.drept International Public. Protectia Internationala a Drepturilor Omului
CAPITOLUL I
NOȚIUNEA ȘI TRǍSǍTURILE CARACTERISTICE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
1. OBIECTUL DE REGLEMENTARE AL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
În realitatea vieții sociale oamenii intră în diferite raporturi, potrivit poziției pe care o dețin în cadrul organismului social și potrivit intereselor proprii.În calitatea lor de cetățeni ei trebuie să-și desfășoare aceste raporturi în conformitate cu normele de conduită socială în cadrul cărora normele juridice stabilite de organele abilitate ale statului ocupă un loc central, dreptul având un important rol normativ regulator al raporturilor sociale.
Dacă în cadrul intern al unui stat situația se prezintă relativ simplu, statul ca putere unică având dreptul de a edicta normele de conduită ale cetătenilor săi, a căror aplicare se asigură la nevoie prin forța de constrângere de care dispune, problema raporturilor dintre diferitele entități ale societății internaționale se pune în termeni relativ diferiți.
În viața internațională nu există un organ suprem, deasupra statelor, ca principale entități ale societății internaționale, care să stabilească reguli obligatorii cărora statele și cetățenii acestora să li se supună. Raporturile dintre state, după cum spunea și marele jurist și diplomat român Nicolae Titulescu, sunt raporturi de coordonare, și nu de subordonare.
Situația se explică prin existența, din punct de vedere juridic, a suveranității statelor, potrivit căreia acestea nu se supun în raporturile dintre ele unei autorități superioare.Statele stabilesc însă, în cadrul cooperării dintre ele, principii, norme și structuri instituționale în diferite domenii, ca expresie a solidarității și intereselor lor comune.
Dezvoltarea politică, economică și socială a societății umane, constituirea de state centralizate au pus încă în antichitate problema existenței unor reguli care să guverneze relațiile dintre state, să stabilească bazele relațiilor dintre ele și limitele în care acestea pot acționa.
Asemenea reguli au apărut de-a lungul istoriei în procesul de coexistență dintre diferite state și s-au dezvoltat concomitent cu evoluția generală a societății, care a determinat o tot mai mare complexitate a relațiilor dintre state, nevoia unor contacte tot mai frecvente între acestea, probleme tot mai complicate de rezolvat.
Astfel se face că, spre deosebire de dreptul intern, care reglementează relațiile sociale în cadrul statelor, obiectul dreptului internațional îl formează în principal relațiile dintre state, care reprezintă domeniul cel mai cuprinzător al relațiilor internaționale.
Inspirându-se în general din dreptul intern al statelor, unde diferitele ramuri ale sale au ca obiect instituirea ori sancționarea unui sistem de raporturi corespunzătoare nevoilor sociale la un moment dat, dreptul internațional public răspunde nevoii de a reglementa relațiile dintre state și de a satisface nevoile comune ale membrilor societății internaționale.Dar cum orice drept reprezintă o reflectare a societății care i-a dat naștere, tot astfel și dreptul internațional public constituie acel ansamblu de norme juridice care guvernează funcționarea societății internaționale.
Nu toate relațiile internaționale formează,însă, obiectul de reglementare al dreptului internaționale public. Pot exista, astfel, relații politice care să nu fi dobândit un caracter juridic, negăsindu-și încă o expresie în norme de drept internațional elaborate din acordul dintre state, după cum statele pot să participe la relații internaționale cu caracter juridic nu în calitate de purtătoare ale puterii de stat, ci ca subiecte de drept civil (în contracte, de exemplu, pe care să le încheie cu persoane fizice în deplină egalitate, cu drepturi și obligații corelative).
Se poate face astfel o distincție între:
-relațiile internaționale, care pot avea caracter politic, juridic, economic, cultural, sportiv etc.;
-relațiile juridice internaționale, prin care părțile stabilesc obligații și drepturi reciproce, care pot fi de drept internațional sau de drept intern ( de exemplu, un tratat economic cuprinde norme de drept internațional public, dar unele acorduri, aranjamente concrete sau contracte se încheie pe baza unor reguli de drept intern);
-relațiile de drept internațional, în care statele apar ca purtătoare ale suveranității;
În consecință, pentru a fi guvernate de normele dreptului internațional relațiile dintre state trebuie să fie, în ce privește conținutul lor, relații în care acestea să fie purtătoare ale suveranității lor.
Alături de relațiile dintre state, dreptul internațional mai are drept obiect și relațiile care se crează între state și alte subiecte de drept international (organizațiile internaționale, de exemplu, sau relațiile dintre acestea din urmă).
Dreptul internațional public contemporan având un caracter universal, obiectul său îl constituie relațiile dintre toate statele lumii, indiferent de mărimea sau puterea lor ori de regiunea de pe glob în care sunt situate.
2. FUNDAMENTUL JURIDIC AL DREPTULUI INTERNAȚIONAL
Fundamentul juridic al dreptului internațional în constituie acordul de voință al statelor suverane care compun la un moment dat societatea internațională.
În lipsa unor autorități publice cu atribuții legislative, administrative și judecătorești suprastatale, prin intermediul cărora să se adopte norme juridice și să se impună respectarea lor, forța obligatorie a dreptului internațional se întemeiază pe acordul de voință al statelor. Statele membre ale societăților internaționale, determinate de interesele lor comune și de nevoia de a conviețui cu alte state în raporturi de interdependență, acceptă în principiu că o sumă de norme și de principii obligatorii este absolut indispensabilă pentru a le regla conduita și a evita pe acestă cale o stare de anarhie care le-ar prejudicia existența și interesele.
Statele în condiții de deplină egalitate în drepturi și pe baza liberului lor consimțământ, într-un proces de coordonare, de punere de acord a voinței lor, crează norme juridice care duc la formarea dreptului internațional. Caracterul coordonator al voinței statelor stă la baza obligativității dreptului internațional, a aplicării și respectării normelor sale.
Regulile de drept obligatorii pentru toate statele constituie astfel emenația propriei lor voințe, liber exprimată, așa cum aceasta rezultă din convenții sau cutume general acceptate ca exprimând principii de drept.
În practică statele nu trebuie și adesea nici nu pot să-și exprime consimțământul expres pentru fiecare regulă de drept internațional, natura consensuală a dreptului internațional având în vedere și consimțământul statelor membre ale societății internaționale la un moment dat asupra ansamblului de reguli care formează dreptul internațional al acestei perioade (de exemplu, situația noilor state care apar în sicietatea internațională). În acest caz, însă, statele individuale pot formula, în anumite limite, rezerve la unele norme de drept internațional, dacă acestea nu fac parte din ceea ce se numește jus cogens, norme imperative de la a căror acceptare și aplicare nu se poate deroga sau dacă anumite norme concrete sunt în mod evident inacceptabile pentru ele.
In dreptul international clasic acordul de voință al statelor se manifesta cu precădere în domeniul interzicerii unui anumit comportament în relațiile cu celelalte state, fapt explicabil prin numărul redus al domeniilor de contact și al intereselor comune, drepturile statelor cunoscând puține limitări, ele fiind practic nelimitate și bazate aproape exclusiv pe forța economică și militară cu ajutorul cărora se impuneau față de celelalte state. Perioada istorică contemporană se bazează, însă, tot mai mult pe reguli convenite de întreaga comunitate internațională, domenii tot mai importante ale vieții sociale făcând obiectul convenirii unor reguli intrând în sfera dreptului internațional.Relațiile dintre state nu mai sunt astfel expresia dreptului discreționar al fiecărui stat, fiind tot mai mult acceptată ideea că raporturile dintre state se bazează pe regulile de drept internațional convenite de acestea.
3. DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI MORALA
Între dreptul internațional și morala internațională există raporturi similare cu cele dintre drept și morală în general.Normele de drept internațional stabilesc drepturi și obligații susceptibile a fi aplicate prin măsuri obligatorii.Regulile moralei internaționale prescriu o anumită comportare fără a da naștere la drepturi și obligații juridice.Ele fac apel la conștiința morală și nu pot fi impuse prin forța de constrângere a unei autorități exterioare individului sau colectivității.
Reflectând ceea ce este comun în conștiința popoarelor, morala internațională exprimă atât valori umane comune, cât și reguli de comportare între națiuni independente și suverane destinate să promoveze respectul reciproc și înțelegerea între popoare, interesul întregii omeniri.
Între morală și dreptul internațional există legături de interdependență, de influențare reciprocă. O sumă de reguli de drept sunt în același timp și reguli de morală, o mare parte din principiile și normele dreptului internațional își au originea în normele morale, iar unele tratate fac trimitere în cuprinsul lor la exigențele omeniei, la principiile umanitare sau la regulile aplicabile în cadrul societăților civilizate, care au în mare parte un caracter moral. Întregul drept internațional are, de altfel, un caracter moral, moralitatea internațională având astăzi un rol important în procesul relațiilor internaționale, ca și în aplicarea în cazuri concrete a normelor dreptului internațional, încălcarea regulilor moralei exercitând o acțiune negativă asupra dreptului internațional.
Între regulile moralei pot fi încadrate și curtoazia internațională, care cuprinde o sumă de reguli izvorâte din necesitățile practice sau care semnifică bunăvoință și respect reciproc, ori prin care se dorește să se transmită anumite bune intenții, simpatie, solidaritate. Aplicarea regulilor de curtuazie rămâne la libera apreciere a statelor, nedecurgând din îndeplinirea unei obligații. Încălcarea acestor reguli, deși nu se sancționează prin mijloace juridice, constituie însă un act grav în relațiile internaționale, putând influența în mod serios raporturile stabilite. O mare parte din regulile de curtoazie au fost astăzi încorporate în dreptul internațional, cu deosebire în dreptul diplomatic (privilegiile și imunitățile diplomatice și consulare, ceremonialul de stat, etc.).
4. DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI POLITICA EXTERNǍ A STATELOR
Între dreptul internațional și politica externă a statelor există un raport de interacțiune complexă, dreptul internațional constituind un mijloc de influențare a politicii externe, care trebuie să fie în concordanță cu principiile și normele de drept internațional, dar totodată și un instrument al politicii externe.
Dreptul internațional acționeaza ca un factor de influențare și orientare a politicii externe a statelor în direcția realizării unor obiective și valori stabilite în comun, iar politica externă a diferitelor state tinde, dincolo de respectarea dreptului internațional, să modifice sau să-i completeze normele atunci când acestea sunt desuete ori insuficiente pentru soluționarea problemelor puse de viața internațională, ori nu mai corespund preocupărilor sau intereselor unor state.
În cadrul politicii externe, statele mai puternice tind ca în procesul de elaborare și de aplicare a unor norme de drept internațional să orienteze acest proces în direcția convenabilă lor, să încerce să influențeze și celelalte state în sensul dorit de ele.Concomitent, însă, existența unor valori comune întregii societăți internaționale impune promovarea acestora prin intermediul dreptului internațional, a cărui respectare se impune tuturor statelor. În același timp, o regulă de drept, odată adoptată, câștigă treptat o existență proprie, care din punct de vederera să se adopte norme juridice și să se impună respectarea lor, forța obligatorie a dreptului internațional se întemeiază pe acordul de voință al statelor. Statele membre ale societăților internaționale, determinate de interesele lor comune și de nevoia de a conviețui cu alte state în raporturi de interdependență, acceptă în principiu că o sumă de norme și de principii obligatorii este absolut indispensabilă pentru a le regla conduita și a evita pe acestă cale o stare de anarhie care le-ar prejudicia existența și interesele.
Statele în condiții de deplină egalitate în drepturi și pe baza liberului lor consimțământ, într-un proces de coordonare, de punere de acord a voinței lor, crează norme juridice care duc la formarea dreptului internațional. Caracterul coordonator al voinței statelor stă la baza obligativității dreptului internațional, a aplicării și respectării normelor sale.
Regulile de drept obligatorii pentru toate statele constituie astfel emenația propriei lor voințe, liber exprimată, așa cum aceasta rezultă din convenții sau cutume general acceptate ca exprimând principii de drept.
În practică statele nu trebuie și adesea nici nu pot să-și exprime consimțământul expres pentru fiecare regulă de drept internațional, natura consensuală a dreptului internațional având în vedere și consimțământul statelor membre ale societății internaționale la un moment dat asupra ansamblului de reguli care formează dreptul internațional al acestei perioade (de exemplu, situația noilor state care apar în sicietatea internațională). În acest caz, însă, statele individuale pot formula, în anumite limite, rezerve la unele norme de drept internațional, dacă acestea nu fac parte din ceea ce se numește jus cogens, norme imperative de la a căror acceptare și aplicare nu se poate deroga sau dacă anumite norme concrete sunt în mod evident inacceptabile pentru ele.
In dreptul international clasic acordul de voință al statelor se manifesta cu precădere în domeniul interzicerii unui anumit comportament în relațiile cu celelalte state, fapt explicabil prin numărul redus al domeniilor de contact și al intereselor comune, drepturile statelor cunoscând puține limitări, ele fiind practic nelimitate și bazate aproape exclusiv pe forța economică și militară cu ajutorul cărora se impuneau față de celelalte state. Perioada istorică contemporană se bazează, însă, tot mai mult pe reguli convenite de întreaga comunitate internațională, domenii tot mai importante ale vieții sociale făcând obiectul convenirii unor reguli intrând în sfera dreptului internațional.Relațiile dintre state nu mai sunt astfel expresia dreptului discreționar al fiecărui stat, fiind tot mai mult acceptată ideea că raporturile dintre state se bazează pe regulile de drept internațional convenite de acestea.
3. DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI MORALA
Între dreptul internațional și morala internațională există raporturi similare cu cele dintre drept și morală în general.Normele de drept internațional stabilesc drepturi și obligații susceptibile a fi aplicate prin măsuri obligatorii.Regulile moralei internaționale prescriu o anumită comportare fără a da naștere la drepturi și obligații juridice.Ele fac apel la conștiința morală și nu pot fi impuse prin forța de constrângere a unei autorități exterioare individului sau colectivității.
Reflectând ceea ce este comun în conștiința popoarelor, morala internațională exprimă atât valori umane comune, cât și reguli de comportare între națiuni independente și suverane destinate să promoveze respectul reciproc și înțelegerea între popoare, interesul întregii omeniri.
Între morală și dreptul internațional există legături de interdependență, de influențare reciprocă. O sumă de reguli de drept sunt în același timp și reguli de morală, o mare parte din principiile și normele dreptului internațional își au originea în normele morale, iar unele tratate fac trimitere în cuprinsul lor la exigențele omeniei, la principiile umanitare sau la regulile aplicabile în cadrul societăților civilizate, care au în mare parte un caracter moral. Întregul drept internațional are, de altfel, un caracter moral, moralitatea internațională având astăzi un rol important în procesul relațiilor internaționale, ca și în aplicarea în cazuri concrete a normelor dreptului internațional, încălcarea regulilor moralei exercitând o acțiune negativă asupra dreptului internațional.
Între regulile moralei pot fi încadrate și curtoazia internațională, care cuprinde o sumă de reguli izvorâte din necesitățile practice sau care semnifică bunăvoință și respect reciproc, ori prin care se dorește să se transmită anumite bune intenții, simpatie, solidaritate. Aplicarea regulilor de curtuazie rămâne la libera apreciere a statelor, nedecurgând din îndeplinirea unei obligații. Încălcarea acestor reguli, deși nu se sancționează prin mijloace juridice, constituie însă un act grav în relațiile internaționale, putând influența în mod serios raporturile stabilite. O mare parte din regulile de curtoazie au fost astăzi încorporate în dreptul internațional, cu deosebire în dreptul diplomatic (privilegiile și imunitățile diplomatice și consulare, ceremonialul de stat, etc.).
4. DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI POLITICA EXTERNǍ A STATELOR
Între dreptul internațional și politica externă a statelor există un raport de interacțiune complexă, dreptul internațional constituind un mijloc de influențare a politicii externe, care trebuie să fie în concordanță cu principiile și normele de drept internațional, dar totodată și un instrument al politicii externe.
Dreptul internațional acționeaza ca un factor de influențare și orientare a politicii externe a statelor în direcția realizării unor obiective și valori stabilite în comun, iar politica externă a diferitelor state tinde, dincolo de respectarea dreptului internațional, să modifice sau să-i completeze normele atunci când acestea sunt desuete ori insuficiente pentru soluționarea problemelor puse de viața internațională, ori nu mai corespund preocupărilor sau intereselor unor state.
În cadrul politicii externe, statele mai puternice tind ca în procesul de elaborare și de aplicare a unor norme de drept internațional să orienteze acest proces în direcția convenabilă lor, să încerce să influențeze și celelalte state în sensul dorit de ele.Concomitent, însă, existența unor valori comune întregii societăți internaționale impune promovarea acestora prin intermediul dreptului internațional, a cărui respectare se impune tuturor statelor. În același timp, o regulă de drept, odată adoptată, câștigă treptat o existență proprie, care din punct de vedere politic este greu de ignorat chiar de către statele ale căror interese pot fi lezate ca urmare a aplicării acestei norme și care este asigurată prin participarea și atitudinea tuturor statelor interesate în aplicarea ei și, în general, în promovarea normelor de drept internațional care iau în considerare interesele pe termen lung ale întregii comunități internaționale.
5. DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC ȘI DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT
Raporturile juridice cu caracter internațional nu sunt în totalitatea lor raporturi de drept internațional public.
Elementul de extraneitate într-un raport juridic poate rezulta din faptul că una din părțile aflate în raportul respectiv, obiectul sau efectele acestui raport, sunt plasate în state diferite, fără ca raportul respectiv să aibă un caracter de drept public. Asemenea raporturi sunt reglementate de dreptul internațional privat.
Dreptul internațional privat reprezintă un ansamblu de norme juridice interne ale statelor prin care se reglementează raporturile dintre persoanele fizice sau juridice conținând elemente de extraneitate. Existența unui element de extraneitate poate determina ca în desfășurarea respectivelor raporturi să apară conflicte de reglementare între legislația internă a diferitelor state, a căror soluționare se face prin norme de drept internațional privat care indică legea internă aplicabilă la cazul concret, în raport de caracterul elementului de extraneitate.
Normele de drept internațional privat sunt cuprinse în dreptul intern al fiecărui stat, configurația lor depinzând însă de unele principii relativ uniforme existente în legislația majorității statelor lumii, cât și de specificul legislației statului respectiv.
6. DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI DREPTUL INTERN
Raportul dintre dreptul internațional public și dreptul intern constituie una dintre problemele de bază ale filozofiei juridice, având totodată și o deosebită importanță practică.
Dreptul international public și dreptul intern al statelor sunt două sisteme de norme și două tipuri de drept distincte, cu obiect de reglementare, izvoare și metode diferite. Deși diferite, însă, cele două sisteme se întrepătrund prin intermediul statelor, care sunt creatoare atât ale normelor de drept internațional, cât și ale normelor de drept intern și care veghează la aplicarea lor atât în ordinea internă a statelor cât și în ordinea internațională.
Prin acceptarea de către stat, pe baza liberului acord de voință, a normelor de drept internațional, acestea devin obligatorii și urmează a fi aplicate pe întregul său teritoriu și pentru toată populația. Normele dreptului internațional dobândesc astfel valoare juridică egală cu aceea a normelor de drept intern al statelor.
Dreptul internațional, îndeosebi cel penal, constituie într-o importantă măsură proiecția în palnul relațiilor internaționale a normelor de drept din legislația internă a statelor, în special a celor mai elaborate și mai avansate dintr-un domeniu sau altul, care îi împrumută sub aspect conceptual și tehnic normele și principiile sale, constituind astfel unul din izvoarele principale ale formării și dezvoltării acestuia.
Cu titlu de exemplu, unele noțiuni de drept material și procedural din dreptul intern, cum ar fi infracțiunea, tentativa, recidiva, participațiunea, cauzele care înlătură caracterul penal al faptelor, vinovăția, răspunderea, acțiunea penală, garanțiile procesuale, competența materială, teritorială și dupa calitatea persoanei a instanțelor de judecată, mijloacele de probă, asistența judiciară, judecata și căile de atac, executarea hotărârilor, extrădarea, etc. care constituie concepte ale dreptului intern sunt preluate și operează și în convențiile referitoare la colaborarea în incriminarea și sancționarea crimelor internaționale, precum și în statutele tribunalelor internaționale penale.
În dreptul intern al statelor există, de asemenea, și o serie de reglementări specifice care privesc relațiile statelor respective cu alte state sau organizatii internaționale producând efecte în ordinea internațională. Asemenea reglementări, adesea cu caracter constituțional, privesc stabilirea competenței organelor statului cu atribuții în domeniul politicii externe, probleme privind cetățenia, statutul juridic al străinilor, procedurile de încheiere și ratificare sau aderare la tratate, etc.
Problema raporturilor dintre dreptul internațional public și dreptul intern se pune, însă, și în sens invers, dreptul internațional exercitând o influență substanțială în sensul unificării unor concepte și reglementări de drept intern. Pornindu-se de la ideea că dreptul internațional exprimă interesele superioare comune ale societății internaționale, statelor le revine obligația de a-și adapta propria legislație la exigențele și la regulile de drept internațional, existând astfel elemente ale unui proces de internaționalizare a dreptului intern.
Unele tratate internaționale cuprind prevederi exprese in temeiul cărora statele care devin părți sunt obligate să ia anumite măsuri în planul legislației lor interne pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor ce le revin din aceste tratate.Asemenea domenii sunt foarte variate: drepturile omului, transporturile internaționale pe uscat, pe mare și fluviale, traficul aerian, combaterea poluării, terorismul și alte infracțiuni internaționale, etc.
Câteva exemple în acest sens sunt edificatoare:
-admiterea în organizațiile de colaborare pe plan european a unor noi state este însoțită de asumarea de către acestea a obligațiilor de a-și pune de acord legislația internă cu reglementările comunitare din domeniul drepturilor omului și din alte domenii;
-convențiile internaționale referitoare la dreptul internațional aplicabil în conflictele armate cuprind obligația statelor semnatare de a-și încorpora in dreptul intern reglementări și sancțiuni, inclusiv penale, pentru încălcările prevederilor acestora;
-obligația asumată de state prin convențiile de reprimare a unor infracțiuni internaționale de a pune de acord legislația lor internă cu reglementările internaționale respective( vezi convențiile internaționale referitoare la piraterie, la genocid, la traficul de stupefiante, etc.).
Întrepătrunderile dintre cele două sisteme de drept – internaționalși intern – au ridicat în doctrina dreptului internațional problema dacă și care dintre aceste sisteme are, eventual, ascendență asupra celuilalt.Problema are și incidențe practice, cel puțin sub două aspecte:
-modalitățile concrete în care se aplică normele de drept internațional în ordinea juridică internă;
-soluția ce se va da în cazul unui eventual conflict între normele juridice interne și cele internaționale.
Asupra acestor teorii s-au conturat două poziții: dualismul și monismul.
Teoriile dualiste susțin că dreptul internațional și dreptul intern sunt două sisteme distincte, rupte între ele , cu o existență paralelă, cu domenii diferite de aplicare, având izvoare distincte și destinatari deosebiți, care nu se influențează reciproc.
Potrivit acestei concepții, normele de drept internațional nu au valoare pentru dreptul intern, după cum normele de drept intern nu au valoare pentru dreptul internațional, ele aplicându-se indiferent dacă sunt sau nu în concordanță unele cu altele.
Teoriile moniste susțin existența unei singure ordini juridice, formată din dreptul intern și dreptul internațional, dreptul având astfel o structură unitară, compusă din norme obligatorii, indiferent dacă acestea se adresează indivizilor, statelor sau altor entități asimilate acestora, aflate într-o strictă ierarhie.
Adepții acestor teorii se despart , însă, atunci când se pune problema care dintre cele două sisteme trebuie să prevaleze: cel intern sau cel internațional, unii susținând primatul absolut al dreptului internațional, iar alții primatul dreptului intern, mergând până la negarea dreptului internațional.
Primatul dreptului internațional este susținut îndeosebi de școala normativistă a lui Kelsen. Pornind de la concepțiile dreptului natural aceasta susține existența unei ordini universale, superioară ordinilor juridice interne, acestea din urmă bazându-se doar pe o competență atribuită statelor în cadrul ordinii universale.Normele de drept se ordonează astfel într-o ierarhie strictă, dreptul internațional aflându-se în vârful acestei piramide.
Primatul dreptului intern este susținut în general de școala funcționalismului juridic, inspirată din concepțiile filozofice ale lui Hegel, care susține că normele dreptului internațional practic nu există, ele fiind doar o proiectare în planul relațiilor internaționale a unor norme de drept intern care trebuie să asigure interesul național, raporturile dintre state fiint esențialmente raporturi de forță.
Nici unul dintre aceste curente de gândire nu exprimă adevăratele raporturi dintre dreptul intern și dreptul internațional, exagerând sau absolutizând unul din cele două sisteme. In realitate, raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional este un raport complex, de intercondiționare dialectică, cu unele prevalențe în anumite domenii sau în anumite momente istorice ale unui sistem sau ale celuilalt.
Dreptul contemporan evidențiază , însă, creșterea rolului dreptului internațional ca o expresie a multiplicării relațiilor internaționale și a apariției în prim planul preocupărilor umanității a unor probleme globale la a căror soluționare se impune un efort tot mai concertat al tuturor statelor și popoarelor.
Între dreptul internațional și dreptul intern există deosebiri substanțiale, dreptul internațional, deși strâns legat de dreptul intern al statelor , prezintă față de acesta o serie de particularități importante.
Principalele aspecte care conturează deosebirile dintre dreptul internațional public și dreptul intern al statelor se referă la: obiectul de reglementare al dreptului internațional, la modul de elaborare a normelor sale, la subiectele acestui drept și la sistemul de aplicare și sancționare a normelor sale.
Obiectul de reglementare al dreptului internațional îl formează relațiile internaționale care apar în procesul coexistenței, al conlucrării și cooperării dintre state în vederea realizării unor scopuri comune.Dreptul intern are drept obiect de preocupare relațiile sociale ce se stabilesc în interiorul granițelor unui stat între persoanele fizice, cetățeni ai statului respectiv sau ai altor state, și persoanele juridice înregistrate în statutul respectiv și vizează asigurarea ordinii constituționale, funcționarea organismelor și instituțiilor statului respectiv, garantarea drepturilor și libertăților cetățenești.
Elaborarea normelor dreptului internațional.În dreptul intern edictarea normelor juridice, a legilor și a altor acte normative se face de către organisme ce dispun de autoritate de stat și de atribuții strcte în domeniul legislativ.În orice sistem constituțional puterea legislativă se realizează în primul rând de către parlament.Legile edictate de acesta sunt obligatorii pe tot teritoriul statului și pentru toate subiactele de drept cuprinse în ordinea juridică, internă a acelui stat.Normele de drept intern apar astfel ca fiind emanația unei autorități politice centrale și ierarhic superioare destinatarilor lor.
Spre deosebire de sistemul dreptului intern, pentru elaborarea normelor de drept internațional public nu există organe sau organisme superioare statelor care să aibă funcții de legiferare.Normele de drept internațional sunt create de către state, de regulă în cadrul unui proces de negociere, ce se duce în cadrul multilateral al unor conferințe internaționale sau în cadrul bilateral, și tot ele sunt și destinatarele acestor norme. Dreptul internațional apare, de aceea, ca având un caracter de coordonare între state suverane, iar dreptul intern este considerat un drept de subordonare, în care statul se manifestă ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate.
Subiectele dreptului internațional sunt în primul rând statele suverane și egale în drepturi, dar și organizațiile internaționale și mișcările de eliberare națională recunoscute de state.Acestea sunt entitățile care își asumă drepturi și obligații în plan internațional și care trebuie să-și regleze întreaga conduită în raport cu normele edictate sau acceptate de ele însele.
În dreptul intern subiectele raportului internațional, deci entitățile cărora le sunt adresate normele juridice, sunt persoanele fizice și persoanele juridice.
Aplicarea și sancționarea normelor constituie un alt domeniu în care normele de drept internațional se deosebesc de cele de drept intern.
În ordinea juridică internațională nu există, în general, autorități ale administrației publice (guvern, ministere etc.) care să aplice normele de drept și să urmărească executarea lor așa cum există în cadrul statelor.De regulă, aplicarea normelor de drept internațional se face de către organele specializate ale statelor , statele fiind obligate de dreptul internațional, cu caracter de principiu, să respecte tratatele internaționale și celelalte norme ale relațiilor internaționale ( pacta sunt servanda).
În anumite domenii, însă, prin unele tratate pot fi atribuite organelor unor organizații internaționale sau altor structuri special constituite unele competențe de urmărire a aplicării respectivelor tratate, dar oricare dintre aceste organe sau structuri, prin funcțiunile și modul lor de alcătuire, nu pot fi asimilate organelor interne ale statelor, ele nedispunând de autoritatea administrativă a acestora.
În dreptul internațional nu există, de asemenea, un sistem structural de instanțe judecătorești – autoritatea sau puterea judecătorească – cu competență generală și obligatorie care să aplice sancțiuni atunci când normele juridice sunt încălcate.În general , organismele jurisdicționale internaționale au o competență redusă la anumite categorii de procese sau de încălcări ale dreptului internațional, iar competența lor este de regulă facultativă, procedura în fața lor derulându-se numai cu acordul expres al fiecăruia din statele implicate.
Deși sistemele de asigurare a aplicării dreptului internațional nu sunt tot atât de bine structurate și ierarhizate ca în dreptul intern, nu se poate afirma că normele dreptului internațional nu se aplică.
Realizarea în planul relațiilor internaționale a prevederilor tratatelor și a celorlalte norme ale relațiilor juridice dintre state se asigură în primulo rând prin garanția statelor înseși care le-au edictat sau care le-au acceptat și care s-au angajat să le respecte și să le pună în aplicare.
Cât privește faptul că o mare parte a normelor de drept internațional nu prevăd și sancțiuni, aceasta nu este specific numai normelor dreptului internațional, ci și unor ramuni de drept intern, cum ar fi dreptul constituțional, sancțiunea nefiind un element esențial pentru existența și aplicarea dreptului.
De altfel, după cum se va vedea, dreptul internațional nu este lipsit nici de sancțiuni a căror paletă este destul de diversificată, de natură politică, juridică civilă sau penală sau de natură morală, implicând , în caz extrem, și folosirea forței armate împotriva acelor state care lezează în mod grav principiile și normele de drept internațional a căror aplicare este esențială pentru existanța însăși a statelor, pentru suveranitatea și independența lor.
7. DEFINIȚIA DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
Elementele de bază în configurarea dreptului internațional public țin de fundamentul și natura acestuia, de obiectul de reglementare și de subiectele juridice, de izvoarele sale, ca și de caracteristicile pe care le prezintă alte instituții politico-juridice cu care se află în strânsă legătură.
În raport de toate acestea, dreptul internațional public poate fi definit ca totalitatea normelor juridice create de state și de celelalte subiecte de drept internațional, pe baza acordului liber exprimat de acestea prin tratate și alte izvoare de drept, în vederea reglementării raporturilor dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată de respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către state în mod individual sau colectiv.
CAPITOLUL II
GENEZA ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
Cunoașterea apariției și dezvoltării instituțiilor care fac obiectul de cercetare al unei științe este un element de o primordială importanță pentru înțelegerea fenomenelor de analizat, cu atât mai mult în domeniul dreptului , în care dinamica socială și politică în cadrul evoluției generale a societății configurează fenomenul juridic, influențându-l în mod hotărâtor.
Geneza dreptului este în general legată de apariția istorică a statului în cadrul organizării sociale a comunităților umane, iar apariția dreptului internațional nu poate ocoli un asemenea proces.
Deși unele reguli intercomunitare au apărut încă în perioada gentilică, anterioară apariției statului , cristalizarea unor norme juridice, consacrate ca atare, nu s-a putut face decât odată cu apariția statului și a relațiilor interstatale.
Începuturile dreptului internațional se situează astfel în antichitate, fiind legate nemijlocit de lupta permanentă, specifică epocii, între statele nou constituite pentru cucerirea de teritorii și capturarea sclavilor care constituiau principala forță de muncă.Și , așa cum istoria o atestă, primele reguli de drept internațional au apărut în statele din Mesopotamia, Egipt, apoi în Grecia și Roma Antică.
Apariția primelor reglementări ale relațiilor interstatale este strâns legată de fenomenul războiului, dreptul internațional dezvoltându-se astfel la începuturile sale, în principal, ca un drept al războiului și abia ulterior ca un drept al păcii și cooperării între state.
Antichitatea consemnează încă de timpuriu la anumite popoare existența unor reguli de purtare a războiului potrivit cărora erau sancționate excesele comise de trupele de ocupație sau de invazie asupra persoanelor particulare, a bunurilor acestora sau a unor sanctuare.
Sumerienii, hitiții, egiptenii, chinezii, indienii, persienii sau evreii, precum și alte popoare ale antichității, impuneau trupelor proprii respectarea unor reguli umanitare și sancționau încălcarea acestora.Legile lui Manu din India secolului al V-lea î.Hr., unul din cele mai importante construcții juridice ale antichității, făceau distincție între combatanți și necombatanți și cuprindeau numeroase interdicții în ceea ce privește modul de ducere a războiului, între care cele privind atacarea celor lipsiți de apărare, uciderea inamicului dezarmat sau care se predă, folosirea săgeților otrăvite, distrugerea monumentelor religioase sau ruperea pomilor fructiferi, a căror încălcare de către războinici se pedepsea aspru, cu biciuiri, mutilări sau chiar cu moartea.
Numeroase inscripții datând din mileniul al II-lea î.Cr. atestă încheierea unor tratate de pace sau de alianță de către regii Egiptului, Babilonului, Asiriei și Indiei.Se păstrează și se citează ades în literatura de specialitate tratatul politic încheiat între faraonul Egiptului, Ramses al II-lea, și regele hitiților, Hattușill al III-lea, în anul 1296 î.Hr. considerat a fi cel mai vechi tratat internațional, prin care se puneau bazele unei alianțe politice între cele două state, care se obligau să trăiască în pace unul cu celălalt, să nu se atace și să-și acorde reciproc ajutor împotriva unui atac din partea altui stat. Se cunoaște , de asemenea, despre existența unui tratat încheiat în secolul al VI-lea î.Hr.între statele Chinei antice privind renunțarea la război și soluționarea conflictelor dintre ele prin recurgerea la un arbitru.
Tratatele internaționale erau considerate sacre și, pentru asigurarea respectării lor, cuprindeau anumite formule religioase consacrate.Încheierea acestora angaja adesea complexe tratative diplomatice duse de către diplomați specializați sau de misiuni diplomatice ad-hoc, așa cum o atestă unele izvoare chineze sau indiene.
Progrese importante în evoluția unor instituții de drept internațional public au fost realizate în Grecia și Roma Antică.
În ceea ce privește Grecia Antică, în secolele VI-IV î.Hr. între statele cetăți au apărut și ulterior s-au dezvoltat unele reguli de drept internațional în domenii foarte variate cum sunt negocierile, tratatele religioase, tratatele de pace, de alianță militară, de neagresiune sau de sprijin reciproc, ca și metodele de rezolvare pașnică a diferendelor, între care arbitrajul și mediațiunea.Unele tratate de alianță (symachii) cuprind clauze foarte complexe, organe de conducere comună și tribunale arbitrale pentru rezolvarea diferendelor, care prefigurează sistemele de securitate colectivă de mai târziu.
În relațiile dintre cetățile grecești și în raporturile acestora cu alte state se foloseau frecvent soliile, regulile contactelor diplomatice cunoscând o mare dezvoltare în această perioadă.Împuternicirile solilor erau consemnate într-un document numit „diploma”, considerat a fi la originea cuvântului diplomație din dreptul modern.
Cetățenii altor cetăți se bucurau de o anumită protecție în baza instituției proxeniei, proxenul fiind un dregător care apăra interesele acestora, ca și ale statelor străine, având o poziție asemănătoare diplomaților și consulilor din zilele noastre.
Începerea războaielor era de obicei precedată de o declarație și de îndeplinirea anumitor ritualuri sau gesturi solemne iar ducerea acestora se făcea cu respectarea unor reguli privind protecția templelor, a preoților și a persoanelor refugiate, precum și a solilor, care erau inviolabili. Se recunoștea neutralitatea statelor care nu participau la război.Prizonierii de război nu se bucurau, însă, de protecție, ei fiind uciși sau luați în sclavie, iar bunurile de orice fel ale dușmanului erau considerate ca trofee ale învingătorului.
Statul roman, încă de la începuturile sale, și-a constituit unele norme de drept internațional care, ulterior, sub influența civilizatiei grecești, dar și datorită spiritului juridic latin binecunoscut și în condițiile dezvoltării politice de la faza republicană la imperiul care supusese zone intregi de pe trei continente, au cunoscut o puternică dezvoltare și forme concrete originale.
Și aici principalele reguli de drept international erau legate de problemele războiului și ale soluționării diferendelor cu alte state.
Soluționarea relațiilor internaționale se făcea în cadrul statului roman de către senat, care era ajutat de către un colegiu sacerdotal (colegiul fețialilor), condus de un pater patratus, care avea un rol deosebit în rezolvarea diferendelor, în declararea războiului și încetarea acestuia, ca și în încheierea tratatelor de orice fel, aplicând o sumă de norme încorporate în ceea ce se numea jus fetiale.
Romanii făceau o deosebire netă între statele și popoarele pe care le recunoșteau ca egale lor, cu care încheiau tratate de prietenie, de alianță sau de neutralitate, și cele pe care le considerau barbare, cu care încheiau doar tratate care consfințeau relații de dependență sau clientelare.
Tratatele încheiate trebuiau respectate potrivit principiului pacta sunt servanda.Ca urmare, ori de câte ori romanii considerau că este în interesul lor să denunțe un tratat încercau să-și justifice atitudinea prin argumente juridice, invocând neîndeplinirea unor formalități sau lipsa unor elemente solemne la încheierea lor, interpretând unele cauze ambigue din cuprins ori pretinzând că tratatul este contrar echității.
De regulă, romanii nu încheiau tratate de pace, războaiele terminându-se fie prin armistiții pe termen scurt, fie prin capitularea necondiționată a inamicului sau prin distrugerea acestuia (faimoasa pax romana).
Pe timpul războiului ramanii se purtau cu cruzime acordând mai puțin respect regulilor de protecție umanitară considerate sacre în țările orientului , dar față de anumiți adversari respectau unele reguli, a căror încălcare o considerau barbarie.
Și în Roma Antică tratativele diplomatice au cunoscut o mare frecvență, iar persoana solilor, chiar ai statelor dușmane, era considerată inviolabilă.
În condițiile prezenței în cadrul statului roman a unui mare număr de străini, acestora li s-a acordat o deosebită atenție, de protecția străinilor ocupându-se un magistrat important, pretorul peregrin.
Odată cu extinderea statului roman dincolo de Peninsula Italică, în dreptul roman apare conceptul de ius gentium, ca o sumă de reguli care priveau atât probleme de relații internaționale, cât și raporturi de drept privat între cetățenii romani și cei străini și care prefigurează dreptul internațional de mai târziu, servind drept bază pentru formarea dreptului internațional în Europa Occidentală.
Evul mediu constituie o epocă în care, ca și în alte domenii ale vieții spirituale și sociale, principiile, ideile și normele de drept internațional au cunoscut umbre și lumini, încălcarea brutală a regulilor existente anterior și preluate din antichitatea greacă și romană, dar și dezvoltări doctrinare și instituționale cu efecte pozitive.
La începutul feudalismului fărâmițarea statelor ca urmare a destrămării Imperiului Roman de Apus și lipsa unor autorități centrale puternice au făcut ca regulile de drept internațional să cunoască în general o stagnare, chiar un puternic regres în unele domenii.
Accentuarea fărâmițării feudale și înmulțirea războaielor dintre diferitele stătulețe existente pe continentul european au determinat biserica catolică să uzeze de uriașa ei autoritate spirituală și morală pentru a limita efectele dăunătoare ale războiului.Ideile religioase pline de umanism, bazate pe iubirea față de oameni, au contribuit la realizarea relațiilor interpersonale și interstatale, biserica reușind să impună așa-numita „pace a lui Dumnezeu”, potrivit căreia se instituiau anumite zile în care războiul era interzis sub amenințarea excomunicării religioase a celor care o încălcau și se formulau unele reguli de ducere a războiului și de protejare a anumitor categorii de persoane în timp de război.Consiliul de la Lateran, din 1139, interzicea folosirea arbaletelor și transformarea în sclavi a prizonierilor creștini.
În același timp, însă, ideea războiului just promovată de doctrinari ai religiei creștine ca Sfântul Augustin sau Thomas d’Aquino, care tindea a împăca preceptele religioase cu interesul politic, a avut un rol, negativ, aceasta fiind înțeleasă în aplicarea sa practică de fiecare parte aflată în conflict în sensul că războiul său este just iar al adversarului injust, ceea ce contribuia la prelungirea războaielor până la epuizarea forțelor angajate și la lipsa totală de respect pentru persoane și bunuri, indiferent dacă acestea aveau vreo legătură sau nu cu războiul.
Principiul cavalerismului, de origine germanică, ce se aplica numai în relațiile directe dintre nobilii creștini, instituție caracteristică perioadei feudale, bazată pe loialitate, fidelitate, modestie și milă, a contribuit în oarecare măsură la umanizarea războaielor.În același sens au acționat în lumea islamică unele principii ale Coranului care interzic în timp de război uciderea femeilor, mutilarea învinșilor, otrăvirea săgeților și a surselor alimentare, permițând tratamentul uman al prizonierilor și eliberarea lor contra unor sume de bani.
Războaiele din această epocă erau, însă, în marea lor majoritate, pline de cruzimi, Hugo Grotius constatând în lucrarea sa fundamentală, De jure belli ac paci, apărută în 1625, lipsa quasitotală a respectului a respectului față de regulile umanitare în cadrul războiului care cuprinsese aproape întreaga Europă, cunoscut ca Războiul de 30 de ani (1618-1648). Hugo Grotius aducea argumente puternice în favoarea unui sistem coerent de reguli umanitare pentru protejarea persoanelor implicate în ostilități sau a celor care nu au participat ori nu mai participă la luptă, cum sunt ostaticii și prizonierii, precum și față de bunuri.Opera sa a exercitat o puternică influență asupra gândirii și practicii juridice internaționale a epocii.
Procesul de centralizare statală, care a dus în secolul al XV-lea la formarea unor țări puternice, a determinat o amplificare a relațiilor internaționale și apariția unor principii și instituții noi, care au impulsionat dezvoltarea dreptului internațional.
Se conturează pentru prima oară principiul suveranității, conceput ca o expresie a independenței regilor și seniorilor față de pretențiile de dominație ale împăraților germani și de atotputernicia papilor, căruia i se dă o expresie mai coerentă prin cunoscuta Pace Westphalică (1648).
Prin tratatele încheiate în acel an concomitent la Munster și Osnabruck se punea capăt dominației politice a Sfântului Imperiu Roman și a Papei, afirmându-se suveranitatea și independența statelor naționale și principiul echilibrului de forțe între acestea.
În relațiile dintre state se recurge tot mai frecvent la mijloacele de rezolvare a diferendelor pe cale pașnică, în special prin mediațiune și arbitraj, făcându-se adesea apel la serviciile de mediator sau arbitru ale unor împărați sau regi ori ale Papei de la Roma, ca și ale unor juriști eminenți ai epocii, încheindu-se și unele tratate speciale de această natură, cum ar fi cel din 1343 dintre Danemarca și Suedia. Principalul mijloc de rezolcare a diferendelor dintre state rămânea, însă, războiul.
În această perioadă se cristalizează și unele instituții ale dreptului internațional calsic privind folosirea forței (retorsiunea, represaliile, blocada pașnică etc.) și se încearcă o circumscriere a motivelor admise ca legale pentru declanșarea războiului.Totodată, cunosc o mai solidă fundamentare regulile juridice privind modul de ducere a operațiilor militare.
Legile și obiceiurile războiului se îmbogățesc acum cu două principii fundamentale care vor influența decisiv evoluția dreptului internațional în domeniul regulilor privind conflictele armate:
-principiul necesității, potrivit căruia forțele armate ale părților beligerante trebuie să fie folosite exclusiv în scopul de a înfrânge rezistența inamicului și de a obține victoria și nu de a masacra forțele adverse;
-principiul umanitarismului, în virtutea căruia mijloacele militare folosite de către părțile angajate în conflict trebuie să fie îndreptate numai împotriva combatanților, nu și a persoanelor care nu participă la ostilități, iar combatanții trebuie să folosească numai acele arme și metode de luptă care servesc scoaterii din luptă a inamicului și nu producerii unor suferințe inutile sau exterminării fizice a celorlalți combatanți.
Încheierea de tratate de alianță, de pace, de realizare a unor transferuri de teritorii sau alte asemenea tratate politico-militare cunoaște în Evul mediu o puternică dezvoltare.
Intensificarea relațiilor comerciale determină, totodată, apariția și a unor tratate de comerț, practică frecvent folosită in special de orașele libere italiene, de Liga hanseatică și de unele state cum sunt Spania și Franța sau de Imperiul bizantin, de Turcia și alte state. În afara unor prevederi pur comerciale , asemenea tratate cuprindeau și clauze referitoare la combaterea pirateriei și la unele probleme de drept maritim.
În această perioadă apar primele lucrări de codificare, prin legi interne, a unor obiceiuri practicate în comerțul maritim și în navigația pe mări și oceane.Într-o cunoscută asemenea lucrare din secolul al XIV-lea, intitulată Consolato del mare este enunțat pentru prima oară principiul libertății de navigație a navelor statelor neutre în timp de război.
Complexitatea tot mai mare a relațiilor interstatale determină și dezvoltarea unor instituții ale dreptului diplomatic, diplomației ad-hoc prin solii adăugându-i-se, începând cu a doua jumătate a secolului al XV-lea, misiunile diplomatice permanente folosite pentru prima dată de Statul Veneției, iar instituția consulilor, în special a celor onorifici, este folosită pe scară largă. Diplomația bizantină a fost organizată și s-a dezvoltat într-o atât de mare măsură încât a devenit un model pentru celelalte state.
La dezvoltarea și afirmarea în epocă a instituțiilor de drept internațional au contribuit și lucrările științifice ale unor savanți erudiți, la început provenind din mediile catolice, iar ulterior și din cele laice.
Printre filozofii erudiți ai catolicismului care au avut contribuții și în domeniul dreptului internațional se remarcă cu deosebire Sfântul Augustin și Toma d’Aquino care, în afara teoriilor despre războiaiele juste și cele injuste, menționate anterior, au fost promotorii ideii unui stat mondial teocratic în frunte cu Papa de la Roma. Toma d’Aquino definea dreptul internațional ca fiind parțial un drept natural și parțial un drept pozitiv, prefigurând astfel concepțiile pozitiviste privind dreptul internațional ca o creație a raporturilor dintre state.
O influență puternică asupra dreptului internațional a avut și opera gânditorului italian Nicollo Machiavelli (1469-1527) care, sintetizând în operele sale Il principe și Despre arta războiului doctrinele filozofice care încercau să justifice afirmarea prin folosirea forței a monarhiilor absolute europene, a elaborat teoria rațiunii de stat în numele căreia în relațiile interstatale pentru realizarea scopurilor politice nici un mijloc folosit nu este reprobabil..
A.Gentilis (1552-1608), jurist italian, a publicat o lucrare despre dreptul diplomatic (Despre legații) și numeroase lucrări despre dreptul războiului, în care sunt analizate din punct de vedere juridic, desprinse de abordările teologice specifice epocii, numeroase exemple din practica relațiilor internaționale, opera sa constituind o primă expunere a regulilor dreptului internațional în vigoare în acel moment istoric.
Părintele științei dreptului internațional este considerat juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645), care prin operele sale fundamentale a abordat problemele dreptului internațional de pe poziții noi și a făcut pași importanți spre cristalizarea unei științe de sine stătătoare și unitare a dreptului internațional, eliminând elementele teologice și morale și prefigurând totodată soluții și reguli noi care au înrâurit profund dreptul internațional secole de-a rândul.
Menționând în analizele sale împărțirea dreptului internațional în jus naturale și jus gentium, Hugo Grotius pune la baza dreptului natural rațiunea umană și nu voința divină și consideră dreptul ginților ca un drept de natură civilă, bazat pe interesele comune ale statelor, un drept izvorât din voința acestora.El dădea astfel un fundament juridic solid independenței și suveranității statelor, care creau regulile de conduită în relațiile dintre ele, dând totodată dreptului ginților o sferă mai largă decât dreptului natural.
În afara contribuțiilor sale la dezvoltarea dreptului războiului, la umanizarea regulilor de ducere a acestuia și de protejare a persoanelor în timp de război aduse prin opera sa capitală De jure belli ac paci, Hugo Grotius a contribiut la dezvoltarea și a altor categorii de reguli de drept internațional.
El formulează pentru prima oară principiul libertății mărilor în lucrarea Mare liberum și, deși a fost combătut printr-o lucrare a englezului John Selden, intitulată Mare Clausum, principiul s-a impus treptat în practica statelor fiind și astăzi valabil.
În dreptul diplomatic Grotius este autorul ideii de exteritorialitate ca fundament al imunității diplomatice, elaborând și o teorie completă a tratatelor internaționale.
Prin întreaga sa operă Hugo Grotius apare ca un mare gânditor și un mare jurist de drept internațional.
În epoca modernă, inaugurată de revoluția din Anglia din 1649, dar ilustrată în mod deosebit prin principiile consacrate de Revoluția franceză din 1789, dreptul internațional a cunoscut o puternică afirmare, odată cu progresele generale realizate pe plan politic și juridic, în acord cu dezvoltarea generală a societății umane.
Revoluția franceză a exercitat o mare înrâurire asupra dreptului international prin afirmarea suveranității naționale ca o expresie a formării națiunilor, precum și prin proclamarea de principii și instituții noi, în concordanță cu aspirațiile spre progres și civilizație ale popoarelor.
Concepțiile revoluției cu privire la dreptul internațional și-au găsit expresia în Declarația asupra dreptului ginților, elaborată de abatele Gregoire și supusă Convenției din 1795.Declarația proclamă, între altele, existența unei stări naturale între state, morala universală pe care acestea ar trebui să o respecte, afirmând inalienabilitatea suveranității naționale și dreptul fiecărei națiuni de a-și organiza și schimba forma de guvernare.Se proclamau totodată renunțarea la războaiele de cucerire și la atacul asupra libertății altor popoare, precum și principiul neintervenției în afacerile altor state.
În secolul al XIX-lea ia o mare amploare diplomația prin conferințe și congrese internaționale în cadrul cărora, în afara soluționării unor probleme politice, teritoriale și alte asemenea, rezultate de regulă în urma purtării unor războaie cărora li se punea capăt pe această cale, au fost promovate și dezvoltate și noi principii sau reglementări de drept internațional.
Congresul de la Viena (1815), în afara unor măsuri privind construcția europeană în favoarea țărilor învingătoare prin constituirea „Sfintei Alianțe”, menită a asigura dominația marilor puteri asupra celorlalte state, a realizat codificarea parțială a dreptului diplomatic, proclamarea libertății de navigație pe fluviile internaționale, interzicerea comerțului cu sclavi, recunoașterea neutralității permanente a Elveției.
Congresul de la Paris (1856), pe lângă importante hotărâri politice între care între care înlocuirea Sfintei Alianțe cu „Concertul european”, în care regula era consensul marilor puteri, înfăptuiește codificarea parțială a regulilor războiului maritim, reglementează regimul Dunării ca fluviu internațional și hotărăște neutralizarea Mării Negre, interzicând trecerea navelor de război prin Strâmtoarea Dardanele.
În această perioadă se constituie primele organizații internaționale de colaborare, în special în domenii tehnice de interes general: Uniunea Telegrafică Universală (1865), Uniunea Poștală Generală(1874), Uniunea pentru Sistemul Metric(1875), etc.
În 1863 este fondată Crucea Roșie (în 1880 va lua denumirea de Comitetul Internațional al Crucii Roșii), care a avut un rol important în codificarea regulilor războiului și în promovarea asistenței umanitare,urmare eforturilor acesteia încheindu-se în1864 „Convenția de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniți din armatele în campanie”,care a constituit punctul de plecare în constituirea dreptului umanitar modern.
Din aceeași perioadă datează și primul document internațional prin care se interzice folosirea unor arme specifice și anume declarația de la Sankt Petersburg din 1868 privind interzicerea în caz de război a gloanțelor explozibile sau încărcate cu substanțe inflamabile.
În 1880 apare Manualul de la Oxford, întocmit de Institutul de drept internațional, o codificare doctrinară a normlor aplicabile în timp de război, în care se stipula că ‚”violatorii legilor războiului sunt pasibili de pedepse prevăzute de legea penală”(art.84)
Un rol deosebit în codificarea dreptului cutumiar al conflictelor armate l-au avut cele două conferințe de la Haga din 1988 și 1907, care au influențat decisiv evoluția reglementarilor ulterioare.
Prin cele trei convenții și trei declarații adoptate în 1899 se reglementau probleme importante privind legile și obiceiurile războiului terestru și adapterea acestora la războiul maritim și se interzicea utilizarea gazelor asfixiante, a gloanțelor dilatatoare („ Dum-Dum”) și lansarea din baloane a proiectilelor și explozibililor.
La Conferința de la Haga din 1907, au fost adoptate nu mai puțin de 13 convenții internaționale, în cuprinsul cărora se dezvoltau codificările legilor și obiceiurilor războiului realizate în 1899, reglementându-se însă și probleme noi, cum sunt cele referitoare la obligativitatea declarației de război, la statutul navelor comerciale în timp de război, lansarea de mine automate de contact, bombardamentele navale, etc.Dintre acestea, o importanță deosebită prezintă Convenția a IV-a referitoare la legile și obiceiurile războiului care, prin regulamentul-anexă, constituie o reglementare fundamentală, în vigoare și astăzi, referitoare la ostilitățile armate, beligeranți, mijloace permise sau interzise de ducere a războiului, prizonieri și alte persoane protejate în timpul conflictului armat.
Totodată, prin Convențiile de la Haga din 1907 se realizau progrese importante în reglementarea mijloacelor de rezolvare pașnică a diferendelor, fiind tratate pe larg procedurile de conciliere și de anchetă și înființându-se Curtea Permanentă de Arbitraj care funcționează și astăzi.
În aceeași perioadă se semnalează și apariția primelor reglementări convenționale pentru sancționarea unor infracțiuni care afectau întreaga comunitate internațională: „Convenția privind protecția cablurilor telefonice submarine” (1884), „Aranjamentul referitor la reprimarea publicațiilor obscene” (1890) sau „Convenția asupra opiumului” (1912).
Paralel cu dezvoltarea dreptului internațional se dezvoltă și știința dreptului internațional, o serie de tratate sau manuale bucurându-se de o circulație largă și un deosebit prestigiu.Între acestea sunt de menționat lucrările elaborate de : E.de Vattel- Dreptul popoarelor (1758), G.F.Martens- Studiul noului drept al Europei bazat pe tratate și cutume (1789), în care se folosește pentru prima oară termenul de „drept internațional „, F.Liszt- Dreptul internațional în prezentare sistematică (1898), L.Oppenheim – Drept internațional(2 volume, 1905-1912), P.Pradier – Fodere – Tratat de drept internațional public european și american (8 volume, 1882-1896).
Perioada de după primul război mondial cunoaște un proces de reînnoire atât în planul principiilor de drept internațional care guvernează relațiile dintre state, cât și în reglementarea concretă a unor probleme de drept internațional.
Tratatele de pace de la Paris din anii 1919-1920 au modificat în parte configurația politică a lumii, punând totodată noi baze principiale ale relațiilor dintre state.Consacrarea principiului naționalităților a dus la apariția pe scena Europei a noi state independente (Austria, Ungaria, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia) ca și la unirea Transilvaniei cu România, dar și la apariția primei organizații internaționale cu vocație universală – Societatea Națiunilor.
Scopul acesteia, prevăzut în actul de constituire – Pactul Societății Națiunilor – era de a garanta menținerea păcii internaționale, respectarea dreptului internațional și a obligațiilor asumate prin tratate și de a îngrădi recurgerea la război ca mijloc de soluționare a diferendelor internaționale, creându-se astfel un sistem de securitate colectivă.
Existența Societății Națiunilor, cu tot eșecul sistemului de securitate instituit, a constituit un cadru fertil pentru dezvoltarea instituțiilor de drept internațional, care a permis abordarea complexă a unor probleme cardinale privind pacea și securitatea internațională, soluționarea pașnică a diferendelor, colaborarea între națiuni în domenii foarte variate.
Între realizările importante ale Societății Națiunilor și ale perioadei de până la al doilea război mondial în direcția dezvoltării dreptului internațional pot fi menționate:
-Crearea unui sistem de securitate bazat pe egalitatea suverană a statelor și respectarea dreptului internațional, pe colaborarea tuturor statelor membre la soluționarea problemelor relațiilor dintre ele care afectează pacea lumii și prevenirea conflictelor prin proceduralizarea recurgerii la forța armată, care să facă posibilă angajarea mijloacelor pașnice de soluționare;
-Înființarea , în 1920, a Curții Permanente de Justiție înternațională, prima instituție judiciară cu caracter de permanență și cu competența de a soluționa litigiile juridice dintre state și a da avize juridice cu caracter consultativ organismelor Societății Națiunilor;
-Pactul Briand-Kellogg (Pactul de la Paris), încheiat în 1928, prin care statele părți se obligau să renunțe la război ca instrument al politicii lor naționale.Pactul consacra astfel principiul neagresiunii.
La acest pact au aderat majoritatea statelor lumii, fiind considerat în epocă drept un important mijloc pentru prezervarea păcii și securității internaționale și un progres important în evoluția dreptului internațional privind relațiile politice dintre state, prin punerea în afara legii a războiului.
-Convențiile privind definirea agresiunii încheiate la Londra în 1933 între URSS și alte 11 state, inclusiv România.
Întrucât prin Pactul Briand-Kellogg, deși agresiunea armată era interzisă, nu se dădea și o definiție a agresiunii armate – concept foarte controversat din punct de vedere politic și juridic – prin aceste convenții se realiza o asemenea definiție, ceea ce constituia, de asemenea, un progres important în evoluția dreptului internațional, cu consecințe importante pentru procesul de menținere a păcii și securității internaționale.
-În perioada 1925-1932, la Societatea Națiunilor a început să se discute problema limitării armamentelor, iar ulterior s-au angajat tratative bilaterale sau multilaterale între diferite state de pe continentul european, cu rezultate parțiale sau puțin semnificative.Discutarea acestei probleme a constituit, însă, un început cu efecte ulterioare importante, în special după al doilea război mondial, când în cadrul O.N.U. problema dezarmării a devenit un obiectiv central al cumunității internaționale, cu rezultate importante, mai ales în domenii colaterale ale dezarmării (neproliferarea armelor nucleare, limitări ale armamentelor și ale efectivelor militare, interzicerea sau limitarea utilizării anumitor categorii de arme și muniții , etc.).
Spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial marile puteri învingătoare au pus în acuitate problema răspunderii pentru crimele internaționale ( crimele contra păcii și contra umanității și crimele de război), prin „Actul cu privire la pedepsirea criminalilor de război ai puterilor europene ale Axei”, semnat la Londra, la 8 august 1945, hotărându-se înființarea unui tribunal internațional însărcinat cu judecarea criminalilor de război ale căror acte nu puteau fi localizate pe teritoriul unei singure țări, cunoscut ca Tribunalul de la Nűrenberg.În anul următor s-a constituit alt tribunal, pentru Extremul Orient, Tribunalul de la Tokio.
Cele două tribunale, în afara condamnării unor persoane, au realizat și progrese importante în clarificarea unor concepte privind răspunderea internațională a persoanelor pentru încălcarea tratatelor de securitate și a normelor imperative din convențiile internaționale referitoare la modul de ducere a războiului și la protecția umanitară a unor categorii de persoane. Erau astfel definitiv recunoscute principiul interzicerii războiului de agresiune și cel al răspunderii pentru pornirea și ducerea unui asemenea război, răspunderea pentru crime de război și dreptul comunității internaționale de a sancționa în plan internațional sau în cadrul sistemelor penale interne asemenea fapte. Se afirmau necesitatea perfecționării în continuare a legislației și jurisdicției internaționale care să facă efectivă respectarea dreptului internațional în aceste domenii, ca și nevoia codificării principiilor și normelor existente.
În perioada menționată au fost încheiate noi și importante instrumente juridice pentru combaterea criminalității internaționale, în mare parte în vigoare și astăzi. Dintre acestea sunt de menționat:” Convenția pentru suprimarea comerțului cu femei și copii”(1921), urmată de o convenție similară în 1993;”Convenția asupra reprimării răspândirii și traficului publicațiilor obscene”(1923);”Convenția referitoare la sclavie”(1926); „Convenția internațională pentru reprimarea falsului de monedă”(1929);”Convenția pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunătoare”(1936);”Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului”(1937). În această perioadă au avut loc, însă, și încălcări grave ale normelor dreptului internațioanal, cu repercusiuni negative asupra progresului dreptului și relațiilor internaționale, cum ar fi agresiunile armate săvârșite de Italia în Etiopia și de Japonia în Manciuria, anexarea de către Germania a Austriei, dezmembrarea Cehoslovaciei și atacarea de către Germania a Poloniei, care a dus la declanșarea celui de-al doilea război mondial.
CAPITOLUL III
IZVOARELE ȘI CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAȚIONAL
NOȚIUNEA DE IZVOARE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
După cum se știe, în dreptul intern normele juridice își au izvorul în contituțiile statelor, în legile adoptate în baza acestora, precum și în alte acte cu caracter juridic emise de organele executive, prin care se stabilesc reguli obligatorii atât pentru organele organismului statal, cât și pentru cetățeni.
În dreptul internațional creatoarele normelor juridice sunt statele și, în anumite limite, alte entități internaționale.
Exprimarea dreptului se face în forme specifice recunoscute de societatea internațională ca fiind izvoare de drept.
Prin izvoarele dreptului internațional se înțeleg acele mijloace juridice de exprimare a normelor rezultate din acordul de voință al statelor.
Practica relațiilor internaționale a creat de-a lungul istoriei, iar știința dreptului a consacrat mai multe categorii de instrumente prin care anumite norme ale societății umane capătă caracter de norme de drept internațional sau prin care se crează noi asemenea norme.
