Drept Financiar ȘI Fiscal

DREPT FINANCIAR ȘI FISCAL

Cursul I. Considerații generale

1. Etimologic, cuvintul finante provine de la latinescul finis, formindu-se mai tirziu expresia financia pecuniaria, care inseamna a incheia o tranzactie patrimoniala prin plata unei sume de bani.

Termenul de finanțe desemnează resursele financiare, activități ce au ca obiect banii. O primă clasificare privește finanțele private (persoane fizice și juridice private), raporturi juridice supuse dreptului privat (comercial) și finanțele publice, guvernate de dreptul financiar și fiscal (ca ramură a dreptului public).

2. Evoluție istorică

Gradul de dezvoltare a relatiilor financiare este strins legat de nivelul si evolutia statului, astfel ca, privite in perspectiva istorica, se constata o evolutie in acest sens de la societatile primitive spre cele moderne. Statul, ca produs al puterii suverane al poporului, asigura realizarea si promovarea intereselor publice, generale si in acelasi timp, comune unor categorii largi de resortisanti ai sai. Statul asigura functionarea regulata si continua a serviciilor publice.

În perioada modernă pot fi identificate trei perioade de evoluție:

1. Finanțele publice clasice (secolele XVIII – XX), determinate de doctrina liberală a non-intervenționismului.

2. Finanțele publice moderne (Primul Război Mondial – Criza 1929-33 – sfârșitul secolului XX), perioadă în care statul a schimbat politica financiar-fiscală, adoptând, dimpotrivă, filosofia intervenționismului, implicându-se în economie în încercarea de a dirija evoluția acesteia și de a evita crizele economice.

3. Finanțele publice contemporane, dominate de nevoia de a răspunde la relațiile economice complexe pe plan național și internațional; construcția bugetară este realizată într-un proces de conlucrare între Guvern și Parlament.

3. Finanțele publice

Există două abordări ale noțiunii. În sens instituțional, înțelegem modalitatea de exercitare a puterii statului în materia finanțelor. În sens material, exprimă activitatea financiară publică.

Accepțiunea generală a noțiunii este aceea de totalitate a mijloacelor bănești care se află la dispoziția unui stat / colectivități publice locale și care-i sunt necesare pentru îndeplinirea propriilor funcții.

Într-o definiție mai exactă, în sens juridic, finanțele publice sunt raporturile sociale care se nasc, desfășoară, modifică și sting în legătură cu constituirea, repartizarea și utilizarea resurselor financiare publice necesare funcționării și dezvoltării societății.

Există două reguli fundamentale ale finanțelor publice și anume: (1) sunt relații sociale fără echivalent sau contraprestație; (2) nu sunt supuse rambursării.

Structura finanțelor publice cuprinde două mari componente: veniturile și cheltuielile publice.

Funcțiile finanțelor publice sunt:

Funcția de repartiție, se subdivide în:

– repartiția venitului național;

– repartiția secundară (venitului național pe cheltuieli)

Funcția de control – are ca scop asigurarea legalității și creșterea eficienței economice printr-o mai bună administrare a banului public.

4. Organismele statale implicate în activitatea financiară

Activitatea financiară a statului constă în special în realizarea bugetului: venituri (impozite reprezentând 60-70%, cotizații de asigurări sociale 15-25%) și cheltuieli (pentru asigurări sociale aprox. 47%, apărare, sănătate, educație, etc.).

În funcție de raportul (balanța) dintre venituri și cheltuieli, bugetul poate fi excedentar (venituri mai mari decât cheltuielile) sau deficitar (cheltuieli mai mari decât veniturile).

Bugetul deficitar poate fi echilibrat prin împrumuturi și emisiunea de monedă fără acoperire (în bunuri sau servicii, lichidități). Atât bugetul excedentar cât și cel deficitar produc efecte negative. Cu toate acestea, se consideră a fi preferabil un buget ușor deficitar, întrucât este de natură să stimuleze economia.

Prin noțiunea de aparat financiar al statului se înțelege totalitatea organelor și instituțiilor statului implicate în realizarea și executarea bugetului de stat. În funcție de competența lor, aceste organe/aparate ale statului se clasifică în:

a) organe cu competență generală (Parlament, Guvern, Consiliu Local, servicii publice locale, ministere);

b) organe cu competențe speciale – acele organe ale statului cu atribuții exclusiv în domeniul finanțelor publice și denumite organe fiscale; acestea se clasifică la rândul lor în organe centrale și locale:

– organele cu competență specială centrale sunt: Curtea de Conturi, Consiliul Fiscal, Comitetul Național de Stabilitate, etc.

– organele teritoriale (sau locale) sunt Direcțiile Generale Județene ale Finanțelor Publice, care au în subordine Administrațiile Finanțelor Publice municipale, orășenești și comunale.

Consiliul Fiscal este alcătuit din 5 membri cu experiență în politici macroeconomice și are ca rol elaborarea politicilor bugetare, evaluarea eficienței exercițiului bugetar și elaborarea de proiecte legislative (în domeniul fiscal).

Ministerul Finanțelor aplică strategia Guvernului (programul de guvernare) în domeniul finanțelor publice. În subordinea MFP se află: ANAF, Direcțiile Generale ale Finanțelor Pubice județene, DGFP a Mun. București, ANRP (Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății) și Comisia de prognoză.

ANAF este instituția publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Ministerul Finanțelor și care are ca principale obiective următoarele:

colectarea veniturilor bugetului de stat (impozite, taxe, etc.)

aplicarea legislației financiar-fiscale;

asistența contribuabililor pentru mai buna lor informare.

Trezoreria publică reprezintă sistemul unitar și integrat prin care statul asigură efectuarea operațiunilor de încasări și plăți privind fonduri publice, inclusiv cele privind datoria publică și alte operațiuni financiar-fiscale ale statului. Contul curent general al Trezoreriei de stat funcționează în cadrul BNR și este deschis în numele Ministerului Finanțelor.

Cursul II. Dreptul Finanțelor Publice

1. Știința Finanțelor Publice este acea disciplină ce studiază atât regulile economice ale finanțelor publice, cât și cele de natură juridică.

Dreptul financiar și fiscal privește însă doar normele juridice ce reglementează relațiile sociale ce se desfășoară în materia exercițiului bugetar.

În literatura de specialitate s-a făcut distincția între dreptul financiar și cel fiscal. Dreptul financiar ar reprezenta astfel totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile de constituire, repartizare și utilizare a fondurilor bănești ale statului și ale instituțiilor publice destinate satisfacerii nevoilor socio-economice ale populației.

Dreptul fiscal reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează modalitatățile de realizare a veniturilor publice primordiale din impozite și taxe, dar și din alte forme de prelevare.

In ceea ce ne priveste, apreciem ca denumirea de „drept financiar„ este acoperitoare, aceasta fiind, de altfel si cea mai raspindita in ultimile decenii.

Dreptul financiar, ca ramura a sistemului dreptului, ca ramura a sistemului dreptului, grupeaza toate normele juridice care reglementeaza relatiile financiare si are, la randul sau, mai multe subramuri.

Astfel, normele juridice care privesc bugetul public si procedura elaborarii, adoptarii, executarii si incheierii executarii bugetului pot fi grupate in subramura dreptului bugetar.

