Drept Penal Betty Stefan Beatrice A4 [629485]

LUCRARE DE LICENȚĂ

PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII PEDEPSEI

Îndrumător științific,
Prof. univ. dr. Gh eorghe Ivan

Absolvent: [anonimizat] , 2019

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS”, GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZARE A DREPT

1
PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII PEDEPSEI
– CUPRINS –
Prescurtări și Abrevieri ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 3
Capitolul I. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 4
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 4
1.1. Structura lucării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 5
1.2. Conceptualizare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 6
1.2.1. Drept penal ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 6
1.2.2. Infracțiunea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 7
1.2.3. Pedeapsa ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 8
1.2.4. Prescripția ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 8
1.3. Motivație ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 10
Capitolul II. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 11
Noțiuni generale de drept. Infracțiunea și Sancțiunea ………………………….. ………………………….. ……….. 11
2.1. Statul de drept ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 11
2.2. Nivelul general al Codului Penal ………………………….. ………………………….. …………………………. 13
2.2.1. Componentele dreptului penal ………………………….. ………………………….. ………………………. 15
2.2.2. Principiile de bază ale dreptului penal ………………………….. ………………………….. …………… 16
2.2.3. Izvoarele dreptului penal ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 17
2.3. Aplicarea legii penale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 19
2.3.1. Aplicarea le gii penal în timp ………………………….. ………………………….. …………………………. 19
2.3.2. Aplicarea legii penale în spațiu ………………………….. ………………………….. ……………………… 22
2.4. Infracțiunea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 24
2.4.1. Noțiunea de infracțiune în Codul Penal ………………………….. ………………………….. ………….. 25
2.4.2. Fenomenul infracțional în societate ………………………….. ………………………….. ……………….. 27
2.5. Sancțiunea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 28
Capitolul III. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 32
Pedeapsa. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 32
Executarea și prescripția executării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 32
3.1. Pedeapsa în evoluția umanității ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 32
3.1.1. Pedeapsa în spațiul românesc ………………………….. ………………………….. ……………………….. 35
3.2. Pedeapsa ca sancțiune de drept penal ………………………….. ………………………….. ……………………. 37
3.3. Executarea pedpeselor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 39
3.4. Înlăturarea executării pedepsei și cauzele asociate. Prescripția ………………………….. …………….. 40
3.5. Studiu comparativ: Prescripția răspunderii penale – prescripția executării pedpesei ……………. 43
3.6. Studiu jurisprudență penală ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 47

2
Exemplul 1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 48
Exemplul 2 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 51
Exemplul 3 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 53
Exemplul 4 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 55
Capitolul IV. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 60
Concluzie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 60
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 63

3
Prescurtări și Abrevieri

Alin. Alineatul
Art. Articolul
Dec. Decizia
Lit. Litera
NCP Noul Cod Penal
NCPP Noul Cod de Procedură Penală
Nr. Numărul
O.N.U. Organizația Națiunilor Unite

4
Capitolul I.
Introducere
”Dreptatea nu este numai modul î n care îi pedepsim pe cei care greșesc, ci este modul în care
încercăm să -i salvăm.”
Gregory David Roberts
Normele există pentru a asigura corectitudinea. Legile fac același lucru la nivel de societate.
Legile există pentru a ne proteja drepturile și liber tățile și pentru a crea o societate mai sigură.
Nullum crimen, nulla poena sine praevia lege poenali, tradusă prin nici o crimă, nici o pedeapsă
fără lege , este un aforism latinesc utilizat pentru a exprima principiul potrivit căruia o crimă
există doar co ndițional de definirea acesteia într -o normă penală, comportamentul asociat fiind
stabilit ca faptă penală1. Existența unei infracțiuni depinde așadar de existența anterioară a unei
prevederi legale care să o declare, și pentru care, totodată , legislația t rebuie să stabilească o
pedeapsă aferentă. Se privește în esență latura existențială a conviețuirii omului în diferitele
structuri sociale stabilite de -a lungul istoriei. Dovezi științifice arheologice arată că cea mai
veche crimă descoperită datează de ac um aproximativ jumătate de milion de ani2. La nivel
socio -cultural, Biblia3 plasează crima care a schimbat omenirea în mâinile personajului Cain ce
își ucide propriul frate, Abel. De atunci și până în prezent, în funcție de zona locuită, clima ,
mediul sau diversificare a culturală, structurile sociale au creat propriile legi pentru a asigura
ordinea și siguranța membrilor comunității.
Errare humanum es t este un alt dicton potrivit căruia greșeala e omenească, însă în structurile
sociale în care ne desfășură m activitățile, greșeala este reglementată, atât la nivel de normă cât
și la nivel legislativ. Epoca recentă pare așadar să fie animată de tendințe contradictorii: pe de
o parte a câștigat teren toleranța și preocuparea pentru bunul tratament acordat celor care
greșesc, pe de alta se observă o gândire opusă, un nou scepticism care nu se mai încrede cu
atâta ușurință în progresul moral al omului. Iertarea presupune o formă de colaborare între
vinovat și victimă, iar prescripția joacă un rol fundamental în ac est context, ca formă de
„iertare” datorată uzurii temporale a actului infracțional. Dreptatea este o noțiune care

1 Acest principiu a fost dezvoltat de Paul Johann Anselm von Feuerbach, ca parte a Codului penal din Bavaria
(1813), cu toate că principiul legalității derivat a fost creat de către Cesare Beccaria. Acesta rămâne un principiu
juridic de bază care a fost incorporat în dreptul penal internațional, care interzice crearea unor legi ex post facto,
care nu favorizează acuzatul.
2 Răzvan Bălărețu, Prima crimă din istoria omenirii este mai veche decât ai fi crezut , 2015, Accesat la :
https://playtech.ro/2015/prima -crima -din-istoria -omenirii -este-mai-veche -decat -ai-fi-crezut/
3 Biblia

5
presupune respectarea de către autorități, dar și de către cetățeni a normelor juridice și morale,
bazate pe principiile constituționale și r espectarea drepturilor cetățenești. Apărarea celor mai
importante valori sociale de care depinde însăși existența societății omenești împotriva faptelor
socia le periculoase constituie încă din cele mai vechi timpuri o preocupare a comunității umane.
După a pariția statului, sarcina de a preveni și de a combate fenomenul infracțional i -a revenit
acestuia, prin organele sale de specialitate. Apărarea socială împotriva criminalității se
realizează în mare măsură prin intermediul legii penale, deoarece numai leg ea penală prevede
pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de persoanele care au săvârșit
infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte
prevăzute de legea penală. Dreptul reprezintă mai mult decât un ambalaj exterior care îmbracă
deciziile autorităților, reprezintă un limbaj c u efect de structură care susține valorile juridice ,
adică maniera în care dreptul ar apăra interesele individuale și colective ale societății. Dreptul
devine o știință a valorilor, o știință a normelor, o știință a realității. Întocmai în baza acestor
considerente este lansată teza prezentului studiu, pe marginea prescripției executării pedepsei,
a rolului său și a contribuției sale la susținerea valorilor -piloni pe care este construită actuala
societate.
1.1. Structura lucării
Din punct de vedere structural, această lucrare debutează prin prezentarea conceptualizării
principalelor elemente ce vor constitui pilonii acest ui studiu . Capitolul următor va aborda iniț ial
noțiuni generale de drept penal, î n vederea creării cadrului de înțelegere a particularităților
prescripției executării pedepsei în legislația română. Sunt trasate liniile principale ale
componentelor, principiilor și izvoarelor dreptului penal, cât și generalitățile privind aplicarea
legii penale în timp și spațiu. Se trasează caracteristic ile celor două instituții fundamenatale în
raporturile juridico -penale, anume infracțiunea și s ancțiunea , fără de care nu s -ar putea discuta
despre conceptul de pres cripție al executării pedepsei. Cel de -al doilea capitol tratează la nivel
normativ pedeapsa ca sancțiune penală, concentrându -se ulterior exclusiv asupra executării
pedepsei și a prescripției aferente . Acest capitol utilizează două studii, unul comparati v raportat
la prescripția răspunderii penale, și unul de jurisprudență pentru exemplificare a
particularităților și efectelor la nivel social ale prescripției executării pedepsei. S tudiul va
demonstr a atât empiric, cât și la nivel normativ, considerațiile a ferente acestui subiect , înainte
de a concluziona.

6
1.2. Concept ualizare
Pentru a putea înțelege mai bine considerentele acestei tematici, este necesară o disecție a
principalelor concepte ce urmează a fi apreciate în cadrul acestei lucrări , anume : drept penal,
infracțiune, pedeapsă, prescripție.
1.2.1. Drept penal
Conceptualizarea elementelor de drept penal presupune existența a două accepțiuni, pe de o
parte a ceea ce se numește o ramură specifică a dreptului reunind sistemul normelor juridice
penale, ia r pe de altă parte ramura științelor juridice ce se ocupă cu studiul acestor norme. Ca
ramură distinctă a dreptului, literatura de specialitate apreciază dreptul penal asemeni unui
sistem alcătuit din acele norme juridice legiferate la nivel legislativ și prin care se stabilesc
faptele echivalente infracțiunilor, condițiile răspunderii penale, sancțiunile asociate sau alte
măsuri luate de instanțele de judecată cu scopul de a apăra valorile sociale fundamentale ale
statului de drept. O serie de caracteristi ci aferente co ncep tului de drept sunt remarcate, precum
faptul că are o autonomie în raport cu alte ramuri de drept, ca dreptul constituțional,
administrativ, civil, reglementând domeniul distinct al relațiilor sociale circumscrise
infracțiunilor. De altfe l, dreptul penal în România beneficiază de o structură unitară, dispozițiile
aferente părții generale sau speciale având caracter unitar și completându -se reciproc, fără a
putea să existe unele fără altele. Dreptul penal se constituie dintr -o totalitate de norme juridice
cu conținut normativ ce reglementează anumite relații sociale, astfel că totalitatea normelor
juridice penale va alcătui conținutul normativ al legii penale. Aceste norme stabilesc ce fapte
vor fi considerate infracțiuni și care sunt condiț iile prin care indivizii pot fi trași la răspundere
penală, cât și sancțiunile de aplicat în cazul acestor condiții. Fără îndoială că scopul normelor
juridice penale este acela de a ocroti statul de drept și ordinea de drept din România. Autori
precum I. O ancea și M. Zolyneak consideră că obiectul dreptului penal îl constituie relațiile de
represiune penală , care se stabilesc după săvârșrea infracțiunii, între stat și infractor , prin care
statul are dreptul și obligația să tragă la răspundere penală pe infractor, iar infractorul
are obligația să suporte pedeapsa. Alți autori precum Vinti lă Dongoroz , Costică
Bulai , Constantin Mitrache , Alexandru Boroi , Gheorghe Nistoreanu sugerează că obiectul
dreptului penal cuprinde relațiil e de apărare socială , relații ce se nasc din momentul intrării în
vigoare a legii penale. Legea penală îndeplin ește așadar funcția de recomandare și pretindere a
unei anumite conduite din partea membrilor societății față de normele jurice penale. Art.1 di n
Codul penal prevede că scopul legii penale este de a apăra România, suveranitatea,
independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia,

7
proprietatea precum și întreaga ordine de drept4. Această enumerare lim itativă urmărește să
menționeze cele mai importante valori ce pot fi periclitate prin săvârșirea unor infracțiuni.
Alături de celelate ramuri de drept, dreptul penal prin mijloacele sale specifice asigură protecția
ordinii de drept prin complexul său de mă suri și reglementări juridice.
1.2.2. Infracțiunea
Apreciată în limbajul u zual drept acțiune ilegală, infracțiunea reprezintă o faptă cu un pericol
asociat. Presupune săvârșirea cu vinovăție a a unei abateri de la legea penală, fiind pe cale de
consecinț ă sancționată potrivit legii5. Infracțiunea poate avea loc și prin inacțiune sau omisiune,
anume prin neîndeplinirea unei obligații pe care legea o impune. Infracțiunile pot fi clasificate
ca fiind ușoare, mai puțin grave, grave, deosebit de grave și excep țional de grave,6 astfel că cele
mai grave infracțiuni poart ă denumirea de crimă.7 Noțiunea de crimă în limbaj uzual nu va avea
același înțeles cu noțiunea de crimă în sens juridic, căci în această categorie, alături de omor
vor fi incluse și alte infracți uni ce periclitează în esență valorile sociale fundamentale, precum
infracțiunile contra siguranței statului. Codul Penal francez8, cel ce a reprezentat sursa de
inspirație pentru Codul Penal din România, definea infracțiunile în baza a 3 categorii : crime ,
delicte și contravenții. Dacă delictele sunt infracțiuni cu un grad de pericol mai mic, în dreptul
românesc contravențiile nu mai sunt infracțiuni. Pericolul social va fi apreciat de legiuitor drept
starea în care valorile sociale ar putea fi vătămate pr in anumite fapte. Vinovăția de altfel, un alt
concept asociat celui de infracțiune, presupune atitudinea psihică a persoanei ce săvârșește
infracțiunea, luând mai multe forme precum intenția, culpa și praeterintenția. Fapta este un alt
concept asociat celu i de infracțiune, constând atât din acțiune cât și din inacțiune, ca formă de
manifestare a faptei. O faptă este săvârșită cu intenție directă atunci când făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui prin săvârșirea acelei fapte. O faptă este
săvârșită cu intenție indirectă atunci când făptuitorul prevede urmările faptei periculoase, dar
nu le urmărește, însă acceptă posibilitatea survenirii acestora. O faptă este săvârșită din culpă
atunci când infractorul prevede rezultatul fapte i sale, dar nu -l acceptă, socotind fără temei că el
nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
Praeterintenția este o formă specială a vinovăției, prin combinarea culpei și a intenției. În fond

4 D. Lupașcu, Codul Penal și Codul de Procedură Penală. Legislație consolidată și index , Ed. Universul Juridic,
București, 2017
5 P. Ciobanu, Noul Cod penal cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 18/2016 și Legea nr. 151/2016 & Noul Cod
de Procedură Penală cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 18/2016 și Legea nr. 151/2016, Ediția a 8 -a, Ed.
Rosetti, București, 2016.
6 Idem
7 Dicționar explicativ al limbii române, Crimă, n.d. Accesat la: https://dexonline.ro/definitie/crim%C4%83
8 Codul Penal al Republicii Franceze, n.d. Accesat la : http://codexpenal.just.ro/laws/Cod -Penal -Franta-RO.html

8
infractorul prevede și dorește ori acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse
în realitate sunt mai periculoase. În dreptul internațional, următoarele sunt considerate
infracțiuni: crime împotriva păcii, infracțiunea de apartheid, forțată dispariție , genocid ul,
pirateri a, sclavia sexuală, sclavi a, război ul de agresiune, crim a de război.
1.2.3. Pedeapsa
Pedeapsa constituie acea măsură de constrângere și totodată mijloc de reeducare a
condamnatului, având scopul de prevenire a săvârșirii de noi infrac țiuni. Executarea pedepsei
astfel vizează formarea unei atitudini corecte și corespunzătoare față de ordinea de drept și
regulile de conviețuire socială, însă această executare sub nici o formă nu trebuie să cauzeze
suferințe fizice ori să înjosească conda mnatul. În termeni juridic, pedeapsa poate fi privită drept
acea sancțiune juridică penală cu scopul reeducării individului căruia i se aplică, vizând
reintegrarea acestuia în societate și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Pedeapsa poate fi
princip ală, cu rol represiv și educativ de sine stătător și respectiv complementară, aplicată de
instanță doar pentru completarea pedepsei principale și accesorie, ca sancțiune de drept ce
însoțește o pedeapsă principală. Pedeapsa cu moartea s -a aplicat ca sancți une în România până
în 1990 drept măsură excepțională pentru infracțiunile cele mai grave, în cazurile și în condițiile
prevăzute de lege9. Începând cu anul 1990 pentru aceste cele mai grave infracțiuni dintre cele
prevăzute de legea penală s -a determinat sancțiunea pedepsei cu detențiune pe viață. Fără
îndoială că legislația modernă nu mai prevede pedepse corporale. Această noțiune a pedepsei
este una proprie dreptului penal, utilizată însă și în alte ramuri de drept sau în domeniul
pedagogie i, eticii și r eligiei. Conceptul de pedeapsă a fost în esență dezvoltat de reprezentanți
ai teologiei, pentru care canoanele religioase au reprezentat surse cu specific individual pentru
o varietate de sancțiuni. Penologia este disciplina care cercetează rolul, funcțiil e, esența, scopul
și clasificarea pedepselor, alături de normele de executare a acestora și sporirea eficienței
acestora în combaterea infracțiunilor10.
1.2.4. Prescripția
Literatura juridică subliniază faptul că justificarea prescripției este strâns lega tă de rațiunea
represiunii penale, astfel că după trecerea unui timp îndeplungat de la săvârșirea unei anumite
infracțiuni, aplicare a ori executarea pedepsei ar deveni ineficientă în raport cu scopul
sancțiunilor de drept penal. Astfel nu s -ar mai realiza prevențiunea generală, căci rezonanța

9 Codul Penal din 21 iulie 1968, Publicat în Monitorul Oficial al României nr. 65 din 16 aprilie 1997, n.d., Accesat
la: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/380 70
10 Dicționar juridic de la A la Z, „Pedeapsa”, Accesat la: https://legeaz.net/dictionar -juridic/pedeapsa

9
faptei ar scădea considerabil, iar infractorul ce ar fi trebuit sancționat s -ar fi putut îndrepta.
Prescripția reprezintă așadar „o dispoziție legală în virtutea căreia, după un anumit timp și în
anumite condiții, se câștigă, ori se pierde un drept, sau încetează efectele unei hotărâri
judecătorești neexecutate”11. În Codul Penal din România prescripția pedepselor are un caracter
gradual ca timp de aplicare, fiind în relație directă cu mărimea pedepselor prevăzute în fu ncție
de diferite infracțiuni specificate. Există mai multe tipuri de prescripții și anume: prescripții
aferente infracțiunilor penale (prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei),
prescripții pentru infracțiuni civile, caz în care t oate se prescriu după un termen de 3 ani, cu
excepția cazurilor speciale. Omorul nu este prescriptibil în legislația Uniunii Europene , iar în
anul 2002, România elimina prescripția tuturor tipurilor de omor12. Fără îndoială că existența
acestui concept poat e aduce implicații desosebite în înțelegerea corectitudinii justiției în
România. Punctul de vedere al Curții Constituționale din România privind prescripția este
următorul:
„Instituția prescripției (…) este inerentă oricărui sistem de drept, ea răspunz ând unei necesități
obiective în disciplinarea juridică a vieții sociale. Trecerea timpului influențează în mod
inevitabil asupra raporturilor juridice, (…) determinând, după anumite intervale și în anumite
condiții, pierderea sau câștigarea unui drept o ri încetarea efectelor unei hotărâri judecătorești
neexecutate. Consecințele trecerii timpului asupra raporturilor juridice trebuie să facă obiectul
reglementării juridice, care se realizează prin instituția prescripției. În domeniul reglementării
juridice penale, prescripția este numai extinctivă și are ca efect stingerea dreptului stabilirii de
a trage la răspundere penală pe infractor din oficiu sau, ca în speță, la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, precum și a dreptului de a constrânge pe conda mnat. Pedeapsa (…) are ca
finalitate prevențiunea; prin diferite funcțiuni ea urmărește înlăturarea unor noi atacuri din
partea infractorilor cari s'au revelat pe arena criminalității. Din moment ce acest sfârșit este
atins, pedeapsa nu și -ar mai avea ro st. (…) În caz afirmativ, prescripția va trebui să conducă la
înlăturarea pedepsei, și din potrivă, în caz negativ, ea nu avea nici un efect”1314.

11 Prescripția, Accesat la: https://acu m.tv/articol/69819/
12 V. Tișmăneanu, Omorul nu are termen de prescripție, 2012, Accesat la: http://www.contributors.ro/global –
europa/omorul -nu-are-termen -de-prescriptie -un-r%C7%8Espuns -lui-ion-iliescu/
13 V. Alistar, E . Calistru, E . Ciurea, I . Coșpănaru, „Sancționarea corupției: limitată sau nu de prescripție?”,
Transparency International, Accesat la:
https://www.transparency.org.ro/proiecte/proiecte_incheiate/2013/proiect_4/PrescriptiaFaptelorDeCoruptie
Romania.pdf
14Acest studiu a fost realizat în cadrul proiectului Numărătoarea inversă pentru impunitate: termenele de prescripție
în materia faptelor de corupție în statele Uniunii Europene, derulat de Transparency International Romania în
parteneriat cu Transparency International Secretariat și alte 10 Cha ptere naționale. Proiectul a fost derulat cu
sprijinul financiar al Programului pentru Prevenirea și Combaterea Crimei al Uniunii Europene, Comisia

10
1.3. Motivație
Tema prezentei lucrări este aferentă prescripției executării pedepsei , fiind rezultatul curi ozității
personale și a propriei provocări, motivația mea fiind derivată din dorința avidă de documentare
pe marginea acestui subiect, deosebit de important la nivel de legislație națională și
internațională.
Rațiunea principală est e determinată de abordă rile multiple la nivel internațional cu privire la
rolul prescripției. Oricât de veche ar fie ea și oricâte s -au modificări de la săvârșirea ei, crima
nu poate fi prescrisă, câtă vreme criminalul se află încă în viață. Dreptul penal diferă de la țară
la țară, ceea ce pune serioase întrebări cu privire la fundamentul comun al gândirii juridice
europene: în țările anglosaxone , crima este imprescriptibilă, dar în Franța, de pildă, prescripția
este încă foarte bine apărată15. Prin contrast, în 2010 Suedia a elim inat prescripția pentru toate
infracțiunile grave, inclusiv abuzurile sexuale comise împotriva minorilor16. E o cu totul altă
gândire, care pare să fie mai proprie epocii actuale pentru care uitarea (care vindecă) și iertarea
nu mai au sens deplin și care d usă la limită ar elimina complet prescripția din materia dreptului
penal. De altfel aceeași revenire a severității se remarcă și în gândirea juridică a Bisericii
catolice17 care, confruntată cu problema pedofiliei, se întreabă tot mai insistent dacă nu ar f i
binevenită întoarcerea la legea canonică de dinainte de 1889, care nu cunoștea prescrierea.
Epoca recentă pare așadar să fie animată de tendințe contradictorii: pe de o parte a câștigat teren
toleranța și preocuparea pentru bunul tratament acordat celor cercetați sau condamnați, pe de
alta se străvede o gândire opusă, un nou scepticism care nu se mai încrede cu atâta ușurință în
progresul moral al omului. Așadar nici uitare (care vindecă), nici iertare câtă vreme criminalii
nu par să manifeste niciodată o reală căință. Dezbaterea asupra Codului penal românesc a stat
și ea sub semnul acestor două direcții contrare: liberalism tolerant din partea Guvernului și
intransigență conservatoare a unor deputați senatori, care nu au reușit să -și manifeste pe deplin
înclinațiile .
Toate cele prezentate mai sus mi -au stârnit curiozitatea și interesul și m-au determinat să aleg
această temă pentru realizarea lucrării de licență, iar acest lucru presupune o documentare solidă
cu privire la conceptul de prescripție a execut ării pedepsei .