O enumerare a izvoarelor dreptului internațional a fost făcută pentru prima oară în Statutul Curții Permanente de Justiție Internațională din 1920, care a fost apoi preluată de Statutul Curții Internaționale de Justioție.Art.38 al statutului acesteia din urmă prevede că în soluționarea conform dreptului internațional a diferendelor care îi sunt supuse Curtea va aplica:
a) convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele aflate în litigiu;
b) cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca drept;
c) principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
d) hotărârile judecătorești și doctrina specialiștilor celor mai calificați în dreptul public al diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept;
La acestea se adaugă și echitatea (ex aequo et bono).
Rezultă, deci, că tratatele, cutuma și principiile generale de drept sunt recunoscute ca izvoare principale ale dreptului internațional, iar jurisprudența și doctrina, în anumite limite și echitatea, constituie izvoare auxiliare ale dreptului internațional.
Enumerarea făcută în Statutul Curții Internaționale de Justiție nu este, însă, exhaustivă.Doctrina și practica dreptului internațional contemporan au stabilit că, în anumite limite și condiții, pot exista și alte izvoare ale dreptului internațional, cum ar actele adoptate de organizațiile internaționale sau actele unilaterale ale unor state susceptibile a produce unele efecte juridice în raporturile cu alte state.
2. TRATATUL INTERNAȚIONAL
Este cel mai important izvor al dreptului internațional contemporan, atât datorită clarității cu care exprimă normele de drept, tehnicii sofisticate și precise folosite, cât și frecvenței utilizării sale.
Tratatul poate fi definit ca forma expresă de manifestare a acordului de voință dintre două sau mai multe state, încheiat în scopul de a crea, a modifica sau a abroga norme de drept internațional.
Tratatele internaționale se împart, din punct de vedere al subiecților participanți, în tratate bilaterale sau multilaterale.Distincția nu afectează, însă, forța juridică a acestora.
Numărul tratatelor a crescut enorm în epoca modernă.Astfel, dacă în 1914 erau considerate în vigoare aproximativ 8000 de tratate iar în perioada Societății Națiunilor au fost înregistrate 4.838 tratate, în cadrul Organizației Națiunilor Unite au fost înregistrate peste 20.000 tratate (unii autori apreciază numărul lor la 30.000-40.000).
Această realitate are explicații multiple.O primă cauză o constituie apariția pe scena internațională de după al doilea război mondial a unui mare număr de state, cu deosebire ca o consecință a decolonizării și afirmării depline a dreptului popoarelor la autodeterminare și la constituirea de state noi.
O altă cauză rezidă în împrejurarea că în condițiile vieții contemporane, în care contactele dintre state au devenit tot mai frecvente, iar problemele de interes comun tot mai numeroase, tratatul internațional a devenit principalul instrument juridic de concretizare a colaborării internaționale în variate domenii: politic, economic, cultural, științific, protecția mediului, reprimarea criminalității etc.
Un rol deosebit în promovarea legiferării internaționale prin diverse forme de tratate revine Organizației Națiunilor Unite a Cartă – act fundamental cu caracter constituțional în relațiile dintre statele membre, instrumentul juridic cel mai important în relațiile dintre state – promovează relații bazate pe cooperare între toate statele lumii, în cele mai variate domenii de interes internațional.
Ocaracteristică a vieții internaționale contemporane în acest domeniu o constituie creșterea exponențială a tratatelor multilaterale sau cu caracter universal, la care participă un mare număr de state sau care sunt deschise participării tuturor statelor lumii.
Într-o tot mai mare măsură prin tratate internaționale sunt codificate și dezvoltate reguli de drept cutumiar, dreptul internațional devenind în acest fel tot mai clar și mai precis.
Ca izvor de drept tratatul internațional prezintă substanțiale avantaje față de cutuma internațională:
se stabilesc cu precizie normele de drept recunoscute de statele care se angajează să le respecte;
crearea unor noi norme de drept internațional se poate realiza în termen mai scurt decât pe cale cutumiară, când sunt necesare adesea decenii sau secole;
prin tratate internaționale se pot reglementa domenii noi ale relațiilor internaționale (dreptul cosmic, energia nucleară, mediul înconjurător etc.).
Nu orice tratat încheiat între două sau mai multe state poate fi izvor de drept.Pentru ca un tratat să fie izvor de drept trebuie ca el însuși să fie licit, deci să nu contravină principiilor fundamentale ale dreptului internațional și normelor de bază ale acestuia, de la a căror aplicare nu se poate deroga, cunoscute sub numele de jus cogens. El trebuie, de asemenea, să nu fie lovit de nulitate pentru vicii de consimțământ.Sunt ilicite, sub acest ultim aspect, în primul rând, tratatele impuse prin forță.
3. CUTUMA INTERNAȚIONALĂ
Este un izvor nescris al dreptului internațional, cel mai vechi izvor al dreptului internațional, ca și al dreptului în general. Deși în condițiile vieții contemporane marea majoritate a reglementărilor internaționale sunt consacrate prin tratate, cutuma continuă să fie izvor de drept, în special în acele domenii în care iteresele divergente ale statelor nu au făcut posibilă o codificare a regulilor cutumiare, precum și în domenii ale practicii relațiilor dintre state în care nu s-a ajuns la acel stadiu care să impună o reglementare pe cale convențională.
În marea lor majoritate normele dreptului internațional clasic s-au format pe cale cutumiară ( dreptul mării, dreptul diplomatic, legile și obiceiurile războiului), ele cunoscând ulterior o încorporare în tratate sau o codificare generală.
Cutuma internațională este definită ca o practică generală, relativ îngustă și uniformă, considerată de către state ca exprimând o regulă de conduită cu forță juridică obligatorie.
Pentru a ne afla în fața unei cutume sunt necesare, deci, atât un element de ordin obiectiv(faptic) – un anumit comportament al statelor cu caracter de generalitate și relativ îndelungat și uniform, cât și unul subiectiv (psihologic) – convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobândit caracterul unei obligații juridice.
Generalitatea practicii este apreciată în raport cu proporțiile participării statelor la formarea normei cutumiare, chestiune relativă, susceptibilă de interpretări ori de câte ori s-a pus în mod concret problema recunoașterii unei reguli cutumiare ca normă juridică, pentru că, indiferent de gradul de generalitate al unei practici, regula cutumiară devine obligatorie numai dacă statele o acceptă ca atare și numai pentru acele state care o acceptă.
O normă cutumiară universală se formează numai ca rezultat al unei practici care capătă recunoașterea generală a tuturor statelor, manifestată prin acțiuni sau abstențiuni.În acest sens, Curtea Internațională de Justiție a considerat că este necesară o „perticipare foarte largă și reprezentativă”, care să includă și statele cele mai direct interesate (speța privind delimitarea platoului continental al Mării Nordului, in 1969), făra a fi necesară totalitatea statelor care formează societatea internațională la un moment dat.
Unele norme cutumiare se pot forma, însă, și într-un spațiu geografic mai limitat, ca urmare a practicii constante a statelor din zona respectivă, așa-numitele cutume locale sau regionale (în materie de pescuit, de exemplu).Asemenea cutume se aplică numai între statele care au participat la formarea lor, iar dacă un stat din zonă s-a opus în mod constant la anumite practici cutumiare acestea nu-i sunt opozabile.
Curtea Internațională de Justiție a recunoscut, în cadrul practicii sale de rezolvare a unor litigii, că pot exista și cutume bilaterale, atunci când se poate proba că între două state a existat o practică îndelungată și continuă considerată de acestea ca reglementând raporturile dintre ele.Evident, însă, că acea cutumă nu va avea valabilitate decât între cele două state respective.
Izvor al dreptului internațional general nu poate să-l constituie însă, decât acele reguli cutumiare în care practica are un caracter de generalitate suficient de mare spre a se impune ca normă de drept internațional opozabilă tuturor statelor.
Elementul timp are, de asemenea, un caracter definitoriu pentru cutuma internațională care, este o practică repetată și constantă a statelor și nu una întâmplătoare, o practică ce durează o anumită perioadă de timp, mai îndelungată sau mai scurtă în raport de împrejurări și care se manifestă cu o anumită frecvență.
În trecut, crearea unei cutume necesita un timp foarte îndelungat.În condițiile vieții contemporane, când ritmul evoluției relațiilor internaționale s-a accelerat iar nevoile reglementării juridice devin adesea presante, elementul duratei este tot mai mult înlocuit de frecvența practicii, durata scurtându-se de la secole la decenii sau chiar la ani, dacă se probează că practica respectivă a fost constantă.
În acest fel s-a putut constata că în domenii mai noi ale relațiilor internaționale, cum sunt dreptul aerian, dreptul cosmic sau dreptul mării, în ultimele decenii s-au format numeroase cutume care în mare parte au fost codificate la scurt timp după apariția lor.
Practica generală și constantă a statelor are valoare de cutumă numai dacă statele îi recunosc o valoare juridică. Deci, dacă ele, statele, respectă o anumită regulă de conduită cu reprezentarea clară că aceasta se impune ca o obligație juridică de drept internațional.
Este imperativul exprimat prin formula clasică „ opinio iuris sive necessitatis” (convingerea că reprezintă dreptul sau necesitatea).În caz contrar, practica respectivă rămâne o simplă uzanță, încadrându-se în normele moralei, ale tradiției sau ale curtoaziei internaționale (comitas gentium).
Recunoașterea valorii juridice a unei practici de natură cutumiară ridică o problemă importantă și anume aceea în care se face dovada cutumei.
Sarcina probațiunii în dovedirea cutumei este o problemă deosebit de complexă și de dificilă datorită caracterului adesea imperfect al normei în cauză, cu multiple variante și forme de exprimare diverse ce necesită studii comparative complexe pentru dovedirea existenței înseși a normei, precum și a tuturor laturilor caracteristice ale acesteia.
În fața organelor judiciare internaționale sau în raporturile concrete dintre state, sarcina probei revine întotdeauna statului care o invocă fie pentru a revendica un drept, fie pentru a se apăra împotriva unei pretenții considerată de el ca nefondată.
În cadrul codificării internaționale stabilirea elementelor constitutive ale cutumei și încorporarea acesteia într-un tratat multilateral se face prin negocieri complexe și anevoioase, în care elementul politic își are și el rolul lui.
În general, se apreciază că pentru stabilirea existenței și conținutului unei cutume trebuie să se ia în considerare numeroase elemente, cum sunt:
-actele organelor statului care au atribuții în domeniul relațiilor internaționale (declarații de politică externă, note diplomatice, corespondența diplomatică, etc.)
-opiniile exprimate de delegații statelor în cadrul unor conferințe diplomatice sau al unor organizații internaționale;
-unele acte normative interne care au contingență cu problema în cauză ori hotărârile unor organe de jurisdicție cu incidență asupra relațiilor internaționale, dacă prezintă uniformitate sau concordanță în soluții;
-dispozițiile unor tratate internaționale încheiate de alte state care se referă la norme cutumiare și care au un conținut asemănător în ceea ce privește configurația acestor norme, sau reguli ale unor tratate internaționale care nu au intrat în vigoare, dar care se aplică de către state în mod tacit.
Ultimele decenii au scos în evidență rolul deosebit al declarațiilor și rezoluțiilor unor foruri ale organizațiilor internaționale în fixarea unor reguli de drept cutumiar și în crearea unor noi reguli cutumiare care, pătrunzând în practica relațiilor internaționale, au devenit cu timpul norme juridice recunoscute tacit de membrii societății internaționale, unele dintre ele fiind preluate ulterior în tratate internaționale multilaterale.
În formarea normelor dreptului internațional general are loc o strânsă întrepătrundere între cutumă și tratatul internațional ca izvoare ale dreptului internațional.
O normă care la origine este cutumiară este încorporată într-un tratat de codificare sau o normă de origine convențională poate fi acceptată de state pe cale cutumiară, tratatele contribuind astfel în mod esențial la formarea cutumei, ca acte importante ale practicii generalizate.
În cazul unui tratat la care nu sunt părți toate statele, tratatul este izvor de drept pentru părți, iar între celelalte state prevederile sale se pot aplica pe cale cutumiară.
4. PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT
Teoria și practica juridică a statelor au consacrat în timp numeroase principii de drept care sunt identice sau nu diferă substanțial în legislația internă a diferitelor state, ele fiind comune marilor sisteme de drept intern (sistemul francez, cel german, cel englez, etc.) și impunându-se ca principii fundamentale ale oricărui sistem de drept intern.
Unele noțiuni de drept intern – penal, civil sau din alte ramuri – sunt considerate ca noțiuni intrinseci ideii de drept și pot fi considerate și ca postulate ale dreptului internațional.Ele au un rol deosebit în fundamentarea din punct de vedere tehnic și conceptual a dreptului internațional, dar pot juca și rolul de izvor de drept independent.
De aceea Statutul Curții Internaționale de Justiție, în art.38, menționează printre regulile de drept pe care Curtea le poate aplica în hotărârile sale și principiile de drept ale sistemelor juridice cele mai avansate, iar în practica sa judiciară Curtea s-a referit adesea la asemenea principii, aplicându-le cu caracter supletiv sau complementar ori ca norme juridice independente.
Printre aceste principii se menționează buna-credință în îndeplinirea obligațiilor convenționale, regulile de interpretare juridică ( de exemplu, acela că legea specială derogă de la legea generală), principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat, prescripția, principiul egalității părților, dreptul de apărare în soluționarea unui diferend, autoritatea de lucru judecat, dreptul părților în proces la exercitarea unei căi de atac, unele reguli de bază ale organizării și procedurii instanțelor de judecată etc.
Așa cum arăta un important autor de drept internațional (Ian Brownlie), într-o lucrare a sa ( Principii de drept internațional public, 1990), în fapt tribunalele internaționale recurg la elemente ale raționamentului juridic în general și la analogii cu dreptul privat pentru a face din dreptul internațional un sistem viabil în cadrul proceselor jurisdicționale.
În literatura noastră juridică se neagă în general caracterul de izvor de drept internațional al principiilor de drept, dar în doctrina occidentală și, după cum s-a văzut, și în practica organelor jurisdicționale internaționale, se recunoaște valoarea juridică pentru dreptul internațional a acestor principii, principiile generale de drept fiind considerate, ca un al treilea izvor de drept internațional, alături de tratat și cutumă.
JURISPRUDENȚA
Constituie un mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internațional.De principiu, instanțele de judecată nu sunt creatoare de norme juridice, rolul lor fiind acela de a aplica la cazuri concrete prevederile actelor normative, dar hotărârile date de acestea pot avea un rol important în stabilirea existenței și a conținutului unei norme de drept, ca și în interpretarea acestora, iar prin argumentele pe care le aduc în motivarea hotărârilor lor pot juca un rol important atât în determinarea, cât și în dezvoltarea dreptului internațional.
Curtea Internațională de Justiție, tribunalele internaționale arbitrale sau curțile penale internaționale, prin autoritatea respectivelor instanțe și prin caracterul convingător al soluțiilor pe care le formulează, pot să confere hotărârilor pe care le dau o semnificație mai mare decât aceea pe care acestea le au în mod formal. Hotărârile acestor curți sunt adeseori invocate în cazuri similare pentru soluționarea altor litigii, având astfel un rol auxiliar în determinarea normelor existente de drept internațional și în crearea unor noi asemenea norme.
Pentru lămurirea conținutului unor norme de drept internațional sunt adesea invocate și hotărârile date de tribunalele interne, naționale, atunci când acestea sunt chemate să soluționeze litigii în care trebuie să se întemeieze pe instituții și norme de drept internațional public din domenii cum sunt dreptul maritim, dreptul diplomatic, etc.
6. DOCTRINA DREPTULUI INTERNAȚIONAL
Referindu-se la „ doctrina specialiștilor cei mai calificați în dreptul public al diferitelor state”, Statutul Curții Internaționale de Justiție consacra doctrina ca izvor auxiliar al dreptului internațional.
Caracterul complex, adesea lacunar, contradictoriu sau imprecis al unor norme de drept internațional determină ca rolul doctrinei, al opiniei juriștilor de drept internațional de înaltă calificare, să aibă un rol foarte important în identificarea unor asemenea norme, în stabilirea pe calea interpretării a conținutului exact al acestora și în sistematizarea lor.Deși nu este un izvor de drept în sens formal, instanțele judecătorești internaționale nefundamentându-și deciziile pe opiniile juridice, ci pe dreptul pozitiv, doctrina are un rol creator, putând să aducă o contribuție importantă la dezvoltarea dreptului internațional prin analiza științifică a normelor sale în lumina principiilor și a finalității dreptului.
În cazul doctrinei se includ nu numai lucrările științifice elaborate și opiniile individuale formulate de savanți din domeniul dreptului internațional, ci și lucrările unor importante foruri științifice internaționale, cum ar fi Asociația de Drept Internațional și Institutul de Drept Internațional, în cadrul cărora au fost întocmite și unele proiecte de codificare a dreptului internațional.
Un rol important în doctrina dreptului internațional contemporan este atribuit Comisiei de drept internațional a O.N.U. care, începând cu anul 1948, a adus o contribuție apreciată la codificarea și dezvoltarea dreptului internațional prin proiectele de convenții pe care le-a întocmit și prin comentariile juridice la aceste proiecte, prin rapoartele elaborate de membrii comisiilor asupra unor probleme de drept de mare actualitate, ca și prin opiniile exprimate în cadrul dezbaterilor ce au loc asupra problemelor ce fac obiectul activității sale.
7. ECHITATEA
Art. 38 menționat din Statutul Curții Internaționale de Justiție prevede în paragraful 2 că, în anumite cazuri concrete, dacă părțile în litigiu sunt de acord cu aceasta, Curtea poate să-și bazeze hotărârile și pe principiile echității.
Din modul cum este formulat, rezultă că, în lipsa unei norme de drept, instanța poate să-și întemeieze hotărârea pe principii de echitate.Folosite în acest mod, normele echității nu devin ele însele norme de drept, deci echitatea nu capătă caracter de izvor al dreptului, ci doar pe acela de temei al unei hotărâri judecătorești în lipsa unei norme de drept.
Ea poate îndeplini, însă, un anumit rol în evitarea aplicării formale a unor principii sau norme de drept internațional care ar duce la rezultate contrare justiției.
Echitatea are, de aceea, dacă nu valoarea unui izvor de drept, cel puțin un important rol în crearea și aplicarea normelor de drept, care trebuie să se bazeze întotdeauna pe principiile echității.
8. ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
Problema izvoarelor de drept este une dintre cele mai controversate în știința și practica dreptului internațional contemporan.Evoluția științei și a dreptului internațional pozitiv au pus în discuție dacă nu pot fi și alte acte ale statelor sau ale organizațiilor internaționale care să poată fi calificate ca având rolul unor izvoare de drept în afara celor menționate în art.38 al Statutului Curții Internaționale de Justiție.
a) Actele organizațiilor internaționale
Statutele constitutive ale organizațiilor internaționale stabilesc principii și norme de funcționare a acestora, dași obligațiile pe care statele și le asumă pentru îndeplinirea scopurilor pentru care au fost constituite.Prin acte ale acestor organizații ( declarații, rezoluții, recomandări etc.) sunt stabilite măsuri și reguli a căror valoare este greu de apreciat în abstract, trebuind să se țină seama de forța pe care le-o conferă prevederile actelor lor constitutive.
Pentru aprecierea valorii juridice a actelor organizațiilor internaționale se face o distincție între efectele pe care acestea le produc: unele produc efecte cu privire la funcționarea organizațiilor ca structuri instituționale autonome, constituind ceea ce se cheamă dreptul intern al acestora, iar altele privesc conduita statelor membre.
Dreptul intern al organizațiilor internaționale are de regulă un caracter obligatoriu, el referindu-se la mecanismele lor de funcționare ( calitatea de membru, structuri instituționale, clauze financiare, luarea deciziilor, etc.). Asemenea reguli sunt asumate de către statele membre drept condiții sine qua non pentru buna funcționare a organizației însăși.
Actele privend conduita statelor vizează fie drepturi sau obligații pe care statele și le asumă în vederea realizării obiectivelor convenite la înființarea organizației sau ulterior, fie reguli generale de comportament între statele membre sau între acestea și organizație.
Asemenea acte pot avea o forță juridică obligatorie, dar pot avea și caracterul unor recomandări adresate statelor.
Potrivit ” Cartei O.N.U.” (art.25), hotărârile Consiliului de Securitate sunt obligatorii pentru statele membre, iar actele constitutive ale altor organizații internaționale (O.A.C.I., O.M.S., O.M.M. etc.) cuprind prevederi similare privind caracterul obligatoriu al rezoluțiilor adoptate în cadrul acestora.
Ca urmare, în limitele competențelor specializate ale organizațiilor internaționale, hotărârile cu caracter obligatoriu au pentru statele membre valoarea unor norme juridice, iar recomandările, deși nu se impun printr-o forță juridică intrinsecă, de regulă sunt respectate de către statele membre în considerarea solidarității și bunei-credințe în vederea realizării obiectivelor comune.
b) Actele unilaterale ale unor state pot să aibă incidență asupra dreptului internațional și a aplicării acestuia dacă sunt emise în domenii care sunt strâns legate de relațiile dintre state.Între asemenea acte pot fi menționate declarația de război, declarația de neutralitate a unui stat în cazul unor conflicte armate internaționale, poziția adoptată de un stat asupra unei probleme politico-juridice cu caracter internațional, declarația prin care un stat nu recunoaște existența sau valabilitatea unei cutume sau refuzul unui stat de a recunoaște o anumită situație de fapt ca producând efecte juridice asupra sa, declarația de renunțare din partea unui stat la un drept al său ( la imunitatea de jurisdicție sau la anumite garanții internaționale, de exemplu) etc.
c) Legea internă
Deși legea internă are valoare în limitele sale teritoriale, asupra cetățenilor proprii și în domeniile ce țin de dreptul intern al statelor, ea fiind o manifestare unilaterală de voință, se admite că pe această cale se poate realiza o influențare a procesului de apariție a unor norme de drept internațional.Astfel, când într-o problemă care poate interesa relațiile internaționale mai multe state adoptă legi interne cu conținut asemănător, acestea pot constitui un indiciu cu privire la formarea unei cutume internaționale.
De asemenea, în unele domenii de interes internațional se aplică de regulă reglementările din legislația internă a statelor (ex.: extrădarea, dreptul de azil), care se completează cu prevederile unor reglementări internaționale.
În general, legii interne nu i se atribuie caracterul de izvor al dreptului internațional.Ea poate constitui, însă, un element al procesului de formare a dreptului cutumiar și un mijloc de probă în stabilirea existenței unor cutume.
9. CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAȚIONAL
Diversitatea izvoarelor dreptului internațional, imprecizia unor norme de sorginte cutumiară, existența în anumite domenii a unor norme incomplete, ca și nevoile de reglementare în domenii noi ale colaborării internaționale au impus necesitatea precizării și sistematizării normelor juridice de drept internațional, deci a codificării acestora în instrumente juridice clare și fără echivoc.
Realizarea operei de codificare a ridicat o problemă de principiu în ce privește conținutul și limitele acesteia, conturându-se două linii de gândire.
Într-o primă concepție, împărtășită în general de juriști americani și englezi, codificarea ar avea numai rolul de a constata normele de drept în vigoare, fără a se preocupa dacă ele formează un sistem coerent, aplicabil în raporturile internaționale reale.O a doua linie de gândire, împărtășită de juriști din țările Europei continentale, concepe codificare nu numai ca o prezentare și sistematizare a normelor, ci ca o operă în cadrul căreia unele norme pot fi modificate sau abrogate și se pot crea norme noi, astfel încât să se realizeze un ansamblu coerent de norme care să corespundă nevoilor și realităților epocii.
Experiența Ligii Națiunilor, dar mai ales a O.N.U., a impus concepția potrivit căreia codificarea are atât scopul de a constata și preciza normele de drept internațional (codificare de lege lata), cât și pe cel de a dezvolta progresiv dreptul internațional prin elaborarea de noi norme ( codificare de lege ferenta).
Codificarea are o deosebită importanță pentru dreptul internațional în general și pentru transpunerea în practică a normelor sale.Ea asigură precizia normelor de drept și întărirea coeziunii și unității dreptului internațional, înlăturând conflictele posibile între normele acesteia, înlesnește adaptarea reglementărilor juridice la evoluția rapidă a relațiilor internaționale, permițând totodată participarea tuturor statelor la opera de legiferare, ceea ce asigură în mai mare măsură credibilitatea dreptului și lărgește bazaare a acestuia.
Codificarea dreptului internațional se poate realiza în diferite forme:
a) codificarea oficială, realizată în comun de state, sau neoficială, efectuată de organizații științifice naționale sau internaționale, precum și de oameni de știință în mod individual;
b) codificarea generală, cuprinzând ansamblul normelor dreptului internațional, sau parțială, pe anumite ramuri ori domenii ale acestuia;
c) codificarea principiilor generale și codificarea amănunțită;
d) codificarea universală, a normelor de drept cu aplicabilitate pentru toate statele lumii și codificarea regională, care cuprinde numai normele aplicabile unei anumite zone geografice.
Preocupările de codificare a normelor dreptului internațional au apărut încă din antichitate (vezi „ codul Hammurabi” și alte culegeri de reguli cu caracter juridic și religios din țările orientului antic), dar ele s-au manifestat mai cu pregnanță odată cu societatea modernă.
Asemenea preocupări se sistematizare a normelor dreptului internaționale sub forma unor coduri aparțin unor filozofi și teoreticieni ai dreptului, care au studiat regulile în vigoare în epoca lor și modul de aplicare a acestora.Aceste codificări aveau un caracter neoficial.
Primele încercări de acest fel menționate în literatura de specialitate aparțin filozofului englez Jeremy Bentham care, în Principiile dreptului internațional, scrisă între 1786-1789, și în Introducere la un cod internațional (1827), făcea o sistematizare a dreptului în vigoare, elaborând totodată și noi reguli pentru asigurarea unei păci perpetue.Acestor încercări le-au urmat numeroase altele, între care trebuie menționată lucrarea savantului german John Bluntchhli, intitulată Dreptul internațional modern al statelor civilizate, sub formă de cod din 1868.
Aceste încercări, deși constituiau opere de erudiție deosebit de valoroase, s-au dovedit în fapt mai puțin fructuoase, deoarece urmăreau o codificare totală a dreptului internațional, ceea ce este greu de realizat, dacă nu chiar utopic.
Ulterior, diferite organizații științifice neguvernamentale, conștiente de dificultățile insurmontabile ale codificării întregelui drept internațional într-o unică lucrare, au elaborat unele proiecte neoficiale de codificare pe domenii ale dreptului internațional. Printre acestea, un rol important l-au avut Institutul de Drept Internațional, înființat în 1873, Asociația de Drept Internațional, creată în același an, și Institutul de Drept Internațional, înființat în 1912.
Codificările oficiale încep a se face în secolul al XIX-lea în cadrul unor congrese sau conferințe internaționale cu perticiparea reprezentanților statelor.
Astfel, la Congresul de la Viena (1815) a fost codificat regimul fluviilor internaționale și , în oarecare măsură, dreptul diplomatic, la Conferința de la Paris (1856) au fost codificate unele norme ale dreptului maritim, iar la Conferința de la Geneva din același an a fost elaborată prima codificare a normelor de drept umanitar privind protecția militarilor răniți și bolnavi.
Conferințele internaționale de la Haga din 1899 și 1907 au marcat un moment important în opera de codificare a dreptului internațional. Ele au codificat regulile privind mijloacele de soluționare pașnică a diferendelor internaționale, dar sunt cunoscute îndeosebi pentru opera de codificare privind legile și obiceiurile războiului terestru și maritim referitoare la ostilitățile armate, beligeranți, mijloace permise sau interzise în ducerea războiului, regimul juridic al prizonierilor de război și alte persoane protejate în timpul conflictului armat etc.
Alte conferințe internaționale ulterioare au continuat opera de codifecare a reglementărilor privind modul de ducere a războiului. Astfel, la Conferința de la Geneva din 1925 a fost adoptat „Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare și a armelor bacteriologice ( biologice)”, la Conferința din 1929 de la Geneva s-a realizat o nouă codificare privind ameliorarea soartei răniților și bolnavilor din armatele în campanie, iar Conferința de la Geneva din 1949 realiza o amplă codificare a întregului drept umanitar aplicabil în perioada de conflict armat prin 4 convenții internaționale care se refereau la protecția prizonierilor de război, a bolnavilor, a răniților și a naufragiaților, precum și a populației civile.
Sub egida Organizației Națiunilor Unite codificarea dreptului internațional a realizat progrese deosebite.
O.N.U. și-a propus, prin art. 16 al Cartei, ca în cadrul Adunării generale să se inițieze studii și să se facă recomandări în scopul de a încuraja dezvoltarea progresivă și codificarea dreptului internațional.În acest scop, în 1947, a fost creată Comisia de drept internațional, ca organ subsidiar al Adunării generale, având drept sarcină formularea cu precizie și sistematizarea regulilor de drept internațional în domeniile in care există o practică juridică considerabilă, precedente sau opinii doctrinare.
Ca urmare a eforturilor acestei comisii, ca și a altor comisii ale Adunării generale înființate ulterior, dar și ale reprezentanților statelor și ale unor organizații științifice neguvernamentale, au fost elaborate și încheiate numeroase convenții de codificare a dreptului internațional, în variate domenii, dintre care menționăm ca mai importante:
-relațiile diplomatice (Convenția de la Viena din 1961);
-relațiile consulare (Convenția de la Viena din 1963);
-relațiile tratatelor (Convenția de la Viena din 1969);
-dreptul mării (cele 4 convenții de la Geneva din 1958, urmate de Convenția de la Montego Bay din 1982).
Se află în curs de elaborare în cadrul Comisiei de drept internațional și alte proiecte de
convenții de codificare a unor reguli de drept internațional din domenii cum sunt:.
-răspunderea internațională a statelor;
-folosirea în alte scopuri decât navigația a cursurilor de apă;
-relațiile dintre state și organizațiile internaționale;
-răspunderea internațională pentru daunele care decurg din acte ce nu sunt interzise de dreptul internațional.
Este de așteptat ca procesul de codificare să continue, nevoile raporturilor internaționale aducând în atenție noi domenii în care sunt necesare sistematizări și dezvoltări ale dreptului internațional.
10. SISTEMUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL
În totalitatea lor normele juridice care compun dreptul internațional public pot fi ordonate și sistematizate după criterii științifice în raport de domeniile care cad sub incidența reglementărilor internaționale, de instituțiile juridice de drept internațional, ca și de ramurile ce se pot constitui în cadrul dreptului internațional.
1) Împărțirea pe domenii este prima care s-a conturat în procesul de evoluție a dreptului internațional.
Hugo Grotius împărțea dreptul internațional în două mari părți;
a) dreptul păcii.Acesta cuprindea normele aplicabile în relațiile pașnice dintre state și în cadrul căruia materia era ordonată pe ramurile tradiționale ale dreptului civil intern: persoane, bunuri, contracte, etc.;
b) dreptul războiului, în care se include și dreptul neutralității.Dreptul internațional clasic era cu preponderență un drept al războiului;
Interzicerea războiului de agresiune în relațiile internaționale, ca și evoluția rapidă, în ultimele decenii, a unor variate domenii ale colaborării internaționale, a determinat ca împărțirea dreptului internațional în cele două mari domenii să devină în mare parte caducă, ea nemaigăsindu-și justificarea.
Dar, dacă dreptul la război (jus ad bellum) a fost abolit, jus in bello (dreptul aplicabil în conflictele armate), care reglementează atât modul de ducere a războiului, cât și regulile de drept umanitar referitoare la protecția victimelor conflictelor armate, cunoaște astăzi o puternică afirmare în scopul limitării războiului și a proporțiilor daunelor produse de acesta.
Această împărțire se mai poate, însă, constata și astăzi în unele tratate de drept internațional.
2) Împărțirea pe ramuri a dreptului internațional s-a impus în cadrul codificării de după al doilea război mondial.
Ea are la bază sistematizarea dreptului după ramurile principale ale acestuia, conturate în cadrul ansamblului de norme aplicabile conform direcțiilor de preocupare ale societății contemporane și spacificului instituțiilor de drept internațional.
Până în prezent, nu s-a conturat un consens asupra ramurilor dreptului internațional.Se pot, însă, enumera câteva dintre acestea:
-Dreptul tratatelor;
-Dreptul protecției omului;
-Dreptul diplomatic și consular;
-Dreptul mării;
-Dreptul fluvial;
-Dreptul aerian;
-Dreptul spațial;
-Dreptul organizațiilor internaționale;
-Dreptul conflictelor armate, în care intră și dreptul umanitar;
-Dreptul internațional penal;
Problema sistematizării dreptului internațional public este departe de a fi soluționată.Ramurilor deja conturate li se pot adăuga altele noi, cum sunt:
-Dreptul mediului;
-Dreptul dezvoltării;
-Dreptul economic etc.
Problema sistematizării fiind foarte controversată, tratatele și manualele de drept de la noi își organizează expunerea și aplicarea normelor de drept internațional pe baza instituțiilor sale fundamentale.
CAPITOLUL IV
SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
1. NOȚIUNEA DE SUBIECT AL DREPTULUI INTERNAȚIONAL
Subiecte ale dreptului sunt acele entități capabile să-și asume drepturi și obligații în cadrul unui raport juridic.
În dreptul intern calitatea de subiect de drept o pot avea persoanele, fie că acestea sunt persoane fizice sau persoane juridice.
În cadrul dreptului internațional subiecte de drept pot fi numai acele entități care participă atât la elaborarea normelor dreptului internațional, cât și la desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi și asumându-și obligații în cadrul ordinii juridice internaționale.
Statele constituie principalele subiecte de drept internațional.Acestea au caracterul de subiecte originare, tipice, fundamentale ale dreptului internațional, întrucât numai statele, în virtutea suveranității lor au dreptul nelimitat de a participa la elaborarea normelor de drept internațional și își pot asuma în totalitate drepturile și obligațiile prevăzute de dreptul internațional.
De altfel, în dreptul internațional clasic statele constituiau singurele subiecte de drept internațional, deși existau și opinii în sensul că singurele subiecte de drept internațioonal ar fi persoanele fizice, opinii nevalidate de realitatea raporturilor internaționale.
Statul participă în relațiile internaționale ca purtător de suveranitate.Suveranitatea este o caracteristică esențială și necesară a fiecărui stat, un drept intrinsec (inerent) al acestuia.
Ca atribut esențial al statului, suveranitatea înseamnă supremația puterii de stat pe plan intern și independența acesteia față de orice altă putere în sfera raporturilor internaționale.
Din punct de vedere al dreptului internațional suveranitatea constă în independența deplină politică și economică a statului, în dreptul acestuia de a stabili și a înfăptui o politică internă și externă independentă.Statul suveran este un stat care nu este supus nici unui alt stat, exercitându-și puterea politică asupra întregului teritoriu al țării și în relațiile sale internaționale.
În virtutea suveranității lor, statele au dreptul de a-și alege și dezvolta în mod liber sistemul lor politic, economic, social și cultural, de a-și organiza viața internă fără nici un amestec sau constrângere din afară și de a-și stabili propria politică internă și externă în mod independent, cu respectarea evident a personalității celorlalte state, a drepturilor inerente suveranității acestora.
Activând pe planul relațiilor dintre ele potrivit suveranității lor, statele crează normele de drept internațional, iar principiile și normele dreptului internațional sunt destinate să asigure și să garanteze înfăptuirea suveranității statelor.
Statele sunt, în virtutea suveranității lor, egale în drepturi, chiar dacă de-a lungul istoriei inegalitatea lor de fapt din punct de vedere al teritoriului, al populației, al forței economice, militare sau tehnice a fost transformată și concretizată în raporturile dintre ele ca o inegalitate de drept. Egalitatea juridică exclude subordonarea unor state față de altele și pune pe picior de egalitate toate statele în fața dreptului, indiferent de orice elemente de fapt ce ar reflecta o inegalitate între ele.
Exercitarea suveranității statelor are drept consecință egalitatea în drepturi a acestora, dar totodată respectarea acestei egalități reprezintă cea mai eficace protecție a suveranității statelor în planul relațiilor internaționale.Declarația Adunării generale a O.N.U. din 1970 referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state potrivit „Cartei Națiunilor Unite” prevede că: „Toate statele se bucură de egalitatea suverană.Ele au drepturi și obligații egale și sunt membri egali ai comunității internaționale indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură”. În dreptul internațional contemporan alături de state se recunoaște calitatea de subiect de drept internațional și altor entități, în primul rând organizațiilor internaționale interguvernamentale și mișcărilor de eliberare națională.
Organizațiile internaționale au calitatea de subiect derivat al dreptului internațional.Capacitatea lor de a-și asuma drepturi și obligații rezultă din personalitatea juridică distinctă de cea a statelor care o compun.Ea este limitată, potrivit principiului specialității, de caracterul drepturilor și obligațiilor pe care statele au hotărât ca aceste organizații să și le asume în vederea realizării scopurilor pentru care au fost înființate.
Întinderea acestor drepturi și obligații rezultă de regulă din statutul lor.În lumina prevederilor statutului, a scopurilor și activității organizației, a cerințelor realizării funcțiilor ei se poate stabili dacă o organizație internațională poate să încheie tratate cu alte organizații sau cu statele, dacă și în ce limite poate să intre în alte raporturi juridice cu acestea și se poate conchide asupra configurației personalității sale juridice și implicit a calității sale de subiect de drept internațional.
Există, astfel, o mare deosebire între întinderea personalității juridice a O.N.U., de exemplu, ca organizație cu vocație universală, și cea a unei organizații internaționale regionale sau cu caracter de specialitate.O.N.U. poate duce tratative și încheia acorduri cu statele membre și cu alte organizații internaționale, se bucură de capacitate juridică, de privilegii și imunități pe teritoriul statelor membre, are dreptul la ambasadă pasiv, acreditând reprezentanți ai statelor cu același statut ca și reprezentanții diplomatici obișnuiți, înlesnește elaborarea de norme de drept internațional etc.Alte organizații internaționale au drepturi și obligații mai restrânse.
Mișcările de eliberare națională se pot manifesta pe plan internațîonal, în măsura în care ele sunt recunoscute de către satte, își pot asuma, în anumite condiții (existența unui organ reprezentativ care să se manifeste în numele unei națiuni și a unui teritoriu național recunoscut, de regulă) unele obligații internaționale sau li se pot recunoaște anumite drepturi în baza principiului autodeterminării, pot fi parte la unele tratate multilaterale sau bilaterale care prezintă un interes legitim pentru ele și pot angaja raporturi cu alte state sau cu unele organizații internaționale.
În afara statelor, ca subiecte principale de drept internațional, precum și a organizațiilor interguvernamentale și a mișcărilor de eliberare națională, există și alte entități în legătură cu care se pune problema calității de subiect de drept internațional.Acestea sunt organizațiile internaționale neguvernamentale, corporațiile transnaționale și persoanele fizice.Pozițiile exprimate asupra acestei probleme în doctrină, dar și în practica relațiilor internaționale, sunt foarte diferite.
Organizațiile internaționale neguvernamentale se constituie, de regulă, potrivit legii interne a statului în care sunt înregistrate.În raporturile cu statele respective ele sunt în general considerate ca simple asociații interne, supuse propriei legislații referitoare la aceste categorii de persoane juridice, iar în raporturile lor cu organizațiile interguvernamentale se admite că ele pot să participe la activitatea acestora, cu condiția că statutul organizațiilor interguvernamentale să prevadă posibilitatea unei asemenea participări.
Societățile transnaționale sunt, în general, tot societăți de drept intern.Datorită faptului că activitatea lor se desfășoară pe teritoriul mai multor țări, că au o forță economică și o diversitate mare a activităților care fac necesar să intre în raporturi cu toate statele în care activitatea lor e permisă, încheind și convenții cu acestea în variate probleme privind statutul și activitatea lor, s-au emis și opinii în sensul că asemenea organizații încheie acte de drept internațional, că ar putea, deci, avea calitatea de subiect de drept internațional.
În stadiul actual de dezvoltare a dreptului internațional nu se poate afirma, însă, că atât organizațiile internaționale neguvernamentale, cât și societățile transnaționale au dobândit trăsăturile unor subiecte de drept internațional.
Persoanele fizice, după cum se știe, sunt subiecte ale dreptului intern al statelor.Problema dacă acestea pot avea și calitatea de subiect de drept internațional este foarte controversată.
În dreptul internațional contemporan persoanelor fizice li s-a creat un statut tot mai favorabil în raport cu statele, recunoscându-li-se anumite drepturi a căror ocrotire trebuie să se realizeze dincolo de limitele legislațiilor naționale.În anumite limite, în special în cadrul european, persoanele fizice pot reclama statele, inclusiv cele ale căror cetățeni sunt, în fața unor foruri internaționale cu caracter administrativ și chiar jurisdicțional, ale căror hotărâri devin opozabile statelor respective.
De asemenea, persoanele fizice pot fi trase la răspundere pentru anumite fapte penale grave (crimele internaționale), cum ar fi crimele împotrive păcii, crimele împotrive umanității și crimele de război, sau alte crime stabilite prin convenții internaționale (genocidul, apartheidul, pirateria, traficul de stupefiante etc.) de către tribunalele penale internaționale.
Deși sub ambele aspecte menționate persoanele fizice sunt tot mai prezente în plan internațional, perspectiva consolidării acestei evoluții fiind favorabilă, nu se poate vorbi încă de o recunoaștere a calității lor de subiecte de drept internațional, drepturile și obligațiile lor fiind stabilite de către state atât în baza legilor interne, cât și prin convențiile internaționale semnate de acestea.
STATELE CA SUBIECTE DE DREPT INTERNAȚIONAL
Statul este – cum s-a arătat – subiectul principal și originar al dreptului internațional, entitatea politică și juridică ce întrunește în cea mai mare măsură capacitatea de a avea raporturi juridice guvernate de dreptul internațional.El este totodată un subiect de drept internațional cu caracter universal, singurul care are capacitatea de a-și asuma totalitatea drepturilor și obligațiilor cu caracter internațional.
Conceptul de stat, așa cum rezultă din constituțiile statelor implică o colectivitate umană instalată cu caracter permanent pe un anumit teritoriu și având o structură de organe ale puterii care se bucură de suveranitate.
În doctrina clasică a dreptului internațional se are în vedere pentru a se caracteriza o anumită entitate ca stat, cu personalitate juridică internațională, ca acesta să întrunescă anumite elemente: populația, teritoriul și existența unui guvern independent.
Aceste elemente au fost cel mai bine precizate în „Tratatul de la Montevideo” din 1933 încheiat între S.U.A.și statele latino-americane cu privire la drepturile și obligațiile statelor, în care se stipula că statul ca subiect de drept internațional trebuie să întrunescă următoarele condiții:
a) o populație permanentă;
b) un teritoriu determinat;
c) un guvern;
d) capacitatea de a intra în relații cu alte state.
Ultimul element implică suveranitatea ca trăsătură a puterii politice, ca atribut intrinsec al statului.
Dispariția unuia din aceste criterii are drept consecință inevitabilă dispariția statului ca subiect de drept internațional.
Criteriile stabilite au fost utilizate în mod constant în practica Națiunilor Unite în problemele privind dobândirea calității de membru al organizației.
a) Populația reprezintă o comunitate umană permanentă și organizată, relativ numeroasă pentru a putea subzista prin resurse proprii și forma rațiunea și substanța unui stat.
În ce privește aspectul mărimii populației, nu există un criteriu anume, dacă sunt întrunite celelalte caracteristici, de-a lungul istoriei și astăzi existând atât state foarte mici (microstate sau state pitice), a căror populație variază de la câteva zeci de mii de persoane (statele- cetăți antice, statele- oraș în Evul Mediu, statele foarte mici aflate astăzi în Europa – Monaco, San Marino, Andorra, Liechtenstein etc.), până la sute de milioane de locuitori sau, în cazul Chinei, peste 1 miliard.
b) Teritoriul de stat delimitează spațiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui anumit stat, atât sub aspect intern, cât și în raporturile cu alte state.
Teritoriul de stat are mai multe componente : solul, subsolul, apele interioare și apele maritime interioare, marea teritorială, spațiul aerian de deasupra cestora, mai pe scurt exprimat teritoriul poate fi terestru, maritim și aerian.
c) Guvernul, ca element al existenței unui stat, reprezintă totalitatea structurilor instituționale care exercită prerogativele puterii asupra ansamblului populației și teritoriului.
Formele în care se exercită puterea, structura organelor de stat investite de această putere, ca și mijloacele și metodele de exercitare a puterii diferă de la un stat la altul, important fiind ca exercițiul autorității de stat să fie exclusiv și efectiv.Exclusivitatea presupune ca statul în cauză să-și exercite autoritatea singur, să nu existe o altă autoritate căreia să i se supună aceeași populație și același teritoriu, iar efectivitatea implică exercitarea în mod real a puterii și nu doar aparent sau nominal.
d) Capacitatea de a intra în relații cu alte state, ca element al existenței unui stat, presupune, între altele:
-capacitatea de a încheia acte juridice internaționale, de a fi parte la tratate sau alte instrumente juridice internaționale;
-dreptul de a deveni membru și de a participa la activitatea organizațiilor internaționale;
-dreptul de a utiliza mijloacele de reglementare pașnică a diferendelor și de a prezenta reclamații în fața unor instanțe internaționale;
-dreptul de a-și asigura propria securitate, de a participa la sisteme internaționale de garantare a securității și de a recurge, în condițiile legii, la forță, inclusiv la forța armată împotriva unui act de agresiune;
-capacitatea de a stabili relații diplomatice și consulare cu alte state.
În legătură cu capacitatea statului de a intra în relații cu alte state și de a-și asuma drepturi și obligații s-a pus problema în dreptul internațioanal de a stabili care sunt drepturile și obligațiile fundamentale ale statelor.
Preocupările în această privință au apărut încă în secolul al XVIII-lea, sub influența ideilor filozofiei iluministe.Primul doctrinar care s-a ocupat îndeaproape de această problemă a fost Emeric de Vattel, care făcea o distincție între drepturile fundamentale ale omului, dăruite acestuia de natură și drepturile fundamentale ale statelor, care își au fundamentul în dreptul natural.
În secolele al XIX-lea și al XX-lea, teoria drepturilor fundamentale ale statelor a cunoscut o puternică dezvoltare doctrinară, ea găsisdu-și o primă transpunere în planul reglementării în menționata „Convenție de la Montevideo” din 1933, apoi în „Carta de la Bogota”, actul constitutiv al O.S.A., în care a fost inclusă și o „Declarație a drepturilor și obligațiilor fundamentale ale statelor”.
La tratativele pentru constituirea O.N.U., s-a făcut propunerea ca o asemenea declarație să figureze în Cartă, însă nu s-a acceptat, dar la scurt timp după constituirea Comisiei de drept internațional a Adunării generale a organizației aceasta a fost însărcinată cu elaborarea proiactului unei Declarații a drepturilor și obligațiilor statelor, care până în prezent nu a fost finalizat.
În cadrul O.N.U. au fost adoptate „Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor” (1974), precum și numeroase declarații în care se formulează drepturi și obligații fundamentale ale statelor, între care sunt de menționat cele privitoare la acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale (1960), principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea între state (1970), întărirea securității internaționale (1970)etc.
Deși până în prezent nu s-a ajuns încă la un acord deplin asupra unor criterii unitare pentru stabilirea unei clasificări generale și uniforme a drepturilor și îndatoririlor fundamentale, în documentele amintite și în literatura juridică sunt consacrate o sumă de asemenea drepturi și îndatoriri.
Drepturile fundamentale ale statelor sunt: dreptul la existență; dreptul la suveranitate și independență; dreptul de a dispune asupra propriilor destine; dreptul la pace și securitate; dreptul la integrarea teritoriului și la inviolabilitatea frontierelor; dreptul la autoapărare; dreptul asupra resurselor naturale; dreptul la egalitate suverană; dreptul de a participa la rezolvarea problemelor internaționale;dreptul la cooperare;dreptul de a face comerț, dreptul de acces la cuceririle științei și tehnicii;dreptul de a face parte din organizațiile internaționale;dreptul de a participa la tratatele internaționale;dreptul la un tratament nediscriminatoriu.
În ce privește obligațiile internaționale, acestea sunt corelative drepturilor și se referă în general la: respectarea personalității celorlalte state și a drepturilor acestora, astfel cum acestea au fost enumerate; nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța; rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor lor, îndeplinirea cu bună credință a tratatelor și a tuturor obligațiilor asumate; protecția mediului înconjurător.
3. TIPURI DE STATE
Statele pot fi din punct de vedere al organizării lor fie unitare, fie compuse.
a) Statele unitare se caracterizează prin existența unui singur sistem de organe ale puterii, administrației și justiției.Deși este împărțit în unități teritoriale, pentru nevoi de administrare, statul unitar se prezintă ca un tot, pe plan intern și extern nici una din unitățile sale teritoriale neavând atribuții paralele, concurente sau exclusive în raport de organele centrale.
Existența unui anumit grad de autonomie administrativă locală a autorităților teritoriale, în cadrul descentralizării administrative locale, nu afectează caracterul unitar al unui stat.
România este un stat unitar, ca și majoritatea statelor lumii.
b) Statele compuse
Sunt forme de asociere a două sau mai multe state.Prin structura lor complexă ele pun probleme speciale în legătură cu calitatea de subiect de drept internațional și au cunoscut de-a lungul istoriei forme diferite.
Uniunea personală reprezintă asocierea a două state suverane care rămâneau complet autonome, dar erau conduse de un singur monarh, ca urmare a succesiunii la tron, a unor alianțe matrimoniale, sau a unor aranjamente speciale.Fiecare stat membru al uniunii își păstra sistemul propriu de organe interne, rămânând subiect distinct de drept internațional, având reprezentanțe proprii, încheind tratate internaționale etc, chiar dacă, având în frunte un șef de stat unic, duceau de regulă o politică externă comună.Exemple: Polonia și Lituania (1386-1569), Olanda și Luxemburgul între 1815-1890, Muntenia și Moldova ca Principatele Unite în perioada 1859-1861, precum și majoritatea monarhiilor europene in diferite perioade ale Evului Mediu, până în epoca modernă.
Uniunea reală este o asociație a două state care au în frunte același monarh, dar și organe comune de reprezentare în relațiile cu alte state.Uneori ele pot evea organe comune în domeniul apărării sau cel al finanțelor.Din punct de vedere constituțional, legislativ și administrativ statele componente se prezintă ca entități distincte , iar în raporturile dintre ele sunt bazate pe dreptul internațional, deși impreună formează în raporturile cu alte state un singur subiect de drept.Exemple: Austria și Ungaria între 1867-1918, Danemarca și Islanda (1918-1944), Muntenia și Moldova (1861-1862).
Confederația este o uniune de state independente, care își păstrează atât suveranitatea internă, cât și cea externă.
Confederația se stabilește printr-un tratat între statele componente, are un organ comun sub forma unei adunări deliberative, iar puterile conferite confederației se limitează numai la statele componente, nu și la cetățenii lor.
Deși nu constituie un stat, confederația are ea însăși calitatea de subiect distinct de drept internațional.Organul comun al confederației a fost în general împuternicit să încheie tratate și să aibă dreptul de a trimite și a primi reprezentanți diplomatici.
Cele mai importante confederații cunoscute – S.U.A.(1778-1787), Confederația germanică (1815-1866) și Confederația elvețiană (1291-1793 și 1815-1898) s-au transformat ulterior în state suverane.
Federația este o uniune de state în care fiecare membru își păstrează o anumită organizare proprie, dar există organe comune permanente cu caracter legislativ, administrativ și judiciar, competente pe întreg teritoriul țării și asupra tuturor cetățenilor.
Federația constituie subiect unic de drept internațional, participând în cadrul relațiilor internaționale în nume propriu, statele membre putând avea însă și ele, într-o măsură limitată, aceste drepturi.
Exemple de state federale: S.U.A., Canada, Argentina, Germania, Austria, Elveția, Iugoslavia, iar până nu demult U.R.S.S. și Cehoslovacia.
Asociațiile de state au reprezentat rezultatul unei evoluții spre desprinderea statelor din imperiile coloniale, în virtutea cărora se mențineau unele legături între statul metropolă și fostele state coloniale.
Tipice în această privință sunt Commonwealthul, constituită de Anglia și fostele ei colonii, care a evoluat de la Comunitatea britanică de națiuni (1776-1949) la Comunitatea de națiuni, care dăinuie și astăzi, și Uniunea franceză (1946-1954).
Statele dependente sunt rezultatul subjugării statelor mai slabe de către statele puternice.Din punct de vedere al calității lor de subiect de drept internațional ele sunt caracterizate ca state semisuverane sau ca state fără suveranitate deplină.
Principalele forme sunt vasalitatea și protectoratul.
Vasalitatea reprezintă o formă de dependență tipică evului mediu, constând în extinderea relațiilor nobiliare de la suzeran la vasal la raporturile dintre state. Aceste raporturi au evoluat de la dependența deplină până la o anumită autonomie, pe plan internațional statul vasal fiind reprezentat de statul suzeran.
Suzeranul încheia tratate care se aplicau și vasalului, acesta neavând calitatea de subiect de drept internațional.
Statul vasal trebuia să-i plătească statului suzeran o anumită contribuție în bani sau bunuri, nu avea dreptul de a bate monedă, era obligat să participe la război alături de statul suzeran etc.
În prezent nu mai există state vasale.Au fost vasale unele state indiene față de Anglia până în 1947, dar tipică este vasalitatea otomană care s-a exercitat asupra mai multor state, între care Egiptul, Serbia și Muntenegru, Bulgaria și, în anumite perioade, Țările Române.
Protectoratul se deosebește de vasalitate prin aceea că statul protejat tranferă în baza unui tratat statului protector conducerea relațiilor sale externe.Statul protector este abilitat să reprezinte statul protejat în relațiile externe, încheia în numele lui tratate, primea și acredita reprezentanți diplomatici, stabilind un control strict asupra politicii sale externe.
A fost îndeosebi o formă de dependență cu caracter colonial (Franța-Maroc și Tunis;Anglia-Aden și Tunis etc.).Într-o situație similară s-au aflat teritoriile sub mandat și sub tutelă, devenite astăzi independente.
În prezent există unele forme de protectorat asupra unor state mici: al Franței asupra Statului Monaco;al Elveției asupra Lichtensteinului și al Italiei asupra Statului San Marino.
4. NEUTRALITATEA STATELOR
În dreptul internațional clasic regimul de neutralitate se referă la situația unui stat de neparticipare la război.Neutralitatea este definită ca situația juridică specială în care se află statele care în timp de conflict armat nu iau parte la ostilități, ci continuă să întrețină relații cu celelalte state, inclusiv cu beligeranții.Neutralitatea este astfel legată strâns de starea de război, regulile care guvernează neutralitatea raportându-se direct la reglementările privind modul de ducere a războiului.
Neutralitatea este tot atât de veche ca și războiul, originile acestei instituții trebuind să fie căutate în cutumă, dar încă din antichitate au existat și acorduri scrise între diferite state, în special între statele- cetăți grecești, iar începând cu secolul al XVII-lea s-au încheiat tratate referitoare la neutralitate între unele state europene (Franța și Spania în 1659, Tratatul de la Utrecht din 1713 etc.).
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea era deja acceptat că neutralitatea constituie un element esențial al suveranității, în sensul că fiecare stat este liber să decidă poziția sa față de un conflict armat declanșat, de a se implica sau a păstra o atitudine de neutralitate care să fie respectate de statele aflate în conflict.
Principalul instrument juridic ce reglementează statutul de neutralitate este Convenția a V-a de la Haga din 1907 „privitoare la drepturile și datoriile puterilor și persoanelor neutre în caz de război pe uscat”, care constituie dreptul clasic în materie.
Elementele ce caracterizează situația unui stat neutru sunt abținerea și imparțialitatea.
Abținerea se referă la obligația statului neutru de a nu acorda direct sau indirect, nici un fel de ajutor în ducerea războiului unuia sau altuia dintre statele beligerante, iar imparțialitatea constă în obligația statului neutru ca în relațiile sale de orice natură cu statele beligerante, să păstreze o strictă egalitate de tratament pentru a nu crea o situație mai avantajoasă din punct de vedere politic sau militar vreuneia din părți, actele de bunăvoință numai față de unul din beligeranți fiind ipso facto acte de rea voință față de celălalt.
Atitudinea de abținere și imparțialitate a statului neutru îl îndreptățește, însă, pe acesta de a pretinde din partea statelor beligerante respectarea inviolabilității teritoriului său, precum și a libertății relațiilor sale comerciale cu toți beligeranții.Statul neutru este îndreptățit să impună statelor beligerante respectarea statutului său internațional, putând lua în acest scop orice măsură pe care o consideră necesară, inclusiv respingerea prin forță armată proprie a oricăror atingeri aduse regimului său de neutralitate.
În epoca contemporană interzicerea războiului de agresiune, precum și principiul securității colective care stă la baza constituirii O.N.U., care impun pe de o parte obligația statelor de a participa la reprimarea agresiunii, iar pe de altă parte obligația statelor de a-și acorda ajutor reciproc, inclusiv cu folosirea forței armate, atunci când unul dintre statele membre ale O.N.U. sau ale unui sistem regional de securitate sunt victime ale unei agresiuni, au determinat ca problema neutralității în timp de război să fie abordată într-un cadru mai complex, principiile de bază ale neutralității – imparțialitatea și abținerea – intrând într-o anumită măsură în contradicție cu noile principii.
Cum pentru unele state, în special pentru cele mici, neutralitatea prezintă un interes deosebit, soluția s-a găsit în neutralitatea diferențială.În cadrul acestui concept păstrându-se drepturile și obligațiile statului neutru față de statele angajate în conflict, acesta are dreptul și obligația de a da ajutor victimei agresiunii sau statelor membre ale O.N.U. ce iau parte la acțiunea armată hotărâtă de Consiliul de Securitate pentru sancționarea agresorului constatat ca atare, prin mijloace care nu implică participarea la ostilități, cum ar fi permiterea trecerii prin teritoriul său a trupelor statelor care iau parte la sancțiunea militară aplicată agresorului, dreptul de a furniza materiale necesare beligerantului care duce un război de apărare etc.
Alături de neutralitatea clasică, ce se raportează la un conflict armat în desfășurarea lui, dreptul internațional consacră și neutralitatea permanentă a statelor potrivit căreia un stat se angajează să rămână neutru față de orice războaie care ar interveni și să ducă o politică generală în acest sens.
Instituirea neutralității permanente se face în baza unor acte interne ale statului care își asumă acest statut ( constituția statului, declarații politice sau acte legislative), urmate de acte internaționale de recunoaștere și garantare a statutului din partea altor state, în special a marilor puteri, exprimate individual sau colectiv.
Statutul de neutralitate permanentă implică unele obligații și drepturi pentru statul permanent neutru, precum și, corelativ, drepturi și obligații pentru statele care au recunoscut sau garantat statutul respectiv în favoarea unui anumit stat.
Principalele obligații ale statelor care și-au declarat statutul de neutralitate permanentă sunt: să nu perticipe la nici un conflict armat; să-și păstreze starea de neutralitate în timp de război; să nu participe la nici un fel de alianțe politice sau militare ori să-și asume obligații care au drept scop pregătirea războiului;să nu permită folosirea teritoriului lor pentru amplasarea de baze militare străine, rampe de lansare a rachetelor și alte asemenea obiective militare; să nu dețină, să nu producă și să nu experimenteze arme nucleare sau alte arme de distrugere în masă; să ducă o politică de colaborare pașnică și să întrețină relații amicale cu celelalte state.
Asumarea acestor obligații nu exclude, însă, dreptul statului permanent neutru ca, în conformitate cu art.51 din Carta O.N.U. privind dreptul la autoapărare, să întrețină forțe armate, să ia orice alte măsuri necesare pentru protejarea teritoriului nețional împotriva unei agresiuni căreia i-ar putea fi victimă, să ceară ajutor și să fie ajutat în cazul în care ar fi atacat de un alt stat.
Statul permanent neutru are totodată dreptul la recunoașterea și garantarea personalității sale și dreptul de a participa pe deplin la viața internațională ca orice alt stat.
De-a lungul timpului se cunosc doar câteva state care și-au declarat statutul de neutralitate permanentă:
-Belgia – între 1831-1919.Neutralitatea Belgiei a fost încălcată de Germania în 1914 și a încetat prin voința statului belgian și în baza tratatelor de pace de după primul război mondial;
-Luxemburgul – (1867-1919).Neutralitatea sa a încetat să mai fie garantată prin tratatul de la Versailles, dar a fost menținută unilateral până la invadarea teritoriului luxemburghez de către Germania în 1940;
-Elveția este cazul tipic de stat cu neutralitate permanentă.Elveția a început să urmeze o politică declarată de neutralitate încă din recunoscută apoi prin Tratatul de la Utrecht (1713).
Regimul juridic al neutralității sale permanente a fost stabilit și garantat în 1815 prin declarațiile statelor participante la Congresul de la Viena, care recunoșteau că neutralitatea și inviolabilitatea Elveției sunt în interesul Europei, și printr-un tratat din același an semnat de toate marile puteri ale epocii.Neutralitatea Elveției a fost reconfirmată prin Tratatul de la Versailles în 1919 și a fost respectată în timpul celui de al doilea război mondial.
La intrarea în Societatea Națiunilor în 1920, recunoscându-se neutralitatea Elveției, Consiliul Societății a adoptat o declarație prin care această țară a fost scutită de participarea sub orice formă la acțiunile privind aplicarea la sancțiuni militare.
Invocând statutul său de stat permanent neutru,Elveția nu este membru al O.N.U. și, deși s-a pus această problemă în câteva rânduri, poporul elvețian a respins prin referendum intrarea țarii în O.N.U., în special datorită sistemului de aplicare a unor sancțiuni militare considerat ca incompatibil cu statutul de neutralitate permanentă.
-Austria și-a declarat statutul de neutralitate permanentă printr-o lege din 1954 care a intrat în vigoare la 5 noiembrie 1955 după semnarea la 5 mai 1955 a „Tratatului de stat” între Austria și cele 4 mari puteri (Anglia, Franța, S.U.A., și U.R..S.S.).
