Drept Diplomatic Si Consulardocx

DREPTUL DIPLOMATIC

Considerații generale – Noțiunea de diplomație, caracteristicile și definirea diplomației – Dreptul diplomatic – Izvoarele dreptului diplomatic – Codificarea dreptului diplomatic – Reguli care se aplică diplomației bilaterale – Relațiile diplomatice – Stabilirea relațiilor diplomatice – Personalitatea de drept internațional – Recunoașterea statelor și guvernelor – Acordul de voință al statelor – Încetarea relațiilor diplomatice – Reprezentarea intereselor unui stat – Misiunile diplomatice – Reprezentanțele diplomatice – Categoriile de misiuni diplomatice – Ambasada – Nunțiatura Apostolică – Legația – Internunțiatura Apostolică – Înaltul Comisariat – Delegațiile permanente ale statelor la organizațiile internaționale – Misiunile unor organizații internaționale – Structura misiunii diplomatice – Organizarea misiunii diplomatice – Cancelaria – Secția politică – Secția economică și comercială – Secția culturală – Secția de informare și presă – Secția consulară – Înființarea misiunii diplomatice – Încetarea unei misiuni diplomatice – Membrii misiunii diplomatice – Șeful de misiune – Personalul misiunii diplomatice – Corpul diplomatic – Noțiunea de corp diplomatic – Problema precăderii – Funcțiile misiunii diplomatice – De reprezentare – De negociere – De observare și in formare – Cooperarea internațională – De a proteja interesele statului acreditat și ale cetățenilor acestuia – Activitatea misiunii diplomatice –Instrucțiunile – Demersul diplomatic – Rapoartele diplomatice – Imunitățile, privilegiile și facilitățile diplomatice – Noțiune – Reciprocitatea și acordarea imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice – Imunitatea de jurisdicție a misiunilor diplomatice și a membrilor lor – Noțiune – Imunitatea de jurisdicție penală – Imunitatea de jurisdicție civilă – Inviolabilitatea – Durata imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice – Reguli care se aplică diplomației Ad – hoc – Diplomația Ad – hoc – Misiunile speciale – Organe de stat cu atribuții în domeniul relațiilor externe – Reguli care se aplică diplomației multilaterale – Diplomația secretă – Bibliografie selectivă (autori străini și români)

1. CONSIDERAȚII GENERALE

Într-o lume generalizată a interdependențelor, a multiplicării, diversificării și aprofundării relațiilor dintre state și celelalte entități internaționale, a deselor contacte și întâlniri, a tot mai numeroase conferințe internaționale și a organizațiilor internaționale, rolul diplomației a crescut în mod considerabil.

În prezent, în menținerea păcii și cultivarea unor relații de colaborare, acest mecanism joacă un rol de prim ordin și de neînlocuit. Diplomația este privită, de cele mai multe ori, cu admirația pe care o poate da ceremonialul desfășurării ei. În fond, ea este o activitate zilnică, tenace, migăloasă, plină de neprevăzut și mister. Ea este o negociere permanentă cu statul acreditar, motiv pentru care nu se desfășoară numai la masa tratativelor.

Diplomatul știe că a negocia nu înseamnă insistența pentru acceptarea unui drept al statului propriu, dacă nu se are în vedere perspectiva unei colaborări, bazate pe reciprocitate. El mai știe, în cazul în care instanțele nu converg, că strădaniile lui sunt zadarnice, căci statele nu au sentiment, ci doar politici de urmat.

Diplomatul este de partea baricadei statului său, de la care are mandat și căruia îi dă socoteală de tot ce întreprinde. El este chemat să reprezinte țara și poporul său, fără de care nici misiunea și nici el ca funcționar de stat nu ar avea rațiuni de existență.

Un eșec de misiune se poate datora și necunoașterii diplomației și formelor juridice ce o propulsează, bazate pe normele dreptului diplomatic.

O cât mai bună cunoaștere a normelor dreptului diplomatic poate reprezenta o contribuție atât la întoarcerea unui spirit de promovare a legalității, cât și în ceea ce privește abordarea marilor probleme ale lumii de pe pozițiile salvgardării păcii și a promovării progresului general al societății.

1.1. Noțiunea de diplomație. Caracteristicile și definirea diplomației

Cuvântul „diplomație” este folosit în mai multe sensuri, dar toate înțelesurile care se dau sunt legate între ele și acceptate ca autentice de către specialiști.

Relațiile diplomatice stabilite între popoare există de o lungă perioadă de timp, dreptul internațional a adoptat-o, dar nu a instituit-o.

Până în 1815, toate regulile aplicabile relațiilor diplomatice erau de natură cutumiară, însă după această perioadă monarhiile europene reunite de au intenționat să le substituie unui drept scris.

După apariția fenomenului interstatal, practica relevă că cel mai sigur criteriu al suveranității unui stat este că el întreține efectiv, prin intermediul agenților săi și pe picior de egalitate, relații diplomatice cu alte state suverane.

Aspectul juridic esențial care decurge din aceste relații diplomatice este reprezentat de faptul că se creează o exercitare concurentă a competențelor din două state asupra aceluiași teritoriu. Un serviciu public național ce aparține unui stat este stabilit și funcționează pe teritoriul unui alt stat, căruia i se aduce, astfel, atingere suveranității sale naționale. Relațiile diplomatice pot să devină, în acest caz, un instrument de presiune a statelor puternice asupra celor slabe.

Termenul de „diplomatic” poate fi folosit pentru a desemna politica externă, adică poziția internațională a unui stat, mai poate fi folosită în sens generic (diplomația franceză, diplomația românească); poate apărea și într-un sens dat de un anumit element specific – cu privire la o regiune geografică (diplomația Orientului Mijlociu), ori la o epocă (diplomația tradițională sau cea modernă) sau cu privire la metodă (diplomația războiului, diplomația petrolului).

Noțiunea de diplomație mai este folosită și pentru a desemna un organ de stat, dar mai există și o accepțiune populară a termenului, care evocă ideea de tact, grijă sau politețe, dar și de atitudinea de duplicitate a unei persoane (astuteness and guile).

Termenul de diplomație își are originea la grecii antici, de unde a fost preluat, intrând apoi în vocabularul politic și diplomatic modern.

Etimologic, cuvântul „diplomație” vine de la grecescul „diploo” („dublez”) care desemna acțiunea de redactare a actelor specifice sau a diplomelor în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor, iar celălalt se păstra în arhivă; purtătorul unui asemenea dublet a fost numit diplomat, iar activitatea desfășurată de el diplomație.

Cu toate că originea diplomației poate fi regăsită în trecutul îndepărtat, termenul ca atare este de dată mai recentă. Potrivit lui Satow, expresia de diplomație în sensul actual, a fost folosită pentru prima dată în Anglia, în 1787 .

În secolul al XV-lea, a luat ființă instituția reprezentanței diplomatice prin desemnarea în 1455, de către ducele din Milano, Francesco Sforza, a unei misiuni permanente , urmată cinici ani mai târziu de o acțiune similară a ducelui de Savoia. Această practică s-a răspândit în aproximativ toată Europa.

Dezvoltarea misiunilor permanente a făcut necesară apariția unei noi categorii de reprezentanți pe plan extern al statului (oficiala), numiți diplomați.

Termenul de „diplomat”, ca și cel de „diplomație”, nu a intrat însă în uzul general, decât spre sfârșitul secolului al XVIII-lea.

În urma amplorii pe care au luat-o, în special în secolul al XX, relațiile dintre state, a creșterii numărului de misiuni diplomatice ale statelor și, implicit, a numărului de persoane destinate activității acestora, noțiunea de diplomat și în cadrul ei precizarea „diplomat de carieră”, a început să fie utilizată pentru desemnarea persoanelor consacrate în exclusivitate muncii diplomatice.

În limba română, termenul de diplomație, în sensul de document în accepțiunea veche (diplomă–hrisov), îl întâlnim la începutul secolul al XVIII-lea (în „Hronicul româno – moldo-vlahilor” a lui Dimitrie Cantemir), iar ca termen de drept internațional și de politică externă, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind împrumutat din limba franceză.

Termenul de diplomat, în accepțiunea pe care i-o dăm astăzi apare pentru prima dată în „Vocabularul francezo-român”, din 1840, cu sensul de „persoană care cunoaște diplomația, se îndeletnicește cu diplomația, se află în diplomație”.

În ceea ce privește definiția diplomației, de-a lungul timpului se conturează mai multe idei.

Astfel, diplomația este o instituție politico-juridică, al cărei obiect îl constituie relațiile pe care un stat le are cu un alt stat, sau cu alte state, precum și relațiile existente între un anumit număr de state.

Stabilirea și menținerea relațiilor dintre state au impus apariția unei anumite activități desfășurate de organele care reprezintă staul în relațiile internaționale, activitate ce poartă numele de diplomație.

Unele definiții ale noțiunii de diplomație pornesc de la sensul originar al cuvântului.

În această ordine de idei, pot fi menționate ideile lui De Flassan la începutul secolului al XIX-lea care definea diplomația ca fiind: „Știința raporturilor exterioare, care are la bază diplome sau acte scrise, emanate de la suverani”.

Treptat, își fac apariția noile definiții, care privesc diplomația ca făcând parte, fie din domeniul științelor, fie din cel al artelor, fie al ambelor. P. Fauchille afirma că „diplomația poate fi privită ca o știință și ca o artă. Ca știință, scopul ei este să devină aptă pentru a se ocupa de relațiile juridice și politice între anumite state, ca artă, scopul ei este să poarte negocieri internaționale, iar aceasta implică abilitatea de a coordona și conduce negocierile politice, dublată de o înțelegere deplină”.

Diplomația este definită și ca o „artă sau activitate a diplomatului”, întrucât, încă din perioada înființării în diferite state a primelor organe interne, pentru relațiile cu străinătatea, s-a impus ideea că diplomația constituie o profesiune aparte, deservită de funcționari care alcătuiesc o categorie profesională distinctă – diplomații, dată fiind interdependența dintre cele două noțiuni – diplomat și diplomație.

În definițiile pe care unii autori le dau în epoca contemporană, este subliniat caracterul de profesiune al diplomației, desfășurată de diplomați, cărora li se cer cunoștințe legate de domeniul lor de activitate.

În acest sens, Ernest Satow afirma că: „prin diplomați trebuie să se înțeleagă toți funcționarii publici folosiți în afacerile diplomatice, care slujesc în interior în departamentul relațiilor externe, sau în străinătate, la ambasade sau alte agenții diplomatice”.

Într-o altă categorie se plasează definițiile în care se pune accentul pe funcțiile diplomației, pe esența acesteia: „diplomația este opusă războiului (inter arma silent legati)” sau „diplomația este conducerea relațiilor internaționale prin negocieri” sau „diplomația este arta de a prezenta guvernul și interesele țării, pe lângă guvernele și în țările străine”.

Într-o altă opinie „diplomația are menirea de a veghea pentru ca drepturile, interesele, demnitatea patriei să nu fie nesocotite în afară, deci de a administra treburile internaționale”.

În unele definiții, autorii asociază diplomația cu eforturile statelor de a reglementa litigiile și conflictele dintre ele, și de a-și păstra și promova interesele pe calea tratativelor și de a întreține și dezvolta relații pașnice. Ch. Calvo, spre exemplu, definește diplomația ca fiind „știința relațiilor care există între diferite state, așa cum aceste relații rezultă din interesele lor reciproce, din principiile dreptului internațional și din stipulațiile tratatelor”.

În literatura de specialitate din țara noastră, diplomația este definită ca o „activitate oficială a organelor de stat pentru relații externe și în primul rând a diplomaților, desfășurată prin tratative, corespondență și alte mijloace pașnice, pentru înfăptuirea scopurilor și sarcinilor de politică externă purilor și sarcinilor de politică externă a statului, pentru apărarea drepturilor și intereselor statului respectiv în străinătate, aceasta fiind totodată și cel mai important mijloc de realizare a politicii externe a statelor.

Perfecționarea metodelor și mijloacelor diplomației, a aparatului diplomatic, îmbunătățirea sistemelor diplomatice naționale, a selecției și formării cadrelor diplomatice, studierea și utilizarea celei mai avansate experiențe a activității diplomatice, elaborarea și dezvoltarea bazelor ei științifice sunt obiective permanente pe care și le-au fixat toate statele, întrucât ele sunt interesate în folosirea cât mai eficientă a diplomației lor, pentru înfăptuirea scopului politice externe, pentru rezolvarea problemelor care apar în relațiile lor cu alte state, pentru promovarea păcii și securității internaționale.

1.2. Dreptul diplomatic

Organizarea și desfășurarea activității diplomatice au trebuit să fie, în decursul timpului, reglementate. Unele din aceste reguli au rămas în stadiul de uzanțe diplomatice (comitas gentium), altele au căpătat însă caracter de norme juridice.

Acest ansamblu de reguli care s-au format și se aplică cu privire la desfășurarea activității diplomatice, constituie acea ramură de drept internațional care se numește dreptul diplomatic.

Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează statutul organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept internațional, care se referă la organizarea, sarcinile, competența și statutul organelor pentru relațiile externe.

Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activității diplomatice desfășurate de organele interne ale statului, ca și de organele externe ale acestuia, create anume în acest scop (misiunile diplomatice permanente și misiunile diplomatice ad-hoc), precum și anumite laturi ale activității conferințelor și organizațiilor internaționale.

Dreptul diplomatic reprezintă ansamblul de reguli care sunt aplicabile relațiilor diplomatice, ceea ce înseamnă că avem în vedere numai relațiile între state, deci, ceea ce numim diplomația bilaterală. Aceste relații, care nu apar în mod direct, sau numai între state, nu sunt propriu zis relații diplomatice în sensul clasic al cuvântului, dar ele au o natură comună, astfel că alcătuiesc împreună cu relațiile diplomatice o categorie de relații supuse aceleiași reglementări.

Dreptul diplomatic este definit ca „ramură a dreptului internațional public, care are ca obiect normele și practica ce reglementează relațiile externe ale statelor și ale altor subiecți de drept internațional” sau ca fiind „acea parte a dreptului internațional care stabilește regulile practicii relațiilor externe ale statelor între ele, ori ca „ramură a dreptului internațional public, care reglementează înființarea, funcționarea și statutul juridic precum și desființarea organelor relațiilor internaționale”.

În comparație cu celelalte norme ale dreptului internațional în ansamblu, normele dreptului diplomatic joacă nu rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea obiectivelor de politică externă și oferă modalitățile de stabilire și de continuare a relațiilor dintre state contribuind direct și efectiv la asigurarea aplicării celorlalte norme ale dreptului internațional.

Dreptul diplomatic, prin însăși esența sa, reprezintă voința statelor și cuprinde normele de conduită general acceptate și aplicabile, el servind scopului general al comunității internaționale, neavând menirea să servească politica unui anumit stat și oferind cadrul necesar stabilirii și desfășurării relațiilor dintre state.

Dreptul diplomatic reglementează activitatea organelor care realizează relațiile dintre state, de aici, rezultând că dreptul diplomatic ocupă un loc central în cadrul dreptului internațional pentru că se ocupă de însuși mecanismul care face să existe și să se desfășoare relațiile dintre state.

Întrucât dreptul diplomatic constituie o parte a dreptului internațional, la baza acestuia stau aceleași principii fundamentale și generale pe care se sprijină și dreptul internațional contemporan.

Principiile fundamentale ale dreptului internațional privesc în aceeași măsură și relațiile diplomatice, având aplicabilitate generală, fiind deopotrivă valabile și pentru una din ramurile acestuia – dreptul diplomatic.

Prin urmare, dreptul diplomatic nu poate fi scos de sub incidența principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan și nici veni în contradicție cu prevederile Cartei O.N.U., care le consacră pe acestea.

Faptul că principiile fundamentale ale dreptului internațional stau la baza dreptului diplomatic este atestat în mod neechivoc, și de referirea care se face în preambulul Convenției din 1961 cu privire la relațiile diplomatice, atunci când sunt evocate scopurile și principiile Cartei O.N.U. în legătură cu egalitatea suverană a statelor, menținerea păcii și securității internaționale și favorizarea dezvoltării de relații prietenești.

1.2.1.Izvoarele dreptului diplomatic

Noțiunea de izvor al dreptului diplomatic semnifică mijloacele juridice prin care statele exprimă și consacră normele formate prin acordul lor de voință cu privire la domeniul relațiilor diplomatice.

Este de menționat că precizările care se fac cu privire la izvoarele dreptului internațional sunt valabile și în cazul dreptului diplomatic. De aici rezultă că tratatele internaționale și cutuma internațională constituie izvoarele principale ale dreptului diplomatic. Cu toate acestea, nu se poate ignora valoarea pe care o au și alte forme de exprimare ale dreptului diplomatic, cum sunt: principiile generale de drept, hotărârile tribunalelor internaționale, doctrina etc.

O a doua notă caracteristică o constituie faptul că izvoarele dreptului diplomatic se plasează, atât în sectorul dreptului internațional, cât și în cel al dreptului intern. Normele referitoare la înființarea, funcționarea și încetarea misiunilor diplomatice sunt, în primul rând, norme care țin de ordinea juridică internațională, în doctrină susținându-se apartenența exclusivă a izvoarelor dreptului diplomatic la dreptul internațional. Nu se poate nega însă nici faptul că, în legislația internă a statului, există norme care reglementează un aspect sau altul în legătură cu organele diplomatice (numirea lor, statutul juridic etc.); prin aceasta dreptul intern reprezintă și el o sursă de norme care guvernează materia dreptului diplomatic.

Din cele menționate mai sus reiese evident că dreptul diplomatic, conceput ca ansamblu de norme, nu trebuie plasat sau legat exclusiv de dreptul internațional și că în materia dreptului diplomatic coexistă norme ale dreptului internațional cu norme ale dreptului intern, pentru că din punctul de vedere al dreptului diplomatic statele nu apar numai ca subiecți care au capacitatea de a dobândi drepturi și a-și asuma obligații, ci și ca titulare a unei norme juridice proprii.

Sursele dreptului diplomatic tradițional sunt aceleași ca și ale dreptului internațional: cutuma, tratatul, principiile generale ale dreptului recunoscute de națiuni, legile interne, jurisprudența, doctrina; în cazul dreptului aplicabil diplomației multilaterale, avem în vedere tratatul, dreptul intern al organizațiilor internaționale, jurisprudența și doctrina.

Cutuma reprezintă o repetare constantă a unor comportamente determinate, bazate pe convingerea îndeplinirii unor obligații juridice, o exprimare tacită a consimțământului statului cu privire la recunoașterea unei reguli ca normă de conduită obligatorie.

În literatură, cutuma este considerată izvor de prim rang, rezultând direct din norma primară (consuetudo est servanda).

Realitatea este că dat fiind modul în care s-au format, normele dreptului diplomatic au avut un caracter precumpănitor cutumiar și cutuma continuă să joace încă un rol important .

Pe plan internațional, sursele dreptului diplomatic puteau fi găsite, în principal, în regulile cutumiare ale dreptului internațional, ținând cont de faptul că numărul convențiilor multilaterale încheiate fiind foarte mic.

Relațiile diplomatice existând de la începutul istoriei relațiilor internaționale, cutuma reprezintă sursa cea mai veche a dreptului diplomatic.

Până la codificarea din dreptului diplomatic, nu a existat în dreptului internațional un tratat general, la care să fi aderat, sau vreun alt act formal prin care acestea să fi acceptat regulile care alcătuiesc dreptul diplomatic.

Dreptul internațional cutumiar continuă și în prezent să guverneze problemele care nu sunt în mod expres reglementate de Convenția de codificare din 1961, învederându-se prin aceasta, importanța cutumei ca sursă a dreptului diplomatic contemporan.

Tratatele internaționale constituie una din sursele fundamentale ale dreptului internațional, implicit ale dreptului diplomatic, dat fiind faptul că ele consacră acordul expres al statelor în ce privește anumite reguli care guvernează raporturile dintre ele, iar în comparație cu cutuma, tratatul are o însemnătate normativă primordială.

Tratatul s-a impus ca izvor al dreptului internațional ca urmare a numărului tot mai mare de tratate și convenții încheiate începând de la mijlocul secolului al XIX-lea (până la 1963, erau înregistrate .U. 7420 de tratate), și pe măsură ce codificarea a ajuns să abordeze domenii tot mai largi ale dreptului internațional.

Câmpul de acțiune al tezei potrivit căreia normele dreptului diplomatic au avut în principal o natură cutumiară a fost restrâns prin încheierea în decursul timpului a unor tratate care au constituit fundamentul legal al unor norme ale dreptului internațional în materie .

Normele convenționale relative la misiunea diplomatic se pot împărți în două categorii: cele cuprinse în tratatele multilaterale și cele din tratatele bilaterale.

Acordurile multilaterale pot avea ca obiect stabilirea de reguli noi cu privire la o situație sau instituție sau codificarea dreptului diplomatic.

Din această categorie fac parte convențiile de codificare a normelor dreptului diplomatic: Regulamentul de din 19 martie 1815; Convenția relativă la funcționarii diplomatici, de , încheiată la 20 februarie 1928 și Convenția de din 1961 cu privire la relațiile diplomatice .

Într-un număr de cazuri, au fost încheiate tratate bilaterale, prin care s-a prevăzut acordarea de privilegii și imunități trimișilor statelor respective. Aceste tratate datează din secolul al XIX-lea, și au fost încheiate de țările europene cu cele din Orientul Mijlociu și Îndepărtat sau cu cele din America Latină. Valoarea lor este însă limitată, pentru ca în afară de acordul intervenit între cele două părți, de a stabili relații diplomatice și schimba trimiși oficiali, se prevedea că privilegiile și imunitățile ce urmau a fi acordate vor fi determinate în raport cu dreptului internațional general .

Principiile generale de drept reprezintă un alt izvor al dreptului diplomatic, cu caracter subsidiar însă, mai exact spus principiile fundamentale ale dreptului internațional, înțelese ca reguli ale dreptului internațional sau ca norme de maximă generalitate.

Părerea doctrinarilor dreptului internațional public, diferă în ceea ce privește asimilarea principiilor generale de drept, izvoarelor dreptului diplomatic.

Grigore Geamănu apreciază că această categorie de reguli, nu sunt izvoare ale dreptului internațional.

Autori ca Verdros, Tunkin sau Arangino, menționează inexistența unui acord cât privește conținutul acestora, sfera lor fiind extrem de controversată .

Anghel M. Ion, nu contestă existența printre principiile generale de drept a unor reguli cu relevanță și aplicabilitate în domeniul dreptului diplomatic (egalitatea, reciprocitatea, obligația de despăgubire etc.)

În ce privește normele de drept intern care reglementează instituții ale dreptului diplomatic, notăm existența unor reglementări interne a căror importanță variază de la un stat la altul. Normele de drept intern privind misiunea diplomatică pot fi permise (acceptate) sau indicate (cerute) de către ordinea juridică internațională .

Normele diplomatice sunt acceptate în ideea că prin ele se exprimă un atribut esențial al ordinii interne (dispozițiile legislative și statutare prin care statele reglementează funcționarea reprezentanțelor diplomatice în străinătate, ș.a.).

Normele interne sunt indicate, în scopul de a pune de acord prevederile dreptului intern cu angajamentele rezultând din dreptului internațional în materie diplomatică. Punerea de acord a ordinii juridice interne cu normele diplomatice internaționale reprezintă o exigență a ordinii interne a statelor, de natură a asigura respectarea riguroasă de către ele a normelor internaționale, acest aspect apărând și mai evident în cazul tratamentului datorat agenților diplomatici.

Jurisprudența și doctrina devin izvoare subsidiare ale dreptului diplomatic în măsura în care clarifică punctele neclare ale dreptului sau doar prin hotărâri judiciare, se completează unele lacune ale dreptului diplomatic.

Analogia asimilată izvoarelor auxiliare ale dreptului diplomatic îndeplinește o funcție cu totul specială în cadrul acestei materii, deoarece dezvoltarea relațiilor internaționale și apariția unor subiecți noi de drept internațional alături de instituțiile tradiționale, deja existente, dar cu funcții asemănătoare (nu identice), va putea permite apelarea la procedeul analogiei, pentru soluționarea rapidă și în același timp eficientă a unor situații apărute.

1.2.2. Codificarea dreptului diplomatic

Regulile referitoare la relațiile și imunitățile diplomatice au o lungă istorie, iar practica a generat acel ansamblu de reguli speciale care constituie partea cea mai stabilă și cea mai necontestată a dreptului internațional cutumiar. Existau însă rațiuni importante pentru a codifica mai curând într-o convenție internațională, aceste reguli bine stabilite, decât să le lase să subziste în cadrul lor tradițional, acel al dreptului cutumiar .

În acest sens, s-au întreprins o serie de încercări de codificare, iar unele dintre ele au fost încununate de succes, chiar dacă rezultatul dorit au fost numai în parte realizat.

Astfel, Anexa a XVII-a final al Congresului de din 1815 privind anumite reguli de clasificare și de precădere a agenților diplomatici a fost primul acord multilateral care a realizat o codificarea progresivă a dreptului diplomatic, ținând seama de noile exigențe ale relațiilor internaționale.

Societatea Națiunilor, prin intermediul consiliului său și în conformitate cu o rezoluție a celei de-a V-a Adunări, a decis în decembrie 1924 să numească un Comitet de experți pentru a studia problema codificării progresive a dreptului internațional. Problema a fost examinată între anii 1924 – 1928, dar în afară de strângerea materialului privind practica statelor, cercetările întreprinse nu au depășit nivelul unui comitet de experți .

Deși trecutul instituției diplomației este îndepărtat pe plan interguvernamental, s-au realizat puține progrese în domeniul codificării regulilor care guvernează relațiile și imunitățile diplomatice, cu toate că evoluțiile produse în practica diplomatică impuneau o nouă și cuprinzătoare codificare a dreptului și uzanțelor care priveau pe trimisul diplomatic. Acest fapt s-a realizat prin Convenția de din 18 aprilie 1961 privind relațiile diplomatice, (în conformitate cu rezoluția din 7 decembrie Adunării Generale a O.N.U.), intrată în vigoare la 24 aprilie 1964.

Conferința de din 1961 pentru codificarea dreptului diplomatic a constituit o reuniune de state, reprezentate de plenipotențiari, având un caracter deliberativ și învestită cu putere de decizie în formularea unui tratat internațional.

Codificarea a fost înțeleasă, nu ca o simplă consacrarea a unor norme deja existente, ci într-un sens mai larg de percepere a noilor realități care se manifestaseră în viața diplomatică internațională, precum și a exigențelor care derivau din acestea. Ea nu urmărea să recunoască pur și simplu normele existente, ci și să realizeze reglementarea noilor realități.

Convenția nu a înlocuit însă întregul drept diplomatic general, ea însăși, în preambulul ei, prevăzând că dreptul cutumiar rămâne punct de referință pentru interpretarea noilor norme ale dreptului diplomatic.

Conceptul fundamental în raport de care sunt concepute și axate ideile convenției este acela de misiune diplomatică, înțeleasă ca organ complex și unitar al relațiilor diplomatice, misiunea fiind o instituție căreia îi revin anumite funcții și se bucură de imunitățile prin care ei se apără unitatea sa instituțională și funcțională.

În trecut, privilegiile și imunitățile erau legate de persoana ambasadorului ca reprezentant al suveranului său, dar ca urmare a recunoașterii instituției misiuni diplomatice, Convenția a extins imunitățile și privilegiile la o nouă categorie de persoane, aceea a membrilor personalului administrativ și tehnic, în calitatea lor de membrii ai misiunii diplomatice.

Convenția de constituie manifestarea cea mai importantă a codificării dreptului diplomatic. În acest sens, Convenția nu s-a limitat la codificarea normelor dreptului internațional în vigoare, ci, mergând pe drumul dezvoltării progresive a dreptului internațional, a introdus reguli noi care nu fuseseră încă universal acceptate.

Cu toate acestea, reglementând doar o parte a dreptului diplomatic (regulile aplicabile diplomației bilaterale), Convenția de din 1961 nu constituie propriu zis dreptul comun în materie. Ca urmare, pentru reglementarea unor domenii ale relațiilor dintre state (diplomația ad-hoc și reprezentarea statelor la organizațiilor internaționale), a fost necesară adoptarea Convenției din 1969 de privind misiunile speciale și a Convenției de din 1975 privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile cu caracter universal.

Deoarece importanța tratatului, ca sursă a dreptului diplomatic, a căpătat alte dimensiuni în epoca contemporană, adoptarea Convenției de către un număr mare de state are drept rezultat transformarea dreptului diplomatic, dintr-un drept cu caracter cutumiar într-un drept cu caracter net convențional, principalul său izvor constituindu-l acest tratat colectiv.

2. REGULI CARE SE APLICĂ DIPLOMAȚIEI BILATERALE

2.1. Relațiile diplomatice

În doctrină, relațiile diplomatice au fost definite ca fiind „conducerea, prin intermediul organelor reprezentative și prin mijloacele pașnice, a relațiilor externe ale unui anumit subiect al dreptului internațional cu oricare alt subiect sau alți subiecți”.

Relațiile diplomatice alcătuiesc o categorie specială de raporturi între state, de o calitate superioară și de o importanță deosebită, ele fiind acele raporturi interstatale care au o notă distinctă, dată de subiecții, obiectul și finalitatea pe care acestea o au. Astfel, relațiile diplomatice reprezintă mai mult decât acele simple relații dintre două state pe care le implică dorința de a colabora într-un anumit domeniu, ele dau nota de complexitate a raporturilor ce există între statele respective.

Importanța relațiilor diplomatice este unanim recunoscută, atât în dreptul internațional, cât și în practica statelor, dar există și opinii în sensul că absența relațiilor diplomatice, în special cu anumite state, nu ar afecta statutul țării respective. Cu toate acestea, nu se poate susține că existența unor relații diplomatice și consulare limitate ar fi total nesemnificativă.

Existența de relații diplomatice constituie o stare normală a raporturilor dintre state; ele presupun, de regulă, existența unei stări de pace și reprezintă, prin definiție, instrument de pace între statele respective, implicând, chiar un minimum de relații de înțelegere și colaborare.

Relațiile diplomatice constituie unul din principalele „barometre” ale relațiilor generale dintre statele în cauză, în acest sens, în perioadele de tensiune sau de război rece, un stat poate adopta o serie de măsuri față de un alt stat cu care relațiile nu sunt prea bune (poate declara persoana non grata pe unii membrii ai misiunii diplomatice, interzice accesul în anumite zone ale țării, reclama reducerea personalului etc.). La rândul său, celălalt stat poate să ia și el, prin represalii, măsuri asemănătoarea și poate merge până la a decide chemarea sine die a ambasadorului său, reducând astfel raporturile diplomatice la nivel de însărcinat cu afaceri „ad-interim” .

Pe de altă parte, putem spune că relațiile diplomatice au un caracter permanent, fiind legate de însăși existența statelor, ele nestabilindu-se pe o perioadă anumită de timp, ci tinzând prin însăși natura lor să dureze nedefinit în timp.

2.1.1. Stabilirea relațiilor diplomatice

Instituția stabilirii relațiilor diplomatice este tratată împreună cu aceea a înființării misiunii diplomatice, iar uneori se deduce din aceea a înființării misiunii diplomatice.

O asemenea abordare s-a menținut și după codificarea din dreptului diplomatic, stabilirea și ruperea relațiilor diplomatice fiind confundate cu înființarea și încetarea unei misiuni diplomatice.

În acest fel se creează confuzia între două instituții care sunt totuși distincte, și se pierde din vedere faptul că numai existența relațiilor diplomatice face posibilă punerea problemei înființării unei misiuni diplomatice.

Astfel, Comisia de drept internațional și Convenția de din 1961 fac distincție între stabilirea de relații diplomatice și trimiterea de misiuni permanente, ele fiind tratate ca două noțiuni distincte.

Dreptul internațional nu reglementează, și dreptul intern nu precizează condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru stabilirea relațiilor diplomatice. În constituțiile unor state se specifică doar organul competent a exercita prerogativa în chestiune, iar în altele nu se face nici o mențiune .

În doctrina dreptului internațional s-a tras concluzia că stabilirea de relații diplomatice presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

Entitățile între care se stabilesc relațiile diplomatice să aibă personalitate juridică internațională;

Cele două state sau guvernele celor două state să se fi recunoscut reciproc;

Să existe un acord în acest sens între cele două state.

2.1.1.1. Personalitatea de drept internațional a entităților între care se stabilesc relații diplomatice este sinonim calității de subiect de drept internațional al acestor entități. Calitatea de subiect de drept internațional definește situația juridică a unei entități ca titular de drepturi și obligații internaționale, subiectul de drept internaționale fiind „titularul de drepturi și obligații internaționale, participant la relațiile reglementate de normele dreptului internațional”.

Subiectul de drept internațional cel mai important este statul suveran și independent, de asemenea această calitate o au și popoarele (ca purtătoarea ale dreptului de a-și hotărî singure destinele), națiunile (în lupta lor de eliberarea) și organizațiile internaționale, această teorie pluralistă asupra subiecților de drept internațional constituind în prezent o poziție quasiunanimă.

Nu toate entitățile recunoscute ca subiecte de drept internațional pot fi puse pe același plan, de vreme ce, deși sunt subiecte de drept internațional, ele nu sunt identice în ce privește natura sau întinderea drepturilor lor. Astfel, statele, confederațiile, Vaticanul, Comitetul internațional de Cruce Roșie organizațiile internaționale, mișcările de eliberare, Ordinul de Malta etc., nu se află în poziție de egalitate și nu joacă, nici în privința relațiilor diplomatice, același rol.

Relațiile diplomatice sunt specifice raporturilor dintre state, în vreme ce relațiile dintre un stat și o organizație internațională și, mai ales, dintre două organizații nu au propriu-zis un caracter diplomatic în sensul propriu și deplin al cuvântului. În aceeași măsură și relațiile dintre state și mișcările de eliberare din diferite țări au particularitățile care le dau o configurație specială în comparație cu relațiile diplomatice.

Aceste relații de reprezentare între subiecte de drept internațional de categorii diferite se stabilesc pentru un scop anumit (reprezentarea unui stat la o organizație internațională, recunoașterea unei mișcări de eliberare etc.) și împrumută din regulile care guvernează relațiile diplomatice fără, însă, să se ajungă la o identificare cu acestea.

Analizând subiectele de drept internațional trebuie menționat că numai entitățile care au personalitate juridică internațională, capacitate de a primi drepturi și a-și asuma obligații, dar care nu au cedat dreptul de legație activ, pot trimite o misiune diplomatică.

2.1.1.2. Recunoașterea statelor și guvernelor reprezintă un punct de plecare în stabilirea relațiilor diplomatice și o premisă a acestor relații, pentru că prin stabilirea de relații diplomatice se declanșează acțiunea prin care statele își recunosc în mod reciproc personalitatea juridică internațională și pentru că nu se pot stabili relații decât între statele care se recunosc.

Legătura dintre recunoaștere și stabilirea relațiilor diplomatice este așa de intimă, încât nu numai că recunoașterea anticipează stabilirea de relații diplomatice și chiar înființarea de misiuni diplomatice, dar convenirea înființării de misiuni diplomatice permanente presupune, prin ea însăși, faptul că a intervenit o recunoaștere implicită din partea statului căruia îi aparține misiunea.

Pe de altă parte, deși recunoașterea este o condiție pentru stabilirea de relații diplomatice, acestea nu constituie o consecință pe care recunoașterea o antrenează, în mod necesar și obligatoriu.

În cazul relații diplomatice multilaterale, problema nu se mai pune în aceiași termeni, pentru că recunoașterea nu mai are aceiași relevanță.

Astfel, în practica O.N.U. s-a precizat că admiterea unui stat în Organizație nu afectează cu nimic problema recunoașterii sau nerecunoașterii lui de către statele membre în relațiile lor cu acel stat. Din acest motiv, întrucât este vorba de două instituții diferite, nu se poate confunda admiterea .U., cu recunoașterea sa de către toate statele membre.

2.1.1.3. Stabilirea de relații diplomatice între două state are loc pe baza consimțământului lor mutual, în temeiul unui acord de voință între statele în cauză (art. 2 din Convenția de ). Prin această formulare, se confirmă teza că stabilirea relațiilor diplomatice nu este generată de existența vreunei obligații în acest sens între state.

Încheierea unui acord pentru stabilirea de relații diplomatice este un act politic discreționar, care depinde de cele două executive.

Din punct de vedere internațional, nici o cerință specială nu trebuie îndeplinită ca acordul să intre în vigoare, afară de faptul că cele două state trebuie să se recunoască reciproc.

De asemenea, alte state nu pot interveni în stabilirea relațiilor diplomatice între două țări, acest lucru putând constitui o intervenție în treburile interne ale statului respectiv.

Acordul între două state, prin care se exprimă dorința de stabilire a relațiilor diplomatice poate lua forma unui tratat solemn, dar poate fi realizat și în forme mai puțin solemne, ca un schimb de note între miniștrii de externe sau între ambasadorii celor două țări care se află într-o țară terță sau iau parte ca reprezentați .U.

Acordul fundamental de a stabili relații diplomatice și de a înființa o misiune diplomatică constituie un „accord cadré”, pentru un număr de acorduri viitoare (numirea anumitor membrii ai personalului diplomatic, imunități peste cele prevăzute de Convenție ș.a.) sau acte unilaterale menite să reglementeze aspecte suplimentare ori să detalieze pe cele deja prevăzute.

2.1.2. Încetarea relațiilor diplomatice

Relațiile diplomatice pot înceta în diferite moduri: prin dispariția unui dintre state sau orice alt mod de încetare a calității de subiect de drept internațional (pierderea calității juridice a statului acreditar sau acreditant în caz de fuziune sau divizare), prin declararea unui război între cele două state ș.a., dar modul tipic de încetate a relațiilor diplomatice îl constituie ruperea sau întreruperea relațiilor diplomatice existente între două state.

Dacă ruperea relațiilor diplomatice reprezenta înaintea celui de-al doilea război mondial un fenomen întâmplător și izolat, constituind momentul extrem într-un proces de tensiune politică ce preceda, de obicei, o declarație formală de război, în prezent, ruperea relațiilor diplomatice a devenit un fenomen aproape obișnuit în raporturile interstatale, ca urmare a tot mai frecventei ei folosiri și a diversificării formelor sub care se manifestă.

Practica cunoaște nuanțe noi, începând cu simpla suspendare a relațiilor diplomatice și terminând cu retragerea, unilaterală sau simultană, a reprezentanților diplomatici, fără ca aceasta să comporte în mod necesar o ruptură formală.

Motivele ruperii relațiilor diplomatice sunt dintre cele mai variate:

un act discreționar al statului respectiv sau un act acceptat în cadrul unei organizații internaționale sau impus de către aceasta;

reacția împotriva unui act ilicit care a antrenat o daună sau față de violarea unui drept;

nemulțumirea provocată de comportarea neamicală a unui stat sau de dezvoltarea relațiilor sale cu un stat terț etc.

Ruperea relațiilor diplomatice este un act unilateral de voință al statului suveran care decide această măsură atunci când consideră de cuviință, iar adesea, chiar fără a purta discuții pentru a se ajunge la un acord asupra împrejurărilor care au condus la această măsură extremă.

În caz de război, ruperea relațiilor diplomatice nu mai este un act de voință, ci doar consecința unei situații noi (războiul), la fel și refuzul de a recunoaște un guvern neconstituțional.

În această din urmă situație, statele pot avea o reacție individuală, concertată cu alte state sau decisă în cadrul unei organizații internaționale.

Sintetizând cauzele ruperii relațiilor diplomatice, vom constata că acestea privesc fie violarea unui drept, fie rațiuni de ordin politic.

Cazurile de rupere a relațiilor diplomatice pentru motive de ordin politic sunt greu de clasificat și chiar de identificat, întrucât, de cele mai multe ori, adevăratele intenții sunt ascunse cu grijă și motivele reale pentru care un stat rupe relațiile diplomatice pot fi cu totul altele decât cele care apar la prima vedere.

Ruperea relațiilor diplomatice mai poate fi dictată și pentru:

rațiuni legate de prestigiu;

motive de deosebiri fundamentale de ordin ideologic sau politic;

imixtiuni în treburile interne ale unui stat;

motivul că un stat nu este de acord cu politica altui stat etc.

Unele state divizate care reclamau un drept propriu de reprezentare unică a întregii națiuni practicau, de asemenea, ruperea relațiilor diplomatice. Un exemplu concludent este cazul țărilor arabe care au rupt relațiile diplomatice cu țările care recunoșteau Israelul.

În cazul unei tensiuni ascuțite, statele pot ajunge la ruperea relațiilor diplomatice și chiar la conflict armat.

Din punct de vedere al efectelor pe care războiul le poate avea asupra relațiilor diplomatice, distingem patru ipoteze:

în mod obișnuit (cu sau fără declarație), războiul antrenează ruperea relațiilor diplomatice între statele beligerante;

războiul (fără declarație) nu conduce întotdeauna la ruperea relațiilor diplomatice;

războiul are uneori efecte indirecte asupra relațiilor diplomatice cu statele terțe;

armistițiul poate fi considerat o categorie în sine: se stabilesc relații diplomatice între părți, deși starea de război se menține (după cel de-al doilea război mondial, Japonia și U.R.S.S. nu au semnat nici până în prezent un tratat de pace, dar au restabilit relațiile diplomatice).

