Drept Penal Parte Speciala Falsificarea de Monede
Abrevieri
alin. – alineat(ul)
art. – articol(ul)
C.pen -Codul Penal (Legea 289/2009)
C.proc.pen -Codul de Procedură Penală (Legea 135/2005)
dec. –decizie
Ed. – Editura
ed.- ediția
I.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – literatura
nr. – numărul
O.G. – Ordonanța a Guvernului
O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului
op.cit.- opera citată
p. – pagina
pp. – paginile
pct.- punct
pen.- penală
R.D.P.- Revista de Drept Penal
s.- sentința
s.a. – și altele
Trib. –Tribunal
INTRODUCERE
Din toate timpurile și în toate orânduirile sociale, legislațiile penale au incriminat destul de sever infracțiunile săvârșite împotiva autorităților publice, relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea monedelor.
Înclinarea asupra acestei teme a fost determinată de realitățile din legislația noastră, respectiv intrarea în vigoare a Noilor Coduri: penal și de procedură penală.
Rolul acestei lucrări se înscrie în procesul de cunoaștere și de aplicare a dreptului penal, a unei controversate infracțiunii respectiv falsificarea de monede. Lucrarea prezentată își propune să scoată în evidență cât de important este ca oamenii sa aibe încredere în autoritățile publice, cunoșterea regimului juridic al infracțiuni incriminate și pentru a vedea ce modificări a adus noua legislație.
Maestrul Vintilă Dongoroz afirmă, falsificarea de monede prezintă o evidentă gravitate, întrucât produsul falsificat este de natură pe de-o parte, să surprindă și să înșele încrederea celor care ar fi puși în situția de a primi monedă falsificată crezând-o valabilă, iar pe de altă parte, să aducă o gravă atingere încrederii publice față de moneda respectivă, atunci când ar afla că există în circulație monede fasle, împiedicând sau îngreunând astfel normala circulație și acceptarea a acesteia.
Textul protejează încrederea publicului în autencitatea monedelor ca intrument de plată general acceptat.
În elaborarea lucrării la nivel conceptual, noua reglementare a infracțiunilor de fals păstrează reperele esențile din vechea reglementare. Modificările aduse se referă la incriminarea explicită a unor conduite „problematice” în reglementarea anterioara, aceasta înseamnă un progres de dezoltarea pentru societate.
În primul capitol sunt prezentate noțiunile introductive, o examinare generală a noțiuni de fals, de falsificare și de încredere, obiectul, cadrul și aspectele comune a infracțiunilor de fals.
În capitolul secund este analizată infracțiunea de falsificare de monede, așa cum este prevăzută în acest moment, referitor la conținutul infracțiunii, elementele preexistente, obiectul sepecial, obiectul material, subiecții infracțiunii, locul și timpul săvârșirii infracțiunii, latura obiectivă și cea subiectivă, formele, modalitățiile și sancțiuniile.
În cel de al treilea capitol al lucrării prezente analizăm cateva considerente referitoare la aspectele procesuale și legătura cu alte infracțiunii.
În următorul capitol se vizează cunoaștera acestei infracțiuni din perspectiva precedentelor legislative și situațiilor tranzitorii.
În cel de al cincile capitol facem o trecere comparativă prin vechiurile coduri ale Românie și prin diverse legislații europene pentru a vedea evoluția și carateristicile generale ale reglementărilor.
Ultimul capitol este destinat propunerilor de lege ferenda și concluzii în urma analizei acestei infracțiuni.
Scurt istoric despre apariția banilor
Istoria banilor se aseamănă cu istoria oamenirii, cele două entități fiind greu de separat. Noțiunea „bani” a valorii nu a fost concepută, în comuna primitivă. Produsele muncii și mijloacele de producție erau în propietatea comună a obștii arhaice, fără să fie transformate în mărfuri care să facă obiectul troc-ului cum s-a întâmplat o dată cu descompunerea comunei primitive.Trocul nu a dispărut cu totul niciodată dar și-a pierdut din utilitate, el rămănând forma de schimb cea mai larg cunoscută și practicată, fiind și-n zilele noastre frecvent utilizat. Dezvoltarea schimbului de bunuri a condus implicit la dezvoltarea comerțului. Pe măsura amplificării actelor de schimb și din necesitatea facilitării acestora, din mulțimea bunurilor s-au desprins anumite bunuri, având rol de intermediar și totodată, de etalon pentru măsurarea celorlaltor bunuri. Așa apar primele forme concrete de bani fixate asupra unor obiecte diferite: ceramică și argila, carapacea de broască țestoasă, vite, porci, tutun, lănă, dinții de delfin, sare etc.
Succesiv, rolul de bani s-a micșorat la metalele prețioase (aur, argint), pricinuit unor proprietăți intrinseci ale acestora inalterabil, omogenitate fizică naturală,divizibilitate fără pierdere de valoare, ușor prelucrabil, având o valoare mare într -un volum mic, fiind relativ ușor și ieftin de transportat . Asemenea dificultăți care îngreunau schimbul au fost înlăturate prin emiterea sau baterea de monedă, adică prin folosirea unor bucăți "tipizate" de metale prețioase, de o anumită greutate, puritate și marcate cu unul sau mai multe semne distinctive pentrua fi recunoscute.
Omenirea a folosit monede metalice cu valoare intrinsecă, mai întâi din aur și din argint, apoi din diferite aliaje, timp de peste 26 de secole.Dar cum fiecare acțiune are și o reacțiune, o dată cu apariția mondei apare și falsificarea de monede, care este o maladie din aria inechității sociale și a violenței.Falsificarea de monede a reprezentat mereu o ,,activitate'" atragătoare nu numai pentru particulari, ci și pentru guverne. Cele mai mari falsuri, cu privire la calitate și cantitate, au fost făcute de guverne. Au existat și particulari care au avut "succese" importante în acest domeniu, dar în general aceste falsuri au fost de mică amploare, comparativ cu cele ale statelor.
Falsificarea mijloacelor bănești reprezintă un gen de infracțiune "latentă" și este caracteristica pentru țarile cu o piața economică slabă.Fiind deosebit de nociva, falsificarea de monedă a fost întotdeauna sancționata de lege.În lumea contemporană infracțiunile legate de falsul mijloacelor bănești devin tot mai frecvente.
Anual în circulația financiară globală se introduc până la un miliard de bancnote falsificate, iar din ele a zecea parte se scurge prin intermediul "filtrelor" bancare.
În anul 1929 la 20 aprilie, la Geneva, mai multe țări din lume au semnat Convenția privind urmărirea penala a falsului mijloacelor bănești. Ea determina introducerea în dreptul penal al țarilor aderate la Convenție a răspunderii penale pentru fabricarea și punerea în circulație a bancnotelor false, utilizate oficial în calitate de mijloace bănești.
Problema falsificării a fost și rămâne o problema importantă care a luat amploare în condițiile societății moderne. Dacă până în 1990 modalitățile de falsificare constau doar în metode clasice (ștergere mecanica sau chimică a înscrisurilor), după 1990, datorită condițiilor socio – economice (infiltrarea trusturilor crimei organizate) și a poziției geostrategice (tranzitarea țării noastre de către imigranți) a fost înregistrată o evoluție semnificativă a bancnotelor falsificate, contrafăcute sau alterate.
În scopul relizării unor copii cât mai fidele originalului, formele de contrafacere, alterare și falsificare sunt acum mult mai ingenioase datorită sistemelor avansate de care dispun infractorii (imprimante, scanere, programe computerizate performante etc.).
Din acest motiv, examinarea criminalistică a documentelor are un rol deosebit de important, dar totodată anevoios, având rolul de a depăși ingeniozitatea și tehnologia de ultimă oră de care dispun falsificatorii pentru a identifica modul de realizare a falsurilor (stabilirea tipului suportului si a materialelor scripturale utilizate, modul de realizare).
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR DE FALS
1.1.Coniderații preliminare
Infracțiunile de fals au fost de timpuriu reglementate de legislația noastră scrisă Falsul denumit în „Prăvălia lui Vasile Lupu” sau în „Îndreptarea legii” „vicleșug” sau înșelăciune” era infracțiune ce consta în plăsmuirea unui document sau alterarea voită a adevărului în documente sau în alte instrumente juridice (măsuri, semne de hotar etc.).
Noul Cod Penal consacră Titlul VI al Părții speciale infracțiunilor de fals,categorie cuprinsă în Titlul VII al Părții Speciale a Codului penal anterior.
Faptele incriminate sub denumirea de „infracțiuni de fals” constituie o categorie bine particularizată și extrem de variată în sfera vastă a faptelor socotite ca fiind periculoase.
Faptele de fals aduc o gravă atingere adevărului și încrederii care trebuie să determine formarea și desfășurarea relațiilor dintre oameni.
Orice relație socială privește și se grefează pe o anumite realitate pe care subiecții relației o au în vedere și a cărei existență implică deci o reciprocă bună-credință și încredere din partea acestor subiecți.
Fără îndatorirea de respect față de adevăr și fără sentimentul de încredere că adevărul este efectiv respectat, relațiile sociale nu ar fi posibile decât cu anevoioase precauții și cu inevitabile riscuri.
De aceea, legea penală a socotit că este necesar ca, pentru ocrotirea relațiilor sociale, pentru asigurarea normalei formări și desfășurări a acestor relații, să fie incriminate faptele prin săvârșirea cărora, alterându-se adevărul, se creează un grav pericol sau se aduce o vătămare anumitor relații sociale. Aceste categorii de fapte pot fi determinate pe baza modului special în care adevărul este alterat sau a specificului relațiilor sociale atinse prin fapta de alterare a adevărului, fie, în fine, datorită naturii încrederii care este acordată adevărului, presupus ca fiind respectat.
Aceste diferențieri apar în mod evident în sfera infracțiunilor care implică o alterare de adevăr.
Astfel, în cazul infracțiunilor de inducerea în eroare a organelor judiciare (art.268), mărturie mincinoasă (art. 273) și altele, alterarea adevărului se face prin cuvinte (oral sau scris), iar încrederea este acordată subiectiv (personal) celui care a alterat adevărul. În cazul infracțiunilor de: înșelăciune (art. 244), uzurpare de calități oficiale (art. 258), represiune nedreaptă (art. 283), exercitarea fără drept a unei profesii (art. 348)și altele, alterarea adevărului se face prin diverse mijloace frauduloase (simple sau calificate), iar încrederea este acordată atât subiectiv, față de cel care folosește acele mijloace, cât și obiectiv, față de mijloacele amăgitoare.
La grupul special al infracțiunilor de fals alterarea adevărului se face asupra unor entități (lucruri) cărora li se atribuie juridic însușirea și deci funcțiunea de a servi drept probă adevărului pe care îl exprimă sau îl atestă cu prilejul diverselor relații sociale (monede, timbre, titluri de credit, sigilii, instrumente de marcat, înscrisuri etc.), iar încrederea este acordată obiectiv lucrului care constituie prin el însuși proba adevărului.
Aceste particularități justifică crearea în sistemul părții speciale a Codului penal a unui grup aparte de „infracțiuni de fals” (art. 310-328).
Infracțiunile din titlul VI constau în acțiuni de falsificare a anumitor valori a căror autenticitate, veridicitate sau exactitate prezintă un mare interes social și care, de aceea, trebuie apărate prin mijloace de drept penal.
În această categorie sunt cuprinse, ca incriminări conexe și alte fapte (de ex., punerea în circulație de valori falsificate, uzul de fals etc.), ca infracțiuni derivate și corelative, antecedente sau subsecvente celor de fals.
1.2.Noțiunile de fals, de falsificare și de încredere
Fals, în sens larg, este tot ceea ce nu corespunde adevărului. Noțiunea de fals este un concept antinomic, derivat din noțiunea de adevăr. Nu poate exista fals, adică o alterare de adevăr, decât acolo unde este de conceput existența sau posibilitatea existenței adevărului.
Cu alte cuvinte, falsul constă în alterarea sau denaturarea adevărului; este denumit fals ceea ce are numai aparență de adevăr, ceeaeste acordată obiectiv lucrului care constituie prin el însuși proba adevărului.
Aceste particularități justifică crearea în sistemul părții speciale a Codului penal a unui grup aparte de „infracțiuni de fals” (art. 310-328).
Infracțiunile din titlul VI constau în acțiuni de falsificare a anumitor valori a căror autenticitate, veridicitate sau exactitate prezintă un mare interes social și care, de aceea, trebuie apărate prin mijloace de drept penal.
În această categorie sunt cuprinse, ca incriminări conexe și alte fapte (de ex., punerea în circulație de valori falsificate, uzul de fals etc.), ca infracțiuni derivate și corelative, antecedente sau subsecvente celor de fals.