Prin acest tratat Austria se angaja să nu adere la nici o alianță, să nu permită nici unui stat străin să stabilească baze militare pe teritoriul său și să-și apere neutralitatea prin orice mijloace, iar cele 4 state se angajau să-i respecte independența și integritatea teritorială.Ulterior acest statut a fost recunoscut și de alte state.
Austria este membru deplin al O.N.U., fără condiții sau rezerve, din 14 decembrie 1955.
-Laosul s-a declarat stat cu neutralitate permanentă în 1962, iar 12 state, între care marile puteri, s-au angajat să i-o respecte prin Declarația de la Geneva din 1962, dar situația internațională din zonă (în special izbucnirea războiului din Vietnam) a făcut ca aceasta să nu devină efectivă.
-Malta și-a declarat unilateral neutralitatea permanentă, iar statele europene au luat act de această declarație prin Actul final al Reuniunii de la Madrid din 1983 a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa.
5. RECUNOAȘTEREA INTERNAȚIONALǍ
Instituția recunoașterii internaționale a apărut în secolul al XVIII – lea și s-a conturat mai precis în secolul următor, în special după Congresul de la Viena care instituia un adevărat directorat asupra vieții internaționale, statele membre ale „Sfintei Alianțe” angajând reporturi de drept internațional numai cu statele pe care ele le recunoșteau.
Recunoașterea are drept obiect apariția unui nou subiect de drept internațional, cum sunt statele sau mișcările de eliberare națională, dar există și recunoașterea guvernelor, a unor modificări teritoriale, a calității de beligerant, a statutului de neutralitate permanentă, etc.
a) Recunoașterea statelor
Recunoașterea statelor nu privește statele deja existente, ci doar apariția unui nou stat în legătură cu care se pune problema acceptării lui ca subiect de drept internațional de către celelalte state.
Apariția unor state este un proces încă actual, putând fi rezultatul unor împrejurări cum ar fi: dizolvarea sau dezmembrarea unui stat, separarea unor părți dintr-un stat prin secesiune sau regruparea unor state într-o nouă entitate statală.
Practica internațională a dovedit că recunoașterea poate să joace un rol important în relațiile dintre state.În epoca noastră sunt cunoscute complicațiile de ordin politic și juridic ce s-au creat după constituirea U.R.S.S. și apariția Chinei ca stat independent, ori mai recent prin dezmembrarea U.R.S.S. și aparitia de noi state desprinse din fosta Iugoslavie.
Recunoașterea unui stat poate fi definită ca un act unilateral prin care unui sau mai multe state admit in mod explicit sau implicit (tacit) că ele consideră o nouă entitate juridică drept stat și că îi recunosc personalitatea juridică internațională, deci capacitatea de a obține drepturi și de a contracta obligații internaționale.
Recunoașterea este un act politic, generator de efecte juridice.
Recunoașterea este un act unilateral.Ea constituie o expresie a suveranității , un stat având dreptul de a recunoaște un alt stat, nu și obligația de a o face.
Deși dreptul de a recunoaște un stat este discreționar, refuzul recunoașterii nu se poate face decât pe baza unor principii și norme general acceptate de comunitatea internațională. Nerecunoașterea unui stat poate fi considerată, în lipsa unei motivări temeinice, ca neamicală, creând dificultăți în calea normalizării relațiilor dintre state și favorizând factorii care se opun evoluțiilor noi în societatea internațională.
Această institutie a fost folosită uneori în mod abuziv, în scopuri politice, statele mai puternice punând adesea condiții la recunoaștere sau exercitând presiuni asupra noilor state sau folosind această cale pentru a limita relațiile cu statele respective.
Recunoașterea are un caracter declarativ, constituind un act de constatare a apariției unui stat nou, ca subiect de drept internațional.Ea nu conferă noului stat calitatea de stat, pe care aceasta o dobândește din momontul creării sale.Refuzul de a nu recunoaște un nou stat nu afectează existența acestuia , dar își păstreză calitatea de subiect de drept, cu toate consecințele ce ducurg din aceasta.
În faza inițială a apariției recunoașterii, dar și ulterior, s-a acordat acesteia un caracter constitutiv de drepturi, în sensul că statele ar exista numai dacă sunt recunoscute de alte state.Astăzi o asemenea abordare este contrară principiilor care guvernează relațiile dintre state.Ea duce la un tratament inadmisibli, în sensul că statele ar fi îndreptățite să se comporte în mod arbitrar față de a entitate pe care nu o recunosc, ridicând totodată o problemă insolubilă, aceea a numărului de recunoașteri necesare pentru ca un stat să fie recunoscut, deci admis ca participant cu drepturi egale în cadrul comunității internaționale. Statul are o personalitate juridică unică, el neputând fi subiect de drept internațional față de statele care îl recunosc și lipsit de această calitate față de celelalte state.
Deși în principiu recunoașterea nu poate avea decât un caracter declarativ, în practica relațiilor internaționale numai prin recunoaștere un stat se poate manifesta efectiv și pe deplin ca subiect de drept internațional.
Recunoașterea are drept efect practic stabilirea unor relații normale între state, ea constituind în fapt punctul de placare al manifestării personalității statului recunoscut în raport cu alte state. Din acel moment statul recunoscut poate stabili relații diplomatice cu statul sau statele care l-au recunoscut, i se recunoaște dreptul la imunitate de jurisdicție și de execuție în fața instanțelor statului care l-a recunoscut, cu efecte asupra dreptului său de a dispune de bunurile pe care le are pe teritoriul altui stat, poate intenta acțiuni judiciare în statele care îl recunosc, poate încheia tratate bilaterale cu acestea, etc.
Recunoașterea poate îmbrăca mai multe forme.
Ea poate fi mai întîi de jure și de facto.
Recunoașterea de jure este recunoașterea deplină și definitivă a unui stat.Ea este irevocabilă, efectele ei stingându-se numai odată cu încetarea calității de subiect de drept internațional a statului recunoscut.
Recunoașterea de facto are un caracter limitat și provizoriu, putând fi revocată oricând , ea exprimându-se într-un câmp limitat de relații, de obicei relații comerciale și diplomatice limitate.
Între recunoașterea de jure și cea de facto nu sunt deosebiri de esență, iar limitele dintre sunt greu de stabilit, recunoașterea de facto constituind de regulă o fază pregătitoare a recunoașterii de jure.
Recunoașterea poate fi expresă sau tacită.
Recunoașterea expresă se face în baza unui act care poate lua diferite forme: o notă diplomatică, o declarație de recunoaștere un mesaj al șefului statului sau chiar o telegramă de felicitare din partea șefului statului, a șefului guvernului sau a ministrului de externe.
Recunoașterea tacită poate fi dedusă din acțiunile concludente ale unui stat cum sunt: stabilirea de relații diplomatice, încheierea unui tratat bilateral de reglementare a relațiilor politice generale etc.
S-a pus problema dacă admiterea participării unui stat la o organizație internațională, la o conferință internațională sau la un tratat multilateral poate echivala cu recunoașterea sa tacită de către toate statele participante.Se consideră că, în principiu, în asemenea situații simpla participare nu echivalează cu recunoașterea , la asemenea forme de relații internaționale luând parte adesea și state care nu se recunosc reciproc, dar dacă, de exemplu, un stat votează în favoarea admiterii unui nou membru într-o organizație internațională, exprimându-și astfel in mod clar atitudinea față de acesta, votul exprimat poate fi apreciat ca o recunoaștere tacită.
b) Recunoașterea guvernelor
În mod normal recunoașterea unui stat înseamnă și recunoașterea guvernului legitim al acestuia.Problema ca un guvern să fie recunoscut separat nu se pune decât în situații speciale, când într-un stat se instalează un nou guvern, nu pe calea legală prevăzută de Constituția statului respectiv , ci prin forță, ca urmare a unei revoluții sau a unei lovituri de stat prin care se schimbă regimul politic ori forma de guvernământ a statului respectiv.
Recunoașterea unui guvern nu pune în cauză recunoașterea statului în cauză, dar nerecunoașterea guvernului împiedică menținerea ori stabilirea de relații normale între state.
Recunoașterea guvernelor poate fi, ca și în cazul statelor, de jure sau de facto, expresă sau tacită.
Pe lângă unele rațiuni de ordin politic, la recunoașterea unui nou guvern se discută in general următoarele criterii care țin de legitimitatea și efectivitatea acestuia: dacă el exercită o autoritate efectivă, dacă autoritatea sa se exercită asupra întregului teritoriu sau unei importante părți din teritoriul de stat și dacă se bucură de sprijinul majorității populației.
De asemenea, pe lângă legitimitatea și efectivitatea unui guvern la recunoașterea sa este pusă în cauză și capacitatea noului guvern de a se achita de obligațiile sale internaționale.
Odată întrunite aceste condiții nu există motive din punctul de vedere al dreptului internațional ca un guvern să nu fie recunoscut.
Asupra recunoașterii legitimității unui guvern s-au formulat unele teorii, în special în spațiul latino-american.
Doctrina Tobar, după numele unui ministru de externe ecuadorian de la începutul secolului nostru, afirma un legitimism constituțional, în sensul că un guvern constituit prin mijloace contrare constituțieinu trebuie să fie recunoscut până când țara nu va fi organizată în forme constituționale, pe bază de alegeri libere.O asemenea abordare favorizează intervenția în afacerile interne ale altui stat, subordonând problemele politice și constituționale interne ale unui stat aprecierii altui stat și a fost folosită ca atare împotriva unor regimuri politice democratice instalate în țări din America Latină.
Doctrina Estrada a fost formulată în 1930 de ministrul de externe al Mexicului al cărui nume îl poartă, pentru a se evita interpretarea că nerecunoașterea unui guvern echivalează cu dezaprobarea acestuia, pe care o implică doctrina Tobar.
Potrivit acestei doctrine nici un guvern
afirma că guvernul mexican se va mărgini la menținerea sau rechemarea reprezentanților săi diplomatici, ori la acceptarea agenților diplomatici ai altor state după cum va considera oportun, fără a aprecia în mod unilateral asupra dreptului altor națiuni de a-și menține sau schimba guvernul .
Inspirându-se din doctrina Estrada, majoritatea statelor se abțin astăzi să mai recunoască guvernele, recunoscând numai statele.
c) Recunoașterea beligeranței și insurecției
În cazul în care pe teritoriul unui stat are loc o răscoală armată împotriva guvernului legal constituit, iar aceasta și-a constituit organe de conducere politică și militară, desfășoară acțiuni militare în formă organizată și controlează o parte a teritoriului , se pune problema recunoașterii calității de beligerant sau insurgent de către guvernul statului respectiv sau de către alte guverne.
Recunoașterea unei asemenea calități de către guvernul statului respectiv are drept efect că răsculații nu mai pot fi tratați ca infractori, ci li se aplică regimul prizonierilor de război în cazul în care nu sunt prinși, iar cele două părți la conflict sunt obligate să aplice normele privind dreptul internațional umanitar în caz de conflict armat, iar recunoașterea de către guvernele altor state are drept efect tratarea guvernului și a răsculaților în mod egal.
d) Recunoașterea mișcărilor de eliberare internațională a apărut ca o necesitate în epoca modernă, iar ca instituție juridică reprezintă o dezvoltare a recunoașterii beligeranței sau insurgenței.
În al doilea război mondial s-au recunoscut legitimitatea comitetului național polonez și a celui cehoslovac ca reprezentante ale popoarelor lor în lupta pentru eliberarea teritoriilor care se aflau atunci sub dominația străină, precum și guvernele în exil constituite de acestea, dar și de alte state.
După al doilea război mondial mișcările de eliberare națională și cele anticoloniale au luat o mare amploare în condițiile politicii de decolonizare duse în cadrul O.N.U., problema recunoașterii mișcărilor și a organelor constituite de acestea punându-se foarte frecvent.
Recunoașterea organelor de conducere ale mișcărilor respective a creat condițiile ca numeroase state să stabilească relații oficiale cu mișcările de eliberare națională și să le sprijine în lupta lor pentru constituirea de state independente, iar aceste mișcări au putut să aibă acces la viața internațională, să participe la activitatea organizațiilor intyernaționale și în cadrul O.N.U. în calitate de observatori și să-și promoveze astfel propriile interese.
Recunoașterea mișcărilor de eliberare națională constituie de regulă premergătoare recunoașterii statului ce se va forma ca rezultat final al luptei acestora.
6. SUCCESIUNEA STATELOR
Există situații când, prin voința popoarelor respective sau datorită unor împrejurări independente de aceasta, configurația politică și teritorială a unor state suferă importante transformări.Dincolo de efectele pe care le produc în cadrul intern al statelor, asemenea transformări au implicații deosebite și pentru relațiile internaționale.
Modificările teritoriale, indiferent că acestea duc la apariția unor noi state, astfel cum s-a întâmplat în cazul dezmembrării unor imperii sau a desfășurării procesului de decolonizare, la schimbări majore în natura unui stat, determinate de procese revoluționare sau la transferuri de teritorii de la un stat la altul, pun în dreptul internațional problema succesiunii noilor state la statele anterioare.
Modificările teritoriale pot consta în:
a) reunirea mai multor state într-unul singur, pe calea fuziunii sau a absorbției ( cazuri numeroase în cadrul procesului de unificare a statelor europene, iar mai recent reuniunea R.F.G.cu R.D.G. în 1990);
b) dezmembrarea unui stat, în urma căruia apar mai multe state independente (destrămarea Imperiului Austro-Ungar în 1919, iar mai recent dizolvarea U..R.S.S. și a Iugoslaviei după 1989);
c) separarea sau secesiunea, când din cadrul unui stat se desprinde un alt stat(Pakistanul sau Bangladeșul desprinse de India, Norvegia desprinsă de Suedia etc);
d) transferul de teritorii de la un stat la altul.
În asemenea situații se pune problema în ce măsură între statele noi și cele vechi sau între statele implicate în asemenea modificări are loc transmiterea unor drepturi și obligații asumate de statele respective până la apariția modificărilor teritoriale.
Principalele probleme care se ridică în cadrul succesiunii statelor se referă la succesiunea la tratate, la bunuri, la arhive și la datoria de stat, iar uneori și la cetățenie.
În dreptul internațional clasic rezolvarea unor asemenea probleme s-a făcut prin transpunerea automată a principiilor succesiunii de drept civil din dreptul intern în cadrul dreptului internațional public.
În dreptul internațional contemporan a devenit, însă, clar că o asemenea soluție nu este cea indicată, în dreptul internațional aflându-ne în prezența nu a unei simple succesiuni, ci a unui transfer de suveranitate, cu toate consecințele ce decurg de aici.
Statul succesor nu este continuatorul statului predecesor.Fiecare dintre ele are o personalitate juridică proprie. Succesiunea într-un teritoriu determinat atrage înlocuirea ordinii juridice a statului predecesor cu ordinea juridică a statului succesor. Ca urmare, statul succesor nu este în principiu obligat să preia automat și integral drepturile și obligațiile statului predecesor, în virtutea suveranității sale are dreptul de a decide în ce măsură va menține reporturile juridice ale predecesorului său. Respingerea raporturilor juridice, a drepturilor și obligațiilor anterioare incompatibile cu politica internă și externă, cu interesele legitime ale statului succesor, semnifică manifestarea suveranității sale.
Pe de altă parte, însă, statul succesor poate avea el însuși interesul de a menține o anumită continuitate juridică și a nu înlătura întru totul ordinea juridică a statului predecesor pentru a realiza o relativă stabilitate în ordinea sa internă și a nu reconstrui ceea ce este deja bine construit. De asemenea , nu este nici în interesul comunității internaționale în ansamblul său și nici al statelor terțe ca succesiunea unui stat să ducă la ruperea oricăror legături cu obligațiile asumate de statul predecesor.
De aceea, noua autoritate a statului succesor va selecta și va prelua prin intermadiul succesiunii anumite elemente ale ordinii juridice vechi, atât cu privire la garantarea unor drepturi ale unor persoane fizice sau juridice în raport cu alte state, cât și cu privire la respectarea unor angajamente internaționale anterior asumate.
Succesiunea statelor în dreptul internațional este deosebit de controversată.Până în prezent nu s-a putut ajunge, nici pe cale cutumiară, nici prin tratate, la reguli uniforme cu aplicabilitate generală privind modul în care trebuie să se procedeze la transferul de suveranitate.În majoritatea cazurilor problemele legate de succesiunea între statul predecesor și statul seccesor s-au rezolvat prin acorduri speciale între aceste state, sau prin unele legi interne ori prin declarații unilaterale ale statului succesor.
Unele principii și tendințe generale ale practicii privind rezolvarea diferitelor cazuri de succesiune a statelor au fost codificate în două convenții internaționale, ambele semnate la Viena, care nu au intrat, însă, până în prezent în vigoare: „ Convenția referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate” (1978) și „ Convenția referitoare la succesiunea statelor în ce privește bunurile, arhivele și datoriile” (1983).
În continuare vom prezenta principiile și normele privind succesiunea statelor în situații tipice de succesiune și anume fuziunea și dezmembrarea statelor, în situații tipice de succesiune și anume fuziunea și dezmembrarea statelor, transferarea de teritorii și formarea noilor state ca urmare a lichidării sistemului colonial, urmărind domeniile principale în care se pun asemenea probleme: succesiunea la tratatele incheiate, situația bunurilor preluate, datoriile contractate de statul predecesor.
În cazul fuziunii sau dezmembrării statelor în principiu există o continuitate între obligațiile statului predecesor și statul succesor.
Statul succesor trebuie să mențină tratatele care legau statul predecesor cu privire la ansamblul teritoriului său, cu unele precizări și anume:
-își mențin valabilitatea pentru statul sau statele succesoare tratatele care stabilesc frontiere sau orice alt regim teritorial, cum sunt cele privind navigația fluvială, transportul energiei electrice, comunicațiile feroviare, statutul canalelor;
-își continuă valabilitatea tratatelor prin care s-au creat situații obiective, opozabile erga omnes, cum ar fi neutralitatea, zonele demilitarizate sau libertatea navigației pentru toți în anumite spații marine (în marea liberă, în strâmtorile internaționale etc.);
-rămân de asemenea în vigoare tratatele în cuprinsul cărora se impun norme imperative (jus cogens);
-tratatele de comerț, de extrădare, tratatele multilaterale, cele cu caracter tehnic își pot continua aplicarea dacă noul stat și celelalte părți la tratat convin în acest sens sau dacă din conduita lor rezultă că doresc acest lucru;
-în principiu, statul succesor va putea deveni membru al unei organizații internaționale din care făcea parte un stat predecesor dacă se manifestă în acest sens în mod expres conform procedurilor prevăzute de actul constitutiv al organizației pentru primirea de noi membri. În cadrul fostei U.R.S..S. Rusia a fost considerată continuatoarea dec drept a fostei U.R.S.S.;
-tratatele politice ( de alianță) care sunt legate de existența politică a statului anterior, precum și cele care prevăd stabilirea de baze militare, își încetează aplicabilitatea odată cu dispariția statului care le-a încheiat, ele neputând fi opozabile statului succesor.
Cu privire la bunurile și creanțele statului anterior, legate de teritoriul acestuia, indiferent dacă se găsesc în interiorul său ori în străinătate, regula este că se transmit statului succesor toate bunurile mobile și imobile care au aparținut statului predecesor, în principiu fără despăgubiri și fără un tratat special în acest scop.
În ce privește datoriile statului anterior față de state sau creditori străini regulile sunt mai nuanțate, neexistând norme unanim acceptate.
Dacă statul anterior continuă să existe după formarea unui nou stat, el rămâne în principiu dator în continuare.
În cazul în care statul anterior a dispărut fiind încorporat în noul stat, practica este diversificată.Uneori statele noi au preluat datoriile statelor anterioare (Belgia, în 1907, după încorporarea statului Congo), alteori le-au refuzat (Anglia, în 1901, după anexarea Transvaalului).Tratatele de pace din 1919 au impus statelor succesoare ale Imperiului Austro-Ungar plata datoriilor contractate de vechiul stat imperial.
Datoriile contractate de autoritățile locale sau de cele centrale, dar în folosul exclusiv al teritoriului în legătură cu care se pune problema succesiunii, trec, de principiu, asupra statului succesor.
În cazul transferării unui teritoriu, când o parte a teritoriului unui stat trece sub suveranitatea altui stat, se aplică în general următoarele reguli:
-Pe teritoriul transferat își încetează aplicabilitatea tratatelor încheiate de statul de la care s-a făcut transferul și intră în vigoare tratatele statului dobânditor;
-Bunurile de stat aflate pe teritoriul cedat trec în proprietatea statului dobânditor;
-Datoriile se transferă de regulă în baza unui acord , iar în lipsa acestuia datoria de stat trece de la statul predecesor la statul succesor într-o proporție echitabilă, luându-se în considerare, pentru comparare, proprietățile sau drepturile care trec la celălalt stat.
În cazul formării noilor state ca urmare a lichidării sistemului colonial, statele care și-au dobândit independența au făcut să înceteze tratatele, prin care fusese instituit statutul lor de colonie, protectorat sau altă formă de aservire, precum și toate tratatele politice incompatibile cu noul lor statut de state suverane.
În ce privește celelalte tratate încheiate de statul tutelar referitoare la teritoriul unui stat aservit care și-a dobândit independența, noile state fie au încheiat tratate de succesiune cu fostele metropole, fie au făcut declarații unilaterale de continuare generală sau de continuitate parțială ori temporară a raporturilor internaționale anterioare, urmate de precizarea pe cale unilaterală sau prin tratate încheiate cu alte state a raporturilor internaționale pe care înțeleg să le continue.
În rezolvarea tuturor problemelor de succesiune a noilor state s-au aplicat , cu nuanțele necesare, principiile referitoare la succesiunea privind tratatele internaționale, bunurile și datoriile statelor.
CAPITOLUL V
POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
1. POPULAȚIA CA ELEMENT CONSTITUTIV AL STATULUI
Populația reprezintă, alături de teritoriu și de autoritatea guvernamentală, unul din elementele constitutive necesare pentru existența însăși a statului .Nu se poate vorbi de existența unui stat dacă acesta nu are populație.
Populația este în general definită ca totalitatea persoanelor fizice care locuiesc pe teritoriul unui stat și sunt supuse jurisdicției acestuia.Această definiție prezintă un dublu inconvenient: ea este prea largă, pentru că include și alte persoane care , nefiind legate de stat prin cetățenie, nu pot fi considerate ca element constitutiv al statului și totodată este prea îngustă, necuprinzând și pe cetățenii proprii care, temporar sau definitiv, locuiesc pe teritoriul altui stat.
Într-o definiție mai corectă din punct de vedere juridic, populația, ca element constitutiv al statului, cuprinde totalitatea persoanelor fizice legate de stat prin cetățenie.
Din punct de vedere al exercitării competenței sale asupra populației orice stat se află într-o dublă poziție, de stat primitor și de stat de origine.
Pe teritoriul unui stat pot locui mai multe categorii de persoane, având statut juridic diferit: cetățenii statului respectiv, străinii care au cetățenia altui stat (bipatrizi), persoanele fără cetățenie (apatrizi) și persoane refugiate, care au un statut de permanență, precum și alte persoane cu statut temporar (turiști, oameni de afaceri, etc.). Pentru toate persoanele care se află în limitele teritoriului unui stat, indiferent dacă acestea sunt cetățeni ai statului respectiv sau sunt străini, statutul lor juridic se stabilește potrivit dreptului intern în baza suveranității fiecărui stat.
Fiecare stat are în același timp dreptul de a-și proteja cetățenii proprii care locuiesc sau se află în mod temporar pe teritoriul altui stat, în baza dreptului de protecție diplomatică.
Statele pot exercita uneori o protecție diplomatică și asupra străinilor, dacă acceptă o asemenea însărcinare și anume: în cazul în care un stat a rupt relațiile diplomatice cu un alt atat și în caz de război, când un stat terț își asumă sarcina reprezentării intereselor unui stat beligerant.
Există, însă, și unele persoane care locuiesc pe teritoriul unui stat, dar al căror statut nu se reglementează de către statul în cauză, ci potrivit unor reguli stabilite conform dreptului internațional.Aceștia sunt membrii misiunilor diplomatice ale altor state, reprezentantii și funcționarii unor organizații internaționale, precum și membrii forțelor armate străine staționate pe teritoriul altui stat.
Problemele privind statutul populației, drepturile și obligațiile persoanelor, indiferent în ce ipostază s-ar afla ( de cetățean sau de străin, cu caracter permanent sau provizoriu), nu pot fi solutionate în întregime prin legislația proprie a unui stat, unele dintre acestea reclamând cooperarea statelor într-un cadru internațional creat prin tratate multilaterale sau bilaterale, având în vedere complexitatea problemelor privind populația și impactul pe care aceste probleme îl au asupra relațiilor dintre state.
Reglementările internaționale și cooperarea dintre state în rezolvarea problemelor privind populația se referă la domenii și instituții juridice cum sunt: dubla cetățenie (bipatridia), apatridia, refugiați și persoane strămutate, regimul juridic al străinilor, dreptul de azil, extrădarea, protecția diplomatică, drepturile omului etc.
CETǍȚENIA
Cetățenia este definită ca legătura politică și juridică permanentă și efectivă dintre o persoană fizică și un anumit stat, care generează drepturi și obligații pentru cetățean și statul respectiv. Ea exprimă apartenența persoanei la statul respectiv, caracterizează prin plenitudinea drepturilor și obligațiilor reciproce prevăzute de constituție și legi.
Este un raport juridic indisolubil legat de persoana omului.Raportul de cetățenie este permanent în timp, apărând odată cu nașterea omului și, în principiu, dispărând odată cu dispariția fizică a acestuia și nelimitat în spațiu, el subzistând oriunde s-ar găsi o persoană, în statul de origine, pe teritoriul altui stat, pe mare, în aer sau în cosmos.
Cetățenia este supusă în principiu unui regim de reglementare internă, statele având o competență exclusivă în a stabili în cadrul legislației proprii atât modurile de dobândire și de pierdere a cetățeniei, cât și toate drepturile și obligațiile care decurg din legătura politică și juridică a apartenenței unui stat.De regulă numai cetățenii unui stat se bucură de drepturile politice și pot avea acces la funcțiile publice, civile sau militare.
Dreptul internațional nu limitează libertatea statelor de a stabili prin legislația internă regimul juridic propriilor cetățeni, dar poate determina condițiile în care regimul juridic stabilit este opozabil altor state.
Dacă celelalte state nu pot nega dreptul exclusiv de reglementare al unui stat anume, ele pot, să nu recunoască sau să nu accepte consecințele pe care regimul astfel stabilit le-ar avea în plan internațional în cazul în care sunt încălcate principiile generale sau norme de drept internațional.Astfel, o lege de obținere a cetățeniei bazată pe criterii de discriminare rasială, religioasă sau politică, ori prin încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului, nu va putea fi considerată ilicită din punct de vedere al regulilor de drept internațional și neopozabilă altor state, după cum acordarea în mod abuziv a cetățeniei de complezență, fictivă, unor indivizi care nu au o legătură efectivă cu statul respectiv, este considerată potrivit unei hotărâri a Curții Internaționale de Justiionale de Justiție din 1955 dată într-o speță celebră (Cazul Nottebohm) ca încălcând un principiu fundamental în materie de cetățenie (efectivitatea).
În Ramânia cetățenia este reglementată prin Legea nr. 21 din 1 martie 1991.
Dobândirea cetățeniei
Cetățenia se poate dobândi prin naștere sau prin naturalizare.
Prin naștere, cetățenia se dobândește automat ca efect al producerii acestui fenomen natural, noul născut neputând fi consultat dar neputând rămâne fără cetățenie până la maturizarea sa.
În legislația diferitelor state la dobândirea cetățeniei prin naștere se aplică fie principiul jus sanguinis, potrivit căruia fiul primește cetățenia părinților săi indiferent de locul nașterii, fie principiul jus soli, potrivit căruia copilul dobândește cetățenia statului pe teritoriul căruia se naște, indiferent de cetățenia părinților săi.
Unele state, cum sunt țările latine din Europa, țările scandinave , Japonia și Filipine, aplică principiul jus sanguinis, în altele, cum ar fi Argentina și Paraguay, se aplică jus soli, iar S.U.A., Anglia și unele țări din America Latină aplică un sistem combinat, punând accentul pe dreptul locului nașterii.
România a aplicat și aplică principiul jus sanguinis.Legea nr. 21/1991 privitoare la cetățenie prevede că toți copiii care s-au născut pe teritoriul României din părinți cetățeni români sunt cetățeni români.De asemenea, sunt cetățeni români copiii care s-au născut pe teritoriul statului român dacă numai unul din părinți este cetățean român, precum și cei născuți în străinătate dacă ambii părinți sau numai unul din ei are cetățenie română.
Pe cale de excepție, pentru a se evita apatridia se consideră cetățean român și copilul găsit pe teritoriul statului nostru dacă nici unul din părinți nu este cunoscut.
Prin naturalizare cetățenia se dobândește la cererea persoanei interesate, printr-un act al autorităților statului solicitat și cu îndeplinirea condițiilor stabilite de legislația în materie a acelui stat.
Dobândirea cetățeniei prin naturalizare se poate face în câteva situații:
a) Prin căsătoria a două persoane care au cetățenii diferite.De principiu cetătenia nu se dobândește și nu se pierde ca efect al căsătoriei.Totiși, problema se pune întrucât legislația unor state prevede, ca efect al inegalității juridice tradiționale a femeii cu bărbatul , că femeia dobândește prin căsătorie din oficiu cetățenia bărbatului.
În consens cu dezvoltarea drepturilor omului legislația unor state s-a modificat consacrând principiul liberului consimțământ la dobândirea cetățeniei al femeii căsătorite, în sensul că la căsătoria cu un străin femeia poate opta între a-și menține cetățenia și a lua cetățenia soțului.Conventia asupra cetățeniei femeii căsătorite, adoptată în 1957 sub egida O.N.U. , prevede că încheierea sau fdesfacerea căsătoriei, precum și schimbarea cetățeniei soțului în timpul căsătoriei nu produc efecte asupra cetățeniei femeii.
b) Prin înfiere ( adopție) copilul poate căpăta cetățenia înfietorului, dacă nu a avut a altă cetățenie sau a avut cetățenia unui stat străin.
În caz de conflict între legea statului celui infiat și legea statului înfietorului, copilul înfiat dobândește de regulă cetățenia statului pe teritoriul căruia se află.
Potrivit legislației române în cazul în care unul dintre înfietori este cetățean român cetățenia înfiatului minor se hotărăște de comun acord de către înfietori, iar în lipsa unui asemenea acord instanța care are competența să aprobe înfierea înfierea va decide asupra cetățeniei minorului ținând seama de interesele acestuia.
c) Prin redobândire sau reintegrare.Se poate reveni la vechea cetățenie dacă fostul cetățean se repatriază ori dacă o femeie măritată și-a pierdut cetățenia obținută prin căsătoria cu un străin, iar ulterior divorțează.
d) Ca efect al sederii prelungite (rezidenței) pe teritoriul unui alt stat decât cel de origine, legislația unor state prevăzând această posibilitate (S.U.A., Canada, Germania).
e) Prin opțiune. În cazul transferului unui teritoriu de la un stat la altul de regulă persoanele care locuiesc în teritoriul transferat au dreptul de a opta înttre a-și menține cetățenia și a obține cetățenia noului stat.
Pierderea cetățeniei
Cetățenia se poate pierde ca efect al renunțării sau prin retragerea acesteia.
Renunțarea la cetățenie este un act individual al cetățeanului, exprimând opțiunea acestuia.De regulă se face de către persoanele interesate în dobândirea cetățeniei altui stat care nu permite dubla cetățenie.Are un efect strict personal, neprivind și pe membrii familiei.
Retragerea cetățeniei
Se face în mod excepțional, având caracterul unei sansțiuni.O asemenea măsură se ia împotrive unui cetătean cu domiciliul în străinătate care a avut o conduită neloială față de statul de origine împotriva căruia a săvârșit fapte grave, precum și în cazul în care cetățenia a fost obținută în mod fraudulos.
Retragerea cetățeniei se face în baza legislației interne, de regulă printr-o hotărâre judecătorească, sau, în unele țări, prin actul unei autorități executive.
Retragerea cetățeniei se poate face numai pentru persoanele care au dobândit această calitate prin naturalizare, nu și pentru cele care au dabândit cetățenia prin naștere.
Dubla cetățenie (bipatridia)
Este situația juridică a unei persoane care are concomitent cetățenia a două (sau mai multe) state.
Dubla cetățenie constituie o excepție de la regimul normal al cetățeniei și poate apărea ca urmare a reglementărilor diferite din legislația unor țări cu privire la modul de dobândire sau de pierdere a cetățeniei.Din conflictul pozitiv de reglementare un cetățean poate dobândi independent de voința sa o altă cetățenie fără a o pierde pe cea anterioară.
Dubla cetățenie poate apărea mai frecvent în situații cum sunt: un copil născut pe teritoriul unui stat care aplică principiul teritorial ( lex loci) , din părinți cetățeni ai unui stat care aplică principiul jus sanguinis; în caz de înfiere de către un străin, dacă statul al cărui cetătean este copilul înfiat nu consimte la renunțarea la cetățenie, iar statul înfietorului îi acordă copilului cetățenia sa; în cazul căsătoriei cu un străin, dacă după legislația țării sale femeia nu-și pierde cetățenia prin căsătorie, iar potrivit legislației statului al cărui cetățean este soțul, siția dobândește automat cetățenia acestuia;în cazul în care o persoană dobândește cetățenia altui stat fără a fi renunțat la cetățenia originară.
Bipatridia este o situație juridică în principiu favorabilă bipatridului, dar în anumite situații poate duce la complicații în statutul juridic al persoanei bipatride, precum și la unele conflicte de interese între statele al căror cetățean este.Asemenea complicații pot apărea, de exemplu, când cetățeanul in cauză își schimbă domiciliul dintr-un stat în altul atât în ce privește drepturile, cât și obligațiile acestuia, sau atunci când se pune problema exercitării protecției diplomatice de către statele al căror cetătean este.
Pentru evitarea unei asemenea situații, pe plan internațional s-a încercat încheierea unor conventii multilaterale, dar fără rezultate notabile.S-au încheiat, însă, numeroase conventii bilaterale pentru evitarea dublei cetățenii, care stabilesc anumite criterii de opțiune din partea persoanei bipatride.
În același timp, in practica internațională se conturează tot mai mult tendința ca, dintre cele două cetățenii, să fie favorizată cea reală și efectivă.
Apatridia
Este situația inversă bipatridiei, când anumite persoane nu au nici o cetățenie sau își pierd cetățenia fără a deveni cetățeni ai altui stat.Ea se poate datora, ca și în cazul bipatridiei, diferențelor în reglementarea dobândirii și pierderii cetățeniei dintre legile în materie din diferite state, după mecanisme similare cu cele care pot da naștere bipatridiei, dar care acționeaă în sens invers.
Termenul de apatrid desemnează o persoană pe care nici un stat nu o consideră ca resortisant al său prin aplicarea legislației proprii.Apatridia este o situație anormală care apare ca urmare a unor conflicte negative de legi.
În lipsa cetățeniei, apatridul nu are obligații derivând din acest statut față de vreun stat, dar în același timp este lipsit de protecția pe care statul o datorează cetățenilor săi, precum și de unele drepturi, între care cele politice sunt cele mai importante și nu are garanția unui statut personal propriu, putând foarte ușor să fie expulzat sau supus unor discriminări.
Desigur, ca membri ai societății civile, apatrizii nu pot fi lipsiți de anumite drepturi fundamentale ale omului și nici nu sunt scutiți de obligația de a respecta legile statului pe teritoriul căruia își au reședința.În general , legislația statelor acordă apatrizilor un regim asemănător regimului străinilor, dar regimul lor juridic rămâne unul precar.
Pentru înlăturarea acestor inconveniente, pe planul legislației interne tendința este de a li se acorda mai multe drepturi, iar în relațiile internaționale se tinde spre adoptarea unor măsuri menite a elimina cazurile de apatridie.
Primele abordări internaționale în materie datează din perioada interbelică, atunci când fenomenul apatridiei a luat o asemenea amploare încât a dat naștere la situații de natură a tulbura viața internațională. Conventia adoptată la Haga în 1930 prevedea unele modalități de preîntâmpinare a apariției apatridiei, în situațiile în care persoana are cetățenia unui stat dar, prin plecarea în alt stat, prin înfiere, căsătorie etc. riscă să-și piardă cetățenia fără a putea dobândi a altă cetățenie.
Principalele reglementări în vigoare se află în două convenții internaționale încheiate la New York sub egida O.N.U. :” Convenția referioare la statutul apatrizilor” din 1954 și „Convenția pentru reducerea cazurilor de apatridie” din 1961.
De principiu, ambele convenții recunosc dreptul oricărei persoane de a avea o cetățenie și cuprind angajamentul statelor- părți de a nu retrage nici unei persoane cetățenia dacă prin aceasta i s-ar crea situația de apatrid și de a acorda cetățenia lor copiilor născuți pe propriul teritoriu din părinți apatrizi.
Statutul apatridului, potrivit Conventiei din 1954, cuprinde în principal următoarele reguli:
-fiecare apatrid are obligații față de țara în care se găsește, fiind ținut să respecte legile acestuia și măsurile vizând menținerea ordinii publice;
-statele trebuie să aplice același regim tuturor apatrizilor, fără discriminări privind rasa, religia sau țara de origine;
-apatrizii trebuie să se bucure de același regim ca și proprii cetățeni cu privire la libertatea religioasă și educația religioasă a copiilor lor;
-apatrizilor trebuie să li se acorde regimul aplicat de țara respectivă străinilor.
Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie din 1961 vizează aplicarea de către state în acest scop a următoarelor principii: un copil din părinți fără cetățenie trebuie să dobândească cetățenia statului pe teritoriul căruia s-a născut; un copil născut din părinți necunoscuți și al cărui loc de naștere nu se cunoaște se consideră născut pe teritoriul statului în care a fost găsit: pierderea sub orice formă a cetățeniei nu poate avea efecte decât dacă persoana în cauză dobândește cetățenia altui stat;orice tratat în baza căruia are loc un transfer de teritorii trebuie să reglementeze cetățenia locuitorilor de pe teritoriul transferat.
3. REGIMUL JURIDIC AL STRǍINILOR
Străin este persoana, cetățean al altui stat, care se află, permanent sau temporar, pe teritoriul unui stat, fără a avea și cetățenia acestuia. Sunt în general asimilați străinilor persoanele fără cetățenie și refugiații.
Regimul juridic al străinilor, care se referă la condițiile de intrare, de Ședere și de ieșire a acestora din țară și la drepturile și obligațiile în raport cu statul pe teritoriul căruia se află, se stabilește în principiu de către fiecare stat prin legislația proprie și prin acte ale administrației sau ale justiției statului primitor.
În același timp, o sumă de reguli privind regimul juridic al străinilor sunt stabilite pe bază de reciprocitate de către state prin convenții internaționale, în general cu caracter bilateral.Străinii nu pot avea, potrivit dreptului internațional, un regim mai favorabil decât cetățenii proprii ai unui stat, deși istoria dreptului internațional a cunoscut și situații când pentru străini se instituia un statut privilegiat (regimul capitulațiilor, de exemplu).
În dreptul internațional contemporan un stat are în principiu datoria să admită intrarea oricărui străin pe teritoriul său, dar poate refuza o asemenea intrare unor persoane sau unor categorii de persoane considerate ca indezirabile datorită atitudinii lor față de statul respectiv ori pentru că acestea constituie un pericol pentru ordinea constituțională sau ordinea publică (consumatori de stupefiante, bolnavi de boli mintale sau contagioase etc.). De asemenea, fiecare stat poate condiționa această intrare de îndeplinirea unor cerințe de către străinul în cauză și poate supune o asemenea intrare unor proceduri de îndeplinit. În general , intrarea străinilor pe teritoriul unei țări necesită o autorizare prealabilă sau o viză specială, aplicată de organelor abilitate ale statului pe pașaportul persoanei respective.
Orice stat este în drept ca, pentru motive temeinice, să expulzeze un străin de pe teritoriul său, iar în cazul în care acesta săvârșește o infracțiune , sâ-l extrădeze.
În ce privește drepturile și obligațiile pe care le poate avea un străin pe teritoriul altui stat nu există pe plan internațional norme unitare, de aplicabilitate generală.
Practica este unitară în sensul că străinii nu se pot bucura de drepturile politice, deci nu pot fi aleși în organele de stat eligibile și nu au drept de vot, nu pot fi numiți în funcții publice, civile sau militare și nu sunt supuși obligației de efectuare a serviciului militar și că aceștia trebuie să se bucure de drepturile civile necesare. Statele își pot rezerva, insă, dreptul de a restrânge aplicarea față de străini a unor drepturi civile prevăzute de legislația lor internă, în scopul protejării propriilor cetățeni , iar pentru motive de securitate pot lua în ce-i privește pe străini unele măsuri restrictive, cum sunt: înregistrarea la organele de poliție, prezentarea periodică la control, obligația obținerii unei aprobări pentru deplasarea în teritoriu etc.
Străinii au obligația ca pe teritoriul statului în care se află să respecte legile și celelalte reglementări, să fie loiali și să nu înterprindă nici o acțiune împotriva statului respectiv.
Practica internațională cunoaște următoarele regimuri juridice ale străinilor:
a)Regimul național. Statele care au adoptat acest sistem de tratament recunosc străinilor pe teritoriul lor aceleași drepturi pe care le acordă propriilor cetățeni în domeniul social, economic, cultural sau în cel al drepturilor civile, exceptându-i de la beneficiul drepturilor politice și de la dreptul de a ocupa funcții publice;
b)Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate.Străinilor li se acordă, în baza unor tratate internaționale, regimul cel mai favorabil care a fost acordat cetățenilor unui stat terț pe teritoriul statului respectiv.
c)Regimul standardelor internaționale,care presupune ca străinii să se bucure cel puțin de tratamentul minim ce se acordă pe plan internațional unor asemenea persoane.
În prezent, legislația din majoritatea statelor lumii cuprinde un regim mixt de acordare a drepturilor străinilor, cu elemente din toate regimurile prezentate.
În România regimul străinilor este stabilit prin Legea nr.25/1969,dar se află în curs de adoptare o nouă lege.
Dreptul de azil
Potrivit dreptului internațional dreptul de azil definește dreptul unui stat suveran de a aproba intrarea și stabilirea pe teritoriul său a unor străini supuși persecuțiilor sau urmăriți în țara lor pentru activități politice ori pentru concepțiiile lor care nu sunt în concordanță cu regimul politic și juridic intern al statului de origine.
O declarație a Adunării generate a O.N.U din 1967 referitore la dreptul de azil prevedea căorice persoană supusă persecuției în țara sa are dreptul să ceară și să se bucure de azil în alte țări, cu excepția persoanelor urmărite pentru infracțiuni de drept comun sau pentru acțiuni contrare scopurilor și principiilor O.N.U.
Acordarea azilului implică pentru statul primitor dreptul de a refuza extrădarea persoanei în cauză.
În afara dreptului de azil pentru rațiunile menționate, cunoscut și ca azil politic sau azil teritorial, în practica unor state există și azilul diplomatic.
Convenția de la Havana din 1928 și o altă convenție încheiată la Caracas în 1954, ambele dintre statele sud-americane,prevăd posibilitatea ca statele respective să acorde refugiu în localurile ambasadelor lor din străinătate unor cetățeni ai statului de reședință persecutați pentru activitățile politice.
Majoritatea statelor nu recunosc azilul diplomatic, considerând că acesta aduce atingere suveranității lor, dar, în practică , mai ales în ultimii ani, datorită tulburărilor interne din unele state s-a acordat adăpost temporar în localurile ambasadelor unor persoane urmărite pentru motive politice și care se aflau în pericol, sau în scopuri umanitare. Asemenea situații au fost și în 1989, în perioada premergătoare răsturnării regimurilor dictoriale în Cehoslovacia și R.D.G., iar ulterior în Albania.
Expulzarea
Este o măsură prin care un stat constrânge pe unul sau mai mulți străini să părăsească teritoriul său în cel mai scurt timp.
Măsura se ia în scopul ocrotirii ordinii juridice a statului, pentru rațiuni de securitate sau apărare a ordinii publice, ori pentru rațiuni politice, economice sau de altă natură.Statul care ia măsura expulzării nu este obligat să dea statului căruia-i aparțin străini explicații asupra motivelor care au determinat un asemenea act, dar o poate face din rațiuni de curtoazie.
Expulzarea nu este o sancțiune penală, ci o măsură de siguranță cu caracter administrativ împotriva unor persoane care au devenit indezirabile în statul respectiv.De regulă o asemenea măsură se dispune de instanțele judiciare și se execută de organele ordinii publice.
În principiu cetățenii proprii nu pot fi expulzați, dar unele state au luat și asemenea măsuri, în special cu privire la membrii unor familii regale.
Expulzarea diplomaților și consulilor este condiționată de declararea lor persoana non grata și de refuzul acestora de a părăsi teritoriul statului de reședință.
În ce privește condițiile în care se poate face expulzarea există anumite limite.Astfel, dacă rațiuni imperioase de securitate nu se opun, celui expulzat trebuie să i se ofere posibilitatea de a prezenta motivele care pledează împotriva expulzării sale și de a obține o reexaminare a cazului său de către o autioritate competentă, conditiile expulzării să nu fie excesiv de drastice și să se respecte în procesul expulzării drepturile elementare ale persoanei, cel expulzat să nu fie trimis într-o țară sau un teritoriu în care existanța sau libertatea sa ar fi amenințate din diverse motive etc.
Extrădarea
Este actul prin care un stat predă, la cererea altui stat, o persoană aflată pe teritoriul său, în vederea cercetării sau judecării acesteia pentru săvârșirea unei fapte penale sau a executării pedepsei, dacă a fost condamnată anterior de o instanță de judecată.
Extrădarea unei persoane se face în cadrul asistenței juridice in materie penală pe care statele se angajează să și-o acorde în lupta pe care o duc împotriva infractorilor care trebuie să dea seamă în fața justiției indiferent unde s-ar afla.
Actul de extrădare este un atribut al suveranității , în principiu statele fiind îndreptățite să aprecieze dacă un asemenea act se impune ca necesar ori să-l refuze în caz contrar.
Dincolo de acest aspect de principiu, extrădarea se face in baza unor norme foarte precise prevăzute de convențiile internaționale bilaterale sau, în cazul unor crime internaționale, și in baza convențiilor multilaterale prin care sunt incriminate asemenea fapte, iar lipsa acestora în temeiul legii interne a statului solicitat.
Extrădarea se poate acorda și pe bază de reciprocitate in lipsa unor convenții bilaterale speciale.
Potrivit reglementărilor internaționale sau de drept intern, extrădarea se poate face pentru crimele împotrive păcii, crimele împotrive umanității sau crimele de război, precum și pentru infracțiunile de drept comun.Nu pot fi extrădați autorii infracțiunilor politice, și, în majoritatea statelor, cei care săvârșesc infracțiuni la ordinea și disciplina militară.Nu pot fi , de asemenea, estrădați, cetățenii proprii ai statului solicitat, deși unele state admit o asemenea extrădare ( de exemplu S.U.A.,si Anglia).
Extrădarea poate fi cerută , în raport de situație, de statul pe teritoriul căruia s-a săvârșit infracțiunea, ori pe teritoriul căruia s-au produs efectele feptei respective, de statul lezat prin infracțiunea săvârșită, ori de statul unde a fost prins infractorul.În general se dă preferință, în cazul mai multor cereri de extrădare, statului pe teritoriul căruia s-a săvârșit fapta, dar practica internațională cunoaște în această privință reguli și soluții deosebit de complexe și neunitare.
Principalele condiții de fond ale extrădării sunt: fapta pentru care se cere extrădarea să fi fost prevăzută ca infracțiune atât în legislația statului silicitant, cât și în cea a statului solicitat (principiul dublei incriminări); persoana extrădată să nu fie judecată și condamnată decât pentru infracțiunea pentru acre s-a cerut extrădarea (principiul specialității); fapta să aibă o anumită gravitate, concretizată într-un anumit minim de pedeapsă privativă de libertate prevăzut în legislația ambelor țări; să nu fi intervenit prescripția incriminării sau a executării pedepsei respective, sau o cauză care înlătură răspunderea penală; făptuitorul să nu mai fi fost condamnat sau să se fi dispus scoaterea sa de sub urmărire penală pentru fapta pentru care se cere extrădarea.
Extrădarea se hotărăște potrivit unor proceduri riguroase în care sunt implicate de regulă ministerele justiției și organele judiciare ale statului, dar și organele polițienești și misiunile diplomatice.
4. STATUTUL REFUGIAȚILOR
Problema refugiaților a apărut după primul război mondial, când un mare număr de persoane de naționalitate rusă sau armeană din fostele imperii țarist și otoman care se prăbușiseră au fost obligate să-și părăsească țara și să se stabilească, de teama persecuțiilor, pe teritoriul altor state. Ulterior acestor categorii de refigiați li s-au alăturat și altele: persoanele fugite de pe teritoriul statelor care fuseseră în conflict în al doilea război mondial, asirieni, asirocaldeeni, sirieni, kurzi sau turci din fostul Imperiu Otoman, refugiații din teritoriul Saarului, după plebiscitul din 1935, cetățenii germani care și-au părăsit țara ca urmare a persecuțiilor naziste după 1933, cehi și austrieci după ocuparea teritoriilor țărilor lor de către Germania.
Situația acestora a constituit obiect de preocupare atât pentru statele primitoare, cât și pentru Societatea Națiunilor, în cadrul căreia s-au încheiat mai multe convenții sau alte acte internaționale prin care se încerca o rezolvare punctuală a problemelor fiecărei categorii de refugiați, pe naționalități, în raport de țara de proveniență. În 1921, în cadrul Societății Națiunilor, a luat ființă Comitetul pentru refugiați condus de cunoscutul explorator polar F. Nansen, adoptându-se numeroase măsuri de protecție în favoarea refugiaților, care au primit totodată dreptul de a se deplasa în diferite țări in baza unui pașaport internațional, cunoscut ca Pașaportul Nansen.
Creșterea masivă a numărului refugiaților în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial (deportați din țările ocupate de Germania, victime ale regimurilor naziste, fasciste sau falangist, evrei fugiți din Germania și Austria etc.) a determinat ca O.N.U. să-și propună drept obiectiv asigurarea unui sistem internațional de protecție și a unei asistențe materiale adecvate pentru refugiați și să ia măsuri în consecință.
Ulterior, evenimentele interne din diferite țări sau războaiele locale au furnizat alte importante contingente de refugiați provenind din numeroase țări ale lumii.
Pentru repatrierea refugiaților sau pentru asistarea acestora au fost incheiate numeroase convenții și aranjamente internaționale, au fost constituite organisme ale O.N.U. care să se ocupe de protecția lor internațională.În decembrie 1950 a fost creat Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați, care a început să funcționeze la 1 ianuarie 1951 și funcționează și in prezent. Înaltul Comisariat are sarcina de a căuta soluții permanente pentru problema refugiaților, ajutând guvernele statelor și organizațiile private să faciliteze repatrierea liber consimțită a acestora sau asimilarea lor în noile comunități naționale.
Statutul refugaiților este reglementat în prezent în principal prin 2 instrumente juridice:”Convenția privind statutul refugiaților” din 1951 și „Protocolul asupra refugiaților” din 1967, cărora li se alătură o serie de rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U. și alte acte cu caracter internațional.
Convenția din 1951 dădea o definiție a refugiatului, în sensul că are această calitate orice persoană care „în urma unor evenimente survenite înainte de 1 ianuarie 1951 și a unor temeri justificate de a fi persecutată datoruită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări sau care, neavând nici o cetățenie și găsindu-se în afara țării în care își avea reședința obișnuită ca urmare a unor asemenea evenimente nu poate sau, datorită respectivei temeri , nu dorește să se reîntoarcă”. Ulterior, prin Protocolul din 1967 statutul de refugiat a fost extins și asupra persoanelor care se află într-o situație similară după anul 1951.
Rezultă, deci, în esență, că refugiatul este un străin sau o persoană făra cetățenie care pentru variate motive de persecuție nu poate sau nu dorește să se întoarcă în tara de origine, fiind astfel lipsită de protecția acesteia.
De menționat că statutul de refugiat se acordă întotdeauna în mod individual și numai dacă motivele invocate sunt temeinice.
Statul în care se află refugiații este în drept să stabilească regimul acestora în limitele propriului teritoriu, ținând seama și de standardele stabilite prin instrumentele în materie la care a aderat sau la ale căror prevederi a achiesat.
Statutul juridic al refugiaților cuprinde două categorii de probleme: protecția și asistența.
Protecția se referă la acordarea de către statul primitor a unor drepturi concretizată în dreptul de intrare pe teritoriul său , dreptul de ședere, care implică o sumă de drepturi și obligații similare în general statutului străinilor, dar care include și elemente ale unei situații privilegiate față de aceștia, în special în domeniul social și al raporturilor de muncă având în vedere că refugiații sunt lipsiți de protecția altui stat, precum și dreptul de a nu înapoiați fără voia lor statului de origine chiar dacă sunt expulzați.
Asistența se referă la măsuri de ajutorare a refugiaților implicând sprijin material, financiar, asistanță socială, locuințe și altele asemenea care să facă posibilă și convenabilă șederea lor pe teritoriul statului primitor.
În asistența ce se acordă refugiaților un rol important îl au , alături de contribuția statului primitor, fondurile furnizate de oeganismele internaționale cu caracter umanitar sau de organismele O.N.U., contribuțiile voluntare ale unor guverne ori ale unor persoane particulare.
Obligațiile refugiaților față de statul primitor sunt similare cu cele ale oricărui străin.
Cu toate reglementările internaționale existente, statutul juridic al refugiaților rămâne încă precar, iar asistența ce li se acordă nu poate acoperi de regulă, toate nevoile acestora.Problema refugiaților continuă să fie una din gravele probleme ale lumii contemporane.
Țara noastră a aderat de Convenția din 1951 și la Protocolul din 1967 în anul 1991 și a reglementat statutul refigiaților pe teritoriul României prin Legea nr. 15/1996.
CAPITOLUL VI
PROTECȚIA INTERNAȚIONALǍ A DREPTURILOR OMULUI
1. PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN CADRUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL
Dreptul internațional contemporan stabilește în sarcina statelor numeroase obligații cu privire la respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
S-au cristalizat în cadrul dreptului internațional general o sumă de reguli cu caracter de jus cogens, care instituie în esență o obligație a statelor de a colabora pentru promovarea respectului drepturilor fundamentale ale omului, de a asigura dreptul popoarelor la autodeterminare, egalitatea în drepturi a oamenilor și nediscriminarea și de a combate practicile contrare acestor obligații.
Comunitatea internațională este astăzi mai mult ca oricând preocupată de promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internațională în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complet de apărare pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii și de asigurarea cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancționarea încălcărilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele.
Există astăzi mai mult ca oricând convingerea, care tinde a se generaliza în toate țările lumii, nu numai prin respectarea drepturilor fundamentale ale fiecărei persoane umane marile probleme ale contemporaneității – securitatea, dezvoltarea economică și socială, independența națională etc. – își pot găsi o temeinică și durabilă rezolvare.
Interesul comunității internaționale față de problemele drepturilor omului este probat de proliferarea drepturilor recunoscute ale persoanei (peste 60), de numărul mare de instrumente juridice internaționale care le consacră (în jur de 100), dar și de mecanismele juridice de protecție și de organismele care veghează la respectarea lor.
Cea mai veche abordare, cu caracter de reglementare, a problemelor privind respectul persoanei umane și recunoașterea unor drepturi ale acesteia, este considerată „ Magna Carta Libertatum” ( Marea Cartă a Libertății) din 1215, un document semnat de regele englez Ioan Fără de Țară sub presiunea nobilimii, în cadrul căreia se consemna că „ nici un om liber nu va fi arestat ori deținut sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii”, exilat sau lezat în orice mod, fără o judecată corespunzătoare potrivit legilor țării.
Un alt act, ulterior provenind tot din Anglia și intitulat „Habeas Corpus Act” (1679), întărea protecția juridică a persoanelor contra abuzurilor nobililor, de această dată stabilind noi garanții în apărarea libertătilor individuale a fiecărei persoane în fața justiției.
„Bilul drepturilor”, adoptat în 1689 ca urmare a revoluției burgheze din Anglia, proclama, între altele, abolirea puterii arbitrare a regelui asupra supușilor săi, recunoașterea pentru întreaga populație a dreptului de a i se garanta libertatea și egalitatea în fața legilor și a justiției și interzicerea oricărui tratament inuman.
„Declarația de independență” a statelor americane (1776) afirma, în alt context istoric, drepturile omului, consemnând că „Toți oamenii s-au născut egali; ei au fost dăruiți de Dumnezeu cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se situează dreptul la viață, la libertate și la căutarea fericirii”. Principiile acesteia au fost apoi preluate în 1781 în „Bilul drepturilor”, care este o parte componentă a Constituției S.U.A. din 1787, în vigoare și astăzi.
„Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”, adoptată în 1789, în timpul Revoluției franceze, încorona aceste tradiții, ca și ideologia iluministă ce a inspirat procesul revoluționar, constituind o sinteză a celor mai avansate idei umaniste ale epocii.Ea consacra drepturile naturale și imprescriptibile ale omului: egalitatea în fața legii, garanția împotriva oricăror arestări abuzive, prezumția de nevinovăție, libertatea de opinie, libertatea religioasă, libertatea de exprimare, dreptul de proprietate, etc.
Principiile consacrate în aceste documente au stat la baza tuturor constituțiilor statelor moderne, care cuprind în mod obligatoriu și un capitol referitor la drepturile și libertățile cetățenești, și au servit drept principale surse de inspirație în elaborarea instrumentelor juridice internaționale în materie.
Colaborarea sistematică dintre state pentru promovarea drepturilor omului în ansamblul lor a apărut după cel de-al doilea război mondial, ca o consecință a întăririi forțelor în lupta pentru democrație și progres social și ca o reacție împotriva încălcării unor drepturi de către regimurile de tip fascist care au dezlănțuit războiul.S-a constatat cu acest prilej că nesocotirea flagrantă a drepturilor omului pune în primejdie pacea și securitatea lumii întregi și impune organizarea unei colaborări internaționale în vederea protecției drepturilor omului.
Carta O.N.U. cuprinde o paletă destul de largă de prevederi referitoare la drepturile omului.Astfel, în Preambul se consemnează „credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeilor, precum și a națiunilor mari și mici…”, iar printre scopurile organizației (art. 1, paragraful 3) figurează și realizarea cooperării internaționale pentru” dezvoltarea și încurajarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, limbă sau religie”.
Potrivit Cartei O.N.U., colaborarea internațională pentru protecția drepturilor omului trebuie să se facă după următoarele principii:
a) drepturile și libertățile fundamentale ale omului sunt o instituție de drept intern a fiecărui stat;
b) statele trebuie să colaboreze între ele pentru promovarea respectării universale și efective a drepturilor și libertăților fundamentale și să-și asume obligații privind recunoașterea prin legislația lor a acestor drepturi;
c) în cazul în care prin nerespectarea sistematică a drepturilor omului se crează o primejdie pentru pacea și securitatea internațională, O.N.U.este îndreptățită să ia măsurile corespunzătoare prevăzute de art. 41 și art. 47 al Cartei.
Carta O.N.U. nu are, însă, în cuprinsul său vreun text în care să definească conceptul de drepturi ale omului sau să se facă o enumerare a drepturilor fundamentale ale persoanei umane.Pentru a se acoperi această lacună, în 1945 a fost creată o Comisie a Națiunilor Unite pentru drepturile omului, cu sarcina de a alcătui un proiect de cartă în acest domeniu, ca un ideal de atins pentru toate popoarele și națiunile.
Rezultatul lucrărilor s-a concretizat în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală la 10 decembrie 1948. Ulterior, alte două documente, adoptate în 1966, au dezvoltat și consolidat juridic prevederile Declarației: „Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice” și „Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale”.A urmat un număr impresionant de reglementări privind aspecte deosebit de variate din acest domeniu, atât în cadrul O.N.U., cât și al instituțiilor sale specializate ( O.I.M., O.M.S., U.N.E.S.C.O., F.A.O.etc.), din care în continuare vom prezenta pe cele mai semnificative:
-„Declarația Națiunilor Unite cu privire la eliminarea oricăror forme de discriminare rasială”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1963, în cuprinsul căreia se subliniază că discriminarea rasială constituie o încălcare a drepturilor omului care amenință pacea și securitatea internațională, iar discriminarea pe motiv de rasă, culoare sau origine etnică este calificată ca o ofensă a demnității umane, o negare a principiilor Cartei O.N.U., o cauză de tulburare a păcii și securității internaționale;
-„ Convenția privitoare la drepturile politice ale femeilor” (1952), în care se proclamă egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații, de a alege și de a fi alese în orice instituții naționale constituite și de a îndeplini orice funcții de stat sau sociale, urmată ulterior de „Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei” (1979), o adevărată sinteză, o cartă a drepturilor femeilor în domeniile politic, cetățenie, căsătorie și familie, educație, pregătire profesională, muncă, sănătate și celelalte;
-„Declarația drepturilor copilului” (1959) conține principiile a căror aplicare asigură protecția și dezvoltarea multilaterală a copilului care trebuie să se bucure de o protecție specială acordată de lege și realizată de către societate: dreptul la nume și la naționalitate, dreptul la asistență socială, la alimentație, locuință, timp liber și îngrijiri medicale corespunzătoare, de a fi înconjurat de înțelegere și de dragoste, de a crește pe cât cu putință sub supravegherea și răspunderea părinților săi și, în orice caz, într-o atmosferă de afecțiune și de securitate morală și materială, de a nu fi despărțit de mama sa, de a primi o educație obligatorie și gratuită, de a fi apărat de orice formă de neglijențe, cruzimi și exploatare, de a nu obligat să muncească înainte de a fi atins vârsta corespunzătoare și de a primi îngrijiri speciale în caz de handicap fizic, mintal sau social.Statele și-au asumat obligații juridice concrete pentru transpunerea în practică și garantarea acestor drepturi printr-o „ Convenție cu privire la drepturile copilului”, încheiată în 1989;
-„Declarația privind drepturile persoanelor arierate mintal” (1971), care cuprinde în esență dreptul de a fi ocrotite și dreptul la asistență medicală;
-„Declarația privind drepturile persoanelor invalide” (1975), care asigură acestei categorii de persoane defavorizate respectul demnității lor, drepturi civile egale, dreptul la tratament medical, dreptul de a fi ocrotite contra exploatării etc;
-„Reguli minime standard pentru tratamentul deținuților”(1955) aprobate de E.C.O.S.O.C., referitoare la : înlăturarea discriminărilor în executarea pedepselor, necesitatea separării deținuților după sex, vârstă, cazier sau natura condamnării, condițiile de viață și sanitare ale condamnaților, excluderea din sistemul sancțiunilor disciplinare a camerei obscure, a pedepselor corporale și a oricăror pedepse cu cruzime, inumane sau degradante;
-„Declarația privind protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante” (1975), care cere statelor să nu permită asemenea acte, să le incrimineze și să ia măsuri pentru împiedicare lor;
-„Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor”, adoptat printr-o rezoluție a Adunării Generale a O.N.U. din 1979, potrivit căruia funcționarii polițienești și toți cei care exercită atribuții legate de arestarea sau detenția unei persoane trebuie să acționeze în cadru legal strict, să ocrotească toate persoanele împotriva unor arestări ilegale, să nu recurgă decât în mod excepțional la forță și să nu recurgă la cruzimi, la acte de tortură sau pedepse inumane, în cazul nerespectării normelor de conduită neputând invoca nici ordinul superiorului, nici împrejurări excepționale.
