de 60 de ani, text
care prevede că liberarea condiționată a acestuia poate fi dispusă după executarea efectivă a jumătate din pedeap sa
care nu depășește 10 ani sau cel puțin a două treimi din pedeap sa închisorii mai mare de 10 ani, ori această dispoziție
este contrazisă de prevederea cuprinsă în alin. 4 al aceluiași articol, care stabilește că în calculul duratei pedepsei pe
care trebu ie să o execute condamnatul care a împlinit vârsta de 60 de ani se ține seama și de partea de pedeapsă care
poate fi considerată ca executată, ca urmare a muncii prestate. S -a propus în acest caz renunțarea la cuvîntul
“efectivă” din alin. 2 al art. 100 di n noul Cod penal (I. Molnar).
O condiție nou -introdusă este cea privitoare la regimul de executare a pedepsei în care trebuie să de
afle condamnatul care urmează să fie liberat condiționat, în sensul că acesta trebuie să fie în regim deschis sau
semideschi s. Această condiție înlocuiește condiția ca persoana condamnată să fi avut o bună conduită, considerându –
se probabil că este inutilă o astfel de condiție, de vreme ce nu se poate ajunge la regimul deschis sau semideschis de
executare a pedepsei decât print r-o bună conduită (I. Molnar).
Spre deosebire de liberarea condiționată din executarea pedepsei detențiunii pe viață, în cazul liberării
condiționate din executarea pedepsei închisorii zilele câștigate prin prestarea unei munci în regim penitenciar sunt
avute în vedere la calcularea fracțiilor de pedeapsă care dau naștere vocației la propunerea de liberare condiționată (V.
Pașca).
Cererea de liberare condiționată va fi examinată de instanță, sub aspectul îndeplinirii tuturor
condițiilor legale, la momentul judecării acesteia și nu la momentul introducerii ei (ÎCCJ, dec. nr. LXVII/2007).
4. Măsurile de supraveghere și obligațiile sunt dispuse în cazul în care restul de pedeapsă rămas
neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare. Ele nu se regăsesc în Codul penal din 1968 decât la instituția
suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.
Măsurile de supraveghere se dispun în mod cumulativ și obligatoriu, fiind aceleași ca și în cazul
suspendării sub supraveghere a executării pedepsei (de a se p rezenta la serviciul de probațiune, de a primi vizitele
persoanei desemnate să o supravegheze, de a anunța în prealabil orice schimbare a locuinței și orice deplasare care
depășește 5 zile, de a comunica schimbarea locului de muncă și de a comunica informa ții și documente de natură a
permite controlul mijloacelor de existență) . Executarea acestora începe din momentul acordării liberării pe o perioadă
egală cu o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani.
Obligațiile ce pot fi im puse condamnatului liberat condiționat sunt facultative și implică restrângerea
sau interzicerea exercitării unor drepturi, motiv pentru care multe din acestea formează și obiectul pedepsei
complementare sau accesorii a interzicerii exercitării unor dreptu ri. Având în vedere acest fapt, legea prevede că
obligațiile prevăzute în art. 101 alin. 2 lit. c -g pot fi impuse celui liberat condiționat doar în măsura în care acestea nu
au fost aplicate în conținutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării u nor drepturi. Dacă obligațiile
prevăzute în art. 101 alin. 2 lit. c -g au fost impuse condamnatului cu titlu de pedeapsă complementară, aceste obligații
urmează să fie îndeplinite și pe durata termenului de supraveghere, ca pedeapsă accesorie, în temeiul ar t. 65 alin. 1 și
3 coroborat cu art. 66 alin. 1 din noul Cod penal (I. Molnar). ste interdicții sunt prevăzute în cadrul obligațiilor ce pot
fi impuse condamnatului liberat și numai cu acest titlu (V. Pașca).
Numai în măsura în care anumite interdicții nu a u fost stabilite cu titlu de pedeapsă accesorie, iar la
data liberării instanța apreciază ca utilă aplicarea unora dintre acestea, o poate face numai în măsura în care ac
5. Supravegherea condamnatului se exercită, la fel ca și în cazul suspendării sub sup raveghere a
executării pedepsei, în principal de către serviciul de probațiune. Verificarea îndeplinirii obligaților prevăzute de art.
101 alin. 2 lit. c -g este de competența autorităților abilitate (poliție, jandarmerie, poliție de frontieră), care au obl igația
să sesizeze serviciul de probațiune de câte ori constată încălcarea de către condamnat a obligațiilor ce -I revin.
Similitudinea reglementărilor liberării condiționate și suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei poate fi motivată prin fapt ul că în acest din urmă caz condamnatul este, în anumite condiții, scutit de
obligația executării efective a pedepsei privative de libertate în integralitatea sa, fapt decis în chiar momentul
pronunțării hotărârii de condamnare, în timp ce în cazul liberăr ii condiționate condamnatul este scutit de executare
efectivă a unei părți din pedeapsă, printr -o decizie a instanței pronunțate după ce condamnatul la o pedeapsă privativă
de libertate a executat efectiv o parte din durata acesteia (I. Molnar).

46 6. Modific area sau încetarea obligațiilor poate fi solicitată, potrivit art. 103 din noul Cod penal,
dacă au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligații, fie sporirea sau diminuarea celor existente.
În art. 102 alin. 4 se prevede că aceasta po ate fi solicitată de către serviciul de probațiune, însă
doctrina apreciază că cererea de diminuare sau de încetare a condițiilor sau obligațiilor poate fi formulată și de cel
condamnat, caz în care se va solicita un punct de vedere serviciului de probațiu ne (I. Molnar).
7. Revocarea liberării condiționate are loc, potrivit noului Cod penal nu doar în cazul săvârșirii unei
noi infracțiuni în termenul de supraveghere ci și în cazul nerespectării, cu rea credință, a măsurilor de supraveghere
sau neexecutării , cu rea credință, a obligațiilor impuse de instanță. În ambele cazuri revocarea este obligatorie,
nemaifăcându -se nicio distincție după natura infracțiunii săvârșite în termenul de supraveghere, așa cum se face în
Codul penal din 1968, între infracțiunile intenționate și cele din culpă.
Textul prevede că revocarea liberării condiționate are loc dacă pentru infracțiunea săvârșită în
termenul de supraveghere s -a aplicat pedeapsa închisorii. A controario revocarea liberării condiționate nu poate
interveni dac ă pentru infracțiunea săvârșită a fost pronunțată o hotărâre de condamnare la pedeapsa amenzii sub forma
zilelor amendă. A fortiorii revocarea se impune dacă prin hotărârea de condamnare s -a pronunțat pedeapsa detențiunii
pe viață (I. Molnar).
Dacă cel lib erat condiționat din executarea pedepsei închisorii săvârșește o nouă infracțiune pentru
care I se aplică tot pedeapsa cu închisoarea, pedeapsa rezultantă se stabilește prin cumul aritmetic, dacă cel condamnat
se află în stare de recidivă sau prin contopir e, în ipoteza în care se reține o pluralitate intermediară de infracțiuni, în
condițiile prevăzute de art. 39 C.pen. (I. Molnar).
În cazul revocării liberării condiționate pentru nerespectarea cu rea credință a măsurilor de
supraveghere sau neexecutarea cu rea credință a obligațiilor, restul de pedeapsă se execută în regim de detenție, având
în vedere că textul art. 104 alin. 1 teza a II -a din noul Cod penal prevede că în aceste cazuri “instanța revocă
liberarea și dispune executarea restului de pedeapsă” . Aceeași ar fi trebuit să fie soluția și în cazul revocării liberării
condiționate pentru săvârșirea unei noi infracțiuni în termenul de încercare, pentru pedeapsa rezultantă stabilită ,
deoarece cu atât mai mult condamnatul a dovedit, prin săvârșirea unei n oi infracțiuni, că procesul de resocializare a
acestuia a eșuat . În acest din urmă caz însă, textul art. 104 alin. 2 teza a II -a din noul Cod penal trimite doar la regimul
stabilirii pedepsei în caz de recidivă sau pluralitate intermediară , fapt care face posibilă, în anumite cazuri, stabilirea
unui alt regim de executare pentru pedeapsa rezultantă.
În doctrină s -a susținut că în raport cu reglementarea liberării condiționate în noul Cod penal român,
restul de pedeapsă rămas de executat se calculează prin s căderea din durata termenului de supraveghere a perioadei
scurse din momentul liberării condamnatului până la momentul în care s -a dispus revocarea liberării condiționate,
deoarece legiuitorul a promovat concepția că pe durata termenului de supraveghere, î n care condamnatul este supus
unor măsuri de supraveghere ori obligații, el practic se află în executarea pedepsei, dar într -o formă nouă, care, deși nu
implică lipsirea efectivă de libertate, presupune restrângerea semnificativă a unor drepturi și libertă ți sub aspectul
exercitării lor (I. Molnar). E discutabil acest punct de vedere, în special în cazul revocării pentru săvârșirea unei noi
infracțiuni, când în majoritatea cazurilor se împlinește termenul de supraveghere până când condamnatul este judecat
și condamnat pentru noua infracțiune. De altfel, ideea că în perioada liberării condiționate persoana condamnată
execută pedeapsa în stare de libertate se regăsește și în doctrina elaborată sub imperiul Codului penal din 1968 (V.
Dongoroz), fapt ce nu a împ iedicat adoptarea soluției că în cazul revocării liberării condiționate pentru săvârșirea unei
noi infracțiuni se execută restul de pedeapsă rămas neexecutat.
8. Anularea liberării condiționate. Săvârșirea de către condamnatul liberat condiționat a unei
infracțiuni înainte de obținerea liberării , fapt pe care acesta l -a ascuns, pune în discuție validitatea temeiurilor care au
stat la baza deciziei instanței instanței de acordare a liberării condiționate (I. Molnar). Această instituție nu este
reglementat ă în Codul penal din 1968.
Nu are importanță natura și gravitatea infracțiunii care atrage anularea, aceasta trebuie descoperită
înauntrul termenului de supraveghere și trebuie să i se fi aplicat pentru aceasta pedeapsa închisorii.
Dacă în raport cu pedeap sa rezultantă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 99 sau art. 100
C.pen. instanța poate acorda liberarea condiționată; dacă aceasta este soluția instanței (de acordare a liberării
condiționate), termenul de supraveghere se calculează de la data a cordării primei liberări. S -a remarcat că dispozițiile
cuprinse în art. 105 alin. 2 C.pen. intră în contradicție, cel puțin în parte, cu prevederile cuprinse în alin. 1 al aceluiaș i
articol, unde se prevede că “liberarea se anulează” ; efectul acestei anulă ri ar trebui să se concretizeze în obligarea
condamnatului să execute restul de pedeapsă efectiv în penitenciar, or dispoziția din alin. 2 conferă instanței care
judecă infracțiunea ulterior descoperită posibilitatea acordării din nou a liberării condițion ate (I. Molnar).

47 Dacă anularea liberării condiționate intervine după împlinirea termenului de supraveghere, partea din
pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării liberării se va executa
după executarea pede psei închisorii (art. 105 alin. 3).
9. Efectele liberării condiționate reglementate în art. 106 din noul Cod penal, au în vedere exclusiv
efectele definitive ale liberării condiționate (I. Molnar).
În doctrină s -a susținut că formularea textului de la art . 106 pare defectuoasă deoarece apare ca inutil
ca în sfera condițiilor negative de a căror îndeplinire depinde producerea efectelor liberării condiționate să se prevadă
atât nesăvârșirea de către condamnatul liberat condiționat a unei noi infracțiuni, cât și condiția privitoare la
nerevocarea liberării condiționate, deoarece în ipoteza săvârșirii unei noi infracțiuni, revocarea liberării condiționate
este obligatorie (I. Molnar). Așa cum am arătat anterior, în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni, în art. 104 alin. 2 din
noul Cod penal se fece trimitere la stabilirea pedepsei rezultante potrivit dispozițiilor privind recidiva sau pluralitatea
intermediară, fără a se preciza că “instanța dispune executarea restului de pedeapsă” , fapt ce ar putea implica
posibilitatea stabilirii unui alt regim de executare decât cel în detenție. Aceasta ar putea explica și formularea din art.
106 din noul Cod penal, care vrea să fie cât mai precisă. Deși revocarea liberării condiționate se dispune în mod
obligatoriu în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în termenul de supraveghere, este posibil ca aceasta să nu ducă în
final la executarea restului de pedeapsă în regim de detenție.

