Drept Penal. Parte Speciala Falsificarea de Monede

(Cuprins)

FALSIFICAREA DE MONEDE ART.310

Abrevieri

CAP. I ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR DE FALS

1.1.Coniderații preliminare

1.2. Noțiunile de fals, de falsificare și de încredere

1.3.Obiectul ocrotirii penale

1.4. Cadrul infracțiunilor de fals

1.5. Aspecte comune infracțiunilor de fals

Cap. II ANALIZA INFRACȚIUNII – FALSIFICAREA DE MONEDE

2.1. Elemente preexistente

I. Obiectul juridic special

II. Obiectul material

III. Subiecții infracțiunii:

A. Subiectul activ

B. Subiectul pasiv

IV. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

2.3 Structura sau conținutul juridic al infracțiunii

I. Situația premisă

II. Conținutul constitutiv al infracțiunii

A.Latura obiectivă:

a).Elementul material

b). Cerințe esențiale

c).Urmarea imediată

d). Legătura de cauzalitate

B. Latura subiectivă:

a).Forma de vinocație

b).Scopul și mobilul

2.4. Forme. Modalități. Sancțiuni

I. Formele infracțiunii

A. Actele pregătitoare

B. Tentativa

C. Consumarea

D. Epuizarea.

II. Modalitățile infracțiunii:

III. Sancțiuni

CAP. III EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

Aspecte procesuale

3.2. Legătura cu alte infracțiuni; asemănări și deosebiri

CAP. IV PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUAȚII TRANZITORII

4.1. Precedente legislative

4.2. Situații tranzitorii

CAP. V ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

CAP. VI CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Abrevieri

alin. – alineat(ul)

art. – articol(ul)

C.pen -Codul Penal (Legea 289/2009)

C.proc.pen -Codul de Procedură Penală (Legea 135/2005)

dec. –decizie

Ed. – Editura

ed.- ediția

I.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – literatura

nr. – numărul

O.G. – Ordonanța a Guvernului

O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului

op.cit.- opera citată

p. – pagina

pp. – paginile

pct.- punct

pen.- penală

R.D.P.- Revista de Drept Penal

s.- sentința

s.a. – și altele

Trib. –Tribunal

INTRODUCERE

Practic, istoria banilor se confundă cu istoria oamenirii, cele două entități fiind greu de separat. Forma „bani” a valorii nu a fost cunoscută, în comuna primitivă. Produsele muncii și mijloacele de producție erau în propietatea comună a obștii arhaice, fără sa fie transformate în mărfuri care să facă obiectul troc-ului cum s-a întâmplat o dată cu descompunerea comunei primitive. Trocul nu a dispărut cu totul niciodată dar și-a pierdut din utilitate, el rămănând forma de schimb cea mai larg cunoscută și practicată, fiind și-n zilele noastre frecvent utilizat. Dezvoltarea schimbului de bunuri a condus implicit la dezvoltarea comerțului. Pe măsura amplificării actelor de schimb și din necesitatea facilitării acestora, din mulțimea bunurilor s-au desprins anumite bunuri, având rol de intermediar și totodată, de etalon pentru măsurarea celorlaltor bunuri. Astfel apar primele forme concrete de bani fixate asupra unor obiecte diferite: argila și ceramică, carapacea de broască țestoasă, dinții de delfin, vite, porci, tutun, lănă, sare etc.

Treptat, rolul de bani s-a restrâns la metalele prețioase (aur, argint), datorită unor proprietăți intrinseci ale acestora inalterabil, omogenitate fizică naturală,divizibilitate fără pierdere de valoare, ușor prelucrabil, având o valoare mare într -un volum mic, fiind relativ ușor și ieftin de transportat . Pentru că bucățile de metal prețios folosite ca bani eraudiferite ca mărime, greutate și puritate, era necesar ca în actul de schimb să aibă loc de fiecare dată și evaluarea acestora. Asemenea dificultăți care îngreunau schimbul au fost înlăturate prin emiterea sau baterea de monedă, adică prin folosirea unor bucăți "tipizate" de metale prețioase, de o anumită greutate, puritate și marcate cu unul sau mai multe semne distinctive pentrua fi recunoscute.

După Herodot, baterea primelor monede a avut loc în sec. Vll -Vl î.e.n. și, timp de circa două mileniiși jumătate practic până în sec. al XVll -lea, banii au existat în principal sub formă de monedede aur și de argint, diferite în timp și spațiu ca denumire, greutate, conținut de metal prețios.Pentru utilizări limitate se foloseau în paralel și monede din metale ordinare.Emiterea adică"baterea de monedă" era reglementată strict ca privilegiu și drept al Suveranului sau al Statului.

Pe teritoriul României, primele monede autohtone au fost drahmele din argint, bătute în orașul pontic Histria în sec. V- IV î.e.n. Omenirea a folosit monede metalice cu valoare intrinsecă, mai întâi din aur și din argint, apoi din diferite aliaje, timp de peste 26 de secole.

Falsificarea de monedă a reprezentat mereu o ,,activitate'" atragătoare nu numai pentru particulari, ci și pentru guverne.

Începand cu practica inițială a acestora de a altera propria moneda, apoi falsificarea de monede pentru state vecine în Evul Mediu (cazurile prezentate anterior în care au fost implicați francezii, englezii, suedezii, polonezii, italienii etc.), când se urmărea în special profitul de pe urma cetățenilor altor state (cel mai grav caz este cel al Imperiului Otoman, unde datorită corupției autorităților, aceste tentative reușeau relativ ușor) și terminând cu falsificarea monedelor inamicilor, pentru subminarea economiei acestora, falsul a însotit îndeaproape istoria monedei.

Cele mai mari falsuri, cu privire la calitate și cantitate, au fost facute de guverne. Au existat și particulari care au avut "succese" importante în acest domeniu, dar în general aceste falsuri au fost de mică amploare, comparativ cu cele ale statelor, lucru normal daca se ține cont de mijloacele care stăteau la îndemana statelor.

Falsificarea mijloacelor bănesti reprezintă un gen de infracțiune "latentă" și este caracteristica pentru țarile cu o piața economică slaba.

Aparută odata cu banii, falsificarea de monede este o maladie din aria inechitatii sociale și a violenței.

Fiind deosebit de nociva, falsificarea de moneda a fost întotdeauna sancționata de lege. în lumea contemporană infracțiunile legate de falsul mijloacelor bănești devin tot mai frecvente.

Anual în circulatia financiara globala se introduc pana la un miliard de bancnote falsificate, iar din ele a zecea parte se scurge prin intermediul "filtrelor" bancare.

În anul 1929 la 20 aprilie, la Geneva, mai multe țari din lume au semnat Convenția privind urmărirea penala a falsului mijloacelor bănești. Ea determina introducerea în dreptul penal al țarilor aderate la Conventie a răspunderii penale pentru fabricarea și punerea în circulație a bancnotelor false, utilizate oficial în calitate de mijloace bănești.

Problema falsificării a fost și rămâne o problema importantă care a luat amploare în condițiile societății moderne, în care noțiunea de act reprezinta orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, desenat, imprimat în diverse moduri (xerox, laser, etc.) prin intermediul căruia se atesta o stare, identitate, profesie sau o valoare (cartile de credit, cartelele telefonice, documente bancare, vize turistice).