1.2.Noțiunile de fals, de falsificare și de încredere
Fals, în sens larg, este tot ceea ce nu corespunde adevărului. Noțiunea de fals este un concept antinomic, derivat din noțiunea de adevăr. Nu poate exista fals, adică o alterare de adevăr, decât acolo unde este de conceput existența sau posibilitatea existenței adevărului.
Cu alte cuvinte, falsul constă în alterarea sau denaturarea adevărului; este denumit fals ceea ce are numai aparență de adevăr, ceea ce este neadevărat, neautentic, artificial, contrafăcut.
Falsificarea este operația prin care se realizează acțiunea de alterare a adevărului. Falsificarea presupune, ca și falsul, existența unui adevăr și a unor lucruri, entități, care servesc pentru dovedirea lui și asupra cărora se efectuează acțiunea de alterare a adevărului. Neantul nu poate fi falsificat. Nu orice fals este un fals penal. De aceea, în dreptul penal nu este incriminat decât falsul care prin consecințele sau posibilitatea producerii unor consecințe juridice prezintă un anumit grad de pericol social.
Cu privire la rațiunea incriminării acestor fapte antisociale, s-a susținut că legea penală nu incriminează însă orice denaturare a adevărului, orice minciună. Intervenția sa are loc numai atunci când minciuna poate aduce atingere uneia din valorile sociale cărora ea le acordă ocrotire (patrimoniul, persoana, înfăptuirea justiției etc.). Dar nici în aceste cazuri legea penală nu creează din fals o infracțiune generală, ci, față de pericolul social mai accentuat pe care îl prezintă anumite procedee de denaturare a adevărului, ea circumscrie incriminarea numai la acestea.
În sistemul legii penale faptele incriminate ca infracțiuni de fals privesc alterarea adevărului și deci falsificarea numai atunci când aceasta poartă asupra vreuneia din entitățile (lucrurile) cu însușiri probatorii arătate în dispozițiile incriminatoare.
Cuvintele de „fals”, și „falsificare”, însoțite de anumite precizări, sunt folosite și în cazul altor incriminări prevăzute de Codul penal, ex.: distrugerea sau semnalizarea falsă (art. 332); falsificarea sau substituirea de alimente ori alte produse (art. 357), comercializarea de produse alterate ( art. 358),dar aceste fapte nu constituie însă infracțiuni de fals. Ele sunt săvârșite tot printr-o alterare a adevărului, dar nu privesc în materialitatea lor lucruri care au însușirea juridică de a servi de probe.
Încrederea este starea psihică determinată de prezumția de bunăcredință pe care și-o acordă persoanele în relațiile dintre ele și de prezumția de veracitate privind existența și valoarea lucrurilor. Încrederea poate fi deci personală (acordată unei persoane) sau obiectivă (acordată unui lucru).
Falsul, prin natura sa, aduce întotdeauna o atingere încrederii pe care oamenii sunt nevoiți și trebuie deci să și-o acorde reciproc în relațiile dintre ei, sau pe care trebuie să o aibă în funcție de lucrurile socotite, în mod obișnuit, ca fiind expresia și proba adevărului. Fără un minimum de reciprocă încredere, realizarea acestor relații ar fi real și continuu stânjenită, lipsa de încredere impunând la tot pasul efectuarea de investigații, verificări de afirmații, luări de garanții etc.
Ocrotirea încrederii în cadrul relațiilor sociale nu este însă realizată numai prin sancționarea infracțiunilor de fals, ci și prin incriminarea altor fapte care, fără a conține o alterare de adevăr, se realizează însă prin nesocotirea încrederii acordate unei persoane (acțiunile de divulgarea secretului profesional, delapidare, abuz de încredere, gestiune frauduloasă, ruperea de sigilii și sustragere de sub sechestru săvârșite de custode, divulgarea secretului economic și altele).
Însă, în timp ce la infracțiunile săvârșite prin violarea încrederii, această încredere este de regulă acordată intuitu personae, adică ținându-se seama de condiția personală a celui căruia i se acordă încrederea, la infracțiunile de fals încrederea este acordată in rem, adică însuși lucrului care este considerat ca fiind expresia adevărului și deci nu ne găsim în fața violării unei încrederi acordate unei anumite persoane, ci în fața încrederii acordate lucrului căruia i se atribuie juridic însușirea de a exprima adevărul, adevăr care a fost însă alterat.
Practic, se poate întâmpla ca cele două forme de încredere să se întâlnească în desfășurarea unei activități infracționale. În astfel de situații trebuie să se facă cu atenție deosebire între situațiile în care acea activitate constituie o singură infracțiune și situațiile în care există un concurs de infracțiuni.
De regulă, în astfel de situații se recurge la mijloace obiective, care sunt de natură să inspire încredere, pentru a se obține mai ușor acordarea încrederii personale care ar putea fi obținută și fără aceste mijloace, dar mai greu. Ori de câte ori mijloacele obiective întrunesc elementul unei infracțiuni de fals cu ajutorul căreia a fost săvârșită ori a fost mascată săvârșirea unei alte infracțiuni prin înșelarea încrederii personale va exista un concurs de infracțiuni. Dimpotrivă, atunci când mijloacele obiective, deși conțin o alterare de adevăr, nu constituie totuși o infracțiune de fals, va exista o singură infracțiune, aceea privitoare la înșelarea încrederii personale.
Într-o altă concepție, se consideră că ceea ce deosebește, în esență, infracțiunile de fals de celelalte infracțiuni care constau într-o alterare a adevărului este faptul că, pe când în cazul acestor din urmă infracțiuni, alterarea adevărului nu este decât un mijloc de a aduce atingere interesului individual sau colectiv, a cărui lezare caracterizează infracțiunea, în cazul infracțiunilor de fals, alterarea adevărului constituie un scop și aduce, prin ea însăși, atingere încrederii publice care este un interes social.
1.3.Obiectul ocrotirii penale
Prin incriminarea faptelor care alcătuiesc grupul infracțiunilor de fals, legea penală a înțeles să ocrotească relațiile sociale care se nasc, desfășoară și dezvoltă în legătură cu încrederea publică în lucrurile (entitățile) cu valoare probatorie. Pericolul social pe care îl prezintă faptele incriminate în acest titlu decurge din alterarea adevărului săvârșită asupra unor entități (lucruri) care au însușirea legală de a servi ca mijloc de probă, de a constitui dovada unor realități de existența și veracitatea cărora depind formarea și desfășurarea diferitelor relații sociale. Sancționând penal alterarea adevărului asupra unor astfel de lucruri (entități) cu însușire probatorie, legea penală creează o protecție juridică pentru aceste lucruri, întărind încrederea pe care oamenii trebuie să o aibă în valoarea lor probatorie, încredere ce contribuie la ocrotirea și implicit la larga și nestânjenita dezvoltare a relațiilor sociale și deci la progresul social.
Fără ajutorul acestor lucruri cu însușiri probatorii, relațiile sociale ar fi greu de conceput și tot atât de greu de realizat, iar fără apărarea prin mijloace penale a acestor lucruri cu funcție probatorie, încrederea pe care ele ar inspira-o și deci puterea lor probantă ar fi, dacă nu inexistentă, în orice caz considerabil slăbită. Această ocrotire penală se răsfrânge în mod firesc asupra întregului sistem juridic al probelor, contribuind la întărirea rolului și a eficienței acestui sistem și deci la ocrotirea relațiilor sociale respective.
Criteriul avut în vedere la calificarea de grup a infracțiunilor (sistematizare) din Codul penal în vigoare a fost cel al relațiilor sociale împotriva cărora sunt săvârșite faptele incriminate și pentru ocrotirea cărora intervin sancțiunile penale (relații privind siguranța statului, relații privitoare la persoana omului, relații privind patrimoniul persoanelor fizice sau juridice etc.).
În cazul infracțiunilor de fals, acest criteriu de sistematizare nu a putut fi folosit fiindcă prin materialitatea lor (alterarea adevărului) aceste infracțiuni pot fi săvârșite în raport cu oricare dintre relațiile sociale la a căror formare și desfășurare pot fi folosite lucruri cu funcție probatorie.
Ocrotirea penală, în cazul infracțiunilor de fals, neputând fi deci raportată la o anumită categorie de relații sociale, această dificultate a impus găsirea unui obiect al ocrotirii penale care să corespundă complexului de relații sociale susceptibile de a fi primejduite prin săvârșirea infracțiunilor de fals și care să fie propriu (comun) acestui grup de infracțiuni, în întregul său.
Acest obiect propriu tuturor infracțiunilor de fals constă în valoarea socială a „încrederii publice” care trebuie să fie acordată de orice persoană lucrurilor cărora legea le atribuie funcție probatorie, indiferent dacă atribuirea acestei funcții probatorii este prevăzută explicit în lege (probele scrise, declarații oficiale consemnate, diplome etc.), fie că decurge implicit din natura lucrului (monedă, timbru, titlu de credit etc.).
În cadrul relațiilor sociale și în raport cu specificul acestora, încrederea devine publică și capătă caracter de valoare socială. Încrederea publică este, prin urmare, în sfera instituțiilor de drept penal, o categorie juridică distinctă de încrederea personală pe care și-o pot acorda oamenii între ei. Și această încredere personală, după cum s-a mai arătat, este ocrotită de legea penală, dar nu ca valoare socială distinctă, ci ca o cerință specială în cadrul unor relații sociale.
1.4. Cadrul infracțiunilor de fals
Infracțiunile de fals sunt prevăzute în Titlul VI din Partea specială a Codului penal. În actuala reglementare s-a ținut seama de lipsa de omogenitate a lucrurilor cu funcție probatorie, lucruri care pot forma obiectul asupra căruia se efectuează operația de alterare a adevărului în diferite infracțiuni de fals, astfel încât acest grup de incriminări a fost împărțit în trei capitole: Capitolul I – Falsificarea de monede, timbre sau alte valori; Capitolul II – Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare; Capitolul III – Falsuri în înscrisuri.
Pe lângă incriminările referitoare la diferitele infracțiuni de „fals propriu-zis” sunt prevăzute și unele „incriminări conexe” privitoare la anumite fapte care au o strânsă (firească) legătură cu infracțiunile de fals. Aceste fapte nu numai că împrumută caracterul lor ilicit de la infracțiunea de fals, dar, la rândul lor, contribuie în mod esențial la crearea sau agravarea pericolului social pe care îl prezintă aceste infracțiuni.
Incriminările conexe privesc faptele derivate și anume: faptele de punere în circulație sau de deținere în vederea punerii în circulație a monedelor sau valorilor falsificate; faptele de fabricare sau de deținere a instrumentelor sau materialelor destinate a servi la falsificarea de monede; faptele de folosire a instrumentelor de autentificare sau de marcare falsificate, ori de folosirea înscrisurilor falsificate și fapta de a face declarații mincinoase, producătoare de consecințe juridice, în fața organelor competente.
Datorită acestei strânse conexiuni între fapta principală (falsul) și faptele derivate (conexe), incriminarea faptelor derivate în cadrul infracțiunilor de fals apare astfel ca deplin justificată.
Profesorul Vintilă Dongoroz a susținut, pe drept cuvânt și ca efect al principiului specialității, ca mod principal de soluționare a concursului de norme penale, că dispozițiile cuprinse în grupul „infracțiunilor de fals” își găsesc aplicația atât timp cât nu există vreo dispoziție derogatorie fie în cuprinsul codului penal, fie în vreo lege specială, prin care se incriminează în mod diferit vreo faptă care în lipsa acelei dispoziții ar fi intrat în cadrul infracțiunilor de fals. De ex.: alterarea unui înscris constituie fals (art. 320 și 322), dacă alterarea s-a efectuat însă asupra unui înscris în care sunt stabilite drepturi ale statului român, fapta se va încadra în dispoziția privitoare la „compromiterea unor interese de stat” (art. 406); declarația mincinoasă producătoare de consecințe juridice făcută în fața organului competent constituie o infracțiune de fals (art. 326), dacă declarația este făcută însă de către un martor, într-o cauză judiciară, fapta se va încadra în dispoziția privitoare la mărturia mincinoasă (art. 273); declarațiile făcute, de exemplu, în materie vamală, în materia mijloacelor de plată străine, în materie fiscală, sunt anume sancționate prin legile speciale care reglementează materiile respective.
În concluzie, cadrul infracțiunilor de fals denumite astfel în nomenclatura Codului penal, nu cuprinde toate faptele de fals care sunt incriminate ca infracțiuni în legislația noastră.
1.5. Aspecte comune infracțiunilor de fals
Din punctul de vedere al ocrotirii penale și deci al obiectului juridic generic al infracțiunilor de fals, valoarea socială pe care legea penală o apără este încrederea publică – fides publica – în lucrurile (entitățile) care au legal însușirea de a face probă (monede, titluri, instrumente de autentificat, înscrisuri etc.).