VIII. MĂSURILE DE SIGURANȚĂ

Dispoziții generale

1. Scopul măsurilor de siguranță este același cu cel menționat în art. 111 din Codul penal din 1968.
Spre deosebire de acesta din urmă, în noul Cod penal se prevede explicit că măsurile de siguranță se iau față de
persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, “nejustificată” . Această din u rmă precizare are ca rol
afirmarea interdicției de a se aplica măsuri de siguranță în cazul faptelor prevăzute de legea penală săvârșite în
condițiile existenței unor cauze justificative (legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii sau al autorit ății
legitime și consimțământul victimei).
Nu se mai face distincția dintre măsura de siguranță a inter zicerii de a se afla în anumite localități,
pentru care este necesară săvârșirea unei infracțiuni și celelalte măsuri de siguranță, pentru aplicarea că rora este
suficientă săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, deoarece în noul Cod penal interzicerea de a se afla în
anumite localități nu mai figurează printre măsurile de siguranță, fiind trecută doar în rândul pedepselor
complementare (art. 66 lit. i).
Starea de pericol care impune luarea unei măsuri de sigurață poate privi persoana făptuitorului sau
anumite bunuri, dar în acest din urmă caz pericolul pe care îl prezintă acestea este raportat tot la persoana celui care a
săvârșit fapta prevăzu tă de legea penală . De natura și gravitatea pericolului se ține seama și la individualizarea
măsurilor de siguranță sau la stabilirea duratei acestora (A. Boroi).
Luarea unei măsuri de siguranță este însă exclusă în cazul în care a intervenit dezincrimin area faptei
sau a expirat termenul de introducere a plângerii prealabile, deoarece în aceste cazuri lipsește calitatea de subiect de
drept penal al făptuitorului (V. Dongoroz). Măsurile de siguranță se iau numai față de persoanele care au comis fapte
prevă zute de legea penală; încetarea procesului penal împotriva inculpatului pe motiv că fapta nu există, nu a fost
săvârșită de inculpat, ori nu este prevăzută de legea penală, exclude luarea unei măsuri de siguranță față de acesta (V.
Pașca).
Principiile de aplicare și executare a măsurilor de siguranță sunt: principiul legalității , principiul
umanismului , caracterul postdelictual al măsurilor de siguranță , starea de pericol ca temei al măsurilor de siguranță ,
caracterul eminamente preventiv al măsurilor de siguranță , măsurile de siguranță sunt sancțiuni care se iau pe durată
nedeterminată, imprescriptibile, dar revocabile (A. Boroi) .
2. Categoriile măsurilor de siguranță. Noul Cod penal a trecut în categoria măsurilor de siguranță
doar a) obligarea la tratam ent medical, b) internarea medicală, c) interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării
unei profesii și c) confiscarea specială.
Nu au mai fost trecute a) interzicerea de a se afla în anumite localități, b) interzicerea de a reveni în
locuința famil iei și c)expulzarea străinilor.

Regimul măsurilor de siguranță

48
1. Obligarea la tratament medical. Cauza stării de pericol în noul Cod penal o constituie “o boală
sau o tulburare prihică, inclusiv cea produsă de consumul cronic de alcool sau de alte subst anțe psihoactive”.
Măsura de sigu ranță a obligării la tratament m edical este o obligație sancțiune, impusă pe cale
judiciară ; constrângerea juridică specifică acestei obligații privește două aspecte: în primul rând pe acela al prezentării
la tratament med ical și în al doilea rând pe acela al regularității acestei prezentări (A. Boroi).
Măsura de siguranță a obligării la tratament medical nu poate fi înlocuită cu măsura internării
medicale decât cu avizul comisiei medicale, întrucât această măsură are un du blu caracter: medical și privativ de
libertate, astfel că responsabilitatea izolării bolnavului revine atât medicului, cât și judecătorului, care dispun privarea
sa de libertate având în vedere afecțiunile psihice pe care le prezintă și care generează o st are de pericol pentru
societate (ÎCCJ, s.pen., dec.nr. 22 din 6 ianuarie 2004).
Instanța nu poate hotărâ asupra tratamentului de urmat, acesta urmând a fi stabilit de medic, potrivit
normelor deontologice medicale. Pentru acele tratamente pentru care se ce re consimțământul pacientului, acesta nu
poate fi suplinit prin hotărârea instanței judecătorești (V. Pașca).
2. Internarea medicală. Potrivit noului Cod penal, această măsură poate fi luată numai dacă
făptuitorul este “bolnav mintal sau consumator cronic de substanțe psihoactive” sau “suferă de o boală
infectocontagioasă”.
Constă în acea obligație -sancțiune impusă pe cale judiciară persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută
de legea penală, pe de o parte de a se supune privării de libertate prin internar ea într -un institut medical de specialitate
și pe de altă parte de a se supune unui tratament medical adecvat (A. Boroi).
Ca un aspect nou privind respectarea dreptului la un tratament în cunoștință de cauză reținem că
suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluționarea propunerii de luare a măsurii obligării provizorii la tratament
medical să fie asistat și de către un medic desemnat de acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi
și libertăți (V. Pașca).
Această măsură poate fi luat ă și față de inculpații care răspund penal. Noul Cod penal prevede explicit
că această măsură poate fi luată, pe lângă bolnavul psihic ori consumator cronic de substanțe psihoactive, față de
persoana care suferă de o boală infecto -contagioasă și prezintă p ericol pentru societate (persoană care de regulă este
responsabilă penal).
Doctrina a susținut că în situația în care instanța a fost învestită cu judecarea cauzei prin rechizitoriu,
confirmarea măsurii de siguranță a internării medicale luată în mod provi zoriu în cursul urmăririi penale, se va face
prin hotărârea dispusă în cauză (V. Pașca). Mai greu de susținut este această părere în cazul în care cauza necesită mai
mult timp pentru soluționare pe fond, caz în care se poate pune problema unui termen rezon abil de deținere a
inculpatului.
3. Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii este reglementată identic cu
măsura din Codul penal din 1968.
Nu este justificată luarea acestei măsuri de siguranță atunci când consecințele faptei pre văzute de
legea penală sunt legate oarecum de riscurile obișnuite ale exercitării respectivei activități. Conținutul măsurii diferă
în funcție de felul activității al cărei exercițiu a fost interzis ; în cazul activităților cu multiple posibilități de exerc itare
este necesară distincția între inaptitudinea totală de a exercita acea activitate, oricare ar fi modalitățile sale și
inaptitudinea parțială limitată la una sau unele dintre aceste modalități (A. Boroi).
Nerespectarea acestei măsuri de siguranță atra ge sancțiunea prevăzută în art. 287 combinat cu art. 288
alin. 1 din noul Cod penal, care incriminează fapta de nerespectare a hotărârilor judecătorești prin sustragerea de la
executarea măsurii de siguranță a interzicerii unei funcții sau profesii. Atunci când prin nerespectarea obligației s -a
săvârșit o altă infracțiune, ca de exemplu uzurparea de calități oficiale (art. 258 din noul Cod penal), exercitarea fără
drept a unei profesii (art. 348 din noul Cod penal), fals în declarații sau privind identitate a (art. 326, art. 327 din noul
Cod penal), cel în cauză va răspunde pentru un concurs de infracțiuni (A. Boroi).
În cazul în care făptuitorul este socotit ca inapt de a exercita o activitate din cauza stării sale
psihofizice poate fi luată, concomitent cu măsura interzicerii exercitării unei activități și măsura obligării la tratament
medical sau măsura internării medicale. În acest caz măsura de siguranță a interzicerii unei activități nu va putea fi
revocată decât după ce în prealabil va fi revocată măsur a de siguranță privitoare la starea psihofizică (A. Boroi).
Potrivit reglementării Codului penal din 1968, măsura de siguranță poate fi luată doar prin hotărârea
judecătorească prin care instanța soluționează fondul cauzei cu care a fost investită. Soluțio narea în fond a cauzei
poate trena chiar ani de zile, perioadă în care starea de pericol social generată de incapacitatea inculpatului, poate să
ducă la consecințe imprevizibile (V. Pașca).

49 Deși legea nu condiționează luarea acestei măsuri de aplicarea une i pedepse, ea nu reglementează
modul în care o asemenea măsură ar putea fi luată în cazurile în care s -a dispus netrimiterea în judecată (V. Pașca).
În măsura în care incapacitatea sau nepregătirea care a generat starea de pericol social ce a motivat
luare a măsurii de siguranță nu mai subzistă, se poate revoca această măsură la cererea celui interesat, după trecerea a
cel puțin un an de la luarea măsurii.
4. Confiscarea specială. Este singura măsură de siguranță compatibilă cu răspunderea penală a
persoane i juridice (V. Pașca).
În general, bunurile în legătură cu care se ia în mod frecvent măsura de siguranță s confiscării în
practica judiciară sunt bunuri mobile, dar posibilitatea confiscării unor bunuri imobile nu ar putea fi exclusă. În cazul
bunurilor f rugifere, sunt supuse confiscării și fructele produse de acestea după dobândirea lor de către infractor (V.
Pașca).
În baza art. 112 lit. a C.pen. se confiscă “lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală” , dar
și sumele dobândite prin traficarea , vânzarea, punerea în circulație a bunurilor produse prin fapta prevăzută de legea
penală, cu excepția cazurilor în care aceste sume servesc la despăgubirea cumpărătorilor înșelați, necunoscând
proveniența ilicită a bunurilor ori caracterul lor contractua l (V. Pașca). În practica judiciară s -a dispus confiscarea pe
acest temei a mijloacelor de plată străine falsificate (T.S., dec. pen. nr. 1159/1979), biletele de tren false ( T.S., dec.
pen. nr. 1385/1976).
La lit. b a art. 112 din noul Cod penal s -a prevăz ut că sunt supuse confiscării speciale bunurile care au
fost “folosite în orice mod” la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, neavând relevanță modul cum au fost
folosite, ci doar dacă bunurile au contribuit efectiv la aceasta (A. Boroi). De asem enea în același text se prevede că se
confiscă și bunurile care “ au fost destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt
ale făptuitorului sau dacă, aparținând unei alte persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lo r”. Textul va opera
obiectiv atunci când bunul a fost anume “produs sau adaptat” pentru a servi ca mijloc sau instrument la săvârșirea
infracțiunii, sau și subiectiv atunci când făptuitorul și -a procurat un anumit lucru care, într -adevăr, i -ar fi putut fi,
eventual, util la săvârșirea faptei, dar la comiterea faptei nu s -a ivit necesitatea de a se servi de acel bun (A. Boroi).
După modul de exprimare a legiuitorului în dispozițiile art. 112 lit. b C.pen. se desprinde concluzia că măsura
confiscării în acest caz poate fi luată doar în cazul infracțiunilor intenționate și nu a celor din culpă; spre exemplu, în
cazul unei ucideri din culpă nu se poate considera că autorul a folosit respectivul autovehicul la comiterea infracțiunii,
în măsura în care el nu a dor it sau acceptat producerea unui asemenea rezultat (A. Boroi). Proprietatea asupra lucrului
care a servit la săvârșirea infracțiunii poate fi exclusiv a făptuitorului ori poate constitui proprietatea comună a
acestuia și a altei persoane (V. Pașca, T.S., C7 , dec. pen. nr. 54/1985).
În doctrină s -a susținut că ipoteza în care bunul ar aparține altei persoane, dacă aceasta a cunoscut
scopul folosirii lui, nu și -ar găsi justificarea întrucât o asemenea persoană ar avea calitatea de complice la săvârșirea
faptei prevăzute de legea penală, situație acoperită de prima ipoteză (A. Boroi). S -ar putea susține că precizarea
acestei ipoteze ar fi necesară pentru a acoperi situațiile în care ar interveni o cauză de nepedepsire pentru cel căruia îi
aparține bunul folosit de autor la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală.
În legătură cu uneltele de muncă folosite pentru exercitarea fără drept a unei profesii sau activități în
condițiile exercitării neautorizate a acesteia și săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 3 48 C.pen., unele instanțe au
dispus confiscarea specială (T.J. Cluj, dec.pen. nr. 38/1980, RRD nr. 2/1981), iar alte instanțe au considerat că acestea
nu îndeplinesc condiția de a prezenta o stare de pericol (T.S. dec.pen. nr. 1515/1980).
Potrivit art. 11 2 lit. c din noul Cod penal, sunt supuse confiscării speciale “bunurile folosite, imediat
după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului obținut dacă sunt ale
infractorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceas ta a cunoscut scopul folosirii lor” . S-a afirmat că includerea
acestei categorii de bunuri în sfera celor supuse confiscării speciale este reclamată de practica judiciară și de
necesitatea combaterii fenomenului criminalității prin lărgirea sferei bunurilo r supuse confiscării speciale cu referire
specială la cele care au fost folosite pentru împiedicarea sau îngreunarea descopririi infracțiunilor și a asigurării
folosului infracțiunii. Astfel se pune capăt practicii neunitare în ceea ce privește folosirea v ehiculului pentru
transportul bunurilor sustrase și ascunse în afara unității sau a vehiculului folosit pentru a transporta la domiciliul
făptuitorului bunurile sustrase (A. Boroi).
Prin transpunerea Deciziei – cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea p roduselor, instrumentelor și
altor bunuri aflate în legătură cu criminalitatea, a fost reglementată pentru prima oară în legislația noastră măsura
confiscării extinse, fără a contraveni dispozițiilor constituționale în materie (art. 113).
Măsura de siguran ță a confiscării speciale având incidență obiectivă, se aduce la îndeplinire și se
realizează imediat. Executarea măsurii este posibilă oricând ar fi descoperite lucruri în privința cărora s -a luat măsura

