Drept International Public

Cuprins

Frontierele de stat în dreptul internațional public

Introducere

„Frontiera, pentru mine, înseamnă siguranță…. Țara trebuie să aibă frontierele de jur împrejur, asigurând spațiul unde se derulează existența națiunii și a neamului… România nu este un pământ al nimănui. Trebuie controlat: cine intră, cine iese, cine vine și cum vine. Aici sunt situații care trebuie studiate foarte atent, ca să nu fie prea târziu… șomerii, rușii, asiaticii, prostituatele, traficanții de droguri, mafioții, rakett-ii, toți vor să intre în Europa. Pe unde ? Polonezii nu-i lasă, ungurii la fel, atunci, prin România!”

Dintre instituțiile dreptului internațional public cu cea mai pretențioasă, delicată și chiar deranjantă abordare, frontiera de stat excelează în mod deosebit astăzi, când Europa se vrea „casa comună” a popoarelor și când sintagma „fără frontiere” a devenit laitmotiv politic, „studiul și aprofundarea unora dintre noțiunile care, altădată reverberau simțăminte dintre cele mai adânci și înnobilau acțiuni patriotice, se face cu reticență”.

Lucrarea este structurată pe 3 capitole, în primele două fiind dezvoltate în ordine concepțiile de teritoriu și frontieră și structurile lor, iar în ultimul capitol am adăugat reglementări cu privire la legislația frontierei de stat a României.

Prin consultarea lucrărilor diferiților autori încerc să transcriu elementele esențiale prezentate de aceștia cu alte completări.

Vreau sa evidentiez faptul că teritoriul de stat are largi implicații în dreptul internațional contemporan, în probleme care privesc următoarele aspecte: natura juridică a teritoriului de stat, componenta acestuia, frontierele de stat și regimul de frontieră, imunitatea de jurisdicție teritorială a statului străin, fluviile internaționale și cooperarea statelor în acest domeniu, regimul juridic al navigației și al cooperării cu privire la Dunăre, situația juridică a canalelor maritime.

Frontiera a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare. Unii cred că noțiunea de frontieră a apărut atunci când omul a intrat în faza vieții sedentare, însă, omul a avut această noțiune și în faza vieții nomade. Chiar triburile asiatice sau africane erau încadrate de frontiere la nivelul și sfârșitului deceniului patru al secolului al XX-lea.

Conceptul de frontieră privit în perspectivă istorică a apărut odată cu conceptul modern de stat. Stabilirea limitelor teritoriale statelor ca urmare a conflictelor militare.

Procesul de formare a statelor naționale, precum și concentrarea tuturor prerogativelor guvernării în mâinile unui conducător, au dus la necesitatea de a delimita teritorial autoritatea acestora. Frontiera de stat determină limitele exercitării suveranității teritoriale a statului și dreptului poporului de a-și hotărî singur soarta. Inviolabilitatea frontierelor constituie o condiție de baza a dezvoltării fiecarui stat și popor. Respectul reciproc al frontierelor și obligația statelor de a rezolva pe cale pașnică litigiile privind frontierele contituie un element esențial al principiului integrității teritoriale consacrat în dreptul internațional într-o serie de tratate internaționale. De exemplu, Declarația privind principiile dreptului internațional din 1970 a Adunării Generale a ONU prevede că „orice stat are obligația să se abțina de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea forței pentru a viola frontierele internaționale existente ale unui stat, sau ca mijloc de rezolvare a diferendelor internaționale, inclusiv a diferendelor teritoriale si a problemelor referitoare la frontierele statelor”.

Deasemenea, încercările de categorisire a frontierelor au avut diverse nuanțe, preocupările specialiștilor fiind deosebit de active și de cele mai multe ori sincere, chiar dacă au avut unele conotații fanteziste, cu precădere în perioada antică și prefeudală.

Frontiera de stat a României delimitează teritoriul statului român de teritoriul fiecăruia dintre statele vecine și marea teritorială a României de zona contiguă, în plan vertical frontiera de stat delimitează spațiul aerian și subsolul stalului român de spațiul aerian și subsolul fiecăruia dintre statele vecine.

Frontiera de stat se stabilește prin lege în conformitate eu prevederile tratatelor internaționale, convențiilor sau înțelegerilor încheiate de statul român cu statele vecine.

Frontiera de stat a României este marcată, de regulă, în teren, prin semne de frontieră ale căror date topogeodezice sunt prevăzute în documentele de demarcare bilaterale încheiate de statul român cu statele vecine.

Frontiera de stat a României a intrat în atenția Uniunii Europene atât din punct de vedere central și teritorial, cât și din punct de vedere legislativ.

CAPITOLUL I – TERITORIUL DE STAT

1.1 Noțiuni introductive

Teritoriul reprezintă una din premisele necesare existenței statului ca subiect originar al dreptului international, prezentând o însemnatate esențială pentru dezvoltarea social-economică și organizarea politică a oricărei comunitați umane. Teritoriul de stat reprezintă o condiție necesară a delimitării spațiale și a acțiunii independente a fiecărui stat în raport cu celelalte state.

Conceptul de teritoriu este strâns legat de cel de suveranitate, aceasta fiind în primul rând teritorială, celelalte două elemente constitutive ale statului, populația și guvernul presupun de asemenea teritoriul pe care populația locuiește și guvernul ce își exercită autoritatea, ca o condiție prealabilă.

Orice pretenții cu privire la un anumit teritoriu trebuie examinate, în perioada modernă a dreptului internațional în care ne aflăm, în lumina normelor dreptului internațional privind nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, nerecunoașterea oricărei ocupații sau dobândiri de teritoriu pe această cale și dreptul popoarelor la autodeterminare.

În dreptul internațional, suveranitatea teritorială nu poate fi asimilată cu un drept de proprietate pe care statul să-1 greveze cu servituți, nu există un fond dominant și unul servant, iar așa-zisele servituți s-au constituit întotdeauna pe cale convențională.

Mărimea teritoriului nu are relevanță juridică externă, statele fiind subiecte egale de drept internațional. Mărimea teritoriului și a populației ce îl locuieste, bogățiile și resursele sale naturale, așezarea geografică, sunt aspecte pe care fiecare stat le ia în considerare în stabilirea și desfășurarea relațiilor sale policite, economice etc. cu alte state în cadrul sistemului internațional.

Elementele naturale care alcătuiesc teritoriul, au relevanță juridică internă și internațională, prin intermediul și în cadrul organizării statal-administrative, ca teritoriu de stat. O serie de principii fundamentale ale dreptului internațional formeaza baza relațiilor între statele lumii.

Teritoriul de stat are largi implicații în dreptul internațional contemporan, în probleme care privesc următoarele aspecte: natura juridică a teritoriului de stat, componenta acestuia, frontierele de stat și regimul de frontieră, imunitatea de jurisdicție teritorială a statului străin, fluviile internaționale și cooperarea statelor în acest domeniu, regimul juridic al navigației și al cooperării cu privire la Dunăre, situația juridică a canalelor maritime.

1.2 Natura juridică

Teritoriul de stat este spațiul geografic asupra căruia un stat iși exercită suveranitatea exclusivă , alcătuit din sol, subsol, ape și coloana aeriană de deasupra solului și apelor, delimitat prin frontiere.

Constituie una din premisele materiale ale existenței statului. Statul se bazează pe legaturi ale populației aflate în spațiul geografic respectiv. Teritoriul unui stat, cu toate elementele sale constitutive, se află sub autoritatea exclusivă a acelui stat. Această autoritate este denumită suveranitate teritorială, fiind elementul central al suveranității de stat.

Suveranitatea de stat este protejată prin numeroase principii și norme ale dreptului internațional. În primul rând, acestea obligă statele să nu aducă nici o atingere integritații teritoriale a altor state, să le respecte integritatea teritorială.

Trăsătura esențială a suveranității teritoriale este caracterul său general și exclusiv. Suveranitatea teritorială este generală în sensul că se extinde asupra tuturor părților teritoriului statului, asupra tuturor activităților și asupra tuturor persoanelor aflate pe acesta. Suveranitatea teritorială este exclusivă, în sensul că fiecare stat iși exercită suveranitatea numai pe un anumit teritoriu și nici un stat nu iși exercită suveranitatea pe teritoriul altui stat. Aceasta înseamna că un stat, exprimându-și liber voința, nu poate acorda altor state sau cetățenilor acestora, prin convenții internaționale, unele drepturi de a folosi teritoriul său, în limite bine stabilite și de regulă pe bază de reciprocitate. De exemplu, statele iși acorda reciproc drepturi de tranzit (feroviar, aerian, rutier), prin convenții de reglementare a transporturilor pentru a dezvolta colaborarea dintre ele, precum și schimburile economice internaționale. Unele reguli de drept cutumiar stabilesc dreptul de tranzit, ca de exemplu, dreptul de trecere inofensivă prin apele teritoriale, libertatea de tranzit pentru țările fără litoral. Asemenea drepturi nu aduc atingere caracterului complet și exclusiv al suveranității și integrității teritoriale. Exercitarea lor rămâne subordonata legilor și reglementărilor statului respectiv.

De asemenea, suveranitatea teritorială a unui stat nu este în contradicție cu privilegiile și imunitățile acordate personalului diplomatic și altor reprezentanți ai unui stat, aflați pe teritoriul altui stat, ca și organizațiile intenaționale.

Cu privire la natura juridică a teritoriului este cunoscută o diversitate de teorii care explică relația stat – teritoriu:

„Teoria patrimonială” este specifică epocii feudale. Potrivit acesteia, puterea statului asupra teritoriului izvorâte din proprietatea exclusivă a monarhului asupra pământului, implicit asupra teritoriului. Monarhul era în drept să modifice întinderile teritoriale prin vindere, schimbare, dăruire etc. Suveranitatea teritorială era confundată cu proprietatea feudală asupra pământului.

„Teoria teritoriului-subiect” pornește de la ideea nu este obiect asupra căruia statul își exercită anumite drepturi reale, ci un element constitutiv al personalității juridice a statului. Statutul fără teritoriu n-și poate exprima voința sa. Ceea ce caracterizează voința statului, indiferent de forma prin care ea se exprimă este suveranitatea. Această suveranitate se poate manifesta doar în cadrul unui teritoriu, care devine un element al voinței și al personalității statului. Teritoriul trebuie privit ca un element indisolubil legat de puterea publică.

„Teoria teritoriului-obiect” susține că teritoriul este un obiect al dominației statului. Dominația nu se confundă cu dreptul de proprietate. În esența acestei teorii se susținea că asupra teritoriului se exercită concomitent două drepturi: a) al proprietarului care poate poseda, folosi sau dispune de obiectul proprietății sale în corespundere cu legea; b) al statului care în virtutea dreptului își exercită suveranitatea asupra acestuia. Dominația statului se caracterizează prin dreptul de a asigura ordinea și de a percepe impozite de la cei ce locuiesc pe acest teritoriu.

„Teoria teritoriului-limită” apare în secolul XX. Consideră teritoriul unui stat limitele exercitării puterii, suprafața înăuntrul căreia legile statului se aplică persoanelor și bunurilor ce se găsesc pe teritoriul dat.

„Teoria competenței”. O concepție apropiată de teoria teritoriului-limită. Pleacă de la ideea superiorității ordinii internaționale de drept asupra celei statale. Conform acestei teorii teritoriul statului este doar cadrul spațial determinat de ordinea juridică internațională. Un stat poate să exercite în afara teritoriului său cel mult o competență fără a putea să-și extindă suveranitatea.

Potrivit doctrinei actuale, teritoriul este privit ca un element constitutiv al statului care reprezintă spațiul în care se exercită competența statului și în care se realizează organizarea lui politică și juridică. Teritoriul este condiția indespensabilă a independenței puterii publice.

Teoriile examinate nu sânt în măsură să dea raporturilor dintre stat și teritoriu o explicație adoptată stadiului actual de dezvoltare a realităților naționale și internaționale. Nici o teorie nu poate fi socotită compatibilă cu mentalitatea actuală a comunității internaționale dacă nu pornește de la ideea că puterea statului asupra teritoriului este o manifestare a suveranității poporului. Teritoriul dea lungul istoriei are un rol hotărâtor în dezvoltarea popoarelor și a statelor.

1.3 Elementele componente ale teritoriului de stat

Teritoriul statului reprezintă partea globului pământesc ce cuprinde solul, subsolul, apele și coloana de aer de deasupra solului și apelor asupra cărora statul își exercită puterea sa suverană.

1.3.1 Solul – principalul element al teritoriului. Este alcătuit din uscatul aflat sub suveranitatea statului, indiferent de locul unde este situat geografic. Subsolul intră în componența teritoriului statului fără nici un fel de îngrădire juridică internațională. Subsolul este alcătuit din stratul care se află imediat dedesubtul solului sau spațiului acvatic a unui stat. Statul are dreptul deplin de a dispune de subsol. 

1.3.2 Spațiul acvatic este compus din apele interioare și marea teritorială. Apele interioare cuprind toate râurile, fluviile, canalele, lacurile și mările care se află în întregime pe teritoriul aceluiași stat. În afară de cele situate în întregime pe teritoriul unui stat există și cursuri de apă care formează frontiera de stat dintre două sau mai multe state și cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe state.

Apele golfurilor și băilor sunt considerate ape interioare ale unui stat până la linia de demarcație trasă la intrarea sau în interiorul băii acolo unde distanța dintre țărmurile opuse nu depășește 24 de mile marine. Apele portului sunt considerate ape interioare până la linia care unește instalațiile permanente făcând parte integrantă din sistemul portuar și care înaintează cel mai mult în larg. Statutul navelor și echipajelor lor în porturilor străine se stabilește prin legile și regulamentele statului riveran. Acest statut diferă după cum nava este militară, comercială sau de stat.

Navele militare sunt cele care fac parte din forțele armate ale unui stat și poartă semnele exterioare distincte ale acestui stat și se află sub comanda unui ofițer de marină și ale căror echipaje sunt supuse regulilor disciplinei militare a acestui stat. Navele militare aflate într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicție penală și civilă. Ele nu pot fi percheziționate, sechestrate sau confiscate de statul riveran.