De asemenea, dreptul fiscal reprezinta o subramura a dreptului financiar care inmanuncheaza normele juridice privind impozitele , taxele si celelalte venituri ale bugetului public, precum si cele referitoare la procedura fiscala.

Dreptul financiar cuprinde norme juridice care reglementeaza si alte componente ale relatiilor financiare , distincte de cele incluse in subramurile mai sus citate.

In cuprinsul dreptului financiar identificam norme juridice relative la constituirea fondurilor si contributiilor cuvenite bugetului public, la reglementarea heltuielilor bugetare, la relatiile dintre stat si autoritatile colectivitatilor locale, pe de o parte si persoane fizice sau juridice, pe de alta, relatiile care deriva din aplicarea acestor norme la datoria publica, controlul financiar s.a.

Drptul fianciar, spre deosebire de cel fiscal, nu se limiteaza numai la normele juridice referitoare la impozite, taxe, contributii, ci cuprinde si normele in conformitate cu care statul isi asigura sub oice forma resursele financiare.

2. Normele juridice de drept financiar

Norma juridica , ca element constitutiv al dreptului, este o regula de conduita , instituita de puterea publica sau recunoscuta de catre acesta, a carei respectare este asigurata, la nevoie , prin forta coercitiva a statului. Scopul normei juridice sau regulii de drept corespunde finalitatii dreptului si anume : de a asigura convietuirea sociala, orientand comportarea oamenilor in directia promovarii si onsolidarii relatiilor sociale potrivit idealurilor si valorilor care guverneaza societatea respectiva.

Prescriind o conduita tipica , generica si noemele dreptului financiar au un caracter general si impersonal, fiind menite sa se aplice la un numar nedeterminat de cazuri.

Exista anumite norme juridice de drept financiar in care regula de conuita nu apare atit de evidenta ca prescriind un anumit comportament , ci se manifesta sub forma stabilirii unor principii cu caracter general.

Uneori , norme ale dreptului financiar contin prevederi de principiu, prin care sunr stabilite anumite finalitati ale activitatii de stat. O astfel de norma – principiu intilnim in Legea Finantelor Publice nr. 500/2002, publicata in M.Of. nr.597 din 13 august 2002

Si dreptul financiar cuprinde norme juridice care definesc anumite concepte, definitii de care trebuie sa se tina seama in interpretarea normelor in relatie cu aceste concepte.

Trasatura normei juridice de a avea un aspect general prezinta unele particularitati, in cazul actelor normative bugetare. Prin natura lor, legile pentru aprobarea bugetului trebuie sa stabileasca sarcini si prevederi concrete, exprimate in cifre, privind elementele bugetului ( venituri , cheltuieli, surse, destinatii). De aceea, normele juridicecuprinse in legile bugetare au caracterul unor sarcini, stabilind un cadru precis in limitele caruia se desfasoara activitatea financiara a institutiilor publice si intr-o anumita masura si a altor persoane juridice sau cetateni.

Din punct de vedere al structurii logico-juridice, se remarca faptul ca si normele drptului financiar , cuprind cele trei elemente specifice : ipoteza, dispozitie si sanctiune.

Fiind o ramura componenta a diviziunii dreptului public, dispozitiile normelor juridice de drept finaciar au , in general, caracter imperativ.

Dintre sanctiunile cuprinse in normele dreptului financiar au caracter specific amenda fiscala, pentru contraventii prevazute de norme ale dreptului financiar, majorarile de intirziere pentru neplata in termenele legale a obligatiilor bugetare, suspendarea creditarii, supravegherea activitatii economico-financiare etc.

3. Izvoarele dreptului financiar și fiscal

Există două mari categorii de izvoare: generale și specifice.

a) izvoarele generale se referă la acele acte normative ce conțin, printre altele, și norme juridice ce reglementează relațiile sociale financiar-fiscale. În această categorie menționăm în primul rând Constituția României, care cuprinde norme exprese în materia dreptului financiar-fiscal (privind elaborarea, aprobarea și executarea bugetului, controlul anual de execuție bugetară, politica fiscală a statului). Tot în această categorie poate fi inclusă și Legea administrației publice locale.

b) izvoarele specifice privesc acte normativ ce conțin exclusiv norme juridice ce reglementează relații sociale financiar-fiscale. Ex.: Legea 500/2002 a Finanțelor Publice (are caracter general, conține principiile generale ale Finanțelor Publice), Legea 571/2003 privind Codul Fiscal, OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

4. Aplicarea în timp, spațiu și asupra persoanelor

Aplicarea în timp

Normele juridice aparținând dreptului financiar și fiscal urmează principiile generale ale aplicării legii în timp privind intrarea în vigoare (de regulă la 3 zile de la publicarea în M.O.), aplicarea (dominată de principiul activității normei juridice) și ieșirea din vigoare.

Un principiu specific dreptului financiar și fiscal este acela că Legea Bugetului Public este anuală, pentru fiecare an bugetar fiind adoptată o nouă Lege a Bugetului.

Aplicarea în spațiu

Dreptul financiar și fiscal, în calitatea sa de ramură de drept public, are o aplicare exclusivă asupra teritoriului statului, aplicarea unei norme financiar-fiscale pe teritoriul altui stat reprezentând o încălcare a suveranității naționale.

Aplicarea asupra persoanelor

Normele de drept financiar-fiscal au o largă aplicare; putem spune că puțini subiecți de drept nu sunt supuși acestor norme. Ele se aplică deopotrivă persoanelor fizice, dar și celor juridice, fie ele organe/instituții ale statului, fie persoane juridice de drept privat.

5. Raporturile juridice de drept financiar-fiscal

Normele juridice au un caracter abstract. Ele se realizeaza in viata prin intermediul raporturilor juridice, care sunt definite in teoria dreptului ca fiind relatiile sociale reglementate de normele juridice.

Premisele fundamentale ale oricarui raport juridic sunt :norma juridica, subiectele de drept si faptul juridic.

I. Ceterchi si I. Craiovan definesc raportul juridic ca fiind „ un raport social, concret – istoric, volitional, reglementat de norma juridica, in cadrul caruia participantii se manifesta ca titulari de drepturi si obligatii prin exercitarea carora se realizeaza finalitatea normei juridice„.

Ne vom opri, in continuare,asupra particularitatilor pe care le prezinta raporturile juridice de drept financiar.

Faptul juridic, ca izvor al raportului juridic de drept financiar, reprezinta acele imprejurari care, potrivit normelor juridice, duc la aparitia, modificarea sau stingerea de raporturi juridice, provocind, prin aceasta, anumite consecinte juridice.

Faptele juridice pot imbraca forma evenimentelor sau a actiunilor umane.

Evenimentele sunt imprejurari care se petrec independent de vointa oamenilor (ex. inundatiile catastrofale care produc pierderi materiale genereaza efectuarea unor cheltuieli bugetare pentru ajutorarea sinistratilor).

Actiunile umane , ca fapte juridice, reprezinta acele manifestari de vointa ale oamenilor, licite sau ilicite, care nasc, modifica sau sting raporturi juridice. Actiunile umane facute in scopul producerii unor efecte juridice imbracaforma actelor juridice.