Daca pana în 1990 modalitatile de falsificare constau doar in metode clasice (ștergere mecanica sau chimica a înscrisurilor), dupa 1990, datorita condițiilor socio – economice (infiltrarea trusturilor crimei organizate) și a poziției geostrategice (tranzitarea țării noastre de catre imigranți) a fost înregistrată o evoluție semnificativă a documentelor (documente bancare, acte de tranzit comunitar, cărți de credit etc) și bancnotelor falsificate sau contrafacute care servesc acestor scopuri.

In scopul relizarii unor copii cat mai fidele originalului, formele de contrafacere si falsificare sunt acum mult mai ingenioase datorita sistemelor avansate de care dispun infractorii (imprimante, scanere, programe computerizate performante). Din acest motiv, examinarea criminalistica a documentelor are un rol deosebit de important dar totodata anevoios, avand rolul de a depasi ingeniozitatea si tehnologia de ultima ora de care dispun falsificatorii pentru a identifica modul de realizare a falsurilor (stabilirea tipului suportului si a materialelor scripturale utilizate, modul de realizare).

Obiectul de cercetare il constituie analiza comparativa a infractiunii de falsificare a banilor in legislatia nationala si internationala, precum si analiza juridico-penala a infractiunii de falsificare a banilor prevazuta in legislatia Republicii Moldova.

Scopul si obiectivele tezei. Scopul tezei de fata se exprima in analiza istorico- juridica a fenomenului de falsificare a banilor, in determinarea esentei juridice a infractiunilor legate de falsificare si punerea in circulatie a banilor falsi si a continutului lor juridico-penal.

Intru atingerea scopului preconizat, in calitate de finalitati immediate au fost stabilite urmatoarele sarcini:

o interpretarea termenilor de ,,fals", ,,bani" sau ,,moneda",

o determinarea aspectelor istorice cu privire la combaterea fenomenului de falsificare si contrafacere a banilor, luand in calcul faptul ca actele internationale lasa la discretia statelor-parti precizarea acestor notiuni;

o stabilirea modalitatilor de incadrare juridico- penala a infractiunilor de falsificare, contrafacere siplasare a banilor falsi;

o specificarea metodelor de realizare a a falsificarii si contrafacerii banilor;

o studiul comparativ al infractiunii de falsificare si plasare a banilor falsior, adica evidentierea particularitatilor juridico-penale ale acestei infractiuni prin prisma legislatiilor penale ale altor state, cu atat mai mult ca aceasta infractiune a fost preluata din alte sisteme de drept, in special din cel de common law;

o studierea conceptiilor stiintifice ale doctrinarilor atat nationali, cat, indeosebi, ale celor straini; or, anume doctrina incearca sa elucideze unele probleme si sa sugereze solutii de rezolvare a acestora

CAP. I

ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR DE FALS

1.1.Coniderații preliminare

Noul Cod penal (denumit în continuare și Codul penal din 2009), adoptat prin Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, operă legislativă unitară și de mare însemnătate istorică pentru România, potrivit art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind Codul penal, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, dată la care a fost abrogată Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată (denumită în continuare Codul penal din 1969 sau Codul penal anterior ori legea penală anterioară).

Dispozițiile din noul Cod penal sunt cuprinse în 446 articole, în timp ce Codul penal anterior prevedea 363 texte.

Incriminările din partea specială a noului Cod penal, așa-numitele infracțiuni de drept comun, se completează cu normele de incriminare din legile speciale extrapenale cu dispoziții cu caracter penal alcătuind împreună partea specială a dreptului penal.

Sub acest aspect, noul Cod penal a menținut sistemul potrivit căruia fapte antisociale pot fi prevăzute și prin dispoziții din legi extrapenale atunci când acele fapte ar reprezenta un fenomen infracțional specific domeniului de activitate și relațiilor sociale anume disciplinate și protejate prin acele legi sau ordonanțe de urgență.

Prin Legea nr. 187/2012, toate incriminările prevăzute în legile speciale nepenale au fost reevaluate astfel încât au fost puse în deplin acord cu prevederile noului Cod penal.

În toate cazurile normele penale speciale privesc ceea ce este propriu, specific fiecărei infracțiuni și se completează cu normele înscrise în partea generală a noului Cod penal.

Infracțiunile de fals au fost de timpuriu reglementate de legislația noastră scrisă Falsul denumit în „Prăvălia lui Vasile Lupu” sau în „Îndreptarea legii” „vicleșug” sau înșelăciune” era infracțiune ce consta în plăsmuirea unui document sau alterarea voită a adevărului în documente sau în alte instrumente juridice (măsuri, semne de hotar etc.).

Noul Cod Penal consacră Titlul VI al Părții speciale infracțiunilor de fals, categorie cuprinsă în Titlul VII al Părții Speciale a Codului penal anterior.

Faptele incriminate sub denumirea de „infracțiuni de fals” constituie o categorie bine particularizată și extrem de variată în sfera vastă a faptelor socotite ca fiind periculoase.

Faptele de fals aduc o gravă atingere adevărului și încrederii care trebuie să determine formarea și desfășurarea relațiilor dintre oameni.

Orice relație socială privește și se grefează pe o anumite realitate pe care subiecții relației o au în vedere și a cărei existență implică deci o reciprocă bună-credință și încredere din partea acestor subiecți.

Fără îndatorirea de respect față de adevăr și fără sentimentul de încredere că adevărul este efectiv respectat, relațiile sociale nu ar fi posibile decât cu anevoioase precauții și cu inevitabile riscuri. De aceea, legea penală a socotit că este necesar ca, pentru ocrotirea relațiilor sociale, pentru asigurarea normalei formări și desfășurări a acestor relații, să fie incriminate faptele prin săvârșirea cărora, alterându-se adevărul, se creează un grav pericol sau se aduce o vătămare anumitor relații sociale. Aceste categorii de fapte pot fi determinate pe baza modului special în care adevărul este alterat sau a specificului relațiilor sociale atinse prin fapta de alterare a adevărului, fie, în fine, datorită naturii încrederii care este acordată adevărului, presupus ca fiind respectat.

Aceste diferențieri apar în mod evident în sfera infracțiunilor care implică o alterare de adevăr.

Astfel, în cazul infracțiunilor de inducerea în eroare a organelor judiciare (art.268), mărturie mincinoasă (art. 273) și altele, alterarea adevărului se face prin cuvinte (oral sau scris), iar încrederea este acordată subiectiv (personal) celui care a alterat adevărul. În cazul infracțiunilor de: înșelăciune (art. 244), uzurpare de calități oficiale (art. 258), represiune nedreaptă (art. 283), exercitarea fără drept a unei profesii (art. 348) și altele, alterarea adevărului se face prin diverse mijloace frauduloase (simple sau calificate), iar încrederea este acordată atât subiectiv, față de cel care folosește acele mijloace, cât și obiectiv, față de mijloacele amăgitoare.

La grupul special al infracțiunilor de fals alterarea adevărului se face asupra unor entități (lucruri) cărora li se atribuie juridic însușirea și deci funcțiunea de a servi drept probă adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă cu prilejul diverselor relații sociale (monede, timbre, titluri de credit, sigilii, instrumente de marcat, înscrisuri etc.), iar încrederea este acordată obiectiv lucrului care constituie prin el însuși proba adevărului.

Aceste particularități justifică crearea în sistemul părții speciale a Codului penal a unui grup aparte de „infracțiuni de fals” (art. 310-328).