Încrederea publică, căreia falsul îi aduce atingere, nu este o simplă stare de fapt, un sentiment născut spontan printre membrii societății, ci o încredere dirijată, organizată, limitată la anumite lucruri, semne sau înscrisuri, cărora legea le recunoaște o anumită valoare probantă și din care ea face să rezulte anumite efecte juridice.
După alți autori, obiectul juridic generic comun tuturor infracțiunilor din această categorie, îl constituie relațiile social-juridice privitoare la asigurarea adevărului, adică a autenticității sau veridicității anumitor valori materiale, în baza cărora se instituie obligația generală (erga omnes) de a nu le altera sau denatura în nici un mod, în scopul menținerii încrederii publice față de ele.
Nu există infracțiune de fals când lucrul asupra căruia s-a efectuat falsificarea nu are însușirea de a servi de probă, fapta putând constitui eventual o înșelăciune dacă sunt realizate și celelalte condiții de incriminare prevăzute în art. 244 C.pen. (ex. alterarea adevărului privind valoarea unei monede ieșită din circulație sau efectuată într-un cont de cheltuieli întocmit de un prepus nu constituie infracțiune de fals, fiindcă în primul caz moneda nu mai are funcție probatorie, iar în al doilea caz contul întocmit este un tablou de afirmații, și nu un instrument de probă).
Conceptual, toate infracțiunile din acest titlu implică referirea la un anumit adevăr aparent presupus ca fiind dovedit, dar care în realitate este alterat prin săvârșirea falsului.
O monedă falsă circulă fiindcă aparent ea este socotită ca exprimând adevărul; un obiect purtând în mod fals semnul de marcaj al unui metal prețios este acceptat ca valabil, fiindcă aparent poartă atestarea adevărului; un înscris fals produce efecte juridice fiindcă este presupus aparent că exprimă adevărul etc.
Acolo unde nu există un adevăr care să fie presupus dovedit, nu poate exista o infracțiune de fals, ci o faptă de fals inutil sau putativ (de exemplu, un debitor falsifică o chitanță de plată unei datorii, care însă era prescrisă sau care îi fusese remisă prin testamentul creditorului decedat).
Subiectul activ nemijlocit (autor) la infracțiunile de fals, în principiu, poate fi orice persoană, fără vreo calificare (circumstanțiere).
Sub acest aspect, o caracteristică a infracțiunilor prevăzute în acest titlu este că pot fi comise și de o persoană juridică cu limitările și în condițiile prevăzute în art. 135 C.pen.
Toate infracțiunile de fals sunt susceptibile de participație penală (ocazională) și deci de pluralitate de subiecți activi (coautori, instigatori, complici).
În privința laturii obiective, în principiu toate infracțiunile de fals constau într-o comisiune (acțiune), sunt deci fapte comisive.
Acțiunea care constituie elementul material al infracțiunii trebuie să constea într-o operație de alterare a adevărului săvârșită în orice mod (material, scriptic sau oral), dar care se concretizează totdeauna în lucrul (obiectul) care conține alterarea adevărului. Chiar în cazul alterării pe cale orală, de pildă declarații false, operația de alterare a adevărului se sublimează în conținutul înscrisului întocmit de organul care a primit declarația, înscris care va servi ca mijloc de probă.
Sub raportul urmării imediate (tipice), toate infracțiunile de fals propriu-zis, ca și infracțiunea de deținere de valori falsificate sau de instrumente ori de materiale destinate falsificării sunt infracțiuni care produc o stare de pericol.
Chiar și infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este producătoare a unei stări de pericol în forma de tentativă. Infracțiunile derivate de punere în circulație sau de folosire a lucrului fals pot deveni infracțiuni cauzatoare de vătămare când prin acestea s-a produs o inducere în eroare, dar îmbracă forma infracțiunii generatoare a unei stări de pericol în cazul în care tentativa lor este sancționată.
De aceea, aceste infracțiuni se consumă prin simpla operațiune de falsificare, prejudiciul material nefiind un element constitutiv al infracțiunii.
Din punct de vedere al laturii subiective, toate infracțiunile din acest titlu sunt fapte penale intenționate. Faptele de alterare a adevărului nu constituie infracțiuni când alterarea s-a produs din culpă.
Forma de vinovăție trebuie să fie constatată și verificată în raport cu fiecare faptă în parte, atunci când vin în concurs fapte de fals propriu-zis cu fapte derivate. Astfel, s-ar putea ca un înscris alterat din culpă și deci care nu ar constitui o infracțiune pentru făptuitor, să fie ulterior folosit cu intenție de acesta sau de o altă persoană, știind că înscrisul conține o alterare de adevăr, caz în care va exista infracțiunea de uz de fals. Și invers, o monedă sau un înscris a fost falsificat cu intenție și există deci infracțiune, dar cel care pune în circulație acea monedă sau care se folosește de acel înscris nu știe că există o alterare de adevăr, în acest caz, fapta nu constituie infracțiunea de uz de fals, chiar dacă făptuitorului i s-ar putea reproșa vreo culpă.
În ceea ce privește competența organelor de urmărire și a instanțelor de judecată, există unele deosebiri, în sensul că în cazul infracțiunilor de fals, în principiu, se aplică regulile obișnuite, în timp ce pentru infracțiunea de fals de monedă sau alte valori competența de a efectua urmărire o are numai procurorul, iar judecata în primă instanță este de competența tribunalului în condițiile prevăzute în Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate și Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu modificările și completările ulterioare.
Între infracțiunile de fals propriu-zise și infracțiunile derivate există, după cum s-a arătat deja, o firească conexitate cu caracter de corelație, în sensul că existența infracțiunii posterioare depinde de existența celei anterioare (de ex., existența infracțiunii de punere în circulație a monedelor falsificate este condiționată de existența infracțiunii de falsificare de monede; infracțiunea de folosire a instrumentelor de autentificare sau de marcat falsificate implică existența infracțiunii de falsificare a acestor instrumente; infracțiunea de folosire de înscrisuri false presupune existența infracțiunii de fals în înscrisuri).
Ținând seamă de această corelație, pentru a se evita pronunțarea unor hotărâri inconciliabile, se va face ori de câte ori este posibil, aplicarea dispozițiilor privitoare la indivizibilitate și conexitate (art. 43-44 C.proc.pen.).
În procesul penal având ca obiect săvârșirea unor infracțiuni de fals este necesar, de regulă, să se dispună efectuarea, după caz, a unei cercetări tehnico-științifice (art. 112 C.proc.pen.) sau a unei expertize (art. 116 C.proc.pen.), constatarea alterării adevărului și deci a existenței falsului reclamând de cele mai multe ori cunoștințe tehnice și de specialitate. Dacă după descoperirea falsului, obiectul falsificat (monedă, titlu, înscris, sigiliu etc.) a dispărut sau a fost distrus, existența falsului va putea fi dovedită cu orice alte probe.
În cazul infracțiunilor de falsificare de monede, organul de urmărire penală sau instanța de judecată va putea cere lămuriri de la institutul de emisie (art. 126 C.proc.pen.). Când moneda sau valoarea falsificată este străină, lămuririle vor putea fi cerute, când va fi necesar, în condițiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, cu modificările și completările ulterioare, de la institutul de emisie respectiv.
CAPITOLUL II
ANALIZA INFRACȚIUNII – FALSIFICARE DE MONEDE
2.1. Elemente preexistente
I.Obiectul jurdic special
Infracțiunea de falsificare de monede are ca obiect juridic generic al ocrotirii penale relațiile sociale bazate pe „încrederea publică” considerată ca și reală valoare socială, încredere în autenticitatea monedelor cu valoare circulatorie.
Prin incriminarea acestei fapte antisociale, în art. 310 C.pen., legea ocrotește încrederea publică, iar din punct de vedere civil, apără atât interesele persoanelor, cât și interesele instituțiilor care emit monede.
Dacă această încredere publică nu ar fi ocrotită prin mijloace de drept penal, monedele ar constitui mijloace nesigure în formarea și desfășurarea relațiilor sociale, iar circulația lor ar deveni dacă nu imposibilă, în orice caz grav stânjenită.
Obiectul juridic special al infracțiunii de falisificare de monede,în ambele sale modalitați normative,îl formează relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea monedelor cu valoare circulatorie.
II.Obiectul material
Obiectul material al acestei infracțiuni, așa cum s-a precizat în literatura de specialitate diferă după cum activitata faptuitorului constă într-o acțiune de contrafacere sau o alterare a monedei cu valoare circulatorie sau a monedei emise de către autoritațile competente, înaintea de punerea oficială în circulație a acesteia.
Când falsificarea se efectuează prin alterare, obiect material al infracțiunii constă în moneda asupa căreia operează acțiunea de alterare,iar în cazul în care infracțiunea se săvârșește prin contrafacere,obiectul material este reprezentat de materialele din care au fost confecționate,acestea din urmă constituind, în mod evident,produsul infrcțiunii.
Între obiectul material al infracțiunii de falsificare de monede și produsul acestei infracțiuni, după profesorul Dongoroz există deosebirea care, în genere, se face între materia primă și produsul obținut din aceasta.
Obiectul material privește faza de executare a activității infracționale, pe când produsul reprezintă rezultatul acestei activități.
Legiuitorul în noua reglementare nu a precizat ce fel de monedă constituie obiect al falsificării rezumându-se la denumirea generală de monedă cu valoare circulatorie sau monedă emisă de autoritațile competente,înainte de punerea oficială în circulație a acesteia.
Moneda cu valoare circulatorie poate fi metalică sau de hârtie, românească sau străină. De principiu, moneda ieșită din circulție, nu poate constitui obiect al infracțiunii decât atunci când este supusă falsificării pentru a putea corespunde cu cea reală, adevarată.
În România circulația banească este asigurată prin bilete de bancă și monede metalice emise de Banca Națională. Biletele de bancă (monedele de hârti) sunt în valoare nominală de 1, 5, 10, 50, 100, 200 și 500 lei; monedele metalice sunt în valoare de 1, 5, 10, 50 bani.
Valoarea nominală și forma monedelor metalice și biletelor de bancă se pot schimba după anumite criterii care privesc starea economică a țării, problemele de securizare a acetora ori din alte motive.
Obiectul material al infracțiunii de falsificare de monede și produsul acesteia constituie întodeauna utile și relevante mijloace de probă materială în constatarea juridică a infracțiunii.
III. Subiecții infracțiunii.
A. Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de falsificare de monede poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale. Practic însă, nu orice persoană poate deveni falsificator de monede sau de valori, săvârșirea acestei infracțiuni reclamând utilizarea ilicită a unor munci de specialitate.
În marea majoritate a cazurilor, falsificarea de monede se realizează prin contribuția mai multor făptuitori, deci de către o pluralitate de subiecți activi (coautori, instigatori, complici). Contribuția participanților, chiar atunci când aparțin aceleiași categorii (de ex. coautori), poate varia, operația de falsificare implicând de cele mai multe ori o executare complexă, pentru efectuarea căreia este nevoie de concursul unor specialiști (desenatori, graficieni, filigraniști, chimiști, tipografi, imprimeuri etc.). Este autor participantul care a efectuat, chiar și numai o operație în cadrul activității de executare. Sunt subiecți activi nemijlociți ai infracțiunilor derivate cei care pun în circulație monede sau care dețin produsul falsificării în vederea punerii în circulație.
Când aceeași persoană este subiect activ și al faptei principale de falsificare de monede și al faptei derivate de punere în circulație a produsului falsificării, va exista un concurs de infracțiuni, făptuitorul fiind subiect activ atât al infracțiunii de falsificare, cât și al faptei derivate de punere în circulație.
Dimpotrivă, în cazul deținerii monedelor false nu va exista concurs când deținătorul este însuși falsificatorul sau alt participant la falsificare, fiindcă deținerea incriminată în art. 313 alin. (1) C.pen. nu este decât un caz special de tăinuire sau de favorizare, ori autorul sau oricare participant la o infracțiune nu poate fi considerat tăinuitor sau favorizator la propria sa infracțiune.
Avem rezervă cu privire la această teză întrucât dispoziția din art. 313 alin.(1) Cod penal nu face o atare distincție, deținerea valorilor falsificate prevăzute în art. 310-313 Cod penal putând privi chiar și pe autorul operațiuni de falsificare ori pe un participant la aceasta din moment ce se face dovada că deținera se realizeaza în vederea punerii lor in circulație. Ca atare în acordul cu principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, credem că și în această ipoteză trebuie aplicate regulile care guvernează concursul de infracțiunii între faptele prevăzute în art. 310 și art. 313 alin.(1) Cod penal.
Dacă deținerea monedelor falsificate în vederea punerii lor în circulație este urmată de punerea în circulație a acestora se realizează de către aceeași persoană, se va reține o singură infracțiune cu conținut alternativ, cea prevăzută în art. 313 alin.(1), nefiind aplicabile regulile de la concursul de infracțiuni.