2.1.3. Reprezentarea intereselor unui stat

Instituția „puterii protectoare” a dobândit o importanță mereu crescândă în timp de pace, ca și în timp de război. Existența instituției, atestată de multă vreme de dreptul cutumiar, a fost preluată în convențiile de război moderne și, în final, inclusă în Convenția de din 1961 (art. 45).

Puterea protectoare a jucat un anumit rol în aproape toate războaiele mondiale care au avut loc după jumătatea secolului al XIX-lea, dar în timpul celor două războaie mondiale, s-a realizat protecția civililor și a prizonierilor de război și s-a asigurat un minimum de contacte între statele beligerante.

După 1945, instituția puterii protectoare a căpătat o importanță crescândă și pe timp de pace, pentru ca, începând cu 1960, instituția să fie folosită într-un mod cu totul special.

Transformările instituției au loc și pe planul domeniului ei de acțiune care se lărgește și se modifică continuu, de pe domeniul său umanitar, aplicabil pe timp de război, accentul se pune pe cel al protecției intereselor publice și private.

Constituirea puterii protectoare presupune îndeplinirea unor condiții:

în primul rând, trebuie să aibă loc alegerea puterii protectoare de către statul care dorește să-și asigure protecția intereselor sale, pe baza criteriilor politice generale și a unor rațiuni de ordin practic;

în al doilea rând, trebuie să existe și acordul puterii protectoare care a fost aleasă, guvernul solicitat putând să accepte, să condiționeze acceptarea de aprobarea expresă a statului primitor, sau să decline propunerea ce i s-a făcut;

a treia condiție constă în obținerea consimțământului statului primitor cu privire la puterea protectoare aleasă.

Natura juridică a instituției puterii protectoare nu a fost prea bine definită de doctrină, cu toate acestea, reprezentarea își găsește fundamentul juridic în faptul că nu există nici o regulă de drept internațional care să interzică unui stat să recurgă la procedeul reprezentării.

În virtutea puterii sale discreționare, așa cum poate renunța la protecția diplomatică în favoarea propriilor cetățeni, tot așa statul poate să renunțe în a cere ajutorul puterii protectoare în cazul în care ar rupe relațiile diplomatice cu o altă țară.

Acest lucru este înscris și în Convenția de din 1961, art. 45 alin. 6: ”statul acreditat poate încredința ocrotirea intereselor sale și ale cetățenilor săi unui stat terț, acceptabil pentru statul acreditar”.

2.2. Misiunile diplomatice

2.2.1. Reprezentanțele diplomatice (noțiune, categorii)

Pentru conducerea și organizarea desfășurării relațiilor externe, statele au la dispoziția lor o gamă întreagă de mijloace.

În afară de organele din interiorul statului, care prin activitatea lor asigură permanența și stabilitatea relațiilor cu statele străine, mai sunt necesare și alte organe în exterior, care să contribuie în mod direct la întreținerea și dezvoltarea de relații internaționale, aceste organe externe purtând denumirea de reprezentanțe sau misiuni diplomatice.

Încă din antichitate, statele sau suveranii și-au trimis reprezentanți care purtau diferite denumiri (în Grecia „presbeis”, „legati” ș.a.). Cu timpul, această instituție a reprezentanței diplomatice s-a extins și diversificat pe măsură ce volumul și categoriile de contacte și relații între state au crescut.

Categoriile de reprezentanțe diplomatice existente se deosebesc în funcție de anumite criterii:

din punctul de vedere al scopului sau obiectului lor putem avea reprezentanța trimisă pentru negocieri politice (mission de caractere politique) și reprezentanța trimisă pentru scopuri de ceremonial (mission de ceremonie), pentru a marca un gest (mission d’obedience) sau pentru a comunica unele schimbări în conducerea unui stat (mission d’etiquette).

principala împărțire a reprezentanțelor diplomatice este însă cea făcută în funcție de durata lor: reprezentanțele diplomatice permanente și cele temporare.

Apărută inițial în secolul al XV-lea în Italia, reprezentanța permanentă a devenit forma cea mai obișnuită a reprezentării diplomatice (căutând să stabilească un echilibru european, Pacea de din obligat statele să se supravegheze reciproc și a impus generalizarea acestei practici).

Cea de-a doua formă o constituie reprezentanțele nepermanente sau, cum se numesc de obicei, misiunile speciale cu caracter nepermanent sau așa-zisa diplomație ad-hoc.

O altă categorie de reprezentanțe speciale o formează misiunile conduse de persoane cu responsabilitate politică directă. Este vorba de vizitele făcute în străinătate sau întâlnirile la care participă personalități politice conducătoare cum sunt șefii de guvern care încearcă să rezolve diferende politice majore sau miniștri de externe care reprezintă țările lor la sesiunile regulate ale organizațiilor internaționale.

Urmează apoi misiunile speciale propriu-zise, alcătuite din persoane desemnate pentru îndeplinirea unei anumite sarcini sau cărora li se acordă ranguri speciale în același scop.

Misiunile temporare pot fi folosite și în scopuri politice mai directe sau în scopuri tehnice. Astfel, o misiune specială poate fi trimisă să informeze despre o problemă de o deosebită complexitate și importanță, care implică o schimbare în politica guvernului său sau despre evenimente importante care s-au petrecut.

O astfel de misiune poate fi folosită și în ipoteza când două guverne nu se recunosc, în scopul de a explora posibilitățile stabilirii sau restabilirii relațiilor diplomatice, membrii acestor misiuni numindu-se miniștri negociatori.

2.2.2. Misiunile diplomatice (noțiune, categorii)

În afară de noțiunea de „reprezentanță diplomatică”, noțiune ce are un caracter generic, în practică, cel mai adesea utilizat este termenul de „misiune diplomatică”, dar ambele denumiri pot fi considerate echivalente, pentru că desemnează aceiași instituție, chiar dacă, riguros vorbind, nu sunt echivalente.

În literatura de specialitate, termenului de misiune diplomatică i s-au dat mai multe înțelesuri: raport juridic bilateral de drept internațional; sarcină încredințată de statul trimițător agentului său diplomatic; grup constituit din totalitatea persoanelor însărcinate cu funcții diplomatice (agenții diplomatici) sau care să asiste pe agentul diplomatic.

Dar sensul care are relevanță în acest context este acele de instituție care, preexistă numirii agenților diplomatici și continuă să subziste și după ce misiunea diplomatică individuală a unuia dintre acești agenți s-a încheiat.

Una din principalele contribuții ale Convenției de privind relațiile diplomatice este însemnătatea pe care o conferă instituției diplomatice ca atare, privită ca o entitate independentă; bucurându-se de imunități și privilegii distincte, misiunea dă coeziune și unitate organică actelor întreprinse de membrii acestora.

Misiunile diplomatice permanente, au fost necunoscute până foarte târziu în evul mediu, iar apariția lor a constituit un progres, nu numai pe plan instituțional, ci și din punct de vedere al dezvoltării dreptului internațional în general și dreptului diplomatic în special, marcând momentul conturării acestuia.

Instituția diplomației permanente a fost practicată pentru prima dată între statele italiene, de aici răspândindu-se în Europa occidentală, apoi în cea răsăriteană, Republica Veneția a fost primul stat care a trimis agenți diplomatici în Europa.

Exemplul Veneției a fost urmat imediat de Florența, Milano, Ducatul de Savoia și alte state italiene, care au început să trimită reprezentanți permanenți în Spania, Germania, Franța și Anglia.

În secolul al XVI-lea, instituția se extinde rapid în Europa dar generalizarea ei are loc în a II-a parte a secolului XVII, ca urmare a impulsului dat de Richelieu și Ludovic al XIV-lea diplomației franceze, iar prin aceasta tuturor statelor europene.

La începuturile sale, instituția misiunii diplomatice permanente nu se prezenta în forme juridice conturate și definitive, ea neavând o organizare stabilită, colaboratorii șefului de misiune fiind angajații săi personali.

Existența instituțiilor diplomatice românești este atestată încă din cele dintâi date referitoare la formațiunile statale feudale, iar odată cu anul revoluționar 1848, se poate vorbi de o diplomație românească unitară.

Primul reprezentant diplomatic a fost capuchehaia (agentul acreditat de domn pe lângă Poartă), iar în Regulamentul Organic se vorbea despre „agentul sau însărcinatul cu trebi ale țării pe lângă Poartă”.

Chiar înainte de a-și fi câștigat independența, statul național român unificat avea mai multe agenții oficioase care, începând cu 1877-1878, au fost transformate în legații.

Perioada postbelică a accentuat rolul misiunilor diplomatice, ca organe de stat specifice în domeniul relațiilor externe, în dezvoltarea cooperării pașnice între națiuni. S-a produs astfel o creștere spectaculoasă a numărului de misiuni pe care un stat le trimite sau le primește.

Este de evidențiat că misiunea diplomatică tradițională rămâne, în anumite limite, modelul noii diplomații la organizațiile internaționale, prototipul după care se reproduce, cu acele modificări structurale, funcționale și protocolare pe care interesele de natură diferită le servesc.

2.2.3. Categoriile de misiuni diplomatice

Misiunile diplomatice sunt susceptibile de mai multe clasificări, în funcție de durata și caracterul misiunii, avându-se în vedere și evoluția instituției, precum și genul de „diplomație”.

O primă clasificare este aceea de misiuni diplomatice permanente și misiuni diplomatice temporale.

Misiunilor cu caracter permanent nu li se fixează în timp existența, însă cele cu caracter temporar ființează pentru anumite perioade de timp, potrivit cu sarcinile determinate pentru rezolvarea cărora au fost trimise.

În doctrina mai recentă de drept internațional public, misiunile diplomatice ale unui subiect de drept internațional înființate pe lângă un alt subiect de drept internațional sunt împărțite în două categorii:

misiuni diplomatice de tip clasic, care au și un caracter bilateral (ambasada, nunțiatura, legația și internunțiatura);

misiune diplomatică de tip nou, dintre care unele au caracter bilateral, iar altele multilateral (Înaltele Comisariate, delegațiile permanente și misiunile unei organizații internaționale existente în diferite state).

În literatura de specialitate se mai face distincție între misiunile diplomatice și cele paradiplomatice.

Acestea din urmă nefiind misiuni diplomatice, nu au același caracter reprezentativ și, de aceea, șeful lor nu este asimilat cu șeful de misiune diplomatică.

Ne vom opri la clasificarea misiunii diplomatice care are la bază un alt element, cel al subiecților în relațiile diplomatice respective, făcând distincție între ipoteza relațiilor diplomatice între state (diplomația bilaterală) și aceea a relațiilor diplomatice între subiecte de drept internațional în genere (diplomație multilaterală).

În prima categorie se cuprind: ambasada, nunțiatura, legația, internunțiatura și Înaltul Comisariat, această clasificare făcându-se în funcție de criteriul rangului misiunii diplomatice.

2.2.3.1. Ambasada constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, atât ca rang (având rangul cel mai înalt), cât și ca frecvență (fiind cel mai des folosită).

Ambasada constituie organul de reprezentare diplomatică prin excelență, misiuni diplomatice cu rang inferior celei de ambasadă apărând în zilele noastre drept cazuri izolate, multe state având acreditate numai ambasade, ambasadele apar ca singurele misiuni diplomatice care funcționează în unele capitale.

Șeful titular al acestei misiuni are rangul de ambasador și face parte din prima clasă în ierarhia diplomatică. În mod special, ambasada poate fi condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim sau unul permanent.

2.2.3.2. Nunțiatura apostolică este denumirea misiunii diplomatice a Sfântului Scaun într-un stat, în vederea realizării relațiilor externe cu acesta. Nunțiaturile exercită funcții diplomatice și ecleziastice, adică întrețin relații diplomatice oficiale cu statul acreditar, relații guvernate de dreptul internațional și relații cu organul național catolic, având la bază dreptul canonic.

Șeful titular al misiunii este nunțiul și face parte, ca și ambasadorul, din prima clasă de agenți diplomatici, ea mai putând fi condusă și de un pronunțiu.

Atribuțiile nunțiului apostolic sunt, în special: ordinarie (titulare-favorizarea relațiilor între Sfântul Scaun și statul acreditar și supravegherea misiunii bisericii catolice pe statul respectiv) și delegate (delegate-însărcinările enumerate în Indexul de facultăți concedate de Congregația consistorială, adică indulgențe, matrimoniale, rituri sacre etc.).

2.2.3.3. Legația este o misiune diplomatică de rang inferior ambasadei (de rangul al II-lea) și este condusă de un ministru (care poartă numele de ministru plenipotențiar sau trimis extraordinar) sau de un ministru rezident, care fac parte din clasa a II-a a agenților diplomatici.

La acest tip de misiune diplomatică se recurge din ce în ce mai puțin în ultimul timp, numărul restrâns explicându-se prin tendința pe care o au statele, de a ridica legația la rang de ambasadă.

2.2.3.4. Internunțiatura apostolică este reprezentanța diplomatică a Sfântului Scaun care corespunde ca rang legației. Ea este condusă de un internunțiu, echivalentul ministrului plenipotențiar.

2.2.3.5. Înaltul Comisariat este misiunea diplomatică a unui stat trimisă în alt stat, cu care acesta este legat prin interese deosebit de strânse.

Acest gen de misiune se practică în cazul unor relații care au anumite particularități, cum ar fi relațiile dintre Marea Britanie și celelalte state făcând parte din Commonwelth, dintre care, unele (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Ceylon) la un moment dat aveau același șef de stat-regina Marii Britanii- iar altele (Pakistan, India), deși constituite ca republici, recunoșteau în regina Angliei pe șeful Commonwelth-ului. Misiunile diplomatice stabilite în cadrul Commonwelth-ului britanic poartă titulatura de Înalte Comisariate (High Commisions) și au rang egal cu ambasadele. Ele sunt conduse de un Înalt Comisar (High Commissioner) care este egal în rang cu ambasadorul.

Există și o variantă franceză sub forma Înaltelor Reprezentanțe (Hautes Representations), pe care Franța le are în statele care fac parte din comunitatea francofonă.

In a doua categorie de misiuni diplomatice se plasează delegațiile permanente ale statelor la organizațiile internaționale și misiunile unor organizații internaționale în diferite state sau la diferite organizații internaționale.

2.2.3.6. Delegațiile permanente sunt misiuni diplomatice ale unui stat acreditate la organizațiile internaționale. Deși se apropie de misiunile diplomatice tradiționale, ele au totuși caracteristici proprii care le diferențiază de acestea, după cum urmează:

în privința organului care emite scrisorile de acreditare, documentul emană de cele mai multe ori de la ministrul de externe și nu de la șeful statului;

în privința organului care primește acreditarea, nu este stabilit în mod uniform cine este competent a primi scrisorile de acreditare, pentru că nu există încă o normă referitoare la dreptul de legație pasivă și activă pentru organizațiile internaționale;

referitor la formele în care trebuie să se efectueze acreditarea (ceremonialul solemn de la misiunea diplomatică este mult simplificat în cadrul organizației internaționale ).

Reprezentanța permanentă pe lângă o organizație internațională își are sediul pe teritoriul unei entități suverane – statul gazdă al organizației – care rămâne net distinctă de aceea pe lângă care este acreditată.

2.2.3.7. Misiunea unei organizații internaționale într-un stat este categoria de misiune diplomatică cea mai recentă și poate fi, în principiu, acreditată într-un stat membru al organizației sau membru.

2.2.4. Structura misiunii diplomatice

Este determinată de nevoile cărora aceasta trebuie să le facă față, în exercitarea funcțiilor ei de ocrotire și reprezentare a intereselor statului acreditant în relațiile cu statul acreditar.

Este practic imposibil să se elaboreze o schemă ideală a unei misiuni diplomatice. Cu toate acestea, două elemente apar ca esențiale:

existența unui șef de misiune acreditat de statul trimițător;

funcțiile încredințate misiunii în cauză sunt cele care justifică crearea

de posturi în cadrul misiunii și, în general, structura ei.

Structura unei misiuni diplomatice variază în funcție de mărimea, capacitatea și interesele statului acreditant ca și de importanța pe care o prezintă pentru acesta statul acreditar, are de asemenea relevanță în această privință calitatea relațiilor dintre cele două state.

În aceeași ordine de idei, contează anvergura politică a statului acreditar pe plan internațional, regional sau bilateral, dar și importanța relativă a capitalei pentru o problemă sau alta determinând funcțiile unei misiuni.

Tradițional, misiunile erau formate, în principal, din membrii personalului politic, dar în prezent, membrii însărcinați cu afacerile tehnice sunt cei care, cel mai adesea, sunt cei mai numeroși și ocupă un loc din ce în ce mai important.

2.2.5. Organizarea misiunii diplomatice

Organizarea internă a unei misiuni diplomatice este de competența exclusivă a statului respectiv, această funcție a statului acreditant de a-și organiza misiunile sale diplomatice și de a le structura cum socotește de cuviință nu poate fi pusă în discuție, aceasta reprezentând un domeniu de jurisdicție exclusiv al statului acreditant.

În absența unei norme generale și a unei practici uniforme, din practica diplomatică internațională se poate desprinde o schemă de organizare a misiunii diplomatice care cuprinde mai multe subdiviziuni: cancelaria, secția (biroul) economică și comercială, biroul militar, secția (biroul) culturală, secția (biroul)de presă, secția consulară.

În practica României, în funcție de numărul membrilor personalului misiunii diplomatice și de natura și specificul relațiilor, șeful de misiune organizează activitatea acesteia pe următoarele secții: politică, economico-comercială, culturală și presă, consulară și unele sectoare funcționale (secretariat-arhivă, financiar-contabil, administrativ-gospodăresc).

2.2.5.1.Cancelaria. Secția sau biroul central și principal al misiunii este cancelaria diplomatică. Ea reprezintă compartimentul principal al misiunii, pentru că este locul unde sunt primite, pregătite și trimise actele care sunt de competența șefului de misiune, unde se coordonează munca tuturor celorlalte secții ale misiunii și unde se găsesc arhivele și codurile diplomatice.

Ea este condusă, de obicei, de un consilier sau de primul secretar, care sunt funcționari diplomatici cu cel mai înalt grad în misiunea diplomatică după șeful de misiune și de colaboratorii direcți ai acestuia.

2.2.5.2. Secția politică. Problemele politice constituie domeniul originar al activității misiunii diplomatică. Aceste probleme au în vedere chestiunile politice și cele de ordin general, atât cele interne, cât și cele externe, acestea din urmă ocupând un loc important în activitatea multor misiuni diplomatice.

De problemele politice se ocupă însuși șeful de misiune, asistat de unul sau mai mulți diplomați, în sensul tradițional al cuvântului și care fac parte din Ministerul Afacerilor Externe.

2.2.5.3.Secția economică și comercială. Această secție se ocupă de dezvoltarea relațiilor economice în general și a celor comerciale în special, între statul acreditar și cel acreditant.

Funcțiile secției economico-comerciale se pot concentra în următoarele direcții:

funcția de informare cu caracter economic și de studierea pieței;

funcția de asistență. Prin intermediul secției, misiunea pregătește sau participă la negocierea acordurilor comerciale și veghează la aplicarea acestor acorduri;

funcția de promovare a comerțului, care merge de la publicitate până la participarea la târguri și diferite expoziții, relațiile cu cercuri de afaceri.

În unele misiuni diplomatice mari, există și un birou financiar care are sarcina de a studia situația pieței financiare locale (politica valutară, investițiile străine, importul și exportul de capitaluri, evoluția bursei etc.).

2.2.5.4. Secția culturală. Crearea acestei secții este cu totul nouă, apărând în anii în care au precedat al doilea război mondial.

Sarcinile acestei secții constau în: realizarea cunoașterii în statul de reședință a culturii naționale din statul acreditant, dezvoltarea cooperării în domeniul cultural științific cu statul acreditar, precum și răspândirea operelor științifice și artistice naționale în acest sens, acordarea de burse de studiu etc.

2.2.5.5. Secția de informare și presă. Apariția secției de presă este relativ recentă, fiind o consecință a rolului important jucat de opinia publică în domeniul politicii externe.

Activitatea secției de presă se desfășoară în două direcții:

spre interior, adică spre statal acreditant, atașatul de presă reprezentând o sursă importantă de informații pentru misiunea și statul acreditant;

spre exterior, adică spre statul acreditar, biroul de presă furnizând știri și materiale despre statul acreditant.

2.2.5.6. Secția consulară. Posibilitatea exercitării de funcții consulare de către misiunea diplomatică este confirmată chiar prin prevederile Convenției de (art. 3): „nici o dispoziție a prezentei convenții nu poate să interzică misiunilor diplomatice exercitarea de funcții consulare”.

Secția consulară este, însă, de parte de a îngloba toate sectoarele de activitate a consulatelor, aceste activități limitându-se la cele privind pașapoartele și vizele, actele administrative, notariale, de asistență și protecție consulară.

În funcție de ponderea unor categorii de probleme de care are a se ocupa, misiunea diplomatică poate avea și alte compartimente precum Biroul pentru migrațiuni. Acesta are sarcina de a studia condițiile locale ale pieței mâinii de lucru, de a pregăti acorduri privind imigrarea, condițiile de angajare și de stabilire în țara respectivă.

Unele state au misiuni permanente specializate pe aceste probleme de imigrare, cum este cazul Argentinei și Braziliei, în vreme ce alte state au în cadrul misiunilor, birouri pentru emigrare (cazul Italiei).

2.3. Înființarea misiunii diplomatice

Pentru înființarea unei misiuni diplomatice este necesară întrunirea următoarelor condiții:

să existe relații diplomatice între cele două state;

să intervină un acord între ele pentru schimbul de misiuni diplomatice.

Existența relațiilor diplomatice constituie cadrul obligatoriu pentru înființarea unei misiuni diplomatice, această înființare reprezentând consecința relațiilor diplomatice existente între două state.

Înființarea de misiuni diplomatice poate fi hotărâtă de comun acord între cele două state chiar odată cu stabilirea relațiilor diplomatice. Ca și în cazul stabilirii de relații diplomatice, personalitatea de drept internațional a entității care trimite misiunea diplomatică și a celeia care o primește reprezintă o premisă pentru că misiunea nu poate fi creată decât de un subiect de drept internațional pe lângă un alt subiect de drept internațional.

În afară de state celelalte instituții care au o personalitate juridică internațională sunt:

Sfântul Scaun – membru originar al comunității internaționale atât după dizolvarea acelei „respublica gentium christianorum” și stingerea prin „debellatio” a statului pontifical sau a statelor papale (1870), cât și după tratatul de din 1929, prin care s-a recunoscut statutul cetății Vaticanului sub suveranitatea Pontifului suprem și dreptul activ și pasiv de legație al Sfântului Sediu. Papa, ca șef al bisericii catolice și-a păstrat atributul de personalitate internațională, un număr deloc neglijabil de state recunoscându-l ca atare.

Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta a fost înființat în 1099 în timpul cruciadelor În anul 1836 Sfântul Scaun i-a acordat un statut extrateritorial. Ordinul s-a dezmembrat în două direcții: o misiune de rit catolic, care este dependentă de Vatican și căreia Vaticanul i-a conferit suveranitatea și o misiune protestantă, care acționează în vestul Germaniei, având sediul , și numără peste 11500 de membrii și peste 100 000 de voluntari. Ordinul desfășoară activități caritabile sens în care întreține relații diplomatice cu peste 55 de state și este unul dintre cei mai vechi subiecți de drept internațional, care, deși fără o bază teritorială, rămâne ca o entitate independentă și suverană, investită cu prerogative care aparțin numai statelor suverane (întreține relații cu un număr de state și are drept activ și pasiv de legație);

Beligeranții și insurgenții, în anumite condiții constituie entități cu personalitate juridică internațională, personalitatea lor având însă un caracter limitat (nedevenind beneficiari ai tuturor normelor de drept internațional) și provizoriu (începând sau definitivându-se odată cu sfârșitul războiului insurecțional);

Mișcările de eliberare. Dreptului internațional contemporan consacră personalitate juridică internațională popoarelor și națiunilor care luptă pentru eliberarea de sub dominația colonială și formarea unui stat independent. Recunoscându-se legitimitatea luptei de eliberare, se recunoaște și dreptul de a fi reprezentată în raport cu statele, dreptul de a participa cu reprezentanți cu statut de observator .U. și la alte organizații internaționale (este cazul Organizației pentru Eliberarea Palestinei).

O altă premisă pentru înființarea unei misiuni diplomatice o constituie calitatea de titular al dreptului de legație activă, pentru statul acreditant și al dreptului de legație pasivă, pentru statul acreditar.

În țara noastră, normele de bază privind stabilirea relațiilor diplomatice și instituirea de misiuni diplomatice permanente, sunt cuprinse în Constituția României. Printre atribuțiile principale ale Președintelui statului român figurează stabilirea rangurilor misiunilor diplomatice precum și acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României.

2.4. Încetarea unei misiuni diplomatice

Încetarea misiunii diplomatice înseamnă întreruperea completă a funcțiilor ei în ansamblu, ca instituție și încetarea automată a sarcinilor care revin membrilor săi.

Încetarea misiunii diplomatice poate fi rezultatul deciziei statului acreditant și în acest caz, constituie o desființare a misiunii diplomatice, sau poate fi consecința altor împrejurări (ruperea relațiilor diplomatice, dispariția unuia dintre subiecții raporturilor de misiune ș.a.).

Printre cauzele de încetare a unei misiuni diplomatice sunt menționate ruperea relațiilor diplomatice, schimbarea formei de guvernământ în statul acreditar sau acreditant, abdicarea sau decesul suveranului, ocuparea teritoriului statului acreditar, declararea de „persona non grata”, expulzarea, rechemarea sau retragerea.

Ruperea relațiilor diplomatice constituie cauza principală și cea mai frecventă de încetare a misiunii diplomatice, acest lucru conducând în mod inevitabil la desființarea misiunii diplomatice. Ruperea relațiilor diplomatice are ca rezultat dispariția temeiului juridic pentru menținerea misiunii diplomatice.

Crearea stării de război între două state antrenează „ipso facto” încetarea relațiilor diplomatice și deci, încetarea unei misiuni diplomatice.

Se cunosc însă cazuri în care, în ciuda operațiunilor militare care aveau loc între două state, nu numai că nu au fost rupte relațiile diplomatice, dar misiunile diplomatice existente în cele două state au continuat să funcționeze.

Încetarea unei misiuni diplomatice mai poate interveni și independent de încetarea relațiilor diplomatice și anume prin desființarea pur și simplu, a misiunii diplomatice.

În acest caz, desființarea misiunii diplomatice poate interveni:

pentru rațiuni de economie bugetară fiind posibil ca funcționarea misiunii diplomatice să reclame eforturi financiare care depășesc interesele pe care le prezintă activitatea misiunii sau cărora statul acreditant nu le poate face față;

pentru rațiuni de oportunitate (altele decât cele de ordin bugetar), fără ca acest act să afecteze relațiile diplomatice, în măsura în care actul desființării are loc într-un context amiabil.

În caz de desființare a misiunii diplomatice, va fi necesar acordul celor două state pentru reînființarea ei.

2.5. Membrii unei misiuni diplomatice

Pentru a exista în mod efectiv, misiunea diplomatică trebuie să aibă un corespondent material într-un colectiv de persoane care o alcătuiesc.

Acest colectiv, cunoscut sub denumirea de „membrii misiunii”, cuprinde (potrivit definiției date de Convenția de codificare, art. 1, lit. b) pe șeful de misiune și membrii personalului misiunii prin intermediul acestora, instituția căpătând viață ca organ al voinței și acțiunii statului propriu în relațiile cu statul primitor.

Primele misiuni au constat, în mod esențial, în persoana ambasadorului însoțit de suita sa personală, care se bucura, prin extindere, de imunitățile și privilegiile rezervate șefului de misiune.

Numai după al doilea război mondial, s-a produs o schimbare radicală în această privință, astfel că misiunea diplomatică a apărut în mod distinct ca instituție, prevăzută cu personalul necesar funcționării.

Preluând modificările și delimitările operate de doctrină și practică, Convenția de din 1961 face distincție între șeful de misiune și personalul misiunii, iar personalul misiunii îl împarte în trei categorii:

personal diplomatic;

personal administrativ și tehnic;

personal de serviciu.

La aceste categorii de membrii propriu-ziși ai misiunii diplomatice, mai trebuie adăugate încă două categorii de persoane cărora statul acreditar le acordă un statut special:

membrii de familie ai membrilor misiunii;

membrii personalului privat (angajați ai unor membrii ai personalului misiunii).

Această distincție (personal diplomatic, administrativ și tehnic și de serviciu) are la bază criteriul funcțional și se reflectă apoi în planul regimului de imunități și privilegii care li se acordă.

2.5.1. Șeful de misiune

În terminologia curentă, expresia „șeful de misiune” include pe ambasadori, înalți comisari (high commissioners), miniștri și trimiși, reprezentanți ai Sfântului Scaun ca: nunții, pronunții, internunții și însărcinatul cu afaceri permanent, precum și pe șeful de misiune interimar, însărcinatul cu afaceri (charge d`affaires) ad interim.

Potrivit Convenției de din 1961, șeful de misiune este agentul diplomatic împuternicit cu conducerea misiunii diplomatice el fiind singurul agent diplomatic învestit cu asemenea calitate și singurul care are acest grad în statul de reședință.

Prin urmare, el este competent să asigure unitatea de funcționare a misiunii și apare învestit cu răspunderea complexă a acesteia pe plan internațional.

În sistemul nostru, șeful misiunii diplomatice exercită conducerea misiunii, răspunde de aplicarea politici externe a statului român cu statul acreditar.

Ca reprezentant unic al României în statul acreditar, șeful misiunii are o competență generală de reprezentare a României și asigură conducerea, îndrumarea și controlul misiunii diplomatice, precum și a oficiilor consulare și a celorlalte reprezentanțe oficiale românești în statul de reședință.

O primă clasificare a șefilor de misiune este aceea de titulari și interimari.

Șeful de misiune titular conduce reprezentanța diplomatică cu titlu propriu, fiind învestit cu mandat misional direct de organul central (șeful statului sau ministrul afacerilor externe) și are mandat pe termen nedeterminat.

Șeful de misiune interimar conduce misiunea nu în nume propriu și permanent, copilului cu titlul temporar și numai provizoriu, până la revenirea șefului de misiune titular.

O altă clasificare a agenților diplomatic șefi de misiune se face în funcție de durata misiunilor: agenți diplomatici acreditați permanent și agenți diplomatici nepermanenți (cu misiune specială). Principal distincție a șefilor de misiune se face însă după criteriul rangului lor. Convenția de din 1961, prin art. 14, împarte șefii de misiune în trei clase mari, și anume:

aceea a ambasadorilor și a nunților acreditați pe lângă șefii de stat și a celorlalți șefi de misiune echivalenți;

aceea a trimișilor, miniștrilor sau internunților acreditați pe lângă șefii de stat;

aceea a însărcinaților cu afaceri acreditați pe lângă ministerele afacerilor externe.

Prima clasă a șefilor de misiune:

Ambasadorii. Marea majoritate a șefilor de misiune aparțin primei clase care grupează nu numai pe ambasadori, ci și pe nunți și pronunți, înalți comisari, înalți reprezentanți, precum și anumiți reprezentanți permanenți.

Cuvântul „ambasador” provine din vechiul cuvânt francez „ambaxadeur”, acesta derivând la rândul lui din cuvântul „ambactiare” și „ambactia” sau „ambaxia” din Legile salice și burgundice (care însemnau sarcină, misiune, folosire).

Ambasadorii erau considerați (în conformitate cu art. 2 din Regulamentul de din 1815) a avea caracter reprezentativ, ceea ce însemna că reprezentau persoana suveranului lor și se bucurau pentru acest lucru de onoruri speciale.

Legații și nunții. Legatul „legatus a letere” este un cardinal însărcinat cu o misiune specială cu caracter religios sau politic în cursul căreia îl reprezintă pe Papă.

Nunțiul este un „legatus missus”, iar pronunțiul un înlocuitor al nunțiului și au statutul de trimiși permanenți.

Reprezentanții diplomatici care sunt schimbați între țările Commonwelth-ului sunt cunoscuți sub numele de Înalți Comisari (High Commissioners), iar în ceea ce privește precăderea și funcțiile lor, aceștia corespund gradului de ambasadori.

Cea de a doua clasă a șefilor de misiune o formează trimișii, miniștrii și internunții. Aceștia îndeplinesc aceleași funcții, au aceiași capacitate de negociere și se bucură de aceleași imunități ca și ambasadorii, singura diferență privește ordinea de precădere și de etichetă.

A treia clasă a șefilor de misiuni o constituie însărcinatul cu afaceri (charge d`afaires). Acesta conduce fie o ambasadă, fie o legație și este acreditat pe lângă ministrul de externe.

2.5..2.Personalul misiunii diplomatice

În art. 1, lit. c. din Convenția de se stipulează că personalul misiunii diplomatice poate fi cuprins în următoarele trei categorii:

personalul diplomatic;

personalul tehnic și administrativ;

personalul de serviciu al misiunii.

Primul grup de persoane fizice care compune personalul misiunii diplomatice este cel al agenților diplomatici, denumiți generic „diplomați”, iar alteori „trimiși” sau „ministres publics”.

În această categorie se includ șeful de misiune și ceilalți membrii ai misiunii care au calitatea de diplomați.

Prin urmare, în afară de șeful de misiune, ceilalți membrii ai personalului diplomatic sunt persoanele numite de statul acreditant și au calitatea de diplomați, și anume: ministrul sau ministrul – consilier, consilierul, prim-secretarul, secretatul I, secretarul II și diferiți atașați (militari, navali și ai aerului, comerciali, de presă, culturali, cu probleme de emigrație etc).

Personalul administrativ și tehnic reprezintă categoria agenților de execuție: secretari, dactilografi, stenografi, arhivari, interpreți, cifrori, contabili ș.a.. Acești membrii ai misiunii, nefăcând parte din categoria corpului diplomatic nu sunt înscriși pe listele corpului diplomatic și nici nu se bucură de statutul diplomatic propriu-zis, ci au un statut special, recunoscându-li-se anumite privilegii și imunități.

Personalul de serviciu reprezintă categoria angajaților în serviciu casnic al misiunii, și anume: menajere, șoferi, portari, îngrijitori, paznici, bucătari. Aceștia, ca și personalul administrativ și tehnic se bucură de un statut special.

O categorie aparte o reprezintă membrii de familie ai membrilor personalului diplomatic. Acestora li se acordă același tratament ca și agentului diplomatic cu condiția ca aceștia să locuiască împreună cu agentul și să nu exercite profesiuni lucrative.

2.6. Corpul diplomatic

2.6.1. Noțiunea de Corp Diplomatic

Agenții diplomatici străini care se află pe teritoriul unui stat sunt constituiți în organe colective sau alte asociații, dintre acestea cel mai important fiind Corpul Diplomatic (Diplomatic Corps).

În sensul de organ constituit, Corpul Diplomatic este definit ca uniunea șefilor de misiune de toate clasele, acreditați într-un stat sau, și mai exact spus, totalitatea șefilor de misiune rezidenți în capitala statului acreditar.

În sens mai larg, noțiunea de Corp Diplomatic desemnează nu numai totalitatea șefilor de misiune, ci și totalitatea personalului misiunilor diplomatice străine, înscris pe lista diplomatică. În toate capitalele există o listă a membrilor Corpului Diplomatic, lista fiind întocmită de Ministerul Afacerilor Externe și publicată periodic (de obicei anual).

Corpul Diplomatic, nefiind decât o uniune de persoane independente una de alta, nu constituie o entitate juridică distinctă și nefiind un organism legal constituit, nu are personalitate juridică. Deși nu îndeplinește funcții legale, Corpul Diplomatic are mare importanță, pentru că veghează asupra privilegiilor, tratamentelor și onorurilor datorate trimișilor diplomatici.

Funcția esențială a Corpului Diplomatic este o funcție reprezentativă, acesta participând la ceremoniile publice în statul acreditar, prezentând felicitări șefului statului (de obicei cu ocazia Anului Nou).

Uneori, Corpul Diplomatic poate fi chemat să exercite funcții speciale, adevărate funcții administrative. În acest sens, art. 49 din Convenția de din 1907 cu privire la reglementarea pașnică a conflictelor internaționale prevede că Corpul Diplomatic acreditat constituie sub președinția ministrului olandez al afacerilor externe Consiliul Administrativ permanent care conduce și controlează Biroul Administrativ al Curții Permanente de Arbitraj.

Corpul Diplomatic este prezidat de un Decan, de regulă acesta fiind șeful de misiune din clasa cea mai ridicată care are durata cea mai mare de acreditare în statul respectiv și are un drept de precădere asupra tuturor celorlalți șefi de misiune. În cazul în care Decanul lipsește temporar, el va fi înlocuit de ambasadorul care urmează imediat după el în ordinea de precădere. Decanul are o competență externă (în raport cu statul acreditar) și una internă (în raport cu membrii Corpului Diplomatic). Din punctul de vedere al obiectului, Decanul îndeplinește, în toate capitalele, două funcții oficiale: una onorifică și alta reprezentativă, care nu sunt întotdeauna pur formale. Decanul este simbolul Corpului Diplomatic și, cu acest titlu, beneficiază de un loc de onoare la manifestările ceremoniale. El convoacă și prezidează reuniuni ale Corpului Diplomatic, deși această practică este într-o continuă scădere, reuniunile periodice fiind abandonate treptat.

În ceea ce privește subiectele discutate, sunt excluse chestiunile de politică și sunt abordate numai chestiuni interesând statutul diplomatului (privilegii și imunități).

2.6.2. Problema precăderii

Noțiunea de precădere este definită ca preferința în ordine și rang care trebuie urmată în cazul în care agenții mai multor state se întâlnesc, adică dreptul ca, în cursul unei ceremonii, la o masă etc., să se ocupe locul considerat cel mai bun și cel mai de onoare.

Înainte de Congresul de din 1815, precăderea între șefii de misiune era fixată ad-hoc de către curtea statului acreditar, ținând seama de diferite considerente.

Când ideea de egalitate a statelor a început să se impună, s-a procedat la stabilirea precăderii, luându-se drept criteriu vechimea prezenței șefilor de misiune în statul acreditar.

Convenția de din 1961, prin art. preluat ideile generale din acest document:

șefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă, după data și ora la care și-au asumat funcțiile;

modificările aduse scrisorilor de acreditare ale unui șef de misiune, care nu implică schimbări de clasă, nu afectează rangul său de precădere;

prezentul articol nu afectează uzanțele care sunt sau ar putea fi acceptate de statul acreditar în ceea ce privește precăderea reprezentantului Sfântului Scaun.”

Prin urmare, Convenția:

a confirmat vechimea șederii șefului de misiune în statul acreditar ca fiind criteriul pe care se fondează dreptul la precădere și a luat drept bază pentru precizare momentul când a avut loc asumarea funcției;

a tranșat un vechi conflict relativ la faptul de a ști dacă reînnoirea scrisorilor de acreditare are influență asupra modului de stabilire a precăderii;

a precizat situația reprezentantului Sfântului Scaun în ceea ce privește precăderea de care s-a bucurat în trecut, în sensul că i s-a păstrat, în anumite condiții, această poziție.

Cu toate acestea, reglementarea din Convenția de nu oferă un răspuns la toate problemele ce pot apărea în practică, în unele cazuri soluțiile fiind prevăzute în reglementările sau în practicile statelor, ceea ce înseamnă că ele variază de la o țară la alta.

Există totuși unele reguli general admise, cum ar fi:

în categoria însărcinaților cu afaceri, însărcinații cu afaceri en pied au precădere asupra celor ad-interim;

în privința precăderii membrilor Corpului Diplomatic, în raport cu înalte personalități ale statului acreditar, în mod normal, șefii de misiuni diplomatice vin după șeful statului, ministrul afacerilor externe, președinții adunărilor (senat, parlament) și președintele Înaltei Curți de Justiție, dar vin înaintea celorlalți membrii ai guvernului (aceste condiții sunt reglementate totuși prin protocolul local);

în cazul în care o femeie este șeful misiunii diplomatice, soțul acesteia ia un rang inferior însărcinatului cu afaceri ad-interim;

membrii Corpului Diplomatic, alții decât șefii de misiune, au precădere după șefii de misiune, în ordinea următoare: ministru-consilier, consilier, prim-secretar, secretar II și III. Atașații care au sarcini specializate ocupă aceeași poziție cu aceste categorii de agenți diplomatici, potrivit cu vechimea și rangul stabilit de statul acreditant.

Funcționarii diplomatici iau precădere în cadrul clasei lor proprii, pe baza notificării sosirii lor în statul primitor.

2.7. Funcțiile misiunii diplomatice

Activitatea desfășurată de misiunile diplomatice împreună cu finalitatea urmărită prin aceasta, sintetizate în funcțiile diplomatice, constituie rațiunea ultimă de a fi a misiunilor diplomatice.

O misiune diplomatică este înființată și funcționează cu un scop politic precis în vederea realizării anumitor obiective ale funcțiilor diplomatice, iar materializarea acestora are loc prin desfășurarea unui ansamblu de activități pe care misiunea sau, mai exact, personalul ei le efectuează.

Convenția de de codificare a dreptului diplomatic, în articolul 3, prevede că funcțiile misiunii diplomatice constau în special în:

a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;

a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, în limitele admise de dreptul internațional;

a duce tratative cu guvernul statului acreditar;

a se informa prin toate mijloacele licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar;

a promova relații de prietenie și a dezvolta relațiile economice, culturale și științifice între statul acreditant și statul acreditar.

