Drept Constitutional Si Institutii Politice I [605018]

UNIVERSITATEA EUROPEANĂ "DRĂGAN" DIN LUGOJ
FACULTATEA DE DREPT

DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI
INSTITUȚII POLITICE
I

2 CAPITOLUL I

Societate, stat, drept, politică și morală

Secțiunea I. Societatea

Studierea, dar mai ales înțelegerea, structurilor și instituțiilor
constituționale implică anumite clarificări și delimitări ale categoriilor și
termenelor cu care se operează. De aceea câteva explicații privind societatea,
statul, dreptul, politica și morala se impun. Nu r areori sensurile lor științifice
se identifică din contextul în care sunt întrebuințate, dar plasticitatea
limbajului românesc poate uneori deruta.
Astfel, termenul societate are multiple sensuri și întrebuințări. În mod
deosebit ne interesează categoria societate umană în sensul ce i se dă în
dicționare de ansamblu unitar, complex sistematic, de relații între oameni,
istoricește determinate, condiție și rezultat al activității acestora de creare a
bunurilor materiale și valorilor spirituale necesare traiu lui individual și
colectiv. Societatea umană nu este o sumă aritmetică, ci un complex de
oameni, grupuri, clase, stării, relații (economice, politice ).
Societatea umană se deosebește de societatea animală sub două
aspecte și anume:
1. calitățile ființei uma ne – rațiune și conștiință;
2. caracterul său organizat rezultat din exigențele existenței și
dezvoltării, din dorința de perfecțiune.
Categoria societate umană nu poate fi străină categoriilor de stat,
drept, politică și morală. În ea și pentru ea sau creat și există acestea.
Societatea umană determină sensurile și scopurile celorlalte categorii,
numite deseori, generos dar și înșelător, bine comun sau fericire .
Societățile umane se caracterizează ca primitive, subdezvoltate,
dezvoltate, ele sunt leagănul civilizațiilor, religiilor, culturilor, speranțelor
dar și al războaielor, neîmplinirilor și dezamăgirilor.
Societatea umană are la bază o diversitate de indivizi, grupații în clase
și categorii sociale.
Ea este influențată de serie de factori dintre car e cei mai relevanții
sunt cei ideologicii, economici, istorici, psihologici și de tradiție,
internaționali, etc.
Factorii ideologici presupun un sistem de valori, structurat pentru
respectiva societate, care fie constituie liantul comun al tuturor indiviz ilor,
fie reprezintă factorul de diferențiere atunci când în funcție de aceste valori

3 se realizează organizarea instituțiilor statului și exercitarea puterii ( ideologii
liberare, marxiste, etc.)
Factorii economici determină atât opiniile și atitudinea me mbrilor
societății cât și, în bună măsură, modalitatea de amenajare a instituțiilor
statului și exercitarea puterii în societate.
Factorii istorici joacă și ei un rol deosebit de important în cadrul
diverselor societății, influențând atât structura instit uțională, cât și procesele
decizionale și de execuție care au loc în cadrul acesteia.
Factorii internaționali nu pot fi neglijați în contextul contemporan,
în care viața fiecărei comunități umane este strâns legată de soarta umanității
în ansamblu.
Inter esant de reținut este faptul că societatea umană poate să existe, să
se dezvolte și să se impună numai în structurii organizate, iar structura care
sa impus, a rezistat și rezistă, fiind practic de neabandonat este statul.

Secțiunea a II – a. Statul

Cuvântul stat are două accepțiuni și anume:
1. În sens larg , prin stat este înțeleasă suma a trei elemente:
teritoriul, populația, (națiunea) și suveranitatea. În această accepție statul
este sinonim cu țara, el incluzând civilizația, resursele, oamenii, terit oriul,
frontierele, autoritățile, etc.
2. În sens restrâns, prin stat se înțelege o formă organizată a puterii
poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o
accepție strict juridică. Strict juridic statul este un ansamblu de organe de
stat ( autorității), el cuprinde parlamente, guverne și alte autorității
executive, organe judecătorești, armată, poliție, închisori. În cadrul acestor
autorității lucrează demnitari, funcționari public și agenți publici. Prin
acestea statul se impune, este receptat și acceptat, de bună voie sau de nevoie
( silit). Democratic sau nu statul se impune, pentru că el implică organizare
și ordine.
Deși, paradoxal, statul „ ca unitate nu poate fi văzut, nici auzit, nici
pipăit” ( Hans Kelsen), este un concept și o realitate care, se spune adeseori,
exprimă ordinea din natură, o copiază o reproduce.
Rolul statului pentru societate constă în soluția unică și optimă
pentru dezvoltarea sa materială și spirituală și pentru conservarea valorilor
umane.
Cum poate fi ca racterizat statul ? Potrivit lui Hans Kelsen, statul
poate fi caracterizat ca: a) ordine de conduită a oamenilor, ordine juridică de

4 constrângere, b) putere de comandă, c) voință, distinctă de voința indivizilor,
fiind mai mult decât suma voinței individua le, ea situându -se deasupra lor.
Pentru a caracteriza statul trebuie reținut că el este și persoană
juridică, în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca
subiect de drepturi și obligații ( raporturi de drept civil, succesor al
moșteni rilor vacante, primire de donații și legat ce -i sunt adresate).
Care sunt funcțiile statului ? Statul are o serie de funcții care sunt de
regulă examinate sub mai multe ipoteze. Astfel pot fi identificate: funcția
legislativă, funcția executivă, funcția j urisdicțională; funcții interne și
funcții externe; funcții economice, funcții culturale, funcții sociale, funcții
represive etc. Cei care compun aparatul de stat ( demnitari, funcționari,
agenți) se bucură de autoritate și protecție statală aparte.
Care este legitimitatea statului ? Legitimitatea statului, adică
legitimitatea puterii unora de a comanda altora, reprezentă o problemă
teoretică de mare importanță, căreia i s -au căutat multe răspunsuri și care
totuși a rămas fără răspuns.
Cum se explică ex istența sa milenară deși a fost nu numai acceptat, ci
și dezavuat.
Ca o variantă de răspuns la problemă, s -ar putea considera că statul
rămâne rezultatul convențiilor sociale, pentru că până la urmă a convins că
este un rău necesar, mai necesar ca multe alte lucruri și bune și rele.
Statul este o construcție pe care toți, sau cei mai mulți, deseori o
ignoră sau o detestă, dar pe care toți o invocă și o solicită când viața,
libertatea sau averea lor sunt puse în pericol. Statul crează unora speranță,
produce altora durere, nemulțumire și chiar un sentiment al revoltei. El este
ținta răzmerițelor și insurecțiilor. Oameni dărâmă state pentru a le înlocui tot
cu state. Statul este o mistică.

Secțiunea a III – a. Dreptul

Ca și statul categoria drept cunoașt e două accepțiuni: drept obiectiv
și drept subiectiv .
Prin dreptul obiectiv înțelegem totalitatea normelor juridice. Într -o
explicație simplă, dreptul este definit ca totalitatea regulilor de conduită,
instituite sau sancționate de stat, reguli ce exprim ă voința poporului ridicată
la rang de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie și, în ultimă
instanță, prin forța coercitivă a statului.
Cât privește dreptul subiectiv el este puterea garantată de lege voinței
unei persoane, în temeiul căreia ac easta este în măsură, în vederea
valorificării unui interes personal direct, să desfășoare o conduită

5 determinată sau să ceară unui terț îndeplinirea unei acțiuni sau abținerea de
la o anumită activitate.
Normele de drept, care formează sistemul de drept al unui stat se
grupează în ramuri de drept și instituții juridice.
Dreptul obiectiv cunoaște o tradițională clasificare în drept public și
drept privat .
Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul,
colectivitățile publice și raporturile lor cu persoanele particulare atunci când
aceste raporturi privesc prerogativele subiectelor de drept public
Acesta cuprinde mai multe ramuri de drept și anume: dreptul
constituțional, dreptul internațional public, dreptul administrativ, dreptul
financia r, dreptul penal, etc.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor
particulare, fizice sau juridice ( morale) și raporturilor dintre ele. În dreptul
privat cuprindem dreptul civil, dreptul comercial etc.
Distincția dinte dreptul publi c și dreptul privat nu trebuie absolutizată.
Ambele sunt părți ale aceluiași sistem de drept, au trăsături particulare dar și
multe trăsături comune. Nu rareori, din rațiuni puternice teoretice și practice
se produc „ imixtiuni” ale dreptului privat în via ța publică și invers.
De altfel, așa cum vom observa, existența raporturilor cu dublă natură
juridică sau chiar cu multiplă natură juridică este efectul acestor imixtiuni.
Dreptul este deseori calificat în drept natural și drept pozitiv.
Statul și drept ul sunt strâns legate, se sprijină și se condiționează
reciproc. Au apărut deodată, din aceleași cauze și, pot fi explicate mult mai
bine împreună. Statul crează dreptul și paradoxal, dreptul delimitează
configurația și acțiunile statului. Prin drept satul își exprimă puterea de
comandă, formulând exigențe politice, umane, economice. Creând dreptul,
statul îi asigură în același timp eficiență și viabilitate. El devine paznicul
normelor juridice, intervenind, nu rareori cu violență, pentru a chema la
ordine indivizii care ignoră sau încalcă prescripțiile morale.

Secțiunea a IV – a. Politica

Termenul politică are multe sensuri, definite prin dicționare. În sensul
ce ne interesează politica este o formă de activitate socială care se extinde
asupra sferei rel ațiilor dintre clase, națiuni și grupuri sociale, ca și a celor
dintre indivizi și acestea, în lupta pentru putere.
Principala sferă a politicii o constituie participarea la guvernare,
determinarea formelor, funcțiilor și conținutului acesteia. Politica include
ansamblul problemelor ce interesează statul, maniera de a -l conduce.

6 Nu exista și nu poate exista o guvernare apolitică, o asemenea
guvernare fiind un nonsens, nu există și nu poate exista un parlament
apolitic, nu există și nu pot exista partide politice apolitice.

Secțiunea a V – a. Morala

Morala este în general definită ca o formă a conștiinței sociale, care
reflectă și fixează în principii și reguli cerințele de comportare privind
raporturile dintre indivizi și dintre individ și colectivita te ( familie, societate,
națiune, popor, alte categorii sociale ).
Morala este sufletul colectiv al poporului.
Uneori este considerată ca o știință care ne învață regulile pe care
trebuie să le urmăm pentru a face bine și pentru a evita răul. Există des igur și
o diversitate de clasificări, de nuanțe. Se vorbește despre morala laică și
morala religioasă, morala dominantă ( a clasei politice ) și morala
guvernanților, morala burgheză și morala proletară ( devenită socialistă ).
Corelația dintre societate, stat, drept, politică și morală sunt dense în
conținut, puternice.
Morala se cristalizează în societatea umană și exprimă exigențele și
valorile acesteia. Ea stă și trebuie să stea la baza statului și dreptului, la baza
guvernării. Ea trebuie să stea și la baza politicii. Politica, ea însăși trebuie să
fie morală.
Regulile și exigențele moralei sunt mult mai apropriate de dreptul
natural și de cutumă, ele exprimă deziderate ancestrale și permanente ale
omenirii.
Regulile moralei, deși de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de
nevoie prin forța coercitivă a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarea
lor atunci când apără viața.
De aceea în Constituția României, referirile la ipostazele moralei nu
lipsesc. Aceste referirii constituționale a sigură moralei eficiență, viabilitate.
Astfel, spre exemplificare, art, 26, art. 30, ocrotesc „bunele moravuri”, art.
53 menționează „morala publică”. De asemenea, „buna – credință” care
evident este mai întâi un concept moral este consacrată prin art. 11 și art. 57.

DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSITUȚII POLITICE

Vol. I

7
CAPITOLUL II

Dreptul constituțional român

Secțiunea I. Noțiunea de drept constituțional și noțiunea de
instituții politice

Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme
juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul
constituțional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal, etc. Ramura
principală a dreptului românesc este dreptul constituțional care prin norm ele
sale consacră și ocrotește cele mai importante valori economice, sociale și
politice.
Dreptul constituțional este o prezență mai târzie în sistemul de drept,
neavând vechimea dreptului civil, dreptului penal, etc. De aceea și conceptul
clasic de dept constituțional se formează mult mai târziu, el fiind e origine
italiană, dar format sub impulsul ideilor franceze.
Definiția dreptului constituțional. Dreptul constituțional este ramură
a dreptului unitar român formată din norme juridice care reglementeaz ă
relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și
exercitării statale a puterii.
Trebuie reținut că noțiunea dreptului constituțional nu trebuie
confundată cu noțiunea de constituție. Constituția este o parte a dreptului
constituțional, e drept ceea mai importantă, dar dreptul constituțional există
chiar și acolo unde nu există constituție, sfera sa normativă fiind, în mod
firesc, mult mai largă decât ce a constituției.
De asemenea trebuie observat că există o diversitate de păreri cu
privire la definirea dreptului constituțional ca ramură a unui sistem normativ
statal, definiții care au elemente comune dar și unele nuanțe specifice și pe
care, este foarte greu, dacă nu imposibil, să le surprindem într -un curs
universitar.
Conceptul de instituții politice trebuie lămurit pentru că, așa cum
rezultă din chiar titlu, vom studia la această disciplină nu numai normele
dreptului constituțional, cu ansamblul de probleme colaterale, ci și
instituțiile politice.
Expresia instituții p olitice cunoaște mai multe accepțiuni și sensuri,
dintre care vom reține cele ce ne interesează.

8 În sens restrâns, în drept, prin instituție se înțelege un grup de
norme juridice, unite pe criteriul unui obiect comun de reglementare,
obiect care îi asigur ă unitatea și permanența. Astfel, instituția denumită
și juridică este o parte a unei ramuri de drept și vorbim, de exemplu, de
instituția căsătoriei, instituția proprietății etc.
Pentru disciplina noastră prezintă interes instituțiile referitoare la
putere.
Astfel determinate instituțiile publice cuprind autoritățile
însărcinate să realizeze putere politică și normele privitoare la această
organizare .
Vom studia aici deci, atât instituțiile oficiale cum ar fi Președintele
României, Parlamentul, primul -ministru, etc, dar și instituțiile de fapt
precum partidele politice și grupurile de presiune, dacă nu în complexitatea
lor, măcar în măsura în care privesc exercițiul puterii politice.

Secțiunea a II – a. Raporturile și normele
de drept constituționa l

1. Identificarea raporturilor de drept constituțional

Delimitarea dreptului constituțional de celelalte ramuri ale dreptului
prin folosirea criteriului obiectului reglementării permite găsirea acelor
relații sociale care, prin conținutul lor sunt consti tuționale.
În literatura de specialitate există mai multe opinii în ceea ce
privește identificarea relațiilor sociale care, urmare reglementării lor prin
norme de drept constituțional devin raporturi juridice de drept constituțional.
Achiesăm la opinia care consideră că relațiile sociale specifice
dreptului constituțional sunt cele care apar în procesul instaurării,
menținerii și exercitării puterii statale.
Prin urmare, elementul comun și propriu doar relațiilor sociale
care formează obiectul de regle mentare al dreptului constituțional este
faptul că ele apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării statale
a puterii.
Întreagă această activitate de instaurare, menținere și exercitare statală
a puterii cuprinde relații sociale reglementate de normele dreptului
constituțional. Se impun deci anumite reguli a căror menire este de a
consolida factorii care determină conținutul puterii, de a reglementa

9 exercițiul acestei puteri în așa fel încât ea să poată realiza în cele mai bune
condiții voința g uvernanților ca voință de stat.
Expresia „ instaurarea menținerea și exercitarea puterii” este mult mai
cuprinzătoare și mai exactă decât expresia exercitarea puterii , care nu
evocă decât o parte a relațiilor sociale reglementate de dreptul constituțion al.
Ea evocă în același timp și elementul organizare a puterii, căci instaurându –
și puterea, poporul o instaurează sub forma sa organizată ( puterea de stat
neputând exista, prin definiție, neorganizată), organizare ce se
perfecționează pe parcursul mențin erii și exercitării puterii.
Expresia „ organizarea și exercitarea puterii” este și mai puțin
evocatoare, deoarece elemente de organizare se regăsesc și în exercitarea
puterii de stat, chiar dacă exercitarea puterii nu cuprinde întreaga organizare.
Cât p rivește expresia „ înfăptuirea puterii” ea este sinonimă cu
expresia „realizarea puterii” care desemnează întreaga activitate statală.
Împărtășind această opinie ajungem la concluzia că obiectul de
reglementare al dreptului constituțional cuprinde două categorii de
relații sociale:
a) relații cu o dublă natură juridică, adică acele relații care fiind
reglementate în același timp și de constituție, devin implicit și raporturi de
drept constituțional;
b) relații specifice dreptului constituțional, care formeaz ă
obiectul de reglementare numai pentru normele dreptului constituțional.
Comun tuturor acestor relații este faptul că se nasc în procesul
complex de instaurare, menținere și exercitare a puterii. Exercitarea puterii
de stat este o activitate specifică d esfășurată de organele reprezentative, fiind
activitate de conducere, dar o conducere de nivel superior a tuturor
activităților de conducere desfășurate de alte organe ale statului ( vezi art. 2
din Constituție).

2. Specificul normelor de drept constituționa l

În explicarea specificului normelor de drept constituțional trebuie să
se plece de la teorie clasică a normei juridice, urmând ca apoi să regăsim
elementele generale în norma de drept constituțional și, totodată, să
observăm ce trăsături proprii are ac easta din urmă.
Norma juridică este definită în teoria dreptului ca fiind o regulă
socială de conduită, generală și obligatorie, instituită sau sancționată de
puterea de stat în diferite forme, menită să asigure consolidarea și
dezvoltarea relațiilor soci ale în conformitate cu interesele și voința
guvernanților, determinată, în ultimă instanță de condițiile vieții materiale

10 din societate și a cărei respectare este impusă, prin forța coercitivă a
statului.
Identificând raporturile de drept constituțional am observat că normele
dreptului constituțional reglementează relațiile sociale care apar în procesul
instaurării, menținerii și exercitării statale a puterii.
Rezultă deci că normele dreptului constituțional reglementează
conduita oamenilor în relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menținerii și exercitări puterii.
Astfel, dacă luăm în considerare fenomenul asupra căruia își
îndreaptă acțiunea normele de drept constituțional putem remarca o
primă particularitate a acestora și a nume, aceea că acestea fac parte din
ansamblul normelor juridice care alcătuiesc dreptul unitar român fiind
cuprinse atât în Constituție, cât și în alte acte normative care sunt
izvoare de drept constituțional.
Orice normă juridică este, în ultimă instanț ă, un comandament impus
de puterea publică, formulat uneori chiar sub formă supletivă sau de
recomandare.
Față de caracterul dispozițiilor pe care le cuprind, ce de a doua
particularitate normelor de drept constituțional constă în aceea că, pe lângă
dispoziții care reglementează nemijlocit unele relații sociale, au și
prevederi care conțin formularea unor principii, consfințesc bazele
puterii, definesc unele instituții.
Prevederile care conțin formularea unor principii sau definiții nu pot fi
excluse d in sfera noțiunii normei juridice, deoarece și ele au un caracter
normativ.
Precizând deci că toate prevederile constituționale conțin norme
juridice, rămâne în discuție numai structura logico -formală a normei de
drept constituțional.
Analiza în teoria d reptului a normelor constituționale după criteriul
structurii logico -formale evidențiază o a treia particularitate a acestora ce
constă în aceea că acestea nu sunt alcătuite după schema clasică –
ipoteză, dispoziție, sancțiune.
Făcându -se distincția într e noțiunea garantării de către stat a realizării
și aplicării dreptului și sancțiunea ca element al normei juridice se ajunge la
concluzia că numeroase norme constituționale, cum ar fi normele principii,
normele care stabilesc direcții economice, normele r eferitoare la organizarea
unei autorității, nu conțin nici o prevedere concretă care să stabilească
sancțiunea în cazul nerespectării dispoziției.
Pe această idee s -a mers chiar mai departe, arătându -se că dreptul
constituțional nu este un veritabil drept din moment ce normele sale fiind

11 lipsite de sancțiune nu pot fi aduse la îndeplinire; prin urmare, ele pot fi
ignorate fără ca această conduită să aibă vreo consecință de ordin juridic.
Cu toate explicațiile date, achiesăm la concluzia că nu aceasta es te
soluția problemei în discuție.
Ceea de distinge o normă juridică de o normă morală, politică sau de
altă natură este faptul că, în ultimă instanță, respectarea ei este asigurată de
forța de constrângere statală. Ce este deci sancțiunea normei juridic î n
procesul de realizare și aplicare a ei altceva decât măsura ce se aplică în
ultimă instanță atunci norma nu este realizată de bunăvoie ?
Dacă în unele ramuri de drept sancțiunea este evidentă, în dreptul
constituțional ea nu este atât de fățișă, de evid entă, dar există. A afirma că nu
există înseamnă, a pune sub semnul întrebării însăși existența normei de
drept constituțional ca normă juridică.
În dreptul constituțional pot fi identificate mai multe particularități
ale sancțiunilor normelor acestei ram uri. În primul rând, pentru mai
multe dispoziții este prevăzută o singură sancțiune. În al doilea rând,
sancțiunile în dreptul constituțional sunt sancțiuni specifice, precum
revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea
ca ne constituțional a unui act normativ etc. În fine, aprecierea structurii
logico -formale a unor norme din Constituție trebuie făcută prin raportarea
lor la întreg sistemul de drept. Aceasta duce la concluzia că pentru
reglementări de principiu, de largă gener alitate cuprinse în Constituție, unele
sancțiuni se regăsesc în alte ramuri de drept cum ar fi dreptul civil, dreptul
penal, dreptul adminnistrativ.
În încheierea explicațiilor privind particularitățile normelor de drept
constituțional vom mai observa, ca o a patra particularitate , că acestea
pot fi clasificate în norme cu aplicație mijlocită și norme cu aplicație
nemijlocită.
În categoria normelor cu aplicație mijlocită urmează a fi cuprinse
acele norme care dau reglementări de principiu și care, pentr u a fi puse în
aplicare, la cazuri concrete, sunt urmate de reglementări suplimentare prin
alte ramuri de drept.
În categoria normelor cu aplicație directă, nemijlocită, urmează a fi
cuprinse normele care reglementează direct, nemijlocit relațiile social e și nu
mai au nevoie de a fi precizate printr -o lege ordinară.
3. Subiectele raporturilor de drept constituțional

Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituțional trebuie să
subliniem încă de la început două trăsături specifice și anume că unul din
subiecte este totdeauna fie deținătorul puterii, fie statul, fie un organ

12 reprezentativ ( legiuitor) și că aceste subiecte acționează în mod necesar într –
un raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menținere și exercitare a
puterii.
1. Poporu l
Cu privire la acest subiect de drept constituțional în literatura de
specialitate s -au formulat trei puncte de vede: unul care contestă poporului
calitatea de subiect de drept; unul care admite că poporul poate fi subiect de
drept numai în relațiile i nternaționale; unul care consideră că poporul poate
fi subiect al raporturilor juridice de drept constituțional, deci al raporturilor
juridice interne.
Unii juriști au considerat că poporul, în raporturile din interiorul
statului, nu are calitatea de subi ect nemijlocit de drept, ci calitatea de creator
al raporturilor sociale unde este reprezentat prin diverse organizații.
Împărtășim opina că poporul este subiect al raporturilor juridice de
drept constituțional întrucât această opinie își găsește fundamen tul chiar în
dispozițiile Constituției potrivit cărora suveranitatea națională aparține
poporului român, care încredințează exercițiul ei unor organe alese prin vot
universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
Poporul își exprimă, în multe probleme , voința în mod direct, nu prin
intermediul altor organe. El poate apărea mai direct ca subiect al raporturilor
de drept constituțional cu ocazia stabilirii formei de guvernământ, a
structurilor de stat, cu ocazia referendumului.
Unitatea de interese ale poporului și statului nu exclude ca poporul și
statul să fie subiecte de sine stătătoare în raporturile de drept constituțional,
cu atât mai mult cu cât poporul este deținătorul puterii politice, iar statul
capătă plenitudinea împuternicirilor sale confor m voinței poporului.
2. Statul
Este subiect al raporturilor de drept constituțional fie direct ( în
raporturile privitoare la cetățenie și privind federația ), fie reprezentat prin
organele sale.
3. Autoritățile publice
Autoritățile legiuitoare – parlamen tul – sunt întotdeauna subiecte ale
raporturilor de drept constituțional, cu condiția ca raportul juridic la care
participă să fie de drept constituțional. Autoritățile interne ale
parlamentului – comisiile parlamentare, birourile permanente, grupurile
parlamentare – pot fi și ele subiecte ale raporturilor de drept constituțional,
care deși nu pot emite acte de conducere, îndeplinesc unele atribuții de
propunere, avizare și control.
4. Partidele, formațiunile politice, alte organizații
Pot fi subiecte al e raporturilor juridice de drept constituțional întrucât

13 sunt forme organizate prin care cetățeni participă la guvernare.
5. Cetățeni
Ca persoane fizice, cetățeni intră ca subiecte ale raporturilor de drept
constituțional, pentru realizarea drepturilor lor fundamentale.
Ca persoane investite cu anumite demnități sau funcții într -o autoritate
de stat ( deputat, senator) sunt subiecte ale raportului de reprezentare, care
este un raport de drept constituțional.
Organizații pe circumscripții electorale, apar c a subiecte de drept
constituțional cu ocazia alegerilor de deputați, senatori sau a șefului statului.
6. Străinii și apatrizi
Se consideră că și aceștia pot apărea ca subiecte ale raporturilor de
drept constituțional în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetățeniei
române, azilului politic etc.

Secțiunea a III –a. Izvoarele formale ale dreptului
constituțional român

Într-o definire simplă, prin izvoare de drept înțelegem formele de
exprimare a normelor juridice care sunt determinate de m odul de edictare
sau sancționare a lor de către stat.
Cel puțin două criterii sunt în măsură să asigure identificarea
izvoarelor formale ale dreptului și anume:
a) autoritatea publică emitentă , criteriu potrivit cărui sunt
izvoare formale ale dreptului co nstituțional numai actele normative care sunt
adoptate de autoritățile publice reprezentative;
b) conținutul normativ al actului, criteriu potrivit cărui sunt
izvoare formale ale dreptului constituțional numai actele normative care
conțin norme juridice pri n care se reglementează relațiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării puterii.
Vom analiza în continuare cele mai importante izvoare formale
ale dreptului constituțional român: Constituția și legile de modificar e a
constituției, regulamentele Parlamentului, ordonanțele Guvernului, tratatele
internațional.
1. Constituția și legile de modificare a constituției
Constituția este în totalitate izvor al dreptului constituțional, deoarece
toate normele cuprinse în consti tuție sunt norme de drept constituțional.
Aceleași constatării sunt valabile și pentru legile de modificare a Constituției
2. Legea ca act juridic al Parlamentului
Vom observa că nu toate legile sunt izvoare formale ale dreptului
constituțional. Legile, atâ t cele ordinare cât și cele extraordinare, sunt

14 izvoare formale ale dreptului constituțional cu condiția să reglementeze
relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și
exercitării puterii.
3. Regulamentele Parlamentului
Regulame ntele de organizare și funcționare ale camerelor
Parlamentului sunt izvoare de drept constituțional pentru că sunt emise de
principala autoritate reprezentativă a statului și reglementează relații
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii ș i exercitării puterii.
4. Ordonanțele Guvernului
Ele pot fi izvoare formale ale dreptului constituțional dacă îndeplinesc
condiția de a reglementa relații sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menținerii și exercitării puterii.
În ceea ce privește condiția reprezentativității, se consideră că aceasta
este îndeplinită ca urmare a delegării legislative date de Parlament.
În literatura juridică de specialitate este discutată calitatea de izvor al
dreptului constituțional și cu privire la ob iceiul juridic, hotărârile Guvernului
și regulamentele parlamentare.
Cât privește obiceiul juridic ( cutuma ), fără a o confunda cu
constituția cutumiară, o mare parte a doctrinei consideră că poate fi așezată
printre izvoarele dreptului pozitiv, dar că obiceiul nu poate interveni contra
legem, ele neputând modifica sau abroga dispoziții cuprinse într -o lege
constituțională; obiceiul nu poate decât să completeze eventualele lacune ale
dreptului scris, permițând sau facilitând interpretarea acestuia ( Pier re
Pactet).
În ce privește hotărârile guvernului, nu sunt izvoare ale dreptului
constituțional datorită poziției pe care guvernul o ocupă în sistemul
autorităților publice, precum și datorită cerinței că relațiile sociale
importante să fie reglementate pr in lege. O altă soluție ar fi de natură să ducă
la concluzia că prin actele sale, guvernul ar putea adăuga la lege, că își
depășește atribuțiile prevăzute expres de Constituție.
Cât privește regulamentele de organizare și funcționare a
camerelor Parlamen tului, dispozițiile constituționale actuale duc la
concluzia că sunt acte distincte, cu natură juridică proprie, pe care o vom
explica mai târziu, și ca atare trebuie nominalizate distinct în ierarhia
izvoarelor dreptului constituțional.
Frecvent apar ca izvoare ale dreptului constituțional și actele cu putere
delegată ( legislația delegată). În sistemul nostru constituțional asemenea
acte sunt ordonanțele Guvernului, care, în măsura în care ar reglementa
relații sociale de natură constituțională, evident trebuie considerate izvoare
ale dreptului constituțional.

15
Secțiunea a IV –a. Locul dreptului constituțional
în sistemul de drept

Pentru a stabili locul dreptului constituțional în sistemul de drept este
necesar a fi cercetate cel puțin două aspecte și anume: importanța relațiilor
sociale reglementate de dreptul constituțional, precum și valoarea formelor
juridice prin care voința guvernanților, de apărare a acestor relații sociale,
devine drept ( izvor de drept).
Cât privește primul aspect, constată m că dreptul constituțional
reglementează cele mai importante relații sociale, adică acele relații sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii și exercitării
puterii.
Cât privește cel de al doilea aspect, constatăm că valoarea deos ebită a
relațiilor sociale impune exprimarea voinței guvernanților prin acte
normative de reglementare primară, cum ar fi Constituția, legile
constituționale, etc.
Cercetarea acestor două aspecte duce la concluzia că dreptul
constituțional este ramura pr incipală în sistemul de drept.
Această trăsătură a dreptului constituțional duce la două consecințe.
O primă consecință, este regula conformității normelor din celelalte
ramuri ale dreptului cu reglementările de mare generalitate cuprinse în
Constituție .
O a doua consecință, constă în aceea că modificările intervenite în
dreptul constituțional impun modificări corespunzătoare ale normelor din
celelalte ramuri de drept, care conțin reglementări ale acelorași relații
sociale.

DREPT CONSTITU ȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE

Vol. I

CAPITOLUL III

16
Teoria constituției

Secțiunea I. Noțiunea de constituție

Etimologic, cuvântul constituție provine de la latinescul constitutio
care însemnă „ așezare cu temei”, „ starea unui lucru”. Terenul constit uție a
avut accepțiunea de lege până în secolul al XVIII –lea, când i s -a dat un nou
sens, acela de lege fundamentală. Această accepțiunea este încetățenită
astăzi în toate statele.
Sintetizând preocupările în definirea constituției, se identifică un
criteriu material pentru definirea constituției, prin precizarea domeniului
său de reglementare, adică a relațiilor sociale ce intră în sfera de
reglementare a normelor constituționale, și un criteriu formal pentru
definirea constituției, adică o anumită modal itate de consacrare a normelor
de drept constituțional, edictate de o anume autoritate statală în conformitate
cu procedură specială.
Analiza unor definiții formulate în literatura juridică prezintă, desigur,
interes.
Astfel, Constantin Disescu, cel care prin predarea și publicarea
cursului său în anul 1915 a încetățenit Dreptul constituțional la Facultatea de
Drept din București, definește constituția ca fiind „ organizarea exercitării
suveranități.” Pentru ca apoi să adauge, „ și fiindcă exercițiul suve ranității se
numește guvern, luat acest cuvânt în sensul său cel mai generic, putem zice
că, constituțiunea e organizarea formei de guvern pe care poporul suveran și –
o dă. Obiectul dreptului constituțional e crearea și reglarea atribuțiilor puterii
publice , precum și stabilirea garanțiilor individuale și drepturilor
recunoscute cetățenilor pentru conservarea libertății lor.”
Paul Negulescu, a definit constituția ca fiind „ o normă care cuprinde
principiile referitoare la organizarea statului și raporturile de echilibru între
diferite puteri ale statului, precum și drepturile omului”.
André Haoriou, în sens material înțelege prin constituție ansamblul
regulilor care administrează organizarea și funcționarea statului, iar în sens
formal, un ansamblu de regu li edictate de regulă cu o anumită solemnitate, și
formând în general o categorie specială printre regulile juridice.
Benoît Jeanneau, definește constituția, în sens material, ca ansamblul
regulilor relative la organizarea statului, iar în sens formal, ca documentul
reglementează instituțiile și care nu poate fi elaborat și modificat decât după
o procedură diferită de cea folosită pentru alte reguli de drept.

17 Tudor Drăganu și Ioan Deleanu, definesc constituția drept a acea
lege care, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social –
economice, cât și cele ale organizării și funcționării statului bazat pe aceasta,
garantează material drepturile fundamentale cetățenești și stabilește datoriile
corespunzătoare acestor drepturi.
Examinând de finițiile prezentate vom constata că s -au conturat în
timp o serie de elemente definitorii, de conținut ( criteriul material ) și de
formă ( criteriul formal ), elemente ce trebuie să apară implicit sau explicit
într-o definiție.
Astfel, mai întâi, se imp une caracterul de lege al constituției,
întrucât ea conține norme juridice, reguli de conduită, iar aceste norme
exprimă de fapt voința celor care o dețin.
Apoi, constituția, datorită conținutului său complex, se identifică în
ansamblul legilor ca fi ind legea fundamentală care stă la temelia
organizării statale și este baza juridică a întregii legislații.
Totodată, în toate definițiile este elementul stat sau putere de stat.
Acesta este un element definitoriu cât privește valoarea juridică a normelor
ce-l consfințesc și reglementarea relațiilor sociale ce se nasc în acest
domeniu. Conținutul reglementărilor constituționale dă constituției
caracterul de lege fundamentală, pentru că relațiile sociale ce formează
obiectul acestor reglementări sunt relaț ii sociale fundamentale și care sunt
esențiale pentru instaurarea, menținerea și exercitarea puterii statale.
Definitorie pentru definirea constituției este și forța sa juridică. În
acest sens se constată că ea are o forță juridică supremă , ceea ce situ ează
constituția în vârful ierarhiei izvoarelor dreptului și impune regula
conformității întregului drept cu dispozițiile constituției.
Tot o trăsătură care s -a impus, fără a fi totuși de valoarea celorlalte,
este forma scrisă a constituției.
Multe defin iții rețin ca o trăsătură solemnitatea adoptării, iar altele
forma sistematică, plecându -se de la ceea ce afirma Thomas Paine ( 1737
1808 ) în sensul că „ Nu există constituție dacă ea nu poate fi pusă în
buzunar.”
Plecând de la constatarea că definițiile trebuie să cuprindă într -o
unitate juridică și conținutul ( în sens material ) și forma, și că acestea
trebuie să pună accent pe elementele calitative, prin care să se evidențieze
clar locul său în sistemul de drept și în subsistemul dreptului, achiesăm la
concepția potrivit căreia, constituția este legea fundamentală a unui stat,
constituită din norme juridice, investite cu forță juridică supremă, și
care reglementează acele relații sociale esențiale pentru instaurarea,
menținerea și exercitarea puterii. ( Ioan Muraru )

18
Secțiunea a II –a. Apariția, adoptarea, modificarea,
suspendarea și abrogarea constituției.

1. Apariția constituției

a. Cauzele apariției constituției

În aprecierea momentului apariției constituției în lume, doctrina
juridică nu este unit ară datorită faptului că nu s -a apreciat fenomenul
constituție în toată complexitatea lui.
Apariția constituției trebuie privită ca un proces desfășurat în timp.
Regulile constituționale, indiferent dacă au fost numite așa sau nu, au existat
o dată cu apa riția statelor suverane, căci în orice stat au existat anumite
reguli fundamentale de organizarea și funcționare a guvernări.
Meritul burgheziei venită la putere constă în faptul sistematizării
acestor reguli într -o lege scrisă, adoptată cu forme și proc eduri solemne și
investite cu cea mai înaltă forță juridică.
Constituția apare din necesitatea afirmării și protejării puterii
statale instaurate printr -un ansamblu de norme cu forță juridică
supremă, adoptate în forme solemne. Ea marchează practic apari ția
statului de drept, punând și guvernanții sub incidența regulilor juridice.
Prima constituție apărută în lume este constituția engleză, al cărei
proces de formare a început o dată cu adoptarea în 1215 a Magnei Charta
Libertatum.
Prima constituție scri să este constituția americană din anul 1787 –
Constituția de la Philadelphia.
Cât privește Europa, de regulă se afirmă că, prima constituție scrisă
este cea adoptată în Franța în anul 1791.

b. Constituția cutumiară și constituția scrisă

În mod obișnuit con stituțiile se divid în două categorii și anume în
constituții nescrise ( cutumiare ) și constituții scrise.
Constituțiile cutumiare – Anglia, Israel, Noua Zeelandă – sunt
rezultatul experienței și practicii zilnice, al unor tradiții, uzanțe, precedente,
principii fundamentale cristalizate în decursul timpului în activitatea statală.
Regulile constituționale cutumiare au fost considerate
necorespunzătoare , îndeosebi în secolul al XVIII –lea când, pentru juriștii și
filozofi acestui secol, a devenit o ade vărată dogmă necesitatea de a încorpora

19 într-o lege scrisă fundamentală o expunere sistematică de reguli relative la
guvernare.
Regulile constituționale cutumiare sunt criticate prin următoarele
motive:
1. nu sunt clar definite, sunt incerte, incomplete, se șovăie în ceea ce
privește numărul și întinderea lor;
2. regulile cutumiare constituționale sunt în continuă mișcare și
ignoră dacă un fapt derogator de la cutumă era un precedent
lăudabil sau nu;
3. ele nu sunt limite redutabile pentru puterile constituite.
Regulile constituționale scrise prezintă următoarele avantaje:
1. sunt clare, fără incertitudini;
2. sunt permanente și intangibile atâta timp cât nu intervine o
procedură de revizuire, ea însăși definită și dificilă;
3. nu pot fi modificate oricum de guvernanți, ci t rebuie
respectate inclusiv de aceștia.
Această triplă rețea este considerată a sta la baza dezvoltării
constituției scrise contemporane.
Alături de superioritatea legii scrise asupra cutumei, superioritate
demonstrată cu mult aplomb de publiciști secolu lui al XVIII –lea la baza
constituției scrise au mai stat și următoarele teorii:
1. Ideea contractelor scrise, care s -a materializat în Anglia. Aceste
pacte scrise aveau forță juridică superioară legii ordinare și aveau drept scop
limitarea puterii regale și consfințirea unor drepturi și libertății ale
cetățenilor precum și, dădeau coloniilor dreptul de a se autoguverna și a
legifera cu obligația de a respecta legile metropolei.
2. Ideea domniei legii, s-a născut tot în practica constituțională
engleză, con siderându -se că organele de stat trebuie să respecte regula de
drept prestabilită și să o considere, atâta timp cât nu este abrogată, ca sacră.
3. Teoria contractului social, ( Jean Jecques Rousseau ) conform
căreia satul nu este altceva decât rezultatul une i înțelegeri libere a
cetățenilor.

2. Regimul juridic al constituției

2.1 Adoptarea constituției

20 Față de conținutul și scopurile constituției, dintotdeauna s -a pus
problema unor forme speciale ( proceduri) de adoptare, care să pună în
valoare supremația acesteia și deosebirile față de restul dreptului, dar mai
ales față de legile ordinare. Adoptarea constituției trebuie văzută ca un
proces complex, cu profunde semnificații politico -juridice, proces în care se
detașează cel puțin trei elemente și anume: i nițiativa adoptării constituției,
organul competent ( constituantul sau puterea constituantă), modurile de
adoptare.

a. Inițiativa adoptării constituției

De principiu, inițiativa adoptării constituției aparține unui organism
statal, politic sau social care , ocupând în sistemul politic al unei societăți
locul cel mai înalt ( autoritate supremă) este cel mai în măsură să cunoască
evoluția societății date, perspectivele sale. De asemenea un rol aparte poate
avea inițiativa populară.
Studiind constituțiile act uale pot fi observate două situații. Unele
constituții prevăd cine poate avea inițiativa adoptării constituției. Altele nu
prevăd un asemenea lucru, el rezultând din sistemul normativ privind
eliberarea legilor.

b. Autoritatea competentă să adopte constituți a

La întrebarea de a ști cine trebuie să aibă dreptul de a adopta
constituția, deseori s -a răspuns și se răspunde prin teoria puterii
constituante.
Prin putere constituantă se înțelege de fapt organul care
beneficiind de o autoritate publică și juridică specială , are dreptul de a
adopta constituția.
Puterea constituantă apare sub două forme:
1. Putere constituantă originală, al cărei titular este individul sau
grupul de indivizi care încarnează, la un moment dat, ideea de drept într -un
stat sau popor, și care intervine atunci când nu mai există constituție în
vigoare ( state noi, revoluții ).
2. Puterea constituantă instituită, care este prevăzută de constituția în
vigoare ( sau anterioară) , atât în cea ce privește competența, cât și
organizarea și funcțio narea ei. Ea poate modifica, se numește și putere de
revizuire, sau poate adopta o constituție.

c. Moduri de adoptare a constituției

21
Adoptarea constituției a cunoscut și cunoaște diferite moduri funcție
de specificul fiecărei țări, de stadiul de dezvoltare economică, socială și
politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării ei, de raporturile
sociale.
Adoptarea constituțiilor a cunoscut în general, următoarele moduri:
constituția acordată, statutul ( constituția plebiscitară), pactul, con stituția
convenție ( cu variantă constituția referendară ). Trebuie adăugată și
constituția parlamentară.
Constituțiile acordate, cunoscute și sub numele de charte
concedate, sunt constituțiile adoptate de monarh ca stăpân absolut, care -și
exercită putere a sa.
Statutul sau constituția plebiscitară, este o variantă a constituției
acordate. Statutul este inițiat tot de către șeful statului (monarh), dar este
ratificat prin plebiscit.
Trebuie observat că această ratificare nu transformă constituția într -o
constituție democratică deoarece, prin acest procedeu suveranitatea
poporului nu este activă, ci este pasivă, ea nu decide ci acceptă în condițiile
în care este dificil a face altfel. Cu ocazia plebiscitului corpul electoral poate
spune da sau nu asupra te xtului constituțional în întregime, neputându -se
propune amendamente. Astfel a fost adoptată Constituția regală din România
din 1938, supusă plebiscitului la 24 februarie 1938 și promulgată la 27
februarie 1938.
Constituția pact, este considerată un contr act între rege și popor,
poporul fiind reprezentat prin parlament. Această metodă este apreciată ca
fiind mai potrivită pentru apărarea intereselor grupurilor conducătoare, care
profitând de situații favorabile, impun șefului statului anumite condiții. Și
Constituția română din 1923 a fost un pact, ea asemănându -se foarte mult,
sub acest aspect, cu Constituția din 1866.
Constituția convenție, poartă această denumire întru -cât ea este
opera unei adunări numită convenție, care este deasupra parlamentului și are
dreptul de a stabili puterile delegate în stat și competența puterii constituante
( instituită).
Acest mod de adoptare a constituției este considerat ca un mijloc de
manifestare a suveranității naționale. Este totuși criticat pe motivul că
Adunarea Co nstituantă poate hotărî după voința sa și, teoretic s -ar putea afla
în dezacord cu poporul care a ales -o.
Spre a se corija acest neajuns posibil, s -a încercat recurgerea la
procedura referendumului – constituția referendară – în sensul că după
adoptarea c onstituției de către adunarea convenție, pentru ca lege

22 fundamentală să fie perfectă juridicește, ea este supusă și ratificării
populare. Astfel a fost adoptată și Constituția României din 1991.
Constituția parlamentară, care folosește următoarea procedu ră:
inițiativa proiectului, discutarea publică a proiectului, adoptarea proiectului
de către parlament cu majoritate calificată ( cel puțin 2/3 din numărul total al
membrilor. În acest mod au fost adoptate constituțiile României din 1948,
1952 și 1965.

