Drept Constitutional Si Institutii Politice
DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE
CUPRINS
PARTEA A-IV-A: SISTEMUL ELECTORAL ROMÂNESC
CAPITOLUL I: ALEGERILE IN ROMÂNIA
Secțiunea 1. Factori determinanți în formarea atașamentului politic
Secțiunea 2. Sisteme și categorii de partide politice
Secțiunea 3. Sistemele electorale și modurile de scrutin
Secțiunea 4. Organizarea și desfășurarea alegerilor în România
PARTEA A-V-A: AUTORITĂȚILE PUBLICE
CAPITOLUL I: PARLAMENTUL ROMÂNIEI
Secțiunea 1. Rolul parlamentului în cadrul autorităților publice
Secțiunea 2. Funcțiile Parlamentului
Secțiunea 3. Organizarea internă a Parlamentului
Secțiunea 4: Funcționarea Parlamentului
Secțiunea 5: Actele Parlamentului
Secțiunea 6: Statutul deputaților și senatorilor
CAPITOLUL II: PREȘEDINTELE ROMÂNIEI
Secțiunea 1. Considerații generale
Secțiunea 2. Rolul și funcțiile Președintelui României
Secțiunea 3. Mandatul Președintelui României.
Secțiunea 4. Atribuțiile Președintelui României și actele emise de către acesta
Secțiunea 5. Răspunderea Președintelui României
CAPITOLUL III: GUVERNUL ROMÂNIEI
Secțiunea 1. Rolul Guvernului
Secțiunea 2. Atribuțiile Guvernului
Secțiunea 3. Funcționarea Guvernului
Secțiunea 4. Actele Guvernului
CAPITOLUL IV: INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI
Secțiunea 1. Principiile înfăptuirii justiției
Secțiunea 2. Clasificarea instanțelor judecătorești
Secțiunea 3. Ministerul Public
Secțiunea 4. Consiliul Superior al Magistraturii
Partea A- VI-a: Echilibrul puterilor în stat. funcționarea statului de drept
CAPITOLUL I: CONTROLUL CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGILOR în românia
Secțiunea 1. Noțiunea și formele controlului constituționalității legilor
Secțiunea 2. Controlul constituționalității legilor în România
Secțiunea 3 Procedura controlului constituționalității legilor.
Secțiunea 4. Actele Curții Constituționale și efectele juridice ale acestora
CAPITOLUL II: Avocatul Poporului în România
Secțiunea 1. Definiții ale Ombudsmanului și precizări terminologice.
Secțiunea 2. Ombudsmanul – formarea ca instituție europeană
Secțiunea 3. Evoluția "ombudsmanului"
Secțiunea 4. Rolul "ombudsmanului" în societatea democratică
Secțiunea 5. Ombudsmanul din instituțiile europene
Secțiunea 6. Instituția „ombudsmanului" în România
Bibliografie selectivă
PARTEA A-IV-A: SISTEMUL ELECTORAL ROMÂNESC
CAPITOLUL I: ALEGERILE IN ROMÂNIA
Secțiunea 1. Factori determinanți în formarea atașamentului politic
Fenomenul atașamentului politic are un puternic impact în determinarea atitudinilor politice, duce la formarea unei conștiințe de grup, la creșterea participării politice datorită sistemului competitiv, și este o modalitate de evaluare la nivel individual atât a situației economice (programe economice, nivel de trai etc.) cât și a liderilor politici.
În literatura de specialitate există numeroase teorii și abordări cu privire la formarea și evoluția atașamentului politic, modalități de definire și testare empirică a fenomenului amintit.
Dintre acestea vom prezenta în continuare câteva considerate ca importante în definirea conceptului de atașament politic, și care susțin ipoteza de la care a plecat această cercetare.
1. Teoria sociologică a atașamentului politic.
Multe din cercetările efectuate au pus în evidență importanța formării partizanatului politic pe baza unor valori și atitudini ideologice structurate în cadrul familiei. Familia a fost des văzută ca factor determinant în formarea opțiunilor politice ale copiilor ca moștenire de la părinți. În acest caz am utilizat analiza făcută de către Richard Niemi și Kent Jennings. Cei doi autori explică formarea atașamentului politic și a unor atitudini politice timpurii prin moștenire familială, parentală. Autorii găsesc o relație foarte strânsă între opiniile copiilor față de anumite probleme și identificarea cu partidul părinților. Totuși, avertizează autorii, nu putem spune că preferințele moștenitorilor sunt întotdeauna determinate de preferințele părinților.
Totodată, atașamentul format, relativ, în timpul copilăriei nu rămâne constant pe parcursul maturizării copiilor, iar loialitatea părinților față de un anumit partid influențează direcția copiilor dar când urmașii devin adulți există tendința ca influența partizană a părinților să scadă iar orientările politice să se bazeze pe preferințele politicilor individuale.
2. Teorii ale antagonismelor sociale și formarea partizanatului politic
Există numeroși autori (Lipset, Rokkan, Kitschelt, Lijhart, Powell) care au întreprins numeroase studii ce analizau formarea partidelor și a partizanatului politic pe baza antagonismelor existente la un moment dat în societate.
Autorii susțin ipoteza conform căreia partidele politice dezvoltă relații și sunt legate de anumite grupuri din cadrul societății structurate pe baza antagonismelor din societate.
Un sociolog american spunea referitor la acest lucru: „Partidele politice depind de ideea de loialitate de grup. Dar aceste antagonisme sunt diferite de la o țară la alta și se modifică în timp”.
Legătura formată între cetățeni și partide duce la capacitatea de a prezice fiecare preferință partizană individual, capacitate bazată pe caracteristicile structural demografice ale indivizilor. Dar, avertizează autorii predicția nu mai e valabilă dacă aliniamentul partid-grup este puternic.