2.7.1. Funcția de reprezentare

Funcția de reprezentare a statului acreditant de către misiunea diplomatică este una dintre cele mai vechi, prin ea misiunile diplomatice permanente afirmându-se în modul cel mai pregnant, chiar din momentul apariției lor ca organe ale relațiilor externe ale statelor, deci, primul și cel mai important moment în manifestarea misiunii diplomatice fiind declinarea identității, adică în numele cui se desfășoară activitatea.

Șeful misiunii diplomatice reprezintă statul său în totalitatea relațiilor sale internaționale, nu numai față de statul în care a fost acreditat, ci și față de alte state.

În conformitate cu prevederile legislației noastre, șeful misiunii diplomatice este reprezentant unic al României în statul în care este acreditat, având o competență generală de reprezentare (H.G. nr. 479/1994 privind organizarea și funcționarea M.A.E.).

Funcția de reprezentare a misiunii diplomatice se materializează într-un mod extrem de variat. Ca atare, participând la anumite forme ale vieții publice a statului acreditar (sărbători naționale, recepții etc.), agenții diplomatici dau expresie prezenței pe care o are statul acreditant în viața publică a statului acreditar.

Un al doilea sens dat noțiunii de reprezentare este acela de a autoriza misiunea diplomatică să trateze în numele statului trimițător, exprimându-și voința, preocupările și punctele de vedere și valorificându-i drepturile în apărarea intereselor sale.

Misiunea diplomatică nu mai reprezintă un șef de stat sau guvern, ci statul ca atare, ea acționând în numele statului care este subiectul de drept internațional. În această privință, prevederea prin care se spunea că funcția unei misiuni diplomatice constă în a reprezenta „guvernul statului acreditant” a fost modificată în sensul că „ reprezintă statul acreditant în statul acreditar”.

Funcția de reprezentare este încredințată, înainte de toate, șefului de misiune diplomatică în ale cărui scrisori de acreditare se menționează acest lucru, dar și celorlalți membri ai misiunii, în special cei cu funcții superioare.

În al doilea rând, misiunea diplomatică reprezintă interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi. Trebuie să precizăm că nu este vorba de cunoscuta reprezentare de drept civil, ci de reprezentarea pe care misiunea diplomatică o exercită în calitatea sa de organ al statului acreditant, o reprezentare generală în raport cu autoritățile statului acreditar.

2.7.2. Funcția de negociere

Este de esența activității diplomatice, întrucât constă în apărarea intereselor statului propriu, nu prin negarea intereselor celuilalt stat, ci prin încercarea de a se pune de acord cu acesta, în acest sens, noțiunea de negociere apărând sinonimă cu cea de diplomație.

Tratativele diplomatice directe reprezintă modul cel mai simplu, dar și cel mai important și eficient mijloc de rezolvare pe cale pașnică a diferendelor.

Epoca noastră este o epocă a negocierilor și se poate spune că negocierea domină aproape toate domeniile relațiilor internaționale, atât cele în care se formează dreptul, cât și cele în care se soluționează diferendele, pentru că în lipsa negocierilor nu rămâne decât recursul la forță sau amenințarea cu recurgerea la forță.

Astfel, câtă vreme războiul și forța sunt excluse din viața internațională, sau cel puțin le este îngustat câmpul de aplicațiune și există un drept la pace, singura alternativă care rămâne este negocierea.

Negocierea apare ca fiind cea mai importantă funcție și activitate a misiunii diplomatice și a personalului ei. Însemnătatea acestei funcții este însă în continuă scădere, deoarece există tendința ca statele să caute a da reglementări de ansamblu și de durată prin tratate, pentru cât mai multe și mai variate probleme. Complexitatea problemelor internaționale face ca misiunea diplomatică să aibă dificultăți imense în negocierea acestor tratate fără asistența sectoarelor specializate ale administrației și reclamă adesea trimiterea de specialiști din țară.

Se poate face o clasificare a negocierilor după mai multe criterii:

după obiectul lor, negocierile pot fi:

negocieri oficiale, care se fac în numele celor două state și constituie un început de angajament;

negocieri oficioase care constau în contacte în cursul cărora părțile își sondează intențiile lor în mod reciproc. Aceste negocieri nu sunt angajante și adeseori, le preced pe cele oficiale.

după forma pe care o îmbracă:

negocieri orale;

negocieri scrise.

după nivelul la care se poartă, se mai face distincție între:

negocieri directe, adică cele care constau într-un contact între șeful de misiune diplomatică și șeful de stat;

negocieri indirecte, care sunt contactele între șeful de misiune diplomatică și ministrul de externe.

O tendință recentă, care s-a detașat după cel de-al doilea război mondial este ca guvernele să ceară sprijinul altor națiuni pentru susținerea punctului lor de vedere în legătură cu pretențiile sau disputele internaționale în care pot fi implicate.

2.7.3. Funcția de observare și informare

Observarea și informarea guvernului propriu constituie o sarcină esențială pentru orice misiune diplomatică, deci una dintre funcțiile importante ale acesteia.

Această funcție se exercită în direcții și forme multiple:

sarcina de informare se exercită în primul rând în direcția statului propriu, drept urmare, misiunea diplomatică trebuie să urmărească, studieze și informeze prompt și precis despre unele aspecte privind statul acreditar cum ar fi: aspectele vieții interne a statului acreditar (politic, economic, cultural, științific etc.); acțiunile de politică externă ale acestui stat față de statele terțe, precum și repercusiunile pe care evenimentele internaționale le au asupra politicii și vieții interne a statului acreditar;

misiunea diplomatică are și sarcina de informare față de statul în care ființează. Statul acreditant are interesul ca anumite informații să fie cunoscute de guvernul statului acreditar, fie pentru o simplă încunoștiințare din sursa potrivită, fie pentru o eventuală concertare diplomatică.

În ceea ce privește sursele de informare, misiunea diplomatică trebuie să recurgă numai la căi licite, membrilor misiunii diplomatice fiindu-le interzisă folosirea mijloacelor nepermise, cum ar fi corupția și spionajul.

Convenția de din 1961 precizează în art.3 pct.1 lit.d că misiunile diplomatice se vor informa prin mijloace licite despre condițiile și evoluția evenimentelor din statul acreditar.

Inserarea în Convenție a termenului de „licit” a fost impusă de acuzațiile de spionaj care se fac destul de des în epoca noastră în legătură cu activitatea unor agenți diplomatici.

Se relevă, în literatura de specialitate, că misiunile diplomatice au fost folosite, din timpuri vechi, pentru a acoperi practicarea spionajului, iar în prezent, marile puteri mențin servicii speciale învestite cu sarcină delicată a obținerii de informații pe care statul primitor nu dorește să le ofere.

Asemenea membri ai personalului misiunilor diplomatice cu sarcini considerate ilicite pot avea numele inclus pe lista Corpului Diplomatic, în asemenea situație statul acreditar având mâinile legate pentru că o atare persoană se bucură de inviolabilitate personală și imunitate de jurisdicție, singurul mijloc care îi stă la dispoziție este să o declare persona non grata și să ceară rechemarea imediată.

Ca mijloace licite de informare sunt menționate: contactele oficiale și oficioase, cultivarea de relații prietenești, studierea presei și a celorlalte publicații, contactele cu ceilalți colegi care fac parte din Corpul Diplomatic, contactele cu personalitățile politice locale etc.

2.7.4. Cooperarea internațională

Misiunea diplomatică este înființată cu scopul de a contribui la dezvoltarea relațiilor dintre statul acreditar și statul acreditant, ea având ca sarcini politice de bază să urmărească relațiile dintre cele două state și să facă propuneri și demersuri pentru extinderea și diversificarea lor.

Funcția de promovare a relațiilor prietenești și de dezvoltare a relațiilor economice, culturale și științifice constituie una din funcțiile importante ale misiunii, iar înscrierea ei în Convenția de reflectă preocupările tot mai intense, din ultima vreme, ale statelor.

Sarcina misiunii de promovare a înțelegerii între două state nu se limitează la relațiile cu guvernul statului acreditar, ci se extinde și la explicarea acțiunilor guvernului său și a punctelor sale de vedere, populației acestui stat, prin mijloacele și în ocaziile potrivite. Este dreptul și obligația reprezentantului diplomatic să explice și să apere poziția guvernului său.

În cazul unui incident care s-ar produce sau diferend care ar apărea, procedura folosită în mod curent o constituie demersul diplomatic.

Demersurile pot fi de două feluri: primul este cel prin care se cer clarificări sau explicații într-o problemă, iar cel de-al doilea, protestul propriu-zis, se poate exprima prin formulări cât mai variate.

2.7.5. Funcția de a proteja interesele statului acreditant și ale cetățenilor acestuia

Atunci când cetățenii statului acreditant se află în cadrul frontierelor statului acreditar trebuie să beneficieze de protecție. În materie de protecție a intereselor cetățenilor proprii, funcția cea mai importantă a unui trimis este aceea de a proteja viețile și bunurile, în cazuri individuale și colective și de a acorda asistența de care aceștia au nevoie.

În conformitate cu prevederile noastre legale, șeful misiunii diplomatice are, în statul în care este acreditat, o competență generală de reprezentare și apărare a intereselor statului român, ale persoanelor juridice și ale cetățenilor români în conformitate cu dreptul internațional.

2.7.6. Alte funcții ale misiunii diplomatice

Exercitarea de funcții consulare. Deși veche reglementarea ei este de dată recentă și s-a realizat prin constituirea unei secții sau cancelarii consulare la nivelul misiunii diplomatice.

În această situație practica statelor a fost benefică pentru codificarea dreptului diplomatic în legătură cu precizarea modului în care, are loc, stabilirea relațiilor consulare în contextul existenței relațiilor diplomatice. O primă codificare a fost făcută de Conferința de în 1961.

Protecția diplomatică. Este o funcție a suveranității statelor, care s-a perfecționat în epoca modernă, devenind astfel o regulă a dreptului internațional comunitar. Prin prisma dreptului internațional, se impun o serie de reguli specifice cu privire la protecția diplomatică și anume: actul de care se plânge cetățeanul lezat, trebuie să fie ilicit în raport cu dreptul internațional (/violarea unui tratat sau a regulii standardului minim);condiția cetățeniei, epuizarea recursului intern și posibilitatea statului protector de a acționa sau de a se abține.

A veghea asupra minorităților. Această misiune nu se cuprinde în cadrul funcției de protecție pe care o exercită un stat cu privire la resortisanții statului său, întrucât persoanele care alcătuiesc aceste minorități sunt cetățeni ai statului acreditar. Trebuie precizat faptul că această activitate nu figurează printre funcțiile misiunii diplomatice menționate în Convenția de codificare de din 1961.

Adresarea de proteste. Prin această activitate, un guvern nemulțumit de o acțiune sau de o atitudine a altui guvern, îi adresează acestuia un protest prin care își exprimă dezaprobarea față de situația creată. Protestul poate fi făcut și atunci când relațiile dintre cele două state sunt normale.

Protecția intereselor străine. În protecția internațională se disting două sisteme de protecție: cu titlu permanent sau cu titlu provizoriu.

2.8. Activitatea misiunii diplomatice

Activitatea unei misiuni diplomatice se desfășoară, în principal, în două direcții: pe de o parte, în raport cu guvernul statului propriu, iar, pe de altă parte, față de statul acreditar. Dar activitatea misiunii diplomatice nu se limitează la raporturile pe care le are cu statul acreditant și acreditar, pentru că, în mod obișnuit, ea intră în raporturi cu misiuni și reprezentanțe diplomatice ale altor state, cu organizații internaționale și chiar state terțe.

Din punctul de vedere al desfășurării și al succedării în timp, activitatea unei misiuni diplomatice cunoaște trei faze: în primul rând sunt instrucțiunile pe care misiunea diplomatică le primește din partea guvernului său; urmează apoi momentul îndeplinirii sarcinilor sale prin notele și demersurile pe care le face la statul acreditar și, în final, prezentarea de rapoarte către guvernul său cu privire la modul cum și-a îndeplinit misiunea ce-i revenise în baza instrucțiunilor pe care le primise anterior.

2.8.1. Instrucțiunile

Întreaga activitate a misiunilor diplomatice și a personalului lor este reglementată prin instrucțiunile pe care guvernul statului acreditant le acordă acestora, în aceste instrucțiuni fiind precizate îndatoririle pe care le au și limita de conduită pe care trebuie să o urmeze. Instrucțiunile pot fi clasificate în instrucțiuni scrise (cuprinse în documente) și orale, în instrucțiuni secrete (care nu trebuie să fie cunoscute decât de agentul diplomatic respectiv) și instrucțiuni ostensibile (care pot fi comunicate statului acreditant).

2.8.2. Demersul diplomatic

Demersul diplomatic este acțiunea desfășurată de o misiune diplomatică pe lângă guvernul statului acreditar în scopul de a îndeplini funcții care îi sunt încredințate de către guvernul statului acreditant. Demersurile pot fi scrise, orale sau mixte, toate aceste trei categorii îmbrăcând o anumită solemnitate.

2.8.3. Documentele diplomatice

În diplomație, contactele directe și orale reprezintă, în general, metoda cea mai apropriată, de aceea, majoritatea scrisorilor pe care misiunea diplomatică le adresează sau le primește de la autoritățile statului acreditar tratează probleme de ordin administrativ sau chestiuni de rutină. Pentru celelalte probleme, forma scrisă este de uz limitat, iar pentru unele chestiuni folosirea acesteia este de neconceput (obținerea sau verificarea de informații politice se face exclusiv pe calea conversațiilor).

2.8.4. Notele diplomatice

Nota verbală este o notă sau o comunicare scrisă, care emană de la misiunea diplomatică sau ministerul afacerilor externe al statului acreditar. Această notă este întocmită într-o formă impersonală și are ca obiect o problemă secundară, dar se poate folosi și pentru o problemă mai importantă.

Nota semnată este un document mai solemn și este adresată personal șefului statului sau ministrului afacerilor externe, și este întotdeauna semnată de expeditor.

Scrisoarea personală are un caracter mai puțin protocolar decât nota semnată și este folosită pentru comunicări cărora li se conferă un caracter personal

Nota colectivă este o notă adresată unui guvern de către reprezentanții mai multor state care au de comunicat în comun observațiile lor. Este o formă de comunicare deosebit de solemnă.

Aide-mémoire (pro-memoria) este un document în mod curent folosit, cu atât mai mult cu cât este inseparabil de demersul oral. Aide-mémoire-ul are ca menire să prezinte succint anumite probleme între două state, să expună chestiunile discutabile și să redea în scris punctul de vedere al statului respectiv.

Memorandum-ul este un document oficial cu întrebuințare limitată și cuprinde o prezentare a istoricului problemei și a negocierilor în curs. Cel mai adesea, prin memorandum este vizat un scop foarte precis, adică acela de a permite celeilalte părți să studieze de o manieră aprofundată o chestiune politică importantă și controversată.

Schimbul de note se realizează între Ministerul Afacerilor Externe și misiunea diplomatică sau între două delegații între care s-au purtat tratative. Schimbul de note definește situația în care două documente unilaterala și independente consemnează un acord; unul se prezintă ca o propunere de acord iar celălalt ca o acceptare.

Ultimatumul desemnează o notă sau un memorandum prin care un guvern menționează condițiile asupra cărora statul, în numele căruia se face declarația, insistă. În raport cu principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan și cu dispozițiile Cartei O.N.U., ultimatumul, atunci când cuprinde elemente de intimidare și dictat, apare ca ilegal, fiind un act de constrângere exercitată prin amenințarea folosirii forței.

Respingerea unei note. Atât Ministerul Afacerilor Externe, cât și misiunea diplomatică pot respinge o notă ce le este adresată, acest procedeu ținând de climatul de tensiune și deteriorare a relațiilor diplomatice.

Demersul (Demarche) este definit ca „ ceea ce se poate face pentru reușita unui anumit lucru”. Acest „ceva” poate fi o ofertă, o sugestie, un sfat, o cerere, o propunere, un protest, o inițiativă potrivit cu împrejurările.

A lua act (prendre act sau to take note of) înseamnă a declara că cineva se va servi, dacă va fi nevoie, de o afirmație sau declarație făcută de cealaltă parte, fără a admite că este în vre-un fel legată prin această notă.

A da act (donner act) înseamnă să recunoști unei alte părți că ea a îndeplinit un anumit act necesar.

2.8.5. Rapoartele diplomatice

O sarcină importantă a misiunii diplomatice este aceea de a informa guvernul său. Raporturile diplomatice sunt împărțite la rândul lor după mai multe criterii:

După regularitatea lor pot fi:

rapoarte ordinare care se produc la intervale regulate și descriu desfășurarea misiunii și rezultatele acesteia;

rapoarte extraordinare care nu se fac la intervale regulate și au ca scop fie să prezinte un eveniment important care s-a petrecut în statul acreditar, fie să informeze despre noile propuneri pe care cealaltă parte le-a făcut în cursul unor negocieri, cerând instrucțiuni.

Din punct de vedere al conținutului lor, pot fi:

rapoarte descriptive care descriu pur și simplu realitatea din țară;

rapoarte narative care se prezintă sub forma întâlnirilor, întrevederilor;

rapoarte deliberative care sunt dări de seamă asupra negocierilor.

În ceea ce privește forma, raporturile diplomatice pot fi:

rapoarte scrise;

rapoarte verbale.

În practică s-a constatat că denumirea rapoartelor nu este unitară, fiind cunoscute și sub numele de scrisoare, notă, studiu etc.

2.9. Imunitățile, privilegiile și facilitățile diplomatice

2.9.1. Noțiunea de imunități, privilegii și facilități diplomatice

Din întreg ansamblul de tratamente aplicate agentului diplomatic, imunitatea reprezintă în mod indiscutabil cel mai expresiv element al statutului diplomatic.

În accepțiunea cea mai largă, prin imunitate diplomatică se înțelege tratamentul pe care, în baza dreptului internațional, statele sunt obligate să îl acorde organelor diplomatice străine acreditate în aceste state. Generic, această expresie este sinonimă cu privilegiile și facilitățile diplomatice .

În sens restrâns însă, imunitate diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile și obligațiile la care sunt ținuți alți subiecți de drept (cetățeni sau străini), care se află pe teritoriul acelui stat.

Imunitatea apare astfel ca o excepție de la principiul general de supunere față de jurisdicția locală a individului rezident pe teritoriul statului.

Privilegiile diplomatice reprezintă, de asemenea, un tratament special datorat agenților diplomatici, conținutul lor constând în beneficiul la unele facilități determinate de prestații speciale și se exprimă în acordarea de către statul de reședință a unor înlesniri excepționale, neimplicând o activitate specială din partea beneficiarilor.

Facilitățile (prerogativele) se deosebesc de imunități și privilegii și constau în posibilitatea juridică a agentului diplomatic străin, de a desfășura o activitate care îi este proprie. Prerogativele au un conținut cu caracter pozitiv și de natură activă.

Principalele imunități, privilegii și facilități sunt: imunitatea de jurisdicție (penală, civilă și administrativă), inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice, a bunurilor acesteia și a arhivelor precum și inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, a reședinței și bunurilor sale, scutirea de obligația de a face depoziție sau de a îndeplini rolul de expert, libertatea de mișcare și de comunicare, folosirea drapelului și a emblemei naționale etc.

2.9.2. Reciprocitatea și acordarea imunității, privilegiilor și facilității diplomatice

Relațiile diplomatice au constituit dintotdeauna un domeniu în care reciprocitatea a jucat un rol important.

Se pune, așadar, problema dacă imunități, privilegii și facilități diplomatice nu au la bază unul dintre principiile cu aplicație fundamentală în relațiile internaționale și în dreptul internațional, și anume, principiul reciprocității sau, cel puțin, dacă principiul reciprocității nu are vreun efect în această materie.

În lipsă de obligație, singurul temei care poate explica acordarea tratamentului special îl constituie primirea la rândul său a unui tratament echivalent, deci ideea de reciprocitate.

Unii autori au susținut că de vreme ce imunități, privilegii și facilități diplomatice sunt oferite pornind de la faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat va afecta defavorabil pe reprezentanții proprii în străinătate.

Convenția de din 1961 permite o asemenea practică atât în sens negativ, deci o aplicare restrictivă, cât și în sens pozitiv, deci o extindere a regimului de imunități, privilegii și facilități. În art. 47 din Convenție se prevede atât posibilitatea ca statul acreditant să aplice în mod restrictiv una din dispozițiile Convenției pe motiv că se aplică la fel și misiunii sale în statul acreditar, cât și posibilitatea ca statele să-și acorde, în mod reciproc, pe baza cutumei sau acordului, beneficiul unui tratament mai favorabil decât cel pe care îl cer dispozițiile acestei Convenții.

Trebuie menționat însă, că această aplicație care s-a dat principiului reciprocității conduce la grave consecințe: din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la minimum, iar unele state acreditar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă diplomaților străini și care sunt cele pe care le pot refuza.

Concluzia este că se poate ajunge la o situație supărătoare, diplomații dintr-o țară bucurându-se de privilegii diferențiate.

În viziunea unor autori, ideea de reciprocitate este avută în vedere, dar numai ca unul dintre elementele complementare care stau la baza imunități, privilegii și facilități diplomatice.

Ca atare, dacă apare pe deplin admisibil ca două state să se pună de acord sau să practice un sistem, care să ducă la acordarea unui tratament mai favorabil și să creeze facilități suplimentare, nu am mai putea subscrie la o aplicație restrictivă dată unei dispoziții a aceleiași Convenții.

În concluzie, o dată constituit un tratament (cum este statutul diplomatic) înscris într-o convenție, temeiul acestuia nu îl mai constituie reciprocitatea.

Detașându-se de reciprocitate prin noua bază convențională, imunități, privilegii și facilități au o existență de sine stătătoare și nu trebuie admisă limitarea lor, pentru că acreditar însemna să se acționeze împotriva rațiunii lor de a fi.

2.9.3. Imunitatea de jurisdicție a misiunilor diplomatice și a membrilor lor

2.9.3.1. Noțiune. Imunitatea de jurisdicție constituie o excepție care se aduce principiului general, potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicției locale.

În raport cu principiile de drept internațional care statuează că străinii care se găsesc pe teritoriul unui stat se află sub jurisdicția teritorială a acestuia, imunitatea de jurisdicție este un tratament care se acordă în mod special misiunilor și membrilor lor, constituind deci o scoatere de sub acțiunea legii, o punere la adăpost de sancțiunea legală.

Trebuie subliniat că imunitatea operează de o manieră generală, adică în raport cu întreaga jurisdicție a statului acreditar.

Ca atare, există imunitate nu numai în ceea ce privește jurisdicțiile penală, de poliție sau civilă, ci și cu privire la orice fel de jurisdicție care ar putea exista într-o țară, cum acreditar fi: tribunalele comerciale, de muncă, asigurările sociale etc.

Problema imunității misiunii diplomatice se pune numai în legătură cu jurisdicția civilă și administrativă și cu măsurile de executare, dar nu se pune în ceea ce privește jurisdicția penală (societas delinquere non potest).

Recursul la imunitatea de jurisdicție are lor numai în cazul în care categoria respectivă de acte cade sub incidența legii locale, iar pentru a determina întinderea și conținutul imunității de jurisdicție, în literatură se face distincție între diferitele categorii de acte pe care misiunea diplomatică le exercită, precizând că problemele imunității de jurisdicție nu se ridică decât în legătură cu unele dintre acestea.

Există trei categorii de astfel de acte:

într-o primă categorie, se cuprind actele efectuate de misiunea diplomatică în calitatea sa de organ al relațiilor externe al statului acreditant: efectuarea unei notificări sau autentificări, a unui demers, protest, încheierea unui acord ș.a.. Toate acestea sunt acte de drept internațional, producând efecte de drept internațional și aparținând exclusiv sferei ordinii juridice internaționale și cad sub incidența jurisdicției statului acreditar;

a doua categorie de acte ale misiunii diplomatice sunt cele care țin de ordinea juridică internă a statului acreditant, deci acte pe care le îndeplinește în calitatea sa de organ de stat: concedierea unui funcționar, probleme privind relațiile de muncă (retribuirea, disciplinare). Asemenea acte nu fac parte din ordinea juridică a statului acreditar, ci se află exclusiv în sfera ordinii juridice a statului acreditant;

cea de a treia categorie de acte o constituie actele pe care misiunea diplomatică le îndeplinește în calitatea sa completamente diferită de aceea de subiect de drept internațional. În acest caz este vorba de acte care intră în sfera dreptului intern a statului acreditar, ele producându-și efectele în cadrul ordinii juridice a acestui stat. Se pune, astfel, problema în ce mod poate fi neutralizată acțiunea tribunalelor care sunt în mod normal competente.

Convenția de trece sub tăcere imunitatea de jurisdicție civilă a misiunii diplomatice, menționând numai imunitatea de care beneficiază agentul diplomatic, deși pot apărea cauze civile în care să fie implicată misiunea diplomatică însăși.

În ceea ce privește imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic, în doctrină, s-a spus că aceasta nu ar acoperi întreaga activitate a agentului diplomatic și în acest scop, s-a propus o distincție între diferitele categorii de activități ale acestuia.

În acest sens se face distincție între actele pe care le îndeplinește agentul diplomatic ca organ al statului acreditant și actele pe care le săvârșește ca simplu individ (actele care se află în afara funcțiilor sale oficiale și care intră exclusiv în sfera activităților sale private).

Cât privește întinderea în timp a beneficiului la imunitatea de jurisdicție, principiul este că imunitatea vizează actele pe care agentul diplomatic le-a săvârșit în timpul cât a fost acreditat în statul acreditar.

Cu toate acestea, agentul diplomatic se bucură de imunitate și pentru actele anterioare acreditării.

Imunitatea mai funcționează, de regulă și după încetarea acreditării pentru actele săvârșite în timpul acesteia.

Actele în discuție pot avea o natură penală, civilă sau administrativă, de unde și clasificarea în imunitate de jurisdicție penală, civilă și administrativă.

2.9.3.2. Imunitatea de jurisdicție penală. Agentul diplomatic este exceptat de la jurisdicția penală a statului acreditat ca atare, el nu poate fi urmărit în fața instanțelor penale ale acestuia și nici nu poate fi hărțuit de o autoritate judiciară sau de poliția statului acreditar.

Dacă agentul diplomatic comite o infracțiune, doctrina și practica dreptului internațional sunt de acord, în prezent, că nu poate fi urmărit penal, judecat sau condamnat, într-o asemenea situație statul acreditar trebuind să se limiteze la a atrage atenția statului acreditant și ai cere sau rechemarea sau eventual condamnarea lui, dar nu-l poate trimite el în judecată.

Norma din care rezultă obligația statului acreditar de a excepta pe ambasador de la jurisdicția penală a fost formulată încă de la finele secolului al XVI-lea, în prezent, această normă generală fiind adânc imprimată în conștiința și practica comunității internaționale.

Imunitatea de jurisdicție penală apare ca o regulă necesară, promovată în mod constant de state și guverne în practica tribunalelor, pentru a evita atingerea adusă libertății diplomatice prin acțiunea procedurilor penale.

Ea este de maximă importanță și ocupă în cadrul sistemului de imunități, privilegii și facilități un loc central.

Imunitatea unui agent diplomatic în materie penală este absolută, ea aplicându-se atât actelor săvârșite în exercitarea funcțiilor diplomatice, cât și pentru actele private, agentul diplomatic neputând fi judecat sau pedepsit de către instanțele locale ale țării în care este acreditat, indiferent de gravitatea faptei săvârșite.

Imunitatea de jurisdicție penală a agentului diplomatic este recunoscută chiar și în anumite cazuri extreme, cum ar fi: complotarea împotriva securității statului acreditar sau a membrilor guvernului sau în caz de spionaj când răspunderea este în mod neîndoielnic dovedită.

Aceasta nu înseamnă că trimisul diplomatic se poate comporta oricum, el fiind ținut să respecte legile și regulamentele, chiar dacă, în virtutea imunității de jurisdicție, îi este inaplicabilă sancțiunea legală. În acest caz, statul acreditar poate cere guvernului de care aparține acest agent diplomatic rechemarea și pedepsirea sa conform legilor țării sale.

2.9.3.3. Imunitatea de jurisdicție civilă a statului acreditar este privilegiul cel mai important de care se bucură un organ diplomatic, datorită numărului mare de situații în care agentul diplomatic ar putea fi adus în fața instanțelor locale, în condițiile în care această imunitate îi este necesară pentru a-i permite să-și desfășoare în mod nestingherit funcțiile.

Regula imunității de la jurisdicția civilă impune obligația statului acreditar de a nu-și exercita jurisdicția în cauzele civile în care agentul diplomatic ar figura ca pârât. Nici o acțiune civilă cu privire la datoriile agentului diplomatic nu poate fi intentată împotriva lui în fața instanțelor civile ale statului acreditar.

Cel care vrea să intenteze o acțiune civilă împotriva unui agent diplomatic trebuie să se adreseze instanțelor judecătorești ale statului căruia acesta îi aparține ori să determine intervenția diplomatică a guvernului propriu pentru a exercita ori a transmite plângerea către statul acreditant.

Caracterul imunității de la jurisdicția civilă este foarte controversat, opiniile exprimate în materie fiind diferite: imunitate de jurisdicție absolută, imunitate de jurisdicție limitată la actele funcțiunii, sau în fine, imunitate de jurisdicție absolută atenuată de unele excepții.

Explicația acestor opțiuni se găsește în procesul istoric pe care l-a parcurs afirmarea instituției imunității de jurisdicție civilă și în rezistența pe care a întâmpinat-o afirmarea ei în cadrul comunității internaționale.

În literatură, unii autori au pledat pentru distincția între cazul imunității absolute de jurisdicție și cazul imunității acordate numai în legătură cu actele săvârșite în exercitarea atribuțiilor oficiale.

În legislația multor state, însă, această imunitate de la jurisdicția civilă a agenților diplomatici se acordă fără a se face distincție între actele oficiale și cele private.

Această imunitate civilă (care nu face distincție între actele oficiale și cel private) a fost recunoscută și în lucrările Națiunilor Unite în materie de codificare a dreptului internațional.

Comisia de drept internațional a recomandat ca exceptarea de la jurisdicția civilă să fie supusă anumitor derogări, și anume ca imunitatea să nu acopere: acțiuni reale (in rem) privind proprietatea privată imobiliară a diplomatului, situată pe teritoriul statului primitor; acțiunile privind o succesiune în care agentul diplomatic este implicat ca executor, administrator, moștenitor sau legatar, precum și procesele referitoare la o activitate profesională sau comercială exercitată de agentul diplomatic în statul primitor, în afara funcțiilor sale oficiale.

Convenția de din 1961 confirmă principiul general al imunității de la jurisdicția civilă și administrativă, însă adoptă acest principiu în forma restrictivă, adică așa cum l-a formulat Comisia de drept internațional.

După cum se observă, problema imunității este foarte controversată, însă din practica internațională rezultă o uniformizare spre care tinde să se îndrepte această instituție.

2.9.4. Inviolabilitatea

Inviolabilitatea, denumită și imunitate de constrângere constituie cel mai vechi privilegiu diplomatic fiind cunoscută încă din antichitate.

Explicată la început prin caracterul sacru al persoanei ambasadorului (aflat sub protecția zeilor), inviolabilitatea se justifică în prezent prin interesul funcției, pentru că un agent diplomatic nu și-ar putea îndeplini misiunea dacă s-ar afla sub amenințarea continuă de a fi arestat sau privat în orice fel de libertate, cu atât mai mult, cu cât funcția reprezentativă și de prestigiu pe care o are poate tenta pe cei care scontează să obțină avantaje din asemenea acțiuni (răpiri, sechestrări etc.).

În sensul ei larg, inviolabilitatea desemnează situația pe care un agent diplomatic o are în raport cu jurisdicția statului acreditar, fiind echivalentă cu imunitatea.

În sens restrâns, inviolabilitatea desemnează acel tratament la care este îndreptățit agentul diplomatic, care implică ideea că statul acreditar este răspunzător față de statul acreditant pentru asigurarea celei mai depline protecții a persoanelor agenților diplomatici și a misiunilor diplomatice față de actele de autoritate, de violență sau de insulte.

Termenul de inviolabilitate în legătură cu localurile misiunilor diplomatice presupune obligația statului acreditar de a nu permite funcționarilor și agenților săi pătrunderea și îndeplinirea oricărui act de autoritate în incinta localurilor misiunilor diplomatice, obligația specială de a lua măsurile care se impun pentru protejarea acestora împotriva pătrunderii sau producerii de pagube din partea persoanelor particulare, precum și împiedicarea oricărui act care ar duce la tulburarea liniștii localurilor misiunilor diplomatice.

Inviolabilitatea localurilor misiunilor diplomatice este considerată ca fiind principiul cel mai vechi și mai solid al dreptului internațional, această normă fiind prevăzută și în Convenția de din 1961, în art. 22:

Localurile misiunilor diplomatice sunt inviolabile. Nu este permis agenților statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimțământul șefului de misiune.

Statul acreditar are obligația specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunilor diplomatice, tulburarea liniștii sau micșorarea demnității acestora.

Localurile misiunilor diplomatice, mobilierul lor și celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum și mijloacele de transport ale misiunilor nu pot face obiectul nici unei percheziții, rechiziții, sechestru sau măsuri executorii.

În doctrină s-a susținut că inviolabilitatea are anumite limite, deoarece există anumite situații excepționale care implică măsuri de urgență, în aceste cazuri consimțământul șefului de misiune nemaiputând fi așteptat. S-a susținut că consimțământul prealabil al șefului de misiune ar putea fi considerat implicit (tacit) în cazul unui cutremur sau cataclism similar sau dacă este iminent pericolul producerii unei infracțiuni cu violență în aceste localuri, motivându-se că în asemenea cazuri este absurd să se aștepte consimțământul șefului de misiune.

În cazul în care misiunea ar găzdui un complot sau ar constitui un centru de subversiune contra guvernului local sau dacă misiunea nu respectă legile locale (mai ales în materie sanitară sau de construcții de imobile etc.) statul acreditar ar trebui să poată interveni.

În cadrul misiunii nu se pot aplica măsuri coercitive față de cetățenii proprii (un trimis nu are dreptul să sechestreze pe un cetățean al statului său și să-l țină sub arest în incinta misiunii pentru a-l preda statului acreditant) și orice act sau fapt juridic care s-ar produce (naștere, căsătorie, deces etc.) constituie un eveniment care a avut loc pe teritoriul statului acreditar.

Strâns legată de inviolabilitatea localurilor misiunilor diplomatice, este aceea a arhivelor. Asigurarea inviolabilității arhivelor constituie o importanță deosebită pentru funcționarea unei misiuni diplomatice .

Rațiunile care fac imperativă recunoașterea inviolabilității misiunii diplomatice sunt valabile și în cazul arhivelor și a documentelor misiunii, pentru că altfel drepturile trimisului ar fi cu totul imperfecte și secretele sale divulgate dacă arhivele ar fi susceptibile de a fi cercetate, confiscate ori li s-ar cere să fie prezentate în instanță.

Inviolabilitatea arhivelor diplomatice este absolută, astfel că nu poate fi încălcată în nici un caz și sub nici un pretext.

Ea supraviețuiește ruperii relațiilor diplomatice și chiar stării de război. În art. 24 din Convenția de se prevede că: „arhivele și documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment și în orice loc s-ar afla”.

Separat de misiune, inviolabilitate se acordă și agentului diplomatic. Aceasta poate fi o inviolabilitate personală (constând în intangibilitatea absolută a persoane agentului diplomatic) sau o inviolabilitate a reședinței, mijloacelor de transport, a arhivei și corespondenței sale și, în general, a tot ceea ce este necesar exercitării funcțiilor sale.

Principala imunitate de care beneficiază agentul diplomatic este inviolabilitatea personală.

Aceasta constă, pe de o parte, în obligația statului acreditar de a se abține în luarea de măsuri de constrângere (arestare, reținere, etc.) iar, pe de altă parte, în obligația cu caracter pozitiv a statului respectiv de a asigura diplomatului străin o protecție specială.

Inviolabilitatea începe din momentul în care agentul diplomatic intră pe teritoriul statului acreditar și durează până în momentul în care el părăsește teritoriul respectiv.

Momentul începerii este marcat de notificarea făcută de ministrul afacerilor externe, sau de îndată ce trimisul își face cunoscută prezența oficială prin prezentarea pașaportului și se întinde în mod obișnuit, pe toată perioada până la plecarea, în cadrul unui termen rezonabil, după terminarea misiunii sale.

O altă imunitate fundamentală a agentul diplomatic o constituie inviolabilitatea reședinței sale, recunoscută inițial ca o imunitate a domiciliului (franchise de l’hotel), a fost apoi extinsă la cartier (franchise du quartier sau ius quarteriorum) și confirmată de practica statelor. Inviolabilitatea sediului misiunii o acoperă și pe aceea a reședinței șefului de misiune și chiar a celorlalți agenți diplomatici, afară dacă reședința acestora din urmă este distinctă de ambasadă sau legație.

2.9.5. Durata imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice

Perioada de existență a beneficiului imunități, privilegii și facilități diplomatice este dependentă și, deci, corespunde cu aceea în care există calitatea care justifică acordarea acestui beneficiu. Statutul diplomatic subzistă așadar, câtă vreme subzistă și calitatea care legitimează acordarea acestuia.

În principiu, în cazul unui membru al misiunii diplomatice durata mandatului va depinde de durata funcției în virtutea căreia are dreptul la imunități, privilegii și facilități, iar în cazul membrilor de familie va depinde de durata cât au această calitate care i-a îndrituit la tratamentul diplomatic. Tratamentul diplomatic are caracter temporar, începutul imunităților și privilegiilor coincizând cu momentul în care statul acreditar și-a dat agrementul timp acreditare agenților diplomatici respectivi.

Pentru membrii de familie, statutul privilegiat începe o dată cu cel al membrului misiunii, sau din momentul intrării membrilor de familie pe teritoriul statului acreditar.

În mod obișnuit beneficiul imunități, privilegii și facilități ia sfârșit odată cu încetarea funcțiilor unui membru al misiunilor diplomatice și părăsirea teritoriului statului acreditar.

Cu toate acestea, i se acordă acestea un termen rezonabil în care acesta să-și rezolve problemele care se pun în legătură cu plecarea sa. În acest sens, în Convenția de , în art. 39 alin. 2 se prevede: „când funcțiile unei persoane care beneficiază de imunități, privilegii și facilități iau sfârșit, acestea încetează în mod normal la părăsirea teritoriului, sau la expirarea unui termen potrivit, care îi va fi acordat în acest scop, dar ele continuă până în acest moment, chiar în caz de conflict armat”.

În caz de deces al agentului diplomatic, statul acreditar va continua să acorde membrilor familiei acestuia tratamentul diplomatic în limita rațională de timp. În special familia agentului diplomatic decedat este în drept să exporte toate bunurile care, fiind dobândite în țară nu sunt prohibite la export (și fără să se perceapă taxe).

3. REGULI CARE SE APLICĂ DIPLOMAȚIEI AD-HOC

3.1. Diplomația ad-hoc

Diplomația ad-hoc are din ce în ce mai multă pondere în teoria și practica dreptului internațional contemporan ca urmare a frecvenței în continuă creștere cu care instituția este folosită în relațiile internaționale.

Instituția diplomației ad-hoc este un fenomen relativ nou în conducerea afacerilor externe și se poate constata că doctrina nu a tratat decât rare ori acest subiect.

Termenul însuși de „diplomație ad-hoc” a fost întrebuințat pentru prima dată de Comisia de drept internațional în 1960 și în cursul discuțiilor în Comisia a VI-a a Adunării Generale a O.N.U.

De fiecare dată când au loc contacte internaționale, acestea se realizează prin intermediul misiunilor speciale și ale delegațiilor speciale care sunt însărcinate să trateze aceste probleme, adică suntem în prezența unui caz de diplomație ad-hoc.

După părerea profesorului Bartos, noțiunea de diplomație ad-hoc cuprinde nu numai cazul misiunii oficiale care are o sarcină specială (ceea ce propriu-zis se înțelege prin misiune specială), ci și delegațiile statelor, care le reprezintă la reuniuni internaționale (congrese, conferința etc.).

În sensul strict, termenul de diplomație ad-hoc cuprinde exclusiv pe agenții de stat care posedă următoarele trei caracteristici, întrunite în mod cumulativ:

elementul diplomatic, adică agenții să fie delegați sau desemnați de către un stat, în scopul de a îndeplini o sarcină specială în raport cu alt stat;

elementul temporar, adică această misiune nu trebuie considerată permanentă, ci trebuie să se refere la îndeplinirea unei îndatoriri determinate în timp;

elementul de suveranitate, sarcina constând în reprezentarea statului ca titular al atributului de suveranitate față de un alt stat.

Termenul de diplomație ad-hoc acoperă o sferă largă de situații, în categoria diplomaților ad-hoc intrând orice delegat care nu face parte dintr-o misiune diplomatică permanentă.

Din această categorie fac parte: diplomații ad-hoc care îndeplinesc o funcție în calitate de delegați sau membrii ai unei misiuni diplomatice în ocaziile ceremoniale; diplomatul ad-hoc ca mesager; emisarii secreți; observatorii confidențiali; ambasadorul sau trimisul itinerant; șefii de stat și de guvern, miniștrii afacerilor externe aflați în vizită oficială în străinătate; suita șefului de stat; agenții executivi; observatorii și delegații la conferințele internaționale etc.