Legat de aceasta s-a susținut că nu este cazul să se dea vreun efect juridic poziției subiective a făptuitorului din momentul primirii valorilor, hotărâtoare fiind poziția subiectivă din momentul punerii în circulație.
La infracțiunea de deținere de monede pot fi subiecți activi cei care au participat ca autori, complici sau instigatori la săvârșirea infracțiunii de falsificare.
Subiectul activ al infracțiunii examinate poate fi și o persoană juridică cu limitările și în condițiile art. 135 Cod penal.
B. Subiectul pasiv eventual este acela care a fost indus în eroare primind ca valabilă moneda sau titlul de valoare falsificat. Această persoană este material prejudiciată.
Subiectul pasiv cert al infracțiunii este institutul sau instituția care a emis moneda, care este nevoit să retragă toate monedele care au ajuns în circuitul serviciilor sale, pierzând astfel contravaloarea acestora și care mai este dăunat și prin pierderea încrederii publice în valabilitatea monedelor, de felul celor falsificate. E suficient să se răspândească știrea că se găsesc în circulație anumite monede sau titluri de valoare falsificate, pentru ca neîncrederea în monedele sau titlurile de același gen valabile, să devină generală.
Încrederea publică fiind o valoare socială, atingerea acesteia lezează întreaga colectivitate, stânjenind relațiile dintre oameni, așa că subiect pasiv generic este societatea.
IV. Locul și timpul săvârșirii faptei
Existența infracțiunii de falsificare de monede sau alte valori nu este subordonată nici unei condiții cu privire la locul și timpul săvârșirii sale. Pentru sancționarea infracțiunii nu importă deci dacă o monedă românească a fost falsificată în țară sau în străinătate, ori dacă o monedă este străină a fost falsificată în străinătate sau în țară.
Cu privire la timp, s-ar putea crede că ar exista o condiție în sensul că falsificarea trebuie să fie săvârșită în timpul cât moneda sau titlul de valoare are încă putere circulatorie. În realitate însă, această condiție nu privește timpul, ci produsul falsificării, care trebuie să corespundă unei monede sau valori aflate în circulație.
Deci, chiar o monedă ieșită din circulație poate forma obiectul unei falsificări cu condiția ca produsul operației de alterare să corespundă unei monede sau valori cu circulație actuală.
În ceea ce privește stabilirea locului unde falsificarea a fost săvârșită și a datei când a avut loc săvârșirea, se va ține seamă de desfășurarea activității infracționale, aceasta fiind socotită ca săvârșită pretutindeni și în tot timpul cât s-au efectuat acte de executare. Data comiterii interesează însă din punctul de vedere al existenței răspunderii făptuitorului și al împlinirii prescripției.
2.2.Structura sau conținutul juridic al infracțiunii
I.Situația premisă
Infracțiunea incriminată în art. 310 Cod Penal nu poate fi concepută și nici săvârșită fără existența în prealabil a unei monede adevărate care să servească de model ( șablon) în operația de falsificare și deci produsul acestei operații să corespundă, aparent, unei monede adevărate.
II. Conținutul constitutiv al infracțiunii
Latura obiectivă
În noua formulare,actul de executare al normei constă în falsificarea de monedă cu putere circulatorie.
Elementul material al incriminării principale constă în acțiunea de falsificare a unei monede.
Termenul de falsificare înseamnă alterarea adevărului în una din cele două operațiuni posibile și anume:
– contrafacere (plăsmuire) în sensul de confecționare de monede prin imitarea monedei, sau
– alterare (prefacere) adică modificarea conținutului sau aspectului unei monede în scopul de a crea o aparență necorespunzătoare adevărului.
Fiecare dintre aceste operații poate fi efectuată printr-o varietate de procedee.
La fel, mijloacele de falsificare sunt extrem de variate și felurit adaptate în raport cu procedeele de falsificare folosite.
Nu este necesar ca imitarea să fie perfectă. Este suficient ca imitarea să fie astfel făcută încât moneda contrafăcută, datorită aparenței de autenticitate, să poată fi luată în considerare drept o monedă autentică.
Cerințe esențiale
Trebuie îndelinite două cerințe esențiale în ce privește elementul material pentru a se putea întregi conținutul obiectiv al infracțiunii prevăzute în articolul 310 Cod Penal.
1.Moneda falsificată trebuie să corespundă uneia dintre monedele
cu valoare circulatorie sau să fie emisă de către autorițățile competente,înainte de punerea în circulație a acesteia.
Daca moneda falsificată nu are valoare circulatorie ori nu a fost emisă de autoritatea competentă nu constituie elementul material al infracțiunii inciminate.
Nu prezintă importanță pentru existența infracțiunii valoarea mai mare sau mai mică a monedei. Nu importă, de asemenea, dacă moneda este metalică sau de hârtie, suficient să existe o monedă căreia îi corespunde produsul infracțiunii de falsificare.
2. Moneda sau monedele falsificate trebuie să se găsească în circulație, adică să aibă legal puterea de a circula,ori să poată dobandi această calitate. Această cerință este îndelinită și in cazul falsificării unei monede retrase din circulție dar care mai pote fi încă preschimbată.
La fel, monedele străine trebuie să aibă un curs legal.
Urmarea imediată (tipică) a acțiunii de falsificare constă în crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite,respectiv a încrederi publice în monedele aflate în circulție,sau care au fost emise de autoritățile competente și urmează să fie puse în circulație.
Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de falsificare de monede este indiferent dacă asemănarea produsului falsificării cu moneda care a format obiectul contrafacerii sau alterării este sau nu perfectă, suficient să existe posibilități de a fi pusă în circulație.
Urmarea imediată nu se consideră însă ca fiind realizată atunci când produsul falsificării este atât de nereușit (fals grosolan) încât nimeni nu l-ar confunda cu moneda sau cu valoarea adevărată.
Legătura de cauzalitate între acțiunea de falsificare și urmarea imediată trebuie să existe și, de regulă, rezultă din materialitatea faptei (ex re).
Aceasta rezultă, cel mai adesea, din materialitatea faptei nefiind nevoie de probatorii deosebite, atâta timp cât falsificarea de monede este o faptă de pericol.
II. Latura subiectivă
Forma de vinovăție
Acțiunea de falsificare a unei monede nu este relevantă penal decât dacă este săvârșită cu vinovăție, în forma intenție.
Profesorul Vintilă Dongoroz a susținut că, propriu-zis, nu se cere ca falsificatorul să fi urmărit anume punerea în circulație a monedei (intenție directă), fiind suficient că el și-a dat seama (a prevăzut) că acest rezultat este posibil și a acceptat producerea lui (intenție indirectă).
Mobilul și scopul
Mobilul și scopul nu sunt condiții constitutive ale infractiunii, dar cunoașterea lor este necesară în stabilirea și aplicarea pedepsei de către judecator.Nu interesează pentru existența laturii subiective și implicit a infracțiunii însăși, dar de acestea se va ține seama la individualizarea pedepsei.
În doctrină, s-a mai susținut și părerea, rămasă izolată, conform căreia infracțiunea analizată nu se poate comite decât cu intenție directă.
Intenția rezultă din materialitatea faptei – res ipsa in se dolum habet – căci, în general, nu se contrafac și nu se alterează monede fără voința de a le falsifica și fără reprezentarea rezultatului acestei acțiuni. Aceasta nu înseamnă că făptuitorul n-ar putea dovedi că a lucrat fără vinovăție.
În ipoteza în care există mai mulți participanți, existența intenției trebuie cercetată și verificată în raport cu fiecare subiect activ. Când vreunul din participanți la realizarea falsificării a fost indus în eroare asupra contribuției sale, se vor aplica dispozițiile privitoare la participația improprie (art. 52 C.pen.).
Forme. Modalități. Sancțiuni
I.Formele infracțiunii
Infracțiunea de falsificare de monede fiind o infracțiune intenționată, de acțiune susceptibile de a fi realizate prin activități infracționale de durată și cu desfășurare complexă poate parcurge, în genere, toate fazele unei desfășurări lente: pregătire, executare, consumare și epuizare.
Actele pregătitoare
În principiu, actele preparatorii nu sunt incriminate ca o formă a infracțiunii. Codul penal în vigoare, ca de altfel majoritatea codurilor care nu incriminează actele preparatorii, prevede însă în dispoziția din art. 314 C.pen. ca infracțiuni de sine stătătoare unele fapte care au un vădit caracter de acte de pregătire în raport cu infracțiunea de falsificare.
Tentativa
Tentativa la infracțiunea de falsificare de monede, potrivit art. 310 alin. (3). Cod penal se pedepsește.
Există tentativă în cazul falsificării, dacă executarea acțiunii de contrafacere sau de alterare a monedelor a fost curmată înainte de a fi ajuns la capăt din cauze străine de voința făptuitorului sau, deși a fost dusă la capăt, nu a dat rezultat, în sensul că nu s-au obținut monede, ori cele obținute sunt atât de nereușite încât nu pot fi considerate ca fiind corespunzătoare de a fi puse în circulație (necirculabile).
Consumarea
Consumarea are loc din moment ce executarea acțiunilor de falsificare sau de punere în circulație ori de deținere a monedelor falsificate s-a desfășurat până la capăt și s-a produs urmarea imediată.
Pentru consumarea infracțiunii de falsificare este suficient ca o singură monedă falsă susceptibilă de a putea fi pus în circulație să fi fost contrafăcută sau alterată.
Epuizarea
De regulă, infracțiunea de falsificare de monede sau de alte valori îmbracă forma continuată de săvârșire. În aceste cazuri, epuizarea are loc la data ultimei acțiuni de falsificare.
În cazul în care în timpul duratei unei infracțiuni continue se adoptă mai multe legi penale, fapta se încadrează potrivit legii în vigoare la data când activitatea infracțională s-a încheiat, respectiv la data încetării acțiunii sau inacțiunii prin care s-a realizat elementul material al laturii obiective, iar nu potrivit legii sub imperiul căreia a început, s-a prelungit și a durat o perioadă de timp această acțiune sau inacțiune.
II.Modalități
Infracțiunea de falsificare de monede prezintă normativ (corespunzător dispoziției incriminatoare) și faptic (în concret) numeroase modalități de realizare, care interesează substanțial individualizărea pedepsei, iar procedural din punctul de vedere al posibilităților de ordin probatoriu.
Modalitățile normative sunt determinate de modul cum sunt descrise acțiunile incriminate sau obiectul material al acestora.
Tot normative sunt și modalitățile privitoare la originea produsului falsificării în sensul că există modalitatea falsificării monedelor românești(naționale) și modalitatea falsificării unor monede străine (art. 316 C.pen.). Parificarea tratamentului sancționator al acestor două modalități este o consecință a considerării infracțiunii de falsificare de monedă ca făcând parte din categoria infracțiunilor juris gentium (Convenția adoptată de membrii Ligii Națiunilor la 20 aprilie 1929).
Codul penal în vigoare a concentrat în genere în dispoziții cu conținut sintetic toate modalitățile pe care le poate prezenta faptic săvârșirea unei infracțiuni, evitând astfel introducerea în dispoziția incriminatoare a unor precizări și enumerări de amănunt, procedeu dăunător, fiindcă practic primește o aplicare limitativă, ceea ce nu răspundea unei bune individualizări a represiunii. Codul penal în vigoare a lăsat ca organele de urmărire și instanțele să aibă în vedere modalitatea de săvârșire faptică în fiecare caz concret.
Infracțiunea de falsificare de monede este susceptibile de a avea în concret numeroase și interesante modalități de fapt.
Aceste modalități pot privi importanța și cuantumul monedelor falsificate, mijloacele folosite pentru realizarea falsului, numărul și categoria subiecților activi, gradul de similitudine a produselor falsificate față de monedele veritabile, împrejurările în care a putut fi descoperită infracțiunea etc.
De toate particularitățile pe care le-ar putea prezenta modalitățile faptice va trebui să se țină seama la stabilirea gravității faptei și la determinarea pedepsei aplicabile inculpatului.
Pentru sistemul financiar importanța pagubei se apreciază de la caz la caz, în legătură cu prejudiciul imediat care s-a produs ori care s-ar fi putut produce,de efectele pe termen lung sau mediu pentru stabilitatea monetară internă și se vor vedea și implicațiile internaționale ale activității infracționale.
III.Sancțiuni
Ambele modalități normative ale infracțiunii de falsificare de monede se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani și înterzicerea exercitării unor drepturi. Cum întodeauna prin săvârșirea acestei infracțiuni se urmărește obținerea unui folos patrimonial, pe langă pedeapsa închisorii, instanța poate aplica și pedeapsa amenzii, potrivit dospozițiilor art.62 Cod penal.
Monedele produse prin acțiunea de falsificare, în temeiul art. 112 lit.( a) Cod Penal vor fi supuse confiscării speciale. Conform dispozițiilor art. 112 din Codul Penal, instanța va dispune măsura de siguranță a confiscării extinse daca va constată îndeplinirea condițiilor legale.