Europeană – Direcția Generală Afaceri Interne. Această publicație reprezintă punctul de vedere al autorilor,
Comisia Europeană nefiind răspunzătoarea pentru utilizarea informațiilor conținute de acesta.
15 Codul Penal al Franței , op.cit.
16 M. Macovei, Eliminarea prescripției pentru omor, 2012, Accesat la: https://monicamacovei.eu/eliminarea –
prescriptiei -pentru -omor/
17Pr. W . A. Bleizifer, Școala Catolică – studiul juridico -canonic, n.d. Accesat la:
https://www.academia.edu/37468785/%C5%9Ecoala_Catolic%C4%83_ -studiu_juridico -canonic

11
Capitolul II.
Noțiuni generale de drept. Infracțiunea și Sancțiunea
Prezentul capitol abordează noțiunile generale de drep penal, în vederea creării cadrului extins
de înțelegere a particularităților prescripției executării pedepsei în legi slația română. Debutează
prin aprecierea conceptului de stat de drept în vederea evidențierii realității necesității corpului
de legi care să reglementeze relațiile inter -umane. Codul Penal reprezintă acel corp de legi în
baza căruia se stabilesc modalităț ile de apărare a valorilor intrinsece societății în care actorii
umani își desfășoară activitatea. Pornind de la aceste considerente, capitolul trasează liniile
principale ale componentelor, principii lor și izvoarel or dreptului penal , ca elemente de raport are
în abordarea ulterioară a conceptului de prescripție a executării pedepsei. Acest capitol
urmărește mai apoi generalitățile privind aplicarea legii penale în timp și spațiu, pentru a studia
ulterior două instituții fundamenatale în rapoturile juridico -penale, anume infracțiunea și
sentința, fără de care nu s -ar putea discuta despre conceptul de prescripție a executării pedepsei.
2.1. Statul de drept
Statul de drep t este descris c a fiind corpul ce se bazează numai pe legi stricte , în care toate
reglem entările sunt respectate iar orice deviere de la acestea poate fi sancționată imediat de
către persoanele abilitate. Pentru statul de drept , legea este o unealtă singulară ce deservește la
menținerea unei ordini , dar la nivel academic s poate construi o de zbatere despre realitate și
ideal pentru c a statul de drept să fie creionat într -o perspectiva ideală și ordonată. În realitate
statul de drept se arată c a fiind o confirmare a instituțiilor abilitate ce sunt ierarhizate în mod
legislati v, executiv și jude cătoresc, adică să fie în conformitate și strictă legătură cu
organizațiile externe ce exercită relații coexisten țiale pentru a respect a regulile de drept în raport
cu entitățile ce deservesc la exercitarea suveranității. Mai precis , statul nu poate exist a fără drept
dar nici dreptul nu poate exist a fără st at. În plus, odată stabilite regulile se obligă și crearea de
sancțiuni ce pot fi aplicate în cazul nerespectării acestora și este obli gatorie crearea unor forme
clare și constitu ționale de corecție18.
În istoria umanității este cuprins ă și o istorie a creării și evoluției dreptului unui stat. Populația
ce este organizată pe un teritoriu oarecare este legată prin comunitate, limb ă, manifestări, relații
economice, cultură, și devine treptat dependent ă de cre area de reguli ce sunt aplicate de o
autoritate aflat ă la comand a acest eia. În prima faz ă, cei ce aplicau legea aveau tendința de a se

18 J. Silkenat, J. E. Hickey Jr., P. Barenboim, The Legal Doctrines of the Rule of Law and the Legal State
(Rechtsstaat) . Ed. Springer, 201 4

12
transform a în absoluti ști profitând de puterea pe care o aveau19. Babilonienii, sumerienii și
asirienii au fost primele po poare ce au trecut de la peșteri la sate și orașe, au evoluat de la
vânătoare la păstorit și agricultură și au fost fondatorii societății, politicii și culturii militare la
faze avansate. În Mesopotamia antică, orașele se luptau pentru supremație și cuceri re20. Astfel ,
descoperim orașe precum Ur, Ulum, Babilon, în care administrarea era centralizată, regulile
erau stricte și imperial necesare pentru a se putea respect a o oarecare ordine publică , iar
instituțiile nou formate aveau și ele la rândul lor regul i de administrare a impozit elor,
organizarea comerțului și recrutare militară21. Pentru a putea avea o lume subordonată
autorităților care să poată să colecteze impo zitele, cei ce se aflau la putere în acele timpuri erau
într-o constan tă căutare a unei justif icări pentru populați e. În acest fel s -a creat regul a de drept,
ea fiind justificată în prima faz ă ca un aspect divin pentru a putea impune respectul și fric a celor
ce doreau să o conteste.
În istoria cunoscută , cel mai vechi cod legislativ este cel al reg elui Ur -Nammu, ce a domnit
peste Ur aproximativ 2000 de ani î. Hr22. După acesta apare și codul sumerian al regelui Isun
Lipit Ishtar23 iar codul lui Hammurabi apare 200 de ani mai târziu . Cel din urmă este scris în
282 de articole și este păstrat în muzeul Luvru pe un monument din bazalt24. În acesta se
menționează următoarea afirmație: „Fie că orice oropsit ce are o plângere, să vrea să vină în
fața statuii mele de rege al dreptății, că să citească stela mea și a ei inscripție dând ascultare
prețioaselor mel e cuvinte; Fie că stela mea să -i deslușească plângerea, și arătându -i dreptul său,
inima să -i ușureze”25. Poporul acestuia era condus pe principiul că regulile impuse juridic erau
unele de sorginte divină și se impunea atotputerea dorințelor regale . Acest Cod a rezistat doar
4 ani , după ce Hammurabi a murit26. Datorită acestor reguli dreptul devine un subiect co Ntagios
și este impusă o organizare regională a statului. Mesopotamia este împărțită asfel în 2 centre
regionale de putere, Babilon și Asiria27. În pe rioada epocii orientului antic dreptul a oferit putere
și stabilitate în Egiptul lui Tutankkamon dar mai ales în perioada faraonului Ramses al ÎI – lea
ce a fost cunoscut pentru capacitățile sale de organizare statală și militară. Însă chiar și în acest

19 S. Moscati, „Vechi imperii ale orientului”, Ed. Meridiane, 1982
20 S. Deleanu, 10 Lucruri de Știut despre Mesopotamia Antică, 2010, Accesat la:
https://www.historia. ro/sectiune/general/articol/10 -lucruri -de-stiut-despre -mesopotamia -antica
21 Idem .
22 Codul de Legi al lui Ur-Nammu, cel mai vechi cod de legi din istoria lumii, 2016, Accesat la :
https://destepti.ro/codul -de-legi-al-lui-ur-nammu -din-ur-cel-mai-vechi -cod-de-legi-din-istoria -lumii
23 M. T. Roth, Law Collections from Mesopotamia and Asia Minor, Ed. Scholars Press, Atlanta, 1995
24 Legile lui Hamm urabi, Accesat la : https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/codul -lui-hammurabi/
25 Idem .
26 Nicolae luga, Codul lui Hammurabi , Editura Proema, Timișoara, 2009, p. 8.
27 S. Mosca ti, op.cit.

13
caz dreptul este considerat că fiind o putere inspirată din supraomenesc fapt ce era explicabil
datorită asocierii constante a regilor cu zii acestora28.
2.2. Nivelul general al Codului Penal
Încă din timpurile străvechi lumea a fost interesată de a gă si modal itatea de apărare a valorilor
consacrate a perioadei respective. Dată fiind evoluți a istorice, societatea a inovat permanent în
găsirea modurilor de apărare ce reprezentau de fapt reacții la pericolele ce apăreau pentru
distrugerea acesteia. Pericolele ce periclitau perioada antică erau total diferite față de cele ce
amenințau perioada medievală și cea modernă însă la baza lor era același scop : controlul și
deținerea puteri i29. Având în vedere evoluția constan tă a societății, se poate constat a că
pericolele nu sunt la fel , iar acestea sunt provocate de o enumerație de factori atât la nivel intern
cât și la nivel extern, naturali sau artificiali ce reprezintă aspecte unice unor anumite societăți
într-un timp bine definit. O caracteristică comună a acesto peric ole ce periclita u existența
statului de drept este că societățile au avut reacții după întâmplarea unui eveniment nefast
luându -se doar atunci măsuri de apărare, prevenție și corecție.
Relațiile în societate sunt realizate doar prin intermediul unor norme legale și juridice.
Constituirea unei astfel de categorii de norme clare și bine definite prin con ținut, formă și
valoarea lor socială este justificată de nevoia statului și a dreptului. Pe durata evoluției culturii
au fost elaborate mai multe definiții ale noțiunii de drept, ce distingeau între un concept
folosofic și unul juridic. Juristul rom an Celsus, spune că dreptul este o artă a dreptății și a binelui
– ius est ars boni et aeqvui . Combinația între drept și pildă, considerată a fi o corelație
obligat orie în perioada acea , l-au făcut pe Ulpian să justifice nevoia de a delimita bunul și justul
și de a face o distincție clară între drept și nedrept și între lucrurile permise și cele interzise.
Definiția dreptului a fost în mare parte dependen tă de accepț ia filo sofică. Ulpian a menționat
că dreptul reprezintă cunoașterea lucrurilor divine și umane, știința a ceea ce este drept și
nedrept. Dreptul este strâns legat de valorile morale și o mare majoritate din aceste valori sunt
transpuse în forme normative j uridice. Moral a și dreptul sunt conjugate iar acestea sunt cel mai
bine exprimate de către și prin prisma justiție i. Înțelesul acesteia este multiplu, dar din puctul
de vedere al dreptului, justi ția este concepută pentru a face dreptate.
Din punct de veder e sintactic, dreptul este un ansamblu al regulilor sociale create, aplicate și
sancționate de către autoritățile statului ce manifestă dorința și interesele acestuia, aplicarea lor,
și pedepsirea de către forțele acestui a a celor ce le încalcă. Din punct d e vedere social, dreptul

28 S. Moscati, op.cit.
29 Idem.

14
este creat pentru c a societatea să evolueze prin respectarea unor reguli menite să facă bine. În
momentul în care homo sapiens a evoluat iar dorința d e societate a crescut, se spune că dreptul
a intervenit atunci când omul a deveni t social , căci fără reguli oamenii nu ar putea să coexiste
în societate. Moralitatea dreptului trebuie să fie constant sus ținută, deoarece în normele juridice
se regăsesc și norme morale ce au făcut posbil c a omul să se simtă în deplină siguranță. Moral a
reprezintă un sistem de idei despre ce înseamnă b inele , corect itudinea și just ețea, bazată pe
convingerea că normele trebuiesc respectate cu orice preț. Raportul dintre stat și drept trebuie
să fie bine cunoscut pentru a putea înțelege evoluția istorică a f uncției social e, îndeplinită de
cele două entități. În altă ordine de idei, cunoașterea acestui raport crează oportunitatea de a
înțelege în esență fenomenul juridic.
Partea din drept ce este compusă din norme ce exercită forț a prin constrângere, putere de
impunere, este ramur a de drept penal. Pentru combaterea și sancționarea faptelor ce prezintă un
pericol pentru societate , legea penală trebuie să prevină iar mai apoi să pedepsească. Lupta
aceast a este purtată în dispozițiile dreptului penal. Această noți une este utilizată atât pentru
sistemul de drept, cât și c a o știință a dreptului penal, c a ramură a științelor juridice ce studiază
dreptul penal. Aceste noțiuni nu sunt identice și nu trebuiesc confundate. Prima dintre ele este
folosită pentru a înțelege evoluția istorică a ansamblurilor de norme ale institu țiilor c a drept
pozitiv în societate. Cea de -a două include concept e, idei, teorii referitoare la dreptul penal c a
o ramură de drept, adică învățătura dreptului penal. Între cele două se regăsesc noți uni de
dependență ce crează o legătură indisolubilă. Dreptul penal, că parte a dreptului, se formează
din t oate normele juridice ce aduc în vedere condițiile din care reiese că dacă o fapt ă este o
infracțiune, iar în acest fel pedepsele și răspunderea pena lă sunt folosite în scopul apărării
ordinii de drept. Dr eptul penal provine de la cuvântul latinesc „poena” , ce înseamnă pedeapsa
și de la cuvântul „crimen” , ce înseamnă crimă , adică fapta interzisă. În Romaia s -a propus
denumirea de „drept al apărării soc iale” având în vedere că obiecti vul acestuia este de a
reglementa și ap ăra valorile sociale.
Autori precum C. Bulai, M. Basarb și C. Mitrache consideră că „dreptul penal” este o denumire
actuală acesta însemnând atât în sens juridic penal cât și în cel ob ișnuit același lucru, o activitate
ce ap ără viața socială. Că ramură a dreptului, dreptul penal nu înfățișează doar un număr de
norme juridice ci le structurează int -un angrenaj bine determinat, pentru a ajut a dezvoltarea de
idei esențiale și principii, cu un scop bine determinat, în condiți de legiferare a institu țiilor
avizate ale statului. Dreptul penal are principii ce asigura o unitate și o coeren ță ansamblului de
norm e juridice.

15
2.2.1. Componentele dreptului penal
Dreptul penal are obiectul de a regle menta relațiile sociale ce se crează în jurul valorilor sociale
ce trebuie sc respectate pentru c a existența societății să nu fie periclitată. Dreptul penal
incriminează ac țiunile umane ce reprezintă infracțiune, fapte ce constituie loviri aduse valorilor
sociale și reprezintă un pericol social pentru lume, dar și sancțiuni penale ce se pot aplic a în
cadrul răspunderii juridice penale. Ramur a dreptului penal prezintă o funcție dublă și anume:
de prevenție a producerii infracțiunilor, pe de o parte, și de sa ncționare și pedepsire a
persoanleor ce săvâr șesc aceste infracțiuni pe de altă parte. Această ramură a dreptului este
formată din 4 părți: partea generală, partea națională, dreptul penal al Uniunii Europene și partea
internațională.
Partea generală a dre ptului penal se constituie din normele generale ce definesc principiile,
regulile normele ce stabilesc acțiunile și inacțiunile aferente infracțiunilor. Partea generală de
altfel definește scopul legii penale, legalitatea incriminării, reglementarea genera lă a
sancțiunilor penale cât și limitele aplicării lor și respectiv cauzele ce înlătură atât răspunderea
penală cât și executarea pedpesei, unde încadrăm și prescripția executării pedepsei, subiectul
raportului prezent. Partea specială a dreptului penal în România se circumscrie normelor de
incriminare a infracțiunilor și respectiv limitelor speciale de sancționare a respectivelor
infracțiuni la nivel individual. În cazul Uniunii Europene, dreptul penal constituie un ansamblu
al normelor penale, fie acestea substanțiale, precedurale sau penitenciare, comune statelor
europene în preocuparea colectivă a acestora de a combate criminalitate a, îndeosebi cea
transnațională organizată30. Recomandarea specialiștilor în materie de drept penal internațional
este ca pe viitor, toate statele membre ale Uniunii Europene să continue acest proces de
cooperare în activitatea de combatere a crimei organizate aflate într -o continuă expansiune și
care dobândește constant un caracter transnațional din ce în ce mai pregnant. Este necesară de
altfel și o armonizare pe viitor a legislațiilor penale europene naționale, căci adesea, mai ales în
condițiile de executare sau prescripție a executării pedepsei pot apărea situații de disesiuni pe
marginea unor fapte care sunt apreciate ca fi ind infracțiuni sau nu, în funcție de propriile
legislații. Partea internațională de drept penal31 cuprinde dispoziții și proceduri ale Curții Penale
Internaționale, cu respectarea normelor de drept internațional, astfel că la nivel de competență
a Curții s e va discuta despre infracțiuni de genocid, crime împotriva umanității, crime de război
și agresiune.

30 G. Paraschiv, Drept penal al Uniunii Europene , Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 1 .
31 I. Tănăsescu, C amil Tănăsescu, G abriel Tănăsescu, Drept penal general , Ed. All Beck, București, 2002, p. 57.

16
2.2.2. Principiile de bază ale dreptului penal
Principiile fundamentale ale dreptului penal reprezintă idei directoare prin care sunt călăuzite
elabor area și realizarea normelor de drept penal.32
Principiul de bază în reglementarea juridico -penală este cel al legalității incriminării și a
pedpesei, un principiu fundamental sistemelor penale moderne. Profesorul Gheorghe Ivan
susține că: „principiul legali tății în domeniul dreptului penal se exprimă în regulile nullum
crimen sin lege (nu există infracțiune fără lege) și nulla poena sine lege (nu există pedeapsă
fără lege)”33. În consecință, rezultă că întreaga apărare socială împotriva criminalității se
desfășoară în baza legii. Prin acest principiu, orice faptă ce atrage răspunderea penală va fi
expre s prevăzută la nivel legislativ în momentul în care a fost săvârșită. Astfel, o faptă nu poate
constitui infracțiune, dacă nu este prevăzută la nivel legislativ . Tot acest principiu dictează ca
autorului faptei să îi fie aplicată doar acea sancțiune prevăzută de lege la momentul săvârșirii
infracțiunii, interzicând așadar incriminarea prin analogie. Potrivit Art. 1 (2) din codul penal
modificat în 194834, atunci c ând o faptă neprevăzută de legea penală prezintă o vădită
asemănare cu o faptă prevăzută de altă lege, cea dintâi se va socoti împlinit sancționată, potrivit
dispozițiilor ce o sancționează pe cea de -a doua. Analogia nu este permisă niciodată în sistemul
penal român actual. Marile sisteme de drept acceptă analogia care ar putea fi uzitată în folosul
inculpatului. Această analogie ar putea fi folosită când împrejurările de fapt o admit. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a decis ca, pentru a fi pe deplin respectat principiul analogiei
nu este suficient ca din punct de vedere formal infracțiunea să fie prevăzută de un text de lege,
ci este în plus necesar ca textul de lege sa fie suficient redactat, astfel ca orice persoană să -și
dea seama care sunt acțiuni le sau inacțiunile care intră sub incidența legilor în cauză.
Principiul legalității incriminării este prevăzut în Art. 1 al Codului Penal actual: „(1) legea
penală prevede faptele care constituie infracțiuni. (2) Nicio persoană nu poate fi sancționată
penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită.”35 Art.
2 din Codul penal prezintă legalitatea sancțiunilor de drept penal: „(1) legea penală prevede
pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de pe rsoanele care au săvârși
infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoanele care au comis fapte
prevăzute de legea penală. (2) Nu se poate aplica o pedapsă, ori nu se poate lua o măsură
educativă sau o măsură de siguranță, dacă a ceasta nu era prevăzută de legea penală la data când

32 Gh. Ivan , „Dr ept Penal”, Vol. 1, Partea Generală, Ed. Galati University Press, 2010, p. 13
33 Idem .
34 Codul penal 1968, op. cit.
35 D. Lupașcu, op.cit. , p.8

17
fapta a fost săvârșită. (3) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită și aplicată în afara limitelor
generale ale acesteia.”36. Aceste prevederi sunt corelate Art. 23 din Constituția României,
potrivit căruia „nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată, decât în condițiile și în temeiul
legii”37.
Un al doilea principiu este cel al caracterului personal al răspunderii penale, anume: „acest
principiu conține regula că atât obligația decurgând dintr -o nor mă de drept penal, de a avea o
anumită conduită, cât și răspunderea decurgând din nerespectarea unei astfel de obligații au
caracter personal”38. Potrivit acestui principiu, numai persoana care a săvârsit infracțiunea poate
fi trasă la răspundere penală și numai această persoană poate executa sancțiunea aplicată.
Profesorul Gh. Ivan punctează ca principiu fundamental al dreptului penal și egalitatea în fața
legii penale: „toți membrii societății sunt egali în fața legii penale, atât în calitate de beneficiar i
ai ocrotirii juridico -penale, cât și în calitate de destinatari ai exigențelor acestei legi”39. Un alt
principiu este cel al individualizării sancțiunilor de drept penal, care trebuie să se facă printr -o
determinare corectă în raport cu gravitatea faptei săvârșite și respectiv cu persoana infractorului.
Umanismul dreptului penal reprezintă un principiu ce punctează determinarea scopului
acestuia, a valorilor ce se dore sc a fi apărate și a mijloacelor prin care această apărare este
înfăptuită. Principii as ociate sunt cele privind prevenirea săvârșirii faptelor prevăzute de legea
penală și respectiv principiul infracțiunii ca singur temei al răspunderii pedepsei40.
În dreptul penal nu opereaz ă principiul solidarității răspunderii. Compatibilitatea răspunderi i
penale a persoanei juridice cu acest principiu: doar persoana fizică poate fi subiect al răspunderii
penale. Aplicarea unei amenzi penale unei societăți ar afecta pe toți asociații, nu numai pe cel
vinovat, ceea ce contravine principiului răspunderii pen ale. La nivel de principiu, caracterul
personal al răspunderii penale nu se opune răspunderii persoanelor juridice.
2.2.3. Izvoarele dreptului penal
În doctrina juridică, termenul de izvor privește mai multe accepțiuni, făcându -se distincție între
izvoare le materiale și formale, între cele directe și indirecte41. Principalele izvoare ale dreptului
penal cuprind alături de Constituția României, ca izvor juridic pentru toare ramurile dreptului
pe teritoriul național, și de tratatele și convențiile internațion ale încheiate în vederea prevenirii