Comisia de drept internațional a reținut din această arie întinsă a domeniului diplomației ad-hoc, trei categorii:

categoria delegațiilor la conferințele internaționale;

categoria trimișilor itineranți, adică a delegaților guvernamentali însărcinați cu o misiune în mai multe țări;

categoria misiunilor speciale care înglobează toate celelalte cazuri.

Este necesară o scurtă caracterizare a cazurilor de diplomație ad-hoc:

diplomația ad-hoc sub forma delegațiilor care participă la ceremonii și la alte acțiuni protocolare a constituit multă vreme forma cea mai frecventă sub care s-a concretizat diplomația ad-hoc și continuă să fie practicată și în prezent de către stat. Asemenea situații apar în cazul trimeterii de ambasador sau alți înalți demnitari ca trimiși speciali a unui stat, cu prilejul ceremoniilor extraordinare. Acest gen de misiune mai poartă și denumirea de misiune de curtoazie;

delegațiile care participă la congrese și conferințe internaționale constituie forma cea mai frecvent folosită de diplomație ad-hoc;

diplomatul ad-hoc ca mesager este o persoană care se bucură de o considerație politică specială sau ocupă un loc important în ierarhia politico administrativă a țării sale și de aceea, este trimis de șeful statului sau guvernului său în misiune specială pentru a purta, prezenta sau comunica un mesaj unui înalt funcționar din țara în care se duce. Acest diplomat ad-hoc nu este nici delegat dar nici curier diplomatic și este primit cu o curtoazie specială. Mesagerul are un caracter reprezentativ, pentru că reprezintă persoana care i-a cerut să ducă mesajul. Acesta va fi tratat, nu după rangul pe care-l are, ci după rangul pe care-l are persoana care a adresat mesajul;

emisarul secret este persoana însărcinată de statul pe care îl reprezintă, de a se pune în contact cu o altă persoană a unui alt stat. Aceasta este cea mai veche formă a diplomației ad-hoc. Specific în acest caz este faptul că nici unul, nici celălalt nu au voie să dezvăluie prezența sau caracterul funcției sale (în cazul în care guvernele nu doresc ca faptul că întrețin aceste raporturi să fie divulgat);

observatorii confidențiali sunt persoanele care locuiesc pe teritoriul unui stat și sunt însărcinați cu misiunea secretă de a trimite, cu autorizația acestui stat, informații guvernului lor. Misiunea lor este considerată temporară câtă vreme nu fac parte din misiunea diplomatică regulată, iar prezența lor nu se face publică.

observatorii ca diplomați ad-hoc sunt emisarii diplomatici speciali, ale căror atribuții constau în a asista la conferințe internaționale sau alte reuniuni la care statele lor sunt invitate, dar refuză să ia parte (pe motiv că nu ar vrea să se angajeze prin participare) ori ele sunt invitate să participe prin observatori. Rolul observatorului are, prin natura sa, un caracter diplomatic, este temporar și limitat la durata conferinței;

ambasadorul itinerant (at large). În practica unor state există o categorie specială de funcționari care sunt dinainte desemnați pentru îndeplinirea unor misiuni diplomatice ad-hoc (în S.U.A., acești diplomați poartă denumirea de „ambassador at large”). În raport cu celelalte state, li se acordă același tratament ca și celorlalți ambasadori;

suita șefilor de stat. Această categorie de persoane care fac parte din suita șefilor de stat este foarte eterogenă, fiind alcătuită din persoane care au sarcini de îndeplinit și din persoane care sunt pur și simplu invitați ai șefului de stat.

3.2. Misiunile speciale

Trimiterea de misiuni speciale a constituit, în fapt, prima formă de relații diplomatice, precedând cu mult practica schimbului de misiuni și trimiși permanenți.

Pe măsură ce în secolele XVII și XVIII s-a dezvoltat practica misiunilor permanente, misiunile speciale au căzut în desuetudine, dar după cel de-al doilea război mondial, se constată în reviriment în evoluția acestei instituții, fiind din ce în ce mai folosită și având sarcini tot mai diversificate.

În literatură s-a arătat că trei sunt factorii care au promovat această dezvoltare:

existența unui transport aerian rapid;

extinderea activității statelor în toate domeniile, fapt ce face ca liderii politici din diferite țări să se întâlnească mai frecvent;

nevoia de a se apela la expertiza tehnică pentru reglementarea problemelor.

Deși statele au folosit sistemul trimiterii de misiuni speciale din ce în ce mai mult, nu au fost elaborate totuși reguli precise care să stabilească condițiile în care asemenea misiunii pot fi trimise și primite.

Atâta timp cât privilegiile erau acordate, nu s-au ridicat probleme deosebite dar dacă erau refuzate sau retrase, se punea problema fundamentării unor astfel de pretenții.

Comisia de drept internațional s-a oprit la următoarele concluzii:

misiunile speciale pot fi trimise, cu condiția să existe consimțământ;

aceste misiuni, compuse din reprezentanți de stat, au dreptul la imunitate diplomatică;

misiunile speciale nu au ex proprio vigore precădere asupra misiunilor permanente;

misiunea este terminată atunci când obiectivul ei a fost atins.

În Convenția privind misiunile speciale din 1969, misiunea specială este definită ca fiind o misiune temporară, având caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat în alt stat, cu consimțământul acesteia din urmă, pentru a trata cu el chestiuni determinate, sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinată, iar prin expresia de reprezentat al statului trimițător în misiune specială se înțelege orice persoană căreia statul trimițător i-a atribuit această calitate.

Această definiție a fost criticată din cauză că nu are în vedere și misiunile trimise și primite de mișcările de eliberare națională sau de părțile beligerante, pentru că s-a considerat că și alte subiecte de drept internațional în afară de state pot trimite sau primi misiuni speciale.

Dintre condițiile care trebuie avute în vedere la trimiterea unei misiuni speciale, cea mai importantă este (ca și în cazul misiunii permanente) existența acordului statului în cauză.

Acordul se exprimă într-un mod diferit de cazul misiunii permanente și nu trebuie neapărat să fie prealabil.

Există totuși cazuri în care primirea sau intrarea în contact cu o misiune specială sau cu un trimis itinerant nu poate fi refuzată, chiar dacă nu există nici un acord prealabil special:

dacă sau adresat invitații generale de a trimite misiuni sau un delegat ad-hoc. Omisiunea de a trimite o invitație apare ca o ofensă în situația în care alte state au fost invitate să trimită reprezentanții lor pentru a asista la diferite ceremonii;

dacă există un aranjament general prealabil cu privire la trimiterea periodică de misiuni speciale, în acest caz, statul trimițător trebuind să notifice în timp util sosirea delegațiilor în statul primitor.

Acceptarea misiunii speciale nu presupune și faptul de a fi fost dat consimțământul pentru o persoană determinată, cu atât mai mult cu cât persoana poate fi desemnată ulterior înțelegerii cu privire la admiterea misiunii.

Acordul va trebui să poarte mai întâi asupra primirii însăși a unei misiuni speciale și apoi asupra persoanelor care o compun.

Nu apare necesar ca o cerere propriu-zisă de agrement să fie făcută, fiind suficientă notificarea numelui și a unui curriculum vitae al membrilor misiunii.

Statul care îl primește este însă liber să refuze această primire într-un termen cât mai scurt.

Referitor la cetățenia membrilor misiunii speciale, reprezentanții statului trimițător în misiunea specială și membrii personalului diplomatic ai acesteia vor avea, în principiu, cetățenia statului respectiv.

Cetățenii statului primitor nu pot face parte din misiunea specială, decât cu consimțământul acestui stat, consimțământ pe care îl poate retrage în orice moment.

În ce privește primirea șefului de misiune specială și remiterea deplinelor sale puteri, este de menționat faptul că există o deosebire esențială față de remiterea scrisorilor de acreditare și primirea șefilor misiunilor permanente (scrisorile de acreditare, în cazul misiunilor diplomatice permanente, sunt întotdeauna cu titlu personal, în vreme ce în cazul misiunilor ad-hoc, scrisoarea poate fi colectivă, menționând pe toți membrii delegației).

Misiunea specială se compune din una sau mai multe persoane. În Convenția cu privire la misiunile speciale de , se stabilește că misiunea este alcătuită din unul sau mai mulți reprezentanți ai statului trimițător, dintre care, acesta poate desemna un șef. Misiunea poate cuprinde, în plus, personal diplomatic, administrativ și tehnic și personal de serviciu.

În Convenția din 1969, se prevede că misiunea specială își are sediul în localitatea ce va fi fost convenită prin acordul comun al statelor interesate. În lipsa acestui acord, misiunea specială își are sediul în localitatea unde se găsește Ministerul Afacerilor Externe al statului primitor.

Apare, astfel, indispensabil ca membrii acestor misiuni să se bucure de inviolabilitate pentru persoana lor, reședința și documentele lor.

Ei nu ar trebui în nici un fel, să fie obiectul măsurii de arestare, locuința să le fie percheziționată sau documentele reținute.

În privința inviolabilității localurilor și arhivelor misiunii ad-hoc, Comisia de drept internațional a adoptat punctul de vedere că se vor aplica regulile valabile în cazul misiunilor permanente.

În ce privește imunitatea de la jurisdicția penală, aceasta este absolută, și se acordă nu numai reprezentanților statului trimițător, personalului diplomatic și membrilor lor de familie, ci și personalului administrativ și tehnic și membrilor lor de familie.

Imunitatea de la jurisdicția civilă, spre deosebire de cea penală, nu este completă, pentru că ar însemna să li se acorde un statut superior celui al reprezentanțelor statelor la reuniunile organizațiilor internaționale, ca atare, imunitatea de jurisdicție civilă a trebuit să fie restrânsă la actele lor oficiale.

Statutul privilegiat al membrilor misiunilor speciale începe de îndată ce aceștia intră pe teritoriul statului primitor sau, dacă ei se află deja acolo de la notificarea numirilor la ministrul afacerilor externe al acestui stat, sub rezerva unui interval scurt de timp, pentru a da posibilitatea acestui minister să se opună.

El încetează în mod normal în momentul în care se părăsește teritoriul statului primitor, sau la expirarea unui termen rezonabil care a fost acordat în acest scop.

3.3. Organe de stat cu atribuții în domeniul relațiilor externe

Dintre toate organele de stat care îndeplinesc funcții în domeniu relațiilor externe se detașează cu totul aparte, ca figuri distincte, prin relevanță pe plan internațional de care beneficiază, șeful de stat și ministrul afacerilor externe.

3.3.1. Șeful de stat

În orice entitate statală există în mod necesar un șef de stat sau „capul statului”, acesta fiind organul suprem al statului și-l reprezintă, înăuntrul ca și în afara frontierelor, în totalitatea relațiilor sale.

De obicei, organul suprem al statului este întruchipat într-o persoană (monarhul sau președintele), dar puterea executivă poate să fie și colectivă, așa cum a fost cazul Directoratului francez sau cum este în prezent cel al Consiliului federal elvețian sau al căpitanilor regenți din San Marino.

Ca organ unipersonal, poate fi menționat în cele mai multe cazuri, președintele republicii, cum este în România, Franța, Italia etc. iar în alte cazuri, monarhul (Belgi, Anglia, Danemarca).

Verdross susține că organul suprem al statului ar fi întotdeauna în virtutea dreptului internațional, individul sau indivizii care exercită efectiv puterea în stat, deci, dacă guvernul oficial se găsește pus sub autoritatea unui deținător al puterii care acționează din culise, acesta din urmă este cel care trebuie considerat ca șef de stat.

Guggenheim critică această teorie, arătând că nu este deloc necesar ca deținătorul puterii să fie identificat cu șeful de stat, și că, așa cum reiese din practica constituțională, singură calificarea dată de dreptul intern este determinantă.

Principalele atribuții ale șefului de stat în domeniul relațiilor externe constau în dreptul de a declara război sau starea de război și de a încheia pace, de a încheia, ratifica și denunța tratatele internaționale, de a acredita și rechema pe reprezentanții diplomatici ai țării sale, de a primii scrisorile de acreditare și rechemare ale șefilor de misiuni diplomatice ale statelor străine, de a emite depline puteri pentru încheierea celor mai importante acorduri și tratate internaționale.

În conformitate cu prevederile constituției, Președintele Românie reprezintă statul român în consecință, încheie tratate în numele României, negociate de Guvern și supuse spre ratificare Parlamentului; la propunerea Guvernului, președintele acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai României și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice; reprezentații diplomatici ai altor state sunt acreditații pe lângă Președintele României.

Dreptul internațional recunoaște toți monarhii ca fiind suverani egali, chiar dacă diferențele între pozițiile constituționale ale monarhilor ar fi considerabile.

Persoana sa fiind sacrosanctă, monarhului i se acordă o protecție specială cu privire la persoana sa, imunități deosebite, respectarea imunității sale personale și menținerea nestânjenită a legăturii cu guvernul său din țară.

Orice ofensă adusă suveranului trebuie sancționată cu pedepse deosebit de aspre.

În privința onorurilor și privilegiilor dreptul internațional distinge între monarhi și președinții de republică, dar consecințele practice ale acestor distincții nu sunt întotdeauna clare și precise. Multă vreme a fost atribuită capetelor încoronate o precădere asupra președinților, dar aceasta nu mai există în prezent. În orice caz, șeful de stat, în calitatea sa de organ al relațiilor internaționale, beneficiază, pe timpul cât se află pe teritoriul altui stat, de un regim juridic special care constă într-un număr de imunități.

Prima este imunitatea persoanei, dreptul penal al statului de reședință asigurând șefului de stat străin protecție specială.

Șeful de stat se bucură în străinătate de imunitatea de jurisdicție, care acoperă atât actele săvârșite în calitatea sa de șef al statului, cât și pe cele îndeplinite în calitate de persoană privată (moștenitor, autor al unor daune).

Șeful de stat are imunitate de la jurisdicția penală (imunitatea absolută), dar există tendința de a se restrânge imunitatea penală.

Referitor la imunitatea de la jurisdicția civilă, practica statelor și precedentele jurisprudențiale variază, dar în nici un caz nu acoperă acțiunile civile imobiliare.

Șeful de stat se bucură, de asemene, de imunitate fiscală, dar aceasta este relativă, purtând asupra tuturor impozitelor personale, dar nu și asupra impozitului funciar.

În concluzie, orice șef de stat, inclusiv orice membru al unui organ colegial, care, în virtutea constituției statului respectiv, îndeplinește funcțiile șefului de stat, se bucură de protecție internațională.

3.3.2. Ministrul afacerilor externe

Organizarea și realizarea activității de relații externă a unui stat se concentrează la un organ de stat specializat, acesta fiind ministrul afacerilor externe sau ministerul afacerilor externe.

De la pacea de al Westphalia încoace, ministerul afacerilor externe există, într-o formă sau alta, în orice stat cât de cât organizat, astfel că, în zilele noastre în orice guvern există un departament ministerial însărcinat cu conducerea afacerilor externe.

Șeful ministerului, denumit în genere șeful diplomației (chef de diplomatie), este ministrul afacerilor externe (ministre des affaires etrangeres în Franța, secretary of state în S.U.A., secretary of state for foreign affairs în Regatul Unit; uneori este numit și cancelar și este membru al guvernului).

Ministrul afacerilor externe este veriga care face, în mod normal, legătura dintre state, el este principalul purtător de cuvânt în domeniul afacerilor externe ale unui stat sau, după cum spunea Oppenheim, intermediarul (middleman) între șeful statului și organele statelor străine.

Poziția ministrului de externe este reglementată de dreptul național (dreptul constituțional și dreptul administrativ), însă, dată fiind relevanța activității sale la nivelul comunității internaționale, dreptul internațional îi definește poziția în contextul raporturilor internaționale cu alte state.

Un ministru de externe trebuie să fie înzestrat cu calități deosebite, trebuie să aibă o memorie excelentă, să fie în stare să redacteze clar și concis comunicatele, să citească repede și cu acuratețe un volum mare de documente, să vorbească fluent limbile străine să aibă o cultură generală solidă, o ideii clară și concisă cât privește interesul național și obiectivele politicii externe ale țării sale, să cunoască oamenii de stat străini (în exercițiu sau în curs de a devenii).

În orice țară, ministrul afacerilor externe este ajutat de un personal calificat, care, sub îndrumarea sa, constituie ministerul afacerilor externe. Acesta dispune de un personal organizat pe două compartimente: unul alcătuiește ceea ce se cheamă „administrația centrală”, iar celălalt constă într-o rețea de agenți, distribuiți în capitalele străine și pe lângă organizațiile internaționale, denumit și „serviciul exterior”.

Cu toate acestea, se poate spune că organizarea unui minister presupune într-o formă sau alta, următoarea structură:

compartimentul afacerilor politice (adese ori subdivizat pe zone

geografice);

compartimentul relațiilor economice;

compartimentul afacerilor de cultură și presă;

compartimentul organizațiilor internaționale;

compartimentul relațiilor consulare;

compartimentul problemelor juridice;

sectorul de protocol;

sectorul problemelor de personal;

sectorul problemelor financiare și administrative;

sectorul de sinteză și prognoză politică (un centru de cercetare a

ansamblului problemelor politice – în Franța Centre de recherches, în

Regatul Unit, Policy Planning).

Ministrul afacerilor externe are o gamă largă de sarcini: întreține contacte, discută probleme de interes reciproc ale țării sale cu alte state și cu agenții diplomatici ai acestora, antamează și conduce negocieri, veghează la executarea fidelă a prevederilor din tratate, numește unii agenți diplomatici și funcționari consulari trimiși în străinătate, notifică statelor străine numirea sau rechemarea agenților diplomatici și funcționarilor consulari, primește și prezintă șefului de stat pe agenții diplomatici străini, se ocupă de asigurarea respectării imunităților și privilegiilor care revin agenților diplomatici străini, asigură redactarea documentelor care emană de al șeful de stat în domeniul afacerilor externe, veghează la conservarea arhivelor, corespondenței diplomatice, a originalelor tratatelor și convențiilor.

Ministrul de externe are conducerea afacerilor externe sub controlul fie al șefilor de stat, fie al parlamentului.

Fiind ierarhic superior întregului personal diplomatic, ministrul de externe emite instrucțiuni organizează și controlează activitatea acestuia.

În etapa actuală, rolul jucat de ministrul afacerilor externe a devenit considerabil, ca urmare a dezvoltării fără precedent a relațiilor internaționale și a estompării relative a rolului jucat de șefii de misiune.

O dată cu creșterea facilităților de călătorie, ministrul de externe tinde să aibă o și mai directă participare la conducerea și desfășurarea relațiilor internaționale. pentru a face față sarcinilor, ministerele de externe au o organizarea adecvată și sunt prevăzute cu un personal în continuă creștere.

Se poate afirma că dreptul internațional nu cuprinde reglementări exprese în ceea ce privește statului ministrului de externe în străinătate, dar, în general, el este îndreptățit, în virtutea cutumei și a regulii de comity, la toate imunitățile, privilegiile și facilitățile care au fost din totdeauna acordate de dreptul internațional personalului diplomatic.

4. REGULI CARE SE APLICĂ DIPLOMAȚIEI MULTILATERALE

Dezvoltarea fără precedent a relațiilor internaționale a făcut ca statele să recurgă, pentru tratarea problemelor lor de politică externă, nu numai la contactele și negocierile bilaterale, ci și la alt gen de tratare a problemelor, într-un cadru mai larg, sub forma diplomației multilaterale.

De la forma tradițională a diplomației multilaterale, realizată prin simple negocieri cu statele și prin conferințe internaționale, s-a trecut apoi, la forma modernă (organizația internaționale), care la origine era numai temporară și ocazională, a luat forma diplomației multilaterale permanente.

La baza apariției instituției diplomației multilaterale și a afirmării ei, se află o sumă de factori de ordin politic, economic, juridico-administrativ, umanitar, social și cultural, precum și tehnico-diplomatic.

Diplomația multilaterală a devenit astfel un fenomen inerent realității concrete a relațiilor internaționale contemporane, încât dacă am vrea să facem abstracție de ea, relațiile înseși din cadrul comunităților internaționale nu ar mai putea fi înțelese.

Diplomația multilaterală îmbracă forma organismelor internaționale în sensul strict al cuvântului, adică organizațiile internaționale și organele acestora și conferințele internaționale.

Ea mai cuprinde forma asociațiilor de state, cum sunt uniunile de state care nu intenționează sau nu ajung să se constituie în organizații internaționale (alianța politice, coaliții, asociații de state, confederații și alte entități asociative sub formă de grupări, cum sunt: Consiliul Europei, Commonwelth-ul etc.).

Cât privește organele diplomației multilaterale, delegația unui stat la o conferință internaționale sau la o sesiune a unui organ al unei organizații internaționale, precum și reprezentanța permanentă a unui stat pe lângă o organizație internațională, toate acestea constituie exemple specifice de organe instituționale ale diplomației multilaterale.

Clasificarea organelor diplomației multilaterale se poate face după mai multe criterii:

după criteriul duratei există organe permanente (misiunile la organizații) și temporare (delegațiile la conferințe);

după criteriul sferei ori spațiului sunt organe cu capacitate generală,(O.N.U., F.A.O. etc) sau organe cu vocație generală restrânsă (N.A.T.O.);

după natura participării sunt organe de participare și organe de observare.

În ce privește trăsăturile specifice ale organelor diplomației multilaterale, ar fi de arătat că aceste organe se caracterizează prin natura lor reprezentativă și diplomatică (sunt organe diplomatice pentru că, prin ele, statele acționează în sfera dreptului internațional, în calitatea lor de subiecte de drept internațional, iar în activitatea lor folosesc metode diplomatice).

Tot ca element caracteristic ne apare și poziția acestor organe ale diplomației multilaterale în raport cu statul teritorial și anume, acreditarea nu se face față de statul de sediu, ci pe lângă organizația la care are lor reprezentarea statului respectiv sau la conferința la care este reprezentat.

În circumstanță specială, organele diplomației multilaterale pot avea sediul, respectiv reședința și pot desfășura activități chiar pe teritoriul statului al cărui organ sau cetățean este (misiunea permanentă a S.U.A. pe lângă O.N.U. ; reprezentantul permanent al Franței pe lângă Consiliul Europei etc.).

Calitatea de subiect al diplomației multilaterale o au entitățile care sunt înzestrate cu personalitate juridică internaționale și acestea sunt, statele, iar în anumite condiții și organizațiile internaționale.

Organizația internațională apare ca destinatar al normelor privind diplomația multilaterală în calitatea sa de subiect acreditat al misiunilor permanente ale statelor membre și nemembre și ale delegaților statelor respective la sesiunile organelor sale.

În funcție de poziția pe care o ocupă în acest raport diplomatic multilateral există subiecte trimițătoare (statele și organizațiile internaționale care își înființează organe pe lângă o organizație sau le trimit la o conferință internațională), subiecte primitoare (pe teritoriul cărora se află sediul organizației sau este convocată conferința) și organizațiile internaționale pe lângă care se înființează organele diplomației multilaterale și conferințele internaționale.

Participarea la o reuniune internațională precum și calitatea de subiect care guvernează această participare, ca și trimiterea propriilor organe reprezentative (temporare sau permanente) presupun, în afară de personalitate de drept internațional, o capacitate juridică specială, adică ceea ce prin analogie cu situația relațiilor diplomatice bilaterale se cheamă drept de legație multilaterală

Acest drept desemnează capacitatea juridică de a participa la conferințele internaționale și la sesiunilor organelor organizațiilor internaționale precum și aceea de a participa la viața juridică a organizațiilor internaționale în care se realizează diplomația multilaterală.

Conținutul dreptului de legație multilaterală se determină în funcție de poziția titularului:

dacă statul nu este membru al organizației, dreptul de legație constituie o simplă aptitudine a cărei exercitare presupune acordul organizației internaționale (acord care ia forma unei invitații adresate acelui stat, de a-și trimite o delegație de observatori);

dacă este un stat membru al organizației internaționale, dreptul de legație este mai mult decât o capacitate juridică, constituind un drept subiectiv, real și propriu.

Spre deosebire de dreptul de legație din cazul diplomației permanente, sau din cazul misiunilor speciale, dreptul de legație multilaterală prezintă unele caracteristici.

Dacă primele se referă la raporturi bilaterale, dreptul de legație congresuală se referă la o capacitate juridică legată de raporturi internaționale multilaterale (între o pluralitate de stat).

În cazul primelor, statele acționează în calitatea lor generală de subiecte de drept internațional, în vreme ce în ultimul caz, trebuie să posede în plus o calitate juridică specială, aceea de membru al organizației internaționale.

Subiectele tipice ale raporturilor de diplomație multilaterală sunt : organizația internațională, statul gazdă, statul trimițător și statul terț.

Relațiile dintre organizația internațională și statul gazdă sunt de natură variată și se manifestă în momente diferite.

Unele dintre aceste relații se formează anterior înființării organelor statale străine de reprezentare, altele sunt concomitente cu prezența pe teritoriul statului gazdă a organelor respectivă și, în sfârșit altele apar după desființarea acestora.

Prin acul de acceptare prin care-l face statul gazdă, de a admite organizarea unei conferințe sau de a primii pe teritoriul său organizații internaționale și organele statelor străine, între statul gazdă și conferința sau organizația internațională respectivă se stabilește un raport juridic internațional numit raport de ospitalitate diplomatico – congresuală.

Între statul trimițător și organizația internațională se stabilește un raport juridic internațional analog celui care se formează între statul acreditar și statul acreditant, deci un raport de misiune diplomatică.

Misiunea permanentă pe care o înființează un stat pe lângă o organizație internațională, sa delegația pe care un stat o trimite la organele acestei organizații nu este doar un organ reprezentativ pe care îl trimite un stat la o conferință sau organizația internațională, ci este titular al funcțiilor care sunt proprii organelor diplomatice.

Aceste misiuni și delegații sunt totodată instrumente prin care statul trimițător, în calitatea sa de membru al organizației sau de participant la o conferință, contribuie la organizarea acesteia și la formarea organelor ei și a deciziilor pe care acestea le adoptă.

Ca atare, nu este numai un simplu raport de misiune, ci un raport mult mai complex.

Misiunea sau delegația statului trimițător u îl reprezintă pe acesta față de statul gazdă, ci față de conferința sau organizația internațională, nu fiind trimisă sau înființată pe lângă statul în care are loc conferința sau își are sediul organizația internațională, ci la conferință sau la organizații.

Cu toate acestea, între statul trimițător și statul gazdă s-a creat o situație juridică pe care nici unul dintre ele nu o poate ignora, aceasta constituind un raport de ospitalitate diplomatică.

Ca atare, în baza acestui raport dublu, există obligații internaționale în sarcina statului gazdă față de două subiecte: față de organizația internațională acreditară și față de statul de apartenență a misiunii sau delegației.

În relațiile dintre statele membre ale organizației internaționale sau participante la conferințe internaționale, se aplică o serie de principii:

principiul egalității potrivită căruia statele se află în poziție de paritate reciprocă, au un statut comun și au vocația de a participa la alcătuirea organelor organizației internaționale;

principiul nediscriminării care susține că nici un stat trimițător nu poate pretinde un tratament mai favorabil decât cel al altor state și fiecare stat poate invoca pentru propriile organe tratamentul cel mai favorabil care se acordă altor state participante;

principiul libertății care consideră că dreptul de vot este un act exclusiv individual, orice stat, putând rămâne, din punct de vedere internațional, liber să-și afirme pozițiile liber diplomatice pe care le consideră oportune;

principiul asocierii etc.

5. DIPLOMAȚIA SECRETĂ

O autentică diplomație, trebuie să fie așa cum ne-am exprimat până acum, deschisă popoarelor, tuturor forțelor politice, să promoveze relații propice și de bună vecinătate militând cu hotărâre împotriva oricăror încercări de a perpetua practici anacronice.

Diplomația secretă reprezintă o formă a diplomației în care negocierile și alte acțiuni diplomatice sunt întreprinse fără ca de desfășurarea și rezultatele acestora să fie informată opinia publică.

În contextul acestei definiții, putem aprecia că diplomația oficială și diplomația secretă se înfățișează, în perspectiva istoriei, ca fiind două tipuri de diplomație ce se pot diferenția în urma unei analize atente, dar care păstrează totuși, în mod inevitabil, anumite elemente de contact. Diplomația oficială este diplomația care se desfășoară la nivelul relațiilor dintre state și care antrenează – cum este și normal – în primul rând activitatea șefilor de state, a diplomaților, a cancelariilor guvernamentale. Ea se concretizează în diferite înțelegeri internaționale, tratate, acorduri, documente perfectate de state, care exprimă și definesc poziția oficială a acestora în relațiile lor de colaborare. Diplomația oficială păstrează și ea, așa cum s-a arătat, anumite elemente de confidențialitate, întrucât este sigur că înainte de a perfecta anumite documente internaționale, statele trebuie să negocieze, să convină anumite soluții, care nu pot fi date publicității decât după ce se realizează un acord definitiv al negociatorilor. Diplomația secretă reprezintă o diplomație ce se desfășoară la nivelul unor organe, organizații sau chiar organisme ale statului, care își desfășoară activitatea în mod ocult, căutând să țină scopurile și rezultatele acestor activități secrete, necunoscute opiniei publice.

Apariția celor două tipuri de diplomație a fost dictată de duplicitatea unor state, care, în trecut, promovând o politică bazată pe deosebirea între „vorbe” și „fapte”, au recurs la cele două tipuri de diplomații paralele, pentru a-și asigura înfăptuirea unor scopuri ce presupuneau în mod necesar acțiuni secrete, o politică de duplicitate. Recurgerea la diplomația secretă era dictată de faptul că unele cancelarii diplomatice aveau interesul nedisimulat uneori de a contracara măsurile ce se adoptau la nivelul diplomației oficiale. Chiar în condițiile în care războiul era considerat ca fiind ceva „licit” de dreptul internațional al vremii, iar anexiunile nu erau deloc interzise, diplomația secretă a fost practicată cu asiduitate pentru că marile puteri aveau interesul de a se înșela reciproc, de a schimba configurația alianțelor, de a-și garanta posibilitatea unor noi cuceriri, neutralizând temporar pe anumiți adversari potențiali sau făcându-le promisiuni generoase care nu aveau să fie niciodată ținute. Deși cele două tipuri de diplomație păreau total diferite una de alt, în fapt ele se împleteau. Este cazul să remarcăm însă că de-a lungul timpurilor formale diplomației secrete și raporturile dintre acestea și diplomația oficială au evoluat existând neîndoielnic, anumite stiluri de diplomație oficială și chiar „stiluri” ale diplomației secrete. Istoria diplomației cunoaște o școală bizantină, o școală venețiană de diplomație, fără a mai vorbi de diferitele școli pe acre le oferă istoria unor mari puteri precum Franța, Prusia, Marea Britanie, Rusia. Ponderea pe acre unele sau altele dintre aceste țări au dat-o diplomației secrete decurgea din concepția mai largă pe care ele o promovau cu privire la relațiile diplomatice și stilul imprimat de anumiți oameni politici ai vremii, care se aflau în fruntea unei țări sau a relațiilor ei externe. Diplomația secretă a „înflorit” – dacă se poate spune așa – în timpul unor oameni politici ca Richelieu, Talleyrand, Metternich, în timp ce alții, ca de pildă Frederic, regele Prusiei, Bismark, „cancelarul de fier”, preferau – fără a disprețui diplomația secretă – să confere un rol direct forței în rezolvarea problemelor externe. Prin urmare, funcția mai importantă sau mai modestă conferită diplomației secrete a depins, în ultima analiză, de abilitatea și aptitudinile unor oameni politici care se aflau în fruntea statelor, ca și de țelurile cercurilor politice guvernante ale unor țări la un moment dat. Diplomații unor țări care nu aveau suficientă forță – cel puțin într-o anumită perioadă sau în anumite perioade – pentru a-și impune dominația, au preferat să recurgă în primul rând la metodele șireteniei și duplicității, recurgând la forță numai când era absolut necesar sau numai după ce totul fusese bine pregătit. Diplomații unor state care se bazau pe o puternică forță militară preferau să tranșeze lucrurile de pe poziția relațiilor de putere, folosind diplomația secretă cel mult pentru a dezbina eventualii adversari și a le impune condiții de natură să favorizeze marea putere în cauză. Relația dintre diplomația oficială și diplomația secretă a fost marcată de personalitatea unor oameni politici, de trăsăturile lor de caracter, de ambiția inteligentă sau naivitatea de care au dat dovadă. Uneori, importante știri furnizate de serviciile de informații au fost lăsate nevalorificate, în timp ce alteori, ambiția sau grandomania unor șefi de state a dus la acțiuni diplomatice necugetate sau chiar la războaie dezastruoase. După cum se vede, deci, corelația dintre diplomația deschisă și diplomația secretă pune în față două tipuri de diplomație care, deși se diferențiază net, de fapt se împletesc de multe ori în practica unor țări, în activitatea pe acre acestea o desfășoară pentru atingerea unor scopuri ce țin de politica lor internațională.

Ce au comun diplomația oficială și diplomația secretă?

În primul rând ele au comun faptul că reprezintă forme de manifestare ale politicii externe, ale funcției sau funcțiilor unui anumit stat. Scopurile politicii fiind unice, ele se exprimă fie oficial, prin diplomația pe acre o țară sau alta o desfășoară, fie prin recurgerea la formele și metodele diplomatice secrete, în cazurile în care recurgerea la practicile oficiale ar fi inoperantă sau riscă să fie condamnată de opinia publică. Politica externă a unei țări fiind una singură, exprimând anumite țeluri, scopuri și interese, ea se înfăptuiește prin diplomația oficială sau prin diplomația secretă, în funcție de obiectivul politic propus. Un act de agresiune sau de subminare politică a unui stat se face,d de regulă, prin mijloacele oculte, recurgerea la terorism, bande înarmate, subminarea economiei etc. Diplomația oficială nu va interveni decât pentru a încerca să disculpe serviciile de spionaj proprii implicate sau pentru a căuta motivări cât de cât plauzibile. În asemenea situații, diplomația oficială și diplomația secretă se împletesc, slujind – după cum o atestă practica – uneia și aceleiași politici. Ipotetic pot fi concepute și situații în care diplomația secretă ar acționa fără aprobarea diplomației oficiale, întreprinzând acțiuni pe cont propriu. Dar aici se pune problema unei posibile conivențe între diplomația secretă și unele organe diplomatice ale statului în cauză. Rapoartele Church și Rockefeller, dezbătute de Senatul american, au luat în discuție tocmai posibilitatea unor legături între „companie” (așa cum este denumită C.I.A) și diplomația oficială. Deși situația unei dihotomii între politica diplomatică oficială și cea secretă pare greu de admis, se cunosc și situații când anumite forțe politice dintr-un stat, legate de cercurile guvernante, dar neidentificându-se direct cu acestea, au întreprins acțiuni pe cont propriu. Asemenea acțiuni, chiar dacă nu s-au bucurat de sprijinul direct al diplomației oficiale, nu au contravenit însă niciodată scopurilor acesteia.

O a doua asemănare între cele două tipuri de diplomație este determinată de identitatea țelurilor, a scopurilor pe termen lung. Atât în cazul diplomației oficiale, cât și în cazul diplomației secrete, scopurile, pe termen lung, cu unele nuanțări, sunt desigur aceleași. Atât diplomația oficială a celui de al III-lea Reich, cât și serviciile secrete naziste, urmăreau în fond – pe termen lung – aceleași interese: aservirea popoarelor, înfăptuirea unui hegemonism german asupra Europei, în cadrul căruia toate popoarele și națiunile trebuiau să dețină roluri subordonate. Identitatea de țeluri se regăsește în elaborarea unor strategii care tind spre urmărirea unor scopuri politice, a căror înfăptuire implică luarea în considerație a unor obiective pe termen lung. În asemenea situații, între diplomația oficială și diplomația secretă poate opera o diviziune de atribuții. Scopurile lor se întregesc, însă, fiind determinate de identitatea de țeluri.

În al treilea rând, un punct de asemănare între cele două diplomații este determinat de identitatea intereselor politice, economice, a pozițiilor cercurilor conducătoare prezente în cele două tipuri de diplomație. În perioada Brejnev, U.R.S.S. era angajată, de pildă, într-un amplu proces de extindere a influenței sale în „lumea a treia ” – inclusiv prin metode militare -, în timp ce scopurile sale oficiale declarate se refereau doar la extinderea „relațiilor de solidaritate” cu țările din această vastă zonă a lumii. Intervenția militară americană în Panama, în fost precedată de numeroase luări de poziție critice ale unor oficialități americane împotriva generalului Antonio Noriega, dictatorul acestei țări, dar și de încercări practice de destabilizare, prin blocada economică și încurajarea unor nemulțumiri în rândul „Gărzii naționale”. Regimul Ceaușescu, schimbându-și radical poziția față de anul „1968”, preconiza în 1989 o intervenție armată a Tratatului de în Polonia, cu toate că oficial continua să fie promotor al neamestecului în treburile interne ale statelor. El făcea apel la „solidaritatea statelor socialiste” împotriva ceea ce denumea „socialismul de piață”, acest slogan devenind paravanul ideologic al justificării eventualei intervenții militare etc.

Trecând la capitolul deosebirilor, identificăm și aici trei domenii majore: în primul rând, există o diferență între cele două tipuri de diplomație, determinată de arsenalul metodelor folosite. Diplomația oficială, chiar când folosește unor scopuri ilicite, trebuie să respecte, cel puțin formal, anumite aparențe, o încălcare directă a acestora ducând la proteste, la declararea diplomaților în cauză „ persoana non grata”, la încordarea relațiilor dintre țări. Diplomația secretă nu este limitată de conveniențe. Dat fiind tocmai caracterul său secret, ea poate recurge la practici, metode ilicite, fără a avea riscul de a periclita direct raporturile țărilor în cauză. Nu odată cercurile diplomatice oficiale s-ai desolidarizat de activitatea unor spioni sau teroriști care lucrau cu concursul evident al statului în cauză. În situațiile în care nu s-a putut produce proba coliziunii dintre diplomați și spioni, primii nu au putut fi deranjați cu nimic. Desigur, în măsura în care se dovedește o legătură între cercuri diplomatice și activități subersive, statul în cauză are dreptul să ia măsuri. El face uneori acestea chiar când nu are dovezi concrete, uneori pur și simplu ca răspuns la o măsură luată de celălalt stat pe teritoriul său. Există, însă după cum o atestă practica, un vast arsenal de metode pentru a înflori faptele sau a se demonstra pretinse legături atunci când interese politice cer acest lucru.

Legat de prima diferență se afirmă și o a doua privind angajarea statului în cele două tipuri de activități. În primul caz, al acțiunilor diplomatice, statul este angajat direct, prin conduita agenților săi, Comportarea necorespunzătoare a unui diplomat poate provoca o situație de tensiune între cele două state, mergând nu numai până la declararea ca „persoana non grata” a celui în cauză, dar chiar și la ruperea relațiilor diplomatice, când se dovedește că diplomatul a exprimat o anumită poziție oficială a statului său. În cazul spionilor, diversioniștilor, agenților teroriști, aceștia – după cum arătam – acționează pe cont propriu. Dacă anumiți diplomați sunt întrebați în legătură cu acțiunile dovedite de amestec în treburile interne ale statelor, de spionaj sau diversiune, ei pot nu numai să conteste existența unei legături, dar și să protesteze în țara în acuză, nu le poate face nimic dacă nu dispune de dovezi. Angajarea indirectă a elementelor subversive poate duce în final la anumite repercusiuni și pe plan diplomatic. Agenturile național-socialiste acționau în diferite țări, în perioada dintre cele două războaie mondiale, cu concursul Germaniei, deși oficial diplomații ministerului de externe al acestei țări pretindeau că nu au nici un amestec. Rusia sovietică nu a fost niciodată direct implicată în acțiunile de destabilizare întreprinse în perioada interbelică de grupări politice afiliate la „Internaționala a III-a” ș.a.m.d. Era ușor de detectat însă că asemenea activități profită, practic, în ultimă instanță, unor puteri străine, dar insuficiența vigilentă a opiniei publice, a unor cercuri guvernante, a facilitat producerea unor evenimente politice grave, care au grevat adânc evoluția unor state în special în Europa de răsărit.

Un al treilea, element de diferențiere îl oferă faptul că între factorii angajați în diplomația oficială și cei implicați în diplomația secretă pot exista diversități de interese, care se manifestă uneori sub forma unor acțiuni paralele, unei concurențe. În timpul celui de al doilea război mondial, așa cum se știe, exista un serviciu secret în cadrul Ministerului de externe nazist, altul în cadrul Abwehr-ului și al treilea în cadrul S.S. Rivalitatea dintre acestea este bine cunoscută și în anumite cazuri a provocat chiar efecte ce au periclitat scopurile – pe un plan mai larg – ale diplomației naziste. Dar aceste contradicții nu se desfășurau pe fundalul unor interese politice diferite, ci exprimau rivalități determinate de lupta pentru putere în cadrul unor sfere înalte ale statului fascist german. Asemenea exemple se cunosc și în prezent, știut fiind faptul că în anumite țări există grupări de interese chiar în rândul cercurilor conducătoare, care pot acționa aparent diferit pe plan internațional. Există situații când un anumit grup aș forțelor politice dominante într-o anumită țară vrea să provoace un conflict direct, în timp ce altul, legat de alte cercuri de interes, preferă o temporizare a litigiului, sperând că acesta va putea fi rezolvat prin alte metode etc.