Actele juridice de drept financiar saunt facute in scopul formarii, administrarii, intrebuintarii si controlului resurselor financiare ale statului, colectivitatilor locale sau institutiilor publiceal acestora.

Subiecții. Caracteristic tuturor acestor raporturi este faptul că cel puțin unul din subiecți trebuie să fie statul, prin organele sau instituțiile sale. Identificam in aceasta categorie :Ministerul Finantelor Publice, cu structurile sale deconcentrate in teritoriu (directiile judetene), consiliile locale, diverse institutii publice, Curtea de Conturi, inspectorate, oficii etc.

Raportul juridic se poate crea atât între două subiecte de drept public, cât și între un subiect de drept public și unul de drept privat.

Subiectul pasiv al raportuluijuridic de drept financiar poate fi orice persoana juridica sau fizica, – contibuabilul căruia norma juridica ii stabileste obligatiile sau drepturile pe linia finatelor publice.

Este de subliniat faptul ca pozitia partilor in raportul juridic de drept financiar este aceea de inegalitate, subiectul activ putind pretinde subiectuluipasiv prestatiile sau abtinerile legale.

Suntem in fata aplicarii regimului juridic de drept public, care presupune o pozitie juridica inegala a partilor in raportul juridic , opusa egalitatii prevazute de regimul de drept privat.

Conținutul îl constituie drepturile și obligațiile părților (de ex.: obligația de a plăti impozitul pe venitul realizat sau TVA). Astfel , subiectul activ are dreptul de a actiona pentru executarea bugetului public, de a actiona pentru stabilirea si incasarea, administrarea, utilizarea si controlul resurselor finaciare publice. Subiectul pasiv are obligatia de a achitare a sarcinilor bugetare , de folosire, potrivit destinatiilor legale a sumelor alocate din bugetul public, precum si dreptul de a contesta modul de impunere, de executare silita, sanctiunile aplicate etc.

Obiectul îl reprezintă acțiunile părților în îndeplinirea drepturilor și obligațiilor lor. Ex.: acțiuni de prognoză bugetară, de organizare bugetară, de creditare, de control financiar, acțiuni privind plata sumelor de bani datorate la bugetul de stat sau local.

CURSUL III. SISTEMUL BUGETAR

3.1. Istoric.

Așa cum se arată în literatura juridică, termenul provine din limba engleză, fiind preluat apoi și în limba franceză. În țările române, pentru prima oară apare în timpul lui Constantin Brâncoveanu „Condica de venituri și cheltuieli” (reprezenta dări de seamă privind veniturile și cheltuielile publice). Termenul de buget apărut pentru prima oară în Regulamentul Organic; ulterior, în timpul domniei lui Al.Ioan Cuza, în 1860, a fost adoptat regulamentul de finanțe. În Constituția din 1866, adoptată în timpul regelui Carol I, au fost expres dedicate câteva articole privind bugetul public. Constituțiile ulterioare, din 1923 și 1938 au reprodus dispozițiile anterioare în privința bugetului. În 1948 a fost adoptată prima Constituție socialistă potrivit căreia competența aparținea Marii Adunări Naționale. După anii 1990 s-a adoptat o nouă filosofie bugetară, s-a introdus o nouă noțiune, și anume cea de buget public național, care cuprinde bugete distincte, aprobate și executate în condiții de autonomie. În momentul de față, în această materie este aplicabilă Legea 500/2002.

3.2. Noțiune.

Prin noțiunea de buget public național se înțelege planul financiar al statului prin care sunt prevăzute veniturile și cheltuielile publice pentru o perioadă determinată de timp.

3.3.Cuprinsul și conținutul bugetului public național se referă la două mari categorii: veniturile publice și cheltuielile publice.

A. Veniturile publice se clasifică în:

a) venituri publice curente – sunt acelea care se încasează în mod constant, cu regularitate; ele privesc următoarele categorii: impozitele, taxele, contribuțiile sociale obligatorii și veniturile nefiscale.

Impozitele sunt de două feluri: directe și indirecte. Cele directe se stabilesc pe baza unor criterii exterioare și au ca obiect al impunerii valori concrete (terenuri, activități economice) și reprezintă aproximativ 30% din veniturile bugetare curente. Cele indirecte se realizează prin impunerea asupra consumului cu ocazia vânzării mărfurilor sau prestării serviciilor (TVA) și reprezintă aprox. 40% din totalul veniturilor bugetare.

Contribuțiile sociale obligatorii au ca scop finanțarea unor sisteme de asigurări sociale, în privința acestor contribuții putându-se observa o tendință de creștere la nivelul Uniunii Europene, având în vedere diversitatea nevoilor sociale ce trebuiesc satisfăcute.

Veniturile din proprietățile publice sunt prelevări cu caracter nefiscal, din profitul produs de activele/unitățile economice ale statului. Aceste venituri au o pondere mică (5-7%) în ansamblul veniturilor bugetare și au un caracter nefiscal.

b) venituri publice extraordinare – sunt acele venituri la care statul apelează doar în cazuri excepționale, atunci când veniturile publice curente sunt insuficiente. Din această categorie fac parte: împrumuturile de stat; suplimentarea masei monetare (emisiunea de bani), care însă produce inflație; înstrăinarea unor bunuri din domeniul privat al statului.

B. Cheltuielile publice reprezintă modalități de repartizare și utilizare a fondurilor bănești bugetare pentru satisfacerea nevoilor generale ale societății. Cheltuielile publice se clasifică în cheltuieli curente și cheltuieli de capital.

Cheltuielile curente cuprind cheltuieli de personal (salarii, impozite pe salarii, detașări, contribuții la bugetele de asigurări sociale, etc.) și cheltuieli materiale (pentru servicii, întreținere, etc.).

Cheltuielile de capital cuprind cheltuielile de investiții și cheltuieli pentru rezerva de stat.

CURSUL IV. BUGETUL STATULUI (PARTEA I)

4.1. Considerații generale.

Așa cum practica o arată, orice afacere privată necesită o planificare a veniturilor și cheltuielilor. Cu atât mai mult o asemenea planificare o reclamă Finanțele publice. Bugetul este principalul mijloc al statului de intervenție în economie prin care se urmărește asigurarea echilibrului economic, dar și anumite obiective sociale și economice (prin intermediul subvențiilor și facilităților fiscale).

4.2. Natura juridică a bugetului.

În literatura de specialitate, au fost formulate mai multe teorii:

a) potrivit unei teorii, bugetul este un act administrativ întrucât conține o evaluare a veniturilor și cheltuielilor pe care autoritățile centrale o pun la dispoziția agenților administrativi, care au obligația să pună în aplicare acest plan;

b) teoria potrivit căreia bugetul este o planificare financiară;

c) bugetul este o lege pentru că este adoptat printr-o lege;

d) bugetul este și o lege dar și un act administrativ întrucât, în realizarea sa se emit acte administrative cu caracter individual și el este, totuși, adoptat printr-o lege.

Opinia dominantă este acea că bugetul este un plan financiar al statului, ce conține indicatori privind veniturile și cheltuielile publice centralizate, plan ce are trăsăturile specifice actelor normative întrucât este adoptat printr-o lege. În literatura contemporană se arată ca bugetul este: un document politic (întrucât proiectul de buget și execuția bugetară sunt asigurate de către guvern, care are o anumită coloratură politică și un anumit plan de guvernare), un document juridic și un document financiar (întrucât reprezintă un plan financiar privind veniturile și cheltuielile statului).