Navele comerciale sunt cele care aparțin unui stat fie unor persoane fizice sau juridice care efectuează transporturi de mărfuri sau de pasageri ori exploatează resursele maritime. Navele comerciale aflate într-un port străin sunt supuse unei duble jurisdicție: a statului de pavilion și a statului riveran.

Navele de stat destinate unor scopuri, ne comerciale sunt navele de cercetare științifică, de poștă, de control sanitar, vamal, pentru salvarea naufragiaților. În caz de forță majoră accesul în porturi este admis tuturor categoriilor de nave fără autorizație prealabilă.

Marea teritorială este partea apele mării sau oceanului de-a lungul țărmului unui stat cuprinsă între linia de bază și linia exterioară a ei și care se află sub suveranitatea statului riveran. În limitele mării sale teritoriale statul riveran exercită toate atribuțiile care decurg din deplina sa suveranitate cu privire la dreptul de pescuit, de exploatare a tuturor resurselor naturale existente, reglementarea navigației, aplicarea măsurilor de garantare a securității teritoriului sau dreptul de control vamal și sanitar de cercetare științifică și de protecție a mediului înconjurător.

1.3.3 „Platoul continental” – prelungire a teritoriului statului. Reprezintă solul și subsolul mării adiacente coastelor situate dincolo de marea teritorială (până la o adâncime de 200 m). Lângă platoul continental este zonă maritimă cu regim special numită „ zona contiguă sau adiacentă”. Zona contiguă este spațiu maritim aflat dincolo de marea teritorială. Ea se extinde la o anumită distanță, de obicei nu mai mult de 12 mile de la linia de bază a mării teritoriale. În acest spațiu statul poate exercita anumite drepturi suverane (protejarea intereselor sale economice, vamale, fiscale etc.).

1.3.4 Spațiul aerian este alcătuit din coloana aeriană aflată deasupra solului și spațiului acvatic al unui anumit stat, delimitata de frontiere terestre, fluviale si maritime, până la înălțimea unde începe spațiul cosmic.

Suveranitatea statului se extinde și asupra spațiului aerian, situat deasupra teritoriului și mării teritoriale. Asupra acestui teritoriu au apărut interesante discuții teoretice. De exemplu, la inceput, spațiul aerian era considerat lucru comun. Lucrurile au evoluat și în feudalism s-a ajuns la concluzia că el aparține statului al cărui pământ se află sub el.

În sec. al XIX- lea și începutul sec. al XX- lea a fost elaborată teoria „libertății” care exprimă ideea suveranității statului asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său. Aceasta teorie venea să înlocuiască pe cea a libertății aerului. Totuși, instrumentele naționale au recunoscut, ulterior, anumite drepturi sau facilități statelor, în scopul promovării transporturilor aeriene civile.

Conform reglementărilor în vigoare, spațiul aerian al țării noastre este alcătuit din coloana de aer de deasupra teritoriului României și este împărțit în trei zone:

a) spațiul de circulație aeriană, în care este permis accesul și circulația tuturor navelor;

b) zonele rezervate pentru lucrul aerian, în care se desfășoara activități determinate ( sport aeronautic, încercarea aeronavelor etc.)

c) zone interzise circulației aeronavelor.

CAPITOLUL II – FRONTIERA DE STAT

2.1 – Noțiuni introductive

2.1.1. Generalități despre frontiere

Din momentul în care a devenit conștient de propria-i identitate, omul a simțit nevoia să-și marcheze ținutul cunoscut, interpunând între acesta și cele necunoscute o linie de demarcație simbolică la început, folosindu-se de arbori, cursuri de apă, stânci etc., care mai târziu a devenit un fel de limită de protecție a teritoriului ocupat. Simțul delimitării spațiului l-a precedat pe cel al proprietății individuale sau, colective.

Concepția patrimonialistă constituie de multe veacuri izvorul puterii asupra teritoriului. De aceea aceasta apare ca expresie materială a supremației, independenței și inviolabilității statului și poporului care-l locuiește.

Dintre elementele sale componente, frontiera de stat suscită cel mai mare interes. Aici s-au născut cele mai multe dintre instituțiile dreptului internațional public: aici a început comerțul, a izbucnit războiul și s-a încheiat pacea; de aici a început separarea, dar și protecția între țări și popoarele lor. în pofida aparenței sale fixități, frontiera este un perimetru efervescent, unde se întâlnesc, se influențează, se conciliază sau se ciocnesc interese supreme de stat.

Frontiera a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare. Unii cred că noțiunea de frontieră a apărut atunci când omul a intrat în faza vieții sedentare, însă, omul a avut această noțiune și în faza vieții nomade. Chiar triburile asiatice sau africane erau încadrate de frontiere la nivelul și sfârșitului deceniului patru al secolului al XX-lea.

Mișcarea și expansiunea triburilor și popoarelor au dat naștere conflictelor, care au impus modificări în consecință în zonele de graniță, frontiera tabu a devenit permeabilă, nestabilă, variabilă și violabilă. în dinamica sa, noțiunea frontierei sacre a fost depășită prin instaurarea conceptelor cuceririi și alipirii de noi teritorii.

A venit apoi limes imperii (adusă de romani), care era o frontieră nouă, dinamică, variabilă, corespunzătoare împrejurărilor care la început s-a impus ca limită provizorie a zonei de margine a oricărui teritoriu cucerit.

În decursul istoriei, conceptul frontierei a evoluat și s-a perfecționat, la început în raport de tipul formațiunii teritoriale specifice fărâmițării feudale, iar mai apoi precapitaliste, sporindu-și importanța o dată cu formarea statelor naționale, când apare noțiunea de frontieră fixă al cărui traseu este concret determinat, minuțios marcat în teren, fapt ce determină că teritoriul de stat să capete un contur cât mai exact.

Ca instituție a dreptului internațional public, frontiera de stat-în accepția recunoscută a noțiunii-capătă semnificație juridică începând cu prevederile tratatelor bizantine ale secolului al VI-lea și mai precis, către finele secolului al IX-lea, odată cu împărțirile din perioada carolingiană,, termenul de frontieră (în accepțiunea sa de astăzi) apărând însă, abia la începutul secolului al XIX-lea.

După apariția statului, noțiunea de frontieră depășește cadrul empiric al înțelesului și se manifestă ca limită juridică în cadrul căreia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă, iar națiunea, dreptul său la autodeterminare.

Supremația teritorială (imperium), între limite teritoriale, manifeste, frontiere, determină abțineri din partea statelor și obligă la respectarea integrității teritoriale, constituind astfel un principiu fundamental de drept internațional.

Ca și teritoriul, frontierele au jucat un rol în relațiile internaționale, fiind supuse celor mai neprevăzute controverse. Statistic, 90% dintre disputele interstatale, inclusiv cele de astăzi, sunt în legătură cu frontierele ori cu implicații conexe acestora. Așadar, cât vor fi națiuni, popoare și state, vor exista și frontiere disputate. Oricum, unica și ultima frontieră necontestată încă, rămâne cea a spațiului extrapământean.

Astăzi, întreaga suprafață a teritoriilor terestre ale planetei aparține unor state ori entități teritoriale asimilate acestora. Procesele de distribuire și redistribuire a teritoriilor între state au urmat evoluții diferite în diverse zone geografice, în Europa, actuala configurație generală a frontierelor este rezultatul unui lung proces de atribuire și redistribuire, în cadrul căruia momentele cele mai importante le-au constituit tratatele de pace care au consfințit raporturile geopolitice în urma unor războaie, în America și Africa, actualele frontiere au fost, în general, determinate de diviziunile administrative create prin expansiunea colonială europeană, în Asia, situația frontierelor actuale este de asemenea, opera expansiunii coloniale, dar și al unor puternice rădăcini istorice, ale organizării politice, etnice și religioase din perioade anterioare colonizării.

2.1.2. Definirea frontierelor

„Orice definiție și oricare concept sunt rodul unei etimologii multiple, manifestându-se condensat sau dezinvolt, în funcție de meticulozitatea și profunzimea celui preocupat să le deslușească înțelesul și să-l redea apoi într-o ținută cât mai elevată, mai totdeauna supusă interpretării și adăugirilor”.

Fie că are sensul latinescului „frons” („cea dinainte”, „cea dintâi”) sau franco-latinescului „front” (care, se pare, a dat la noi cuvântul „fruntarie”), ale lui „krai”, „kraina” sau „krainichi” (=granița)cu înțelesul de margine, sfârșit, extremitate sau pe cel al cuvântului „hotar” (cu semnificație de limită, capăt, frontieră își păstrează actualitatea.

Din multitudinea denumirilor receptate de către specialiști și acceptate, ca atare, de dreptul internațional public, merită amintite „frontiera primitivă” sau străveche frontiera, (ager spațiu antiqus) cu caracteristici divine, ermetică, sacră și inviolabilă-proprie perioadei de început și, în bună parte antichității, apoi „frontiere limes-imperii” (de tip ager romanus, constând într-o zonă de protecție cu dezvoltare variabilă, potrivit nevoilor militare) specifică îndeosebi perioadei Imperiului Roman, cu trăsături elastice și dinamice (menită să justifice expansiunile teritoriale).

Ulterior, nu numai imperiilor europene, ci și celor asiatice, le era specifică frontiera formată dintr-o zonă sau fâșie teritorială largă „deșerte et inhabitee” a cărei proprietate se presupunea că nu aparținea nimănui și care, odată cu trecerea timpul, își restrângea noțiunea și implicit conținutul devenind o simplă „linie”.

În cartea sa „Frontiera de stat a României” d-1 Grigore Stamate, având în vedere definițiile date de Dicționarul de Drept Internațional Public, Editura Științifică și Enciclopedică București, 1982, pagina 145, dă următoarea definiție: „o linie reală sau imaginară trasată între diferite puncte pe suprafața terestră care delimitează teritoriul statelor între ele sau față de marea liberă și spațiul extraatmosferic” și de Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei, 1975, pagina 354, dă următoarea definiție: „linia naturală sau convențională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau întinderi de apă care fac parte din teritoriul său” a extras niște observații interesante.

Prima este aceea că deși traseul frontierei presupune neapărat și o anume „linie”, ea nu se confundă cu aceasta. Sub aspectul său marginilor, frontiera este într-adevăr o linie dar, și mai mult, ca limită, este o succesiune de planuri verticale care despart-începând de la baza inferioară a spațiului cosmic și terminând cu adâncimea subsolului accesibilă tehnicii moderne-un teritoriu de stat de alt teritoriu de stat. într-un asemenea context, semnificația de linie restrânge conținutul definiției și conferă un interes simplist, reducând întregul ansamblu planic la punctele de incidență ale acestuia cu suprafața terestră care, dacă este marcat artificial, devine pregnantă.

A doua este că atributul „imaginară” nu este prea fericit deoarece frontiera nu poate fi decât reală din cel puțin două puncte de vedere: este coincidența spațiului geografic pe care-l delimitează reprezentând o componentă teritorială concretă și corespunde „limitei juridice în cadrul căruia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă, iar națiunea dreptul său la autodeterminare, cu toate efectele ce decurg din aceasta”.

A treia observație este cea referitoare la caracterul „natural” al liniei față de care își exprimă anumite rezerve: din moment ce pământul a fost dat omenirii ca un întreg, necompartimentat decât de formele de relief, frontierele nu pot fi decât artificiale pentru că sunt supuse intervenției post-originare, de cele mai multe ori arbitrară, a oamenilor, în prezent orice demarcare suportă artificial, un complet de reguli, norme și principii precis definite, în majoritate, convențional.

Din motivele mai sus invocate, cele mai adecvate definiții ar fi cele date de profesor doctor Grigore Geamănu „Frontierele aeriene sunt liniile perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau acvatice în sus, până la limita inferioară a spațiului cosmic”, respective profesor doctor Marțian Niciu: „Frontierele aeriene ale unui stat sunt tot linii imaginare ridicate perpendicular pe frontierele terestre sau maritime ale statului, în spațiul aerian”.

La sfârșit se cuvine menționată definiția condensată a articolului l din Ordonanta de Urgenta nr.105/2001: “Frontiera de stat a României desparte teritoriul statului român de teritoriile statelor vecine și marea teritorială a României de zona contiguă. Totodată, frontiera de stat delimitează în plan vertical spațiul aerian și subsolul statului român de spațiul aerian și subsolul statelor vecine.”

2.2 – Clasificarea frontierelor

2.2.1. Tipuri istorice de frontieră. Încercări și modalități de clasificare

Încercările de categorisire a frontierelor au avut diverse nuanțe, preocupările specialiștilor fiind deosebit de active și de cele mai multe ori sincere, chiar dacă au avut unele conotații fanteziste, cu precădere în perioada antică și prefeudală.

În virtutea dreptului internațional, mai puțin a celui cutumiar și mai mult a școlii moderne, frontierele sau clasificat felurit, îmbogățindu-se jurisprudența și teoriile in domeniu. Unii autori le-au categorisit: naturale (orografice), convenționale și astronomice, alții: naturale și geometrice, alții: artificiale (astronomice și geometrice) și naturale, alții altfel.

Dintre frontierele Evului Mediu, merită evidențiate trei tipuri noi, inaugurate cu prilejul marilor descoperiri ale secolelor al XV-lea și al XVI-lea, în urma renumitelor expediții de explorare efectuate de Cristofor Columb, Vasco da Gama, Diaz și Magelan, ca și după în luarea în posesie, sub formă de colonii și protectorate, de către marile puteri ale vremii a unor vaste teritorii din „continentele noi”: frontiera fictivă, frontiera astronomică și frontiera geometrică.

Frontiera fictivă reprezintă o linie trasata in abstracte pe hartă și, uneori marcată și în teren pentru a determina, suveranitatea unor state asupra unor ținuturi descoperite sau necunoscute, dar și a unor teritorii presupuse existente,, în același timp, s-au impus frontierele naturale și geografice, condiționate exclusiv de particularitățile mediului fizic.

Ulterior, subsecvent frontierei coloniale a apărut și s-a impus, în condițiile revoluționare al secolului al XVII-lea, conceptul frontierei etnice al cărei precursor a fost frontiera etnografică, considerată superioară tuturor celorlalte tipuri.