Îmbinarea diplomației oficiale cu diplomația secretă în politica unor țări reprezintă deci o problemă ce ține de necesități, de momentul istoric, de tipul de guvernământ al unui stat, de raporturile dintre anumite cercuri sau grupări politice având o poziție dominantă în stat. Alternarea diplomației oficiale cu diplomația secretă se face în funcție de nevoi, unul și același stat recurgând la un tip sau altul de diplomație în funcție de circumstanțele Internaționale. Evident, cea mai duplicitară alternanță a acestor metode o oferă politica unor țări care urmăresc scopuri vădit agresive și care, potrivit formulei lui Talleyrand – care afirmase odată că „vorbirea este dată omului pentru a ascunde ceea ce gândește” – recurg la diplomație numai pentru a –și camufla scopurile îndreptate împotriva altor națiuni. Intensificarea activității diplomatice, dezvoltarea unei diplomații multilaterale, ca și a unei diplomații pe anumite profiluri (economică, culturală, tehnico-științifică) ridică noi direcții de studiu ale raportului dintre diplomația oficială și diplomația secretă. Este clar că pe măsură ce noile forme de diplomație oficială se afirmă în practică, va evolua și diplomația secretă, le cărei forme și metode de lucru vor trebui puse de acord cu noile condiții istorice. Asasinatul politic sau trimiterea elementelor teroriste într-o țară pot fi uneori mai puțin eficiente decât coruperea unor reprezentanți ai statelor la o reuniune multilaterală, ori exercitarea de presiuni asupra acestora. Furtul secretelor militare rămâne o acțiune deosebit de periculoasă, dar în unele situații pericolul unei asemenea acțiuni este egalat de furtul unor secrete economice, de furtul planurilor unor investiții etc. Scandaluri destul de recente dovedesc că și corupția rămâne un mijloc deloc neglijabil la îndemâna celor care practică diplomația secretă.

Exprimând două politici, două poziții față de realitățile vieții internaționale, diplomația oficială și diplomația secretă sunt,evident, din punct de vedere juridic, concepte antagoniste. O autentică diplomație a viitorului trebuie să fie o diplomație a egalității popoarelor, a promovării spiritului de negocieri și nu o diplomație a subversiunii, îndreptată împotriva intereselor naționale ale popoarelor. Perspectiva istoriei care merge spre eliminarea oricăror forme de autarhie și paternalism în viața internațională, este și perspectiva abolirii totale a oricăror forme ale diplomației secrete. Până atunci însă, a izola practicile și metodele politice condamnate de istorie, orientând diplomația în mod ferm spre îndeplinirea sarcinii sale reale pe care i-o conferă documentele internaționale și pe care au fundamentat-o eminenți teoreticieni ai dreptului internațional. Dar, până ce vechile practici vor fi abolite din istorie, este cert că mai trebuie parcurs un drum destul de lung, care implică apărarea cu hotărâre a integrității și ființei naționale a popoarelor, lupta hotărâtă pentru combaterea oricăror metode de subversiune, interferențe și imixtiuni , rămășițe ale unor timpuri în care diplomația se identifică cu forța, depășite astăzi prin prisma noilor mutații petrecute în lume și menite, în perspectivă, să rămână de domeniul trecutului.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA:

ANGHEL M.ION, Dreptul diplomatic, Vol.I., Ed. Științifică și Enciclopedică București, 1984; ANGHEL M.ION, Dreptul diplomatic și consular, Editura Lumina Lex, București, 1996; DUCULESCU VICTOR, Diplomația secretă, Editura Casa Europeană, București, 1992;DUCULESCU VICTOR, Protection et inviolabilité diplomatique – quelques questions d’intérêt actuel, in Revue roummanie d’études internationales nr.3(29), 1975;BONCIOG AUREL, Drept diplomatic, Ed. Paideia București, 1997; NASCIMENTO DE SILVA, Diplomacy in international Law, A.W. Sijthoff – Leiden, 1972;CHAZELLE JAQUES, , Paris 1962;SATOW ERNEST, A Guide to Diplomatic Practice, fourth 1957, Ed., edited by Nevile Bland, Longmans;BERINDEI DAN, Din începuturile diplomației românești moderne, Editura Politică, București, 1965;SERRES JEAN, Manuel Practique de protocole, Paris, 1965;LORD STRANG, The Diplomatic Career, London, 1962;BĂLCESCU NICOLAE, Opere, Vol.I, București, 1953;POIENARU PAG., F. AARON, G. HILL, Vocabular francezo-român, tomul I, Tipografia, Colegiului Sf. Sava, București, 1840;FITZSIMONS M.A., KERTESZ. S.D., Diplomacy in a Changing World, Univerity of Notre Dame Press, Indiana, 1959;DE FLASSAN, Histoire Générale et Raisonée de ou de de , seconde edition, tome I, Paris et Strasbourg, 1811; Vol.I;FAUCHILLE PAUL, Traité de droit international public, Tome I, troisième parte, Paris, 1926;MALIȚA MIRCEA, Diplomația, Editura Didactică și Pedagogică, București 1970;FODÉRÉ P. PRADIER , Cours de droit diplomatique, Paris, 1899;CALVO CHARLES, Le droit international théorique et pratique, 6 Vol., Quatriéme édition revue et completée, Ed. Arthus Rousseau, Paris, 1887 – 1897;ALEXANDRESCU C., BĂRBULESCU O., FOTINO N., IOSIPESCU A., Mic Dicționar Diplomatic român, Ed. Politică București, 1967;GEAMĂNU GRIGORE, Dreptul internațional contemporan, vol II, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975;CHAIER PHILIPPE, Le droit diplomatique contemporain, 2 e éd.. Genève, 1964;CUELLAR PEREZ J, Manual de devecho diplomatico, Ediciones Peruanas, Lima, 1964;FAUCHILLE PAUL , Traite de Droit International Public, vol. I, Paris, 1926;MARESCA ADOLFO, La missione diplomatica, Sec. ed. , Milano, 1967; BROWNIL WIAN, Principles of Public International Law, Ed. Oxford, 1979;CAVARE LOUIS, Le droit international public positif, tome I, Paris, 1967;MOCA G., Dreptul internațional, vol. I. 1988;HARDY MICHAEL, Modern diplomatic Law, Manchester, 1968;VERDROSS A. Les principes généraux du droit dans la jurisprudence internationale, R.C.A.D.I. 52 (1935 – II);TUNKIN G., Coexistence and international Law, R.C.A.D.I. 95 (1958 – III);ARANGINO – RUIZ , The U.N. Declarations on Friendly Relations and the System of Sources of international Law, Sijthoff, 1979;ROUSSEAU CH., Principes généraux du droit international public, ed. Sirex, Paris, 1980;ANGHEL M.ION, Dreptul diplomatic și consular, Ed. Lumina Lex, București, 1996;FLORIA FRANCO, Notioni di diplomazia e dirito diplomatica, sec. ed. Milano, 1978;GLASER EDWIN, Despre codificarea dreptului diplomatic în „Justiția nouă” numărul 5/1961;CAHIER PHILIPPE, Le droit diplomatique contemporain, Geneve, 1964;HARBY MICHAEL, Modern diplomatic law, Manchester University Press, 1968;MARESCA ADOLFO, Il diritto dei tratatti, Milano, 1971;MOCA G., Dreptul internațional, vol. I 1988;GEHET RAOUL, Traité de diplomatie et de droit diplomatique, Vol.II, Paris, 1931-1932;VAJIRIM X., La representation et la protection des intééets étrangers en droit international, Généve, 1956;FRANKLIN E., Protection of foreign interests, A stuky in diplomatic and consular practice, Washington C.C., 1947;MANO MIELE, Principi di dirito internazionale, Padova, 1960;OPPENHEIM L., International Law – A Treatise, Vol.I, 8 th ed., Lauterpacht;STARKE G.J., Introduction to international Law, Gth ed. Butterwarts,1967;ADOLFO MARESCA, La missione diplomatica, Milano, 1967;MARIAN MIHĂILĂ, Drept internațional public. Note de curs, Universitatea „Eftimie Murgu” Reșița, Facultatea de Științe Economice și Administrative, 1999;MIHĂILĂ MARIAN, Elemente de drept internațional public și privat, Ed. ALL BECK, București, 2001;SAVINO P., Diplomazia ecclesistica, Roma, 1952; MUNGERWA NKOMBO, Subjects of international Law, in Manual of Public international Law, edited by Max Savensen, New York, 1968;GUGGENHEIM P., Traité de droit international public, Généve, tome II, 1953;SCHWARZENBERGER GLORY, A Manual of international Law, V, ed.1968;FARAG MOUSSA, Manuel pratique de protocole – L’ Ambassade, Bruxelles, 1974;REUTER P. și GROS. A., Traités et documents diplomatiques, Paris, 1960;DELBEZ LOUIS, Les principes généraux du droit international public, Paris, 1964;BOURQIN M., Le recours préalable aux négociations diplomatiques; Melanges Basdevant, Paris, 1960;GREEN C.L., International Law through the Cases, sec. ed. Londra, 1959;MALIȚA MIRCEA, Diplomația. Școli și instituții, Editura didactică și pedagogică, București, 1975;SEN B., A Diplomat’s Handbook of international Law and Practice, Martinus Hijhoff, The Hague, 1965;CUTHBERT JOSEPH, Nationality and diplomatic protection, Leyden, 1969;VISSCHER CHARLES, Theory and reality in public international law, 1968;BINDCHEDLER C., The Protection of Private Property in Public International Law, in Recueil des Cours, 1956, II;MARESCA ADOLFO, diplomatica, Milano, 1959;SERRES J., Manuel pratique de protocole, Vitry le Françoise, 1960;HURST CECIL, Les immunités diplomatiques, in Recueil des Cours de , 1926;SEN B., A Diplomat’s Handbook of International Law and Practice, Martinus Nijhoff, The Hague, 1965;DECAUX E., La réciprocité en droit international,Revue générale de droit international public, Paris, f.84/1980/2;MALINTOPPI ANTONIO, L’elemento della reciprocità nel trattamento delle missioni diplomatiche, in „Revista di drito internazionale” 1956;MIELE MARIO, Priviléges et immunités des fonctionnaires internationaux, Milano, 1958;GRAHAM STUART H., American Diplomatic and Consular Practice, sec.ed. New York, 1952;WICQUEFORT A., L’Ambassadeur et ses functions, Amsterdam, 1730;SINNER U., L’immunité judiciare civile des agents diplomatiques, These, Lausanne, 1906;ROUSEAU CH., Droit international public, tome IV, Sirey, 1980;BARTOS M., Le statut des missions spéciales, R.C.A.D.I. 1963 –1;WATERS M., The ad-hoc diplomat, The Hogue, M.Nijhoff, 1963;SANDOROVSKII K.K., Spețialnîc Diplomaticesskie Missii, Kiev, 1977;MALIȚA M., Diplomația. Școli și instituții, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970;ONNARHUMMA MARIA ROSARIA, sur les missions spéciales, Revue belgique, 1972;DEÁK FRANCIS, Organs of States intheiv External Relations in Manual of Public International Law. Edited by Max Sorensen 1968;GORDON I., Les nouvelles constutions européennes et le rôle du chef de l’ Etat; Harvard Univerity Press, 1982;TENEKIDES G., Cours de vie politique contemporaine, Paris, 1970;FELTHAM G.R., Introducere în dreptul și practica diplomației, Ed. ALL București,1994;KISSINGER HENRY, Diplomația, Ed. ALL București, 1998; POPA CRISTIAN, Diplomația multilaterală și importanța ei în epoca contemporană, în Caiete de drept internațional, nr.2-3;MARESCA A., La diplomazia plurilaterale, Milano, 1979;BALLADORE G., PELLIERI P., Saggi sulle organizzazioni internazionale, Milano;MIELE M., Les organisations internationales et le domaine constitutionnel des Etats, in Recueil des Cours de , 1970, II;BEXEN W.J. Diplomacy by Conference, in Séminaire international pour diplomates de Kleissheim; La diplomatic contemporaine; Vienne 1959;XXX Dicționar diplomatic, Editura politică, București, 1979;

XXX, Diplomatic Intercourse and immunities, Xearbook of the international Law Commission, 1956, Vol.II; (WWW.catholica.ro/biserica/vatican; WWW.jurnal.ro/modules;http://

ΟΔΟ

CAPITOLUL VIII

DREPTUL CONSULAR

Considerații generale. Noțiune – Izvoare – Istoricul consulatelor și România – Relațiile consulare – Noțiune – Trăsături – Subiecții – Conținutul juridic – Natura juridică – Modul de stabilire și de încetare a relațiilor consulare – Relațiile consulare și relațiile diplomatice – Oficiile consulare – Exercitarea funcțiilor consulare – Oficiul consular – Exercitarea de funcții consulare de către misiunile diplomatice – Condițiile de exercitare – Situații în care un oficiu consular exercită funcții pentru mai multe state sau în mai multe state – Înființarea de oficii consulare – Consimțământul statului de reședință – Câmpul de aplicare al consimțământului și forma de exprimare a acestuia – Personalul oficiilor consulare – Numirea și admiterea membrilor oficiului consular – Potenta consulară – Exequaturul – Admiterea provizorie – Admiterea unui diplomat la exercitarea de funcții consulare – Numirea și admiterea membrilor personalului consular – Modul de încetare a funcțiilor consulare – Geranța interimară – Funcțiile consulare – Noțiune, conținut și clasificare – Îndeplinirea unor atribuții specifice de către funcționarii consulari – Contribuția oficiilor consulare la promovarea relațiilor economice, comerciale, tehnico – științifice, turistice și la dezvoltarea relațiilor de prietenie între state și popoare – Funcțiile consulare în diverse domenii – Statutul juridic al oficiilor consulare și al personalului acestora – Privilegii și imunități consulare – Drepturile, facilitățile, privilegiile și imunitățile privind oficiile consulare – Inviolabilitatea localurilor, a bunurilor și a reședinței consulare – Inviolabilitatea arhivelor și a documentelor consulare – Scutirea fiscală a localurilor oficiilor consulare – Drepturile, facilitățile privilegiile și imunitățile membrilor oficiului consular – Drepturile, facilitățile, privilegiile și imunitățile acordate membrilor de familie – Începutul și încetarea facilităților privilegiilor și imunităților – Instituțiile consulilor onorifici și a consulatelor onorifice – Statutul juridic al diplomaților care îndeplinesc funcții consulare – Obligația oficiilor consulare și a personalului acestora de a respecta legile și regulamentele statului de reședință – Bibliografie selectivă (autori români și străini).

1. CONSIDERAȚII GENERALE

Noțiunea și caracteristicile dreptului consular

Dreptul consular, conceput ca o parte a dreptului internațional, reprezintă totalitatea normelor și regulilor care reglementează relațiile consulare, organizarea și funcționarea oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor consulare și al personalului acestora.

In raport cu alte părți sau ramuri ale dreptului internațional, dreptul consular are caracterul unui mecanism care funcționează în vederea realizării unui anumit scop al dreptului internațional, și anume: colaborarea dintre state, într-un domeniu anumit al vieții internaționale, cel al protecției cetățenilor, contribuind într-un fel la punerea în practică a unui anumit regim de drepturi recunoscute acestor cetățeni.

Apariția consulatelor și dezvoltarea relațiilor consulare între state sunt consecințe ale dezvoltării relațiilor comerciale și a necesității de a ocroti persoanele fizice și juridice ale unui stat, când se află pe teritoriul altui stat.

Dreptul consular, este neîndoielnic, o parte a dreptului internațional, în ciuda faptului că numeroase și importante aspecte ale activității consulare sunt reglementate de către dreptul intern al statelor.

Relațiile consulare sunt relațiile interstatale, iar activitatea consulară izvorăște din interferențele ce se produc între jurisdicția personală a unui stat și jurisdicția teritorială a altui stat, conturându-se ca un mecanism de cooperare interstatală care face puntea de legătură între două ordinii juridice.

Necesitatea incontestabilă ca fiecare stat să asigure protecția și asistența cuvenită cetățenilor săi, chiar și atunci când se află în același timp și sub incidența jurisdicției altui stat face ca statele în cauză să fie, în ultimă analiză, implicate în relațiile de la stat la stat.

Această concurență de competență a organelor aparținând a două state, pune probleme delimitării sferei lor de atribuții și prin aceasta, generează relații interstatale cu caracter specific, consular.

Conținutul relațiilor consulare, funcțiile consulare și cooperarea între organele consulare și autoritățile locale este reglementat de norme internaționale și înseși organele care înfăptuiesc aceste relații sunt instituite și funcționează pe baza unor proceduri reglementate în acest scop de către normele juridice internaționale.

Sistemul dreptului consular are un caracter de variabilitate și specificitate nu numai în timp, dar și în spațiu.

Dreptul consular cuprinde, desigur principiile generale care au valoare universală, dar din cauză că sistemul dreptului consular implică în toate cazurile referiri la un drept național anumit, care diferă de la un stat la altul, el capătă nuanțe proprii și o anumită individualitate, generate de soluțiile și formele de activitate

La baza dreptului consular se află principiile fundamentale ale dreptului internațional. Nu se admite încălcarea nici unuia dintre ele, deoarece constituie jus congens, adică acele principii de la care nu se pot deroga.

Reprezentând o parte dintr-un tot, dreptul consular are deci aceleași caracteristici și esență pe care o are dreptul internațional.

Există, în același timp, în acest domeniu al dreptului internațional – dreptul consular – și anumite principii care-i sunt proprii.

Normele care reglementează relațiile consulare coexistă cu normele interne ale statelor, în condițiile în care, pe de-o parte, se află în raporturi de coordonare care nu pot fi ignorate.

Intre dreptul consular și dreptul intern, există de principiu aceleași raporturi ca și între dreptul internațional și dreptul intern: ordinii juridice distincte, nesubordonate una celeilalte, între care există însă raporturi de influență reciprocă.

Normele dreptului internațional influențează dreptul inter, după cum, în același timp acesta din urmă nu numai că exercită influența asupra dreptului internațional, dar are aportul său la constituirea sistemului dreptului consular alcătuind împreună un tot.

Prin aceasta, sistemul dreptului consular îmbrățișează ordini juridice diferite ca esență internă și internațională, dar care au ca element comun, obiectul reglementării.

Intre regimul stabilit de normele dreptului internațional și cel al dreptului intern, există o concordanță.

1.2. Izvoarele dreptului consular

Fiind relații între state, relațiile consulare sunt cârmuite de către ordinea juridică internațională astfel că izvoarele dreptului consular sunt aceleași ca și în dreptul internațional.

Unul dintre acestea, este cutuma, luat în accepțiunea lui clasică de îndelungată repetare a aceleiași comportări, îndeplinită în scopul de a se supune unei obligații juridice – elementul material și cel spiritual.

Tratatul constituie, desigur principalul izvor al dreptului consular, în condițiile în care în prezent există o convenție de codificare, numeroase convenții multilaterale cu caracter regional și mai ales numeroase acorduri bilaterale între statele care trimit și cele care primesc consuli.

Formele care reglementează relațiile consulare pot fi cuprinse și în diferite acorduri sau convenții internaționale încheiate în scopul reglementării unei anumite materii și care, numai incidental se ocupă, de un aspect sau altul al relațiilor consulare (cum ar fi tratatele de comerț și navigație, convențiile de stabilire, convențiile de asistență juridică ori socială, etc.) ori tratatele care reglementează în mod special și exclusiv, unitar și organic, materia relațiilor consulare (cunoscute în mod curent sub denumirea de convenții consulare).

De regulă, convențiile consulare cuprind clauzele prin care sunt reglementate relațiile consulare (înființarea de oficii consulare, admiterea consulilor, etc.) funcțiile consulare și condițiile în care acestea pot fi exercitate, statutul oficiului consular și al membrilor oficiului consular (facilitățile, drepturile, privilegiile și imunitățile și totodată, obligațiile ce le revin).

In doctrină se vorbește despre un alt izvor al dreptului consular, analogia: se arată că, întrucât relațiile consulare prezintă în permanență aspecte și cerințe noi pentru care normele existente nu sunt suficiente, iar o cutumă pentru acel caz nu s-a format încă, este necesar să se recurgă la analogie sau la procedeul trimiterii (care diferă de analogie). Putem apela pentru soluționarea unor probleme și la soluții din dreptul diplomatic.

Din împrejurarea că sistemul dreptului consular se bazează pe dubla temelie – ordinea juridică internațională și cea internă în cauză – rezultă că la izvoarele cunoscute ale dreptului internațional va trebui să adăugăm și izvoarele dreptului intern și în primul rând legislația națională a celor două state între care există relații consulare .

Instituția consulatelor a reținut atenția a nenumărați cercetători și nu puțini au fost autorii car, în diferite studii sau tratate și monografii au încercat să generalizeze practica existentă și să elaboreze reguli și teorii care să fundamenteze, din punct de vedere teoretic, sistemul dreptului consular, ori să elaboreze o codificare a dreptului consular.

Bluntschli, în 1868, Field în 1876 și Fiore în 1890 au pregătit coduri care să reglementeze, atribuțiile și privilegiile consulilor.

Opera de codificare a dreptului consular a fost însă înfăptuită din 1963.

Adunarea Generală a ONU, în îndeplinirea sarcinii sale “de a încuraja dezvoltarea progresistă a dreptului internațional și codificarea sa” (art.13, 1 și 6 din Cartă), a promovat fazele succesive ale procedurii preliminare convocării unei conferințe de codificare.

Dificultățile întâmpinate de Conferință au fost mari datorită faptului că, pentru dreptul consular caracteristica era existența unui număr imens de convenții consulare bilaterale, întrepătrunderea dreptului consular cu legislațiile interne și multitudinea de soluții și practici, de multe ori diferite sau chiar contradictorii.

Practica bogată și îndelungată prezenta avantajul de a oferi soluții, dar multitudinea acestora – uneori contradictorii – avea și neajunsul de a complica mai mult lucrurile și genera dispute dintre cele mai aprige în alegerea celei mai convenabile.

Meritul principal al Conferinței de este că a elaborat o convenție prin care au fost confirmate o serie de reguli deja formate în practică, ridicându-se la rangul de norme juridice internaționale cu aplicație generală, inerentă acestora.

Textul Convenției cuprinde un număr de 79 de articole, precedate de un preambul; articolele sunt distribuite în 5 capitole (art.1, Definiții; cap.I, Relații consulare în general, Cap.II, Înlesniri, privilegii și imunități privind posturile consulare, funcționarii consulari de carieră și alți membri ai unui post consular, cap.III, Regimul aplicabil funcționarilor consulari onorifici și posturile consulare conduse de ei; cap.IV, Dispoziții generale și cap.V, Dispoziții finale).

Dispozițiile principale ale Convenției, stabilind un minim al protecției juridice a activității consulare, nu sunt susceptibile de derogare.

Dacă examinăm practica ulterioară adoptării Convenției de , observăm că toate statele se orientează și rezolvă problemele în lumina acestor prevederi.

In 1967 s-a încheiat și o convenție “Convenția europeană privind funcțiile consulare”, aceasta fiind o codificare regională.

Convenția europeană privind funcțiile consulare și Protocoalele sale au fost elaborate în cadrul Consiliului Europei de către un comitet de experți guvernamentali care și-au exercitat funcțiile sub autoritatea Comitetului European pentru Cooperare Juridică (CECJ) și a fost deschisă semnării statelor membre la 11 decembrie 1967.

1.3. Istoricul consulatelor și România

Crearea consulatelor a fost determinată de necesitatea de a organiza și dezvolta relațiile economice, în special cele comerciale între state, dar a rezultat și din cerința de a se asigura ocrotirea persoanelor fizice și juridice ale unui stat, care se aflau sau desfășurau activitatea pe teritoriul altui stat .

Instituția subzistă și astăzi datorită persistenței unor interese multiple economico-comerciale, politico-juridice cât și capacității sale, demonstrată în decursul timpului, de a se adapta unor nevoi și funcționalități care păreau la un moment dat de neconciliat.

Instituția consulară a apărut din punct de vedere istoric ca urmare a dezvoltării schimburilor comerciale între state și a deplasărilor de persoane peste granițele naționale, provocate la origine, în primul rând de nevoile negoțului.

Instituția consulară are rădăcini adânc înfipte în îndepărtatele timpuri ale antichității, consulatele precedând cu multe secole înființarea misiunilor diplomatice permanente .

Instituția consulară din România a apărut și a fost folosită atunci când țara noastră, prin nivelul său de dezvoltare, prin ceea ce putea ea oferi, a reprezentat interes pentru expansiunea economico-comercială străină .

Dacă a existat o răspândire densă și timpurie de consulate pe teritoriul țării noastre (când cele mai multe țări europene din acel timp erau, într-un fel sau altul, reprezentate în România) în schimb consulatele noastre din străinătate au luat ființă, mult mai târziu și fără a cunoaște o extindere prea mare.

Explicația care se impune este de ordin istoric: țările străine, în special marile puteri, erau în competiție pentru a avea reprezentanți care să realizeze scopurile de expansiune politică și economică, dar netratând țările române ca entități politice de rangul lor, nu erau dispuse să accepte reprezentanțe ale acestora pe teritoriul lor; țările române, la rândul lor, nu aveau o expansiune economică și nici interese cu caracter consular de apărat în străinătate nu apăruseră, întregul efort fiind angajat în lupta pentru dobândirea independenței, a recunoașterii României ca stat.

Consulatele străine din țările române au fost create și au funcționat în epoca în care relațiile dintre state erau stabilite în disprețul general față de principiul independenței și suveranității statelor, când se practicau relații inegale și intervenții în treburile interne ale statelor mai mici; ca atare aceste consulate aveau un drept de jurisdicție și practicau sistemul capitulațiilor.

Lupta împotriva abuzurilor consulatelor străine a reprezentat o parte integrantă din lupta pentru recunoașterea țării noastre, a Principatelor Unite și a independenței sale.

La rândul lor, consulatele române și-au adus contribuția la afirmarea independenței noastre de stat, fiind unul din cele mai importante instrumente pentru stabilirea de relații politice cu celelalte state.

Dacă în trecut consulii statelor europene erau numiți în principate cu asentimentul Porții, după Unire s-a tins la o evidentă limitare a puterii consulatelor străine și la schimbări în procedura de numire a consulilor, organele române socotind de competența lor dreptul de a aproba înființarea unor consulate sau de a accepta numirea unor consuli.

Regimul jurisdicției consulare devenise cu totul anacronic după formarea și organizarea statului național român. Regimul de drepturi de care beneficiau străinii în Principatele Unite, motiva întru totul desființarea jurisdicției consulare.

Ca atare, relațiile dintre autoritățile statului național și reprezentanții consulari au marcat în mod evident o schimbare, s-a respins regimul privilegiat de care beneficiau supușii străini față de cetățenii Principatelor – regim care le îngăduia săvârșirea unor serii de abuzuri pe care consulatele le apărau – autoritățile române luând măsuri pentru a limita imixtiunile consulatelor în justiție.

Declarația de Independență de la 9 Mai 1877, care consacră pe plan oficial dreptul de legație, găsește țara noastră cu numeroase legături oficiale stabilite cu agenți cu statut cvasidiplomatic în principalele țări, cu instituții interne pentru afacerile externe și cu practicarea după toate normele internaționale, a uzanțelor primirii și trimiterii de reprezentanți. .

După înfăptuirea Unirii, la 27 iulie fost emis un decret prin care s-a reorganizat Ministerul de Externe (contopindu-se cu cele două ministere de externe), iar una din cele trei secțiuni pe care le cuprindea era aceea a afacerilor consulare.

In acest context a avut loc organizarea serviciului extern al României (legea organică a Ministerului de Externe din 1873), potrivit căreia România era reprezentată în străinătate de “trimișii diplomatici, consuli, agenți de coerciu sau delegați”.

Primul nostru Regulament consular datează dinaintea de proclamarea Regatului, din 1880, iar din fost adoptat cel de-al doilea Regulament consular al României.

Până după cel de-al doilea război mondial în România au funcționat un număr însemnat de consulate străine, din care multe onorifice, la rândul său țara noastră a organizat unele consulate, fie în țările occidentale, fie mai ales, în țările vecine, în scopul apărării intereselor cetățenilor români și a sprijinirii comerțului.

In anul 1948, statul român a adoptat o atitudine restrictivă față de activitatea consulară, de restrângere a acesteia; ca atare, toate consulatele străine cu excepția celui sovietic și cel turc, au trebuit să-și înceteze activitatea, rezerve manifestându-se și cu privire la folosirea de consulate românești în străinătate.

Ca urmare a dezvoltării relațiilor internaționale și a evoluție care a avut loc în ceea ce privește participarea României la viața internațională, în special după 1989, problema consulatelor a fost reconsiderată, pornindu-se de la rolul pe care acestea îl au ca factor de colaborare internațională.

Serviciul exterior al M.A.E. cuprinde, în afara misiunilor diplomatice și oficiile consulare (art.7 din Hotărârea Guvernului nr.479/1944 privind organizarea și funcționarea M.A.E.) România are, în prezent, un mare număr de consulate generale de carieră – 20 în străinătate . În același timp România a admis pe teritoriul său un număr de 6 consulate generale de carieră (București – 3, Timișoara, Constanța, Sibiu – 1)

In ceea ce privește practica convențională, aceasta nu a fost inițial prea dezvoltată, țara noastră având doar patru convenții consulare bilaterale încheiate (cu SUA în 1881, Elveția în 1880, Italia în 1880 și Belgia în 1881) și câteva convenții de stabilire și tratate de comerț și navigație după cel de-al doilea război mondial.

Toate convențiile consulare încheiate în perioada menționată au fost înlocuite, după codificarea dreptului consular de , cu noi convenții și totodată s-a extins sfera statelor care au reglementat problemele consulare.

In prezent România are încheiate un număr de 30 de convenții consulare (cu Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Grecia, SUA, Italia Cipru, Sudan, Turcia, Ungaria, etc.)

Aderând, totodată, și de din 1963 (decretul nr.481 din 20 decembrie 1971) România are în prezent o practică consulară bogată și bine conturată, ceea ce reflectă gradul de participare la colaborarea internațională.

2. RELAȚIILE CONSULARE

2.1. Noțiuni generale

Prin expresia “relații consulare”, înțelegem raporturile stabilite între două state ca urmare a exercitării funcțiilor consulare de către organele acestora.

In accepțiunea lor cea mai largă, relațiile consulare constituie forma pe care relațiile dintre două state le îmbracă pentru a ajunge la existența pe teritoriul unuia dintre cele două state a unor organe speciale ale celuilalt stat cu menirea de a exercita funcții consulare.

In Comentariul de convenție pentru codificarea dreptului consular (art.2), se precizează că prin expresia “relații internaționale”, trebuie să se înțeleagă raporturile care se nasc între două state din faptul că funcțiile consulare sunt exercitate de către organe ale unui stat pe teritoriul altui stat.

Relațiile consulare sunt relații ce există între statele care au convenit să colaboreze între ele în domeniul consular. Lipsa consulatelor nu exclude existența relațiilor consulare.

Apariția consulatelor și dezvoltarea relațiilor consulare între state sunt consecința dezvoltării relațiilor comerciale și a necesității ocrotirii persoanelor fizice și juridice ale unui stat, când se află pe teritoriul altui stat.

2.2. Trăsăturile relațiilor consulare

2.2.1. Subiecții relațiilor consulare

Subiecții relațiilor consulare nu pot fi decât subiecții de drept internațional și mai precis nu oricare dinte aceștia, ci numai statele. Intr-adevăr numai statele au aceleași trăsături și prerogative pe care le implică calitatea de subiect în relațiile consulare.

Statele sunt acele entități titulare ale prerogativelor pe care le implică calitatea de subiect în relațiile consulare. Statele sunt acele entități titulare ale prerogativelor de suveranitate personală (pe baza legăturii de cetățenie, jurisdicția personală urmărește în spațiu persoanele în cauză) și în acea stă calitatea de “subiect activ” în raportul consular, desfășoară prin organele lor în străinătate o activitate de asistență și protecție consulară în beneficiul cetățenilor proprii, dar tot statele sunt și titulare ale jurisdicției teritoriale, ceea ce le permite ca, în calitate de “subiect pasiv” al raportului consular, să le exercite un complex de prerogative față de străini care se află pe teritoriul lor și de asemenea să decidă asupra admisibilității consulilor străini și a limitelor activității acestora.

Dubla capacitate de a numi consuli proprii într-un alt stat și de a-și înființa oficii consulare pe teritoriul acestuia, precum și de a primi pe teritoriul său oficiile consulare ale unui stat străin constituie “dreptul de consulat” ce poate aparține statului .

Deci este necesar ca părțile dintr-un raport consular să fie titulare ale așa-zisului drept de consulat și în sens activ și pasiv, adică să aibă posibilitatea juridică de a trimite și primi consuli.

Ca și în cazul așa numitului “drept de legație”, “dreptul de consulat” nu constituie un drept subiectiv propriu zis al statului; dacă nici un stat nu este ținut a primi în mod obligatoriu reprezentanții unui alt stat, atunci în mod corelativ nici un stat nu poate pretinde să trimită proprii săi consuli pe teritoriul altor state, altfel decât cu acordul acestora.

Un drept și în mod corelativ o obligație există, numai dacă între statele în cauză ar interveni anumite înțelegeri în acest sens.

Alți subiecți ai dreptului internațional – organizațiile internaționale – nu pot avea și calitatea de subiecți ai relațiilor consulare pentru că ele nu-și pot asuma o asemenea activitate prin însăși rațiunea lor de a fi (în virtutea principiului specialității, o organizație internațională nu poate avea altă capacitate decât cea necesară pentru realizarea funcțiilor pentru care a fost înființată și potrivit statutului său de înființare).

ONU nu poate avea caracterul unui stat și chiar dacă se bucură de personalitatea juridică și este un subiect de drept internațional, ONU este o persoană juridică sui generis, iar capacitatea sa juridică este limitată la realizarea exclusiv a atribuțiilor fixate prin actul său constitutiv -Carta.

Ca atare chiar în ipoteza în care o organizație internațională și-ar deschide o reprezentanță pe teritoriul unui stat căruia i-ar da denumirea de consulat, această instituție nu este în realitate un consulat și nici relațiile stabilite cu această ocazie nu devin consulare, pentru că ea nu are cetățeni cărora să le asigure protecția și asistența consulară (legătura de cetățenie stând la baza acestora).

In ceea ce privește cazul unui stat sau guvern nerecunoscut de către alt stat acesta nu poate nici să stabilească nici să mențină organele sale consulare pe teritoriul statului străin, care nu-l recunoaște ca stat.

Stabilirea relațiilor consulare nu este un act unilateral, ci dimpotrivă este un act între două state care are loc pe baza acordului de voință dintre ele; ca atare încheierea unui asemenea acord nu se poate face decât între cele două state sau guverne care își recunosc în mod reciproc calitatea de subiect de drept internațional.

2.2.2. Conținutul juridic al relațiilor consulare.

Relațiile consulare constituie un sistem de legături complexe și multiple care implică relații pașnice și voința de colaborare și de asemenea o deosebită încredere reciprocă.

Relațiile consulare, constituind un raport între două state, au bineînțeles caracterele pe care le are orice raport juridic internațional și anume: caracter internațional, deoarece ele sunt raporturi stabilite între state ca un subiect de drept internațional (statul trimițător și statul de reședință) și caracter reglementat, pentru ca relațiile consulare se statornicesc în baza unor norme care au ca destinatar statele.

Relațiile consulare reprezintă consecința unor complexe fenomene social – politice și juridice care, prin interferența ce o creează între două ordini juridice, impun activități consulare și ca urmare stabilirea acestui gen de relații dintre state.

Anumite fenomene de ordin social economic, demografic și juridic, reprezintă fundamentul specific și concret al stabilirii de relații consulare (fenomenul de emigrare a cetățenilor unui stat spre alt stat, existența unui trafic mai ales de călători între două state, afluența de turiști, frecvența oamenilor de afaceri, acordarea de asistență tehnică și asistența acțiunilor de cooperare economică, care implică existența unui număr important de tehnicieni și specialiști, profesori, bursieri); deci, prezența cetățenilor cu drepturile și interesele lor reclamă supravegherea și frecvența acțiunii de asistență și protecție a căror realizare nu este posibilă decât în contextul relațiilor consulare.

La baza relațiilor consulare stau elemente care țin de interese politico – juridice, cât și cele care sunt de esență activități consulare – asigurarea protecției și asistenței consulare.

Dorința statelor în cauză de a dezvolta relații de colaborare în domeniul cultural – științific, economico-comercial, turistic, etc. și a întreține relații de prietenie între popoarele lor ca și hotărârea de a colabora pentru asigurarea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor, reprezintă cadrul general obligatoriu al stabilirii de relații consulare.

Caracteristic este faptul că materia relațiilor, privilegiilor și imunităților consulare se găsește reglementată, pe de-o parte, de dreptul intern și de altă parte, de dreptul internațional.

2.2.3. Natura juridică a relațiilor consulare

Cât privește natura juridică a relațiilor consulare reținem că ele au un caracter convențional deoarece stabilirea de relații consulare presupune acordul între statele interesate. Stabilirea de relații consulare rezidă în acordul dintre state și aceasta reprezintă o regulă fundamentală a dreptului consular.

In raport cu celelalte relații, cele diplomatice, de exemplu, relațiile consulare pot avea un caracter subsidiar sau autonom, în funcție de modul cum au fost stabilite.

De regulă, în cazul în care între statele în cauză există relații diplomatice, existența acestora implică și existența relațiilor consulare, afară dacă acestea din urmă nu au fost excluse în momentul stabilirii relațiilor diplomatice sau ulterior prin voința unuia sau ambelor state interesate.

Dar relațiile consulare existente, de regulă, pot fi concepute și în afară și independent de relațiile diplomatice, astfel că putem avea relații diplomatice cu excluderea celor consulare, după cum putem avea relații consulare chiar în lipsa celor diplomatice.

Relațiile consulare se caracterizează prin elementul de reciprocitate atât în ceea ce privește modul lor de stabilire, cât și cu privire la efectele pe care le produc.

Relațiile consulare au un caracter indirect, întrucât ele se desfășoară prin intermediul organelor consulare ca organe ale statelor respective.

Relațiile consulare sunt bilaterale în sensul că indiferent de forma pe care o au actele prin care se stabilesc normele care le reglementează, ele sunt relații între două state.

Relațiile consulare sunt și relații exclusive, cadrul teritorial al fiecărui oficiu, în interiorul căruia ele se desfășoară fiind determinat de însuși teritoriul statelor între care aceste relații s-au stabilit fără interferențe cu organele altui stat sau extinderi pe teritoriul unor state terțe.

2.3. Modul de stabilire și de încetare a relațiilor consulare

2.3.1. Stabilirea relațiilor consulare

Principiul dominant în materia stabilirii relațiilor consulare este, ca și în dreptul diplomatic consimțământul statelor. In consecință, este necesar mai întâi consimțământul mutual pentru stabilirea relațiilor consulare .

Stabilirea relațiilor consulare are loc în virtutea și prin acordul între statele în cauză.

In Convenția de pentru codificarea dreptului consular acest principiu se găsește formulat astfel: “Stabilirea relațiilor consulare între state se face prin consimțământ reciproc” (art. 2.1.). Acest acord are caracter indispensabil întrucât nu pot exista relații consulare în cazul în care lipsește acest acord. La baza relațiilor consulare stă principiul reciprocității, în sensul că dreptul statului de a înființa consulate pe teritoriul altui stat îi corespunde obligația sa de a primi pe teritoriul său consulate ale celuilalt stat, ceea ce înseamnă “dreptul de consulat activ și pasiv” .

Stabilirea relațiilor consulare nu constituie un act unilateral al unui stat, ci un act al statelor însăși.

Acordul de voință pentru stabilirea relațiilor consulare poate fi expres sau tacit.

Acordul este expres sau formal, în cazul în care statele respective convin în mod direct la stabilirea de relații consulare (acordul în cauză menționează în mod efectiv acest lucru); este tacit sau implicit, în cazul în care acordul cu privire la stabilirea de relații consulare rezultă din situații create de către cele două state și care nu ar putea fi explicate astfel. Notificarea de către stat a intenției sale de a înființa un consulat sau propunerea ca un consulat a unui stat terț să îndeplinească funcții consulare în numele său și acceptarea de către statul de reședință a propunerilor reprezintă un exemplu în acest sens.

Din punct de vedere al modului de exprimare, acordul de voință pentru stabilirea de relații consulare poate fi încorporat sau existența lui poate fi dedusă dintr-o serie de acte car sunt opozabile statelor în cauză. Astfel, se poate înscrie acordul de stabilire a relațiilor consulare într-o convenție consulară sau într-o dispoziție cuprinsă într-un tratat de comerț și navigație, într-un acord de stabilire sau într-un acord de prietenie și colaborare; în aceste cazuri există o speculație care consacră acordul statelor în cauză și de aceea spunem că acordul este încheiat în mod expres și formal. In alte cazuri, acordul de stabilire a relațiilor consulare poate îmbrăca forma simplificată a unui schimb de note prin care părțile care au convenit să trimită și să primească consuli. In fine, consimțământul reciproc la stabilirea relațiilor consulare poate fi rezumat și dedus din anumite comportamente sau împrejurări .