4.3. Dreptul bugetar și principiile aplicării lui.

Dreptul bugetar este o componentă a dreptului financiar și cuprinde normele juridice privind bugetul de stat, conținutul acestuia și procedura bugetară (elaborarea, aprobarea, executarea, încheierea exercițiului bugetar și controlul). Dreptul bugetar este guvernat de următoarele principii: anualitatea, unitatea, universalitatea, echilibrarea, unitatea monetară, realitatea și publicitatea bugetului de stat.

Anualitatea. Bugetul se întocmește pentru o perioadă de un an. Caracterul absolut al acestui principiu a fost contestat și necesită unele precizări. Există cheltuieli asumate într-un an bugetar, dar care grevează și asupra bugetelor din anii următori. De exemplu, este cazul angajării unor funcționari publici pe perioadă nedeterminată, realizării unor proiecte de investiții, etc. De asemenea, de la întocmirea proiectului de buget până la ultimul act al procedurii bugetare durează aproximativ trei ani.

Unitatea bugetului. Există un buget unic al statului în care sunt cuprinse veniturile și cheltuielile publice.

Principiul universalității. În buget sunt cuprinse toate veniturile și cheltuielile din respectivul exercițiu financiar.

Principiul echilibrului bugetului. Cheltuielile trebuie să fie echivalente cu veniturile. Mai mult, veniturile trebuie să fie simbolic mai mari decât cheltuielile (excedent simbolic).

Principiul realității. Bugetul este un plan financiar realizat cât mai aproape de realitate (adică sunt prevăzute venituri care efectiv vor fi realizate și cheltuieli care vor fi efectuate.

Principiul unității monetare. Toate operațiunile bugetare sunt exprimate în monedă națională.

Principiul publicității. Atât proiectarea cât și dezbaterea bugetului sunt publice, fiind informații la care publicul are acces. Aprobarea bugetului se realizează în Parlament, lucrările sale fiind publice, iar apoi Legea Bugetului este publicată în M.Of.

CURSUL V. BUGETUL STATULUI (PARTEA a II-a)

PROCESUL BUGETAR

(PROCEDURA BUGETARĂ)

5.1. Considerații introductive. Noțiune

În vederea planificării și derulării operațiunilor bugetare, statului îi revine obligația legală a conducerii activității bugetare. Obligație ce este realizată prin intermediul guvernului. Procedura bugetară reprezintă ansamblul actelor și operațiunilor care se întocmesc în legatură cu realizarea proiectului de buget, aprobarea lui, executarea bugetului, încheierea și aprobarea contului general de execuție bugetară, precum și controlul execuției bugetare.

Elaborarea proiectului de buget presupune determinarea veniturilor și cheltuielilor bugetului public național pe anul următor. Această evaluare se face piramidal, de jos în sus, de la unitățile de bază din teritoriu către ministere și Ministerul Finanțelor.

Aprobarea bugetului se realizează prin dezbaterea bugetului în Parlament, putându-se aduce amendamente la proiectul de buget al guvernului, dezbaterea finalizându-se prin adoptarea legii anuale a bugetului. Ca regulă generală, aprobarea bugetului are loc tot în anul anterior celui pentru care este adoptat bugetul, și doar atunci când această adoptare este imposibilă, Legea Bugetului este adoptată la începutul anului bugetar.

Executarea bugetului constă în colectarea veniturilor la termenele și în cuantumul stabilit, și efectuarea cheltuielilor potrivit destinațiilor stabilite.

Încheierea exercițiului bugetar constă în realizarea, pe baza datelor furnizate de evidența execuției bugetare, a unei dări de seamă privind modul de realizare a veniturilor și de efectuarea cheltuielilor. Încheierea exercițiului bugetar are loc în anul următor celui pentru care bugetul a fost aprobat.

Controlul exercițiului bugetar constă în verificarea modului în care au fost aduse la îndeplinire prevederile Legii Bugetului de stat.

În concluzie, putem spune că procedura bugetară durează trei ani, anul anterior pentru care este adoptat bugetul, când se realizează proiectul de buget și se adoptă legea bugetului, anul exercițiului bugetar, și anul următor acestuia, destinat încheierii exercițiului bugetar și controlului exercițiului bugetar.

5.2. Organe ale statului și persoane implicate în procedura bugetară

a) Guvernul, acesta pune în aplicare programul de guvernare, elaborează raporturi privind situația macroeconomică pentru anul bugetar respectiv, și proiecția pe următorii trei ani, elaborează proiectul de buget și coordonează activitățile și operațiunile bugetare.

b) Parlamentul adoptă Legea anuală a Bugetului, legile de rectificare bugetară și legile contului general de execuție.

c) Ministerul Finanțelor Publice coordonează toate activitățile aflate în competența guvernului și elaborează normele metodologice.

d) Ordonatorii de credit sunt persoane fizice investite cu dreptul de a dispune, în condițiile legii, asupra creditelor bugetare, în virtutea funcției pe care o dețin în conducerea unei instituții publice de stat. Există, în funcție de poziția lor ierarhică, trei categorii de ordonatori: principali, secundari și terțiari.

Ordonatorii principali sunt conducătorii ministerelor și celorlalte organe centrale, ei au dreptul să ceară Ministerul Finanțelor deschiderea creditelor bugetare ce se cuvin instituțiilor pe care le conduc.

Ordonatorii secundari se regăsesc în acele ramuri administrative în care există două categorii de instituții publice cu personalitate juridică și buget propriu, aflate în raport de subordonare. Conducătorii instituțiilor de rang superior sunt ordonatori secundari, iar conducătorii instituțiilor de rang inferior sunt ordonatori terțiari. Ordonatorii terțiari au doar dreptul de a aproba cheltuielile prin creditele bugetare pe care le primesc de la ordonatorii secundari sau principali.

5.3. Procedura elaborării și adoptării bugetului

Considerații introductive

Așa cum am arătat, procedura bugetară presupune elaborarea, adoptarea, executarea, încheierea exercițiului bugetar și controlul. Elaborarea proiectului de buget se află în sarcina guvernului, ministerul Finanțelor răspunzând de elaborarea proiectului bugetului de stat, iar ministerul muncii, familiei și protecției sociale coordonează activitatea de întocmire a proiectului bugetului asigurărilor sociale de stat.

Fazele elaborării proiectului de buget sunt:

Elaborarea indicatorilor macroeconomici; întocmirea și transmiterea scrisorii-cadru de către Ministrul Finanțelor publice; formularea propunerilor bugetare de către ordonatorii principali de credite; întocmirea proiectului general al bugetului de stat; transmiterea acestuia către Parlament.

Elaborarea indicatorilor macroeconomici.

Pe baza strategiei de politică fiscală propusă de ministerul Finanțelor publice, după însușirea acesteia de către guvern, sunt formulate până la 1 mai de către ministerul Finanțelor publice și înaintate guvernului obiectivele fiscale și bugetare pentru următorul an (precum și pentru următorii 3) împreună cu limitele de cheltuieli stabilite de ordonatorii principali de credite.

Scrisoarea-cadru și îndrumările metodologice ale Ministerul Finanțelor Publice.