50 confiscării, dar care nu au putut face încă obiectu l executării din cauză că se aflau ascunse . Luându -se cu privire la
anumite bunuri măsura arătată, aceasta produce efecte in rem , adică bunurile confiscate trebuie predate autorităților
indiferent de persoanele care le dețin ca urmare a dobândirii ulterioa re a bunurilor respective. Ea are caracterul unei
sancțiuni de drept penal și nu a unei despăgubiri civile, nefiind posibilă obligarea în solidar a făptuitorilor (A. Boroi).
Potrivit art. 112 lit. d din noul Cod penal sunt supuse confiscării “bunurile care au fost date pentru a
determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor” . Se referă la bunuri cu
valoare patrimonială, care pot fi date înainte de săvârșirea faptei sau care au fost promise înainte de comiterea f aptei,
dar predate efectiv după săvârșirea faptei (A. Boroi). Confiscarea specială a acestor bunuri are loc chiar dacă fapta a
rămas în forma tentativei sau dacă ea constituie o altă faptă decât cea proiectată de făptuitor, confiscarea are loc chiar
dacă c el instigat nu a trecut la executarea faptei sau a denunțat oferta ce i s -a făcut (A. Boroi). Pentru a se dispune
confiscarea acestor bunuri este necesar ca acestea ca acestea să fi fost efectiv predate infractorului, neputând fi
confiscate lucrurile care au fost doar promise (T.S., dec.pen.nr. 2095/1984).
Potrivit art. 112 lit. e din noul Cod penal sunt supuse confiscării “bunurile dobândite prin săvârșirea
faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la
despăgubirea acesteia” . Sunt considerate ca bunuri dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală
bunurile care au luat locul unor bunuri inițial dobândite prin faptă (banii obținuți prin vânzarea lucrurilor furate),
întrucât banii sau bunurile substituite sunt deținute fără drept și ilicit, ca și bunurile sau banii cărora li s -a substituit
(A. Boroi). Aceste bunuri sunt preexistente infracțiunii și ajung în posesia infractorului prin consumarea infracțiunii
(V. Pașca).
Potrivit art. 112 alin. 2 din noul Cod penal în cazurile de la art. 112 alin. 1 lit. b și c, dacă valoarea
supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin
echivalent bănesc, ținând seama de urmar ea produsă și de contribuția bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost
produse, modificate sau adaptate în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în
întregime. Așa cum s -a subliniat în literatura de specialitate, mul t mai dificilă se va dovedi soluționarea acestei
probleme atunci când infracțiunea comisă nu este susc eptibilă de o evaluare bănească, directă sau indirectă (ex. omor,
vătămare corporală, săvârșite prin folosirea unui camion) (A. Boroi) Confiscarea prin ec hivalent a bunurilor folosite
sau produse, modificate, adaptate în scopul săvârșirii unor infracțiuni, în cazul în care acestea nu sunt ale
infractorului, iar proprietarul nu a cunoscut scopul în care au fost folosite, deschide calea spre un sistem de pede pse
cumulativ (închisoarea plus amenda); această sancțiune se abate de la caracteristicile măsurilor de siguranță cîtă
vreme acestea sunt justificate de starea de pericol social pe care potențial o are bunul (V. Pașca). S -a susținut că este
discutabilă con stituționalitatea acestei prevederi, deoarece art. 41 alin. 9 din Constituție permite doar confiscarea
bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni (V. Pașca).
Dacă bunul sau bunurile nu se găsesc, fie că au fost distruse sau au fost înstră inate către terți de bună
credință, în locul acestora se vor confisca bani sau bunuri până la concurența acestora (art. 112 alin. 5 C.pen.).
Posibilitatea confiscării echivalentului bănesc al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni, atu nci când
nu se mai găsesc, a fost controversată sub imperiul Codului penal din 1968, într -o opinie susținându -se că numai
lucrurile prevăzute de legiuitor relevă o stare de pericol (V. Papadopol), în timp ce în alte opinii s -a susținut că aceasta
este nece sară pentru înlăturarea stării de pericol (V. Pașca, C. Turianu, L. Mihai). Stabilirea valorii acestora poate
ridica unele probleme, deoarece confiscarea echivalentului valoric al acestora presupune determinarea valorii lor la
data săvârșirii infracțiunii, nu la data dobândirilor (V. Pașca).
Practica judiciară a decis că paguba produsă părții vătămate neconstituită parte civilă, al cărei
corespondent valoric nu a intrat în patrimoniul făptuitorului, cum este prejudiciul cauzat prin degradarea unui bun al
părții vătămate, nu poate face obiect al confiscării prin obligarea făptuitorului la plata echivalentului bănesc al pagubei
(CSJ, dec. nr. 818/2001).
5. Confiscarea extinsă. Prin introducerea acestei noțiuni atât în Codul penal din 1968 cât și în noul
Cod pe nal, prin Legea nr. 63/2012, legiuitorul român a transpus Decizia -cadru 2005/212/JAI, privind confiscarea
produselor, a instrumentelor și a bunurilor având legătură cu infracțiunea.
S-a considerat că această prevedere este compatibilă cu prezumția caracte rului licit al dobândirii
averii , instituită în art. 44 pct. 8 din Constituție, deoarece acest text instituie o prezumție relativă, iar doctrina admite
în mod unanim că o prezumție legală relativă poate fi răsturnată nu doar prin probe, ci și prin prezumți i simple (F.
Streteanu). De cele mai multe ori, în astfel de cazuri instanța va utiliza o serie de prezumții de fapt, care nu sunt prin
ele însele incompatibile cu prezumția de nevinovăție, astfel cum a decis în mod constant jurisprudența CEDO (R.
Chiriță, M. Udroiu, O. Predescu).

51 În cazul confiscării extinse s -a considerat că prezumția stării de pericol a bunurilor care trebuie
confiscate este una absolută, nefiind admisă proba contrară, în sensul că acestea nu ar prezenta un pericol (F.
Streteanu).
Spre d eosebire de confiscarea specială, confiscarea extinsă nu cunoaște o aplicabilitate generală,
domeniul său de incidență fiind limitat la categoriile de infracțiuni enumerate în lege, pentru care pedeapsa prevăzută
de lege să fie închisoarea mai mare de 5 an i, iar infracțiunea să susceptibilă să îi procure inculpatului un folos material
(F. Streteanu).
S-a considerat că se pot lua în considerare nu doar bunurile transmise persoanelor enunțate în lege ci
și bunurile care au fost transferate în mod fictiv unei alte persoane, cu care cel condamnat nu se află în relații de
natura celor avute în vedere de textul legal, dacă s -a făcut dovada prin orice mijloace legale de probă că ele aparțineau
în realitate inculpatului (F. Streteanu).
Diferența dintre bunurile dobâ ndite de inculpat în perioada de referință de 5 ani și veniturile licite
trebuie să fie una vădită , legiuitorul preferând să lase o anumită marjă de apreciere judecătorului decât să -l încătușeze
în limite matematice (F. Streteanu).
Instituirea prezumții si mple de dobândire ilicită a bunurilor, prezumție construită pe baza elementelor
probate în cauză, impune imposibilitatea fundamentării convingerii instanței exclusiv pe comiterea infracțiunii și pe
disproporția între valoarea bunurilor și veniturile licite ; instanța trebuie să identifice și elemente suplimentare în starea
de fapt, care să îi permită să își fundamenteze și argumenteze convingerea că bunurile supuse confiscării provin din
activități de această natură (F. Streteanu). Așa cum s -a arătat în doct rină, elementul primar și fundamental al
prezumțiilor judecătorului îl constituie indiciile (I. Deleanu). Orice element conex și pertinent poate constitui un astfel
de indiciu, însă judecătorul trebuie să construiască și să se întemeieze doar pe prezumții care să aibă greutatea și
puterea de a naște probabilitatea după cum impunea și art. 1203 din vechiul Cod civil (F. Streteanu).
S-a susținut în doctrină că, în ciuda formulării literale textului legal, este necesară existența unei
omogenități între infracț iunea care a atras condamnarea și activitățile din care provin bunurile supuse confiscării
extinse (F. Streteanu).
În caz de concurs de infracțiuni, confiscarea extinsă nu poate fi aplicată global, direct pe lângă
rezultantă, ci ea trebuie aplicată pe lâng ă fiecare pedeapsă principală (F. Streteanu).

IX. MINORITATEA

Regimul răspunderii penale a minorului

1. Limitele răspunderii penale a minorului sunt aceleași ca în Codul penal din 1968.
Ambele coduri prevăd un regim sancționator special pentru infrac torii minori și acesta este elementul
comun principal al lor. Fundamentarea științifică a acestei politici este dată de cercetările criminologice asupra
delicvenței juvenile, care scot în evidență particularitățile personalității minorului infractor, carac terizat printr -o
insuficientă formare și dezvoltare biopsihică, ce se reflectă în luarea și punerea în executare a hotărârii de a săvârși o
infracțiune (C. Bulai).
În ambele coduri, t ermenii “minor” și “minoritate” au înțelesul stabilit de legea civilă.
Pentru infracțiunile continue sau continuate se va ține seama doar de faptele comise cu discernământ,
adică după ce minorul a împlinit 14 sau 16 ani.
2. Consecințele răspunderii penale. Noul Cod penal prevede numai sancțiunea măsurilor educative,
pentru infractorii minori, fiind eliminate în totalitate pedepsele pentru această categorie de persoane. Art. 114 din
noul Cod penal prevede că regula este luarea unei măsuri educative neprivative de libertate, măsurile educative
privative de libertate putând u-se lua doar dacă minorul a mai săvârșit o infracțiune, pentru care I s -a aplicat o măsură
educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat
(similar recidivei postexecutorii sau postc ondamnatorii) sau atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață. Formularea folosită de legiuitor
“se poate” induce concluzia că luarea unei măsuri educative privative d e libertate este facultativă și în aceste cazuri,
nefiind obligatorie.
Ținând seama de deosebirea calitativă, sub aspectul gravității lor, între măsuri educative și pedepse,
se poate aprecia că, în situații tranzitorii, dispozițiile din noul Cod penal, car e nu prevăd pedepse pentru minori, sunt
mai favorabile infractorului (C. Bulai).

52 3. Măsurile educative. Noul Cod penal prevede patru măsuri educative neprivative de libertate :
stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică. Criminologic aceste
măsuri se bazează pe concepția că principala cauză a delicvenței juvenile o constituie gravele deficiențe în educația
copiilor și tinerilor, iar calea firească pentru combaterea acestei cauze nu este alta decât activ itatea educativă în
vederea resocializării tinerilor cu conduită deviantă (C. Bulai). Există și alte concepții, potrivit cărora cauzele
delicvenței juvenile sunt mediul social, cauze genetice, etc.
Măsurile educative privative de libertate sunt internarea într-un centru educativ și internarea într -un
centru de detenție, aceasta din urmă aplicându -se în cazul săvârșirii de către minor a unei infracțiuni grave sau
deosebit de grave și poate avea o durată de până la 15 ani. S -ar putea obiecta că o privare de l ibertate de o asemenea
durată (15 ani) n -ar mai putea fi denumită măsură educativă, având în vedere caracterul predominant represiv. S -a
avut însă în vedere, pe de o parte, faptul că acțiunea trebuie să corespundă gravității deosebite a unor infracțiuni
săvârșite de minori, iar, pe de altă parte, că regimul de executare a măsurii educative, deosebit de acela al închisorii,
nu poate numai atenua caracterul coercitiv al privațiunii de libertate, dar poate contribui mult mai mult la reeducarea
minorului (C. Bu lai).
Măsurile educative se iau chiar dacă în cursul procesului și până rămânerea definitivă a hotărârii
minorul a împlinit 18 ani (V. Pașca).
În cazul măsurilor educative săvârșite în timpul minorității, cauzele de atenuare și agravare sunt avute
în veder e la alegerea măsurii educative și produc efecte doar între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură
educativă; în cazul măsurilor educative, cauzele de atenuare și agravare nu atrag micșorarea sau majorarea limitelor
temporale ale măsurii educativ e, precum în cazul pedepselor (V. Pașca).
4. Referatul de evaluare este un act obligatoriu, potrivit art. 116 din noul Cod penal , în toate cazurile
în care instanța dispune asupra măsurilor educative sau obligațiilor impuse minorului. Acesta cuprinde și pr opuneri
motivate referitoare la natura și durata programelor de reintegrare socială pe care minorul ar trebui să le urmeze,
precum și alte obligații ce pot fi impuse acestuia de către instanță. Această dispoziție este una de procedură penală,
inserată în C odul penal.

Regimul măsurilor educative neprivative de libertate

1. Stagiul de formare civică constă în obligarea minorului să participe la un program cu o durată de
cel mult patru luni, sub coordonarea serviciului de probațiune.
2. Supravegherea constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul pro gramului zilnic, pe o
durată cuprinsă între 2 și 6 luni, sub coordonarea serviciului de probațiune, pentru a asigura participarea la cursuri
școlaresau de formare profesională și prevenirea desfășurări i unor activități sau intrarea în legătură cu anumite
persoane.
Supravegherea nu presupune o implicare directă a serviciului de probațiune în realizarea activităților
din programul minorului, rolul acestui serviciu fiind doar acela de a monitoriza modul în care minorul își respectă
programul obișnuit (frecventarea cursurilor, activități sportive, recreative, etc.). Deși impunerea respectării uneia sau a
mai multora dintre obligațiile prevăzute la art. 121 din noul Cod penal este facultativă pentru instanță, pentru luarea
măsurii educative a supravegherii, impunerea respectării obligațiilor de a urma un curs de pregătire școlară sau
formare profesională, de a nu intra în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de înderptare al
acestuia, apa re ca fiind obligatorie aceste obligații formând însăși conținutul măsurii educative (V. Pașca).
În noul Cod penal supravegherea minorului nu mai este încredințată de instanță unor persoane fizice,
ca în Codul penal din 1968, ci este dată prin lege servici ului de probațiune, iar obligațiile ce pot fi impuse minorului,
care sunt și ele diferite, nu sunt prevăzute special pentru această măsură educativă, ci într -un articol aparte și pentru
toate măsurile educative neprivative de libertate (C. Bulai).
3. Conse mnarea la sfârșit de săptămână constă în obligația minorului de a nu părăsi locuința în
zilele de sâmbătă și duminică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni , sub coordonarea serviciului de probațiune.
4. Asistarea zilnică constă în obligația minorul ui de a respecta un program stabilit de serviciul de
probațiune, care conține orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului, pe
o durată cuprinsă între 3 și 6 luni.