In Convenția de pentru codificarea dreptului consular, în art.2.2. se stipulează următoarele “Consimțământul dat pentru stabilirea de relații diplomatice între două state implică dacă nu există o indicație contrară, consimțământul pentru stabilirea de relații consulare” .

In același timp relațiile consulare își păstrează autonomia lor, în sensul că dacă, stabilirea lor poate coincide cu stabilirea relațiilor diplomatice, ele pot interveni și independent de aceste relații.

Pot exista astfel de relații consulare fie înainte de stabilirea relațiilor diplomatice, de obicei ca o fază premergătoare stabilirii acestor relații, fie după ruperea relațiilor diplomatice .

Relațiile consulare există de la data când a avut loc actul prin care ele au fost stabilite. Prin urmare, nu are relevanță din acest punct de vedere, dacă părțile au trecut sau nu la înființarea reciprocă de consulate sau dacă acestea funcționează.

Desigur, înființarea de consulate poate fi o urmare firească, dar nu obligatorie, pentru ca modalitățile de exercitare a funcțiilor consulare sunt multiple și statele urmează să decidă care din acestea este cel mai potrivit. Înființarea de consulate confirmă existența relațiilor consulare.

2.3.2. Încetarea relațiilor consulare

Încetarea relațiilor consulare poate avea loc pe căi diferite ca urmare a dispariției uneia din condițiile de existență a raportului juridic respectiv (dispariția subiectului de drept internațional în urma transformărilor ce pot produce unirea într-o federație, divizarea, etc.) sau prin actul de voință al unuia dintre statele în cauză de a face ca aceste relații să înceteze.

In literatură s-a susținut că ostilitățile între două state nu desființează necesarmente relațiile consulare¸ totuși în zilele noastre statele în cauză recheamă, respectiv revocă (demit) agenții consulari și încredințează consulilor unui stat neutru grija de a proteja interesele cetățenilor săi.

Încetarea relațiilor consulare prin actul de voință al uneia dintre părți trebuie să fie întotdeauna un act expres și neechivoc, pentru că efectele pe care le antrenează sunt dintre cele mai grave.

Tocmai de aceea, dacă există și o prezumție de stabilire a relațiilor consulare, nu există, în schimb și o prezumție de încetare a lor. Relațiile consulare pot continua chiar și după ruperea relațiilor diplomatice, cu toate acestea, în practica statelor acest lucru nu s-a întâmplat prea des și acesta întrucât s-a considerat că dacă încetează relațiile diplomatice dispar în mod automat și cele consulare .

2.4. Relațiile consulare și relațiile diplomatice

Deși sunt de același gen cu relațiile diplomatice, relațiilor consulare prezintă totuși trăsături și elemente specifice.

Astfel, cu toate că ambele sunt relații care se stabilesc între membrii comunității internaționale în procesul colaborării dintre state și sunt reglementate internațional, aceasta nu exclude, ci dimpotrivă, presupune existența celor două categorii – relațiile diplomatice și relațiile consulare – fiecare cu trăsături comune și proprii, în același timp .

Asemănările și deosebirile dintre cele două categorii decurg din regimul lor și din statutul deosebit al organelor prin care se realizează aceste relații: (elemente comune ale celor două categorii de relații internaționale se regăsesc în recunoașterea reciprocă între ele și în acordul celor două state pentru stabilirea relațiilor respective).

De asemenea, relațiile diplomatice ca și relațiile consulare contribuie la colaborarea dintre state, la progresul lor, ca și la menținerea păcii și securității internaționale.

Cele două categorii de relații interstatale sunt realizate prin organe de stat cu caracter permanent și ele sunt reglementate, într-un grad mai mare sau mai mic dat, în mod prioritar de dreptul internațional public din care face parte atât dreptul diplomatic cât și dreptul consular.

Intre relațiile diplomatice și cele consulare, precum și între organele prin care sunt realizate există următoarele deosebiri:

relațiile diplomatice sunt guvernate într-o măsură mai mare de dreptul internațional public, decât relațiile consulare;

relațiile diplomatice sunt relații de reprezentare generală și politică între state (ele reprezintă statul acreditat pe lângă statul acreditar) organele diplomatice fiind acreditate pe lângă organele centrale ale statului acreditar în timp ce relațiile numai cu autoritățile locale ale statului de reședință, iar nu cu șeful acestuia sau cu guvernul său;

misiunile diplomatice și agenți diplomatici acționează ca organe de relații internaționale, actele lor producând efecte juridice de drept internațional, în schimb oficiile consulare prin actele lor produc efecte în ordinea internă a statului trimițător a unui stat terț, sau chiar în ordinea statului de reședință.

Deșii, relațiile consulare și cele diplomatice reprezintă instituții distincte, fiecare cu trăsăturile sale proprii, structura și finalitatea lor nu vin în contradicție.

Indiferent de configurația proprie pe care o are fiecare dintre ele , nu trebuie omis faptul că agentul diplomatic îndeplinește în mod curent funcții consulare după cum, în anumite cazuri, însuși consulul îndeplinește funcții cu caracter politic.

Pe de altă parte, este de menționat că anumite funcții consulare constituie, totodată și funcții diplomatice (dezvoltarea relațiilor, apărarea drepturilor și intereselor statului și ale cetățenilor lui, etc.), astfel că, în substanță, aceeași activitate apare și ca o funcție diplomatică și ca funcție consulară, diferențiate fiind modalitățile de exercitare a lor ca urmare a diferenței de statut a celui care o îndeplinește .

3. OFICIILE CONSULARE

3.1. Exercitarea funcțiilor consulare

Este unanim acceptat, în teoria și practica dreptului consular, că exercitarea funcțiilor consulare se face, fie de către organele specializate, create exclusiv în acest scop – oficiile consulare sau, în subsidiar, în cazul în care nu exista un oficiu consular de către misiunile diplomatice.

3.1.1. Oficiul consular

Oficiul consular este organul permanent și de factură complexă înființat pentru o perioadă de durată în vederea întreținerii, realizării și dezvoltării relațiilor consulare.

Oficiul consular este un organ de sine stătător cu o organizare proprie, cu atribuții bine delimitate și statut special. Ca principiu, înființarea, modul de organizare și funcționare – structura sa internă și sistemul său intern de desfășurare a activității – reprezintă opera exclusivă a statului trimițător și pe care-l reprezintă.

Dacă statul trimițător este cel care-l precizează atribuțiile , trebuie să admitem în același timp, că statul de reședință este cel care decide în ce privește admisibilitatea exercitării acestor funcții.

Elementele care caracterizează oficiul consular sunt multiple și se pot referi la:

– Natura lui, adică caracterul de consulat de carieră (condus de un funcționar de carieră) sau de un consulat onorific (condus de un funcționar consular onorific); această clasificare are la bază vechea împărțire între consulii aleși (consules electi) și consulii trimiși (consules missi);

– Clasa și rangul unui oficiu consular; oficiile consulare se împart în mai multe clase, în raport cu rangul lor: consulate generale, consulate, viceconsulate și agenții consulare; aceeași clasificare există și în practica și legislația română;

– Organizarea internă a oficiului consular, formarea de secții afectate categoriilor mari de funcții consulare (secția de pașapoarte, notarială, starea civilă, secția comercială, marina comercială, etc.) se face în raport de volumul și importanța ce se acordă activităților desfășurate de către oficiu. Țara noastră a înființat pe lângă oficiile consulare clasice și oficii consulare economice, pentru realizarea politicii economice, organe subordonate Ministerului Afacerilor Externe și Ministerului Comerțului .

Au importanță pentru definirea oficiului consular următoarele două elemente esențiale, de natură geografică: sediul și circumscripția consulară.

Sediul consulatului reprezintă localitatea situată pe teritoriul statului de reședință unde oficiul consular a fost înființat și își desfășoară activitatea.

Circumscripția consulară reprezintă teritoriul în care oficiul consular este competent să-și exercite funcțiile ce-i sunt încredințate. Circumscripția consulară corespunde, de obicei, unei unități administrativ-teritoriale a statului de reședință (orașe, districte, regiuni, etc.) nu este admis ca oficiul și funcționarii lui să desfășoare activități decât în limitele acesteia.

In anumite împrejurări, cu totul speciale, statul de reședință poate admite funcționarului consular să-și exercite atribuțiile în afara circumscripției consulare.

Oficiile consulare stabilesc legături directe numai cu autoritățile locale și nu cu guvernul; ele se bucură de imunități și privilegii mai restrânse și sunt subordonate misiunilor diplomatice din țara de reședință ale statelor lor .

3.1.2. Exercitarea de funcții consulare de către misiunile diplomatice

Oficiile consulare nu sunt singurele organe care exercită funcții consulare, în afară de ele mai sunt și misiunile diplomatice care, prin secțiile lor consulare desfășoară o importantă activitate.

In Convenția de se stipulează, iar practica statelor o confirmă, că funcțiile consulare sunt exercitate de asemenea de misiunile diplomatice.

Un agent diplomatic, membru al misiunii diplomatice a statului acreditat în statul acreditar, poate fi investit cu funcții consulare pe teritoriul statului de reședință cu titlu provizoriu sau ocazional (agentul diplomatic este chemat să conducă în mod temporar un oficiu consular – geranța interimară – ca urmare a faptului că șeful de oficiu se află în imposibilitatea de a-și exercita funcțiile sau dacă postul a rămas vacant). În acest caz, funcționarul diplomatic trebuie să treacă la oficiul consular, dar își păstrează calitatea sa de membru diplomatic al misiunii diplomatice (art.15 din Convenția de ).

Un agent diplomatic poate, de asemenea, să îndeplinească funcții la oficiul consular spre a-și asuma conducerea temporară, și rămâne în postul său de la misiunea diplomatică respectivă, unde îndeplinește un anumit act consular conferit misiunii de către dreptul internațional convențional în vigoare între cele două state (spre exemplu, Convenția de din 1902 privind reglementarea conflictelor de legi în materie de căsătorie, Convenția de din 27 martie 1954 privind procedura civilă).

Un interes special prezintă însă ipoteza în care un organ diplomatic poate ajunge să îndeplinească funcții consulare în mod permanent și organic. În acest caz în cadrul misiunii diplomatice este creată o secție specială însărcinată exclusiv cu funcții consulare și această secție a misiunii – cancelaria consulară – este organizată și lucrează în limitele unui oficiu consular.

Intr-un anumit sens, secția consulară a misiunii diplomatice apare cu un caracter stabil, permanent (neîndeplinind ad-hoc funcții consulare) ca o circumscripție teritorială (care corespunde cu întreg teritoriul statului în care misiunea este acreditată).

In afară de participarea directă la îndeplinirea de funcții consulare prin secția sa specială, misiunea diplomatică exercită funcții variate și multiple, în care se cuprind și negocierile pentru încheierea acordurilor bilaterale prin care se instaurează relațiile consulare .

3.1.3. Condițiile de exercitare a funcțiilor consulare

In această privință există regula că un oficiu consular nu-și poate exercita funcțiile decât pe teritoriul statului care l-a admis. Chiar și în acest caz, el nu este îndreptățit să acționeze oriunde, ci numai în localitatea sau districtul ce i-a fost stabilit pentru exercitarea funcțiilor sale.

Stabilirea circumscripției consulare reprezintă un element fundamental, structural în înfățișarea oficiului consular, de aceea atât actul de numire de către statul trimițător a unui șef de oficiu consular (patenta consulară), cât și cel de admitere (exequatum) al statului de reședință, cuprind în mod obligatoriu mențiunea cu privire la circumscripția consulară.

Stabilirea circumscripției sau modificările ulterioare ce i se aduc se supun spre aprobare statului de reședință sau se face prin înțelegere între statul trimițător și cel de reședință.

Un oficiu consular nu-și poate exercita funcțiile consulare decât în limitele teritoriale care i-au fost fixate în acest scop. In împrejurările speciale, un funcționar consular poate cu consimțământul statului de reședință să-și exercite funcțiile în exteriorul circumscripției sale sau chiar pe întreg teritoriul statului de reședință.

În unele state, înființarea secției consulare a unei misiuni diplomatice este subordonată consimțământului statului de reședință așa cum se întâmplă cu deschiderea oricărui oficiu consular.

În cazul în care funcțiile consulare sunt exercitate de către o misiune diplomatică, problema stabilirii circumscripției nu se mai pune pentru că, din moment ce misiunea nu este limitată la un anumit district, înseamnă că ea are competență cu privire la întreg teritoriul statului de reședință. Pentru acest motiv, se spune că, în asemenea cazuri circumscripția consulară se confundă cu întreg teritoriul întrucât misiunea diplomatică apără drepturile și interesele statului acreditant și ale cetățenilor săi, persoane fizice și juridice, pe întreg teritoriul statului acreditar.

Problema în ceea ce privește limita teritorială în cadrul căreia exercită funcțiile consulare de către o misiune diplomatică se ridică numai la ipoteza în care statul acreditant are și consulate pe teritoriul în cauză. În acest caz, exercitarea funcțiilor consulare de către misiunea diplomatică se limitează de regulă la acea parte a teritoriului statului de reședință care rămâne în afara circumscripției consulare și statului trimițător.

Secția consulară are însă și unele trăsături proprii care o deosebesc de oficiile consulare și care constituie consecința directă a faptului că secția consulară este o parte, o subdiviziune a misiunii diplomatice și rămâne ca atare, în ceea ce privește statutul său chiar dacă îndeplinește funcții consulare.

Secției consulare a misiunii diplomatice nu i se aplică clasificarea cunoscută oficiilor consulare (după rangul lor: consulat general, consulat, etc.).

Sediul secției consulare este de regulă comun cu acela al misiunii diplomatice. Limitele în care își exercită funcțiile secția consulară cuprinde întregul teritoriu al statului unde este înființată misiunea diplomatică, formalitățile de admitere a persoanelor la exercitarea funcțiilor consulare sunt simplificate în cazul personalului secției consulare (se face o simplă notificare – de obicei neurmată de o confirmare din partea statului de reședință) fără a fi necesară obținerea unui exequator .

In toate convențiile noastre consulare, se prevede posibilitatea exercitării funcțiilor consulare de către misiunile diplomatice și se stipulează că aplicarea prevederilor în cauză nu are loc în mod automat .

3.1.4. Situații în care un oficiu consular exercită funcții pentru mai multe state sau în mai multe state.

3.1.4.1. Exercitarea de către un oficiu consular de funcții consulare pentru mai multe state. In Convenția de din 1963 în art. 18 se spune dacă două sau mai multe state pot, cu consimțământul statului de reședință, să numească aceeași persoană în calitatea de funcționar consular în acest stat.

Deci, relațiile consulare între două state se pot realiza prin intermediul unui stat terț care să substituie astfel cu propriile sale organe consulare un alt stat.

Asemănătoare cu acest caz, dar totuși distinctă, este situația exercitării de funcții consulare pe un stat terț, ipoteză pe care o găsim înscrisă și în Convenția de din 1963, unde în art.8 se arată: “după notificarea corespunzătoare către statul de reședință și afară de cazul când acesta se opune, un post consular al statului trimițător poate exercita funcții consulare în statul de reședință în numele unui stat terț”. In această situație oficiul este în egală măsură emanația mai multor state, fiind investiți în mod cumulativ cu calitatea și competența de organ al acestor state (deci există mai multe state trimițătoare și un singur stat de reședință). Într-o altă situație, el își păstrează calitatea de organ al unui singur stat dar îndeplinește sarcini consulare și pentru alt stat.

3.1.4.2. Exercitarea de către același oficiu consular de funcții consulare în mai multe state. In anumite cazuri, este posibil ca un oficiu consular al statului trimițător să nu-și limiteze activitatea la teritoriul statului unde își are sediul, ci să-și extindă competența și la teritorii aflate în alte state, adică să-și desfășoare activitatea în mai multe țări.

Acest caz este inserat în Convenția de din 1963 în art.7 astfel: “statul trimițător poate, după notificarea de către statele interesate și afară de cazul când numai unul din ele se opune în mod expres la aceasta, să însărcineze un post consular stabilit să-și asume exercitarea de funcții consulare într-un alt stat”.

Această ipoteză apare în situația în care un stat se află în imposibilitatea de a avea reprezentanță consulară în fiecare țară și poate socoti de cuviință să însărcineze un consul cu exercitarea funcțiilor sale în mai multe state. Pentru aceasta este necesar consimțământul statului (statelor) terț .

3.2. Înființarea de oficii consulare

3.2.1. Consimțământul statului de reședință – premisă obligatorie pentru înființarea unui oficiu consular

Indiferent dacă funcțiile sunt exercitate de către oficiile consulare sau de către secțiile consulare ale misiunii diplomatice, trebuie să existe consimțământul statului de reședință pentru ca să aibă loc crearea unor organe în acest scop (oficiile consulare) sau folosirea unora deja existente (misiunile diplomatice) întrucât în ambele cazuri nu pot scăpa de jurisdicția statului de reședință.

Este evident că dreptul ca atare de a înființa un organ consular aparține statului a cărui emanație o constituie sistemul național. În țara noastră înființarea, desființarea și schimbarea rangului oficiilor consulare se face prin decretul președintelui Românei, la propunerea Guvernului – Legea 37/1991; dar realizarea acestei decizii nu poate avea loc, nici de principiu și nici materialmente, fără consimțământul statului de reședință .

In același sens, sunt și prevederile Convenției de din 1963: “Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reședință decât cu consimțământul acestui stat” (art.41)

Expresă sau implicită, existența consimțământului trebuie să apară neechivocă, întrucât ea joacă rolul unei condiții preemtorii, motiv pentru care în toate cazurile și împrejurările această cerință este inevitabilă.

3.2.2. Câmpul de aplicare a regulii consimțământului obligatoriu

Regula consimțământului statului este obligatorie și generală în sensul că se au în vedere toate oficiile consulare – de carieră sau onorifice – după cum ea se aplică atât celor independente (care depind direct de ministerul afacerilor externe ale statului trimițător), cât și celor subordonate ierarhic unor oficii consulare superioare (considerate ca emanații ale acestora – viceconsulate și agenții consulare).

Necesitatea consimțământului statului de reședință este continuă, în sensul că nu se limitează numai la momentul înființării oficiului consular, ci se extinde pe toată durata lui de funcționare astfel că, orice modificări ulterioare trebuie să se facă cu acordul statului respectiv.

Câmpul de aplicare a regulii obținerii consimțământului statului de reședință este foarte cuprinzător, pentru că începe cu admisibilitate de principiu a înființării oficiului consular și se extinde asupra tuturor părților componente care au relevanță cât privește locul desfășurării activității, modul în care acesta se realizează și altele (sediul oficiului consular, rangul acesteia și circumscripția consulară, categoria oficiului consular de carieră sau onorifice; deschiderea unor vie – consulate sau agenții consulare într-o altă localitate decât aceea în care este stabilit oficiului consular).

Rangul, ca și mărimea oficiului consular, este un alt aspect care trebuie supus spre aprobare statului de reședință (numărul total al funcționarilor și angajaților consulari încadrați în oficiu).

Structura corpului consular într-o anumită localitate poate fi un criteriu pe care statul de reședință îl are în vedere la admiterea unui oficiu consular de un anumit rang .

3.2.3. Forma de exprimare a consimțământului

Forma pe care o poate îmbrăca consimțământul statului de reședință poate varia în funcție de actul prin care el se exprimă.

Consimțământul poate fi dat odată cu încheierea unei convenții consulare, fie chiar în cuprinsul ei, fie că se lasă pentru o înțelegere ulterioară precizarea unor elemente (sediul oficiului consular, circumscripția consulară, etc.) fie se face trimitere la anexe în care se cuprind aceste elemente .

Alteori, consimțământul poate fi exprimat într-un protocol adițional sau un schimb de note între reprezentanța statului trimițător și ministerul de externe al statului de reședință, fie concomitent cu încheierea convenției consulare, fie ulterior. Consimțământul mai poate fi exprimat într-o notă a ministerului de externe a statului de reședință.

In toate cazuri însă, este vorba despre o solicitare a statului trimițător și o acceptare a statului de reședință, concretizate în final într-un acord între state, indiferent de forma pe care această înțelegere o ia.

3.3. Personalul oficiilor consulare

Pentru îndeplinirea activităților oficiile consulare trebuie să dispună de un personal corespunzător, capabil să acționeze efectiv și să realizeze exercitarea de funcții consulare.

Expresia cea mai generală care determină global acest colectiv al oficiului este aceea de membrii oficiului consular. Convenția de definește astfel această noțiune a dreptului consular “prin expresia membrii postului consular, se înțelege funcționarii consulari, angajații consulari și membrii personalului de serviciu”.

In funcție de natura lor, de gradul de participare la realizarea scopurilor activității consulare, membrii oficiului consular se împart în mai multe categorii: personalul consular, personalul tehnico-administrativ și personalul de serviciu.

Convenția de (art.1) distinge patru categorii:

șeful de post consular – persoana căreia îi revine conducerea și responsabilitatea pentru întreaga activitate a consulatului;

funcționarii consulari – persoanele care îndeplinesc funcții consulare (orice persoană inclusiv șeful de post consular însărcinat în această calitate cu exercitarea funcțiilor consulare);

angajații consulari – persoanele care îndeplinesc în cadrul consulatului sarcini cu caracter tehnico-administrativ;

membrii personalului de serviciu – persoanele care îndeplinesc sarcini cu caracter gospodăresc.

Convenția distinge între șeful postului consular pe de-o parte și membrii personalului consular (funcționarii consulari, cu excepția șefului postului consular, angajații consulari și membrii personalului de serviciu).

In cazul funcționarilor, distingem între funcționarii consularii și funcționarii onorifici, după modul de investire. Consulii de carieră sau „consules missi” sunt funcționarii publici ai statului trimițător care nu au permisiunea de a se angaja în afaceri private de nici un fel. Ei se bucură de anumite privilegii și imunități prescrise.

Consulii onorifici sau „consules electi” sunt aleși de către un stat dintre proprii săi cetățeni angajați în afaceri într-o țară străină sau chiar dintre naționalii străini. Consulii comercianți nu primesc o retribuție în mod regulat de la statul trimițător și ei se ocupă cu comerțul.

In Convenția de din 1963, se arată că șefii de post consular se împart în patru clase: consulii generali, consuli, viceconsuli și agenții consulari .

Potrivit reglementărilor interne, oficiile consulare sunt conduse, după rangul lor, de consuli generali, consuli, viceconsuli sau agenți consulari.

Consulul general este cel mai înalt funcționar al serviciului consular, el este conducătorul (șeful) unui consulat general sau al mai multor circumscripții consulare. El exercită o supraveghere generală asupra tuturor funcționarilor consulari.

Consulul conduce o circumscripție consulară, fiind șeful unui consulat; el se subordonează ierarhic consulului general;

Viceconsulul este un funcționar consular subordonat consulului general sau consulului și exercită funcții care-i sunt atribuite în limitele consulatului în același timp sau în locuri diferite de cel unde șeful său își are reședința; dacă uneori îi ajută în alte cazuri îi înlocuiește pe consulii generali și pe consuli;

Agentul consular are statutul funcționarului consular, delegat și subordonat consulului general sau consulului și îndeplinește funcții sub responsabilitatea șefului său în locuri unde acesta nu se poate afla. El îndeplinește funcții administrative și tehnice în cadrul oficiului consular .

Cancelarul este un secretar al consulului, care îl asistă în lucrările de birou zilnice. In materie politică, administrativă și comercială, cancelarii îndeplinesc funcții de secretari. Menționăm că personalul cancelariilor (agenții de cancelarie) nu au putere proprie și nu pot reprezenta postul consular .

In practica consulară statele folosesc denumirea generală de “consul” pentru a desemna toate cele patru clase consulare care în fapt nu au nici o semnificație internațională deosebită, întrucât toți cei patru sunt cuprinși în noțiunea generală de “funcționar consular” sau de “consul”.

De regulă când se vorbește despre consuli distincția între ranguri are relevanță numai din punct de vedere al ceremonialului și al ierarhiei ei interne într-un consulat, dar nu și în ceea ce privește îndeplinirea funcțiilor consulare. Cât privește categoria persoanelor care îndeplinesc funcții consulare în practica și teoria dreptului consular se face o distincție netă între consuli (în sensul larg al cuvântului) și persoana în cauză (funcționarii, angajații consulari și personalul de serviciu).

Totalitatea membrilor oficiului consular, adică toate persoanele care desfășoară activitatea la consulat, de conducere, consulară, tehnico-administrativă și de serviciu reprezintă efectivul oficiului consular.

Dreptul de a trimite un număr de persoane la consulat pentru a-și asigura funcționarea normală este un drept al statului trimițător deoarece în lipsa unui personal care să servească consulatul, nu poate fi vorba de existența unui oficiu consular.

Statul trimițător este singurul care are vocația de a decide numirea la un consulat, precum și asupra numărului persoanelor afectate în acest scop. Obligații pentru statul de reședință de a accepta funcționarii și angajații consulari afectați la un consulat decurge din acordul prin care acest stat și-a dat consimțământul de înființare a consulatului.

Concomitent și în concurență cu dreptul statului trimițător de a-și fixa efectivul la oficiul său consular, există și dreptul statului de reședință de a se opune la o extindere a efectivului sau dreptul de a cere o reducere a acestuia.

3.4. Numirea și admiterea membrilor oficiului consular

3.4.1. Numirea și admiterea șefului de oficiu consular

3.4.1.1. Condiții de numire și admitere. Dreptul consular face distincția între numirea șefului postului consular și numirea restului personalului acestui post. Numirea și admiterea unui șef de oficiu consular reprezintă un act internațional încheiat între două state. Născute ca acte unilaterale ele au vocație de a deveni un act internațional bilateral, un acord între state. Acest raport special de drept internațional se numește “raport de misiune consulară”.

Numirea unui șef de oficiu consular este un act care aparține prin excelență statului trimițător (este un act intern), singurul în măsură de a dispune și exercita facultatea de alegere a persoanei fizice ce urmează să-i materializeze politica consulară într-o anumită țară străină.

Din punct de vedere juridic numirea unui șef de oficiu consular se face printr-un act administrativ al organului competent potrivit legislației statului trimițător.

În România gradul de consulat general, în cazul numirii la post în străinătate, este conferit prin hotărârea guvernului, la propunerea Ministerului Afacerilor Externe (art. 6 din Statutul Corpului Diplomatic și Consular).

Persoana numită șef al oficiului consular trebuie să fie agreată de statul de reședință. Statul de reședință are dreptul să se pronunțe în ceea ce privește admisibilitatea persoanei numite de către statul trimițător să desfășoare activitatea pe teritoriul său.

Ca și agentul diplomatic, șeful oficiului consular trebuie să fie „personna grata” pentru statul de reședință. Numirea și admiterea unui consul constituie un acord de voințe cu caracter contractual.

Principiul este înscris și în Convenția de din 1963 (art.10): “Șefii de post consular sunt numiți de statul trimițător și sunt admiși pentru exercitarea funcțiilor lor de către statul de reședință”.

In literatura de specialitate se menționează apariția unui raport special de drept internațional între statul trimițător și statul de reședință, generat de numirea și admiterea unui șef de oficiu consular, acesta este numit “raport de misiune consulară” și este guvernat în ceea ce privește nașterea, conținutul și stingerea sa, ca și “raportul de misiune diplomatică” de către dreptul internațional, fiind vorba de un raport internațional, interstatal.

Un alt caracter al actului de numire și admitere al unui șef de oficiu consular este dubla sa apartenență la dreptul internațional și la dreptul național al statelor în cauză.

In Convenția de din 1963 se prevede că sub rezerva dispozițiilor respectivei convenții, modalitățile de numire și admitere a șefului de post consular sunt fixate prin legile, regulamentele și uzanțele statului trimițător și respectiv al statului de reședință.

3.4.1.2. Patenta consulară (noțiune,caracteristici, conținut, efecte).Pentru ca un funcționar consular să facă dovada numirii sale, el trebuie să producă o scrisoare originală care să emane de la guvernul său ori de la un agent autorizat în acest sens.

Legitimarea unei persoane, numite ca șef de oficiu consular, are loc deci prin eliberarea în acest scop a unui act care să poarte denumirea, cel mai adesea de “patentă consulară”.

In Convenția de din 1963 se prevede că șeful de post consular primește de la statul trimițător un document, sub formă de patentă sau un act similar (art.11 și 1) .

Posibilitatea de atestare a numirii unui șef de oficiu consular se poate face și prin alte acte, sau documente purtând diferite denumiri, potrivit practicii din acel stat. In Convenția de se stipulează ”Dacă statul de reședință este de acord, statul trimițător poate înlocui patenta sau actul similar printr-o notificare”. Patenta consulară are caracterul unui act de stat, ea fiind expresia voinței unui titular de suveranitate.

Patenta consulară are caracterul de act „intuitu personae”, căci ea privește o anumită persoană fizică, aceasta este chemată să conducă un anumit oficiu consular și este emisă numai pentru persoană numită în această calitate, constituind un act dat pentru o durată determinată.

Conținutul patentei este prestabilit, în sensul că anumite elemente nu pot lipsi, ele fiind obligatorii .

Patenta consulară trebuie să ateste calitatea consulului și să indice ca regulă generală numele și prenumele, categoria și clasa, circumscripția consulară și sediul postului consular .

Caracterul „intuitu personae” al numirii și caracterul strict necesar pe care-l prezintă fiecare element al patentei consulare fac din acesta un act fix, valabilitatea patentei consulare fiind strâns legată de elementele fixe care o compun.

Odată cu modificarea unuia dintre acestea, ea trebuie să fie reînnoită (categoria, clasa consulului, modificarea circumscripției consulare sau schimbarea sediului) și aceasta cu atât mai mult dacă este vorba de persoana șefului oficiului consular. In acord cu practica s-a stabilit că patenta consulară trebuie să fie emisă pentru fiecare numire.

In toate cazurile “actul similar”, ca și notificarea trebuie să cuprindă acele elemente strict necesare care se găsesc și în patenta consulară.

In literatura de specialitate, sintetizându-se practica, se menționează că patenta consulară este constituită din trei părți:

– declarația solemnă și mențiunea despre scopul general al numirii cuprinse în formula clasică “în dorința de a promova și de a consolida relațiile de prietenie și de comerț dintre cele două state";

– ordinul către cetățeni de a-l recunoaște pe acel funcționar consular în calitate de consul al statului trimițător;

– invitația către guvernul și autoritățile locale ale statului de reședință de a-i permite exercitarea liberă a funcțiilor și a-i acorda prerogativele consulare.

Patenta consulară, în esență, îndeplinește aceeași funcție ca și scrisorile de acreditare și este alcătuită și structurată după aceleași criterii, astfel că diferențele dintre ele nu sunt esențiale.

Totuși, ea diferă de scrisorile de acreditare, pentru că, în timp ce acestea sunt emise de către șeful statului acreditar, patenta consulară emană de la un organ central, dar nu întotdeauna de la șeful statului (uneori de la guvern, iar alteori de de Externe) și nu este dată personal organului corespunzător al statului de reședință.

Comunicarea se face, în mod normal, pe cale diplomatică, ministerul de externe al statului trimițător dând dispoziție misiunii sale diplomatice din statul de reședință să facă notificarea respectivă ministerului de externe al acestuia din urmă.

Procedura folosită e trimiterea unei note verbale prin care misiunea diplomatică comunică numirea și alătură totodată patenta consulară, pentru exercitarea funcțiilor, dar predarea acestei patente poate avea loc și într-o audiență la ministerul de externe.

In cazul în care se înlocuiește patenta consulară sau actul similar printr-o notificare, se va face numai această notificare.

Potrivit practicii noastre consulare interne, numirea șefului de oficiu consular este notificată, după caz, șefului de stat, șefului de guvern sau ministerului afacerilor externe al statului de reședință prin patenta consulară eliberată la nivelul corespunzător organului căruia i se adresează .

Patenta consulară se transmite pe cale diplomatică sau pe altă cale guvernului statului de reședință.

Statul de reședință poate refuza numirea, făcând uz de dreptul de a declara persona non grata pe șeful postului consular înainte de a intra în funcție.

In Convențiile consulare ale României s-a prevăzut necesitatea obținerii din partea statului de reședință a acordului cu privire la persoana șefului postului oficiului înainte de a proceda la numirea sa.

Solicitarea acestui acord apare ca un act de curtoazie față de statul de reședință și pe fond înseamnă aplicarea, și în cazul numirii șefului de oficiu consular, a procedurii agrementului din dreptul diplomatic .

3.4.1.3. Exequaturul (noțiune, formă, conținut, afecte). Șeful oficiului consular nu poate să înceapă exercitarea funcțiilor înainte de a fi autorizat de statul de reședință printr-un exequatur, oricare ar fi forma aceste autorizații .

Exequaturul este un act guvernamental care recunoaște caracterul oficial al funcționarului consular și-și acordă privilegiile și imunitățile conferite prin tratate, lege sau cutumă și-i permite să-și exercite funcțiile sale oficiale.

Statul de reședință are dreptul să refuze eliberarea unui exequatur, fără să aibă obligația să comunice statului trimițător motivele refuzului său. Odată ce cererea de obținere a exequaturului a fost refuzată suntem în prezența unei neadmiteri a unui șef de oficiu consular și deci, a unei numiri care nu-și poate produce efectul. In această situație, statul trimițător nu are altă alternativă decât aceea a revocării numirii.

Forma și organul competent să emită exequaturul sunt reglementate de legislația internă a statului de reședință.

In practică, forma exequaturului variază considerabil, Comisia de drept internațional a arătat că tipurile de exequatur utilizate cel mai frecvent în practică sunt următoarele:

– o ordonanță a șefului de stat, semnată de el, contrasemnată de către ministrul afacerilor externe și eliberată în original șefului de oficiu consular;

– o ordonanță semnată în același condiții, dar din care numai o copie certificată conform de către ministerul afacerilor externe, este remisă de șeful de oficiu consular;

– o transcriere pe patenta consulară, care poate la rândul său să îmbrace mai multe forme;

– o notificare pe cale diplomatică făcută statului trimițător.

Exequaturul conferă consulului recunoașterea oficială a misiunii sale și îi aduce asigurarea și garantarea unei protecții în îndeplinirea sarcinii sale și în folosirea privilegiilor, imunităților și scutirilor cutumiare și convenționale la care el poate avea dreptul.

Un exequatur acordat de către guvern va fi recunoscut de către succesorul său, fie că schimbarea este constituțională, fie politică.

Statul de reședință are puteri discreționare de a retrage exequaturul oricărui consul străin pentru rațiuni personale sau politice, pentru conduită incorectă, mai ales dacă s-a amestecat în afacerile politice, dacă a publicat articole care ating prestigiul guvernului, pentru abuzul în exercitarea funcțiilor consulare sau în caz de rupere a relațiilor diplomatice între cele două state; cu toate acestea retragerea exequaturului este o măsură extremă la care nu se recurge decât în cazuri excepționale, în ultimă instanță sau de deosebită urgență.

Revocarea exequaturului nu implică niciodată ruperea relațiilor diplomatice.

Potrivit Convenției de din 1963 (art.17) “de îndată ce șeful postului consular este admis, chiar cu titlu provizoriu, să-și exercite funcțiile, statul de reședință este obligat să informeze imediat autoritățile competente ale circumscripției consulare.

Pentru a-și produce efectele sale de act juridic intern exequaturul este publicat.

Odată ce exequaturul i-a fost eliberat unui consul numit șef de oficiu, efectele lui se extind și la membrii oficiului consular care lucrează sub conducerea și responsabilitatea sa.

Nu este deci, necesar ca funcționarii consulari, care nu sunt șefi de oficiu, să prezinte patente consulare și nici să obțină exequaturul, iar o notificare făcută de către șeful de oficiu consular către autoritățile competente ale statului de reședință este suficientă pentru a-i admite.

Cu toate acestea, dacă statul trimițător dorește să obțină exequatur și pentru unul sau mai mulți funcționari, nimic nu opune ca el să-l poată cere ; uneori cerința obținerii de exequatur pentru toți funcționarii consulari poate fi impusă, de asemenea, și de către statul de reședință.

3.4.1.4. Admiterea provizorie. Șeful de oficiu poate fi autorizat să exercite funcții consulare chiar înainte de a fi obținut exequaturul, în perioada de timp care se scurge de la cererea de exequatur și până la acordarea lui formală; actele sale oficiale, pe care le va îndeplini pe baza acestei autorizații provizorii vor fi protejate de dreptul internațional, la fel ca cele efectuate cu sancționarea unui exequatur formal.

Acordarea autorizației trebuie să fie expresă, explicită și nu se poate prezuma. Ea va fi comunicată de către Ministerul Afacerilor Externe al statului de reședință misiunii diplomatice a statului trimițător sau, în general, organului prin intermediul căruia s-a făcut cererea în cauză.

Forma de admitere provizorie nefiind stabilită, rezultă că poate fi acordată, chiar și sub forma de comunicare verbală făcută autorităților statului trimițător, inclusiv șefului de oficiu însuși.

3.4.2. Admiterea unui diplomat la exercitarea de funcții consulare

Pentru recunoașterea unui reprezentant diplomatic ca șef al cancelariei consulare a unei misiuni diplomatice, nu este necesar întotdeauna ca el să fie titular al unei patente consulare și să primească un exequatur formal. In practica internațională, de regulă, se admite ca un agent diplomatic, membru al unei misiuni permanente, să poată exercita conducerea secției consulare a acestei misiuni.

Singurul în măsură să decidă în legătură cu numirea membrilor personalului consular (funcționarii consulari alții decât șeful de oficiu, angajații consulari și membrii personalului de serviciu) este statul trimițător, care va alege persoana în cauză. Dar în practica statelor este cunoscut și sistemul notificării prealabile urmate, fie de o neopunere, fie de eliberarea unui exequatur.

In ceea ce privește ipoteza însărcinării unui agent diplomatic cu conducerea temporară a unui oficiu consular (geranțe consulare) și în acest caz este suficient ca această însărcinare să fie notificată, dar aceasta se face nu pentru a se obține consimțământul acestui stat, ci în scopul de a fi informat despre acest fapt.

3.4.3. Numirea și admiterea membrilor personalului consular

Convenția de din 1963 (art.19) prevede că: statul trimițător poate numi conform voinței sale membrii personalului consular, dar această procedură există numai sub rezerva dispozițiilor art.20, 21 și 22.

Prin urmare, formulat ca un principiu, dreptul statului trimițător de a numi pe membrii personalului consular este supus anumitor limitări, nefiind propriu-zis un drept discreționar.

Astfel, prima limitare provine din posibilitatea pe care o are statul de reședință, în lipsa unui acord explicit asupra efectivului personalului consular, de a cere ca acest efectiv să fie menționat în limitele a ceea ce el consideră ca rațional și normal (art.20).

A doua limitare provine din restricțiile impuse în ce privește naționalitatea funcționarilor consulari (art.22) și anume, funcționarii consulari trebuie să aibă, în principiu naționalitatea statului trimițător, neputând fi aleși dintre cetățenii statului de reședință decât cu consimțământul expres al acestui stat, care poate oricând să-l retragă.

Cea de-a treia limitare o reprezintă dreptul pe care îl are statul de reședință de a informa statul trimițător că un funcționar consular este personna non grata sau că orice alt membru al personalului consular nu este acceptabil de o retragere a exequaturului persoanei în cauză sau să înceteze a considera ca un membru al personalului consular, în cazul în care statul trimițător refuză să execute sau nu execută în timp util obligația de a rechema persoana în cauză sau de a pune capăt funcțiilor sale la acest post consular, de a declara neacceptarea funcțiilor sale la acest post consular, de a declara neacceptarea înainte de a ajunge pe teritoriul său, iar dacă se găsește deja acolo, înainte de intrarea în funcții la postul consular (art.23).

Numirea funcționarului consular, altul decât șeful oficiului trebuie să fie adusă în mod oficial la cunoștința statului de reședință cu suficient timp înainte de numirea și prezentarea la post.

Notificarea va fi efectuată pe cale diplomatică și va cuprinde toate indicațiile necesare pentru identificarea exactă a persoanei fizice a funcționarului numit și poziției sale consulare.

Răspunsul pozitiv dat de Ministerul Afacerilor Externe misiunii diplomatice a statului trimițător cuprinde în mod explicit declararea funcționarului consular numit ca persoană acceptată și în același timp, acordarea autorizației de exercitare a funcțiilor consulare; dar intrarea lui în funcție nu se face în toate cazurile automat.

In cazul în care statul de reședință declară explicit ori lasă să se înțeleagă că funcționarul consular nu este persona grata, statul trimițător are obligația de a revoca numirea acestui funcționar, această regulă nu-și limitează aplicațiunea la funcționarii consulari, ci se întinde la întreaga categorie a membrilor oficiului consular.

Faptul sosirii funcționarului consular trebuie să fie notificat în mod oficial ministerului de externe al statului de reședință, prin grija misiunii diplomatice.

Admiterea angajaților consulari și a membrilor personalului de serviciu al oficiului consular, este reglementată de Convenția de din 1963.

Având în vedere, pe de o parte calitatea juridică a acestor persoane și ținând cont pe de altă parte de natura și limitele funcțiilor ce le sunt încredințate, Convenția a extins la angajații consulari sfera de aplicare a unor norme privind funcționarii consulari, dar nu în totalitatea lor.