Frontiera etnografică a evoluat în timp, reprezentând rezultanta aplicării a două principii fundamentale recunoscute de dreptul internațional public modern: principiul etnic și principiul autodeterminării, în această privință, specialiștii sunt unanimi în a aprecia că un astfel de gen de frontiere este propriu pentru delimitarea marilor așezări de populație majoritară, de tip națiune sau popor, în baza unor considerente istorice temeinice și nicidecum, a unor grupări minoritare de tipul națiunilor conlocuitoare în respectivele spații.

Frontiera astronomică, cu aplicație în special în „continentele noi” ale secolelor al XV-lea și al XVI-lea, se caracteriza prin aceea că urma necondiționat traseul unor paralele sau meridiane și s-a uzitat în legătură cu ținuturile foarte puțin locuite, iar frontiera geometrică pură sau combinată cu cea astronomică și fictivă era desemnată prin linii trase drept, în curbă, arc de cerc etc.. Toate aceste categorii au evoluat în timp și se manifestă, îndeosebi în perioada delimitării statelor americane.

În privința frontierei coloniale, peste vremuri, specialiștii au reținut doar ideea că aceasta n-a limitat decât sfere de influență și nu teritorii etnice și că n-a avut nici o relevanță obiectivă pentru mediul fizic sau uman.

O posibilă clasificare este cea determinată de impactul pe verticală al planurilor imaginare ce compun frontiera: aeriană, terestră (de suprafață), de adâncime, în subsidiar, singura predispusă reclasificării fiind frontiera terestră: pe uscat și pe apă. Celelalte categorii sunt auxiliare și relevante doar sub aspect didactic: geometrice, astronomice, maritime, fluviale etc.; pentru toate, la un loc, caracteristica de principiu constituind-o latura convențională a determinării și modalității concrete de stabilire.

Diferit de toate aceste clasificări mai există și așa-zisele „frontiere speciale”, nu cu un regim special ci oarecum aparte: limitele care desemnează zonele supuse sau nu controlului de frontieră din porturi, aeroporturi, zone libere sau care desemnează dependente de teritoriu în afara celui național, în cazul navelor și aeronavelor sub pavilion românesc, al sediilor misiunilor diplomatice și oficiilor consulare în străinătate. La acestea se adăugă frontiera vamală care, deși, de regulă, se confundă cu cea de stat, este „mai largă decât aceasta din urmă, în sensul că în locuri (puncte) precis determinate prin legile statului sau prin convenții bilaterale pe unde tranzitează, ori este depozitată, o mare cantitate de mărfuri se exercită controlul vamal și se percep taxele corespunzătoare”.

2.2.2. Criterii didactice de clasificare a frontierelor

În clasificarea frontierelor se urmează două criterii: cel al aliniamentelor pe care le urmează și cel al naturii spațiilor pe care le delimitează.

Conform primului criteriu, cel al aliniamentelor, frontierele pot fi: naturale, geometrice sau astronomice.

Frontierele naturale (orografice) se stabilesc ținându-se seama de anumite particularități geografice, cum ar fi albia unor râuri sau fluvii, înălțimi, văi, litoraluri etc..

Frontierele geometrice reprezintă, în general, linii drepte trasate între anumite puncte, care despart teritoriile a două state (exemplu: frontiera S.U.A.-Mexic, în lungime de 800 km, între El Paso și Oceanul Pacific).

Frontierele astronomice urmează paralelele sau meridianele globului pământesc (exemplu: frontiera S.U.A.-Canada și frontiera Coreea de Nord-Coreea de Sud).

După criteriul componentelor teritoriului, frontierele pot fi împărțite în: terestre, fluviale, maritime și aeriene.

Frontiera terestră, desparte uscatul între două state, în funcție de particularitățile terenului, ea poate urma linia crestelor munților, mijlocul mărilor sau poate fi stabilită, în linie dreaptă, geometric sau astronomic. Frontiera fluvială se stabilește, în general, pe mijlocul șenalului navigabil al fluviului ce desparte teritoriul a două state.

Frontiera maritimă delimitează marea teritorială a statelor cu litoral de marea liberă și de marea teritorială a statelor vecine.

Frontiera aeriană separă spațiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare imaginare care pornesc de pe frontierele terestre, fluviale și maritime până la limita inferioară a spațiului cosmic.

2.3 – Stabilirea traseului frontierei de stat

2.3.1. Generalități

Frontierele, ca limite ale teritoriului de stat, concrete și practice, se circumscriu unui traseu exact, al cărui curs se stabilește artificial-în mod convențional sau impus și nu reprezintă un dat irevocabil, suportând cea mai necruțătoare dintre toate intervențiile posibile, acțiunea umană.

Stabilirea traseului frontierei de stat constituie una dintre cele mai complexe și pretențioase operațiuni de evidențiere a teritoriului de stat, premisa materială indispensabilă definirii cadrului în limitele căruia statul își exercită supremația teritorială, ca parte integrantă a suveranității sale. Numai astfel se poate manifesta nestingherit, deplin și exclusiv, suportând efectele unui principiu fundamental de drept internațional-principiul inviolabilității integrității teritoriale de stat.

În plan internațional, frontierele s-au stabilit fie prin acorduri, fie prin tratate care au marcat sfârșitul unor state militare, de mică sau de mai mare anvergură, în epoca modernă, unele frontiere ori numai anumite porțiuni de frontieră între două sau mai multe state au fost stabilite și prin hotărârile unor instanțe arbitrare internaționale ori de cele două Curți Internaționale de Justiții.

Din punct de vedere juridic, stabilirea traseului frontierei de stat se efectuează, în general, pe calea tratatelor, cu tot ansamblul de acțiuni pe care perfectarea înțelegerilor internaționale în materie îl presupune: tratative directe sau prin mijlocitori, consultări colaterale, verificări, documentări, convenirea și redactarea textelor și a anexelor, semnarea ratificarea și notificarea.

Din punct de vedere practic, însă, acesta depășește și prelungește cadrul sus menționat prin determinările din teren: măsurători, trasări, marcări, compensări, întocmirea harților, proceselor verbale de descriere, procese verbale și schițele-crochiu ale semnelor de frontiere, planșe, scheme etc..

O separare categorică între aspectele de ordin juridic și cele de natură practică este discutabilă, întrucât interferența lor este atât de necesară, încât orice fracționare s-ar repercuta negativ în planul general al complexului operațional menționat. Pentru intrarea în vigoare a unui tratat de frontieră sau cu prevederi în domeniu, calea diplomatică poate fi foarte lungă și anevoioasă, cele preconizate inițial de considerente și stipulații juridice, pentru a fi complet și definitiv, impune a se lua în atenție tot mersul evenimentelor, până la fixarea traseului frontierei de stat în teren.

„Așadar, nu întâmplător s-au produs și subzistă încă confuziile între acțiunile și documentele de delimitare și cele de marcare, respectiv, redemarcare și, în general, între ceea ce presupune conținutul acestora, chiar la niveluri cu pretenții”.

2.3.2. Delimitare, demarcare și redemarcare

Delimitarea și demarcarea reprezintă operațiunile de bază ale stabilirii oricărei frontiere de stat, care succed preliminariilor, tratativelor, înțelegerilor sau dictatului în domeniu,.

Detașate de considerentele de interes, când arbitrarul poate oricând interveni-fie cu prilejul consultărilor, fie prin impunere directă-delimitarea și demarcarea sunt operațiuni pur și simplu ce țin de resortul specialiștilor și se supun, deopotrivă, unui riguros complex de norme și principii de drept internațional și unui sistem exact de metode și procedee topogeodezice și topografice. O distincție netă între ceea ce presupune conținutul acestor noțiuni nu se poate realiza decât în plan scolastic.

Delimitarea este o operațiune politico-juridică, care constă în identificarea direcției principale și descrierea amănunțită, în cuprinsul tratatului care se încheie în scopul stabilirii frontierei, a traseului acesteia, în urma acestei descrieri se întocmește și o hartă, anexa la tratat. Deci este vorba despre o operațiune intelectuală de precizare în cuprinsul înțelegerilor internaționale a direcției și dispunerii generale a traseului frontierei de stat, descrierea de principiu a acestuia și indicarea sa pe hartă sau hărțile anexa.

Demarcarea constă într-o operațiune tehnică de fixare în teren, cu ajutorul unor semne specifice, a traseului frontierei de stat, așa a fost indicată în documentele de delimitare. Este vorba deci, de determinarea propriu zisă a liniei de frontieră, care presupune o serie de operațiuni de instalare a unor borne sau identificarea altor semne de demarcație (copaci, forme de relief natural, geamanduri etc.). Etapa demarcării este efectuată de comisie speciala care consemnează operațiunile sale într-un proces-verbal sau un raport cu hărți, fotografii etc., documente prin care se reglementează și problemele referitoare la folosirea și întreținerea drumurilor de frontieră, a cursurilor de apă, a semnelor de frontieră.

În activitatea de demarcare a frontierei, comisia mixtă aplică și anumite principii compensatorii, cum sunt: principiul respectării condițiilor locale de exploatare (reîmpărțirea proprietăților agricole etc.) și principiul respectării integrității localităților.

Intre delimitare și demarcare există o indisolubilă legătură, fără a se exclude, dar presupunându-se reciproc.

De regulă, delimitarea precede demarcarea și, pe când prima incubă în esență o intensă activitate teoretică, cu aplicație doar pe hartă, și scheme, fiind guvernată de norme și principii de drept internațional, cea de-a doua având un caracter preponderent practic, ingineresc, este guvernată de metode, modalități și procedee de marcare cu aplicație tehnică nemijlocită, în teren.

Ambele operațiuni sunt precedate de punerea de acord a părților limitrofe asupra principiilor în virtutea cărora se va purcede la stabilirea traseului frontierei, cu relevanță, deopotrivă, atât în privința delimitării cât și a demarcării. Altfel spus, reducerea uneia sau alteia dintre acestea în plan principal determină pe de o parte o privare a lor de conținut, iar pe de altă parte transpunerea principiilor ca atare în plan inferior, în favoarea uneia sau alteia dintre cele două operațiuni, cu precădere în sarcina delimitării.

În privința documentelor corespunzătoare celor două operațiuni se mențin confuzii și de formă și de fond, inclusiv la nivelul specialiștilor, în sensul că aceleași documente sunt catalogate fie de delimitare, fie de demarcare, fără a se decela în raport de elementele de conținut. Astfel, deși operațiunii de delimitare îi sunt proprii în exclusiv documentele de descriere a traseului frontierei de stat și hărțile anexă la înțelegerile internaționale pe care este trasată linia de frontieră, în majoritate sunt categorisite și ca documente de demarcare.

Un tratament disparat nu-și are rostul pentru că, în ultimă instanță, cea mai oportună categorisire pentru toate documentele specifice ambelor operațiuni ar fi aceea de documente-anexă la delimitarea și demarcarea frontierei sau, direct, la stabilirea traseului frontierei de stat ori, și mai simplu, documente de frontieră.

De principiu, delimitarea și demarcarea se succed orientativ, fiind efectuate de către delegațiile părților interesante în comisiile mixte interguvernamentale.

Problema care se pune este aceea a priorității uneia față de cealaltă.

În cazul dictatului, prioritară este delimitarea, iar dintre toate acțiunile subsecvente-trasarea liniei de frontieră pe hartă; în cazul determinărilor în teren (respectiv, în cazul verificărilor periodice) prioritară este demarcarea, celelalte documente realizându-se ulterior, în orice situație însa-conform uzanțelor internaționale în materie-în caz de neconcordanță între descrierea traseului liniei de frontieră-din text și cel de pe hărți sau din teren „descrierea din text va fi considerată cea justă”.

Referitor la complexitatea documentelor întocmite cu asemenea prilejuri este dificil de exprimat o concluzie; numai în cazul procesului verbal de descriere a traseului frontierei de stat româno-ungare, în urma operațiunilor din anii 1948-1951, s-au întocmit 10 volume cu materialele în cauză și 126 de hărți la scara 1:5000, ca să nu mai luăm în calcul documentele privitoare la fosta frontiera sovieto-româna, întocmite la nivelul anilor 1948-1949, care însumează un volum impresionant de documente.

Redemarcarea este o operațiune tehnică, ce constă în restabilirea demarcării frontierei după ce demarcarea inițială nu mai există, sau nu mai dă satisfacție. Este de fapt vorba despre controlul liniei de frontieră și restabilirea semnelor de frontieră deteriorate și așezarea de semne suplimentare. Ca și în situațiile inițiale, această operațiune se efectuează tot de către comisii mixte instituite în acest scop, alcătuite de obicei-exclusiv din reprezentanții părților interesate, care procedează, prin experți la fixarea în teren a noilor semne de marcare sau la reconstituirea și replantarea celor dispărute. După redemarcare, urmează o nouă descriere, noi hărți, scheme, schițe crochiu și tot ansamblul de documente menționate mai sus.

2.3.3. Principiile stabilirii traseului frontierei de stat

Principiile de stabilire a traseului frontierei de stat fac parte din categoria principiilor specifice dreptului internațional, care dau expresie unei valori specifice cu acțiune limitată, de ramură, unele dintre ele consacrate, altele noi sau în curs de definitivare. Există atât principii de stabilire a traseului frontierei de stat în sectoarele de uscat și de apă (pe apă curgătoare-pârâie, râuri și fluvii; pe lacuri, canale, păduri, sisteme hidroenergetice și de navigație, apele interioare, precum și la mare) cât și în plan aerian.

1. Principiile limitei cadastrale

Cunoscut din antichitatea romană, îl regăsim și în majoritatea documentelor de delimitarea uscatului frontierei de stat din perioada românească contemporană, cu predilecție în zona româno-iugoslavă. Astfel, potrivit articolului 2 al Protocolului privind frontiera dintre regatele român și iugoslav din 24 noiembrie 1923, traseul liniei de frontieră a, în anumite porțiuni, urmează „limita cadastrală” (la Prezlamos pe o lungime de 750 km, între Nokrin și Valcani, Nokrin și Nagy-Kikinda, Nokofalva-Vizedj, Comlașu Mare, Soultour-Szt. Hubert, s.a.m.d.).