În statele unde antagonismele politice se mențin pe poziții dominante, schimbările în electorat dinspre partidele de stânga sunt modeste, iar loialitatea de grup și față de partid este puternică. Asta spre deosebire de țările unde antagonismele politice nu sunt dominante și alegerea partidului depinde de alți factori și de asemenea loialitatea față de un anumit partid este mai mică.
Partidele au fost o forță puternică de mobilizare, contribuind activ la integrarea comunităților locale în cadrul unei națiuni sau a unor granițe. Acest proces de integrare a fost analizat pe două nivele, și anume:
a) Partidele stabilesc o rețea de canale de comunicare cross-locale ce duce la întărirea identității naționale.
b) Propria competitivitate ajută la stabilirea sistemului național de guvernare.
De aici, se emite ideea că cetățenii vor fi încurajați să facă distincția necesară între loialitatea față de întregul sistem politic și atitudinea lor față de direcțiile politicienilor aflați în competiție.
3. Teorii socio-psihologice ale formării atașamentului politic.
Aceste abordări au ca punct esențial ideea că trecerea de la nivel agregat la nivel individual accentuează importanța individului și a luării deciziilor la nivel individual. Unii autori analizează atașamentul politic din perspectiva formării unei gândiri în sistem prin apelarea la concepte ideologice și formarea unei structuri ideologice. Autorii definesc sistemul de atitudini politice ca fiind un complex de atitudini politice specifice între care există relații de contradicție sau de asociere și care reflectă o anumită orientare ideologică. Această selectare de atitudini este numită de doctrină „disonanță cognitivă”, concept prin care înțelegem o restabilire a consecvenței atitudinilor dar care respinge posibilitatea formării a două atitudini contradictorii.
Dacă o atitudine se modifică în sistem se vor modifica toate celelalte și asta pentru că există atitudine sistematică dacă două sau mai multe orientări pe care le are un individ sunt într-un fel sau altul corelate.
Persoanele care au un nivel ridicat de informare politică sunt mai puțin afectate de mesajele persuasive din mass-media și pot recunoaște atitudinile convergente sau divergente față de o anumită politică publică, ceea ce determină un grad ridicat de stabilitate politică pentru acele persoane.
Cei mai supuși schimbării sunt acei oameni care un grad mediu de informare politică, pentru ca aceștia receptează mesajele persuasive și tind să fie afectați de acestea. Asta spre deosebire de persoanele care au un nivel mic de informare politică pentru că la acest tip de persoane mesajele persuasive nu ajung, aceste persoane tinzând mai degrabă să se miște în plan politic conform direcției luate de societate, privită ca un angrenaj comportamental față de sistemul politic.
4. Caracteristici ale partizanatului politic în România
În România până în 1989 sistemul politic asigura doar existența unui singur partid, Partidul-Stat, ce cuprindea toți cetățenii indiferent de opțiunile lor politice sau ideologice. După Revoluția din 1989 societatea civilă și cea politică au suferit profunde transformări. Sistemul politic actual permite concurența între mai multe partide și o largă paletă de opțiuni pentru cetățeni. Din diferite studii realizate pe România cu privire la partizanatul politic (Barometrele de opinie realizate de Metro Media Transilvania, studiile lui Kitschelt și Klingeman) rezultă că partizanatul politic s-a format și se bazează pe antagonismele din societate.
Conform analizei efectuate de către Kitschelt cele mai puternice antagonisme în România sunt: antagonismul religios, antagonismul etnic (în special cel dintre români și maghiari) și localitatea de rezidență.
În urma prezentării datelor se poate spune că există relații între atașamentul politic și anumite caracteristici socio-demografice, în special criteriul etnic, rezidența și educația. Aceste rezultate ne permit să concluzionăm că în România există un grad ridicat de maturizare politică, formându-se anumite structuri pe baza cărora se determină luarea deciziilor din societate, dar și un anumit grad de instabilitate în sistem.
Important este de observat dacă această instabilitate este dată de dezvoltarea raționalizării procesului politic, conform teoriei lui Dalton, sau ea ține de alți factori contextuali sau predeterminați.
Concluziile ce se impun din analiza efectuată în cadrul acestei lucrări sunt următoarele:
Atașamentul politic depinde de factori contextuali, pentru că inițial se considera că evaluarea personalităților publice are un impact puternic în formarea atașamentului politic, dar această premisă a fost contrazisă de date. Acest aspect este important pentru că relevă evoluția modului de înțelegere și evaluare de către cetățeni a sistemului politic și a modului de funcționare și luarea deciziilor.
În privința influenței nivelului de informare în determinarea atașamentului politic această ipoteză a fost confirmată, demonstrându-se că informarea este un factor latent ce intermediază relațiile dintre factorii contextuali și cei predeterminați cu atașamentul politic, având și un impact direct aspra acestuia.
O altă concluzie ce se impune este aceea că în societatea românească există un grad ridicat de eterogenitate în formarea atașamentului politic pe anumite subcategorii de populație.
Secțiunea 2: Sisteme și categorii de partide politice
§1. Sisteme de partide politice
Din punctul de vedere al numărului de partide într-un sistem constituțional național, doctrina constituțională distinge următoarele sisteme:
a) sistemul partidului unic (monopartidismul);
b) sistemul bipartidismului;
c) sistemul pliiripartidismului.
a) Sistemul partidului unic se caracterizează prin existența unui singur partid care este constituit și funcționează legal ca partid de guvernământ.
Prezența unui singur partid pe scena politică a țării se datorează fie:
– interzicerii exprese prin Constituție a înființării altor partide sau enumerării limitative a condițiilor în care se poate exercita dreptul de asociere;
– suspendării sau scoaterii în afara legii a unor partide;
– unificării mai multor partide într-un sigur partid, etc.