Infracțiunile din titlul VI constau în acțiuni de falsificare a anumitor valori a căror autenticitate, veridicitate sau exactitate prezintă un mare interes social și care, de aceea, trebuie apărate prin mijloace de drept penal. Tot în această categorie sunt cuprinse, ca incriminări conexe și alte fapte (de ex., punerea în circulație de valori falsificate, uzul de fals etc.), ca infracțiuni derivate și corelative, antecedente sau subsecvente celor de fals.

1.2.Noțiunile de fals, de falsificare și de încredere

Fals, în sens larg, este tot ceea ce nu corespunde adevărului. Noțiunea de fals este un concept antinomic, derivat din noțiunea de adevăr. Nu poate exista fals, adică o alterare de adevăr, decât acolo unde este de conceput existența sau posibilitatea existenței adevărului.

Cu alte cuvinte, falsul constă în alterarea sau denaturarea adevărului; este denumit fals ceea ce are numai aparență de adevăr, ceea ce este neadevărat, neautentic, artificial, contrafăcut.

Falsificarea este operația prin care se realizează acțiunea de alterare a adevărului. Falsificarea presupune, ca și falsul, existența unui adevăr și a unor lucruri, entități, care servesc pentru dovedirea lui și asupra cărora se efectuează acțiunea de alterare a adevărului. Neantul nu poate fi falsificat.

Nu orice fals este un fals penal. De aceea, în dreptul penal nu este incriminat decât falsul care prin consecințele sau posibilitatea producerii unor consecințe juridice prezintă un anumit grad de pericol social.

Cu privire la rațiunea incriminării acestor fapte antisociale, s-a susținut că legea penală nu incriminează însă orice denaturare a adevărului, orice minciună. Intervenția sa are loc numai atunci când minciuna poate aduce atingere uneia din valorile sociale cărora ea le acordă ocrotire (patrimoniul, persoana, înfăptuirea justiției etc.). Dar nici în aceste cazuri legea penală nu creează din fals o infracțiune generală, ci, față de pericolul social mai accentuat pe care îl prezintă anumite procedee de denaturare a adevărului, ea circumscrie incriminarea numai la acestea.

În sistemul legii penale faptele incriminate ca infracțiuni de fals privesc alterarea adevărului și deci falsificarea numai atunci când aceasta poartă asupra vreuneia din entitățile (lucrurile) cu însușiri probatorii arătate în dispozițiile incriminatoare.

Cuvintele de „fals”, și „falsificare”, însoțite de anumite precizări, sunt folosite și în cazul altor incriminări prevăzute de Codul penal, ex.: distrugerea sau semnalizarea falsă (art. 332); falsificarea sau substituirea de alimente ori alte produse (art. 357), comercializarea de produse alterate ( art. 358), dar aceste fapte nu constituie însă infracțiuni de fals. Ele sunt săvârșite tot printr-o alterare a adevărului, dar nu privesc în materialitatea lor lucruri care au însușirea juridică de a servi de probe.

Încrederea este starea psihică determinată de prezumția de bună-credință pe care și-o acordă persoanele în relațiile dintre ele și de prezumția de veracitate privind existența și valoarea lucrurilor. Încrederea poate fi deci personală (acordată unei persoane) sau obiectivă (acordată unui lucru).

Falsul, prin natura sa, aduce totdeauna o atingere încrederii pe care oamenii sunt nevoiți și trebuie deci să și-o acorde reciproc în relațiile dintre ei, sau pe care trebuie să o aibă în funcție de lucrurile socotite, în mod obișnuit, ca fiind expresia și proba adevărului. Fără un minimum de reciprocă încredere, realizarea acestor relații ar fi real și continuu stânjenită, lipsa de încredere impunând la tot pasul efectuarea de investigații, verificări de afirmații, luări de garanții etc.

Ocrotirea încrederii în cadrul relațiilor sociale nu este însă realizată numai prin sancționarea infracțiunilor de fals, ci și prin incriminarea altor fapte care, fără a conține o alterare de adevăr, se realizează însă prin nesocotirea încrederii acordate unei persoane (acțiunile de divulgarea secretului profesional, delapidare, abuz de încredere, gestiune frauduloasă, ruperea de sigilii și sustragere de sub sechestru săvârșite de custode, divulgarea secretului economic și altele).

Însă, în timp ce la infracțiunile săvârșite prin violarea încrederii, această încredere este de regulă acordată intuitu personae, adică ținându-se seama de condiția personală a celui căruia i se acordă încrederea, la infracțiunile de fals încrederea este acordată in rem, adică însuși lucrului care este considerat ca fiind expresia adevărului și deci nu ne găsim în fața violării unei încrederi acordate unei anumite persoane, ci în fața încrederii acordate lucrului căruia i se atribuie juridic însușirea de a exprima adevărul, adevăr care a fost însă alterat.

Practic, se poate întâmpla ca cele două forme de încredere să se întâlnească în desfășurarea unei activități infracționale. În astfel de situații trebuie să se facă cu atenție deosebire între situațiile în care acea activitate constituie o singură infracțiune și situațiile în care există un concurs de infracțiuni.

De regulă, în astfel de situații se recurge la mijloace obiective, care sunt de natură să inspire încredere, pentru a se obține mai ușor acordarea încrederii personale care ar putea fi obținută și fără aceste mijloace, dar mai greu. Ori de câte ori mijloacele obiective întrunesc elementul unei infracțiuni de fals cu ajutorul căreia a fost săvârșită ori a fost mascată săvârșirea unei alte infracțiuni prin înșelarea încrederii personale va exista un concurs de infracțiuni. Dimpotrivă, atunci când mijloacele obiective, deși conțin o alterare de adevăr, nu constituie totuși o infracțiune de fals, va exista o singură infracțiune, aceea privitoare la înșelarea încrederii personale.

Într-o altă concepție, se consideră că ceea ce deosebește, în esență, infracțiunile de fals de celelalte infracțiuni care constau într-o alterare a adevărului este faptul că, pe când în cazul acestor din urmă infracțiuni, alterarea adevărului nu este decât un mijloc de a aduce atingere interesului individual sau colectiv, a cărui lezare caracterizează infracțiunea, în cazul infracțiunilor de fals, alterarea adevărului constituie un scop și aduce, prin ea însăși, atingere încrederii publice care este un interes social.

1.3.Obiectul ocrotirii penale

Prin incriminarea faptelor care alcătuiesc grupul infracțiunilor de fals, legea penală a înțeles să ocrotească relațiile sociale care se nasc, desfășoară și dezvoltă în legătură cu încrederea publică în lucrurile (entitățile) cu valoare probatorie. Pericolul social pe care îl prezintă faptele incriminate în acest titlu decurge din alterarea adevărului săvârșită asupra unor entități (lucruri) care au însușirea legală de a servi ca mijloc de probă, de a constitui dovada unor realități de existența și veracitatea cărora depind formarea și desfășurarea diferitelor relații sociale. Sancționând penal alterarea adevărului asupra unor astfel de lucruri (entități) cu însușire probatorie, legea penală creează o protecție juridică pentru aceste lucruri, întărind încrederea pe care oamenii trebuie să o aibă în valoarea lor probatorie, încredere ce contribuie la ocrotirea și implicit la larga și nestânjenita dezvoltare a relațiilor sociale și deci la progresul social.