2. Principiul detaliului de planificare

Reținut de mai toate înțelegerile internaționale, având primatul în domeniul, el este cunoscut și ca principiul liniei naturale, fiind specific sectorului de uscat dar și de apă. Conținutul său este determinat de către detaliile de planimetrie, îndeosebi naturale (râuri, lacuri, mlaștini etc.) și, mai puțin, de către cele artificiale (căi de comunicație, canale, diguri etc.).

Această modalitate, fiind cea mai la îndemână, nu presupune determinări suplimentare și are un pronunțat caracter strategic în plan militar, a subzistat de-a lungul vremurilor și-și menține și în prezent actualitatea.

3. Principiul liniei de determinant pe teren

În privința liniei de determinat pe teren, relevanță prezintă detaliile de nivelment (un mamelon, o creastă, talvegul etc.). De obicei, traseul frontierei merge în linie dreaptă (de la o cota la alta, tăind orice detaliu interpus), în linie frântă, ori, rar, în curbilinie. Acest principiu este specific frontierei de uscat româno-ungară, și româno-iugoslavă.

Deși specific sectorului de uscat, acest principiu își găsește aplicarea și în zona lacurilor, inclusiv pe apele curgătoare (zona barajului de acumulare Stânca-Costești, zona barajelor în amonte și aval de obiectivele Porțile de Fier I și Porțile de Fier II).

4. Principiul mijlocului pânzei de apă

Acest principiu este aplicabil în cazul apelor curgătoare, navigabile și nenavigabile al canalelor cu apă sau porțiunilor îndiguite.

În determinarea pe teren a liniei frontierei, mijlocul pânzei de apă se consideră o linie calculată la egala depărtare de liniile ambelor maluri, iar acolo unde aceasta nu poate fi stabilită precis se ia în calcul mijlocul suprafeței apei Ia nivelul mediu, în dreptul insulelor, traseul frontierei, urmează brațul principal.

Acest principiu s-a utilizat timp de 45 de ani pe relația apelor de frontieră navigabile cu fosta parte sovietică, iar în prezent cu Ungaria, cu Iugoslavia și cu Bulgaria.

5. Principiul talvegului

Talvegul este acea linie dintre liniile cursului fluviului care e determinată la orice epocă prin continuitatea neîntreruptă a șenalelor celor mai adânci. În cazul în care fluviul formează două sau mai multe brațe navigabile; acela dintre talvegurile particulare, care va prezenta în cursul său sonda minimă-cea mai adâncă, va fi considerat ca talveg al fluviului.

Prin descrierea liniei de frontieră între Regatul României și Regatul Iugoslaviei, făcută la Belgrad între 18-19 ianuarie 1933, se prevede o alternanță între principiul talvegului și cel al mijlocului canalului navigabil. Astfel, de la confluența cu Nera până la insula Moldova Nouă, linia frontierei de Dunăre urmează mijlocul canalului navigabil principal, apoi în zona insulei principiul talvegului pe brațul dinspre partea iugoslavă și trece din nou pe talveg în zona fostei Ada Kaleh, apoi revine, și tot așa în dreptul fiecărei insule care, în prezent, nu mai există.

6. Principiul șenalului navigabil

În aplicarea acestui principiu, România a parcurs mai multe etape impuse, în general, de tratatele de pace cu referire, în principal, la fluviul Dunărea, începând cu stipulațiile Tratatului de la Berlin din 1856 privitoare la delimitarea frontierei între statele dunărene riverane și până la Convenția româno-bulgare din 1908, abia prin Tratatul de Sevres din 1920 se înscrie principiul „șenalul principal de navigație al Dunării”.

În prezent, a devenit aplicabil Dunării în sectorul fost româno-sovietic, precum și în poțiunile navigabile ale Prutului, iar în sectorul româno-iugoslav, de-a lungul întregului curs, cu excepțiile prezentate în zona insulelor.

Ca regulă generală, pe râurile navigabile, traseul frontierei se modifică potrivit cu schimbarea naturală a mijlocului șenalului navigabil, iar în cazul insulelor traseul frontierei trece întotdeauna pe brațul care conține șenalul navigabil principal, în cazul în care, din cauza unor fenomene naturale, mijlocul șenalului navigabil principal se schimbă de pe un braț pe celălalt, traseul frontierei ți apartenența teritorială a insulelor respective rămâne neschimbată până la constatarea în comun a acestei situații și îndeplinirea formalităților prevăzute în înțelegerile internaționale și bilaterale.

7. Principiile de stabilire a frontierei în sectorul maritim

Cu toate eforturile depuse de specialiști pentru realizarea unei codificări în materie, dreptul în sine, în sectorul maritim, rămâne încă fluctuant. Un fapt rămâne însă cert: preocupările judecătorilor și experților înaltelor instanțe și comisii de arbitraj sunt departe de a fi epuizate.

Dacă în Convenția de Ia Geneva din 1958 este reținută regula echidistanței prin circumstanțele speciale, afirmată ulterior și de jurisprudența de după 1969, Convenția din 198 prin articolele 74 și 83 se limitează la o enunțare de principiu potrivit căreia un acord bazat pe dreptul internațional permite să se ajungă la o soluție echitabilă.

Convenția de la Geneva, din 1958, consacra principiul liniei mediane care își păstrează actualitatea: „în cazul când coastele a două state sunt așezate față. în față sau sunt limitrofe, nici unul dintre aceste state nu au dreptul, în lipsa unu acord contrar între ele, să-și extindă marea sa teritorială peste linia mediană ale cărei puncte sunt la distanțe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state”.

Potrivit aceleiași convenții, linii de demarcare între mările teritoriale a două state ale căror coaste sunt așezate față în față, sau limitrofe (cazul mării teritoriale a României), este trasată pe hărțile marine întocmite la scară mare, recunoscute oficial de statele riverane (la Marea Neagră nu avea o astfel de hartă).

8. Principiile de stabilire a frontierei aeriene

Deși prematură, forțată chiar imposibilă (după unii) stabilirea frontierei în plan altitudinal se manifestă, din ce în ce mai mult, ca necesară, actuală și realizabilă în opinia multor cercetători în domeniu, sugerându-se deja soluții de delimitare, în majoritate, bazate pe criterii tehnice științifice recunoscute.

Pornindu-se de la existența straturilor de aer din jurul Pământului și de la posibilitățile și limitele tehnice ale aviației s-au emis o serie de teze asupra înălțimii de reportare a planului frontalier, de către nume ca: Berezovski, Probst, Jukov, Kroell, Cooper, Andronvici, Niciu etc..

Având în vedere criteriile date de cele două subcomitete ale Comitetului O.N.U. pentru utilizarea spațiului extraatmosferic (pe baza opiniilor exprimate în perioada 1970-1976) domnul profesor Gr. Stamate propune neexhaustiv:

-principiul limitei, în altitudine, a aerului navigabil;

-principiul limitei altitudinale a orbitei primului satelit;

-principiul planului convențional unanim acceptat de către state, la o anumită înălțime de la nivelul mării terestre;

-combinarea, în funcție de posibilitățile și limitele tehnice de efectuare a zborurilor obișnuite, a acestor principii.

Indiferent de situație, stabilirea în mod arbitrar a frontierei, nu este binevenită și nu poate constitui un principiu de drept în materie, fie și numai pentru consecințele-i arbitrare.

2.4 – Caracteristicile frontierei de stat a României

2.4.1. Dimensiunea de bază

Prea puține și nesatisfăcătoare în conținut sunt cuvintele pe care un om (cu toată puterea cunoașterii sale) le deține pentru a-l selecta pe cel mai reușit să exprime spontan și complet, tot ceea ce presupune arheul românesc al vetrei străbune. Nici măcar atât de condensatul „deosebit” nu are suficiență și încărcătură necesară pentru a dezvălui tradiția și respectul cu care se cere onorat acest minunat pământ ce identifică, ontologic, sentimentul românesc al ființei.

Poziționată de Dumnezeu, natură și om în spațiul carpato-danubiano-pontic, „la răscruce de drumuri, vânturi și istorii” foc de-nceput oaza civilizației balcanice, România sfârșitului de mileniu doi este mărginită de latitudinea estică a paralelelor de 43°37'07” și 48°15'58” și de longitudinea estica a meridianelor de 20°15'49” și 29°37'38”, încorporând o suprafață teritorială de circa 237510 km2, respectiv 23751000 ha, la o populație de peste 23 milioane de locuitori, ceea ce, cu posibilitățile impuse de estimările invocate, reprezintă aproximativ 100 de locuitori pe km2, luându-se în considerare inclusiv suprafața mării teritoriale.

2.4.2. Datele frontierei de stat

Potrivit aceluiași procedeu estimativ de calcul, frontiera de stat a României, la nivelul anului 1995, este de 3146,6 km, rezultați din însumarea cifrelor oficiale cu care se operează în prezent pentru sectorul maritim. Astfel: 444,8 km cu republica Ungară; (oficial) 631,3 km cu Republica Ucraina (neoficial: au fost incluși și cu cei 21,75 din sectorul maritim până la semnul de frontieră 1439 și încă 9,95 km pe circumferința așa-zisei limite teritoriale a Insulei Șerpilor, cu orientarea generală SE); 681,3 km cu Republica Moldova (neoficial) și 193,5 Km Ia limita dinspre larg a mării teritoriale (estimativ, anuarul statistic și alte publicații folosesc cifrele de 234-245 Km corespunzătoare dezvoltării teritoriului românesc).

Suprafața teritorială maritimă a teritoriului românesc în raport cu lungimea redusă a frontierei rezidă în forma ovoidală a configurației sale generale, cunoscut fiind ca, dintre toate figurile geometrice, din totalul estimat: 1035,7 km reprezintă frontiera de uscat, 1862,476 km-frontiera de apă și 247,424 km – frontiera maritimă (limita dinspre larg, plus sectorul de apă, cu excepția Mării Negre și a fluviului lui Dunărea), mai formează frontiera râurile Prut, Tisa, Mureș, Nera, Bilca Mică, Suceava și o serie de alte pârâie și canale la care se adaugă râurile care străbat frontiera.

Până la o nouă verificare și actualizare a documentelor de frontieră în raport de schimbările survenite în teren, rămâne cu regim incert definit traseul frontierei în sectorul cu Republica Ucraina, îndeosebi în zonele râurilor Suceava și Putna, pe Dunăre în zona insulei Maican și pe canalul Musura – Musuna și-n continuare în sectorul maritim, precum și în măsura în care nu a fost convenit, inclusiv în sectorul cu Republica Moldova.

2.4.3. Caracteristicile frontierei de stat

Datorită principiului de delimitare la care este supusă prin însuși regimul său juridic, consacrat prin înțelegerile bilaterale de frontieră, la care România este parte, frontiera de stat, în pofida fixității și rigurozității demarcării sale are dimensiuni variabile în timp. Dacă în sectorul de uscat, traseul său nu se modifică decât în situații cu totul deosebite, pe cale de excepție (de exemplu în cazul compensărilor teritoriale-situații neîntâlnite în practica românească postbelică), în sectorul de apă, traseul liniei de frontieră este fluctuant și variază în raport de deplasarea detaliului care o încorporează (mijlocul pânzei de apă, mijlocul șenalului navigabil, mai ales în zona de munte unde viiturile modifică frecvent albia pâraielor și râurilor de frontieră, traseul liniei de frontieră se modifică ca atare, oscilând cu ușurință când către un teritoriu, când către celălalt, făcând ca unul dintre cele două state să piardă sau să câștige, la un moment dat.

Repunerea în drepturile teritoriale firești, se efectuează periodic, dacă părțile nu convin altfel, iar până la proxima verificare, traseul liniei de frontieră se menține neactualizat potrivit traseului schimbat al apei de frontieră, pentru rațiuni rezultate din nevoile operative, îndeosebi de pază și supraveghere. Ca urmare, dimensiunile frontierei pe respectiva porțiune se modifică și rămân așa, până când părțile constată aceasta și de comun acord elaborează noi documente de demarcare, procedează la compensații imediate sau le transferă în perspectiva altei verificări.

De fiecare dată, cu prilejul elaborării noilor documente de demarcare și, respectiv de delimitare se raportează și datele referitoare la lungimea frontierei, care devin astfel oficiale și operante până la o nouă operațiune de demarcare sau, după caz, de redemarcare. Orice document nou de demarcare înlocuiește pe porțiunea la care se referă, vechile documente de demarcare, bineînțeles și-n asemenea situații, dacă părțile nu convin altfel.

În prezent, cele mai multe probleme în domeniul eforturilor de stabilizare a traseului frontierei de stat le ridică zona româno-bulgară a fluviului Dunărea, unde actualizarea subzistă la nivelul anului 1908, timp în care au apărut o serie de insule și în mai tot sectorul de apă de la frontiera româno-ucraineană.

Caracteristica principală a frontierei de stat a României rezidă în faptul că în conformitate cu prevederile articolului 3 din Constituție, aceasta este confidențială, prin Legea 56/1992 se prevede că „Frontiera de stat a României se stabilește prin lege, în conformitate cu prevederile teritoriale internaționale și ale înțelegerilor încheiate între statul român și statele vecine și nu poate fi modificată decât prin lege”. Și ca o pecete finală „Frontiera de stat a României este inviolabilă”, cu tot ansamblul de consecințe ce rezultă dintr-o atare sacră caracteristică.

CAPITOLUL III – REGIMUL JURIDIC AL FRONTIEREI DE STAT

3.1 – Frontiera de stat a României

3.1.1. Considerații generale

Frontiera de stat a României delimitează teritoriul statului român de teritoriul fiecăruia dintre statele vecine și marea teritorială a României de zona contiguă, în plan vertical frontiera de stat delimitează spațiul aerian și subsolul stalului român de spațiul aerian și subsolul fiecăruia dintre statele vecine.

Frontiera de stat se stabilește prin lege în conformitate eu prevederile tratatelor internaționale, convențiilor sau înțelegerilor încheiate de statul român cu statele vecine.

Frontiera da stat a României este marcată, de regulă, în teren, prin semne de frontieră ale căror date topogeodezice sunt prevăzute în documentele de demarcare bilaterale încheiate de statul român cu statele vecine.

Frontiera de stat a României a intrat în atenția Uniunii Europene atât din punct de vedere central și teritorial, cât și din punct de vedere legislativ.