În general, monopartidismul se caracterizează prin următoarele trăsături:
– partidul unic este partid de guvernământ și din această perspectivă stabilește strategia politică generală de conducere statală și determină modul de constituire, organizare și funcționare ale organizațiilor prin care se exercită puterea;
– prin definiție, partidul unic este un partid totalitar care acaparează întreaga putere în stat;
– de cele mai multe ori, partiduiza efectuată în cadrul acestei lucrări sunt următoarele:
Atașamentul politic depinde de factori contextuali, pentru că inițial se considera că evaluarea personalităților publice are un impact puternic în formarea atașamentului politic, dar această premisă a fost contrazisă de date. Acest aspect este important pentru că relevă evoluția modului de înțelegere și evaluare de către cetățeni a sistemului politic și a modului de funcționare și luarea deciziilor.
În privința influenței nivelului de informare în determinarea atașamentului politic această ipoteză a fost confirmată, demonstrându-se că informarea este un factor latent ce intermediază relațiile dintre factorii contextuali și cei predeterminați cu atașamentul politic, având și un impact direct aspra acestuia.
O altă concluzie ce se impune este aceea că în societatea românească există un grad ridicat de eterogenitate în formarea atașamentului politic pe anumite subcategorii de populație.
Secțiunea 2: Sisteme și categorii de partide politice
§1. Sisteme de partide politice
Din punctul de vedere al numărului de partide într-un sistem constituțional național, doctrina constituțională distinge următoarele sisteme:
a) sistemul partidului unic (monopartidismul);
b) sistemul bipartidismului;
c) sistemul pliiripartidismului.
a) Sistemul partidului unic se caracterizează prin existența unui singur partid care este constituit și funcționează legal ca partid de guvernământ.
Prezența unui singur partid pe scena politică a țării se datorează fie:
– interzicerii exprese prin Constituție a înființării altor partide sau enumerării limitative a condițiilor în care se poate exercita dreptul de asociere;
– suspendării sau scoaterii în afara legii a unor partide;
– unificării mai multor partide într-un sigur partid, etc.
În general, monopartidismul se caracterizează prin următoarele trăsături:
– partidul unic este partid de guvernământ și din această perspectivă stabilește strategia politică generală de conducere statală și determină modul de constituire, organizare și funcționare ale organizațiilor prin care se exercită puterea;
– prin definiție, partidul unic este un partid totalitar care acaparează întreaga putere în stat;
– de cele mai multe ori, partidul unic se identifică cu statul, devenind un Partid-stat, iar liderul său este o personalitate politică cu calități incontestabile.
În secolul trecut, sistemul monopartidismului a apărut în URSS fiind fundamentat teoretic de Lenin.
Între cele două războaie partide unice au existat și în Italia (1922-1943, Partidul Naționalist Fascist), Germania (1933-1944, Partidul Național Socialist), România (1938-1944, Frontul Renașterii Naționale).
După al doilea război mondial au apărut și s-au dezvoltat partide unice atât în Europa centrală (Polonia, RDG, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria), cât și în Asia (R.P.Chineză, RPD Coreeană, Vietnamul de Nord) și chiar pe continentul american (Cuba).
În țările eliberate de sub dominația colonială partidul unic a fost preferat pluripartidismului occidental, această opțiune politică fiind explicabilă pe continentul african, unde noile state independente au refuzat din motive lesne de înțeles modelul politic al fostelor puteri coloniale; ideologia partidelor unice a fost în parte definită de cea a partidelor unice marxiste, deși în unele privințe partidele respective au promovat obiective asemănătoare, inclusiv de natură ideologică.
Opțiunea pentru partidul unic s-a manifestat întotdeauna în perioade revoluționare (chiar și în Germania și Italia fasciste) sau de criză politică și nu a fost un act politic liber și nici măcar democratic.
b) Sistemul bipartidismului este sistemul în care puterea politică este disputată de cele două partide importante din societate, care-si dau acordul asupra problemelor fundamentale ale acesteia. Sistemul poate funcționa normal numai dacă este sigur că un partid nu va profita de perioada cât guvernează pentru a schimba regimul politic. Succesiunea celor două partide la guvernare are menirea de a realiza un echilibru în viața politică a țării respective.
c) Sistemul pluripartidismului (sau multipartidismului) este sistemul în care există mai multe partide, la fel de puternice sau apropiate din acest punct de vedere și care au vocația guvernării.
Pluripartidismul favorizează disputa electorală între partide, obligându-le la permanenta adaptare a programelor lor politice la cerințele electoratului; acesta are posibilitatea să aleagă pe cel mai bun dintre aceste partide.
În situația existenței mai multor partide cu forță apropiată, dar insuficient de mare ca să permită prezența cerută în parlament, există riscul unei instabilități parlamentare când nici unul dintre partide nu poate să formeze guvernul. Cea mai bună soluție în aceste circumstanțe este formarea de coaliții guvernamentale (uneori chiar din timpul campaniei electorale) pentru preîntâmpinarea unor asemenea crize politice.
$2. Categorii de partide politice
Așa cum subliniază și prof. Muraru, orice încercare de a clasifica partidele politice și mai ales de a încadra un caz concret într-o categorie sau alta implică un mare risc teoretic, din cel puțin două motive: primul este rezultatul diversității fenomenului, iar al doilea motiv rezultă din evoluția partidelor politice.
Cu toate aceste inconveniente, încercăm, spre o informare generală să prezentăm câteva categorii de partide politice și trăsăturile specifice acestora. Astfel:
a) Din punct de vedere al bazei sociale, al gradului de integrare a partidului politic în diversele compartimente și structuri sociale (aderența socială), partidele politice pot fi: partide de cadre și partide de mase.
Partidele de cadre reunesc reprezentanții elitelor sociale care își concentrează atenția îndeosebi pe fundamentarea teoretică a unei doctrine și pe formularea acesteia într-o manieră care să permită accesul unor categorii cât mai largi de populație. Legătura cadrelor de partid cu masele de alegători este indirectă și sporadică, cu excepția campaniilor electorale când partidele respective recurg la metode variate pentru a atrage simpatia alegătorilor.