Infracțiunea de falsificare de monede se poate prezenta, fie sub forma unei infracțiuni unice, fie sub forma infracțiunii continuate când sunt îndeplinite dispozițiile art. 35 alin. (1) Cod penal. Infracțiunea nu are modalități normative agravate.
Tentativa se pedepsește potrivit prevederilor art. 33 Cod penal.
Capitolul III
EXPLICAȚII COMPLEMENTARE
3.1.Aspecte procesuale
Infracțiunea de falsificare de monede și alte valori, din vechea reglementare a fost separată în două texte distincte, prevederile referitoare la falsul de monede și respectiv falsificarea titlurilor de credit și altor instrumente de plată. Soluția, promovată și de alte legislații, se justifică prin pericolul diferit al celor două fapte, reflectat și în pedepsele asociate acestora.
Principala modificarea în noul Cod a acestei infracțiuni este reducerea limitelor de pedeapsă, astfel maximul special din actuala reglementare este redus la 10 ani, păstrându-se însă minimul special de 3 ani. Se mai renunță la identificarea obiectului prin enumerarea categriilor de monedă, prevăzut în actuala reglementare.
Au avut în vedere la elaborarea textului : Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea,prin sacncțiuni penale și de altă natură, a protecție împotriva falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro, publicată în Jurnalul Oficial al Comunitaților Europene seria L nr.140 din 14 iunie 2000 și Decizia-cadru 2001/JAI/privind combaterea fraudei și a falsificării mijloacelor de plată, altele decât numerarul.
Din punct de vedere procesual toate infracțiunile de fals sunt urmăribile din oficiu.
În ceea ce privește competența organelor de urmărire și a instanțelor de judecată, există unele deosebiri, în sensul că în cazul infracțiunilor de fals, în principiu, se aplică regulile obișnuite, în timp ce pentru infracțiunea de fals de monedă, competența de a efectua urmărirea o are numai procurorul, iar judecata în primă instanță este de competența tribunalului în condițiile prevăzute în Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate și Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, cu modificările și completările ulterioare.
Infracțiunea incriminată în art. 310 Cod Penal este de competența de cercetare a DIICOT din ICCJ( legea 508/2004, art. 56 alin.(3) lit. d) CPP urmarirea penală se începe prin ordonanță de către procuror, in rem iar ulterior tot prin ordonanță acesta dispune continuarea efectuări urmăririi penale față de suspect( in personam).
Acțiunea penală pt comiterea acestei infarctiune se pune în mișcare prin ordonața întocmită de procuror potrivit art. 309 CCP. atunci când se constată că există probe din care rezultă că suspectul a săvârșit infracțiunea și că nu există vreunl dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale conform art. 16 alin.(1) .
De menționat cu noile reglementari procurorul nu mai poate pune in mișcare acțiunea penală prin rechizitoriu.
Competența de judecată în primă instanță a acestei infracțiuni aparține Tribunalului în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta conform art. 36 alin (1) lit c) Teza I CPP prin locul săvârșirii faptei – preluare art. 41 alin. (2) CPP.
În potriva sentinței penale a Tribunalului se va putea face apel, ce va fii soluționat de către Curtea de Apel în a cărei circumscripție se află Tribunalul care a pronunțat sentința atacată, aceasta fiind competentă sa judece cererea de apel.
3.2. Legătura cu alte infracțiuni; asemănări și deosebiri
În sistemul legii penale faptele incriminate ca infracțiuni de fals privesc alterarea adevărului și deci falsificarea numai atunci când aceasta poartă asupra vreuneia din entitățile (lucrurile) cu însușiri probatorii arătate în dispozițiile incriminatoare.
Înșelăciunea se săvârșește tot printr-o alterare a adevărului, dar aceasta nu privește în materialitatea ei lucruri care au însușirea juridică de a servi ca probe.
Falsificarea de monede se aseamănă cu art. 311 N.C.P. prin prisma ca au accelași obiect juridic, elementul material are verbum regens iar ceeia ce le deosebește este obiectul material (titlurile de credit sau instrumentele de plată în cazul art. 311 N.C.P și moneda în cazul art. 310 C.P.)
În cazul infracțiuni incriminate în art. 312 N.C.P. au accelași obiect juridic, elemetul material are verbum regens iar cea ce le difernțează este obiectul material (timbre de orice fel,mărci poștale,plicuri poștale,cărți poștale sau cupoane în cazul art. 312 N.C.P și moneda în cazul art 310 C.P.).
Textul art.310 N.C.P. sancționează numai falsificarea, iar art 313 N.C.P. deținerea sau punerea în circulașie de monedă falsificată;( faptă derivată întrucât presupune prin concept comiterea faptei de la art 310 N.C.P.).
Relația dintre dispozițiile referitoare la înșelăciune și cele prevăzute în art. 313 din noul C.pen. (punerea în circulație de valori falsificate) ori în art. 316 din noul C.pen. (falsificarea de valori străine) este una controversată atât în doctrină, cât și în practica noastră judiciară.
„Punerea în circulație” înseamnă introducerea monedelor sau valorilor falsificate în sfera (circuitul) în care în mod normal își îndeplinesc funcția lor și valorile adevărate.
Punerea în circulație poate fi realizată prin orice mijloace obișnuite (plăți, depuneri, schimburi, expedieri poștale etc.) sau prin acte ilicite (de pildă, substituirea de către un gestionar sau mandatar a monedelor ori valorilor falsificate în locul unora adevărate). În esență, punerea în circulație nu este decât un mod de „înlesnire a valorificării” produsului unei infracțiuni, deci o variantă a infracțiunii de tăinuire sau de asigurarea folosului sau produsului infracțiunii ca modalitate de împiedicare sau îngreunare a cercetărilor, deci o variantă a favorizării făptuitorului.
Instanța supremă a decis că fapta de a fi pus în circulație mijloace de plată străine, falsificate, pe care inițial, când le-au primit, inculpații au considerat că sunt valabile, constituie infracțiunea prevăzută în art. 313 din noul C.pen. și nu infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 244 alin. (2) din noul C.pen..
Soluția ridică unele probleme interesante. Într-o opinie, s-ar putea susține (cum a motivat instanța de fond care a încadrat fapta menționată ca înșelăciune calificată) că, în prezent, nemaiexistând un text similar celui din Codul penal din 1936 (art. 389), care incrimina fapta celui care, după ce a primit o monedă, neștiind că este falsificată, o repune în circulație aflând că este falsă, ar urma ca asemenea fapte să nu mai fie sancționate decât, eventual, ca o tentativă la înșelăciune sau ca o înșelăciune consumată, după cum repunerea în circulație a reușit sau nu.
În susținerea celei de-a doua păreri (aceea a instanței supreme), s-ar putea argumenta că dispozițiile din art. 389 din Codul penal „Carol al II-lea” nu au reprezentat decât o reglementare specială (exclusiv pentru ipoteza în care subiectul repune în circulație valori pe care, în momentul primirii, le-a considerat valabile) în raport cu prevederile art. 388 alin. (1)din același act normativ, ce incriminau punerea în circulație a valorilor falsificate, cunoscute de făptuitor ca atare în momentul primirii acestora. Aceste din urmă dispoziții deveneau fără aplicare numai când erau incidente prevederile art. 389 C.pen. din 1936, potrivit regulii după care dispoziția specială înlătură pe cea generală referitoare la aceeași materie.
Ulterior, instanța supremă a revenit asupra acestui punct de vedere și a stabilit că soluția corectă într-o astfel de situație este cea a concursului de infracțiuni între fapta prevăzută în art. 316 din noul C.pen. raportat la art. 313 din noul C.pen. și cea de înșelăciune.
Consecventă acestei poziții, într-o altă speță, instanța supremă a decis că punerea în circulație a unor monede false, prin vânzare, întrunește elementele constitutive nu numai ale infracțiunii prevăzute în art. 313 din noul C.pen., ci și pe cele ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzute în art. 244 din noul C.pen., aflate în concurs ideal, deoarece cumpărătorul a fost indus în eroare și i s-a pricinuit o pagubă, iar inculpatul a urmărit realizarea unui folos material injust.
Soluția instanței supreme este discutabilă. Dacă infracțiunea prevăzută în art. 313 din noul C.pen. sau în art. 316 din noul C.pen. este o formă de înșelăciune, înseamnă că textul art. 244 din noul C.pen. acoperă și sfera materiei reglementate în art. 313 combinat cu art. 316 din noul C.pen. Aceasta înseamnă că, în ipoteza că faptele n-ar fi existat incriminate în art. 313, 316 din noul C.pen., ar fi operat prevederile art. 244 din noul C.pen. Caracterul substituibil al celor două norme impune concluzia că în acest caz este aplicabil principiul specialității: norma din art. 244 din noul C.pen. funcționând ca o normă generală, iar cea din art. 316 combinat cu art. 313 din noul C.pen. ca o normă specială unică aplicabilă.
În ce privește raportul dintre principiul specialității și concursul de infracțiuni ni se pare interesantă și o altă decizie comentată în literatura noastră de specialitate. Este vorba de fapta inculpatului care a dat persoanei vătămate 300 mărci vest-germane falsificate în schimbul a 200 dolari SUA și de a fi deținut în vederea punerii în circulație a încă 1800 mărci vest-germane falsificate. Instanța a încadrat aceste fapte atât ca punere în circulație de valori falsificate, cât și ca înșelăciune, considerând că există un concurs real de infracțiuni.
Împotriva soluției s-a spus că punerea în circulație de monedă falsă – pe lângă faptul că reprezintă o acțiune susceptibilă să creeze o stare de pericol pentru relațiile sociale decurgând din pătrunderea efectivă a valorilor falsificate în sfera operațiilor normale de credit sau de efectuare de plăți – poate să conducă și la producerea unor pagube în patrimoniul celui ce a primit monezile, valorile, falsificate, ca urmare a inducerii sale în eroare „a înșelării încrederii” de către ofertant. Prin concept, punerea în circulație a unor valori falsificate implică, așadar, înșelarea bunei-credințe a celui care primește aceste valori și care ia drept valori veritabile valori falsificate, suferind (dacă oferirea valorilor falsificate nu s-a făcut în mod gratuit, ci în schimbul altor valori) o pagubă.
În aceste condiții se poate afirma că punerea în circulație de valori falsificate este o formă specifică de înșelăciune, care se produce în sfera relațiilor de schimb de monede sau alte valori. Având un caracter special, aceste dispoziții au prioritate față de cele generale care incriminează fapta de înșelăciune. Ca urmare nu există un concurs de infracțiuni prin aplicarea principiului specialității.
Soluția la care s-a oprit legiuitorul, cu ocazia elaborării și adoptării Legii nr. 286/2009, confirmă opinia noastră exprimată anterior apariției noii legi penale. Astfel, prin noul Cod penal, în cazul infracțiunii de punere în circulație a valorilor falsificate s-a prevăzut explicit că și autorul infracțiunii de falsificare poate fi subiect activ al acestei fapte (nu însă și al faptei de deținere în vederea punerii în circulație sau al celorlalte modalități introduse în text) și, de asemenea, s-a revenit la soluția tradițională în dreptul nostru (art. 389 C. pen. din 1936) și consacrată și de alte legislații, potrivit căreia repunerea în circulație a unei valori falsificate de către o persoană care a primit-o fără să știe inițial acest lucru, constituie infracțiune, dar se sancționează mai puțin sever decât prima punere în circulație.
Astfel, s-a socotit că, în prezent, este cazul să se dea un efect juridic poziției subiective a făptuitorului, din momentul primirii valorilor. Împrejurarea că făptuitorul a acționat astfel pentru a înlătura prejudiciul suferit de el însuși constituie un element circumstanțial de atenuare (limitele speciale de pedeapsă prevăzute pentru infracțiunea de falsificare prin care au fost produse acele valori se reduc la jumătate), fără să poată înlătura răspunderea sa pentru punerea în circulație, cu intenție, a unor valori despre care știa, în momentul comiterii faptei, că sunt falsificate.
În ceea ce privește deținerea monezilor în vederea punerii lor în circulație, această faptă nu constituie, pentru acela care pune în circulație asemenea valori, o infracțiune distinctă, fiind absorbită, în mod natural, în infracțiunea de punere în circulație a valorilor falsificate (ca să le poată pune în circulație, inculpatul trebuie mai întâi să le dețină). În această viziune, în mod greșit instanța de fond și de recurs au reținut, în speță, existența unui concurs real de infracțiuni, deși faptele se încadrează numai în infracțiunea de punere în circulație a unor valori falsificate, prevăzută în art. 313 din noul C.pen.