Executivul a adoptat pe 27 iunie 2001 două ordonanțe de urgență care vizează strict obiectivul de securizare a frontierelor României. Cele două acte normative – Ordonanțele de urgență numărul 104 și 105 – sunt rezultatul unei colaborări fructuoase cu partenerul german, derulate pe parcursul convenției de twinning și consolidează fundamentul legislativ necesar alinierii la acquis-ul comunitar. Astfel, avem O. U. G. numărul 104/27.06.2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române și O.U.G. numărul 104/27.06.2001 privind frontiera de stat a României.

În principal, se impune o trecere în revistă a aspectelor de noutate care personalizează amintitele acte normative. De exemplu, Ordonanța 104 introduce elemente de precizie cu privire la rolul și statutul polițistului de frontieră, definit a fi „funcționarul public înarmat” investit cu asigurarea aplicării regimului juridic al frontierei de stat în zona de competență, care se poate extinde la 30 km de la graniță către interior, dar care, la nevoie, poate acționa și pe întreg teritoriul țării. Aceste precizări implică deja mutații semnificative în configurația misiunilor specifice.

Ceea ce este cert în momentul de față, este faptul că se definesc cu mare claritate rolul polițistului de frontieră și competențele materiale, în raport cu reglementările introduse prin O.U.G. numărul 105, privind frontiera de stat, dar și cu alte legi aplicabile la graniță. Corelarea acestor prevederi acoperă, într-o măsură semnificativă, problematică specifică infracționalității transfrontalire, punctând totodată cu precizie rolul decisiv al Poliției de Frontieră în cadrul autorităților cu atribuții pe linia controlului la frontieră.

De asemenea, sunt introduse elemente juridice specifice cooperării polițienești existente în spațiul Schengen, cum ar fi: urmărirea și supravegherea transfrontalieră, colaborarea în punctele de trecere comune deschise la frontierele interne, eliminarea sau simplificarea controlului pentru cetățenii statelor comunitare.

Deși multe dintre prevederile amintite sunt cunoscute de marea majoritate dinte noi, studiul celor două documente relevă elemente de absolută noutate, care se cuvin aprofundate.

Conform O.U.G. României numărul 105/27.06.2001 privind frontiera de stat a României (publicată în Monitorul Oficial numărul 352/30.06.201), expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

a)frontieră de stat-linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de frontieră, de la un punct de coordonare la altul; la fluviul Dunărea și celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin acordurile, convențiile și înțelegerile dintre România și statele vecine, cu luarea în considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internațional fluvial este acela că frontiera trece pe mijlocul șenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară și limitele laterale ale mării teritoriale a României;

b) culoar de frontieră-fâșia de teren situată de o parte și de alta a frontierei de stat, stabilită în baza acordurilor și convențiilor de frontieră încheiate de România cu statele vecine în scopul evidențierii și protejării semnelor de frontieră;

c) fâșie de protecție a frontierei de stat-fâșia de teren constituită de-a lungul frontierei de stat în scopul protejării semnelor de frontieră și asigurării controlului accesului în apropierea liniei de frontieră;

d) frontiere interne-frontierele comune terestre ale României cu fiecare dintre statele vecine cu care s-au încheiat acorduri, convenții sau alte înțelegeri internaționale privind eliminarea controlului la frontiera comună, precum și aeroporturile pentru zborurile externe, curse regulate și neregulate, porturile maritime și fluviale pentru liniile regulate de pasageri și mărfuri care au ca punct de plecare sau ca destinație exclusivă alte aeroporturi sau porturi de pe teritoriile statelor sau comunităților de state cu care România a încheiat acorduri, convenții sau alte înțelegeri internaționale privind eliminarea controalelor la frontieră, fără escale în aeroporturi sau porturi din afara teritoriului acestora;

e) frontiere extreme – frontiera terestră și maritimă, precum și aeroporturile și porturile maritime și fluviale, dacă acestea nu reprezintă frontiere interne;

f) zbor intern-orice zbor care are ca punct de plecare sau ca destinație teritoriul României, precum și orice zbor care are ca punct de plecare sau ca destinație exclusivă teritoriile statelor sau comunităților de state cu care România a încheiat acorduri, convenții sau alte înțelegeri internaționale privind eliminarea controlului la frontieră, fără escală pe teritoriul unui stat terț;

g) stat terț-orice alt stat decât statele cu care România a încheiat acorduri, convenții sau alte înțelegeri internaționale privind eliminarea controlului la frontieră;

h) străin semnalat ca inadmisibil-persoana care nu îndeplinește condițiile de intrare în țară, prevăzute de legislația în vigoare privind regimul străinilor și persoana care nu îndeplinește condițiile pentru acordarea unei forme de protecție, conform dispozițiilor referitoare la statutul și regimul refugiaților;

i) punct de trecere a frontierei-orice loc organizat și autorizat de Guvernul României pentru trecerea frontierei de stat;

j) punct de mic trafic și punct destinat trecerilor simplificate – orice loc organizat și autorizat de Guvernul României pentru trecerea frontierei de stat a persoanelor din zona de frontieră, într-o formă simplificată, convenită prin convenții și acorduri încheiate cu statele vecine;

k) control de frontieră-activitatea desfășurată de personalul autorităților competente pentru asigurarea respectării condițiilor prevăzute de lege pentru trecerea frontierei de stat a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor și a altor bunuri;

l) infracțiune de frontieră – fapta prevăzută de lege ca infracțiune, săvârșită în scopul trecerii ilegale peste frontiera de stat a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor sau altor bunuri;

m) trecerea ilegală a frontierei de stat-trecerea peste frontiera de stat în alte condiții decât cele prevăzute de legea română;

n) transportator-orice persoană fizică sau juridică care asigură, cu titlu profesional transportul de persoane și bunuri pe cale aeriană, navală sau terestră;

o) regim de control al poliției de frontierâ-totalitatea normelor prevăzute de lege cu privire la verificările desfășurate de polițiștii de frontieră asupra persoanelor, activităților sau imobilelor aflate în zonele de competență ale poliției de frontieră, pentru constatare și sancționarea faptelor de încălcare a normelor prevăzute de lege.

Aceste noțiuni foarte clar descrise prin noua legislație de frontieră sunt în concordanță cu legislația europeană și delimitează foarte precis ce este frontiera internă și ce este frontiera externă, importanța pe care o au acordurile, convențiile sau alte înțelegeri internaționale privind eliminarea controlului la frontiera comună, în baza acestora stabilindu-se și tipul de frontieră a unei țări cu o altă țară. De asemenea, în cazul zborului intern este asimilat teritoriul României ca punct de plecare sau de destinație cu acel punct de plecare sau destinație exclusivă teritoriile statelor sau comunităților de state cu care România a încheiat acorduri, convenții sau alte înțelegeri internaționale privind eliminarea controlului la frontieră, fără escală pe teritoriul unui stat terț.

Trebuie să facem referire, în ceea ce privește străinul semnalat ca inadmisibil, la Ordonanța de urgență nr. 194/12.12.2002 privind regimul străinilor în România.

3.1.2. Regimul străinilor în România

Străinii pot intra în România pe baza documentelor valabile, recunoscute sau acceptate de statul român, dacă în acestea este aplicată viza română valabilă, în afara cazurilor în care acesta este desființată prin înțelegeri internaționale sau acte normative privind renunțarea unilaterală la obligativitatea acesteia.

Documentele de trecere a frontierei de stat, recunoscute sau acceptate de statul român conform art. 6 alin. 2 din O.U.G. nr. 192/12.12.2002, sunt pașapoartele, titlurile de voiaj, carnetele de marinar sau alte documente similare care atestă identitatea și cetățenia deținătorului, emise de autoritățile competente ale statului al cărui cetățean este străinul ori de către o entitate internațională recunoscută de statul român sau, după caz, statul în care străinul își are domiciliul, dacă acesta are statut de apatrid.

Verificarea documentelor de trecere a frontierei de stat la intrarea pe teritoriul României se efectuează de către organele poliției de frontieră, în condițiile prevăzute de lege.

De asemenea, în mod legal, în România se poate intra doar în baza acestor documente recunoscute sau acceptate de statul român, după o verificare efectuată de poliția de frontieră și prin locurile și în modurile stabilite de statul român.

La intrarea pe teritoriul României, străinii care provin din state cunoscute cu tendință de emigrare trebuie să facă dovada că dispun de mijloace de întreținere pe timpul șederii și de mijloace necesare în vederea părăsirii teritoriului României.

În cazul străinilor care vin în scop turistic cu serviciile plătite și al celor care obțin viza română pe bază de invitație, dovada că dispun mijloacele de întreținere se face cu documentele care atestă asigurarea serviciilor pe durata sejurului și, după caz, cu invitația.

Nu sunt obligați să facă dovada că dispun de mijloacele de întreținere străinii care vin în România în scop oficial confirmat de autoritățile române.

Autoritățile române care constată că un străin este în imposibilitatea de a dovedi că a intrat legal pe teritoriul României vor informa de îndată Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei ori formațiunea teritorială subordonată acesteia, care va efectua verificările corespunzătoare și, după caz, va lua măsuri potrivit competențelor sau va sesiza organele de cercetare penală.

Acordarea vizei pentru intrarea în România

1) Viza reprezintă autorizarea, materializată prin aplicarea unui colant într-un pașaport, titlu de călătorie sau alt document valabil pentru trecerea frontierei de stat. Viza permite străinului supus obligației de a o obține să se prezinte la un punct de control pentru trecerea frontierei de stat în vederea intrării în România. Faptul de a intra în posesia unei vize nu conferă un drept irevocabil de intrare pe teritoriul României.

2) Viza de tranzit aeroportuar permite străinului să treacă prin zona internațională de tranzit a unui aeroport, fără a intra pe teritoriul național, cu ocazia unei escale sau a unui transfer între două tronsoane ale unui zbor internațional. Lista cuprinzând statele pentru ai căror cetățeni este obligatorie obținerea este stabilită de către Ministerul Afacerilor Externe, în acord cu acțiunile comune ale Uniunii Europene cu privire la măsurile pentru tranzitul pe aeroporturi. Același regim se aplică și persoanelor care, fără a fi cetățeni ai acestor state, sunt în posesia unui document de trecere a frontierei de stat eliberat de autoritățile statelor respective.

3)Viza de tranzit permite unui străin care se deplasează dintr-un stat terț câtre un alt stat terț să traverseze teritoriul României. Viza de tranzit poate fi eliberată pentru unul sau două tranzituri, fără ca durata fiecărui tranzit să depășească 3 zile.

4)Viza de scurtă ședere, cu una sau mai multe călătorii, permite unui străin să solicite intrarea pe teritoriul României în alte scopuri decât imigrarea, în vederea unei călătorii neîntrerupte sau mai multor călătorii a căror durată totală să nu depășească 90 de zile în decurs de 6 luni, de la data primei intrări. Se acordă pentru:

– turism;

– afaceri;

– vizită;

– activități sportive.

5) Viza de lungă ședere este acordată pentru o ședere mai mare de 3 luni, în baza acordurilor bilaterale în materie sau în situații speciale.

6) Viza colectivă este viza de tranzit sau cea acordată pentru o durată care nu depășește 30 de zile și poate fi aplicată într-un pașaport colectiv, eliberat unui grup de străini constituit anterior solicitării vizei, cu condiția ca membrii acestuia să intre, să rămână și să părăsească teritoriul României în grup. Viza colectivă este eliberată pentru grupuri compuse dintr-un număr de 5 până la 50 de persoane. Responsabilul grupului trebuie să dispună de un pașaport individual și după caz, de o viză individuală.

Viza română se acordă de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, astfel:

a) la cererea străinilor titulari de documente de călătorie valabile cel puțin 6 luni peste valabilitatea vizei solicitate și recunoscute de statul român, eliberate de autoritățile țării de reședință.

b) pentru ceilalți străini aflați în țara de reședință viza se acordă numai cu aprobarea prealabilă a Ministerului Afacerilor Externe, care va fi comunicată în cel puțin 3 zile lucrătoare

Cu titlu de excepție, viza de intrare se poate acorda și de către organele poliției de frontieră în punctele de control pentru trecerea frontierei de stat, în condițiile stabilite prin instrucțiunile comune emise potrivit prevederilor articolului 6 alineatul (7) din lege. Aceste vize se vor putea acorda pentru perioade care să nu depășească 10 zile în cazul vizei de intrare și 3 zile in cazul vizei de tranzit

Lista cuprinzând țările cu tendință de emigrare se stabilește de Ministerul Afacerilor Externe, cu avizul Ministrului Administrației și Internelor.

Străinilor proveniți din statele cuprinse în lista prevăzută la articolul 11 din prezentele norme metodologice, posesori de pașapoarte simple, li se pot acorda vize de intrare, dacă prezintă misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ale României invitația scrisă din partea unei persoane fizice sau juridice care are, după caz, domiciliul, reședința ori sediul în România, precum și o dovadă de asigurare medicală pentru perioada sejurului, în condițiile articolului 14 din lege.

Returnarea străinilor

Împotriva străinilor a căror ședere în România a devenit ilegală, ori al căror drept de ședere a fost revocat în condițiile prezentei O.U.G., precum și împotriva străinilor care au intrat ilegal în România, se poate lua măsura îndepărtării de pe teritoriul României sau se poate dispune interzicerea intrării pe teritoriul acesteia.

Pentru depistarea străinilor aflați în situațiile menționate la alineatul (1) și pentru verificarea modului în care sunt respectate normele legale cu privire la regimul juridic al străinilor, lucrătorii Direcției generale de evidență informatizată a persoanei pot organiza, în condițiile legii, controale în mediile și locurile frecventate de străini, în instituții publice ori particulare, precum și în incinta agenților economici, indiferent de proprietar sau de deținător.

Străinii care dispun de documente pentru trecerea frontierei de stat și pentru care nu suni necesare alte formalități vor fi returnați de îndată. Străinii care nu posedă astfel de documente ori cei pentru a căror returnare se impune îndeplinirea unor formalități de durată sunt cazați în centre speciale.