Partidele de mase cuprind un număr mare de membri și au drept obiectiv atragerea cât mai multor aderenți, din toate straturile sociale, indiferent de grad de cultură, de pregătire profesională, afinități politice etc.
În general partide unice au tins să devină partide de mase. În rândul acestora se situează și partidele comuniste de guvernământ care pot prezentă următoarele caracteristici:
– au un număr mare de membri și simpatizanți;
– recurg la metode directe pentru a fi în legătură cu membrii și posibilii aderenți;
– pretind că reprezintă toate clasele și straturile sociale;
– propagarea ideologiei este predominant demagogică;
– ca partide de guvernământ se implică direct în exercitarea puterii însă prin metode nedemocratice (abuzuri, ilegalități);
– aparatul de partid (nomenclatura) se autonomizează tot mai mult față de masa membrilor acestuia pe care îi manipulează pentru scopuri electorale și financiare (cotizații de partid);
– în mod practic, partidul se identifică cu statul, preia atribuții ale acestuia, îi supraveghează activitatea și devine un "Partid – Stat".
b) Potrivit criteriului apartenenței și orientării membrilor ce compun aceste partide, distingem: partide confesionale, partide regionale, partide naționale, partide de clasă.
Partidele confesionale se constituie potrivit credințelor religioase (exemplu: partide formate din protestanți sau catolici, Partidul Catolic din Belgia (1830), Partidul popular italian).
Partidele regionale reprezintă interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui stat unitar și sunt expresia – după P.P.Negulescu – unui "egoism local rău înțeles".
Partidele naționale, potrivit lui P.P.Negulescu, nu sunt partide politice propriu-zise, ci organele de protestare în contra structurii statelor care iau naștere, cu tendința manifestată de a ajunge prin luptă la independența națiunilor pe care le reprezintă.
Partidele de clasă exprimă interesele unei clase sociale (partide burgheze, muncitorești, agrariene, țărănești etc).
Partidele politice s-au constituit și se organizează și astăzi pe criteriul doctrinelor politice, care stau la baza programelor și platformelor lor. Prezentăm cele mai importante doctrine politice contemporane
§1. Liberalismul
Așa cum a fost înțeles de fondatorii lui, liberalismul și-a găsit expresia în cunoscuta lozincă: "laissez-faire, laisser-passer", potrivit căreia, indivizilor trebuie să li se recunoască libertatea de a produce orice, oricum și oricât, iar după ce au produs, dreptul de a pune în circulație în condițiile stabilite de ei înșiși bunurile obținute. De asemenea:
– liberalismul economic presupune garantarea proprietății private de orice fel, libertatea industriei și comerțului, libera concurență și economia de piață;
– în plan politic, potrivit doctrinelor liberale, pentru a se da indivizilor posibilitatea de a-și dezvolta plenar personalitatea în mediul social, statul trebuie să aibă un rol neimportant, să se mărginească la rolul de „păzitor de noapte", el trebuie să vegheze, nu să acționeze;
– specifice doctrinei liberale sunt: pluralismul politic, libertatea de asociere, separația puterilor statului;
– doctrina liberală se caracterizează prin tendința de a evita producerea unei confuzii a puterii politice și a celei economice; altfel spus, puterea politică nu trebuie să se afle în mâinile celor ce dețin puterea economică.
§2. Neoliberalismul
Ca și liberalismul clasic, neoliberalismul continuă să creadă că proprietatea privată este cea mai bună garanție a libertății politice. De asemenea:
– neoliberalismul continuă să vadă în asigurarea unor posibilități nelimitate de dezvoltare a întreprinderilor private și în libera concurență, cheia succesului economic;
– față de liberalism, neoliberalismul aduce în discuție "statul providențial" ("statul bunăstării") care are sarcina de a interveni pentru a crea în favoarea indivizilor condițiile materiale pentru exercitarea drepturilor și libertăților cetățenești;
– neoliberalismul vede în proprietatea privată asupra mijloacelor de producție o sursă de avantaje, dar și de inegalități și admite că statului îi revine obligația de a remedia aceste dezechilibre;
– în plan politic statul trebuie să intervină în sprijinirea (finanțarea) partidelor politice, să împiedice ca unele dintre ele să fie defavorizate față de altele, beneficiare ale sprijinului unor puteri economice;
– din punct de vedere economic, deosebirile de ordin doctrinar dintre neoliberalism și liberalismul clasic sunt frapante; spre deosebire de economiștii liberali clasici (A. Smith și D. Ricardo) care considerau repartiția primară a veniturilor ca un domeniu distinct al activității economice (consecutiv producției și determinat de aceasta), neoliberalii modifică unghiul de examinare, abordând întâi consumul;
– definind raportul dintre stat și membrii societății civile pe baza drepturilor la opinie și conștiință (nimeni nu are dreptul să impună altcuiva prin constrângere propria voință sau credință), neoliberalismul devine prima doctrină întemeiată din punct de vedere moral.
§3. Doctrina marxist – leninistă
Aflându-se în opoziție cu doctrinele liberale, doctrina marxist-leninistă consideră că:
– proprietatea privată asupra mijloacelor de producție generează exploatarea omului de către om;
– plus – valoarea obținută prin munca depusă este însușită de proprietarii mijloacelor de producție, iar cu ajutorul puterii de stat pe care și-o creează, clasa dominantă caută să-și perpetueze privilegiile;
– ca principal proprietar al mijloacelor de producție, statul planifică centralizat întreaga activitate economică a țării și dictează direcțiile ei de dezvoltare; aceasta are drept consecință, lichidarea liberei inițiative și a concurenței între producători;
– în plan politic statul este principalul instrument de construire a societății socialiste;
– clasa muncitoare, în frunte cu partidul ei (unic) căruia i se acordă rolul politic conducător, înfăptuiește trecerea de la capitalism la socialism;
– locul pluralismului" politic îl ia monopolizarea puterii politice reale de către partidul unic;
– drepturile și libertățile cetățenești, chiar dacă sunt enunțate formal în constituții, devin prada ușoară a unui vast aparat represiv.