Fără ajutorul acestor lucruri cu însușiri probatorii, relațiile sociale ar fi greu de conceput și tot atât de greu de realizat, iar fără apărarea prin mijloace penale a acestor lucruri cu funcție probatorie, încrederea pe care ele ar inspira-o și deci puterea lor probantă ar fi, dacă nu inexistentă, în orice caz considerabil slăbită. Această ocrotire penală se răsfrânge în mod firesc asupra întregului sistem juridic al probelor, contribuind la întărirea rolului și a eficienței acestui sistem și deci la ocrotirea relațiilor sociale respective.

Criteriul avut în vedere la calificarea de grup a infracțiunilor (sistematizare) din Codul penal în vigoare a fost cel al relațiilor sociale împotriva cărora sunt săvârșite faptele incriminate și pentru ocrotirea cărora intervin sancțiunile penale (relații privind siguranța statului, relații privitoare la persoana omului, relații privind patrimoniul persoanelor fizice sau juridice etc.).

În cazul infracțiunilor de fals, acest criteriu de sistematizare nu a putut fi folosit fiindcă prin materialitatea lor (alterarea adevărului) aceste infracțiuni pot fi săvârșite în raport cu oricare dintre relațiile sociale la a căror formare și desfășurare pot fi folosite lucruri cu funcție probatorie.

Ocrotirea penală, în cazul infracțiunilor de fals, neputând fi deci raportată la o anumită categorie de relații sociale, această dificultate a impus găsirea unui obiect al ocrotirii penale care să corespundă complexului de relații sociale susceptibile de a fi primejduite prin săvârșirea infracțiunilor de fals și care să fie propriu (comun) acestui grup de infracțiuni, în întregul său.

Acest obiect propriu tuturor infracțiunilor de fals constă în valoarea socială a „încrederii publice” care trebuie să fie acordată de orice persoană lucrurilor cărora legea le atribuie funcție probatorie, indiferent dacă atribuirea acestei funcții probatorii este prevăzută explicit în lege (probele scrise, declarații oficiale consemnate, diplome etc.), fie că decurge implicit din natura lucrului (monedă, timbru, titlu de credit etc.).

În cadrul relațiilor sociale și în raport cu specificul acestora, încrederea devine publică și capătă caracter de valoare socială. Încrederea publică este, prin urmare, în sfera instituțiilor de drept penal, o categorie juridică distinctă de încrederea personală pe care și-o pot acorda oamenii între ei. Și această încredere personală, după cum s-a mai arătat, este ocrotită de legea penală, dar nu ca valoare socială distinctă, ci ca o cerință specială în cadrul unor relații sociale.

1.4. Cadrul infracțiunilor de fals

Infracțiunile de fals sunt prevăzute în Titlul VI din Partea specială a Codului penal. În actuala reglementare s-a ținut seama de lipsa de omogenitate a lucrurilor cu funcție probatorie, lucruri care pot forma obiectul asupra căruia se efectuează operația de alterare a adevărului în diferite infracțiuni de fals, astfel încât acest grup de incriminări a fost împărțit în trei capitole: Capitolul I – Falsificarea de monede, timbre sau alte valori; Capitolul II – Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare; Capitolul III – Falsuri în înscrisuri.

Pe lângă incriminările referitoare la diferitele infracțiuni de „fals propriu-zis” sunt prevăzute și unele „incriminări conexe” privitoare la anumite fapte care au o strânsă (firească) legătură cu infracțiunile de fals. Aceste fapte nu numai că împrumută caracterul lor ilicit de la infracțiunea de fals, dar, la rândul lor, contribuie în mod esențial la crearea sau agravarea pericolului social pe care îl prezintă aceste infracțiuni.

Incriminările conexe privesc faptele derivate și anume: faptele de punere în circulație sau de deținere în vederea punerii în circulație a monedelor sau valorilor falsificate; faptele de fabricare sau de deținere a instrumentelor sau materialelor destinate a servi la falsificarea de monede; faptele de folosire a instrumentelor de autentificare sau de marcare falsificate, ori de folosirea înscrisurilor falsificate și fapta de a face declarații mincinoase, producătoare de consecințe juridice, în fața organelor competente.

Datorită acestei strânse conexiuni între fapta principală (falsul) și faptele derivate (conexe), incriminarea faptelor derivate în cadrul infracțiunilor de fals apare astfel ca deplin justificată.

Profesorul Vintilă Dongoroz a susținut, pe drept cuvânt și ca efect al principiului specialității, ca mod principal de soluționare a concursului de norme penale, că dispozițiile cuprinse în grupul „infracțiunilor de fals” își găsesc aplicația atât timp cât nu există vreo dispoziție derogatorie fie în cuprinsul codului penal, fie în vreo lege specială, prin care se incriminează în mod diferit vreo faptă care în lipsa acelei dispoziții ar fi intrat în cadrul infracțiunilor de fals. De ex.: alterarea unui înscris constituie fals (art. 320 și 322), dacă alterarea s-a efectuat însă asupra unui înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român, fapta se va încadra în dispoziția privitoare la „compromiterea unor interese de stat” (art. 406); declarația mincinoasă producătoare de consecințe juridice făcută în fața organului competent constituie o infracțiune de fals (art. 326), dacă declarația este făcută însă de către un martor, într-o cauză judiciară, fapta se va încadra în dispoziția privitoare la mărturia mincinoasă (art. 273); declarațiile făcute, de exemplu, în materie vamală, în materia mijloacelor de plată străine, în materie fiscală, sunt anume sancționate prin legile speciale care reglementează materiile respective.

În concluzie, cadrul infracțiunilor de fals denumite astfel în nomenclatura Codului penal, nu cuprinde toate faptele de fals care sunt incriminate ca infracțiuni în legislația noastră.

1.5. Aspecte comune infracțiunilor de fals

Din punctul de vedere al ocrotirii penale și deci al obiectului juridic generic al infracțiunilor de fals, valoarea socială pe care legea penală o apără este încrederea publică – fides publica – în lucrurile (entitățile) care au legal însușirea de a face probă (monede, titluri, instrumente de autentificat, înscrisuri etc.).

Încrederea publică, căreia falsul îi aduce atingere, nu este o simplă stare de fapt, un sentiment născut spontan printre membrii societății, ci o încredere dirijată, organizată, limitată la anumite lucruri, semne sau înscrisuri, cărora legea le recunoaște o anumită valoare probantă și din care ea face să rezulte anumite efecte juridice.

După alți autori, obiectul juridic generic comun tuturor infracțiunilor din această categorie, îl constituie relațiile social-juridice privitoare la asigurarea adevărului, adică a autenticității sau veridicității anumitor valori materiale, în baza cărora se instituie obligația generală (erga omnes) de a nu le altera sau denatura în nici un mod, în scopul menținerii încrederii publice față de ele.

Nu există infracțiune de fals când lucrul asupra căruia s-a efectuat falsificarea nu are însușirea de a servi de probă, fapta putând constitui eventual o înșelăciune dacă sunt realizate și celelalte condiții de incriminare prevăzute în art. 244 C.pen. (ex. alterarea adevărului privind valoarea unei monede ieșită din circulație sau efectuată într-un cont de cheltuieli întocmit de un prepus nu constituie infracțiune de fals, fiindcă în primul caz moneda nu mai are funcție probatorie, iar în al doilea caz contul întocmit este un tablou de afirmații, și nu un instrument de probă).

Conceptual, toate infracțiunile din acest titlu implică referirea la un anumit adevăr aparent presupus ca fiind dovedit, dar care în realitate este alterat prin săvârșirea falsului.