O activitate susținută de colaborare internațională în privința drepturilor omului se desfășoară și în cadrul unor organizații regionale, cum sunt Consiliul Europei, Organizația Statelor Americane, Liga Statelor Arabe și Organizația Unității Africane..
Problema drepturilor omului constituie o preocupare și în cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, sub forma „ dimensiunii umane” a acesteia. În totalitatea lor, documentele adoptate în diferite faze ale Conferinței europene pentru securitate și cooperare cuprind capitole separate sau sunt în întregime consacrate problemelor drepturilor omului în acest cadru regional.
În mod deosebit, problema a fost abordată în „Actul final” semnat la Helsinki în 1975 și în „Documentul final al reuniunii general-europene”, semnat la Viena în 1989, în care se afirmă angajamentul statelor participante de a respecta drepturile omului în statele lor și de a-și îndeplini obligațiile asumate prin alte documente politice și juridice internaționale, detaliindu-se asemenea obligații în raport de anumite drepturi ale omului, în special referitoare la culte, minorități, libertatea de a părăsi orice țară, inclusiv cea proprie, și garanțiile împotriva arestărilor arbitrare și se stabilește un sistem de schimburi de informații și de discuții asupra situațiilor de încălcare a drepturilor omului în cadrul statelor participante.
Pentru reafirmarea și dezvoltarea anumitor drepturi ale omului, a fost convocată o Conferință europeană specială privind dimensiunea umană a securității și cooperării, care s-a întrunit în 3 sesiuni în anii 1989, 1990 și 1991, ultimele două, ținute la Copenhaga, respectiv la Moscova, finalizându-se cu documente importante în domeniul drepturile omului, referitoare în special la măsurile de luat pentru garantarea unor drepturi specifice importante pentru principiile democrației și ale statului de drept.
În „Carta de la Paris pentru o nouă Europă, o nouă eră de democrație, pace și unitate”, semnată de șefii de state și de guverne în noiembrie 1990, problemelor drepturilor omului li se acordă de asemenea o importanță aparte.
În cadrul Uniunii Europene drepturile omului nu au constituit la începutul formării sale un obiect de preocupare.În cuprinsul Tratatului de la Maastricht din 1992 asupra Uniunii Europene art. F, par. 2) se includeau, însă, unele prevederi în sensul că Uniunea, în noua sa formulă de organizare, respectă drepturile omului, astfel cum acestea sunt garantate de Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din 1950, și cum asemenea drepturi rezultă din tradițiile instituționale comune statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar.
Ulterior, aceste prevederi au fost întărite prin Tratatul de la Amsterdam din 1996, care revizuia tratatele anterioare, în sensul că la baza Uniunii, între alte principii, este pus și principiul respectării drepturile omului și a libertăților fundamentale, iar respectarea acestui principiu a devenit una din condițiile de aderare la Uniune.
Pentru România, care după Revoluția din decembrie 1989 și-a manifestat opțiunea ireversibilă pentru o societate democratică, fondată pe un stat de drept, protecția și garantarea drepturilor omului constituie unul din pilonii de bază ai noului regim.O dovadă o reprezintă și Constituția țării, aprobată prin referendumul din 8 decembrie 1991, în care se consemnează și se ocrotesc sau se garantează toate drepturile considerate astăzi ca fundamentale pentru persoana umană.
Constituția României cuprinde în același timp și prevederea că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu „Declarația universală a drepturilor omului”, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar în caz de necorcondanță au prioritate reglementările internaționale (art.20, alin.1 și 2).
2. DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI
A fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948.Este primul document internațional prin care se proclamă drepturile și libertățile fundamentale ale omului, cu scopul de a servi, așa cum se arată în preambului acesteia, „ca ideal comun către care trebuie să tindă popoarele și toate națiunile pentru ca toate persoanele și toate organele societății, având permanent în vedere această declarație, să se străduiască, prin învățătură și educație, să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure, prin măsuri progresive de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă atât în cadrul statelor membre înseși, cât și în teritoriile aflate sub jurisdicția lor”.
Declarația afirmă că toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității, fiecare om având dreptul de a se prevala de toate drepturile și libertățile fără nici o deosebire de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de altă natură, de origine națională sau socială, de avere, de naștere sau decurgând din orice altă situație și fără a se face vreo deosebire bazată pe statutul politic, juridic sau internațional al țării sale.
Toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul la o protecție egală a legii fără nici o discriminare.Ei au dreptul de a li se recunoaște personalitatea juridică, oriunde s-ar afla.
Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitate.Ea nu poate fi ținută în sclavie sau robie, nu va fi supusă la tortură, la pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante.
Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanțelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile sale fundamentale, recunoscute prin Constituție sau prin lege și să fie ascultată în mod egal, echitabil și public de un tribunal independent și imparțial care va hotărî asupra drepturilor și obligațiilor sale, ca și asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa.
Ea nu va putea fi arestată, deținută sau exilată în mod arbitrar, este prezumată ca nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal în cadrul unui proces public și cu asigurarea tuturor garanțiilor necesare apărării sale și nu va putea fi condamnată pentru acțiuni sau omuisiuni care la data când s-a produs fapta pentru care este acuzată nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului intern sau internațional, iar în caz de vinovăție nu i se va putea aplica o pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos.
Orice persoană are dreptul la protecția legii îpotriva oricărei imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondență, ca și împotriva oricărei atingeri aduse onoarei sau reputației sale.
Ea are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat, să părăsească orice țară, inclusiv țara sa, și să revină de unde a plecat.
În cazul în care este persecutată, orice persoană are dreptul să caute și să beneficieze de azil în orice țară, cu excepția situației în care este urmărită pentru comiterea unei infracțiuni de drept comun sau pentru acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.
Ea are dreptul la o cetățenie și nu poate fi lipsită în mod arbitrar de cetățenia sa ori de dreptul de a-și schimba cetățenia.
Bărbatul și femeia ajunși la vârsta nubilă au dreptul legal și fără restricții în privința rasei, cetățeniei sau religiei, de a se căsători și de a-și întemeia o familie, căsătoria putându-se încheia numai cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți.
Orice persoană are dreptul la proprietate și nu va fi lipsită în mod arbitrar de proprietatea sa.
Omul are dreptul la libertatea gândirii și a conștiinței, precum și la libertatea religiei, care implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerile religioase, precum și libertatea de a-și manifesta religia, prin învățământ, practici, cult și îndeplinirea riturilor.
De asemenea, el are dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, inclusiv dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale și de a primi sau răspândi, fără considerații de frontieră, informații și idei prin orice mijloc de exprimare.
Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și asociere pașnică, fără a putea fi, însă, obligată să facă parte dintr-o asociație.
În calitate de membru al societății, orice om are dreptul la securitate socială, la satisfacerea drepturilor sale economice, sociale și culturale, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, și anume: la muncă, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, la ocrotire împotriva șomajului, la odihnă și timp liber, inclusiv o limitare rezonabilă a timpului de muncă, la concedii periodice plătite și la asocierea în sindicate pentru apărarea intereselor sale.
Orice persoană are, de asemenea, dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale, a bunăstării sale și a familiei, la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență ca urmare a unor împrejurări independente de voința sa, mama și copilul având dreptul la ajutor și ocrotire speciale.
De asemenea, are dreptul la învățătură, la învățământ elementar și general gratuit și acces la învățământul tehnic, profesional si superior, părinții având dreptul prioritar de a alege felul educației ce urmează să fie dată copiilor lor.
Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității și să se bucure de binefacerile artei, științei, precum și la protecția intereselor morale și patrimoniale care decurg din opera științifică, literară sau artistică al cărei autor este.
În același timp, „Declarația universală a drepturilor omului” afirmă că fiecare persoană are îndatoriri față de colectivitatea în care trăiește și că exercitarea drepturilor și libertăților omului este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică, nefiind permise activitățile sau actele care ar duce la desființarea drepturilor omului enunțate în Declarație, săvârșite de un stat sau de orice persoană.
Prin enunțarea acestor drepturi Declarația constituie un document de referință în afirmarea condiției umane și a protecției internaționale a persoanelor într-o societate democratică modernă și a avut într-adevăr un rol deosebit de important în lupta de emancipare a popoarelor supuse dominației străine și menținute într-o stare deplorabilă sub acest aspect, ca și în lupta dusă de păturile sociale defavorizate pentru cucerirea drepturilor lor sociale și economice.
Ea a avut , de asemenea, și are în continuare un rol important în formarea unui veritabil drept cutumiar al drepturilor omului, recunoscut ca atare, dezvoltat și fortificat din punct de vedere juridic prin obligațiile pe care statele și le-au asumat în mod concret de a consacra, a respecta și a face respectate asemenea drepturi.
3. PACTELE INTERNAȚIONALE CU PRIVIRE LA DREPTURILE OMULUI
După adoptarea „Declarației universale a drepturilor omului” s-a resimțit nevoia ca prevederile declarative ale acesteia să fie reluate și precizate prin instrumente internaționale cu caracter juridic obligatoriu de necontestat în baza angajamentului asumat de statele semnatare.
În același timp, avându-se în vedere că la momentul respectiv drepturile civile și politice puteau fi garantate, în timp ce drepturile economice, sociale și culturale nu puteau fi asigurate la un nivel satisfăcător decât în mod progresiv, în perspectivă, datorită condițiilor foarte diferite existente în statele membre ale O.N.U., s-a adoptat soluția, considerată mai viabilă, a reglementării acestor drepturi prin instrumente juridice separate. După discuții ce s-au purtat în diferite organisme ale O.N.U. timp de peste 10 ani, în 1966 au fost adoptate de către Adunarea generală și deschise spre semnarea statelor, intrând în vigoare în anul 1976, „Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice” și „Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale”.
Cele două pacte au o structură asemănătoare.
Ambele pacte au un preambul identic în conținutul său care declară că respectarea fără discriminare a drepturilor omului constituie fundamentul libertății, justiției și păcii în lume.
În prima parte, ambele pacte conțin prevederi referitoare la dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, în virtutea acestui fapt, de a-și determina în mod liber statutul politic și a-și asigura dezvoltarea economică, socială și culturală și la obligația statelor de a înlesni și a proteja acest drept.
În partea a doua sunt înscrise dispoziții cu caracter general, între care angajamentul statelor- părți de a acționa pentru ca exercitarea deplină a drepturilor recunoscute prin pacte să fie asigurată fără discriminare prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri de ordin legislativ, de a nu suprima asemenea drepturi și de a nu le limita decât în măsură compatibilă cu natura acestor drepturi și exclusiv în vederea promovării bunăstării într-o societate democratică.
În partea a treia a fiecărui pact sunt înscrise drepturile specifice la care se referă, cu detalieri ale conținutului acestora și garanțiile corespunzătoare.
În ce privește drepturile civile și politice, sunt prevăzute următoarele:
a) Dreptul la viață, inerent persoanei umane, de care nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar și în legătură cu acesta condițiile minime de prevăzut în legislație referitor la pedeapsa cu moartea;
b) Interzicerea torturilor, a tratamentelor inumane, inclusiv ca persoane umană să fie supusă fără consimțământul său unei experiențe medicale sau științifice, a sclaviei și a muncii forțate.De menționat că nu se consideră muncă forțată sau obligatorie: munca prestată de un deținut sau de un condamnat eliberat condiționat în baza unei hotărâri judecătorești;serviciul militar obligatoriu sau cel executat de către obiectorii de conștiință; serviciul executat în cazurile de forță majoră sau de catastrofe, precum și orice muncă sau serviciu care fac parte din obligațiile cetățenești normale;
c) Dreptul la libertate și la securitatea personală, cu mențiunea că nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive legale și în conformitate cu procedurile prevăzute de lege și cu respectarea tuturor garanțiilor judiciare, care în pact sunt prevăzute in extenso: condițiile arestării, dreptul la apărare, judecata, recursul, dreptul de a fi despăgubit în cazul arestării sau deținerii ilegale, tratamentul în stare de privare de libertate etc.;
d) Dreptul la liberă circulație și de revenire în țară, condițiile expulzării pentru motive de securitate națională;
e) Egalitatea în fața justiției, cu toate garanțiile judiciare, în cazul proceselor penale: prezumția de nevinovăție, informarea asupra acuzației ce i se aduce, pregătirea apărării, celeritatea judecării, asistarea de către un avocat, interogarea martorilor, asigerarea gratuită a unui interpret, interzicerea de a fi forțat să-și recunoască vina, dreptul de recurs și de grațiere, principiul non bis in idem, condamnarea numai pentru fapte incriminate la data săvârșirii acestora, aplicarea pedepsei mai ușoare etc., „potrivit principiilor de drept cunoscute de toate națiunile”;
f) Protecția împotriva imixtiunilor în viața particulară, în familie, domiciliu sau corespondență și împotriva atingerilor ilegale aduse onoarei și reputației sale;
g) Dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei, cu toate elementele din Declarația universală și cu mențiunea că libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricțiilor prevăzute de lege și necesare pentru ocrotirea securității, ordinii și sănătății publice sau moralei, precum și libertăților și drepturile fundamentale ale celorlalte persoane;
h) Libertatea de opinie și de exprimare, care poate fi supusă anumitor limitări prevăzute expres în lege și necesare pentru respectarea drepturilor sau reputației altora și pentru apărarea securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice;interzicerea prin lege a propagandei în favoarea războiului, a îndemnului la ura rasială, națională sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violență;
i) Dreptul la întrunire pașnică și la asociere, cu restricțiile pentru aceleași motive ca la lit. „g”;
j) Drepturile speciale ale copilului;
k) Dreptul și posibilitatea fără discriminări și fără restricții rezonabile: de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși; de a alege și a fi aleși în cadrul unor alegeri periodice, oneste , cu sufragiu universal și egal și cu scrutin secret; de a avea acces la funcțiile publice în țara sa;
l) Drepturile minorităților etnice, religioase sau lingvistice de a avea în comun cu ceilalți membri ai grupului lor o viață culturală proprie, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă.
În ce privește drepturile economice, sociale și culturale, Pactul respectiv cuprinde drepturi cum sunt: dreptul la muncă, dreptul la condiții de muncă juste și prielnice, incluzând dreptul la un salariu echitabil, la o remunerație egală pentru muncă egală, la securitatea și igiena muncii, concedii periodice plătite și remunerarea zilelor de sărbătoare, dreptul la asociere sindicală, dreptul la grevă, dreptul la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale, la un nivel de trai suficient, pentru a fi la adăpost de înfometare, la sănătate fizică și mintală, dreptul la educație, la viață culturală, la beneficiul progreselor științei și la protecția intereselor materiale și morale decurgând din orice producție științifică, literară sau artistică al cărei autor este.
„Protocolul privind drepturile civile și politice” a fost completat în 1989 cu un Protocol facultativ (II) vizând abolirea pedepsei cu moartea care, în esență, stabilește că nici o persoană aflată sub jurisdicția statelor părți nu va fi executată, iar fiecare stat se obligă să ia toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa.Singura rezervă admisă față de această prevedere a protocolului poate consta în aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război în urma unei condamnări pentru o crimă cu caracter militar de o gravitate extremă comisă în timp de război.
Pentru punerea in aplicare și respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaționale încheiate în cadrul sau sub egida O.N.U. (cele două pacte, dar și celelalte convenții care se referă la protecția anumitor drepturi ale omului) în cuprinsul acestora sunt prevăzute garanții și proceduri de control și sancționare.
Asemenea garanții și proceduri sunt:
-Asumarea de către statele – părți a obligației de a lua măsuri legislative și de altă natură pentru asigurarea realizării drepturilor omului în statele respective;
-Obligația statelor de a prezenta rapoarte periodice asupra măsurilor luate în vederea îndeplinirii obligațiilor ce și le-au asumat în virtutea convențiilor în materie la care sunt parte.Asemenea rapoarte se prezintă, de regulă, Consiliului Economic și Social al O.N.U., iar pentru „ Pactul cu privire la drepturile civile și politice” s-a înființat un Comitet al drepturilor omului cu sarcina de a primi asemenea rapoarte, de a le analiza și a prezenta concluziile și propunerile sale Consiliului Economic și Social; Comitetul drepturilor omului poate, de asemenea, să primească cumunicări din partea oricărui stat care să-i atragă atenția că un alt stat nu-și îndeplinește obligația asumată sau să atragă el însăși atenția respectivului stat în acest sens, după care urmează o procedură de bune oficii, eventual o procedură de conciliere, până la rezolvarea satisfăcătoare a situației.
-Procedura prevăzută de „Protocolul facultativ la Pactul internațional privind drepturile civile și politice”, potrivit căreia Comitetul drepturilor omului este abilitat să primească și să examineze plângeri ale unor persoane particulare care pretind că au fost victime ale încălcării drepturilor omului. Protocolul nu a intrat încă în vigoare, datorită neratificării de către 10 state – părți la Convenție; procedura se poate aplica, însă, de către Comisia drepturilor omului a O.N.U. și de Consiliul Economic și Social al O.N.U.;
-Procedura prevăzută de „Carta O.N.U.” pentru soluționarea diferendelor sau a situațiilor care prezintă o amenințare sau o încălcare a păcii și securității internaționale, în cazul în care încălcarea drepturilor omului capătă o asemenea amploare încât atinge valorile respective: Procedura a fost aplicată cu referire la politica de apartheid a Republicii Sud-Africane, în legătură cu care s-a adoptat de către organele abilitate ale O.N.U. măsuri de constrângere conform Cartei.
4. CONVENȚII INTERNAȚIONALE PRIVIND PROTECȚIA
DREPTURILOR OMULUI ADOPTATE ÎN CADRU REGIONAL
A. Convenția europeană a drepturilor omului
Convenția internațională cunoscută sub această denumire, intitulată de fapt „Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale”, a fost adoptată la Roma în 1950, în cadrul Consiliului Europei. Inițial, Convenția cuprindea un număr restrâns de drepturi (14), ea fiind ulterior completată prin 11 protocoale adiționale.
Prin această convenție se aduce o inovație în dreptul internațional, creându-se un mecanism regional de protecție a drepturilor omului , recunoscându-se, totodată, că indivizii sunt titulari de drepturi și libertăți care rezultă direct dintr-o legislație internațională, deci subiecte de drept internațional, și că ei se pot adresa, în cazul în care se simt lezați în drepturile și libertățile lor, instanțele instituite prin Convenție în acest scop, chiar împotriva statelor ai căror cetățeni sunt.
Sistemul instituit nu urmărește, însă, înlocuirea sistemelor naționale de protecție a drepturilor omului, ci constituie o garanție în plus, care se adaugă celor existente în fiecare stat, plângerea adresată de către persoanele particulare putând fi înaintată instanțelor internaționale europene numai după ce s-au epuizat căile recursului intern la legislația și instanțele naționale.
Drepturile înscrise în Convenția europeană sunt mai puțin numeroase decât cele afirmate prin „Declarația universală a drepturilor omului” și pactele internaționale ulterioare, adoptate în cadrul O.N.U. Aceste drepturi sunt, în ordine: dreptul la viață, interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, interzicerea sclaviei , a servituții și a muncii forțate, dreptul la libertate și securitate, dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil în fața unui tribunal independent și imparțial stabilit prin lege, interdicția retroactivității legii penale, dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domiciliului și a corespondenței, libertatea de exprimare, de întrunire pașnică și de asociere, dreptul de a se căsători și a fonda o familie.
Prin 5 din cele 11 protocoale adiționale adoptate ulterior s-au adăugat alte drepturi și anume: garantarea proprietății, dreptul la instrucție, dreptul la alegeri libere, interzicerea pedepsei închisorii pentru datorii, libertatea de circulație și de alegere a reședinței, libertatea de a părăsi orice țară, inclusiv țara sa, interzicerea expulzării catățeanului propriu și a privării de dreptul de a se reîntoarce în țara sa, interzicerea expulzărilor colective, egalitatea între soți, dreptul la garanții procesuale.
Drepturile cuprinse în Convenție și în protocoalele adiționale au, în general, un caracter civil și politic. Pentru celelalte drepturi, de natură economică, socială și culturală, s-a adoptat ulterior o „Cartă socială europeană”, la Torino, în 1961, prin care se afirmă, însă de această dată numai declarativ și nu cu caracter de obligație juridică, celelalte drepturi ale omului care figurează în Declarația universală.
Convenția europeană recunoaște că cea mai mare parte a drepturilor pe care le consacră nu au , într-o societate democratică, un caracter absolut și nelimitat și că unora dintre ele este necesar să li se aducă anumite restricții în numele ordinii publice și al securității naționale, al interesului economic al țării, al sănătății publice și moralei, al drepturilor și libertăților altuia, ca și pentru prevenirea dezordinelor și delicvenței.
Convenția permite, de asemenea, ca în anumite situații, de război sau alt pericol public care amenință viața națiunii – părți să poată adopta măsuri derogatorii de la obligațiile asumate prin convenție. În nici un caz nu se poate, însă, deroga de la drepturile ce privesc bazele protecției vieții, demnității și libertății persoanei, statele neputând în nici un mod să se sustragă de la obligația de a respecta dreptul la viață, nici de la interzicerea torturii, a pedepsei cu moartea, a sclaviei și a retroactivității legii penale, care nu pot fi, deci, nicicum limitate.
Pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale înscrise în Convenția europeană s-a instituit un mecanism bazat în special pe două organe: Comisia europeană a drepturilor omului, la care se adaugă, cu unele atribuții, și Consiliul Miniștrilor al Consiliului Europei, care este alcătuit din miniștrii afacerilor externe ai statelor membre sau din delegații lor. Toate aceste organisme își au sediul în Franța, la Strasbourg.
Comisia europeană a drepturilor omului a fost împuternicită cu competența de a examina plângerile care invocă o violare a unuia sau a mai multor drepturi enumerate în Convenție, de a stabili exactitatea faptelor și a încerca o soluționare amiabilă.
Comisia se pronunță mai întâi asupra admisibilității plângerii. Nu este admisibilă o cerere dacă nu s-au epuizat căile interne de recurs, dacă cererea este anonimă sau dacă a mai fost analizată de Comisie ori este deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau alt mod de soluționare, ori dacă este incompatibilă cu prevederile Convenției, este nefondată sau abuzivă.
După admiterea cererii, Comisia trece la stabilirea faptelor. Ea invită părțile să-și prezinte mijloacele de probă, să răspundă la întrebări și să dea explicații și, dacă este cazul, poate proceda la o anchetă la fața locului, audiază martori și experți propuși de părți.
După stabilirea faptelor, Comisia poate respinge cererea dacă constată cu acest prilej că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate arătate anterior, comunicând părților decizia sa.
În celelalte cazuri ea încearcă, împreună cu părțile, să ajungă la o reglementare amiabilă. În cazul neajungerii la o înțelegere, Comisia întocmește un raport detaliat în care stabilește faptele și exprimă un aviz juridic asupra problemei de a se ști dacă a existat sau nu o violare a Convenției, care se transmit părților și Comitetului Miniștrilor. În următoarele trei luni, dacă în acest timp statul împotriva căruia s-a formulat plângerea nu ia măsuri de înlăturare a încălcării dreptului în cauză, Comitetul Miniștrilor poate deferi afacerea Curții Europene a drepturilor omului, cu condiția ca statul împotriva căruia e îndreptată plângerea să fi acceptat jurisdicția obligatorie a Curții și se publică raportul.
Curtea europeană a drepturilor omului este compusă dintr- un număr de judecători egal cu numărul statelor care au ratificat Convenția aleși pe o perioadă de 6 ani de Adunarea Parlamentară.
Competența Curții se exercită în toate cazurile privind interpretarea și aplicarea Convenției.
Curtea examinează plângerile pe baza raportului Comisiei europene, care-și prezintă concluziile într-o manieră strictă, imparțială și obiectivă, precum și în baza oricăror alte probe sau argumente juridice.
Curtea poate decide să acorde părții lezate o „satisfacție echitabilă”, care poate consta într-o indemnizație bănească și în rambursarea cheltuielilor, în cazul în care constată că o decizie luată sau o măsură ordonată de către o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei părți contractante se află în întregime sau în opoziție cu obligațiile asumate prin Convenție și dacă dreptul intern al respectivei părți nu permite decât o înlăturare imperfectă a consecințelor unei asemenea măsuri.
Hotărârea Curții se citește în ședință publică. Ea este definitivă și trebuie motivată. Hotărârea este obligatorie, punându-se în aplicare de către Consiliul Miniștrilor.
Se consideră că, în general, „Convenția europeană a drepturilor omului” a contribuit în mod substanțial la protecția drepturilor omului, inclusiv prin includerea în legislațiile naționale a unor reglementări privind noi aspecte ale protecției unor drepturi. Procedurile de rezolvare a plângerilor s-au dovedit, însă, a fi foarte complicate, neoferind posibilitatea soluționării cu operativitate a încălcărilor aduse drepturilor prevăzute în Convenție ( „într-un termen rezonabil”, cum se prevede în Convenție, dar ajungând uneori până la 8 ani).
Considerându-se că este necesar și urgent să se restructureze mecanismul de control stabilit de Convenție pentru a se întări eficacitatea apărării drepturilor omului și libertăților fundamentale prevăzute de Convenție, a se scurta timpul de soluționare a plângerilor și a se evita supraaglomerarea, față de creșterea numărului de cereri și de state membre ale Consiliului Europei, prin Protocolul nr. 11 la Convenție referitor la restructurarea mecanismului de control, adoptat la Strasbourg la 11 mai 1994, sistemul cuprinzând Comisia și Curtea a fost înlocuit cu un alt sistem în care atribuțiile acestor două organisme sunt îndeplinite numai de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a fost reorganizată, menținându-se, însă, condițiile de admisibilitate a cererilor și, în mare parte elementele de ordin procedural.
Noua Curte poate fi sesizată direct atât de către fiecare stat parte la Convenție, pentru pretinse încălcări ale prevederilor Convenției sau ale protocoalelor acesteia de către o altă parte, cât și de către persoanele fizice, organizațiile neguvernamentale sau orice grup de particulari care se pretind victime ale încălcării drepturilor lor recunoscute în cuprinsul Convenției și protocoalelor.
Pentru examinarea cauzelor cu care este sesizată, Curtea are în compunerea sa Comitete de 3 judecători, Camere de 7 judecători și o Mare Cameră de 17 judecători.
Comitetele analizează cererile individuale introduse și decid dacă acestea sunt admisibile, îndeplinind în general funcțiile și atribuțiile fostei comisii, desființate.
Camerele se pronunță asupra admisibilității cererilor individuale , în cazul în care se impune o examinare complementară, dar și asupra fondului unor asemenea cereri, precum și asupra admisibilității și a fondului cererilor introduse de state.
Marea Cameră este împuternicită să se pronunțe asupra cauzelor care ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea Convenției ori a protocoalelor și a cauzelor a căror soluționare de către una din camere ar duce la o contradicție cu o hotărâre pronunțată anterior de Curte. Ea examinează, de asemenea, cererile de aviz consultativ formulate de Comitetul Miniștrilor.
B. Convenția americană referitoare la drepturile omului
Preluând principiile cu privire la respectarea drepturilor fundamentale ale omului, consacrate de „Carta O.S.A.”, de „Declarația americană a drepturilor omului” și de „Declarația universală a drepturilor omului”, statele americane au semnat la 22 noiembrie 1969 la San José, în Costa Rica, „Convenția americană referitoare la drepturile omului”.
Statele – părți se angajează să respecte drepturile și libertățile recunoscute în Convenție și să garanteze deplinul lor exercițiu tuturor persoanelor ce depind de ele, fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, credințe politice, origine socială sau națională, situație economică, naștere sau orice alte condiții sociale.
Astfel, în ce privește dreptul la viață, se prevăd următoarele: orice persoană are dreptul la respectul vieții sale; nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de viața sa; în țările în care nu este desființată pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea fi aplicată decât pentru sanționarea crimelor celor mai grave, pe baza unor sentințe definitive, prununțată de un tribunal competent; pedeapsa cu moartea nu va putea fi restabilită în statele care au desființat-o; în nici un caz pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată pentru delicte politice sau pentru crime de drept comun conexe celor politice; pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată persoanelor care în momentul comiterii crimei aveau vârsta sub 18 ani sau peste 70 ani și nici femeilor gravide; orice persoană condamnată la moarte are dreptul să ceară amnistierea sau grațierea ori comutarea pedepsei.
Privitor la integritatea persoanei, se consacră în primul rând dreptul la integritatea fizică, psihică și morală, astfel că nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentului sau pedepselor crude, inumane sau degradante.Sclavia și robia, ca și traficul de sclavi, de femei sau de copii sunt interzise sub toate formele.
Libertatea persoanei și securitatea acesteia sunt garantate.Potrivit Convenției, nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motive determinate mai dinainte de constituțiile statelor părți sau de legile adoptate în conformitatea cu acestea; nimeni nu poate fi obiect al unei detenții sau arestări arbitrare; pedeapsa este personală și nu poate lovi decât pe infractor.
În partea a II-a a convenției sunt prevăzute mijloacele de protecție a drepturilor omului. Competente să rezolve plângerile împotriva încălcării acestora sunt Comisia interamericană a drepturilor omului și Curtea interamericană a drepturilor omului, care funcționează în general după aceleași principii ca și organele similare din cadrul Consiliului Europei, deja analizate.
Activitatea acestor două organisme de protecție este destul de redusă datorită reticenței statelor de a apela la ele, cauzată atât de riscul ca pe această cale să se ajungă la amestecuri în afacerile interne, cât și de pericolul politizării problemelor aduse în fața instanțelor internaționale.
C. Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor
Carta africană a fost adoptată în 1981 în cadrul Organizației Unității Africane (O.U.A.). Chiar din titlul cartei rezultă că aceasta se referă atât la drepturile omului, cât și la drepturile popoarelor.
Printre drepturile omului figurează în general cele cuprinse în convențiile similare de pe alte continente, cu unele accente specifice exprimând tradițiile africane în materie de căsătorie, cetățenie, dreptul la un nivel de viață adecvat, dreptul la odihnă etc.
Specific Cartei africane este și faptul că aceasta se referă nu numai la drepturi, ci și la obligațiile persoanelor. De asemenea, protecția drepturilor omului în sistemul african acordă prioritate violărilor masive ale drepturilor omului și obligației statelor de a interveni prin măsuri adecvate pentru înlăturarea situațiilor create prin asemenea încălcări.
Includerea drepturilor popoarelor în cuprinsul Cartei exprimă importanța deosebită acordată acestora de către statele africane datorită condițiilor specifice în care popoarele Africii au avut acces la viața internațională și interesului ca asemenea principii să fie respectate de către toate statele lumii și în relațiile dintre statele continentului, pentru afirmarea tot mai deplină a suveranității și egalității lor în concertul statelor lumii. Printre drepturile popoarelor figurează: dreptul la autodeterminare, dreptul de a dispune de bogățiile și resursele naturale, dreptul la dezvoltare economică, dreptul la pace și securitate și dreptul la un mediu înconjurător satisfăcător și global.
Carta africană nu prevede ca în cadrul sistemelor de protecție de pe celelalte continente existența unei curți internaționale a drepturilor omului.
În baza Cartei s-a înființat, însă, o Comisie africană a drepturilor omului și popoarelor, alcătuită din 11 persoane numite la o conferință a șefilor de state și de guvern ai țărilor care compun O.U.A. Sarcina acesteia este de a face studii și cercetări în domeniu, de a da avize și recomandări cu caracter general privind respectul drepturilor omului, de a pregăti proiecte de legi sau de convenții de codificare și de a propune soluții juridice în cazuri concrete de încălcare a drepturilor omului, îndeosebi atunci când acestea evidențiază violări grave sau masive ale drepturilor omului și popoarelor.
5. ORIENTǍRI NOI ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL CONTEMPORAN PRIVIND DREPTURILE OMULUI
Respectarea drepturilor omului și cooperarea dintre state în acest domeniu capătă în dreptul internațional contemporan un caracter de generalitate, reglementările internaționale în materie de după adoptarea „Cartea O.N.U.” luând o deosebită amploare și scoțând în evidență tot mai mult acestă problemă ca una dintre cele mai importante, dobâdind noi trăsături și noi valențe.
O primă trăsătură ce se poate desprinde este universalitatea drepturilor omului. Aceste drepturi privesc toate ființele umane, oriunde s-ar afla, indiferent de sex, rasă, poziție socială sau alte trăsături care diferențiază pe cei ce compun marea familie umană.
Documentele fundamentale ce privesc drepturile omului pornesc de la recunoșterea demnității umane inerentă tuturor persoanelor, de la drepturile lor egale și inalienabile, ca fundament al libertății, dreptății și păcii în lume. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi, sunt dotate cu rațiune și conștiință și trebuie să acționeze între ele în spirit de fraternitate.
Pactele drepturilor omului statuează că nu pot fi admise restricții sau derogări de la aceste drepturi decât în baza legilor și convențiilor internaționale și că nici un stat, un grup sau o persoană nu au dreptul de a întreprinde activități ori acte care să ducă la distrugerea unor drepturi sau libertăți recunoscute.
Finalitatea tuturor reglementărilor internaționale din domeniul drepturilor omului este tocmai transpunerea în practică a acestor drepturi față de orice persoană în toate țările lumii. De aceea, tratatele importante din acest domeniu au caracter de universalitete, adresându-se tuturor statelor lumii, la ele fiind parte un mare număr de state, iar cele încheiate în cadru continental, zonal, se înscriu în linia generală a Declarației universale.
Tematica drepturilor omului, inclusiv cea privind discriminările rasiale, minoritățile, sclavia, apartheidul, este tratată în documente universale, chiar dacă fenomenele a căror reglementare s-a impus caracterizau într-o anumită etapă doar o regiune sau alta.
Caracterul universal al drepturilor și libertăților umane se exprimă și în stabilirea unui standard minim pe care toate statele trebuie să-l accepte și să-l transpună în legi și de la care nu se admit derogări decât prin legi și prin rațiuni de ordine publică, bine precizate.
Egalitatea în drepturi constituie o altă trăsătură a reglementărilor din acest domeniu. Declarația universală și pactele drepturilor omului prevăd că toate persoanele sunt egale în fața legii și au dreptul la protecția legii. Legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o protecție egală și eficientă contra oricăror discriminări, mai ales a celor pe motive de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere – domenii în care în societățile anterioare s-au manifestat cele mai mari inegalități. Egalitatea în drepturi este unul din drepturile cele mai importante, fundamentul însuși al garantării drepturilor omului.
În cadrul acestei concepții de ansamblu își găsesc locul o serie de reglementări specifice privind drepturile și libertățile femeilor, ale copiilor și tineretului, ale persoanelor de altă rasă ori culoare, ale persoanelor care fac parte din rândul minorităților, ori care vizează înlăturarea discriminărilor și crearea condițiilor pentru ca acestea să poată beneficia de drepturi egale cu ceilalți membri ai societății.
Egalitatea înseamnă, însă, nu numai eliminarea discriminărilor, ci și a privilegiilor. În lumina acestor considerente este inadmisibilă pretenția de a se acorda străinilor un regim privilegiat și folosirea unor asemenea pretenții ca pretext pentru acțiuni de constrângere împotriva altui stat sau pentru alte acte de încălcare a drepturilor sale suverane. În același timp, sunt inadmisibile discriminările practicate față de străini cum ar fi cele împotriva emigranților, dar și pretențiile de a se acorda un regim special, privilegiat unor grupuri de persoane care locuiesc pe teritoriul unui stat, în raport cu alte părți ale populației sale, cum se mai întâmplă în domeniul protecției minorităților, dincolo de limitele firești ale drepturilor lor specifice.
Indivizibilitatea și interdependența drepturilor omului sunt avute în vedere în toate reglementările, pentru că nu mai există astăzi drepturi în sine, cum ar fi cele politice, influențează în mod obligatoriu exercițiul altor drepturi, cum ar fi cele civile, economice, sociale, culturale, după cum garantarea unui drept se încadrează în garanțiile fundamentale ale exercitării celorlalte drepturi.
Realizarea unui raport armonios între om și societate caracterizează, de asemenea, reglementările internaționale privind drepturile omului, între afirmarea acestor drepturi și societatea în care ele se exercită în fapt existând o strânsă legătură, după cum realizarea drepturilor în afara unor obligații față de societate nu este posibilă, numai în cadrul comunității putându-se realiza dezvoltarea liberă și deplină a persoanei umane.
„Declarația universală a drepturilor omului” nu omite să facă și mențiunea că orice om are îndatoriri față de societate, față de alte persoane și față de comunitatea din care face parte.
Cele două pacte ale drepturilor omului stabilesc și recunosc în mod expres posibilitatea de a se stabili prin legislația internă a statelor unele restricții în exercitarea unor drepturi individuale în vederea promovării intereselor generale ale societății. Astfel, Pactul cu privire la drepturile civile și politice, mai puțin restrictiv decât cel privind drepturile economice, sociale si culturale, precede că unele dintre drepturile consacrate, cum sunt dreptul de a se stabili în orice loc, pe teritoriul statului în care se află în mod legal și dreptul de a-și părăsi țara, libertatea de manifestare a religiei sau convingerilor, libertatea de expresie, dreptul de întrunire pașnică, dreptul de asociere, pot face obiectul restricțiilor stabilite prin lege, necesare pentru apărarea securității naționale, a ordinii publice, a sănătății și moralei publice, a drepturilor și libertăților altei persoane.
Combaterea și reprimarea încălcărilor masive și flagrante ale drepturilor omului constituie, de asemenea, una din orientările de bază ale normelor dreptului internațional în domeniul drepturilor omului.
O importanță deosebită prezintă în această privință interzicerea și reprimarea încălcării normelor referitoare la genocid, abolirea sclaviei, eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, apartheid, crimele contra păcii și omenirii și crimele de război.
Reglementările specifice privind domeniile menționate subliniază gravitatea faptelor pe care le incriminează, ca încălcări ale dreptului internațional.
Asemenea fapte sunt calificate prin convenții internaționale specifice drept crime de drept internațional penal, iar unele dintre ele sunt declarate ca imprescriptibile (crimele de război, crimele împotriva umanității, actele inumane decurgând din politica de aparheid, genocidul).
Convențiile respective cuprind angajamentul statelor semnatare de a pedepsi comiterea unor asemenea încălcări sub toate formele și modalitățile de săvârșire și obligația acestora de a adopta și aplica politici și măsuri pe plan legislativ, administrativ, judiciar sau de altă natură pentru a le preveni și elimina din viața internațională, inclusiv recurgerea la organismele O.N.U. pentru a se lua măsuri concertate pe plan internațional.
CAPITOLUL VII
TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
1. TERITORIUL DE STAT – NOȚIUNE ȘI COMPONENTE
Teritoriul de stat reprezintă spațiul geografic în limitele căruia un stat își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă.
În dreptul internațional teritoriul de stat este un element de o deosebită importanță, întrucât vizează o valoare fundamentală pentru existența însăși a statelor.Teritoriul constituie, după cum s-a mai arătat, una din premisele materiale ale existenței statului, alături de populație. Statul se bazează pe populația care este situată pe un anumit teritoriu.
Asupra teritoriului său statul își exercită pe deplin și în mod exclusiv suveranitatea și acționează în vederea realizării sarcinilor și funcțiilor sale, celelalte state fiind obligate să nu aducă atingere integrității teritoriale a altor state și drepturilor suverane pe care acestea le au în limitele lor teritoriale.
Deplinătatea suveranității teritoriale a unui stat se exprimă prin aceea că în propriul teritoriu fiecare stat este în măsură să determine întinderea și natura competențelor sale, să reglementeze raporturile sociale în cele mai variate domenii, să-și impună autoritatea sa asupra întregului mecanism social și să dispună asupra resurselor și bogăției naționale.
Exclusivitatea suveranității teritoriale înseamnă că fiecare stat își exercită suveranitatea numai pe un anumit teritoriu și nici un stat nu-și poate exercita suveranitatea pe teritoriul altui stat. Exercitarea suveranității mai multor state asupra aceluiași teritoriu ar contrazice însuși conceptul de suveranitate. Între statele independente respectul suveranității teritoriale este una dintre bazele esențiale ale raporturilor internaționale.
Deplinătatea și exclusivitatea suveranității teritoriale nu exclud, însă, ca un stat, prin propria voință și în condiții stabilite prin acorduri internaționale, să permită altor state și cetățenilor acestora accesul pe propriul teritoriu și unele drepturi în folosirea acestuia, în general pe bază de reciprocitate. Astfel, statele își acordă reciproc dreptul de tranzit al mijloacelor de transport feroviare, rutiere, aeriene, maritime sau fluviale, dreptul de a efectua schimburi economice și de a face afaceri, dreptul de a utiliza în anumite limite instalațiile sau fondurile acestora, etc.
De asemenea, în cadrul cooperării internaționale statele se pot angaja să se abțină pe propriul teritoriu de la anumite activități, cum ar fi amplasarea unor categorii de arme, efectuarea unor mișcări de trupe sau a unor aplicații militare, ori de la construirea unor instalații care ar dăuna mediului înconjurător și ar produce prejudicii și altor state, de a introduce restricții în ce privește desfășurarea unor activități sau de a se supune în cadrul dreptului lor de a legifera unor condiții și limite stabilite prin convențiile internaționale la care sunt parte.
De la exercitarea în m od exclusiv a suveranității de stat asupra teritoriului au existat de-a lungul istoriei și câteva excepții, când un anumit teritoriu a fost supus suveranității a două sau mai multor state. Acestă situație, adesea cu caracter provizoriu, cunoscută sub numele de condominium, a fost specifică evului mediu, fiind legată îndeosebi de conflictele dintre marile puteri sau de regimurile coloniale. În prezent, mai dăinuie în câteva cazuri: Andira (Spania și Franța), datând din 1278; Insulele Noile Hebride din Oceanul Pacific (Anglia și Franța) și altele mai puțin importante.
Suveranitatea de stat asupra teritoriului ca fundament al exercitării autorității depline și exclusive a unui stat asupra unui teritoriu constituie o abordare modernă a problemei teritoriului în dreptul internațional, ca rezultat al evoluției relațiilor internaționale.
În evul mediu teritoriul era considerat proprietatea exclusivă a monarhului, care-l putea vinde, schimba, dărui sau pune zălog după propria sa voință absolută, potrivit regimului aplicat proprietății feudale (dominium).Revoluția franceză a impus ideea de supremație teritorială (imperium), ca expresie a autorității pe care un stat o exercită asupra unui teritoriu, opusă noțiunii de proprietate.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se impune teoria competenței, potrivit căreia teritoriul ar reprezenta sfera de validitate în spațiu a ordinii juridice naționale, în care statul își exercită nu atribuții de suveranitate, ci doar competențe stabilite de dreptul internațional.
Această teorie nu exprimă în mod corect raportul dintre stat și propriul său teritoriu. Statele nu exercită asupra teritoriului lor o simplă competență pe care dreptul internațional le-ar acorda-o.Și acesta pentru două considerații principale:că statul exercită în drept și în fapt, pe propriul teritoriu o supremație deplină și exclusivă și că dreptul internațional este un drept de coordonare și nu un sistem instituțional suprastatal îndreptățit să stabilescă pentru fiecare stat în parte limitele autorității pe care acesta ar putea să o exercite asupra teritoriului și a populației proprii.
Teritoriul de stat se compune din spațiul terestru, spațiul acvatic și spațiul aerian.
Spațiul terestru este partea de uscat a teritoriului cuprinsă în limitele frontierei de stat, indiferent unde este situată geografic.El cuprinde atât solul, cât și subsolul în adâncime până la limita accesibilă tehnicii.
Teritoriul poate fi format dintr-o singură masă continentală sau insulară, poate cuprinde atât teritoriul continental cât și insular, ori mai multe insule constituite în arhipeleag, după cum teritoriul unui stat poate cuprinde alături de un teritoriu compact numeroase alte teritorii situate la mare distanță, uneori pe continente diferite, precum și enclave situate în limitele teritoriale ale altui stat.
Prin asimilare, sunt considerate ca făcând parte din teritoriu și cablurile submarine, precum și navele și aeronavele, când acestea se află dincolo de limitele teritoriului de stat.
Spațiul acvatic cuprinde apele interioare (râuri, fluvii, canale, lacuri, mări interioare), iar în cazul statelor care au ieșire la mare se adaugă apele maritime interioare și marea teritorială. Statele maritime exercită și unele drepturi suverane asupra zonei contigue, a zonei economice exclusive și a platoului continental, care nu fac parte din teritoriul de stat.
Din teritoriul unor state fac parte și zonele limitrofe din sectoarele polare ale Arcticii, spațiul situat între Polul Nord și țărmurile nordice ale Europei, Asiei și Americii de Nord. Aceste sectoare, care pornesc de la limitele granițelor țărilor limitrofe și, de-a lungul meridianelor geografice corespunzătoare, se nasc la Polul Nord, formând triunghiuri, aparțin S..U.A., Canadei, Danemarcei, Norvegiei și Rusiei.
Spațiul aerian reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului terestru și a spațiului acvatic al unui stat, ale cărei limite superioare sunt relativ neprecizate, întinzându-se până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic, considerată a fi situată la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului mării.
2. MODIFICAREA TERITORIULUI DE STAT
După cum statele înseși nu au rămas aceleași de-a lungul istoriei, nici teritoriul lor nu a rămas imuabil.
Uneori limitele statelor s-au modificat prin voința populației respective sau a statelor în cauză în baza unor acte de drept civil, cum ar fi vânzarea- cumpărarea, cesiunea, schimbul, donația sau arenda, dar cel mai adesea prin forță, istoria cunoscând extrem de numeroase situații când statele puternice, prin presiuni sau războaie, au impus statelor mai slabe ori învinse modificări substanțiale ale teritoriului lor.
Expansiunea statelor europene pe alte continente ca rezultat al descoperirilor geografice a pus problema legitimității cuceririi noilor teritorii descoperite. Asemenea teritorii erau considerate res nulius și puteau fi însușite potrivit teoriei priorității descoperirii sau a primului descoperitor, ca orice lucru care nu aparține nimănui, deși în fapt erau locuite de populații adesea foarte numeroase. Stabilirea chiar formală a puterii statului descoperitor prin ridicarea unui monument sau arborarea pavilionului unei nave era considerată drept temei juridic suficient pentru dobândire.
Odată cu încheierea, în mare, a procesului de cucerire a altor teritorii și de constituire a imperiilor coloniale, Congresul de la Berlin din 1885 stabilea, în special sub impulsul Germaniei unificate care dorea să ia locul vechilor puteri coloniale în posesiunile fictive ale acestora, unele condiții restrictive pentru stăpânirea de teritorii, între care ocuparea lor efectivă, ceea ce presupune posesia reală cu intenția de a-și exercita suveranitatea, stabilirea unei autorități responsabile cu funcții de guvernare și notificarea către alte state a ocupației, cu precizarea situației geografice și a limitelor teritoriului respectiv.
Recunoscându-se, însă, dreptul la război al fiecărui stat, se recunoștea în continuare dreptul de a pune stăpânire pe teritoriile ocupate cu forța. Aceasta se putea face fie prin anexiune (detașarea unei părți din teritoriul statului ocupat), fie prin debelațiune (preluarea întregului teritoriu a statului ocupat și, ca urmare, desființarea statului respectiv). Exemplele sunt numeroase, unor asemenea procedee căzându-le adesea victimă și țara noastră de-a lungul istoriei (Anexarea Bucovinei în 1774, de către Imperiul Habsburgic, a Basarabiei în 1812, apoi în 1940 de către Rusia, ca și a unei părți din Transilvania în 1940 etc.).
Interzicerea războiului de agresiune a determinat ca în conformitate cu dreptul internațional contemporan ocuparea sau anexarea forțată a teritoriului unui stat, ori a unei părți din acesta, să nu mai fie permise, constituind acte ilicite care atrag răspunderea internațională și obligația de restituire. Orice modificare teritorială se poate face astăzi potrivit voinței libere a statelor și dreptului la autodeterminare al popoarelor, exprimate prin adoptarea unor acte politice și legislative corespunzătoare ale organelor reprezentative ale statului sau ale mișcării de eliberare națională respective ori, în anumite conditii, prin voința liberă a populației ce ocupă un anumit teritoriu, exprimată sub forma unui plebiscit organizat sub control internațional.
LIMITELE TERITORIULUI DE STAT
Expresia politică și juridică a limitelor teritoriale ale statelor o constituie frontiera de stat.
Frontiera de stat este linia reală sau imaginară trasată între diferite puncte de pe suprafața pamântului care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altui stat sau de domeniile limitrofe nesupuse suveranității vreunui stat. Ea constituie în esență limita juridică a spațiului în care un stat își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă.
Frontiera de stat este inviolabilă.
Dreptul internațional cunoaște două feluri de frontiere de stat: naturale (orografice) și convenționale (geometrice).
Frontierele naturale se trasează ținându-se seama de formele de relief și de particularitățile geografice: albia râurilor sau fluviilor, înălțimile alpine, văile, litoralul maritim etc.
Frontierele convenționale sunt linii mai mult sau mai puțin drepte care, în baza unor convenții internaționale, despart teritoriile statelor ținând seama doar în mod excepțional de anumite particularități locale sau forme de relief.
Din această categorie fac parte și frontirerele astronomice, care coincid cu paralele sau meridiane geografice. Asemenea frontiere sunt cele dintre Caneda și S.U.A., parțial între S.U.A. și Mexic, între Coreea de Nord și de Sud, între numeroase state africane, între statele ce stăpânesc sectoarele polare etc.
Ținând seama de elementele componente ale teritoriului de stat frontierele sunt :terestre, fluviale, maritime și aeriene.
Frontiera terestră desparte uscatul dintre două state. Poate fi atât naturală, cât și convențională, în funcție de factori foarte variați, istorici și locali.
Frontiera fluvială este linia care desparte apele unui fluviu sau râu de graniță.
Dacă fluviul sau râul respectiv este nenavigabil frontiera se stabilește pe mijlocul apei, iar dacă este navigabil, pe linia celor mai adânci puncte ale albiei care formează șenalul navigabil (talveg). Dacă fluviul are mai multe brațe frontiera se fixează pe brațul principal.În cazul în care se schimbă poziția albiei, frontiera rămâne în principiu pe locul albiei vechi, iar râul devine apă interioară a statului pe teritoriul căruia și-a mutat albia.
Frontiera maritimă este, spre larg, limita extremă a mării teritoriale, care poate fi de până la 12 mile marine măsurate de la liniile de bază stabilite prin legislația internă, iar față de statele riverane, o linie trasată prin înțelegere cu acestea, conform unor reguli de delimitare bazate pe numeroase criterii între care echidistanța, echitatea, linia generală a țărmului etc.
Frontiera aeriană este linia perpendiculară care pornește de la traseul frontierelor terestră, fluvială sau maritimă și se înalță până la limita inferioară a spațiului cosmic.
Frontierele de stat se stabilesc prin lege, în conformitate cu tratatele internaționale. Stabilirea frontierei se face în cadrul a două operațiuni – delimitarea și demarcarea.
Delimitarea frontierelor se face în conformitate cu normele dreptului internațional, prin tratate între statele vecine în care se precizează direcția și așezarea generală a frontierei și se face o descriere a traseului , care se fixează pe hartă, anexată la tratat.
Demarcarea înseamnă transpunerea în teren a traseului delimitat al frontierei , care se face de regulă de către comisii mixte ale reprezentanților celor două țări și constă în stabilirea concretă a fiecărui element sau porțiune a traseului , fixarea de borne și de stâlpi și de alte asemenea operațiuni.
Traseul demarcat al frontierei se descrie amănunțit în procese verbale și se transpune pe hartă la scară mică, iar fiecare semn de demarcare se descrie sau se fotografiază, se întocmesc scheme ale fiecărei zone.
Regimul frontierei de stat se stabilește prin legi interne care reglementează modul de trecere a frontierei și controlul la frontieră, paza frontierei de stat, zonele adiacente frontierei, condițiile de folosire a terenurilor din apropiere , șederea în localitățile de frontieră și alte asemenea probleme. Legea română este Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României.
Prin convenții internaționale între statele vecine se stabilesc punctele de trecere a frontierei, se reglementează răspunderile fiecărei părți pentru întreținerea frontierei și a elementelor de marcare, precum și numeroase probleme privind colaborarea între guverne și între organele grănicerești pentru respectarea regimului de frontieră, prevenirea conflictelor și incidentelor în zonă și rezolvarea lor atunci când apar.
4. APELE INTERIOARE, COMPONENTE ALE TERITORIULUI DE STAT
Sunt porțiunile fluviale, lacustre și maritime care fac parte din spațiul acvatic, componentă a teritoriului de stat.
Făcând parte din teritoriul statului pe care sunt situate, acestea sunt supuse regimului juridic intern al statului respectiv.
Domeniul fluvial și lacustru cuprinde cursurile de apă și lacurile care sunt situate în întregime pe teritoriul unui singur stat, cele care formează frontiera comună dintre două state, precum și cele care, în special în cazul fluviilor internaționale, traversează și separă teritoriile mai multor state.
Cursurile de apă și lacurile situate în întregime pe teritoriul unui stat se află sub suveranitatea exclusivă a statului respectiv, care le stabilește regimul juridic și regulile de utilizare a lor.
În cazul apelor care constituie frontiera comună a două state, fiecare dintre statele respective este în drept să stabilescă regimul de utilizare al părții ce-i revine până la frontieră, dar de regulă regimul de utilizare, de navigație, de amplasare a unor baraje, centrale electrice, etc. Se stabilește în comun de statele riverane. Aceleași principii guvernează și regimul fluviilor care traversează mai multe țări pentru porțiunile cuprinse în teritoriul unui anumit stat, în măsura în care aceste cursuri nu au regimul unor fluvii internaționale.
Apele maritime interioare cuprind zona acvatică situată între țărm și linia de la care se măsoară marea teritorială a unui stat maritim. Asupra acesteia se exercită în totalitate legislația națională, zona făcând parte din teritoriul de stat.
În aceeași categorie sunt incluse și mările interioare, adică mările înconjurate în întregime de spațiul terestru al unui singur stat (mări închise), cum ar fi Marea Aral, de exemplu, sau cele ale căror țărmuri, dar și intrarea prin care comunică cu alte mări sau cu oceanul, aparțin aceluiași stat ( mări semi închise), cum ar fi Marea Albă sau Marea de Azov.
În apele maritime sunt cuprinse și golfurile și băile interioare cu o deschidere spre mare mai mică de 24 mile maritime ( această distanță reprezentând dublul lățimii acceptate pentru marea teritorială), precum și băile și golfurile „istorice” care, deși au o deschidere mai mare de 24 mile maritime, au fost declarate de către statele respective ca fiind ape interioare din considerente istorice, datorită faptului că o perioadă îndelungată au fost folosite în mod exclusiv de către acestea. Exemple de golfuri istorice sunt Golful Hudson (Canada), Golful Bristol (Anglia) sau Golful Granville (Franța).
Golfurile și băile la care sunt riverane două sau mai multe state, incluse în categoria apelor maritime interioare, se delimitează de către statele respective în baza unor convenții pe care acestea le încheie între ele, iar în bazinele astfel delimitate reglementările privind regimul juridic și folosința acestora aparțin fiecăruia dintre state pentru partea ce-i revine.
Probleme deosebite ridică regimul apelor porturilor situate în apele maritime interioare.
Regimul apelor portuare, adică al apelor situate în rada portului, între țărm și linia care unește instalațiile portuare cele mai avansate spre larg, este reglementat de către statul riveran.Statul respectiv poate să stabilească porturile care sunt deschise și navelor străine și poate interzice accesul aricăror nave în unele porturi pe care le declară închise. Porturile închise sunt de regulă cele militare sau cele care servesc în exclusivitate cabotajului maritim al statului respectiv.
În apele portuale navele străine și echipajul acestora trebuie să se supună reglementărilor statului riveran.
În porturile deschise intrarea și staționarea navelor comerciale străine este permisă în baza normelor cutumiare și a uzanțelor portuare, precum și a prevederilor Convenției de la Geneva din 1923 privind regimul internațional al porturilor maritime, convenție cu caracter multilateral, care sunt detaliate prin reglementări interne.
Navele militare pot intra în porturile altui stat numai în baza unei autorizații prealabile a statului respectiv, care poate impune anumite restricții atât în legătură cu numărul navelor, cât și cu privire la durata staționării. Ele pot intra într-un asemenea port fără autorizație numai în caz de forță majoră (furtuni, avarie, etc.) sau dacă la bordul lor se află șeful statului respectiv ori reprezentantul diplomatic acreditat în statul căruia-i aparține portul.
Navele militare se bucură de imunitate penală și civilă.
În baza imunității de jurisdicție penală infracțiunile comise la bord de membrii echipajului se pedepsesc conform legilor statului căruia îi apaține nava militară, iar dacă un asemenea membru al echipajului se refugiază la țărm va putea fi judecat de statul respectiv numai când nu este cerut înapoi de comandantul vasului. Dacă, însă, infractorul care a comis o faptă penală la bordul navei este cetățean al statului riveran sau dacă la țărm s-a comis o infracțiune, iar autorul s-a refugiat la bordul unei nave militare străine, vinovatul trebuie predat autorităților locale.
De imunitatea de jurisdicție se bucură și membrii echipajelor navelor de stat de orice fel, însă numai dacă aceștia se află pe țărm în uniformă sau cu titlu oficial. În general, statutul navelor de stat necomerciale este asimilat regimului navelor de război.
În caz de dezertare, membrii echipajelor navelor militare nu pot fi arestați de comandantul navei pe țărm, iar statul de reședință nu este obligat să-i remită pe dezertori statului ai cărui cetățeni sunt.
Imunitatea de jurisdicție civilă presupune ca navele militare să nu poată fi sechestrate, confiscate sau rechiziționate într-un port străin.
5. MAREA TERITORIALǍ
Prin marea teritorială se înțelege o porțiune de mare de o anumită lățime care se întinde de-a lungul teritoriului unui stat și care este supusă suveranității sale.
Marea teritorială, cu solul, subsolul și spațiul aerian de deasupra acesteia, face parte integrantă din teritoriul de stat. Statul riveran exercită asupra mării teritoriale toate drepturile decurgând din suveranitatea sa la fel ca și în privința teritoriului terestru și a celorlalte elemente ale spațiului acvatic, ținând, însă, seama și de exigențele navigației maritime internaționale.
În marea teritorială statul riveran exercită drepturi cum ar fi:
-dreptul de exploatare economică a zonei (pescuit, protecția resurselor marine, bogățiile solului și subsolului marin etc.);
-dreptul de a reglementa navigația (securitatea și poliția traficului, căile de navigație, pilotajul și prevenirea abordajelor, transporturile, protecția cablurilor submarine și a conductelor petroliere, cabotajul etc.);
-dreptul de protejare a propriei securități (condițiile trecerii navelor, stabilirea de zone interzise, controlul vamal, fiscal și sanitar, etc.);
-drepturile decurgând din competența jurisdicțională de a soluționa orice litigii privind zona.
Statul riveran este obligat să comunice prin avize către navigatori orice modificare a regulilor stabilite și să facă publicitatea cuvenită, prin hărți maritime, culoarelor de navigație și sistemelor de separare a traficului.
Specificul mării teritoriale, care o deosebește de apele maritime interioare, este dreptul de trecere inofensivă al navelor comerciale străine. Acest drept presupune ca nevele comerciale să poată naviga prin marea teritorială a altui stat, fără a intra în apele interioare și să traverseze marea teritorială spre porturi sau din porturi spre larg.
Pentru a fi inofensivă, trecerea trebuie să fie continuă și rapidă. Oprirea și ancorarea navelor străine în apele teritoriale sunt permise, dar numai în măsura în care acestea sunt determinate de nevoile obișnuite ale navigației sau de împrejurări fortuite (avarii, furtună, etc.).
Navele ce pătrund în marea teritorială sunt obligate să nu săvârșească acte împotriva păcii, securității, ordinii publice sau intereselor statului riveran și să respecte reglementările privind căile și regulile de navigație.
Potrivit art. 8 al Convenției din 1982 privind dreptul mării se consideră că trecerea unei nave prin marea teritorială nu mai este inofensivă dacă nava respectivă: amenință cu forța sau folosește forța împotrive suveranității, integrității teritoriale sau independenței politice a statului riveran sau în orice alt mod contrar dreptului internațional;efectuează manevre sau exerciții cu arme de orice fel; culege informații care pot să aducă prejudicii apărării sau securității statului riveran;desfășoară acte de propagandă care prejudiciază interesele apărării sau ale securității; permite decolarea de pe navă sau îmbarcarea pe navă a oricăror aparate de zbor;îmbarcă, debarcă sau lansează tehnică militară, scafandri, submarine sau orice alte instalații în măsură să efectueze cercetări subacvatice;îmbarcă sau debarcă mărfuri, bani sau persoane cu încălcarea reglementărilor statului riveran; săvârșește acte de poluare gravă a mediului;desfășoară activități de cercetare, pescuit sau orice alte activități care nu au o legătură directă cu navigația.