36 Ibidem .., p.8 – 9.
37 Constitu ția României, accesat la: http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339 .
38 Gh. Ivan , op. cit. 14
39 Idem .
40 Idem.
41 Gh. Ivan , op. cit., p. 17

18
și combaterii criminalității , la care România este parte42 și legile penale43. Cele din urmă pot fi
apreciate ca fiind orice dispoziție cu caracter penal cuprinză în legi sau decrete: „legile care au
fost anume adoptate pe ntru a reglementa relațiile sociale ce se formează între oameni în sensul
impunerii unei conduite care să determine abținerea de la săvârșirea de infracțiuni, pe de o parte
și pentru a reglementa relațiile ce iau naștere după ce au fost săvârșite infracțiu nile, pe de altă
parte”44. În materia dreptului penal, Parlamentul nu poate interveni decât pe cale de lege
organic ă (care este, astfel, izvor de drept penal). Decretele nu mai pot fi emise decât de
președinte și pot fi decrete individuale (folosite la numi rea magistraților, a miniștrilor) sau
decrete cu caracter normativ (prin care se instaurează starea de urgență). Singurele decretele ce
țin de dreptul penal sunt cele de grațiere individuală. Atfel, izvoarele de drept penal interne
cuprind legile și decret ele adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constitutiței45 ce își
păstrează acest caracter atâta timp cât nu sunt abrogate, decretele -legi adoptate în perioada dec.
1989 – iunie 1990, legile organice – adoptate după intrarea în vigoare a Constituției, d ecretele
de grațiere individual emise de președinte, ordonanțele de guvern ce pot fi simple (în baza unei
legi de abilitare) și de urgență ce pot interveni în domeniul rezervat legilor organice cu condiția
existenței unei stări excepționale la care face re ferire Constituția.
Cum izvoarele de drep penal pot fi și internaționale, se poate face o diferențiere între cele directe
și indirecte. Cele directe au caracter internațional și produc efecte în mod nemijlocit în dreptul
intern, fără a mai fi necesară int ervenția legiuitorului național, ulterior ratificării lor, precum
tratatele și convențiile de asistență juridică în materie penală încheiate de România cu alte state
(eg. Convenția Europeană privind extrădarea și cea privind transferul refugiaților sau toa te
acordurile și tratatele internaționale care privesc acest domeniul). Izvoarele internaționale
indirecte sunt acele tratate și convenții internaționale care creează pentru legiuitorul național
obligația adoptării unor dispoziții cu caracter penal pentru completarea prevederilor din dreptul
intern. Este de menționat faptul că în dreptul penal român, jurisprudența nu constituie izvor de
drept, cum nici doctrina și nici actele normative de forță juridică inferioară legii (hotărârile de
guvern, hotărârile con siliului local) nu reprezintă izvoare de drept penal.

42 C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală , Ed. All, București, 1997 p. 70 -71.
Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală . Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 54 -56.
A. Boroi, Drept Penal. Partea generală , Ed. C.H.Beck, București, 2006, 18 -19
43 Gh. Ivan , op. cit., p. 17
44 Idem .
45 Constituția României, op.cit.

19
2.3. Aplicarea legii penale
Aplicarea legii penale presupune executarea sau îndeplinirea îndatoririlor prevăzute de aceasta,
ce pot avea loc fie de bună voie, fie silit, prin săvârșirea unei fapte int erzise.46 Aplicarea legii
penale se realizează în raport cu elementele ce îi fixează limitele, anume timpul, teritoriul,
persoanele și faptele. În ceea ce privește persoanele, este de la sine înțeles faptul că legea penală
va reglementa întotdeauna relațiil e între oameni, adresându -se oamenilor fie ca destinatari, fie
ca beneficiari ai prevederilor sale. De altfel, cu scopul ocrotirii valorilor fundamentale ale
societății, legea penală va descrie mereu explicit și concret faptele sub forma acțiunii sau
omisi unii, astfel că legea penală se va raporta în aplicarea sa la acestea47.
2.3.1. Aplicarea legii penal în timp
Aplicarea legii penale în timp este reglementată de Titlul I, Capitolul II, Secțiunea 1 a noului
Cod Penal, prin Art. 3, 4, 5, 6, 748. Prin princ ipiul activit ății legii penale, Art. 3 al Codului
Penal, legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare. În baza
acestui principiu, o lege nu se aplică decât pentru infracțiunile săvârșite în perioada de timp
cuprinsă î ntre data intrării în vigoare și data abrogării. Aplicarea legii penale în timp se definește
ca „ansamblul de norme juridice penale prin care se reglementează aplicarea legii penale în
raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și cu momentul tragerii la răs pundere penală a celor ce
au săvârșit astfel de infracțiuni”49.
Determinarea legii penale active se va face așadar prin stabilirea datei intrării și ieșirii din
vigoare a legii. În genere, momentul intrării în vigoare a legii este reprezentat fie de momentu l
publicării legii în Monitorul Oficial, fie o altă dată ulterioară menționată în textul legii.
Momentul ieșirii din vigoare poate fi marcat prin: intrarea în vigoare a unei legi penale noi, ce
reglementează în ese nță aceleași relații sociale, abrogarea ex presă sau tacită (totală sau parțială),
ajungerea la termen a legii penale temporare, încetarea condițiilor care au determinat adoptarea
legii excepționale, autoabrogarea este întâlnită în cazul legilor temporare sau excepționale,
realizându -se în mod auto mat prin simpla ajungere la termen a legilor menționate. Un concept
de menționat este concursul de legi penale50, ce reprezintă situația în care la un moment dat se
află în vigoare mai multe legi penale care reglementează aceleași relații sociale, una din l egi

46 V. Dobrinoiu, G . Nistoreanu, I . Pascu, I , Molnar, V . Lază r, A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa
Nova, Bucureșt i, 1997, 47.
Gh. Ivan , op.cit. p. 129
47 Gh. Ivan , op.cit., p 30
48 D. Lupașcu, op.cit., p. 9 – 13
49 Idem.
50 Gh. Ivan , op.cit. , p. 36

20
fiind generală, alta specială, sau chiar excepțională. În acest caz, se aplică legea specială (când
există legea generală și specială) conform adagiului special generalibus derogant si legii
excepționale (când există concurs între o lege generală, spec ială și excepțională). Aplicarea
legii penale în situații tranzitorii se datorează situațiilor tranzitorii care se cre ează prin
succesiunea unor legi penale în timp, legi care reglementează aceleași relații sociale, dar în
condiții diferite. În aceste situ ații tranzitorii se pune problema legii penale ce trebuie aplicate,
legea penală veche prin teoria ultraactivitășii sau legea penală nouă p rin teoria retroactivității
sau legea penală mai favorabilă. Dintre aceste trei posibilități, teoria celei de -a treia are câștig
de cauză, în baza principiul ui mitior lex , anume „în situațiile la care se face referire, numite
situații tranzitorii, trebuie să se aplice legea ale cărei dispoziții sunt mai favorabile infractorului,
fie că aceasta este legea nouă, fie că e ste legea veche”51.
Aplicarea legii penale se realizează conform principiului activității, astfel că legea penală nu se
va aplica faptelor care s -au petrecut înaintea intrării în vigoare a legii penale, deoarece legea
penală își produce efectele doar pentru viitor, căci potrivit Art. 7 din Codul Penal în vigoare:
„(1) legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul cât era în vigoare, chiar
dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp”52.
Vechiul Cod penal aducea în d iscuție principiul retroactivității legii penale. Prin Art. 12 din
vechiul Cod Pen al se stabilește regula de drept conform căreia legea penală se aplică și faptelor
săvârșite anterior intrării sale în vigoare , fiind opus principiului neretroactivității. Ur mătoarele
cazurile se subscriau legii penale retroactive: (1) legea penală, în conținutul căreia se prevede
expres că urmează să se aplice și unor fapte săvârșite anterior intrării ei in vigoare, (2) legea
interpretativă, care face corp comun cu legea inte rpretată, (3) legea dezincriminatoare, care
scoate din sfera ilicitului penal anumite fapte, (4) legile care prevăd măsuri de siguranță sau
educative, (5) legea penală mai favorabilă, bazată pe ideea potrivit căreia dacă legea nouă este
mai favorabilă, ea va retroactiva în mod obligatoriu53.
Principiul ultraactivit ății legii penale era de altfel re glementat ă prin Art.16 al vechiului Cod
Penal , reprezentând regula de drept conform căreia legea penală continuă să se aplice și după
ieșirea sa din vigoare, cand este vorba de soluționarea conflictelor născute în timpul când
aceasta era în vigoare. Următoarele cazuri sunt cele în care legea penală ultraactivează: (1)
legile penale temporare – care au durată foarte scurtă, fiind aproape imposibil ca, până la ieșirea

51 Gh. Ivan , op.cit., p. 38
52 D. Lupașcu, op.cit. p.7
53 Gh. Ivan , op. cit., p. 37 – 38

21
lor din vigoare, făptuitorul să fie prins și judecat, (2) în cazul legii penale mai favorabile
infractorului54.
Cele două principii, al retroactivității și respectiv al ultraactivității constituie extraactivitatea
legii penale, ca opus al principiului act ivitășii legii penale.
Aplicarea legii penale mai favorabile este reglementată de Art. 5 al noului Cod Penal: „aplicarea
legii penale mai favorabile, până la judecarea definitivă a cauzei”55, și respectiv Art. 6 al noului
Cod Penal: „aplicarea legii penal e mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei”. Potrivit
profesorului Gh. Ivan : „practica demonstrează că este posibil ca o infracțiune săvârșită sub
imperiul legii să nu fie pusă în urmărire sub acțiunea sa(…) de asemenea este posibil ca pe
timpul urmăririi, în cursul judecății în primă instanță ori al judecății în apel sau recurs, ori după
judecare sau în cursul executării pedepsei, legea veche care a acționat până atunci să fie scoasă
din vigoare, făcând loc altei legi care reglementează aceeași situație în mod diferit”56. Se
justifică așadar aplicarea legii penale mai favorabile, însă în procesul de stabilire a legii mai
favorabile se va ține cont de o serie de criterii: condițiile de incriminare a faptei: este mai
favorabilă legea care impune ca fapta să fie săv ârșită într-un anumit loc sau timp; condițiile de
tragere la răspundere penală – este mai favorabilă legea care prevede ca acțiunea penală se pune
în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; natura și durata sancțiunii – este
mai blândă legea care prevede pedeapsa amenzii în loc de pedeapsa închisorii ; termenul de
prescripție a răspunderii penale – este mai blândă legea care are un termen de prescripție mai
redus; cauzele de agravare și de atenuare a pedepsei; existența pe depselor complementare și
accesorii; dispoziții privitoare la tentativă – este mai blândă legea care nu sancționează
tentativa57.
Condițiile de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile presupun în esență să existe o
hotărâre definitivă de condamna re la pedeapsa închisorii sau la amendă, după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte de executarea pedepsei să intervină o lege
noua, legea penală nouă să fie mai favorabilă, pedepsa definitiv aplicată să depășească maximul
special al pedepsei prevăzute de legea noua. Efectul nu duce în mod obligatoriu întotdeauna la
reducerea pedepsei, întrucât aceasta este doar facultativă , iar instanța sesizată poate dispune, fie
menținerea pedepsei aplicate, fie reducerea sa.

54 Idem.
55 D. Lupașcu, op.cit., p. 10 – 13
56 Idem .
57 Gh. Ivan , op.cit., p. 38 – 40.

22
2.3.2. Aplicarea legii penale în spațiu
Această noțiune de aplicare a legii penale în spațiu constă în „act ivitatea de traducere în viață a
preverilor legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracțiuni (în țară sau în
străinătate) de către români sau străini ”58. Aplicarea legii penale în timp este reglementată de
Titlul I, Capitolul II, Secțiunea 2 a noului Cod Penal, prin Art. 8 – 14.
Prin Art. 8. al noului Cod Penal se stabilește teritorialitatea legii penale astfel că „legea penală
română se aplică infracțiuni lor săvârșite pe teritoriul României”59, iar prin „teritoriul României
se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian,
cuprinse între frontierele de stat”60. Suprafața terestră reprezintă „întinderea de pămâ nt cuprinsă
între frontierele politico -geografice ale statului român (…) marea teritorială a României
cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului și apelor maritime interioare (…) subsolul este format
din zona subterană, având o întindere ce coincide cu limitele frontierelor de stat și cu o adâncime
practic limitată de posibilitatea reală a omului de exploatare în condițiile tehnicii actuale (…)
spațiul aerian este spațiul care se întinde deasupra teritoriului cuprins între frontierele statului
și deasu pra apelor interioare și mării teritoriale”61.
În consecință „prin infracțiune săvârșită pe teritoriul României se înțelege orice infracțiune
comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă
înmatriculată în România. (4) Infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci
când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în
România s -a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar
în parte, rezultatul infracțiunii”62. Teritoriul constituie în sensul prezentei legi întinderea de
pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse între frontierele
de stat sau o navă sub pavilion românes c ori aeronavă înmatriculată în România. Aplicare legii
penale în spațiu presupune că legea penală română se aplică dacă pe teritoriul român s -a efectuat
un act de executare, instigare sau complicitate – inclusiv în cazul infracțiunilor continue,
continuat e sau complexe, că legea penală română se aplică dacă pe teritoriul român s -a produs
rezultatul infracțiunii, chiar în parte – teoria ubicuității, că legea penală română se aplică și
persoanelor fizice/juridice străine pentru infracțiunile săvârșite pe ter itoriul României.
Excepțiile sunt date de tratatele internaționale la care România este parte. Astfel de exemple
sunt constituite în infracțiunile săvârșite de persoanele care beneficiază de imunitate de

58 Ibidem . p. 30
59 D. Lupașcu, op.cit. , p. 14
60 Idem.
61 Gh. Ivan , op.cit., p. 31
62 D. Lupașcu, op.cit. , p. 14

23
jurisdicție penală, infracțiunile săvârșite în sedii le misiunilor diplomatice străine, infracțiunile
săvârșite la bordul navelor sau aeronavelor militare sau guvernamentale străine aflate pe
teritoriul României, infracțiunile săvârșite la bordul navelor sau aeronavelor comerciale străine
aflate în trecere p rin marea teritorială română, dacă, infracțiunile care au fost săvârșită de un
cetățean român sau de o persoană fără cetățenie care are domiciliul pe teritoriul României,
infracțiunea care este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui c etățean
român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României, infracțiunea care este de natură să
tulbure ordinea și liniștea publică în țară sau ordinea în marea teritorială, a exercitării jurisdicției
române este necesară pentru reprimarea traficul ui ilicit de stupefiante sau de substanțe
psihotrope, a asistenței autorităților române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un
agent diplomatic sau un funcționar consular al statului al cărui pavilion îl arborează nava. În
cazul infracțiunil or săvârșite la bordul navelor sau aeronavelor comerciale aflate în porturile
sau aeroporturile românești se va aplica legea din România. Toate acestea funcționează în baza
unor principii, anume cel al personalității legii penale, al realității legii pena le și al
universalității legii penale63.
În ceea ce privește aplicarea legii penale române faptelo r săvârșite în afara teritoriul țării se
aplică principiul personalității, prin Art. 9 Cod. Pen cu privire la personalitatea legii penale
astfel că „legea pen ală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către
un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română
este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani. În celelalte cazur i, legea penală
română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau
de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării
unde a fost săvârșită ori dacă a fost co misă într -un loc care nu este supus jurisdicției niciunui
stat”64. Totodată, se menționează că „punerea în mișcarea a acțiunii penale se face cu
autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei
rază teritori ală se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al
parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Termenul în care procurorul poate
emite autorizarea este de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării și poate fi prelungit,
în condițiile legii, fără ca durata totală să depășească 180 de zile”65. Așadar, legea penală
română se poate aplica infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean
român sau o persoană juridică română, cu re spectarea anumitor condiții, anume ca infracțiunea
să fie săvârșită în întregime în afara teritoriului țării și pedeapsa aplicabilă să fie detențiune.

63 Idem .
64 Idem.
65 Idem.

24
Dacă până la pronunțarea unei hotărâri definitive victima pierde cetățenia română sau calitatea
de perso ană juridică română, nu se va mai putea aplica legea penală română în temeiul
principiului realității. Când condiția nu este îndeplinită de persoana juridică străină, se impune
ca tratatele internaționale la care România este parte să nu prevadă altă modal itate de
soluționare. Persoanele străine care beneficiază de imunitate jurisdicțională nu vor putea fi trase
la răspundere nici potrivit principiului realității.
Principiul universalității stabilit la art. 11 al Codului Penal cu privire la universalitatea legii
penale presupune ca legea penală română se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute în
Art. 10, săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie,
care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în ur mătoarele cazuri: „a) s -a săvârșit o
infracțiune pe care statul român și -a asumat obligația să o reprime în temeiul unui tratat
internațional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu
a fost comisă; b) s -a ceru t extrădarea sau predarea infractorului și aceasta a fost refuzată. (2)
Dispozițiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s -a săvârșit
infracțiunea, există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale s au continuarea
procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată
ca executată. (3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se
procedează potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărârilor străine”66.
Persoanele străine de altfel care beneficiază de imunitate jurisdicțională nu vor putea fi trase la
răspundere, potrivit Art 13: „legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către
reprezentanții diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care în conformitatea cu
tratatele internaționale nu sunt sunt supuse jurisdicției penale a statului român”67. Art 14 din
Codul Penal reglementează de altfel extrădarea ce „poate fi acordată sau solicitată în temeiul
unui tratat internațional la care România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condițiile
legii. (2) Predarea sau extrădarea unei persoane în relația cu statele membre ale Uniunii
Europene se acordă sau se solicită în condițiile legii. (3 ) Predarea unei persoane către un tribunal
penal internațional se acordă în condițiile legii ”68.
2.4. Infracțiunea
Profesorul C. Bulai definește infracțiunea drept „săvârșirea actului de conduită interzis prin
norma incriminatorie”69. Profesorul G. Antoniu p rivește infracțiunea drept „faptă descrisă,

66 Idem.
67 Idem.
68 Ibidem ., p. 17.
69 C. Bulai, op.cit., p. 146

25
prevăzută de legea penală cu elementele sale componente și care definește o anumită
infracțiune”70. Infracțiunea ca instituție fundamentală de drept penal este reglementată de Partea
Generală a Codului Penal, Titl ul al II -lea. Definiția dreptului penal subliniază rolul activ al
dreptului penal în apărarea, consolidarea și dezvoltarea societății românești. Necesitatea
dreptului penal pornește și de la existența fenomenului infracțional sau a criminalității, care
reprezintă totalitatea infracțiunilor săvârșite la un moment dat într -o societate determinată. Art.
15 definește infracțiunea drept „fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție,
nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit -o”71.
2.4.1. Noțiunea de infracțiune în Codul Penal
Infracțiunea constituie singurul temei al răspunderii penale , conform Art. 15 Codul Penal72.
Pornind de la definiția legală, o definiție formală, putem afirma că infracțiunea este o faptă
tipică, antijuridică și imputab ilă persoanei care a săvârșit -o, doctrina majoritară apreciind ca
trăsături fundamentale, esențiale, ale infracțiunii: tipicitatea, antijuridicitatea și imputabilitatea.
Potriviti profesorului G. Profesorului Gh. Ivan , fapta „reprezintă un act de conduită exterioară
omului, o manifestare a sa în sfera realității”73, astfel că fapta poate consta atât în acțiune cât și
în inacțiune. Motivul săvârșirii infracțiunii, aduce în atenție nu doar modalitatea concretă a
formei de vinovăție, ci și alte elemente subiect ive ce pot lua forma unor procese psihice prin
care se determină relația dintre autor și fapta comisă74.
Structura Titlului II din partea generală a Codului penal include următoarele capitole: I –
„Dispoziții generale”; II – „Cauzele justificative”; III – „Cauzele de neimputabilitate”; IV –
„Tentativa”; V – „Unitatea și pluralitatea de infracțiuni”; VI – „Autorul și participanții”. Este
de remarcat sistematizarea judicioasă a materiei, în ordinea: dispoziții generale (înscrierea
definiției legale a infracțiu nii în Capitolul I); cauze care exclud infracțiunea (adevărate condiții
negative de existență a infracțiunii, cu referire la două dintre trăsăturile esențiale: caracterul
nejustificat, respectiv caracterul imputabil al faptei), fiind firesc ca prevederea l or să aibă loc
imediat după indicarea condițiilor pozitive de existență a infracțiunii; reglementarea formei
atipice imperfecte a infracțiunii – tentativa (Capitolul IV); de asemenea, aspectele legate de
unitatea sau pluralitatea infracțională au o legătur ă organică cu materia formelor de desfășurare

70 G. Antoniu, „Reflecții asupra conceptului de infracțiune”, Revista „Studii și cercetări Juridice”, nr. 2/1980, p.
143
71 D. Lupașcu, op.cit. , p. 18.
72 Idem.
73 Gh. Ivan , op.cit., 44
74 Gh. Iva n, M.C. Ivan, Drept Penal – Partea Generală conform noului Cod Penal , Ed. C.H. Beck, 2015, p. 202

26
ale infracțiunii (Capitolul V); în final este abordată problema pluralității de făptuitori (Capitolul
VI).
Caracterul nejustificat (antijuridic) implică ca fapta prevăzută de legea penală să nu fie permisă
de ordinea juridică, având un caracter ilicit: „lipsa cauzelor justificative, indispensabile pentru
existența infracțiunii, este modul sub care se înfățișează antijuridicitatea, ca trăsătură esențială
a infracțiunii”75. Nu va constitui infracțiune acea faptă pr evăzută de legea penală în cazul căreia
se aplică o cauză justificativă prevăzute de lege potrivit Art. 18 alin. 1 din Codul Penal , anume:
legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații,
consimțământul persoa nei vătămate76. Acestea reprezintă cauze generale de excludere a
infracțiunii, a căror incidență înlătură caracterul nejustificat al faptei, iar aspectele comune
tuturor acestor cauze determină definirea lor drep fiind acele „situații în care o faptă, deși
prevăzută de legea penală, poate să nu constituie infracțiune dacă, în raport cu cerințele ordinii
juridice în ansamblul ei, este permisă”77.
Caracterul imputabil al faptei prevăzute de legea penală este realizat în lipsa incidenței unei
cauze de neimputabi litate. Nu constituie infracțiune , fapta prevăzută de legea penală dacă a fost
comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate potrivit Art. 23 alin. 1 din Codul
Penal78, anume: constrângerea fizică; constrângerea morală; excesul neimputabi l; minoritatea
făptuitorului; iresponsabilitatea; intoxicația (involuntară și completă); eroarea (în condițiile
legii); cazul fortuit. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la definirea lor ca fiind
acele stări, situații, împrejurări, cazuri, a căr or existență în timpul săvârșirii faptelor prevăzute
de legea penală determină imposibilitatea imputării acestora în sarcina persoanei făptuitorului,
reprezentând de altfel, cauze generale de excludere a infracțiunii, a căror incidență înlătură
caracterul imputabil al faptei. Existența infracțiunii este condiționată de întrunirea cumulativă
a trăsăturilor esențiale, lipsa uneia dintre acestea ducând la inexistența infracțiunii și – deci –
pe cale de consecință, la excluderea răspunderii penale.
Dacă fapt a nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția
prevăzută de lege, există o cauză justificativă sau de neimputabilitate, se poate afirma în temeiul
legal că nu există infracțiune.