§4. Doctrina social-democrată pune accent sporit pe rolul intervenționist al statului, în comparație cu neoliberalismul. Potrivit acestei ideologii:
– caracterul social al statului trebuie să se manifeste nu numai în domeniul social și cultural, dar și în cel economic și politic;
– plecând de la ideea că libertatea industriei, libertatea comerțului și libera concurență generează inevitabil inegalități sociale, social-democrația consideră că o democrație socială face necesar un dirijism economic, menit să ducă la nivelarea veniturilor individuale și la organizarea unui sistem cât mai larg de asigurări sociale de stat;
§5. Doctrina creștin-democrată
Potrivit acestei doctrine:
– democrația trebuie să se realizeze prin crearea unei ordini economice și sociale juste, bazată pe morala creștină și pe respectul rolului educativ tradițional al religiei; numai o astfel de ordine va fi în măsură să asigure un echilibru între producție și nevoile elementare ale omului;
– democrația creștină recunoaște rolul social al statului, dar nu-i atribuie semnificația pe care o are în doctrina social-democrată;
– pentru democrat-creștini, ordonanțarea juridică trebuie să oglindească cât mai fidel principiile moralei, întemeiate pe fraternitatea creștină.
Secțiunea 3. Sistemele electorale și modurile de scrutin
Într-un sistem politic democratic, esența competiției pentru putere o reprezintă competiția electorală, iar ansamblul regulilor cu privire la organizarea și desfășurarea alegerilor formează sistemul electoral sau dreptul electoral.
Normele juridice electorale stabilesc care sunt drepturile electorale, condițiile ce trebuie îndeplinite de către o persoană pentru a fi beneficiarul acestora, precum și garanțiile ce fac efectivă exercitarea lor. De asemenea, normele juridice electorale stabilesc obligațiile organelor de stat în legătură cu alegerile, regulile de organizare și desfășurare a alegerilor, precum și cele de stabilire , centralizare și comunicare a rezultatelor votării.
Într-un capitol anterior am examinat drepturile electorale ale cetățenilor români, dreptul de vot și dreptul de a fi ales, privite ca drepturi exclusiv politice ce pot fi exercitate de către cetățeni uneori pentru participarea la guvernare.
În cele ce urmează ne vom ocupa de examinare modalităților prin care alegătorii desemnează pe aleșii lor (deputați, senatori, consilieri), precum și a regulilor de desfășurare a alegerilor, alegeri ce constituie principiul de bază al democrațiilor reprezentative și care asigură guvernanților legitimitatea politică.
Ca parte a sistemului electoral, scrutinul este definit ca modalitatea prin care alegătorii desemnează autoritățile reprezentative.
Sistemele electorale au individualizat trei sisteme diferite de atribuire a mandatelor: Sistemul majoritar, reprezentarea proporțională și sistemele mixte.
1. Sistemul majoritar
Potrivit sistemului majoritar, în urma votării, mandatele sunt atribuite candidatului sau candidaților înscriși pe o listă electorală, care au obținut cele mai multe voturi.
Sistemul majoritar cunoaște două variante:
1) sistemul majoritar uninominal și
2) sistemul majoritar de listă.
Ambele sisteme pot fi organizate în unul sau două tururi de scrutin.
§1. Sistemul majoritar uninominal
Acest sistem presupune următoarele:
– țara este împărțită în circumscripții electorale, fiecare reprezentată de un singur deputat;
– fiecare alegător dispune de un singur vot;
– candidatul clasat primul în fiecare circumscripție este declarat ales.
Prin acest mod de scrutin numai partidul al cărui candidat este clasat primul primește un loc, celelalte partide nu primesc nimic. Partidul ajuns pe locul secund suferă, de regulă, o subreprezentare, pentru că el ajunge în urma partidului cel mai puternic la nivel național, cam în toate circumscripțiile electorale. Situația este mult mai dramatică pentru celelalte partide. Un partid ajuns pe locul trei sau patru la nivel național are foarte puține șanse să câștige într-un număr semnificativ de circumscripții și subreprezentarea sa poate fi, atunci, foarte puternică.
Dintre democrațiile reprezentative, acest tip de scrutin este utilizat în principal în Anglia, S.U.A., Noua Zeelandă (până în 1993), Canada, India, Sri-Lanka (până în 1977).
§2. Sistemul majoritar de listă
Acest sistem, cunoscut și sub denumirea de sistem plurinominal, presupune că alegătorul să aleagă mai mulți candidați înscriși pe o listă, să voteze așadar, pentru o listă de candidați.
În acest sistem:
– circumscripțiile electorale sunt foarte întinse teritorial, de regulă ele identificându-se cu unitățile administrative;
– partidele politice joacă rolul cel mai important, scrutinul fiind mai mult o opțiune politică a alegătorului;
– alegătorii își exprimă opțiunile pentru o listă de candidați, care reprezintă un partid politic, o orientare politică și nu pentru o anumită persoană, ca în cazul scrutinului majoritar uninominal.
Acest sistem a fost utilizat în Turcia (1950-1957) și în prezent este utilizat în S.U.A. pentru alegerile prezidențiale. Alegătorii nu votează direct candidații pentru președinție, ci aleg marii electori care desemnează președintele. În acest sistem cu două grade, desemnarea marilor electori în cadrul fiecărui stat se face cu un sistem de liste blocate cu un tur: candidatul prezidențial sosit în frunte, are de partea sa toți marii electori ai acelui stat.
Sistemul de listă poate fi complicat prin acordarea posibilității modificării este de către alegător, prin sistemul panașajului și cel al votului preferențial.