Intrarea navelor străine cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă în unele state, inclusiv România, unei aprobări prealabile. Submarinele și celelalte nave submersibile au obligația ca în marea teritorială să navigheze la suprafață și să arboreze pavilionul național.
Trecerea prin marea teritorială a navelor militare este de regulă liberă. Un mare număr de state, între care și România, supun, însă, această trecere unei aprobări prealabile, deși nu există prevederi exprese în acest sens în dreptul internațional.
Condițiile trecerii inofensive a navelor maritime prin marea teritorială sunt stabilite de legislația internă a fiecărui stat care are ieșire la mare. Statul riveran nu poate împiedica trecerea inofensivă prin marea sa teritorială. El poate, însă, să stabilească în cuprinsul acesteia zone maritime de securitate în care este interzisă intrarea navelor străine de orice fel sau a unor categorii de nave, poate suspenda temporar dreptul de trecere inofensivă în anumite zone și poate să ia în marea sa teritorială măsurile necesare spre a împiedica sau întrerupe orice trecere care nu este inofensivă.
Statul riveran exercită jurisdicția asupra navelor aflate în pasaj inofensiv, în anumite condiții.
Pentru navele comerciale, statul riveran poate efectua acte de instrucție penală sau de arestare a unor infractori cu privire la faptele penale săvârșite la bordul navei numai dacă: consecințele infracțiunii se extind asupra statului riveran; a fost încălcată ordinea publică în marea teritorială; exercitarea jurisdicției a fost cerută de căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau consular al statului de pavilion; pentru reprimarea traficului de stupefiante.
Conform legislației sale de poliție fiscală sau vamală statul riveran are dreptul de vizită, de reținere sau de captură a navelor comerciale străine, de control al documentelor navei, al încărcăturii acesteia și al documentelor echipajului, de confiscare a produselor interzise aflate la bordul lor, putând aplica sancțiuni pentru încălcarea regulilor stabilite.
Dreptul de urmărire a navelor care au încălcat legile sau regulamentele de orice fel privitoare la regimul mării teritoriale poate continua și după ieșirea în marea liberă a navei infractoare.
În ce privește jurisdicția civilă, statul riveran de regulă nu poate opri o navă aflată în pasaj inofensiv pentru a-și exercita jurisdicția civilă asupra persoanelor aflate la bordul navei, dar poate lua față de navele comerciale măsuri asiguratorii pentru obligații asumate în legătură cu trecerea prin mare.
Navele de război și navele de stat străine afectate unor scopuri necomerciale se bucură de imunitate de jurisdicție în marea teritorială a altui stat. În cazul în care nava respectivă sau echipajul acesteia încalcă legislația statului riveran nava poate fi obligată să părăsească marea teritorială. În asemenea împrejurări răspunderea pentru orice prejudiciu produs de navă sau de echipaj revine statului de pavilion.
Lățimea mării teritoriale este, potrivit Convenției asupra dreptului mării din 1982, de până la 12 mile marine.
În timp, această lățime a variat, multă vreme fiind stabilită la 3 mile marine, care corespundea puterii de bătaie a unui tun, fără însă ca acestă limită să fi fost vreodată unanim acceptată. Ea s-a extins ulterior, prin legile interne, ajungând la oarecare stabilitate regula celor 6 mile marine, iar ulterior, la conferința privind dreptul mării din 1958 s-a recunoscut dreptul statelor de a-și stabili lățimea mării teritoriale între 3 și 12 mile marine.
Preocupate să-și lărgească limita mării teritoriale pentru a avea acces neîngrădit la exploatarea economică a zonelor de coastă, în anii ‚70, unele state sud-americane și-au lărgit marea teritorială până spre 200 mile marine.
Apariția și consacrarea conceptului de zonă economică exclusivă prin Convenția din 1982 asupra dreptului mării a făcut posibilă stabilirea unei limite acceptate de 12 mile marine pentru toate statele.
Limita interioară de la care se măsoară lățimea mării teritoriale o constituie linia de bază. Aceasta poate fi de două feluri: normală, la litoralul fără sinuozități; dreaptă, la celelalte, fiind o linie ce unește punctele extreme ale formațiunilor de insule, stânci, etc. strâns legate de uscat și punctele cele mai avansate ale litoralului.
Limita exterioară a mării teritoriale este o linie paralelă cu linia de bază, aflată la 12 mile marine de aceasta.
Porțiunea de mare aflată între linia de bază dreaptă și țărm face parte din apele interioare ale statului.
6. ZONE MARITIME ASUPRA CǍRORA STATELE EXERCITǍ DREPTURI SUVERANE
Suveranitatea deplină a unui stat maritim asupra teritoriului său se exercită până la limita exterioară a mării teritoriale, dincolo de care începe marea liberă.
Nevoile de securitate ale unor state, sau de realizare a unor interese proprii și în anumite porțiuni de mare situate dincolo de limita exterioară a mării teritoriale au dus la apariția și consacrarea unor zone speciale în care statele sunt îndrituite să exercite anumite atribute ale suveranității lor.
Aceste zone sunt: zona contiguă, platoul continental și zona economică exclusivă.
Zona contiguă
Este porțiunea din mare care se întinde dincolo de limita exterioară a mării teritoriale până la o distanță de 24 mile marine de la liniile de bază spre larg, în care statul riveran are anumite drepturi exclusive, precis determinate.
În acest spațiu statul riveran este îndreptățit să exercite controlul pentru prevenirea încălcării legilor și regulamentelor sale din domeniile vamal, fiscal, sanitar și al regimului de frontieră. Statul riveran poate lua orice măsuri de prevenire și de sancționare a încălcării legislației proprii în aceleași condiții ca și în teritoriul său național, dar numai în domeniile menționate.
Din punct de vedere istoric, la originea zonei contigue stau zonele în care anumite puteri maritime și-au rezervat încă din secolul al XVIII-lea unele drepturi de control exclusiv în domeniul vamal, apoi și în alte domenii, pentru protejarea mai bună a intereselor lor, în condițiile în care marea teritorială nu depășea 3 km în lărgime.
Platoul continental
Sub aspect geologic platoul continental reprezintă prelungirea în pantă sub apele mării a țărmului unui stat riveran pâ nă la zona abruptă.
Sub aspect juridic Convenția asupra dreptului mării din 1982 definește platoul continental ca fiind solul și subsolul spațiilor submarine care se întinde dincolo de limita exterioară a mării teritoriale de-a lungul prelungirii naturale a teritoriului terestru până la limita exterioară a taluzului continental, sau până la o distanță de 200 mile marime măsurată de la liniile de bază ale mării teritoriale acolo unde limita exterioară a taluzului continental nu ajunge până la această distanță.
În situația în care taluzul continental se întinde pe distanțe pe distanțe foarte mari, de multe sute de kilometri, aceeași convenție stabilește că platoul continental nu poate depăși 350 de mile de la linia de bază sau de 100 km dincolo de punctul în care adâncimea apei atinge 2500 m.
Delimitarea platoului continental se face, în limitele stabilite de convenția menționată, de către fiecare stat riveran pentru zona sa.
Între statele vecine sau între țările situate față în față delimitarea se face prin acordul părților în temeiul dreptului internațional, cu condiția ca soluția la care s-a ajuns să fie echitabilă.
Consacrarea juridică a platoului continental a apărut și s-a impus după al doilea război mondial, atunci când perfecționarea mijloacelor tehnice de exploatare a resurselor submarine (flora și faună, zăcăminte de țiței și gaze sau metalifere) a trezit interesul pentru valorificarea de către statele dezvoltate a unor asemenea resurse.
Regimul juridic al platoului continental s-a conturat la început ca o practică unilaterală a unor state, care a căpătat caracter de cutumă, iar apoi a fost consacrat în cadrul „Convenției asupra platoului continental” semnată la Geneva în 1958, de unde a fost preluat în Convenția asupra dreptului mării din 1982.
Pe platoul continental statul riveran exercită drepturi suverane de explorare și exploatare a resurselor sale naturale.
Nici un alt stat nu poate dobândi drepturi asupra platoului continental fără consimțământul expres al statului riveran. Totuși, statul riveran nu poate împiedica un alt stat de a instala și a utiliza conducte și cabluri submarine în perimetrul platoului său continental. Traseul acestora se stabilește, însă, împreună cu statul riveran.
Drepturile statului rinveran în platoul său continental nu depind de ocuparea efectivă sau de vreo declarație expresă din partea acestuia.
Drepturile asupra platoului continental nu pot aduce atingere mării libere de deasupra acestuia și nici spațiului aerian respectiv, care rămân în afara oricărui drept de suveranitate.
Statul riveran este ținut să exploateze platoul său continental fără ca prin aceasta să se stânjenească navigația liberă sau să se aducă atingeri grave resurselor biologice ale mării.
El poate să construiască sau să implanteze insule artificiale sau alte instalații destinate explorării și exploatării resurselor din zonă și să stabilească în jurul acestora zone de securitate de până la 500 m, cu condiția ca ele să nu fie amplasate în locuri ce ar stingheri utilizarea normală a căilor de navigație.
Zona economică exclusivă
Conceptul de zonă economică exclusivă este de dată recentă, el apărând după 1946 când unele state sudamericane, interesate în protejarea resurselor lor piscicole, au instituit anumite zone de protejare a pescuitului în dreptul litoralului lor, dincolo de marea teritorială, pe distanțe variabile de până la 200 mile marine în largul oceanului. Asemenea zone au fost ulterior stabilite și de alte state, în special din Asia și Africa. Pe cale convențională acest drept a fost consacrat prin „ Convenția asupra dreptului mării” din 1982, ca una din cele mai importante noutăți aduse de această convenție.
Zona economică exclusivă este o porțiune a mării libere care se întinde spre largul mării pe distanță de 200 mile marine de la linia de bază de la care se măsoară marea teritorială.
Zona economică exclusivă nu face parte din teritoriul național al statului riveran.Ea este supusă jurisdicției acestuia numai în ce privește unele drepturi economice de exploatare a resurselor.
În zona economică exclusivă statul riveran are drepturi suverane în ce privește explorarea și exploatarea, conservarea și gestionarea resurselor naturale, biologice și nebiologice, ale mărilor și oceanelor.
Liberatea de navigație, de survol și de așezare a cablurilor și conductelor submarine, pe care o au toate statele lumii în marea liberă trebuie să fie respectată în acestă zonă.
Statul riveran poate construi și utiliza în zonă insule artificiale, instalații și lucrări în scop economic și este singurul în drept să autorizeze și să reglementeze construirea și utilizarea unor asemenea instalații de către alte state.
El are, de asemenea, dreptul de a desfășura cercetarea științifico-marină în zonă și de a stabili măsurile de conservare a mediului marin, celelalte state având nevoie pentru asemenea activități de autorizarea sa.
Statul riveran poate desfășura în zonă activități de pescuit, dar și alte activități de exploatare și de explorare în zonă în scopuri economice, cum ar fi producerea de curent prin utilizarea apei, a curenților marini și a vântului etc. In privința pescuitului, statul riveran poate stabili volumul total al capturilor de pește, volumul propriei sale capturi și, prin acorduri cu alte state, cotele de pescuit ale acestora în zonă, acordând în această privință un regim preferențial țărilor fără litoral și celor dezavantajate economic, așa cum se recomandă în cuprinsul Convenției din 1982.
7. MAREA LIBERǍ
Principiul mării libere a fost formulat în 1609 de marele jurist Hugo Grotius, în condițiile în care , datorită dezvoltării comerțului internațional, vechiul principiu al mării închise, specific evului mediu și de care profitau marile puteri navale ale epocii care revendicau drepturi exclusive asupra unor mări sau a unor porțiuni din oceane, nu mai satisfăcea interesele proprii cu acces în toate zonele lumii.
Principiul s-a impus apoi pe cale cutumiară, dar consacrarea sa convențională nu s-a produs decât în secolul nostru prin Convenția de la Geneva din 1958 asupra mării libere.
Convenția menționată definea marea liberă ca acea parte a mării care nu aparținea mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat și asupra căreia nu se exercită suveranitatea vreunui stat, fiind deschisă tuturor națiunilor. Unele noi precizări s-au adus prin Convenția din 1982 în care se arată că regimul juridic al mării libere se aplică „ tuturor spațiilor marine care nu fac parte din zona economică exclusivă, marea teritorială ori apele interioare ale unui stat și nici din apele arhipelagice ale unui stat – arhipeleag”.
Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertății mărilor, potrivit căruia mările și oceanele lumii sunt deschise tuturor statelor, indiferent dacă acestea au sau nu ieșire la mare și nici un stat nu poate să-și declare suveranitatea sa asupra vreunei părți libere.
Principiul libertății mării conferă statelor lumii o serie de libertăți concrete în marea liberă: libertatea de navigație, libertatea de survol, libertatea de a pescui, libertatea de a așeza cabluri și conducte submarine, libertatea de a construi insule artificiale și alte instalații autorizate de dreptul internațional și libertatea cercetării științifice. Primele 4 libertăți aparțin dreptului clasic, fiind consacrate ca atare prin Convenția din 1958, iar ultimele două sunt prevăzute pentru prima oară în Convenția din 1982, constituind una din inovațiile în materie aduse de aceasta.
Libertatea mărilor nu este, însă, absolută.
Convenția din 1982 impune statelor obligația de a coopera în această zonă și de a-și exercita libertățile consacrate luând în considerație interesele celorlalte state, precum și drepturile acestora cu privire la activitățile din zona internațională a spațiilor submarine..
Marea liberă trebuie să fie utilizată în scopuri exclusiv pașnice, fiind interzise , de exemplu, experiențele nucleare în marea liberă și spațiul aerian de deasupra sa (tratat din 1963) sau plasarea de arme nucleare pe fundul mărilor și oceanelor(tratat din 1971). Marea liberă nu este, însă, demilitarizată, neutralizată și denuclearizată, restricțiile menționate având un caracter parțial, astfel că în timp de pace în marea liberă este permisă existanța flotelor maritime militare, iar în timp de război marea liberă poate fi folosită ca teatru de operații militare.
De asemenea, în marea liberă statelor le revin o serie de obligații în legătură cu prevenirea și sancționarea unor fapte care constituie amenințări la adresa întregii comunități internaționale:
-de a preveni și pedepsi transportul de sclavi pe navele aflate sub pavilionul lor;
-de a coopera pentru reprimarea pirateriei în orice loc aflat în afara jurisdicției unui stat;
-de a coopera pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante și de substanțe psihotrofe;
-de a coopera în interzicerea emisiunilor neautorizate de radio și televiziune care își au baza în această zonă etc.
Navele de război ale tuturor statelor au în acest sens dreptul de a vizita orice navă, indiferent de naționalitatea pavilionului acesteia, dacă există suspiciuni că la bordul său se săvârșesc fapte de natura celor menționate și de a urmări o asemenea navă până ce aceasta intră în zona de jurisdicție a unui stat.
Statele au, de asemenea, obligația de a coopera pentru a asigura ca navele comerciale să poată naviga în deplină securitate și de a lua toate măsurile pentru prevenirea abordajelor pe mare și acordarea de ajutor navelor aflate în pericol, echipajelor acestora și celelalte persoane aflate la bordul navelor.
8. ZONA INTERNAȚIONALǍ A TERITORIILOR SUBMARINE
Descoperirea pe fundul mărilor și oceanelor, în zona mării libere, dincolo de limita exterioară a platoului continental, a unor importante zăcăminte care în condițiile dezvoltării spectaculoase a tehnicii contemporane ar putea deveni în scurt timp exploatabile a adus în prim planul preocupărilor statelor lumii, în special a celor cu o dezvoltare tehnologică mai puțin avansată, necesitatea stabilirii unor reguli de drept internațional privind exploatarea acestei zone, astfel ca ea să nu se facă în beneficiul exclusiv al statelor dezvoltate, ci în folosul tuturor statelor lumii.
Mai multe rezoluții ale Adunării generale a O.N.U., începând cu deceniul al șaptelea, au instituit un moratoriu asupra exploatării fundului mărilor și oceanelor, în așteptarea convenirii unui regim internațional și au stabilit unele principii privind exploatarea acestei zone, declarată ca patrimoniu comun al umanității.
Convenția din 1982 asupra dreptului mării a stabilit regimul zonei care constituie patrimoniul comun al umanității, în sensul că în această zonă explorarea și exploatarea resurselor sale trebuie să se facă cu participarea și în beneficiul tuturor statelor și popoarelor.
Întrucât convenția stabilea principii care exprimau îndeosebi punctul de vedere al; țărilor în curs de dezvoltare, unele state dezvoltate nu au semnat sau au amânat ratificarea acesteia, astfel că în 1994 s-a încheiat un Acord privind aplicarea părții a XI-a a Convenției din 1982, menționându-se că ambele instrumente juridice trebuie să fie interpretate și aplicate împreună atunci când este vorba de regimul zonei patrimoniului comun al umanității.
Potrivit Convenției, nici un stat nu poate să revendice sau să exercite suveranitatea sau drepturi suverane asupra vreunei părți a zonei sau asupra resurselor sale, după cum nici un stat și nici o persoană fizică sau juridică nu poate să-și însușească vreo parte a zonei sau a resurselor sale.
Resursele zonei sunt inalienabile, drepturile asupra acestora aparținând întregii omeniri. Zona trebuie să rămână deschisă utilizării pașnice de către toate statele, fără discriminări, indiferent dacă acestea sunt riverane sau fără litoral.Fiecare stat trebuie să vegheze ca întreprinzătorii, persoane fizice sau juridice care posedă cetățenia sau naționalitatea lor sau sunt controlate de acestea, să respecte întocmai regulile stabilite pentru exploatarea resurselor zonei, fiind răspunzătoare dacă nu au luat măsurile necesare în acest scop.
Pentru rezolvarea problemelor privind exploatarea zonei prin convenție se crează un mecanism instituțional format din: Autoritatea internațională a teritoriilor submarine, o organizație internațională, cu organisme corespunzătoare, prin intermediul căreia statele părți organizează și controlează activitățile din zonă în folosul întregii omeniri; Întreprinderea, care desfășoară în zonă activități de explorare și exploatare, de transport și comercializare a resurselor extrase; Camera pentru rezolvarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine, care cuprinde camere speciale pe categorii de diferende, ca organism jurisdicțional.
În zona internațională a teritoriilor submarine orice activitate se poate desfășura numai pe baza unei autorizații eliberate de Autoritate pe baza unor criterii economice stabilite într-o anexă a Convenției și în Acordul din 1994.
Activitățile pot fi desfășurate fie de către Intreprinderea subordonată Autorității, fie de către statele părți ori de persoanele fizice sau juridice aparținând statelor, în asociere cu Autoritatea, și privesc cercetarea științifică, explorarea și exploatarea resurselor din zonă, indiferent de natura acestora.
Statele părți sunt obligate să asigure ca activitățile din zonă să se facă în mod eficient și cu evitarea risipei, în așa fel incât să se asigure protecția și conservarea mediului marin, precum și conform principiilor unei gestiuni comerciale sănătoase, preocupându-se de evoluția armonioasă a economiei mondiale și de evitarea oricăror dezechilibre în prețurile și comerțul mondial, cu luarea în considerare în mod special a intereselor țărilor în curs de dezvoltare și a țărilor dezavantajate geografic.
De asemenea, în exploatarea zonei trebuie să se țină seama de desfășurarea normală a activităților din marea liberă (navigație, pescuit etc.), de regimurile juridice ale celorlalte spații marine și în special de interesele și drepturile statelor riverane în legătură cu zăcămintele minerale care se extind în zonele aflate sub jurisdicția națională a acestora sau dinspre aceste zone spre zona care formează patrimoniul comun al umanității.
9. STRÂMTORILE INTERNAȚIONALE
Strâmtorile internaționale sunt întinderi de apă situate între porțiuni de uscat formând treceri înguste pentru navigație. Regimul juridic al acestora interesează atât statele riverane, pentru asigurarea propriei lor securități, cât și celelalte state ale lumii, pentru facilitarea navigației libere a navelor proprii, strâmtorile făcând posibilă scurtarea rutelor între diferite porturi ale lumii.
Până la Convenția din 1982 asupra dreptului mării, dreptul internațional nu cuprindea reguli general acceptate privind navigația prin strâmtorile internaționale, existând doar reglementări punctuale asupra unora dintre acestea: Bosfor și Dardanele ( la Marea Neagră), Sun, Belul Mare și Belul Mic ( la Marea Baltică), Gibraltar, Magellan etc.
Regimul juridic stabilit prin Convenția din 1982 prevede că prin strâmtorile care leagă o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă cu o altă parte a mării libere sau a zonei economice exclusive statele au un drept de trecere în tranzit pentru navele lor, similar dreptului de trecere inofensivă prin marea teritorială. Aceasta înseamnă că navele în cauză trebuie să realizeze un trafic continuu și rapid , să se abțină de la orice activități care necesită o autorizare prealabilă din partea statului riveran, sau care sunt interzise de acesta, ori care ar stânjeni navigația și să respecte reglementările privind navigația în zonă stabilite de statele riverane.
Statele riverane au obligația de a asigura dreptul de trecere în tranzit a tuturor navelor în deplină securitate, fără nici o discriminare. Ele rămân, însă, suverane asupra acestor strâmtori.
Strâmtorile Mării Negre
Constituind singura ieșire spre Marea Mediterană pentru țările riverane Mării Negre, strâmtorile Bosfor și Dardanele prezintă atât pentru țările respective, cât și pentru alte țări, o importanță politică, militară și economică deosebită.
Stabilirea unui statut internațional al Bosforului și Dardanelelor s-a făcut pentru prima oară prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1874, până atunci Imperiul otoman exercitând suveranitatea sa deplină asupra acestora.Alte reglementăriau fost realizate îndeosebi prin Tratatul de la Adrianopole (1829), Tratatul de la Londra (1841) și Convenția de la Lausanne(1923).Sub imperiul acestor reglementări internaționale regimul juridic al acestor strâmtori a oscilat între libertatea deplină pentru navigație a navelor unor state (Rusia, Anglia etc.) sau pentru toate statele lumii și închiderea lor totală pentru navele militare, demilitarizarea și neutralizarea lor.
Regimul juridic actual al celor două strâmtori este stabilit prin „Convenția de la Montreux” din 1936.
Potrivit acestei convenții circulația navelor comerciale prin strâmtori este liberă pentru toate statele lumii. În timp de război circulația este liberă numai dacă Turcia este neutră, iar dacă Turcia este beligerantă ea poate să interzică trecerea navelor comerciale ale statelor inamice, asigurând drept de liberă trecere pentru navele statelor neutre, cu condiția ca acestea să nu ajute vreun stat inamic.
Navele militare ale altor state au dreptul de a trece prin strâmtori în timp de pace, dar cu unele restricții. Statele riverane pot trece prin strâmtori orice navă militară, inclusiv submarine, acestea însă fiind obligate să navigheze numai ziua și la suprafață; pentru statele neriverane trecerea navelor militare este supusă unor restricții de tonaj, de număr de nave și de tipul acestora.
În timp de război, Turcia poate închide strâmtorile pentru navele militare ale statelor inamice, iar dacă Turcia nu este beligerantă ea poate permite navelor de război ale altor state să treacă prin strâmtori, cu condiția ca statele respective să încheie cu ea acorduri de asistență mutuală. După al doilea război mondial, marile puteri au căzut de acord la Postdam în 1945 asupra revizuirii acestui tratat pentru a permite tonaje mai mari ale navelor militare, dar negocierile purtate ulterior nu au dus la nici un rezultat.
10. CANALELE MARITIME INTERNAȚIONALE
Sunt căi maritime de navigație artificiale, construite pentru a lega două mări sau oceane în scopul scurtării rutelor de navigație.
Deși sunt construite pe teritoriul unui stat și ca urmare sunt supuse suveranității statului respectiv, importanța pe care o prezintă pentru navigația internațională a determinat ca statutul celor mai importante asemenea canale să capete un caracter internațional în baza unor tratate, pentru a se asigura dreptul de tranzit prin ele pentru navele tuturor statelor.
Principalele canale internaționale sunt Canalul de Suez, Canalul Panama și Canalul Kiel.
Canalul de Suez.
A fost construit între 1859-1869, pe teritoriul Egiptului, care în acea perioadă se afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, pentru a lega pe o rută mai directă Oceanul Indian, prin Marea Roșie, cu Marea Mediterană.Regimul internațional al canalului a fost stabilit în baza Convenției de la Constantinopol din 1888, care consacra libertatea de trecere pentru toate categoriilor de nave ale tuturor statelor atât în timp de pace cât și în timp de război, fără oprire și debarcare și urmând indicațiile autorității de control. Se stabilea o zonă neutralizată de 3 mile pe ambele maluri care nu putea fi transformată în teatru de război și nici supusă blocadei și în care era interzisă construirea de fortificații permanente și se prevedea posibilitatea ca Egiptul să ia unele măsuri restrictive dacă aprecia că securitatea sa ar fi amenințată.
După naționalizarea , în 1956, de către Egipt a Companiei Canalului de Suez ca expresie a afirmării suveranității sale asupra Canalului și după eșuarea intervenției militare a Angliei și Franței, care doreau să-și păstreze privilegiile în zonă, Egiptul a făcut o declarație unilaterală în aprilie 1957 angajându-se să respecte și după naționalizare statutul internațional al Canalului și să asigure libertatea de navigație deplină a tuturor statelor în condițiile stabilite prin Convenția din 1888.
Canalul Panama
A fost construit la începutul secolului XX pe teritoriul Statului Columbia în istmul Panama și deschis navigației în 1914, pentru a se realiza o legătură între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific.
În 1901 se încheia un tratat între Statele Unite și Anglia prin care se stabilea statutul juridic al canalului care încă nu fusese terminat, în sensul garantării libertății de navigație a tuturor statelor în timp de pace și război în condiții asemănătoare cu cele privind Canalul de Suez, dar fără a fi demilitarizat, Statelor Unite recunoscându-li-se dreptul de a controla și asigura securitatea Canalului.
În 1903, Statele Unite încheie un nou tratat cu noul stat Panama, desprins din Columbia și controlat de S.U.A., prin care dobândea monopolul construcției, întreținerii și gestiunii ulterioare a Canalului, drepturi largi în ce privește apărarea militară a acestuia și unele drepturi suverane pe timp de 99 de ani pe o fâsie de 5 km pe ambele maluri ale Canalului.Se prevedea neutralizarea Canalului, dar S.U.A. au încălcat această obligație, transformând zona într-o bază militară americană.
Ca urmare a revendicării de către Panama a suveranității sale asupra zonei Canalului, în 1977 s-a încheiat un tratat între S.U.A. și Statul Panama potrivit căruia zona canalului trece sub suveranitatea Panama, iar administrația Canalului și apărarea militară a zonei sunt transferate treptat statului Panama până în 1999, după care Canalul urmează să dobândească un regim de neutralitate garantat de S.U.A.
Canalul Kiel
A fost construit de Germania pe teritoriul său între 1885-1895 și leagă Marea Baltică cu Marea Nordului.
Statutul său internațional a fost stabilit după primul război mondial prin Tratatul de la Versailles, care-l declara deschis navigației libere a tuturor navelor militare și civile, în timp de pace și război, pentru toate statele, pe bază de egalitate, cu dreptul pentru Germania ca în timp de război să-l poată inchide pentru navele statelor inamice. Germaniei i se recunoștea dreptul de a reglementa paza canalului, precum și regimul vamal și sanitar în zonă.
În 1936, Germania a denunțat tratatul și a elaborat un nou regulament prin care se menținea libera trecere a navelor comerciale străine, iar trecerea navelor militare era condiționată de obținerea unor
autorizații speciale din partea autorităților germane. În 1945, regimul internațional al Canalului Kiel a fost restabilit.
1. FLUVIILE INTERNAȚIONALE
Fluviile internaționale sunt apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a două sau mai multe state și sunt navigabile până la vărsarea lor în mare.
Fiecare stat este suveran asupra porțiunii din aceste fluvii care îl traversează sau asupra părții din fluviu care îi revine când acesta desparte două state.
Regimul internațional al acestor fluvii se referă numai la navigație, în privința căreia se aplică, potrivit convențiilor internaționale, principiul libertății de navigație.
Prima afirmare a principiului libertății de navigație s-a făcut printr-un tratat din 1177 încheiat între mai multe state –orașe italiene cu privire la râul Pad (Po).Tratatul de la Osnabruck din 1648 dintre Suedia, Franța și Imperiul German prevedea pentru statele semnatare libertatea de navigație pe mai multe fluvii, iar Revoluția franceză afirma în 1792 principiul libertății de navigație pe fluviile internaționale.
Prin Tratatul de pace de la Paris din 1814 se stabilea libertatea de navigație pe Rin, iar Congresul de la Viena (1815) stabilea regimul internațional al Dunării și extindea acest principiu și la alte fluvii europene, recomandând încheierea de convenții speciale pentru fiecare fluviu, ceea ce s-a și realizat ulterior pentru Oder, Niemen, Elba și Escaut.
Conferința de la Berlin din 1885 a stabilit libertatea de navigație pe fluviile africane Congo și Niger, iar prin tratate și acte interne ale statelor riverane s-a declarat libertatea de navigație pe fluviul Amazon din America de Sud.
Tratatul de la Versailles a reafirmat regimul de fluvii internaționale pentru Elba, Oder, Niemen și Dunăre.
Din actul final al congresului de la Viena și din conventiile privind fluviile menționate rezultă unele principii privind navigația pe fluviile internaționale:
-statele riverane, care sunt suverane asupra porțiunilor de fluviu situate în limitele frontierelor lor, sunt singurele în măsură să reglementeze prin acorduri navigația pe fluviile internaționale;
-în timp de pace navele comerciale ale tuturor statelor au dreptul deplin de a naviga liber, fără discriminare pe fluviile internaționale;navele de război ale statelor neriverane nu au acces pe fluviile internaționale, iar cele ale statelor riverane pot naviga pe porțiunile de fluviu aparținând altor state numai cu permisiunea acestora;
-statele riverane au obligația de a menține fluviile în stare de navigație, iar pentru lucrările de întreținere și amenajare pe care le execută au dreptul de a percepe taxe corespunzătoare;
-pentru coordonarea activității lor în vederea asigurării navigației statelor riverane pot constitui comisii internaționale.
Conferința de la Barcelona din 1921, convocată de Societatea Națiunilor, a elaborat o convenție, un statut și un protocol privind cursurile de apă navigabile de interes internațional, care reafirmau principiul libertății și egalității de tratament în navigația pe fluviile internaționale, reluând regulile stabilite anterior. Acestea au fost ratificate de un număr relativ mic de state, astfel că până în prezent nu există o reglementare generală și uniformă pentru toate fluviile internaționale, ci doar unele principii generale și reglementări punctuale pentru diferite cursuri de apă.
Regimul navigației pe Dunăre
Statutul juridic de fluviu internațional al Dunării a fost stabilit prin reglementări internaționale succesive.
După ce la Congresul de la Viena din 1815 Dunărea a fost recunoscută ca fluviu internațional, interesul pentru dominația asupra acestuia din partea marilor puteri a crescut, marile puteri europene încercând să-și impună controlul în dauna Imperiului Otoman, apoi a Rusiei, iar prin înfrângerea Rusiei în războiul Crimeei puterile Europei occidentale și-au asigurat dominația asupra gurilor Dunării și implicit asupra întregului fluviu.
Prin tratatul de la Paris din 1856 se stabilea pentru prima dată un regim juridic general privind navigația pe Dunăre. Tratatul prevedea libertatea de navigație atât pentru statele riverane, cât și pentru cele neriverane și împărțea fluviul, din punctul de vedere al administrației navigației, în 2 sectoare: Dunărea fluvială și Dunărea maritimă.Pentru ultima porțiune a fost creată Comisia Europeană a Dunării, formată din reprezentanții marilor puteri (Anglia, Franța, Prusia și Sardinia) și ai marilor imperii riverane (Austria, Rusia și Turcia).
Însărcinată inițial doar cu competențe tehnice privind curățarea și amenajarea porțiunii navigabile de la Gurile Dunării, Comisia și-a extins ulterior nepermis de mult atribuțiile, devenind un adevărat stat în stat. Ea elabora regulamentele de navigație, asigura poliția fluvială, inclusiv prin folosirea forțelor armate ale statelor membre, exercitând un drept de jurisdicție privind încălcarea regulilor de navigație, stabilea și percepea taxele pentru navigație, avea pavilion propriu și se bucura de imunități și privilegii de orice natură (diplomatică, fiscală, vamală, etc.), aducând prin aceasta grave prejudicii României, pe teritoriul căreia își exercita competențele și unde își avea sediul (la Galați).
După primul război mondial, în 1921, se încheia o nouă Convenție a Dunării la Paris, care instituia un regim internațional pe toată porțiunea navigabilă a fluviului, da la Ulm până la vărsarea în mare, precum și asupra principalilor afluenți ai Dunării (Mureșul, Tisa, Morava și Drava) și a canalelor.
Se înființau două organe internaționale pentru administrarea navigației pe Dunăre: Comisia Europeană a Dunării, formată din reprezentanții Angliei, Franței și României, pentru Dunărea maritimă, de la vărsare până la Brăila, căreia i s-au conferit toate drepturile și privilegiile pe care le avusese și înainte de război, și Comisia Internațională a Dunării, pentru porțiunea de la Brăila la Ulm, din care făceau parte cele trei mari puteri și toate țările riverane.
Între cele două războaie mondiale România a dus o luptă continuă pentru suprimarea privilegiilor Comisiei Europene a Dunării și pentru afirmarea propriei suveranități în ce privește puterea de decizie în probleme de reglementare a navigației, stabilirea și încasarea taxelor, exercitarea propriei jurisdicții și apărarea intereselor sale naționale, obținând unele midificări ale statutului internațional în favoarea sa. Prin Convenția de la Sinaia din 1938 o mare parte a atribuțiilor Comisiei Europene a Dunării au trecut asupra României.
Regimul actual al navigației pe Dunăre este cel stabilit prin Convenția de la Belgrad din 1948, încheiată numai între statele riverane. El se referă la porțiunea navigabilă a Dunării, de la Ulm până la Marea Neagră, cu ieșire la mare prin Brațul Sulina.
Convenția recunoaște suveranitatea deplină a statelor riverane asupra porțiunilor de fluviu aflate în limitele granițelor lor.Fiecare stat riveran are dreptul să stabilească condițiile de navigație în porțiunea de fluviu supusă suveranității sale în baza unor norme generale de navigație convenite între statele riverane, să efectueze controlul vamal și sanitar și să-și exercite jurisdicția în zona proprie, fiind obligate să mențină în stare de navigație zona respectivă și să efectueze lucrările necesare în acest scop.
Navigația este liberă pentru navele comerciale ale tuturor statelor, pe bază de egalitate în ce privește taxele și condițiile de desfășurare a traficului.
Navigația navelor militare ale statelor neriverane este interzisă, iar cea a navelor statelor riverane este permisă pe porțiunile ce revin altor state cu acordul acestora.
Pentru realizarea colaborării statelor riverane și adoptarea de recomandări privind regulile de navigație, de supraveghere a traficului, poliția vamală sau sanitară și pentru efectuarea unor lucrări comune de asigurare a navigației a fost constituită Comisia Dunării, cu sediul actual la Budapesta, după ce până în 1957 acesta a fost la Galați.
12. ZONELE CU REGIM JURIDIC SPECIAL
Rațiuni de securitate sau de altă natură au determinat ca, în cursul istoriei, anumite zone ale globului pământesc, unele porțiuni de teritoriu sau zone ale spațiului maritim, inclusiv spațiul aerian de deasupra acestora, aparținând fie unor state, fie făcând parte din patrimoniul umanității, să capete un statut special în baza unor cutume, sau prin tratate internaționale.
Asemenea zone cu statut special sunt, pe de o parte, zonele demilitarizate, zonele neutralizate și zonele denuclearizate, iar pe de altă parte zonele polare(Arctica și Antarctica).
a) Zonele demilitarizate
Sunt porțiuni de teritoriu în care nu este permisă prezența unor forțe sau instalații militare. Pe un teritoriu care are un asemenea statut, prin convenții internaționale se prevede că nici un stat sau, după caz, statele vecine, nu vor construi ori nu vor menține și se vor distruge instalații sau fortificații militare, nu vor permite amplasarea sau prezența unor forțe armate, a armatelor ori a anumitor tipuri de armamente, cu excepția forțelor de ordine publică cu logistica aferentă acestora.
Demilitarizarea poate să fie parțială sau totală , cu referire la zona de teritoriu pe care o acoperă, ori completă sau limitată, după tipurile de armamente, instalații sau forțe armate interzise.
Exemplele de zone demilitarizate sunt numeroase. Câteva dintre acestea privesc: Marea Neagră, prin Convenția de la Paris din 1856;ambele maluri ale Rinului, prin Tratatul de la Versailles din 1919; canale maritime internaționale; Insulele Spitzberg și Urșilor printr-un tratat din 1920; Insula Aaland, prin tratatul ruso-finlandez din 1940; frontiera Italiei cu Franța și Iugoslavia și parțial Sardinia și Sicilia, prin Tratatul de pace din 1947; întreaga Germanie, prin acordul de la Postdam din 1945; fundul mărilor și oceanelor etc.
b) Zonele neutralizate
Neutralizarea unui anumit spațiu geografic constă în obligația pe care și-o asumă statele ca în timp de război să nu desfășoare operații militare în spațiul respectiv și să nu-l transforme într-o bază militară.
Neutralizarea poate să însoțească demilitarizarea unui teritoriu, dar poate fi proclamată și separat.
Zonele neutralizate au fost instituite începând cu secolul al XIX –lea, în special asupra unor căi maritime de interes internațional (Canalul de Suez – 1888;Canalul Panama – 1903; Strâmtoarea Magellan – 1881 etc.).
Regimul de zonă neutralizată s-a aplicat și unor zone de importanță strategică sau unor zone de frontieră. Astfel, prin „ Actul final al Congresului de la Viena” din 1815 erau neutralizate unele porțiuni ale frontierei dintre Elveția și Franța; Tratatul din 1905 dintre Suedia și Norvegia era neutralizată și demilitarizată o parte a frontierei dintre ele, pe o adâncime de 25 km; Insulele Spitzberg erau nu numai delimitarizate, ci și neutralizate în 1920 etc.
În prezent, Antarctica este demilitarizată și neutralizată.
c) Zonele denuclearizate
Apariția la sfârșitul celui de al doilea război mondial a armelor nucleare a pus, între alte probleme, și pe aceea ca anumite zone ale globului pământesc de interes economic, politic și strategic pentru toate țările lumii să fie declarate ca scoase în afara amplasării armelor nucleare, pentru a se evita sau a se restrânge posibilitatea folosirii armamentului nuclear în regiunile respective.
Regimul de zonă denuclearizată este de regulă aplicabil unor spații geografice întinse care includ fie teritoriul mai multor state , fie continente întregi.
Statutul juridic de zonă denuclearizată se instituie numai prin tratate internaționale. În zona denuclearizată statele implicate au obligația de a nu produce, achiziționa, deține, utiliza sau experimenta arme nucleare, iar celelalte state se obligă să nu amplaseze, să nu experimenteze sau să folosească arme nucleare în zona respectivă și să nu atace sau să amenințe cu atac nuclear statele din zonă.
Instituirea unui regim de zonă denuclearizată presupune realizarea unui sistem de garanții din partea celorlalte state, din care statele posesoare de arme nucleare nu pot lipsi, precum și un sistem internațional de control și supraveghere, care se execută atât de către organismul special prin tratatul respectiv, cât și prin aplicarea de către Agenția Internațională pentru Energia Atomică, cu sediul la Viena, a garanțiilor asupra tuturor activităților nucleare, care cade în competența sa exclusivă.
În ultimele decenii au fost numeroase propuneri de denuclearizare a unor zone, cu unele realizări notabile.
Astfel, prin Tratatul dec la Tlatelolco din 1963 a fost denuclearizată America Latină, prin Tratatul de la Ratatonga din 1985 Pacificul de Sud a fost declarat zonă denuclearizată, iar Tratatul de stat cu Austria din 1955 interzicea ca această țară să producă și să depoziteze arme nucleare.
Prin alte tratate internaționale, care stabileau regimul juridic general al unor teritorii sau spații, s-a stabilit ca zonele respective să fie lipsite de arme nucleare. Asemenea tratate sunt cele cu privire la Antarctica (1959), la solul și subsolul mărilor și oceanelor(1963), la spațiul extraatmosferic (1967), la lună și alte corpuri cerești (1979).
În 1965, Adunarea generală a O.N.U. a adoptat o declarație privind denuclearizarea Africii, dar un tratat internațional în acest sens nu a fost încheiat.
d) Zonele polare
Teritoriile întinse care înconjoară cei doi poli ai planetei prezintă particularități geografice și demografice care au determinat ca statutul lor juridic să pună unele probleme deosebite și în final să fie diferit.
La Polul Nord, zona denumită Arctica este constituită din Oceanul Înghețat de Nord, care cuprinde 2/3 apă și 1/3 pământ reprezentând mai multe insule, în mare parte acoperite de o calotă de gheață.
La Polul Sud se află o zonă nesfârșită de gheață de 14 milioane kmp care acoperă un continent – Antarctica.
Ambele zone sunt lipsite de populație.
Interesul pentru cele două zone este determinat de considerente strategice, dar și economice și de natură științifică.
Arctica
În lipsa unei populații sedentare și a imposibilității ca această zonă să fie ocupată efectiv de un stat, care să-și poată astfel impune propria suveranitate, soluția juridică a fost găsită în principiul contiguității geografice.
Conform acestui principiu, statele care au granița situată la marginile zonei polare și-au extins suveranitatea și asupra unor sectoare din această zonă pe meridianele geografice ce străbat limitele laterale ale granițelor lor, până la pol. Împărțirea astfel stabilită este în general recunoscută de celelalte state, deși nu există un instrument internațional multilateral în acest sens.
Antarctica
Interesul deosebit pentru această zonă a început să se manifeste spre sfârșitul secolului al XIX-lea, dar în special după primul război mondial, când s-au descoperit sub calota de gheață, în subsolul continentului , importante bogății naturale.
Prin acte unilaterale, unele state cum sunt Anglia, Franța și Norvegia, au încercat la începutul secolului nostru să-și impună suveranitatea asupra unor porțiuni din teritoriu iar ulterior alte state, cum sunt Noua Zeelandă, Australia, Chile și Argentina au ridicat pretenții asupra Antarcticii în virtutea principiului contiguității.
După al doilea război mondial s-a ridicat problema ca Antarctica să dobândească un statut internațional, în afara suveranității statelor, astfel că, în urma unei conferințe internaționale, în 1959 s-a încheiat la Washington „Tratatul asupra Antarcticii”, între 12 state, la care ulterior au aderat majoritatea statelor lumii (inclusiv România).
Tratatul consacră libertatea cercetărilor științifice în zonă și obligația statelor de a colabora între ele în acest scop, precum și principiul folosirii regiunii în scopurin exclusiv pașnice.
Potrivit acestui tratat Antarctica a fost declarată zonă demilitarizată, neutralizată și denuclearizată, fiind prima de acest fel în lume. Tratatul interzice de asemenea plasarea în zonă a oricăror deșeuri radioactive.
Tratatul nu soluționează problema suveranității asupra zonei, dar în cuprinsul acestuia se precizează că atâta timp cât tratatul va fi în vigoare nici un stat nu are dreptul de a emite noi pretenții asupra Antarcticii, iar activitățile desfășurate în zonă de unele state nu le îndreptățesc să afirme sau să conteste revendicările formulate anterior tratatului de către unele state.
Dificultățile apărute ulterior, în special cu privire la protecția mediului, la regimul resurselor minerale și al pescuitului în zonă au impus stabilirea unor norme cât mai precise privind asemenea activități. Ca urmare, au fost încheiate două convenții, una la Camberra (Australia) în 1982, privind conservarea resurselor marine vii în Antarctica, iar cea de a doua la Wellington(Noua Zeelandă) în 1988, asupra reglementării activității privind resursele minerale ale Antarcticii (nu a intrat încă în vigoare).
În octombrie 1991 statele părți la „Tratatul cu privire la Antarctica” au semnat la Madrid Protocolul asupra protecției mediului în această zonă, prin care, între altele, se interzice prospectarea și mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 de ani.
Problema regimului Antarcticii rămâne în continuare în atenția comunității internaționale, regimul său juridic și soluționarea problemelor economice în zonă impunând noi reglementări internaționale.
13. SPAȚIUL AERIAN
Spațiul aerian a început să constituie obiect de reglementare juridică internațională la începutul secolului XX, odată cu apariția aviației și a navigației aeriene.
Anterior, problema spațiului aerian s-a pus doar în plan doctrinar ori în cadrul dreptului intern.În dreptul roman spațiul aerian era considerat un bun care aparținea tuturor, nefăcând obiectul vreunei stăpâniri, iar în evul mediu era considerat ca aparținând proprietarului pământului.
Începuturile utilizării spațiului atmosferic au ridicat problema dacă asupra acestuia se exercită sau nu suveranitatea statelor. Inițial a prevalat teoria libertății aerului, formulată de Institutul de Drept Internațional în 1906, considerându-se că spațiul atmosferic de deasupra teritoriilor statelor nu este supus suveranității acestora, statele având asupra spațiului aerian doar drepturile strict necesare autoapărării.În scurt timp, însă, teoria care proclamă dreptul suveran al statelor asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului terestru și maritim, până la limita de unde începe spațiul cosmic a fost îmbrățișată de toate statele, după primul război mondial devenind un principiu de drept consacrat ca atare în numeroase instrumente juridice internaționale.
Convenția de la Paris din 1919 asupra navigației aeriene prevedea în mod expres că fiecare stat are suveranitate deplină și exclusivă asupra spațiului atmosferic situat deasupra teritoriului său.În cuprinsul acestui spațiu, care constituie spațiul aerian național, se recunoaște, însă, în relațiile dintre statele părți, un drept de trecere inofensivă a aeronavelor civile, care să se exercite în condiții stabilite de fiecare stat, potrivit convenției.
Spațiul aerian situat dincolo de limitele jurisdicției naționale, deasupra mării libere, a zonei economice exclusive și a platoului continental, este deschis navigației aeriene a tuturor statelor, el constituind spațiul aerian internațional.
Suveranitatea statului asupra spațiului său aerian se materializează in primul rând prin dreptul său de a stabili regimul juridic de survol asupra teritoriului propriu, atât pentru aeronavele naționale, cât și pentru cele străine.Fiecare stat reglementează prin legislația sa internă condițiile de acces și utilizare a spațiului său aerian și poate interzice ca anumite aeronave militare sau civile să pătrundă în acest spațiu. Orice violare a reglementărilor stabilite potrivit legislației naționale reprezintă o încălcare a suveranității statului și dă dreptul acestuia de a riposta, obligând aeronava infractoare să aterizeze și luând și alte măsuri considerate drept necesare.
Suveranitatea statului asupra spațiului aerian nu exclude, însă, colaborarea internațională în vederea reglementării navigației aeriene și a transporturilor aeriene civile internaționale, o asemenea colaborare fiind deosebit de necesară și utilă date fiind caracterul extrem de tehnic al domeniului și importanța sa strategică deosebită .
Principiile și normele colaborării internaționale în utilizarea spațiului aerian sunt în exclusivitate de natură conventională, ele rezultând din tratate internaționale, atât multilaterale, cât și bilaterale.
Principalele reglementări au fost stabilite în cadrul Conferinței de la Chicago din 1944, când s-au încheiat” Convenția referitoare la navigația civilă internațională” și două acorduri suplimentare referitoare la tranzitul aerian, respectiv la serviciile aeriene internaționale. Prevederile acestora se aplică numai statelor – părți, aeronavele aparținând unor state terțe putând beneficia de libertățile prevăzute numai în baza unor autorizații speciale acordate de statul al cărui teritoriu urmează să fie survolat.
Prin instrumentele juridice menționate se stabilesc cinci categorii de aeronave cărora li se acordă în mod diferențiat cinci libertăți ale aerului ( 2 de trafic și 3 comerciale):
-Aeronavele civile care nu efectuează transporturi pe baze comerciale au asigurate libertatea de survol fără escală și libertatea de escală tehnică;
-Aeronavele civile care efectuează servicii comerciale (curse aeriene) regulate, și care sunt cele mai numeroase, se bucură de 3 libertăți: de a debarca mărfuri, pasageri și corespondență pe teritoriul statului a cărui naționalitate o are aeronava; de a îmbarca mărfuri, pasageri și corespondență cu destinația pe teritoriul statului a cărui naționalitate o are aeronava; de a îmbarca sau debarca mărfuri, pasageri și corespondență provenind sau având destinația pe teritoriul unui alt stat;
-Aeronavele civile care efectuează servicii comerciale întâmplătoare se bucură de libertatea de survol fără escală și libertatea de escală tehnică, iar de celelalte trei libertăți, care privesc operațiuni cu caracter comercial, pot beneficia numai cu acordul și in condițiile impuse de statul pe teritoriul căruia are loc escala;
-Aeronavele care efectuează servicii de cabotaj ( prin zboruri între aeroporturile aceluiași stat) trebuie să aibă de regulă naționalitatea statului respectiv, aeronavele străine neputând efectua asemenea zboruri decât cu autioritatea expresă a statului pe teritoriul căruia urmează să execute cursele aeriene;
-Aeronavele de stat, adică acelea care îndeplinesc funcții de apărare (militare), vamale, de poliție și poștale nu pot survola teritoriul altui stat decât cu autoritatea expresă a acestuia.
Condițiile concrete în care se exercită cele cinci libertăți sunt stabilite prin numeroase convenții bilaterale.
Prin Convenția de la Chicago din 1944 s-a înființat Organizația Aviației Civile Internaționale (OACI), instituție spacializată a O.N.U. cu scopul principal de a contribui la dezvoltarea continuă a transporturilor aeriene internaționale prin uniformizarea normelor și procedurilor care să asigure respectarea drepturilor statelor părți la convenție, înfăptuirea pe baze echitabile a transportului aerian și evitarea discriminărilor, precum și îmbunătățirea securității navigației aeriene.
Pentru realizarea colaborării internaționale în reprimarea infracțiunilor săvârșite la bordul aeronavelor sau care afectează securitatea zborurilor internaționale au fost încheiate următoarele conventoarele convenții: Conventia de la Tokio din 1963 referitoare la infracțiuni și alte acte săvârșite la bordul aeronavelor;Convenția de la Haga din 1970 pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave și Convenția de la Montreal din 1971 pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității navigației civile.
Regimul spațiului aerian al României este stabilit de Codul aerian român aprobat prin Decretul nr. 516/1953 și modificat în numeroase rânduri.România este membră a OACI din 1966 și a încheiat acorduri aeriene bilaterale cu peste 60 de state ale lumii.
14. SPAȚIUL COSMIC
Progresele științei contemporane au adus spațiul cosmic în sfera colaborării internaționale și, ca urmare, și a reglementărilor internaționale, odată ce acesta a început să fie abordabil și să prezinte interes pentru statele lumii.
Punctul de început al erei cosmice este considerat anul 1957, când, la 8 octombrie, a fost lansat primul satelit artificial al pământului. La scurt timp, Adunarea generală a O.N.U. a creat în 1958 un Comitet special pentru problemele spațiului cosmic, în cadrul căruia s-au elaborat primele rezoluții privitoare la principiile care trebuie să se aplice colaborării internaționale în spațiul extraatmosferic: Rezoluția nr. 1721/1961 care consacră principiul libertății spațiului cosmic și Rezoluția nr. 1962/1963 prin care s-a adoptat Declarația asupra principiilor juridice care guvernează activitatea statelor în explorarea și utilizarea spațiului cosmic, pe baza cărora s-a adoptat în 1967 ceea ce a fost denumit „ tratatul spațial”, intitulat „Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea și utilizarea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești”.
După adoptarea tratatului spațial au urmat alte importante conventii internaționale privind spațiul cosmic:
-Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea astronauților și restituirea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic – 1968;
-Convenția asupra răspunderii internaționale pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spațiul extraatmosferic – 1972;
-Convenția privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic – 1975;
-Acordul asupra activității statelor pe lună și pe celelalte corpuri cerești – 1979.
Din toate aceste instrumente juridice internaționale se desprind, în afara unor reglementări specifice, de amănunt, unele principii și reguli care se impun statelor atunci când desfășoară activități în spațiul cosmic:
-Libertatea accesului la spațiul cosmic, a exploatării și utilizării acestuia de către toate statele în condiții de egalitate;
-Activitățile statelor în spațiul cosmic trebuie să se desfășoare conform dreptului internațional și Cartei O.N.U.;
-Folosirea spațiului extraatmosferic trebuie să se facă exclusiv în scopuri pașnice, nici un stat nefiind în drept să plaseze pe orbita circumterestră sau în spațiul cosmic armamente clasice sau arme de distrugere în masă;
-Utilizarea spațiului extraatmosferic trebuie să se facă în interesul întregii omeniri;
-Nici un stat nu este îndreptățit să-și proclame suveranitatea asupra spațiului extraatmosferic, a lunii sau a oricărui alt corp ceresc, să le ocupe sau să le folosească în mod exclusiv.Luna și celelalte corpuri cerești sunt declarate patrimoniu comun al umanității;
-Statele trebuie să coopereze și să se ajute reciproc în tot ceea ce ține de explorarea sau utilizarea spațiului cosmic;
-Proprietatea și controlul asupra obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic revine statului care le-a înmatriculat;
-Astronauții trebuie considerați ca trimiși ai umanității în spațiul extraatmosferic, iar statele sunt obligate să le acorde toata asistența posibilă în caz de accident, de pericol sau de aterizare forțată pe teritoriul unui alt stat ori de aterizare în marea liberă;
-Toate statele trebuie să aibă acces la datele științifice obținute prin explorări spațiale, la stațiile, instalațiile, echipamentul și vehiculele spațiale de pe lună și celelalte corpuri cerești.
Reglementările realizate până în prezent în domeniul spațial sunt încă incomplete, ele vor fi, fără îndoială urmate de noi instrumente juridice care să reglementeze și alte aspecte ale relațiilor tot mai complexe pe care progresul tehnico-științific le determină și în acest domeniu.
CAPITOLUL VIII
TRATATUL INTERNAȚIONAL
1. NOȚIUNEA DE TRATAT INTERNAȚIONAL
Tratatul internațional constituie unul din instrumentele principale ale relațiilor internaționale și totodată principalul izvor al drepturilor și obligațiilor statelor în cadrul acestei relații.
Tratatul este actul juridic ce exprimă acordul de voință liber consimțit intervenit între două sau mai multe state ori alte subiecte de drept internațional în scopul nașterii, modificării sau stingerii drepturilor și obligațiilor părților în raporturile dintre ele.
Potrivit art. 2 al Convenției de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, prin care s-a realizat codificarea în materie, tratatul internațional este definit ca „un acord internațional încheiat între state în formă scrisă și guvernat de dreptul internațional, indiferent dacă este consemnat într-un singur instrumentul ori în două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea lor”.
Tratatele au constituit și în secolele trecute un important instrument al relațiilor dintre state, dar numărul acestora a crescut exponențial in ultimele decenii, datorită dezvoltării raporturilor internaționale în condițiile intensificării și adâncirii cooperării pe multiple planuri și în forme tot mai variate între membrii comunității mondiale.
Ca sferă de reglementare, tratatele internaționale îmbrățișează o variată gamă de probleme, de la principiile colaborării în problemele cardinale ale păcii și securității internaționale până la probleme de strict interes bilateral in raporturile dintre state.
Tratatele pot fi, astfel, de natură politică (tratate de pace, de alianță, de neagresiune etc.) sau juridică ( convenții consulare, de asistență juridică, de extrădare etc.), cu caracter economic, comercial, financiar, militar , sanitar, în domeniul transporturilor, al dreptului umanitar, pentru constituirea de aoganizații internaționale, etc.
Dintre toate tratatele internaționale cel mai important este, fără îndoială, Carta O.N.U., actul constitutiv al organizației de securitate și colaborare din care fac parte marea majoritate a statelor lumii.
2. CLASIFICAREA TRATATELOR
Multitudinea de probleme reglementate prin tratate, ca și caracteristicile acestora fac necesară o ordonare a tratatelor potrivit anumitor criterii, o clasificare a acestora. Din multiplele criterii propuse pentru clasificare tratatelor von reține numai pe cele mai uzuale: numărul participanților, conținutul normativ, caracterul participării, termenul de valabilitate.
a) După numărul participantilor tratatele se împart în tratate bilaterale și tratate multilaterale (colective).
Tratatele multilaterale pot fi încheiate , la rândul lor, în diferite sisteme:
-între fiecare din părți, cu conținut identic sau similar ( de exemplu Tratatul de înființare, în anii 1921-1922, a Micii Înțelegeri, prin trei tratate separate încheiate între România și Cehoslavacia, România și Iugoslavia și Cehoslavacia și Iugoslavia);
-între un stat pe de o parte și mai multe state pe de altă parte ( de exemplu, Tratatul de la Versailles – 1919 între Germania și principalele puteri aliate și asociate;Tratatul pentru definirea agresiunii din 1933 – între U.R.S.S. și toate statele vecine, inclusiv România;Tratatele de pace de la Paris din 1947);
-între mai multe state, fiecare constituind o parte din tratat (de exemplu Carta O.N.U., Pactul Ligii Națiunilor etc.);
b) După conținutul normativ
Tratatele internaționale pot stabili prin cuprinsul lor norme de drept internațional sau pot stabili pur și simplu drepturi și obligații reciproce, cu respectarea normelor dreptului internațional. Din acest punct de vedere, tratatele se împart în:
-tratate-lege (normative);
-tratate-contract (nenormative);
-tratate multilaterale generale
Tratatele- lege. Sunt tratate care stabilesc norme noi, cu un caracter de aplicabilitate generală, reguli de conduită pe care părțile la tratat le-au elaborat în scopul de a fi urmate de un anumit număr de state și de a constitui o bază principială a relațiilor lor în domeniul respectiv.De exemplu Carta O.N.U. și statutele instituțiilor spacializate ale O.N.U. , tratatele privind cooperarea în exploatarea și explorarea spațiului extraatmosferic, privind legile războiului, privind dreptul mării etc.
Tratatele-contract. Stabilesc obligații concrete între părți.De exemplu, tratatele de comerț, de delimitare a frontierei, de schimburi cultural-științifice etc.
Tratatele multilaterale generale sunt tratatele ce cuprind norme generale de drept internațional, aplicabile tuturor statelor sau care se ocupă de probleme de interes general pentru întreaga umanitate ( problemele păcii și războiului, problemele umanitare, problemele folosirii spațiilor in afara suveranității statelor etc).
c) După caracterul participării
-tratate deschise (majoritatea );
-tratate închise (în special cele regionale sau cu caracter militar);
d) După termenul de valabilitate
-tratat fără termen (Carta O.N.U. , tratatele de interes general umanitar etc.);
-tratate cu termen ( marea majoritate);
Lungimea termenelor stipulate în tratat diferă după caracterul tratatului, statele fiind însă libere să stabilească orice termenconsideră necesar și suficient.
Practica relațiilor dintre state a conoscut tratate încheiate și pe 99 de ani (capitulațiile, unele tratate economice sau de concesiuni etc.). În condițiile de azi, de regulă, termenele nu depășesc 20 de ani (tratatele de alianță în special prevăd acest termen). Unele tratate bilaterale prevăd condiția ca după expirarea perioadei de valabilitate, acestea să-și prelungească valabilitatea automat pe încă alte termene stabilite expres fără a fi nevoie să se încheie alte tratate la expirarea termenului (clauza tacitei reconducțiuni).
3. DENUMIREA TRATATELOR
Tratatul internațional, ca instrument al relațiilor dintre state, se concretizează în practică printr-o foarte mare diversitate de forme, fiecare cu denumirea sa specifică. În literatura juridică se consideră că ar exista 38 de asemenea denumiri. Cele mai utilizate dintre acestea sunt: tratatul, convenția, acordul, pactul, carta, statutul, constituția, protocolul, actul, declarația, aranjamentul, compromisul, modus-vivendi, schimbul de note, schimbul de scrisori, gentlemen’s agrement, concordatul și cartelul.
Dreptul internațional nu cuprinde norme obligatorii privind întrebuințarea uneia sau alteia din denumiri, dar practica internațională a consacrat unele principii de elaborare a acestora și domeniile în care de regulă se folosesc.
1) Tratatul constituie denumirea generică pentru înțelegerile prin care sunt stabilite drepturi și obligații între părțile semnatare de obicei în domenii generale, importante, ale relațiilor internaționale (politic, economic, militaretc.). Exemple de asemenea tratate sunt: tratatele de pace, de comerț și navigație, tratatul privind interzicerea experiențelor nucleare în cele trei medii, tratatul privind principiile juridice ale explorării și exploatării spațiilor extraatmosferice etc.
Dacă statele sunt de acord, pot încheia tratate și pentru domenii speciale. Astfel de tartate sunt cele privind regimul frontierei încheiate de România cu statele vecine.
Spre deosebire de celelalte forme, tratatele se încheie după o procedură mai complicată și mai solemnă, de regulă în numele șefului statului. Intrarea în vigoare a acestora are loc întotdeauna după ratificare lor.
2) Convenția este o înțelegere încheiată între state, prin care sunt reglementate probleme privind relațiile într-un anumit domeniu. Are un caracter mai specializat decât tratatul.Domeniile de reglementare sunt de aceea mai variate, iar angajamentele asumate sunt de un nivel mai scăzut decât cele din tratate. Ratificarea lor este, de asemenea, necesară.
Exemple: Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 privind legile și obiceiurile războiului, Convenția de la Montreux din 1936 privind strâmtorile Mării Negre, Convenția de la Geneva din 1949 privind protecția victimelor de război, Convențiile de la Viena din 1961 și 1963 privind relațiile diplomatice și consulare, Convenția privind aviația civilă internațională (1944), Convențiile pentru definirea agresorului (1933) etc.
3) Acordul este o înțelegere internațională semnată în numele sau din împuternicirea guvernului și care, de obicei, nu trebuie să fie ratificată. Prin acord se reglementează probleme concrete ale relațiilor dintre state, îmbrățișând o sferă foarte largă de aspecte.