O monedă falsă circulă fiindcă aparent ea este socotită ca exprimând adevărul; un obiect purtând în mod fals semnul de marcaj al unui metal prețios este acceptat ca valabil, fiindcă aparent poartă atestarea adevărului; un înscris fals produce efecte juridice fiindcă este presupus aparent că exprimă adevărul etc.

Acolo unde nu există un adevăr care să fie presupus dovedit, nu poate exista o infracțiune de fals, ci o faptă de fals inutil sau putativ (de exemplu, un debitor falsifică o chitanță de plată unei datorii, care însă era prescrisă sau care îi fusese remisă prin testamentul creditorului decedat).

Subiectul activ nemijlocit (autor) la infracțiunile de fals, în principiu, poate fi orice persoană, fără vreo calificare (circumstanțiere).

Sub acest aspect, o caracteristică a infracțiunilor prevăzute în acest titlu este că pot fi comise și de o persoană juridică cu limitările și în condițiile prevăzute în art. 135 C.pen.

Toate infracțiunile de fals sunt susceptibile de participație penală (ocazională) și deci de pluralitate de subiecți activi (coautori, instigatori, complici).

În privința laturii obiective, în principiu toate infracțiunile de fals constau într-o comisiune (acțiune), sunt deci fapte comisive.

Acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii trebuie să constea într-o operație de alterare a adevărului săvârșită în orice mod (material, scriptic sau oral), dar care se concretizează totdeauna în lucrul (obiectul) care conține alterarea adevărului. Chiar în cazul alterării pe cale orală, de pildă declarații false, operația de alterare a adevărului se sublimează în conținutul înscrisului întocmit de organul care a primit declarația, înscris care va servi ca mijloc de probă.

Sub raportul urmării imediate (tipice), toate infracțiunile de fals propriu-zis, ca și infracțiunea de deținere de valori falsificate sau de instrumente ori de materiale destinate falsificării sunt infracțiuni care produc o stare de pericol. Chiar și infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este producătoare a unei stări de pericol în forma tentativă. Infracțiunile derivate de punere în circulație sau de folosire a lucrului fals pot deveni infracțiuni cauzatoare de vătămare când prin acestea s-a produs o inducere în eroare, dar îmbracă forma infracțiunii generatoare a unei stări de pericol în cazul în care tentativa lor este sancționată.

De aceea, aceste infracțiuni se consumă prin simpla operațiune de falsificare, prejudiciul material nefiind un element constitutiv al infracțiunii.

Din punct de vedere al laturii subiective, toate infracțiunile din acest titlu sunt fapte penale intenționate. Faptele de alterare a adevărului nu constituie infracțiuni când alterarea s-a produs din culpă.

Forma de vinovăție trebuie să fie constatată și verificată în raport cu fiecare faptă în parte, atunci când vin în concurs fapte de fals propriu-zis cu fapte derivate. Astfel, s-ar putea ca un înscris alterat din culpă și deci care nu ar constitui o infracțiune pentru făptuitor, să fie ulterior folosit cu intenție de acesta sau de o altă persoană, știind că înscrisul conține o alterare de adevăr, caz în care va exista infracțiunea de uz de fals. Și invers, o monedă sau un înscris a fost falsificat cu intenție și există deci infracțiune, dar cel care pune în circulație acea monedă sau care se folosește de acel înscris nu știe că există o alterare de adevăr, în acest caz, fapta nu constituie infracțiunea de uz de fals, chiar dacă făptuitorului i s-ar putea reproșa vreo culpă.

Din punct de vedere procesual toate infracțiunile de fals sunt urmăribile din oficiu.

În ceea ce privește competența organelor de urmărire și a instanțelor de judecată, există unele deosebiri, în sensul că în cazul infracțiunilor de fals, în principiu, se aplică regulile obișnuite, în timp ce pentru infracțiunea de fals de monedă sau alte valori competența de a efectua urmărire o are numai procurorul, iar judecata în primă instanță este de competența tribunalului în condițiile prevăzute în Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate și Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu modificările și completările ulterioare.

Între infracțiunile de fals propriu-zise și infracțiunile derivate există, după cum s-a arătat deja, o firească conexitate cu caracter de corelație, în sensul că existența infracțiunii posterioare depinde de existența celei anterioare (de ex., existența infracțiunii de punere în circulație a monedelor falsificate este condiționată de existența infracțiunii de falsificare de monede; infracțiunea de folosire a instrumentelor de autentificare sau de marcat falsificate implică existența infracțiunii de falsificare a acestor instrumente; infracțiunea de folosire de înscrisuri false presupune existența infracțiunii de fals în înscrisuri).

Ținând seamă de această corelație, pentru a se evita pronunțarea unor hotărâri inconciliabile, se va face ori de câte ori este posibil, aplicarea dispozițiilor privitoare la indivizibilitate și conexitate (art. 43-44 C.proc.pen.).

În procesul penal având ca obiect săvârșirea unor infracțiuni de fals este necesar, de regulă, să se dispună efectuarea, după caz, a unei cercetări tehnico-științifice (art. 112 C.proc.pen.) sau a unei expertize (art. 116 C.proc.pen.), constatarea alterării adevărului și deci a existenței falsului reclamând de cele mai multe ori cunoștințe tehnice și de specialitate. Dacă după descoperirea falsului, obiectul falsificat (monedă, titlu, înscris, sigiliu etc.) a dispărut sau a fost distrus, existența falsului va putea fi dovedită cu orice alte probe.

În cazul infracțiunilor de falsificare de monede, organul de urmărire penală sau instanța de judecată va putea cere lămuriri de la institutul de emisie (art. 126 C.proc.pen.). Când moneda sau valoarea falsificată este străină, lămuririle vor putea fi cerute, când va fi necesar, în condițiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, de la institutul de emisie respectiv.

CAP. II

ANALIZA INFRACȚIUNII – FALSIFICARE DE MONEDE

2.1. Elemente preexistente

I.Obiectul jurdic special

Infracțiunea de falsificare de monede are ca obiect juridic generic al ocrotirii penale relațiile sociale bazate pe „încrederea publică” considerată ca și reală valoare socială, încredere în autenticitatea monedelor cu valoare circulatorie.

Prin incriminarea acestei fapte antisociale, în art. 310 C.pen., legea ocrotește încrederea publică, iar din punct de vedere civil, apără atât interesele persoanelor, cât și interesele instituțiilor care emit monede.

Dacă această încredere publică nu ar fi ocrotită prin mijloace de drept penal, monedele ar constitui mijloace nesigure în formarea și desfășurarea relațiilor sociale, iar circulația lor ar deveni dacă nu imposibilă, în orice caz grav stânjenită.

Obiectul juridic special al infracțiunii de falisificare de monede,în ambele sale modalitați normative,îl formează relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea monedelor cu valoare circulatorie.

II.Obiectul material

Obiectul material al acestei infracțiuni, așa cum s-a precizat în literatura de specialitate diferă după cum activitata faptuitorului constă într-o acțiune de contrafacere sau o alterare a monedei cu valoare circulatorie sau a monedei emise de către autoritațile competente, înaintea de punerea oficială în circulație a acesteia.

Când falsificarea se efectuează prin alterare, obiect material al infracțiunii constă în moneda asupa careia operează acțiunea de alterare,iar în cazul în care infracțiunea se săvârșește prin contrafacere,obiectul material este reprezentat de materialele din care au fost confecționate,acestea din urmă constituind, în mod evident,produsul infrcțiunii.