2.2 Modificarea constituției

Înainte de a trece la cercetarea detaliată a acestei probleme trei
precizări sunt necesare. Mai întâi că, de principiu, dreptul de a revizui
constituția trebuie să aparțină aceluiași organism care a adoptat -o. În al
doilea rând, că autoritatea competentă a revizui constituția diferă după felul
constituției. În al treilea rând, că procedura de modificare a constituției este
de principiu asemănătoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei
juridice.
Modalitatea prin care se realizează revizuirea constituției constituie un
criteriu de clasificare a acestora în constituții suple sau flexibile și
constituții rigide.
Constituțiile suple sau flexibile, sunt acelea care se modifică după
aceiași procedură care este folosită și pentru modificarea legilor ordinare.
Constituțiile rigide, sunt acelea – de regulă constituțiile scrise – a
căror modificare se face după alte reguli decât cele obișnuite, care conțin o
rețea de principii, limitând puterile fiecăruia din organele sale.
Constituțiile rigide se bucură de stabilitate în timp. În realizarea
rigidității constituției sau folosit mai multe metode astfel:
1. Asigurarea rigidității constituționale prin precizarea anumitor
constituționale, considerate fundamentale pentru societate și stat, și prin
urmare declarate intangibile . Astfel în art. 152 Constituția României
stabilește unele domenii în care nici o inițiativă de revizuire nu poate fi
primită și anume: nu pot forma obiectul revizuirii caracterul național,
independent, unitar și indivizibil al statului, independența justiției,
pluralismul politic și limba oficială.
2. Interzicerea modificării pe o perioadă de timp prestabilită.
Această metodă poate fi îndeplinită fie prin stabilirea unui termen precis în
care nici o modificare a co nstituției nu poate fi adusă, fie prin stabilirea unor
proceduri care nu se pot realiza decât după trecerea unei perioade de timp.
3. Stabilirea unei proceduri extrem de greoaie de modificare.
4. Stabilirea unor reguli cu privire la revizuirea constituției.

23 Astfel, în art. 152 din Constituția României este interzisă revizuirea
constituției pe durata stării de asediu, stării de urgență sau în timp de război.
În ceea ce privește inițiativa modificării constituției, se observă că
unele constituții prevăd expres cine are dreptul de a iniția modificarea lor.
Astfel, Constituția României stabilește în art. 150 că pot iniția revizuirea
Președintele României la propunerea Guvernului, cel puțin o pătrime din
numărul deputaților sau al senatorilor, precum și cel puțin 500.000 de
cetățeni cu drept de vot.
Alte constituții nu conțin prevederi în acest sens fapt pentru care în
aceste sisteme constituționale modificarea constituției se ghidează după
aceleași reguli ca și cele referitoare la inițiativa adoptării constituție i.

2.3. Încetarea provizorie a efectelor juridice ale normelor
constituționale și abrogarea constituției

Suspendarea constituției, adică scoaterea din vigoare, în total sau în
parte, pe o anumită perioadă de timp determinată, a dispozițiilor
constituționale, este justificată pe teoria necesității.
Trebuie observat că unele constituții interzic posibilitatea suspendării
lor, altele nu prevăd nici un fel de dispoziții cu privire la suspendare.
În practica constituțională, constituțiile au fost s uspendate mai ales în
perioade de crize politice, în stări de asediu, stări de urgență,, prin lovituri de
stat, prin decrete – lege.
În ceea ce privește abrogarea constituției , ea se produce, de regulă,
atunci când se adoptă o nouă constituție. Abrogarea poate fi expres
menționată de normele noii legi fundamentale ( vezi art. 153 din Constituția
României) sau implicită, rezultând din faptul că nu pot exista în același timp
în același stat două legi fundamentale valide, cu același obiect de
reglementare.

Secțiunea a III –a. Conținutul normativ al constituției

Conținutul normativ al constituției se subordonează conceptului de
constituție, el este un conținut complex.

24 Conținutul normativ al constituției trebuie să exprime în concret ce
este constituț ia, ca important act politic și juridic, și trebuie să exprime și
poziția constituției în sistemul normativ.
Conținutul normativ al constituției se stabilește atât prin definirea
acesteia, definire prin inventarierea elementelor de conținut, cât și prin
stabilirea deosebirilor dintre constituție și lege.
Într-o opinie, trei ar fi elementele de conținut ce trebuie cuprinse
într-o constituție: a) reguli relative la tehnica guvernamentală ( cui aparține
puterea, cum se desemnează guvernanți); b) reguli str ăine organizării puterii
( reguli cărora se dorește să li se asigure o anumită stabilitate sau reguli
privitoare la statutul persoanei, al bunurilor, dispoziții de ordin economic,
social, etc.); c) declarații de drepturi.
Făcând precizarea că enumerarea u nor elemente de conținut ale
constituției nu este limitativă, vom observa că în conținutul constituției intră
norme privitoare la: esența, tipul și forma statului; deținătorul puterii;
fundamentele economice și sociale ale puterii; fundamentele politice,
ideologice și religioase ale întregii organizării a societății date; locul și rolul
partidelor politice; sistemul organelor statului; statutul juridic al persoanei (
drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățeanului) tehnica
constituți onală; norme care reglementează de principiu toate domeniile vieții
economice, politice, juridice ale societății date.
Conținutul normativ al constituției este exprimat în structura
tehnico -juridică a acesteia, structură ce cuprinde de regulă articolul.

Secțiunea a IV –a. Supremația constituției

Abordarea problemei supremației constituției ține de locul constituției
în sistemul normativ, de ierarhizarea actelor normative, a sistemului de
drept, și în orice caz de locul dreptului constituțional în sistemul de drept.

1. Conceptul de supremației a constituției

Exprimări de genul: supremației, valoare juridică supremă, super
legalitate, legea supremă, demonstrează una și aceiași calitate a constituției
și anume supremația.
Ce este supremația con stituției ?
În doctrină explicațiile date la această întrebare sunt diferit
argumentate, unii explicând supremația constituției prin faptul că aceasta
este „legea legilor, legea supremă”, alți considerând că supremația
constituției, pe plan juridic, es te rezultată din faptul că procedura de

25 modificare a ei este alta decât procedura folosită la modificarea legilor
ordinare, sau este explicată prin faptul că legea fundamentală ocupă un loc
principal fiind o lege care stă la baza organizării statale și a întregii
legislații.
Ce trebuie să înțelegem prin supremația constituției ? Achiesăm la
opinia potrivit căreia ( Ioan Muraru ):
1. supremația constituției este o calitate (trăsătură) a
constituției care o situează în vârful instituțiilor politico -juridice dintr -o
societate organizată în stat și face din legea fundamentală sursa tuturor
reglementărilor din domeniu.
2. supremația constituției este o categorie politico -juridică,
și nu doar strict juridică, întru -cât constituția este rezultatul transformărilor
economice, politice, sociale și juridice;
3. supremația constituției este o noțiune complexă care, pe
de o parte, exprimă poziția supraordonată a constituției atât în sistemul
social – politic al unei țări cât și în sistemul de drept, iar pe de altă parte,
implică un conținut normativ complex al constituției ce are importante
consecințe statale și juridice.

2. Fundamentarea științifică a supremației constituției

Cât privește fundamentarea științifică a supremației constituției se
poate constata o diversita te de motivări.
Prin analiza acestor motivări s -a constatarea că nivelele succesive în
care s -a realizat motivarea fundamentarea științifică a supremației
constituției sunt:
– fundamentarea prin însăși constituției și anume pe
conținutul, forma și forța j uridică a normelor pe care le conține;
– fundamentare pe principiile fundamentale de organizarea și
funcționare a organelor statului:
– fundamentarea pe trăsăturile puterii ( puterilor ) statale.
Pentru fundamentarea științifică a supremației constituției trebuie
identificate cauzele care determină conținutul și forma sa, precum și poziția
sa supraordonată din sistemul de conducere socială. Plecând de la
constituție, va trebui deci să identificăm lanțul de determinări, de nivele de
determinare a supremație i acesteia. Pe un plan mai general, identificarea
acestui lanț de cauze și efecte este înlesnită dacă vedem corect corelația
dintre drept și economic, dintre drept și putere, dintre stat și economic, dintre
toate aceste categorii și politică.

26 Astfel conce pute și văzute lucrurile, vom observa că dacă statul și
dreptul sunt mijloace de realizare a politicii, iar politica este determinată sau
condiționată de starea socială atunci și constituția ( partea principală a
dreptului ) este determinată în ultimă inst anță ( cât privește conținutul,
forma, funcțiile și poziția sa juridică ) de condițiile materiale și culturale
din societatea dată.
Conținutul și forma constituției sunt rezultatul unor cauze economice,
sociale, juridice. Ca lege fundamentală constituți a este expresia voinței
guvernanților, a poporului în ultimă instanță, voință strâns legată de
contextul economic, social, politic și cultural concret din societatea în care
este edictată.
Ca atare, atunci când dorim să explicăm prevederile unei constitu ții,
ca și poziția sa în sistemul statal – juridic, trebuie să observăm cu atenție
starea materială a societății date, relațiile sociale dar și politice, ideologia,
religia.

3. Consecințe juridice ale supremației constituției

3.1. Consecințe juridice pri vind adoptarea constituției

Acestea constau în existența unor forme ( proceduri ) speciale de
adoptare a constituției care privesc, așa cum am explicat, cel puțin trei
elemente și anume: inițiativa adoptării constituției; autoritatea competentă
(constit uantul sau puterea constituantă), modurile de adoptare.

3.2. Consecințe juridice privind modificarea, suspendarea
și abrogarea constituției

Constituția ca lege fundamentală a unui stat trebuie să se
caracterizeze printr -o stabilitate spor ită, dar această stabilitate trebuie să fie
în primul rând rodul realismului constituției și nu al unor proceduri de
modificare exagerate. În mod firesc constituția trebuie să țină pasul cu
dinamica socială și economică. Altfel, prevederile constituționa le pot deveni
frână în dezvoltarea societății la al cărei progres trebuie să concure.

3.3. Deosebirile dintre constituție și legi , consecințe
ale supremației constituției

27 Desigur, într -o viziune foarte largă, dar corectă, constituția e ste și ea
ca o lege. Cu toate acestea poziția supraordonată a constituției se manifestă
și în raport cu legea, față de care se fac trei mari deosebiri: de conținut, de
formă și de putere juridică.

3.4. Conformitatea întregului drept cu constituția,
consecință a supremației constituției

Constituția ca izvor principal al dreptului este parte integrantă a
acestuia. Prin conținutul și poziția sa în sistemul de drept, constituția
comandă însă întregul drept. Ea stabilește principiile fundament ale pentru
întregul drept. Toate celelalte ramuri de drept își găsesc punctul de plecare,
la nivelul celor mai înalte principii, în și numai în prevederile constituției.
De la acest principiu al conformității rezultă două consecințe juridice
și anume:
1. Ramurile dreptului dezvoltă principiile constituționale astfel încât
normele lor să fie în perfectă concordanță cu litera și spiritul constituției.
Orice abatere de la această concordanță este considerată o încălcare a
constituției și a supremației sale, duc ând la nulitatea dispozițiilor legale în
cauză.
2. În cazul în care o dispoziție constituțională este modificată, în mod
obligatoriu trebuie să se modifice și normele din ramurile de drept
corespunzătoare.

4. Garanțiile juridice ale supremației constituție i

4.1. Controlul general al aplicării constituției

Controlul general al aplicării constituției reprezintă prima garanției
juridică a supremației constituției și se manifestă la nivelul tuturor actelor
juridice dintr -un sistem de drept, în primul rând prin modalitățile de
verificare a condițiilor de fond și de formă a actelor emise de autoritățile
statului.
Acest control este general, în sensul că el cuprinde toate formele
activității statale și este efectiv, adică se concretizează prin toate formele și
căile de control statornicite într -un stat.

4.2. Controlul constituționalității legilor

28 Controlul constituționalității legilor, ca și garanție juridică a
supremației constituției, este activitatea organizată de verificare a
conformității legii cu co nstituția.
Ca instituție juridică a dreptului constituțional, ele cuprinde
regulile privitoare la organele competente a face această verificare,
procedura de urmat și măsurile ce pot fi luate după realizarea acestor
proceduri.

Secțiunea a V –a. Contro lul constituționalității legilor.
Teoria generală

1. Noțiunea controlului constituționalității legilor

1.1. Definiția controlului constituționalității legilor

Fără a intra în analiza principiului legalității trebuie să arătăm că
acesta presupune ca elaborarea actelor normative să se facă de organele
competente, după o procedură prestabilită , cu respectarea dispozițiilor din
actele normative emise de autoritățile statului care, indiferent de categoria
din care fac parte, ocupă o poziție superioară celor emitent e în sistemul statal
respectiv.
Doctrina, în principiu, este de acord cu includerea principiului
constituționalității legilor în principiul legalității, ca parte componentă a
acestuia.
Față de această situație constituționalitatea legii nu înseamnă în f ond
altceva decât cerința de legalitate a legii, în sensul ca legea să adopte cu
respectarea normelor constituționale, atât în spiritul cât și în litera lor.
Controlul constituționalității legilor este activitatea organizată de
verificare a conformității legii cu constituția, iar ca instituție a dreptului
constituțional cuprinde regulile privitoare la autoritățile competente a face
această verificare, procedura de urmat și măsurile ce pot fi luate după
realizarea acestei proceduri.
Rezultă deci că ins tituția controlului constituționalități legilor se
fundamentează pe principiul legalității, fiind o adevărată cerință de
„legalitate a legii”, în sensul că legea trebuie să respecte normele
constituționale atât în spiritul cât și în litera lor.

1.2. Obiectul controlului constituționalității legilor

29 În studierea acestei probleme se pune întrebarea dacă numai legea, în
sensul său restrâns de act juridic emis de Parlament, poate constitui obiect al
controlului de constituționalitate, sau și alte acte normative ( inclusiv cele
provenind de la autoritățile administrative) ar putea fi supuse acestei forme
de control.
Ca răspuns la această problemă, de principiu controlul
constituționalității legilor privește numai legea , ca act juridic al
Parlamentului sau actele normative cu forță juridică egală cu a legii.
Actele normative cu forță juridică egală cu a legii ( decretele –lege,
decretele cu putere de lege, ordonanțele ), sunt acte juridice care, deși sunt
emise de alte autorități decât Parlamentul, intervin și r eglementează relații
sociale de domeniul legii și pot modifica, suspenda sau abroga o lege.
Actele autorităților administrative, sunt emise în executarea legii și
nu pot fi supuse aceluiași regim juridic ca și legile. Drept urmare controlul
legalității lor, implicit al constituționalității, se realizează prin mijloacele
obișnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului administrativ.
Actele autorităților judecătorești, nu conțin norme juridice, de
principiu, ele doar aplică legea. Urmare acestui re gim juridic, controlul
actelor judecătorești se efectuează în cadrul controlului judiciar care le este
specific.
Practica existentă în unele state a adus în discuției o a doua problemă
referitoare la obiectul controlului de constituționalitate, anume acee a de a ști
dacă și proiectele de legi pot fi astfel verificate. Trebuie precizat că această
problemă cunoaște soluții diferite, în funcție de dispozițiile concrete ale
diverselor constituții, unele prevăzând și controlul constituționalității
proiectelor d e lege.
Urmează să observăm însă că acesta nu este un control veritabil, căci
problema de elaborare a legilor cuprinde implicit și obligația de verificare a
constituționalității lor.

1.3. Funcțiile controlului constituționalității legilor

Funcțiile controlu lui constituționalității legilor asigură, prin ele
însele, garantarea supremației constituției.
Garantarea juridică a supremației constituției, prin exercitarea
controlului de constituționalitate, atrage un alt element prin care este
evidențiată importanț a acestei forme de control și anume, asigurarea
ordinii de constituționalitate.

30 Controlul de constituționalitate este important nu numai în ceea ce
privește verificarea constituționalității ci și prin aceea că are ca rezultat o
“consolidare a comportamentu lui constituțional ”.

2. Apariția controlului constituționalității legilor

2.1. Cauzele apariției controlului constituționalității legilor

Pentru a evidenția cauzele apariției controlului constituționalității
legilor trebuie analizate cauzele care determină ca legile ordonare să încalce
prevederile constituției.
Chiar dacă, la prima vedere, nu este posibilă apariția unor
neconcordanțe între lege și constituție, mai ales în statele în care legea și
constituția sunt adoptate de aceiași autoritate, practica statel or a învederat
posibilitatea existenței acestor neconcordanțe, iar existența instituției
controlului constituționalității legilor este chiar dovada incontestabilă.
Cauzele apariției unor neconcordanțe între legea ordinară și ce
fundamentală trebuie căutat e în contradicțiile sociale, în raporturile dintre
forțele sociale. Atunci când la putere decisiv era sau este un grup de interese
opus celui care a votat constituția, s -a urmărit sau se poate urmări adoptarea
unor legi care să -i aducă anumite beneficiu. D e multe ori aceste lege
contravin intereselor – manifestate în textele constituției – grupului care a
fost la putere ( sau mai influent ) în momentul adoptării constituției.
Unele neconcordanțe dintre constituției și legile ordinare se datorează
și rigidi tății exagerate a unor constituții. Neputând fi modificate perioade
lungi, constituțiile nu mai sunt în acord cu unele interese care apar pe
parcurs, interese ce se exprimă prin legile ce se adoptă și care, astfel,
sfârșesc prin a fi în contradicției cu le gea fundamentală.
În fine, anumite neconcordanțe se datorează, în principiu,
neobservării regulilor de tehnică legislativă. Este posibil ca uneori nu
conținutul normativ al legii să fiei în contradicției cu legea fundamentală, ci
procedura adoptării acest eia să nu fi respectat prevederile constituționale.
Controlul constituționalității legilor se justifică, de asemenea, în
statele federative prin exigența de a se realiza o bună armonizare a
intereselor generale cu interesele specifice, concrete, ale state lor membre.
Astfel, pot fi supuse controlului de constituționalitate la nivel federal atât
legile adoptate de statele membre ale federației, cât și legile statului
federal.

31 2.2. Evoluție istorică și controverse teoretice

Apariția controlului constituțio nalității legilor este strâns legată de
exercitarea acestui control de către organele judecătorești.
Dreptul judecătorilor de a controla conformitatea legilor cu constituția
a fost argumentat în mai multe modalități.
Astfel, un prim considerent a pornit d e la menirea judecătorilor
de a interpreta legea și de a aplica sancțiunii în cazul încălcării legilor. S-a
considerat că în mod firesc ei au dreptul de a interpreta legea și în
raporturile acestora cu constituția și pot aplica sancțiuni.
De asemenea, dr eptul judecătorilor de a verifica conformitatea legii cu
constituția s-a justificat prin teoria separației puterilor în stat , care
implică o anumită colaborare a puterilor în vederea realizării scopurilor pe
care și le propune puterea statală. Esențial în această susținere este faptul că
puterii judecătorești îi revine importanta misiune de a fi „ regulatorul bunei
funcționări a principiului separației puterilor.”
Un alt argument pleacă de la necesitatea verificării dacă
legiuitorul a acționat în limitele c ompetenței sale constituționale . Se
consideră că astfel se ajunge la o soluției bună și echitabilă deoarece
procedura judiciară implică publicitatea și contradictorialitatea dezbaterilor,
precum și obligația de motivare a sentințelor.
Nu au lipsit și nu l ipsesc în doctrină nici argumente împotriva
dreptului judecătorilor de a decide cât privește constituționalitatea legilor.
Un prim argument se bazează pe o interpretare oarecum rigidă a
separației puterilor, ceea ce atrage concluzia că acordarea dreptului
judecătorilor de a controla actele puterii legiuitoare ar fi o eludare a
principiului separației puterilor.
Într-o altă opinie se arată că există interese pentru care statul trebuie
să fie singur judecător și este delicat a remite aprecierea lor unei auto rității
care nu are responsabilitatea guvernării.
Indiferent de argumentele aduse în doctrină în susținerea uneia sau
alteia din poziții, cert este faptul că astăzi, în lume, există mai multe
modalități prin care se exercită controlul constituționalității legilor.

32
3. Clasificarea controlului constituționalității legilor

3.1. Criteriul înscrierii în constituție

Conform acestui criteriu, controlul constituționalității legilor se
clasifică în două forme principale:
1. Controlul explicit, care există atunci cân d constituția prevede în
mod expres obligația verificării constituționalității legilor, iar pe lângă
aceasta, uneori, este prevăzută și autoritatea competentă și eventual
procedura de urmat. Putem exemplifica, Constituția Germaniei, a Italiei, a
Spaniei, a Portugaliei, a Belgiei, a Poloniei, a României.
2. Controlul implicit, atunci când constituția nu îl prevede în mod
expres, dar el există implicit, ca urmare a principiului legalității. Ca exemplu
poate fi adus cazul SUA sau Constituțiile României din pe rioada 1912 -1923
și 1944 -1965.