Până la data de 1 iunie, Ministerul Economiei și Finanțelor va transmite ordonatorilor principali de credite o scrisoare-cadru în care va specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget, precum și metodologiile de elaborare a acestora, dar și limitele de cheltuieli aprobate de guvern.

Formularea propunerilor bugetare de către ordonatorii principali de credite.

Ordonatorii principali de credite au obligația de a depune la MFP până la 15 iulie propunerile lor pentru proiectul de buget. Cele două camere ale Parlamentului înaintează către Guvern propriile bugete în vederea includerii în bugetul general. Autoritățile administrației publice locale au obligația de a înainta propunerile privind bugetele proprii (transferurile consolidate și sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat). Proiectele de buget se înaintează ministerului de resort până la data de 1 august.

Întocmirea proiectului de buget în sistem piramidal. Propunerile de bugete se transmit de către ordonatorii principali de credite la Ministerul Finantelor publice. Ministerul Finanțelor Publice examinează proiectele de bugete ale celorlalte ministere și ale altor organe de stat, putând cere modificarea cifrei de venituri și cheltuieli în vederea asigurării echilibrului bugetar. Dacă celelalte ministere nu acceptă propunerile de modificare făcute de Ministerul Finanțelor, conflictul va fi soluționat de către Guvern (în ansamblul său). Proiectul bugetului de stat trebuie să fie însoțit de un raport privind situația macroeconomică pentru anul respectiv (pentru care este alcătuit).

Însușirea proiectului de buget de către guvern. Însușirea proiectului de buget anual al statului de către guvern presupune o ultimă analiză și verificare a cifrelor de venituri și cheltuieli, și aprobarea acestora după eventuale modificări.

Trimiterea către Parlament a proiectului bugetului de stat spre aprobare și adoptare

După însușirea de către Guvern, proiectul de buget este trimis către Parlament, până cel târziu la data de 15 octombrie a fiecărui an. Cu privire la toate termenele menționate mai sus trebuie să arătam ca acestea sunt de recomandare, din moment ce nu există o sancțiune pentru nerespectarea lor.

Aprobarea bugetului și adoptarea legii bugetare anuale (de către Parlament)

1. Examinarea bugetului de către Parlament

Competența de adoptare a legii bugetului de stat aparține exclusiv Parlamentului. Acesta, luând în examinare proiectul de buget, trebuie să verifice dacă (în funcție de conjunctura social-economică prefigurată pentru anul următor) bugetul va fi în măsură să acopere corespunzător nevoile generale ale societății și dacă cheltuielile corespund veniturilor prognozate.

2. Dezbaterea și aprobarea bugetului de stat

Potrivit Constituției în vigoare, cele două camere ale Parlamentului au drepturi egale cu privire la aprobarea bugetului de stat. Dezbaterea și aprobarea bugetului de stat se face în ședință publică comună a Parlamentului. Potrivit legii Finanțelor publice, bugetul se aprobă de către Parlament până cel târziu cu trei zile înainte de expirarea exercițiului bugetar (pe ansamblu, capitole, articole și alineate, pe ordonatorii principali de credite, precum și creditele de angajament pentru acțiuni multianuale).

3. Soluțiile aplicabile în cazul când bugetul nu poate fi adoptat în termenul legal

Există două posibilități într-o asemenea ipoteză:

aprobarea unor douăsprezecimi bugetare provizorii.

Douăsprezecimile bugetare provizorii sunt bugetele ale căror cuantum de venituri și cheltuieli reprezintă a douăsprezecea parte din cifrele prevăzute și propuse în legea de adoptare a bugetului de stat (dar care încă, dintr-un motiv sau altul nu a fost adoptat). Aceste douăsprezecimi bugetare sunt examinate de către comisiile de specialitate ale celor două camere ale Parlamentului, aprobate de către acesta și se pun în executare de către Guvern.

Încredințarea Guvernului de a conduce activitățile economico-sociale ghidându-se după cifrele de venituri și cheltuieli din exercițiul financiar bugetar tocmai încheiat până la data adoptării noului buget.

Încredințarea Guvernului să îndrume activitățile economico-sociale pe baza cifrelor de venituri și cheltuieli din exercițiul bugetar anterior este un procedeu care, datorită simplității sale, este preferat. Atât Constituția cât și Legea Finanțelor Publice prevăd că, în situația în care noul buget nu a fost adoptat, se aplică în continuare prevederile vechii legi bugetare.

Pentru prima oară pentru anul financiar 2002 Legea bugetului de stat a fost adoptată înainte de 1 ianuarie.

CURSUL VI. BUGETUL STATULUI (PARTEA a III-a)

EXECUȚIA BUGETARĂ

6.1. Noțiune.

Executarea bugetului este cea de-a treia și cea mai amplă etapă a procedurii bugetare și constă, în esență, în realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor.

6.2. Procedura execuției bugetare.

Executarea bugetului se realizează prin acte și operațiuni a căror coerență este asigurată de procedura execuției bugetare, procedură ce este împărțită în 4 etape:

a) repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor se aprobă:

de către ministerul Finanțelor publice, pe capitole de cheltuieli (în cadrul acestora, pe titluri, la propunerea ordonatorilor principali de credite);

de către ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificației bugetare, pentru bugetele proprii și pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite (sau ordonatorilor terțiari);

de către ordonatorii secundari, pentru bugetele proprii și pentru ordonatorii terțiari.

Repartizarea pe trimestre se face în scopul asigurării unui echilibru între venituri și cheltuieli pe fiecare trimestru.

b) executarea de casă a bugetului

Cu privire la executarea părții de venituri a bugetului de stat, trebuie să arătăm că singura rațiune a acesteia este efectuarea cheltuielilor publice.

c) realizarea veniturilor bugetare

În realizarea veniturilor bugetare, sunt aplicabile următoarele principii: niciun impozit taxă sau altă categorie de venit nu poate fi percepută dacă nu a fost stabilită prin lege; lista tuturor taxelor și impozitelor trebuie aprobată prin legea bugetară anuală; este inadmisibilă perceperea, sub orice titlu, a unor contribuții în afara celor stabilite prin lege.

d) efectuarea cheltuielilor bugetare este și ea supusă unor reguli, cuprinse în legea Finanțelor publice:

cheltuielile bugetare trebuie să aibă o destinație precisă și limitată;

nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget dacă nu există pentru aceasta o bază legală;

nici o cheltuială nu poate fi angajată și plătită dacă nu este aprobată prin legea bugetului.

Efectuarea cheltuielilor publice presupune un ansamblu de operațiuni care cuprinde:

solicitarea și punerea la dispoziția ordonatorilor de credite a fondurilor bugetare alocate;

repartizarea fondurilor bugetare pe seama instituțiilor publice, regiilor autonome și societăților comerciale cu capital integral de stat;

transferul, pentru unitățile administrativ teritoriale, în cazul în care acestea nu-și pot acoperi cheltuielile cu venituri proprii;

utilizarea efectivă a fondurilor bănești.

6.3. Execuția de casă a bugetului se realizează prin Trezoreria statului, potrivit normelor metodologice ale ministerului Finanțelor publice, iar prin aceasta se asigură:

încasarea veniturilor bugetare;

efectuarea plăților;

efectuarea operațiunilor de încasare și plată privind datoria publică internă și externă;

alte operațiuni financiare.