Străinii care nu dispun de documente pentru trecerea frontierei de stat sau de alte documente de identitate \vor fi prezentați misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare din România ale statelor ai căror cetățeni sunt, pentru audiere și pentru eliberarea unor astfel de documente. Pentru străinii proveniți din state care nu au misiuni diplomatice sau oficii consulare în România vor fi solicitate documente de trecere a frontierei de stat prin Direcția relații consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

În situația în care documentul prevăzut la alineatul (1) nu a fost obținut în timp util, Direcția generală de evidență informatizată a persoanei poate elibera străinului un document de trecere a frontierei de stat standard, conform modelului folosit de statele membre ale Uniunii Europene.

Pentru returnarea unor grupuri numeroase de străini care nu dispun de documente pentru trecerea frontierei de stat, Ministerul de Interne poate solicita Ministerului Afacerilor Externe venirea în România a unor reprezentanți ai statelor de proveniență a străinilor în scopul audierii și eliberării documentelor de trecere a frontierei de stat necesare acestora.

3.1.3. Regimul juridic al frontierei de stat

Regimul juridic al frontierei de stat cuprinde totalitatea normelor prevăzute de legislația internă care privesc frontiera de stat și desfășurarea diferitelor activități in zona de frontieră, în zona aeroporturilor și porturilor deschise traficului internațional.

Asigurarea respectării regimului juridic al frontierei de stat revine autorităților care au atribuții privind controlul la trecerea frontierei de stat și autorităților administrației publice locale.

Trecerea frontierei de stat a României de către persoane, mijloace de transport, mărfuri și alte bunuri, se face prin punctele de trecere a frontierei de stat deschise traficului internațional, denumite în continuare puncte de trecere.

Trecerea frontierei de stat a României se poate face si prin alte locuri, în condițiile stabilite de comun acord prin documente bilaterale încheiate de România cu tările vecie.

Trecerea frontierei de stat a mijloacelor de transport, mărfurilor și altor bunuri se face cu respectarea legilor ce reglementează regimul vamal.

Controlul documentelor privind identitatea străinilor, membrii ai echipajelor navale care execută voiajuri internaționale și a pasagerilor pentru trecerea frontierei se efectuează cu respectarea prevederii Hotărârii Guvernului numărul 1335/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de punere în aplicare a prevederilor Convenției privind facilitarea traficului maritim internațional (F.A.L.), adoptată la Londra la 9 aprilie 1965, cu modificările și completările ulterioare.

3.1.4. Sistemul de informare național privind circulația persoanelor și bunurilor prin frontieră

Se înființează Sistemul de Informare Național privind circulația persoanelor și bunurilor prin frontieră, denumite în continuare S.I.F., sistem unitar la nivel național, prin care se ține evidența, se prelucrează și se valorifică informațiile cu privire la criminalitatea transfrontalieră și infracțiunile de frontieră, la persoane și bunuri.

Scopul funcționării S.I.F. constă în sprijinirea acțiunilor de menținere a ordinii publice și siguranței naționale și aplicarea prevederilor legale cu privire la circulația persoanelor și bunurilor pe teritoriul României.

Autoritatea publică centrală care gestionează și răspunde de S.I.F. este Ministerul de Interne.

S.I.F. cuprinde acele categorii de date referitoare la persoane fizice și bunuri care sunt furnizate de autoritățile publice, denumite în continuare autorități semnalante, necesare asigurării respectării regimului juridic al frontierei de stat, precum și altor interese legitime ale statului.

Autoritățile semnalante răspund de verificarea datelor introduse sau transmise pentru a fi introduse în S.I.F..

În S.I.F. pot să introducă date, să le modifice, să le șteargă și să le prelucreze, autoritățile cu atribuții în domeniul apărării naționale, ordinii publice și siguranței naționale, cele cu atribuții în domeniul respectării regimului juridic al frontierei de stat, precum și autoritatea judecătorească, potrivit competențelor legale, pe baza protocoalelor, încheiate de Ministerul de Interne cu fiecare autoritate. Cu privire la persoane sunt introduse următoarele date:

a) numele și prenumele, numele anterior, pseudonimele sau poreclele care au fost înregistrate separat;

b) semnele fizice particulare, obiective și nealterabile;

c) prima literă al celui de-al doilea prenume;

d) data și locul nașterii;

e) sexul;

f) cetățenia

g) mențiunea că persoanele în cauză sunt înarmate, după caz; h) mențiunea că persoanele în cauză sunt violente, după caz; i) motivul semnalării;

j) măsura care trebuie luată.

Includerea altor date cu privire la persoane se face potrivit legii.

Datele privind străinii semnalați ca inadmisibili sunt introduse în S.LF. în temeiul unei comunicări făcute de o autoritate administrativă sau judecătorească, potrivit legii.

În situația în care motivul semnalării este săvârșirea unei infracțiuni, autoritatea semnalată comunică, odată cu semnalarea, documentele și următoarele informații care privesc cazul:

a) autoritatea care a emis cererea;

b) începerea urmării penale, existența unui mandat de arestare, a unui mandat de aducere ori a unei hotărâri judecătorești executorii;

c) natura și calificarea juridică a infracțiunii;

d) descrierea circumstanțelor săvârșirii infracțiunii, inclusiv momentul, locul, gradul de participare la infracțiune a persoanei semnalate;

e) consecințele infracțiunii, în măsura posibilităților.

3.2 – Zone frontaliere cu regim special

3.2.1. Particularitățile zonelor punctelor de control pentru trecerea frontierei de stat

În prezent, în România sunt organizate și-și desfășoară activitatea peste 100 de puncte de trecere a frontierei de stat (în medie, câte un punct fiecare 30-35 km de frontieră), dintre care 66 sunt deschise traficului internațional de călători și mărfuri, iar restul deservesc micul trafic de călători și trecerea simplificată sau ocazionale, fiecare având un regim distinct de funcționare, în raport de specificul său, rutier, feroviar, portuar, aeroportuar ori combinat.

În marea lor majoritate, aceste puncte, care nu sunt altceva decât niște locuri special amenajate, se afla în nemijlocita apropiere a frontierei de stat, astfel că, în cazul micului trafic și al trecerilor simplificate sau ocazionale, trecerea prin acestea echivalează cu desfășurarea liniei de frontiere și situarea pe teritoriul oricăreia dintre statele vecine.

Problemele devin delicate, prin regimul pe care îl comportă, în cazul punctelor de trecere, cu deosebire internaționale, aflate la o anumită distanță-mai mica sau mai mare-față de traseul normal al frontierei de stat. în asemenea cazuri, cel puțin juridice, se pune problema ariei efectelor pe care le poate suporta, prin prisma legislației, un călător și mărfurile sale, din partea unora sau altora dintre autoritățile limitrofe de frontieră sau când se consideră că acesta a trecut frontiera de stat.

Divagațiile în temă fiind de notorietate, se poate concluziona că, în asemenea cazuri, „frontiera in extenso” sau „frontiera de interior” își are rolul său precumpănitor juridicește, dacă avem în vedere că, potrivit legii, trecerea frontierei se consideră acceptată după terminarea controlului din partea tuturor autorităților investite cu atribuții în acest scop și primirea „undei verzi” din partea polițistului de frontieră, atât la intrarea cât și la ieșirea prin trecere prin filtrul de control, al cărui aliniament semnifică, „linie-simbol a frontierei”.

La ieșire, trecerea frontierei este prezumată, întrucât acordarea permisiunii de trecere prin filtru nu echivalează întotdeauna cu acordarea dreptului de trecere a frontierei, acesta fiind condiționat-în cele mai multe cazuri-de conduita călătorului în porțiunea de drum dintre punctul de trecere și linia de frontieră. Cu alte cuvinte, această porțiune reprezintă o zonă frontalieră cu regim special, mărginită în interior de „frontiera in extenso” și la exterior de „frontiera propriu-zisă”. în esență, reprezintă o zonă cu regim, oarecum, neutru, atâta timp cât deplasarea este continuă, nedeviantă și fără nici un fel de angajamente ilegale ulterior controlului de frontieră.

Acest regim poate continua până în perimetrul punctului de trecere al statului vecin și, în asemenea condiții, avem de-a face cu două „frontiere in extenso” și o „frontieră propriu-zisă” sau „frontiera comună” (în unele cazuri, în amplasamentul aceluiași punct de trecere funcționează autoritățile de frontieră ale ambelor state, cele două „frontiere in extenso” constituind o „frontiera comună”, la oarecare distanță față de „frontieră propriu-zisă”, a fost o asemenea situație și la frontiera româno-ungară, la punctul rutier Borș, înainte de actuala modernizare și, subzistă încă, la punctul feroviar de trecere Curtici, pe teritoriul românesc).

În situația punctelor de trecere feroviare, neexistând nici filtre de acces, nici bariere de trecere, permisiunea de trecere considerându-se acordată odată cu terminarea controlului tuturor organelor îndrituite, distanța dintre cele două stații de cale ferată „vecine” constituie o zonă cu regim special, la care se supun atât călătorii, cât și întreaga garnitura de tren. Limitele simbolice ale acestei zone sunt mărginite de perimetrul respectivelor gări, între care se află frontiera propriu-zisă.

Pentru punctele de trecere portuare, situația are o anume specificație, întrucât raportarea zonei speciale la frontiera de stat devine desuetă datorită faptului că trecerea frontierei propriu-zise s-a executat la o distanță și mai mare decât în cazul căilor ferate, timpul de așteptare pentru efectuarea controlului de frontieră poate fi de durată iar nava, în sine, spre deosebire de tren, de pildă, reprezintă un teritoriu pe care se dorește să se treacă într-un alt teritoriu. Este vorba de o situație cu totul specială din punct de vedere frontalier, dacă avem în vedere că „nava-teritoriu străin” se află la rându-i într-un teritoriu „național străin” ea însuși constituindu-se într-un „perimetru frontalier in extenso” (urcarea sau coborârea, în condițiile legii, respectiv cu permisiunile acordate de autoritățile abilitate, reprezentând de drept trecerea frontierei).

În asemenea cazuri, trecerea „frontierei in extenso”, deși ulterioară trecerii frontierei propriu-zise, are relevanța legală scontată.

Cu totul altfel se prezintă situația în punctele de control pentru trecerea frontierei de stat aeroportuare, al cărui perimetru are, ca și în cazul porturilor, particularitatea că se află la mare distanță de frontiera propriu-zisă, în plină arie teritorială, în asemenea situații linia dublă a frontierelor de control, pe fiecare dintre ambele sensuri, încorporează „frontiera in extenso” și o „zonă de frontieră in extenso” cu câteva elemente cu o specificitate aparte.

În primul rând, înainte de intrarea în țară, călătorul traversează ceea ce se numește „zona neutră” sau „zona de tranzit”, nesupusă nici unei legislații de frontieră și față de care autoritățile de control sunt obligate la abținere, între aliniamentul filtrelor de control ale poliției de frontieră și aliniamentul ultimelor organe de control ale poliției de frontieră și aliniamentul ultimelor organe de control la trecerea frontierei se află o zona specială, care constituie „zona de frontieră in extenso”, în interiorul căreia călătorii și bagajele acestora sunt supuse controlului complex al tuturor autorităților ca atribuții la trecerea frontierei.

În al doilea rând, înainte de ieșirea din țară, între linia de control antiterorist și vamal și linia filtrelor poliției de frontieră există un spațiu, cu regim la fel de special și fără implicații conexe controlului de frontieră, aici aflându-se în plină „zonă de frontieră interioară” sau „zonă de frontieră in extenso”. Același statut îl are, pe sensul de intrare în țară, porțiunea cuprinsă între aliniamentul, filtrelor de control ale poliției de frontieră și aliniamentul de control vamal.

„Zona neutră”, premergătoare intrării în țară, are un statut cu totul aparte, având, pe lângă rolul de așteptare pentru cei în curs de clarificare a situației sau aflați în tranzit, pentru cei care urmează să-și continue călătoria, și un pregnant rol de protecție cu obligații pentru autoritățile aeroportuare, companiile de transport, dar și pentru cei în cauză. Referitor la perimetrul în incinta căruia se efectuează controlul de frontieră al aeronavelor de călători în staționare sau al aeronavelor de mărfuri, regimul său este supus legislației naționale în domeniu și comportă aceleași reguli specifice „zonă de frontieră in extenso”.

3.2.2. Particularități frontaliere ale zonei libere

În conformitate cu legislația în vigoare, în scopul promovării schimburilor internaționale pentru atragerea și folosirea capitalului străin la introducerea tehnologiilor noi și pentru sporirea posibilităților de folosire a resurselor economiei naționale „în porturile maritime și în cele fluviale ale României, în lungul Canalului Dunăre – Marea Neagră, al altor canale navigabile și în teritoriile din apropierea punctelor de trecere a frontierei se poate institui regimul de zona liberă (articolul l, Legea 84/1992)”.

Zonele libere fac parte integrantă din teritoriul statului român și suportă prevederile legislației naționale. Ele trebuie să fie precis delimitate și împrejmuite, activitățile specifice regimului de zonă liberă fiind cu desăvârșire interzise în afara acestora.

În interiorul acestor zone sunt admise mijloacele de transport, mărfurile și alte bunuri, indiferent de țara de origine, de proveniența sau de destinație, fără restricții, cu excepția acelor bunuri al căror import este prohibit pe teritoriul României, potrivit prevederilor legislației naționale sau ale convențiilor internaționale, la care țara noastră este parte.

Controlul accesului către zonele libere se efectuează de către poliția de frontiera și organele vamale din punctul de control pentru trecerea frontierei special destinate acestui scop. Orice fel de mijloc de transport, precum și mărfurile sau orice fel de bunuri admise să intre sau s iasă, pe orice cale din zona liberă, trebuie să fie însoțite de documentele prevăzute de legislația română și prevederile convențiilor internaționale în materie.

Din punctul de vedere al regimului frontalier, controlul pașapoartelor și al celorlalte documente de călătorie pentru trecerea frontierei aparținând persoanelor care intră și ies din zona liberă se efectuează de către autoritățile poliției de frontieră, potrivit prevederilor Legii 86/1992. Supravegherea vamală se face numai în limita teritorială a zonei libere.