Acordul comercial – reglementează schimburile comerciale între state;
Acordul de credit – reglementează condițiile în care este acordat și se restituie creditul;
Acordul de plăți – reglementează modul de efectuare a plăților între state;
Acordul economic – este o înțelegere cu privire la acordarea de ajutor tehnic ori pentru efectuarea de schimb de experiență în toate domeniile economiei.
Alte categorii de acorduri:culturale, de frontieră, de transporturi etc. Tot prin acord se pot constitui înțelegerile regionale.
Unele țări au stabilit prin acorduri unele forme de colaborare multilaterală (ex. : Acordul general pentru tarife și comerț GATT – 1947, Acordul internațional al cafelei – 1959, Acordul internațional al zahărului – 1937 și 1959 etc.).
4) Pactul denumește o categorie de tratate internaționale, bi sau multilaterale, cu un caracter deosebit de solemn, privind unele relații politice dintre state. Asemenea acte sunt „Pactul Societății Națiunilor” (1922), „ Pactul Briand-Kellogg” (1928), „Pactele drepturilor omului” (1966) etc.
5) Carta este un instrument juridic prin care statele stabilesc anumite principii în vederea respectării lor (Carta Atlanticului între S.U.A. și Anglia, 1941), dar în special constituie un tratat prin care se înființează o organizație internațională importantă desemnându-i-se și competența și modul de funcționare (ex.: „Carta O.N.U.”, „Carta de la Bogota privind constituirea O.S.A.” etc.
6) Statutul este un tratat prin care se stabilesc structura, competența și modul de funcționare a unui organism internațional (ex.: „Statutul Curții Internaționale de Justiție”).
7) Constituția este de regulă tot o înțelegere internațională care constituie actul fundamental al organizării unor organizații internaționale. Exemple: „Constituția F.A.O.”, „Constituția O.I.M.”, „Constituția O.M.S.”.
8) Protocolul este o formă foarte utilizată în practica internațională.
De regulă este un act accesoriu la un tratat preexistent în scopul de a-l aplica, de a-l prelungi sau de a-l modifica ( exemple:protocoalele comerciale privind listele de mărfuri ce fac obiectul schimburilor, celor două protocoale adiționale la Convențiile de la Geneva din 1949, încheiate în 1977 etc.).
Prin protocol se poate încheia, însă, și o înțelegere de sine stătătoare între state. Ex.: Protocolul de la Geneva din 1925 care interzice folosirea în război a armelor chimice, toxice și bacteriologice.Protocolul referitor la precizarea traseului frontierei de stat între România și U.R.S.S. , din 4.02.1948 etc.
În practica unor conferințe internaționale și a organizațiilor internaționale se dă denumirea de protocol proceselor verbale privind dezbaterile conferinței, dacă ele sunt semnate de participanții la conferință.
9) Actul, sub denumirea completă de act adițional, act final, act general etc. este cunoscut ca o formă a tratatului internațional.
Actul adițional completează, modifică sau interpretează prevederile unui acord principal, încheiat anterior sau la aceeași dată.
Actul final se adoptă la sfârșitul unei conferințe internaționale și uneori cuprinde toate angajamentele asumate de statele participante (Ex: „Actul final al Conferinței Națiunilor Unite pentru comerț și dezvoltare”, Geneva , 1964).
Actul general denumește un tratat internațional multilateral care reunește diferite dispoziții convenționale adoptate la o conferință internațională sau stabilește un anumit regim juridic (Exemplu: „Actul general al Conferinței de la Berlin” din 1885 privitor la problemele coloniale, „Actul general al Conferinței de la Bruxelles” din 1890 referitor la interzicerea comerțului cu scalvi etc.). Practica internațională actuală folosește mai puțin această categorie de tratate.
10) Declarația este actul internațional prin care părțile își fixează punctul de vedere sau modul lor de acțiune în probleme de ordin politic, economic, juridic etc.
De obicei, cuprinde principiile generale după care statele înțeleg să se conducă în relațiile internaționale. Ex. : „Declarația de la Postdam”, din august 1945 a celor 4 mari puteri;”Declarația cu privire la neutralitatea Laosului”, din 1962;”Declarația universală a drepturilor omului”din 1948 etc.
Un rol important au astăzi pentru comunitatea internațională declarațiile Adunării Generale a O.N.U. care, deși nu constituie un izvor de drept internațional, constituie mijloace eficiente pentru cristalizarea principiilor de drept internațional și pentru organizarea colaborării între state în domenii de interes general (explorarea și folosirea spațiului cosmic, abolirea colonialismului, lichidarea tuturor formelor de discriminare rasială etc.)
În practica internațională se întâlnesc și declarații unilaterale care, dacă sunt urmate de declarații de acceptare din partea altor state, constituie o formă de angajament internațional cu efecte juridice.
11) Aranjamentul se folosește în special în domeniul schimburilor comerciale.
12) Compromisul este acordul între state de a transmite spre rezolvare, unei instanțe judiciare sau arbitrale internaționale, un anumit diferend intervenit între ele.
13) Modus- vivendi – un acord provizoriu, în vederea unei soluționări definitive.
14) Schimbul de note și schimbul de scrisori între factori de răspundere, îndeosebi între reprezentanții diplomatici, pot constitui angajamente internaționale reciproce. Ex.: în domeniul vizelor de pașapoarte, al transporturilor rutiere, în colaborarea proivind regimul frontierei etc.
15) Gentlemen’agreement constituie un tratat încheiat de obicei de șefii de state sau alte persoane de mare autoritate, în formă nescrisă. A fost folosit adesea între monarhii feudali și se folosește și astăzi.Ex.: înțelegerea între Napoleon și Alexandru I, înțelegerea între marile puteri privind repartizarea locurilor de membri nepermanenți în Consiliul de Securitate după criteriul geografic, sau cea privind nealegerea ca președinte al Adunării Generale a O.N.U. a unui reprezentant al celor 5 membri permanenți ai Consiliului de Securitate.
16) Concordatul: înțelegere încheiată între guvernul unui stat și Vatican cu scopul de a reglementa situația și privilegiile bisericii catolice în acel stat.
17) Cartelul: o înțelegere între beligeranți, încheiată de obicei de comandanții militari, privind în special schimbul de prizonieri sau de răniți, circulația persoanelor etc.
4. STRUCTURA TRATATULUI
Practica internațională a consacrat, îndeosebi pentru principalele categorii de tratate, o anumită formă pe care acestea trebuie să o prezinte, un sistem de organizare a materialului, pentru a se exprima cu claritate și fără echivoc problemele de reglementat și pentru a se stabili o ordine de prezentare a problemelor potrivit importanței acestora.
De regulă, un tratat internațional cuprinde următoarele părți:
-preambulul;
-cuprinsul;
-partea finală;
-semnăturile;
-anexele;
a) Preambulul cuprinde mențiuni referitoare la scopul tratatului, hotărârea statelor de a-l încheia, principiile directoare ale reglementării ce urmează, participanții, nivelul negocierilor, locul încheierii, eventual interpretarea unor termeni din tratat (aceștia pot fi explicați și în primul articol al tratatului, sau în partea sa finală).
b) Dispozitivul cuprinde precizarea problemelor de reglementat, într-o ordine logică a acestora, astfel ca primele formulări să stabilească un cadru mai general al problemei și, în continuare, folosindu-se și prevederile din partea inițială, să se facă formularea amănunțită a tuturor aspectelor pe care părțile doresc să le reglementeze.
c) Partea finală face referiri la termenul și condițiile de intrare în vigoare a tratatului, durata acestuia, modalitățile prin care se pot stinge efectele lui, dacă tratatul poate sau nu să fie denunțat, condițiile de denunțare sau de prelungire a efectelor tratatului, statul depozitar, dacă e necesară ratificarea, condițiile de aderare etc.
d) Semnăturile se depun după ultima formulare din tratat, astfel: la tratatele bilaterale, prin metoda alternatului, fiecare parte având prima semnătură (în stânga pe exemplarul care îi revine; la tratatele multilaterale, în ordinea literelor alfabetului asupra căreia părțile sunt de acord ( în practica generală internațională – alfabetul englez); în trecut se folosea tehnica semnăturii în cerc, pentru a nu dazavantaja pe nici un participant.
e) Anexele cuprind de obicei probleme tehnice, elemente ilustrative, de calcul economic, concretizări ale unor dispoziții din cuprins, cifre, date, scheme, hărți, etc.
Anexele la tratat nu constituie acte juridice separate, ci fac corp comun cu însuși tratatul, urmează situația acestuia, tratatul și anexele sale constituind un tot unitar. Pentru acest motiv, de regulă, anexele nici nu se semnează.
În cuprinsul tratatului în cadrul acestor părți principale materialul se ordonează după categorii mai mari de probleme pe părți, titluri, capitole, paragrafe, secțiuni și articole. Folosirea unora sau altora din aceste elemente tehnice de ordonare a materialului este determinată de caracterul și complexitatea problemelor, de diversitatea acestora, etc.Părțile la tratat vor conveni asupra unora sau altora din aceste elemente, folosirea tuturora nefiind obligatorie.
Tratatul se poate încheia într-un singur exemplar, dacă părțile hotărăsc, astfel, în care caz statul desemnat ca depozitar este obligat să transmită celorlalte state participante copii certificate ale tratatului.
Această formă se folosește pentru tratatele multilaterale.Tratatele bilaterale se încheie de regulă în două exemplare, ambele cu valoare egală.
5. CONDIȚIILE DE VALIDITATE A TRATATULUI
Orice tratat, pentru a fi valabil (valid) din punct de vedere juridic, trebuie să satisfacă unele condiții esențiale de formă și de fond. El trebuie să cuprindă anumite elemente obligatorii și poate cuprinde și unele elemente accesorii, referitoare la termene sau condiții, a căror includere în conținut este lăsată la aprecierea părților.
Elementele esențiale ale tratatului sunt: subiectele (părțile), voința liber exprimată a părților, conformitatea cu dreptul internațional.
1) Subiecte (părți) ale tratatului pot fi în principal statele, care pot încheia orice fel de tratate internaționale și în orice domeniu, în virtutea principiului egalității suverane a statelor.
În anumite limite, pot încheia tratate internaționale și uniunile de state, națiunile care luptă pentru eliberare, precum și organizațiile internaționale (acestea, potrivit principiului specialității capacității lor juridice, pot încheia numai acele tratate necesare îndeplinirii scopurilor lor, în conformitate cu statutul constitutiv).
2) Voința liber exprimată a părților. La încheierea unui tratat fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a-și exprima în mod liber propria voință, numai în aceste condiții tratatul ce-l încheie fiind perfect valabil din punct de vedere al dreptului internațional.
Tratatele încheiate prin alterarea voinței părților sub orice formă s-ar manifesta aceasta sunt nule de drept.
Alterarea voinței părților poate să se facă prin mai multe mijloace și în forme diferite: eroare, dolul, coruperea reprezentantului unui stat, constrângerea împotriva reprezentantului unui stat, constrângerea exercitată împotrive statului, toate acestea constituind vicii de consimțământ la încheierea tratatelor.
a) Eroarea este părerea greșită pe care și-o face o parte despre o anumită situație.Ex.: asupra traseului unei frontiere, asupra mărimii și caracterului unei obligații etc.
Eroarea, pentru a putea fi invocată de o parte ca motiv de anulare a tratatului, trebuie să aibă un caracter esențial pentru acel tratat sau pentru consimțământul dat de o parte la încheierea tratatului.
Eroarea nu poate fi acceptată dacă cel ce o invocă a contribuit la apariția ei sau dacă avea posibilitatea să se informeze pentru a nu fi în eroare.
b) Dolul (viclenia, înșelăciunea) se întâlnește mai rar în convențiile internaționale.Atunci când există, el constă în prezentarea de către o parte, celeilalte părți, a unei situații de o așa manieră încât aceasta acceptă condițiile convenției, dar dacă ar cunoaște realitatea faptelor nu ar face acest lucru. A fost folosit adesea în tratatele coloniale. Dovedirea relei credințe a celeilalte părți, a intenției acesteia de a-și înșela partenerul, duce la anularea tratatului respectiv.
c) Coruperea reprezentantului unui stat este greu de dovedit în practică, dar teoretic nu poate fi exclusă.Când exprimarea consimțământului unui stat de a fi legat printr-un tratat a fost obținută ca urmare a coruperii reprezentantului său prin acțiunea directă sau indirectă a unui stat care a participat la negociere, statul păgubit poate invoca această corupere ca viciind consimțământul său, pentru anularea tratatului.
d) Constrângerea împotriva reprezentantului unui stat se manifestă destul de frecvent în practica internațională.
Consimțământul unui stat obținut prin constrângerea reprezentantului său, prin acte sau amenințări îndreptate împotriva lui, trebuie să fie lipsit de orice efect juridic
e) Constrângerea exercitată împotriva statului a fost și este destul de frecventă, anumite state impunându-și condițiile prin amenințări sau presiuni ori prin războaie urmate de tratate în care își impunpunctul de vedere anterior formulat și pe care nu au putut să-l realizeze prin mijloace licite, conforme cu dreptul internațional.
Tratatul încheiat în asemenea condiții, evident, nu poate fi considerat ca licit.
3) Conformitatea cu dreptul internațional
Tratatele încheiate de state trebuie să aibă un obiect licit, să fie în strictă conformitate cu principiile și normele recunoscute ale dreptului internațional, îndeosebi să nu contravină principiilor fundamentale ale acestuia și normelor imperative de la care nici o derogare nu este permisă (jus cogens), precum și eticii internaționale.
Un tratat încheiat prin încălcarea normelor de drept internațional este un tratat ilicit și este considerat nul de drept.
6. ÎNCHEIEREA TRATATELOR
Practica îndelungață a dus la formarea unor reguli cutumiare privind condițiile în care trebuie să se facă încheierea tratatelor internaționale, în parte codificate prin Convenția de la Viena din 1969 referitoare la tratatele internaționale.
Tratatul poate fi încheiat în formă scrisă sau verbală, aceasta neavând efect asupra valorii juridice a tratatului, dreptul internațional neimpunând în general o formă obligatorie. De regulă, însă, tratatele se încheie în formă scrisă, întrucât astfel se oferă garanții mai mari în ce privește consemnarea exactă a voinței părților, atât pentru respectarea lor riguroasă, cât și pentru probarea conținutului obligațiilor atunci când una din părți nu le respectă.
Competente să încheie tratate internaționale în numele statelor sau organelor constituționale ale acestora, dreptul internațional recunoscând competențele stabilite prin legislația internă a fiecărui stat. Aceasta se stabilește de regulă prin constituția statului, dar și prin legi speciale.
Constituțiile majorității statelor prevăd că negocierea și semnarea tratatelor se fac de către organele executive ( președintele sau guvernul), iar ratificarea este atributul parlamentului.
Practic, însă, spre deosebire de trecut când șefii de stat (împărați, regi, președinți) încheiau direct tratatele internaționale, astăzi aceștia negociază numai în mod excepțional, ei participând de regulă prin reprezentanți împuterniciți.
Potrivit art.91 din Constituția României și prevederile Legii nr. 4/1991 cu privire la încheierea și ratificarea tratatelor, în țara noastră președintele încheie tratate în numele țării, care sunt negociate de guvern. Președintele poate da împuterniciri în acest scop primului –ministru, ministrului afacerilor externe sau altor membri ai guvernului, precum și unor reprezentanți diplomatici ai României.
Guvernul României poate negocia și semna acorduri, convenții sau alte înțelegeri internaționale la nivel guvernamental și aprobă încheierea de instrumente jutridice internaționale la nivel departamental.
Acordurile și înțelegerile care prin conținutul lor nu impun ratificarea de către parlament sau aprobarea de către guvern, cunoscute sub denumirea de acorduri în formă simplificată, se încheie de ministrul afacerilor externe prin schimburi de note sau de scrisori ori de către alți miniștri în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe.
Sunt supuse Parlamentului spre ratificare sau aderare prin lege toate tratatele internaționale încheiate în numele României, precum și acordurile, convențiile și înțelegerile semnate la nivel guvernamental dacă acestea se referă la colaborarea politică și militară, dacă semnarea lor presupune adoptarea unor legi noi sau modificarea legilor în vigoare, dacă ele implică un angajament politic sau financiar ori se referă la probleme privind regimul politic și teritorial al statului, la statutul persoanelor, la drepturile și libertățile cetățenești ori la participarea la organizații internaționale, precum și tratatele internaționale în cuprinsul cărora se prevede în mod expres că nu sunt supuse ratificării sau aderării.
Procedura de încheiere a tratatelor se desfășoară în trei faze principale: negocierea textului tratatului, semnarea tratatului și exprimarea consimțământului statului de a fi luat parte la tratat.
1) Negocierea tratatului
Este faza în care prin tratative duse între reprezentanții statelor abilități în acest sens se elaborează textul unui tratat.
Abilitarea de a negocia se dă de către autoritățile competente ale fiecărui stat conform regulilor de drept intern. Documentul de abilitare poartă denumirea de depline puteri și se eliberează de regulă în numele guvernului de către Ministerul Afacerilor Externe, sub semnătura ministrului.
Deplinele puteri se pot da fie numai pentru a negocia, fie pentru a negocia și semna tratatul, sau pentru alte operațiuni ( cum ar fi parafarea, de exemplu) întotdeauna precis circumscrise.
Depășirea sau încălacarea mandatului cuprins în deplinele puteri lipsește de valoare juridică actele încheiate.Statele pot, totuși , ca în cazul în care un reprezentant și-a depășit mandatul să aprobe ulterior sau să recunoască valoarea juridică a actelor semnate de acesta.
Potrivit practicii internaționale, consacrată și în legislația internă, anumiți reprezentanți ai statelor nu sunt obligați să prezinte depline puteri la efectuarea actelor legate de negocierea și încheierea unui tratat. Aceștia sunt șeful statului, șeful guvernului și ministrul de externe; șeful misiunii diplomatice ( numai pentru tratatele bilaterale încheiate cu statul unde este acreditat); reprezentanții acreditați ai statelor la o conferință internațională convocată în vederea elaborării unui tratat.
Procesul de negociere a tratatului cuprinde anumite acte cu caracter preliminar, tatonări făcute de organele competente, în special prin reprezentanțele diplomatice acreditate, pentru a se afla dacă statul sau organele statului respectiv intenționează sau acceptă să angajeze negocieri asupra problemei în cauză, pentru a se stabili nivelul negocierilor, eventual felul tratatului ce urmează a se negocia și, cu caracter preliminar, problemele asupra cărora urmează a se purta negocierile.
Negocierile propriu –zise încep prin verificarea deplinelor puteri, pentru a se evita ca ulterior una din părți să invoce incompetența reprezentantului său și a se stabili de la început cadrul exact al tratativelor și rezultatul la care se poate ajunge.
Ducerea tratativelor cuprinde o suită de operații legate de prezentarea de către fiecare din părți a poziției asupra problemelor de reglementat, argumentarea acestora, prezentarea reciprocă de documente informative privind problemele în discuție sau de acte normative interne privind aceste probleme, luarea în discuție a unor principii și reglementări internaționale în materie etc. Pe această bază, se formulează conținutul celor trei părți ale tratatului (preambul, dispozitiv, partea finală).
Parafarea tratatului. Dacă negociatorii nu au împuternicirea de a semna textul tratatului, acesta se parafează.Parafarea se face prin înscrierea pe fiecare pagină, jos în colțuri, a inițialelor numelor persoanelor care au negociat tratatul..Parafarea nu obligă juridic statele, ci dovedește doar faptul că părțile au ajuns la un acord asupra textului parafat. Parafarea poate interveni și în cursul tratativelor, pe măsură ce părțile cad de acord asupra unor paragrafe sau articole ale textului propus.
Ulterior, părțile pot fie să semneze textul parafat, fie să ridice noi probleme în discuție, continuând negocierile până la acordul final.
2) Semnarea tratatului
Constituie a două fază a încheierii tratatului. Semnarea unui tratat se poate face pur și simplu sau „ad referendum” ( în acest caz semnătura este valabilă sub rezerva aprobării de către un organ superior).
Semnarea exprimă voința părților de a accepta conținutul tratatului și a se obliga la cele prevăzute de acesta. Semnarea poate avea, însă, o valoare juridică diferită, în raport de voința părților contractante. Din acest punct de vedere se distinge între:
-tratatele care urmează să dobândească forță juridică obligatorie numai printr-o procedură ulterioară, distinctă de semnare, denumită ratificare;
-tratatele care dobândesc forță juridică prin semnarea lor;
În primul caz, semnarea are ca efect juridic numai autentificarea textului tratatului, confirmarea că textul semnat reprezintă versiunea definitivă.Ea implică dreptul statului semnatar de a ratifica tratatul și obligația de a se abține de la orice acțiuni contrare spiritului tratatului până la ratificarea acestuia.
3) Exprimarea consimțământului statului pentru a fi parte la tratat.
Cea de a treia fază a încheierii tratatelor apare ca necesară pentru tratatele care nu se consideră încheiate numai prin depunerea semnăturii, în fapt însă majoritatea tratatelor internaționale.
Textul autentificat al tratatului ca urmare a semnării lui capătă forță prin recurgerea la unul din următoarele mijloace juridice: ratificarea, aderarea, acceptarea sau aprobarea.
Ratificarea este operațiunea juridică prin care tratatul semnat de persoana împuternicită în acest scop este aprobat de organele de stat competente a angaja statul în relații internaționale.
Ratificarea se justifică prin motive de oportunitate, pentru mai multă siguranță în ce privește volumul și caracterul obligațiilor asumate. Întrucât nu este necesar ca toate tratatele să fie supuse ratificării, s-a încercat a se stabili o delimitare între acestea, fără a se putea face, însă, cu destulă precizie. Problema este de competența internă a statelor.
În afara situațiilor prevăzute de legislația internă a fiecărui stat, tratatele vor mai fi supuse ratificării ori de câte ori însuși tratatul prevede ca fiind necesară ratificarea, ori când părțile au convenit ulterior. De asemenea, când intenția de ratificare rezultă din conduita părților în timpul negocierii sau din deplinele puteri ale negociatorilor.
Nu există un termen pentru ratificarea tratatelor, dar părțile pot fixa de comun acord asemenea termene în mărime absolută (cifre sau date exacte) sau în termeni generali (ex.:”cât mai curând posibil”).
De asemenea, nu există nici obligația de a ratifica un tratat.
Practica internațională cunoaște multe situații de acest fel. Ex.: S.U.A. nu au ratificat Tratatul de la Versailles din 1919.
Ratificarea tratatului se face de către părți, la un nivel comparabil al organelor de ratificare.
Actul de ratificare se încorporează ulterior într-un document numit de instrument de ratificare, care se comunică, se schimbă sau se depune spre păstrare statului depozitar ( depunerea are loc în cazul tratatelor multilaterale).
Numai din momentul efectuării, după caz, a uneia din aceste operații tratatul capătă deplină forță juridică.
În cazul în care ratificarea a fost făcută de către un alt organ decât cel competent (ratificare imperfectă), situația acestui tratat este apreciată în mod diferit în dreptul internațional: unii îl consideră ca valabil, alții susțin că tratatul trebuie să producă efecte împotriva statului care este vinovat de ratificarea greșită, iar majoritatea consideră că tratatul nu este valabil.
Aderarea. Este procedeul juridic la care se recurge în situația în care statele nu au semnat un tratat multilateral, indiferent dacă au participat sau nu la negocierea acestuia, iar ulterior apreciază că este necesar să devină parte la acel tratat.
Aderarea este posibilă numai dacă tratatul în cauză prevede această în mod expres în textul său, ori dacă din tratat rezultă intenția părților de a permite ca și alte state să poată adera la acesta.
Acceptarea sau aprobarea tratatului constituie procedee mai noi pe care statele le pot folosi pentru a deveni părți la tratat, pentru a se evita procedura mai îndelungată și mai complicată a ratificării de către parlament.
Competența dea accepta sau aproba un tratat revine de regulă guvernelor. Aceste proceduri sunt utilizate numai în cazul tratatelor ce nu implică un angajament politic major sau se referă la domenii de colaborare mai puțin importante.
7. REZERVELE ȘI DECLARAȚIILE LA TRATATE
În practica internațională apar ades situații când statele, deși doresc să încheie un anumit tratat sau să adere la el, nu pot fi de acord sau nu se pot angaja să respecte unele prevederi ale acestuia.
Situația poate apărea numai în cazul tratatelor multilaterale, pentru că la tratatul bilateral dacă un stat nu este de acord cu anumite propuneri ale celeilalte părți are posibilitatea de a se opune și a nu le accepta încă în faza de negociere a tratatului.
Adoptarea de rezerve și declarații are un efect pozitiv în dreptul internațional, întrucât oferă posibilitatea ca la tratate să adere și acele state care nu pot accepta integral clauzele unui tratat, dar se pot obliga față de majoritatea acestora.
Există deosebiri între rezervă și declarație. Rezerva modifică înseși obligațiile înscrise în tratat, alegând între dispozițiile față de care statul se angajează să le respecte și cele cu care nu este de acord și pe care nu se angajează să le respecte. Rezerva are astfel un caracter juridic, fixând cadrul exact al angajamentelor.Prin declarație se exprimă doar o părere despre o anumită dispoziție din tratat, o atitudine negativă față de această dispoziție cu care statul care formulează declarația nu poate fi pe deplin de acord. Neformulând însă o rezervă față de acea dispoziție, statul va fi obligat să o respecte ca și pe celelalte; declarația are astfel un caracter pur politic, fără efect juridic. De aici rezultă o altă deosebire: poate fi făcută cu ocazia semnării și numai până la depunerea instrumentelor de ratificare, iar declarația oricând.
Faptul că rezerva produce efecte atât de radicale a impus pe plan internațional necesitatea stabilirii unor condiții restrictive pentru formularea acesteia. Astfel, părțile pot hotărâ ca la tratatul pe care îl încheie să nu fie permise rezervele; rezerva trebuie să se refere numai la acele dispoziții sau domenii pentru care părțile admit formularea de rezerve; rezerva să nu fie incompatibilă cu scopul sau cu obiectul tratatului.
Deși rezerva are un caracter unilateral, funcționând din momentul formulării ei, celelalte state părți la convenția la care s-a formulat o rezervă au dreptul să fie sau nu de acord cu ea. În principiu, opoziția unui stat face ca rezerva să producă efecte față de statele care au acceptat-o, iar față de acele state care nu au acceptat-o nu va produce efecte. Aceleași state au, însă și posibilitatea ca, prin obiecțiunile lor la rezerve să refuze aplicarea tratatului în întregul lui între ele și statul rezervator.
8. LIMBA DE REDACTARE A TRATATELOR
Tratatele internaționale au pus întotdeauna probleme privind limba în care acestea să fie redactate.
În evul mediu, tratatele se încheiau în limba latină, iar ulterior locul acesteia a fost luat de limba franceză. Mai târziu s-au impus și alte limbi ca fiind de largă circulație, astfel că astăzi în cadrul O.N.U. s-a considerat necesar să se reglementeze și această problemă.
La O.N.U. sunt stabilite ca limbi oficiale engleza, franceza, rusa.În limbile oficiale se redactează cele mai importante documente ale O.N.U., inclusiv tratatele elaborate în cadrul sau sub egida acestuia.
În relațiile bilaterale părțile pot folosi orice limbă doresc.Ele își pot redacta tratatul fie într-o singură limbă, alta decât a lor proprie, fie în limba fiecăreia dintre ele.Practica folosirii limbii fiecăreia din părți este astăzi dominantă, corespunzând mai bine cerințelor suveranității statelor semnatare.În acest caz, ambele exemplare au caracter autentic și valoare egală.
Limba de redactare diferită ridică, însă, uneori, probleme de interpretare, întrucât este posibil ca termenii folosiți într-un exemplar al convenției să nu aibă sens identic cu cei folosiți în celălalt exemplar și aceasta să împieteze asupra înțelegerii conținutului exact al obligațiilor asumate.
De aceea, uneori statele stabilesc dacă unul sau altul din texte prevalează în caz de dubiu asupra unor formulări, iar alteori părțile redactează conventia într-o a treia limbă, care servește de mijloc de referință pentru asemenea situații.
Întotdeauna, însă, pentru a lămuri asemenea probleme se recurge la textul autentic, original al conventiei și nu la traduceri sau la copii, fie chiar și oficiale. Textul autentic prevalează întotdeauna asupra celui oficial, iar acesta asupra copiilor sau traducerilor simple.
Din valoarea egală a textelor autentice redactate în cele două limbi rezultă și consecința că statele nu vor putea ratifica numai exemplarul radactat în limba lor, ci convenția în întregime.
În cazul în care părțile nu vor stabili un mod de soluționare a neclarităților de această natură se va recurge la metodele generale de interpretare a tratatelor. Nu există un for internațional care să decidă asupra unei asemenea probleme.
9. INTRAREA ÎN VIGOARE ȘI ÎNREGISTRAREA TRATATELOR
Intrarea în vigoare a tratatelor are loc în condiții diferite în funcție de caracterul tratatelor. Tratatele care nu trebuie să fie supuse ratificării intră în vigoare din momentul in care statele semnează documentele (dacă, bineînțeles, acestea nu trebuie să fie supuse aprobării guvernelor sau dacă semnarea nu s-a făcut ad referendum).
Tratatele supuse ratificării intră în vigoare în momentul schimbului instrumentelor de ratificare în cazul celor bilaterale, dacă statele nu au convenit alt termen. În cazul tratatelor multilaterale părțile vor hotărâ prin însuși tratatul respectiv asupra condițiilor intrării în vigoare. În această privință există o practică foarte variată. Se poate prevedea o anumită dată sau un eveniment la producerea căruia tratatul să intre în vigoare. În general, însă, se stabilește o majoritate sau un număr minim de state care trebuie să ratifice tratatul. Astfel, art. XXI al „ Cartei O.N.U.” prevede că aceasta să intre în vigoare la depunerea instrumentelor de ratificare de către 18 state, inclusiv 3 din următoatrele state:Canada, U.R.S.S., S.U.A., Franța și Marea Britanie. Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice a intrat în vigoare în a treizecea zi de la data depunerii la secretarul general al O.N.U. a celui de-al douăzeci și doilea instrument de ratificare sau de aderare (25 aprilie 1965).
Pentru statele care aderă la un tratat, în principiu aderarea face ca dispozițiile tratatului să se aplice din momentul aderării și nu din cel al intrării în vigoare a tratatului.
Înregistrarea tratatelor se face potrivit art. 102 al „ Cartei O.N.U.” La Secretariatul general al organizației care asigură publicitatea necesară. În caz de neînregistrare, tratatul nu poate fi invocat în fața vreunui organ al O.N.U. , dar efectele sale sunt depline în relațiile cu alte state sau organizații internaționale.
10. EFECTELE JURIDICE ALE TRATATELOR
Tratatele încheiate cu respectarea principiilor de drept internațional și îndeplinind condițiile de validitate ce se cer acestora trebuie să fie respectate de către statele părți. Acesta este principalul efect juridic al tratatului.
Respectarea cu bună- credință a tratatelor și a oricăror obligații internaționale este un principiu fundamental al dreptului internațional, consacrat și de „Carta O.N.U.” , care la art. 2 pct. 2 prevede că membrii organizației trebuie să-și îndeplinească cu bună-credință obligațiile pe care și le-au asumat ( principiul pacta sunt servanda). Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969 formulează acest principiu astfel: „ Orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie executat de către ele cu bună-credință”.
Pentru a fi respectat, un tratat trebuie să fie licit, iar împrejurările existente la încheierea tratatului să nu se fi schimbat în mod radical, în așa măsură încât respectarea tratatului să fie imposibilă sau net dezavantajoasă pentru una din părți. Survenirea unor evenimente excepționale ( război, catastrofe naturale, declin economic, etc) poate face, însă, ca executarea tratatelor să se amâne. Această amânare se hotărăște de comun acord de statele părți printr-un moratoriu.
Tratatele internaționale nu au efect retroactiv. Ele se aplică astatelor părți din momentul intrării în vigoare.
Efectele tratatelor se produc în principiu între părțile contractante (principiul efectului relativ al tratatelor), dar în anumite limite ele se răsfrâng și asupra unor state terțe.
Între părțile contractante tratatele produc efecte din momentul intrării în vigoare. O dată încheiat și intrat în vigoare, tratatul trebuie să fie respectat de organele de stat ale celor două părți și de cetățenii acestora la fel ca și legea internă, întrucât tratatele internaționale, din momentul intrării în vigoare, sunt considerate ca acte legislative ale părților. Procesul de transformare a unui tratat internațional într-un act intern se poate face pur și simplu prin ratificarea ori aprobarea acestora sau prin transpunerea lui într-un act normativ intern.
În legislația unor state se stabilește un raport ierarhic între legea internă si tratatul internațional. Practica este variată: dreptul englez dă prioritate legilor si precedentelor judiciare interne;în Germania și Austria tratatele sunt asimilate cu legile interne, iar în Franța tratatele au o autoritate superioară legii, sub rezerva aplicării lor și de către cealaltă parte.
Potrivit Constituției României (art.11) tratatele ratificate de parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern. Au prioritate reglementările internaționale numai dacă privesc drepturile fundamentale ale omului, atunci când legea internă nu este în concordanță cu acestea.
Efectele asupra unor state terțe constituie excepții de la principiul efectului relativ al tratatelor, pentru că de regulă tratatele nu creează nici obligații, nici drepturi pentru alte state decât cu consimțământul expres al acestora.
Pot produce efecte și asupra altor state, fără ca acestea să-și dea consimțământul , tratatele prin care se stabilesc regimuri juridice general aplicabile, cu caracter obiectiv, care sunt în interesul comunității internaționale în ansamblul său. Asemenea tratate sunt cele care privesc statutul de neutralitate al unui stat, demilitarizarea, neutralizarea sau denuclearizarea unui anumit teritoriu, cele prin care se stabilește un anumit regim teritorial, inclusiv limitele teritoriului de stat, regimul căilor de comunicație, al mării libere și spațiului cosmic, tratatele prin care se creează o organizație internațională etc.
11. MODIFICAREA TRATATELOR
Tratatele internaționale aflate în vigoare pot să fie modificate dacă rațiunile pentru care au fost încheiate sau condițiile de aplicare impun transformarea unor prevederi pentru a fi adaptate la noile realități.
Adaptarea conținutului unui tratat, transformarea textului acestuia, se pot face prin amendare sau revizuire. Amendarea privește de regulă modificări de mai mică amploare, iar revizuirea atrage modificări substanțiale și extinse ale textului unui tratat.
Modificarea unui tratat se poate face numai prin voința părților contractante, în cazurile și modalitățile prevăzute de regulă în însuși cuprinsul tratatului. Orice modificare adusă unui tratat trebuie să parcurgă, pentru a intra în vigoare, în general același traseu politic și juridic ca la intrarea în vigoare a tratatului modificat, dacă părțile nu prevăd o procedură mai simplificată.
Modificarea tratatelor pune probleme mai complexe în ce privește tratatele multilaterale, ale căror clauze de revizuire trebuie să prevadă în mod expres condițiile în care se poate modifica, dispozițiile din tratat care pot sau nu să fie modificate, numărul de state care trebuie să ratifice modificarea pentru ca aceasta să devină efectivă etc.
În principiu și modificarea tratatelor multilaterale impune acordul tuturor statelor părți, dar se poate concepe și un sistem în care modificările operate să devină efective cu acordul majorității acestora, caz în care apare un complex de situații în ce privește opozabilitatea modificării față de statele care nu s-au declarat de acord cu aceasta.
12. ÎNCETAREA SAU SUSPENDAREA EFECTELOR TRATATELOR
De regulă, statele prevăd în tratatele pe care le încheie anumite termene de valabilitate. Împlinirea acestor termene duce la încetarea efectelor tratatului, care în cazul în care se consideră necesar a fi menținut trebuie să fie reînnoit.
Încetarea efectelor tratatelor sau suspendarea acestora pot să aibă loc și în alte împrejurări. Cazurile în care tratatele internaționale își pot înceta efectele sau pot fi suspendate sunt:
a) – voința comună a părților;
b) – denunțarea unilaterală;
c) –anularea;
d) –survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare;
e)- imposibilitatea executării.
a) Voința comună a părților
Încetarea tratatului prin voința părților este situația cea mai frecventă și are loc prin inserarea în convenție a unui termen. La împlinirea acestui termen convenția încetează de a mai produce efecte. Părțile pot, însă, indiferent dacă prin conventie s-a prevăzut sau nu un termen, să considere că aceasta nu mai este în vigoare oricând doresc, de comun acord.
Alteori, încheierea unui nou tratat abrogă pe cel vechi parțial sau în totalitate. Este preferabil ca această abrogare să fie prevăzută în mod expres în noul tratat. Noul tratat poate să se refere la aceleași materii sau prin prevederile sale să fie incompatibil cu prevederile celui vechi.
La tratatele multilaterale este mai dificil să se aplice acest procedeu, dată fiind existența mai multor părți mai greu de conciliat spre o hotărâre în sensul înlocuirii vechiului instrument juridic.
Retragerea dintr-un tratat multilateral poate duce la desființarea acestuia, dacă micșorarea numărului participanților la tratat face iluzoriu însuși scopul tratatului.
b) Denunțarea constă într-o declarație a uneia din părți prin care aceasta se consideră liberă de obligațiile ce-i revin prin tratat. Este un mod excepțional de a pune capăt unui tratat.
Denunțarea unilaterală poate avea loc în general numai dacă acest mod este prevăzut în tratat sau dacă rezultă tacit din acesta. Statul ce dorește să se retragă dintr-un tratat trebuie să notifice acest lucru celorlalte părți, de regulă cu minimum 12 luni înainte. Orice altă denunțare este considerată o violare a dreptului internațional.
c) Anularea poate avea loc atunci când partea adversă refuză în mod constant să-și execute obligațiile sau prin actele sale violează substanțial prevederile acestuia. Actele de nerespectare a tratatului trebuie să se refere la dispoziții de esență ale acestuia. Anularea pune, însă, probleme foarte dificile în ce privește aprecierea caracterului încălcării prevederilor tratatului, iar invocarea acestei încălcări este foarte greu de dovedit, cel mai adesea ambele părți având argumente în acest sens.
d) Survenirea unor fapte sau evenimente ulterioare .Tratatele pot înceta și ca urmare a îndeplinirii unei condiții rezolutorii la survenirea unor fapte sau evenimente viitoare incerte. Acestea trebuie să fie de regulă arătate expres în tratat.”Tratatul de la Varșovia” prevedea că acesta va lua sfârșit în cazul când Europa va fi creat un sistem de securitate colectivă și va fi încheiat în acest scop un tratat general – european de securitate colectivă.
Nu întotdesuna asemenea evenimente pot fi prevăzute în cuprinsul unui tratat.Starea de război este un eveniment cu importante consecințe pentru soarta tratatelor, care pune capăt majorității acestora. Problema e contraversată dacă tratatele iau sfârșit în mod automat și pentru întotdeauna sau dacă sunt numai suspendate pe perioada ostilităților. În general, însă, tratatele cu caracter politic și economic între statele aflate în război ca adversari își încetează valabilitatea. Alte categorii de tratate ( administrative, sanitare, culturale, etc.) se consideră în general ca suspendate.
Practic, soarta tratatelor între statele beligerante se rezolvă prin tratatul de pace.
În timpul războiului intră efectiv în funcție, însă, prevederile convențiilor internaționale care se referă la perioadă de război, îndeosebi cele privind regulile de ducere a războiului și dispozițiile privind protecția anumitor categorii de persoane în timp de război.
Clauza rebus sic stantibus este situația tipică. Clauza se referă la faptul ca, în cazul în care după încheierea tratatului împrejurările se schimbă în așa manieră încât situația devine dazavantajoasă pentru una din părți , aceasta poate să ceară anularea tratatului dacă cealaltă parte nu convine să se pună de acord dispozițiile acestuia cu noua situația. Dreptul internațional permite ca o parte să se dezică de tratatul pe care l-a încheiat , dacă noile împrejurări schimbă în așa măsură situația părților încât dacă aceasta ar fi existat în momentul încheierii, ele nu l-ar fi încheiat. Aplicarea în practică a acestei reguli este foarte dificilă, deoarece poate da foarte ușor loc la abuzuri din partea părții ce invocă clauza.
Date fiind riscurile invocării abuzive a acestei clauze, există unele condiții pentru a fi invocată:
-noua împrejurare să fie fundamental deosebită de împrejurările încheierii tratatului;
-noile împrejurări să transforme radical întinderea obligațiilor părților.
Clauza nu va putea fi invocată: pentru a pune capăt unui tratat ce stabilește o frontieră; pentru retragerea dintr-un tratat multilateral; dacă schimbarea fundamentală a împrejurărilor rezultă dintr-o încălcare a tratatului de către partea ce a invocat clauza.
e) Imposibilitatea executării poate fi invocată de oricare din părți, dacă această imposibilitate rezultă din dispariția sau distrugerea obiectului tratatului fără vina acestora.
13. NULITATEA TRATATELOR INTERNAȚIONALE
Încheierea unui tratat presupune – după cum s-a arătat – îndeplinirea unor condiții care să asigure exprimarea liberă a voinței de a se angaja prin acel tratat, dar presupune totodată și respectarea de către părțile contractante a principiilor și normelor dreptului internațional.
Ca urmare, în afară de tratatele la a căror încheiere s-a constatat existența unor vicii de consințământ și care sunt nule vor fi considerate ca nule de la început și tratatele încheiate în următoarele condiții:
a) ca urmare a recurgerii la forță sau la amenințarea cu forța;
b) prin nerespectarea unor norme imperative ale dreptului internațional.
a) Recurgerea la forță sau la amenințarea cu forța, pentru încheierea unui tratat internațional, se poate manifesta prin folosirea forței armate sau prin presiuni de orice natură asupra celuilalt stat contractant.
Exemple de asemenea tratate sunt: „Acordul de la Munchen” prin care Cehoslovaciei i-au fost impuse condiții oneroase sub amenințarea exerciotată de către forțele armate ale Germaniei naziste, cât și prin presiunile exercitate asupra conducătorilor acestei țări; „Dictatul de la Viena”, prin care s-a desprins din teritoriul României o parte importantă a Ardealului, sub presiunea militară și politică a marilor puteri europene, în special a Germaniei și Italiei fasciste.
b) Nerespectarea unor norme imperative ale dreptului internațional
Prin tratatele pe care le încheie, statele sunt obligate să respecte normele de drept internațional care le obligă la o anumită comportare în acord cu interesele generale ale comunității umane. Normele imperative ale dreptului internațional sunt cele mai importante reguli, grupate în așa-zisul „ jus cogens gentium”, a căror încălcare pune în pericol însăși securitatea și stabilitatea raporturilor internaționale, bazele relațiilor dintre state. Care sunt în concret aceste norme este adesea greu de stabilit și pentru aceasta s-au propus diferite criterii.Se consideră, însă, că asemenea norme sunt:
-principiile generale ale dreptului internațional;
-regulile generale umanitare (privitoare la interzicerea sclaviei, a genocidului, la protecția anumitor categorii de persoane și a victimelor de război, etc)
-normele privind menținerea păcii și securității internaționale, inclusiv cele ale dreptului penal internațional;
-normele privind folosirea de către toate statele a acelor spații ce nu sunt supuse suveranității (marea liberă, inclusiv spațiul aerian de deasupra acesteia, spațiul extraatmosferic, fluviile internaționale, teritoriile și subsolul marin etc.).
14. INTERPRETAREA TRATATELOR
Este operațiunea de stabilire a felului în care trebuie înțeles conținutul tratatelor.
Interpretarea se manifestă în procesul de aplicare a tratatelor. O justă interpretare trebuie să ducă la stabilirea sensului exact al prevederilor cuprinse în tratat.
Ea poate să fie făcută în primul rând de statele părți la tratat, dar poate fi făcută și de un organ internațional special desemnat sau de către orice altă persoană cu o pregătire adecvată, în cadrul interpretării doctrinare. Interpretarea făcută de statele părți este cea mai importantă și poartă denumirea de interpretare autentică.
Practica încheierii și aplicării tratatelor a dus la cristalizarea unor reguli, metode și procedee care să servească acestui scop. Asupra numărului și denumirii acestora, a ierarhizării și conținutului lor nu există un consens unanim.
Principalele reguli de interpretare a tratatelor sunt:
a) Buna-credință – orice tratat trebuie interpretat cu intenția reală de stabilire a sensului exact al prevederilor și nu pentru susținerea unui punct de vedere diferit față de acestea;
b) Sensul clar – nu va trebui niciodată să se dea o interpretare specială unui tratat ale cărui prevederi sunt redactate în mod clar, fără echivoc, întrucât aceasta ar fi contrarie însăși finalității operației de interpretare;
c) Interpretarea cuvintelor după sensul lor uzual. Cuvintele din tratat trebuie considerate în sensul lor originar, cel mai simplu, mai firesc și mai evident după sensul general al cuvintelor, în sensul lor uzual;
d) Excluderea interpretărilor absurde. O interpretare care duce la un sens absurd este necorectă, deoarece se presupune că părțile au dorit să dea sens celor scrise în tratat și de aceea trebuie să se înlăture orice contradicție între contextul general al tratatului și un înțeles al unui anumit termen din tratat;
e) Interpretarea termenilor tehnici în sensul lor special. Atunci când se stabilește că părțile au înțeles să folosească un termen în sensul său special și nu în cel uzual, el va fi interpretat ca având acest sens;
f) Interpretarea termenilor după sensul lor la data încheierii tratatului. Întrucât sensul anumitor termeni se poate modifica pe parcurs, interpretarea acestora în alt sens decât cel pe care l-au avut la încheierea tratatului poate duce la arbitrar sau la alterarea voinței reale a părților;
g) Interpretarea prin context. Prevederile tratatului trebuie interpretate în contextul general al acestuia, ținând cont că de fapt fiecare cuvânt este o parte a unui întreg; se va ține astfel cont de alineatul, articolul sau capitolul din care acesta face parte, dacă este localizat în partea introductivă, în cuprins sau în partea finală a tratatului etc;
h) Luarea în considerare a scopului tratatului. Interpretarea unor părți din tratat se va face în lumina scopului general al tratatului, astfel că sensul care i se dă să nu fie contrar acestui scop;
i) Efectul util. Interpretarea unui text trebuie să ducă la concluzia că acesta trebuie să producă un anumit efect, că nu este posibil ca intenția părților să fi fost de a-l insera în tratat fără nici un rost;
j) Interpretarea în favoarea celui care se obligă. Dacă nu se poate ajunge la stabilirea sensului exact al prevederilor dintr-un tratat, acestea, pentru a produce efecte, vor fi interpretate în favoarea părții care se obligă prin acel tratat. Dacă s-ar interpreta altfel s-ar putea ajunge la crearea pe cale de interpretare a unor obligații pentru această parte care, dacă s-ar interpreta corect tratatul, probabil că nu i-ar reveni.
k) Interpretarea în defavoarea celui care a redactat textul. În caz de dubii asupra sensului unei prevederi din tratat, aceasta va fi considerată în sensul care poate fi defavorabil părții care a redactat-o sau a impus-o, întrucât se presupune că aceasta avea posibilitatea să o formuleze clar, dar nu a făcut-o.
Urmând aceste reguli de interpretare, părțile pot folosi diferite metode de interpretare, comune oricărei interpretări juridice:interpretarea gramaticală, logică, istorică sau sistematică.
Ele pot folosi diferite principii și procedee de interpretare, cum ar fi : argumentul per a contrario; argumentul reducerii la absurd; principiul după care prevederile speciale derogă de la cele cu caracter general etc.
CAPITOLUL IX
FOLOSIREA LEGALĂ A FORȚEI POTRIVIT DREPTULUI INTERNAȚIONAL
1. MIJLOACELE DE CONSTRÂNGERE ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE
Considerații generale
Nerespectarea normelor dreptului internațional, ca și săvârșirea unor acțiuni inamicale împotriva altor state ori încălcarea drepturilor acestora sunt acte care, potrivit dreptului internațional, dau dreptul statelor lezate, ca și comunității internaționale, de a lua unele măsuri de constrângere pașnică, cu caracter de sancțiune, fără a se recurge la război, dacă diferendul sau situația internațională ce au intervenit nu se pot rezolva prin mijloacele pașnice politico-diplomatice sau jurisdicționale consacrate.
Măsurile de constrângere vizează fie asigurarea legalității internaționale, fie înlăturarea actelor neamicale sau restabilirea drepturilor încălcate și obligarea statului în culpă de a repara prejudiciile cauzate.
Dreptul internațional cunoaște următoarele mijloace de constrângere pașnică grupate în două categorii:
a) Fără folosirea forței armate: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul, ruperea relațiilor diplomatice, excluderea de la conferințele internaționale sau din organizațiile internaționale etc.
b) Cu folosirea forței armate: represaliile armete, blocada maritimă pașnică, demonstrațiile cu forțele armate și ocuparea militară a teritoriului.
În dreptul internațional clasic, statele puteau să recurgă în mod individual la asemenea mijloace de constrângere fără vreo restricție. O dată cu interzicerea recurgerii la forță în relațiile internaționale, folosirea în mod individual de către state a mijloacelor de constrângere bazate pe forța armată a devenit contrară dreptului internațional, iar mijloacele de constrângere fără folosirea forței armate au suferit transformări importante, în sensul îngustării câmpului de utilizare a acestora.
Potrivit dreptului internațional contemporan, statele pot recurge în mod individual numai la măsuri de constrângere care nu sunt bazate pe forța armată și aceasta în mod cu totul excepțional, în strânsă legătură cu Organizația Națiunilor Unite, atunci când sunt obiectul unor presiuni sau ilegalități din partea altui stat care nu a ajuns încă în faza unui atac armat.
Mijloacele de constrângere, cu sau fără folosirea forței armate, pot fi, însă, utilizate în cadrul măsurilor colective luate de Organizația Națiunilor Unite, Consiliul de Securitate putând să decidă în acest sens în baza articolelor 41 și 42 ale Cartei O.N.U.
Mijloacele de constrângere fără folosirea forței armate
a) Retorsiunea
Retorsiunea este o măsură de răspuns a unui stat față de actele neamicale ale altui stat. Actul neamical căruia i se răspunde prin retorsiune nu constituie în sine o încălcare a normelor dreptului internațional sau a unui tratat internațional și poate consta în persecuții ale propriilor cetățeni în statul respectiv, expulzarea unor diplomați, adoptarea unor măsuri legislative neprietenești etc.
Este de esența retorsiunii ca răspunsul la un act neamical, care are un caracter de retorsiune, să aibă valoarea unor acte similare și să nu depășească amploarea sau caracterul actului la care se răspunde.
Retorsiunea este o măsură permisă de dreptul internațional contemporan.
b) Represaliile
Represaliile sunt măsuri de constrângere luate de un stat împotriva altui stat în scopul de a obține repararea unei daune cauzată prin acte sau omisiuni ilicite din punctul de vedere al dreptului internațional săvârșite de acel stat saui de a preveni repetarea unor asemenea acte.
Represaliile se deosebesc de retorsiune prin aceea că ele constituie măsuri de răspuns la acte considerate ca fiind contrare dreptului internațional și nu la simple acte inamicale.
Pentru a fi legală, recurgerea la acte de represalii este supusă unor anumite condiții. Un stat poate executa acte de represalii numai dacă:
-este el însuși lezat de actul ilegal al altui stat și s-a adresat în prealabil acelui stat, care nu s-a conformat cererii sale;
-se păstreză o proporție între represalii și actul ilegal, astfel ca represaliile să fie comparabile cu prejudiciul suferit (priccipiul proporționalității);
-represaliile sunt îndreptate numai împotriva statului care a comis actul ilicit, nu și împotriva unui stat terț;
-nu se recurge sub nici o formă la forța armată.
Represaliile licite pot consta în acte foarte variate, între care sechestrarea unor bunuri sau valori aparținând statului în culpă, întreruperea relațiilor comerciale ori a comunicațiilor de orice fel cu acesta, expulzarea resortisanților celuilalt stat, refuzul de a executa un tratat etc.
c) Embargoul
Embargoul este măsura prin care un stat reține navele comerciale ale altui stat în porturile sau în marea sa teritorială împreună cu încărcătura lor, în scopul de a-l determina pe acesta să pună capăt unei încălcări a dreptului internațional și să repare prejudiciul cauzat prin acea încălcare.
Prin extensie, embargoul poate consta în reținerea bunurile și a valorilor de orice fel destinate statului împotriva căruia se aplică o asemenea măsură.
Embargoul constituie o măsură legală și în condițiile dreptului internațional contemporan, ea neimplicând măsuri de utilizare a forței.
d) Boicotul
Boicotul constituie un mijloc de constrângere internațională constând în întreruperea relațiilor comerciale între state, ca și în întreruperea relațiilor comunicațiilor feroviare, maritime, poștale, telegrafice, prin radio sau alte asemenea mijloace, pentru a se pune capăt unei încălcări a normelor dreptului internațional.
Boicotul poate fi aplicat și în baza unei hotărâri luate în cadrul organizațiilor internaționale. Astfel, conform Pactului Societății Națiunilor, Consiliul Securității putea lua măsuri de boicot împotriva unui stat care ar fi recurs la război fără respectarea dispozițiilor privind rezolvarea pe cale pașnică a diferendului în care era antrenat.
Potrivit art. 41 al Cartei O.N.U. Consiliul de Securitate poate să decidă întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio, precum și a altor mijloace de comunicații ale statelor membre, ca măsură de constrângere împotriva unui stat care a comis un act de amenințare a păcii, de violare a păcii sau de agresiune.
e) Ruperea relațiilor diplomatice
Ruperea relațiilor diplomatice este o măsură pe care statele o pot lua în cazul în care relațiile lor cu alte state cunosc un grad deosebit de deteriorare, fiind un act apreciat ca foarte grav în consecințe.
Ruperea relațiilor diplomatice poate constitui, însă, și o măsură de constrângere luată față de un sfat pentru încălcarea de către acesta a legalității internaționale, cu scopul de a-l determina să pună capăt actelor sale ilegale.
Măsura poate fi dispusă cu caracter de sancțiune și de către O.N.U.sau de către organizațiilor regionale de securitate, împreună cu măsurile de boicot sau separat de acestea, în cadrul acțiunii de menținere a păcii și securității internaționale.
f) Excluderea de la conferințele internaționale sau din organizațiile internaționale
Este o măsură de constrângere care nu a existat în dreptul internaional clasic, ea apărând o dată cu amploarea deosebită pe care au luat-o conferințele și organizațiile internaționale în epoca contemporană.
A fost folosită în sistemul Societății Națiunilor, dar cu deosebire în cadrul Organizației Națiunilor Unite sau al altor organizații internaționale în ultimele decenii.
Mijloacele de constrângere cu folosirea forței armate
a) Represaliile armate
De-a lungul istoriei represaliile cu folosirea forței armate au fost permise, ele fiind considerate legale în baza dreptului la autoajutorare al statelor, care permitea adoptarea oricăror măsuri de forță atunci când se aprecia că există un pericol din partea altui stat.
Represaliile aveau un dublu caracter, reparator și sancționator, și se foloseau pentru rezolvarea situației sau a diferendului prin forță, dar fără a se ajunge la război. Folosirea forței armate cu titlu de represalii a constituit, însă, adesea preludiul unor intervenții militare sau pretext pentru asemenea intervenții.
Represaliile bazate pe forța armată au fost interzise parțial prin Conventia a II-a de la Haga din 1907 referitoare la limitarea folosirii forței pentru obținerea plății unor datorii contractuale. Ele au fost interzise de o manieră generală în baza Cartei O.N.U., ca fiind contrare scopurilor și principiilor acesteia, care impun statelor obligația de a se abține în relațiile lor de la folosirea forței armate, inclusiv cu titlu de represalii.
Dacă folosirea forței armate în cadrul represaliilor atinge un anumit grad de gravitate și intensitate, aceasta poate constitui nu numai o încălcare a interdicției generale de a folosi forța în relațiile internaționale, ci și un act de agresiune armată.
b) Blocada maritimă pașnică
Prin blocadă maritimă pașnică se înțelege ansamblul de măsuri vizând împiedicarea de către un stat, cu forțele sale navale militare, fără a se afla în război cu un alt stat, a oricăror comunicații cu litoralul și porturile respectivului stat, pentru a determina pe celălalt stat să renunțe la o acțiune concretă prin care i se încalcă drepturile proprii sau se aduce atingere legalității internaționale.
Blocarea porturilor sau a coastelor altui stat implică posibilitatea pentru statul care a recurs la o asemenea măsură de a reține și sechestra navele statului blocat, care ar intra sau ar ieși din porturile acestuia ori din marea sa teritorială.
La origine, blocada maritimă a constituit unul din procedeele de ducere a războiului, dar în secolul al XIX- lea a început să fie folosită și în timp de pace, ca o măsură de constrângere pentru restabilirea ordinii juridice internaționale, în cazul în care a fost încălcată.
În dreptul internațional contemporan, blocada maritimă pașnică este interzisă dacă este efectuată individual de către un stat împotriva altui stat, fiind considerată un act ilegal de amenințare cu forța sau de recurgere la amenințarea cu forța armată într-un mod agresiv, figurând în componența definiției agresiunii adoptată în 1974.
Consiliul de Securitate al O.N.U. poate, însă, potrivit art. 42 al Cartei, să dispună efectuarea unei blocade maritime pașnice cu forțele militare navale ale statelor membre ale organizației, ca o măsură de constrângere cu folosirea forței armate în condițiile prevăzute de Capitolul VII al Cartei O.N.U.
c) Demonstrațiile cu forțele armate
Demonstrațiile cu forțele armate constau în desfășurarea de efective militare, mișcări de trupe, aducerea în apropierea graniței cu un alt stat a unor forțe militare navale, aeriene sau terestre, ori alte asemenea manifestări, pentru a-i impune a anumită conduită coniderată ca legală ori pentru a-l determina pe acesta să înlăture unele măsuri luate anterior prin care au fost lezate interesele altui stat.
În trecut, demonstrațiile cu forța armată au constituit un mijloc frecvent utilizat și din păcate se mai utilizează și astăzi, deși din punct de vedere legal ele sunt interzise, constituind acte de amenințare cu forța, la care statele nu mai au dreptul să recurgă în mod individual, potrivit principiului nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța în relațiile internaționale.
Măsura poate fi luată, însă, în mod legal în cadrul O.N.U. de către Consiliul de Securitate în conformitate cu art. 42 al Cartei, împotriva unui stat agresor, ca măsură colectivă a membrilor organizației.
d) Ocuparea militară a teritoriului altui stat
În dreptul internațional clasic, ocuparea militară a teritoriului sau a unei porțiuni din teritoriul altui stat a fost folosită ca mijloc de constrângere în timp de pace, fără o declarație de război, cu caracter de represalii împotrive încălcării unor drepturi ori a neîndeplinirii unor obligații sau ca o garanție că statul respectiv își poate corecta conduita ilegală.
O asemenea măsură era considerată legală atâta timp cât dreptul internațional clasic permitea ca, în virtutea dreptului de autoapărare sau autoprotecție a statelor, care avea un sens mult mai larg decât dreptul la autoapărare individuală sau colectivă prevăzut de Carta O.N.U., fiecare stat să poată recurge în mod unilateral la măsuri bazate pe forța armată împotriva altui stat, chiar și atunci când acesta nu săvârșea un act de agresiune.
Potrivit dreptului internațional contemporan, ocuparea totală sau parțială a teritoriului altui stat este interzisă, fiind contrară principiului nerecurgerii la forță împotriva suveranității sau a integrității teritoriale a altui stat. Ea este considerată ca un act de agresiune și figurează în definiția adoptată în 1974 a agresiunii, ca una din situațiile în care recurgerea la forță armată constituie o agresiune internațională.
2. FOLOSIREA LEGALĂ A FORȚEI ARMATE ÎMPOTRIVA ACTELOR DE AGRESIUNE
1. Probleme de principiu
Recurgerea la forța armată împotriva suveranității și integrității teritoriale a statelor este astăzi interzisă în baza principiului nerecurgerii la forță, principiu fundamental al dreptului internațional contemporan, iar agresiunea armată este considerată drept cea mai gravă crimă internațională.
Dreptul internațional permite, însă, ca forța armată să fie folosită drept mijloc de ultim recurs pentru contracararea actelor de agresiune, statele putând să utilizeze forțele lor armate împotriva altor state care încalcă grav legalitatea internațională, pentru a-și apăra propria integritate teritorială, independența și suveranitatea și pentru sancționarea agresorului, în care sens sunt în drept să adopte în propriul teritoriu măsuri adecvate de natură a le permite realizarea scopurilor arătate.
În realizarea uneia din principalele sale funcții, de a menține pacea și securitatea internațională, Carta O.N.U. cuprinde un sistem complex de sancționare, în colectiv, a agresorului de către statele membre, menit a asigura restabilirea legalității internaționale, înlăturarea actelor de agresiune și a urmărilor acestora, repunerea în drepturi a statului lezat și prevenirea unor noi încălcări.
Sisteme similare de asigurare a securității internaționale funcționează și în plan zonal, în cazul organizațiilor internaționale regionale.
Carta O.N.U. recunoaște în același timp și dreptul la autoapărare al fiecărui stat care, în caz de agresiune, este îndreptățit să riposteze prin toate mijloacele care-i stau la îndemână, fie în mod individual, fie împreună cu alte state cu care se află în relații de alianță politico-militară bilaterală sau multilaterală, pentru acordarea de ajutor mutual în caz de atac armat.
Recunoașterea dreptului la autodeterminare al popoarelor a dus în planul dreptului la legitimarea luptei armate duse de popoarele coloniale și dependente împotriva asupritorilor, recurgerea la forța armelor de către aceste popoare încadrându-se în situațiile legitime de folosire a forței, ca ripostă la exercitarea ilegală de către statele metropolă a unor constrângeri la adresa libertății și independenței lor.
Situațiile în care forța armată poate fi folosită în mod legal pentru sancționarea agresiunii sunt, deci, următoarele: de către Organizația Națiunilor Unite, ca sistem universal de securitate; de către organizațiile regionale, sub controlul O.N.U.; de către fiecare stat în parte, potrivit dreptului la autoapărare individuală sau colectivă; de către popoarele coloniale sau dependente împotriva țărilor care exercită asupra lor o dominație ilegală, contrară normelor dreptului internațional și Cartei O.N.U..