75 G. Antoniu, Explicații preliminare ale noului Cod Penal, Vol. I , Ed. Universul Juridic, 2010
76 D. Lupascu, op.cit., p. 18
77 G. Antoniu, C . Bulai, Dicționar de drept penal și procedură penală , Ed. Hamangiu, 2011
78 D. Lupascu, op.cit., p. 19

27
2.4.2. Fenomenul infracțional în so cietate
Fenomenul infracțional , din ce în ce mai frecvent în planul relațiilor sociale, inspiră un
sentiment de teamă și nesiguranță pentru întreaga societate. Acest sentimentul de teamă în
genere determină solidarizarea membrilor societății în mod spontan , astfel că scopul legii
penale poate fi atins numai dacă organele de specialitate, judiciare, în munca de zi cu zi de
aplicare și respectare a legii penale îmbină tehnica cu știința dreptului penal. Esențială în munca
de prevenire și reprimare a fenomenul ui infracțional este organizarea pe baze științiice a
represiunii penale79. Necesitatea dreptului penal se demonstrează prin invocarea a trei
argumente: 1) necesitatea apărării valorilor sociale; 2) existența fenomenului infracțional și
necesitatea luptei î mpotriva acestuia; 3) necesitatea reglementării juridice a acțiunii de apărare
a valorilor sociale80.
În primul rând, scopul legii penale se circumscrie valorilor sociale apărate astfel că în epicentrul
legii penale se vor situa atât omul, cetățeanul cu dr epturile și libertățile sale, cât și statul român,
cu suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea lui, precum și proprietatea și ordinea
de drept. Desigur, dacă aceste atribute nu sunt apărate prin instrumente ferme puse la îndemâna
reprezen tanților statului, există pericolul apariției arbitrariului, a anarhiei, care conduce de fapt
la disoluția statului. Această viața socială, cu diversele sale fenomene și acțiuni cauzale, nu ar
putea exista în lipsa unui sistem de apărare împotriva manifest ărilor determinate de interese,
motive, scopuri personale, individuale, care o pun în pericol. Societatea, așadar, nu ar putea
exista în absența unei securități deplină a sistemului de valori pe care societatea respectivă se
întemeiază.
În al doilea rând, practica judiciară prezintă o sumedenie de dovezi privind existența
fenomenului infracțional în societate. Săvârșirea unor astfel de fapte aduce atingeri valorilor
sociale ocrotite de societate. Prin raportarea la colectivitate, lezarea valorilor sociale s e
realizează de un grup restrâns de membri ai societății, care sunt indivizi izolați, dar lipsa unei
reacții ferme din partea societății ar putea fără îndoială să conducă la rezultate nebănuite.
Desigur, fenomenul infracțional este un fenomen social, întru cât infracțiunile săvârșite au loc
doar în cadrul relațiilor sociale dintre indivizi. Definit în ansamblul său, fenomenul infracțional
sau criminalitatea reprezintă totalitatea infracțiunilor săvârșite la un moment dat într -o societate
determinată. Dreptul penal oferă posibilitatea ca societatea să intervină pentru îndreptarea
conduitei infractorului, prin apărarea valorilor sociale, dar oferă, în aceeași măsură, posibilitatea

79 T. Avrigeanu, Reforma legislației penale , Ed. Academiei, București, 2003, p. 79.
80 C. Bulai, op.cit., p. 6.

28
apărării drepturilor infractorului împotriva acțiunii arbitrare a organelor statu lui competente în
realizarea funcției de apărare socială. În baza celor menționate, se poate discuta despre scopul
dreptului penal, sub forma unui cadru instituționalizat prin intermediul căruia se respectă atât
interesele societății cât și drepturile fiec ărui individ în parte. Acțiunea de apărare socială trebuie
să fie reglementată riguros, în așa fel încât să se înfăptuiască în conformitate cu interesele atât
ale societății, cât și ale individulu i.
În sensul fenomenului infracțional, se discută despre ce le 3 funcții ale dreptului penal: a) funcția
de prevenire a săvârșirii infracțiunilor, prin simpla incriminare sub sancțiune a faptelor
periculoase pentru societate – dreptul penal trebuie ca, prin normele juridice penale, prin
instituțiile sale, să descur ajeze pe membrii societății în tendințele lor de a nesocoti preceptele
penale81; b) funcția de asigurare a cadrului legal de realizare a funcției de apărare socială,
desfășurată de stat prin organele competente – statul, prin organele sale specializate, tre buie să
intervină doar în limita prerogativelor asigurate de legea penală și de procedura penală pentru
a sancționa faptele penale și pe făptuitori; în aceste condiții se asigură, de fapt, atât ocrotirea
valorilor sociale, cât și asigurarea condițiilor pen tru ocrotirea infractorilor împotriva oricăror
abuzuri la care ar putea fi supuși de puterea publică, astfel că prin această funcție se asigură
exercitarea drepturilor infractorului, prin conturarea unor limite ale represiunii, speciice
sistemelor politice democratice, purtând și denumirea de funcția protectoare82; c) funcția de
asigurare a dezvoltării noilor valori și relații sociale – în evoluția societății, a dezvoltării
acesteia, trebuie apărate noi valori sociale și noi relații sociale care apar în timp , și nu doar cele
existente la un moment dat83.
2.5. Sancțiunea
Sancțiunile de drept penal sunt definite ca fiind „consecințele coercitive pe care legea le impune
în cazul încălcării preceptelor sale ”84. Alături de infracțiune și răspundere penală, sancțiun ile
reprezintă una dintre instituțiile fundamentale ale dreptului pe nal, astfel că în concepția Codului
Penal în vigoare, sancțiunile sunt abordate ca reprezentând „consecința inevitabilă a răspunderii
penale, iar aceasta la rândul său, este consecința nec esară a săvârșirii infracțiunii”85. Sancțiunile
de drept penal se deosebesc de alte sancțiuni juridice prin prisma trăsăturilor caracteristice.
Dacă sancțiunile civile presupun un carcater reparator sau restitutiv, constând în măsuri de

81 F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Vol. I, Ed. Rose tti, București, 2003, p. 20.
82 Idem.
83 Idem .
84 Gh. Ivan , op. cit., p. 139
85 V. Dongorez și colab, Explicații teoretice ale Codului Penal Român. Partea generală , vol II, Ed. Academiei
București, 1969, p 7

29
restabilire a situaț iilor anterioare, precum rest ituiri de bunuri sau reparări de pagube, sancțiunile
de drep penal presupun o serie de privațiuni sau restricții, având un caracter definit ca fiind
represiv sau retributiv86. Aceste caracteristici sunt îndeosebi relevante pentr u pedepse, care
îndeplinesc de altfel și un caracter preventiv. Mai mult decât atât, sancțiunile de drep penal, la
nivel de aplicare, sunt diferite de cele extrapenale. În timp ce acțiunea penală este de obicei
exercitată din ofici u, exercitarea acțiunii c ivile este adesea la latitudinea titularului dreptului
lezat. Acest aspect determină dezbateri pe marginea caracterului necesar și inevitabil al
sancțiunilor de drept penal87. O altă trăsătură caracteristică sancțiunilor de drept penal impl ică
faptul că ace stea acționează post delictum, cauza fiind reprezentată de săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală.
Alăturat sancțiunilor de drept penal, Codul penal în vigoare prevede și unele sancțiuni cu
caracter administrativ. Mai mult decât atât, în ciuda f aptului că în Codul Penal nu sunt prevăzute
în mod expres, există și o serie de sancțiuni ce pot fi folosite în legătură cu soluționarea
conflictelor de drept penal, prec um cele de drept civil. Se utilizează pentru acestea termenul de
sancțiuni în dreptul penal, spe deosebire de sancțiunile de drept penal, reglemen tate în mod
special. Sancțiunile pe care dreptul penal le reglementează în mod special sunt pedepsele,
măsurile educative și respectiv măsurile de siguranță. Pedepsele sunt definite ca fiind „cele mai
importante sancțiuni de drept penal, fiind sancțiuni specifice, proprii dreptului penal”88.
Măsurile educative reprezintă „sancțiunile aplicabile exclusiv infractorilor minori și care au un
conținut preponderent educativ”89, iar măsurile de siguranță co nstituie „sancțiuni de drept penal
cu un caracter preponderent preventiv și se iau față de persoanele care au săvârșit fapte
prevăzute de legea penală, în scopul înlăturării unei stări de pericol și al preîntâmpinării
săvârșirii de noi fapte antisociale”. 90 Cele două din urmă nu constituie subiectul acestei lucrări,
astfel că în capitolul următor ne vom axa pe cea dintâi.
O serie de principii sunt caracteristice sancțiunilor de drept penal. Profesorul Gh. Ivan91
punctează principiul legalității sancțiunilor de drept penal, căci potrivit în Art 2, Cap 1, Titlul
I: „(1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile și măsurile educative ce se pot lua față de
persoanele care au săvârșit infracțiuni, precum și măsurile de siguranță ce se pot lua față de

86 Gh. Ivan , op. cit., p. 140
87 V. Dongorez, Drept penal” (Reeditarea ediției din 1939). Tratat, Ed. Societății Tempus & Asociația Română
de Științe Penale, București, 2000, p. 576
88 Gh. Ivan , op.cit., p. 140
89 Idem.
90 Idem .
91 Ibidem ., p. 141
Gh. Ivan , M.C. Ivan, op.cit. , p. 178

30
persoanele c are au comis fapte prevăzute de legea penală. (2) Nu se poate aplica o pedeapsă,
ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranță dacă aceasta nu era prevăzută
de legea penală la data când fapta a fost săvârșită. (3) Nici o pedeapsă nu poat e fi stabilită și
aplicată în afara limitelor generale ale acesteia”92. Profesorul Gh. Ivan precizează în legătură
cu acest principiu că „adagiul nulla poena sine lege ar trebui înlocuit cu acela de nulla sanction
poenalis sine lege”93 căci din exprimarea le giuitorului reiese că acest principiu privește
pedepsele, dar și măsurile educative și respectiv măsurile de siguranță. Legea penală face
distincție de altfel între sancțiuni absolut determinate (se precizează natura lor, cunatumul și
durata lor exactă), s ancțiuni relativ determinate (durata și cuantumul sunt relativ determinate,
la nivel legislativ în termen de maxim și respectiv minim), sancțiuni nedeterminate (durata și
cuantumul nu sunt limitate legislativ, astfel că instanța de judecată sau organele de executare le
vor stabili). Un alt principiu este cel al umanismului sancțiunilor de drept penal, potrivit căruia
sancțiunile pot fi stabilite doar „în deplină concordanță cu conștiința morală și juridică a
societății”94. Nu vor fi admise pedepse sau sancți uni care să provoace suferințe fizice, chinuri
sau torturi ori care ar înjosi demnitatea ființei umane sau ar fi degradante pentru condiția de om.
Un alt principiu este cel al revocabilității sancțiunilor de drept penal, prin care „sancțiunile de
drept pen al trebuie să fie esențialmente revocabile, adică să poată fi oricând retrase atunci când
se constată că au fost aplicate din eroare sau când nu mai sunt necesare”95. Sancțiunile de drept
penal vor fi așadar remisibile , adică pot fi înlăturate prin iertare și respectiv reparabile adică
răul cauzat prin aplicarea acestora ar putea fi reparat. Individualizarea sancțiunilor de drept
penal este un alt principiu potrivit căruia sancțiunea este individualizată, fiind adaptată atât la
nivel cantitativ cât și la niv el calitativ prin raportare la gravitatea faptei și respectiv persoana
făptuitorului. Poate fi definită ca fiind divizibilă, adică adaptabilă cantitativ și respectiv elastică,
anume adaptabilă calitativ. Iar cel din urmă principiu , așa cum este definit de profesorul Gh.
Ivan96 este cel al personalității sancțiunilor de drept penal, astfel că sancțiunile de drept penal
au caracter persona l, răsfrângându -se exclusiv asupra individului care a săvârșit o infracțiune.
Sancțiunile de drept penal, îndeosebi cele cu caracter pecuniar se vor stinge o dată cu decesul
persoanelor cărora le -au fost aplicate, neputând fi transmise succesorului. Pe de altă parte acest
principiu se aplică și persoanelor juridice, însă și acestea se răsfrâng doar asupra respective i
persoane juridice și nu vor putea fi transmise.

92 P. Ciobanu, op.cit.
93 Gh. Ivan, op.cit., p. 141
94 I. Pascu ș.a., Drept penal. Partea general , ed. a 4 -a, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 421
95 Gh. Ivan , op.cit., p.142
96 Ibidem ., p. 143

31
Prin abordarea unor noțiuni generale de drept penal și respectiv prin studiul raportului
infracțiune -sancțiune, ca principale instituții de drep penal, au fost create premisele necesare
lansării unei discuții pe marg ea pedepsei ca sancțiune de drept penal și a particularităților
prescripției executării pedepsei, după cum vor fi acestea dezvoltate în capitolul următor.

32
Capitolul III.
Pedeapsa.
Executarea și prescripția executării

Dictonul „dura lex , sed lex”, anume „legea e dură, dar aceasta este legea” justifică de milenii
aplicarea pedepsei, indiferent de natura și scopul acesteia. Acest capitol va trata din punct de
vedere normativ particularitățile pedpesei ca sancțiune în dreptul penal românesc , constituind
astfel fundamentul unei discuții pe marginea particularităților prescripției executării pedepsei.
O dată trasate considerațiile de natură legislativă ale prescripției executării pedepsei, prezenta
lucrare va realiza un studiu comparativ cu ce ea ce reprezintă prescripția răspunderii penale
pentru a evidenția o serie de diferențe și asemănări, continuând mai apoi cu o analiza a unor
exemple din jurisprudența de drep penal a României aferente acestui subiect. Se vor demonstra
astfel atât empiric, cât și la nivel normativ, considerațiile pe marginea acestui subiect.
3.1. Pedeapsa în evoluția umanității
În evoluția umanității, în raport cu geografia zonei de dezvoltare, configurarea obiceiurilor și a
mediului de trai, alături de diversificarea re ligioasă, regională, culturală, etnică și națională, se
conturează comunități creatoare și posesoare de proprii legi care s ă asigure, să apere și să
impună ordinea publică socială și mai mult decât atât siguranța membrilor comunității.
Încă din cele mai ve chi timpuri, administrarea pedepselor, ca modalitate de asigurare a
respectării acestor legi în comunitate, a fost cel mai probabil determinată de instinctul
rudimentar și prea puțin cerebral, ca produs al emoțiilor/trăirilor victimei (sau a rudelor sale)
implicată într -o cauzalitate directă, chiar animalică de supraviețuire. Culturile vremii, fie ele
europene (romanii, grecii), fie ele orientale (chinezii, egiptenii, asirienii) au inclus de -a lungul
timpului tortura sau chiar omorul ca formă de justiție97. Exemple concludente în acest context
sunt: răstignirea specifică romanilor, lapidarea specifică evreilor, expunerea la soarele din
deșert a egiptenilor, sau înecarea și arderea specifice dreptului asirian . Tortura98 era de altfel
utilizată în cazul interoga toriilor; romanii de exemplu, considerau mărturia unui sclav ca fiind
acceptată doar în condițiile în care era obținută prin tortură, autoritățile considerând la acel
moment că marturia sclavilor, și mai târziu a tuturor membrilor claselor sociale de jos, putea fi

97 A. Lupșor, Istoria Torturii, n.d., Accesat la: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/istoria -torturii -de-
ce-nu-putem -renunta -la-ea
98 Idem .

33
validată numai dacă era obținută prin astfel de metode99. Mai târziu, în Europa Evului Mediu
și a Epocii Moderne Timpurii, utilizarea torturii ca pedeapsă se realiza nu numai în raport cu
fapta săvârșită ci și în funcție de statutul socal al celui care a înfăptuit infracțiunea. În anul 1252
începea era Torturii sub Inchiziția, ce a fost abolită în 1816 printr -o bulă papală100.
Pedeapsa cu moartea, pe de altă parte, s -a concretizat de -a lungul istoriei sub diferite forme,
precum arderea pe rug, specif ică condamnaților de către Inchiziție în Evul Mediu, decapitarea
sau ghilotinarea, rămasă un veritabil simbol al Revoluției Franceze, tragerea pe roată sau
tragerea în țeapă întâlnite în Țările Române ale Evului Mediu, scaunul electric, o pedeapsă
întâlnit ă de altfel în SUA zilelor noastre. Încă din timpurile străvechi pedeapsa era un
mecanims utilizat adesea în strânsă legătură cu leagea talionului, justificat prin intermediul unei
forme primare legislative, precum Codul lui Hamurabi – rege babilonian în perioada 1792 -1750
î.Hr., care stipula următoarele101:
„Dacă un om îi scoate ochiul unui om liber, i se va scoate și lui ochiul. Dacă el rupe oasele unui
om liber, i se vor rupe și lui oasele. Dacă un fiu își lovește părintele, i se va tăia mâna. Dacă o
feme ie a cauzat moartea soțului ei pentru un al om, acea femeie va fi trasă în țeapă. Dacă un
hoț este descoperit în timp ce fură, va fi omorât. Dacă un bărbat folosește violența asupra altui
bărbat pentru a se culca cu ea, el va fi omorât, iar femeia consider ată fără vină. ”102
În Egiptul secolelor XVII – XI î.Hr., instanțele rudimentare ale vrem ii dispuneau și aplicau
pedeapsa cu moartea atunci când infracțiunea era specifică unor conspirații împotriva orânduirii
statale, cromelor, violului, adulterului feminin, furtului de animale. Judecătărorilor corupți de
exemplu li se adresa pedeapsa capitală, anume executatrea prin sinucidere impusă103. Evreii
nomazi, pe de altă parte, sunt generatori ai unor noțiuni juridice aferente judecății, precum
premeditarea, pedepsire a tentativei, circumstanțele atenuante și chiar și legitima apărare104.
China antică se remarcă de altfel ca fiind deosebit de violentă în procesul său de reprimare a
infracțiunilor, prin practici precum sugrumarea, decapitarea alcoolicilor, despicarea trup ului în
două, fierberea pedepsiților în cazane cu apă sau ulei, flagelarea cu biciul sau bastonul.
Pedepsele era u extinse adesea asupra întregii familii a condamnatului. Metodele de tortură și

99 Idem. .
100 C. Murphy , God's Jury , New York: Mariner Books – Houghton, Miflin, Harcou rt., 2012, p. 150.
101 Cele mai populare metode de tortură, Accesat la: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cele -mai-
populare -metode -de-tortura -din-evul-mediu -foto
102 Art. 195 din Codul lui Hammurabi.
103 A. Lupșor, op.cit.
104 Idem .