Între obiectul material al infracțiunii de falsificare de monede și produsul acestei infracțiuni, după profesorul Dongoroz există deosebirea care, în genere, se face între materia primă și produsul obținut din aceasta.

Obiectul material privește faza de executare a activității infracționale, pe când produsul reprezintă rezultatul acestei activități.

Legiuitorul în noua reglementare nu a precizat ce fel de monedă constituie obiect al falsificării rezumându-se la denumirea generală de monedă cu valoare circulatorie sau monedă emisă de autoritațile competente,înainte de punerea oficială în circulație a acesteia.

Moneda cu valoare circulatorie poate fi metalică sau de hârtie,românească sau străină. De principiu,moneda ieșită din circulție, nu poate constitui obiect al infracțiunii decât atunci când este supusă falsificării pentru a putea corespunde cu cea reală,adevarată.

În România circulația banească este asigurată prin bilete de bancă și monede metalice emise de Banca Națională. Biletele de bancă(monedele de hârti) sunt în valoare nominală de 1, 5, 10, 50, 100, 200 și 500 lei; monedele metalice sunt în valoare de 1, 5, 10, 50 bani.

Valoarea nominală și forma monedelor metalice și biletelor de bancă se pot schimba dupa anumite criterii care privesc starea economică a țării, problemele de securizare a acetora ori din alte motive.

Obiectul material al infracțiunii de falsificare de monede și produsul acesteia constituie întodeauna utile și relevante mijloace de probă materială în constatarea juridică a infracțiunii.

III. Subiecții infracțiunii.

A. Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de falsificare de monede poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale. Practic însă, nu orice persoană poate deveni falsificator de monede sau de valori, săvârșirea acestei infracțiuni reclamând utilizarea ilicită a unor munci de specialitate.

În marea majoritate a cazurilor, falsificarea de monede se realizează prin contribuția mai multor făptuitori, deci de către o pluralitate de subiecți activi (coautori, instigatori, complici). Contribuția participanților, chiar atunci când aparțin aceleiași categorii (de ex. coautori), poate varia, operația de falsificare implicând de cele mai multe ori o executare complexă, pentru efectuarea căreia este nevoie de concursul unor specialiști (desenatori, graficieni, filigraniști, chimiști, tipografi, imprimeuri etc.). Este autor participantul care a efectuat, chiar și numai o operație în cadrul activității de executare. Sunt subiecți activi nemijlociți ai infracțiunilor derivate cei care pun în circulație monede sau care dețin produsul falsificării în vederea punerii în circulație.

Când aceeași persoană este subiect activ și al faptei principale de falsificare de monede și al faptei derivate de punere în circulație a produsului falsificării, va exista un concurs de infracțiuni, făptuitorul fiind subiect activ atât al infracțiunii de falsificare, cât și al faptei derivate de punere în circulație.

Dimpotrivă, în cazul deținerii monedelor false nu va exista concurs când deținătorul este însuși falsificatorul sau alt participant la falsificare, fiindcă deținerea incriminată în art. 313 alin. (1) C.pen. nu este decât un caz special de tăinuire sau de favorizare, ori autorul sau oricare participant la o infracțiune nu poate fi considerat tăinuitor sau favorizator la propria sa infracțiune.

Avem rezervă cu privire la această teză întrucât dispoziția din art. 313 alin. (1) Cod penal nu face o atare distincție, deținerea valorilor falsificate prevăzute în art. 310-313 Cod penal putând privi chiar și pe autorul operațiuni de falsificare ori pe un participant la aceasta din moment ce se face dovada că deținera se realizeaza în vederea punerii lor in circulație. Ca atare în acordul cu principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, credem că și în această ipoteză trebuie aplicate regulile care guvernează concursul de infracțiunii între faptele prevăzute în art. 310 și art. 313 alin. (1) Cod penal.

Dacă deținerea monedelor falsificate în vederea punerii lor în circulație este urmată de punerea în circulație a acestora se realizează de către aceeași persoană, se va reține o singură infracțiune cu conținut alternativ, cea prevăzută în art. 313 alin. (1), nefiind aplicabile regulile de la concursul de infracțiuni.

Legat de aceasta s-a susținut că nu este cazul să se dea vreun efect juridic poziției subiective a făptuitorului din momentul primirii valorilor, hotărâtoare fiind poziția subiectivă din momentul punerii în circulație.

La infracțiunea de deținere de monede pot fi subiecți activi cei care au participat ca autori, complici sau instigatori la săvârșirea infracțiunii de falsificare.

Subiectul activ al infracțiunii examinate poate fi și o persoană juridică cu limitările și în condițiile art. 135 Cod penal.

B.Subiectul pasiv eventual este acela care a fost indus în eroare primind ca valabilă moneda sau titlul de valoare falsificat. Această persoană este material prejudiciată.

Subiectul pasiv cert al infracțiunii este institutul sau instituția care a emis moneda, care este nevoit să retragă toate monedele care au ajuns în circuitul serviciilor sale, pierzând astfel contravaloarea acestora și care mai este dăunat și prin pierderea încrederii publice în valabilitatea monedelor, de felul celor falsificate. E suficient să se răspândească știrea că se găsesc în circulație anumite monede sau titluri de valoare falsificate, pentru ca neîncrederea în monedele sau titlurile de același gen valabile, să devină generală.

Încrederea publică fiind o valoare socială, atingerea acesteia lezează întreaga colectivitate, stânjenind relațiile dintre oameni, așa că subiect pasiv generic este societatea.

IV. Locul și timpul săvârșirii faptei

Existența infracțiunii de falsificare de monede sau alte valori nu este subordonată nici unei condiții cu privire la locul și timpul săvârșirii sale. Pentru sancționarea infracțiunii nu importă deci dacă o monedă românească a fost falsificată în țară sau în străinătate, ori dacă o monedă este străină a fost falsificată în străinătate sau în țară.

Cu privire la timp, s-ar putea crede că ar exista o condiție în sensul că falsificarea trebuie să fie săvârșită în timpul cât moneda sau titlul de valoare are încă putere circulatorie. În realitate însă, această condiție nu privește timpul, ci produsul falsificării, care trebuie să corespundă unei monede sau valori aflate în circulație. Deci, chiar o monedă ieșită din circulație poate forma obiectul unei falsificări cu condiția ca produsul operației de alterare să corespundă unei monede sau valori cu circulație actuală.

În ceea ce privește stabilirea locului unde falsificarea a fost săvârșită și a datei când a avut loc săvârșirea, se va ține seamă de desfășurarea activității infracționale, aceasta fiind socotită ca săvârșită pretutindeni și în tot timpul cât s-au efectuat acte de executare. Data comiterii interesează însă din punctul de vedere al existenței răspunderii făptuitorului și al împlinirii prescripției.

2.3. Structura sau conținutul juridic al infracțiunii

I.Situația premisă

Infracțiunea incriminată în art. 310 Cod Penal nu fi concepută și nici săvârșită fără existența îm prealabil a unei monede adevărate care să servească de model( șablon) în operația de falsificare și deci produsul acestei operații să corespundă, aparent, unei monede adevărate.

II. Conținutul constitutiv al infracțiunii

A. Latura obiectivă

În noua formulare,actul de executare al normei constă în falsificarea de monedă cu putere circulatorie.

Elementul material al incriminării principale constă în acțiunea de falsificare a unei monede.