Această teză este cu atât mai mult valabilă în prezent cu cât noul Cod penal a separat falsificarea de monede sau de alte valori în trei texte distincte, de sine stătătoare, unul dintre acestea fiind consacrat punerii în circulație de valori falsificate – art. 313 din noul C.pen., normă de incriminare aflată în relație de specialitate cu cea din art. 244 din noul C.pen.
Mai trebuie subliniat faptul că pentru a asigura transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor Deciziei-cadru nr. 2000/383/JAI a Consiliului Uniunii Europene, privind întărirea, prin sancțiuni penale, a prevenirii falsificării de monedă în cazul infracțiunii de punere în circulație de monedă falsificată au fost introduse noi modalități normative (art. 3 din Decizia-cadru)
CAPITOLUL IV
PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUAȚII TRANZITORII
4.1. Precedente legislative
Codul penal al Românie a fost emis pentru prima dată în anul 1865 în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, acesta evoluând în timp.
Analizăm „falsificarea de monede”cum era în Codul penal din 1864, intrat în vigoare la 30.04.1865 ( denumit și Codul Cuza) consacră Titlul III Crime și delicte în contra intereselor publice, categorie cuprinsă în Capitolul I despre plăsmuiri sau falsificări.
Plăsmuirea de monetă- art.112.
Se va pedepsi cu maximul închisorii, fără admiterea circumstanțelor atenuante, cu interdicțiune pe timp mărginit și cu amendă dela 500 lei în sus, ori-cine va contraface ori va falsifica monetele de metal care au curs în România.
Dacă monetele contra-făcute sau falsificate sunt de o valoare care trece peste 2000 lei, se va putea îndoi maximul închisorei .
Codul penal de la 1936, a intrat în vigoare în 1 ianuarie 1937 ( denumit și Codul penal Carol al II-lea) , a marcat un alt moment important în evoluția dreptului penal român.
Aplicarea și adoptarea lui unitară pe întregul teritoriu al României s-a impus și ca urmare a realizării Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, data până la care se aplicau dispzițiile diverselor coduri penale ( din Transilvania Codul penal maghiar, în Basarabia Codul penal rus și în Bucovina Codul penal austriac).
Consacră Titlul IX Crime și delicte contra intereselor publice, categorie cuprinsă în Capitolul I Falsificarea de monetă, titluri de credit public, mărci, timbre, hârtii timbrate, sigilii sau semne de autentificare, certificarea sau recunoaștere.
Falșificarea de monetă – art. 385.
Comite delictul de falșificare de monetă și se pedepsește cu închisoare corecțională dela 6 la 12 ani, amendă dela 10.000 la 20.000 lei și interdicție corecțională dela 3 la 7 ani, acela care:
Contraface moneta;
Alterează pe cea adevărată, dându-i aparența unei valori mai mari;
. Alterează moneta scoasă din circulație, dându-i aparență celei aflate în circulație;
Micșorează conținutul ei metalic.
Codul penal de la 1969 a consacrat principiul legalității incriminării și a sancțiunilor de drept penal, precum și principiul individualizări pedepselor.
Consacră în Titlul VII al Părții Speciale, categorie cuprinsă în capitolul I Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori.
Falsificarea de monede sau de alte valori- art. 282.
Falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăților, emise de instituția bancară ori de alte instituții de credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.
Cu aceeași pedeapsă se sancționează punerea în circulație, în orice mod, a valorilor falsificate arătate în alineatul precedent, sau deținerea lor în vederea punerii în circulație.
Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă au cauzat o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.
Tentativa se pedepsește.
Acest text incriminează de fapt, trei infracțiuni : o infracțiune principală , singura care își găsește expresia în titlul marginal constând în falsificarea de monedă sau de alte valori și doua infracțiuni subsecvente, derivate, dintre care una constă în punerea în circulție a monedei sau a celorlalte valori falsificate, iar alta în deținerea lor în vederea acestui scop.
Infracțiunea analizată în lucrarea de față are corespondent în prevederile art. 282 alin. (1) CP 1969, prin care era incriminată falisificarea de monede sau de alte valori.
Prin forma de bază din alin. (1) al art. 310 NCP este incriminată falisficarea de monede cu valoare circulatorie, spre deosebire de incriminarea corespuzătore din Codul penal din 1969 ( alin. (1) al art. 282 NCP), care sancționa falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăților, emise de instituția bancară ori de alte instituții de credit componente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare.
Dacă în Codul penal anterior, prin aceeași normă (art. 282), erau incriminate atât falisificarea de monede cât și falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată, îm noul Cod penal legiuitorul a consacrat două articole distincte. Astfel, falsificarea de monede este incriminată prin art. 310, în timp ce falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată este incriminată prin art.311 NCP. De asemenea, spre deosebire de reglementarea anterioara ( art. 282 alin. (2) CP. 1969 ), noul Cod penal incriminează separat fapta de punere în circulație a valorilor falsificate ( art. 313 NCP).
În condițiile art. 310 alin. (1) , falsificarea de monedă cu valoare circulatorie se realizează după ce aceasta a fost pusă în circulație, se află în circuitul civil. În condițiile alin. (2), constituie acceași infracțiune, sancționându-se în aceleași limite de pedeapsă, și falsificarea unei monede emise de către autoritățile competente, înainte de punerea oficială în circulție. Această modalitate de săvârșire a infracțiunii este de natură să acopere o lipsă de reglementare, neavând corespondent în Codul penal anterior sau într-o lege specială.
4.3 Situații tranzitorii
În noul Cod Penal legea este mai favorabilă, întrucât, pe de o parte limitele speciale ale pedepsei pentru varianta tip sunt mai reduse, iar, pe de altă parte, nu s-a preluat varianta agravată prevăzută de art. 282 alin. (3) Cod penal anterior.
Pricipiul tempus regit actum, consacră regula în caz de succesiunea legilor de procedură, actele procesuale sau procedurale efectuate în orice proces penal în timpul legii, abrogate își păstrează valoarea, iar cele care vor interveni ulterior vor fi îndeplinite potrivit noii legii.
DECIZIA Nr.265 din 6 mai 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.5 din Codul penal.
Decizia Curții Constituționale a României prin care s-a stabilit ca nu se pot combina dispoziții din legi succesive pentru stabilirea legii penale mai favorabile, impunând aplicarea globală a dispozițiilor legale, a stârnit controverse în sistemul judiciar, cu atât mai mult cu căt, hotărârea dispusă de judecătorii constituționali a venit la o saptămână de la data la care a fost publicată în Monitorul Oficial hotărârea Înaltei Curți care statua că se pot combina prevederi din legi succesive pentru stabilirea legii penale mai favorabile. Odata cu publicarea în Monitorul Oficial a deciziei nr. 265, din data de 6 mai 2014, prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.5 din Codul penal privind aplicarea legii penale mai favorabile, practicienii Dreptului vor fi obligați să aplice global dispozițiile din Noul Codul penal. Practic, prin publicarea deciziei CCR in Monitorul Oficial nr. 372 din data de 20 mai 2014, hotărârea din data de 14 aprilie 2014, a Completului ICCJ pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală care a stabilit ca se pot combina dispozițiile din legile sucesive pentru stabilirea legii penale mai favorabile, combinate pe instituții autonome, devine practic nula si fără efect, dat fiind ca judecătorii constituționali au stabilit că interpretarea dată de instanță supremă capată "valente neconstituționale". În aceste condiții, se va impune respectarea hotărârii CCR.
De precizat că prin decizia CCR nu a fost declarat neconstituțional art. 5 al Noului Cod penal, în discuție nefiind analizată prevederea legală, ci calea de interpretare a acesteia, dându-i-se un unic înțeles constituțional.
Cu toate acestea, voci din sistemul judiciar au avansat deja ideea ca sub imperiul aplicării legii penale mai favorabile se poate interpreta mai favorabilă decizia ICCJ, care permite aplicare pe instituții autonome a legii și nu global, așa cum a stabilit Curtea Constituțională recent.
Astfel, în motivarea deciziei nr. 265, din 6 mai 2014, Curtea Constituțională a României a concluzionat că, în ceea ce privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, "aceasta vizează aplicarea legii și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și noua lege, deoarece s-ar ajunge la o „lex tertia”, care în pofida dispozițiilor art.61 din Constituție, ar permite judecătorului sa legifereze".
Pentru a ajunge la această concluzie, CCR a constatat că principiul activității legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracțiunilor săvârșite în timpul cât aceasta se afla în vigoare, principiu care este indisolubil legat de cel al legalității. CCR precizeaza ca de la aceasta regula sunt admise doua excepții, care constau fie în retroactivitatea, fie în ultraactivitatea legii.
În acest caz, CCR a statuat că problematica aplicării legii penale în situații de tranziție a determinat exprimarea a doua corente de opinie diametral opuse, respectiv teza ultraactivității legii vechi, potrivit căreia în caz de tranziție se va aplica legea existentă în momentul săvârșirii infracțiunii, și teza retroactivității legii în vigoare, potrivit căreia în caz de situație tranzitorie se va aplica noua lege penală.
Întrucat niciun dintre cele doua soluții nu era pe deplin echitabilă, și nu răspundea exigențelor privind egalitatea de tratament juridic, conform CCR, literatura, practica judiciară și legislația modernă au impus o a treia soluție cunoscută sub denumirea de prinicipiul „mitior lex”, care prevede că în cazul situațiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penala mai favorabilă.
În acest caz, conform motivării CCR, în doctrina de specialitate și practica judiciară au fost exprimate doua opinii privind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile. Primul se refera la compararea legilor succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile și în final, aplicarea acesteia în ansamblu. Principiu conform căruia legile se compara, dar nu se combină, iar cel de-al doilea se refera la raportarea la fiecare instituție care se aplica în mod autonom, astfel că, daca încadrarea faptei s-a făcut dupa una dintre legi, care era mai favorabilă, aceasta nu exclude aplicarea dispozițiilor din cealaltă lege cu privire la recidiva sau la concursul de infracțiuni, daca acestea sunt mai favorabile.
Capitolul V
Elemente de drept comparat
Legislațiile penale au incriminat destul de sever infracțiunile săvârșite împotiva autorităților publice, relațiile sociale referitoare la încrederea publică în autenticitatea monedelor.
Codul penal Francez consacră Capitolul II
Despre moneda falsă Art.442-1
Contrafacerea sau falsificarea monezilor sau bancnotelor cu curs legal în Franța sau emise de către instituțiile străine sau internaționale abilitate în acest scop se pedepsește cu treizeci de ani închisoare penală și cu amenda de 450000 euro.
Se pedepsește cu aceleași pedepse fabricarea monezilor și bancnotelor menționate la aliniatul anterior realizată cu ajutorul instalațiilor sau materialelor autorizate destinate acestui scop, dacă este efectuată în încălcarea condițiilor fixate de către instituțiile abilitate să emită aceste semne monetare și fără acordul acestor instituții.
Transportul, punerea în circulație sau deținerea în vederea punerii în circulație a semnelor monetare contrafăcute sau falsificate menționate la primul aliniat din articolul 442-1 sau a semnelor monetare fabricate în mod menționate la cel de-al doilea aliniat din acest articol se pedepsesc cu zece ani închisoare și cu amenda de 150 000 Euro.
Infracțiunile prevăzute la aliniatul precedent se pedepsesc cu treizeci de ani închisoare penală și cu amenda de 450 000 Euro dacă sunt comise în bandă organizată.
Primele două aliniate din articolul 132-23 cu privire la perioada de cauțiune se aplică infracțiunilor prevăzute la al doilea aliniat din acest articol.
Articolul 442-3
Contrafacerea sau falsificarea monedelor sau bancnotelor franceze sau străine care nu au curs legal sau nu sunt autorizate se pedepsește cu cinci ani închisoare și cu amenda de 75000 euro.
Codul penal German consacră Capitolul 8: Falsificarea de bani și de timbre.
146 Falsificarea de bani.
Instanța aplică pedeapsa cu închisoarea de cel puțin 1 an persoanei care:
falsifică bani cu intenția de a-i pune în circulație, ca fiind autentici, sau de a înlesni punerea acestora în circulație sau care falsifică, cu aceeași intenție, valoarea nominală a acestora
obține bani falși în scopul acesta sau
pune în circulație, ca fiind autentici, bani pe care i-a falsificat, modificat sau procurat în condițiile menționate la alin. 1 și 2.
(2) Dacă făptuitorul acționează în mod calificat sau ca membru al unei asocieri care s-a constituit în scopul falsificării de bani, acesta primește pedeapsa cu închisoarea de cel puțin 2 ani.
(3)Pentru infracțiunile prevăzute la alin. 1 cu consecințe mai puțin grave, se aplică pedeapsa cu închisoarea între 3 luni și 5 ani, iar pentru infracțiunile prevăzute la alin. 2 cu consecințe mai puțin grave, pedeapsa cu închisoarea între 1 an și 10 ani.