53 Prin însăși natura sancțiunii, serviciul de probațiune este abilitat să -I stabilească minorului programul
zilnic de activitate, orarul și condițiile de desfășurare a activităților, precum și unele interdicții privind alte activităț i
decât cele cuprinse în program sau care ar contraveni programului (V. Pașca).
5. Obligațiile ce pot fi impuse minorului în cazul luării unei măsuri educative neprivative de
libertate sunt enumerate în art. 121 din noul Cod penal: să urmeze un curs de pregătire școlară sau formare
profesională, să nu depășească (fără acor dul serviciului de probațiune) limita teritorială stabilită de instanță, să nu se
afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, să nu se apropie ori să
nu comunice cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu participanții la săvârșirea infracțiunii, ori alte
persoane, să se prezinte la serviciul de probațiune la data fixată de acesta și să se supună măsurilor de control,
tratament sau îngrijire medicală.
Instanța poate modifica alegerea inițială a măsurilor educative sau a obligațiilor stabilite în sarcina
infractorului minor (C. Bulai).
6. Modificarea sau încetarea obligațiilor stabilite inițial în sarcina inculpatului, se face de către
instanță, la sesizarea serviciului de probațiune.
Întrucât l egea nu distinge, modificarea sau încetarea obligațiilor putând fi dispusă de către instanță pe
parcirsul “supravegherii”, o astfel de dispoziție poate fi luată și în cazul în care instanța a dispus înlocuirea unei
măsuri educative privative de libertate c u măsura educativă a asistării zilnice sau a dispus liberarea din centrul
educativ sau de detenție, fiindcă în astfel de cazuri una sau unele din obligațiile de supraveghere prevăzute de art. 121
din noul Cod penal se impun în mod obligatoriu iar minorul s e află sub supravegherea serviciului de probațiune (V.
Pașca).
Deși legea prevede posibilitatea pentru instanță de a dispune încetarea executării doar a unora dintre
obligațiile pe care le -a impus, se impune modificarea textului legal în sensul de a se sta bili îndreptățirea pentru
instanță de a putea dispune încetarea tuturor obligațiilor impuse, dacă se va aprecia că menținerea acestora nu mai este
necesară (V. Pașca).
7. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate se dispune de către
instanță, în cazul în care minorul nu respectă , cu rea credință, condițiile de executare a măsurii educative sau
obligațiile impuse, săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat p entru o altă infracțiune concure ntă.
În cazul prelungirii măsurii e ducative aceasta nu poate depăși maximul prevăzut de lege pentru
această măsură.

Regimul măsurilor educative privative de libertate

1. Internarea într -un centru educativ se dispune de către instanță pe baza criteriilor generale de
individualizare a pedep sei prevăzute în art. 74 din noul Cod penal, pe o durată cuprinsă între unu și 3 ani, nefiind
influențată de împlinirea de către minor a vârstei de 18 ani, ca în Codul penal din 1968 (C. Bulai).
Dacă minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat p entru o infracțiune concurentă, instanța
poate menține măsura internării într -un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăși maximul prevăzut de
lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într -un centru de detenție (art. 124 alin. 3).
Potrivit dispozițiilor art. 124 alin. 4 din noul Cod penal, în cazul în care, pe perioada internării într -un
centru educativ, minorul a dovedit interes constant pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale în vederea
reintegrării sale sociale, lege a prevede că după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța poate
dispune fie înlocuirea internării în centrul educativ cu măsura educativă a asistării zilnice pe o durată egală cu durata
internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 l uni (care reprezintă durata maximă a acestei măsuri educative neprivative
de libertate), dacă minorul internat n -a împlinit vârsta de 18 ani, fie liberarea lui din centrul educativ, dacă a împlinit
vârsta de 18 ani (C. Bulai).
Noul Cod penal prevede la ar t. 124 alin. 7 că în cazul săvârșirii, până la împlinirea duratei internării, a
unei noi infracțiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani și față de care s -a dispus înlocuirea măsurii
internării într -un centru educativ cu măsura asistări i zilnice, instanța revine asupra înlocuirii și dispune executarea
restului rămas din durata măsurii internării inițiale sau internarea într -un centru de detenție. În doctrină s -a criticat
această referire doar cel care nu a împlinit vârsta de 18 ani, nu ș i la cel care a împlinit vârsta de 18 ani și față de care
s-a dispus liberarea din centrul educativ, susținându -se că această omisiune nejustificată a legiuitorului vine în
contradicție cu voința de a se ține sub control nu numai pe minor ci și pe cel care a împlinit vârsta de 18 ani, liberat
din centrul educativ, cu impunerea de obligații până la împlinirea duratei internării (C. Bulai).

54 2. Internarea într -un centru de detenție se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani, afară de
cazul în care pede apsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori
detențiunea pe viață, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 și 15 ani.
Dacă pe perioada internării minorul săvârșește o nouă infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune
concurentă săvârșită anterior, instanța prelungește măsura internării, fără a depăși maximul prevăzut de lege,
determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite. Din durata
măsurii educative se scade perioada executată până la data hotărârii (art. 125 alin. 3).
Se poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura asistării zilnice sau liberarea din centrul de
detenție, ca și în cazul măsurii internării într -un centru educativ, precum și executarea restului rămas sau prelungirea
duratei acestei internări, în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni. Rămîne valabilă aceeași critică a neluării în calcul și a
situației în care cel care a împlinit 18 ani a săvârșit o nouă infr acțiune în perioada în care a fost liberat din centrul de
detenție (C. Bulai).
Distincția dintre centrul educativ și centrul de detenție constă în aceea că în centrul de detenție
procesul de recuperare a minorului urmează să aibă loc în regim de pază și su praveghere, programele de reintegrare
socială urmând să aibă un caracter intensiv, spre deosebire de centrul educativ, în cadrul căruia procesul de recuperare
nu va avea loc sub pază și supraveghere (V. Pașca).
3. Schimbarea regimului de executare se dispu ne în cazul în care persoana internată , care a împlinit
vîrsta de 18 ani , are un comportament prin care influențează negativ sau împiedică procesul de recuperare și
reintegrare a acelorlalte persoane internate și presupune continuarea executării măsurii ed ucative într -un penitenciar.
S-au exprimat îndoieli cu privire la această soluție a legiuitorului, având în vedere că în acest fel
măsura educativă devine o pedeapsă, mai ales în lipsa unor reguli speciale privid executarea în penitenciar a unei
astfel de măsuri (C. Bulai).
Doctrina a subliniat că în acest caz sancțiunea inițială nu se transformă într -o pedeapsă, ea își
păstrează aceeași natură juridică – de măsură educativă – modificându -se doar instituția de executare (V. Pașca).
4. Calculul duratei măsu rilor educative se face după regulile aplicabile pedepselor (art. 71 – 73 din
noul Cod penal).

Dispoziții comune

1. Efectele cauzelor de atenuare și agravare . Art. 128 din noul Cod penal prevede că în cazul
infracțiunilor sîvârșite în timpul minorității cauzele de atenuare și agravare sunt avute în vedere la alegerea măsurilor
educative și produc efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă.
În doctrină această dispoziție a fost interpretată în sensul că în cazul circumstanțelor atenuante,
limitele duratei măsurilor educative se reduc cu o treime, o singură dată, iar în cazul circumstanțelor agravante, durata
măsurilor educative poate fi sporită până la maximul ei (C. Bulai).
2. Pluralitatea de infracțiuni săvârșite în timpul min orității atrag aplicarea unei singure măsuri
educative.
Dacă una din infracțiuni este comisă în timpul minorității și alte este comisă după majorat, se face
contopirea între măsura educativă și pedeapsa aplicată, conform regulilor stabilite în art. 129 din noul Cod penal.
Regula generală prevăzută în Noul Cod penal este că în acest caz se aplică făptuitorului o singură
sancțiune, care poate fi pedeapsă sau o măsură educativă privativă de libertate, aleasă pe baza legii (C. Bulai).
În cazul săvârșirii mai m ultor infracțiuni, se vor aplica mai întâi regulile referitoare la concursul de
infracțiuni, după care se face aplicarea regulilor de contopire dintre o măsură educativă și o pedeapsă.
3. Descoperirea unei infracțiuni săvârșite în timpul minorității are ca efect anularea amânării
aplicării pedepsei, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau a liberării condiționate și aplicarea
dispozițiilor privitoare la pluralitatea de infracțiuni săvârșite de minor sau de fostul minor (art. 130).
4. Prescrip ția răspunderii penale a minorilor. Termenele de prescripție se reduc la jumătate pentru
cei care la data săvârșirii infracțiunii erau minori și se întrerup sau se suspendă în condițiile prevăzute pentru majori.
Textul se referă la prescripția răspunderii penale și nu la prescripția executării pedepsei, deoarece acestea nu se aplică
infractorilor minori.
5. Prescripția executării măsurilor educative are loc într -un termen de 2 ani, pentru măsurile
educative neprivative de libertate sau într -un termen egal c u durata măsurii educative privative de libertate (dar nu mai
puțin de 2 ani).
6. Efectele măsurilor educative. Acestea nu atrag interdicții, decăderi sau incapacități.

55 7. Minorul devenit major. În acest caz instanța poate dispune executarea măsurii educat ive privative
de libertate într -un penitenciar. Particularitățile criminologice ale infracțiunilor săvârșite de minori nu dispar prin
faptul că la data când este judecat pentru infracțiunea săvârșită de făptuitor a devenit major și de aceea ar fi nefiresc ca
el să fie judecat și sancționat ca și majorii (C. Bulai).

X. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

1. Răspunderea penală, infracțiunea și sancțiunile penale constituie instituțiile fundamentale ale
dreptului penal, aflate într -o strânsă interdependen ță. Răspunderea penală este identificată într -o opinie cu însuși
raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat pe de o parte și infractor pe
de altă parte (C. Bulai, C. Mitrache), iar într -o altă opinie cu o parte a acestui raport juridic penal de constrângere,
respectiv cu conținutul acestui raport, adică cu acel complex de drepturi și obligații corelative subiecților raportului
juridic penal (I. Mircea, V. Pașca).
Cauzele care înlătură răspunderea penală su nt acele fapte juridice în sens larg, cu efect extinctiv
asupra raportului juridic penal, survenite ulterior săvârșirii infracțiunii și care fac să se stingă dreptul statului de a -l
trage la răspundere penală pe infractor și obligația acestuia de a se supu ne vreunei sancțiuni. Spre deosebire de
cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate care sunt anterioare sau concomitente cu infracțiunea, cauzele care
înlătură răspunderea penală sunt întotdeauna posterioare acesteia. Noul Cod penal reglementează aceste cauze în
Titlul VII sub denumirea “Cauze care înlătură răspunderea penală”, separând aceste cauze de cauzele care înlătură
executarea pedepsei, reglementate în Titlul VII și de cauzele care înlătură consecințele condamnării reglementate în
Titlul I X. Această nouă sistematizare răspunde, pe de o parte, opiniilor exprimate în doctrina penală, iar pe de altă
parte, naturii diferite a acestor cauze, cât și temeiurilor care stau la baza incidenței lor. Cauzele care înlătură
răspunderea penală împiedică p ronunțarea unei hotărâri de condamnare deoarece intervin înainte de pronunțarea ei , pe
când cauzele care înlătură executarea pedepsei ori consecințele condamnării intervin, de regulă, după pronunțarea
hotărârii de condamnare, cu excepția grațierii care poa te fi și antecondamnatorie (V. Pașca).
Pe lângă cauzele care înlătură răspunderea penală prevăzute în Titlul VII din Partea generală a
codului, în Partea specială a acestuia sunt reglementate cauze speciale de înlăturare a răspunderii penale denumite și
cauze de impunitate sau de nepedepsire, cu o sferă de incidență mai restrânsă, în legătură doar cu anumite infracțiuni
(ex, denunțarea faptei de către mituitor). Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia antecondamnatorie,
prescripția răspunder ii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea ei, împăcarea părților, decesul infractorului,
cauzele de nepedepsire (de impunitate) și înlocuirea răspunderii penale prin renunțarea la urmărirea penală sau
renunțarea la aplicarea pedepsei (V. Pașca).
Cauzele care înlătură răspunderea penală nu au în principiu efect asupra răspunderii civile a
infractorului, acesta fiind ținut să răspundă pentru paguba produsă prin infracțiune, cu excepția cazului în care a
intervenit împăcarea părților pentru infracțiuni le prevăzute de lege, aceasta stingând și dreptul la acțiunea civilă în
despăgubiri (V. Pașca).
2. Efectele amnistiei. Legiuitorul noului Cod penal păstrează aceeași redactare a textului privind
efectele amnistiei precum și calificarea acesteia drept cauză de înlăturare a răspunderii penale, deși amnistia
postcondamnatorie înlătură doar executarea pedepsei, fapt ce dovedește o anumită inconsecvență sistematizatorie a
legiuitorului, de vreme ce cauzele care înlătură executarea pedepsei sunt reglementate în T itlul VIII al Codului penal.
Legiuitorul a sacrificat însă sistematizarea în favoarea reglementării unitare a amnistiei, cu toate că efectele ei sunt
diferite după cum amnistia este antecondamnatorie sau postcondamnatorie (V. Pașca).
Art. 152 alin. 1 din n oul Cod penal a înlocuit sintagma “înlătură răspunderea penală pentru fapta
săvârșită” prevăzută în Codul penal din 1968, cu expresia “înlătură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită”,
având în vedere că pentru a înlătura răspunderea penală este necesar ca fapta să fie infracțiune, în caz contrar, amnistia
nu poate opera, nu poate avea obiect, infracțiunea constituind unicul temei al răspunderii penale (V. Pașca).
Amnistia nu constituie cauză care înlătură caracaterul penal al faptei, cel care ben eficiază de amnistie
fiind considerat mai departe infractor. Chiar dacă acesta nu va fi considerat recidivist, se poate ține seama de această
situație la individualizarea pedepsei (V. Teodorescu).
Legile de amnistie au în vedere maximul special al pedepsei prevăzut de legea în vigoare la data
apariției legii de amnistie și nu maximul special prevăzut de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei. De
asemenea se are în vedere maximul special pentru infracțiunea fapt consumat și nu maximul special pentru
infracțiunea fapt tentat (V. Pașca).