În ceea ce privește perimetrul zonei libere din punct de vedere juridic, limita sa se supune acelorași reguli specifice liniei frontierei de stat, reprezentând, și în asemenea situații, o „frontieră in extenso”.

Autoritățile poliției de frontieră, vamale și alte autorități administrative, stipulate prin lege sau hotărârea de guvern privind înființarea zonei libere și a regiei autonome a administrației respective, care desfășoară activități în punctul de control pentru trecerea frontierei, pot efectua verificări inclusiv în interiorul zonei libere în cazul existenței unor sesizări sau când există suspiciuni privind încălcarea prevederilor legale specifice domeniului lor de acțiune, cu amenințarea prealabilă a regiei autonome a administrației respectivei zone libere.

Supravegherea de către organele abilitate de lege se efectuează pe căile de acces terestre prin instalarea de posturi fixe sau permanente de control, iar a celor fluviale sau maritime prin patrulare fluvială sau maritimă permanentă sau ocazională, în funcție de trafic, între punctele de control specifice zonei libere și celelalte puncte de control de la frontiera de stat a României, situația călătorilor, mijloacelor de transport, mărfurilor și bunurilor este corespondentă regimului general în materie (respectiv, regimul de tranzit).

3.2.3. Particularitățile teritoriale ale misiunilor diplomatice, oficiilor consulare, navelor și aeronavelor sub pavilion românesc

1. Inviolabilitatea localurilor și terenurilor aferente misiunilor diplomatice și oficiilor consulare

Este interesant de observat regimul acestora fie și numai din rațiunile principiului inviolabilității caracteristic ambelor situații, cu particularitățile fundamentale, de rigoare.

Potrivit Convenției de la Viena din 1961 asupra relațiilor diplomatice și Convenției de la Viena din 1963 cu privire la relațiile consulare, construcțiile și terenurile pe care se află localurile misiunilor diplomatice (ambasade sau legații) și ale oficiilor consulare, precum și celelalte bunuri imobile care se află în folosința acestora sunt inviolabile astfel că, în principiu, respectivele locații nu pot fi vizitate decât cu consimțământul șefului de misiune sau oficiu.

Pătrunderea în clădirile sau părțile de clădire și terenul aferent acestora și al dependințelor sale, inclusiv grădina, dacă există, indiferent în a cui proprietate se află (a statului acreditar sau a unui stat terț) este interzisă fără consimțământul șefului de misiune, respectiv de oficiu consular,,.

Această prohibiție depășește ceea ce se înțelege prin inviolabilitatea domiciliului, pentru că are în vedere nu numai interdicția săvârșirii unor acte ilicite ca atare, din partea unei persoane oarecare, ci este vorba și de o abținere care privește și statutul de reședință.

Regula inviolabilității se aplică cu privire la toate celelalte bunuri care sunt destinate pentru desfășurarea unei activități normale a misiunii diplomatice și oficiului, consular, indiferent de titlul juridic cu care acestea le dețin (proprietate a statului trimițător, a funcționarului diplomatic sau consular sau închiriate de la un terț).

Principiul inviolabilității se manifestă ca o prerogativă a statului trimițător în considerația faptului că perimetrul și clădirile, respectiv dependințele și bunurile în care și cu care își desfășoară activitatea misiunea diplomatică sau oficiul consular sunt de o deosebită importanță pentru exercitarea mandatului și funcțiilor ce le revin.

Nici în situația în care misiunea diplomatică sau oficiul consular ce deține un imobil cu titlu de locatar și acesta a fost înstrăinat nu pot fi întreprinse măsuri de executare, chiar dacă proprietar ar deveni însuși statul de reședință.

Spre deosebire de teritoriul de stat ale cărui frontiere sunt necondiționat inviolabile, în lipsa de stipulații contrare, se admite, totuși, că autoritățile statului de reședință ar putea pătrunde în limitele acestor localuri, dacă este un caz de urgență, consimțământul șefului de misiune fiind, în acest caz, prezumat.

În același timp, statul de reședință are obligația specială de a lua măsuri pentru a împiedica violarea sau deteriorarea localurilor respective și pentru a împiedica tulburarea liniștii misiunii sau postului consular ori atingerea demnității acestora.

2. Navele și aeronavele sub pavilion românesc

În vechiul drept internațional public, în încercarea de a se explica natura juridică a imunității diplomatice și insulare, precum și a acelor imunități de jurisdicție penală și civilă de care se bucură navele de război ale statelor sau chiar unele persoane, cetățeni ai altui stat, se apela cu o deosebită frecvență la instituția extrateritorialității, apreciindu-se că cei care se aflau în beneficiul acestuia, deși în mod obiectiv se aflau pe teritoriul unui stat, juridicește erau considerați în afara lui.

Realitatea contemporană a demonstrat că imunitățile pe care un stat le acordă anumitor persoane, nave sau aeronave au la bază acordurile pe care acesta le are cu statele în cauză și dorința comună ca, prin aceste statute speciale, să favorizeze îndeplinirea în condiții cât mai bune ale misiunilor acestora; toate acestea fiind expresia egalității în drepturi a statelor și cu totul izolat ex officio.

Pornind de la aceste considerente, pe cât de reale, pe atât de resimțite în practica internațională, trebuie consemnat că navele sau aeronavele sub pavilion național, în măsura în care sunt acceptate că fac parte din bunurile teritoriale românești, se prevalează de regimul general definit în convențiile menționate la care România este parte și de drepturile consacrate și recunoscute pentru trecerea inofensivă prin marea teritorială a altor state în scopul de a traversa sau de a se îndrepta către apele interioare, rade sau porturi ale acestora.

Nici un stat, în exercitarea jurisdicției sale civile, nu trebuie să oprească nici să modifice ruta unei nave străine în trecere prin marea sa teritorială în afara cazului când aceste măsuri sunt luate ca urmare a obligațiilor asumate sau a responsabilităților angajate de nava respectivă, în cursul său, sau m vederea navigației, atunci când a trecut prin apele statului riveran.

Pentru navele militare, statele riverane își rezervă dreptul de a stabili limite de acces și tranzit, dacă prin înțelegeri bilaterale nu se convine altfel.

În situația când o navă acostează într-un port al altui stat din diferite motive, ea intră sub incidența legislației acelui stat, cu excepțiile consacrate în materie.

În strâmtori, navele și aeronavele trebuie să respecte mai multe obligații atunci când exercită dreptul la trecere inofensivă în tranzit; să treacă fără întârziere, să se abțină de la orice activități, altele decât cele necesare pentru un tranzit continuu și rapid, să respecte rutele de circulație etc., iar în zona statelor, dreptul la trecere, exercitat de nave și avioanele ale unor state străine pentru a trece prin și a survola apele teritoriale, se aseamănă în anumite privințe cu dreptul la trecere în tranzit prin strâmtori.

În zona economică exclusivă toate statele se bucură de libertățile de navigație și survol, ținând seama, bineînțeles, de obligațiile ce le revin în concurs cu drepturile statului riveran și cu reglementările internaționale ui domeniul dreptului maritim.

La spațiile maritime internaționalizate, libertatea navigației este deschisă oricărui tip de navă, inclusiv celor de război și cu absența oricărui ceremonial.

Problema determinării naționalității unei nave revine fiecărui stat, regula general admisă fiind aceea că navele au naționalitatea statului al cărui pavilion sunt îndreptățite să-l arboreze, în acest sens, este necesar să existe o relație efectivă între stat și nava care arborează pavilionul său, oricărui stat revenindu-i o serie de obligații din acest punct de vedere, pentru ca însăși exercitarea libertății de navigație nu se desfășoară la voia întâmplării, ci este ținută de respectarea unor reguli specifice utilizatorului mării libere.

Deși nici un stat nu-și poate exercita jurisdicția în marea liberă, în virtutea principiilor sale teritoriale, în cazul unui abordaj sau al oricărui alt incident de navigație instituite proceduri în consecință, potrivit articolului 97 din Convenția din 1982 și altor norme de drept internațional specifice.

În privința navelor de război, acestea au o imunitate completă de jurisdicție cu privire la oricare alt stat, altul decât statul al cărui pavilion îl arborează. De același regim se bucură și alte nave folosite de un stat pentru un serviciu guvernamental necomercial.

3.3 – Vecinătatea, Buna vecinătate și regimul de frontieră

Vecinătatea dintre state este nu numai un fenomen geografic și sociologic, ci și unul juridic, în dreptul internațional, vecinătatea dintre state implică un ansamblu de aspecte juridice. De aceea, în literatura de specialitate, se susține chiar existența unui „drept internațional al vecinătății” format din „ansamblul regulilor convenționale sau cutumiare internaționale privind relațiile reciproce dintre statele vecine, în porțiunile limitrofe ale teritoriilor lor”.

Principiile specifice și de bază ale regimului juridic internațional al vecinătății sunt: statele vecine nu trebuie să întreprindă, în zona de frontieră, activități dăunătoare celuilalt stat statele vecine au datoria de a adopta măsuri preventive pentru evitarea unor acțiuni, în zona de frontieră, care pot leza celalalt stat; statele vecine să dezvolte în zona de frontieră o cooperare cât mai amplă; în cazul când unul dintre statele vecine dorește să întreprindă o acțiune prin care s-ar putea afecta, în mod serios, teritoriul celuilalt stat, el este dator să informeze statul vecin de acțiunea preconizată și să se consulte cu acesta.

Regimul juridic al vecinătății poate fi cercetat sub trei aspecte principale:

a) Regimul juridic al persoanelor din zona de frontieră, prin care se asigură acestora anumite avantaje, cum sunt micul trafic de frontieră sau înlesnirile de circulație peste frontieră pentru muncitorii care lucrează în statul vecin. El presupune și unele obligații speciale pentru cei care locuiesc în zona de frontieră, în ceea ce privește construcțiile etc..

b) Un alt aspect al regimului vecinătății este domeniul serviciilor publice ale statelor vecine. Frontiera este un loc unde se întâlnesc serviciile publice ale statelor vecine. Sub acest aspect, sunt reglementările referitoare la comunicațiile feroviare rutiere etc., peste graniță, precum și cele privind colaborarea între serviciile de vamă, poliții, ale statelor vecine.

c) Al treilea aspect al regimului juridic al vecinătății este regimul bunurilor din zona de frontieră, ca și al vecinătății subterane și a protecției mediului înconjurător. Statele vecine reglementează împreună, pe bază convențională, protecția pădurilor, a plantelor, vegetației, animalelor din zona de frontieră, ca și a drumurilor etc..

Vecinătatea subterană presupune cooperarea între statele vecine în exploatarea unor zăcăminte de cărbune, petrol și gaze din zona de frontieră. Statele vecine pot colabora Ia construirea și întreținerea tunelurilor, pe sub frontiera dintre ele.

Regimul juridic al vecinătății cunoaște și reglementări referitoare la protecția mediului înconjurător, prin care se urmărește prevenirea poluării atmosferei din zona de frontieră, a apelor din aceasta zona, ca și a radiațiilor sau altor acțiuni nocive.

În privința bunei vecinătăți, se pot spune multe. Relațiile de vecinătate dintre state constituie unul dintre aspectele cele mai vechi și permanente ale relațiilor internaționale. Buna vecinătate este o condiție importantă pentru progresul lor.

În dreptul internațional contemporan, buna vecinătate se conturează ca un principiu de bază al acestui drept și al relațiilor internaționale. Acest principiu este organic legat de principiile fundamentale ale dreptului internațional. Principiul bunei vecinătăți, înseamnă ca statele să nu întreprindă acte ostile, inclusiv folosirea propriului teritoriu în acest scop, împotriva vecinilor sau altor state: statele să nu sprijine pe teritoriul lor grupuri care acționează împotriva statelor vecine; statele să se abțină de la acte susceptibile, să producă prejudicii materiale apreciabile statelor vecine sau altor state: statele să nu recurgă la acte de natură să lezeze interesele legitime ale vecinilor sau ale altor state; mass-media să nu fie folosită pentru a denigra sau calomnia statele vecine sau alte state; statele vecine să soluționeze toate diferențele dintre ele prin negocieri directe și să nu mai întreprindă atenuarea conflictelor.

Regimul de frontieră este stabilit de către fiecare stat, prin legislația sa, în conformitate cu acordurile încheiate între ele. Prin regimul de frontieră, statele urmăresc să asigure buna lor vecinătate, evitarea conflictelor de frontieră și apărarea frontierelor.

Regimul de frontieră poartă specificul fiecărui stat.

3.4 – Stabilirea frontierei dintre România – Ucraina

Hotărârea Curții Internaționale de Justiție de la Haga cu privire la procesul România împotrina Ucraina pentru delimitarea spațiilor maritime în Marea Neagra recunoștea jurisdicția suverană și drepturile suverane ale României — în principal de exploatare a resurselor — pentru o suprafață de 9.700 km˛ de platou continental și zonă economică exclusivă, adică 79,34% din zona de 12.200 km˛ aflată în dispută cu Ucraina (circa 70 de miliarde de metri cubi de gaz și 12 milioane de tone de petrol din estimările de până în prezent).

Hotărârea a încheiat această dispută bilaterală a statului român cu Ucraina care dura de 42 de ani și care nu a putut fi rezolvată prin niciun alt mijloc, hotărârea fiind direct aplicabilă, obligatorie, definitivă (nu poate fi atacată) și executorie imediat, nefiind nevoie de demersuri de punere în aplicare a hotărârii nici pe plan intern, nici internațional, în plan bilateral (nu sunt necesare acorduri de aplicare subsecvente la nivel interstatal). 

Linia de delimitare a fost trasată de CIJ pornind de la aplicarea metodei sale de delimitare conform regulilor relevante ale dreptului mării, așa cum au fost acestea aplicate de Curte la contextul geografic particular al zonei. 

Hotărârea permitea României să înceapă demersurile pentru exploatarea directă a resurselor de hidrocarburi din zona în dispută care au fost alocate de CIJ României.

Primele runde de negocieri româno-ucrainene privind delimitarea platoului continental al Mării Negres-au desfășurat între 1998-2000, fiind reluate în 2001.