3.2. Criteriul organului competent să efectueze controlul

Un alt criteriu de clasificare al controlului constituționalității legilor
este cel al autorității statale investite cu această competență. În funcție de
acest criteriu au fost stabilite chiar mai multe clasificări astfel:
a) control prin opinia publică, control politic și control
judecătoresc;
b) control parlamentar, control politic și control judecătoresc;
c) control exercitat de adunarea legiuitoare și control exercitat
de o rgane din afara lor. În cadrul organelor supraordonate adunării
legiuitoare se face distincției între organe politice, cele judecătorești și cele
politico -jurisdicționale;
d) control politic și control judecătoresc.
Într-o precizare foarte succintă menționăm că exercitarea controlului
de constituționalitate prin opinia publică, astfel cum a fost fundamentat în
Constituția franceză din 1793, a fost considerată în doctrină ca fiind
primitivă deoarece se apelează la violență, la revoltă individuală și colectiv ă.
Prin controlul politic se înțelege atât controlul exercitat de organele
legiuitoare, cât și cel exercitat de organele de stat, altele decât cele
legiuitoare, fie că li s -a încredințat alături de menirea lor de bază și această
sarcină, fie că sunt speci al înființate în acest scop.
În ce privește dreptul adunărilor legiuitoare de a verifica
constituționalitatea, unii îl consideră un control autentic și în același timp

33 un autocontrol, alții, consideră că acest control al parlamentului nu ar
prezenta ni ci un fel de garanției căci, deși parlamentul este structura
fundamentală a democrației constituționale, este exagerat să i se ceară să -și
recunoască o greșeală în elaborarea unei legi.
Controlul jurisdicțional poate fi exercitat fie de către organele
judecătorești, fie de organe, altele decât cele judecătorești, care folosesc o
procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească. Exercitarea acestei
forme de control al constituționalității legilor presupune îndeplinirea a două
condiții prealabile: ex istența unei diferențieri precise între legile
fundamentale și cele ordinare și o constituție scrisă de tip rigid.

3.3. Controlul temporal

În funcție de momentul în care se efectuează controlul
constituționalității legilor se clasifică în:
a) control anterior adoptării legilor, denumit și control
prealabil, preventiv, sau a priori. Acest control se exercită în faza de proiect
a legii cauză pentru care nu este apreciat ca fiind un veritabil control ci mai
mult o garanție de legalitate și deci de constituționalit ate;
b) controlul posterior adoptării legilor, denumit și control
ulterior, a posteriori, este un veritabil control care se exercită asupra legilor
deja adoptate sau asupra actelor juridice egale cu forța juridică a legii.

3.4. Criteriul procedurii de realizare a dreptului

Potrivit acestui criteriu, controlul constituționalității legilor este
clasificat în funcție de modalitatea prin care se inițiază.
De regulă se folosesc două procedee și anume:
a) Controlul pe calea acțiunii, care este un procedeu ofensiv, care
permite atacarea unei legi în fața unei instanțe determinate;
b) Controlul pe calea excepției, este considerat un procedeu
defensiv, când pentru a ataca trebuie să aștepți ca legea să ți se aplice.

3.5. Criteriul sistematic

Potrivit acestui criteriu există două modele de justiției constituțională,
anume, modelul american și modelul european.
Prin justiției constituțională se înțelege ansamblul instituțiilor și
procedurilor prin care se asigură supremația constituției.

34 Modelul american, presupunea realiza rea controlului
constituționalității legilor de tribunalele obișnuite, este un control posterior,
efectuat pe cale de excepție și care se finalizează prin hotărâri judecătorești
care au caracter obligatoriu numai pentru părțile care au participat la
respe ctivul proces.
Modelul european, atribuie controlul constituționalității legilor unor
autorității special abilitate, denumite tribunale sau curții constituționale, se
realizează, în egală măsură pe cale de acțiune și pe cale de excepție, poate
opera ante rior, fie ulterior intrării în vigoare a legii și se finalizează prin
decizii care beneficiază de autoritate de lucru judecat.

4. Constituționalizarea dreptului

Constituționalizarea dreptului se definește ca un proces general, ce
presupune o anumită durat ă în timp, început o dată cu adoptarea constituției
și continuă în special sub controlul jurisdicției constituționale special creată
chiar de legea fundamentală pentru garantarea supremației sale, proces care
afectează treptat toate ramurile sistemului jur idic.
Ea constă în interpretarea progresivă a normelor din constituției și a
celor cu rang inferior constituției și se manifestă prin existența a două
fenomene: unul ascendent, de sporire cantitativă a normelor constituționale
și altul descendent, de apro fundare a acestor norme.
Multiplicarea normelor constituționale se realizează prin două
modalități:
1. colectarea de către legea fundamentală a normelor și
principiilor specifice altor ramuri de drept cărora le acordă valoarea
constituțională. Spre exemplu ridicarea la rang constituțional a principiului
neretroactivității legii, prezumției de nevinovăție, etc.;
2. prin interpretarea textelor constituției de către justiția
constituțională, care poate deduce din dispozițiile exprese ale constituției noi
principi i de valoare constituțională.
Invers, difuzarea normelor constituționale în ansamblul sistemului
juridic se caracterizează prin impregnarea ramurilor de drept cu normele
constituționale direct aplicabile în scopul de a impune standarde cu forță
juridică mai mare. Constituția ca lege fundamentală a statului este direct
aplicabilă. Spre exemplu jurisdicția constituțională este o consecință a
caracterului direct aplicabil al constituției concretizată în obligativitatea
aplicării deciziilor emise de aceasta.

35 DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE

Vol. I

CAPITOLUL IV

CETĂȚENIA ROMÂNĂ

Urmează să analizăm noțiunea de cetățenie, natura sa juridică, precum
și regimul său juridic ( dobândirea și pierderea cetățeniei) exclusiv din
perspectiva drep tului constituțional, urmând ca unele elemente, ce țin mai
ales de efectele juridice pe care le produce cetățenia, să fie detaliate în cadrul
altor discipline.

Secțiunea I. Noțiunea de cetățenie

1. Sensurile noțiunii de cetățenie

Noțiunea de cetățenie po ate fi utilizată în două sensuri: unul politic și
unul juridic. Pentru știința dreptului constituțional interesează sensul
juridic.
În sens juridic, noțiunea de cetățenie are două accepțiuni și anume:
– instituție juridică, adică grupă de norme juridic e cu un obiect
comun de reglementare;
– condiția (starea) juridică , ce se crează acelor persoane care au
calitatea de cetățean.
În literatura juridică cetățenia a fost concepută ca o „ legătură între
individ și stat,” ca o „legătură politică și juridică sa u ca o calitate a
persoanei”, în virtutea căreia persoana face parte din populație, care ar fi
unul din elementele constitutive ale statului, și ca „ o legătură politică și
juridică permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat. Această
legătur ă se exprimă prin totalitatea drepturilor și obligaților reciproce dintre
o persoană și statul al cărui cetățean este; în plus, aceasta este o legătură
juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată și prelungită oriunde s -ar
găsi persoana, în st atul său de origine, în alt stat, pe mare, în cer sau în
cosmos.

36 2. Definiția cetățeniei române

Prealabil definirii cetățeniei române trebuie observat, pe de oparte, că
aceasta nu este numai o simplă legătură politică și juridică între individ și
colec tivitatea politicește organizată, ci este o integrare angajată în sânul
acestei colectivități.
Pe de altă parte, trebuie remarcat faptul că numai persoanele fizice
au cetățenie, în nici un caz persoanele juridice sau bunurile.
Astfel, cetățenia rom ână este acea calitate a persoanei fizice ce
exprimă relațiile permanente social -economice, politice și juridice dintre
persoana fizică și stat, dovedind apartenența sa la statul român și
atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor
drepturilor și îndatoririlor prevăzute de constituție și de legile româniei.

3. Precizări terminologice

Inițial cetățenia a fost desemnată prin termenul naționalitate, termen
pe care îl mai întâlnim și azi în art. 34 din Constituția Franței.
În timp s -a renunțat la acest termen deoarece naționalitatea indică
apartenența la o națiune. Pentru a se evita confuzii și mai ales speculații
posibile, din punct de vedere juridic s -a preferat cuvântul cetățenie, el
exprimă un anumit statut juridic al omului.

Secțiunea II. Natura juridică a cetățeniei

Din punct de vedere al naturii sale juridice cetățenia este un element
al capacității juridice cerută subiectelor de drept constituțional, capacitatea
prin care se desemnează drepturile și obligațiile unuia dintre s ubiecte în
cadrul unui complex de raporturi juridice, și anume cele ale cetățeanului.
Capacitatea juridică în dreptul constituțional este deplină în cazul
cetățenilor, și restrânsă, în cazul străinilor și apatrizilor. Capacitatea
constituțională deplină oferă cetățenilor posibilitatea de a fi subiecte a
tuturor raporturilor juridice, iar capacitatea restrânsă în cazul străinilor și
apatrizilor oferă posibilitatea de a fi subiecte numai a unor raporturi juridice.

Secțiunea III. Regimul juridic al cetățe niei române

În sistemul normativ român izvoarele juridice ale instituției cetățeniei
sunt Constituția ( art.5), izvorul principal al dreptului constituțional și Legea
nr. 21/1991 – cu modificările la zi – a cetățeniei române. Desigur la aceste

37 reglementă rii trebuie adăugate și cele cuprinse în Legea nr. 396/2002 privind
ratificarea Convenției europene asupra cetățeniei, adoptată la Strasburg la 6
noiembrie 1997. Prin această ratificare, potrivit art. 11 din Constituție,
Convenția face parte din dreptul i ntern.

1. Principiile cetățeniei române

Analiza sistematică a normelor juridice care formează instituția
juridică a cetățeniei române, permite formularea unor principii care stau la
baza acestei instituții.
1. Numai cetățenii români sun titularii tuturo r drepturilor
prevăzute în constituție și legi . Aceasta însemnă că persoanele care nu au
calitatea de cetățeni români nu se bucură, în condițiile legii, decât de o parte
din drepturile și îndatoririle prevăzute de constituție și de legi.
Există deci o d iferențiere între sfera drepturilor pe care le pot exercita
persoanele care au cetățenia română, și sfera drepturilor pe care le pot
exercita acele persoane care nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul
statului nostru.
Drepturile fundamentale și subiective care nu pot fi exercitate de
străini sau apatrizi sunt următoarele:
a) Dreptul de a alege și dreptul de a fi ales în organele reprezentative
naționale. Aceste drepturi, fiind prin excelență drepturi politice prin care se
exprimă și se exerci tă puterea statală, aparțin în exclusivitate numai
cetățenilor. Revizuirea Constituției din 2003 a făcut posibilă exercitarea
drepturilor de a alege și de a fi aleși și pentru cetățenii Uniunii Europene,
care îndeplinesc condițiile legale, dar numai în cad rul alegerilor locale,
alegeri prin care nu se exprimă suveranitatea de stat;
b) Dreptul de a domicilia pe teritoriul României și a se deplasa
nestingherit pe acest teritoriu;
c) Dreptul de a fi proprietar pe terenuri în România. Trebuie precizată
ca această r egulă are doar caracter tranzitoriu deoarece, potrivit art. 44 alin.
(2) din Constituție cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană ș i din alte tratate internaționale la
care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute de
legea organică, precum și prin moștenire legală.
d) Dreptul de a fi angajat în orice funcție sau demnitate publică
pentru care îndeplinește c ondițiile cerute de legile țării. Trebuie arătat că,
pentru anumite funcții – cum este cea de judecător – legile cer în mod expres
calitatea de cetățean român;

38 e) Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România . Potrivit art.
19 alin. (3) din Constit uție cetățenii străinii și apatrizii pot fi extrădați
numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate,
iar în condițiile alin. (4) din același articol, expulzarea sau extrădarea se
hotărăște de justiție.
f) Dreptul de a fi pro tejat diplomatic . Cetățenia română implică
pentru statul român obligația de a -și proteja cetățenii atunci când aceștia,
aflându -se în afara granițelor, au nevoie de asemenea ajutor împotriva
încălcării drepturilor lor.
2. Numai cetățenii sunt ținuți a î ndeplini toate obligațiile
stabilite prin Constituție și legi. Conform acestui principiu, unele
prevăzute de Constituție și legi aparțin în exclusivitate cetățenilor români,
căci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor și obligațiilor. Persoanele
care nu au această calitate nu sunt ținute a îndeplini anumite îndatori, ce
revin numai cetățenilor români. Aceste obligații sunt fidelitatea față de țară
și îndatorirea de apărare a patriei.
3. Cetățenii români sunt egali în drepturi și îndatoriri, fără
deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenență politică, de avere sau origine socială și indiferent de modul în
care au dobândit cetățenia.
4. Cetățenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest
principiu s e desprinde cu deosebită claritate din dispozițiile constituționale
și legale conform cărora stabilirea drepturilor și îndatoririlor cetățenești, a
modului de dobândire și de pierdere a cetățeniei române, constituie un
atribut exclusiv al statului.
5. Căsăt oria nu produce nici un efect juridic asupra cetățeniei
soților. Acest principiu se desprinde din dispozițiile exprese ale Legii
cetățeniei române conform cărora încheierea căsătoriei între un cetățean
român și un străin nu produce nici un efect asupra cetățeniei soțului care a
dobândit cetățenia română în timpul căsătoriei. Invers, nici schimbarea
cetățeniei unui dintre soți nu produce efecte juridice asupra cetățeniei
române a celuilalt soț.

2. Modurile de dobândire a cetățeniei române

În general, dobâ ndirea cetățeniei în lume se realizează în conformitate
cu două principii: ius sanguinis ( dreptul sângelui ) și ius soli sau ius loci
(dreptul locului, adică a teritoriului pe care s -a năsut o persoană).

39 Conform ius sanguinis, copilul devine cetățeanul unui stat dacă se
naște din părinți care, amândoi sau numai unul, au cetățenia satului
respectiv.
Conform ius loci, copilul devine cetățeanul unui stat dacă se naște pe
teritoriul statului respectiv.
În dreptul român a fost adoptat ca mod original ius sa nguinis, alături
de care, legea cetățeniei române stabilește și patru moduri derivate.
2.1. Dobândirea cetățeniei române prin naștere
Făcând aplicația principiului ius sanguinis, Legea cetățeniei române
stabilește că este cetățean român copilul care se naște din părinți cetățeni
români. De asemenea, este cetățean român copilul născut dintr -un părinte
dintr -un părinte cetățean român și un părinte străin sau fără cetățenie. În
toate aceste cazuri, teritoriul pe care s -a născut sau domiciliază unul sau
ambii păr inți, nu influențează, în nici un fel, cetățenia copilului.
2.2. Dobândirea cetățeniei române prin repatriere
În cazul repatrierii este vorba de persoane care sunt legate de poporul
român și care, din diferite motive, au întrerupt pentru anumită perioadă de
timp contactul lor cu societatea românească.
Întrucât repatrierea unei persoane ridică, cum este și firesc, o serie de
probleme privind familia acestuia, legea reglementează și situații posibile.
Plecând de la principiul că dobândirea cetățeniei române de c ătre unul
din soți nu are nici o consecință asupra cetățeniei celuilalt soț, se stabilește
că soțul cetățean străin poate cere dobândirea cetățeniei române în condițiile
legii.
Cât privește copilul minor al repatriatului, legea prevede că părinții
hotărăsc pentru copii lor minori cu privire la cetățenie și că minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani trebuie să -și exprime separat consimțământul. Dacă
părinții nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului,
ținând cont de interesele acestu ia.
În ceea ce privește procedura, cererile de dobândire a cetățeniei pe
calea repatrierii se depun la Ministerul Justiției, iar aprobarea lor revine
Guvernului, la propunerea ministrului justiției.
2.3. Dobândirea cetățeniei prin adopție
Așa cum stabilește le gea, cetățenia română se dobândește de către
copilul cetățean străin sau fără cetățeniei, prin adopție, dacă adoptatorii sunt
cetățeni români sau, atunci când adopția se face de o singură persoană, dacă
aceasta este cetățean român, iar în toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit 18
ani. În cazul în care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetățean
român, cetățenia va fi hotărâtă, de comun acord, de către ei, iar în caz de
dezacord va decide instanța de judecată în funcție de interesul adoptatului.

40 2.4. Dobândirea ( acordarea ) cetățeniei la cerere
Acest mod de dobândire a cetățeniei privește pe cetățenii străini și
persoanele fără cetățenie care își manifestă dorința de a se integra în
societatea românească.
Persoanele care solicită acordarea cetățe niei române trebuie să
îndeplinească următoarele condiții:
a) S-a născut și domiciliază la data cererii pe teritoriul
României ori deși nu s -a născut pe acest teritoriu, domiciliază în condițiile
legii, continuu și statornic pe teritoriul statului român de c el puțin 8 ani sau
de cel puțin 5 ani în cazul în care este căsătorit și conviețuiește cu un
cetățean român. Aceste termene pot fi reduse, dacă solicitantul este o
personalitate cunoscută pe plan internațional;
b) Dovedește prin comportament, acțiuni și atit udini loialitate
față de statul român, nu întreprinde sau sprijină acțiuni împotriva ordinii de
drept sau a securității naționale și declară că nici în trecut nu a întreprins
asemenea acțiuni;
c) A împlinit vârsta de 18 ani;
d) Are asigurate mijloace legale pe ntru o existență decentă, în
condițiile stabilite de legislația privind regimul străinilor;
e) Este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat
în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi
cetățean român;
f) Cunoaște limba română și posedă noțiunii elementare de
cultură și civilizației românească în măsură suficientă pentru a se integra în
viața socială;
g) Cunoaște prevederile Constituției și imnul național.
Legea cetățeniei române ( art. 8 și 10) reglementează două si tuații în
cazul acordării cetățeniei la cerere astfel:
a) se poate acorda cetățenia română persoanei care a avut această
cetățenie și care cere redobândirea ei, cu păstrarea cetățeniei străine și a
domiciliului în străinătate sau cu stabilirea domiciliului în țară. Aceste
persoane, care au avut cetățenia română, dar pe care au pierdut -o într -un
mod sau altul, depun jurământul de credință în fața șefului misiunii
diplomatice sau consulare a României din țara în care domiciliază.
b) acordarea cetățeniei române persoanei care nu a avut niciodată
această cetățenie, dar o cere, situație în care legea impune domicilierea în
țară și obligația depuneri jurământului în țară, dată la care se dobândește
cetățenia română și se produc toate efectele sale juridice.
Lege a reglementează toate situațiile posibile în cazul cererii de
acordare a cetățeniei române. Astfel, copilul care nu a împlinit vârsta de 18

41 ani, născut din părinți cetățeni străini sau fără cetățenie, dobândește cetățenia
română o dată cu părinții săi. Da că însă numai unul din părinți dobândește
cetățenia română, cetățenia copilului o vor hotărî părinți de comun acord, iar
în caz de dezacord tribunalul de la domiciliul minorului, ținând cont de
interesele acestuia. Consimțământul copilului care a împlinit 14 ani este
necesar, iar cetățenia se dobândește pe aceiași dată cu părintele său.
Cerea se adresează personal sau prin mandatar cu procură personală
comisiei pentru constatarea condițiilor de acordare a cetățeniei române, de
pe lângă Ministerul Justiției. Dacă sunt îndeplinite condițiile Ministerul
Justiției v -a prezenta Guvernului proiectul de hotărâre pentru acordarea
cetățeniei.
2.5. Cetățenia copilului găsit pe teritoriul Românei
Potrivit legii române, copilul găsit pe teritoriul românesc este cetățean
român dacă nici unul din părinți nu este cunoscut. Această soluție se
întemeiază tot pe principiul ius sanguinis, pe baza unei prezumții legale
relative în conformitate cu care cel puțin unul dintre părinți a fost cetățean
român. În cazul în care filiați a copilului găsit pe teritoriul României a fost
stabilită înainte ca acesta să îndeplinească vârsta de 18 ani, față de ambii
părinți, iar aceștia sunt de cetățenie străină el pierde cetățenia română. Acest
lucru se întâmplă și în cazul în care filiația copilului găsit a fost stabilită
numai față de un părinte cetățean străin, iar celălalt părinte a rămas
necunoscut.
2.6. Jurământul de credință față de România. Efecte juridice
Depunerea jurământului de credință este o fază obligatorie în
procedura în care ce tățenia română se dobândește la cerere sau prin
repatriere. Jurământul de credință are ca efect juridic faptul că cetățenia
română se dobândește pe data depunerii sale. Jurământul de credință trebuie
depus în 6 luni de la data comunicării hotărârii prin care s -a acordat
cetățenia română în fața ministrului justiției sau, după caz, șeful misiunii
diplomatice sau consulare. Nedepunerea jurământului de credință în
termenul prevăzut din vina persoanei căreia i s -a acordat cetățenia română
conduce la încetare a efectelor hotărârii Guvernului de acordarea cetățeniei
față de persoana în cauză.

42
3. Modurile de pierdere a cetățeniei române

3.1. Retragerea cetățeniei române

Trebuie remarcat că retragerea cetățeniei române apare ca o
sancțiune. De asemenea, treb uie avute în vedere prevederile art. 5
alin. 2 din Constituție, cetățenia română nu poate fi retrasă celui care a
dobândit -o prin naștere.
Se poate retrage cetățenia română celui care:
a) aflându -se în străinătate, săvârșește fapte deosebit de grave prin
care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul româniei;
b) aflându -se în străinătate se înrolează în forțele armate ale unui stat
cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de
război;
c) a obținut cetățenia română î n mod fraudulos;
d) este cunoscut ca având legături sau a sprijinit, sub orice formă,
grupări teroriste ori a săvârșit alte fapte care pun în pericol siguranța
națională;
Analiza acestor cazuri permite să se observe că nu se poate retrage
cetățenia română d ecât persoanelor care se află în afara granițelor
țării, iar celor care domiciliază pe teritoriul țării decât atunci când a obținut –
o în mod fraudulos. De asemenea se observă că retragerea cetățeniei române
se pronunță numai împotriva persoanei vinovat e, și nu produce nici un
efect juridic asupra soțului sau copiilor.
În ceea ce privește procedura, retragerea cetățeniei române se
pronunță de către Guvern, prin hotărâre, la propunerea ministrului justiției,
iar efectele retragerii se produc de la data publicării hotărârii în Monitorul
Oficial.