BNR ține în evidențele sale contul curent general al Trezoreriei statului. Acesta este deschis pe seama serviciilor publice descentralizate ale ministerului Finanțelor și Trezoreriei generale din cadrul aceluiași minister.

6.4. Evidența execuției bugetare.

Execuția bugetului de stat este controlată și îndrumată cu ajutorul evidenței contabile bugetare, care se aplică tuturor categoriilor de bugete publice (bugetul de stat, bugetele ministerelor, etc.). Evidența contabilă bugetară constă în înregistrarea și sintetizarea datelor privind veniturile și cheltuielile bugetare ale tuturor organelor și instituțiilor publice finanțate de la bugetul de stat, precum și operațiunile de casierie ale execuției acestui buget).

Sintetizând datele contabile privind realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor, ministerul Finanțelor publice formulează concluzii periodice privind execuția bugetului de stat, concluzii ce sunt prezentate guvernului și în funcție de care se ajustează execuția bugetară. Astfel, dacă se observă goluri temporare de casă, guvernul poate dispune utilizarea rezervelor din contul Trezoreriei statului sau emiterea de bonuri de tezaur. În situația unui excedent bugetar, guvernul va dispune alocarea acestor fonduri pentru finanțarea unor acțiuni urgente (apărarea ordinii publice, sănătate, învățământ, cercetare științifică, etc.).

6.5. Încheierea exercițiului financiar și controlul execuției bugetare.

Execuția bugetară se încheie la data de 31 Decembrie a fiecărui an. Veniturile neîncasate și cheltuielile neplătite până la această dată vor fi realocate în contul bugetului pentru anul viitor. Încheierea exercițiului bugetar anual constă, în esență, în elaborarea și aprobarea contului general anual de execuție bugetară.

Fondul general anual de execuție a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat și a bugetelor fondurilor speciale este elaborat de către ministerul Finanțelor publice pe baza situațiilor financiare prezentate de ordonatorii principali de credite, a conturilor privind execuția de casă a bugetului, precum și în urma verificărilor dispuse de minister.

Contul general astfel întocmit este prezentat guvernului și apoi înaintat spre aprobare parlamentului până la data de 1 Iulie a anului următor. Atunci când, în cursul exercițiului bugetar, s-a recurs la împrumuturi, ministerul Finanțelor este obligat ca, la sfârșitul exercițiului financiar, să prezinte parlamentului și un cont general de execuție a datoriei publice (ca anexă la contul general de execuție a bugetului de stat.

Execuția bugetului public național se realizează sub controlul unor organe de stat, cărora le revin răspunderi specifice, în legătură cu activitatea bugetară.

CURSUL VII. CREDITUL PUBLIC (ÎMPRUMUTUL PUBLIC)

7.1. Noțiune

Creditul reprezintă în prezent o categorie economico-financiară menită a servi la rezolvarea problemelor socio-economice ale societății.

Noțiunea de credit public este sinonimă cu cea de împrumut public și desemnează împrumutul contractat de stat sau de o unitate administrativ-teritorială și se clasifică în 8 mari categorii:

a) împrumutul public intern este contractat de pe piața autohtonă, de la orice deținător de disponibilități bănești;

b) împrumutul public extern este acel împrumut de stat contractat fie de la alte state, fie de la instituții financiar-bancare internaționale (FMI) sau alte grupuri de bănci și chiar capitalițti externi (persoane de regulă juridice care au sume disponibile).

Creditul public prezintă atât avantaje cât și dezavantaje.

Avantajele sunt:

cu ajutorul creditului public pot fi finanțate lucrări și proiecte de utilitate publică care altfel nu ar fi putut fi realizate și care își dovedesc valoarea pentru viitor;

împrumuturile de stat sunt un mijloc de activare a unor capitaluri private ducând la o creștere a volumului operațiunilor din economia națională.

Dezavantajele sunt:

creditul public angajează generațiile viitoare;

împrumutul public determină reducerea capitalului particular circulant din economia națională;

creditele publice influențează creșterea dobânzilor, și deci micșorarea capacității contributive a cetățenilor în economie.

7.2. Contractarea împrumutului public

Guvernul este autorizat să contracteze împrumuturi de stat (interne sau externe) numai prin ministerul de finanțe. Scopurile pentru care sunt contractate împrumuturi sunt:

finanțarea deficitului bugetului de stat;

menținerea unui sold corespunzător în contul curent general al Trezoreriei statului;

finanțarea unor proiecte sau acoperirea altor necesități aprobate prin hotărâre de guvern;

susținerea balanțele de plăți și a Rezervei valutare.

Ministerul Finanțelor publice este autorizat prin lege să emită garanții de stat pentru împrumuturi contractate de către orice agent economic sau autoritate a administrației publice. Garanția de stat este acea obligație a statului care se execută numai în cazul în care beneficiarul împrumutului nu are capacitatea să achite.

7.3. Creditul public intern

Împrumutul public intern este modalitatea cea mai la îndemână pentru acoperirea unor deficite bugetare. Formele sau procedeele prin care se realizează împrumutul de stat intern sunt: emiterea și vânzarea unor titluri de stat, împrumuturile de la băncile comerciale sau alte instituții de credit din țară, Împrumuturi temporare din contul curent general al Trezoreriei statului.

a) titlurile de stat se emit de către MFP la anumite valori nominale în funcție de necesitățile bănești. Ele se pot prezenta fie în formă materializată (înscrisuri), fie în formă dematerializată. Titlurile de stat exprimate în monedă națională pot fi emise în termen scurt de maxim un an (bonuri de tezaur și certificatele de trezorerie), sau pe termen mediu și lung (obligațiunile de stat purtătoare de dobândă sau cu discount și scadență peste un an de zile de la emisiune).

Valoarea titlurilor de stat se rambursează la scadență, iar termenul de răscumpărare trebuie să fie precizat în condițiile de emisiune.

b) împrumuturile de la bănci comerciale sau alte instituții de credit se realizează tot de către MFP, pe baza unui contract de împrumut.

Împrumutul temporar din disponibilitățile contului curent al Trezoreriei – acestea pot fi folosite doar în cazuri excepționale, preluarea unor asemenea sume se face pe bază de convenție, pentru o perioadă scurtă de timp, și fără dobândă.

7.4. Creditul public extern și organizațiile financiare internaționale

Creditul extern este acela abordat de către state, instituții financiare internaționale, bănci sau consorții de bănci, sau de către alte persoane fizice sau juridice către state sau către autorități locale, sau chiar bănci dintr-un anumit stat.

În funcție de subiectele raportului juridic, creditul extern se prezintă în mai multe forme:

credite acordate de către instituții financiare internaționale;

credite interguvernamentale (acordate de către un guvern străin);

credite acordate de către instituții bancare particulare;

credite acordate de către bănci și firme comerciale către bănci sau persoane juridice particulare rezidente într-un alt stat.

Sistemul financiar bancar internațional este acel ansamblu coerent de bănci și alte instituții financiare (guvernamentale sau neguvernamentale) prin intermediul căruia se desfășoară operațiuni de credit internațional.