56 Amnistia are în vedere limitele de pedeapsă precizate de lege pentru infracțiunea consumată și nu se
extinde asupra favorizatorilor sau tăinuitorilor ori omisiunii denunțării, decât dacă aceste infracțiuni sunt prevăzut e
expres în actul de clemență (V. Teodorescu).
Instanța va soluționa acțiunea civilă pentru infracțiunea amnistiată, efectuând în acest scop cercetarea
judecătorească.
Pentru infractorii minori la data săvârșirii infracțiunii se pot aplica doar măsuri edu cative neprivative
de libertate sau măsuri educative privative de libertate; aceste măsuri beneficiază de amnistie (V. Teodorescu).
Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranță.
3. Prescripția răspunderii penale este o cauză de înlăturare a răs punderii penale care cere doar o
condiție pasivă – trecerea unui anumit termen de la săvârșirea infraciunii.
Inexorabila trecere a timpului este marcată și în planul raporturilor juridice de drept penal prin
instituția prescripției ca sancțiune a neexerci tării în termen util a drepturilor subiective recunoscute de lege. Prescripția
răspunderii penale mai este denumită și prescripția acțiunii penale (V. Dongoroz), fapt pentru care unele legislații
penale o reglementează în cadrul codurilor de procedură pena lă (V. Pașca).
Instanța poate dispune luarea unei măsuri de siguranță, chiar dacă, răspunderea penală fiind prescrisă,
s-a dispus încetarea procesului penal pentru infracțiunea respectivă (V. Teodorescu).
Prescripția răspunderii penale nu are efect nici as upra drepturilor părții vătămate întrucât prescripția
răspunderii penale nu coincide cu prescrierea acțiunii civile, termenul de prescripție a acțiunii civile curgând din
momentul în care persoana vătămată a cunoscut cine este cel care i -a cauzat prejudici ul prin infracțiunea săvârșită,
curgerea lui fiind suspendată pe perioada în care se efectuează cercetări penale (V. Pașca).
În ce privește calificarea prescripției ca fiind o instituție de drept substanțial sau una de procedură, în
doctrina contemporană ș i în legislație au fost propuse trei soluții: a) este o instituție de drept procesual, fiind supusă
regulii aplicării immediate a legii noi (doctrina germană, franceză și belgiană); b) prescripția aparține dreptului
substanțial, întrucât de eventuala inter venție a acesteia ține dreptul statului de a aplica o sancțiune sau de a constrânge
la executarea acesteia (doctrina spaniolă , elvețiană, italian și român); c) caracterul mixt al prescripției, ca instituție
care aparține deopotrivă dreptului penal substanț ial sau procedurii penale (V. Pașca, G. Șt. Ungureanu). În
jurisprudența Curții Constituționale din România, dacă o normă conduce la înlăturarea răsunderii penale, ea va fi
calificată ca o normă de drept substanțial și va fi supusă principiului neretroacti vității legii mai severe (F. Streteanu).
4. Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt identice cu cele din Codul penal din 1968. O
prevedere nouă în legislația penală este cea privitoare la data de la care curge termenul de prescripție în cazul
infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale săvârșite față de minor, când termenul de prescripție începe să
curgă de la data la care acesta a devenit major.
Pentru toți participanții la săvârșirea infracțiunii termenul începe să curgă de la săvâ rșirea infracțiunii,
oricare ar fi data la care diferiți participanți au prestat contribuția lor (V. Teodorescu).
În cazul infracțiunilor progresive termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la
data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv
produs (V. Pașca).
Termenele de prescripție a răspunderii penale depind de maximul special al pedepsei pentru acea
infracțiune în forma consumată chiar dacă infracțiunea a rămas în forma tentativei, deoarece legiuitorul se referă la
infracțiunea săvârșită, or prin săvârșirea unei infracțiuni legiuitorul a înțeles săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care
legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și pa rticiparea la comiterea acestora în calitate
de coautor, instigator sau complice (V. Pașca).
Termenele de prescripție sunt unele de drept substanțial.
Prin Legea nr. 27/2012 s -au modificat atât Codul penal din 1968 cât și noul Cod penal, în sensul că au
fost declarate imprescriptibile infracțiunile de omor și infracțiunile praeterintenționate care au avut ca urmare moartea
victimei și pedepsele aplicate pentru acestea, prevăzându -se că noile dispoziții sunt aplicabile și la prescripțiile în
curs. Această ul timă dispoziție a fost apreciată ca fiind contrară dispozițiilor art. 15 alin. 2 din Condtituție, care nu
limitează interdicția aplicării retroactive la textele de incriminare ori la cele privind sancțiunile penale, ci o ridică la
rang de principiu constit uțional, de aplicare generală (F. Streteanu).
5. Întreruperea cursului prescripiei răspunderii penale are loc prin îndeplinirea oricărui act de
procedură în cauză. Spre deosebire de soluția din Codul penal din 1968, acesta nu mai trebuie comunicat învinui tului
sau inculpatului, pentru a produce efect întreruptiv de prescripție.
Aceste acte trebuie să fie efectuate înainte de expirarea termenului de prescripție, să fie emise de
organe competente și să nu fie nule (C. Bulai).

57 În doctrină s -a susținut că într eruperea cursului prescripției este posibilă și prin efectuarea actelor
premergătoare deoarece, chiar dacă nu este începută urmărirea penală, nu mai există condiția din Codul penal din
1968, de a comunica acele acte învinuitului sau inculpatului (V. Teodor escu).
Efectuarea urmăririi penale față de o altă persoană decât făptuitorul, dintr -o eroare invincibilă, în
aceeași cauză, întrerupe cursul prescripției. Chiar dacă actele de întrerupere s -au efectuat numai față de unii
participanți, întreruperea prescrip ției produce efecte pentru toți participanții, fiind o cauză care produce efecte in rem
(V. Teodorescu).
Spre deosebire de Codul penal din 1968 care reglementează într -un articol separat un termen de
prescripție specială a răspunderii penale, noul Cod pena l conține și el o asemenea reglementare, dar în cuprinsul art.
155 privind cazurile de întrerupere a prescripției răspunderii penale (V. Pașca).
Tot ca un element de noutate este și prevederea potrivit căreia admiterea în principiu a cererii de
redeschider e a procesului penal face să curgă un nou termen de pre scripție a răspunderii penale. Î n doctrină s -a
considerat însă că admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal nu poate dispusă dacă s -a
împlinit termenul de prescripție specială , altfel reglementarea unui termen de prescripție specială nu ar mai avea nicio
utilitate, de vreme ce s -ar putea admite, în principiu, o cerere de redeschidere a procesului penal, care ar face să curgă
un nou termen de prescripție (V. Pașca).
6. Suspendar ea cursului prescripției răspunderii penale se produce în condiții similare celor din
Codul penal din 1968, atunci când apar cauze de ordin legal (de ex. suspendarea judecății pe motiv de boală) sau o
împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat, care împi edică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea
procesului penal.
Sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărire sau judecată prin părăsirea teritoriului țării
nu are acest efect, chiar dacă nu putea fi prevăzută, deoarece procesul pe nal poate continua și în lipsa suspectului sau
inculpatului (V. Pașca).
Spre deosebire de întreruperea prescripției răspunderii penale care are efecte in rem , suspendarea
cursului prescripției penale are efecte in personam, operând doar față de acele perso ane față de care nu poate fi
exercitată acțiunea penală, datorită cauzelor prevăzute de art. 156 C.pen. (V. Pașca).
În literatura de specialitate s -a menționat că atunci când suspendarea prescripției răspunderii penale
este cauzată de existența unei dispoz iții legale care condiționează exercițiul acțiunii penale de o manifestare de voință
a unui organ, care trebuie să dea o autorizare prealabilă sau o încuviințare, ar opera totuși prescripția specială,
deoarece legiuitorul nu admite decât în mod excepțional imprescriptibilitatea răspunderii penale, în cazul
infracțiunilor de genocid, a infracțiunilor contra umanității și a infracțiunilor de război (C. Bulai).
7. Lipsa plângerii prealabile este reglementată într -un mod similar celui din Codul penal din 1968,
cu singura deosebire că au mai fost adăugate două cazuri în care acțiunea penală se poate pune în mișcare din oficiu,
alături de lipsa capacității de exercițiu a persoanei vătămate sau existența unei capacități de exercițiu restrânsă. Astfel,
la art. 157 a lin. 4 din noul Cod penal s-a adăugat situația persoanei jur idice reprezentate de făptuitor, iar l a art. 157
alin. 5 din noul Cod penal s-a adăugat situația în care persoana vătămată a decedat sau persoana juridică a fost
lichidată înainte de expirarea ter menului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii.
Termenul de introducere a plângerii prealabile în noul Cod de procedură penală este de “3 luni din
ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei” (art. 296 alin. 1 din noul C.pr.pen. ). Pare mai bună
soluția din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia termenul de depunere a plângerii prealabile curge “din
ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul”.
Termenul de depunere a plângerii prealabile este un terme n de prescripție, nu un termen de decădere,
ca atare el este susceptibil de întrerupere ori suspendare în condițiile legii (V. Pașca).
Noul Cod penal a fost criticat pentru faptul că nu se referă și la situația în care persoana vătămată a
decedat sau perso ana juridică a fost lichidată în cursul procesului penal. Mai poate fi exercitată acțiunea penală din
oficiu în această situație? Un răspuns afirmativ ar însemna o interpretare prin analogie a legii (art. 157 alin. 5 din noul
Cod penal), dar analogia in ma la partem nu este permisă (V. Pașca).
8. Retragerea plângerii prealabile este reglementată într -un mod diferit, față de Codul penal din
1968, legiuitorul încercând să înlăture paralelismul dintre această instituție și instituția împăcării părților. Retrage rea
plângerii prealabile este posibilă doar în cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, pe când împăcarea părților este posibilă doar în cazul infracțiunilor pentru
care punerea în mi șcare a acțiunii penale are loc din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres (art. 159 alin. 1).
Aceasta rezultă din dispoziția art. 158 alin. 4 din noul Cod penal, potrivit căruia în cazurile excepționale în care
acțiunea penală a fost pusă în mișcare d in oficiu, deși era necesară plângerea prealabilă, retragerea plângerii produce

58 efecte numai dacă este însușită de procuror. Așa cum s -a precizat în doctrină, când punerea în mișcare a acțiunii
penale a fost realizată de procuror din oficiu, declarația păr ții vătămate (minoră cu capacitate de exercițiu restrânsă) că
își retrage plângerea privind infracțiunea (de exemplu: viol), săvârșită asupra sa, are efecte numai dacă este însușită de
către procuror; în acest caz nu poate opera nici împăcarea, deoarece le gea nu prevede o asemenea modalitate (V.
Teodorescu).
În doctrină s -a susținut că nu există nicio justificare, nici logică, nici de politică penală, pentru ca
retragerea plângerii prealabile, care este o manifestare de voință contrară plângerii ( contrarius actus ) să nu aibă efecte
simetrice, în virtutea principiului simetriei actelor juridice. În acest fel o dispoziție legală care are drept scop ocrotire a
celor incapabili sau cu capacitatea de exercițiu restrânsă (punerea în mișcare a acțiunii penale din of iciu), se
transformă într -o dispoziție care -l privează de un drept procesual, care corespunde mai bine intereselor sale (V.
Pașca).
Potrivit art. 158 alin. 2 din noul Cod penal, retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală
numai a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă (efect in personam ), aceasta nemaiavând efecte cu privire
la toți participanții la săvârșirea faptei ( in rem ). Această prevedere vine în contradicție cu principiul indivizibilității
pasive a plângerii prealabile, consacrat în art. 157 alin. 3 din noul Cod penal.
Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală și necondiționată, trebuind să privească ambele
laturi, penală și civilă, a cauzei, neputându -se înlătura răspunderea penală a inculpatului sub vreo co ndiție viitoare.
Retragerea plângerii prealabile poate avea loc și în cursul judecării cauzei și în căile extraordinare de
atac (V. Pașca).
Retragerea plângerii prealabile are efecte irevocabile , nemaiputându -se formula o nouă plângere cu
privire la aceeaș i faptă .
Retragerea plângerii prealabile este valabilă și dacă este consemnată într -un înscris autentificat de un
notar public ori certificat de avocat pentru identitatea și autenticitatea semnăturii autorului (V. Pașca).
9. Împăcarea poate interveni, pot rivit noului Cod penal, în toate cazurile, numai dacă punerea în
mișcare a acțiunii penale s -a făcut din oficiu și legea o prevede în mod expres. Asemenea infracțiuni sunt foarte puține
în noul Cod penal: însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făp tuitor (art. 243), înșelăciunea (art. 244),
înșelăciunea privind asigurările (art. 245) . A fost criticată în doctrină soluția din noul Cod penal, potrivit căruia
retragerea plângerii prealabile se poate face în tot cursul procesului penal, iar împăcarea do ar până la citirea actului de
sesizare (V. Pașca).
Împăcarea este personală, este un act juridic bilateral, în principiu nu poate fi realizată printr -un
mandatar și trebuie să fie definitivă. Practica judiciară a stabilit că organele judiciare trebuie să constate nemijlocit
acordul de voință al inculpatului și al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiționat și definitiv, exprimat de
aceste părți, personal sau persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice (ÎCCJ, s.u., dec. nr. 27/19.09 .2006).
S-a susținut că acordul părților poate fi consemnat și într -un înscris certificat de avocat în condițiile art. 3 din Legea
nr. 51/1995 privind exercitarea avocaturii (V. Pașca).
Pe lângă înlăturarea răspunderii penale, împăcarea părților stinge și acțiunea civilă alăturată acțiunii
penale. Efectele împăcării părților se realizează la data împăcării ( ex tunc ), iar nu la data încetării procesului penal la
instanță și nici la data soluției de neurmărire penală dispusă de procuror ( ex nunc ).
În cazul în care intervine împăcarea, inculpatul nu mai are însă posibilitatea de a cere continuarea
procesului penal pentru a dovedi că nu este vinovat de săvârșirea infracțiunii, împăcarea având semnificația
recunoașterii infracțiunii și a vinovăției inculpatului ( V. Pașca).
Împăcarea intervenită între persoana juridică care a săvârșit infracțiunea și persoana vătămată nu
produce efecte față de persoanele fizice care au partici pat la comiterea acelor fapte. S oluția se explică prin aceea că
împăcarea produce efecte in personam , și nu in rem . În cazul în care infracțiunea este săvârșită de reprezentantul
persoanei juridice vătămate, dispozițiile art. 158 alin. 4 se aplică în mod corespunzător. Această dispoziție are un
caracter confuz, deoarece face trimitere la un te xt care privește retragerea plângerii, instituție diferită de aceea a
împăcării (V. Teodorescu).