3.2. Renunțarea la cetățenia română

Legislația stabilește că se poate aproba renunțarea la cetățenia română
numai cetățeanului român care a împlinit vârsta de 18 ani și numai pentru
motive temeinice. Poate cere renunțarea la cetățenia română cel care:
a) nu este învinuit sau inculpat într -o cauză penală ori nu are de
executat o pedeapsă penală;
b) nu este urmărit pentru debite către stat sau față de persoane juridice
ori fizice din țară sau, având asemenea debite le achită ori prezintă garanții
corespunzătoare pentru achitarea lor;

43 c) a dobândit ori a solicitat și are asigurarea că va dobândi o altă
cetățenie.
Procedural, aprobarea cererii de renunțare la cetățenia română revine
Guvernului, la propunerea ministrului justiției și își produce efectele
juridice la data publicării hotărârii guvernului în Monitorul Oficia l. Pentru
că cerea de renunțare la cetățenie are caracter individual, nu produce efecte
decât față de cel care o face, nu și față de soț sau copii.

3.3. Alte cazuri de pierdere a cetățeniei române

În afara modurilor de pierdere a cetățeniei române explicate mai sus,
legea română mai prevede unele situații în care cetățenia se pierde,
situații care privesc însă numai copii minori și anume:
a) Adopția la care putem întâlni următoarele situații:
– adopția unui copil minor, cetățean român , de către cetățeni străin i,
dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres și dacă adoptatul este
considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetățenia străină. Aceste
condiții sunt deosebit de importante pentru că se evită situația neplăcută în
care minorul adoptat ar pu tea rămâne fără cetățenie. De aceea lege
precizează că data pierderii cetățeniei este data dobândirii de către minor a
cetățeniei adoptatorului.
– anularea, declararea nulității sau desfacerea adopției unui minor de
către un cetățean român. Dacă un copil st răin a fost adoptat de un cetățean
român, iar această adopție a fost anulată sau declarată nulă este firesc ca
acesta să piardă și cetățenia română pe care a dobândit -o ca efect al adopției
sale
– stabilirea filiației copilului găsit pe teritoriul României d uce la
pierderea cetățeniei române, dacă părinții ( sau doar cel cunoscut) sunt
cetățeni străini.

4. Alte reglementări referitoare la cetățenia română

4.1. Dovada cetățeniei române

În țară, dovada cetățeniei române se face prin buletin sau carte de
identitate și excepțional prin certificat constatator. Copii până la vârsta de 14
ani, dovedesc cetățenia cu certificatul de naștere însoțit de buletinul sau
cartea de identitate a oricăruia din părinți. Dacă este înscris în cartea de
identitate a unui păr inte numai cu aceasta. Cât privește dovada cetățeniei
copiilor în vârstă de până la 14 ani, găsiți pe teritoriul României, ea se face

44 cu certificatul de naștere, deoarece părinții în această situație nu sunt
cunoscuți.
În străinătate, dovada cetățeniei s e face cu actul de trecerea a
frontierei emis de autoritățile române.

4.2. Cetățenia de onoare

Potrivit legii, străini care au adus servicii deosebite țării și națiunii
române pot dobândi cetățenia de onoare. Aceasta se acordă de către
Președintele României, la propunerea Guvernului, fără nici o altă
formalitate. Beneficiarul cetățeniei de onoare se bucură de toate drepturile
civile și politice recunoscute cetățenilor români, cu excepția drepturilor
exclusiv electorale și a celui de a ocupa o funcț ie publică.

4.3. Dubla cetățenie

Legislația română de după 1989 îngăduie dubla cetățenie, pentru
cetățenii care au o altă cetățenie și nu își stabilesc domiciliul în România.

4.4. Străinii și apatrizii

Străin în România este persoana care are cetățen ia unui alt stat.
Apatrid, este persoana care nu are nici o cetățenie, fiind desemnat în
general prin expresia cetățean al lumii

45 DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE

Vol. I

CAPITOLUL V

DREPTURILE, LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE
FUNDAMENTALE ALE CETĂȚENILOR ROMÂNI

Secțiunea I. Noțiunea de drepturi și îndatoririi fundamentale

1. Definiția drepturilor fundamentale

Pentru definirea lor trebuie să luăm în considerare următoarele cri terii:
a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esențiale pentru cetățean; c)
datorită importanței lor sunt înscrise, în acte deosebit, cum ar fi declarații de
drepturi, legi fundamentale ( constituții).
a) Drepturile fundamentale sunt drepturi subi ective, ceea ce însemnă
că ele sunt facultății ale subiectelor raportului juridic de a acționa într -un
anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine
corespunzătoare și de a beneficia de protecția și sprijinul statului în
realizarea pretențiilor legitime.
b) Drepturile fundamentale sunt drepturi esențiale – sunt daruri
esențiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel ( J.J.
Rousseau); sunt libertății necesare ( A. Esmein) – pentru cetățeni. Acest
criteriu expl ică de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit număr
de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, în constituție. Această
categorie de drepturi prezintă cea mai mare importanță atât pentru cetățeni,
cât și pentru stat și societate în ansa mblu. Pentru că ele sunt determinante
pentru statutul juridic al cetățeanului sunt identificate, din ansamblul
drepturilor subiective, pe criteriul valoric care privește viața, libertatea,
personalitatea cetățenilor, și ca urmare sunt înscrise în acte fund amentale.
Caracterul de drepturi esențiale îl capătă în raport de condițiile
concrete ale unei societății date.
c) Datorită importanței lor sunt înscrise în acte juridice cu forță
juridică supremă. Astfel, odată selectate pe criteriul valoric, ca fiin d
esențiale într -o anumită etapă istorică, li se conferă o formă și o ocrotire
juridică aparte.

46 La sfârșitul acestor considerații, achiesăm la concepția prin care
drepturile fundamentale sunt definite ca, acele drepturi subiective ale
cetățenilor, esenția le pentru viața, libertatea și demnitatea acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi
stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.

1.1. Precizări terminologice

O primă problemă de ordin terminologic o reprezintă utilizarea
noțiunilor de drept sau libertate .
Constituția utilizează termenul drept, ca spre exemplu, dreptul la
viață (art.22), dreptul la apărare (art.24), dreptul la informație (art. 31)
dreptul la vot ( art. 36) etc., și termenul libert ate atunci când reglementează
libertatea conștiinței (art. 29), libertatea de exprimare ( art.30), libertatea
întrunirilor ( art. 39) etc.
Se pune întrebarea dacă între drept și libertate există, din punct
de vedere juridic, deosebire ?
Ca răspuns la ace astă întrebare doctrina a constatat că între cele două
noțiuni nu există nici o deosebire, ca suntem în prezența unei singure noțiuni
juridice.
Putem deci constata că, astăzi, între drept și libertate există sinonimie
din punct de vedere juridic.
Diferen țierea între aceste noțiuni este doar de ordin istoric, pentru că
la început catalogul drepturilor umane a apărut sub forma libertăților, ca
exigențe ale omului în opoziție cu autoritățile publice care trebuiau să se
abțină de la orice acțiune ce ar fi adu s atingere acestor libertăți.
O altă problemă terminologică o reprezintă utilizarea frecventă a
noțiunilor drepturi ale omului și drepturi fundamentale alături de cea de
libertății publice.
Cuvântul „ libertăți” indică faptul că este vorba de o sferă de
autonomie a individului și de posibilitatea sa de a acționa liber, iar cuvântul
„publice” , indică natura lor de drept public și dimensiunea verticală, în
sensul că ele sunt opozabile mai ales autorităților publice și nu celorlalți
membri ai comun ității. Astfel, prin excelență, libertățile publice sunt
consacrate prin legi și sunt garantate prin intervenția judecătorilor obișnuiți,
spre deosebire de drepturile fundamentale care sunt consacrate prin
Constituție și sunt garantate prin intervenția jud ecătorilor constituționali.
O a treia problemă terminologică o reprezintă expresiile drepturi ale
omului și drepturi ale cetățenilor.

47 Expresia drepturile omului evocă drepturile ființei umane ca drepturi
ale sale naturale, inalienabile și imprescriptibi le.
În ceea ce privește expresia drepturile cetățenilor pentru explicarea
și înțelegerea acesteia trebuie pornit de la realitatea că într -o societate omul
se prezintă juridicește sub trei ipostaze distincte: cetățean, străin sau apatrid.
Astfel se poate constata că recunoscând și exprimând juridice
drepturile naturale ale omului, Constituția consacră și alte drepturi, care
rezultă din acestea sau le asigură existența, ori sunt necesare protejării
sistemului social. Dacă cetățeni, în principiu, beneficiază de toate drepturile
prevăzute în Constituție, străini și apatrizi beneficiază doar de unele dintre
ele și, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile ființei umane. Sintetizând,
vom putea reține că drepturile omului pe planul relațiilor universale, devi n
drepturi ale cetățenilor pe planul realității interne ale fiecărui stat.
Uneori se folosește și expresia instituția drepturilor și libertăților
fundamentale, făcându -se astfel referire la aspectul de garanții obiective pe
care îl au drepturile fundament ale. Această expresie desemnează un grup de
norme juridice, norme unite prin obiectul lor comun de reglementare. Ca
instituție juridică ea face parte din dreptul constituțional.

1.2. Sfera drepturilor omului și cetățeanului

a) Generațiile de drepturi

Din p unct de vedere al evoluției lor istorice drepturile omului și
cetățeanului sunt clasificate pe trei generații .
Astfel, fac parte din drepturile de primă generație drepturile civile
și politice ( cum ar fi libertatea individului, libertatea conștiinței, l ibertatea
de exprimare, etc.) care s -au născut ca măsuri de protecție a individului
contra violenței și arbitrariului guvernanților, ca revendicări ale unei poziții
juridice în fața legii.
Aceste drepturi au următoarele caracteristici comune : a) natura
acestora este aceea de revendicare a libertății; b) titularul lor este ființa
umană chiar dacă uneori ( cum ar fi libertatea întrunirilor sau de asociere) se
exercită în comun; c) se definesc prin acțiunea titularului lor; e) rolul puterii
de stat se reduce la protejarea libertăților în general, prin asigurarea
garanțiilor de autolimitare a acțiunilor sale, cauză pentru care mai sunt
numite și drepturi negative.
Din cea de a doua generație fac parte drepturile sociale, economice
și culturale, numite și „drep turi situate” ( George Burdeau).

48 În ceea ce privește caracteristicile lor comune acestea sunt: a) sunt
recunoscute tuturor indivizilor nu în considerarea calității lor de ființe
umane, ci ca membri ai unor categorii sociale determinate; b) atât pentru
garantarea lor cât și pentru asigurarea realizării lor efective presupun o
intervenție activă din partea statului.
A treia generație sunt drepturile denumite drepturi de solidaritate ( la
pace, la mediu înconjurător sănătos, la dezvoltare, etc.).
Ele se caracterizează prin aceea că nu pot fi realizate în conținutul lor
de fiecare stat în parte, ci presupun cu necesitate cooperarea statelor.
În fața dezvoltării fără precedent a tehnologiei informației astăzi se
face vorbire de a patra generație de drepturi, care ar include dreptul la
protecția datelor personale, dreptul la protecția vieții private.

b) Apariția de noi drepturi ale omului

Catalogul drepturilor omului nu poate fi pe plan intern, concret,
pretutindeni același el fiind format în raport cu posibil itățile fiecărui
stat, posibilității date de nivelul lui de dezvoltare economică, socială și
culturală.
În ideea promovării personalității umane doctrina a înregistrat
noi obiective și finalități ale drepturilor omului, care valorifică raporturile
dintre individ și colectivitate din perspectiva realităților contemporane.
Unele din aceste deziderate sau impus ca veritabile noi drepturi ( îmbrăcând
haină juridică nouă), altele sunt încă discutabile, nu în ceea ce privește
scopurile lor, care sunt progresiste și umaniste, ci în ceea ce privește
fundamentarea lor juridică, încă neconvingătoare. Desigur sunt și unele
formulări de noi drepturi care trebuie privite cu rezervă, fie că introduc
improvizații în acest delicat și bine determinat domeniu, fie pentru că la un
studiu atent al implicațiilor lor, se constată că de fapt nu slujesc cauzei în
numele căreia se proclamă, adică libertatea și personalitatea umană.
În încercare de identificare a noilor drepturi, exemplificăm, fără
a intra în analiza lor câteva din acestea și anume: dreptul la dezvoltare,
dreptul la un nivel de viață decent ( satisfăcător), dreptul la intimitate,
dreptul de fi lăsat în pace, dreptul de a te indigna, dreptul la nostalgie,
dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, etc.

49 2. Noțiunea de îndatorii fundamentale

Existența îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de
neconceput ca membrii unei colectivității să nu aibă alături de drepturi și
anumite îndatoririi, anumite obligații față de societatea în care trăiesc.
Într-o definiție ( Ioan Muraru) îndatoririle fundamentale sunt acele
obligații ale cetățenilor, considerate esențiale de către popor pentru
realizarea intereselor generale, înscrise în Constituție și asigurate în
realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forța de constrângere a
statului.
Desprindem de aici trăsăturile acestora și anume:
– sunt o obligație și nu o îndrituire care presupun din partea
cetățeanului îndeplinirea unor cerințe determinate de sarcinile și scopurile
societății;
– sunt asigurate în re alizarea lor prin convingere sau la nevoie prin
forța de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligații juridice;
– sunt acele obligații cărora societatea, la un moment dat, le atribuie
o valoare mai mare, o valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se
atribuie.

Secțiunea II. Natura juridică a drepturilor fundamentale

În literatura juridică în încercarea de a explica natura juridică a
drepturilor fundamentale au fost formulate mai multe teorii între care
amintim teoria drep turilor naturale, teoria individualistă, teoria drepturilor
reflexe etc.
Analiza teoriilor formate pe această problemă juridică permite să se
formuleze ca primă concluzie faptul că drepturile fundamentale ale
cetățenilor nu se deosebesc de alte drepturi s ubiective nici prin natura lor și
nici prin obiectul lor, și că toate sunt considerate a fi drepturi subiective .
În al doilea rând trebuie observat că drepturile fundamentale își
justifică pe deplin existența ca o categoriei distinctă de celelalte dreptur i
subiective prin importanța lor economică, socială și politică pe care o au.
Putem reține ca o a treia trăsătură generală că drepturile fundamentale,
împreună cu celelalte drepturi subiective și cu îndatoririle corelative,
formează statutul juridic al ce tățeanului.

50 Secțiunea III. Corelația dintre reglementările interne și cele
internaționale cu privire la drepturile fundamentale

Instituția drepturilor omului, ca problemă și realitate, a depășit
granițele statelor, devenind o problemă a lumii. Aș a văzute lucrurile, în
domeniul reglementărilor juridice, există reglementării internaționale și
reglementării interne cu privire la drepturile, libertățile și obligațiile
fundamentale. Realizarea unei corelații cât mai reușite între aceste două
categorii de reglementări, implică asigurarea drepturilor cetățenilor la nivelul
standardelor impuse de reglementările internaționale, lucru dificil de realizat
și care cere timp, față de marea diversitate în dezvoltarea economică, socială
și culturală a statelor lu mii.
Pe plan internațional preocupările pentru promovarea drepturilor
omului s -au concretizat în câteva documente de reală valoare, într -o
multitudine de convenții, declarații, principii, protocoale, prin care să se
realizeze reglementări în anumite domen ii sau pe anumite categorii de
oameni.
Ca atare evoluția instituției drepturilor omului s -a exprimat prin
existența a două mari categorii de reglementări interne și internaționale. În
mod firesc marea problemă teoretică și practică a fost tocmai corelația dintre
reglementările internaționale și cele interne. S -a pus și se pune deci
problema de a ști cum trebuie abordată această corelație și desigur ce
consecințe, îndeosebi juridice, rezultă dintr -o asemenea abordare.
Astfel, în literatura de specialitate se arată că aplicarea pactelor,
declarațiilor, convențiilor și alte asemenea documente adoptate pe plan
internațional, relativ la drepturile omului, trebuie să se facă ținând seama de
necesitatea permanentă a armonizării cerințelor internaționale în acest
domeniu cu principiul suveranității statelor, deoarece procedurile care ar
nesocoti un asemenea raport ar duce la un amestec în afacerile interne ale
statelor.
De aceea, aceste instrumente internaționale au ca principal mijloc
pentru executarea lor asumar ea de către statele – părți a obligației de a lua
măsuri legislative și de altă natură pentru asigurarea drepturilor prevăzute în
ele.
Acest sens dă expresie recunoașterii suveranității statelor, faptului că
drepturile și libertățile cetățenești pot fi re ale, efective numai în măsura în
care prin constituțiile statelor sunt proclamate și garantate.
De aceea, drepturile și libertățile definite în convențiile internaționale
sunt mai întâi și mai ales garanții pentru legislațiile și practicile naționale și
puterile publice ale tuturor statelor contractante, iar mecanismul

51 internațional de control nu intervine decât în cazul eșecului garanței
naționale, având un caracter complementar și subsidiar față de mecanismele
interne.
Deosebit de interesant este și fap tul că sistemele jurisdicționale
internaționale au cunoscut o influență crescândă prin „ pătrunderea” lor
direct în dreptul statelor, ca și prin exemplele pe care le oferă și prin efectele
lor asupra sistemelor juridice naționale.
La fel de important este și faptul că încurajarea și promovarea
drepturilor omului implică o permanentă perfecționare a reglementărilor
juridice interne în acord cu reglementările internaționale în acest domeniu.

Secțiunea IV. Clasificarea drepturilor și libertăților
fundamentale

Folosind criteriul conținutului drepturilor și libertăților cetățenești,
vom clasifica drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor români în
mai multe categorii.
O primă categorie o formează inviolabilitățile, adică acele drepturi
și libertății care, prin conținutul lor, asigură viața, posibilitatea de mișcare
liberă, siguranța fizică și psihică, precum și siguranța domiciliului persoanei
fizice. În această categorie includem: dreptul la viață ( art. 22), dreptul la
integritate psih ică ( art. 22), dreptul la integritate fizică ( art. 22), libertatea
individuală ( art. 23), dreptul la apărare ( art. 24), dreptul la liberă circulației
( art. 25), dreptul la ocrotirea vieții intime, familiei și private ( art. 26),
inviolabilitatea domi ciliului ( art. 27).
A doua categorie este formată din drepturile și libertățile social –
economice și culturale, adică din acele drepturi și libertăți care prin
conținutul lor asigură condițiile sociale și materiale de viață, educație și
posibilitatea prot ecției acestora. În această categorie includem: dreptul la
învățătură ( art. 32), accesul la cultură ( art.33), dreptul la ocrotirea sănătății
( art. 34), dreptul la un mediu înconjurător sănătos ( art. 35), dreptul la
muncă și la protecția socială a munci i ( art. 41; 42), dreptul la grevă ( art.
43), dreptul de proprietate ( art. 44), dreptul de moștenire ( art. 46), libertatea
economică ( art. 45), dreptul la un nivel de trai decent ( art. 47), dreptul la
căsătorie (art.48), dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență ( art.
49), dreptul persoanelor cu handicap la o protecție specială ( art. 50).
O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, adică acele
drepturi care, prin conținutul lor, pot fi exercitate de către cetățeni numai
pentru participarea la guvernare. În această categorie includem: dreptul la
vot ( art. 36), dreptul de a fi ales – inclusiv în Parlamentul Europei – ( art.37).

52 A patra categorie o formează drepturile și libertățile social –
politice , adică acele drepturi și libertăți care, prin conținutul lor, pot fi
exercitate de către cetățeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme
sociale și spirituale, fie pentru participarea la guvernare. Aceste drepturi și
libertății asigură posibilitatea de exprimare a gândur ilor și opiniilor, fapt
pentru care deseori sunt denumite libertății de opinie. În această categorie
includem: libertatea conștiinței (art.29), libertatea de exprimare ( art.30),
dreptul la informației (art.31), libertatea întrunirilor (art. 39), dreptul d e
asociere ( art. 40), secretul corespondenței ( art. 28).
A cincia categorie, este formată din drepturile garanții, adică din
acele drepturi care, prin conținutul lor, joacă, în principal, rolul de garanții
constituționale. În această categorie includem: dreptul de petiționare ( art.
51), dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică ( art. 52).
În legătură cu clasificarea prezentată trebuie specificat că nu include
dreptul de azil reglementat în art. 18 alin. 1 din Constituție și dreptul
cetățenilor Uniunii Europene, cetățeni care îndeplinesc cerințele legii
organice, de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice
locale prevăzut la art. 16 alin. 4 din Constituție deoarece, aceasta cuprinde
numai drepturile și libertățile n ominalizate în constituție, care aparțin
cetățenilor români.

Secțiunea V. Principiile constituționale ale drepturilor,
libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor

1. Universalitatea drepturilor, libertăților și îndatoririlor
fundamentale

Principiul universalității drepturilor și libertăților este reglementat
în art. 15 alin. 1 din Constituție unde se precizează că „ cetățenii beneficiază
de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au
obligațiile prevăzu te de acestea.”
Universalitatea drepturilor și libertăților se referă atât la sfera
propriu -zisă a drepturilor cât și la titularii acestora.
Sub primul aspect ea exprimă vocația omului, a cetățeanului, pe
planul realităților juridice interne ale fiecărui țări, pentru toate drepturile și
libertățile.
Sub cel de al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toți
cetățenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi și libertăți.