Cetățenia persoanei este astfel relevantă numai în ceea ce privește pe funcționarii consulari, nu și cu privire la angajații consulatului, cu condiția ca efectivul acestora să nu depășească o anumită limită (art.20), iar procedura de a declara o persoană inacceptabilă subzistă și în cazul angajaților consulari. Aceștia trebuie să fie admiși cu acest titlu de către statul de reședință, deci să fie persoane acceptabile încă înainte de a sosi la post, sau dacă deja se află acolo, înainte de a-și începe activitatea.

Statul trimițător ar trebui să comunice cu anticipație numirea lui la post (în acest sens, subzistă și obligația de a notifica numirea și sosirea la oficiu consular).

Pentru angajatul consular, nu este necesară însă autorizația statului de reședință în exercitarea sarcinilor sale.

Cele menționate cu privire la angajații consulatelor sunt valabile, întru totul și pentru categoria personalului de serviciu al oficiului consular.

In practica convențională bilaterală a României, problema numirii membrilor oficiului consular a fost reglementată într-un mod amănunțit existând preocuparea de a evita situațiile echivoce și aici, eventualele neînțelegeri.

Cât privește convențiile consulare încheiate anterior codificării dreptului consular, practica nu este unitară, dar sunt și unele caractere comune.

In convențiile consulare încheiate după codificarea dreptului consular există o reglementare mult mai precisă pentru fiecare categorie de membrii ai oficiului consular: șeful de oficiu, funcționarii consulari, angajații consulari și membrii personalului de serviciu ai oficiului consular.

Este de reținut, în ceea ce privește pe funcționarul consular, necesitatea ca acesta să aibă cetățenia statului trimițător, să nu fie rezident permanent pe teritoriul statului de reședință ori să se găsească acolo pentru îndeplinirea altor sarcini, să nu exercite vreo activitate lucrativă și să fie consul de carieră, dar aceste condiții nu sunt în toate convențiile formulate la fel.

3.5. Modul de încetare a funcțiilor consulare

3.5.1. Cauzele de încetare a funcțiilor unui membru al oficiului consular

Statul trimițător poate, pentru diferite motive, să-i retragă unui consul calitatea pe care i-a conferit-o, folosind revocarea sau rechemarea.

Constituie, de asemenea, cauze de încetare, expirarea termenului de angajare, demiterea din funcție, promovarea sau numirea într-o altă țară, la rândul său, statul de reședință poate și el să revină asupra admiterii persoanei ca membru al oficiului consular, folosind declararea acesteia ca „personna non grata” sau ca inacceptabilă, ori să procedeze la revocarea exequaturului. Încetarea relațiilor consulare, desființarea oficiului consular, demisia sau moartea persoanei în cauză reprezintă tot cauze de încetare a funcției de membru al oficiului consular.

Funcțiile subzistă, în principiu, în anumite alte cazuri ca: schimbarea unuia dintre state, modificarea în sistemul de guvernământ sau chiar ruperea relațiilor diplomatice.

Cauzele care fac ca misiunea șefului de oficiu consular și a celorlalți membrii ai oficiului consular să înceteze pot fi grupate în două categorii:

– unele cauze au caracterul de consecință, deduse în împrejurări majore și externe persoanei în discuție, cum ar fi: dispariția unuia dintre cele două state între care existau relațiile consulare, desființarea oficiului consular și suspendarea sau încetarea relațiilor consulare.

– alte cauze cu caracter individual, fiind legate de persoana șefului de oficiu.

Unele cauze de încetare sunt consecința voinței statului trimițător (transferarea la un alt oficiu, rechemarea în aparatul central, pensionarea, acceptarea demisiei), iar altele sunt consecința voinței statului de reședință (cererea de rechemare, hotărârea de retragere a exequaturului ori de declararea inacceptabilității, formularea invitației de a părăsi teritoriul într-un anumit termen).

Oricare ar fi cauza pentru care misiunea individuală a consulului șef de oficiu încetează, statul de reședință este ținut să-i acorde anumite înlesniri, înainte de a se da curs măsurii luate. In afara unor împrejurări excepționale, care reclamă o îndepărtare imediată, șefului de oficiu i se acordă timpul necesar pentru a-și pregăti plecarea și a-și exporta bunurile. În sfârșit trebuie să i se recunoască statutul consular pentru o perioadă rezonabilă de la încetarea funcției sale și până la părăsirea definitivă a teritoriului statului.

In Convenția de din 1963, se stipulează că statul de reședință trebuie “ chiar în caz de conflict armat să acorde membrilor postului consular și membrilor personalului particular, care nu sunt cetățeni ai statului de reședință precum și membrilor familiilor lor, care locuiesc împreună cu ei, indiferent de naționalitatea lor, timpul și înlesnirile necesare pentru a-și pregăti plecarea și pentru a părăsi teritoriul acestui stat într-un termen cât mai scurt posibil după încetarea funcțiilor lor”.

El trebuie mai ales, dacă este necesar, să pună la dispoziția lor mijloacele de transport necesare pentru ei înșiși și pentru bunurile lor, cu excepția bunurilor dobândite în statul de reședință al căror export este interzis în momentul plecării.

Atunci când încetarea misiunii are loc pentru cauze normale (rechemare, etc.) se fac anumite formalități – notificări și comunicări. Astfel, misiunea diplomatică a statului trimițător comunică ministerului afacerilor externe al statului de reședință hotărârea guvernului său, la care primește o confirmare, după care notifică plecarea definitivă a funcționarului consular din acest stat (această obligație figurează și în Convenția de , unde în art.24 lit.a se menționează că: “ plecarea lor definitivă sau încetarea funcțiilor lor sunt notificate ministerului afacerilor externe al statului de reședință sau autorității desemnate de acest minister” .

3.6. Geranța interimară

In mod obișnuit, oficiu consular are un titular care este șeful de oficiu consular. Există însă împrejurări când, dintr-un motiv sau altul, titularul oficiului consular se află în imposibilitatea de a-și exercita funcțiile, sau pur și simplu oficiul consular nu are titular, postul fiind vacant, fapt pentru care necesită, pentru asigurarea desfășurării normale a activității oficiului, numirea unui șef de oficiu ad–interim.

Această instituție, în dreptul internațional poartă denumirea de geranță interimară.

Convenția de a reglementat această instituție, stabilind atât norme speciale cu privire la numirea persoanei fizice chemate să îndeplinească funcția interimară, cât și pe cele referitoare la statutul juridic al acesteia. In art.15 se prevede că: “dacă șeful unui post consular este împiedicat să-și exercite funcțiile sau dacă postul este vacant, un gerant interimar poate acționa cu titlu provizoriu ca șef de post consular”; “numele și prenumele gerantului interimar sunt notificate fie de către misiunea diplomatică a statului trimițător, fie în lipsa unei misiuni diplomatice a acestui stat în statul de reședință, de către șeful de post consular, fie în cazul când acesta este împiedicat să o facă, de către orice autoritate competentă a statului trimițător, ministerul afacerilor externe ale statului de reședință sau autorității desemnate de acesta”.

De regulă, această notificare trebuie făcută în prealabil. Statul de reședință poate supune consimțământului său admiterea ca agent interimar a unei persoane care nu este nici agent diplomatic, nici funcționar consular al statului trimițător în statul de reședință.

Vacanța poate rezulta în urma încetării, pentru orice motiv a calității de șef de oficiu sau datorită faptului că la oficiul consular nou creat nu a fost numit încă un titular al conducerii acestuia.

Motivele care-l împiedică pe șeful de oficiu să-și exercite funcțiile pot fi dintre cele mai diferite: boală, absența din statul de reședință, concediu, etc., dar în toate cazurile este vorba de împrejurări care reprezintă obstacole de fapt și nu împrejurări care vizează calitatea de șef al oficiului consular.

Funcția de gerant consular este asemănătoare cu aceea de însărcinat cu afacerile ad-interim din dreptul diplomatic.

In ceea ce privește persoana căreia i se poate oferi calitatea de gerant, facultatea desemnării ei aparține statului trimițător, așa cum acestuia îi revine și atribuția exclusivă de a-și numi șeful de oficiu consular.

Deși Convenția nu face chiar o enumerare expressis verbis, ordinea cu precădere se poate deduce totuși și anume, mai întâi va fi numit agentul diplomatic sau un funcționar consular, iar la nevoie, orice altă persoană această ordine de preferință fiind mult mai precis fixată în convențiile bilaterale.

In cel de-al doilea rând, indiferent despre ce persoană este vorba, se cere să se facă o notificare în acest sens la organele statului de reședință; notificarea de regulă trebuie să fie prealabilă numirii, pentru că, în raport de categoria din care face parte persoana în cauză și rațiunea notificării prealabile este diferită.

Dat fiind caracterul provizoriu al geranței interimare pentru a asigura exercițiul neîntrerupt al funcțiilor consulare, numirea gerantului interimar nu este supusă procedurii de admitere, nefiind necesar exequaturul.

Autoritățile competente ale statului de reședință trebuie să acorde asistență gerantului interimar, iar atribuirea calității de șef al oficiului consular, chiar cu titlu interimar, are efecte asupra statutului juridic al persoanei în cauză.

Misiunea gerantului interimar ia sfârșit, ipso facto, prin revenirea șefului titular în fruntea acelui oficiu sau a dispariției cauzei care l-a împiedicat pentru un timp să-și exercite funcțiile de șef al oficiului consular .

4. FUNCȚIILE CONSULARE

4.1. Noțiunea. Conținut și clasificare

Funcțiile consulare reprezintă totalitatea atribuțiilor pe care le au oficiile consulare și personalul lor consular, ele constituie conținutul relațiilor consulare – substanța și rațiunea lor de a fi. Ele tind să se reînnoiască continuu, să se modifice și să se extindă, ca urmare a dezvoltării necontenite a comerțului internațional, al intensificării rolului pe care-l joacă statele în a face să progreseze cooperarea internațională în domeniul economico-social și juridic.

Funcțiile consulare exprimă facultatea pe care o au organele consulare de a desfășura o anumită activitate menită să asigure protecție drepturilor și intereselor cetățenilor statului trimițător (să le acorde protecție și asistență consulilor) și să contribuie în orice mod la dezvoltarea de relații de colaborare între cele două state în cele mai diferite domenii.

Funcțiile consulare sunt stabilite prin acorduri intervenite între statele în cauză ori/sau conferite prin legea statului trimițător, în măsura în care statul de reședință nu se opune la exercitarea lor.

Statul primitor – singurul în măsură să facă acte de jurisdicție pe teritoriul său – poate consimți ca alături de organele sale să existe și să exercite anumite atribuții. Și alte organe decât acelea ale sale – precum oficiile consulare străine, dar el este cel care, în ultima analiză admite exercitarea unor funcții consulare și stabilește condițiile și limitele exercitării lor.

Această acceptare a exercitării de funcții consulare se realizează, în primul rând prin convențiile consulare ce se încheie între statul trimițător și statul de reședință, în care sunt enumerate atribuțiile consulilor cât și condițiile de exercitare a acestora.

Prin urmare funcția consulară este rezultatul unui acord între state, constituind o expresie concretă a colaborării acestora .

Funcțiile și atribuțiile reprezentanților consulari sunt stabilite prin cutume, tratate și practica statelor, putând varia în raport cu nevoile și particularitățile relațiilor bilaterale..

Consulul concentrează în persoana sa, într-un complex special, în străinătate, toate aptitudinile organelor a căror competență este de a soluționa diferitele situații care se pot ivi cu privire la interesele statului trimițător și ale cetățenilor acestuia.

Activitatea consulului este extrem de vastă, mult mai largă și variată decât a diplomatului și se concretizează în funcțiile pe care le are. Ele constau mai ales, în a proteja în statul de reședință interesele statului trimițător și ale cetățenilor acestuia, a favoriza dezvoltarea relațiilor economico-comerciale și cultural-științifice, a elibera pașapoarte și documente de călătorie cetățenilor statului trimițător, a acționa în calitate de notar și ofițer de stare civilă, a apăra interesele cetățenilor statului trimițător în succesiunile de pe teritoriul statului de reședință

Clasificarea poate fi făcută, din mai multe puncte de vedere, în funcție de criteriul care este pus la baza clasificării.

O primă clasificare este împărțirea funcțiilor consulare pe baza obiectului lor, după cum urmează:

funcții cu caracter general politic;

funcții economice;

funcții privind relațiile culturale;

funcții de protecție și asistență a conaționalului;

funcții de stare civilă;

funcții notariale;

funcții jurisdicționale;

funcții în materie de marină comercială;

funcții în materie de obligații militare .

Din punct de vedere al surselor normelor dreptului internațional, funcțiile consulare pot fi clasificate în funcții care rezultă din dreptul consuetudinar, și care pot fi deci exercitate chiar în lipsa unei norme convenționale între statele în cauză (de exemplu, funcția de protecție și asistență consulară pentru cetățenii statului trimițător) și funcții consulare care dimpotrivă nu pot fi îndeplinite decât dacă sunt prevăzute de o normă convențională (de exemplu, celebrarea de căsătorii, funcții notariale).

După locul unde își produc efectele actele îndeplinite de funcționarii consulari, unele funcții consulare își produc efecte numai pe teritoriul statului căruia îi aparține consulul (de exemplu o procură notarială eliberată de consul este destinată a produce efecte pe teritoriul statului trimițător), alte funcții tind a-și produce efectele numai în cadrul ordinii juridice a statului de reședință (de pildă, reprezentarea unui conațional absent pentru apărarea intereselor acestuia în statul de reședință în cadrul unei proceduri care-l privește), și în sfârșit, alte funcții pot produce efecte juridice în ambele state sau în state terțe (căsătoria oficiată de consul).

In raport cu beneficiarii funcțiilor consulare, există funcții consulare care sunt exercitate numai în favoarea persoanelor care sunt cetățeni ai statului trimițător și funcții care pot fi îndeplinite în favoarea cetățenilor statului de reședință sau al statelor terțe .

Consulatele îndeplinesc anumite funcții asemănătoare cu cele ale misiunilor diplomatice, funcții ce au un caracter politic.

Deosebirea apare în privința nivelului de reprezentare, funcționarii consulari nefiind acreditați pe lângă șeful statului și ei își exercită funcțiile numai pe plan local.

Pornindu-se de la asemenea criterii privind caracterul funcțiilor consulare, acestea pot fi clasificate în două mari grupe:

funcții similare cu cele ale misiunii diplomatice (funcții de reprezentare și ocrotire a intereselor statelor și conaționalilor săi, de promovare a relațiilor prietenești și de cooperare între statul trimițător și statul de reședință și de informare prin mijloace licite cu privire la evoluția vieții comerciale, economice, culturale și științifice din statul de reședință;

funcții specifice privind reprezentarea, protecția și asistența acordată conaționalilor aflați pe teritoriul statului de reședință și în unele domenii cu caracter civil sau comercial .

Așa cum rezultă din Convenția de din 1963 și din convențiile bilaterale consulare, statele în cauză se pun de acord asupra tuturor funcțiilor ce urmează a fi exercitate de către oficiile consulare.

Ca atare, nici o funcție consulară nu poate fi exercitată decât dacă, într-o formă sau alta (prin convenții sau prin acceptarea practicii internaționale într-un moment sau altul), statul de reședință a luat act de ea și a acceptat-o.

Convențiile României se plasează pe linia practicii internaționale generale și în special a Convenției de din 1963 cu privire la relațiile consulare.

Astfel, în toate convențiile noastre consulare s-a adoptat sistemul determinării și definirii complete a funcțiilor consulare (există un capitol special în care sunt formulate, în texte separate, fiecare din funcțiile consulare).

4.2. Îndeplinirea unor atribuțiuni specifice de către funcționarii consulari

4.2.1. Îndeplinirea de acte diplomatice

In practica internațională este cunoscut faptul că, uneori statele încredințează reprezentanțelor lor consulare și sarcina de a efectua acte diplomatice sau activități cu caracter politic (care în mod normal sunt îndeplinite de reprezentanții diplomatici).

Constituind activități cu caracter politic prin excelență, actele diplomatice sunt exercitate de către organe create în mod special pentru acest scop – reprezentanțele sau mai exact misiunile diplomatice.

Îndeplinirea de acte diplomatice de către oficiile consulare are un caracter subsidiar, derogatoriu și excepțional. Cu toate acestea, în practică, statele recurg frecvent la acest procedeu care prezintă totuși unele avantaje.

In Convenția de din 1963 se prevede că:

Intr-un stat în care statul trimițător nu are misiune diplomatică și nu este reprezentat prin misiunea diplomatică a unui stat terț, un funcționar consular poate, cu consimțământul statului de reședință și fără ca statutul său consular să fie afectat prin acesta, să fie însărcinat să îndeplinească acte diplomatice. Îndeplinirea acestor acte de către un funcționar consular nu-i conferă nici un drept la privilegii și imunități diplomatice.

Un funcționar consular, poate, după notificarea către statul de reședință, să fie însărcinat să reprezinte statul trimițător pe lângă orice organizație interguvernamentală.

4.2.2 Îndeplinirea altor activități politice

Oficiile consulare îndeplinesc și alte activități politice în afară de actele diplomatice.

Prima și cea mai expresivă funcție politică a consulului este aceea care-i dă vocația de a întreține și dezvolta relații de prietenie între statul trimițător și statul primitor. Această sarcină de a păstra și dezvolta o valoare esențialmente politică, care este prietenia între două state și popoarele lor, este prin definiție de natura misiunii consulului, rațiunea de a fi a instituțiilor consulare.

Menirea dreptului consular de a promova relațiile prietenești implică, în același timp, obligația pentru el de a se abține de la orice act prin care s-ar prejudicia relațiile de prietenie.

Tot ca o funcție consulară esențialmente politică este și aceea de a promova dezvoltarea relațiilor între statul trimițător și statul de reședință în cele mai variate sectoare ale colaborării internaționale (favorizarea dezvoltării relațiilor comercial-economice și cultural – științifice între statul de reședință și statul trimițător).

O altă funcție consulară caracteristică, de natură politică, este aceea de a apăra interesele generale ale statului trimițător. Aceasta este o atribuție proprie a consulului, întrucât caracterul general al intereselor care constituie obiectul acțiunii de a veghea a consulului trebuie să se integreze în conținutul însăși al activității consulare.

Din funcția generală de apărare a intereselor statului trimițător rezultă pentru consul sarcina de a veghea la respectarea convențiilor în vigoare, la supravegherea felului cum sun tratați cetățenii statului trimițător, în ce măsură se aplică corect legile statului de reședință și li se recunosc drepturile care rezultă din tratatele internaționale în vigoare sau legile acestui stat și de a face demersurile legale în acest scop pe lângă organele competente, etc.

Printre funcțiile de interes general și, prin urmare, cu caracter politic pe care consulul este chemat în a le exercita, trebuie să mai menționăm și sarcina de a se informa prin toate mijloacele licite și apoi a raporta guvernului său asupra condițiilor și evoluției vieții economice, comerciale, culturale și științifice, etc. din statul de reședință.

Aproape în toate convențiile noastre consulare sunt inserate reglementări care fixează ca atribuții ale consulatelor și consulilor, contribuția acestora la promovarea relațiilor economice, comerciale, tehnico-științifice și la dezvoltarea relațiilor de prietenie între state și popoare.

4.3. Contribuția oficiilor consulare la promovarea relațiilor economice, comerciale, tehnico-științifice, turistice și la dezvoltarea relațiilor de prietenie între state și popoare

Una din principalele funcții consulare este de a promova și a ocroti interesele economice și comerciale ale statului trimițător și ale persoanelor având cetățenia acestui stat în statul de reședință.

Funcția consulară economico-comercială este una din funcțiile tradiționale și principală a consulatelor. Exercitarea ei începe cu urmărirea și observarea atentă a problemelor și fenomenelor care au legătură cu relațiile economice-comerciale (art.5, lit. e) din Convenția de Codificare a dreptului consular: “a se informa, prin toate mijloacele licite, despre condițiile și evoluția vieții comerciale, economice a statului de reședință, a face rapoarte în această privință către guvernul statului trimițător și de a da informații persoanelor interesate”).

Consulul este chemat să urmărească cu atenție specială și în mod sistematic, viața economică locală, cât privește industria și comerțul; el trebuie să studieze piața locală și tendințele care au loc; să descopere noi piețe pentru produsele naționale și modul de a se pătrunde pe piață cu noi produse.

O observare atentă din partea consulului va reprezenta o contribuție importantă la pregătirea și elaborarea poziției țării sale în vederea negocierii tehnico-economică și încheierii de acorduri comerciale și de plăți sau de acorduri de cooperare tehnică-economică, de transporturi, etc., – dându-se astfel posibilitatea evaluării corecte a posibilităților și a intereselor pentru o colaborare eficientă.

Consulul are posibilitatea să facă propuneri și să concilieze organele sale naționale competente în legătură cu inițiativa de a intensifica schimburile economice, în vederea extinderii și adâncirii pătrunderii pe piață din circumscripția sa consulară cu produse naționale sau pentru înlăturarea dificultăților în aplicarea acordurilor comerciale ori a unor restricții sau a unui regim nefavorabil ce se aplică produselor naționale, pentru înscrierea în acordurile economico-comerciale a anumitor clauze.

Consulii vor putea să informeze și să îndrume agențiile comerciale, reprezentanțele și oamenii de afaceri din țara noastră în ceea ce privește tendințele de pe piața locală, înlesnindu-le publicitatea, participarea la expoziții locale, etc.

Consulii se vor interesa de calitatea produselor, de exercitarea corectă a obligațiilor rezultând din contracte și vor examina sistemul de plăți practicat pe acea piață; ei veghează ca tratatele de comerț și de navigație să fie respectate cu strictețe și insistă ca țara lor să se bucure de un tratament favorabil, vor studia sistemul bancar și de credit din circumscripția consulară, recomandând servicii bancare naționale sau contribuind la înființarea de bănci naționale și de servicii de asigurare în țările unde sunt în curs acțiuni de dezvoltare economică. Consulul se ocupă de problemele economice în sensul cel mai general.

Dezvoltarea relațiilor culturale dintre statul trimițător și statul de reședință constituie o altă funcție a consulului.

Funcționarul consular poate avea un aport substanțial la organizarea și realizarea schimburilor culturale.

Funcționarul consular în calitate de organ al statutului trimițător, contribuie la organizarea acelor acțiuni de cunoaștere a valorilor spirituale ale colectivității din care face parte, cu atât mai mult cu cât în statul de reședință există interes pentru acestea.

Activitatea consulului pe linia culturală se desfășoară în două direcții:

In primul rând, funcționarul consular își va exercita funcția culturală în raport cu cetățenii statului trimițător, în cadrul comunităților conaționalilor săi. In acest scop, va avea în vedere organizarea de multiple manifestări: va organiza și urmări crearea și funcționarea diferitelor forme de învățământ după programe școlare stabilite de către statul trimițător și în conformitate cu sistemul normelor didactice; sub auspiciile și supravegherea funcționarului consular, se vor organiza cursuri serale de limbă și literatura națională pentru a se asigura menținerea contactului permanent cultural național, cicluri de conferințe pe diferite teme culturale.

Cea de-a doua acțiune a consulului se exercită în afara comunității cetățenilor săi, în colectivitatea statului gazdă. Pentru aceasta el va iniția crearea de comitete, instituții de cultură, academii, asociații culturale locale, asociații de prietenie și va urmări modul în care acestea își desfășoară activitatea, va organiza și încuraja difuzarea de cărți, traduceri, manifestări artistice (expoziții, prezentarea de programe artistice, concerte), crearea de lectorate de limbă și literatura națională, schimburi de burse, etc. Consulul trebuie să participe, de asemenea, la pregătirea și încheierea acordurilor culturale și în general a oricărei forme de organizare a schimburilor cultural-științifice, să vegheze la aplicarea dispozițiilor din acordurile, planurile sau programele de schimburi culturale, iar în unele cazuri, să organizeze direct unele manifestări cu caracter cultural științifice .

In ceea ce privește practica noastră bilaterală, menționăm că în toate convențiile consulare încheiate ulterior anului 1963, sunt prevăzute în mod expres atribuțiile care revin consulilor în promovarea și întărirea relațiilor de prietenie între părți la convenție.

Potrivit legislației noastre în vigoare, oficiile consulare sunt organizate pe secții și cuprind în efectivul lor funcționari consulari specializați pe probleme de relații economice, comerciale, tehnice și științifice, turistice (consuli economici) lor revenindu-se o serie de sarcini, cum ar fi: promovarea relațiilor economice, comerciale, științifice, turistice, organizarea altor forme de propagandă și reclamă comercială, înlesnirea desfășurării activității reprezentanților permanenți ai societăților de comerț exterior și a delegațiilor români; urmărirea modului în care se îndeplinesc obligațiile contractante de către furnizorii și beneficiarii străini; studierea economiei țării de reședință a realizărilor ei în domeniul economiei și tehnicii, a tendințelor de dezvoltare; promovarea prin toate mijloacele a turismului din țara de reședință spre România; realizarea unor acțiuni care decurg din acordurile de colaborare în domeniul cultural, cum ar fi organizarea de expoziții.

4.4. Funcțiile consulare în diverse domenii

Funcțiile și atribuțiile reprezentanților consulari sunt statornicite prin cutume, tratate și practica statelor, putând varia în raport cu nevoile și particularitățile relațiilor bilaterale.

Convenția de din 1963 în art.5 prevede 12 categorii de funcții consulare precizând că un post consular poate exercita și alte funcții încredințate lui de statul trimițător, dacă ele nu sunt interzise de legile și regulamentele statului de reședință sau dacă acesta nu se opune, ori sunt menționate în acordurile în vigoare între cele două state.

Convenția de din 1963 prevede următoarele funcții consulare:

Ocrotirea în statul de reședință a intereselor statului trimițător și ale cetățenilor săi, (persoane fizice sau juridice), în limitele admise de dreptul internațional. Postul consular și personalul său pot exercita “protecția consulară”, cu privire la interesele statutului trimițător și ale cetățenilor săi, numai față de autoritățile locale din circumscripția consulară.

Premisa acordării asistenței și protecției consulare o constituie existența unei evidențe a cetățenilor statului trimițător care domiciliază în străinătate, precum și a oricăror altor cetățeni care se află ocazional în cadrul circumscripției consulare.

“Înregistrarea consulară” constă în operațiunea pe care o face oficiul consular de a întocmi o evidență care să cuprindă numele și prenumele concetățenilor săi, împreună cu celelalte date necesare individualizării lor și în special locul unde pot fi găsiți și căile de stabilire și menținere a contractului. Strâns legată de ținerea evidenței cetățenilor este și eliberarea unor acte de identitate pentru aceștia.

Operațiunile consulare privind cetățenia sunt efectuate în conformitate cu normele statului trimițător care reglementează cetățenia.

Atribuțiile consulilor în materie de cetățenie sunt prevăzute în toate convențiile noastre consulare.

Conform prevederilor regulamentare, oficiul consular român are o serie de funcții de ordin administrativ în materia cetățeniei cum ar fi: primirea cererilor de dobândire și redobândire a cetățeniei; primirea cererilor de aprobare a renunțării la cetățenie; primirea cererilor de clasificare a situației cetățeniei, eliberarea dovezilor de cetățenie, etc.

Misiunile diplomatice și oficiile consulare primesc și înaintează în țară spre rezolvare la organele competente cererile de repatriere și cele privind cetățenia. Șeful de misiune diplomatică sau de oficiu consular eliberează persoanei căreia i s-a acordat cetățenia română un certificat constatator și dovezi de cetățenie. El este autorizat să primească și să autentifice declarații de la cetățenii români care și-au pierdut cetățenia română din diferite motive pentru redobândirea cetățeniei române (art.21, 23, 37 din Legea cetățeniei române nr.21/1991).

Pentru a putea fi asigurată asistența și protecția consulară, funcționarii consulari au următoarele drepturi: de a comunica liber cu naționalii; să fie avertizați de autoritățile competente ale statului de reședință dacă un cetățean al statului trimițător al postului consular a fost arestat, în circumscripția consulară; de a vizita pe cetățenii statului trimițător arestați sau reținuți preventiv, ori deținuți în exercitarea unei hotărâri judecătorești.

Aceste drepturi trebuie să fie exercitate în conformitate cu legile și regulamentele statului de reședință.

Protecția consulară este un drept discreționar al statului trimițător. In exercitarea ei, consulul se poate adresa numai organului la care el are acces și trebuie respectate principiile fundamentale ale dreptului internațional și obligația funcționarilor consulari de a nu se amesteca în treburile interne ale statului de reședință.

O asemenea funcție este exercitată și de misiunea diplomatică. Spre deosebire de misiunile diplomatice, care exercitând protecția diplomatică se adresează guvernului statului de reședință – deci fac demersuri pe plan central – protecția consulară constă în apărarea intereselor legale ale statului sau ale conaționalilor săi în fața autorităților competente din circumscripția sa – deci pe plan local .

Favorizarea dezvoltării relațiilor comerciale, economice, culturale și științifice între statul trimițător și statul de reședință și să promoveze în orice alt mod relațiile amicale între cele două state. Îndeplinirea acestei funcții de favorizare a relațiilor comerciale, economice, științifice și culturale din statul de reședință, o bună cunoaștere a cerințelor pieței, a importurilor și exporturilor, a surselor de aprovizionare și în general a sistemului și mecanismelor economice și comerciale din statul de reședință.

Pe plan cultural, consulii sunt chemați să asigure stimularea vieții culturale a conaționalilor și dezvoltarea formelor de colaborare în acest domeniu între statul trimițător și statul de reședință.

Eliberarea de pașapoarte și documente de călătorie cetățenilor statului trimițător, vize și alte documente persoanelor care doresc să meargă în statul trimițător .

Pașapoartelor li se prelungește valabilitatea în ceea ce privește cetățenii statului trimițător.

Eliberarea documentelor pentru călătorii în străinătate (pașapoarte) respectiv vize pentru admiterea intrării-ieșirii și trecerii pe teritoriul unui stat este de competența unor organe specializate: organele Ministerului Administrației și Internelor în țară și oficiile consulare în străinătate.

Atribuțiile în materie de pașapoarte sunt diferite, în raport de categoria de beneficiari, dacă este vorba de cetățenii proprii, oficiile consulare pot, după caz, să elibereze anumite categorii de pașapoarte, să le prelungească valabilitatea și să confere ori să prelungească dreptul la ședere; dacă este vorba de străini, atribuțiile consulare se reduc la acordarea vizei de intrare pe teritoriul statului trimițător.

In această materie, există anumite principii de bază: în primul rând funcțiile consulare nu înglobează întreaga activitate din domeniul pașapoartelor, ci numai anumite atribuții conferite în mod expres de legea statului respectiv. In îndeplinirea acestor funcții consulul trebuie să aplice dispozițiile legislației interne a statului trimițător .

Funcția eliberării de pașapoarte și a acordării de vize a fost reglementată în toate convențiile bilaterale încheiate de țara noastră.

Atribuțiile consulului român în materie de pașapoarte și vize are la bază, pe lângă convențiile și acordurile la care România este parte și practică internațională, și prevederile legale interne care reglementează precis și în detaliu această materie.

Misiunile diplomatice (secțiile consulare) și oficiile consulare ale Românei în străinătate au în competența lor: eliberarea de pașapoarte simple cetățenilor români cu domiciliul în străinătate și prelungirea valabilității acestora; eliberarea titlurilor de călătorie valabile pentru o singură deplasare la destinație pentru cetățenii români aflați în străinătate care din diferite motive nu mai posedă documente de trecere a frontierei sau pașapoarte consulare; acordarea de vize de trecere a frontierei de stat a Românei (diplomatice, oficiale, de ședere temporară, turistică și de tranzit) pentru cetățenii străini (art.8, 9 și 20 din Decretul Lege nr.10 privind regimul pașapoartelor și al călătoriilor în străinătate și Ord Guv. Nr.37/1994).

Acordarea de ajutor și asistență cetățenilor (persoane fizice sau juridice) statului trimițător. Consulii pot stabili contacte cu conaționali lor și le pot da diferite sfaturi, ajutoare materiale sau îi pot asista în fața organelor administrative sau jurisdicționale din circumscripția consulară .

Prin expresia asistență consulară se înțelege acel complex de sarcini pe care consulul este chemat să le îndeplinească în favoarea conaționalilor săi în scopul de a le facilita fiecare moment al șederii pe teritoriul statului de reședință, activitatea de asistență având un conținut vast și greu de cuprins în totalitatea sa .

Practica noastră convențională nu este unitară în problema asistenței și protecției consulare.

Să acționeze în calitate de notar sau de ofițer de stare civilă și să le îndeplinească anumite funcții de ordin administrativ în măsura în care legile și regulamentele statului de reședință nu se opun.

Consulii pot întocmi acte notariale (autentificarea de acte, documente și dispoziții testamentare, certificarea unui fapt constatat personal; legalizarea de semnături; traduceri; eliberarea de extrase sau copii simple, etc.). Ei pot întocmi și acte de stare civilă (certificate de naștere, deces sau așa – numite căsătorii consulare) .

Dintre actele de stare civilă care intră în competența funcționarului consular, merită o atenție specială căsătoria consulară. Competența în acest domeniu nu este prevăzută în vreo normă de drept consular consuetudinar, astfel că, statul de reședință nu este din punct de vedere internațional, obligat să admită consulii străini la exercitarea unei asemenea funcțiuni; nu este ținut nici să recunoască valabile căsătoriile oficiate de ei și ar putea să pună chiar restricții la celebrarea lor .

Convențiile care prevăd căsătoria consulară, sunt în primul rând convențiile consulare bilaterale, dar căsătoria consulară este prevăzută și într-o serie de convenții multilaterale .

In timp ce, în sistemul anumitor state, se admite căsătoria consulară în măsura în care soții sunt cetățeni ai statului trimițător și chiar dacă numai unul din ei are un asemenea statut, cu condiția totuși ca nici unul din ei să nu aparțină prin cetățenie statului de reședință, în sistemul altor state, căsătoria consulară nu este admisă. Există și un sistem intermediar care nu cuprinde o negare formală a valabilității căsătoriei consulare, nu o admite în mod explicit, dar nici nu exclude în mod absolut posibilitatea, sub anumite condiții a oficierii unei căsătorii între doi conaționali (de exemplu, sistemul britanic).

Calitatea de ofițer de stare civilă a funcționarului consular este consacrată în toate convențiile noastre consulare. Reglementările noastre convenționale au în vedere înregistrarea nașterilor și a deceselor și eliberarea certificatelor corespunzătoare, dar în ceea ce privește oficierea căsătoriilor, competența consulului nu a fost recunoscută în toate convențiile (convenția cu Anglia și Austria), rolul lui reducându-se la “ținerea evidenței” acestora.

Apărarea intereselor cetățenilor statului trimițător în cazurile de succesiune de pe teritoriul statului de reședință, în conformitate cu legislația acestui stat. .

Statele sunt interesate să reglementeze transmisiunea bunurilor. Ele își rezervă dreptul de a controla și a asigura împărțirea bunurilor și drepturilor în conformitate cu legile și politica urmată de ele în materie de bunuri, ținând seama de voința expresă sau prezumată a defunctului, precum și de interesul familiei acestuia.

Potrivit cu fazele de realizare a succesiunii, conținutul funcției constă într-un complex de activități precum: funcția de informare care reprezintă o formă de cooperare între autoritățile locale și consul. Consulul este informat cu privire la decesul unui cetățean al statului trimițător; luarea măsurilor de conservare care includ aplicarea și ridicarea sigiliilor, iar consulul, fie că le îndeplinește chiar el și este asistat de autoritatea locală. Fie că le efectuează acesta, iar consulul asistă la respectivele operațiuni; măsurile recognitive cuprind operațiunile de inventariere de numire a unui curator al succesiunii sau luarea măsurilor urgente de conservare. In practica unor state, consulul poate participa la întreaga procedură succesorală până la realizarea și lichidarea moșteniri; după lichidarea succesiunii, bunurile mobile și sumele rezultate din valorificarea bunurilor se predau consulului pentru a fi puse la dispoziția moștenitorilor .

Să apere în limitele fixate de legile și regulamentele statului de reședință, interesele minorilor și incapabililor, cetățeni ai statului trimițător, mai ales atunci când este necesară instituirea unei tutele sau curatele. Atât Convenția de din 1902, cea din 1961, cât și Convenția de codificare din 1963 prevăd expres în sarcina agentului diplomatic astfel de activități.

Se consideră că aceste categorii defavorizate, au nevoie în situații limită de acțiuni punctuale, calificate și de solicitudine pentru asigurarea supravegherii și ajutorului pe care o impune situația în care ei se află.

Să reprezinte pe cetățenii statului trimițător sau să ia măsuri pentru asigurarea reprezentării lor, în fața tribunalelor sau a altor autorități ale statului de reședință pentru apărarea drepturilor și intereselor lor, atunci când nu-și pot apăra în timp util drepturile și interesele. Această acțiune a consulilor este condiționată de practicile și procedurile în vigoare în statul de reședință..

Reprezentarea consulară nu are natura unui mandat, chiar dacă produce unele efecte care sunt proprii acestei instituții. Natura raportului care se stabilește între un organ de stat și cetățeanul în favoarea căruia se face prestația este de drept public. Această intervenție apare necesară, în special atunci când naționalii săi sunt absenți, necunoscuți sau incapabili și când deci trebuie să-i apere împotriva ,măsurilor arbitrarii contra unor derogări de dreptate, să le susțină revendicările lor legitime în fața autorităților locale.

Consulul care face acte de reprezentare, acționează în calitatea sa oficială ca agent al guvernului său și nu ca agent sau reprezentat personal al părți interesate – în afara cazului dacă a primit un mandat special în acest sens, dar, în acest caz, nu se mai poate prevala de calitatea oficială.

In cazul reprezentării consulare, funcționarul consular acționează fără procură specială, iar actele efectuate de el au un caracter provizoriu, interimar, subsidiar și conservator, pentru că intervențiile lui nu duc la rezolvarea definitivă și de principiu a cauzei, ci la crearea acelor condiții necesare pentru păstrarea proprietății și asigurarea pentru naționalii săi de mijloace pentru a-și afirma și apăra drepturile care sunt puse în discuție; el nu se substituie întru totul cetățeanului interesat.

Reprezentarea consulară îi dă dreptul consulului de a transmite sugestii, note, memorii și alte informații care pot conduce la stabilirea adevărului și la apărarea drepturilor și intereselor cetățenilor statului trimițător. Această reprezentare trebuie să fie întotdeauna impersonală și oficială, deoarece funcționarul consular nu trebuie să se transforme niciodată în agent sau mandatar al naționalilor săi .

Să transmită acte judiciare sau extrajudiciare sau să efectueze comisii rogatorii în conformitate cu acordurile internaționale în vigoare ori în lipsa lor în orice mod compatibil cu legile și regulamentele statului de reședință.

Dreptul de a face acte de jurisdicție contencioasă este recunoscut funcționarilor consulari de foarte multe state. Acest gen de funcții nu figurează în Convenția de codificare, în schimb este reglementată amănunțit de Convenția Europeană privind funcțiile consulare (art.9).

Să exercite drepturile de control și inspecție prevăzute de legile și regulamentele statului trimițător asupra navelor maritime și fluviale având naționalitatea statului trimițător și asupra aeronavelor înmatriculate în acest stat. .

Funcția consulară de asistență privește nava ca atare, persoanele care se află la bordul navei (echipajul și călătorii), precum și încărcătura de pe navă.

Pentru acordarea asistenței și protecției, funcționarul consular poate comunica liber cu nava și personalul aflat la bord, iar aceștia la rândul lor (căpitanul și membrii echipajului) sunt liberi pentru a comunica cu oficiul consular; el primește protestele prezentate de către comandant și echipaj, examinează și vizează documentele de bord, eliberează documentele necesare pentru a permite navei să-și continue călătoria; primește, întocmește ori semnează orice declarație sau alte documente cu privire la înscrierea și radierea unei nave din registre, modificări în legătură cu proprietatea navei, armarea sau dezarmarea acesteia, pierderile sau avariile suferite de ea.

Funcționarul consular are dreptul de a acorda în orice situație asistență adecvată navelor statului trimițător care se găsesc în porturile și în apele teritoriale ale statului de reședință, concretizat în facultatea de a facilita intrarea navei în port și în apele teritoriale sau interioare. De asemenea, facilitează șederea și plecarea membrilor echipajului și a călătorilor, acordă asistență și ajutor căpitanului sau membrilor echipajului în relațiile lor cu autoritățile administrative și judiciare ale statului de reședință, le acordă asistență medicală sau sprijin pentru repatrierea lor.

Funcționarului consular îi revine și un ansamblu de atribuții privind luarea măsurilor necesare pentru asigurarea ordinii și disciplinei la bordul navei sub pavilionul statului trimițător .

Acordă asistență navelor și aeronavelor și echipajului acestora, examinează și vizează documentele lor de bord și fără a prejudicia prerogativele autorităților statului de reședință, face anchete privind incidentele care au survenit în timpul cursei navei sau aeronavei.

Convențiile noastre consulare, în totalitatea au reglementat această problemă într-un mod asemănător .

In mod practic, nu este posibil și nici necesar să se stabilească încă de la început odată cu încheierea convenției consulare toate funcțiile consulare.

Se face o enumerare a principalelor funcții, pentru ca în partea finală să se facă precizarea că se pot exercita și alte funcții care nu sunt interzise de legile și regulamentele statului de reședință sau la care statul de reședință nu se opune, sau care sunt menționate în acordurile internaționale în vigoare între statul trimițător și statul de reședință.