România și Ucraina au semnat, în 1997, Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, iar documentul a fost convenit în condițiile în care o serie de probleme au rămas în suspensie, urmând ca ele să fie soluționate prin semnarea a două documente suplimentare — Tratatul privind regimul frontierei de stat dintre cele două țări și Acordul privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive. Tratatul privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, colaborarea și asistența mutuală în probleme de frontieră a fost, semnat la Cernăuți, la 17 iunie 2003, de președinții României și Ucrainei, intrând în vigoare în urma schimbului instrumentelor de ratificare, realizat la Mamaia, la 27 mai 2004. În ceea ce privește delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive au fost declanșate negocieri bilaterale, în conformitate cu prevederile Acordului conex.

La 29 martie 2001, o delegație a Ministerului român de Externe, condusă de Cristian Diaconescu, a avut, la Kiev, convorbiri cu reprezentanți ai Ministerului ucrainean de Externe pe tema relațiilor bilaterale, fiind convenite demersuri pentru completarea cadrului juridic existent. Cu această ocazie, s-a decis reluarea în cel mai scurt timp a negocierilor asupra Tratatului privind regimul frontierei de stat și a Acordului privind delimitarea spațiilor maritime ale celor două țări în Marea Neagră.

Au urmat mai multe runde de negocieri pe tema Tratatului privind regimul frontierei de stat și a Acordului de delimitare a spațiilor maritime ale celor două țări la Marea Neagră : în 10-11 iulie 2001 (Kiev), în octombrie 2001 (București), în 23-24 ianuarie 2002 (Kiev), la 28 februarie 2002 (București), în decembrie 2002, ianuarie 2013, iunie 2003. La această întâlnire din iunie 2003, la Kiev, a fost parafat textul Tratatului între România și Ucraina privind regimul frontierei de stat, colaborarea și asistența mutuală în problema frontierei. Documentul a fost semnat la 17 iunie 2003, la Cernăuți, de președinții celor două țări. Cu această ocazie, cei doi șefi de stat au căzut de acord ca, în decurs de un an, cele două părți să ajungă la un consens și în privința delimitării platoului continental și a zonelor economice exclusive din Marea Neagră. Din nou, autoritățile române au arătat că, în eventualitatea neajungerii la un compromis cu partea ucraineană, sunt dispuse să apeleze la arbitrajul Curții Internaționale de la Haga.

În septembrie 2003, la Odesa, au avut loc consultări româno-ucrainene pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive ale celor două state în Marea Neagră. Această rundă de negocieri a contribuit la înțelegerea pozițiilor fiecăreia dintre cele două părți. Au urmat runde de negocieri pe această temă în septembrie 2003 (Constanța), în 12-13 februarie 2004 (la Odessa), 14 aprilie 2004 (Brăila), 9-10 iulie 2004 (Ialta), 8-9 septembrie 2004 (București).

La 16 septembrie 2004, România a inițiat procedura la Curtea Internațională de Justiție de la Haga pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive la Marea Neagră, prima fază a procesului constând în depunerea argumentațiilor scrise. În 25 octombrie 2004 a avut loc, la Haga, întâlnirea președintelui Curții Internaționale de Justiție, Shi Jiuyong, cu agenții desemnați de către partea română — Bogdan Aurescu, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, și, respectiv, de partea ucraineană — Oleksandr Moțik, prim-adjunct al ministrului ucrainean al afacerilor externe, în cadrul procesului referitor la delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei în Marea Neagră. Partea română a susținut stabilirea unor termene rezonabile, în care fiecare dintre cele două părți să prezinte documentele menționate, în concordanță cu practica Curții în acest sens și având în vedere caracteristicile cazului și experiența bogată a instanței de la Haga în soluționarea unor spețe de delimitare a spațiilor maritime.

Procesul de la Haga 

Procesul a ajuns în fața Curții Internaționale de Justiție pentru că negocierile purtate între cele două state în perioada 1998-2004 nu au ajuns la nici un rezultat, cele două părți adoptând poziții divergente.

La 16 septembrie 2004, România a sesizat Curtea Internațională de Justiție pentru soluționarea problemei delimitării platoului continental și a zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei în Marea Neagră, declanșând astfel procedurile în fața Curții. România a înaintat la 15 august 2005, un Memoriu Curții, Ucraina a răspuns, la 16 mai 2006, printr-un Contra-Memoriu. La 19 decembrie 2006, România a înaintat Replica ca răspuns la poziția formulată de Ucraina, pentru ca la 5 iulie 2007, autoritățile de la Kiev să înainteze Duplica. Această fază scrisă a procesului s-a încheiat la 2 septembrie 2007, data la care au început pledoariile susținute în fața Curții Internaționale de Justiție.

În audierile care s-au desfășurat în perioada 2-19 septembrie 2008 (faza orală a procesului) cele două state au susținut în fața Curții argumentele juridice pe care fiecare își bazează cazul. În 2 septembrie, Bogdan Aurescu, Agentul României pentru Curtea Internațională de Justiție, deschizând pledoariile României în procesul împotriva Ucrainei, a arătat că prima parte a delimitării maritime dintre cele două state a fost deja realizată prin acorduri între România și URSS, sub forma unor procese verbale de demarcare a frontierei încheiate începând cu anul 1949, care trasează frontiera în zona din jurul Insulei Șerpilor. Linia de delimitare merge, conform acestor acorduri, pe arcul de cerc din jurul acestei formațiuni, pe o rază de 12 mile marine, iar spațiile maritime exterioare acestei frontiere aparțin României. Ucraina, ca țară succesoare a URSS la aceste acorduri, este obligată să le respecte. România a prezentat argumentele pentru care măsurile luate de Ucraina de a 'înfrumuseța' Insula Șerpilor nu pot avea efecte juridice, conform declarației agentului României la Curtea Internațională de Justiție, Bogdan Aurescu.

La a doua rundă a pledoariilor în fața Curții Internaționale de Justiție, Bogdan Aurescu a subliniat că Ucraina nu are argumente să-și susțină pretențiile și atunci invocă permanent lungimea coastelor sale la Marea Neagră, susținând că singura strategie a Ucrainei în pledoariile sale a fost repetiția acelorași idei nefondate. Reprezentanții Ucrainei nu au spus nimic despre justificarea și modul în care deplasează linia de echidistanță provizorie pentru a ajunge la propunerea lor finală. Bogdan Aurescu a afirmat că soluția de delimitare propusă de România la CIJ este construită în mod corect și rezonabil. La 16 septembrie 2008, în ultima zi a pledoariilor, Bogdan Aurescu a cerut Curții Internaționale de Justiție să delimiteze spațiile maritime ce aparțin ei și Ucrainei în Marea Neagră, arătând că soluția de delimitare pe care o propune este conformă dreptului internațional și poziției susținute și în timpul negocierilor bilaterale, precizând totodată că 'Linia României este moderată, corectă și rezonabilă și nu încalcă drepturile Ucrainei, lăsând Ucrainei toate spațiile maritime în fața țărmurilor sale'. De asemenea Bogdan Aurescu a prezentat Curții, în finalul pledoariei sale coordonatele geografice exacte ale liniei de delimitare cerute de România. 

CONCLUZII

În concluzie, frontiera de stat constituie, fără putință de tăgadă, una dintre instituțiile dreptului internațional public cu cea mai pretențioasă, delicată și chiar deranjantă abordare. Acum, când Europa vrea să devină „casa comună” a popoarelor și când sintagma „fără frontiere” a devenit laitmotivul politic, studiul și aprofundarea noțiunii de frontieră de stat pare cam lipsit de sens. Nu este însă așa ! Atât cât va exista teritoriul de stat, va fi strâns interconexat cu existența frontierei de stat (chiar și-n condițiile unei libertăți de circulație depline în trecerea frontierei). Frontiera își va păstra importanța delimitativă chiar și dacă va fi să fie doar la nivel ideatic. Deci și „casa comună a Europei, cea fără frontiere”, „va avea pereți”!

Noțiunea de frontieră nu va dispărea, ci va lua forma unui concept similar, acela de „perete al casei comune” europene (poate !).

De asemenea, sunt introduse elemente juridice specifice cooperării polițienești existente în spațiul Schengen, cum ar fi: urmărirea și supravegherea transfrontalieră, colaborarea în punctele de trecere comune deschise la frontierele interne, eliminarea sau simplificarea controlului pentru cetățenii statelor comunitare.

Deși multe dintre prevederile amintite sunt cunoscute de marea majoritate dinte noi, studiul celor două documente relevă elemente de absolută noutate, care se cuvin aprofundate.

În continuare, regimul de frontieră este stabilit de către fiecare stat, prin legislația sa, în conformitate cu acordurile încheiate între ele. Prin regimul de frontieră, statele urmăresc să asigure buna lor vecinătate, evitarea conflictelor de frontieră și apărarea frontierelor.

Aderarea la spațiul Schengen are ca efect ridicarea controalelor între frontierele interne ale statelor membre Schengen, care aplică în întregime acquis-ul Schengen, fiind creată o singură frontieră externă unde controalele se desfasoară conform unui set de reguli clare în materie de vize, migrație, azil, precum și măsuri referitoare la cooperarea polițienească, judiciară sau vamală.

Astfel, trecerea frontierei se poate realiza indiferent de oră și prin orice loc iar cetățenii statelor membre care călătoresc în spațiul Schengen trebuie sa aibă asupra lor, un document de identitate valabil. Trecerea frontierelor interne poate fi asemanată cu o calatorie în interiorul țării. 

Controalele la frontierele interne Schengen pot fi introduse pentru o perioadă limitată în timp din motive de ordine publică sau securitate națională, decizie ce este luată la nivelul fiecărui stat membru Schengen.

Odata cu eliminarea controalelor la frontiere ar putea crește pericolele pentru securitatea interna a țărilor implicate prin faptul că, din acest moment, se lasă "cale liberă" infractorilor. 

Astfel, se impune o cooperarea transfrontalieră, în special prin înființarea serviciilor comune ale poliției, vămii și poliției de frontieră (în cadrul Centrelor, Birourilor, Punctelor comune de contact) pentru toate statele contractante care să aibă ca scop protecția propriilor cetățeni. De asemenea, Sistemul Informatic Schengen, asistența operativă reciprocă și schimbul direct de informații între forțele de poliție precum și supravegherea și urmărirea transfrontalieră a infractorilor reprezintă mijloace de lupta împotriva terorismului, crimei organizate, traficului de ființe umane și a imigrației ilegale. În același timp, a fost adoptat un set de reguli uniform care să asigure cetațenilor statelor membre protecția datelor cu caracter personal împotriva oricărei încălcări a drepturilor fundamentale.

Bibliografie

ALEXANDRU ARSENI – Drept constuțional și instituții politice, Chișinău 2005;

CHARLES ROUSSEAU – Droit International Public, 1953;

CONSTANTIN ANDRONOVICI – Drept Internațional Public, Ed. Graphix, Iași, 1993;

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 767/31.10.2003;

CONVENȚIA DE LA GENEVA din 1958

CONVENȚIA din 18 august 1948 privind regimul navigației pe Dunăre;

DRĂGANU T. – „Drept constituțional și instituții politice”, vol. I , Lumina Lex 2000

DUMITRA POPESCU, ADRIAN NĂSTASE, FLORIAN COMAN – Drept Internațional Public, Casa de editură și presă „Șansa”, 1994;

DUMITRU MAZILU – Drept internațional public, vol. I, Ediția a V-a, Editura Lumina lex, București, 2010.

DUMITRU MAZILU – Drept internațional public, vol. II, Ediția a V-a, Editura Lumina lex, București, 2010.

Ex-premierul Republicii Moldova, Mircea Druc, interviu acordat ziarului „Frontiera" numărul 7-8 (l 14-115), anul IV, 1993;

FLORIAN COMAN – Drept Internațional Public, Ed. Sylvi, 2002;

GHEORGHE MOCA – Drept Internațional, volumul I, Ed. Politică, București, 1983;

GRIGORE GEAMĂNU – Dreptul internațional public, volumele I-II, Ed. Didactică și pedagogică, București, volumul II 1983;

GRIGORE STAMATE – FRONTIERA DE STAT A ROMÂNIEI, Ed. Militară, București, 1997;

GUCEAC I. – „Curs elementar de drept constituțional” , vol. II , Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”, Chișinău 2004

http://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/02/03/5-ani-de-la-pronunțarea-curții-internaționale-de-justiție-în-procesul-privind-delimitarea-maritimă-în-marea-neagră–12-28-09;

http://www.schengen.mai.gov.ro/index04.htm;

ION DIACONU – Tratat de Drept Internațional Public, Editura Lumina Lex, 2002

LEGEA 141 din 24 iulie 1997 privind codul vamal al României publicată în M.O. numărul 180 din l august 1997;

MAFTEI JANA – Drept internațional public, Curs, Editura Universitară „Danubius” Galați, editura Pro Universitaria București, 2010;

MARȚIAN NICIU – Drept Internațional Public, volumul al II-lea, editura Fundația Chemarea, Iași, 1996;

NICOLAE ECOBESCU, VICTOR DUCULESCU – Drept Internațional Public, Ed. Hyperion XXI, 1993;

ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI numărul 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române;

ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI numărul 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României;

ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr.194/2002 privind regimul străinilor în România;

PROTOCOLUL DE LA TRIANON din 1920;

RALUCA MIGA BEȘTELIU – Drept International public, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2005.

RALUCA MIGA BEȘTELIU – Drept International public, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2008;

REGULAMENTUL PRIVIND MODUL DE EFECTUARE A CONTOLULUI ȘI DE COMPORTARE A PERSONALULUI CU ATRIBUȚII ÎN PUNCTELE DE CONTROL PENTRU TRECEREA FRONTIEREI DE STAT, în broșură, editura Ministerului de Interne, București, 1992

ȘTEFAN ȚÂRCĂ – Drept internațional public, Editura Sitech, 2010;

TEODOR MELEȘCANU, IULIA VOINEA-MOTOC – Droit International Public, Ed. Universității București, 1996;

TRATATUL între principalele Puteri Aliate și Asociate și Polonia, România, statul Sârbo-Croato-Sloven privitor la anumite frontiere ale acestor state, semnat la 10 august 1920, în Sevres;

VITALII SLONOVSKI, Drept internațional public;

VRABIE G. – „Drept constituțional și instituții politice”, Editura „Cugetarea”, Iași 1999.