XI. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ SAU MODIFICĂ
EXECUTAREA PEDEPSEI

59 Se deosebesc de cauzele care înlătură răspunderea penală prin aceea că ele nu obstaculează exerci țiul
acțiunii penale, înlăturând doar executarea pedepsei stabilite de instanță prin hotărârea de condamnare sau modificând
executarea acesteia (V. Pașca).
Referindu -se la amnistia postcondamnatorie, noul Cod penal prevede că “dacă intervine după
condamn are, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării”, de unde
prezentarea de către majoritatea autorilor a amnistiei postcondamnatorie ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale,
ceea ce este inexact; nu se poate înlătura ceea ce a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat, răspunderea a fost
stabilită, legiuitorul renunțând doar la executarea sancțiunii care este consecința răspunderii penale (V. Pașca).
1. Efectele grațierii. Noul Cod penal califică gra țierea ca fiind o cauză care înlătură sau modifică
executarea pedepsei, așa cum de altfel este considerată și de doctrina penală, spre deosebire de Codul penal din 1968,
care include grațierea printre cauzele care înlătură răspunderea penală (V. Teodorescu ).
În art. 160 alin. 2 din noul Cod penal, se prevede expres că grațierea nu produce efecte asupra
pedepselor complementare și a măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel
prin actul de grațiere. Doctrina conside ra și sub imperiul Codului penal din 1968 că grațierea nu produce efecte asupra
pedepselor complementare decât atunci când se prevede expres aceasta în actul de grațiere. În ce privește măsurile
educative, trebuie menționată soluția din noul Cod penal, pot rivit căruia grațierea nu are efecte asupra măsurilor
educative neprivative de libertate, ceea ce conduce la concluzia că aceasta va avea efecte asupra măsurilor educative
privative de libertate. Opțiunea legiuitorului se explică prin intenția de a înlătur a un eventual tratament inegal, între
infractorii minori și cei majori.
De asemenea, în art. 160 alin. 4 din noul Cod penal s -a prevăzut explicit că grațierea nu are efecte
asupra pedepselor a căror executare a fost suspendată sub supraveghere, în afară de cazul când legea prevede altfel. În
Codul penal din 1968 se consacră soluția contrară, grațierea având ca efect reducerea corespinzătoare a termenului de
încercare, cu durata pedepsei grațiate.
Grațierea nu produce efecte asupra pedepselor executate (T.S. dec. nr. 2319/1977).
Grațierea individuală poate fi un mijloc de individualizare administrativă a pedepselor, un mijloc de
atenuare a exceselor judiciare ori de rezolvare a unor cazuri sociale, având efecte in personam ; grațierea colectivă este
o măsură d e politică penală cu efecte in rem (V. Pașca).
Grațierea se aplică în raport cu durata pedepselor concrete, așa cum au fost aplicate de instanță și nu
cu durata redusă ca urmare a unei grațieri anterioare (T.S. dec.pen. 886/1985).
Statutul de recidivist es te o trăsătură intrinsecă a personalității condamnatului reflectând gradul de
pericol social în totalitate, ceea ce impune exceptarea și de la grațiere în raport cu orice alte infracțiuni anterioare sau
concomitente, indiferent dacă sunt sau nu întrunite c ondițiile stării de recidivă (M. Cosma , ÎCCJ, dec.pen. nr.
548/2005 ).
Săvârșirea unei infracțiuni în termenul de încercare al grațierii condiționate, dacă sunt îndeplinite
condițiile art. 37 C.pen. din 1968, dă naștere recidivei postcondamnatorii, iar tra tamentul penal va fi cel prevăzut în
actul de clemență și nu cel din art. 39 alin. 2 din Codul penal din 1968 (CSJ, dec.pen. nr. 3042/1998). Criticată de unii
autori pe motiv că ar crea condamnatului grațiat condiționat o situație mai grea în cazul revocăr ii grațierii condiționate
decât celorlalți recidiviști după condamnare, grațierea condiționată rămâne un mijloc de stimulare a unui
comportament social adecvat ordinii juridice și un mijloc de control asupra conduitei acestuia, criticile formulate
neavând consistență deoarece regimul sancționator al recidivei este unitar în noul Cod penal (V. Pașca).
Dacă grațierea totală este necondiționată, săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate după data la care
pedepsa se consideră executată ca urmare a grațierii, atrage starea de recidivă postexecutorie, iar dacă grațierea a fost
condiționată, săvârșirea unei noi infracțiuni în termenul de încercare al grațierii condiționate atrage starea de recidivă
postcondamnatorie (V. Pașca).
2. Prescripția executării pedepsei este reglementată în mod similar cu cea din Codul penal din 1968,
cu singura deosebire că în noul Cod penal sunt exceptate de la prescripția executării pedepsei infracțiunile de genocid,
contra umanității și de război, în loc de “infracțiuni contra păcii și omenirii”.
Instituție juridică a dreptului penal, prescripția operează din oficiu la data împlinirii termenului, iar nu
când este reținută de organul judiciar (V. Teodorescu).
Deoarece legiuitorul s -a referit expres doar la înlăturarea executării pedeps ei principale, consecința
este că prescripția executării pedepsei nu înlătură executarea pedepselor complementare; executarea pedepsei
complementare a interzicerii unor drepturi începe după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei (V.
Pașca).

60 3. Termenele de prescripție a executării pedepsei sunt identice cu cele din Codul penal din 1968
(20 de ani, 5 ani plus durata pedepsei și 3 ani).
Termenele amintite fiind termene de drept substanțial, se socotesc pe zile pline și nu pe zile libere ca
și termenele procedurale (V. Pașca).
Potrivit art. 162 alin. 3 din Codul penal din 1968, în cazul revocării sau anulării amânării aplicării
pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiționate, termenul de prescripție înce pe să
curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă. În cazul revocării liberării condiționate,
pentru nerespectarea cu rea credință a obligațiilor, termenul de prescripție începe să curgă de la data când hotărârea de
revocare a rămas definitivă și se calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat.
Textul art. 162 alin. 6 din noul Cod penal prevede expres că pedepsele complementare aplicate
persoanei fizice și măsurile de siguranță nu se prescriu.
Data încarcerării proviz orii într -o țară străină, în baza cererii de extrădare a statului român,
corespunde începerii executării pedepsei, iar partea din pedeapsă executată în afara teritoriului țării se scade din durata
pedepsei aplicate de instanele române (Dreptul nr. 11/2003) .
În cazul prescripției executării pedepsei, condamnatul nu poate depune cerere de reabilitare dacă lipsa
executării este imputabilă acestuia (art. 532 alin. 3 C.pr.pen.).
4. Întreruperea cursului prescripției executării pedepsei are loc prin începerea exe cutării pedepsei
sau prin săvârșirea din nou a unei infracțiuni. Cursul termenului de prescripție a executării pedepsei amenzii are loc și
prin înlocuirea obligației de plată a amenzii cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității.
Potrivit art. 132 alin 3 din noul Cod penal termenele de prescripție a executării măsurilor educative se
întrerup și se suspendă în condițiile prevăzute de lege pentru majori, iar conform art. 149 alin. 3, dispozițiile art. 163
(întreruperea cursului presc ripției) și art. 164 (suspendarea cursului prescripției) se aplică în mod corespunzător pentru
persoane juridice.
Nu au efect întreruptiv emiterea mandatului de executare și nici darea în urmărire a acestuia. În cazul
pedepsei amenzii are efect întreruptiv plata unei rate din amendă, dacă s -a dispus eșalonarea plății acesteia (V. Pașca).
5. Suspendarea cursului prescripției executării pedepsei. Spre deosebire de Codul penal din 19 68,
noul Cod penal a reglementat separat suspendarea cursului prescripției co respunzător celor două forme de prescripție ,
reglementând prin dispoziții distincte suspendarea prescripției răspunderii penale (art. 156) și suspendarea prescripției
executării pedepsei (art. 164) (V. Teodorescu).
Cauzele de suspendare a prescripției exec utării pedepsei sunt reglementate în Codul de procedură
penală, de pildă în cazul suspendării executării hotărârii împotriva căreia s -a exercitat calea de atac a contestației la
executare sau în cazul amânării și întreruperii executării pedepsei.
Prescripț ia executării pedepsei fiind o instituție de drept material, în cazul când termenul acestei
prescripții a început să curgă sub codul penal în vigoare, dar a continuat și sub noul Cod penal, se vor aplica
dispozițiile legii penale mai favorabile, având în v edere cuantumul sau felul pedepsei, hotărârea de condamnare, și se
va face o examinare comparativă a duratei termenului de prescripție (V. Dongoroz).

XII. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINȚELE
CONDAMNĂRII

1. Reabilitarea este singura cauză de înlăturare a conse cințelor condamnării reglementată de legea
penală (V. Pașca).
În doctrină s -a considerat că soluția din Codul penal din 1968, care reglementează reabilitarea
începând cu efectele acesteia este mai potrivită, fiindcă explică de la început rostul acestei reg lementări, consecințele
(efectele) acesteia. Opțiunea legiuitorului noului Cod penal de a reglementa efectele reabilitării după ce au fost
prevăzute modalitățile acesteia și ale condițiilor în care intervine sau se acordă, se poate întemeia pe considerentu l că
efectele sunt aceleași, indiferent de modalitateaa reabilitării (C. Mitrache).
Reabilitarea are în concepția Codului penal are caracter general și integral (V. Pașca).
2. Reabilitarea de drept are loc în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedea psa închisorii
care nu depășește 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs
de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune.
În doctrină s -a afirmat că reabilitarea de drept poate interveni ș i în cazul când condamnarea constă
într-o pedeapsă cu închisoarea de până la 2 ani și amendă , aplicată pentru un concurs de infracțiuni, potrivit art. 39
alin. 1 lit. d Cod penal și care au fost executate ori executarea lor a fost stinsă prin modalitățile prevăzute de lege. De

61 asemenea s -a mai susținut că potrivit art. 91 alin. 1 lit. a din noul Cod penal suspendarea sub supraveghere se poate
dispune pentru pedeapsa închisorii de până la 3 ani, pedeapsă aplicată pentru o infracțiune sau pentru un concurs de
infracțiuni, ceea ce înseamnă că în acest caz intervine reabilitarea de drept și pentru pedeapsa închisorii de până la 3
ani; în acest caz însă termenul de reabilitare de 3 ani începe să curgă de la data când a expirat termenul de
supraveghere, moment în care pedeapsa se consideră executată (C. Mitrache).
Într-o opinie se consideră că reabilitarea de dreot intervine și în cazul condamnărilor succesive dacă
pentru fiecare condamnare sunt îndeplinite condițiile pentru a interveni și între executarea pedepsei anterioare ori
stingerea executării acesteia și săvârșirea noii infracțiuni se împlinește termenul de 3 ani; când nu s -a împlinit
termenul de ani de la executarea pedepsei anterioare ori stingerea executării acesteia și săvârșirea noii infracțiuni,
reabi litarea de drept nu mai intervine pentru condamnarea anterioară și nici pentru condamnări ulterioare, deoarece
reabilitarea privește întreg trecutul condamnatului și nu doar o parte din acesta (C. Mitrache). Într -o altă opinie se
susține că reabilitarea de drept operează și în cazul unor condamnări succesive, dacă fiecare dintre pedepse nu
depășește 2 ani; în acest caz termenul de reabilitare curge de la executarea sau considerarea ca executată a ultimei
pedepse (V. Pașca).
Întrucât în lege nu se precizează ca pentru noua infracțiune să se fi aplicat o pedeapsă, în doctrină s -a
considerat că s -a urmărit înlăturarea de drept a celui care “nu s -a îndreptat” și a comis o nouă infracțiune calificată ca
atare de un organ judiciar (C. Mitrache). Într -o altă opinie se consideră că dacă în termenul de 3 ani condamnatul a
săvârșit o ingracțiune dar pentru aceasta a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală (ex. amnistia, împăcarea
părților, etc.), o asemenea infracțiune nu împiedică reabilitarea de drept pen tru condamnările anterioare deoarece
cauzele care înlătură răspunderea penală înlătură și consecințele condamnării (V. Pașca). Aceeași ar fi soluția și în
cazul în care pentru noua infracțiune s -a dispus amânarea aplicării pedepsei.
Deși noul Cod penal nu prevede în mod expres constatarea reabilitării de drept printr -o hotărâre
judecătorească, soluția din practica judiciară dezvoltată sub imperiul Coului penal din 1968 se va menține și după
intrarea în vigoare a noului Cod penal (C. Mitrache).
3. Reabilitar ea judecătorească intervine după trecerea unor termene fixe, stabilite de art. 166 din
noul Cod penal, fără a se mai adăuga la acestea și o fracțiune din durata pedepsei pentru care se cere reabilitarea. În
acest fel termenele de reabilitare se reduc consi derabil în noul Cod penal.
Această soluție a noului Cod penal se poate întemeia pe argumente ce decurg din împrejurarea că
periculozitatea infractorului și gravitatea faptei au fost avute în vedere o dată în cazul individualizării aplicării
pedepsei și în că o dată când s -au stabilit categoriile de pedepse cu termenele fixe pentru fiecare din aceste categorii.
S-a considerat că aceste argumente nu ar fi pe deplin convingătoare fiindcă prevederea din noul Cod penal realizează
în fapt o uniformizare a acestor a pentru pedepsele cuprinse între limitele categoriilor pe care le -a stabilit (C.
Mitrache).
Potrivit art. 166 alin. 2 condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi
reabilitat dacă instanța, evaluând comportarea condamnatului pâ nă la deces, apreciază că merită acest beneficiu.
Această dispoziție are un profund caracter umanist și este menită să stimuleze pe orice condamnat la un comportmanet
licit, pentru obținerea unui statut de încredere și demnitate, nu numai în timpul vieții ci și după decesul său, făcând să
rămână nu numai în memoria familiei, ci și a celor care l -au cunoscut, ca un om care s -a îndreptat și s -a reinserat
social în urma condamnării suferite (C. Mitrache). În lege nu s -a prevăzut un termen anume după împlinirea căruia
soțul sau rudele apropiate să poată introduce cerere pentru reabilitarea la instanța de judecată; în tăcerea legii s -a
apreciat că trebuie să fi trecut un termen rezonabil de la executarea pedepsei ori stingerea executării acesteia grațiere,
în car e instanța poate aprecia îndeplinirea cerințelor prevăzute de lege pentru a decide reabilitarea fostului condamnat
care a decedat (C. Mitrache). În doctrină s -a considerat că pentru condamnatul care a decedat mai înainte de
împlinirea termenului de reabili tare, se poate introduce cererea de reabilitare de către soțul sau ruda apropiată oricând
după decesul acestuia, comportamentul condamnatului putând fi apreciat cât timp era în viață; când decesul
condamnatului a intervenit la scurt timp după executarea pe depsei, ori stingerea executării acesteia, instanța ar putea
constata că termenul scurs este prea scurt și să nu -I acorde acest beneficiu al reabilitării (C. Mitrache). S -ar putea
obiecta acestui punct de vedere că art. 166 alin. 1 din noul Cod penal, care reglementează termenele de reabilitare, nu
face nicio distincție după cum condamnatul a decedat sau nu în cursul termenului de reabilitare.
În cazul în care condamnatul a fost obligat la plata unor despăgubiri periodice este suficient să se facă
dovada că cel condamnat și -a îndeplinit în mod regulat obligațiile. Condiția amintită este suficientă și atunci când
condamnatul a convenit cu partea civilă asupra eșalonării plății (V. Pașca).
Noul Cod penal nu a mai preluat condițiile privitoare la dovedirea asig urării existenței prin muncă sau
alte mijloace oneste și cea privitoare la conduita bună în cursul termenului de reabilitare, deși acestea se impuneau a fi