34
executare în China antică aveau menirea de a educa populația, p rocesul fiind unul public care a
făcut cunoscută metoda Lingchi – moartea celor o mie de tăieturi105.
Grecia antică106 diferenția în procedura tribunalelor caracterul împricinaților, astfel că apar
condiții diferite dacă cei doi sunt fie cetățeni, fie meteci, fie sclavi, pedeapsa executându -se în
raport cu starea socială a inculpaților. Apar așadar diferite tipologii ale pedepselor, precum
pedepsele pecuniare (amenda, despăgubirile, confiscarea parțială sau totală a bunurilor),
pedepsele aflictive (exilul tempo rar sau definitiv, pierderea drepturilor cetățenești, detențiunea,
flagelarea pe o roată, însemnarea cu fier roșu, tortura sclavilor, moartea) și respectiv pedepsele
infamante, cu caracter arhaic și religios (interdicția de a purta podoabe sau de a intra î n temple,
blestemul, refuzul înmormântării). Tribunalul Atenei antice era prezidat de un magistrat care
cerea grefierului să întocmească sentința care mai apoi era trasmisă magistraților însărcinați cu
executarea acesteia, ce purtau fie numele de Cei Unspr ezece (mai mari peste temnicieri și
călău), de Practores (însărcinați cu perceperea amenzilor), sau de Poletai (însărcinați să vândă
prin lici tație publică bunurile confiscate, să înmâneze acuzatorului bunurile și visteriei Atenei,
dijma cuvenită)107.
Justiț ia penală se fundamentează sub egida Imperiului Roman, care de altfel utiliza
preponderent scalvia ca sistem de pedepsire în masă, marea majoritatea a indivizilor devenind
sclavi în urma capturării din timpul războaielor sau prin răpire, fiind în principal o practică
socială și economică. Pedepsele de distingeau pe de altă parte între cele militare (pedeapsa
corporală sau financiară, prelungirea serviciului militar, degradare, excluderea din armată,
execuția pentru fapte extrem de grave, decimarea – pedeaps a cu moartea pentru un grup de
persoane din care se alegea aleator a zecea persoană, dizolvarea unității – măsură luată în caz
de raliere politică față de uzurpatori) și cele civile (precum arenele de luptă sau persecuția
creștinilor)108. În secolul I î.Hr., crimele ce țin de dreptul penal roman au fost stabilite în număr
de 8: omorul și otrăvirea ( de secarii et venificiis ), delapidarea ( de repetundis) , falsul ( de falsis),
deturnarea banilor publici ( de speculatu) , violența ( de vi), corupția și intrigile elec torale (de
ambitu) , crima de lezmajestate – ofensa adusă demnității statului sau demnității reprezentanților
săi, prejudicierea dreptului de vot ( de sodaliciis) . Procesul penal roman implica existența unui
tribunal roman care era compus dintr -un președinte sau praetor (magistrat cu aceeași funcție) și
jurați aleși prin tragere la sorți de pe lista judecătorilor (între 3 și 11 membri), procesul

105 Idem .
106 I. Ciobanu, A . Negruța, „Evoluția Pedepselor ca sancțiuni de drept penal”, Revista Națională de Drept, Nr.
7/2015
107 Idem. .
108 Idem.

35
judecându -se în Forum sau Bazilică. Acuzatorul era obligat să jure că nu va renunța la învinuiri,
în caz contrar ar fi devenit pasibil de pedeapsă. În timpul procesului avea loc audierea
acuzatorului și a acuzatolui, urmate de pledoariile avocaților și prezentarea dovezilor, audierea
martorilor și dezbaterea juriului. O dată ce juriul finaliza dezbaterea și stabilea o decizie, se
realiza votul, prin tăblițe inscripționate cu A ( absolvo) și C (condamno). Dacă numărul de voturi
vizând absolvirea acuzatului era egal sau mai mare decât al voturilor pentru condamnare,
acuzatul era absolvit de vină, iar judecata nu avea posib ilitate de recurs. Pedepsele cuprinse în
lege includeau: închisoarea, pierderea drepturilor politice, biciuirea, amenzile etc109.
3.1.1. Pedeapsa în spațiul românesc
Până în momentul 1863, când domnitorul Principatelor Române Moldova și Țara Românească
introducea Codurile Civil și Penal, pedepsele era girate și generate chiar de către domnitori,
după o rapidă judecată a acestuia:
„Putem aduce în discuție pedepsele prevăzute în pravilele domnitorilor Vasile Lupu și Matei
Basarab: pentru cel care fură a treia oară pedeapsa era scoaterea ochilor, pentru patricid sau
incendiere era prevăzută tăierea mâinilor iar pentru furtul a doua oară sau din biserici era
însemnarea la nas.”110
Aceste pedepse includeau decapitarea pentru perceptorii de taxe ilegale, proxeneți sa u cei care
se arătau împotriva domnitorului, munca în mină pentru furtul prima oară sau a unui animal,
plimbarea și bătaia în public pentru bigamie și recidivă în furt, spânzurarea răufăcătorilor pe
stradă.
Dreptul penal în România prezintă o istorie deose bit de interesantă111. Prima lege cu caracter
de dispoziție penală a fost reprezentată de Legea țării, ce înlătura la momentul respectiv politica
talionului și înlocuia Constituția, dar și Codul Civil și respectiv Codul penal, marcând totodată
fenomenul de m odernizare a gândirii juridice penale în perioada feudalismului. O serie de acte
ce trebuiesc menționate sunt Pravilniceasca condică, Codul Climach, Legiunea Carahea și
Criminaliceasca condica. Cel dintâi Cod penal este cel de 1865, cel care realiza unific area la
nivel legislativ din punct de vedere penal, dată fiind formarea României Moderne. Se definea
în acest cod „principiul legalității incriminării și a pedepsei”, se punct a egalitatea în fața legilor

109 Idem .
110 Pedepse aplicate în trecut în România, Accesat la: http://www.b365.ro/i -au-turnat -plumb -topit-in-gura-
pedepse -aplicate -in-trecut -in-capitala_121256.html
111 Istoria codurilor penale din România, Accesat la: https://blog.avocatoo.ro/codul -penal -istoria -codurilor -penale –
din-romania/

36
penale, și mai mult decât atât umanizarea acestor p edepse. Infracțiunile erau privite prin prisma
a 3 categogii: crime, delicte și contravenții. Codul Penal din 1937112, cunoscut drept Codul
Penal al lui Carol al II -lea a avut fără îndoială un rol unificator, îndeosebi în contextul Marii
Uniri de la 1 decemb rie 1918. Prin acest document legislativ sunt alăturate pedepselor și
măsurile educative pentru minori, dar și pedepsele c omplementare și respectiv cele accesorii.
Măsura cu moartea era abolită, iar la nivel empiric lua naștere instituția individualizării
pedepsei. Acest Cod era structurat în 3 părți ce cuprindeau următoarele aspecte: dispoziții
generale, dispoziții privitoare la crime și delicte și respectiv dispoziții privind contravențiile.
Pedepsele era u în continuare categorizate în raport cu crimele, declictele și contravențiile. În
ciuda faptului că nu curpindea dispoziții care să marcheze o definiție și respectiv un scop
asociate conceptului de pedepse, prevedea reglementări stricte privind pedepsele speciale și
gradele acestora113. Acest Cod Penal a fost unul dintre cele mai evoluate pentru timpurile sale,
fiind în vigoare până în anul 1969. Cea dintâi lucrare de sinteză pe marginea dreptului penal în
România este scrisă în anul 1912, de către I. Tanoviceanu în colaborare cu V.Dongorez.
Lucrarea celui din urmă, „Tratatul de drept penal”, din anul 1929 este de altfel o lucrare de
seamă în literatura de specialitate a vremii.
O dată cu instalarea dictaturii lui Carol al II -lea, era introdusă pedeapsa cu moartea pentru
infracțiunile contra statului, pede apsă menținută până în anul 1990, abolită prin Decretul
6/1990. În 1947 se instaura regimul comunist ce în anul 1948 introduce instituția „infracțiunii
prin analogie”114, încălcându -se astfel principiul legalității, fiind menținut până în 1956. Anul
1948 a p resupus republicarea Codului penal de la 1937, luând denumirea de Codul Penal al
Republicii Populare România.
Anul 1969115 presupune un moment deosebit de important în istoria dreptului penal, prin
adoptarea unui Non Cod Penal, care deși întocmit sub influe nța ideologiei marxiste, a consacrat
principiul legalității incriminării și a sancțiunilor de drept penal, dar și principiul
individualizării pedepselor. Acest document legislativ va suferi o serie de modificări printr -o
serie de legi speciale. Fără îndoia lă că acest cod penal a fost considerat un veritabil progres. Se
definea noțiunea de infracțiune drept „fapta care reprezintă pericol social, săvârșită cu
vinovăție”116. Infracțiunile nu mai erau clasificate tripartit, însă se constituia u instituții

112 Ibidem.
113 P. Abraham, Emil Derisdan, Codul penal al României comentat și adnotat, 2002
114 I. D. Apachiței, „Analogia legii și analogia dreptului. Aspecte teoretice și consecințe practice”, Revista Juridice ,
2016
115 Istoria codurilor penale din România, op.cit.
116 Idem .

37
fundamen tale de drept penal și se discuta despre aspecte precum pluralitatea infracțiunilor sau
cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei. O noutate o constituia și sistemmatizarea
sancțiunilor de drept penal, astfel: pedepse, măsuri de siguranță și respectiv măsuri educative.
După anul 1989117 a suferit numeroase modificări esențiale, pentru a se plia caracteristicilor
unei societăți democratice. A rămas în vigoare până în anul 2014.
În anul 2004118 s-a încercat elaborarea unui nou cod penal ce reproducea în ese nță valorile
consacrate promovate de Codul Penal din 1865, c are în esență erau depășite de noile schimbări
sociale. Astfel că în 2009 este e laborat un Nou Cod Penal. Acesta a fost adoptat prin legea
286/2009, normele de aplicare au fost adoptate prin legea 187/2012, iar codul propriu -zis a
intrat in vigoare la data de 1 februarie 2014. Acest cod penal cuprinde 446 articole și este
împărțit în două părți: partea generală și partea specială. Deși se bazează pe structura Codului
Penal din 1969, Codul din 2009/2014 promite o creștere a represiu nii față de infractorii
recidiviști, în timp ce sancțiunile sunt clasificate în pedeapsă, măsură educativă, amendă penală.
Acest cod consacrează o serie de valori și principii fundamentale ale dreptului penal, precum
principiul umanismului bazat pe interes ele fundamentale ale omului, principiul egalității în fața
legii penale, anume faptul că n imeni nu este mai presus de lege, principiul prevenirii săvârșirii
faptelor prevăzute de legea penală anume prevenirea faptelor periculoase ca scop al executării
pede pselor, principiul personalității răspunderii penale, anume faptul că nimeni nu răspunde
pentru fapta altuia, sau principiul individualizării sancțiunilor de drept penal.
Indiferent de evoluția temporală, funcțiile pedepsei au rămas eminamente aceleași: r eeducare –
formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, exemplaritate – influența asupra altor
persoane, eliminare – a condamnatului din societate119.
3.2. Pedeapsa ca sancțiune de drept penal
Pedeapsa poate fi definită drept o „măsură de constr ângere și un mijloc de reeducare a celui
condamnat”120. Rezultă așadar că pedeapsa este atât o metodă de constrângere cât și una cu rol
reeducativ121. Pedeapsa se caracterizează ca fiind o măsura de constrângere întrucât persoanei
căreia i se aplică îi vor fi atribuite o serie de privațiuni și restricții, cu mențiunea că, în
concordanță cu Art 22 din Constituția României cu privire la dreptul la viață și la integritate
fizică și psihică: „nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau tratam ent

117 Idem .
118 Idem .
119 Gh. Ivan , M.C, Ivan, op.cit. , p. 182
120 Gh. Ivan , op.cit., p. 143
121 G. Antoniu, „Contribuții la studiul esenței, scopului și funcților pedepsei ”, RDP , nr 3/1998, p 22

38
inuman ori degradant. (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă”122. Constrângerea implică în fapt
„o presiune fizică și morală asupra făptuitorului spre a -l descuraja și determina să se abțină de
la repetarea faptei”123Totodată, în dreptul penal român, pedea psa poate fi caracterizată ca un
mijloc de reeducare, în ciuda faptului că aceasta are un caracter represiv. În același timp,
pedeapsa poate fi caracterizată drept un mijloc de constrângere statală, fiind aplicată doar de
stat și doar în numele societății. Mai mult decât atât, pedeapsa este prevăzută doar în raport cu
existența unei infracțiuni, se aplică doar infractorului fiind cel vinovat de săvârșirea respectivei
infracțiuni, fiind de altfel aplicată cu scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni.124
În Titlul III Cap itolul 1125, se precizează categoriile pedepselor din punct de vedere al
importanței atribuite pedepsei la nivel funcțional126, acestea fiind clasificate în pedepse
principale, și respectiv secundare, anume pedepsele accesorii și complementar e.
Pedepsele principale sunt detențiunea, închisoarea și amenda. Acestea pot fi stabilite și aplicate
de sine stătătoare și în timp ce celelalte tipuri pot lips i, pedepsele principale nu pot lipsi.
Detențiunea pe viață presupune „privarea de libertate pe durată nedetrminată și s execută
potrivit legii privind executarea pedepselor”127. Închisoarea presupune „privarea de libertate pe
durată determinată, cuprinsă între 15 zile și 30 ani, și se execută potrivit legii privind executarea
pedepselor”128. Amenda rep rezintă „suma de bani pe care condamnatul este obligat să o
plătească statului”129, stabilită prin sistemul zilelor -amendă, astfel că suma corspunzătoare unei
zile-amendă, cuprinsă între 10 lei și 500 lei, se înmulțește cu numărul zilelor -amendă, între 30
zile și 400 de zile.130 Amenda poate însoți pedeapsa închisorii, și totodată executarea amenzii
poate fi realizată prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității; în același timp
pedeapsa amenzii poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii.
Pedep sele secundare, sunt cele accesorii, adică atașate de lege la pedeapsa principal ă ca un
accesori u al acestaia , decurgând fie ope legis , din voința legii fie ope judicis , adică aplicată de
instanța de judecată pe baza legii, și respectiv cele complementare, care se aplică ope judicis ca
un adaos la pedeapsa principală, executându -se separat de aceasta. Pedeapsa accesorie „constă

122 Constituția României, op.cit.
123 Gh. Ivan , M.C. Ivan, op.cit., p. 180
124 Șt.Daneș, „Reforma legislației penale în domeniul sancțiunilor de drept penal și regimul juridic al măsurilor
luate pe timpul executării pedepsei, fără privare de libertate ”, Revista Dreptul Nr. 4/2002 o. 115
Șt. Daneș, „Rolul pedpesei în combaterea infrac țiunilor ”, Revista Dreptul Nr.12/2004 p 155
125 P. Ciobanu, op.cit.
126 Idem .
127 Idem .
128 Idem .
129 Idem .
130 Idem .

39
în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare și până la executarea sau co nstatarea ca executată a pedepsei privative de
libertate”131. Pedepsele complementare presupun fie interzicerea exercitării unor drepturi, fie
degradarea militară, fie publicarea hotărârii de condamnare132. Pedepsele complementare
implică: „dizolvarea persoane i juridice, supendarea activității persoanei juridice pe o durată de
la 3 luni la 1 an sau suspendarea uneia dintre activitățile persoanei juridice în legătură cu care
s-a săvârșit infracțiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de l ucru ale
persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de
achiziții publice pe o durată de la 1 la 3 ani, afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare ”133.
Pedepsele pot fi clasificate și în funcție de ob iectul asupra căruia se poartă coercițiunea134,
acestea fiind: (1) pedepsele corporale ce privesc corpul persoanei, (2) pedepsele privative sau
restrictive de libertate presupunând îngrădirea libertății condamnatului în condiții specifice, (3)
pedepsele pecu niare, având ca obiect patrimoniul condamnatului, (4) pedepsele privative sau
restrictive de drepturi, privind limitarea anumitor categorii de drepturi, (5) pedepsele morale,
constând în dezaprobarea publică a infractorului și faptelor sale135.
În dreptul p enal român, scopul pedpesei es te de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni,
cunoscută drept „prevenție generală”, impusă colectivității sau „prevenție specială”, impusă
individului supus sancțiunii penale. Funcțiile asociate pedepsei sunt cele de reeducar e, de
exemplaritate ca funcție adiacentă (influența asupra altor persoane prin puterea exemplului) și
respectiv funcția de eliminare, care presupune o înlăturare temporală sau ciar definitivă a
condamnatului din cadrul social.136
3.3. Executarea pedpeselor
Executarea pedepselor principale privative de liberatate se bazează potrivit Codului Penal pe
sistemul progresiv, în așa fel încât condamnaților le este oferită posibilitatea de a trece dintr -un
regim de executare în altul sub condițiile legii privind exe cutarea pedepselor. Regimurile
specifice executării pedepselor privative de libertate sunt: regimul de maximă siguranță,
regimul închis, regimul semideschis, regimul deschis, bazându -se pe faptul că li se oferă
condamnaților apți de muncă posibilitatea de a presta, cu acordul lor, o muncă utilă . Mai mult

131 Idem .
132 Idem .
133 Idem .
134 Gh. Ivan , M.C. Ivan, op.cit. p. 183
135 Gh. Ivan , op.cit. , p. 143
136 Ibidem . p. 144

40
decât atât, aces tora li se oferă oportunitatea de stimulare și recompensare a acelora care
stăruiesc în munca lor, a celor determinați, disciplinați și care dovedesc dorința temeinică de
îndreptare. În oric e caz, toate mijloacele utilizate vizează contribuția la reintegrarea în societate
a condamnaților și implicit la prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni de către aceștia.
Detențiunea pe viață este prevăzută în cazul acelor infracțiuni deosebit de grave, caracterizate
de textele din partea specială a dreptului penal, precum infracțiunile contra siguranței statului
sau infracțiunea de omor deosebit de grav.
În acest caz, pedeapsa detențiunii pe viață este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de la
15 la 25 ani. Pedeapsa închisorii constă de altfel în privarea individului de libertate prin plasarea
acestuia într -un mediu închis unde condamnatul este supus unui regim de viață și totodată de
muncă impus.137 În ceea ce privește pedeapsa amenzii, există o s erie de limite după cum
urmează: „ori de câte ori legea prevede că o infracțiune se pedepsește numai cu amendă fără a –
i arăta limitele, minimul special al acesteia este de 150 lei, iar maximul de 10.000 lei ; când
legea prevede pedeapsa amenzii fără a -i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de cel
mult un an, m inimul special al amenzii este de 500 lei și maximul special este de 15.000 lei;
când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an,
minimul special est e de 500 lei și maximul special de 30.000 lei”138. Mai mult decât atât, în
vederea asigurării eficienței pedepsei amenzii, s -a decis asupra unei prevederi prin care se
stabilește că această pedeapsă poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii, în cazul în care
condamnatul se sustrage cu rea credință de la executarea amenzii, pedeapsa stabilită putând fi
doar cu executare efectivă. Documentele legislative naționale aplică de altfel principiul
individualizării și executării pedepsei, astfel că instanța de judecat ă are posibilitatea de a „se
ocupa și de modul în care urmează să fie executată pedeapsa (…) instanța de judecată poate
dispune motivat, ca pedeapsa să se execute în alt mod, decât cel care este propriu naturii
acesteia, prin executarea acesteia la locul de muncă ori într -o închisoare militară sau se poate
dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, ori suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere”139. Pe de altă parte este important a se discuta despre cauzele ce înlătură
executarea pedepse i, aici incluzând scopul acestei lucrări, prescripția executării pedepsei.
3.4. Înlăturarea executării pedepsei și cauzele asociate . Prescripția
Adesea se întâmplă ca pedepsele aplicate să nu poată fi executate întrucât individul condamnat
reușește fie să se sustragă, fie decide stat ul prin aprecierea sa că este mai bine ca respectivului

137 V. Dongoroz și colab., op.cit ., p. 28
138 Gh. Ivan , op.cit., p. 150
139 Ibidem, p. 201

41
condamnat să îi fie iertată executarea pedepsei. În consecință, legiuitorul a determinat 2 cauze
ce determină înlăturarea executării pedepse: grațierea și prescripția140, cea din urmă
reprezentând obiectul acestei lucrări. Potrivit profesorului Gh. Ivan141, grațierea „este o măsură
de clemență ce constă în înlăturarea în totul sau în parte a executării pedepsei aplicate de
instanță, ori în comutarea acesteia în alta mai ușoară ”. Grațierea este o instituție cu dublă natură
juridică, de drept constituțional și de drept penal (…) poate fi acordată individual de Președintele
României prin decret142 și colectiv, prin lege organică de către Parlament143. Este reglementată
în art. 160 di n Codul Penal și în Legea nr. 546/2002 privind grațierea și procedura grațierii144.
Grațierea poate fi de mai multe tipuri: grațiere individuală (la cererea unui condamnat sau din
oficiu) sau colectivă (acordată unui număr nedeterminat de persoane care au co mis anumite
infracțiuni), grațierea necondiționată (sau pură și simplă, nu presupune impunerea pe viitor a
unor obligații beneficirului) și condiționată (acordarea ei este condiționată de conduita
benficiarului pe o anumită perioadă de timp), grațierea tot ală (privin d întreaga pedeapsă),
parțială (înlătură executarea unei anumite părți dintr -o pedeapsă) sau comutare (înlocuirea
pedepsei respective cu o pedeapsă de altă natură).
Prescripția executării pedepsei, pe de altă parte, reglementată de Art. 161 – 164 din Codul Penal,
este potrivit profesorului G. Ivan145 „o cauză care înlătură executarea pedepsei (…) prin
prescripție se stinge dreptul statului de a cere executarea pedepsei aplicate și se stinge și
obligația condamnatului de a mai executa pedeapsa ce i s-a aplicat”146. Potrivit Art. 161:
„pedeapsa înlătură executarea pedepsei principale”, însă anumite situații presupun opusul, și
anume în cazul ”(a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data
la care au fost comise, (b) infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 și al infracțiunilor
intenționate urmate de moartea victimei” 147.