Astfel, consulii au o serie de atribuții legate de exercitarea drepturilor electorale de către cetățenii statului trimițător, care se află, permanent sau temporar, pe teritoriul statului de reședință și, de asemenea, în ceea ce privește efectuarea serviciului militar de către aceștia. .

5. STATUTUL JURIDIC AL OFICIILOR CONSULARE ȘI AL PERSONALULUI ACESTORA

5.1. Privilegii și imunități consulare.

Pentru a-și putea desfășura în bune condiții activitatea lor, statele acordă consulilor, de obicei pe bază de reciprocitate, anumite imunități și privilegii.

Prin expresia generică de imunități consulare (echivalentă cu aceea de “statut consular”) potrivit teoriei și practicii dreptului internațional se înțelege tratamentul pe care dreptul internațional îl prevede, pentru a fi acordat oficiilor consulare ale statelor străine și personalului lor, în scopul ca acestea să-și poată îndeplini funcțiile ce le revin pe teritoriul statului de reședință.

Pe de altă parte, organele consulare au obligația de a respecta statul de reședință și ordinea existentă pe teritoriul acestora.

Pe baza drepturilor, facilităților, privilegiilor și imunităților acordate, oficiile consulare și membrii personalului acestora beneficiază de un regim special în comparație cu orice persoană fizică și juridică, în sensul că nu li se aplică jurisdicția statului de reședință cu privire la anumite acte.

Tratamentul consular, desemnat în mod curent prin expresia “extrateritorialitate” sau expresia de “imunități consulare” sau “privilegii consulare” are fie un caracter pozitiv (drepturi excepționale), fie negativ (scutiri de anumite îndatoriri, cel mai adesea imunități).

Ele sunt totuși înmănuncheate în patru categorii: imunități propriu-zise, privilegii, facilități și drepturi consulare.

Imunitățile propriu-zise constau în esență în neaplicarea jurisdicției statului de reședință și a legilor care, în mod necesar și obligatoriu, se aplică tuturor situațiilor de drept, atât străinilor cât și cetățenilor statului respectiv.

Privilegiile consulare constau în posibilitatea juridică de a se servi de instrumente speciale, de a se bucura de anumite beneficii, de a primi anumite onoruri (de exemplu: posibilitatea de a comunica prin cifru și de a se servi de curieri speciali).

Facilitățile sau înlesnirile consulare constau într-un tratament analog, dar distinct de privilegii propriu-zise, care cuprind acele facilități, diferite și numeroase, pe care autoritățile statului de reședință trebuie să le acorde organelor consulare în scopul de a le înlesni îndeplinirea funcțiilor în condiții cât mai bune.

Prerogativele sau drepturile consulare constau în posibilitatea, recunoscută organelor consulare de a lua hotărâri care să producă anumite efecte juridice față de statul de reședință (de exemplu: dreptul de a percepe taxe consulare).

Materia drepturilor, facilităților, privilegiilor și imunităților consulare este amplu reglementată în Convenția de din 1963 pentru codificarea dreptului consular.

Beneficiarii acestor privilegii, imunități, drepturi și facilități sunt oficiile consulare, dar și membrii oficiului consular, membrii de familie ai acestora și membrii personalului privat.

Vocația la unul sau altul dintre aceste drepturi, înlesniri, privilegii și imunități, cât și întinderea acestora, gradul de condiționare avut în vedere la acordarea lor, depind de numeroși factori, care sintetizați sunt următorii: dacă persoana în cauză face parte din categoria membrilor oficiului consular sau este numai un membru de familie al acestora, ori un membru al personalului privat; poziția pe care o ocupă în cadrul personalului oficiului consular, calitatea de consul de carieră sau consul onorific, ori de membru al unui consulat de carieră sau al unui consulat onorific; calitatea persoanei respective de cetățean al statului trimițător, de rezident permanent în statul de reședință sau de persoană care nu exercită pe teritoriul statului de reședință o profesiune cu caracter lucrativ .

Convenția de din 1963 împarte imunitățile și privilegiile consulare în două categorii: înlesnirile, privilegiile și imunitățile postului consular și înlesnirile, privilegiile și imunitățile funcționarilor consulari.

Din înlesnirile, privilegiile și imunitățile postului consular fac parte: folosirea drapelului și stemei naționale; inviolabilitatea localurilor consulare, scutirea localurilor consulare de taxe fiscale; inviolabilitatea arhivei și a documentelor; libertatea de comunicare și inviolabilitatea corespondenței consulare, ca și a curierului și valizei consulare:

Înlesnirile, privilegiile și imunitățile funcționarilor consulari sunt următoarele: inviolabilitatea personală cu precizarea că funcționarii consulari pot fi puși în stare de arest sau detenție preventivă în caz de crimă gravă și pe baza unei hotărâri judecătorești; imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă; scutirea de toate obligațiile de înregistrare a străinilor și de obținere a permisului de ședere; scutirea de impozite și taxe; cu unele excepții, scutirea de taxe vamale și control vamal.

Funcționarul consular beneficiază de privilegiile și imunitățile consulare din momentul intrării pe teritoriul statului de reședință, iar dacă se află pe teritoriul acestui stat, din momentul intrării sale în funcție, la postul consular.

Statele terțe, pe unde tranzitează funcționarul consular pentru a se prezenta la post sau pentru a se întoarce la post, trebuie să-i respecte privilegiile și imunitățile.

Pentru desfășurarea normală a activității consulare, statul de reședință trebuie să ia o serie de măsuri care să creeze un minimum de condiții favorabile, menite să ofere garanție desfășurării activității consulare.

Această regulă se găsește consacrată în numeroase convenții consulare și în convențiile noastre bilaterale.

5.2. Drepturile, facilitățile, privilegiile și imunitățile privind oficiile consulare.

5.2.1. Inviolabilitatea localurilor, a bunurilor consulare și a reședinței consulului.

Localurile consulare (construcțiile și terenurile pe care se află acestea), precum și celelalte bunuri imobile sau mobile care se află în folosință consulului sunt inviolabile, astfel că acestea nu pot fi vizitate decât cu consimțământul șefului de oficiu. Se admite totuși, că în lipsă de stipulație contrară, autoritățile teritoriale ar putea pătrunde în localurile consulare dacă este un caz de urgență.

Această regulă a inviolabilității se aplică la toate bunurile care sunt afectate pentru o normală desfășurare a activității oficiului consular, indiferent de titlu juridic cu care le deține (proprietate a statului trimițător a funcționarului consular sau închiriate de la un terț).

Inviolabilitatea localurilor consulare constă în interdicția generală pentru agenți sau orice altă autoritate a statului de reședință de a pătrunde în localurile consulare. Ca urmare, în localurile consulare nu se vor putea face acte de autoritate (percheziție, sechestru), acte de executare și orice acțiune care ar putea fi de natură să pună într-un mod oarecare, în discuție inviolabilitate localului consular.

In același timp, statul de reședință are obligația specială de a lua măsuri în scopul de a împiedica, ca în localurile postului consular să pătrundă orice persoană sau ca localurile să fie deteriorate și ca liniștea în oficiul consular să fie tulburată ori demnitatea afectată .

Unele convenții consacră o inviolabilitate relativă sau condiționată, altele absolută. Convenția de consacră o inviolabilitate condiționată, bazată pe consimțământul prezumat.

In practica noastră convențională, principiul inviolabilității localurilor consulare a fost înscris în toate convențiile pe care România le-a încheiat. Acesta apare ca o caracteristică generală în contextul în care inviolabilitatea aplicată localurilor consulare este absolută (chiar și în convențiile încheiate cu țări care în general, manifestau reticență față de acest principiu).

5.2.2. Inviolabilitatea arhivelor și a documentelor consulare.

Ea este recunoscută chiar în afara oricărei prevederi convenționale.

In sensul cel mai larg, prin noțiunea de arhivă consulară se înțelege locul unde dosarele sunt depozitate. În sens restrâns, și de fapt cel mai esențial, prin arhivă se înțelege hârtiile, documentele, corespondența, cărțile, revistele și materialul de cifru, precum și fișierele și mobila destinată a le proteja. Prin noțiunea de documente se înțelege orice hârtie care nu se încadrează în denumirea de corespondență oficială, cum ar fi, de exemplu, materialul elaborat de către oficiul consular. Nu se bucură de inviolabilitate actele de stare civilă, eliberate de funcționarul consular.

Regula inviolabilității arhivei și documentelor consulare este înscrisă în toate convențiile încheiate de România.

Inviolabilitatea localurilor și arhivelor consulare se aplică și după încheierea temporară sau permanentă a oficiilor consulare.

5.2.3. Scutirea fiscală a localurilor oficiilor consulare

In ceea ce privește localurile consulare, proprietate a statului trimițător sau a șefului oficiului consular ori închiriate, statul de reședință acordă scutiri pentru toate impozitele și taxele de orice natură – naționale, regionale sau comunale – pe care ar trebui să le perceapă în conformitate cu legislația sa. Aceeași scutire de taxe și impozite se aplică și în privința reședinței șefului oficiului consular.

5.2.4 Libertatea de deplasare

Pentru exercitarea funcțiilor consulare și în general pentru desfășurarea activității oficiale, membrii oficiului consular și în primul rând funcționarii consulari, au nevoie să se deplaseze pe teritoriul statului de reședință. De aceea în practica internațională se prevede obligația pentru statul de reședință de a asigura libertatea de desfășurare și de circulație pe teritoriul său pentru toți membrii oficiului consular.

Acest drept de deplasare și de circulație nu este însă nelimitat, pentru că orice stat poate, prin legile și regulamentele sale, să interzică ori să reglementeze accesul în anumite zone pe motive de ordine politică sau securitate națională.

5.2.5. Libertatea de comunicare

Libertatea de comunicare a oficiului consular cu guvernul, misiunile diplomatice și consulatele statului trimițător apare ca o regulă fundamentală a întregului drept consular.

Principiile recunoscute în practica internațională au fost înscrise și în art.35 din Convenția de codificare a dreptului consular și acestea sunt:

Statul de reședință permite și protejează libertatea de comunicare a oficiului consular pentru orice scopuri oficiale. Postul consular poate folosi toate mijloacele de comunicație potrivite, inclusiv curieri diplomatici sau consulari, valiza diplomatică sau consulară și mesajele în cod sau cifrate. Totuși, postul consular nu poate instala și utiliza un post de radioemisie decât cu asentimentul statului de reședință.

Corespondența oficială a postului este inviolabilă. Prin expresia “corespondența oficială” se înțelege întreaga corespondență referitoare la postul consular și funcțiile sale.

Valiza consulară nu trebuie să fie nici deschisă nici reținută. Totuși dacă autoritățile competente ale statului de reședință au motive serioase să creadă că valiza conține alte obiecte decât corespondența documentelor și obiectele vizate de Convenție, ele pot cere ca valiza să fie deschisă în prezența lor de către un reprezentant autorizat al statului trimițător.

Coletele care constituie valiza consulară trebuie să poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor și nu pot conține decât corespondența oficială.

Curierul consular trebuie să poarte un document oficial în care să ateste calitatea sa și să precizeze numărul de colete care constituie valiza consulară. El nu se bucură de inviolabilitate personală.

Statul trimițător, misiunile sale diplomatice și posturile sale consulare pot desemna curieri consulari ad-hoc.

Valiza consulară poate fi încredințată comandantului unei nave sau unui avion comercial care trebuie să sosească într-un punct de intrare autorizată.

Problema libertății de comunicare a oficiilor consulare și-a găsit reglementarea în toate convențiile consulare încheiate cu România. Cu toate acestea nu se poate afirma că practica noastră convențională este unitară.

5.2.6. Comunicarea cu autoritățile statului de reședință

Pentru realizarea funcțiilor consulare, în special pentru a asigura protecția și asistența consulară cetățenilor statului trimițător, funcționarii consulari trebuie și pot să se adreseze tuturor autorităților statului de reședință din circumscripția lor consulară pe baza unei depline independențe și egalități.

Principiul în materie este că funcționarii consulari trebuie să se adreseze autorităților locale competente ale circumscripției lor consulare.

Funcționarii consulari pot să se adreseze și autorităților centrale competente ale statului de reședință dacă și în măsura în care acest lucru este admis de legile și regulamentele și uzanțele statului de reședință sau de acordurile internaționale respective.

5.2.7. Comunicarea cu cetățenii statului acreditat

Funcționarul consular poate acorda asistență și protecție necesară cetățeanului statului trimițător aflat într-o situație cu totul specială, supus unei măsuri privative de libertate.

Astfel, vizitele la persoanele încarcerate vor fi autorizate, în conformitate cu dispozițiile acordurilor de procedură penală și reglementările privind regimul penitenciar.

Dispozițiile din art.36 al Convenției de din 1963 prevăd că autoritățile competente ale statului de reședință trebuie să avertizeze fără întârziere postul consular al statului trimițător atunci când în circumscripția sa consulară, un cetățean al acestui stat este arestat, încarcerat sau pus în orice altă formă de detenție. Acestea trebuie să informeze, fără întârziere, persoana în cauză despre drepturile care îi revin în baza Convenției.

Funcționarii consulari au dreptul de a vizita pe un cetățean al statului trimițător care este încarcerat, în stare de detențiune preventivă sau reținut în orice altă formă de detenție, de a se întreține și de a purta corespondență cu el, precum și de a lua măsuri pentru asigurarea reprezentării lui în justiție.

De asemenea, ei au dreptul de a vizita un cetățean al statului trimițător care se află încarcerat sau deținut în circumscripția lor în executarea unei hotărâri judecătorești.

Cu toate acestea, funcționarii consulari trebuie să se abțină de a interveni în favoarea unui cetățean încarcerat sau aflat în stare de detențiune preventivă sau reținut în orice altă formă de detențiune, dacă cetățeanul în cauză se opune în mod expres la aceasta.

Practica noastră convențională aduce dezvoltări și ameliorări dreptului codificat: se stabilesc termene precise în cadrul cărora trebuie să fie înștiințat funcționarul consular despre măsura privativă de libertate și se prevede posibilitate de a vizita pe cetățeanul arestat sau reținut. Comunicarea arestării sau deținerii preventive constituie o obligație cu caracter general.

5.2.8. Folosirea drapelului și a stemei naționale.

Oficiile consulare și șefii de oficii consulare au dreptul ca, în numele statului trimițător, să folosească drapelul și stema națională în consulat, arborându-l, respectiv plasând-o pe clădirea consulatului și la intrarea în consulat. Se recunoaște dreptul de a arbora drapelul național pe oficiul consular, se recunoaște dreptul de a arbora drapelul național pe mijloacele de transport individual, atunci când acestea sunt folosite în interes de serviciu și ținând seama de legile regulamentare și uzanțele statului de reședință.

5.2.9. Încasarea de sume cu titlu de drepturi și taxe consulare

Dreptul oficiilor consulare de a încasa taxe consulare reprezintă o regulă de drept internațional cutumiar, deoarece, încă din timpurile cele mai îndepărtate, consulii percepeau drepturi și taxe pentru serviciile pe care le acordau naționalilor lor.

In epoca actuală orice stat percepe pentru actele oficiale pe care le îndeplinește taxele fixate pentru legislația sa. Perceperea de taxe consulare se face asupra activităților admise de statul de reședință.

Drepturile și taxele consulare percepute de către oficiul consular pentru actele consulare sunt scutite de orice impozite și taxe percepute, fie de către statul de reședință, fie de către o entitate teritorială sau locală a acestuia. Același regim se aplică și chitanțelor eliberate de către oficiul consular pentru drepturile și taxele percepute.

5.2.10. Procurarea localurilor consulare și a locuințelor pentru personalul oficiului consular

Statul de reședință trebuie să înlesnească procurarea clădirilor și terenurilor necesare pentru activitatea oficiului consular și să-l ajute în obținerea locuințelor corespunzătoare pentru membrii săi.

Procurarea de localuri și locuințe poate avea loc, fie prin achiziționarea sau închirierea lor, fie în orice alt mod, însă, în toate cazurile acestea trebuie să se facă cu respectarea legilor și regulamentelor în vigoare în statul de reședință .

5.3 Drepturile, facilitățile, privilegiile și imunitățile membrilor oficiului consular

5.3.1 Drepturile, facilitățile, privilegiile și imunitățile membrilor oficiului consular

5.3.1.1. Imunitatea de jurisdicție. Imunitatea de jurisdicție trebuie să fie recunoscută tuturor consulilor, indiferent dacă a fost sau nu stipulată printr-o convenție, căci ea decurge din însuși caracterul instituției consulatelor și constituie o măsură de curtoazie internațională față de statul care a numit consulul.

Funcționarii consulari se bucură de inviolabilitate completă în ceea ce privește actele efectuate în exercițiul funcțiunii. Actele în cauză scapă oricărei jurisdicții a statului de reședință, indiferent dacă este vorba de jurisdicție civilă, penală sau administrativă.

Consulul nu se bucură de nici un fel de imunitate de jurisdicție cu privire la actele pe care el le îndeplinește ca un simplu particular. In îndeplinirea atribuțiilor oficiale, consulii acționează în numele statului trimițător care, conform principiului egalității suverane, nu poate fi urmărit în justiție de către un stat, fără consimțământul său. .

5.3.1.2. Inviolabilitatea personală. Problema inviolabilității personale a funcționarilor consulari constituie o chestiune mult controversată, atât în doctrină, cât și în practica statelor, întrucât după ce consulii au încetat să mai fie miniștrii publici au fost supuși jurisdicției statului pe teritoriul căruia își exercitau funcțiile.

Noțiunea de inviolabilitate are un dublu înțeles. În sens larg, pozitiv, prin inviolabilitate înțelegem obligația statului respectiv de a proteja persoana consulului de o eventuală ofensă din partea oricui. În sens restrâns, negativ, statul în cauză trebuie să se abțină în a supune persoana consulului unor măsuri restrictive de libertate.

In art.41 din Convenția de se prevede că: ”funcționarii consulari nu pot fi puși în stare de arest sau de detențiune preventivă decât în caz de crimă gravă și în urma unei hotărâri a autorităților judiciare competente”, iar în art.42 se prevede că: “statul de reședință trebuie să informeze despre acest lucru statul trimițător, pe cale diplomatică”.

In practica noastră convențională problema a fost tratată diferit, motiv pentru care, jurisprudența recentă aduce o serie de elemente noi în acest sens.

5.3.1.3. Exceptarea de la obligația de a depune mărturie ca martor. Spre deosebire de membrii misiunii diplomatice, funcționarii consulari și alți membrii ai oficiului consular nu sunt scutiți, potrivit normelor dreptului internațional, de obligația de a compare ca martori în justiție. Totuși, în afara unei excepții expres consimțite de către statul trimițător, această depoziție nu se poate referi la conținutul arhivei consulare și nici la faptele de care consulul are cunoștință în virtutea calității oficiale. Cu toate acestea Comisia de drept internațional a fost de acord să recunoască că, în cat de refuz nici o măsură de constrângere sau altă sancțiune nu le poate fi aplicată.

In art. 44 al Convenției de se prevede că: “Autoritatea care solicită mărturia trebuie să evite a împiedica un funcționar consular în îndeplinirea funcțiilor sale”. El poate să-i obțină mărturia la reședința lui sau la postul consular, sau să accepte o declarație scrisă din partea sa ori de câte ori acest lucru este posibil. Tot în acest articol se prevede că: “membrii postului consular nu sunt obligați să depună mărturie asupra faptelor care au legătură cu exercitarea funcțiilor lor și să prezinte corespondența și documentele oficiale referitoare la acestea. Ei au, de asemenea, dreptul de a refuza să depună mărturie în calitate de experți asupra legislației statului trimițător”.

Dată fiind importanță pe care o prezintă, problema scutirii de la obligația de a depune mărturie ca martor o găsim reglementată în toate convențiile consulare pe care țara noastră le-a încheiat până în prezent cu diferențe ce se observă în ceea ce privește soluțiile și formulările.

5.3.1.4. Scutirea de înmatriculare a străinilor și de permis de ședere. In conformitate cu practica generală a statelor, sosirea membrilor oficiului consular, a membrilor familiilor lor care locuiesc cu ei și a personalului privat trebuie să fie notificate ministerului afacerilor externe sau altor autorități din statul de reședință.

Scutirea de înmatriculare a străinilor și de permise de ședere este stipulată și în Convenția de pentru codificarea dreptului consular (art. 46): “Funcționarii consulari și angajații consulari, precum și membrii familiilor care locuiesc împreună cu ei, sunt scutiți de toate obligațiile prevăzute de legile și regulamentele statului de reședință în materie de înmatriculare a străinilor și de permise de ședere. Acest lucru nu se aplică nici funcționarului consular care nu este angajat permanent al statului trimițător sau care exercită o activitate particulară cu caracter lucrativ în statul de reședință, nici unui membru al familiei sale”.

In toate convențiile consulare încheiate de România după 1963, această scutire este reglementată pe larg. Legislația noastră internă cuprinde norme care reglementează problema scutirii de obligația de înregistrare și a obținerii permisului de ședere pentru membrii oficiilor consulare. Ministerul Afacerilor Externe eliberează acestor persoane în vederea legitimării lor, carnete de identificare valabile pe teritoriul României.

Carnetele de identitate eliberate potrivit prevederilor prezentei hotărâri vor fi restituite Ministrului Afacerilor Externe la părăsirea definitivă a teritoriului României sau la încetarea în orice mod a calității respective.

5.3.1.5. Scutirea de permis de muncă.. In anumite țări, legislația referitoare la folosirea mâinii de lucru străine impune, fie celor ce angajează, fie celor angajați, obligați a de a obține un permis de muncă, de aceea, în Convenția de pentru codificarea dreptului consular se prevede ca un membru al oficiului consular care este angajat la consulat sau ar vrea să angajeze în serviciul său o persoană având cetățenia statului trimițător sau a unui stat terț este scutit de aceste obligații.

5.3.1.6. Scutirea de prestații personale. Scutirea de prestații personale are în vedere o serie de sarcini civile ca: serviciul militar, serviciul în miliție, funcțiile de jurat, de judecător laic, munca persoanelor ordonată de către comune cu privire la întreținerea drumurilor sau cu ocazia unei calamități publice, obligații militare legate de rechiziționare, contribuții și încartiruiri militare, etc.

De scutirile stabilite prin această regulă beneficiază membrii oficiului consular și membrii lor de familie care trăiesc în același cămin, dacă nu au cetățenia statului de reședință.

5.3.1.7. Scutiri fiscale, vamale și de la regimul de securitate socială.

Scutirea fiscală, un element deosebit de important al statutului consular, este adeseori acordată funcționarilor consulari prin convențiile consulare sau prin alte acorduri bilaterale încheiate între statul de reședință și statul trimițător.

Convențiile bilaterale acordă, ca regulă generală, scutirea fiscală și de taxe pe bază de strictă reciprocitate stabilită prin acord.

Aceste reguli au fost înscrise în Convenția de pentru codificarea dreptului consular, în art.49, care prevede că “Funcționarii consulari și angajații consulari, precum și membrii familiei lor care locuiesc împreună cu ei, sunt scutiți de orice impozite și taxe, personale sau reale, naționale, regionale și comunale cu excepția: impozitelor indirecte încorporate în mod normal în prețul mărfurilor sau serviciilor; impozitele și taxele pe bunuri imobile particulare situate pe teritoriul statului de reședință; drepturile de succesiune și mutație percepute ca remunerare a serviciilor particulare prestate; impozitele și taxele pe veniturile particulare, inclusiv câștigurile în capital, care își au sursa în statul de reședință, și a impozitelor pe capital prelevate asupra investițiilor efectuate în întreprinderi comerciale sau financiare situate în statul de reședință; taxele de înregistrare, de grefă, de ipotecă și de timbru”.

Potrivit unei practici generalizate, obiectele destinate folosinței unui oficiu consular sunt scutite de taxe vamale.

Prin expresia “obiectele destinate folosinței oficiale a unui post consular” trebuie să se înțeleagă: pavilionul, stemele, însemnele și emblemele, sigiliile și ștampilele, cărțile, registrele, documentele, imprimatele oficiale, precum și mobilierul, dulapurile metalice, case de fier, articole de birou (clasoare, mașini de scris, mașini de calcul) și toate celelalte obiecte pentru folosința oficială a oficiului consular.

Aceste privilegii sunt în conformitate cu dispozițiile legislative și regulamentare ale statului de reședință.

Exceptarea de la regimul de securitate socială se justifică pe considerente de utilitate practică.

Astfel, dacă un membru al oficiului consular, în cursul carierei sale, la fiecare din afecțiunile suferite la consulate situate în țări diferite, nu s-ar mai bucura de legile naționale privind securitatea socială (asigurări de boală, asigurări de bătrânețe, asigurări de invaliditate, etc.) și dacă ar trebui ca în fiecare din aceste situații să fie supus unei legislații diferite de cea a statului trimițător, ar rezulta pentru el dificultăți considerabile.

Este deci în interesul tuturor statelor de a acorda această scutire pentru ca membrii oficiului consular să poată continua a fi supuși legilor lor naționale în materie de securitate socială .

5.3.2. Drepturile, facilitățile, privilegiile și imunitățile acordate membrilor de familie

Statele recunosc, în convențiile consulare pe care le încheie sau în practica consulară în condiții de reciprocitate, o serie de privilegii și imunități membrilor de familie și altor membrii ai postului consular, pentru că nu se poate nega totuși că asigurarea unui anumit statut membrilor de familie reprezintă, în orice caz, o garanție în plus pentru oficiul consular și totodată, o premisă pentru desfășurarea normală a activității oficiului consular.

Convenția de pentru codificarea dreptului consular într-o serie de articole, stipulează pentru membrii de familie anumite drepturi și privilegii. In art. 46 se prevede scutirea membrilor de familie, a funcționarilor consulari, a angajaților consulari de obligația de înmatriculare a străinilor și de permis de ședere. În art. 48 se înscrie scutirea de la regimul de securitate socială pentru membrii de familie ai angajaților consulari. În art. 50 se prevede scutirea de taxe vamale și control vamal pentru membrii de familie ai funcționarilor consulari. În art. 51 se prevede permisiunea de export și scutirea de taxe în caz de deces al unui membru al familiei. În art.52 se prevede scutirea membrilor de familie ai membrilor postului consular de prestațiile personale.

Prin urmare este vorba de acordarea unor privilegii și nu a unor imunități; de fiecare dată se menționează condiția ca membrul de familie trebuie să locuiască împreună cu acel membru al oficiului consular.

5.3.3. Începutul și încetarea facilităților, privilegiilor și imunităților

Stabilirea momentului de început și sfârșit al privilegiilor și imunităților consulare are o valoare practică pentru că dezacordul asupra acestor momente a dus, în fapt, la serioase incidente între state.

Statutul juridic de consul sau de membru al oficiului consular începe odată cu atribuirea acestei calități de către statul trimițător, iar în raport cu statul de reședință, odată cu recunoașterea sa, sub o anumită formă a acestei calități; încetarea statutului se poate produce ca urmare a faptului că statul de reședință nu mai recunoaște această calitate.

Este normal, deci ca privilegiile și imunitățile consulare, fiind consecințe ale acestei calități recunoscute, să înceapă și să înceteze în principiu, în aceste momente și chiar în ipoteza în care calitatea este restrânsă de către statul trimițător, determinant rămâne tot actul statului de reședință.

In cazul persoanelor care fac parte din familia unui membru al oficiului consular, statutul lor de persoane cu regim special există numai atâta vreme cât subzistă și calitatea de membru al familiei unei persoane care este beneficiara privilegiilor și a imunităților consulare .

In Convenția de din 1963 se prevede că membrii postului consular beneficiază de privilegii, imunități de la intrarea lor pe teritoriul statului de reședință, în țările de tranzit pe durata de timp necesară pentru a ajunge la post sau, dacă se găsește deja pe teritoriul statului de reședință, din momentul intrării lor în funcție la postul consular.

Membrii de familie ai agentului consular beneficiază de privilegiile, imunitățile și inviolabilitățile statuate în Convenția consulară de la data când agentul constatator se bucură de privilegii, fie de la data intrării lor pe teritoriul statului de reședință sau de la data la care ei au devenit membrii acestei familii.

Imunitățile și celelalte privilegii aparținând agentului consular încetează în mod normal odată cu funcția sa, în momentul în care consulul părăsește teritoriul statului de reședință sau de la expirarea unui termen rezonabil care a fost acordat. In ceea ce privește pe membrii de familie ca și restul personalului, privilegiile și imunitățile încetează în momentul în care aceștia încetează să mai locuiască împreună sau să fie în serviciul unui membru al postului consular.

Statul terț va proceda la fel pentru membrii familiei care locuiesc împreună cu agentul consular care beneficiază de privilegii și imunități.

Statele impun anumite condiții fără de care un membru al oficiului consular nu se poate bucura de statutul pe care i-l conferă calitate sa.

O primă împrejurare care pune în discuție neacordarea privilegiilor și imunităților consulare, este calitatea persoanei în cauză de cetățean al statului de reședință sau chiar de cetățean al unui stat terț.

O a doua împrejurare o constituie faptul că, deși persoana în cauză este un cetățean al statului trimițător, ea își are domiciliul pe teritoriul statului de reședință.

A treia împrejurare este legată de ocupația pe care o poate avea persoana în cauză. Unele state autorizează funcționarii lor consulari de carieră să exercite o ocupație cu caracter lucrativ, iar alte state, nu sunt dispuse să acorde acestei categorii de funcționari consulari același tratament în ceea ce privește privilegiile și imunitățile ca și celorlalți funcționari de carieră care se consacră exclusiv exercitării funcțiilor. Se exclud, de asemenea, consulii onorifici.

Se admite ca statul trimițător poate renunța la imunitățile ce sunt acordate unui membru al oficiului consular pe motiv că acestea fiind de atributul statului trimițător, tot el ar avea și dreptul să dispună de ele.

Nu a fost clarificat modul în care se poate renunța la imunitate. Renunțarea trebuie să fie întotdeauna expresă și să fie comunicată în scris statului de reședință.

Odată ce renunțarea la imunitate a fost în mod valabil făcută, nu mai este permis să fie invocată într-un stadiu ulterior al procedurii. .

5.4. Instituțiile consulilor onorifici și a consulatelor onorifice. Statutul lor juridic

Pare paradoxal că, deși instituția consulilor onorifici este cunoscută din cele mai îndepărtate timpuri, în practica consulară a unor state, nu există o definiție acceptată unanim.

Unele legislații consideră ca un criteriu decisiv faptul că funcționarul cu acest titlu nu este remunerat pentru activitatea sa consulară. Altele, recunosc expres că, consulii de carieră pot fi remunerați sau nu, stabilesc diferența esențială între consulii de carieră și cei onorifici pe baza împrejurării că unii sunt trimiși din străinătate, în timp ce alții sunt aleși pe loc, alte legislații au în vedere faptul că consulii onorifici nu au cetățenia statului trimițător și că sunt autorizați să execute, în afara funcțiilor lor oficiale, o ocupație lucrativă în statul de reședință.

Statele sunt libere să decidă dacă vor numi sau primi funcționari consulari onorifici.

Diferențele substanțiale între consulii de carieră și cei onorifici survin atunci când este vorba de determinarea statutului juridic al consulatelor și consulilor onorifici .

Cu privire la consulii onorifici, Convenția de din 1963 prevede că: instituția consulilor onorifici are un caracter facultativ, localurile consulatului condus de un consul onorific se bucură de protecția statului de reședință, de scutirea de taxe fiscale.

Arhivele și documentele consulatului sunt inviolabile. Consulatul onorific beneficiază de scutire de taxe vamale pentru obiectele oficiale și pentru cele destinate folosinței postului consular și de libertatea de a comunica cu statul trimițător și cu cetățenii săi.

Consulii onorifici beneficiază de imunitate de jurisdicție penală, ca și cei de carieră. Ei mai beneficiază de protecția statului de reședință, de scutirea de a se înregistra ca străini și de scutirea de impozite și taxe asupra indemnizațiilor și onorariilor pe care le primesc de la statul trimițător. Aceste privilegii și imunități nu se acordă membrilor familiei consulului onorific .

In România, aproape în toate convențiile noastre bilaterale încheiate până în 1990, există prevederi care exclud, fie direct și neechivoc, fie în mod explicit această instituție.

După 1990, România și-a reconsiderat atitudinea față de instituția consulului onorific, având o abordare nouă, numind și acceptând consuli onorifici. In acest scop, guvernul român a adoptat “Statutul consulului onorific” și a trecut la încheierea de înțelegeri adiționale cu unele state (Italia, Turcia, Austria, Croația etc.), spre a elimina restricțiile stabilite și a recunoaște instituția, urmând ca în viitoarele convenții să se confirme folosirea consulului onorific.

Au fost luate de asemenea, măsuri pe plan regulamentar, înscriindu-se în actul de organizare al Ministerului Afacerilor Externe că acesta poate stabili consulate onorifice, care funcționează potrivit practicii internaționale (art.12 din Hotărârea Guvernului nr.479/1994).

Ca urmare, practica României a înregistrat existența unui număr de 26 de consulate onorifice în străinătate și a unui număr de consulate onorifice străine pe teritoriul român (italian, britanic, australian, croat etc.).

5.5. Statutul juridic al diplomaților care îndeplinesc funcții consulare

Diplomații pot îndeplini funcții consulare, fie în mod permanent și normal atunci când misiunea diplomatică este împuternicită a se ocupa și de afacerile consulare, fie în mod temporar și cu titlu de excepție în cazul geranței interimare atribuite unui diplomat.

In ceea ce privește prima ipoteză s-a considerat, bazându-se pe practica statelor, că exercitarea funcțiilor consulare nu afectează și nici nu trebuie să afecteze statutul diplomatic al persoanei în cauză.

In vederea exercitării funcțiilor consulare de către misiunea diplomatică este necesar ca numele membrilor misiunii diplomatice atașați secției consulare sau însărcinați în alt mod cu exercitarea funcțiilor consulare ale misiunii, să fie notificate Ministerului Afacerilor Externe al statului de reședință sau autorităților desemnate de acest minister.

In exercitarea funcțiilor consulare, misiunea diplomatică poate să se adreseze: autorităților locale din circumscripția consulară sau autorităților centrale ale statului de reședință, dacă legile, regulamentele și uzanțele statului de reședință sau acordurile internaționale respectiv permit aceasta.

Nu numai agenții diplomatici pot fi împuterniciți cu îndeplinirea de funcții consulare, ci și alți membrii ai misiunii. Statutul acestora rămâne neafectat de împrejurarea că au atribuții consulare.

Problema a fost reglementată în toate convențiile noastre consulare. Conform acestora, agentul diplomatic se va adresa în probleme consulare Ministerului Afacerilor Externe. Sub acest aspect, practica noastră diferă de cea înscrisă în Convenția de

Cel de-al doilea aspect este acela al statutului agentului diplomatic însărcinat cu geranță interimară sau a altei persoane căreia i s-a încredințat această calitate.

Pe timpul geranței interimare gerantul interimar are aceleași atribuții ca și șeful de oficiu consular și se bucură de aceleași facilități, privilegii și imunități ca acesta din urmă. Ordinea cu precădere a gerantului interimar este aceea ca el să ia rangul după toți șefii de oficiu titulari, din clasa căreia îi aparține șeful de oficiu consular pe care-l înlocuiește .

5.6. Obligația oficiilor consulare și a personalului acestora de a respecta legile și regulamentele statului de reședință

In dreptul consular există regula fundamentală potrivit căreia orice persoană care se bucură de privilegiile și imunitățile consulare are, în același timp, și obligația de a respecta legile și regulamentele statului de reședință, afară de cazurile în care ea este exceptată de la aplicarea lor printr-o dispoziție a unui tratat internațional opozabil acestui stat.

Consulul nu are voie să se amestece în afacerile interne ale statului de reședință, el trebuie să respecte ordinea juridică din acest stat. Consulul nu trebuie să întreprindă în statul de reședință acțiuni de propagandă politică sau defăimare, să ia poziție publică în favoarea unui partid sau contra unui alt partid, în lupta politică internă din statul de reședință, să instige pe conaționali săi la anumite acțiuni politice, etc. Ei sunt supuși interdicției de a desfășura o asemenea activitate care ar fi destinată să facă ingerințe în afacerile interne ale statului de reședință.

Localurile consulare nu trebuie să fie utilizate în scopuri care ar fi incompatibile cu funcțiile consulare, ele nu trebuie să fie utilizate ca loc de azil pentru persoanele urmărite sau condamnate de către autoritățile locale.

In îndeplinirea funcție pe care o are, de a informa guvernul său cu privire la situația economică și culturală, în general cea politică, consulul este obligat să nu recurgă la mijloace de informare care pot fi considerate ilicite.

Așadar, rezultă că necesitatea respectării legilor și regulamentelor din statul de reședință apare ca o premisă a acordării unor privilegii și imunități.

In convențiile noastre bilaterale, această regulă fundamentală și-a găsit consacrarea prin preluarea întocmai a prevederii din convenția de codificare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA:

ANGHEL M. ION – Dreptul diplomatic și consular, Ed. Lumina Lex, București, 1996, ANGHEL M.ION – Dreptul consular, Ed. Științifică și Enciclopedică București, 1975; ANTOKOLETZ DANIEL, Tratado de derecho intenacional publico entiempo de paz, 2e Ed., 1928, Madrid; ANZILOTTI D. – Cours de droit international, tome I, Sirey, Paris, 1919; BEVILAQUA CLAVIS – Direito publica international, 2 th Ed. , Rio de Janeiro, 1939;BISCONTINI GIUSEPPE – Manuale di dritti conselare, Padova-Cedam, 1969; BLUNTSCHLI M. – Le droit international codifié, troisiéme édition, Libraire Guillaumin, Paris, 1880; BONFILS L. – Droit international public, 5 –éme, Ed. 1908; CAHIER PHILIPPE, Le droit diplomatic contemporain, 2 – éme, Ed. Genève, 1964;CAVARE L. – Le droit international public positif, tome II, 2 – éme, Ed. A.Pedone, Paris, 1961;CÂNDEA VIRGIL, GIURESCU DINU C., MALIȚA MIRCEA – Pagini din trecutul diplomației românești, Ed. Politică, București, 1966; CONTUZZI M. –Trattato teorico – pratica di diritto consolare e diplomatica, Torino, 1911; DELBEZ LOUIS – Les principes généraux du droit international public, Paris, 1964; DIACONU ION – Contribution a une ètude sur les normes impératives en droit international (jus cogens), București, 1971; DONNADIEU JAMES – Les consuls de France, Librairie du Recueil, Sirey, Paris, 1928;DYKMANS G. – Législation et règlementes consulaires belges, Bruxelles, 1952; FELLER H.A., MAHL EYO, HUDSON D, – Diplomatic and Consular Laws and Regulation, Concord, 1933, I;FIORE P. – Nouveau droit international public, 2 vol., Ed. Auguste Durand et Pedone Lauriel, Paris, 1968; GEAMĂNU GRIGORE – Drept internațional public, vol.II, Ed. Didactică și Pedagogică București, 1983; HALL W. – Treatise of international Law, 8 th Ed. Oxford, 1924;HALLECK M. – Internațional Law, 4 th. Ed., 1908, sec.8; HARIS J. LEO – Diplomatic privileges and immunities; a new regim is soon tobe adopted by the United States, in „The American Journal of International Law”, vol.62, nr.1, 1968;LEE T. – LUKE, Vienna Convention on Consular Relations, A.W. SIFTHOFF, Leiden, 1966; MALIȚA MIRCEA – Diplomație, școli, instituții, Ed. A II-a revizuită și adăugită, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975;MARESCA ADOLFO – Le relazioni consulari, Milano, 1966; MIHĂILĂ MARIAN – Elemente de drept internațional public și privat, Ed. All Beck, București, 2001; MOCA GHEORGHE, DRĂGHICI M. – Convenție cu privire la relațiile consulare în vol.”Documente de drept internațional”, București 1972; MONACO RICARDO – Manuale di diritto internazionale pubblico, 1960;NICIU M. MARȚIAN – Drept internațional public, Ed. Fundației „Chemarea” Iași, 1993; NICIU M.MARȚIAN – Drept internațional public, Editura Servosat, Arad, 2004;OPPENHEIM L. – International Law – A Treatise, vol.II, 8 th, Ed. By H.Lauterpacht, 1955; PALLIERI BALLADONE G – Diritto internazionale pubblica, 8 Ed. Milano, 1962; PERASSI T. – Lezioni di diritto internazionale, parte prima, Vristampa, Roma, 1960; PHILLI MORE V. – Commentaries upon international Law, 3 th Ed., Londra, 1857; PILLAUT V., Manuel de droit consulaire, 1910;POPESCU DUMITRA, COMAN ADRIAN – Drept internațional public, Ed. Ministerului de Interne, București, 1972; POPESCU DUMITRA, FLORIAN COMAN, ADRIAN NĂSTASE – Drept internațional public, Ed. Ministerului de Interne, București, 1993; POPESCU DUMITRA, COMAN FLORIAN, NĂSTASE ADRIAN–Drept internațional public, Ed. Șansa, București; SAURA G. VIDAL, Tratado de derecho diplomatico, Madrid, 1925;SCHWARZENBERGER GEORG–International Law, vol.I, 3 rd., Ed. Stevens, London, 1957; SEN B. A diplomat’s Handbook of international Law and Practice, Hague, 1965;VERDIER A. – Manuel pratique des consulats, Paris, 1963;

ΟΔΟ