Fondul Monetar Internațional (FMI) este cea mai importantă instituție specializată din cadrul Organizației Națiunilor Unite (ONU), datând din anul 1945 și avându-și sediul la Washington. În prezent, FMI are peste 180 de membri. Obiectivul esențial al FMI este acela al supravegherii și asigurării echilibrului sistemului monetar internațional în vederea dezvoltării economice generale și, în particular, a statelor membre.

Țările membre ale FMI dețin câte o cotă din capitalul social al acestuia, cotă constând într-un vărsământ de 25% aur și 75% monedă națională. În limita cotei de capital deținute, fiecare stat dispune de drepturi speciale de tragere (DST) care îi conferă posibilitatea de a obține devize, la alegere, în schimbul monedei naționale. România deține o cotă de participare de 0,43% din cota totală, având un număr de voturi reprezentând 0,44% din total.

Acordarea creditelor de către FMI se realizează numai în condițiile îndeplinirii de către statul solicitant a unor cerințe cunoscute sub denumirea generică de „condiționalitate”.

Banca Mondială este instituția specializată ca organism financiar al ONU înfiintată în anul 1944, cu sediul tot la Washington. Numărul statelor membre este tot de 180.

În prezent, sub denumirea de Bancă Mondială, funcționează de fapt un grup de bănci, dintre care: Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), Asociația Internațională pentru Dezvoltare, Corporația Financiară Internațională. Aceste instituții au fost create în jurul BIRD, având ca scop promovarea progresului economic și social în țările în curs de dezvoltare.

Alte instituții financiar bancare internaționale

Pe lângă Banca Mondială, există și alte instituții financiar bancare internaționale, precum: Banca Interamericană de Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Pe lângă aceste instituții regionale există și altele, subregionale, precum Banca Americii Centrale pentru Integrare Economică sau Banca Arabă pentru Dezvoltare Economică în Africa.

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare a fost înființată în 1990 în scopul ajutării statelor est-europene al căror comerț exterior s-a prăbușit odată cu organizația economică ce le susținea (CAER).

Banca Europeană de Investiții este o instituție financiară a Uniunii Europene creată în 1958 în temeiul prevederilor Tratatului de la Roma privind constituirea Comunității Economice Europene.

7.5. Datoria publică. Corespunzător creditului public, datoria publică este internă și externă.

Datoria publică internă este acea parte din datoria publică ce reprezintă totalitatea obligațiilor statului provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de stat de pe piața internă, inclusiv sumele primite temporar din sursele Trezoreriei statului. Ea reprezintă o obligație necondiționată și irevocabilă a statului de rambursare a împrumuturilor contractate în lei, de plată a dobânzilor și altor costuri aferente.

Datoria publică externă este acea parte a datoriei publice reprezentând totalul obligațiilor statului provenind din împrumuturi de pe piața externă contractate direct sau garantate de către stat. Această formă a datoriei publice reprezintă obligația necondiționată și irevocabilă a statului de a rambursa împrumuturile contractate de pe piața externă împreună cu dobânzile și celelalte costuri aferente.

Contractarea datoriei publice nu se poate face nelimitat, astfel în fiecare an prin lege se fixează plafonul de îndatorare publică reprezentând maximul obligațiilor financiare pe care le pot contracta și garanta Ministerul Finanțelor și autoritățile administrației publice locale (pe o perioadă de un an).

Plafonul de îndatorare publică este și el intern sau extern.

Așa cum am arătat, rambursarea datoriei publice este o obligație necondiționată, iar sursele pentru aceasta sunt:

a) disponibilitățile contului curent al Trezoreriei statului;

b) împrumuturile de stat pentru finanțarea și refinanțarea datoriei publice;

c) cheltuieli anume prevăzute cu această destinație în bugetul de stat;

d) sume încasate de către instituțiile financiare mandatate de ministerul Finanțelor pentru a administra împrumuturile externe contractate de acesta de la beneficiarii finali de împrumut;

e) sumele încasate de MFP de la beneficiarii finali ai împrumuturilor în baza acordurilor de împrumut subsidiar;

f) sumele prevăzute în bugetele agenților economici care au contractat împrumuturi cu garanția statului;

g) fondul de risc pentru situațiile în care sunt executate garanțiile emise de MFP sau în cazul în care beneficiarii finali ai împrumuturilor nu își onorează obligațiile.

7.6. Regimul juridic actual al datoriei publice în România

Regimul juridic al datoriei publice guvernamentale este stabilit prin OUG 67/2007, care vizează obiectivele și strategia de administrare a datoriei publice guvernamentale, condițiile contractării datoriei publice, condițiile rambursării acesteia, modul de constituire și utilizare a fondului de risc, modalitățile de recuperare a sumelor plătite de MFP în contul subîmprumutaților sau garantaților de stat, precum și sancțiunile aplicabile pentru nerespectarea obligațiilor legale.

CURSUL VIII. BUGETELE LOCALE. FINANȚELE PUBLICE LOCALE

8.1. Noțiuni introductive

Unul din principiile care stau la baza administrației publice locale este principiul autonomiei locale, principiu care cuprinde trei aspecte:

– autonomia de organizare,

– autonomia funcțională,

– autonomia de gestiune.

Finanțele publice locale reprezintă acele fonduri bănești de interes public local care se formează și se întrebuințează prin intermediul unor procedee și mijloace specifice financiare.

Regimul juridic este asigurat de legea 273/2006 privind finanțele publice locale.

8.2. Bugetele locale (noțiune)

Potrivit legii 273/2006, bugetele locale sunt documentele prin care sunt aprobate în fiecare an veniturile și cheltuielile unităților administrativ-teritoriale. Astfel putem spune că un buget local poate fi definit ca fiind documentul prin care sunt prevăzute și aprobate, în fiecare an, veniturile și cheltuielile unităților administrativ – teritoriale sau, după caz, numai cheltuielile în funcție de sistemul de finanțare a instituțiilor publice.

Înscrierea veniturilor și cheltuielilor bugetare într-un singur document se face pentru a se asigura utilizarea acestora în mod corelat și eficient, precum și pentru a înlesni procesul de monitorizare a resurselor financiare.

Cu privire la entitățile administrative care pot avea bugete locale, potrivit Constituției acestea sunt: comunele, orașele și județele. La acestea, potrivit Legii 273/2006 se adaugă și sectoarele municipiului București, care sunt subdiviziuni administrativ-teritoriale.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt președinții consiliilor județene, primarul general al municipiului București și primarii celorlalte unități administrativ-teritoriale.

Conducatorii instituțiilor sau serviciilor publice cu personalitate juridică din subordinea fiecărui consiliu local, județean și a Consiliului General al Municipiului București sunt, după caz, ordonatori de credite secundari sau terțiari.

8.3. Componentele sistemului bugetar local la nivelul unităților administrativ- teritoriale sunt următoarele:

bugetele județelor și municipiului București;

bugetele municipiilor și ale sectoarelor municipiului București;

bugetele orașelor;

bugetele comunelor;

bugetele instituțiileor publice și serviciilor publice de interes local subordonate unităților administrativ-teritoriale (finanțate integral din bugetele locale);

bugetele instituțiilor publice și serviciilor publice de interes local (finanțate din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul local);

bugetele instituțiilor publice autonome locale finanțate integral din venituri proprii.