Panașajul dă dreptul alegătorului de a întocmi el lista candidaților pe care dorește să-i voteze, indicând numele acestora din listele prezentate de partide. Dacă, de exemplu, în circumscripția electorală trebuie aleși 5 deputați și sunt 5 liste de partid, el poate "bifa" un nume pe fiecare listă, doi dintr-o listă și trei din alta, totul este să nu depășească numărul de 5. În felul acesta scrutinul de listă, ca modalitate tehnică de votare, se apropie de scrutinul uninominal, dar rezultatele alegerii în circumscripția electorală se stabilesc tot în considerațiunea listei.
Votul preferențial, numit și alternativ, creează posibilitatea alegătorului de a modifica doar ordinea candidaților pe o listă electorală, fără însă a putea să combine listele.
În această variantă alegătorii votează pentru candidați în circumscripții cu un singur loc, dar în loc să voteze pentru un singur candidat ei trebuie să claseze pe buletin toți candidații din circumscripția lor, în ordinea descrescătoare a preferinței. La deschiderea buletinelor, ele se clasifică după prima preferință. Candidatul care întrunește prima preferință a alegătorilor și are majoritatea absolută a voturilor este declarat câștigător. Dacă nu întrunește această majoritate, ultimul de pe listă este eliminat și voturile sale se împart celorlalți candidași urmând preferința a doua. Dacă în acest fel unul din candidați obține majoritatea absolută, el este declarat câștigător, dacă nu, procesul continuă. În final, când rămân numai doi, unul în mod sigur are majoritatea absolută.
§3. Sistemul majoritar cu unul sau două tururi de scrutin
3.1. Sistemul cu un tur de scrutin. Acest sistem presupune un singur tur de scrutin, legea prevăzând că mandatul se atribuie imediat candidatului care a obținut majoritatea legală.
Într-un asemenea sistem (specific britanic) este posibil ca un candidat să fie ales de o minoritate de alegători, dacă majoritatea necesară este cea relativă sau simplă.
3.2. Sistemul cu două tururi de scrutin, specific francez, presupune existența a două tururi de scrutin. Potrivit acestui sistem, dacă un candidat a obținut majoritatea absolută de voturi în primul tur de scrutin, este declarat ales. În caz contrar , se organizează un al doilea tur de scrutin care mai este denumit și "balotaj", în care va putea fi ales chiar și candidatul care obține o majoritate inferioară celei absolute și anume una relativă sau simplă. Se aplică astfel, o formulă clasică, potrivit căreia, în primul tur se alege, pe când în al doilea se elimină.
Un asemenea sistem este folosit pentru alegerea Președintelui României. Astfel, potrivit Constituției (art.81) este declarat Președintele României candidatul care a întrunit în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în listele electorale. În cazul în care nici unul din candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați clasificați în ordinea voturilor obținute în primul tur. Este declarat ales candidatul care, la al doilea tur de scrutin, a obținut cel mai mare număr de voturi.
§4. Avantajele și dezavantajele sistemului majoritar
4.1. Avantajele și dezavantajele scrutinului uninominal sunt următoarele:
– prin faptul că fiecare circumscripție electorală desemnează un singur reprezentant, scrutinul uninominal se caracterizează prin simplitate;
– creează, chiar și aparent, posibilitatea unei legături strânse între ales și alegători;
– sistemul conduce la o majoritate parlamentară stabilă, situație profitabilă tehnicilor de guvernare;
– datorită numărului mare de circumscripții electorale, acest tip de scrutin implică mari cheltuieli cu operațiunile și structurile electorale;
– cheltuieli mari există și sarcina candidaților în scopul susținerii campaniei electorale, astfel încât, în mod cert, favorizează pe cei care le pot suporta;
– parlamentul rezultat din scrutinul uninominal este mai mult un corp de elită, reducându-se evident caracterul său politic;
– scrutinul uninominal sprijină tendința de centralizare.
4.2. Avantajele și dezavantajele scrutinului de listă
Scrutinul de listă:
– presupune ca propunerile de candidați să fie făcute numai de partide și formațiuni politice;
– presupune anumite condiționări legate de realizarea unui procent minim (prag electoral) ce trebuie întrunit la nivel național; aceasta înseamnă că, partidele politice cu un procent mai mic decât pragul electoral nu vor primi nici un mandat chiar dacă ele au înscrise pe listă personalități de prestigiu (sunt avantajate partidele ale căror platforme-program sunt mai receptate de către electorat);
– presupune ruperea legăturii dintre ales și alegătorii săi, aceștia din urmă votând o listă cu numeroase persoane și, deci, în final, programul unui partid și nu un candidat;
– presupune existența unor numeroase dificultăți procedurale (calcule, operațiuni, etc.) care pot favoriza multe contestații și întâmpinări din partea formațiunilor politice ce s-ar considera dezavantajate.
§5. Reprezentarea proporțională
5.1. Scurt istoric
În secolul al XIII-lea în Anglia în prima perioadă a existenței Parlamentului britanic, desemnarea reprezentanților de către nobili sau de către burghezie nu era deloc alegere între diverse opinii politice. Nu se reprezentau indivizi ci colectivități. Votul nu era un drept, ci o funcție. Din această epocă datează primele moduri de scrutin majoritar, adeseori plurinominale (de listă). În decursul secolului al XIX-lea lucrurile s-au schimbat radical. O dată cu organizarea partidelor politice, cu extinderea dreptului de vot, din ce în ce mai universal, cu progresele în confidențialitatea votului, acesta a devenit un act individual, reprezentând o alegere a unei opinii, a unui program prin intermediul unui om. Reprezentarea și-a schimbat sensurile și natura. Nu mai sunt reprezentate teritoriile sau colectivitățile umane, ci alegătorii. De la sfârșitul secolului al XVIII-lea, mai ales în Marea Britanie și în S.U.A., s-a dezvoltat ideea că alegătorii trebuie să fie egali în alegeri. Acest lucru a dus mai întâi la căutarea egalității democratice, fiecare entitate geografică trebuind să fie reprezentată de un număr de deputați proporțional cu populația sa. Din 1971, aceste considerații privind tehnica reprezentării proporționale au dominat în dezbaterile din Congresul S.U.A.. În Marea Britanie, această mișcare a fost la originea protestelor contra inegalităților demografice și a provocat reformele electorale din 1832, 1867 și 1884 când s-a făcut o redistribuire mai justă a locurilor, paralel cu extinderea dreptului la vot.