Termenul de falsificare înseamnă alterarea adevărului în una din cele două operațiuni posibile și anume:

– contrafacere (plăsmuire) în sensul de confecționare de monede prin imitarea monedei, sau

– alterare (prefacere) adică modificarea conținutului sau aspectului unei monede în scopul de a crea o aparență necorespunzătoare adevărului.

Fiecare dintre aceste operații poate fi efectuată printr-o varietate de procedee.

La fel, mijloacele de falsificare sunt extrem de variate și felurit adaptate în raport cu procedeele de falsificare folosite.

Nu este necesar ca imitarea să fie perfectă. Este suficient ca imitarea să fie astfel făcută încât moneda contrafăcută, datorită aparenței de autenticitate, să poată fi luată în considerare drept o monedă autentică.

b) Cerințe esențiale

Trebuie îndelinite două cerințe esențiale în ce privește elementul material pentru a se putea întregi conținutul obiectiv al infracțiunii prevăzute în articolul 310 Cod Penal.

1.Moneda falsificată trebuie să corespundă uneia dintre monedele cu valoare circulatorie sau să fie emisă de către autorițățile competente,înainte de punerea în circulație a acesteia.

Daca moneda falsificată nu are valoare circulatorie ori nu a fost emisă de autoritatea competentă nu constituie elementul material al infracțiunii inciminate.

Nu prezintă importanță pentru existența infracțiunii valoarea mai mare sau mai mică a monedei. Nu importă, de asemenea, dacă moneda este metalică sau de hârtie, suficient să existe o monedă căreia îi corespunde produsul infracțiunii de falsificare.

2. Moneda sau monedele falsificate trebuie să se găsească în circulație, adică să aibă legal puterea de a circula,ori să poată dobandi această calitate. Această cerință este îndelinită și in cazul falsificării unei monede retrase din circulție dar care mai pote fi încă preschimbată .

La fel, monedele străine trebuie să aibă un curs legal.

c) Urmarea imediată (tipică) a acțiunii de falsificare constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite,respectiv a încrederi publice în monedele aflate în circulție,sau care au fost emise de autoritățile competente și urmează să fie puse în circulație.

Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de falsificare de monede este indiferent dacă asemănarea produsului falsificării cu moneda care a format obiectul contrafacerii sau alterării este sau nu perfectă, suficient să existe posibilități de a fi pusă în circulație.

Urmarea imediată nu se consideră însă ca fiind realizată atunci când produsul falsificării este atât de nereușit (fals grosolan) încât nimeni nu l-ar confunda cu moneda sau cu valoarea adevărată.

d) Legătura de cauzalitate între acțiunea de falsificare și urmarea imediată trebuie să existe și, de regulă, rezultă din materialitatea faptei (ex re).

Aceasta rezultă, cel mai adesea, din materialitatea faptei nefiind nevoie de probatorii deosebite, atâta timp cât falsificarea de monede este o faptă de pericol.

II. Latura subiectivă

A. Forma de vinovăție

Acțiunea de falsificare a unei monede nu este relevantă penal decât dacă este săvârșită cu vinovăție, în forma intenție. Profesorul Vintilă Dongoroz a susținut că, propriu-zis, nu se cere ca falsificatorul să fi urmărit anume punerea în circulație a monedei (intenție directă), fiind suficient că el și-a dat seama (a prevăzut) că acest rezultat este posibil și a acceptat producerea lui (intenție indirectă).

B. Mobilul și scopul

Mobilul și scopul nu sunt condiții constitutive ale infractiunii, dar cunoașterea lor este necesară în stabilirea și aplicarea pedepsei de către judecator.Nu interesează pentru existența laturii subiective și implicit a infracțiunii însăși, dar de acestea se va ține seama la individualizarea pedepsei.

În doctrină, s-a mai susținut și părerea, rămasă izolată, conform căreia infracțiunea analizată nu se poate comite decât cu intenție directă.

Intenția rezultă din materialitatea faptei – res ipsa in se dolum habet – căci, în general, nu se contrafac și nu se alterează monede fără voința de a le falsifica și fără reprezentarea rezultatului acestei acțiuni. Aceasta nu înseamnă că făptuitorul n-ar putea dovedi că a lucrat fără vinovăție.

În ipoteza în care există mai mulți participanți, existența intenției trebuie cercetată și verificată în raport cu fiecare subiect activ. Când vreunul din participanți la realizarea falsificării a fost indus în eroare asupra contribuției sale, se vor aplica dispozițiile privitoare la participația improprie (art. 52 C.pen.).

2.4 Forme. Modalități. Sancțiuni

I.Formele infracțiunii

Infracțiunea de falsificare de monede fiind o infracțiune intenționată, de acțiune susceptibile de a fi realizate prin activități infracționale de durată și cu desfășurare complexă poate parcurge, în genere, toate fazele unei desfășurări lente: pregătire, executare, consumare și epuizare.

Actele pregătitoare

În principiu, actele preparatorii nu sunt incriminate ca o formă a infracțiunii.

Codul penal în vigoare, ca de altfel majoritatea codurilor care nu incriminează actele preparatorii, prevede însă în dispoziția din art. 314 C.pen. ca infracțiuni de sine stătătoare unele fapte care au un vădit caracter de acte de pregătire în raport cu infracțiunea de falsificare.

B. Tentativa la infracțiunea de falsificare de monede, potrivit art. 310 alin. (3). C pen se pedepsește.Există tentativă în cazul falsificării, dacă executarea acțiunii de contrafacere sau de alterare a monedelor a fost curmată înainte de a fi ajuns la capăt din cauze străine de voința făptuitorului sau, deși a fost dusă la capăt, nu a dat rezultat, în sensul că nu s-au obținut monede, ori cele obținute sunt atât de nereușite încât nu pot fi considerate ca fiind corespunzătoare de a fi puse în circulație (necirculabile).

C. Consumarea are loc din moment ce executarea acțiunilor de falsificare sau de punere în circulație ori de deținere a monedelor falsificate s-a desfășurat până la capăt și s-a produs urmarea imediată.

Pentru consumarea infracțiunii de falsificare este suficient ca o singură monedă falsă susceptibilă de a putea fi pus în circulație să fi fost contrafăcută sau alterată.

D.Epuizarea

De regulă, infracțiunea de falsificare de monede sau de alte valori îmbracă forma continuată de săvârșire. În aceste cazuri, epuizarea are loc la data ultimei acțiuni de falsificare. În cazul în care în timpul duratei unei infracțiuni continue se adoptă mai multe legi penale, fapta se încadrează potrivit legii în vigoare la data când activitatea infracțională s-a încheiat, respectiv la data încetării acțiunii sau inacțiunii prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective, iar nu potrivit legii sub imperiul căreia a început, s-a prelungit și a durat o perioadă de timp această acțiune sau inacțiune.

II.Modalități

Infracțiunea de falsificare de monede prezintă normativ (corespunzător dispoziției incriminatoare) și faptic (în concret) numeroase modalități de realizare, care interesează substanțial individualizărea pedepsei, iar procedural din punctul de vedere al posibilităților de ordin probatoriu.

Modalitățile normative sunt determinate de modul cum sunt descrise acțiunile incriminate sau obiectul material al acestora.

Tot normative sunt și modalitățile privitoare la originea produsului falsificării în sensul că există modalitatea falsificării monedelor românești (naționale) și modalitatea falsificării unor monede străine (art. 316 C.pen.). Parificarea tratamentului sancționator al acestor două modalități este o consecință a considerării infracțiunii de falsificare de monedă ca făcând parte din categoria infracțiunilor juris gentium (Convenția adoptată de membrii Ligii Națiunilor la 20 aprilie 1929).