53 Valorificarea drepturilor și libertăților garantate de constituție
depind e de fiecare cetățean, de capacitatea și eforturile sale, în condițiile
conferite de ordinea constituțională.
Universalitatea îndatoririlor exprimă pe fond legătura indisolubilă
dintre drepturi, libertăți și îndatoriri, intercondiționarea lor.
Într-o viz iune largă și desigur corectă, îndatoririle devin garanții ale
drepturilor întrucât, pentru a avea trebuie mai întâi să creez, să produci, să
depui eforturi.
Art. 15 alin. 1) din Constituție consacră principiul universalității
drepturilor, libertăților ș i îndatoririlor fără deosebire de faptul că sunt
reglementate prin Constituție sau prin alte legi.

2. Neretroactivitatea legii

Acest principiu este consacrat constituțional în articolul 15 alin. 2 din
Constituție unde se precizează că „ legea dispune numa i pentru viitor…” și
de asemenea este consacrat și legal în art. 1 din Codul civil unde se arată că
„ legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”, precum și
în aer. 11 din Codul penal unde se arată că „legea penală nu se aplică
faptelo r care, la data când au fost săvârșite, nu erau prevăzute ca infracțiuni”.
De la acest principiu există și două excepții.
Astfel, prima excepție este reglementată de constituție în art. 15 alin.
2 potrivit căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu ex cepția legii penale
sau contravenționale mai favorabile.”
O a doua excepție o reprezintă ipoteza referitoare la legile
interpretative. Această ipoteză nu este în fond o excepție de la
neretroactivitatea legii, întrucât interpretarea general obligatorie, c a orice
interpretare de altfel, lămurește înțelesul normei interpretate, deci nici nu
adaugă și nici nu modifică acest înțeles, ci îl clarifică, în funcție de
diversitatea situațiilor pe care norma interpretată le reglementează.
În această ipoteză este ne cesar însă de distins între ceea ce constituie
interpretare – stricto sensu – de ceea ce reprezintă reguli noi, care, chiar dacă
au fost consacrate cu scopul de a asigura o mai riguroasă aplicare a legii,
sunt aplicabile numai pentru viitor, lovindu -se de principiul
neretroactivității.

3. Egalitatea în drepturi a cetățenilor

54 Egalitatea în drepturi a cetățenilor români este un principiu
constituțional potrivit căruia, cetățeni români fără deosebire de rasă,
naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenență
politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate
drepturile prevăzute în Constituție și legi, pot participa în egală măsură la
viața politică, economică, socială și culturală, fără privilegii și fără
discrim inări, sunt tratați în mod egal atât de către autoritățile publice cât și
de către ceilalți cetățeni. Acest principiu este consacrat prin art. 16 alin. (1)
și (3), precum și prin art. 4 alin. 2) din Constituție.
Din conținutul acestui principiu rezultă trei aspecte și anume:
– egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații;
– egalitatea în drepturi a cetățenilor fără deosebire de rasă,
naționalitate, origine etnică, limbă, avere sau origine socială;
– egalitatea în drepturi a cetățenilor fără deosebire de religie , opinie
sau apartenență politică.

4. Funcțiile și demnitățile publice pot fi ocupate de
persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară

În art. 16 alin. 3 din Constituție se dispune că funcțiile și demnitățile
publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoane
care au cetățenia română și domiciliul în țară.
La o analiză atentă observăm că textul constituțional utilizează
termenii funcții și demnității publice. Explicația se regăsește în intenția
legiuitorului constituant de a determina cât mai precis sfera de aplicare a
acestui principiu.
Astfel, demnitatea publică este o categorie constituțională diferită de
funcția publică atât ca mod de ocupare și de încetare, cât și ca dimensiune de
atribuții și competențe.
Fără a proceda la delimitării rigide, funcția publică aceea care
presupune exercițiul autorității statale, un statut aparte și mai ales depunerea
jurământului, potrivit art. 54 din Constituție.
Pentru ocuparea funcțiilor și demnităților publ ice Constituția impune
două condiții de maximă importanță și anume: cetățenia română și
domiciliul pe teritoriul României.
Cât privește prima condiție, ce a cetățeniei române, ea trebuie corelată
cu dispozițiile legii române care îngăduie dubla cetățenie.
Cea de a doua condiție, a domiciliului pe teritoriul țării, este practicată
în mai toate sistemele constituționale, domiciliul fiind, alături de cetățenie, o

55 garanție a atașamentului persoanei față de țara la guvernarea căreia participă
ca demnitar sau c a funcționar public.
Trebuie totodată subliniat că textul constituțional se referă la funcții și
demnități civile sau militare publice, de unde rezultă că în ceea ce privește
ocuparea funcțiilor private nu este condiționată de asemenea circumstanțe.

5. Prot ecția cetățenilor români în străinătate
și obligațiile lor

Acest principiu este consacrat în art. 17 din Constituție. În temeiul
acestui principiu românii care se află în străinătate au dreptul să apeleze la
protecția autorităților române, iar acestea a u obligația constituțională de a le
acorda protecția necesară.
Bucurând -se de protecția statului român, cetățeanul român care se află
în afara frontierelor trebuie să -și îndeplinească obligațiile ce -i revin potrivit
Constituției și legilor României, afară de cazul dacă acestea sunt
incompatibile cu absența sa din țară.

6. Cetățenii străini și apatrizii se bucură în România
de protecție juridică

În art. 18 din Constituție se arată că: 1) Cetățenii străini și apatrizii
care locuiesc în România se bucur ă de protecția generală a persoanelor și a
averilor garantată de Constituție și de alte legi; 2) Dreptul de azil se acordă
și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor
internaționale la care România este parte.
În regleme ntarea constituțională a statutului străinilor și apatrizilor din
România se are în vedere:
a) străinii și apatrizii, în calitatea lor de oameni, au drepturi naturale,
inalienabile și imprescriptibile;
b) strict juridic anumite drepturi pot aparține numai cetăț enilor
români;
c) în afara drepturilor naturale există și drepturi subiective a căror
dobândire și exercitare legea nu o condiționează de calitatea de
cetățean;
Art. 18 din Constituție în alin. 2) reglementează azilul, care este un
act pașnic și umanitar, un drept care cuprinde de fapt găzduirea și protecția
statului român acordate acelor persoane străinilor și apatrizilor deoarece în
statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activității
desfășurate în favoarea umanității, progresului și păci i.

56
7. Cetățenii români nu pot fi extrădați sau expulzați
din România

Art. 19 din Constituție stabilește:
(1) Cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.
(2) Prin derogare de la prevederile aliniatului (1), cetățenii români pot
fi extrădați pe baza convențiilor internaționale la care România
este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate.
(3) Cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai pe baza unei
convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate.
(4) Expulzarea sau extr ădarea se hotărăște de justiție.
Extrădarea este o instituție juridică ce permite unui stat să ceară altui
stat pe teritoriul căruia s -a refugiat unul de cetățenii săi să i -l predea. Într -o
definiție este „ un act de asistență juridică interstatală în mat erie penală care
urmărește transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul
suveranității juridice a unui stat în domeniul celuilalt stat” ( Grigore
Geamănu).
Expulzarea este o instituție juridică ce permite autorităților publice
dintr -un stat să oblige o persoană ( cetățean străin sau apatrid) să părăsească
țara, punând astfel capăt, în mod silit, șederii acestei persoane pe teritoriul
său.
Codul nostru penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul
măsurilor de siguranță, adică ace le măsuri care au ca scop înlăturarea unei
stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea
penală și care se i -au față de persoanele care au comis fapte prevăzute de
legea penală ( vezi art. 112 și 117 din Codul penal).
În ultim ul aliniat al art. 19 se stabilește că expulzarea sau extrădarea
se hotărăște numai de justiție.

8. Prioritatea reglementărilor internaționale

Articolul 20 din Constituție stabilește:
(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile
cetăț enilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care
România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la

57 drepturile fundament ale ale omului, la care România este parte, și legile
interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în
care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Rezultă de aici două reguli și anume:
a) interpretarea ș i aplicarea dispozițiilor privind drepturile și
libertățile cetățenești trebuie să se facă în concordanță cu
prevederile tratatelor la care România este parte;
b) reglementările internaționale, au prioritate în situația în care s -ar
ivi nepotriviri, conflicte – neconcordanțe – între ele și
reglementările interne. De la această regulă excepție este cazul în
care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Reglementarea constituțională a art. 20 implică două consecințe și
anume:
a) o primă co nsecință privește chiar pe legiuitor, care va trebui
întotdeauna și obligatoriu să verifice dacă proiectele de legi pe care
le discută și le adoptă se corelează cu tratatele internaționale la
care România este parte;
b) o a doua consecință privește autorități le publice competente a
negocia, încheia și ratifica tratatele internaționale, care vor trebui
să manifeste o atenție sporită în observarea corelației dintre
prevederile actului internațional și dreptul românesc.

9. Accesul liber la justiție

Articolul 21 di n Constituție stabilește:
(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru
apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea
cauzelor într -un termen rezonabil.
(4) Jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și
gratuite.
Principiul liberului acces la justiție se aplică indiferent de calitatea
persoanei protejate, cetățean român, cetățean străin sau apa trid. El permite
accesul la justiție pentru apărarea oricărui drept sau a oricărei libertăți și a
oricărui interes legitim, fără deosebire dacă acesta rezultă din Constituție sau
din alte legi. De asemenea, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui
drept.
Articolul 21 din Constituție implică o corectă delimitare între dreptul
la acțiune în justiție și obligația constituțională de ocrotire a drepturilor,

58 libertăților și intereselor legitime. Este subînțeles că accesul liber la justiție
permite depune rea oricărei cereri a cărei rezolvare este de competența
autorităților judecătorești. Caracterul legitim sau nelegitim al pretențiilor
formulate în acțiunea în justiție va rezulta numai în urma judecării respective
și va fi constatat prin hotărâre judecăto rească.

10. Caracterul de excepție al restrângerii exercițiului
unor drepturi sau al unor libertății

Constituția României receptând reglementări internaționale în art. 53
permite restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți, dar numai ca
excep ție și desigur numai condiționat.
Astfel, potrivit textului constituțional restrângerea se poate face
numai prin lege, pentru apărarea unor valori sociale și umane și doar în
situațiile expres menționate în textul constituțional.
Ca o condiție suplimenta ră introdusă în art. 53 din Constituție,
restrângerea poate să opereze numai dacă ea este necesară într -o societate
democratică.
A treia condiție impune ca restrângerea să fie proporțională cu cauza
care a determinat -o.
În fine, ca o ultimă condiție se adaugă și cea a aplicării sale
nediscriminatorii.

Secțiunea VI. Inviolabilitățile

1. Dreptul la viață, dreptul la integritate fizică,
dreptul la integritate psihică

Aceste drepturi sunt reglementate de Constituție în același articol și
anume art. 22.
1.1. Dreptul la viață
Este cel mai natural drept al omului și este dreptul cu care începe
inventarul drepturilor omului în cele mai importante acte internaționale din
acest domeniu.
În constituțiile lumii dreptul la viață are mai multe accepțiu ni.
Astfel, într -o primă accepție, dreptul la viață privește viața
persoanei numai în sensul ei fizic.
Într-o altă accepție largă, viața persoanei este privită ca un univers
de fenomene, fapte, cerințe și dorințe , ce se adaugă, permit și îmbogățesc

59 existența fizică. În această accepție dreptul la viață este asigurat prin întreg
sistemul constituțional.
Art. 22 din Constituția României se referă la accepțiunea restrânsă a
dreptului la viață.
Având în vedere că acest drept fundamental implică, în primu l rând,
ca nimeni să nu poată fi privat de viața sa în mod arbitrar, art. 22 în alin. 3
interzice pedeapsa cu moarte, ca fiind contrară drepturilor naturale ale
omului.
Interdicția prevăzută în art. 22 alin. 3 din Constituție este absolută,
nici o excepț ie nu este posibilă.
1.2. Dreptul la integritate fizică
Respectul integrității fizice este garantat chiar prin Constituție,
rezultând astfel obligația autorităților publice de a o asigura.
Orice atingere adusă integrității fizice a persoanei va trebui
sancționată de lege, iar dacă ea se impune, totuși, din considerente de ordin
social, ea se poate face numai prin lege, în condițiile art. 53 din Constituție (
de exemplu vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge
pentru dovedirea into xicației alcoolice, efectuarea unei operații chirurgicale
cu acordul pacientului etc.)
1.3. Dreptul la integritate psihică
Este ocrotit și considerat o valoare constituțională deoarece, omul este
conceput sub aspect juridic ca un complex de elemente în care fizicul și
psihicul nu pot fi despărțite.
În articolul 22 alin. 2 din Constituție, este interzisă tortura,
pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, ca o garanție a
respectului vieții, integrității fizice și a integrității psihice.
Dreptu rile prevăzute în art. 22 din Constituție sunt ocrotite față de
toate subiectele de drept, deci atât față de autoritățile publice cât și față de
cetățeni.

2. Libertatea individuală

Constituția României reglementează libertatea individuală în art. 23,
un ar ticol cu un conținut complex.
În alin. 1 al aer. 23 sunt folosite două exprimări și anume: libertatea
individuală și siguranța persoanei, pe care le definește ca fiind inviolabile.
Aceste două noțiuni deși nu formează o categorie juridică unică, sunt
și trebuie folosite și explicat împreună.
2.1. Libertatea individuală

60 În contextul art. 23 din Constituție, libertatea individuală, privește
libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta și mișca
liber, de a nu fi ținut în sclavie, de a nu fi reținut, arestat sau deținut decât în
cazurile și după formele expres prevăzute de Constituție.
Pentru înțelegerea conceptului constituțional de libertate individuală
trebuie să se plece de la constatarea de notorietate și anume că libertatea
indiv iduală, ca de altfel toate libertățile umane, nu este, nu poate fi și nu
trebuie să fie absolută. Aceasta însemnă ca ea urmează să se realizeze în
coordonate impuse de ordinea constituțională, sau mai pe larg de ordinea de
drept.
Siguranța persoanei expri mă ansamblul garanțiilor care protejează
persoana în situațiile în care autoritățile publice, în aplicarea Constituției și a
legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanții care
asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale.
Acest s istem de garanții ( de regulă) permite realizarea represiunii
faptelor antisociale ( nelegale, infracțiunilor), dar în același timp asigură
inocenților ocrotirea juridică necesară.
Astfel, art. 23 alin. 2 – 13 din Constituție stabilește condițiile în car e se
pot realiza percheziții, rețineri și arestări și anume că acestea pot fi dispuse
numai în cazurile și cu prevăzute de lege procedurile .
Percheziția este o măsură reglementată în Codul de procedură penală,
în capitolul denumit „Mijloace de probă” și precizează astfel: „ Când
persoana căreia i s -a cerut să predea vreun obiect sau înscris …. tăgăduiește
existența sau deținerea acestuia, precum și ori de câte ori pentru
descoperirea și strângerea acestor probe este necesar, organul de urmărire
penală sau instanța de judecată poate dispune efectuarea unei percheziții.
Percheziția poate fi domiciliară sau corporală.
Reținerea este o măsură procesual – penală preventivă prin a cărei
aplicare persoana este privată de libertatea pe o durată strict limitat ă.
Astfel, durata maximă a reținerii nu poate depășii 24 de ore, care
trebuie interpretată ca o durată ce nu poate fi depășită și nu ca o durată
practicată în orice caz de reținere. Aceasta însemnă că reținerea poate dura și
mai puțin și o oră și cinci or e, în funcție de motivele reținerii și de
operativitatea în rezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare caz în parte.
Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală fapt
pentru care în aplicarea acesteia sunt stabilite două reguli c onstituționale
cheie și anume, arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare,
și că această măsură o poate dispune numai judecătorul.
O altă problemă de interes juridic care privește această măsură
preventivă este durata arestării.

61 În regleme ntarea acestei probleme Constituția face distincție între cele
două faze ale procesului penal și anume urmărirea penală și judecata.
În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune
pentru maximum 30 de zile și se poate prelungi cu cel m ult 30 de zile de
fiecare dată, fără ca durata totală a arestului preventiv să poată depăși un
termen rezonabil, și în nici un caz să fie mai mare de 180 de zile.
În cursul judecății, durata arestării preventive nu poate fi mai mare
de 60 de zile, dura ta arestării preventive nu poate fi mai mare de 60 de zile,
acesta fiind intervalul de timp maxim pe care îl are la dispoziție instanța de
judecată pentru a verifica periodic legalitatea și temeinicia luării măsurii
arestării.
Evident că acestea fiind du ratele stabilite ca maxime, arestarea poate
opera și pentru termene mai mici decât cele precizate în textul constituțional.
În toate situațiile cel arestat poate cere punerea sa în libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune.
Controlul ju diciar și cauțiunea, sunt două instituții procesual penale
care garantează că persoana pusă în libertate provizorie va răspunde tuturor
solicitărilor autorităților judecătorești iar pe de altă parte acestea încearcă să
valorifice la maxim prezumția de nevi novăție, să reducă la minimum riscul
unei erori judiciare, și în general al unor acte ireparabile.
Constituția stabilește și alte reguli comune reținerii și arestării.
Astfel, cel arestat are oricând posibilitatea de a ataca încheierile
judecătorești referitoare la arestarea sa prin căile prevăzute de lege.
Reținerea și arestarea se pot ordona numai atunci când există
motive legale.
Constituția stabilește două reguli în legătură cu aceste motive și
anume:
– timpul de comunicare – autoritatea care ef ectuează reținerea sau
arestarea are obligația constituțională de a comunica de îndată persoanei
reținute sau arestate motivele luării măsurii;
– limba în care se face comunicarea – este limba pe care o înțelege
cel în cauză.
Ca o altă regulă se reține c ă învinuirea se aduce la cunoștință celui
reținut sau arestat numai în prezența unui avocat ales sau numit din
oficiu.
Dacă motivele reținerii sau arestării au dispărut, cel aflat în aceste
situații trebuie obligatoriu eliberat în momentul constatării le gale și
oficiale a dispariției motivelor.
În fine, art. 23 din Constituție stabilește două reguli fundamentale și
anume prezumția de nevinovăție și libertatea persoanei.

62 La acestea, după revizuirea Constituției a mai fost adăugată o regulă
nouă și anume imposibilitatea de a prevedea prin lege sau aplic sancțiuni
privative de libertate în alte domenii decât cel penal.

3. Dreptul la apărare

În art. 24 din Constituție sunt surprinse cele două accepțiuni ale
dreptului la apărare și anume:
– accepțiun ea largă care denotă faptul că dreptul la apărare
cuprinde totalitatea drepturilor și regulilor procedurale care oferă persoanei
posibilitatea de a se apăra împotriva acuzațiilor ce i se aduc;
– accepțiunea restrânsă în care dreptul la apărare cuprinde doar
posibilitatea folosirii unui avocat.
Accepțiunea restrânsă, în alin. 2 al art. 24 din Constituție privește
două reguli și anume.
Dreptul la apărare este un drept al persoanei, pe care ea și -l poate
exercita sau nu, pe riscul său, în sensul că ea își alege un avocat ales.
Există însă și procese pentru care asistența din partea unui apărător
este obligatorie, adică legea obligă autoritatea să desemneze un avocat care
să apere persoana în cauză.

4. Dreptul la liberă circulație

Este un drept reglementat în art. 25 din Constituție care asigură
libertatea de mișcare a cetățeanului.
Conținutul acestui drept cuprinde două aspecte: libera circulație pe
teritoriul României și libera circulație în afara teritoriului.
Pentru că libera circulație nu poate fi absolută constituția stabilește că
aceasta se va desfășura potrivit unor reguli, cu îndeplinirea și respectarea
unor condiții stabilite de lege.
Cât privește libera circulație pe teritoriul României, prin art. 25
din Constituție se asigură posibilitat ea pentru orice cetățean de a circula
nestânjenit pe teritoriul statului nostru și de a -și stabili reședința și domiciliul
în orice localitate.
Cât privește circulația cetățenilor români în străinătate aceasta este
garantată prin permiterea emigrării și r evenirii în țară.
În fine trebuie să adăugăm că reglementările legale privind actele de
identitate, pașapoartele sau celelalte documente, cele privind trecerea
frontierelor, și în general, privind starea civilă a persoanelor nu sunt și nu pot

63 fi considera te ca restricții la libera circulație a persoanelor, ci dimpotrivă ca
norme ce conferă un cadru eficient și civilizat exercitării acestui drept.

5. Dreptul la ocrotirea vieții intime, familiale și private

Art. 26 din Constituție utilizează trei noțiuni – viață intimă, viață
familială, viață privată.
Aceste trei noțiuni deși sunt într -o corelație indisolubilă, deși se
explică unele prin altele, nu se confundă totuși, fapt pentru care au trebuit
menționate distinct, pentru ca ocrotirea lor să fie, pe cât posibil, din punct
de vedere juridic, ireproșabilă.
Autoritățile publice trebuie să ia toate măsurile posibile și rezonabile
pentru a ocrotii viața intimă, familială și privată a persoanei. Nimeni nu
poate să se amestece în viața intimă, familială și priv ată a persoanei fără
consimțământul acesteia, consimțământ care desigur trebuie să fie explicit
(sau să reiasă ca a fost explicit) și exprimat liber.
Întră în dimensiunile vieții intime, familiale și private dreptul
exclusiv al persoanei la propria imag ine.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăși, cunoscut și sub
denumirea de libertate corporală, cuprinde cel puțin două aspecte.
Numai persoana poate dispune de ființa sa fizică, de integritatea sa
fizică și de libertatea sa.
Prin exercitarea acest ui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile
altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Prin consacrarea acestui drept s -a creat cadrul juridic constituțional
reglementărilor care au apărut deja și care vor fi elaborate în acest domeniu.
Uneo ri acest drept se confundă cu dreptul la sinucidere, ceea ce nu
poate fi decât o amuzantă eroare, pentru că sinuciderea prin ea însăși este în
afara oricărei reglementării convenționale sau legale.