Ideea reprezentării proporționale este rodul partidelor politice și al statisticii, dezvoltarea ei înscriindu-se în creșterea credinței privind capacitatea științei de a raționaliza politica. Primele sisteme proporționale au fost propuse de matematicieni și poartă adeseori numele lor.
Pentru întâia oară, o tehnică de reprezentare proporțională s-a introdus în Danemarca (1855) printr-un sistem care combina sistemul proporțional și candidaturile individuale, apropiat de cel apărat în acea epocă de către matematicianul englez Thomas Hare (1857). Ulterior, sistemul a fost utilizat în Costa Rica (1893), în statul australian Taswania (1896), în Belgia (1898 – sistem apărat de Victor d' Hondt), Finlanda (1906), Suedia (1907), Portugalia (1911) și Danemarca (1915).
După primul război mondial, reprezentarea proporțională a câștigat teren în Rusia și Olanda – 1917, în Norvegia, Germania, Italia, Elveția, Austria, Luxembourg, Cehoslovacia – 1919, urmând Irlanda și Malta – 1921 și comunitatea evreiască din Palestina (1922).
După 1945, reprezentare proporțională s-a impus din nou în țările eliberate de nazism și fascism. Franța a adoptat-o pentru o scurtă perioadă de timp (1945-1986). Ea este utilizată astăzi de către multe țări ale Americii Latine. Marea mișcare de democratizare, care a însoțit căderea dictatorilor conservatoare din sudul Europei, a făcut să se impună reprezentare proporțională în Grecia (1974), în Portugalia (1975) și în Spania (1977). Odată cu prăbușirea comunismului din Europa de Est, ea a fost adoptată în R.D.G. (1990), în România (1990), în Cehoslovacia (1990), în Bulgaria (1991), Polonia (1991).
5.2. Conceptul reprezentării proporționale
Reprezentare proporțională permite atribuirea fiecărui partid, mare sau mic, sau fiecărei coaliții a unui număr de mandate în mod direct proporțional cu forța sa (politică, numerică, etc.).
Spre deosebire de scrutinul majoritar uninominal, în reprezentarea proporțională rolul cel mai important îl au partidele în desemnare candidaților, întrucât alegerile se desfășoară pe bază de liste de candidați, propuse de partide sau coaliții politice.
Acest tip de scrutin se desfășoară într-un tur de scrutin, care permite atribuirea mandatelor atât majorității, cât și minorității politice, conform unor tehnici diferite de atribuire a mandatelor. Aceste tehnici fac ca explicarea reprezentării proporționale să fie simplă, dar aplicarea sa foarte complicată, ceea ce face necesară utilizarea computerelor (așa cum este cazul scrutinului românesc).
Reprezentare proporțională presupune parcurgerea unor etape în vederea atribuirii mandatelor. Astfel:
– o primă etapă este aceea a calculării coeficientului electoral care poate fi făcută la nivel național sau de circumscripție, în funcție de cadrul aplicării reprezentării proporționale: la nivel național, coeficientul electoral se obține prin împărțirea numărului total de voturi exprimate la numărul total de locuri (mandate) de repartizat; la nivelul unei circumscripții, se împarte numărul de voturi exprimate la nivelul circumscripției la numărul de mandate atribuite unei circumscripții;
– după calcularea coeficientului electoral, se trece la a doua etapă a repartizării mandatelor între listele de candidați propuse, prin împărțirea, pentru fiecare listă, a coeficientului electoral la numărul de voturi obținute de fiecare listă; astfel se obține un număr de mandate atribuite, dar și un rest de mandate, întrucât nu în toate situațiile împărțirea este perfectă; acestor mandate le corespunde un număr de voturi;
– după aceasta a doua etapă, nu se ajunge la atribuirea tuturor mandatelor, pentru că, după prima împărțire rămân întotdeauna resturi electorale, adică voturi neutilizate și mandate nedistribuite; prin urmare se impune o nouă repartizare, de fapt, cea mai dificilă dintre toate.
În funcție de cadrul în care se aplică reprezentarea proporțională, aceasta poate fi la nivel național sau la nivel de circumscripție.
5.3. Reprezentarea proporțională la nivel național, se numește reprezentare proporțională integrală și constă în stabilirea unei circumscripții unice – întreaga țară, liste electorale naționale și un coeficient electoral național. De câte ori se împarte coeficientul electoral național la numărul de voturi exprimate pentru o listă, atâtea mandate va obține lista și partidul sau coaliția care a propus-o.
O asemenea metodă prezintă foarte multe inconveniente, mai ales faptul că partidul trebuie să prezinte liste de multe sute de candidați, ceea ce duce, de fapt, la desemnarea parlamentarilor de către partide și nu de alegători, alegerea fiind aproape imposibilă într-o astfel de situație. Această metodă este puțin democratică și rar aplicată (este utilizată mai ales în statele mici).
5.4. Reprezentare proporțională la nivel de circumscripție se numește reprezentare proporțională apropiată și presupune cadrul restrâns al unor circumscripții electorale în care se face și repartizarea resturilor.
Sunt utilizate mai multe sisteme de repartizare a resturilor:
a) sistemul celui mai mare rest;
b) sistemul celei mai mari medii;
c) sistemul coeficientului modificat (Hagenbach – Bischof).