140 C. Mitrache, C r. Mitrache, Drept Penal Român. Partea Generală , Ed. Universul Juridic, București, 2007, p
429
141 Gh. Ivan , op.cit., p. 226
142 Constituția României, op.cit. Art 94
143 Ibidem . Art 173.
144 C. Bulai, „G rațierea condiționată și liberarea condiționată”, Revista de Drept Penal, nr. 2/1994 135 -140
Ioan Ionescu, „Grațierea condiționată, totalizare sau contopire”, Revista de Drept Penal , nr. 2/1994, 141 -144
145 Gh. Ivan , op.cit., p. 230
146 V. Dongorez și colab. V ol II, p 366, ed. I
147 Art 188 Codul Penal : „Omorul . (1) Uciderea unei personae se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi. (2) Tentativa se pedepsește”. Art. 189 din Codul Penal . „Omorul calificat.
(1) Omorul săvârșit în vreuna dintre următoarele împrejurări: a) cu premeditare, b) din interes material, c) pentru
a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse,
d) pentru a înlesni sau a ascunde s ăvârșirea altei infracțiuni, e) de către o persoană care a mai comis anterior o
infracțiune de omor sau o tentative de omor calificat, f) asupra a două sau mai multe personae, g) asupra unei femei
gravide, h) prin cruzimi, se pedepsește cu detențiune pe vi ață sau închisoare de la 15 la 25 anni și interzicerea
exercitării unor drepturi. (2) Tentativa se pedepsește.”

42
Se discută despre termenele de prescripție, termenul (în domeniul juridic) reprezentând
perioada în care trebuie să se facă sau să se întâmple ce va, ori dimpotrivă, în care nu e voie să
se îndeplinească sau să se producă ceva. Din perspectivă juridică timpul se exprimă în termene,
iar înăuntrul duratei de timp sau la o anumită dată trebuie să se săvârșească fapte determinate,
având semnificație jur idică, sau dimpotrivă, este interzisă săvârșirea acestor fapte. Art. 162
definește termenele de prescripție a executării pedepsei pentru persoanele fizice astfel: „a) 20
de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiune pe viață sau închiso are mai
mare de 15 ani, b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15
ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea, c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda”148.
Toate aceste termene se socotesc de la data când hotărâ rea de condamnare devine definitivă.
De altfel „ (3) În cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării
pedepsei sub supraveghere ori liberării condiționate, termenul de prescripție începe să curgă de
la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă (…) (4). În cazul revocării
liberării condiționate, în condițiile art. 104, alin. 1149, termenul de prescripție începe să curgă
de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă. (…) 5. În cazul înlocuiri i pedepsei
amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripție curge de la data când hotărârea de
înlocuire a rămas definitivă și se calculează în raport cu durata pedepsei închisorii ”. Pentru
persoane juridice, Art. 149 precizează următoarele: „1) Ter menul de prescripție a executării
pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani. (2) Executarea pedepselor
complementare aplicate persoanelor juridice se prescrie într -un termen de 3 ani, care curge de
la data la care pedeapsa amenzii a fost e xecutată sau considerată ca executată. (3) Dispozițiile
art. 161, art. 162 alin. (2), art. 163 și art. 164 se aplică în mod corespunzător”150. De altfel, se
menționează faptul că pedepsele complementare aplicate persoanei fizice nu se prescriu.
Pedeapsa ce s e execută se înțelege ca fiind pedeapsa pe care o stabilește instanța în baza
cauzelor ulterioare de modificare a acesteia.
Art. 163 din Codul Penal discută despre întreruperea cursului prescripției executării pedepsei,
astfel încât „cursul termenului de prescripție a executării pedepsei se întrerupe prin începerea
executării pedepdei (…) sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei, face să
curgă un nou termen de prescripție de la data sustragerii.”151 Totodată se precizează faptul că
întreruperea cursului de prescripție a executării rezultă din săvârșirea unei noi infracțiuni, iar
„cursul termenului de prescripție a executării pedepsei amenzii se întrerupe și prin înlocuirea

148 D. Lupașcu, op.cit p.64
149 Ibidem . p.48
150 Ibidem . p.66
151 Ibidem . p.71

43
obligației de plată a amenzii cu obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunității”. Art. 164 discută despre suspendarea cursului prescripției executării pedepsei: „(1)
Cursul termenului prescripției executării pedepsei este suspendat în cazurile și în condițiile
prevăzute în Codul de procedură penală . (2) prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat
cauza de suspendare”152. Profesorul G. Ivan153 precizează că „pentru prescripția executării
pedepsei nu a mai fost prevăzută o prescripție specială care să opereze indiferent de numărul
întreruperilo r, ca în cazul prescripției răspunderii penale, astfel că pentru a opera prescripția,
termenul trebuie să curgă neîntrerupt și integral”154. În anumite condiții, în cazul anumitor
categorii de persoane juridice există prevederi în legătură cu prescripția exe cutării pedepselor
complementare. De altfel, după cum am menționat, prescripția nu înlătură executarea
pedepselor complementare, iar în cazul persoanelor fizice, o dată cu înlăturarea pedepsei
principale se înlătură și pedeapsa accesorie.
Întrucât am prec izat răspunderea penală drept una din principale instituții de drept penal, e
necesară o dicuție pe marginea subiectului aferent prescripției răspunderii penale, prin
realizarea unei comparații cu cel dintâi concept prezentat, prescripția executării pedeps e.
3.5. Studiu comparativ: Prescripția răspunderii penale – prescripția executării
pedpese i
Răspunderea penală reprezintă o „formă a răspunderii juridice, alături de răspundererea civilă,
administrativă, disciplinară ori fiscală”155 având drept temei săvârș irea unei infracțiuni. Mai
mult decât atât, răspunderea penală este privită drept un raport penal de constrângere, ce ia
naștere în urma săvârșirii un infracțiuni, între stat și infractor. Se discută despre răspunderea
penală a persoanelor fizice și respec tiv a persoanelo r juridice. Este fără îndoială un raport
deosebit de complex, al cărui conținut „îl formează dreptul statului, ca reprezentant al
societății”156. Se bazează pe obligația statului de a trage infractorul la răspundere și pe obligația
infractoru lui de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunilor aplicate, cu obiectivul
restabilirii „ordinii de drept” și a „autorității legii”.157 O serie de principii coordonează
reglementarea răspunderii penale în Codul Penal al României, între care enu merăm: principiul
legalității răspunderii penale (soluționarea raportului juridic de răspundere penală are loc doar
în conformitate cu legislația) , infracțiunea ca unic temei al răspunderii penale (răspunderea

152 Idem .
153 Gh. Ivan , op.cit. p. 231
154 C. Bulai, op.cit., p 620
155 Gh. Iva n, op.cit., p. 121
156 Idem .
157 C. Bulai, op.cit., p.312.

44
penală este întemeiată doar în baza unei infra cțiuni), principiul umanismului enunțat anterior în
cazul executării pedepsei, principiul răspunderii penale personale (caracterul personal al
răsounderii penale), principiul unicității răspunderii penale (săvârșirea unei infracțiuni prespune
tragerea la r ăspundere a infractorului o singură dată), principiul inevitabilității răspunderii
penale (raspunderea penală reprezintă consecința săvârșirii infracțiunii), principiul
individualizării răspunderii penale (diferențierea infracțiunii în funcție de gravitate a ei și
persoana infractorului în vederea obținerii corectității), principiul prescriptibilității răspunderii
penale (înlăturarea răspunderii penale prin prescripție, dată fiind trecerea unui anumit interval
de timp, prevăzut de lege, de la săvârșirea infr acțiunii). Profesorul Ivan apreciază că acesta din
urmă princ ipiu este considerat de nenumeroși autori o veritabilă exagerare, manifestându -se ca
o o excepție mai degrabă decât ca o regulă.158
Înlăturarea răspunderii penale este legată de considerații de po litică penală, astfel că acele cauze
ce determină înlăturarea răspunderii penale sunt definite ca „instituții de drept penal destinate
să asigure constrângerii juridice penale o incidență și funcționare care să corespundă scopurilor
legii penale și pedepse i”159. În corpul legislativ românesc, următoarele sunt considerate cauze
ce înlătură răspunderea penală: aministiția, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii
prealabile, împăcarea și respectiv prescripția răspunderii penale, fiind reglementate de Co dul
Penal, Titlul VII Art 152 – 159160. Ne vom axa pe cea din urmă, prescripția răspunderii penale,
pentru a realiza o comparație cu ceea ce reprezintă prescripția executării pedepsei. Aceste cauze
nu trebuie a fi confundate cu cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei, și totodată aceste
cauze nu vor produce efecte în sfera consecințelor civile.
Potrivit profesorului G. Ivan, prescripția reprezintă „acea cauză de înlăturare a răspunderii
penale, ca efect a tecerii unui interval de timp, anume determina t prin dispozițiile legale” 161.
Prescripția își produce efectul automat, înlăturând răspunderea penală o dată cu împlinirea
termenului prevăzut de lege. Regula generală este aceea că prescripția constituie cauza generală
de înlăturare a răspunderii penale. Excepția se petrece atunci când sunt privite infracțiunile
împotriva păcii și omenirii, astfel că în cazul acestor infracțiuni, prescripția nu va opera. Potrivit
Art. 153162 din Codul Penal: „(1) Prescripția înlătură răspunderea penală. (2) Precripția nu
înlătură răspunderea penală în cazul: a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război,

158 A. Boroi, op.cit. p. 261
159 Gh. Ivan, op.cit., p. 127
160 D. Lupașcu, op.cit., p. 67 -69
161 Gh. Ivan, op.cit., p. 129
162 D. Lupașcu, op.cit., p. 67

45
indiferent de data la care au fost comise, b) infracțiunilor prevăzute la Art. 188 și 189163 și al
infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, (3) Pr escripția nu înlătură răspunderea
penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (2), lit. b) pentru care nu s -a împlinit
termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții”.
Art. 154164 reglementează ter menele de prescripție a răspunderii penale, astfel: „a) 15 ani, când
legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață, sau pedeapsa
închisorii mai mare de 20 ani, b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 ani, c) 8 ani, când legea
prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu
depășește 10 ani, d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeaps a închisorii
mai mare de 1 an, dar care nu depășește 5 ani, e) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea
săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește 1 an sau amenda.” Art. 148 prevede prescripția
răspunderii penale în cazul persoanelor juridice „ră spunderea penală a persoanei juridice se
prescrie în condițiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, dispozițiile art. 153 -156
aplicându -se în mod corespunzător”165. Aceste termene de prescripție sunt socotite de la data
săvârșirii infracțiunii . Când di scutăm despre infracțiuni continue , termenul curge de la data
încetării acțiunii sau inacțiunii „în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei
acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act”.166
În cazul i nfracțiunil or progresive, termenul de prescripție începe să curgă de la data săvârșirii
acțiunii, fiind calculată în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
Alin. 4 precizează că „în cazul infracțiunilor contra l ibertății și integrității sexuale, al celor de
trafic și de exploatare a persoanelor vulnerabile, precum și al infracțiunii de pornografie
infantilă săvârșite față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care
acesta a devenit maj or. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de
prescripție începe să curgă de la data decesului”167. Întreruperea cursului prescripției consituie
„cauza care lipsește de eficiență timpul scurs până în momentul intervenirii sale, fă când să
înceapă un nou termen de prescripție, după îndeplinirea actului întrerupător”168. Prin Art. 155
se stabilesc următoarele: „ cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrer upe prin
îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză”169. Profesor ul G. Ivan170 susține că aceste act

163 Omorul și omorul calificat.
164 D. Lupașcu, op.cit., p. 67
165 Ibidem . p. 66
166 Idem .
167 Idem.
168 Gh. Ivan, op.cit., p. 131
169 D. Lupașcu, op.cit., p. 68
170 Idem .

46
de procedură potrivit Codului de procedură penală evidențiază: „înmânarea unui exemplar al
mandatului de arestare și respectiv prezentarea materialului de umrărire penală”171. Efectul
prescripției răspunderii penale este ace la de neluare în calcul a timpului scurs de la data
săvârșirii infracțiunii și până la data îndeplinirii actului întreruptiv, iar orice întrerupere
determină curgerea unui nou termen de prescripție. Aceste efecte se produc față de toți
participanții, chiar și în condițiile în care actul de întrerupere ar privi doar pe unii dintre ei: „(5)
admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen
de prescripție a răspunderii penale”172. Existența unor obstacole fie de fapt , fie de drept
determină ca atât timp cât durează aceste obstacole să nu se socotească termenul de prescripție,
element apreciat sub conceptul de suspendare a cursului prescripției răspunderii penale. Art.
154 din Codul Penal, precizează următoarele: „(1) cursul termenului prescripției răspunderii
penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprăvăzut ori de
neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal. (2)
Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare”173. Efectul suspendării
prescripției penale implică oprirea cursului prescripției, astfel că își va relua cursul în ziua în
care a încetat cauza de suspendare.
Prin comparație, dacă prescripția răspunde rii penale determină înlăturarea acesteia prin
stingerea dreptului statului de a sancționa și a obligației infractorului de a suporta acele
consecințe, prescripția executării pedepsei stinge dreptul statului de a impune executarea unei
pedepse aplicate pri ntr-o anumită hotărâre definitivă de condamnare și obligația condamnatului
de a se supune măsurii coercitive aplicate, înlăturând așadar executarea pedepsei principale.
Ambele prescripții presupun trecerea unui anumit interval de timp, raportat la natura i nfracțiunii
și durata pedepsei. Cea dintâi, prescripția răspunderii penale operează din oficiu, în legătură cu
orice infracțiune și orice infractor. Dacă prescripția răspunderii penale implică în unele situații,
în condițiile legii, luarea măsurilor de sig uranță, prescripția executării pedepsei nu produce
efecte asupra măsurilor de siguranță. Prescripția răspunderii penale este asociată unor termene
cu durate ce variază în funcție de pedepsele pe care legea le prevede pentru comiterea acelor
infracțiuni, în timp ce prescripția executării pedepsei presupune existența unor termene fixate
în raport cu natura și durata pedepsei aplicate concrete ce urmează a fi executată de infractor.
Prescripția răspunderii penale beneficiază de termene de prescripție uniformiz ate atât pentru
persoane fizice cât și pentru persoane juridice, în timp ce prescripția executării pedepsei
prezintă o diferențiere firească. Dacă în cazul prescrip ției răspunderii penale se întrerupe cursul

171 Idem .
172 Idem .
173 Idem ., p.67

47
termenului prescrip ției prin îndeplinirea orică rui act de procedur ă, în cazul prescripției
executării pedepsei, acesta se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin sustragerea
de la executare, respectiv după începerea executării pedepsei, prin săvârșirea unei noi
infracțiuni. Fiecare din ce le două prezintă particularități în corpul legislativ în ceea ce privește
întreruperea cursului prescripției. În cazul termenului de prescripție a executării pedepsei
amenzii, acesta se întrerupe prin înlocuirea obligației de plată a amenzii cu obligație d e prestare
a unei munci neremunerate în folosul comunității. Întreruperea cursului prescripției răspunderii
penale va produce efecte în rem , față de toți participanții la infracțiune, în ciuda faptului că în
unele situații actul de întrerupere poate viza d oar pe unii dintre aceștia. Întreruperea cursului
prescripției executării pedepsei produce efecte in personam . În cazul răspunderii penale , există
conceptul de prescripție specială, prin care termenele de prescripție a răspunderii penale pot fi
socotite ca îndeplinite indiferent de oricâte întreruperi ar interveni dacă au fost depășite încă o
dată. În cazul prescripției executării pedepsei, nu există incidența prescripției speciale. Cursul
termenului prescripției răspunderii penale va fi suspendat pe durata existenței unei dispoziții
legale sau a unei împrejurări de neprevăzut sau de neînlăturat ce împiedică continuarea
procesului penal. Cursul termenului prescripției executării pedepsei va fi suspendat în cazurile
și condițiile care sunt prevăzute în Codul de procedură penală: contestația în anulare174, recursul
în casație175, redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate176.
Atât suspendarea prescripției răspunderii penale cât și suspendarea prescripției executării
pedepsei pot p roduce efecte in personam .
În vederea exeplificării practicii judiciare, vor fi analizate o serie de spețe care ilustrează
condițiile de acordare sau refuz al e instanței de judecată cu privire la prescripția executării
pedepsei. Analizele spețelor se adre sează la nivel academic studiului prin care se asigură
exeplificarea noțiunilor teoretice din sfera de drept penal general. O serie de trei exemple vor
fi prezentate pentru ilustrarea noțiunilor teoretice cu privire la prescripția executării pedepsei.
3.6. Studiu jurisprudență penală
Exemplele prezentate din jurisprudența de drep penal din România asigură înțelegerea empirică
și practica prescripției executării pedepsei.

174 P. Ciobanu, op.cit., (Art 430 NCPP )
175 Ibidem . (Art 441 NCPP )
176 Ibidem . (Art 469 NCPP )

48
Exemplul 1177
„Decizia penala nr.197/RP/20.03.2009
Prin sentința penală nr. 678/11.1 2.2008 a Judecătoriei Roman, s -a respins contestația la
executare, formulată de contestatorul condamnat, privind constatarea prescripției executării
pedepsei de 1 an închisoare, aplicată prin sentința penală nr.157, pronunțată de Judecătoria
Roman la data de 04.03.2002, definitivă prin decizia penală nr. 282/A/23.05.2002 a
Tribunalului Neamț și decizia penală nr. 645/03.10.2002 a Curții de Apel Bacău.
În temeiul art. 191 alin 1 Cod procedură penală, a fost obligat contestatorul la plata sumei de
100 lei rep rezentând cheltuieli judiciare avansate de sta t.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a retinut ca prin sentința penală nr .157
pronunțată de Judecătoria Roman, la data de 04.03.2002 definitivă prin decizia penală
nr.282/A/23.05.2002 a Tribuna lului Neamț și decizia penală nr.645/03.10.2002 a Curții de Apel
Bacău, contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare , pentru săvârșirea
infracțiunii prev. de art.182 alin 1 Cod penal.
La data de 11.10.2002, a fost emis mandatul de execut are a pedepsei închisorii nr.317, iar prin
încheierea din 04.12.2007, s -a dispus emiterea mandatului de urmărire internațională și arestare
provizorie în vederea extrădării și a mandatului european de arestare. La data de 18.08.2008,
contestatorul a fost a restat provizoriu în Verona – Italia de către autoritățile judiciare din acest
stat, iar prin încheierea din 19.08.2008, a Judecătoriei Roman, s -a constatat că sunt îndeplinite
condițiile legale privind extrădarea acestuia către România.
Potrivit art.126 l it.b Cod penal, termenul de prescripție este de 5 ani, plus durata pedepsei ce
urmează a fi executată, în speță termenul de prescripție fiind de 6 ani .
Având în vedere faptul că sentința penală nr. 157 pronunțată de Judecătoria Roman la data de
04.03.2002, a rămas definitivă la data de 03.10.2002, iar la data de 18.08.2008 inculpatul a fost
arestat provizoriu în Verona – Italia, începând astfel executarea pedepsei, prima instanță a
constatat ca termenul prescriptiei a fost întrerupt și în consecinta a respi ns prezenta contestație.
Împotriva sentinței a declarat recurs, prin avocat, contestatorul condamnat, care nu a invocat
motivele de recurs.

177 Sentința penală nr. 678/11.12.20 08 a Judecătoriei Roman , Accesat la:
https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta -wd8ghc3/

49
Tribunalul, verificând din oficiu, hotărârea atacată, conform dispozitiilor art.371 alin.2 Cod
procedură penală , a constatat ca aceasta este temeinică și legală.
În cauză, nu s -a împlinit termenul de prescripție a executarii pedepsei, care este de 6 ani,
conform art.126 lit.b Cod penal .
Contestatorul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare, prin sentin ța pena la nr.157 din
04.02.2002, pronunțată de Judecătoria Roman, pedeapsa care a fost redusă la 1 an închisoare,
prin decizia penală nr.282 din 23.05.2002, pronunțată de Tribunalul Neamț, hotărâre care a
rămas definitivă, prin decizia penală nr.645 din 03.10.200 2, pronunțată de Curtea de Apel
Bacău.
La data de 11.10.2002, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.317.
Termenul de prescrip ție a executare a pedepsei, se socotește de la data de 03.10.2002 și s -ar fi
împlinit la data de 03.10.2008, d aca nu s -ar fi întrerupt cursul prescripției executării pedepsei,
prin arestarea provizorie a condamnatului în Verona – Italia, în vederea extrădării în România.
Față de cele ce preced, în temeiul art.385 Cod procedur ă penal ă, s-a respins ca nefondat,
recursul declarat de contestatorul condamnat.”
Comentariu
Apărarea ordinii social e solicită o reacție promptă a autorităților statului față de orice
infracțiune săvârșită, motiv pentru care este necesară tragerea la răspundere și sancționarea
infractorilor. R ealizarea constrângerii penale trebuie în consecință aplicată într -un mod
operativ, astfel că rezultatul scontat în baza scopului, este că o dată măsurile înfăptuite mai
repede și mai apropiat de momentul săvârșirii infracțiunii, cu atât urmele și celelalt e probe vor
fi mai recente în memoria martorilor și a infractorilor178 dar și în conștiința socială. Rolul
prescripției executării pedepsei este acela de a stinge dreptul statului de a cere executarea
pedepsei aplicate și obligația condamnatului de a executa pedeapsa aplicată. Potrivit lui Vintilă
Dongoroz:
„Din moment ce, în câmpul prevențiunii generale, pedeapsa după un timp nu mai poate avea
niciun rost, finalitatea sa fiind realizată prin mijlocirea anesteziantă a timpului și, deci, din
moment ce sub lat ura aceasta prescripția apare ca legitimă, nu rămâne de văzut decât dacă și
sub latura prevenției speciale s -a operat în chip indirect finalitatea pedepsei. În caz afirmativ,

178 C. Bulai, op.cit., p. 331.

50
prescripția ar trebui să ducă la înlăturarea pedepsei, iar în caz negativ, ea nu va mai avea niciun
efect. Or, defectul care viciază reglementarea prescripției în legiuirile penale este că trece peste
latura prevențiunii speciale (preîntâmpinarea de noi atacuri din partea infractorului, adăugirea
noastră – M. Petrescu) și nu ține seama decât de prevențiunea generală (împiedicarea
exemplului rău și preîntâmpinarea răzbunării victimei și a societății sau grupului social,
adăugirea noastră – M. Petrescu)”179
În cazul acestui exeplu se aplică Codul Penal precedent, din 1969, care în baza Art. 126, alin.
1., punct b), precizeaz ă următorul termen „executarea pedepsei închisorii mai mică de 15 ani
se prescriu într -un termen de 5 ani la care se adaugă durata pedepsei ce urmează a fi executată
fără a se depăși 15 ani”. Potrivit art. 127 din Codul P enal precedent, întreruperea cursului
prescripției executării pedepsei are loc, prin „a) începerea executării pedepsei”. Din economia
textuală a actului penal, reiese că prin decizia penală din data de 3.10.2002, condamnatul este
obligat la plata sumei de 100 lei reprezentând cheltuieli judiciare, acesta fiind condamnat la o
pedeapsă de 1 an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prev.
de Art. 196, alin. 1 din Noul Cod Penal: „(1) fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săv ârșită din
culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe
psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune se
pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă”. Termenul de prescripție, potrivit
art. 126 din vechiul Cod penal este de 5 ani, la care se adaugă durata pedepsei de 1 an, rezultând
în consecință un termen de prescripție de 6 ani, ce calculat în baza rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare potrivi t art. 126 alin. 3 din vechiul Cod Penal, s -ar împlini la data de
3.10.2008, dată fiind hotărâre definitivă pronunțată de Curtea de Apel Bacău , la data de
3.10.2002. Condamnatul este însă arestat provizoriu în Verona – Italia la data de 18.08.2008,
dată fi ind existența unui mandat de urmărire internațională și arestare provizorie în vederea
extrădării și a mandatului european de arestare, încheiat la data de 04.12.2007. Această arestare
presupune de fapt începerea executării pedepsei înainte de finalizarea termenului de curgere a
prescripției. Se considera astfel în baza art. 127 din vechiul Cod Penal că termenul prescripției
este întrerupt, înainte de curgerea termenului de prescripție a executării pedepsei. În lipsa unei
prescripții speciale care ar opera indiferent de numărul întreruperilor, pentru a opera prescripția
este necesar ca termenul acesteia să curgă neîntrerupt și integral. Decizia este una temeinică și
în baza legii.