Carta O.N.U. prevede în art. 53 și 107 și posibilitatea folosirii forței împotriva statelor foste inamice puterilor aliate și asociate în cel de-al doilea ăzboi mondial, între care s-ar încadra și țara noastră, măsură ce era menită a contracara o eventuală politică revanșardă din partea acestora, cum se întâmplase după primul război mondial, și a asigura respectarea clauzelor tratatelor de pace.
Prevederile articolelor respective, deși încă în vigoare în mod formal, au devenit caduce, în condițiile în care statele respective sunt astăzi membre ale O.N.U. și s-au angajat să ducă o politică de pace și de respectare a dreptului internațional alături de celelalte state ale lumii.
2. Folosirea forței de către Organizația Națiunilor Unite
Carta O.N.U. proclamă în preambulul său hotărârea statelor membre de a-și uni eforturile pentru menținerea păcii și securității internaționale, de a accepta principii și a institui metode „ care să garanteze că forța armată nu va fi folosită decât în interesul lor comun”.
Statele membre ale O.N.U. s-au angajat să-și garanteze reciproc securitatea și să contribuie prin toate mijloacele conforme cu dreptul internațional la reprimarea agresiunii indiferent unde, din partea cui și împotriva cui s-ar produce aceasta.
Mijloacele prevăzute de Carta O.N.U. pentru menținerea păcii și securității internaționale, asigurarea legalității internaționale și apărarea drepturilor statelor sunt, în caz de diferend sau de conflict internațional, atât mijloacele pașnice cunoscute, cât și, în caz de violări ale păcii sau de acte de agresiune, măsuri bazate pe forță, fie că aceasta implică sau nu folosirea forței armate. Ele sunt cuprinse în Capitolul VI al Cartei, intitulat, „ Acțiunea în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune”.
Mecanismul prevăzut în acest sens de Carta O.N.U. este destul de complex, principalelor organisme ale organizației mondiale (Adunarea Generală și Consiliul de Securitate) stabilindu-li-se atribuții, drepturi și obligații precise privind folosirea forței, inclusiv a forței armate. Un rol important joacă în acest domeniu și secretarul general al O.N.U.
1) Adunarea Generală a O.N.U. are un rol relativ limitat în rezolvarea unor situații conflictuale ce ar apărea între membrii organizației.
Pe de o parte, ea se poate pronunța asupra oricărei situații ce ar constitui o amenințare la adresa păcii și securității internaționale, în baza competenței sale generale de a analiza și dezbate orice problemă ce intră în sfera de preocupări a organizației, iar pe de altă parte, în caz de diferend între statele membre, poate face recomandări asupra modului de soluționare atât statelor implicate, cât și Consiliului de Securitate, acestuia din urmă fie din oficiu , dacă nu s-a sesizat el însuși cu situația sau diferendul respectiv, fie la cererea acestuia, dacă s-a sesizat el însuși.
Adunarea Generală nu poate să întreprindă măsuri bazate pe forță și cu atât mai mult nu poate dispune recurgerea la forța armată împotriva unui stat care prin conduita sa culpabilă a dat naștere unui diferend sau unei situații internaționale, sau care în mod deliberat a recurs la acte de agresiune împotriva altui stat.
Deși limitată prin prevederile Cartei O.N.U. în posibilitățile ei legale de a acționa direct asupra situațiilor concrete în care pacea și suveranitatea sunt tulburate sau amenințate, Adunarea Generală a îndeplinit și îndeplinește în continuare un rol important în soluționarea unor probleme de ordin general de această natură, adoptând decizii (declarații și rezoluții) care exprimă luări de poziție nete împotriva unor acte de agresiune și care exercită o influență pozitivă pe plan internațional, pentru dezamorsarea unor situații conflictuale și soluționarea acestora în spiritul dreptului internațional, al asigurării păcii mondiale.
2) Consiliul de Securitate al O.N.U. are, potrivit Cartei, o poziție cu totul specială în sistemul de rezolvare a situațiilor și diferendelor care ar primejdui pacea și securitatea internațională, el având „ principala răspundere pentru menținerea păcii și securității internaționale” (art. 24) și fiind abilitat ca în îndeplinirea îndatoririlor sale decurgând din această răspundere, să acționeze în numele statelor membre, acestea obligându-se să-i accepte și să-i execute hotărârile .
Măsurile pe care le poate lua Consiliul de Securitate în caz de amenințare contra păcii, violări ale păcii sau acte de agresiune sunt prevăzute în Capitolul VII al Cartei O.N.U., care cuprinde și principalele atribuții ale Consiliului de Securitate în domeniul realizării securității și păcii internaționale.
Potrivit Cartei (art. 39) Consiliul de Securitate are atât competența de a constata existența unei amenințări contra păcii, a unei violări a păcii sau a unui act de agresiune, cât și pe aceea de a acționa în mod corespunzător pentru menținerea păcii.
Constatarea existenței uneia din situațiile care reclamă intervenția Consiliului de Securitate se poate face atât din oficiu, cât și la sesizarea unui alt organ al O.N.U. sau a unor state, indiferent dacă statele respective sunt sau nu implicate direct.
Acțiunea Consiliului de Securitate constă în adoptarea unor recomandări sau a unor hotărâri, în funcție de situație.
Recomandările nu au caracter obligatoriu, pe această cale nu se pot lua măsuri de constrângere, ci doar se pot indica procedurile și metodele pentru rezolvarea situației.
Hotărârile stabilesc măsuri concrete menite a duce la menținerea sau, după caz, la restabilirea păcii și securității internaționale. Consiliul de Securitate este în drept să decidă, cu caracter obligatoriu, luarea de măsuri provizorii sau de măsuri definitive, care pot să implice sau nu folosirea forței armate.
a) Măsurile provizorii se iau în scopul de a preveni agravarea unei situații cionstatate ca atare, înainte de cercetarea amănunțită a acesteia și de adoptarea unor recomandări sau hotărâri pentru soluționarea pe fond a conflictului. Carta nu indică în ce ar putea consta asemenea măsuri provizorii pentru a nu îngrădi aprecierea Consiliului de Securitate în raport cu situațiile concrete, care pot fi foarte variate .Asemenea măsuri pot consta, de exemplu, dintr-un ordin de încetare a focului, din instituirea unui moratoriu, oprirea înaintării trupelor și altele asemenea.
În caz de neconformare a părților față de măsurile cu caracter provizoriu dispuse de Consiliul de Securitate, acesta este împuternicit să țină seama în modul cuvenit de refuzul respectiv în cursul desfășurării ulterioare a evenimentelor, la aprecierea poziției și a răspunderii fiecăreia dintre părți.
Măsurile provizorii trebuie să fie de așa natură încât să nu prejudicieze drepturile , pretențiile sau poziția părților interesate și să nu avantajeze pe vreuna din părți.
b) Măsurile definitive pot să fie de două feluri: cele care nu implică folosirea forței armate și cele bazate pe folosirea forței armate.
Măsurile care nu implică folosirea forței armate pot să se refere la izolarea internațională a statului în culpă sau la crearea unor dificultăți pentru poziția politică internațională și pentru economia acestuia, prin exercitarea de presiuni, în scopul de a-l determina astfel să-și corijeze conduita, să renunțe la actele sale condamnabile și să reintre în legalitate.
În cadrul acestor măsuri Consiliul de Securitate poate să ceară statelor membre ale O.N.U. să întrerupă total sau parțial relațiile economice, comunicațiile feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin radio sau prin alte mijloace de comunicație cu statul supus măsurilor de sancționare, sau să întrerupă relațiile diplomatice cu acesta ( art. 41 al Cartei O.N.U.).
Deși nu implică folosirea forței armate, asemenea măsuri au caracter de constrângere și prezintă o gravitate deosebită pentru statele împotriva cărora se iau. Ele nu mai au drept scop, ca în cazul măsurilor provizorii, conservarea poziției părților în conflict la un moment dat, ci sancționarea acelora care nu s-au conformat hotărârilor anterioare și continuă conduita lor ilicită. Luarea unor asemenea măsuri presupune o atitudine clară, tranșantă, din partea Consiliului de Securitate în favoarea uneia sau alteia din părțile aflate în conflict, o condamnare a statelor vinovate de tulburări ale păcii, de violări ale păcii sau de acte de agresiune.
Măsurile bazate pe folosirea forței armate se iau în cazul în care măsurile cu caracter provizoriu, recomandările Adunării Generale sau ale Consiliului de Securitate, precum și măsurile luate de Consiliul de Securitate care nu implică folosirea forței armate, s-au dovedit ineficiente.
În această situație Consiliul de Securitate poate să întreprindă, prin folosirea forțelor terestre, navale sau aeriene ale membrilor organizației, orice acțiune pe care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale.
Carta prevede asemenea măsuri numai cu caracter enunciativ, menționând demonstrațiile militare , măsurile de blocadă și alte operații executate de forțele maritime, terestre sau aeriene ( art. 42).
Pentru exercitarea atribuțiilor Consiliului de Securitate, Carta O.N.U. a prevăzut un mecanism de constituire și de utilizare a forțelor armate ale organizației, care să fie în măsură să angajeze acțiuni militare asupra statelor în culpă.
Art. 43 al Cartei O.N.U. prevede obligația statelor membre de a pune la dispoziția Consiliului de Securitate forțe armate și de a-i acorda sprijinul și facilitățile necesare, inclusiv dreptul de trecere a trupelor peste teritoriul lor, în vederea executării măsurile de menținere a păcii.
Contribuția cu forțe armate , sprijinul și facilitățile, nu se angajează însă automat, ci sunt condiționate de îndeplinirea cumulativă a două condiții: formularea unei cereri exprese din partea Consiliului de Securitate și încheierea unor acorduri între Consiliu pe de o parte și membrii organizației, individual sau în grup, pe de altă parte.
Utilizarea în luptă a efectivelor puse la dispoziția O.N.U. trebuie să se facă, potrivit Cartei, după planurile pregătite de Consiliul de Securitate cu ajutorul unui Comitet de stat major, statele care participă cu forțe armate având, însă, dreptul să fie invitate la adoptarea de către Consiliul de Securitate a hotărârilor privind utilizarea forțelor lor armate.
Caracterul sumar al prevederilor Cartei, ca și sistemul prevăzut pentru angajarea și conducerea forțelor armate ale O.N.U., au determinat ca problema constituirii unor asemenea forțe să depindă în ultimă instanță de factori politici conjuncturali, practic de voința marilor puteri membre permanente ale Consiliului de Securitate, astfel că, până în prezent, nu s-au încheiat asemenea acorduri încă din timp de pace și, ca urmare , nici nu s-au constituit forțele militare ale O.N.U. în conformitate cu prevederile capitolului VII al Cartei.
Mecanismul prevăzut de Carta O.N.U. a funcționat doar cu caracter ad-hoc în cazul agresiunii săvârșite de Irak în 1990 împotriva statului Kuweit, pe care l-a invadat și l-a anexat. După anexare, prin rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U. , s-a cerut Irakului eliberarea Kuweitului, iar ca urmare a refuzului statului agresor Consiliul de Securitate a instituit o blocadă totală și a invitat mai multe state să0i pună la dispoziție trupe pentru reprimarea agresiunii și eliberarea Kuweitului.
Trupele puse la dispoziția Consiliului de Securitate, în special de către Statele Unite ale Americii, au declanșat in ianuarie 1991 operațiunea „ Furtuna deșertului” în urma căreia Kuweitul a fost eliberat, iar Irakului i s-au pus o serie de condiții, între care restituirea bunurilor ridicate din Kuweit, plata reparațiilor pentru daunele cauzate și distrugerea armamentului de nimicire în masă, până la îndeplinirea acestor condiții menținându-se în continuare blocada instituită și exercitându-se un control asupra îndeplinirii obligațiilor stabilite.
Cu toate că mecanismul prevăzut de Carta O.N.U. pentru menținerea păcii și securității internaționale și reprimarea oricărei agresiuni prin folosirea forței armate nu a funcționat decât în mică măsură, el este și rămâne încă în vigoare, dispozițiile corespunzătoare nefiind abrogate, iar noile condiții ale relațiilor internaționale, apărute ca urmare a sfârșitului bipolarității mondiale, ar putea crea un cadru nou, care să faciliteze punerea lor în aplicare în situațiile prevăzute de Cartă.
Forțele multinaționale de menținere a păcii
Deși forțele armate ale O.N.U. nu s-au putut constitui conform Cartei, organizația mondială a fost totuși prezentă cu efective militare ale statelor membre în numeroase situații conflictuale și crize politico-militare ce au avut loc în ultimele decenii în diferite regiuni ale lumii, adicând adesea o contribuție pozitivă la rezolvarea sau diminuarea proporțiilor acestora.
Rolul îndeplinit de aceste forțe armate nu este, însă, cel prevăzut de capitolul VII al Cartei O.N.U. – constrângerea agresorului să înceteze actele sale agresive și restabilirea păcii și securității internaționale, prin implicarea directă în operațiile militare împotriva statului agresor – ci unul de o factură diferită, de prevenire a agravării conflictelor armate declanșate și de garantare că anumite aranjamente politico-militare la care s-a ajuns pe parcurs în situația internațională ce s-a creat sunt respectate de părțile implicate, fără a lua, în general, atitudine activă și diferențiată în favoarea vreuneia dintre părți, considerată ca victimă.
Forțele multinaționale de menținere a păcii, indiferent de denumirea concretă a acestora sau de misiunile pe care le au de îndeplinit, au întotdeauna un caracter ad-hoc, ele constituindu-se de către Adunarea Generală sau de Consiliul de Securitate al O.N.U. pe perioade determinate și pentru un conflict anume.
Crearea acestor forțe reprezintă o soluție originală, izvorâtă din necesitățile și realitățile contemporane, inspirată, în esența sa, din principii generale ale Cartei.
3. Rolul organizațiilor internaționale regionale în folosirea forței
Carta O.N.U., în capitolul VIII, prevede și posibilitatea ca forța să fie folosită sub egida O.N.U. de către organizațiile internaționale – acorduri și organisme – care au în preocupările lor probleme privind menținerea păcii și securității internaționale în cadru regional, dacă organizarea și activitatea acestora sunt compatibile cu scopurile și principiile O.N.U.
În concepția Cartei, rolul organizațiilor internaționale de securitate este limitat și, în mare parte, subordonat O.N.U. Menirea lor este ca, alături de O.N.U. , să promoveze rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale ci caracter local, iar sub egida acesteia, să participe la rezolvarea oricăror diferende, inclusiv prin aplicarea unor măsuri de constrângere, rolul lor fiind astfel de a completa mecanismul centralizat de securitate colectivă cu contribuția pe care , pe plan zonal, o pot aduce la limitarea efectelor asupra păcii și securității internaționale ale diferendelor și altor situații periculoase, la rezolvarea mai operativă a acestora.
Potrivit Cartei, organizațiile regionale trebuie să informeze permanent și complet Consiliul de Securitate al ONU asupra acțiunilor pe care le întreprind sau le pregătesc pentru menținerea păcii și securității internaționale, ele nu pot întreprinde nici o măsură de constrângere fără autorizarea Consiliului de Securitate, iar Consiliul de Securitate la rândul său poate utiliza asemenea acorduri sau organisme regionale pentru aplicarea măsurilor de constrângere sub autoritatea sa.
4. Dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă
Art. 51 al Cartei O.N.U. stipulează că nici o dispoziție a Cartei „ nu va aduce atingere dreptului inerent al dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Națiunilor Unite…”
Dreptul legitim la autoapărare în forma consacrată de Carta O.N.U. este rezultatul unei îndelungi evoluții, de la dreptul de autoprotecție recunoscut ca legal sub diferite forme ( autoconservarea, autoapărarea preventivă, autoajutorarea etc.) la situația de astăzi când statele au dreptul de a recurge la forța armelor numai în cazul în care sunt victime ale unei agresiuni armate, nu și ca răspuns la violarea de către state a normelor de drept internațional în alte forme, cum ar fi nerespectarea unor obligații asumate prin tratate ori lezarea unor interese legitime.
Mai mult, pentru a se justifica recurgerea la forța armată în cadrul dreptului legitim de autoapărare individuală sau colectivă atacul căruia i se ripostează trebuie să fie real și actual, simpla eventualitate a unui atac sau amenințarea cu agresiunea armată neputând constitui un temei pentru ca recurgerea la forța armată de către statul amenințat să aibă caracterul de autoapărare legitimă.
Acțiunile militare preventive sunt contrare Cartei O.N.U. și dreptului internațional contemporan.
Carta O.N.U. nu cuprinde nici o mențiune specială din care să rezulte deosebiri de principiu între autoapărarea individuală și cea colectivă.
Autoapărarea colectivă presupune ca două sau mai multe state să-și acorde reciproc sprijinul, inclusiv cu forțele lor armate, în cazul în care unul dintre ele ar fi victimă a agresiunii. Pentru a da eficiență autoapărării colective, statele încheie de regulă încă din timp de pace, în baza art. 51 al Cartei O.N.U. , acorduri de asistență mutuală prin care se stabilesc condițiile și limitele furnizării reciproce de sprijin militar în caz de agresiune. Un exemplu de asemenea acord îl constituie Tratatul Atlanticului de Nord, care stă la baza constituirii N..A.T.O..
Potrivit art. 51 al Cartei O.N.U. măsurile luate de statele membre în exercitarea dreptului lor la autoapărare trebuie să fie aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate și nu trebuie să afecteze în nici un fel puterea și îndatoririle acestuia de a întreprinde oricând acțiunile pe care le va socoti necesare pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale.
5. Folosirea forței de către popoarele coloniale și națiunile dependente pentru eliberarea lor națională
Organizația Națiunilor Unite și-a propus printre scopurile sale și pe acela de a dezvolta relații între națiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalității în drepturi a popoarelor și a dreptului lor de a dispune de ele însele.
Dezvoltarea la scurt timp după adoptarea Cartei a unor ample mișcări de eliberare colonială și națională, pentru obținerea independenței, de către popoarele aservite în variate forme (colonii, mandate, tutelă internațională, etc.) a dus la prăbușirea sistemului colonial și la formarea a circa 90 de state independente, proces în care luptă popoarelor respective a dobândit caracterul unei lupte legitime, iar opoziția fostelor state dominante caracterul unei acțiuni contrară normelor și principiilor dreptului internațional.
Folosirea forței armate de către statele metropolă împotrive popoarelor aflate sub dominația lor, care își caută realizarea drepturilor lor legitime inclusiv pe calea armelor, a căpătat astfel caracterul unei agresiuni internaționale.
Adunarea Generală a O.N.U. s-a pronunțat în acest sens în numeroase documente internaționale, în special în cuprinsul Declarației privind acordarea independenței țărilor și popoarelor coloniale, din 1960, care proclamă incompatibilitatea dintre regimul colonial și dreptul popoarelor de a-și hotărâ soarta, și Rezoluția din 1966 intitulată „ Respectarea strictă a interdicției recurgerii la amenințarea sau la folosirea forței în relațiile internaționale și a dreptului popoarelor la autodeterminare”, în care se prevede expres că orice acțiune care face apel la constrângere directă sau indirectă pentru a lipsi popoarele supuse dominației străine de dreptul lor la autodeterminare, la libertate și la independență, constituie o violare a Cartei O.N.U.
În cuprinsul Definiției agresiunii din 1974 (art.7) se reafirmă dreptul popoarelor supuse unor regimuri coloniale sau rasiste ori altor forme de dominație străină de a lupta pentru eliberarea lor și de a solicita și a obține ajutor din partea altor state pentru realizarea acestui scop și, deși acțiunea acestor popoare nu figurează printre actele de agresiune cuprinse în art. 3, se menționează că nimic din definiția dată nu poate să afecteze dreptul acestor popoare la lupta lor.
Protocolul I de la Geneva, din 1977, pentru reafirmarea și dezvoltarea dreptului internațional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat recunoaște din art. 1, par. 4, ca având caracter internațional și „conflictele armate în care popoarele luptă împotriva dominației coloniale și a ocupației străine și împotriva regimurilor resiste, în exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele…”
Ca atare, se poate conchide că în prezent recurgerea la forța armată pentru exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele constituie un caz special de legitimă apărare, iar folosirea forței armate pentru a împiedica o asemenea luptă este contrară art. 2, par.4, al Cartei, care prevede că statele sunt obligate să nu recurgă la amenințarea cu forța sau la folosirea forței nu numai împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat, ci și „în orice altă manieră incompatibilă cu scopurile Națiunilor Unite”.
CAPITOLUL X
DREPTUL INTERNAȚIONAL PENAL
DEFINIȚIA ȘI OBIECTUL DE REGLEMENTARE
Amploarea deosebită a fenomenului infracțional în societatea modernă, atingerile tot mai frecvente aduse unor valori care interesează comunitatea internațională în ansamblu ori vizează interesele unui număr mare de state, ca și apariția criminalității organizate care depășește granițele naționale prin rețele infracționale ce acționează pe teritoriul mai multor state , stau la baza constituirii și dezvoltării dreptului internațional penal, ca expresie a coordonării eforturilor de interzicere și reprimare a faptelor antisociale dăunătoare legalității și progresului întregii societăți umane contemporane.
Marele jurist internaționalist român Vespasian V. Pella definea dreptul internațional penal ca totalitatea regulilor de fond și de formă care guvernează modul de reprimare a infracțiunilor comise de state sau de indivizi, de natură să tulbure ordinea publică internațională și armonia între popoare.
Un alt eminent jurist de drept internațional, belgianul Stefan Glaser, scria că dreptul internațional penal, în sensul care i se dă în prezent, reprezintă ansamblul de reguli juridice recunoscute în relațiile internaționale care au drept scop de a proteja ordinea juridică sau socială internațională prin reprimarea actelor care îi aduc atingere.
Putem, deci, defini dreptul internațional penal ca un ansamblu de norme juridice, conventionale sau cutumiare, stabilite sau acceptate de state ca parte a dreptului internațional public, în baza cărora este organizată incriminarea și reprimarea faptelor antisociale prin care se aduce atingere unor interese fundamentale ale comunității internaționale.
Prin instrumente juridice de drept internațional penal sunt reglementate relațiile internaționale cu caracter penal, stabilindu-se faptele care aduc atingere intereselor superioare ale comunității internaționale, modul de sancționare a acestora și regulile colaborării internaționale în incriminarea, descoperirea și sancționarea unor asemenea fapte.
Convențiile internaționale cu caracter penal nu cuprind și pedepsele corespunzătoare fiecărei fapte, ci doar unele indicii referitoare la regimul sancționator, făcându-se trimitere, de regulă, la legislația penală a statelor părți, în sensul că prin legislația internă a statelor se vor prevedea pedepse penale pentru fiecare faptă incriminată în baza convențiilor internaționale, în raport de gravitatea acesteia, uneori indicându-se că faptele respective trebuie să fie pedepsite cu pedepse aspre ori să fie considerate ca fapte grave sau că infracțiunile la care acestea se referă constituie crime internaționale și trebuie să fie pedepsite după modalitățile stabilite prin legislația internă pentru faptele penale ce se încadrează în categoria crimelor.
De menționat este și împrejurarea că dreptul internațional cuprinde îndeosebi norme de drept material și în mică măsură norme de drept procedural, acestea din urmă fiind prezente, însă, în statutele tribunalelor penale internaționale alături de normele materiale și cele cu caracter organizațional.
Faptele penale care fac obiectul de reglementare a dreptului internațional penal sunt atât cele prin care se aduc atingere relațiilor pașnice dintre state, precum și drepturilor fundamentale ale omului, cum sunt crimele contra păcii, crimele împotriva umanității și crimele de război, cât și cele prin care sunt afectate sau tulburate alte valori fundamentale pentru societatea umană sau activități importante pentru colaborarea internațională, în această categorie intrând infracțiuni cum sunt terorismul, traficul de sclavi, traficul de femei și de copii, distrugerea unor valori culturale, traficul de droguri, pirateria și alte asemenea fapte.
PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PENAL
La baza reglementărilor de drept internațional penal stau câteva importante principii cărora li se adaugă , evident, principiile general recunoscute ale represiunii penale din dreptul intern al statelor.
1) Principiul represiunii universale
Spre deosebire de dreptul intern, în care acționează principiul teritorialității legii penale, în dreptuil internațional penal sancționarea faptelor grave se poate face de către orice stat, indiferent de naționalitatea făptuitorului, de locul unde a fost săvârșită infracțiunea ori aceasta și-a produs efectele, de statul care a fost lezat prin fapta respectivă sau de locul unde a fost prins făptuitorul.
În convențiile internaționale care incriminează anumite fapte penale, de regulă se includ prevederi în sensul că statele părți sunt obligate să descopere persoanele bănuite de a fi comis respectivele fapte și să le defere propriilor lor tribunale, oricare ar fi naționalitatea lor.
În cazul pirateriei maritime, de exemplu, oricare stat are dreptul să urmărească navele pirat în largul mării și, capturându-le, să le supună legilor și jurisdicției sale, oricare ar fi naționalitatea navelor interceptate, chiar dacă fapta nu s-a produs împotriva unor naționali ai săi și nu a afectat interesele sale proprii, nu s-a produs în marea sa teritorială, iar nava sau echipajul nu au naționalitatea sa.
2) Principiul legalității incriminării
Inspirat din dreptul penal intern, acest principiu constituie o garanție judiciară fundamentală, în sensul că nici o persoană nu va putea fi pedepsită dacă fapta pe care a săvârșit-o nu este prevăzută de legea penală înainte de momentul săvârșirii ei.
Convențiile internaționale cu caracter penal prevăd că nimeni nu va putea fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost săvârșite, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului internațional.
3) Principiul răspunderii penale individuale
Indiferent dacă o crimă internațională a fost săvârșită de către o persoană care acționează în calitate de agent al statului, sau de către o persoană particulară, in nume propriu, răspunderea penală va reveni întotdeauna persoane respective. Se are în vedere că, indiferent de situație, orice hotărâre cu urmări criminale, orice faptă de această natură, aparțin oamenilor, persoane bine determinate, care trebuie să acționeze în cadrul normelor legale, să se conformeze interdicțiilor impuse de legea penală internațională.
4) Principiul imprescriptibilității crimelor împotriva umanității și a crimelor de război
Principiul este de dată mai recentă, el fiind prevăzut de Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva umanității din 1968.
Din cuprinsul conventiei rezultă că este vorba atât de prescripția răspunderii penale, cât și de prescripția executării pedepselor.
Convenția precizează că dispozițiile acesteia se aplică atât reprezentanților autorităților de stat, cât și particularilor, care au participat ca autori, complici sau instigatori la comiterea unei crime din categoriile menționate sau care ar fi luat parte la plănuirea în vedere comiterii acestora, oricare ar fi gradul ei de executare, ca și reprezentanților autorităților de stat care vor fi tolerat săvârșirea lor.
Principiul a fost consacrat unlterior și în alte documente juridice internaționale, între care Convenția europeană asupra imprescriptibilității crimelor împotriva umanității și a crimelor de război, adoptată în 1974.
Argumentele aduse pentru declararea ca imprescriptibile a acestor categorii de crime sunt că ele reprezintă cele mai grave crime de drept internațional, că reprimarea efectivă a acestora este un element important în prevenirea unor asemenea crime, în protejarea drepturilor omului și libertăților sale fundamentale și că aplicare regulilor de drept intern referitoare la prescripția infracțiunilor și în ce privește asemenea crime ar avea drept rezultat nepedepsirea crimelor încă nedescoperite și neexecutarea pedepsei de către cei condamnați în contumacie.
5) Irelevanța juridică a scuzei îndeplinirii unui act de stat
În dreptul internațional contemporan, care cuprinde reglementări ample cu privire la răspunderea internațională a statelor și în care s-a statuat fără dubiu răspunderea persoanelor fizice pentru faptele penale săvârșite prin încălcarea normelor de drept internațional, scuza îndeplinirii de către autorii infracțiunilor a unui act de stat, nu poate fi primită, statele și persoanele având obligația de a-și regla comportamentul în conformitate cu cerințele legalității internaționale. Ca urmare, săvârșirea unei fapte penale în îndeplinirea unei însărcinări de stat nu poate constitui o cauză de înlăturare a răspunderii penale a autorului.
A se admite exonerarea de răspundere a unei persoane pentru faptul de a fi comis o infracțiune din dispoziție guvernamentală, ca un act de stat ar însemna, practic, să se justifice cele mai grave crime și să se promoveze arbitrariul în cadrul legalității internaționale.
Scuza îndeplinirii unui act de stat a fost respinsă în cuprinsul a numeroase convenții internaționale. În acest sens, Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürenberg prevedea în art. 7 că: „ situația oficială a acuzaților, fie ca șefi de state, fie ca înalți funcționari, nu va fi considerată nici o scuză absolvitorie, nici ca un motiv de reducere a pedepsei”, iar în sentința sa tribunalul menționat a respins categoric teoria actului de stat invocată de apărătorii acuzaților, argumentând, între altele, că cel care a încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să invoce mandatul pe care l-a primit din partea statului, din moment ce statul dând acest mandat a depășit el însuși puterile pe care i le recunoaște dreptul internațional.
6) Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală
Spre deosebire de dreptul intern, în cadrul căruia dacă o persoană a acționat din ordinul expres al superiorului său poate să fie în anumite condiții absolvit de răspundere penală, un asemenea ordin fiind asimilat constrângerii morale, în dreptul internațional ordinul superiorului nu constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale.
În cazul săvârșirii unei fapte penale din ordin superior, răspunzători penal sunt atât autorul faptei, cât și persoana care a dat ordinul, considerată ca instigator la fapta săvârșită sau ca autor al unei infracțiuni distincte.
Acest principiu rezultă din majoritatea convențiilor penale internaționale, dar cu deosebire din cele privind crimele de război.
Tribunalele de la Nürenberg și Tokio, respingând scuza absolvitorie a ordinului superiorului, au admis, însă, că în anumite circumstanțe faptul de a fi acționat criminal din ordin ar putea fi considerat ca un motiv de micșorare a pedepsei, dacă tribunalul ar aprecia că aceasta ar fi în interesul justiției.
Statutul Curții Penale Internaționale, semnat la Roma la 17 iulie 1998, dând expresie acestui principiu, precizează că în orice împrejurare un ordin de a comite crima de genocid sau o altă crimă împotriva umanității este un ordin în mod evident ilegal, deci pentru asemenea infracțiuni nu se va putea invoca scuza unei dispoziții primite din partea unui guvern sau a unui superior.
INFRACȚIUNEA INTERNAȚIONALĂ
1. Noțiunea de infracțiune internațională
Trecerea în sfera internaționalului a unor infracțiuni care în perioada clasică a dreptului internațional public erau de conpetența exclusivă a statelor, în cadrul dreptului intern al acestora, ca și apariția unor noi infracțiuni grave, o dată cu interzicerea recurgerii la forța armată în relațiile dintre state și cu dezvoltarea generală a relațiilor internaționale, care devin tot mai complexe și impun cerințe tot mai mari de apărare a unor valori și a interese comune, au determinat și cristalizarea noțiunii de infracțiune internațională.
Noțiunea de infracțiune internațională este de dată mai recentă, ea fiind legată și de două postulate importante pentru dreptul internațional penal și anume că statul în relațiile sale este supus dreptului și că individul poate fi făcut răspunzător pentru acțiunile ilicite ale unui stat.
Dreptul internațional penal s-a constituit ca ramură distinctă abia în ultimul secol, iar răspunderea internațională pentru săvârșirea de infracțiuni s-a adăugat celorlalte forme ale răspunderii, îndeosebi în legătură cu crimele de război, dar și cu săvârșirea de către persoane particulare în timp de pace a unor infracțiuni a căror periculozitate afectează societatea umană în întregul său, dincolo de interesele de protecție antiinfracțională proprii fiecărui stat.
Vespasian Pella arăta că infracțiunea internațională constituie o acțiune sau inacțiune sancționată de o pedeapsă pronunțată și executată în numele comunității statelor.
Majoritatea autorilor care au definit infracțiunea internațională au încadrat-o în categoria faptelor ilicite săvârșite de către state prin reprezentanții lor autorizați sau de către persoane particulare în nume propriu, dar imputabile în toate situațiile, sub aspectul sancțiunii penale, unor persoane fizice.
Infracțiunea internațională poate fi definită ca o faptă constând dintr-o acțiune sau omisiune, săvârșită cu vinovăție de către o persoană în calitate de agent al statului sau în nume și interes propriu, prin care se încalcă dreptul și interesele ocrotite de dreptul internațional și care este sancționată prin incriminarea sa de către dreptul internațional.
2. Elementele constitutive ale infracțiunii internaționale
Infracțiunea internațională se caracterizează prin următoarele elemente constitutive:
a) Elementul material, constând dintr-un act de natură fizică , voluntar, care se poate manifesta sub două forme: ca acțiune (delicta comissiva) sau ca inacțiune ori omisiune (delicta omissiva).
Actul material ia aspecte diferite în raport de configurația faptei incriminate în baza dreptului internațional convențional sau cutumiar (genocid, apartheid, terorism, etc.).
b) Elementul ilicit constituie un alt factor care condiționează existența infracțiunii internaționale, ilegalitatea fiind aceea care diferențiază și atrage sancțiunea penală. Caracterul ilicit rezultă dintr-o încălcare a unei norme de drept internațional cuprinsă fie într-o convenție internațională, fie într-o cutumă, ori dintr-un act contrar echității și justiției internaționale.
Infracțiunile internaționale nu pot fi reprimate dacă au intervenit anumite cauze care înlătură caracterul ilicit al actului de violare a obligației internaționale (forța majoră, starea de necesitate, legitima apărare etc.) sau dacă faptele au fost săvârșite în limitele unei obligații rezultând din legi sau tratate internaționale.
c) Elementul moral. Pentru a constitui infracțiune internațională, actul incriminat trebuie să fie imputabil autorului. Se pune, deci, problema săvârșirii cu vinovăție a faptei incriminate. Aceasta presupune atât voința de a comite o faptă de drept internațional penal, cât și conștiința caracterului ilicit al faptei.
3. Clasificarea infracțiunilor internaționale
În dreptul internațional penal, infracțiunile se pot clasifica după mai multe criterii:
1) O primă clasificare are la bază obiectul infracțiunii, în raport de care infracțiunile se împart în:
a) Infracțiuni comise de către persoane fizice în numele sau în contul unui stat, cum ar fi : declanșarea și ducerea unui război de agresiune, violarea angajamentelor asumate prin tratate internaționale, apartheidul, genocidul etc.
b) Infracțiunii comise de către persoane particulare, în afara împuternicirii din partea vreunei autorități a unui stat. În această categorie intră o multitudine de infracțiuni, între care: terorismul, pirateria maritimă, deturnarea de aeronave, distrugerea cablurilor sau a conductelor submarine, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă, circulația și traficul cu publicații obscene, aducerea în sclavie și traficul de sclavi, traficul de femei și de copii, luarea de ostatici, munca forțată, infracțiunile împotriva bunurilor culturale etc.
2) O a doua clasificare are drept criteriu motivul sau scopul urmărit de autorul infracțiunii, în sensul dacă acesta ( motivul sau scopul) are sau nu un caracter politic ori ideologic. În prima categorie a infracțiunilor cu caracter politic sau ideologic se încadrează crimele împotriva umanității, crimele de război, genocidul, apartheidul și terorismul internațional, iar în cea de-a doua categorie intră toate celelalte infracțiuni menționate și altele de același gen.
3) Un al treilea criteriu de clasificare îl constituie perioada în care au fost comise infracțiunile, după cum acestea au fost săvârșite în timp de pace sau în timp de război, din acest punct de vedere unele infracțiuni putând fi săvârșite numai în timp de pace, altele numai în timp de război, iar altele atât în timp de pace cât și în timp de război.
4) Cea de-a patra clasificare a infracțiunilor internaționale se face după natura obiectului împotriva căruia sunt dirijate și căruia îi aduc atingere, cu alte cuvinte, după natura valorilor afectate, în infracțiuni contra unor valori morale și infracțiuni contra unor valori materiale.
a) Din prima categorie a infracțiunilor îndreptate împotriva unor valori morale, fac parte infracțiunile prin care se aduce atingere ordinii politice și juridice internaționale, cum sunt războiul de agresiune și terorismul internațional, sau persoanei umane concepută ca o valoare universală indiferent de naționalitate, rasă sau religie și anume vieții, integrității sale fizice sau morale, demnității umane, cum ar fi crimele de război, crimele împotriva umanității, tratamentele inumane, scalvia și faptele analoge sclaviei, munca forțată, traficul de stupefiante etc.
b) Din cea de-a doua categorie, a infracțiunilor internaționale prin care se aduce atingere valorilor materiale, adică acele valori care pot face obiectul unei aprecieri sau evaluări materiale și pecuniare, se încadrează cele prin care se lezează bunurile culturale (opere literare, științifice, artistice, de cult, etc, bunurile a căror folosință este indispensabilă tuturor oamenilor (telegraful, telefonul, cablurilor și conductele submarine), ori bunurile a căror autenticitate sau conservare este importantă atât pentru comunitatea statelor, cât și pentru fiecare individ ( moneda, biletele de bancă, titlurile de valoare și altele).
CRIMELE CONTRA PĂCII
1. Conceptul de crime contra păcii
Crimele contra păcii constituie, alături de crimele împotrive umanității și de crimele de război, cele mai grave crime sancționate de dreptul internațional penal contemporan.
Incriminarea faptelor ce constituie crime contra păcii a fost posibilă odată cu interzicerea războiului ca mijloc de soluționare a diferendelor internaționale și ca instrument al politicii naționale a statelor.
Potrivit statutului Tribunalului de la Nürenberg, crimele contra păcii constau în conducerea, pregătirea, declanșarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea tratatelor, a garanțiilor și a acordurilor internaționale, ca și participarea la un plan concertat sau la un complot pentru săvârșirea oricăruia din actele menționate. Carta Tribunalului de la Tokio dădea crimelor contra păcii o definiție asemănătoare.
În cuprinsul sentinței prin care a condamnat pentru crime contra păcii pe reprezentanții statului german vinovați de dezlănțuirea și purtarea unui război de agresiune, Tribunalul de la Nürenberg statua că declanșarea războiului de agresiune nu este o crimă internațională pur și simplu, ci crimă internațională supremă, care diferă de celelalte crime legate de război prin faptul că le conține pe toate.
Incriminarea războiului de agresiune a fost ulterior însușită și de Adunarea Generală a O.N.U., o dată cu confirmarea principiilor de drept internațional recunoscute de statutul și hotărârea Tribunalului de la Nürenberg, prin Rezoluția nr. 95 (I) din 1947.
Se poate astfel afirma că, în baza instrumentelor politice și juridice menționate și a practicii celor două tribunale militare internaționale, de la Nürenberg și Tokio, însușită de cvasitotalitatea statelor lumii, ca și în lumina principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan, crimele contra păcii constituie cele mai grave crime internaționale.
Crimele contra păcii sunt agresiunea armată și propaganda în favoarea războiului.
2. Agresiunea armată
Definirea agresiunii armate într-o formă care să cuprindă toate actele agresive săvârșite de către state a constituit și constituie încă un obiect de preocupare pentru comunitatea internațională, în condițiile în care deși Carta O.N.U. interzice în mod expres războiul de agresiune, aceasta nu cuprinde și o definiție a agresiunii, iar definiția agresorului cuprinsă în Convențiile de la Londra din 1933 a fost considerată ca nefiind întru totul satisfăcătoare.
După eforturi intense care au început cu anul 1953, când Adunarea Generală a O.N.U. a înființat un Comitet special pentru definirea agresiunii, la 14 decembrie 1974, s-a ajuns la un acord asupra textului final al definiției, care a fost adoptat de Adunarea Generală prin Rezoluția nr. 3314 (XXIX), deci nu printr-un tratat multilateral general, cu forța juridică a unui asemenea instrument convențional.
Definiția agresiunii, astfel cum a fost adoptată, constituie o formulă de compromis.
Art. 2 al definiției prevede că „ Folosirea forței armate prin violarea Cartei O.N.U., de câte un stat care a acționat primul, constituie dovada suficientă prima facie a unui act de agresiune”.
Deci, faptul de a acționa primul în modul arătat constituie o primă dovadă, dar nu și suficientă, pentru a se aprecia că s-a comis un act de agresiune. Preambulul definiției menționează că problema de a stabili dacă s-a comis sau nu un act de agresiune trebuie să fie examinată în lumina tuturor împrejurărilor proprii fiecărui caz în parte, iar potrivit art. 2 al acesteia Consiliul de Securitate al O.N.U. poate, în conformitate cu Carta, să conchidă că o apreciere în sensul că un act de agresiune a fost comis nu ar fi justificată în lumina altor împrejurări relevante, inclusiv faptul că actele în cauză sau consecințele lor nu sunt de a agresivitate suficientă.
Definiția cuprinde și mențiunea „Nici un considerent, de orice natură ar fi el, politică, economică, militară sau de alt fel, nu poate să justifice o agresiune” (art.5 alin. 1).
De asemenea, actul privind definiția agresiunii prevede în mod expres că războiul de agresiune constituie o crimă împotriva păcii, care dă naștere la răspundere internațională .
În cuprinsul documentului menionat, prin care se adoptă definiția agresiunii, sunt enumerate ca acte de agresiune următoarele acte săvârșite cu sau fără declarație de război:
a) Invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forțele armate ale altui stat sau orice ocupație militară, chiar temporară, rezultând dintr-o asemenea invazie sau dintr-un asemenea atac, precum și orice anexare prin folosirea forței a teritoriului sau a unei părți a teritoriului altui stat;
b) Bombardarea de către forțele armate ale unui stat a teritoriului altui stat sau folosirea oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;
c) Blocada porturilor sau a coastelor unui stat de către forțele armate ale altui stat;
d) Atacul efectuat de către forțele armate ale unui stat împotriva forțelor armate terestre, maritime sau aeriene, ori a marinei și aviației civile a altui stat;
e) Folosirea forțelor armate ale unui stat, acre sunt staționate pe teritoriul altui stat cu acordul statului gazdă, contrar condițiilor stabilite în acord, sau orice extindere a prezenței lor pe teritoriul în cauză, după expirarea acordului;
f) Fapta unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziția altui stat, să fie utilizat de către acesta din urmă pentru comiterea unui act de agresiune împotriva unui stat terț;
g) Trimiterea de către un stat sau în numele lui de bande ori grupuri înarmate, de forțe neregulate sau de mercenari, care se dedau la acte de forța armată împotriva unui alt stat, de o gravitate care echivalează cu cea a actelor enumerate mai sus, sau faptul de a se angaja în mod substanțial într-o asemenea acțiune.
Art. 4 al definiției cuprinde mențiunea că enumerarea actelor de agresiune nu este limitativă, Consiliul de Securitate al O.N.U. putând califica și alte atacuri armate ca acte de agresiune, potrivit competențelor sale conferite de Cartă în menținerea păcii și securității internaționale.
În lumina principiilor de drept internațional se apreciază că pot fi considerate ca acte de agresiune, deci crime internaționale, deși nu sunt cuprinse în definiția dată, și următoarele:
-declarația de război;
-represaliile cu folosirea forței armate împotriva popoarelor și națiunilor care luptă pentru dreptul lor la autodeterminare, la libertate și independență.
3. Propaganda în favoarea războiului
Propaganda prin care se face apologia războiului sau se îndeamnă la recurgerea la război, indiferent prin ce mijloace s-ar face aceasta, constituie și ea o crimă împotriva păcii și securității internaționale. Propaganda în favoarea războiului a fost încorporată ca atare în statutul Tribunalului de la Nürenberg, care în art. 6, lit. a) incriminează nu numai războiul, ci și orice acte pregătitoare în vederea dezlănțuirii unui război de agresiune.
Propaganda în favoarea războiului s-a detașat ca o infracțiune internațională distinctă dată fiind periculozitatea sa deosebită pentru acțiunea comună a statelor de menținere a păcii, pentru securitatea fiecărui stat în parte, în condițiile interzicerii internaționale a războiului de agresiune.
În cadrul O.N.U., în afara rezoluției prin care au fost aprobate statutele și lucrările tribunalelor militare internaționale de la Nürenberg și Tokio, Adunarea Generală a incriminat propaganda în favoarea războiului prin Rezoluția nr. 110 din 3 noiembrie 1947, în care se comandă propaganda de război în orice formă și în orice țară, care are ca scop sau care poate crea ori mări o amenințare a păcii, o violare a ei sau un act de agresiune, precum și prin Pactul internațional cu privire la dreptuurile civile și politice, din 1968, în care, la art. 20, se prevede că „ orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege”.
Propaganda de război este interzisă și prin Declarația O.N.U. referitoare la principiile relațiilor pașnice dintre state, din 1970, în cuprinsul căreia, în cadrul prevederilor referitoare la principiul nerecurgerii la forță, se prevede în mod expres:” conform scopurilor și principiilor Națiunilor Unite, statele au obligația de a se abține de la orice propagandă în favoarea războiului de agresiune”.
CRIMELE ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII
1. Conceptul de crime împotriva umanității
Crimele contra umanității sunt definite ca fapte grave de violență, comise pe scară largă de către indivizi, fie că aceștia sunt sau nu agenți ai statului, împotriva altor indivizi într-un scop esențialmente politic, ideologic, rasial, național, etnic sau religios.
Crimele contra umanității au apărut în cadrul dreptului internațional penal după al doilea război mondial, ca o reacție la atrocitățile săvârșite de către naziștii germani și militariștii japonezi, în teritoriile ocupate, împotriva populației locale și, în cadrul lagărelor de exterminare, a unor categorii largi de persoane pe motive naționale, etnice sau rasiale.
Ele au figurat pentru prima oară în actele constitutive ale tribunalelor de la Nürenberg și Tokio. Ulterior, alte acte politico-juridice internaționale au interzis fapte ce se încadrează în conceptul de crime împotriva umanității. Printre acestea sunt de menționat:
-Conventia din 1948 pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid;
-Declarația Națiunilor Unite asupra interzicerii utilizării armelor nucleare și termonucleare, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr. 1653 (XVI) din 24 noiembrie 1961;
-Convenția din 1973 asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid;
-Declarația asupra protecției oricărei persoaneîmpotriva disparițiilor forțate (Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr. 47/133 din 18 decembrie 1992);
-Statutele tribunalelor internaționale penale pentru fosta Iugoslavie, respectiv pentru Ruanda, precum și Statutul Curții Penale Internaționale.
Din coroborarea conținutului diverselor convenții sau al altor instrumente politico-juridice internaționale, rezultă că fac parte din categoria crimelor împotriva umanității următoarele fapte:
a) Asasinatul (omorul intenționat);
b) Exterminarea;
c) Aducerea în sclavie sau obligarea la muncă forțată;
d) Deportarea, inclusiv epurarea etnică;
e) Expulzările forțate;
f) Orice alte acte inumane împotriva oricărei populații civile (tortura, violul, lipsirea de libertate etc);
g) Persecuțiile pentru motive politice, rasiale sau religioase;
h) Practica sistematică a disparițiilor forțate;
i) Folosirea armelor nucleare și a aaltor tipuri de arme de distrugere în masă;
j) Genocidul;
k) Apartheidul.
Se poate observa că unele dintre faptele ce se încadrează în categoria crimelor împotriva umanității figurează și printre infracțiunile clasice de drept comun (omorul, tortura, violul, lipsirea de libertate, obligarea la muncă forțată etc.).
Crimele împotriva umanității se deosebesc, însă, de infracțiunile de drept comun prin unele trăsături proprii, în special prin gravitatea deosebită, caracterul de masă și mobilul săvârșirii lor.
Gravitatea deosebită a crimelor împotriva umanității este exprimată de aceea că prin asemenea fapte se aduc atingeri importante vieții, integrității corporale fizice și mentale, valori supreme ale ființei umane, într-un mod care pune în pericol existența biologică a mai multor persoane, faptele grave de natura crimelor împotriva umanității fiind expresia unor palnuri concertate, ele constituind acțiuni premeditate de anvergură.
Caracterul de masă al crimelor împotriva umanității se manifestă prin numărul mare de victime pe care acestea le produc, asemenea crime fiind îndreptate împotriva populației civile ca atare, nu a unor indivizi, fie că se referă la o masă amorfă de indivizi, fie că lezarea privește anumite grupuri, constituite în baza unor criterii precise care le delimitează de populația civilă în general.
Mobilul săvârșirii crimelor împotriva umanității îl constituie, de regulă, o politică deliberată și urmărită consecvent pentru reprimarea, persecutarea sau exterminarea unor grupuri de oameni, fie pentru că acestea ar constitui un pericol actual sau potențial pentru cei ce inițiază asemenea fapte ori le săvârșesc, fie în baza unor convingeri, de regulă, cu caracter extremist, de natură ideologică, etnică sau religioasă, ale autorilor sau inspiratorilor faptelor respective.
La incriminarea în concret a unor fapte de natura crimelor împotriva umanității, una sau alta dintre trăsăturile care le caracterizează poate să prevaleze, dar, de regulă, cele trei trăsături trebuie să fie întrunite cumulativ.
2. Genocidul
Crima de genocid este una dintre cele mai grave fapte penale incriminate potrivit dreptului internațional. Ea constă în distrugerea sau persecutarea unor grupuri umane constituite ca entități nationale, etnice, rasiale sau religioase.
Convenția din 1948 pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid prevede in acest sens, în art. I, următoarele: „ Părțile contractante confirmă că genocidul, fie că este comis în timp de pace sau în timp de război, este o crimă internațională, pe care ele se angajează să o prevină și să o pedepsească”.
Potrivit art. II al Convenției din 1948, genocidul constă într-unul din actele enumerate în continuare, săvârșit cu intenția de a distruge total sau parțial un grup național, etnic, rasial sau religios ca atare:
a) Uciderea membrilor grupului;
b) Atingerea gravă a integrității fizice sau mentale a membrilor grupului;
c) Supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează în mod necesar distrugerea sa fizică totală sau parțială;
d) Măsurile vizând împiedicarea nașterilor în sânul grupului;
e) Transferul forțat dintr-un grup în alt grup.
Analiza definiției genocidului evidențiază câteva elemente semnificative pentru fizionomia juridică a acestei crime internaționale.
Genocidul este caracterizat in primul rând prin intenția de a distruge un grup uman, în baza unor criterii. Prin acest element genocidul se particularizează în raport cu celelalte crime împotriva umanității, apărând ca un caz agravat, calificat, de crimă împotriva umanității.
Intenția calificată a autorului unei crime de genocid este de a distruge, fie în totalitate, fie parțial, un anumit grup uman. Nu este, prin urmare, necesar, pentru a exista o crimă de genocid, ca prin fapta săvârșită să se distrugă întotdeauna în întregime un grup uman, uneori așa ceva fiind chiar imposibil, dacă se are în vedere numărul adesea imens al indivizilor care compun un asemenea grup. Distrugerea parțială a grupului ca intenție sau ca realizare în fapt este în aceeași măsură o condiție suficientă pentru existența infracțiunii de genocid, ca și distrugerea integrală.
Convenția din 1948 enumeră prrintre categoriile de persoane protejate împotriva actelor de genocid grupurile naționale, etnice, rasiale sau religioase.
La elaborarea convenției, s-a ridicat problema dacă nu ar fi nacesar ca, alături de cele patru categorii, să figureze și alte grupuri umane care de-a lungul istoriei au format obiectul unor acterde reprimări masive cu intenții de lichidare, cum ar fi grupările politice, sau dacă nu ar trebui incriminat și genocidul cultural sau ecocidul, dar pentru diverse motive compromisul realizat în definirea genocidului a exclus asemenea elemente.
Convenția din 1948 prevede în art. III că vor fi pedepsite actele de genocid dar și înțelegerea în vederea comiterii genocidului, incitarea directă și publică, precum și complicitatea la comiterea genocidului, ca și tentativa de a comite acte de genocid.
Art. IV al aceleiași convenții prevede că persoanele care au comis genocidul, deci autorii faptelor, cei ce complotează în scopul comiterii unor asemenea acte, instigatorii și complicii, precum și cei care încearcă să comită crima de genocid, vor fi pedepsiți indiferent de calitatea lor, guvernanți, funcționari ori particulari, pentru subiectele crimei de genocid neimpunându-se o calificare a acestora în sensul dreptului penal, o poziție specială în raport de victimă sau de locul pe care îl ocupă în angrenajul social.
Convenția din 1948 cuprinde în art. V angajamentul statelor-părți de a lua în cadrul legislației lor interne măsurile necesare pentru asigurarea aplicării dispozițiilor convenției și, în mod deosebit, de a prevedea sancțiuni penale eficace care să lovească persoanele vinovate de genocid sau de celelalte acte în legătură cu genocidul (asocierea în vederea comiterii faptei, instigarea, complicitatea, etc.).
În ce privește judecarea crimei de genocid, Conventia prevede în art. VI că persoanele vinovate de genocid sau de o faptă în legătură cu acesta vor fi aduse în fața tribunalelor competente ale statului pe teritoriul căruia s-a comis actul sau în fața unei curți penale internaționale. O asemenea curte penală specială nu a fost niciodată înființată, dar genocidul figurează în prezent printre infracțiunile ce intră în competența Curții Penale Internaționale, înființată în 1998.
Se stabilea astfel o competență jurisdicțională alternativă, a statelor pe teritoriul cărora s-a comis actul și a unei curți penale internaționale. Aceasta nu exclude, desigur, competența și a altor state, în conformitate cu principiul represiunii universale.
3. Apartheidul
Discriminarea rasială, unul din cele mai odioase aspecte ale discriminării în defavoarea persoanei umane și a popoarelor, practicată pe scară largă de-a lungul istoriei, constituie astăzi o încălcare gravă a principiilor și normelor de drept internațional.
Prin numeroase declarații și rezoluții, între care, Declarația Națiunilor Unite asupra eliminării oricăror forme de discriminare rasială, adptată în 1963, Adunarea Generală a O.N.U. a afirmat în mod solemn necesitatea de a se elimina rapid toate formele și toate manifestările de discriminare rasială în toate părțile lumii și de a se asigura protecția și respectarea persoanei umane.
Ca urmare, la 21 decembrie 1965, a fost adoptată printr-o rezoluție a Adunării Generale a O.N.U. și deschisă spre semnare „ Convenția internațională asupra eliminării oricăror forme de discriminare rasială”, în cadrul; căreia statele părți condamnă orice formă de discriminare, în special segregația rasială și apartheidul, și se angajează să prevină, să interzică și să elimine pe teritoriul lor practicilede această natură prin toate mijloacele de care dispun, inclusiv prin incriminarea lor și luarea unor măsuri de sancționare penală.
La 30 noiembrie 1973, tot printr-o rezoluție a Adunării Generale a O.N.U. a fost adoptată „ Convenția internațională privind eliminarea și reprimarea crimei de apartheid”, care a intrat în vigoare în 1976.
Potrivit acestei convenții (art. 1) , apartheidul constituie o crimă împotriva umanității. Convenția declară în mod expres criminale organizațiile, instituțiile și persoanele care comit crima de apartheid, stipulând că sunt pasibili de răspunderea penală internațională, indiferent care ar fi motivul faptelor lor, atât persoanele considerate pur și simplu ca indivizi, cât și membrii unor organizații și instituții sau reprezentanții statului, dacă aceștia comit una din faptele incriminate prin convenție.
Crima de apartheid este definită ca acte inumane comise cu scopul de a institui sau de a întreține dominația unui grup rasial de ființe umane și de a oprima în mod sistematic grupul respectiv, inclusiv politicile și practicile asemănătoare , de segregare și discriminare rasială.
În cuprinsul convenției se enumeră, limitativ, categoriile de acte inumane care constituie latura obiectivă a crimei de aprtheid, dacă sunt săvârșite în condițiile și cu scopurile prevăzute în definiția acesteia (art. 2):
a) Refuzul, față de un membru sau de membrii unui grup rasial, al dreptului la viață și la libertate al persoanei umane prin recurgerea la unul din următoarele acte: atentatul asupra vieții, atingerea gravă a integrității fizice sau mentale, a libertății ori a demnității sau supunerea la torturi, la pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, precum și arestarea arbitrară sau deținerea ilegală a acestora;
b) Impunerea deliberată față de un grup rasial a unor condiții de viață destinate să antreneze distrugerea lor fizică totală sau parțială;
c) Luarea de măsuri legislative sau de altă natură, destinate să împiedice un grup rasial să participe la viața politică, socială, economică și culturală a țării și să creeze în mod deliberat condiții care să împiedice dezvoltarea deplină a grupului în cauză, în special prin privarea de libertățile și drepturile fundamentale ale omului;
d) Luarea de măsuri, inclusiv de ordin legislativ, vizând divizarea populației după criterii rasiale, prin crearea de rezervații sau ghetouri separate pentru membrii grupurilor rasiale, interzicerea călătoriilor între persoane aparținând unor grupuri rasiale diferite sau exproprierea bunurilor și a fondurilor aparținând unor asemenea grupuri sau membrilor acestora;
e) Exploatarea muncii grupurilor rasiale, îndeosebi prin supunerea lor la muncă forțată;
f) Persecutarea organizațiilor sau a persoanelor prin privarea lor de libertăți sau drepturi fundamentale pentru motivul că se opun politicii de apartheid.
Statele părți la convenție se angajează să ia toate măsurile, de ordin legislativ sau de altă natură, necesare pentru a împiedica încurajarea în orice mod a crimei de apartheid și a altor politici segregaționiste asemănătoare acesteia, ca și a practicilor de această natură, precum și pentru a elimina orice asemenea încurajări.
De asemenea, ele se angajează să urmărească și să pedepsească potrivit jurisdicției proprii persoanele răspunzătoare pentru săvârșirea crimei de apratheid și să ia măsurile legislative, judiciare și administrative care se impun în acest scop. Asemenea măsuri trebuie să fie luate de fiecare stat, indiferent dacă persoana care a comis o asemenea faptă este cetățean al țării respective, este cetățean al altei țări, ori are statut de apatrid și indiferent dacă aceasta este rezidentă sau nu pe teritoriul statului în care s-au produs faptele.
Convenția referitoare la la apartheid conține o dispoziție similară celei din conventia referitoare la genocid în ce privește judecarea de către un tribunal penal internațional cu o competență specială pentru această categorie specială de crime. Un asemenea tribunal nu a fost creat, dar apartheidul figurează printre crimele internaționale cu care a fost investită noua Curte Penală Internațională.
CRIMELE DE RĂZBOI
1. Definiție și izvoare juridice
Reglementările internaționale privind modul de ducere a războiului și protecția victimelor conflictelor armate ori interzicerea sau limitarea folosirii unor arme, muniții sau metode de război contrar principiilor consacrate ale dreptului internațional umanitar aplicabil în perioada de conflict armat, prevăd, alături de dispozițiile de protejare a victimelor războiului și a anumitor categorii de bunuri, și norme specifice vizând stabilirea răspunderii internaționale a statelor pentru nerespectarea acestor reglementări, precum și sancționarea penală a persoanelor care săvârșesc încălcări ale prevederilor convențiilor internaționale în materie.
Crimele de război sunt fapte penale grave săvârșite pe timpul unui conflict armat prin încălcarea regulilor de ducere a războiului prevăzute de dreptul internațional umanitar.
Faptele prin care se încalcă regulile de drept internațional umanitar, care prin gravitatea lor au caracterul unor crime de război, sunt prevăzute în mai multe instrumente juridice internaționale, care se completează reciproc, în principal în:
-Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürenberg (art. 6, lit. a) și Carta Tribunalului Militar Internațional de la Tokio (art. 5, lit. b));
-Convențiile de la Geneva din 1949, articolele 50 (Convenția I), 51 (Convenția a II-a), 130 (Convenția a III-a), respectiv 147 (Convenția a IV-a);
-Convențiile de la Haga din 1954 (art. 28);
-Convenția de la Geneva din 1976 asupra interzicerii folosirii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în alte scopuri ostile (art. IV);
-Protocolul adițional I de la Geneva din 1977, în special art. 11, par. 4, și art. 85;
-Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru fosta Iugoslavie (art.2 și 3) și Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru Ruanda (art. 2-4).
Crimele de război figurează și în Statutul Curții Penale Internaționale semnat la Roma în 1998 (art. 5 și 8).
Instrumentele juridice menționate permit a se face o împărțire a crimelor de război în două mari categorii: crime împotriva persoanelor și bunurilor protejate și crime săvârșite prin violarea regulilor de întrebuințare a unor mijloace și metode de luptă.
2. Crime de război împotriva persoanelor și bunurilor protejate
a) Omorurile, tortura și relele tratamente ale persoanelor
Toate aceste infracțiuni sunt prevăzute în special de Statutul Tribunalului de la Nürenberg, apoi de Convenția de la Geneva din 1949 și de Protocolul adițional I din 1977.
Potrivit convențiilor internaționale incriminatorii, asemenea fapte pot consta în omoruri intenționate (asasinat sau ucidere), în torturarea sau supunerea la tratamente inumane și rele tratamente a civililor în teritoriul ocupat de inamic, a prizonierilor de război, a bolnavilor, răniților și a naufragiaților , a personalului sanitar sau religios și, în general, a oricăror persoane care se află într-un regim permanent sau temporar de protecție în perioada de conflict armat.
b) Efectuarea de experiențe biologice și medicale
Toate cele patru convenții de la Geneva din 1949 interzic experințele biologice efectuate de beligeranți asupra persoanelor aflate în puterea lor, iar Protocolul I din 1977, dezvoltând aceste interdicții, încadrează printre crimele de război faptul de a supune orice persoană protejată unui act medical care nu ar fi motivat de starea sănătății sale și care nu ar fi conform cu normele medicale în general recunoscute, dacă sănătatea și integritatea fizică sau mentală a unei persoane ar putea fi compromisă.
Este în special interzis de a practica asupra acestor persoane, chiar și cu consimțământul lor, mutilări fizice, experiențe medicale sau științifice, prelevări de țesuturi sau de organe pentru transplanturi, dacă acestea nu sunt justificate de rațiuni privind apărarea sănătății persoanelor în cauză. Caracter criminal are și constrângerea de a dona sânge pentru transfuzii sau piele destinată grefelor.
c) Luarea de ostatici
Statutul Tribunalului de la Nürenberg a prevăzut luarea de ostatici printre crimele de război, în baza prevederilor art. 46 al Regulamentului Convenției a IV-a de la Haga din 1907, care prevede că viața indivizilor trebuie protejată de către puterea ocupantă, iar Convenția a IV-a de la Geneva din 1949 enumeră luarea de ostatici printre infracțiunile grave prevăzute de art. 147 al acesteia.
d) Deportarea populației civile
Deportarea populației civile a fost considerată crimă de război prin Statutul Tribunalului de la Nürenberg, pe baza reglementărilor mai generale din convențiile anterioare (din 1899,1907,1929).