Codul penal în vigoare a concentrat în genere în dispoziții cu conținut sintetic toate modalitățile pe care le poate prezenta faptic săvârșirea unei infracțiuni, evitând astfel introducerea în dispoziția incriminatoare a unor precizări și enumerări de amănunt, procedeu dăunător, fiindcă practic primește o aplicare limitativă, ceea ce nu răspundea unei bune individualizări a represiunii. Codul penal în vigoare a lăsat ca organele de urmărire și instanțele să aibă în vedere modalitatea de săvârșire faptică în fiecare caz concret.

Infracțiunea de falsificare de monede este susceptibile de a avea în concret numeroase și interesante modalități de fapt.

Aceste modalități pot privi importanța și cuantumul monedelor falsificate, mijloacele folosite pentru realizarea falsului, numărul și categoria subiecților activi, gradul de similitudine a produselor falsificate față de monedele veritabile, împrejurările în care a putut fi descoperită infracțiunea etc.

De toate particularitățile pe care le-ar putea prezenta modalitățile faptice va trebui să se țină seama la stabilirea gravității faptei și la determinarea pedepsei aplicabile inculpatului.

Pentru sistemul financiar importanța pagubei se apreciază de la caz la caz, în legătură cu prejudiciul imediat care s-a produs ori care s-ar fi putut produce, de efectele pe termen lung sau mediu pentru stabilitatea monetară internă și se vor vedea și implicațiile internaționale ale activității infracționale.

III.Sancțiuni

Ambele modalități normative ale infracțiunii de falsificare de monede se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și înterzicerea exercitării unor drepturi. Cum întodeauna prin săvârșirea acetei infracțiuni se urmărește obținerea unui folos patrimonial, pe langă pedeapsa închisorii, instanța poate aplica și pedeapsa amenzii,potrivit dospozițiilor art.62 Cod penal.

Monedele produse prin acțiunea de falsificare, în temeiul art. 112 lit. a Cod Penal vor fi supuse confiscării speciale. Conform dispozițiilor art 112 din Codul Penal, instanța va dispune măsura de siguranță a confiscării extinse daca va constata îndelinirea condițiilor legale.

Tentativa se pedepsește potrivit prevederilor art. 33 Cod penal.

Infracțiunea de falsificare de monede se poate prezenta, fie sub forma unei infracțiuni unice, fie sub forma infracțiunii continuate când sunt îndeplinite dispozițiile art. 35 alin. (1) Cod penal. Infracțiunea nu aremodalități normative agravate.

CAP. III

EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

3.1. Aspecte procesuale

Infracțiunea de falsificare de monede și alte valori, din vechea reglementare a fost separată în două texte distincte, prevederile referitoare la falsul de monedă și respectiv falsificarea titlurilor de credit și altor instrumente de plată. Soluția, promovată și de alte legislații, se justifică prin pericolul diferit al celor două fapte, reflectat și în pedepsele asociate acestora.

Principala modificarea în noul Cod a acestei infracțiuni este reducerea limitelor de pedeapsă, astfel maximul special din actuala reglementare este redus la 10 ani, păstrându-se însă minimul special de 3 ani. Se mai renunță la identificarea obiectului prin enumerarea categriilor de monedă, prevăzut în actuala reglementare.

Au avut în vedere la elaborarea textului și:

Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea,prin sacncțiuni penale și de altă natură, a protecție împotriva falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro, publicată în Jurnalul Oficial al Comunitaților Europene seria L nr.140 din 14 iunie 2000.

Decizia-cadru 2001/JAI/privind combaterea fraudei și a falsificării mijloacelor de plată, altele decât numerarul.

Din punct de vedere procesual toate infracțiunile de fals sunt urmăribile din oficiu.

În ceea ce privește competența organelor de urmărire și a instanțelor de judecată, există unele deosebiri, în sensul că în cazul infracțiunilor de fals, în principiu, se aplică regulile obișnuite, în timp ce pentru infracțiunea de fals de monedă , competența de a efectua urmărirea o are numai procurorul, iar judecata în primă instanță este de competența tribunalului în condițiile prevăzute în Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate și Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu modificările și completările ulterioare.

Infracțiunea incriminată în art. 310 Cod Penal este de competența de cercetare a DIICOT din ICCJ( legea 508/2004, art. 56 alin. (3) lit. d) CPP urmarirea penală se începe prin ordonanță de către procuror, in rem iar ulterior tot prin ordonanță acesta dispune continuarea efectuări urmăririi penale față de suspect( in personam).

Acțiunea penală pt comiterea acestei infarctiune se pune în mișcare prin ordonața întocmită de procuror potrivit art. 309 CCP. atunci când se constată că există probe din care rezultă că suspectul a săvârșit infracțiunea și că nu există vreunl dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale conform art. 16 alin. (1) .

De menționat cu noile reglementari procurorul nu mai poate pune in mișcare acțiunea penală prin rechizitoriu.

Competența de judecată în primă instanță a acestei infracțiuni aparține Tribunalului în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta conform art. 36 alin (1) lit c) Teza I CPP prin locul săvârșirii faptei – preluare art. 41 alin. (2) CPP.

În potriva sentinței penale a Tribunalului se va putea face apel, ce va fii soluționat de către Curtea de Apel în a cărei circumscripție se află Tribunalul care a pronunțat sentința atacată, aceasta fiind competentă sa judece cererea de apel.

3.2. Legătura cu alte infracțiuni; asemănări și deosebiri

Falsificarea de monede se aseamănă cu art. 311 N.C.P. prin prisma ca au accelași obiect juridic, elementul material are verbum regens iar ceeia ce le deosebește este obiectul material (titlurile de credit sau instrumentele de plată în cazul art. 311 N.C.P și moneda în cazul art. 310 C.P.)

În cazul infracțiuni incriminate în art. 312 N.C.P. au accelași obiect juridic, elemetul material are verbum regens iar cea ce le difernțează este obiectul material (timbre de orice fel,mărci poștale,plicuri poștale,cărți poștale sau cupoane în cazul art. 312 N.C.P și moneda în cazul art 310 C.P.).

Textul art.310 N.C.P. sancționează numai falsificarea, iar art 313 N.C.P. deținerea sau punerea în circulașie de monedă falsificată;( faptă derivată întrucât presupune prin concept comiterea faptei de la art 310 N.C.P.).

Art 314 acte preparatorii sui-generisart

244 ambele prezinta o alterare depreluat de la CD

CAP. IV.

PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUAȚII TRANZITORII

4.1. Precedente legislative (de preluat incriminarea asa cum era in coduriile penale din 1864,1937,1969- vezi explicatii teoretice V Dongoroz + art 282 din Cp anterior, comentariu succint.

4.2. Situații tranzitorii- Comparand continutul juridic si sanctiuni din art. 282 alin (1) si 310 aratati care este legea penala mai favorabilă, de preluat din decizia 265/2014 a CCR

De precizat si principiul tempus regit actum.

4.2. Situații tranzitorii

În noul Cod Penal legea este mai favorabilă, întrucât, pe de o parte limitele speciale ale pedepsei pentru varianta tip sunt mai reduse,iar, pe de altă parte, nu s-a preluat varianta agravată prevăzută de art. 282 alin. (3) Cod penal anterior.

CAP.V.

ELEMENTE DE DREPT COMPARAT