Cum instituțiile și serviciile publice pot fi de interes județean, municipal, orășenesc sau comunal, ca urmare și subordonarea lor păstrează aceeași ierarhizare și în bugetarea activităților proprii.

8.4. Principiile bugetelor locale

Principiile care guvernează existența bugetelor locale sunt cele stabilite și pentru bugetul de stat: universalitatea, publicitatea, unicitatea, unitatea monetară, anualitatea și specializarea bugetară. Nu vom relua explicația acestor principii, întrucât aceasta s-a făcut anterior în legătură cu principiile bugetului de stat.

8.5. Venituri și cheltuieli în bugetele locale

Veniturile bugetare sunt reprezentate de resursele bănești care se cuvin bugetelor locale, bugetelor instituțiilor și serviciilor publice de interes local, bugetelor activităților finanțate integral din venituri extrabugetare, în baza unor prevederi legale.

Veniturile proprii ale bugetelor locale cuprind:

Impozite, taxe locale și vărsăminte de venituri cuvenite de la plătitori (agenți economici și instituții publice) de importanță locală și din impozite și taxe locale (de la populație sau de la persoanele juridice), precum și cote defalcate din impozitul pe venit. În mod normal, aceste venituri ar trebui să reprezinte majoritatea în totalul veniturilor bugetelor locale.

Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat. sume defalcate – partea din unele venituri ale bugetului de stat, care se aloca unităților administrativ – teritoriale în vederea echilibrării bugetelor proprii ale acestora, potrivit prevederilor legale.

Subvenții primite de la bugetul de stat și de la alte bugete.

Donații și sponsorizări.

În privința impozitelor și taxelor locale datorate de contribuabili, acestea sunt:

impozitul pe clădiri;

impozitul și taxe pe termen;

taxa asupra mijoacelor de transport;

taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor;

taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate;

impozitul pe spectacole;

taxa hotelieră;

alte impozite și taxe locale

Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli aprobate și efectuate din bugetele locale, din bugetele instituțiilor și serviciilor publice de interes local și din bugetele activităților finanțate integral din venituri extrabugetare, în limita și cu destinația stabilite prin bugetele respective.

Din bugetele locale se finanțează acțiuni social-culturale, sportive, de tineret, inclusiv ale cultelor, acțiuni de interes local în beneficiul colectivității, cheltuieli de întreținere și funcționare a administrației publice locale, cheltuieli cu destinație specială.

Suma aprobată în bugetele locale care reprezentă limita maximă până la care se pot angaja și efectua cheltuieli poartă denumirea de credit bugetar. Deschiderea de credite bugetare constă în aprobarea comunicată trezoreriei statului de către ordonatorul principal de credite, în limita căreia se pot efectua plăți de casă din bugetele locale.

Partea cheltuielilor ce nu poate fi acoperită din veniturile bugetare ale anului respectiv constituie deficitul bugetar.

Fundamentarea, dimensionarea și repartizarea cheltuielilor publice locale, pe destinații și ordonatori de credite, se efectuează în concordanță cu atribuțiile care revin autorităților administrației publice locale și cu prioritățile stabilite de acestea, în vederea funcționării lor și în interesul comunității respective.

În bugetele locale nu se pot înscrie și nu se pot aproba cheltuieli fără asigurarea resurselor financiare corespunzătoare.

Cheltuielile prevăzute în capitolele și articolele de cheltuieli au destinație precisă și limitată.

Finanțarea cheltuielilor din bugetele locale se asigură prin deschideri de credite de către ordonatorii principali ai acestora, în limita creditelor bugetare aprobate prin bugetele locale și potrivit destinației stabilite în raport cu gradul de folosire a sumelor puse la dispoziție anterior și cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează efectuarea cheltuielilor respective.

Efectuarea cheltuielilor bugetare se face numai pe baza de documente justificative, care să confirme angajamentele contractuale sau din convenții, primirea bunurilor materiale, prestarea serviciilor, executarea de lucrări, plata salariilor și a altor drepturi bănești, plata obligațiilor bugetare, precum și a altor obligații.

Fondul de rezervă bugetară este fondul prevăzut la partea de cheltuieli a bugetelor locale. Cuantumul fondului se stabilește odată cu elaborarea și adoptarea bugetului respectiv, fiind destinat finanțării unor acțiuni sau sarcini intervenite în cursul anului, precum și înlăturării efectelor unor calamități naturale.

8.6. Procedura bugetară locală

a) elaborarea proiectului bugetului local

Elaborarea proiectului de buget local cuprinde mai multe faze:

– informarea autorităților administrației publice locale, care se realizează prin furnizarea unor elemente esențiale pentru construcția bugetului local (contextul macroeconomic, sumele ce vor fi alocate de la bugetul de stat, date privind modul în care vor fi repartizate sumele aflate la dispoziția consiliilor județene); aceste informații sunt furnizate de către MFP;

– definitivarea transferurilor de fonduri publice destinate bugetului local;

– definitivarea proiectului de buget se face de către ordonatorii principali de credite, pe baza tuturor informațiilor și indicatorilor obținuți în fazele anterioare, în termen de 15 zile de la publicarea legii bugetului de stat;

b) aprobarea proiectului bugetului local – proiectul bugetului local și eventualele contestații se supun dezbaterii consiliului local, sau județean după caz (sau Consiliul General al Municipiului București); pentru aprobarea proiectului de buget este necesară întrunirea unei majorități absolute (jumătate plus unu din numărul consilierilor în funcție); prealabil aprobării bugetului, trebuie lămurite cel puțin două aspecte: (1) aprobarea nivelului taxelor și impozitelor locale, aprobare care se face cu majoritate absolută de voturi, (2) soluționarea eventualelor contestații formulate de către locuitorii unității administrativ-teritoriale respective.

În ipoteza în care adoptarea bugetului local nu se face la timp din culpa autorităilor locale, statul prin serviciile sale deconcentrate (direcțiile generale ale Finanțelor publice) dispune sistarea transferurilor de la bugetul de stat până la aprobarea proiectului de buget (acesta fiind un mijloc de coerciție, de presiune). În situația în care bugetul de stat național nu a fost aprobat în termenul legal, soluția aplicabilă la nivel național este transpusă și la nivel local:

– ordonatorii de credite vor conduce execuția bugetară pe baza cifrelor de venituri și cheltuieli din anul bugetar precedent;

– direcțiile generale ale Finanțelor publice vor acorda transferuri de la bugetul de stat în limita a 1/12 din transferurile efectuate în anul precedent.

c) execuția:

Execuția urmează procedura generală valabilă pentru bugetul de stat (național). Astfel, procedura creditelor bugetare presupune trecerea succesivă prin fazele de deschidere a creditelor bugetare, angajarea creditelor bugetare, lichidarea de credite bugetare, ordonanțarea de credite bugetare, și plata creditelor bugetare.

d) încheierea execuției bugetare locale:

Încheierea execuției bugetare la nivel local are loc la data de 31 decembrie a fiecărui an. Contul anual de execuție a bugetului local este întocmit până la data de 31 decembrie a fiecărui an. Structura contului anual de execuție va cuprinde:

– la venituri: prevederile bugetare inițiale, respectiv definitive, încasările realizate;

– la cheltuieli: creditele bugetare inițiale, creditele bugetare definitive și plățile efectuate.