§ 147 Punerea în circulație a banilor falși. (1) Dacă o persoană pune în circulație, ca fiind autentici, bani falși – cu excepția cazurilor prevăzute la art.
§ 146 – persoana respectivă primește pedeapsa cu închisoarea de până la 5 ani sau o amendă. (2) Se pedepsește și tentativa.
§ 148 Falsificarea de timbre. (1) Instanța aplică pedeapsa cu închisoarea de până la 5 ani sau o amendă persoanei care:
falsifică timbre oficiale cu intenția de a le folosi ori de a le pune în circulație, ca fiind autentice, sau de a înlesni folosirea ori punerea acestora în circulație sau care falsifică, cu aceeași intenție, valoarea nominală a acestora,
obține timbre oficiale false în scopul acesta sau
folosește, pune în vânzare sau în circulație, ca fiind autentice, timbre oficiale false.
(2)Dacă o persoană folosește sau pune în circulație, ca fiind autentice, timbre oficiale deja folosite, ale căror semne de devalorizare au fost înlăturate, persoana respectivă primește pedeapsa cu închisoarea de până la 1 an sau o amendă.
(3)Se pedepsește și tentativa.
§ 149 Pregătirea unei falsificări de bani sau timbre. (1) Dacă o persoană participă la falsificarea de bani sau timbre prin fabricarea, obținerea – pentru sine sau pentru altul, punerea în vânzare sau păstrarea:
de plăci fotografice, forme, zațuri, clișee zincografice fixate pe lemn, negative, matrițe sau alte instrumente care folosesc la comiterea infracțiunii sau
de hârtie care este folosită pentru fabricarea banilor sau timbrelor oficiale, ori asemănătoare acesteia, și care este prevăzută împotriva falsificării cu anumite semne de siguranță, persoana respectivă primește pedeapsa cu închisoarea de până la 5 ani sau o amendă, în caz că aceasta pregătește o falsificare de bani, sau pedeapsa cu închisoarea de până la 2 ani sau o amendă, în caz că aceasta pregătește o falsificare de timbre oficiale.
(2)Nu se aplică pedeapsa prevăzută la alin. 1 persoanei care, din proprie inițiativă,
renunță la pregătirea infracțiunii și înlătură pericolul, pe care 1-a cauzat ea însăși, ca o altă persoană să pregătească mai departe infracțiunea sau s-o comită, sau împiedică comiterea faptei și
distruge, aduce în stare de neîntrebuințare, predă autorităților sau înștiințează autoritățile de existența unor materiale de falsificare care încă mai există și care încă mai pot fi folosite.
(3) Dacă, și fără participarea făptuitorului, se înlătură pericolul ca o altă persoană să
pregătească mai departe infracțiunea sau s-o comită sau se împiedică comiterea faptei, instanța poate
renunța la pronunțarea unei pedepse și numai în baza faptului că făptuitorul s-a străduit din proprie
inițiativă și în mod real să împiedice comiterea faptei, fapt ce înlocuiește condițiile de la alin. 2 nr. 1.
Punerea în circula oricărui semn monetar neautorizat având ca obiect înlocuirea monedelor sau bancnotelor ce au curs legal în Franța se pedepsește cu cinci ani închisoare și cu amenda de 75000 euro.
Codul penal Italian- Despre delicte împotriva încrederii publiceconsacră în partea I – Despre falsificarea de monede, în cărți de credit public și în valori de timbru.
453. (Falsificarea de monede, răspândirea si introducerea în țara, prin înțelegere, de monede false) . Este pedepsit cu inchisoare de la 3 la 12 ani si cu amenda de la un milion la 6 milioane de lire italiene (art.7 nr.3, 454, 456, 459, 463) (2):
cel care contraface monede naționale sau străine, in curs legal in tara sau in afara tarii;
cel care falsifica in orice fel monede autentice, creind impresia unei valori mai mari;
cel care, fara sa existe un concurs (art. 110) la contrafacere sau falsificare, dar prin intelegere cu cel care a facut-o sau cu un intermediar, introduce pe teritoriul statului (art.42) sau deține sau cheltuie sau pune altfel in circulație monede contrafăcute sau falsificate;
cel care, in scopul punerii in circulație, cumpăra sau primește de la cel care le-a falsificat sau de la un intermediar, monezi contrafăcute sau falsificate (art.74, 88 din codul de procedura penala).
(1)A se vedea art. 142 al textului unic nr.204 din 28 aprilie 1910 privind normele asupra instituțiilor de emisiune si asupra circulației biletelor de banca, al cărui text se reda:
"Se interzice fabricarea, emiterea si punerea in circulație, in orice scop, a oricărui fel de bilete sau tipărituri care imita in intregime sau parțial pe fata sau pe dos, biletele de banca, sau orice alt titlu care reprezintă o valoare de banca, sub amenințarea unei amenzi de la 50 la 500 lire italiene (acum de la 10.000 la 100.000 de lire italiene) in sarcina celor care le-ar fabrica sau le-ar pune in vânzare.
"Tipografiile si respectivele matrițe vor fi intotdeauna confiscate, indiferent cui ar aparține, si vor trebui sa fie distruse."
A se vedea de asemenea Convenția internaționala pentru distrugerea monedelor false din 29 aprilie 1929, aprobata prin decretul nr.1518 din 30 iunie 1935 si legea nr.l 141 din 26 octombrie 1964, privind ratificarea si executarea Convenției monetare dintre Republica Italiana si Vatican, incheiata la 31 iulie 1962.
(2)Amenda inițiala de la 5.000 lire italiene la 30.000 a fost mărita de 40 de ori de art.3 al legii nr.603 din 12 iulie 1961, privind modificările la codul penal si ulterior mărita de 5 ori de art.l 13 al legii nr.689 din 24 noiembrie 1981, privind scoaterea de sub acuzare.
NOTE PROCEDURALE:
Arest: facultativ in flagrant (art.381 din codul de procedura penala). Reținut ca suspect de delict: admis (art.384 din codul de procedura penala). Masuri preventive personale: admise (art.280, 287 din codul de procedura penala).
Instituție judiciara competenta: Tribunalul format din mai mulți judecători (art.33 bis din codul de procedura penala).
Cale de urmărire: din oficiu (art.50 din codul de procedura penala).
454. (Falsificarea de monede). Cel care falsifica monede având calitatea indicata la articolul precedent, micsorandu-le in orice fel valoarea sau, fata de monedele falsificate astfel comite una din faptele indicate la nr.3 si 4 ale acestui articol, este pedepsit cu inchisoare de la 1 la 5 ani si cu amenda de la 200.000 la un milion de lire italiene (art.458,463; 74, 88 din codul de procedura penala) Q).
(*) Amenda inițiala de la 1.000 lire italiene la 5.000 a fost mărita de 40 de ori de art.3 al legii nr.603 din 12 iulie 1961, privind modificările la codul penal si ulterior mărita de 5 ori de art.113 al legii nr.689 din 24 noiembrie 1981, privind scoaterea de sub acuzare.
NOTE PROCEDURALE:
Arest: facultativ in flagrant (art.381 din codul de procedura penala). Reținut ca suspect de delict: neadmis.
Masuri preventive personale: admise (art.280, 287 din codul de procedura penala).
Instituție judiciara competenta: Tribunalul format dintr-un singur judecător (art.33 ter din codul de procedura penala).
Cale de urmărire: din oficiu (art.50 din codul de procedura penala).
Codul Penal Spaniol consacră în Tittlul XVIII Falsul categorie cuprinsă în Capitolul I – Falsificarea de monede și efecte timbrate
Articolul 386.
Va fi pedepsită cu pedeapsa închisorii de la 8 la 12 ani și amendă începând de la suma echivalentă cu valoarea aparentă a monedei până la de 10 ori valoarea acesteia:
Persoana care denaturează sau fabrică monedă falsă.
Persoana care introduce în țară sau exportă monedă falsă sau denaturată.
Persoana care transportă, vinde sau distribuie, în înțelegere cu falsificatorul, cu cel care a denaturat, a introdus sau a exportat moneda.
Deținerea de monede false pentru a fi trimise sau distribuite va fi pedepsită cu o pedeapsă mai mică cu unu sau două grade, ținând cont de valoarea acestora și gradul de complicitate cu autorii menționați la numerele anterioare. Aceeași pedeapsă se va aplica celui care, știind că este falsă, achiziționează moneda în scul de a o pune în circulația.
Persoana care a primit, fiind de bună credință, o monedă falsă și o vinde sau o pune în circulație după ce a constatat că este falsă, va fi pedepsită cu pedeapsa închisorii de la 3 la 6 luni sau amendă de la 6 la 12 luni, dacă valoarea aparentă a monedei este mai mare de 400 EUR.
Dacă vinovatul face parte dintr-o organizația sau asociație, fie și numai temporar, dedicată desfășurării unor astfel de activități, Judecătorul sau Tribunalul va putea aplica una sau unele din consecințele prevăzute în articolul 129 al acestui Cod. Articolul 387 în sensul acestui articol, se înțelege prin monedă: moneda din metal sau din hârtie din circuitul legal. În același sens, se va considera monedă cărțile de credit, cele de debit și celelalte cartele care se pot utiliza ca mijloc de plată, precum și cecurile de călătorie. De asemenea, se vor echivala cu moneda națională monedele din celelalte țări ale Uniunii Europene și cele străine.
Capitolul VI
Concluzii și propunere de lege aferentă
Falsificarea de monedă este considerată pretutindeni ca fiind cea mai gravă dintre infracțiunile de fals, lucru ce a fost luat în vedere și de instituțiile europene, când au decis lărgirea competențelor EUROPOL și în ceea ce privește falsificarea de monede.
În privința prejudiciul cauzat, punerea în circulație a unei bacnote false se deosebește de oricare altă infracțiune, în semul că prejudiciul nu este dat de valoarea sa, ci de numãrul de operațiuni în care a fost implicat, pentru că la fiecare operațiune se achiziționează ceva echivalent cu valoarea sa reală, dar nu se plăteste nimic.
Plasați în cantități mari în rulajul financiar, banii falși pot amplifica dezechilibrele economice și furturii monetare, respectiv lovesc nemijlocit in avutul public și privat, iar pe de altă parte discreditează sistemul financiar al statului, prin creearea unei neîncrederi a populației în moneda națională.
lncriminarea faptelor de fals se impune întrucât ele ocupã un loc de frunte în variata gamă a infracțituiilor și rămân un atentat permanent la securitatea sistemului financiar.
În ceea ce privește plasarea valutei contrafacute, se menține tendința introducerii în România a acesteia din exteriorul țării, fenomen care îmbracă două aspecte, deținerea și respectiv contrabanda cu astfel de bancnote. Avem în vedere cetățenii români, care, aflați la muncă în străinătate, revin în țară sau trimit rudelor economiile realizate în exterior și care, în majoritate, nu cunoșteau că se află in posesia monedei falsificate, ei intrând întâmplător în posesia lor.
La nivel European, din analizele efectuate în domeniul combaterii falsificării de monedă s-au evidențiat următoarele tendințe:
Falsificarea de monedă a evoluat în mod tehnic într-o manieră din ce în ce mai rapidă odată cu apariția numeroaselor metode de reproducere, ceea ce are ca efect în primul rând, înmulțirea numărului potențialilor falsificatori și favorizarea diseminării locațiilor de contrafacere.
Falsul de monedă nu mai este o activitate criminală aparținând în mod necesar unor echipe specializate și este (total sau aproape) integrat în criminalitatea transnațională.
Importanța obiectivă a falsului de monedă este mai redusă în comparație cu alte infracțiuni grave din sfera criminalității organizate (terorism, trafic de stupefiante, de ființe umane), pentru care, capacitatea de efective specializate în lupta pentru combaterea falsului de monedă nu constituie o prioritate absolută.
Cei care sunt implicați în contrafacerea și plasarea sunt persoanele din grupurile organizate care recrutează plasatori din rândul comunităților locale sărace, pe care îi înlocuiesc cu ușurință în cazul că sunt identificați și arestați.
Grupuri de oportuniști care utilizează pentru contrafacere tehnică de calcul, care se poate achiziționa din magazine cu ușurință. Diferența între aceștia constă în aparatura utilizată, mijloacele de comunicații folosite și nu în ultimul rând modul de organizare a activităților infracționale.
În contextul noilor realități, legate de:
– interesul constant al B.N.R în reprimarea falsului de monedă;
– interesul Băncii Centrale Europene și EUROPOL în reprimarea falsului de monedă;
– oferta de suport și sprijin logistic, financiar și de specialitate din partea organizațiilor polițienești internaționale, pentru modernizarea infrastructurii, implementarea de programe și logistică și instruirea lucrătorilor, toate pe fondul existenței la nivelul instituției a unui program de reformă instituțională susținut de UE.