6. Inviolabilitatea domiciliului

Respectul personalității i mplică și respectul domiciliului, care
cuprinde două aspecte: inviolabilitatea domiciliului, este consacrată în art.
27 din Constituție și libera alegere care este consacrată în art. 25 din
Constituție privind libera circulație .
Inviolabilitatea domicili ului exprimă juridic interdicția pătrunderii în
domiciliul unei persoane. Deși în intitulé -ul său art. 27 marchează acest
drept prin expresia inviolabilitatea domiciliului, în conținutul alineatului 1
se vorbește de domiciliu și reședință. Ambele exprimări sunt desigur corecte.

64 Trebuie să avem în vedere că în dreptul constituțional ( și în cel public în
general) noțiunea de domiciliu are o accepție diferită de cea care i -o dă
dreptul civil. În dreptul civil domiciliul unei persoane fizice este acolo unde
ea își are locuința sa statornică și principală. În dreptul constituțional
noțiunea de domiciliu are o accepție largă, cuprinzând practic atât domiciliul
cât și reședința unei persoane fizice. Această accepție largă este utilizată și în
alte ramuri de drept cum ar fi dreptul penal. În dreptul constituțional prin
domiciliu se înțelege de fapt locul (locuința) unde trăiește o persoană și
familia sa ( desigur dacă are o familie). Ea cuprinde nu numai camera în care
doarme, camerele unde trăiește persoana fizică ci și dependințele, curtea,
grădina, grajdul sau orice loc împrejmuit ținând de ele. În unele situații însă
și în dreptul constituțional se utilizează conceptul de domiciliu ca în dreptul
civil ( vezi de exemplu ocuparea unor funcții publice). Noțiunea de
domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate, sau de proprietar. Pentru că
în dreptul public o locuință este domiciliul persoanei fizice, chiar dacă
aceasta nu este și proprietarul, dar o ocupă în mod legal ( cameră de hotel,
cameră de cămin studențesc, cameră închiriată etc.). De altfel inviolabilitatea
domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul personalității umane,
decât pe dreptul de proprietate. Pentru a evita vreo interpretare speculativă a
dispozițiilor sale, Constituția utilizează și noți unea de reședință.
Din conținutul art. 27 din Constituție se deprind două situații distincte:
a) când de pătrunde în locuința unei persoane cu învoirea acesteia,
care este un principiu constituțional de bază;
b) când se poate pătrunde în locuința unei persoane fără învoirea
acesteia, regulă derogatorie de la principiul constituțional.
Regula derogatorie demonstrează faptul că inviolabilitatea
domiciliului nu este absolută iar măsurile care se pot lua prin derogare de la
principiul inviolabilității domiciliulu i formează în drept starea de necesitate.
Situațiile de necesitate prevăzute în alin. al art. 27 din Constituție, sunt
excepționale, complexe și limitativ enumerate ceea ce însemnă că nici p lege
nu poate adăuga situații noi.
Aceste situații sunt:
1. execut area unui mandat de arestare sau a unei hotărâri
judecătorești;
2. înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau
bunurile unei persoane;
3. prevenirea răspândirii unei epidemii.
În alin. 3 al art. 27 din Constituție este reglementă percheziți a
domiciliului, prin două dispoziții distincte.

65 În prima dispoziție este stabilită autoritatea competentă să dispună
percheziția aceasta fiind exclusiv judecătorul, iar în ceea ce privește
procedura, se lasă legii posibilitatea de a o stabili, știut fi ind că regulile
procedurale nu pot aduce atingere substanței dreptului.
În alin. 4 al art. 27 din Constituție, textul interzice perchezițiile în
timpul nopții , în afara de situația flagrantului delict.

Secțiunea VII. Drepturile și libertățile social -economice
și culturale

1. Dreptul la învățătură

Dreptul la învățământ, reglementat în art. 32 din Constituție, este un
drept social – cultural atât prin conținutul său cât și prin semnificațiile sale
juridice și numărul mare de subiecte de dr ept implicate în realizarea sa.
Constituția stabilește formele organizatorice prin care se realizează
dreptul la învățământ și anume: învățământul general obligatoriu,
învățământul liceal, învățământul profesional, învățământul superior.
Constituția nu enu meră toate formele de învățământ posibile ci doar
pe cele principale, iar prin formula „ alte forme de instrucție și
perfecționare”, permite crearea și existența altor forme prin care dreptul la
învățătură se va putea realiza.
Unele dispoziții ale acestui articol constituțional privesc instituțiile de
învățământ și anume, instituții de învățământ de stat, particulare și
confesionale. Toate aceste instituții de învățământ se înființează și își
desfășoară activitatea în condițiile legii.
Pentru o singură cat egorie de instituții de învățământ constituantul a
prevăzut o regulă specifică și anume autonomia universitară, regulă care
permite învățământului superior să -și exprime marea sa forță profesională,
formativă, educativă și științifică.
În cadrul obligațiil or care rezultă din reglementările ce stabilesc
asigurarea dreptului la învățătură, în mod distinct se garantează gratuitatea
învățământului de stat, în condițiile legii, precum și posibilitatea de a
beneficia de burse sociale de studii acordate copiilor ș i tinerilor care provin
din familii defavorizate și celor instituționalizați.

66 O mare componentă a dreptului la învățătură este învățământul
religios. Cu privire la posibilitatea organizări învățământului religios
Constituția stabilește două reguli .
Prim a regulă asigură libertatea învățământului religios organizat de
culte, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult.
A doua regulă privește organizarea învățământului religios în școlile
de stat, învățământ organizat și garantat de stat.
Pentru a nu contra veni principiilor reglementate în art. 29 din
Constituție referitor la libertatea conștiinței, legea va trebui să prevadă
explicit că învățământul religios în școli este facultativ, ceea ce dă o
satisfacție deplină libertății conștiinței.
Organizarea înv ățământului trebuie să se organizeze în limba oficială
a statului. Potrivit art. 13 din Constituție limba oficială a este limba română.
Pentru transpunerea în practică a acestui principiu constituțional sunt
stabilite două reguli.
Prima regulă este o reite rare a art. 13 din Constituție cu aplicație la
învățământ, în sensul că limba română este cea în care se desfășoară
învățământul de toate gradele.
Prin cea de a doua regulă constituția garantează dreptul persoanelor
aparținând minorităților naționale de a învăța în limba lor maternă și de a
putea fi instruite în această limbă.
Tot în acest text constituțional se permite ca învățământul să se poată
desfășura într-o limbă de circulație internațională, desigur în condițiile
legii.

2. Accesul la cultură

Art. 33 din Constituție pune accentul pe libertatea persoanei de a -și
dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturale naționale și
universale.
Accesul la cultură este un drept fundamental nou, complex și care nu
poate fi îngrădit de nimeni, nic i de autoritățile publice, dar nici de alte
persoane.
El are un conținut normativ complex în care poate fi remarcată atât
obligația statului de a se abține în a aduce vreo atingere posibilității oricărei
persoane de a accede la valorile culturale național e, inclusiv ce a
minorităților naționale, și la patrimoniul cultural universal, dar și o obligație
pentru stat de a desfășura un amplu efort, la nivel normativ, instituțional și
concret material, pentru a asigura păstrarea identității spirituale a oricărei
persoane.

67
3. Dreptul la ocrotirea sănătății

Reglementat în art. 34 din Constituție, dreptul la ocrotirea sănătății
ține de condiția umană la nivelul cerințelor actuale de viață, prin conținutul
său asigurând cetățeanului păstrarea și dezvoltarea calități lor sale fizice și
mentale care să -i permită o reală și eficientă participare la întreaga viață
politică, economică, socială și culturală.
Garantând dreptul la ocrotirea sănătății, art. 34 din Constituție
stabilește obligații corelative clare și ferme în sarcina statului și anume de a
lua măsurile ce se impun pentru asigurarea igienei și sănătății publice.
4. Dreptul la mediu sănătos

Dreptul la un mediu sănătos este un drept fundamental de generația a
treia și este reglementat în art. 35 din Constituție u nde se precizează că statul
recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător sănătos și
echilibrat ecologic, astfel arătând că titularii acestui drept nu sunt doar
cetățenii români, ci și orice subiect individual de drept.
Pentru realizarea a cestui obiectiv statul este ținut să instituie și să
asigure cadrul legislativ necesar pentru exercitarea deplină a dreptului.
Dreptul la mediu sănătos este un drept cu un conținut normativ
complex, el fiind ca un drept subiectiv al oricărei peroane, dar în același
timp și ca o obligație a acestora, o veritabilă obligație juridică, pentru toate
persoanele fizice și juridice.

5. Dreptul la muncă și protecția socială a muncii

Reglementat prin Constituție în art. 41 dreptul la muncă este un drept
cu un conțin ut juridic complex .
Conceput ca un drept cu un conținut complex, dreptul la muncă
include: libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii locului de muncă,
protecția socială a muncii, retribuția muncii depuse, dreptul la negocieri
colective.
Dreptu l la muncă este un drept subiectiv, inerent ființei umane, natural
și imprescriptibil.
Este de reținut și faptul că statul trebuie să -și manifeste eficient
caracterul său social în realizarea acestor componente ale dreptului la
muncă.
Protecția socială a muncii exprimă ideea corelației strânsă dintre
dreptul la muncă și asistența socială a muncii. Textul constituțional stabilește

68 printr -o enumerare exemplificativă componentele componentele dreptului la
protecție socială și anume: securitatea și igiena mun cii; regimul de muncă al
femeilor și copiilor; salariul minim brut pe țară; repausul săptămânal;
concediul de odihnă plătit; prestarea muncii în condiții grele, formarea
profesională, etc.
Durata zilei de lucru este reglementată sub trei exprimări: durata
normală, în medie, cel mult o ore.
Durata maximă a zilei de 8 ore lucru, este o durată normală,
consacrată în legislațiile multor state, și este considerată ca fiind în firescul
vieții umane, pentru că permite ca celelalte 16 ore din 24 posibile să fie
folosite pentru odihnă, recreere, alte ocupații casnice, culturale, științifice
potrivit dorințelor și preferințelor fiecăruia.
Formularea cel mult 8 ore, exprimă posibilitatea stabilirii unei durate
mai reduse a zilei de muncă ( sau săptămânii). Constitu ția stabilește doar
limita maximă, calculată ca medie zilnică orară. D
Desfășurarea tot normală a unor activității poate însă implica
prelungirii ale programului de lucru, și această situație explică formularea
constituțională în medie 8 ore.
Egalitatea salarizării femeilor și bărbaților pentru muncă egală
exprimă, în domeniul muncii, egalitatea de drepturi a femeilor cu bărbații
proclamată prin articolele 4 și 16 din Constituție.
În fine, art. 41 din Constituție garantează atât dreptul la negocierii
colective în domeniul muncii și al protecției sociale a muncii, cât și
caracterul obligatoriu al convențiilor colective de muncă.
Dreptul la muncă, din punct de vedere juridic nu este o obligație, el
implică libertatea alegerii profesiei și libertatea aleger ii locului de muncă.
Așa văzute lucrurile, este firesc că o persoană are dreptul la muncă,
dar nu poate fi obligată să desfășoare o muncă pe care nu și -a ales -o ( sau nu
a acceptat -o liber) sau să muncească într -un loc de muncă pe care nu l -a ales
sau ac ceptat liber.
Constituția României interzice munca forțată și stabilește totodată
prin art. 42 ce nu constituie muncă forțată.
Astfel, nu constituie muncă forțată activitățile pentru îndeplinirea
îndatoririlor militare sau activitățile desfășurate în loc ul acestora de cei
care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive
religioase sau de conștiință.
De asemenea, nu constituie muncă forțată, munca unei persoane
condamnate, prestată în condiții normale, în perioada de detenție s au de
libertate condiționată.

69 Totodată, nu constituie muncă forțată prestațiile impuse de situația
creată de calamități ori de alt pericol, precum și cele care fac parte din
obligațiile civile normale stabilite de lege.

6. Dreptul la grevă

Dreptul la gr evă este prin natura sa atât un drept social – economic cât
și un drept social – politic.
Constituția României reglementează în art. 43 dreptul la grevă care
potrivit alin. 1 are ca scop apărarea intereselor profesionale, economice și
sociale ale salari aților.
Dreptul la grevă se află într -o strânsă corelației cu alte drepturi și
libertății precum libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor colective,
dreptul de asociere și mai ales asocierea în sindicate.
Examinarea art. 43 din Constituție permit e formularea unor explicații.
Mai întâi, trebuie observat că dreptul la grevă aparține numai salariaților. Cât
privește scopul grevei, ele este apărarea intereselor profesionale, economice
și sociale. Așa stând lucrurile sunt licite numai grevele care -și propun și
afirmă asemenea interese. În general sunt considerate ilicite grevele cu
caracter politic sau grevele politice cum li se spune.
Textul constituțional permite legii să stabilească anumite condiții și
limite în exercitarea dreptului la grevă. Acest ea au ca scop de a evita greva
abuzivă sau altfel spus exercitarea abuzivă a dreptului la grevă.
Un aspect teoretic important privește greva și serviciile publice.
Constituția prevede obligația legii de a stabili garanțiile necesare asigurării
serviciilor esențiale pentru societate.

7. Dreptul de proprietate privată

Dreptul de proprietate este un drept fundamental în conținutul căruia
cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi
de ea și de a dispune liber în legătură cu pr oprietatea sa și de a putea
transmite dreptul său altuia.
Realizarea dreptului de proprietate presupune obligația statului de a
garanta și apăra proprietatea obținută pe căi licite.
Constituția României garantează în art. 44 dreptul de proprietate
privat ă precum și creanțele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea
privată, indiferent de proprietar. Examinând realitatea în sensul căreia nu
există drepturi absolute, Constituția dă legii posibilitatea de a stabili
conținutul și limitele drepturilo r reglementate prin art. 44.

70 Garantând dreptul de proprietate Constituția conține reglementări
privitoare la naționalizare, expropriere și folosirea subsolului unei
proprietății imobiliare de către autoritățile publice, care se constituie în tot
atâtea ga ranții ale dreptului de proprietate privată.
Astfel, sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere
silită în proprietatea satului a unor bunuri pe baza apartenenței sociale,
etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
Exproprierea este trecerea silită în proprietatea satului a terenurilor și
a construcțiilor pentru cauze de utilitate publică și după plata unei prealabile
despăgubiri. Cele două condiții definitorii ale exproprierii sunt expres
menționate în textul constituțional, cauza de utilitate publică trebuind să fie
ea însăși definită prin lege, iar despăgubirea trebuie să fie stabilită de comun
acord cu proprietarul, sau, în caz de divergență, prin justiție.
Cât privește folosirea subsolului unei p roprietății imobiliare de către
autoritățile publice, pentru lucrării de interes general, ea crează obligația
constituțională pentru acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce
le sunt imputabile.
Alte garanții ale dreptului de proprietate se re găsesc în alin (8) și (9)
ale art. 44 din Constituție. Astfel, se interzice confiscarea averii dobândite
licit. Mai mult, Constituția conține și o regulă de procedură de mare
eficiență, în sensul căreia caracterul licit al dobândirii se prezumă. Rezultă
că sarcina probei caracterului ilicit al unei averi revine celui care afirmă
acest lucru. Desigur în situația unor bunuri destinate, folosite sau rezultate
din infracțiuni ori contravenții, acestea pot fi confiscate în condițiile legii.
În fine, trebuie să observăm că prevederile constituționale dau
dreptului de proprietate un conținut complex, de drept și obligație.

8. Dreptul la moștenire

În mod firesc dreptul de proprietate presupune și dreptul de moștenire,
drept în temeiul căruia o persoană poate dobând i pe cale succesorală, în
condițiile legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin art. 46 din
Constituție care stabilește că „ Dreptul la moștenire este garantat.”

9. Libertate economică

Libertatea economică, cunoscută în doctrină și sub denumirea, d reptul
de liberă inițiativă, este un drept de generația a două, premisă a dreptului de
proprietate, ține de esența unei economii de piață și presupune posibilitatea
oricărei persoane de a iniția și a întreprinde o activitate cu scop lucrativ.

71 Art. 45 din Constituție reglementează acest drept ca pe o libertate de
primă generație, precizând că dreptul oricărei persoane de a desfășura o
activitate economică este liber, statul garantând doar accesul neîngrădit la
libera inițiativă, precum și exercitarea acest uia.

10. Dreptul la un nivel de trai decent

Dreptul la un nivel de trai decent, consacrat în art. 47 din Constituție,
este un drept complex care, prin conținutul său, include dreptul cetățeanului
la condiții rezonabile de viață care să -i asigure, lui și familie, un trai
civilizat, decent.
Constituția obligă statul la luarea unor măsuri de dezvoltare
economică și protecție și asistență socială corespunzătoare.
Complexitatea acestui drept, dificultățile pe care statul le întâmpină,
fac ca efortul aces tuia să nu fie suficient, ceea ce implică rolul cooperării
internaționale.
Art. 47 din Constituție nominalizează anumite domenii care într -o
viziune juridică largă au contingență cu conceptul nivelului de trai decent și
anume: dreptul la pensie, la conced iu de maternitate plătit, la asistență
medicală în unității sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de
asigurării sociale prevăzute de lege.

11. Dreptul la căsătorie

În art. 48 Constituția stabilește marile reguli care conturează
conținutul a cestui drept.
Astfel, familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimțită.
În al doilea rând, familia trebuie să se întemeieze pe egalitatea femeii și
bărbatului. În fine, se consacră obligația constituțională a părinților de a
sigura creșterea , educația și instruirea copiilor. Iar această obligație
constituțională privește pe toți copiii, adică atât cei rezultați din căsătorie cât
și cei din afara căsătoriei.
Căsătoria este supusă sub aspect juridic unor reguli încheierea,
desfacerea și declar area nulității, reguli ce nu au însă caracter constituțional
și de aceea se face trimitere la lege.
Desigur, celebrarea religioasă a căsătoriei este facultativă, dar atunci
când se desfășoară, ea trebuie să fie precedată de celebrarea căsătoriei
religioa se.

72 12. Dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență

Art. 49 din Constituție dă contur unui drept sinteză care valorifică
dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență, drept căruia îi corespunde
obligația satului de a sigura copiilor și tinerilor condițiile necesare
dezvoltării armonioase a aptitudinilor lor fizice și intelectuale.
Examinarea acestor prevederi constituționale permite formularea mai
multor constatării.
a) articolul se referă la copii și tineri.
b) pentru această categorie d e persoane Constituția garantează un
regim special de protecție și asistență.
c) sunt nominalizate măsurile mai importante și certe, domeniile în
care statul asigură regimul special de protecție și asistență.
Astfel, se stabilește obligația statului de a ac orda alocații pentru copii
și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de
protecție socială se stabilesc prin lege.
Este interzisă exploatarea minorilor, folosirea lor în activității care le –
ar dăuna sănătății, moralității sau care le -ar pune în primejdie viața ori
dezvoltarea normală.
Este interzisă angajarea minorilor sub vârsta de 15 ani.
În fine trebuie observat că se pune în sarcina statului obligația de a
contribui la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la
viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.

13. Dreptul persoanelor cu handicap la protecție specială

Este un drept fundamental aparte, prevăzut în art. 50 din Constituție.
Acest drept privește o categorie de oameni c are fiind defavorizați de soartă
trebuie sprijiniți spre a se bucura de condiția umană. De aceea Constituția
obligă statul la politică națională care să asigure protecția persoanelor cu
handicap în toate domeniile vieții și desigur, egalitatea șanselor.

Secțiunea VIII. Drepturi exclusiv politice

În categoria drepturilor exclusiv politice sunt incluse: dreptul de vot,
prevăzut de art. 36 din Constituție, dreptul de a fi ales, prevăzut de art. 37
din Constituție, în ceea ce privește autoritățile prin care se exprimă
suveranitatea națională și dreptul de a fi ales în Parlamentul European,
prevăzut la art. 38 din Constituție.

73 Uneori alături de drepturile electorale se conturează ca drept politic
propriu -zis și dreptul de asociere. La o analiză atentă, însă, se constată că
dreptul de asociere poate fi exercitat fie în scopuri politice, fie în vederea
rezolvării unor probleme materiale sau culturale ale cetățenilor.
Analiza conținutului acestor drepturi se va face la sistemul electoral.

Secțiunea IX. Drepturi și libertății social -politice

1. Libertatea conștiinței

Într-o accepție largă libertatea conștiinței este posibilitatea
cetățeanului de a avea și de a exprima public o concepție a sa despre lumea
înconjurătoare.
Din examinarea art. 29 din Consti tuție rezultă că libertatea
conștiinței este posibilitatea persoanei fizice de a avea și de a -și exprima în
particular sau în public o anumită concepție despre lumea înconjurătoare, de
a împărtăși sau nu o credință religioasă, de a aparține sau nu unui cu lt
religios, de a îndeplini sau nu un ritual cerut de credință.
Exprimând aceste corelații, libertăți și răspunderi morale, religioase,
politice și juridice, Constituția stabilește că părinții sau tutorii au dreptul de a
asigura, potrivit propriilor convi ngeri, educația copiilor minori a căror
răspundere le revine.
Mai multe prevederi se referă la cultele religioase. Trebuie observat că
termenul cult are două accepțiuni. Într -o accepție organică prin cult se
înțelege o asociere, o organizație religioasă; într-o accepție funcțională prin
cult se înțelege ritualul practicat. În ambele accepțiuni însă cultul religios
însemnă exteriorizarea unei credințe religioase atât prin unirea celor de
aceiași credință într -o asociație religioasă ( biserică sau cult), cât și prin
ritualurile cerute de acea credință. Organizarea cultelor religioase este liberă,
ea concretizându -se prin statute proprii. Dar mai spune Constituția, această
libertate de organizare se realizează în condițiile legii.
Textul constituțional analiz at dă rezolvare și raporturilor dintre stat și
culte în sensul că acesta consacră separația statului de biserică, garantează
autonomia cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele, inclusiv
prin înlesnirea situației religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în
azile și orfelinate.
Textul constituțional rezolvă și problema raporturilor între religii în
sensul că acesta consacră egalitatea între credincioși și necredincioși și
impune cultivarea unui climat de toleranță și respect reci proc între
credincioșii aparținând diferitelor culte religioase. Constituția interzice în

74 relațiile dintre culte orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire
religioasă.