62 avute în vedere pentru ca instanța să aibă suficiente elemente de apreciere asupra modului de reinte grare socială a
condamnatului. Însă Codul de procedură penală prevede în continuare obligația ca cererea de reabilitare să conțină
localitățile unde condamnatul a locuit și locurile de muncă (V. Pașca).
Nu s -a mai prevăzut în noul Cod penal posibilitatea r educerii, în cazuri excepționale, a termenului de
reabilitare judecătorească de către procurorul Parchetului de pe lângă ÎCCJ.
Reabilitarea se întemeiază pe principiul general, profind umanist, că orice condamnat se poate
îndrepta și astfel se poate integ ra deplin în societate, indiferent de condamnarea suferită și indiferent de infracțiunea
care a atras condamnarea. Hotărârea de reabilitare judecătorească nu este un “dar” pe care îl face instanța de judecată
fostului condamnat, ci consfințirea prin hotărâ re că sunt îndeplinite condițiile pentru ca acesta să se integreze în
societate. Acordarea reabilitării nu are la bază principiul oportunității care ar conferi instanței dreptul de a decide, de a
aprecia asupra reabilitării unui condamnat, chiar dacă condi țiile prevăzute de lege pentru acesta nu ar fi îndeplinite ori
ar fi îndeplinite (C. Mitrache).
În cazul prescripției executării pedepsei nu poate depune cerere de reabilitare de către condamnat,
soțul sau rudele apropiate ale acestuia , dacă lipsa executăr ii este imposibilă persoanei condamnate; practic sustragerea
de la executarea pedepsei constituie potrivit Codului de procedură penală (art. 532 alin. 3 C.pr.pen.) un impediment la
reabilitare (V. Pașca).
Termenele pentru reabilitare pot privi condamnări p entru o infracțiune unică sau pentru un concurs de
infracțiuni.
4. Calculul termenului de reabilitare are loc de la executarea pedepsei principale sau de la data
când aceasta s -a prescris (art. 167 alin. 1 și 2 din noul Cod penal). Deci calcularea termene lor de reabilitare se face în
raport cu executarea pedepselor principale și nu a pedepselor complementare, care au alt regim de executare (C.
Mitrache).
În dispozițiile art. 167 alin. 3 din noul Cod penal se face o precizare privind stingerea pedepsei prin
grațiere, pe care doctrina penală și practica judiciară a desprins -o și din interpretarea textelor art. 136 alin. 3 din Codul
penal din 1968, respectiv aceea că în caz de grațiere totală sau de grațiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la
data ac tului de grațiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare, dacă actul de grațiere se referă la infracțiuni în curs de judecată. În această ipoteză grațierea
nu poate fi decât colectivă, fiindcă grațierea individuală nu poate fi acordată decât în cazul pedepselor definitive (C.
Mitrache).
Pentru pedeapsa suspendată sub supraveghere s -a precizat explicit în art. 167 alin. 4 din noul Cod
penal că termenul de reabilitatare curge de la data împlinirii termenului de supraveghere .
La alin. 5 din art. 167 din noul Cod penal s -a reglementat de asemenea o practică constantă a
instanțelor de judecată, consacrată sub imperiul Codului penal din 1968, anume aceea că în cazul condamnărilor
succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării
ultimei pedepse. În doctrină s -a susținut că interpretarea dată prin Decizia nr. 3/2009 pronunțată de ÎCCJ, Secțiile
Unite , prin care s -a stabil it că “termenul de reabilitare judecătorească se socotește în raport cu pedeapsa cea mai grea
ce intră în componența pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic”, nu va mai avea aplicabilitate
fiindcă prin aplicarea pedepselor în astfel de situații se ajunge la o singură pedeapsă ce a fost agravată obligatoriu.
Totodată s -au exprimat serioase rezerve cu privire la interpretarea făcută prin Decizia nr. 3/2009 a ÎCCJ, în raport cu
dispozițiile Codului penal din 1968, fiindcă implică o desc ontopire a pedepsei rezultante aplicate pentru un concurs de
infracțiuni, pentru reținerea stării de recidivă și chiar pentru o pluralitate intermediară de infracțiuni. S -a precizat că
atunci când pentru infracțiunile săvârșite aflate în concurs s -a aplica t o pedeapsă rezultantă formată din pedeapsa cea
mai grea la care s -a adăugat un spor, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa rezultantă, sporul
făcând parte din pedeapsă și reprezentând un echivalent al pedepselor care nu se mai execu tă. S-a afirmat că decizia
nr. 3/2009 a ÎCCJ ar fi întemeiată doar în cazurile când, pentru pluralitatea de infracțiuni pedepsele nu se contopesc,
cum este cazul revocării suspendării condiționate a executării pedepsei sub supraveghere sau a grațierii cond iționate
(C. Mitrache).
Termenele de reabilitare de drept sau judecătorească sunt termene de drept penal material și se
calculează potrivit dispozițiilor art. 186 C.pen.
5. Condițiile reabilitării judecătorești reglementate în art. 168 din Noul Cod penal se referă la
conduita condamnatului, care trebuie să nu mai săvârșească în acest timp o nouă infracțiune și la achitarea integrală a
cheltuielilor de judecată și îndeplinirea obligațiilor stabilite prin hotărârea de condamnare.
Nu au mai fost prevăzute dis tinct în noul Cod penal condițiile din Codul penal din 1968, ce priveau pe
condamnat, care trebuia să aibă asigurată asigurată existența prin muncă sau prin alte mijloace oneste și să fi avut o

63 bună conduită în termenul de reabilitare, acestea regăsindi -se, cel puțin în parte, în condițiile prevăzute în noul Cod
penal și în noul Cod de procedură penală C. Mitrache).
S-a menționat că prima condiție cerută de noul Cod penal, ca persoana condamnată să nu mai fi
săvârșit o altă infracțiune, este mai severă decâ t cea prevăzută în Codul penal din 1968, care prevede ca fostul
condamnat să nu fi suferit o nouî condamnare în termenul de reabilitare, fiindcă nu restrânge această condiție la
pronunțarea unei condamnări, ci are în vedere un spectru larg al conduitei con damnatului, care nu trebuie să mai
săvârșească o nouă infracțiune în acel interval al termenului de reabilitare. S -a remarcat uniformizarea în felul acesta a
reglementării reabilitării de drept cu reabilitarea judecătorească, spre deosebire de Codul penal din 1968, care
prevedea doar pentru reabilitarea de drept condiția ca persoana condamnată să nu mai fi săvârșit din nou o infracțiune
în termenul de reabilitare, în timp ce pentru reabilitarea judecătorească era prevăzută condiția să nu fi suferit o nouă
condamnare în termenul de reabilitare (C. Mitrache).
S-a precizat că nu are importanță natura și gravitatea infracțiunii comise în termenul de reabilitare,
dacă aceasta este săvârșită cu intenție sau din culpă, dacă pentru aceasta s -a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei
potrivit art. 80 Cod penal, ori amânarea aplicării pedepsei potrivit art. 83 Cod penal sau s -a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art. 91 Cod penal sau când pentru infracțiunea comisă în termenul de
reabili tare sunt incidente cauze care înlătură răspunderea penală – retragerea plângerii prealabile, împăcarea părților
ori incidența amnistiei , neavând relevanță modul cum s -a soluționat procesul penal, prin condamnare sau aplicarea
cauzelor care înlătură răspun derea penală (C. Mitrache). S -a susținut că atunci când pentru fapta săvârșită în termenul
de reabilitare este incidentă o cauză justificativă sau de neimputabilitate (art. 18 -31 din noul Cod penal) o astfel de
faptă nu poate să reprezinte în sensul legii o infracțiune, fiind îndeplinită condiția prevăzută în dispozițiile art. 168 lit.
a din noul Cod penal (C. Mitrache).
În ce privește condiția achitării despăgubirilor civile, s -a precizat că neachitarea acestora poate genera
noi conflicte între persoana dă unată și fostul condamnat și ar fi nedrept și imoral ca fostul condamnat să fie reabilitat
cu nesocotirea drepturilor victimei care ar rămâne nedespăgubită (C. Mitrache). Îndeplinirea acestei condiții se
apreciază în concret de către instanță, care poate d ispune reabilitarea sau poate acorda un termen de cel mult 6 luni
pentru achitarea în întregime sau în parte a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată sau despăgubiri civile (C.
Mitrache).
6. Efectele reabilitării de drept sau judecătorești sunt aceleași ca și cele din Codul penal din 1968.
Reabilitarea ca instituție de drept penal material este așadar definită prin efectele pe care ea este
chemată să le producă față de o persoană care a fost condamnată și prin care se certifică integrarea aces teia în
societate cu încetarea tuturor decăderilor, incapacităților și interdicțiilor ce decurg din condamnare (C. Mitrache).
Reabilitarea are efecte in personam fiindcă ea nu operează pentru alți condamnați pentru aceeași
infracțiune, în mod simultan, fie care dintre aceștia urmând să obțină reabilitarea numai dacă îndeplinesc condițiile
prevăzute de lege , în timp ce amnistia produce efecte in rem și profită tuturor participanților la infracțiune. De
asemenea, în timp ce amnistia după condamnare înlătură și pentru trecut toate consecințele penale ale condamnării,
reabilitarea înlătură doar pentru viitor incapacitățile, decăderile și interdicțiile ce decurg din condamnare (C.
Mitrache).
Reabilitarea obținută în străinătate produce efecte și în România în măs ura în care hotărârea
judecătorească prin care a fost obținută reabilitarea a fost recunoscută în România (V. Pașca).
Limitele reabilitării sunt reglementate în art. 169 alin. 2 C.pen., potrivit căruia reabilitarea nu
echivalează cu o restitutio in integru m și în alin. 3 al aceluiași articol, potrivit căruia reabilitarea nu are efecte asupra
măsurilor de siguranță.
7. Reînoirea c ererii de reabilitare judecătorească poate avea loc, potrivit dispozițiilor din noul Cod
penal, după un termen de un an de la data respingerii cererii de reabilitare, indiferent de natura și gravitatea
condamnării pentru care se cere reabilitarea.
Această dispoziție are ca rol preîntâmpinarea folosirii abuzive a cererilor de reabilitare.
În art. 170 alin. 3 din noul C.pen. se preved e că cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor
condiții de formă poate fi reînoită potrivit Codului de procedură penală, deducându -se că în acest caz nu mai este
necesară trecerea vreunui termen, așa cum se cere în cazul neîndeplinirii condițiilor d e fond .
8. Anularea reabilitării are loc, potrivit art. 171 din noul Cod penal, atunci când, după acordarea ei,
s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o infracțiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea
cererii de reabilitare .
În doctrină s -a subliniat că dispozițiile noului Cod penal sunt mai severe în această materie, fiindcă
prevăd anularea reabilitării pentru neîndeplinirea condiției exprese de către fostul condamnat, de a nu fi săvârșit nicio

64 infracțiune, spre deosebire d e Codul penal din 1968 care condiționează anularea reabilitării de existența unei alte
condamnări suferite de cel condamnat, în termenul de reabilitare (C. Mitrache).
Nu are importanță dacă infracțiunea descoperită după rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare
era săvârșită în termenul de reabilitare ori mai înainte, dacă se aplică pentru aceasta o pedeapsă sau nu și nici
gravitatea acesteia ori forma de vinovăție (C. Mitrache).
Dacă în dosarul cauzei de reabilitare erau probe că petiționarul a mai c omis o infracțiune, pe care
instanța de judecată le -a ignorat, hotărârea de admitere a cererii de reabilitare este nelegală și poate fi îndreptată
printr -o cale de atac (C. Mitrache).
Prin anularea reabilitării, condamnatul se consideră a fi fost sub incid ența decăderilor și interdicțiilor
decurgând din condamnare tot timpul, iar dacă în acest interval de timp a comis o nouă infracțiune intenționată aceasta
atrage starea de recidivă (V. Pașca).