179 V. Dongoroz , apud . ,,Tratat de drept și procedură pena lă”, de I. Tanoviceanu, vol. III, Tipografia Curierul
Judiciar, București, 1927, p. 745 -746.

51
Exemplul 2180
„Sentință penală 12 din 11.01.2011 -constatare a intervenirii pre scripției executării pedepsei
amenzii penale –
Asupra cauzei penale de față,
Prin cererea depusă la această instanță și înregistrată sub nr. xx din data de xx, Biroul executări
penale al Judecătoriei Piatra -Neamț a formulat contestație împotriva executării sentinței penale
nr. xx a Judecătoriei Piatra Neamț în sensul că solicită ca prin hotărârea ce se va pronunța în
cauza de față să se constate că a intervenit prescripția executării pedepsei de 800 lei amendă
penală ce i -a fost aplicată numitului xx prin ac eastă sentință.
Pentru soluționarea cererii formulate, instanța a dispus atașarea dosarului penal nr. xx al
Judecătoriei xx.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța reține următoarea situație de fapt:
Astfel cum rezultă din dosarul nr. xx al Judec ătoriei Piatra Neamț, prin sentința penală nr. xx a
Judecătoriei Piatra Neamț ( definitivă prin nerecurare la data de 10.12.2007 ), xx a fost
condamnat la o pedeapsă de 800 lei amendă penală pentru săvârșirea infracțiunii de port fără
drept de armă albă în loc public, prevăzută de art.11 alin.1 pct.1 din Legea nr.61/1991
republicată și modificată.
Conform prevederilor art.126 alin.1 lit. c) Cod penal termenul de prescripție a executării
pedepsei pentru persoana fizică este 3 ani , în cazul când pedeapsa est e amenda, iar conform
dispozițiilor art.126 alin.3 Cod penal termenul se calculează de la data când hotărârea de
condamnare a rămas definitivă.
În cauza de față instanța reține că nu a intervenit nicio situație de întrerupere a termenului de
prescripție a executării pedepsei de 800 lei amendă penală, respectiv nu a început executarea
pedepsei iar condamnatul nu a comis o altă infracțiune până în prezent . În consecință instanța
reține că termenul de prescripție a executării pedepsei de 800 lei amendă penală a început să
curgă la data de 10.12.2007 și s -a împlinit la data de 10.12.2010 .
Conform dispozițiilor art.461 alin.1 lit. d Cod procedură penală – contestația contra executării
hotărârii penale se poate face și când se invocă amnistia, prescripția, graț ierea sau orice altă

180 Sentință penală 12 din 11.01.2011 a Judecătoriei Piatra Neamț , Accesat la: https://legeaz.net/spete –
penal/prescriptia -executarii -pedepsei -prescriptii -197-2009

52
cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul
executării.
În consecință, în baza art. 419 alin.2 Cod procedură penală raportat la art.126 alin.1 lit. c) Cod
penal instanța va admite cererea formulată de Biroul executări penale al Judecătoriei Piatra –
Neamț.
Instanța va constata intervenită prescripția executării pedepsei de 800 lei amendă penală ce i -a
fost aplicată numitului xx prin sentința penală nr. xx pronunțată de Judecătoria xx în dosar ul
penal nr. xx, rămasă definitivă la data de xx prin neapelare.
În baza art. 192 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare efectuate în cauză vor rămâne
în sarcina statului.”
Comentariu
Se menționează că apărarea ordinii sociale implică o reacți e promptă a autorităților statului față
de orice infracțiune săvârșită, motiv pentru care este necesară tragerea la răspundere și
sancționarea infractorilor , însă adesea operativitatea este problematică.
Deși această sentință este dată în anul 2011, când Noul Cod Penal era aprobat încă din anul
2009, dat fiind faptul că acesta va intra în vigoare abia în anul 2014, se vor aplica condițiile
expuse în Codul Penal precedent din anul 1969. În baza art. 126, alin. 1, punct c) „executarea
pedepsei amenzii se pr escrie în termen de 3 ani” .
Din economia textuală a actului penal, reiese că prin decizia penală definitivă din data de
10.12.2007, condamnatul este obligat la plata sumei de 800 lei lei amendă penală pentru
săvârșirea infracțiunii de port fără drept de a rmă albă în loc public, prevăzută de art.11 alin.1
pct.1 din Legea nr.61/1991 republicată și modificată . Termenul de prescripție, potrivit art. 126
din vechiul Cod penal este de 3 ani, , ce calculat în baza rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare p otrivit art. 126 alin. 3 din vechiul Cod Penal, s -ar împlini la data de 10.12.2010,
dată fiind hotărâre a definitivă pronunțată de Judecătoria Piatra Neamț la data de 10.12.2007 . În
lipsa unei prescripții speciale care ar opera indiferent de numărul întreru perilor, pentru a opera
prescripția este necesar ca termenul acesteia să curgă neîntrerupt și integral. Potrivit Art. 127
din vechiul Cod Penal, întreruperea cursului termenului de prescripție a executării pedepsei are
loc prin: „a) începerea săvârșirii pe depsei , b) săvârșirea din nou a unei infracțiuni, c) sustragerea
de la executare, după începerea executării pedepsei”. În cauza de față , instanța reține că nu a
intervenit nicio situație de întrerupere a termenului de prescripție a executării pedepsei de 800

53
lei amendă penală, respectiv nu a început executarea pedepsei iar condamnatul nu a comis o
altă infracțiune până în prezent. Decizia este una temeinică și în baza legii.
Exemplul 3181
”Prin sentin ța penal ă nr. 840 din 22.03.2012 a Judec ătoriei Ia și, instanța a respins ca
neîntemeiat ă contesta ția la executare formulat ă de condamnatul S.G. împotriva sentin ței penale
nr. X din 2002 a Judec ătoriei Ia și, modificat ă prin decizia penal ă nr. Y din 2004 a Tribunalului
Iași și rămasă definitiv ă prin decizia penal ă nr. Z din 2005 a Cur ții de Apel Ia și.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a avut în vedere faptul că prin sentința penală nr. X
din 2002 a Judecătoriei Iași, modificată prin decizia penală nr. Y din 2004 a Tribunalului Iași
și rămasă definitivă pr in decizia penală nr. Z din 2005 a Curții de Apel Iași, petentul S.G. a fost
condamnat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de conducere
pe drumuri publice a unui autovehicul de către o persoană care are permisul de condu cere
suspendat, fapta prev. de art. 36 alin. 2 din Decretul 328/1966 cu aplic. art. 37 lit. a Cod penal .
În baza acestei sentințe a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. X din 2005,
care nu a fost pus în executare, întrucât în urmă veri ficărilor efectuate de organele de poliție cu
privire la condamnat, s-a constatat că acesta a părăsit teritoriul României în anul 2002 și că a
fost localizat pe teritoriul Italiei, motiv pentru care a fost pus în urmărire națională prin
dispoziția IGPR nr. X din 2005, astfel cum rezultă din adresa nr. Z din 2010 .
Totodată instanța reține că din referatul întocmit de Biroul Executari Penale reiese că pe numele
condamnatului S. G. , Judecătoria Iași a emis mandat european de arestare nr. Z la dată de
11.02.2 008, iar la dată de 18.03.2010 s -a pronunțat încheiere de extrădare a condamnatului .
De asemenea, instanța reține că prin adresa nr. Y/SS din 27.09.2011 , Ministerul Administrației
și Internelor -IGPR -Direcția de Investigații Criminale a comunicat instanței că la dată de
29.06.2010, Biroul Național Interpol a comunicat că în urmă analizării dosarului, autoritățile
italiene au constatat că fapta pentru care este condamnat nu are dublă incriminare, motiv pentru
care au refuzat extradarea și au luat măsură elibe rării numitului S.G..
Potrivit dspoz. art. 461 lit. d Cod procedura penală se poate formulă contestație la executare în
cazul în care se invocă prescripția sau orice altă cauza de stingere sau de micșorare a pedepsei,

181 Sentința penală nr. 840 din 22.03.2012 a Judecătoriei Iași , Accesat la: https://legeaz.net/spete -penal/contestatie –
la-executare -prescriptia -executarii -840-2012

54
precum și orice alt incident interveni t în cursul executării, iar conf. art. 460 alin. 1 Cod
procedura penală instanța competență să se pronunțe asupra contestației la executare invocate
este instanța de executare în sensul stabilit de art. 418 alin. 1 Cod procedura penală.
În prezenta cauză, contestația la executare formulată vizează sentința penală nr. X din 2002 a
Judecătoriei Iași, modificată prin decizia penală nr. Y din 2004 a Tribunalului Iași și rămasă
definitivă prin decizia penală nr. Z din 2005 a Curții de Apel Iași, iar contestatoru l a invocat
intervenirea prescripției executării pedepsei de 1 an și 6 luni închisoare, stabilită prin hotărârea
judecătorească amintită.
Potrivit dispoz. art. 125 alin. 1 Cod penal, prescripția înlătura executarea pedepsei principale,
în eventualitatea în care executarea pedepsei nu a avut loc în intervalul de timp stabilit de lege,
iar conf. art. 126 alin. 1 lit. b Cod penal , în cazul în care pedeapsa ce urmează a fi executată
este mai mică de 15 ani, termenul de prescripție al executării pedepsei este d e 5 ani plus durata
pedepsei ce urmează a fi executată, în cazul de față 6 ani și 6 luni, termen ce începe să curgă de
la dată rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, în speță de față de la dată de 05.05.2005.
Totodată instanța reține că potrivit a rt. 33 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea
judiciară internațională în materie penală „depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripția
neîmplinită anterior, ceea ce reprezintă un caz special de întrerupere a cursului termenului de
presc ripție al executării pedepsei .
Or, instanța constată că la dată de 11.02.2008 , Judecătoria Iași a emis pe numele condamnatului
un mandat european de arestare , iar prin încheierea Camerei de Consiliu din dată de 18.03.2010,
instanța a constatat în temeiul art. 67 din Legea nr. 302/20004 că sunt îndeplinite condițiile
extrădării și și propus Ministerului Justiției extradarea condamnatului, acte care au întrerupt
cursul prescripției executării pedepsei, făcând să curgă un nou termen al prescripției de la
această dată, respectiv de la dată de 11.02.2008, moment al emiterii mandatului european de
arestare, termen care nu s -a împlinit la momentul la care instanța s -a pronunțat asupra cererii
de față .
Față de aceste împrejurări, instanța urmeză să respingă contest ația la executare formulată de
condamnatul S.G. împotriva sentinței penale nr. X din 2002 a Judecătoriei Iași, modificată prin
decizia penală nr. Y din 2004 a Tribunalului Iași și rămasă definitivă prin decizia penală nr. Z
din 2005 a Curții de Apel Iași , că neîntemeiată. ”
Comentariu

55
Cazul acestui text juridic este asemenea celor prezentate anterior, aplicându -se vechiul Cod
Penal. Din economia textuală a actului penal, reiese că prin decizia penală definitivă din data
de 05.05.2005, petentul a fost conda mnat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru
săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumuri publice a unui autovehicul de către o persoană
care are permisul de conducere suspendat, fapta prev. de art. 36 alin. 2 din Decretul 328/1966
cu aplic. art . 37 lit. a Cod penal. S-a constat însă că petentul părăsește teritoriul României în
anul 2002, fiind pus în urmărire națională în anul 2005. Mai mult decât atât, Judecătoria Iași a
emis mandat european de arestare la data de 11.02.2008, iar la dat a de 18. 03.2010 s -a pronunțat
încheiere de extrădare a condamnatului. Autoritățile italiene comunică însă la data de
29.06.2010 faptul că fapta pentru care petentul este condamnat nu are dublă incriminare, motiv
pentru care extrădarea acestuia și iau măsuri pentru eliberarea numitului. Potrivit dispoz. art.
125 alin. 1 Cod penal, prescripția înlătura executarea pedepsei principale, în eventualitatea în
care executarea pedepsei nu a avut loc în intervalul de timp stabilit de lege, iar conf. art. 126
alin. 1 lit. b C od penal , în cazul în care pedeapsa ce urmează a fi executată este mai mică de 15
ani, termenul de prescripție al executării pedepsei este de 5 ani plus durata pedepsei ce urmează
a fi executată, în cazul de față 6 ani și 6 luni, termen ce începe să curgă de la dată rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare, în speță de față de la dată de 05.05.2005, urmând ca
termenul să se îndeplinească la data de 05.11.2011. Însă, în baza Art. 33 din Legea nr. 302/2004
cu privire la cooperarea judiciară internațion ală în materie penală se menționează faptul că prin
depunerea unei cereri de extrădare se întrerupe prescripția neîmplinită anterior, acesta fiind un
caz special de întrerupere a cursului termenului de prescripție al executării pedpesei. Cum
mandatul europ ean de arestare a fost emis pe numele condamnatului de la data de 11.02.2008
se consideră întrerup cursul prescripției executării pedepsei, făcând în baza Art. 127 să curgă
un nou termen al prescripției de la această dată. Se constată că nu se îndeplinește termenul de
prescripție a executării pedepsei și se respinge astfel contestația inculpatului.
Exemplul 4
„Sentință penală 766 din 10.04.2015182
Prescripția executării pedepsei. Momentul începerii executării pedepsei.
Dosar nr. 3865/55/2015

182 Sentință penală 766 din 10.04.2015 a Judecătoriei Arad , Accesat la:
https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta -vsru5m6/

56
Prima instanță :
Prin sentința penală 1025 din 02 mai 2007 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul
4138/55/2007, definitivă prin neapelare, condamnatul C.A. a fost condamnat la o pedeapsă de
1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de fals privind identitat ea, 10 luni închisoare
pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei de stat și s -a revocat restul de 842 de zile
închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 6 ani închisoare aplicată prin Sentința Penală
nr.612/2002 a Tribunalului Cluj. În urma contopi rii s-a aplicat condamnatului pedeapsa
rezultantă de 6 luni și 842 zile închisoar e. În baza acestei hotărâri la data de 22.05.2007
Judecătoria Arad a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 1272 din 22.05.2007 . În data de
18.09. 2007 Judecătoria Arad a emis pe numele condamnatului un mandat european de arestare
si un mandat de urmărire internațională.
Condamnatul C.A. a fost arestat în Spania , în localitatea Toledo, la data de 31.01.2012, așa
cum rezultă din adresa Centrului de Cooperare Polițienea scă Biroul SIRENE din data de
31.01.2012(f.91 D. nr.4138/55/2007 ), dar prin Decizia nr.38/12/06.martie 2012 emisă de Înalta
Curte de Casație și Justiție, Judecătoria centrală de instrucție nr.3 din Spania, predarea
condamnatului către autoritățile române a fost refuzată întrucât fapta care face obiectul
mandatului european de arestare nu este considerată infracțiune . Condamnatul a fost pus în
libertate în data de 01.02.2012 prin decizia Judecătoriei centrale de instrucție. (f.97 -101 D ec.
nr.4138/55/2007).
Instanța constată că măsura arestării, luată față de condamnat în Spania, reprezintă parte din
pedeapsa ce urmează a fi executată de acesta în baza Sentinței penale 1025 din 02 mai 2007
pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul 4138/55/2007 și urmează a f i dedusă din această
pedeapsă în conformitate cu art.73 al.1 Cod penal . Totodată, făcând parte din pedeapsă,
reprezintă începutul executării pedepsei de către condamnat, astfel că produce efect întreruptiv
al cursului prescripției în conformitate cu preved erile art.163 al.1 Cod penal , urmând ca ,
începând cu data punerii în libertate din 01.02.2012, față de pedeapsa de 6 luni și 842 zile
închisoare să înceapă un nou curs al termenului de prescripție de 5 ani 6 luni și 842 zile
închisoare, în conformitate cu prevederile art. art.162 al.1 lit.b Cod penal .
În baza art. 162 din Cod Penal respinge sesizarea compartimentului executări penale din cadrul
Judecătoriei Arad, constată că nu s -a împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei de
6 luni și 842 zil e închisoare aplicată condamnatului.
Instanța de control :

57
Admite contestația. Pentru a decide astfel, se va aprecia că, în speță, contestatorul nu a început
executarea pedepsei, arestarea sa în baza mandatului european neconstituind un început de
executar e, în condițiile în care extrădarea a fost refuzată datorită lipsei condiției dublei
incriminări.
Așa fiind, tribunalul va admite sesizarea judecătorului delegat cu executarea hotărârilor penale
din cadrul Judecătoriei Arad și va constata că s -a împlinit t ermenul de prescripție a executării
pedepsei de 6 luni și 842 zile închisoare, aplicată condamnatului ”.
Comentariu
Economia textuală a prezentului caz integrează decizia luată în prevederile noului Cod Penal,
intrat în vigoare la data de 1.02.2014. Prin d ecizia penală definitivă din data de 02.05.2007,
petentul a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de
fals privind identitatea, 10 luni închisoare pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei de stat
și s-a revocat restul de 842 de zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 6 ani închisoare
aplicată prin Sentința Penală nr.612/2002 a Tribunalului Cluj. În urma contopirii s -a aplicat
condamnatului pedeapsa rezultantă de 6 luni și 842 zile închisoare. În d ata de 18.09. 2007
Judecătoria Arad a emis pe numele condamnatului un mandat european de arestare si un
mandat de urmărire internațională. La data de 31.01.2012 însă, condamnatul este arestat în
Spania, motiv pentru care prin Decizia din 6.03.2012 se so licită predarea condamnatului către
autoritățile române, refuzată însă întrucât fapta care face obiectul mandatului european de
arestare nu este considerată infracțiune. Condamnatul este pus în libertate în data de 01.02.2012
prin decizia Judecătoriei cent rale de instrucție. Se consideră în baza art. 163 că această arestare
produce efect întreruptiv al curului prescripției executprii pedepsei. Data punerii în libertate
presupune o nouă curgere a timpului de prescripție aferent pedepsei de 6 luni și 842 zile
închisoare. Prin Art. 162, punctl b) se constată ca termen al prescipției „5 ani, plus durata
pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu
închisoarea”, în cazul de față 5 ani, 6 luni și 842 de zile de înch isoare. Însă, întrucât extrădarea
este refuzată în baza lipsei condiției dublei incriminări, ca formă specială de întrerupere a
cursului prescripției executării pedepsei, se consideră că petentul nu a început executarea
pedepsei, arestarea sa în baza manda tului european nu constituie un început de executare, iar
termenul de prescripție de 5 ani, 6 luni și 842 zile închisoare este îndeplinit până la data hotărârii
definitive 10.04.2015.