2. Libertatea de exprimare

Strâns legată de libertatea conștiinței, libertate a de exprimare
reglementată în art. 30 din Constituție, este o libertate cu un conținut
complex care cuprinde pe de o parte un aspect spiritual și, pe de altă pare un
aspect material. Ea asigură posibilitatea omului de a -și exprima prin viu grai,
prin scr is, prin imagine, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în
public, gândurile, opiniile, credințele religioase și credințele spirituale.
În ceea ce privește aspectul spiritual, Constituția stabilește ce poate
fi exprimat liber, și anume, gândur ile, opiniile, credințele, și creațiile de
orice fel, și de asemenea stabilește mijloacele de comunicare cum sunt: viu
grai, scrisul, imaginile, sunetele, alte mijloace de comunicare.
Libera exprimare, ca libertate fundamentală a cetățeanului trebuie
exprimată în public . Exprimarea în public este definitorie pentru conținutul
juridic al acestei libertății, termenul public fiind desigur cel definit de legi.
Constituția României interzice cenzura de orice fel și de asemenea
este interzisă suprimarea public ațiilor. Față de art. 25 din Constituția din
1923, Constituția actuală nu interzice și suspendarea publicațiilor.
În ceea ce privește aspectul material, Constituția asigură
libertatea de a înființa publicații, permisiunea înființării și gestionării un or
asemenea structuri care să asigure baza materială necesară. Ca o garanție a
acestei libertății Constituția obligă a se face publică sursa finanțării.
Libertatea de exprimare nu poate fi absolută de aceea Constituția
prevede coordonatele juridice (limit ele) în care aceasta se poate exprima și
se asigură în acest fel o protecție constituțională a unor importante valori,
umane, statale și publice, cum ar fi: prejudicierea demnității, onoarei, vieții
particulare, a persoanei și a dreptului său la propria i magine, defăimarea
țării și a națiunii, îndemnul la război și agresiune, la ură națională, rasială, de
clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la
violență publică, manifestării obscene contrarea bunelor moravuri.
Existența acestor coordonate juridice înăuntrul cărora trebuie să se
desfășoare libertatea de exprimare implică și răspundere juridică pentru
depășirea acestor limite. Din această cauză art. 30 din Constituție stabilește
în alin. 8 două forme ale răspunderi și anume: răspunderea civilă și
răspunderea penală ( delictul de presă).

75 3. Dreptul la informație

Dreptul la informație, reglementat în art. 31 din Constituție, are un
conținut complex și dinamic în care se găsesc dispoziții privind: a)
informațiile în gene ral, atunci când în alineatul (2) folosește exprimarea
orice informații de interes public ; b) informațiile despre evenimente sau
acțiunii hotărâte de către de către autoritățile publice, alineatul (2);
informații cu caracter personal, alineatul (2).
Treb uie să subliniem că dreptul la informație privește numai
informațiile de interes public. De aici rezultă că acest drept nu implică nici
accesul la informațiile cu caracter secret, nici obligația autorităților publice
de a da asemenea informații. Anumite i nformații nu trebuie și nu pot fi date,
cum ar fi de exemplu unele informații cu caracter judiciar sau privind
anchetele parlamentare, informații privind apărarea națională sau siguranța
națională.
Asigurând dreptul la informație, Constituția stabilește obligația
corelativă în sarcina autorităților publice de a informa corect cetățenii
asupra problemelor de ordine publică și asupra problemelor de interes
personal.
Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informație a
mijloacelor de informar e în masă, în mod firesc Constituția reglementează
principalele obligații ale acestora.
Astfel, mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt
obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
De asemenea, ele trebuie să garanteze grup urilor sociale și politice
importante exercitarea dreptului la antenă.
Dreptul la informație, ca toate drepturile și libertățile de exprimare și
de răspândire a opiniilor, credințelor, ideilor, comportă anumite coordonate
juridice, anumite limite. Este și motivul pentru care prin alin. (3) se
stabilește că prin exercitarea acestui drept nu se poate și nu trebuie să se
prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională. Cât
privește serviciile publice de radio și televiziune, Constituț ia impune
adoptarea unor legii organice relative la organizarea și la controlul
parlamentar al activității lor.

76 4. Libertatea întrunirilor

Libertatea întrunirilor, reglementată în art. 39 din Constituție, este o
libertate cu caracter social -politic ca re constă în posibilitatea oamenilor de a
se întruni în reuniuni private sau publice pentru a -și exprima gândurile,
opiniile, credințele.
Această libertate se poate exercita prin mai multe forme și mijloace
cum sunt mitingurile, demonstrațiile, procesiuni le. Dispozițiile
constituționale sunt deschise și altor forme de exercitare prin exprimare
„orice alte întruniri”,
Întrunirile pot de două categorii: publice și private. Din textul
constituțional nu rezultă o asemenea diferențiere, tăcerea textului urmând a
fi interpretată că regulile sale sunt aplicabile oricărui fel de întrunirii.
Articolul 39 din Constituție stabilește trei reguli mari în legătură cu
întrunirile și anume: a) libertatea întrunirilor; b) caracterul pașnic al
întrunirilor; c) interzicere a la întruniri a oricăror forme de arme.
Corelația art. 39 cu art. 53 din Constituție demonstrează că pot fi
stabilite și alte reguli cu privire la libertatea întrunirilor.

5. Dreptul de asociere

Acest drept, astfel cu este reglementat în art. 40 din Constituție,
cuprinde posibilitatea cetățenilor români de a se asocia, în mod liber, în
partide sau formațiuni politice, în sindicate, patronate sau alte forme și tipuri
de organizare, ligi și uniuni, cu scopul de a participa la viața politică, socială
și culturală, pentru realizarea unei serii de interese legitime comune.
Pentru înțelegerea sferei de aplicare a art. 40 din Constituție
observăm următoarele aspecte.
Asociațiile la care se referă art 40 din Constituție sunt asociații de
drept public, deci de drept constituțional deoarece ele sunt rezultatul
exercitării unei libertății fundamentale, temeiul lor este libertatea de asociere
și nu contractul.
Asociațiile prevăzute în art. 40 din Constituție nu au scop lucrativ, nu
urmăresc obținerea sau î mpărțirea unor beneficii, ele au scopuri politice,
religioase, culturale, etc. scopuri prin care se exprimă libertatea de gândire și
de exprimare a gândurilor, opiniilor, credințelor, etc.
Formele de asociere sunt stabilite în art. 40 din Constituție prin
folosirea a două metode.
Prima metodă, nominalizează partidele politice, sindicatele,
patronatele.

77 A doua metodă enunță „ și în alte forme de asociere”.
În art. 40 din Constituție sunt stabilite și limitele dreptului la asociere.
Astfel, avem limite c are privesc scopurile și activitatea, sens în care
sunt considerate neconstituționale partidele și organizațiile care militează
împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a
suveranității, a integrității sau a independenței Români ei.
Limite privind membrii asociațiilor , și astfel în alin. (3) al art. 40 se
stabilește că nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curții
Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei,
polițiști și alte categori i de funcționarii publici stabilite prin lege organică.
Limite privind caracterul asociației fiind interzise asociațiile cu
caracter secret. Această dispoziție constituțională urmărește practic
protejarea valorilor democrației constituționale față de anum ite forțe obscure
care ar dori să atenteze le ele.

6. Secretul corespondenței

Reglementat în art. 28 din Constituție, secretul corespondenței
urmărește protejarea persoanelor fizice de a -și comunica prin scris, telefon
sau prin alte mijloace de comuni care gândurile, opiniile, fără a fi cunoscute
de alți, cenzurate sau făcute publice.
Referitor la sfera subiectelor de drept față de care este ocrotită
corespondența concluzia unică este că sunt obligații să respecte
corespondența atât persoanele fizice c ât și autoritățile publice.
Practic nimeni nu are dreptul să tenteze la corespondența cuiva.
În ceea ce privește restrângerea principiului inviolabilității
corespondenței, legislația cât și practica judiciară au evidențiat că exercițiul
acestei libertăț ii comportă o restrângere necesară în interesul justiției, mai
exact în interesul descoperii infracțiunilor și infractorilor. Acest drept al
magistraților poate fi exercitat numai dacă: a) este prevăzut de lege; b)
numai după o procedură strictă; numai pe bază de ordonanță scrisă.

Secțiunea X. Drepturile garanții

1. Dreptul de petiție

În condițiile art. 51 din Constituție, dreptul de petiție poate fi exercitat
fie individual, de către cetățean, fie de către un grup de cetățeni, fie de către
organizații legal constituite.

78 Petițiile adresate autorităților publice și care, deci, se bucură de
regimul juridic stabilit în art. 51 din Constituție, se fac în numele
petiționarilor sau în situația de la alin. (2), în numele colectivelor pe care
organizațiile peti ționare le reprezintă. De aici rezultă că orice petiție trebuie
semnată și deci, trebuie să conțină datele de identificare a petiționarului. Prin
formularea sa clară, textul constituțional nu privește și deci, nici nu
protejează juridic petițiile anonime.
Corelativ dreptului cetățeanului de a petiționa, articolul prevede
obligația autorităților publice de a examina și se a răspunde la petiții în
termenele și condițiile stabilite prin lege.
Scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului de petiționare est e o
regulă constituțională care asigură acestui drept posibilitatea realizării sale
depline.

2. Dreptul persoanei vătămate de către
o autoritate publică

Art. 52 din Constituție prin care sete reglementat dreptul persoanei
vătămate de către o autoritate publică constituie temeiul constituțional al
răspunderii autorităților publice pentru vătămările produse cetățenilor prin
încălcarea sau nesocotirea drepturilor și libertăților acestora.
Răspunderea autorităților publice intervine în două situații
princip ale.
Prima situație intervine când: a) emite un act administrativ prin care
vatămă o persoană; nu soluționează în termenul legal o cerere a unei
persoane; c) când prin erorii judiciare săvârșite în procese se produc
prejudicii.
În a doua situație se pot desprinde două aspecte principale. Primul
aspect se poate datora rezolvării cererii, în afara termenelor legale, deci cu
depășirea lor. Al doilea aspect privește tăcerea autorității publice atunci când
a fost sesizată cu o cerere.
Cât privește categoria de acte la care se referă art. 52 din Constituție
rezultă clar că acestea sunt actele administrative emise de către toate
autoritățile publice, fără deosebire de natura lor juridică.
Art. 52 din Constituție nominalizează pretențiile pe care le poate
form ula cetățeanul, acestea sunt: a) recunoașterea dreptului pretins; b)
anularea actului; repararea pagubei. Fără a intra în detalii trebuie să
subliniem că în realizarea acestor pretenții cetățeanul nu are obligația de
aproba vinovăția (culpa) funcționarului public, el trebuie doar să justifice
dreptul său și actul emis de către autoritatea publică prin care a fost vătămat.

79

Secțiunea XI. Îndatoririle fundamentale
ale cetățenilor români

1. Îndatorirea de fidelitate față de țară

Această îndatorire, prevăz ută în art. 54 din Constituție, este urmarea
firească a cetățeniei. Ea are drept urmare obligația celor cărora le sunt
încredințate funcțiile publice precum și a militarilor de a îndeplini aceste
funcții cu credință și de a depune jurământul cerut de lege .

2. Îndatorirea de apărare a patriei

Îndatorirea de apărare a patriei prevăzută în aer. 55 din Constituție
impune cetățenilor să fie întotdeauna pregătiți pentru a da riposta cuvenită
atât în cazul unei agresiuni armate, cât și în cazul altor acțiuni îndr eptate
împotriva țării. Această îndatorire aparține tuturor cetățenilor români, bărbați
și femei, fără deosebire de origine națională, religie, ocupație și pregătire
profesională.
Condițiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin
lege organică.
Cetățeni pot fi încorporați de la vârsta de 20 de ani și până la vârsta de
35 de ani, cu excepția voluntarilor, în condițiile legii organice.

3. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice

Articolul 56 din Constituție reglementează înd atorirea cetățenilor de a
contribui prin impozite și taxe, la cheltuielile publice.
Trebuie precizat faptul că obligația se referă la orice fel de cheltuieli
publice și nu doar la cele legate de constituirea veniturilor bugetului de stat
sau ale bugetulu i asigurărilor sociale de stat.
Aliniatul 2 al art. 56 din Constituție precizează o aplicație particulară
a principiului egalității în materie fiscală și anume obligația al cărui titular
expres este legiuitorul și care constă în așezarea justă a sarcinilo r fiscale.
Alineatul al 3 –lea al aceluiași articol interzice stabilirea oricăror alte
pretenții în sarcina cetățenilor, în afara celor expres stabilite prin lege și
numai în situații excepționale.

80

4. Îndatorirea de a exercita cu bună credință drepturile
și libertățile și de a respecta drepturile și libertățile
celorlalți

Art. 57 din Constituție stabilește o îndatorire ce incumbă tuturor
locuitorilor României, cetățeni, străini sau apatrizi. Se observă în conținutul
acestei îndatorii clar buna credin ță – bona fides – , precum și obligația de anu
încălca drepturile și libertățile celorlalți – nemenim laeder -, obligație
firească ce ține de chiar conceptul de drept și libertate.

81

C U P R I N S

Cap. I – Societate , stat, drept, politică și morală
S. I. Societatea …………………………………………… .. ………. . 2
S. II. Statul ………………………………………………… ………. . 3
S. III. Dreptul ……………………………………………… ………. . 4
S.IV. Politica ……………………………………………… ……… …5
S. V. Morala ……………………………………………… ……… … 6
Cap. II – Dreptul constituțional român
S. I. Noțiunea de drept constituțional român și noțiunea de instituții
politice ……………………………………………………………… ……… 7
S. II Raporturile și normele de drept constituțional ……… ……… … 8
1. Identificarea raporturilor de drept constituțio nal ……… ……… … 8
2. Specificul normelor de drept constituțional …………… ……… … 9
Subiectele raporturilor de drept constituțional …………… …….. … 12
S. III. Izvoarele formale ale dreptului constituțional ……… ……… 13
S. IV. Locul dreptului constituțional în sistemul de drept … ……. 15
Cap. III. – Teoria constituției
S. I. Noțiunea de constituție ………………………………… ……. . 16
S.II. Apariția, adoptarea, modificarea, suspendarea și abrogarea
constituției ………………………………………………………… …… …18
1. Apariția constituției ……………………………………… ……. . 18
2. Regimul juridic al constituției …………………………… ……. . 20
2.1. Adoptarea constituției …………………………………… ……. 20
2.2. Modificarea constituției ………………………………… …… . 22
2.3. Încetarea provizorie a efectelor juridice ale normelor
constituționale și abrogare a constituției ……………… …………… …..… 23
S.III. Conținutul normativ al constituției …………………… …..… 24
S. IV. Supremația constituției ……………………………… ……… 24
1. Conceptul de supremație a constituției …………………… …… . 24
2. Fundamentarea științifică a supremației constit uției ……… ……. . 25
3. Consecințe juridice ale supremației constituției …………… ……. 25
3.1. Consecințe juridice privind adoptarea constituției ……… …… . 26
3.2. Consecințe juridice privind modificarea, suspendarea și abrogarea
constituției ……………………………………………… …………… …… 26
3.3. Deosebirile dintre constituție, legi, consecințe ale supremației
constituției …………………………………………………………… ….. 27

82 34. Conformitatea întregului drept cu constituția, consecință a
supremației constituției ……………………………………………… …… 27
4. Garanții le juridice ale supremației constituției …………… …… 27
4.1. Controlul general al aplicării constituției ………………… ….. 28
4.2. Controlul constituționalității legilor ……………………… …… 28
S.V. Controlul constituționalității legilor teorie generală ……… …. 28
1. Noțiunea controlului constituționalității legilor ……………… … 28
1.1. Definiția controlului constituționalității legilor …………… …. 28
1.2. Obiectul controlului constituționalității legilor …………… ….. 29
1.3. Funcțiile controlului constituționalității legilor … ………… …. 29
2. Apariția controlului constituționalității legilor ……………… …. 30
2.1. Cauzele apariției controlului constituționalității legilor …… …. 30
2.2. Evoluție istorică și contraverse teoretice ………………… …… 31
3. Clasificarea controlului constituțion alității legilor ………… …… 32
3.1. Criteriul înscrierii în constituție …………………………… ….. 32
3.2. Criteriul organului competent ……………………………… …. 32
3.3. Controlul temporal ………………………………………… …. 33
3.4. Criteriul procedurii de realizare a dreptului ………………… … 33
3.5. Criteriul sistematic …………………………………………… . 33
4. Constituționalizarea dreptului ………………………………… … 34
Cap. IV Cetățenia română
S.I. Noțiunea de cetățenie română
1. Sensurile noțiunii de cetățenie română ………………………… . 35
2. Definiția cetățeniei româ ne …………………………………… … 36
3. Precizării terminologice ……………………………………… . 36
S. II. Natura juridică a cetățeniei române ……………………… …. 36
S. III. Regimul juridic al cetățeniei române …………………… … 36
1. Principiile cetățeniei române ……………………………….. … 37
2. Modurile de dobândire a cetățeniei române …………………… .. 38
2.1. Dobândirea cetățeniei române prin naștere …………………… 39
2.2. Dobândirea cetățeniei române prin repatriere ………………… 39
2.3. Dobândirea cetățeniei române prin adopție ……………… …… 39
2.4. Dobândire a (acordarea) cetățeniei române la cerere ……… .… 40
2.5. Cetățenia copilului găsit pe teritoriul româniei ……………… .. 41
3. Modurile de pierdere a cetățeniei române …………………… …. 42
3.1. Retragerea cetățeniei române ………………………………… 42
3.2. Renunțarea la cetățe nia română …………………………… …. 42
3.3. Alte cazuri de pierdere a cetățeniei române ………………….. . 43
4. Alte reglementării referitoare la cetățenia română …………… … 43
4.1. Dovada cetățeniei române …………………………………….. 43

83 4.2. Cetățenia de onoare ……………………………………… ……. 44
4.3. Dubla cetățenie ………………………………………… …..…. 44
4.4. Străini și apatrizi …………………………………… …….. … 44
Cap. V – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale
cetățenilor
S.I. Noțiunea de drepturi și îndatoririi fundamentale ……… …… … 45
1. Defini ția drepturilor fundamentale ……………………… ……… 45
1.1. Precizării terminologice ………………………………… …… 46
1.2. Sfera drepturilor omului și cetățeanului ……………… ………. 47
S. II. Natura juridică a drepturilor fundamentale ………… …….. … 49
S.III. Corelația dintre reglemen tările interne și cele internaționale cu
privire la drepturile fundamentale ………………………………… …….. . 50
S.IV. Clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale …… …… 51
S.V. Principiile constituționale ale drepturilor, libertăților și
îndatoririlor fundame ntale …………………………………… ……….. …. 52
S.VI. Inviolabilitățile …………………………………… ………… . 58
1. Dreptul la viață, la integritate fizică și la integritate psihică …. … 58
1.1. Dreptul la viață ………….. ………………………………… … 58
1.2. Dreptul la integritate fizică ………………………………… …. 59
1.3. Dreptul la integritate psihică ………………………………… .. 59
2. Libertatea individuală ………………………………………… … 59
3. Dreptul la apărare ………………………………………… ..…… 62
4. Dreptul la liberă circulație ………………………………… …….. 62
5. Dreptul la ocrotirea vieții intime , familiale și private ……… …. 63
6. Inviolabilitate domiciliului …………………………………… …. 63
S. VII. Drepturi și libertății social economice și culturale
1. Dreptul la învățătură ………………………………………… ….. 65
2. Accesul la cultură ………………………………………… ….. 66
3. Dreptul la ocrotirea sănătății ……………………………… ……. 67
4. Dreptul la mediu ……………………………………………… …. 67
5. Dreptul la muncă și protecția socială a muncii ……………… .… 67
6. Dreptul la grevă ……………………………………………… .… 69
7. Dreptul la proprietate privată …………………………………… 69
8. Dreptul la moștenire ………………………………………… ….. 70
9. Libertatea economică ………………………………………… …. 71
10. Dreptul la un nivel de trai decent ………………………… …… 71
11. Dreptul la căsătorie ……………………………………… ..… 71
12. Dreptul copiilor și tinerilor la protecți e și asistență ……… ..….. 71
13. Dreptul persoanelor cu handicap la protecție specială …… ..….. 72
S.VIII. Drepturi exclusiv politice ……………………………… .…. 73

84 S. IX. Drepturi și libertății social politice …………………………. 73
1. Libertatea conștiinței …………………………………… ……… 73
2. Libertatea de exprimare …………………………………… ……. 74
3. Dreptul la informație …………………………………… …… … 75
4. Libertatea întrunirilor …………………………………… …… … 76
5. Dreptul la asociere ……………………………………… ……… . 76
6. Dreptul la corespondență …………………………………… ….. 77
S.X. Drepturile garanții ……………………………………… …..…77
1. Dreptul la petiție …………………………………………… ……. 77
2. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică ………… ….. 78
S. XI. Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor ………………… … 79
1. Îndatorirea de fidelitate față de țară …………………………… .. 79
2. Îndatorirea de apărare a țării ………………………………… ….. 79
3. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice …………… …… 79
4. Îndatorirea de a exercita cu bună credință drepturile și libertățile și
de a respecta drepturile și l ibertățile celorlalți ……………………… …… 80