XIII. ÎNȚELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII
ÎN LEGEA PENALĂ

Dispoz iții generale. Indicațiile cuprinse în norma de interpretare sunt obligatorii, afară de cazul când
legea penală ar indica un alt sens noțiunii explicate (V. Pașca).
Legea penală nu poate însemna decât un act normativ adoptat de parlament ca lege organică și care
cuprinde dispoziții penale; eventualele excepții de la aceste reguli (decretele de grațiere individuală ale președintelui
României, decretele cu inctiminări și pedepse care aparțin legislației penale anterioare anului 1989 și care sunt pe cale
de dispariție, precum și dispozițiile penale din cuprinsul legilor extrapenale nu ar fi justificat atribuirea unui alt înțeles
decât acesta expresiei “lege penală” (C. Duvac).
Prin explicarea expresiei “lege penală” s -a urmărit a se trage o linie de demarca ție între noțiunea de
normă penală și noțiunea de norme de drept penal, întrucât prima privește incriminările, răspunderea penală și
sancțiunile penale, iar cea de -a doua privește orice regulă menită să servească la realizarea scopului și funcțiilor
normel or penale. Substanțial, norma explicativă a adoptat un criteriu de determinare general, arătând că prin “lege
penală” se înțelege orice dispoziție cu caracter penal, adică orice dispoziție care prevede incriminări și pedepse, dar și
cele din Partea general ă a noului Cod penal (C. Duvac).
În doctrina constituțională s -a afirmat că în situația în care o Cameră este sesizată de către Guvern cu
un proiect de lege privitor la aprobarea unei ordonanțe de urgență al cărei conținut normativ reglementează în mater ia
legilor organice, adoptarea lui se face cu majoritate absolută de voturi; în cazul în care nu se obține această majoritate,
proiectul de lege privitor la aprobarea ordonanței se transformă automat în proiect de lege sau lege de respingere a
ordonanței, indiferent de numărul celor care au votat împotriva proiectului legii organice (I. Vida).
După 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, dispoziții cu caracter penal se
pot regăsi și în actele normative cu caracter obligatoriu (aceste a sunt izvoare directe de drept penal), ce vor avea
prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (C. Duvac).
Săvârșirea unei infracțiuni . Sub imperiul Codului penal din 1968 s -a exprimat opin ia că expresiile
amintite au aplicare doar în cazurile în care o dispoziție legală se referă în mod nedeterminat la săvârșirea unei
infracțiuni, nu și în acele cazuri în care o anumită infracțiune este nominalizată în cuprinsul normei juridice (de
exemplu, omorul comis de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la
infracțiunea de omor) (Ș. Daneș).
Funcționar public. Definiția noțiunii de funcționar public este fundamental schimbată: astfel, acesta
nu mai este defin it prin referirea la termenul public, nu mai apare în definiție ideea că însărcinarea există “indiferent
cum a fost învestită”, mențiune care apare în formularea din legea penală în vigoare. S -au manifestat rezerve asupra
acestei omisiuni, considerându -se că menținerea acestei condiții ar fi explicat mai bine intenția legiuitorului (C.
Duvac).
În doctrină s -a susținut că nu orice persoană care exercită o profesie de interes public poate fi
asimilată funcționarului public dacă aceasta nu exercită o activit ate în serviciul vreunei persoane juridice de drept
public, nu se subordonează nimănui, nu este plătită din buget (avocații, executorii judecătorești, notarii, etc.) (G.
Antoniu).
Termenul de funcționar public are același înțeles și în legea de procedură penală (art. 602 din noul
C.pr.pen.).

65 Pentru a înlătura anumite dificultăți și controverse apărute în practică în legătură cu sfera
funcționarului public, legiuitorul din anul 2009 a ales o nouă abordare a acestei categorii de persoane prin preluarea
unor noțiuni, cu precădere, din dreptul constituțional și din dreptul administrativ (C. Duvac) .
S-a remarcat o necorelare a dispoziției din art. 178 alin. 2 C.pen. cu cea din art. 175 C.pen., care,
nemaifiind definit prin trimiterea la norma explicativă a noțiunii de public, cuprinde și alte entități decât cele
menționate expres în art. 176 C.pen.. Astfel, așa cum este configurat textul art. 178 alin. 2 C.pen., în prezent, rezultă
că avem o categorie de funcționari publici care nu emit înscrisuri oficiale, ci înscrisuri sub semnătură privată, ceea ce
e inadmisibil (C. Duvac).
Public. Noul Cod penal nu se mai referă la persoanele juridice de interes public dacă acestea sunt
persoane juridice de drept privat și nici la serviciile de interes public, dacă aces tea sunt exercitate de persoane juridice
de drept privat, rezumându -se doar la alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate
publică . Spre deosebire de legea penală în vigoare, norma cuprinsă în art. 176 C.pen. nu mai const ituie o normă
complinitoare pentru norma interpretativă cuprinsă în art. 175 C.pen. cu toate că anumite mențiuni sunt comune
acestor texte (C. Duvac).
Locuțiunea “persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică”
desemnea ză nu doar acele persoane juridice de drept public care au în folosință bunurile proprietate publică, ci orice
persoane juridice (inclusiv de drept privat) care desfășoară una din cele două activități enumerate limitativ de norma
explicativă examinată (C. Duvac).
Membru de familie. Textul art. 177 reprezintă o contopire a prevederilor din art. 149 și din art. 1491
C.pen. din 1968, cu unele modificări, la care au fost adăugate și acele persoane care au stabilit relații asemănătoare
acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc (C. Duvac). Această soluție este în
concordanță cu jurisprudența CEDO, care a statuat că familia cuprinde și relații de facto între persoane care
conviețuiesc în afara căsătoriei (Kroon ș.a. c, Pais -Bas).
În noua concepție, expresia mambru de familie a fost extinsă și absoarbe integral în conținutul său
noțiunea de rude apropiate; această soluție a fost criticată în doctrină, deoarece cele două noțiuni nu au aceeași
semnificație, astfel încât s -ar impun e texte distincte (G. Antoniu).
În doctrină a fost criticat faptul că afinii nu fac parte din categoria membrilor de familie, susținându –
se că aceste definiții ale noțiunii de membru de familie nu pornesc de la realitatea socială și nu servesc preveniri i și
combaterii violenței în familie (V. Pașca).
Informații secrete de stat și înscrisuri oficiale. Legiuitorul a renunțat la criteriul real de delimitare a
categoriei informațiilor clasificate, îmbrățișând numai caracterizarea formală potrivit căreia au a cest caracter doar
informațiile clasificate ca atare prin lege (C. Duvac).
Problema care s -ar putea pune în legătură cu art. 178 alin. 2 din noul Cod penal este cea a naturii
juridice a înscrisurilor ce emană de la persoanele care exercită un serviciu de i nteres public – înscris oficial sau sub
semnătură privată – dacă, desigur, prin voința legiuitorului, s -ar crea această categorie mixtă de persoane dintr -un text
de sine stătător (C. Duvac).
Înscrisurile oficiale pot proveni fie de la persoanele juridice d e drept public, fie de la funcționarii
publici asimilați (C. Duvac).
Arme. Artificiile, petardele și alte asemenea obiecte, deși aruncă la distanță substanțe, aprinse sau
luminoase, nu constituie arme în sensul legii penale, neregăsindu -se în anexele Legii nr. 295/2004 ; în schimb acestea
pot fi arme assimilate (V. Pașca).
Instrument de plată electronică. În sensul larg, prin “plăți” putem înțelege și contracte de
recumpărare de tip overnight, acțiuni la fonduri mutuale de tip money market, obligațiuni de tr ezorerie lichide, opțiuni
financiare de tip futures, etc. Legiuitorul penal din art. 180 din noul C.pen. a preferat să fie laconic, preluând din
Legea nr. 365/2002 (care are la bază o reglementare europeană) o definiție care acoperă și instrumental de plat ă cu
acces la distanță și instrumentul de monedă electronică (C. Duvac).
Având în vedere faptul că articolul 180 a fost inclus pentru a servi la corecta înțelegere a calificărilor
legale de la art. 250 C.pen. (Efectuarea de operațiuni financiare în mod fra udulos) și art. 251 C.pen. (Acceptarea
operațiunilor financiare effectuate în mod fraudulos), este utilă și necesară o definire a fiecărui concept -cheie utilizat
de legiuitorul penal, nu doar o definiție cu character general, cum este cea pe care a prefera t-o legiuitorul nostrum
penal în acest articol (C. Duvac).
Sistem informatic și date informatice. În domeniul sistemelor informatice pot fi detectate cel puțin
trei interpretări diferite: abordarea ca sistem ethnic , implementat cu calculatoare și tehnologi a telecomunicațiilor,

66 abordarea ca sistem social (o organizație în legătură cu nevoi informaționale) și abordarea ca sistem conceptual (adică
o abstracție a uneia din cele de mai sus) (E.D. Falkenberg ș.a.).
Exploatarea unei persoane. Distincția dintre mu nca împotriva voinței persoanei și munca
obligatorie constă în aceea că în primul caz victima este supusă la prestarea unei munci contra voinței acesteia, pe
când în al doilea caz victima este constrânsă la prestarea unei munci pe care ea nu are obligația să o efectueze; în
ambele situații apare caracterul de silnicie pe care îl îmbracă prestația subiectului pasiv, caracterul de muncă impusă
(G. Diaconescu).
Consecințe deosebit de grave. Cuantumul pagubei prevăzute în dispoziția explicativă se referă
numai la prejudiciul cert și efectiv (damnum emergens) cauzat pein activitatea ilicită a subiectului activ la data
săvârșirii faptei, nu și la folosul de care a fost lipsită partea civilă prin pricinuirea pagubei, aspect de care se va ține
seamă la stabilirea de spăgubirilor civile (C. Duvac).
Se va menține regula că n u se poate proceda, pe calea contestației la executare, la schimbarea
încadrării juridice a faptei din hotărârea rămasă definitivă și apoi la reducerea pedepsei aplicate în cauză, întrucât
modificare a înțelesului noțiunii de consecințe deosebit de grave nu este identică cu cerința să fi intervenit o lege care
prevede o pedeapsă mai ușoară (ÎCCJ, SU, dec. nr. VIII /2007).
Fapta săvârșită în public. În noul Cod penal legiuitorul nu a mai considerat ca fi ind o faptă comisă
în public aceea săvârșită prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul și -a dat seama că fapta ar putea ajunge la
cunoștința publicului (publicitatea eventuală), omisiune care a fost criticată în literatura de specialitate (G. Anto niu).
Pentru ca o faptă să fie considerată săvârșită într -o adunare sau reuniune a mai multor persoane, este
suficient ca la o asemenea adunare sau reuniune să fi fost prezente de la trei persoane în sus (C. Duvac).
Unele evenimente cu caracter familial (d e exemplu nuntă) organizate într -un local public, cu multe
persoane între care nu există relații reciproce de intimitate, nu exclud caracterul de faptă săvârșită în public al unei
infracțiuni săvârșite cu acest prilej (V. Pașca).
Locurile accesibile publ icului, dar care prin natura sau destinația lor nu sunt locuri care să presupună
prezența umană continuă (de ex. câmpul liber, pădurea, poienile, crângurile), realizează condiția publicității numai
dacă se face dovada existenței în locul și la momentul săv ârșirii faptei a cel puțin două persoane, dovedirea prezenței
acestora fiind în sarcina acuzării (V. Pașca).
Timp de război. În această situație timpul este luat în seamă de lgiuitor sub aspect calitativ , adică
timp caracterizat de un anumit eveniment pet recut într -o durată de timp, eveniment care determină unele consecințe
penale deosebite (condiție temporală calitativă), dar și ca o realitate pasivă (timpului I se poate atribui această
caracterizare ori de câte ori oferă numai fundalul temporal, limitele în cadrul cărora se desfășoară o activitate cu
implicații penale) în realizarea represiunii penale (Șt.G. Ungureanu).
Calculul timpului. Noul Cod penal introduce mai multe mențiuni, ce nu se regăsesc în Codul penal
din 1968, referitoare la situația în ca re fracția de majorare sau de reducere ce ar urma să se aplice într -un caz concret
se referă la o limită de pedeapsă exprimată într -un termen pe luni sau ani ce nu este divizibil cu această fracție, având
în vedere majorările și reducerile de pedeapsă prev ăzute de lege (C. Duvac).
Dacă în cazul termenelor calculate pe zile și săptămâni legiuitorul a stabilit un criteriu real (natural)
(computatio naturalis) de evaluare, în cazul termenelor calculate în luni și ani, dat fiind numărul variabil de zile al
lunii și anului, legiuitorul a preferat un criteriu convențional (C. Duvac).
Pedeapsă prevăzută de lege. Toate controversele existente cu privire la natura juridică a minorității
– cauză de atenuare sau sistem specific de sancționare – vor înceta prin intrare a în vigoare a noului Cod penal (C.
Duvac).