58
Prin spețele prezentate se reconstituie afirmația potrivit căreia presc ripția executării pedepsei
constă în înlăturarea acelei forțe coercitive a unei hotărâri definitive de condamnare, dată fiind
trecerea unei anumite perioade de timp așa cum prevede legea, în lipsa executării acesteia.
Prescripția devine cauza ce stinge dre ptul de a impune prin constrângere executarea ped epesei,
în baza rațiunii că eficiența acesteia se diminuează până la dispariție, o dată ce trece un anumit
interbaș de timp în care respectiva sancțiune nu este executată. Dcă pedeapsa asigură funcția
repres ivă a dreptului penal, iar în fapt această funcție represivă este eficace doar dacă intervine
la un termen rezonabil de la săvârșirea faptei, nu va mai avea nici o valoare dacă intervine prea
târziu. Aplicarea imediată a pedpesei și asigurarea sistemului d e executare promptă a sancțiunii
de către cel vinovat duce la îndeplinirea scopurilor pedepsei, adică prevenirea generală atât a
comportării condamnatului cât și a celor din jur. Prescripția presupune prin natura sa juridică o
renunțare anticipată a autori tăților de a cere sau impune sancțiuni penale executabile când
acestea nu au avut loc în perioada consideată rezonabilă de legiuitor și respectiv de conștiința
publică. În cazul a două din cele patru exemple ilustrate anterior, legiuitorul a considerat că
perioada considerată rezonabilă nu a fost îndeplinită pe baza întreruperii cursului prescripției
executării pedepsei. Mai mult decât atât, dacă ordinea de drept nu a mai fost lezată prin trecerea
timpului, atunci se justifică în interesul apărării ordinii sociale ca făptuitorul să nu mai execute
pedeapsa, căci opusul nu ar face decât să aducă în atenția opiniei publice o faptă antisocială
uitată. Pentru două din exemplele ilustrate mai sus, acesta a fost cazul, legiuitorul considerând
că ordinea de drept nu a mai fost lezată prin trecerea timpului.
Trebuie reținut însă faptul că pe perioada termenului de prescripție a executării pedepsei
operează pedepsele accesorii, iar o dată cu expirarea acestui termen, operează pedeapsa
complementară a interzicerii uno r drepturi, astfel că efectul este doa considerarea pedepsei ca
fiind executate, nu și înlăturarea răspunderii penale pentru fapta comisă. Mai mult decât atât,
pedeapsa prescrisă va fi considerată executată, însă se va lua în considerare la starea de recid ivă.
Modificările recente ale Codului Penal, care alterează o serie de termene ale prescripției
răspunderii penale, interesul de minimizare ale unor termene de executare a pedepselor vor avea
efecte imediate și asupra percepției prescripției executării pe depsei și mai mult decât atât asupra
termenelor și condițiilor aferente. O problemă fundamentală în România este cea a faptelor de
corupție. Spre deosebire de legislația altor state, nu există texte în corpul legislativ al României
care să incrimineze spec ific infracțiunea numită corupție, însă literatura juridică cuprinde
această n oțiune în sens larg referitoare la încălcările legii penale din sfera relațiilor de serviciu.
Corupția reprezintă practic folosirea abuzivă a puterii în avantaj propriu precum: l uarea de mită,
darea de mită, primirea de foloase necuvenite, abuzul în serviciu, traficul de influență,

59
cumpărrea de influență, șantajul, falsul și uzul de fals, spălarea banilor etc. Prescripția executării
pedepsei poate fi foarte ușor transformată în tr-o portiță de scăpare a celor care consideră că
trecerea timpului îi poate scuti de executarea unei pedepse bine meritate pentru acte de corupție.
Sistemul procesual penal român rămâne unul destul de instabil și în ciuda faptului că termenele
de prescripție sunt îndestulătoare, procedura legislativă poate asigra breșe pentru făptuitori de
natură să facă posibilă eludarea dispozițiilor acesteia. O soluție ar fi aceea de a evita mărirea
termenelor de prescripție, în favoare îmbunătățirii sistemului procedural.
De altfel, o altă problemă rezultată din exemplele prezentate este cea a cooperării internaționale
pe marginea urmăririi penale a inftacțiunilor, căci un motiv principal al împlinirii termenului
de prescripție, după cum evidențiază trei din cele patru exemple prezentate, este sustragerea de
la urmărirea penale, care determină apariția unei dimensiuni internaționale a problemei. Dacă
problema la nivelul autorităților locale este pregătirea organismelor judiciare competente și
respectiv asigurarea securităț ii frontierei, la nivel internațional problemele apar în ceea ce
privește cooperarea judiciară. S -a demonstrat în cadrul ultimului exemplu cum difernețele în
abordarea juridică la nivel național poate determina ca un condamnat să beneficieze de
prescripția executării pedepsei, în ciuda faptului că, potrivit legislației autohtone nu ar fi trebuit.
În sistemul de drept românesc, importanța doctrinei a crescut considerabil în ultima perioadă,
atât doctrina cât și practica judiciară (deși nu sunt izvoare de dr ept) fiind chemate sa explice, să
stabilească și uneori chiar să suplinească diverse carențe ale unui legislativ tânăr, în permanentă
mișcare, nu neapărat în evoluție . Prea puține lucrări sunt realizate pe marginea conceptului de
prescripție a executării p edepsei, a implicațiilor și normelor aferente acesteia, iar prin capitolul
prezent s -a încercat poziționarea acesteia în raport cu conceptul pedepsei, fundamental dreptului
penal. Prin comparația cu prescripția răspunderii penale, un subiect de altfel abor dat mult mai
des în literatura de specialitate, s -au evidențiat condițiile în care funcționează prescripția
executării pedepsei ca element de importanță majoră, iar exemplele utilizate vin să demonstreze
scopul scontat al existenței acestui compartiment la nivel de doctrină și practică judiciară.

60
Capitolul IV.
Concluzie
Durkheim precizează că dreptul însuși constituie un fapt social, prin pris ma faptului că nu preia
în mod mecanic faptul, ci devine, după cum evidențiază M. Djuvara aprecierea în esență a
faptului respectiv. Din acestea se deduce că dreptul penal tratează controversata prescripție a
executării pedepsei prin aprecieri concise asupra condițiilor acestui fapt , căci căci „dreptul
penal, ca ramură a dreptului, reprezintă ansamblul normelor jur idice care reglementează
relațiile de apărare socială”183. Rolul prescripției executării pedepsei susține în esență caracetrul
educativ al pedepsei, căci sub auspiciile timpului se consideră că orice inculpat poate beneficia
de o restructurare a propriei fii nțe, o îndreptare a faptelor comise și implicit o șansă la ștergerea
pedepsei, care devine așadar irelevantă.
Lucrarea în sine se vrea a se dezvolta sub forma unei sinteze, nu doar a prescripției executării
pedepsei, ci a potrivirii acestui concept în noț iunea generală de drept penal, prin raportare la
instituțiile fundamentale ale acestuia. Aprecierea conceptelor de infracțiune și respectiv de
sancțiune a fost absolut necesară în creionarea fundamentelor conceptului de prescripție a
executării pedepsei, p entru o mai bună înțelegere a scopului existenței acesteia și a rolului
acesteia în aprecierea penală a individului care există într -o structură socială, sub o formă sau
alta. Iminentele provocări aduse de modificările Noului Cod Penal vor impune de altfel
transformări majore ale sistemului, astfel că înțelegerea concepului de prescripție, raportat la
instituția infracțiunii și cea a sancțiunii a fost una deosebit de utilă.
În ciuda benficiilor pe care existența acestui concept în dreptul penal le aduce de zvoltării
structurilor sociale, este de înțeles că există o serie de problematici care se pot fi discutate în
lucrări viitoare, precum aportul prescripției executării pedepsei la creșterea exponențială a
nivelelor de corupție. Tendința societății este acee a de a reeduca infractorii prin pedeapsa
penală , fiind adapatată la necesitatea îndreptării cetățeanului prin analiza structurii sale
comportamentale. Scopul este acela de a schimba și transforma trebuințele individuale în
motive, scopuri, comportamente și intenții pe care societatea să le aprecieze ca fiind acceptabile,
motiv pentru care comportamentul individual este dirijat și corectat prin pedapsă, ca element
de condiționalitate socială și orientată spre obiective diferențiate de la individ la individ î n baza
structurii funcționale a societății prezente. Principiul de reformare socială se fundamentează la
nivel de acțiune în limitele legii, iar constrângerea individuală este un act necesar în cazul

183 Gheorghe Ivan, Elemente de drept penal și procedură penală, Ed. Galați University Press, 2010, p. 7

61
încălcării ordinii de drept. Pedeapsa se definește astfe l drept un concept de drept instituit cu
mijloace necesare de către stat, ca reprezentant al societății ce obligă individul la conformarea
legilor prin constrângere. Această constrângere juridică penală constituie o structură complexă
de pedepse prin care se recomandă un anumit comportament al indivizilor, exercitându -se un
rol preventiv, prin sancțiuni concrete și totodată se îndeplinește rolul de reeducare socială.
Oricare dintre formele de aplicare concretă a pedepsei urmăresc determinarea infractorului de
a-și corecta comportamentul, de a utiliza puterea exemplului în prevenirea săvârșirii de noi
infracțiui, fie de către condamnat. Sub incidența trecerii timpului însă, se consideră că efectul
pedepsei ne -săvârșite imediat nu mai este cel scontat, motiv pentru care ia naștere prescripția
executării pedepsei. Condiționată ca timpul scurs să nu fie întrerupt de săvârșirea unei alte
infracțiuni sau chiar de începerea săvârșirii pedepsei, prescripția oferă condamnaților o
posibilitate de a -și răscumpăra fapta , în sensul de reeducare din punct de vedere normativ –
juridic și de re -apropiere de valorile sociale scontate. Practic, prescripția executării pedepse
constituie cauza de stingerea a dreptului de impunere a executării pedepsei în baza rațiunii că
eficiența acesteia este diminuată până la dispariție prin trecerea unui interval de timp suficient
de mare în care sancțiunea nu a fost executată.
Problema corupției însă are un impact nefavorabil asupra conceptului de prescripție a executării
pedpesei ce poate fi apreciat de nenumărați critici drept o lege paradoxal, ce îi scutește pe
infractori de o pedeapsă bine meritată. Justiția la nivelul structurilor socială pare a fi pusă, în
baza acestei legi, în incapacitatea de a -și face datoria, putând foarte ușor deven i oarbă.
Termenul de corupție nu există în codurile penal și civil ad -scriptum, însă la nivel faptic
înglobează o serie de infracțiuni care privesc obținerea unor avantaje necuvenite. Transparency
Internation definește corupția drept „abuzul puterii încred ințate pentru obținerea de beneficii
private”, o definiție preluată la nivel global de Convenția O .N.U. asupra Corupției și la nivel
comunitar de către Comunicarea 317/2003 finală a Comisiei Europene către Consiliul Uniunii
Europene. O serie de factori, pr ecum tergiversarea investigării, a urmării și judecării faptelor,
constituie elemente ce pot determina o prescriere a faptelor infracționale. Zeci de dosare de
corupție la nivel înalt se apropie de termenul de prescriere, fapt ce demonstrează din nou
îngri jorarea teoreticienilor în ceea ce privește adevăratul rol al prescripției în susținerea dreptății
în structurile sociale existente. Posibilitatea favorizării unor acțiuni de corupție prin prescripția
are fără îndoială efecte negative incontestabile asupra drepturilor și libertăților cetățenești, fiind
sursa principal ă a sărăciei și subdezvoltării. Românii apreciază, potrivit celor de la
Transparency International, că prescripția este o măsură ce poate favoriza în anumite condiții
corupția.

62
Așadar, conside r că subiectul propus spre analiză prin această lucrare este unul deosebit pentru
momentul prezent, mai ales prin prisma faptului că o serie de considerente aferente acestui
domeniu merită atenția reprezentanților literaturii de specialitate, precum: relaț ia dintre fapta
penală și conștiința publică, conexiunea dintre sistemul reacției represive a societății și a
evoluției sistemului de sancțiune instaurat de stat, argumentarea necesității aplicării sancțiunilor
care nu presupun lipsirea de libertate, etc. Este necesară, în viziunea mea, luarea unor măsuri
sau considerarea unor recomandări care să presupună o corelarea a prescripției executării
pedepsei cu standardele de bune practici atât europene, cât și internaționale. O altă recomandare
este aceea de a s coate de sub incidența prescripției a infracțiunilor de corupție sau asimilate
acestora comise de către persoanele expuse politic precum și formularea unei politici penale
consistente, unitare și stabile pentru infracțiunile de corupție sau asimilate acest ora, cu
realizarea unei atente analize de impact cu privire la schimbările survenite, prin consultarea
părților interesate relevante (administrația publică, sistemul judiciar, organismele anticorupție
competente, mediul academic, societatea civilă).
Fără îndoială că legislația în materie de drept penal orientează comportamentul uman și
reprezintă o prezență definitorie a vieții sociale și individuale. Societatea în esență, prin
dezvoltarea sa, se mișcă în direcția individului, iar individul la rândul său t inde să facă pași reali
în direcția societății, creând și asimilând valorile, normele și legile care asigură dreptatea. I.
Dobrinescu afirma că dreptatea este elementul funcțional al culturii juridice, că numai cel dotat
cu acest element, gândște și acțion ează juridic. Dreptatea este conștiința alterului, ca om al
aproapelui și al înțelepciunii ce implică o reflecție asupra poziției juri dice adverse și aprecierea
propriei poziții juridice în judecată de pe poziție egală. În baza acestor afirmații, concluzio nez
că și în viitor, acțiunea directă a instituției pedepsei va avea repercursiuni și consecințe imediate,
iar prescripția executării pedepsei va constitui un răspun legal față de conduita persoanei
făptuitoare. Amintind afirmațiile inițiale și luând în co nsiderare cele enunțate mai sus, afirmăm
că dreptul rămâne nu doar o știință a normelor ci și una a valorilor și mai ales a realității.

63
Bibliografie
A. Lucrări cu caracter general, tratate, cursuri, monografii
ABRAHAM, P., DERISDAN, E., Codul penal a l României comentat și adnotat , 2002
ANTONIU, G., BULAI, C., Dicționar de drept penal și procedură penală , Ed. Hamangiu, 2011
ANTONIU, G., Explicații preliminare ale noului Cod Penal, Vol. I, Ed. Universul Juridic, 2010
ANTONIU, G., „Contribuții la studiul esenței, scopului și funcților pedepsei”, RDP , nr 3/1998
ANTONIU, G. , „Reflecții asupra conceptului de infracțiune”, Revista „Studii și cercetări
Juridice”, nr. 2/1980
APA CHIȚEI, I.D., „Analogia legii și analogia dreptului. Aspecte teoretice și consecințe
practice”, Revista Juridice, 2016
AVRIGEANU, T., Reforma legislației penale , Ed. Academiei, București, 2003
Biblia
BOROI, A., Drept Penal. Partea generală , Ed. C.H.Beck, București, 2006, 18 -1
BULAI, C., Manual de drept penal. Partea generală , Ed. All, Bu curești, 1997
CIOBANU, P., Noul Cod penal cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 18/2016 și Legea nr.
151/2016 & Noul Cod de Procedură Penală cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 18/2016 și
Legea nr. 151/2016, Ediția a 8 -a, Ed. Rosetti, București, 2016.
DONGOREZ, V ., Drept penal (Reeditarea ediției din 1939). Tratat, Ed. Societății Tempus &
Asociația Română de Științe Penale, București, 2000
DONGOREZ, V. și colab. Explicații teoretice ale Codului Penal Român. Partea generală, vol
II, Ed. Academiei Bucure ști, 1969
DONGOROZ, V., apud. Tratat de drept și procedură penală , de I. Tanoviceanu, vol. III,
Tipografia Curierul Judiciar, București, 1927
B. Articole și studii de specialitate

64
BULAI, C., „Grațierea condiționată și liberarea condiționată”, Revista de Drept Penal, nr.
2/1994
CIOBANU, I., NEGRUȚA, „Evoluția Pedepselor ca sancțiuni de drept penal”, Revista
Națională de Drept, Nr. 7/2015
DANEȘ. Șt. , „Rolul pedpesei în combaterea infracțiunilor”, Revista Dreptul . Nr.12/2004
DANEȘ, Șt., „Reforma legislației penale în domeniul sancțiunilor de drept penal și regimul
juridic al măsurilor luate pe timpul executării pedepsei, fără privare de libertate ”, Revista
Dreptul , Nr. 4/2002
IONESCU, I.,„Grațierea condiționată, totalizare sau contopire”, Revista de Drept Penal, nr.
2/1994
IUGA, N.., Codul lui Hammurabi, Editura Proema, Timișoara, 2009
IVAN, G., IVAN, M.C. , Drept Penal – Partea Generală conform noului Cod Penal , Ed. C.H.
Beck, 2015
IVAN, G., Drept Penal , Vol. 1, Partea Generală, Ed. Galati University Press, 2010 .
IVAN, G., Elemente de drept penal și procedură penală, Ed. Galați University Press, 2010
LUPAȘCU, D ., Codul Penal și Codul de Procedură Penală. Legislație consolidată și index ,
Ed. Universul Juridic, București, 2017
MOSCATI, S., Vechi imperii ale Ori entului , Ed. Meridiane, 1982
MITRACHE, CR., Drept penal român. Partea generală. Ed. Universul Juridic, București, 2007
MITRACHE, C., MITRACHE CR. , Drept Penal Român. Partea Generală , Ed. Universul
Juridic, București, 2007
MURPHY, C., God's Jury . New York: Mariner Books – Houghton, Miflin, Harcourt., 2012
PARASCHIV, G., Drept penal al Uniunii Europene , Ed. C.H. Beck, București, 2008
PAȘCU, I. „ Drept penal. Partea genera LĂ, ed. a 4 -a, Ed. Hamangiu, București, 2016

65
ROTH, M.T., Law Collections from Mesopotamia and Asia Minor , Ed. Scholars Press, Atlanta,
1995
SILKENAT J., HICKEY JR., JAMES, E., PETER, D., The Legal Doctrines of the Rule of Law
and the Legal State (Rechtsstaat) . Ed. Springer, 2014
STRETEANU, F., Drept penal. Partea generală, vol. I , Ed. Rosetti, București, 2003
TĂNĂSESCU, I., TĂNĂSESCU, C . , TĂNĂSESCU, G ., Drept penal general , Ed. All Beck,
București, 2002
C. Materiale de practică judiciară
Sentința penală nr. 678/11.12.2008 a Judecătoriei Roman , Accesat la:
https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta -wd8ghc3/
Sentința penală nr. 840 din 22.03.2012 a Judecătoriei Piatra Neamț , Accesat la:
https://legeaz.net/spete -penal/contestatie -la-executare -prescriptia -executarii -840-2012
Sentință penală 766 din 10.04.2015 a Judecătoriei Iași , Accesat la:
https://www.jurisprudenta.com/jurisprudenta/speta -vsru5m6/
Sentință penală 12 din 11.01.2011 a Judecătoriei Arad , Accesat la: https://legeaz.net/spete –
penal/prescriptia -executarii -pedepsei -prescriptii -197-2009
D. Legislație
Constituția României, aprobată prin referendumul național din 18 -19 octombrie 2003 și a intrat
în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al Români ei a
Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului
referendumului național din 18 -19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției
României.
Codul Penal din 2009, în vigoare de la 01 februarie 2014, publicat în Monitorul Oficial al
României nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare
Codul Penal din 21 iulie 1968, Publicat în M.O. nr. 65 din 16 aprilie 1997, Accesat la:
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/38070

66
Codul Penal al Republicii Franceze, Accesat la : http://codexpenal.just.ro/laws/Cod -Penal –
Franta -RO.html
E. Sur se Internet
ALISTAR, V., CALISTRU, E., CIUREA E., COȘPĂNARU I., „ Sancționarea corupției:
limitată sau nu de prescripție „, Transparency International, Accesat la:
https://www.transparency.org.ro/proiecte/proiecte_incheiate/2013/proiect_4/PrescriptiaFaptel
orDeCoruptieRomania.pdf
BĂLĂREȚU, R., Prima crimă din istoria omenirii este mai veche decât ai fi crezut , 2015,
https://playtech.ro/2015/prima -crima -din-istoria -omenirii -este-mai-veche -decat -ai-fi-crezut/
(Pr.) BLEIZIFER, W. A., Școala Catolică – studiul juridico -canon ic, n.d. Accesat la:
https://www.academia.edu/37468785/%C5%9Ecoala_Catolic%C4%83_ -studiu_juridico –
canonic
Cele mai populare metode de tortură, Accesat la:
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cele -mai-populare -metode -de-tortura -din-
evul-mediu -foto
Codul de Legi al lui Ur -Nammu , cel mai vechi cod de legi din istoria lumii, 2016, Accesat la :
https://destepti.ro/codul -de-legi-al-lui-ur-nammu -din-ur-cel-mai-vechi -cod-de-legi-din-istoria –
lumii
DELEANU, S., 10 Lucruri de Știut despre Mesopotamia Antică, 2010, Accesat la:
https://www.historia.ro/sectiune/gener al/articol/10 -lucruri -de-stiut-despre -mesopotamia –
antica
Dicționar explicativ al limbii române, Crimă, Accesat la:
https://dexonline.ro/definitie/crim%C4%83
Dicționar juridic de la A la Z, „Pedeap sa”, Accesat la: https://legeaz.net/dictionar –
juridic/pedeapsa
Istoria codurilor penale din România, Accesat la: https://blog.avocatoo.ro/codul -penal -istoria –
codurilor -penale -din-romania/

67
LUPȘOR, A. Istoria Torturii, n.d., Accesat la:
https://www.h istoria.ro/sectiune/general/articol/istoria -torturii -de-ce-nu-putem -renunta -la-ea
Legile lui Hammurabi, Accesat la : https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/codul -lui-
hammurab i/
MACOVEI, M., Eliminarea prescripției pentru omor , 2012, Accesat la:
https://monicamacovei.eu/eliminarea -prescriptiei -pentru -omor/
Pedepse aplicate în trecut în România, Acce sat la: http://www.b365.ro/i -au-turnat -plumb -topit-
in-gura-pedepse -aplicate -in-trecut -in-capitala_121256.html
Prescripția, Accesat la: https://acum.tv/articol/69819/
TIȘMĂNEANU, V., Omorul nu are termen de prescripție , 2012, Accesat la:
http://www.contributors.ro/global -europa/omorul -nu-are-termen -de-prescriptie -un-
r%C7%8Espuns -lui-ion-iliescu/