Convenția a IV-a de la Geneva din 1949 interzice în mod expres în art. 49 deportarea populației civile din teritoriul ocupat de inamic, dacă nu se face în propriul interes al acesteia, din cauza pericolului operațiilor militare și nu permite ca dislocarea sau deportarea să se facă pe teritoriul național al statului ocupant și o declară crimă de război.
Protocolul I de la Geneva din 1977 adaugă la deportarea populației statului inamic și transferul de către puterea ocupantă al populației statului său în teritoriul ocupat, considerând în art. 85 drept crimă de război ambele forme de deportare a populației civile.
e) Deținerea ilegală a populației civile
Executarea unor acte de deținere a persoanelor civile ale statului inamic de către oricare din părțile beligerante prin depășirea prevederilor Convenției referitoare la internarea unor asemenea persoane pentru rațiuni de securitate este considerată crimă de război potrivit art. 147 al Convenției a IV-a de la Geneva din 1949.
f) Înrolarea forțată a persoanelor aflate în puterea inamicului
Constrângerea unui prizonier de război sau a unei persoane civile aparținând părții adverse, chiar dacă la începutul ostilităților acestea au fost în serviciul țării inamice, de a lua parte la operațiuni militare împotriva țării lor, este incriminată de Convențiile a III-a și a IV-a de la Geneva din 1949, care reinterează o interdicție în acest sens formulată prin Regulamentul Convenției a IV-a de la Haga din 1907.
Constituie astfel crimă de război atât înrolarea forțată în armata inamicului a persoanelor menționate, cât și constrângerea acestora de a lua parte la efortul de război îndreptat împotriva propriei țări.
g) Refuzul unui proces echitabil
Convențiile de la Geneva din 1949 referitoare la protecția prizonierilor de război și, respectiv, la protecția populației civile, prevăd că privarea persoanelor protejate , în caz de săvârșire a unor fapte penale de către acestea, de dreptul lor de a fi judecate conform legii și imparțial, constituie o crimă de război. Incriminarea este reluată și dezvoltată în cuprinsul Protocolului I de la Geneva din 1977, potrivit căruia faptul de a priva orice persoană protejată de convențiile internaționale umanitare de un asemenea drept constituie crimă de război.
Sunt, ca atare, crime de război executarea fără judecată a civililor, a prizonierilor de război, ca și a spionilor sau a memvrilor rezistenței armate, precum și executarea oricăror persoane protejate de convențiile internaționale umanitare, dacă acestea au fost condamnate după un proces sumar sau fără acordarea garanțiilor judiciare fundamentale.
h) Întârzierea nejustificată a repatrierii prizonierilor de război și a civililor
Faptele de acest gen, care în timp de pace constituie crime împotriva umanității, pot constitui și crime de război, fiind incriminate ca atare prin art. 85 al Protocolului adițional I din 1977, care interzice orice atingeri aduse demnității persoanelor, precum și relele tratamente sau tartamentele inumane aplicate oricăror persoane protejate.
j) Aplicarea unor pedepse colective
Pedepsele colective sunt interzise prin Regulamentul Convenției a IV-a de la Haga din 1907 și prin Convenția a IV-a de la Geneva din 1949 fără a se indica, însă, că aplicarea unor asemenea pedepse ar constitui o crimă internațională.
k) Jefuirea bunurilor publice
Asemenea acte au fost considerate crime de război prin Statutul Tribunalului de la Nürenberg, iar ulterior prin Convențiile de la Geneva din 1949, care incriminează apropierea ilicită, masivă, arbitrară și fără o necesitate militară a bunurilor publice sau private. În afara unei asemenea însușiri calificate a bunurilor, jefuirea acestora constituie furt sau tâlhărie și se pedepsește potrivit legislației penale ordinare.
l) Producerea de distrugeri inutile
Distrugerea de către inamic a bunurilor publice sau private aflate în puterea sa și aparținând statului sau cetățenilor statului advers a fost incriminată prin Statutul Tribunalului de la Nürenberg, care consideră crimă de război distrugerea fără motiv a orașelor și satelor sau devastările care nu sunt justificate de exigențele militare.
Convențiile de la Geneva din 1949 incriminează „ distrugerea și însușirea de bunuri, nejustificată de necesitățile militare și executată la scară mare, într-un mod ilicit și arbitrar” (Convenția I, art. 50, Convenția a II-a , art. 51, Convenția a IV-a , art. 147).
m) Atingerile aduse bunurilor culturale
În cuprinsul Convenției din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat se includea și obligatia statelor de a incrimina prin legislația proprie orice infracțiune la acea convenție 9art. 28), fără a se stabili caracterul de crimă internațională al atingerilor aduse bunurilor culturale.
Ulterior, prin Protocolul I de la Geneva din 1977, s-a prevăzut în mod expres că sunt crime de ăzboi atacurile armate îndreptate împotriva monumentelor istorice, a operelor de artă și a lăcașurilor de cult clar recunoscute și care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor, dacă acestora le este acordată o protecție specială prin acorduri internaționale și dăcă distrugerea lor se produce pe o scară largă, nu există nici o dovadă că adversarul ar fi utilizat asemenea bunuri pentru sprijinirea efortului său militar, iar asemenea bunuri nu sunt situate în imediata apropiere a unor obiective militare.
Statutul Curții Penale Internaționale prevede și el printre crimele internaționale cu judecarea cărora este investit crima de război constând în îndreptarea intenționată a unor atacuri împotriva clădirilor dedicate religiei, educației, artei și științei sau împotriva monumentelor istorice, dacă acestea nu sunt obiective militare (art. 8, lit. b, par.IX).
3. Crime de război săvârșite prin violarea regulilor de întrebuințare a unor mijloace și metode de luptă
Precizarea faptelor săvârșite prin violarea regulilor de întrebuințare a unor mijloace de luptă, care constituie crime de război, s-a făcut în special prin Protocolul adițional I de la Geneva din 1977, în cadrul infracțiunilor grave prevăzute de art. 85 al acestuia.
Faptele respective, tratate în continuare, constituie crime de război dacă prin săvârșirea lor cu intenție și cu violarea dispozițiilor pertinente ale protocolului, se produc anumite urmări – moartea ori lezarea în mod grav a integrității fizice sau mentale a unor persoane protejate de dreptul internațional umanitar.
a) Atacurile dirijate contra civililor
Supunerea populației civile sau a persoanelor civile unui atac militar constituie crimă de război conform art. 85, par. 3, lit. a) din Protocolul I de la Geneva din 1977.
b) Atacurile fără discriminare
Lansarea unui atac fără discriminare, care aduce atingere populației civile sau bunurilor cu caracter civil, dacă autorul cunoștea că un asemenea atac va cauza pierderi în vieți omenești, rănirea persoanelor civile sau pagube bunurilor cu caracter civil, care sunt excesive în raport cu avantajul militar concret și direct așteptat, constituie crimă de război potrivit art. 85, par. 3, lit. b) al Protocolului I menționat.
c) Atacurile împotriva lucrărilor care conțin forțe periculoase
Protocolul I din 1977 prevede în art. 85, par. 3, lit. c) că este interzisă, fiind considerată o infracțiune gravă, deci crimă de război, lansarea unui atac împotriva lucrărilor sau instalațiilor care conțin forțe periculoase, cunoscând că un asemenea atac va cauza pierderi de vieți omenești, rănirea persoanelor civile, sau pagube bunurilor cu caracter civil, care sunt excesive în raport cu avantajul militar concret și direct așteptat.
Atacarea în condițiile arătate a digurilor, barajelor sau a centralelor nucleare, este crimă de război chiar dacă lucrările sau instalațiile în cauză constituie obiective militare sau se află în imediata apropiere a unor obiective militare.
d) Atacurile împotriva localităților neapărate sau a zonelor demilitarizate
Sunt considerate crime de război atacurile îndreptate împotriva localităților neapărate și a zonelor demilitarizate dacă, potrivit art. 59 și 60 ale Protocolului I, cel care lansează un asemenea atac cunoștea caracterul respectivelor zone sau localități, iar acestea nu fuseseră folosite de partea adversă în scopuri contrare statutului lor special.
e) Atacarea unei persoane scoasă din luptă
Atacarea unei persoane, cunoscând că aceasta este scoasă din luptă, deci se află în puterea părții adverse, se predă sau este incapabilă să se apere datorită rănilor primite, a bolii sau a pierderii conoștinței, este crimă de război potrivit art. 85, par. 3, lit e) al Protocolului menționat.
f) Utilizarea perfidă a semnelor protectoare
Utilizarea cu perfidie, în condițiile prevăzute de art. 37 al Protocolului I 1977 care interzice perfidia ca metodă de război, deci dacă prin aceasta se produce uciderea, rănirea ori capturarea unui adversar, a semnului distinctiv al Crucii Roșii, precum și a oricărui alt semn protector recunoscut de către Convanțiile de la Geneva din 1949 sau de către Protocolul I din 1977, este incriminată prin același art. 85, la par. 3, lit. f).
g) Utilizarea tehnicilor de modificare a mediului
Convenția de la Geneva din 1976 asupra interzicerii utilizării în scopuri militare sau în alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului obligă statele părți să interzică și să prevină orice activitate care contravine dispozițiilor convenției, obligații care implică în mod necesar și incriminarea prin legislația internă a unor asemenea fapte.
h) Utilizarea anumitor arme
Folosirea în cadrul conflictelor armate a unor arme care contravin principiilor dreptului internațional umanitar, cum sunt cele care produc suferințe inutile, cele care produc efecte nediscriminatorii sau armele perfide, este interzisă în baza Convențiilor de la Geneva din 1949 și în special prin Protocolul I din 1977, iar unele categorii de arme specifice care produc asemenea efecte au fost interzise prin convenții speciale, fără ca prin respectivele instrumente juridice internaționale să se prevadă caracterul criminal al recurgerii la asemenea arme.
Unele reglementări cu caracter penal sunt cuprinse în Conventia din 1993 asupra interzicerii armelor chimice, care obligă statele părți să incrimineze în legislația lor proprie încălcarea prevederilor conventiei, iar prin rezoluția din 1961 a Adunării Generale a O.N.U. asupra armelor nucleare și termonucleare utilizarea unor asemenea arme se asimilează unei crime împotriva umanității.
În Statutul Tribunalului Penal pentru fosta Iugoslavie se consideră crimă de război „ folosirea armelor toxice sau a altor arme concepute pentru a produce suferinte inutile”.
Statutul Curții Penale Internaționale încadrează în categoria crimelor de război care intră în competența sa „folosirea unor arme interzise prin diverse convenții internaționale și care prin natura lor sunt contrare principiilor ducerii războiului”, menționând în cadrul acestora otrăvurile și armele atrăvite, gazele asfixiante și alte gaze sau lichide analoge, precum și gloanțele care explodează sau se desfac ușor în corpul uman.
În cuprinsul aceluiași statut se menționează, de asemenea, că sunt de competența Curții crimele de razboi constând în folosirea unor arme, proiectile sau materiale și a unor metode de război care sunt de natură să cauzeze daune inutile sau suferințe superflue sau care au un caracter nediscriminator, fără a indica precis care sunt acestea.
Utilizarea unor asemenea arme constituie, potrivit Statutului Curții Penale Internaționale, crime internaționale numai cu condiția ca interzicerea lor să fie foarte clară, armele respective urmând a fi prevăzute într-o anexă la statut, care se va elabora ulterior.
INFRACȚIUNI INTERNAȚIONALE COMISE DE CĂTRE PERSOANE PARTICULARE
1. Scurte considerații generale
În acestă categorie de infracțiuni internaționale intră faptele penale care de regulă sunt săvârșite de către persoane care nu au calitatea de agenți ai statului și care nu acționează din însărcinarea sau în numele unor guverne.
Includerea unor asemenea infracțiuni în sfera represiunii internaționale se datorează faptului că acestea, prin pericolul pe care îl prezintă, prin formele de manifestare sau prin efectele pe care le produc, depășesc cadrul limitat al dreptului intern al unei țări, constituind un atentat la valori ce țin de interesul general al statelor, de stabilitatea raporturilor internaționale și de cooperarea pașnică între națiuni și prezintă astfel un înalt grad de periculozitate pentru întreaga comunitate internațională.
2. Terorismul internațional
Terorismul este definit în general ca folosirea deliberată și sistematică a unor mijloace de natură să promoveze pe scară largă teroare în vederea obținerii unor scopuri criminale.
Această infracțiune este cunoscută din cele mai vechi timpuri, incriminată ca atare și reprimată de legislația internă a statelor.
Caracteristica principală a terorismului este intimidarea prin violență, iar mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop sunt extrem de variate, incluzând răpirea de persoane, luare de ostatici, asasinatul, execuțiile sumare, producerea de explozii, distrugerea unor edificii publice, sabotarea căilor ferate sau a unor instalații industriale ori a mijloacelor de telecomunicații, ruperea unor diguri, otrăvirea apei potabile, producerae de boli contagioase etc.
Terorismul internațional are drept scop să complice sau să determine ruperea ori deteriorarea relațiilor dintre state, să înlăture anumiți lideri politici, inclusiv șefi de state, să influențeze prin intimidare politică generală a unor state sau poziția pe care acestea urmează să o adopte față de unele probleme politice concrete, să impună o doctrină politică sau o anumită formă de organizare a statului, să creeze tensiune în relațiile internaționale, punând prin aceasta în pericol pacea și securitatea mondială.
În ultimul secol, terorismul internațional a luat o amploare deosebită, în special sub formă de atentate contra unor șefi de state, atacarea misiunilor diplomatice și a diplomaților, atentate împotriva personalităților politice sau a unor persoane particulare cunoscute pentru opiniilor lor, atacarea unor instituții publice, a unor întreprinderi comerciale sau a unor clădiri importante, a unor nave și aeronave etc.
Prima convenție internațională în scopul combaterii terorismului a fost „Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului”, adoptată la Geneva în 1937, însoțită și de a Convenție asupra unei curți penale speciale care să judece persoanele acuzate de terorism, ambele nefiind ratificate.
Potrivit acestei convenții, statele se angajeau să pedepsească persoanele vinovate pentru: atentatele împotriva șefilor de stat și a altor persoane cu funcții oficiale; faptele care pun în pericol mai multe vieți omenești; actele diversioniste asupra bunurilor private și de stat; fabricarea, procurarea, deținerea sau furnizarea de arme și muniții, pașapoarte sau alte documente false în scopuri teroriste.
Actele de terorism au figurat și printre crimele sancționate de tribunalele militare de la Nürenberg și Tokio.
Sub egida Națiunilor Unite, deși problema terorismului a făcut obiectul preocupării statelor și au fost adoptate numeroase rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U., nu s-a putut ajunge la încheierea unei convenții internaționale cu caracter general și universal asupra terorismului, cauza rezidând în special în atitudinea politică foarte diferențiată a unor state față de terorism și în împrejurarea că nu s-a putut realiza un acord asupra definiției terorismului.
În raport de recrudescența în anumite perioade a unor forme de terorism s-au încheiat, însă, unele convenții cu caracter parțial, specializat, pentru realizarea unei colaborări internaționale în combaterea acestora:
-Convenția cu privire la prevenirea și reprimarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de o protecție diplomatică, inclusiv agenții diplomatici, adoptată în 1973, incrimina faptele intenționate constând în: comiterea unui omor, a unei răpiri sau a altui atac împotriva persoanei sau a libertății unei persoane care se bucură de o protecție internațională; comiterea, prin violentă, împotriva localurilor oficiale, a locuinței private sau a mijloacelor de transport a unei persoane, a unui atac de natură a pune persoana sau libertatea sa în pericol; amenințarea cu comiterea unui asemenea atac, tentativa și complicitatea la asemenea acte.
Convenția încorporează acordul statelor-părți de a considera asemenea fapte ca infracțiuni în cadrul legislației lor naționale și de a le prevedea pedepse corespunzătoare, în raport de gravitatea lor.
-Convenția împotriva luării de ostatici, din 1979, cuprinde acordul statelor de a incrimina prin legile lor interne infracțiunea de luare de ostatici, constând în faptul de a sechestra o persoană sub amenințarea că o va omorî, de a răni o asemenea persoană sechestrată sau de a continua să o rețină pentru a constrânge un stat, o organizație internațională sau o persoană fizică, să îndeplinească un act sau să se abțină de la îndeplinirea lui, ca o condiție a eliberării ostaticului;
-Convenția privind securitatea personalului Națiunilor Unite și a celui asociat, din 1994, cuprindea sub aspect penal angajamentul statelor de a pedepsi prin legislația lor națională faptele îndreptate împotriva unor asemenea persoane, constând în omucideri, răpiri sau orice alt atac și de a colabora în pedepsirea unor asemenea crime.
În domeniul securității navigației aeriene împotriva deturnărilor de aeronave și a altor acte de natură a răspândi teroarea în rândul pasagerilor, au fost adoptate de către statele membre ale Organizației Internaționale a Aviației Civile (O.A.C.I.) patru convenții internaționale:
-Convenția relativă la infracțiunile și alte acte săvârșite la bordul aeronavelor, semnată la Tokio în 1963;
-Convenția pentru reprimarea capturării ilicite de aeronave, semnată la Haga în 1970;
-Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securității aviației civile, semnată la Montreal în 1971 și completată ulterior de Convenția pentru reprimarea actelor ilicite de violență la aeroporturile care servesc aviația civilă (Montreal 1988).
Convențiile din 1970,1971 și 1988 interesează în mod deosebit întrucât incriminează fapte grave de terorism, prima referindu-se la deturnarea de aeronave, faptă constând în capturarea sau exercitarea controlului asupra unei aeronave civile și deturnarea ei de la ruta de zbor în mod ilegal prin folosirea forței sau a amenințării cu forța, ori a altei forme de intimidare asupra echipajului acesteia, iar celorlalte două la fapte grave cum ar fi : punerea în pericol a siguranței aeronavei prin acțiuni violente îndreptate împotriva persoanelor aflate la bordul acesteia, distrugerea unui avion aflat în serviciu sau plasarea de substanțe ori dispozitive capabile să distrugă un avion aflat în serviciu aerian, distrugerea ori deteriorarea unor facilități ale aviației civile, comunicare de informații false care pun în pericol siguranța unei aeronave aflate în zbor etc.
Pentru sancționarea faptelor grava prin care se atentează la siguranța navigației maritime s-au încheiat la Roma , în 1988, două instrumente juridice și anume: Conventia pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime și Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței platformelor fixe situate pe platoul continental.
În același cadru de reglementare se situează și Convenția pentru protecția fizică a materialului nuclear (Viena, 1980) care interzice orice acte care ar pune în pericol siguranța materialelor nucleare, precum și Convenția pentru reprimarea bombardamentelor teroriste (O.N.U. , 1997) prin care este interzisă plasarea de substanțe explozive în locuri publice, în facilități aparținând statului, în sistemele de transport public și în infrastructură.
Nu lipsesc din sistemul conventional de combatere a terorismului nici unele reglementări pentru limitarea surselor de finanțare a acestuia. Pentru acest scop s-au încheiat: Convenția internațională împotriva recrutării, folosirii, finanțării și instruirii mercenarilor (O.N.U., 1989) și Convenția privind suprimarea finanțării terorismului (O.N.U., 1999).
În cadru regional, au fost încheiate mai multe convenții internaționale vizând combaterea terorismului. Dintre acestea sunt de menționat în primul rând:
-Convenția pentru prevenirea sau reprimarea actelor de terorism care iau forma delictelor contra persoanelor, ca și a extorcărilor conexe acestor delicte, dacă asemenea acte au repercursiuni internaționale, semnată la Washington în 1971 de către statele membre ale Organizației Statelor Americane (OSA);
-Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, încheiată la Strasbourg în 1977 între statele membre ale Consiliului Europei.
Cele două convenții nu dau o definiție a actelor de terorism și nu sunt în fapt convenții de incriminare a unor asemenea fapte. Ele se referă la anumite aspecte privind prevenirea și sancționarea unor categorii de acte de terorism asupra incriminării cărora s-a ajuns pe plan internațional la un acord.
Convenția americană cuprinde angajamentul statelor părți de a coopera la luare oricăror măsuri pe care le vor considera eficace pentru prevenirea și reprimarea actelor de terorism, în special cu privire la răpirea , uciderea sau alte atingeri aduse vieții sau integrității fizice a persoanelor cărora statele sunt obligate de dreptul internațional să le acorde o protecție specială.
Potrivit Convenției, asemenea crime trebuie să fie considerate crime internaționale indiferent de mobilul care le-ar inspira (deci inclusiv cel politic).
Convenția europeană pentru reprimarea terorismului vizează luarea unor măsuri eficace de întrajutorarea judiciară și extrădare, angajându-se să nu considere asemenea fapte ca infracțiuni politice, pentru ca autorii unor acte de terorism să nu scape urmăririi și pedepsirii.
Convenția are în vedere următoarele fapte criminale:
-infractiunile cuprinse în câmpul de aplicare al Convenției pentru reprimarea capturii ilicite de aeronave de la Haga din 1970 și al Convenției pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securității aviației civile, de la Montreal, 1971;
-infracțiunile grave îndreptate împotriva vieții, integrității corporale sau libertății persoanelor care au dreptul la o protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici;
-infracțiunile care comportă răpirea, luarea de ostatici sau sechestrarea arbitrară;
-infracțiunile care comportă utilizarea de bombe, grenade, proiectile, arme de foc automate ori scrisori sau valize capcană, în măsura în care asemenea utilizare prezintă pericol pentru persoane.
Celelalte convenții adoptate în cadru regional sunt: Convenția Asociației Asiei de Sud-Est pentru Cooperare Regională privind reprimarea terorismului (Kathmandu, 1997), Convenția Arabă privind reprimarea terorismului (Liga Statelor Arabe, Cairo, 1998), Convenția Organizației Conferinței Islamice pentru reprimarea terorismului internațional (Ouagadougou, 1999) și Convenția Organizației Statelor Africane privind prevenirea și combaterea terorismului (Algiers, 1999).
Numeroase convenții internaționale pentru combaterea terorismului s-au încheiat și în cadru bilateral, îndeosebi în contextul mai larg al asistenței juridice internationale pe care statele și-o acordă în mod reciproc.
3. Pirateria maritimă
Încă din antichitate și până în epoca modernă, dreptul cutumiar considera pirateria o crimă internațională, iar pe pirat un dușman al întregii umanități. Datorită pericolului pe care îl prezintă pentru siguranța mărilor și oceanelor și pentru comerțul tuturor statelor, navele-pirat erau considerate în afara legii, pirații pierzând dreptul la protecția pavilionului statului lor și caracterul național, ei putând fi urmăriți de navele de război ale tuturor statelor.
Pedeapsa pentru piraterie era deosebit de severă, de regulă moartea.
Prima reglementare cu caracter convențional a regimului juridic al pirateriei potrivit dreptului internațional a fost cuprinsă în Convenția asupra mării libere de la Geneva din 1958. Prevederile acesteia referitoare la piraterie au fost ulterior preluate în formă aproape identică de Convenția asupra drepturilor mării din 1982, care consacră acestei probleme 8 articole ( art. 100-107).
În cuprinsul celor două convenții, pirateria este definită ca orice act nelegitim de violență, de deținere sau de jefuire, comis în scopuri personale de către echipajul sau pasagerii unei nave private sau ai unei aeronave private, îndreptat împotriva unei alte nave sau aeronave, ori a persoanelor sau bunurilor aflate la bordul acestora în marea liberă, ori împotriva unei nave sau aeronave, a persoanelor sau bunurilor, într-un loc ce nu ține de jurisdicția vreunui stat.
Constituie acte de piraterie și actele de aceeași natură comise de echipajele răsculate care au pus stăpânire pe navele de război, navele de stat sau aeronavele militare, situație în care navele și aeronavele respective sunt asimilate celor private.
Faptul că o navă sau o aeronavă s-au dedat la acte de piraterie nu le lipsește ipso facto de caracterul lor național, ca în dreptul cutumiar. Conservarea ori pierderea naționalității navei sau aeronavei pirat se determină de către statul care le-a conferit naționalitatea, acesta dispunând dacă este cazul sau nu să continue a le acorda protecția sa, potrivit dreptului maritim.
Se observă unele deosebiri între reglementarea convențională și dreptul cutumiar.
Dreptul internațional convențional a extins sfera subiectelor infracțiunii de piraterie, aceasta putând fi comisă nu numai de catre navele maritime, ci și de către aeronave, iar infracțiunea se poate săvârși nu numai împotriva unor nave, ci și a aeronavelor aflate în zone maritime.
Actele de piraterie se pot săvârși atât în marea liberă, cât și în orice alte zone nesupuse suveranității unui stat, precum și în spațiul aerian de deasupra acestora.
De asemenea, acte de piraterie pot să comită nu numai membrii echipajelor navelor sau aeronavelor pirat, ci și pasagerii acestora, precum și echipajele răsculate care au pus stăpânire pe o navă sau aeronavă militară ori aflată în serviciul public.
Convenția din 1982 consacră principiul represiunii universale pentru crima de piraterie atât sub aspectul reținerii navei sau aeronavei pirat și al arestării autorilor, cât și sub acela al jurisdicției.
Potrivit convenției, statele părți se obligă să colaboreze, în măsura posibilităților lor, la reprimarea pirateriei.
4. Distrugerea cablurilor submarine
Convenția privind protecția cablurilor telegrafice submarine, încheiată în 1884 la Paris, cuprindea, alături de unele prevederi privind condițiile instalării și protecția cablurilor submarine, dispoziții referitoare la răspunderea penală internațională în cazul săvârșirii unor fapte prin care se aduc atingeri securității cablurilor submarine instalate.
Ruperea sau deteriorarea unui cablu submarin, făcută voluntar sau din neglijență culpabilă și care ar putea avea drept rezultat întreruperea sau împiedicare totală sau parțială a comunicațiilor, ca și nerespectarea regulilor impuse de convenții privind regulile de instalare a cablurilor, se pedepsesc penal.
Cercetarea și judecarea infracțiunii de distrugere a cablurilor submarine se face, potrivit Convenției, de autoritățile juridice ale statului căruia îi aparține nava la bordul căreia s-a săvârșit infracțiunea, dar fiecare stat poate pedepsi pe naționalii proprii prezumați ca vinovați, dacă statul respectiv nu-și îndeplinește această obligație.
Prevederile Convenției din 1884 au fost preluate de Conventia de la Geneva asupra mării libere din 1958, apoi de Convenția asupra dreptului mării din 1982 (art. 112-115) fără a se abroga convenția originară.
Potrivit Convenției din 1982, constituie infracțiune ruperea nu numai a cablurilor telegrafice submarine, ci și a cablurilor telefonice, a cablurilor electrice de înaltă tensiune și a conductelor petroliere.
Convenția obligă statele părți să incrimineze în legislația lor penală ruperea cablurilor submarine și să ia măsuri de sancționare a autorilor acestei infracțiuni.
5. Traficul ilicit de stupefiante
Începând cu anul 1912, când s-a încheiat la Haga Convenția asupra opiumului, numeroase alte convenții internaționale au reglementat controlul asupra fabricării, importului și exportului substanțelor stupefiante.
Convenția pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor dăunătoare, încheiată în 1936, este primul instrument juridic în cuprinsul căruia traficul ilicit de stupefiante este incriminat, anumite operațiuni legate de fabricarea , importul și exportul de stupefiante fiind considerate ca infracțiuni internaționale.
Dispozițiile acesteia au fost apoi preluate de Convenția unică asupra stupefiantelor, semnată la New York în 1961, care cuprinde alături de numeroase reglementări privind controlul asupra operațiunilor cu asemenea substanțe și dispoziții cu caracter penal privind reprimarea traficului de stupefiante.
Sunt considerate, potrivit Convenției unice asupra stupefiantelor, ca trafic ilicit de stupefiante, numeroase acte privind cultivarea, producerea, fabricarea, extracția, prepararea, deținerea, oferirea, punerea în vânzare, distribuirea, procurarea, vânzarea, livrarea sub orice formă, mijlocirea, trimiterea, expediția în tranzit, transportul, importul și exportul stupefiantelor, dacă acestea nu se efectuează în conformitate cu dispozițiile convenției, precum și orice alte acte pe care o țară le consideră ca fiind contrare convenției.
Statele semnatare sunt obligate să includă în legislația lor penală faptele menționate și să le pedepsescă aspru pe cele grave.
Se pedepsesc, de asemenea, potrivit Convenției, asocierea sau înțelegerea în vederea comiterii acestor infracțiuni, tentativa, dar și actele preparatorii, precum și operațiunile financiare îndeplinite cu intenție, referitoare la aceste infracțiuni.
Convenția instituie, de asemenea, un sistem complex de cooperare între state pentru prevenirea și sancționarea traficului ilicit de stupefiante.
6. Circulația și traficul publicațiilor obscene
Convenția internațională asupra reprimării răspândirii și traficului publicațiilor obscene, din 1923, stabilește mai multe fapte pe care fiecare stat parte se obligă să le pedepsească prin legislația proprie și împotriva autorilor cărora se angajează să ia toate măsurile pentru descoperirea, urmărirea și sancționarea lor penală. Sunt incriminate următoarele fapte:
a) Fabricarea sau deținerea de scrieri, desene, gravuri, picturi, tipărituri, imagini, afișe, embleme, fotografii, filme sau alte obiecte obscene, cu scopul de a face comerț cu ele, de a le distribui sau a le expune în mod public;
b) Importul, transportul, exportul cu obiectele și în scopurile menționate la lit. a) sau pentru a le pune în circulație într-un mod oarecare;
c) Comercializarea, chiar dacă nu este făcută în public, a unor asemenea produse, efectuarea oricărei operații privitoare la acestea, indiferent de modul în care s-ar face distribuirea lor, expunerea lo publică sau închirierea cu caracter de îndeletnicire a acestora;
d) Încunoștințarea, într-un mod oarecare, în vederea favorizării circulației sau traficului de reprimat, că o persoană se dedă la orice din faptele pedepsibile amintite sau că respectivele înscrisuri, desene, gravuri, picturi, imprimate, imagini, afișe, embleme, fotografii, filme sau alte obiecte obscene pot fi procurate direct sau indirect.
7. Falsificarea de monedă
Potrivit Convenției internaționale pentru reprimarea falsului de monedă, încheiată în 1929, infracțiunea de falsificare de monedă constă în următoarele:
a) Orice act fraudulos de falsificare sau de alterare a monedei, indiferent de mijlocul folosit pentru producerea rezultatului;
b) Punerea în circulație grauduloasă a monedei false;
c) Faptele care au drept scop punerea în circulație, introducerea în țară, primirea sau procurarea de monedă falsă, știind că aceasta este falsă;
d) Tentativa la aceste infracțiuni și actele de participare intenționată;
e) Faptele frauduloase de fabricare, primire sau procurare a instrumentelor sau altor obiecte destinate prin natura lor la fabricarea de monedă falsă ori la alterarea monedelor.
Constituie infracțiune orice falsificare de monedă, fie că este vorba de monedă metalică, de monedă de hârtie sau de bilete de bancă.
Convenția obligă statele ca, în cadrul legislației lor, să nu facă distincție la incriminare între moneda națională și monedele altor state și să pedepsească în mod egal falsul, fără a putea invoca condiția reciprocității.
Falsificarea de monedă este supusă principiului represiunii universale și constituie un caz de extrădare chiar dacă s-a comis în scopuri politice.
8. Sclavia și traficul de sclavi
Sclavia reprezintă condiția impusă unei ființe umane asupra căreia se exercită atributele dreptului de proprietate sau unele din acestea.
Primul document politico-juridic internațional prin care este condamnată sclavia de o manieră generală îl constituie Declarația semnată în cadrul Congresului de la Viena din 1815, urmată de Actul General al Conferinței împotriva sclaviei, încheiat la Bruxelles în 1890, și de Convenția de la Saint-Germaine-en –Laye din 1919, care statuau asupra înlăturării complete a sclaviei sub toate formele și a comerțului cu sclavi, atât pe pământ, cât și pe mare.
În 1926 a fost adoptată Convenția referitoare la sclavie, care cuprindea angajamentul statelor părți de a lua toate măsurile necesare de ordin legislativ și administrativ pentru incriminarea și combaterea sclaviei și a traficului de sclavi în cadrul legislației proprii și de a colabora între ele în acest scop.
Traficul de sclavi era definit ca orice act de capturare, achiziționare sau cesionare a unui individ în vederea aducerii în stare de sclavie, de achiziționare a unui sclav în vederea vinderii sau schimbului, de cesionare prin vânzare sau schimb a unui sclav dobândit, pentru ca acesta să fie vândut sau schimbat, ca și orice act de comerț sau de transport de sclavi.
Convenția din 1926 a fost completată din 1956 de Convenția suplimentară referitoare la abolirea sclaviei, a traficului de sclavi și a instituțiilor și practicilor analoge sclaviei.
Convenția din 1926 desființa în drept de o manieră clară sclavia, prevăzând că nici un stat, nici o organizație și nici o persoană particulară nu au dreptul de a practica sclavia.
În cuprinsul convenției se lărgea totodată sfera persoanelor ocrotite, prin introducerea și a categoriei persoanelor de condiție servilă, al căror statut rezultă din instituțiile și practicile analoge sclaviei. Sunt considerate persoane de condiției servilă persoanele aservite pentru datorii, servitorii, femeia dată în căsătorie fără acordul acesteia contra unei contribuții bănești sau materiale plătită părinților săi, minorul dat unei alte persoane în vederea exploatării muncii sale etc.
De asemenea, se condamnau practicile inumane de orice natură, cum ar fi mutilarea, marcarea cu fierul roșu a unui sclav ori a unei persoane de condiție servilă, care erau considerate infracțiuni.
Sclavia și traficul de sclavi sunt interzise și prin Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966 (art. 8), iar Convenția asupra dreptului mării din 1982 cuprinde în art. 99 prevederi referitoare la reprimarea sclaviei și a traficului de sclavi pe mare.
9. Traficul de femei și de copii
Traficul de femei și de copii, un adevărat atentat la demnitatea și valoarea ființei umane, a fost incriminat pentru prima dată prin Aranjamentul internațional cu privire la reprimarea traficului de femei, încheiat la Paris în 1904, între 16 state, urmat de Convenția internațională cu privire la traficul de femei, semnată tot la Paris în 1910 și deschisă tuturor statelor.
Convenția din 1910 considera ca infracțiune faptul de a recruta ori de a antrena sau a influența în vederea recrutării femei sau fete minore, spre a practica prostituția, chiar cu consimțământul lor. Aceeași faptă, dacă era săvârșită asupra unei femei majore, constituia infracțiune numai dacă se recurgea la fraudă, violență, amenințări sau abuz de autoritate.
Convenția din 1921 referitoare la traficul de femei și de copii completa și întărea convenția anterioară, extinzând reglementarea și la traficul de copii, indiferent de sexul acestora.
O nouă convenție, încheiată în 1933, care se referea la reprimarea traficului de femei majore, incrimina traficul de femei majore efectuat chiar cu consimțământul acestora.
Cea mai cuprinzătoare interdicție asupra traficului de femei și de copii s-a realizat prin Conventia pentru reprimarea și abolirea traficului de ființe umane și a exploatării prostituării altuia, din 1949.
Potrivit Convenției, părțile se angajează să pedepsească orice persoană care, pentru a satisface pasiunile altuia, recrutează, antrenează sau influențează în vederea prostituției o altă persoană, chiar cu consințământul acesteia, exploatează prostituarea altei persoane, chiar dacă aceasta consimte, sau ține, dirijează ori finanțează o casă de prostituție.
Convenția se remarcă nu numai prin lărgirea interdicției formulate, ci și prin incriminarea și a actelor preparatorii, a tentativei și a tuturor formelor de participare la infracțiune, precum și printr-o foarte largă paletă de măsuri privind cooperarea judiciară între state în vederea reprimării traficului de ființe umane (extrădare, recunoașterea hotărârilor de condamnare în alte state etc.).
JURISDICȚIA PENALĂ INTERNAȚIONALĂ
1. Necesitatea unei jurisdicții penale internaționale
Dreptul penal internațional a cunoscut până în prezent progrese remarcabile în plan material, prin adoptarea unor importante convenții internaționale de reglementare a colaborării în diverse domenii, care cuprind și dispoziții cu caracter penal pentru sancționarea încălcărilor grave ale prevederilor acestora, sau prin încheierea unor convenții cu caracter pur penal de incriminare și sancționare a unor fapte grave ce aduc atingere unor valori universale.
În plan jurisdicțional, al creării unor instituții judiciare internaționale, care să pună în aplicare normele de drept material consacrate, realizările sunt, însă, mai puține.
În lipsa unei asemenea jurisdicții penale, sancționarea infracțiunilor internaționale continuă să fie realizată, cu unele excepții limitate și conjuncturale, în cadru național, de către instanțele penale ale fiecărui stat.
Convențiile internaționale prin care se incriminează anumite fapte penale cuprind prevederi potrivit cărora statele membre se angajează să caute pe autorii respectivelor infracțiuni și să-i pedepsească indiferent de cetățenia acestora ori a victimelor lor, de locul unde au fost comise faptele , sau, în cazul în care nu consideră necesar sau posibil să o facă, să-i extrădeze altui stat interesat, precum și să coopereze între ele, astfel ca aceștia să nu rămână nepedepsiți, ele exercitând în acest mod, o competență universală cu caracter alternativ.
Convențiile internaționale respective nu stabilesc, însă, și reguli de drept judiciar sau procedural, în afara unor dispoziții destul de sumare referitoare la obligația respectării de către instanțele judecătorești naționale a garanțiilor procesuale general recunoscute și comune legislației penale a statelor civilizate.
În baza convențiilor internaționale care asigură protecția umanitară a victimelor conflictelor armate, statele părți s-au angajat să ia toate măsurile legislative sau de altă natură, necesare pentru reprimarea infracțiunilor grave, cu caracter de crime internaționale, definite în cuprinsul acestora.
Astfel, Convențiile de la Geneva din 1949 (art. 49 al Convenției I, art. 50 al Convenției a II-a, art. 105-108 și 129 ale Convenției a III-a și art. 146 al Convenției a IV-a), Protocolul I adițional la aceste convenții , încheiat în 1977 (art. 85, par. 1), ca și Convenția de la Geneva din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (art. 28) impunstatelor semnatare, între altele, trei categorii de obligații: de a incrimina în legislația națională faptele grave de încălcare a regulilor umanitare, de a sancționa persoanele care comit infracțiuni de această natură și de a asigura anumite garanții de ordin procedural pentru inculpați referitoare la judecată, dreptul la apărare, căile de recurs sau executarea pedepselor.
Asemenea obligații sunt asumate de către statele părți și în cuprinsul convențiilor referitoare la reprimarea altor infracțiuni internaționale, cum ar fi genocidul (art. V al Convenției din 1948), terorismul (art. 1 al Conventiei din 1937), traficul de stupefiante (art. 36 al Convenției unice asupra stupefiantelor din 1961) etc.
Sancționarea potrivit jurisdicțiilor naționale a infracțiunilor incriminate prin convenții internaționale constituie o modalitate juridică necesară, dar nu suficientă. Practica a dovedit că lipsa unei jurisdicții internaționale permanentă și imparțială, competentă să judece toate infracțiunile cu caracter internațional, astfel cum acestea sunt definite și caracterizate prin convențiile respective, constituie o lacună majoră a dreptului internațional actual, cu consecințe defavorabile pentru comunitatea internațională în efortul tot mai organizat al acesteia de a controla fenomenul infracțional și de a sancționa pe cei ce încalcă legalitatea internațională.
Dacă în cazul infracțiunile săvârșite de către persoane particulare acest inconvenient este în mare măsură limitat prin formele de colaborare internațională instituționalizate în cuprinsul convențiilor (asistența judiciară, extrădarea, comisiile rogatorii, cooperarea în prinderea infractorilor etc.), în cazul celorlalte crime (contra păcii, împotriva umanității și de război), care constituie cele mai grave încălcări ale dreptului internațional, posibilitatea ca faptele să fie pedepsite de către tribunalele naționale este redusă, dacă nu iluzorie, deoarece asemenea infracțiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de către guvernele statelor.
Ideea creării unui tribunal penal internațional care să fie competent a judeca infracțiunile comise prin încălcare normelor de drept internațional datează încă din secolul al XIX-lea, iar tentativele de materializare au început a se face după primul război mondial, în cadrul Societății Națiunilor, susținute fiind și de înalte foruri ale științei juridice, în special de Asociația de Drept Internațional, Institutul de Drept Internațional și Asociația Internațională de Drept Penal, o contribuție importantă având în cadrul acestora românul Vespasian V. Pella, și au fost continuate apoi în cadrul Organizației Națiunilor Unite, începând cu anul 1950.
Convenții internaționale importante privind incriminarea unor fapte grave cum sunt cele referitoare la terorism (1937), genocid (1948) și apartheid (1973), prevedeau că judecarea faptelor de acest gen să se facă nu numai de către instanțele naționale, ci și de către o curte sau un tribunal penal internațional, dar proiectele întocmite nu au putut să fie finalizate.
În lipsa unui tribunal internațional cu competență universală, unele nevoi presante și punctuale au fost satisfăcute prin înființarea de tribunale penale ad-hoc.
În 1945 s-au constituit tribunalele militare internaționale de la Nürenberg și Tokio, care au judecat pe principalii vinovați de declanșarea și purtarea celui de-al doilea război mondial, iar mai târziu s-au înființat Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie și cel pentru Ruanda, astăzi în funcțiune.
Tribunalul Internațional pentru fosta Iugoslavie a fost inființat în 1993 pentru pedepsirea persoanelor responsabile de violări grave ale dreptului umanitar, comise pe teritoriul acestei țări, începând cu 1 ianuarie 1991, iar Tribunalul Internațional pentru Ruanda a fost înființat în 1994, având drept sarcină pedepsirea persoanelor responsabile de genocid și alte violări grave ale dreptului internațional umanitar comise pe teritoriul Ruandei și a cetățenilor ruandezi vinovați de genocid și alte asemenea violări comise pe teritoriile statelor vecine, între 1 ianuarie 1994 și 31 decembrie 1994. Ambele tribunale internaționale au fost constituite în baza unor rezoluții ale Consiliului de Securitate al O.N.U.
2. Curtea penală internațională
Retrospectivă și viitor
Secolul XXI e marcat puternic în anul său de debut de apocalipticul 11 septembrie 2001.
Atunci, în acea zi atât de dramatică și de crucială a istoriei contemporane Statele Unite ale Americii, simbolul democrației siguranței și civilizației umanității s-au clătinat, dar nu s-au prăbușit.
Terorismul, acest flagel ce parcă astăzi “stăpânește” omenirea, a lovit neașteptat America și prin ea, întreaga lume civilizată, cu o forță și o cruzime cutremurătoare. Pentru astfel de crime colective, odioase și barbare, teroriștii trebuie să răspundă în fața justiției.
Cum într-o țară sunt săvârșite actele teroriste, iar într-o altă țară se exercită comanda acestor acte, la care se adaugă și faptul că o altă țară îi finanțează pe teroriști și într-o altă țară se refugiază teroriștii, o justiție internă în fața acestor cazuri este neputincioasă.
Numai o justiție internațională penală poate fi instrumentul juridic de reprimare și pedepsire a acestor acte și atacuri teroriste. Iată, poate, argumentul “forte” ce va călăuzi viitorul justiției penale internaționale.
Dar pentru a întrezări și a circumscrie traiectoriile generale ale acestui viitor e absolut necesar să aruncăm, cel puțin o privire sumară spre trecut. Privirea retrospectivă va fi structurată în esență pe trei perioade și anume:
A. Justiția internațională penală pană la finele celui de-al doilea război mondial;
B. De la Nürnberg la Haga;
C. Curtea penală internațională.
A. În cadrul privirii retrospective vizând prima perioadă enunțată și anume până la finele celui de-al doilea război mondial vor fi avute în vedere în principal trei planuri:
1.Proiecte de creare a unor instanțe internaționale penale.
2.Realități.
3.Idei de esență subsumate acestor proiecte și realități.
Analizand aceste planuri evidențiem următoarele:
1. În legătură cu proiectele de creare a unor instanțe internaționale penale:
Primul proiect a aparținut juristului elvețian Gustav Moynier care a conceput în anul 1872 organizarea unei “Jurisdicții criminale internaționale”.
Convenția de la Haga, din 1907 este un prim act de rezonanță internațională prin care s-a încercat instituirea unei Curți internaționale de prize maritime.
Tratatul de la Versailles încheiat la finele primului război mondial în 1919 este tratatul care prevedea în articolul 227 constituirea unui tribunal special pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea de Hohenzolern, împăratul Germaniei învinsă în război dar împăratul n-a fost judecat pentru că Olanda – unde se refugiase – nu l-a extrădat.
În anul 1920 în cadrul Societății Națiunilor se propunea întocmirea unui proiect de organizare a unei Înalte Curți de Justiție Internațională separată de Curtea Permanentă de Justiție Internațională.
În anul 1928 reputatul jurist roman Vespasian Pella ca președinte al Asociației internaționale de drept penal întocmea un proiect de Statut ce prevedea crearea unei Camere criminale în sanul Curții Permanente de Justiție Internațională.
În anul 1935 Vespasian Pella întocmea și planul unui cod represiv mondial ce includea și proiectul de Statut din anul 1928.
La 16 noiembrie 1937 o dată cu Convenția asupra prevenirii și reprimării terorismului a fost adoptată “Convenția pentru crearea unei Curți penale internaționale”, ca o reacție a actului de terorism internațional ce a afectat și a zguduit comunitatea internațională și anume atentatul de la Marsilia în care a fost ucis regele Alexandru al Iugoslaviei și ministrul de externe al Franței Louis Barthou. Deși semnată de 24 de state, Convenția pentru crearea unei Curți penale internaționale n-a intrat în vigoare, procedurile de ratificare fiind împiedicate de declanșarea celui de-al doilea război mondial.
2. Cu referire la realități, mai exact, la înființarea efectivă a instanțelor internaționale penale:
Proiectele de realizare a unor instanțe internaționale penale au devenit realitate la finele celui de-al doilea război mondial. Au fost instituite în 1945 pentru a judeca pe responsabilii celei mai mari conflagrații din istoria omenirii:
Tribunalul militar internațional de la Nurnberg creat de puterile victorioase în urma “Acordului privind urmărirea și pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene ale Axei” din 8 august 1945 care să judece pe criminalii de război naziști ale căror crime erau fără localizare geografică precisă. Acest tribunal a condamnat la moarte 12 persoane, la muncă silnică pe viață 3 persoane, la închisoare între 10 și 20 de ani 4 persoane, iar în privința a 3 inculpați s-a dispus achitarea.
Tribunalul internațional penal Tokio creat în condiții istorice asemănătoare cu cele ale Tribunalului de la Nurnberg ce a fost convenit în cuprinsul “Declarației de la Postdam” din 26 iulie 1945 semnate de S.U.A., Marea Britanie și China, acest tribunal fiind cadrul juridic necesar pentru a pedepsi pe militanții japonezi răpunzători de crimele comise în Extremul Orient. A condamnat la moarte 7 persoane, la închisoare pe viață 11 persoane iar la detenție pe viață 7 persoane.
3. În ceea ce privește ideile de esență subsumate acestor proiecte și realități privind ființarea de instanțe internaționale penale:
Proiectele precum și funcționarea efectivă a celor două instanțe penale internaționale de la finele celui de-al doilea război mondial vizau numai crimele internaționale, crimele cele mai grave a căror distincție și specificitate era dată de lezarea valorilor supreme ale comunității internaționale – pacea și securitatea – și nu de vreun element de extraneitate al vreunei crime ce ar aparține unui drept național.
Din punct de vedere al competenței “ratione materiae”, astfel de crime ce afectau grav pacea și securitatea internațională, ce puteau fi judecate de instanțele internaționale penale propuse sau create erau într-un plan mai general: crimele de război, crimele contra păcii – în special agresiunea – sau crimele contra umanității, dintre care se poate detașa nu numai ca rezonanță dar și ca actualitate genocidul și terorismul.
Privit prim prisma competenței “ratione personae” era vizată responsabilitatea penală individuală – departe de orice protecție a actului de stat sau a ordinului ierarhic – în principiu a elitei puterii, a guvernanților aflați la putere sau a responsabililor aflați în etajele imediate ale ierarhiei puterii, care trebuiau să conștientizeze că este sau urma să fie o lege și pentru ei, și mai presus de ei, care să antreneze o atare răspundere penală.
Deși s-a militat în toate proiectele pentru instituirea unei instanțe internaționale permanente, în realitate, astfel de instanțe cum au fost tribunalele de la Nurnberg și Tokio au fost înființate ad-hoc, în urma războiului ele avand numai un caracter temporar.
Fiind o justiție dictată de învingători învinșilor, o atare justiție purta firesc cu ea trăsături evidente de partizanat ce afectau profund esența actului de justiție fie el intern sau internațional care se definește în primul rand prin echidistanță și imparțialitate.
Pornind de la această idee se naște legitima întrebare: oare rușii n-au săvarșit crime de război sau crime împotriva umanității cand în timpul războiului au distrus orașe întregi precum Dresda sau Koln-ul sau americanii atunci cand au aruncat cea mai cumplită bombă, bomba atomică asupra așezărilor civile din orașele japoneze de cea mai tristă și dramatică faimă Hiroshima și Nagasaki? Cine i-a judecat pe învingătorii din război? Răspunsul e atat de simplu și de scurt: nimeni!
B. De la Nurnberg la Haga.
Cum o justiție intenațională penală temporară își avea limitele sale – și experiența trăită la tribunalele internaționale de la Nurnberg și Tokio o demonstra cu prisosință – comunitatea internațională după război devenea preocupată din ce în ce mai mult pentru instituirea unei jurisdicții internaționale penale cu caracter permanent.
În acest sens Organizația Națiunilor Unite, cea mai reprezentativă organizație mondială înființată imediat după finele celui de-al doilea război mondial a însărcinat organismul său specializat, Comisia de drept internațional să redacteze în paralel două proiecte și anume: Proiectul unei jurisdicții criminale internaționale și Proiectul unui cod al crimelor contra păcii și securității umanității.
Deși aceste proiecte au fost elaborate de această Comisie în anul 1953 și 1954 totuși abordarea lor a trecut tot timpul pe plan secundar pe agenda O.N.U., dezbaterea lor fiinf amanată “sine die”.
A trebuit să treacă aproape cincizeci de ani, să vină momentul istoric de mare răscruce al anului 1989 cand, în această zonă atat de explozivă a Balcanilor a izbucnit sangerosul conflict din Iugoslavia.
S-au comis crime, s-au comis atrocități de o parte și de alta și, din nou, comunitatea internațională n-avea instrumentul judiciar penal internațional oportun și necesar prin care să judece guvernanții ce au săvarșit sau ordonat astfel de crime ce au afectat grav pacea și securitatea internațională. Pentru crearea unui asemenea instrument juridic, mai exact, pentrru crearea unei instanțe internaționale penale, de această dată, Organizația Națiunilor Unite a hotărat să meargă pe două drumuri paralele: unul pentru înființarea unei instanțe internaționale penale permanente – prin rezoluția numărul 4733 din 25 noiembrie 1992 a O.N.U. – iar altul pentru înființarea unor instanțe internaționale ad-hoc, temporare numai pentru conflictul din Iugoslavia.
Această ultimă instanță intitulată Tribunalul Internațional Penal pentru fosta Iugoslavie a fost înființată de Consiliul de Securitate al O.N.U. care a decis prin rezoluția nr. 808 din 22 februarie 1993 și prin rezoluția nr. 827 din 25 mai 1993 “stabilirea unui tribunal internațional pentru scopul unic de a pedepsi persoanele responsabile de violări grave ale dreptului umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii între 1 ianuarie 1991 și o dată ce urmează a fi stabilită de Consiliul de Securitate la restabilirea păcii” așa cum rezultă expres din titlul celei de-a doua rezoluții a Consiliului de Securitate al O.N.U. enunțată mai sus. Sediul acestui tribunal s-a dispus a fi la Haga.
Tot în această perioadă Consiliul de Securitate al O.N.U. prin rezoluția nr. 955 din 8 noiembrie 1994 a înființat o altă instanță similară cu Tribunalul internațional penal de la Haga pentru fosta Iugoslavie și anume Tribunalul internațional pentru Ruanda.
Critici privind legitimitatea Tribunalului internațional penal pentru fosta Iugoslavie:
Invocarea în crearea tribunalului a capitolului VII din Carta O.N.U. intitulat “Acțiunea în caz de amenințări împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune” nu îndrituiește prin prevederile articolelor cuprinse în acest capitol, nici cel puțin indirect, că se impune înființarea de către Consiliul de Securitate al O.N.U. a unui organism judiciar ca măsură – care nu implică folosirea forței armate potrivit art. 41 din Carta O.N.U. – necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale.
Un alt temei invocat în legitimitatea acestui tribunal a fost prevederea art. 29 din Carta O.N.U. conform căruia Consiliul de Securitate poate înființa organele subsidiare pe care le consideră necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale. Dar acest temei nu poate subzista cel puțin pentru următoarele două considerente:
din practica de peste o jumătate de secol a O.N.U. rezultă că au fost create numeroase și variate organe subsidiare – comitete, comisii, misiuni etc. – dar printre acestea nu s-a găsit niciodată instituirea vreunei jurisdicții.
dacă e creația unui organism politic cum e Consiliul de Securitate atunci înseamnă că justiția e dependentă exclusiv de organismul politic ce a înființat-o sădind, în consecință, neîncrederea statelor într-o atare justiție.
Este anormal, atipic pentru o jurisdicție ca adoptarea și modificarea regulilor de procedură aplicabile tribunalului pentru fosta Iugoslavie de la Haga să fie atributul chiar al judecătorilor ce compun această instanță.
Sunt poziții critice – mai pot fi invocate și altele – care conferă suport atitudinii de contestare a legitimității acestui tribunal de principalul responsabil de crimele și atrocitățile comise în Iugoslavia, fostul președinte Slobodan Miloșevici, în prezent inculpat la Tribunalul Internațional Penal de la Haga pentru fosta Iugoslavie.
Este și la Haga ca și la Nurnberg justiția învinșilor dictată de învingători?
Mă întreb, de asemenea: organizația N.A.T.O. prin factorii ei responsabili n-a săvârșit nici o crimă pentru așa-zisele pagube “colaterale” soldate cu numeroase victime din rândul civililor?
Dar, dacă Slobodan Miloșevici a fost deferit justiției internaționale penale de chiar statul său, atunci asumarea acestei justiții de către Iugoslavia înseamnă asumarea acestei justiții și de către fostul lider al Iugoslaviei.
Sunt multe limite ale acestui Tribunal pentru fosta Iugoslavie ca și cele vizând Tribunalele de la Nurnberg și Tokio, toate fiind circumscrise de altfel de limitele firești ale unei justiții temporare ad-hoc.
De aceea celălat drum ales de O.N.U. pentru o justiție permanentă e mult mai sigur, e mult mai bun.
Astăzi Curtea Penală Internațională ca instanță internațională penală permanentă a devenit realitate. În ce condiții a fost creată, care este viitorul ei confundat cu cel al justiției penale internaționale, iată cateva întrebări la care încercăm să răspundem mai jos.
C. Curtea penală internațională.
Curtea penală internațională a devenit realitate după anul de grație al istoriei 1989, demersurile pentru crearea unei astfel de instanțe internaționale penale permanente fiind începute în anul 1992 – cum se arăta mai înainte – de către Comisia de drept internațional a O.N.U.
Aceste demersuri au fost împlinite la Conferința diplomatică a plenipotențialilor Națiunilor Unite asupra înființării unei Curți penale internaționale desfășurată la Roma în perioada 15 iunie – 17 iulie 1998 cand a fost adoptat Statutul de la Roma al Curții penale internaționale.
Din 148 de state prezente la vot au votat 120 de state – printre care și Romania – 7 au fost împotrivă și 21 s-au abținut.
A învins la Roma viziunea modernă, actuală că într-o lume globală trebuie să prevaleze convenția internațională față de dreptul intern în detrimentul unei viziuni autarhice ce punea accent pe prerogativele suverane ale statului mai ales într-un domeniu pe atat de sensibil pe atat de conservator cum este cel al justiției.
O atare poziție a avut-o fără rezerve și România care nu numai că a semnat Statutul de la Roma dar în prima parte a anului 2002 în martie România a ratificat acest Statut – a se vedea Legea nr. 111/ 2002 pentru ratificarea acestui Statut – răspunzând astfel generos, în timp, ilustrului ei înaintaș Vespasian Pella, cel care a aruncat “scânteia creatoare” a unei astfel de justiții internaționale penale.
Și totuși, orice început, fie el al unei justiții internaționale penale își are limitele sale, cum ar fi:
Deși Curtea se declară competentă în art. 5 din Statut asupra crimei de genocid, crimelor împotriva umanității, crimelor de război și crimelor de agresiune, în privința crimei de agresiune – care se află la originea oricărei crime de război – aceasta nu poate fi instrumentată decât după definirea ei și după acceptarea ei ca amendament. Dacă se ia în considerare că orice amendament nu poate fi propus înainte de 7 ani de la data intrării în vigoare a statutului și care la randul său trebuie să fie ratificat de către state, atunci este clar, că numai peste cel puțin 7-8 ani o atare crimă internațională poate fi instrumentată.
Mai mult, conform art. 12 din Statut tot pentru o perioadă de 7 ani de la intrarea în vigoare a Statutului statele părți pot să declare că nu acceptă jurisdicția Curții în privința crimei de război – cele mai frecvente și barbare dintr-o atare perioadă de conflict – când se presupune că o astfel de crimă a fost comisă pe teritoriul său de cetățenii săi.
Acest Statut deja aprobat nu este suficient și trebuie completat de un Proiect de reguli de procedură și probațiune și un altul pentru “definirea Elementelor crimelor”.
Interesant de subliniat că în Statut nu a fost calificată ca “armă criminală” interzisă de dreptul internațional bomba atomică, dar paradoxal a fost incriminat glonțul “dum-dum”.
În fine, interesant de menționat este faptul că nu au fost incluse în statut crimele atât de grave ale omenirii actuale: traficul ilicit de droguri și terorismul.
În legătură cu terorismul de precizat că nici de această dată o crimă ce înfioară groaznic comunitatea internațională nu și-a găsit cadrul juridic procesual concret de instrumentare și judecare.
Alt cadru mai potrivit și mai eficient decât sub emblema O.N.U., în opinia noastră, nu poate fi și, cum Curtea penală internațională a fost înființată sub egida O.N.U., în cadrul acestei Curți, sub jurisdicția acesteia terorismul poate să fie judecat.
De altfel, la Haga în cadrul Curții penale internaționale în acest for juridic de mare amplitudine și rezonanță se pot concentra și totodată se pot soluționa cauzele penale internaționale având ca obiect crimele cele mai grave prin care sunt lezate și atacate valorile supreme ale comunității internaționale pacea și securitatea.
Războiul mondial împotriva terorismului a fost declanșat. Statele Unite ale Americii au fost lovite din plin și în consecință riposta este oportună și necesară. Până la urmă teroriștii – cei mai mulți dintre ei – vor fi prinși și deferiți justiției.
Curtea penală internațională poate oferi cadrul procesual juridic al unei justiții penale internaționale eficiente privind tragerea la răspundere penală a autorilor actelor de terorism.
De aceea e necesar ca această Curte penală internațională să nu rămână numai un reper al trecutului ci trebuie să se proiecteze cu putere în viitor.
Există totuși o rezervă ce strecoară o anume îndoială: de ce nu se schimbă mentalitatea americană? De ce soldatul american se supune, numai și numai, unei justiții americane și nu internaționale?
Există o luptă comună, un front comun împotriva terorismului și, în consecință, trebuie să fie și o justiție comună neselectivă căreia să i se supună atat cetățeanul european cat și cetățeanul american.
Din păcate Statele Unite ale Americii au fost printre cele 7 țări – din 148 – care au votat contra Statutului Curții penale internaționale.
Mai mult, o dată adoptat Statutul, Statele Unite ale Americii au semnat Tratatul pe 31 decembrie 2000 dar acesta nu a fost ratificat de parlamentarii americani deși aliați Statelor Unite cum ar fi Marea Britanie, Germania, Franța au ratificat acest Tratat.
De asemenea, în luna mai 2002 Statele Unite s-au retras din Tratatul care a creat această Curte renunțând la angajamentul pe care și l-au luat de a nu face nimic pentru a afecta “scopul și obiectivele Tratatului”.
Și totuși terorismul a declanșat multe și profunde mutații, atâtea și atâtea atitudini, alianțe care păreau imposibile odată au devenit realitate și în acest context, de ce oare nu s-ar declanșa și o schimbare fundamentală în optica americană privind justiția internațională?
Astfel, de ce oare SUA n-ar renunța la politica sa actuală de a încheia cu fiecare stat tratate bilaterale prin care militarii săi să fie scoși de sub jurisdicția unei instanțe internaționale penale și supuși numai unei justiții americane?
Războiul împotriva terorismului a fost declanșat. Afganistanul a fost o țintă, Irakul este astăzi altă țintă și în mod, sigur vor urma și altele. America împreună cu întreaga comunitate internațională a pornit la o luptă de durată împotriva terorismului.
În acest front comun trebuie să fie însă și o justiție comună.
“Nimeni nu este mai presus de lege” proclamă un dicton românesc constituțional. De ce n-ar fi și universal?
Numai pornind de la acest principiu sfânt, pe cât de vechi, pe atât de actual – o justiție egală într-o lume inegală – se poate da coeziune, substanță și fermitate luptei în războiul antiterorist declanșat la scară planetară.
Numai în acest mod justiția penală internațională își va găsi forța și ecoul reverberat în timp de al său trecut.
Bibliografie
Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârșitului de secol, I.R.D.O. , 1992, p.18
Viorel Marcu, Drept instituțional comunitar, ediția a II-a revăzută și adăugită, Lumina Lex, 2000, p. 43-45.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .drept International Public. Protectia Internationala a Drepturilor Omului (ID: 125216)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.