Evoluția fenomenului infracțional general, la nivelul societății civile, pentru prevenirea și combaterea contrafacerii și plasării de mijloace de plată, se impun desfășurarea unor acțiuni specifice comune, cu instituții implicate direct în combaterea fenomenului bănci, instituții de stat specializate pentru realizarea unei strategii naționale, care să permită o intervenție mai fermă din partea organismelor abilitate.
Esențială este prevenirea pătrunderii în circuitul monetar a unor însemne false sau contrafăcute, fapt ce se realizează în primul rând, prin introducerea în procesul de fabricație a unor elemente de siguranță foarte greu de reprodus.
Infractorii profitãnd de aglomerație, de neatenția vãnzătorilor sau după caz a cliențiilor.
De asemenea sunt vizate persoanele fizice de condiție modestă care nu
cunosc elementele de siguranță, în special cu ocazia unor schimburi valutare „la negru“ sau a diferitelor tranzacții.
În ceea ce privește penetrarea în circuitului monetar bancar al contrafacerilor. Aceasta se datorează în mare măsură, nerespectării procedurilor oficiale și a atribuțiunilor de serviciu din partea mânuitorilor de valori sau a slabei pregătiri și dotări cu mijloace tehnice.
Din punct de vedere al locului identificării contrafacerilor valuta contrafăcută este identificată la bănci și case de schimb valutar.
S-a constatat că valuta este contrafãcută în exteriorul țării, fiind introdusă pe de o parte de către cetățeni români care desfășoară activități lucrative în străinătate sau pe de altă parte de către cetățeni români sau străini care au intenția de a o pune în circulație.
În ultima perioadă s-a observat că evoluția persoanelor implicate în cazul valutei: a scăzut numărul cetățenilor străini implicați în astfel de activități și creștere a numărului de cetățeni români autori de infracțiunii de plasare cu intenție. Aceștia fie sunt racolați de străini, fie în străinătate intră în contact cu grupări de la care obțin banii falși pe care apoi îi introduc în țară, unde organizează adevărate rețele de plasatori.
Din activitatea desfășurată în domeniul prevenirii și combaterii falsului de monedă, se desprind următoarele concluzii:
– pericolul social al faptei este deosebit de grav, falsificarea de monedă poate pune în pericol economia statului și poate zdruncina încrederea cetățenilor în moneda națională și străină;
– intensificarea interesului infractorilor pentru perfecționarea activităților de contrafacere prin imitarea cât mai fidelă a elementelor de siguranță;
– implicarea în astfel de activități a unui număr mare de persoane, organizate în grupări, care sunt caracterizate printr-un grad ridicat de specializare în domeniul informatic și cu posibilități financiare din ce în ce mai mari;
– creșterea interesului manifestat de către cetățenii români în activități de introducere a valutei contrafăcute în țară;
– de cele mai multe ori, operațiunile în valută se efectuează „la negru", în afara cadrului legal, ceea ce îi determină de cele mai multe ori pe cei care au intrat în posesia contrafacerilor să nu sesizeze instituțiile competente ci să încerce să scape de banii falși, plasându-i altor persoane;
– mijloacele tehnice, din ce în ce mai perfecționare ajunse la îndemâna fasificatorilor, dândule acestora posibilitatea să realizae contrafaceri reușite care pot induce în eroare nu numai publicul larg dar chiar și instituțiile specializate;
– internaționalizarea fenomenului, care oferă posibilitatea infractorilor să lucreze „în liniște" departe de granițele țării a cărei monedă este falsilicată.
Câteva propuneri pentru eficientizarea activităților : continuarea cooperării cu agențiile de aplicare a legii în domeniul combaterii falsifcării de monedă sub directa supraveghere a Direcției de Investigare a lnfracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.
Monitorizarea, coordonarea și controlul permanent al activităților desfășurate de serviciile teritoriale și centrele zonale;
Continuarea monitorizării seriilor bancnotelor contratăcute ce vor apare în circulație, în vederea stabilirii locurilor predispuse mai frecvent la plasare, a tipului de bancnote și a posibilei implicări a mănuitorului de valori monetare, în vederea realizării de conexiuni;
Schimbul de informații cu celelalte structuri (S.R.I.. Poliția de Frontieră);
Pregătirea antiinfracțională a populației pentru identificarea atât a bancnotelor căt și a cecurilor contratăcute prin intermediul Institutului de prevenire și combatere a criminalității;
Colaborarea cu băncile comerciale și Asociația Națională a Băncilor, pentru combaterea infracțiunilor cu cecuri false;
Continuarea perfecționării lucrătorilor de la nivelul Oficiului și teritoriu.
Bibliografie
LEGISLAȚIE
A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, ed. a III a, Ed. All Beck, București, 2005.
Al. Pintea, Drept penal. Partea specială (note de curs), Ed. Sitech, Craiova, 2010.
Costică Bulai, Avram Filipaș, Constantin Mitrache, Instituții de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licență, ed. a III a revizuită și adăugită, Ed. Trei, București.
C. Butiuc, Deținerea și punerea în circulație a valorilor falsificate, R.D.P. nr. 3/1988.
Constantin Duvac, Drept Penal, parte specială, vol II, Ed. C.H. Beck, București,2010.
C. Mitrache, Falsificarea de monede sau de alte valori (Comentariu 2), în Practica judiciară penală. Partea specială”, vol. III, de G. Antoniu, C. Bulai ș.a., Editura Academiei Române, București.
Codurile penale române din ani:1864,1936,1968(cu modificările și completările ultrioare) cel din 2009 și cel în vigoare.
Codurile penale: german, francez, spaniol și italian în vigoare.
Gheorghe Diaconescu, Constantin Duvac, Drept penal. Partea specială, vol. II, ed. a II a revăzută și adăugită cu modificările și completările aduse Codului penal prin Legea nr. 278 din 4 iulie 2006, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.
Ghe. Ivan, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
George Antoniu, Constantin Bulai, Rodica Mihaela Stănoiu, Avram Filipaș, Constantin Mitrache, Șerban Stănoiu, Vasile Papadopol, Cristiana Filișanu, Practica judiciară penală, partea specială, vol. III, Ed. Academiei Române, București, 1992.
H. Diaconescu, Drept penal. Partea specială, vol. II, ed. a 2 a, Ed. All Beck, București, 2005.
L. Bărbulescu, A. Pandrea, I. Griga, V.V. Pașca Cameniță, A. Vlăsceanu, Jurisprudența Secției penale pe anul 2005, Ed. Hamangiu, București, 2006.
Ilie Pascu, Valerică Lazăr, Dreptul penal. Parteaspecială, Ed. Lumina Lex, București, 2004;
I.Pascu, M. Gorunescu, Drept penal. Partea specială, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009.
O.A. Stoica, Despre răspunderea penală pentru falsul în acte, L.P. nr. 3/1960.
O.Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ed. a IV a revăzută și adăugită, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 2001.
O.Predescu, A. Hărăstășanu, Drept penal. Partea specială, ediția a II-a revizuită, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Brașov, 2007.
P.Dungan,T. Medeanu, V. Pașca, Manual de drept pena, Parte specială, vol II, Ed. Universul Juridic, București, 2011.
Revista de Drept penal nr. 9-12/1989.
Revista Dreptul nr. 1-3 /1990.
Revista Dreptul nr. 9/1997.
Teodor Vasiliu, Doru Pavel, George Antoniu, Ștefan Daneș, Gheorghe Dărângă, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol, Dumitru C. Popescu, Virgil Rămureanu, Codul penal român, comentat și adnotat. Parteaspecială, vol. II, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1977.
T. Toader, Drept penal. Partea specială, ed. a 2 a, revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2007.
V. Dabu, Implicații penale ale folosirii ilegale a cambiei și biletului la ordin, R.D.P. nr. 3/1996.
V.Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeș,M. Popovici, P. Sârbulescu, V.Stoican, Noul cod penal și codul penal anterior. Prezentare comparativă, Ed. politică, București, 1968.
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Ed. Academiei Române, București, 1972.
Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Ciprian Raul Romițan, Camil Tănăsescu, Norel Neagu, Maxim Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2004V. Papadopol, dec. nr. 158/A/1995 a C.A. București, s. a II a pen., în Culegerea de practică judiciară penalăa Curții de Apel București pe anul 1995, Ed. „Continent XXI”, București, 1996.
V. Suian, în Matei Basarab, Lucia Moldovan, Valer Suian, Drept penal. Partea specială, vol. II, Cluj Napoca, 1987.
http://lege5.ro/Gratuit/g42tamju/codul-penal-din-1864ești, 1992.
http://www.luju.ro
Bibliografie
LEGISLAȚIE
A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, ed. a III a, Ed. All Beck, București, 2005.
Al. Pintea, Drept penal. Partea specială (note de curs), Ed. Sitech, Craiova, 2010.
Costică Bulai, Avram Filipaș, Constantin Mitrache, Instituții de drept penal, Curs selectiv pentru examenul de licență, ed. a III a revizuită și adăugită, Ed. Trei, București.
C. Butiuc, Deținerea și punerea în circulație a valorilor falsificate, R.D.P. nr. 3/1988.
Constantin Duvac, Drept Penal, parte specială, vol II, Ed. C.H. Beck, București,2010.
C. Mitrache, Falsificarea de monede sau de alte valori (Comentariu 2), în Practica judiciară penală. Partea specială”, vol. III, de G. Antoniu, C. Bulai ș.a., Editura Academiei Române, București.
Codurile penale române din ani:1864,1936,1968(cu modificările și completările ultrioare) cel din 2009 și cel în vigoare.
Codurile penale: german, francez, spaniol și italian în vigoare.
Gheorghe Diaconescu, Constantin Duvac, Drept penal. Partea specială, vol. II, ed. a II a revăzută și adăugită cu modificările și completările aduse Codului penal prin Legea nr. 278 din 4 iulie 2006, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2007.
Ghe. Ivan, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
George Antoniu, Constantin Bulai, Rodica Mihaela Stănoiu, Avram Filipaș, Constantin Mitrache, Șerban Stănoiu, Vasile Papadopol, Cristiana Filișanu, Practica judiciară penală, partea specială, vol. III, Ed. Academiei Române, București, 1992.
H. Diaconescu, Drept penal. Partea specială, vol. II, ed. a 2 a, Ed. All Beck, București, 2005.
L. Bărbulescu, A. Pandrea, I. Griga, V.V. Pașca Cameniță, A. Vlăsceanu, Jurisprudența Secției penale pe anul 2005, Ed. Hamangiu, București, 2006.
Ilie Pascu, Valerică Lazăr, Dreptul penal. Parteaspecială, Ed. Lumina Lex, București, 2004;
I.Pascu, M. Gorunescu, Drept penal. Partea specială, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009.
O.A. Stoica, Despre răspunderea penală pentru falsul în acte, L.P. nr. 3/1960.
O.Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ed. a IV a revăzută și adăugită, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 2001.
O.Predescu, A. Hărăstășanu, Drept penal. Partea specială, ediția a II-a revizuită, Ed. Omnia Uni S.A.S.T., Brașov, 2007.
P.Dungan,T. Medeanu, V. Pașca, Manual de drept pena, Parte specială, vol II, Ed. Universul Juridic, București, 2011.
Revista de Drept penal nr. 9-12/1989.
Revista Dreptul nr. 1-3 /1990.
Revista Dreptul nr. 9/1997.
Teodor Vasiliu, Doru Pavel, George Antoniu, Ștefan Daneș, Gheorghe Dărângă, Dumitru Lucinescu, Vasile Papadopol, Dumitru C. Popescu, Virgil Rămureanu, Codul penal român, comentat și adnotat. Parteaspecială, vol. II, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1977.
T. Toader, Drept penal. Partea specială, ed. a 2 a, revizuită și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2007.
V. Dabu, Implicații penale ale folosirii ilegale a cambiei și biletului la ordin, R.D.P. nr. 3/1996.
V.Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kahane, D. Lucinescu, A. Nemeș,M. Popovici, P. Sârbulescu, V.Stoican, Noul cod penal și codul penal anterior. Prezentare comparativă, Ed. politică, București, 1968.
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Ed. Academiei Române, București, 1972.
Vasile Dobrinoiu, Nicolae Conea, Ciprian Raul Romițan, Camil Tănăsescu, Norel Neagu, Maxim Dobrinoiu, Drept penal. Partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2004V. Papadopol, dec. nr. 158/A/1995 a C.A. București, s. a II a pen., în Culegerea de practică judiciară penalăa Curții de Apel București pe anul 1995, Ed. „Continent XXI”, București, 1996.
V. Suian, în Matei Basarab, Lucia Moldovan, Valer Suian, Drept penal. Partea specială, vol. II, Cluj Napoca, 1987.
http://lege5.ro/Gratuit/g42tamju/codul-penal-din-1864ești, 1992.
http://www.luju.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drept Penal Parte Speciala Falsificarea de Monede (ID: 127472)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.