5.5. Avantajele și dezavantajele reprezentării proporționale
§1. Avantajele reprezentării proporționale
a) Echitatea. Numărul mandatelor obținute de partidele politice, potrivit reprezentării proporționale, corespunde forței lor electorale; reprezentarea lor parlamentară fiind astfel justă și echitabilă, conduce la o majoritate parlamentară care reflectă fidel voința majorității electorilor.
b) Caracterul programatic. Reprezentarea proporțională este un scrutin al ideilor, al programelor partidelor și evoluțiilor politice și nu al unor indivizi, cum este cazul scrutinului majoritar uninominal.
c) Existența unor "praguri electorale" presupune, așa cum subliniam, realizarea unor procente minime de voturi la nivel național. Nerealizarea unor asemenea procente conduce la neatribuirea nici unui mandat, deși în listă s-ar putea să existe personalități de prestigiu. Prin urmare, un asemenea avantaj se poate transforma destul de ușor într-un dezavantaj.
§2. Dezavantajele reprezentării proporționale privesc:
a) Întocmirea listelor electorale de candidați de către partide. În fapt, aceste liste sunt rezultatul aprecierii conducerii care dețin astfel cheia alegerilor propulsând pe liste pe cei care îi apreciază, eliminând în acest fel eventualele dizidențe democratice, de aici și până la afirmația că partidele politice fac alegerile nu mai este decât un pas.
b) Ruperea legăturilor dintre aleși și alegători. Acest fenomen este evident prin faptul că alegerile se organizează pe liste electorale și pe bază de programe politice.
c) Favorizează conflictelor politice în societate sub semnul democrație. Reprezentarea proporțională fragmentează opinia publică fiind foarte greu de realizat o majoritate guvernamentală și prin urmare, o stabilitate politică.
6. Sisteme electorale mixte
Sistemele electorale mixte rezultă din combinarea sistemului majoritar cu reprezentarea proporțională.
Aceste moduri de scrutin sunt utilizate rar, mult mai puțin decât modurile de scrutin pe baze exclusiv majoritare sau proporționale. Cu toate acestea, utilizarea modurilor de scrutin mixt pentru alegerea deputaților a progresat sensibil cu ocazia valului de democratizare în Asia, în Coreea și în Taiwan, apoi în Europa de Est, în Albania, Bulgaria, Croația, Iugoslavia, Georgia, Ungaria, Lituania și Rusia. Între democrațiile mai vechi Italia și Japonai au adoptat scrutinul mixt în 1993 și 1994.
Acest val recent nu contrazice caracterul adeseori fragil a scrutinelor mixte. Bulagaria a abandonat scrutinul mixt utilizat pentru alegerile din 1990, pentru a le organiza pe cele din 1991 cu un scrutin total proporțional.
Expansiunea recentă a modurilor de scrutin mixt, pe care o putem constata și la nivelul alegerilor municipale, mai ales în Franța (din 1982) și în Italia (1993), este semnificativă pentru voința multor legiuitori de a găsi moduri de scrutin care să combine avantajele ambelor tipuri de scrutin, majoritar și proporțional.
Sistemele electorale mixte se înfățișează în trei variante: sisteme electorale mixte în care domină sistemul majoritar, cele în care domină reprezentare proporțională și cele echilibrate.
6.1. Sistemele electorale mixte dominate de sistemul majoritar
Aceste moduri de scrutin au un principiu comun: combinarea unui scrutin majoritar uninominal sau plurinominal (de listă) în circumscripțiile cu număr mic de locuri, cu un mod de scrutin proporțional în circumscripțiile cu populația mare și număr mare de locuri.
Acest mod de scrutin are caracteristici periculoase pentru justețea compoziției unei adunări astfel alese. De regulă, partide diferite, uneori chiar rivale, sunt prioritar implantate în zonele rurale depopulate sau în zonele urbane prea populate. Un partid care este dominant în zonele depopulate, unde se votează cu un scrutin majoritar și minoritar în zonele populate, unde se votează cu scrutin proporțional, este avantajat în raport cu un partid de implantație contrară. El poate monopoliza reprezentarea zonelor puțin populate, beneficiind de rezultatele proporționalității în celelalte.
6.2. Sistemele electorale mixte dominate de prezentarea proporțională
§1. Sistemul francez al înrudirilor din 1951
Sistemul mixt utilizat în Franța pentru alegerile din 1951 și 1956 este o modificare a scrutinelor proporționale departamentale prin media cea mai puternică, utilizate în 1945 și 1946.
Acest sistem mixt presupune existența unor coaliții politice de partide care se prezintă cu liste comune (înrudite). Dacă listele înrudite (coalițiile) obțin majoritatea absolută a voturilor, ele câștigă toate mandatele parlamentare. Repartizarea se va face pe baza sistemului reprezentării proporționale (cea mai mare medie).
Când coaliția listelor (înrudirea) nu a putut obține majoritatea absolută, repartizarea mandatelor se va face pe baza sistemului celei mai mari medii, fără ca înrudiții să mai obțină toate mandatele.
§2. Sistemul Hare (al votului unic transferabil) combină reprezentarea proporțională cu scrutinul majoritar, acordându-se alegătorului o mare libertate.
Potrivit acestui sistem este ales candidatul ale cărui voturi depășesc coeficientul electoral. Coeficientul electoral este stabilit prin împărțirea numărului de voturi exprimate la numărul de parlamentari de ales crescut cu cifra "1". Acest coeficient redus facilitează atribuirea mandatelor.
Fiecare alegător are dreptul al un vot, dar, acesta este transferabil. Dacă candidatul pentru care a votat a obținut mai multe voturi decât îi sunt necesare pentru a fi ales, aceste voturi în plus trec asupra unei a doua preferințe pe care o indică alegătorul. Dacă și acesta și-a acoperit necesarul, atunci surplusul trece asupra celei de-a treia preferințe, etc.
6.3. Sistemele electorale mixte echilibrate
Sunt obținute prin combinarea diferitelor modalități: votul cumulativ, votul limitat, "măciuca chinezească", buletinul dublu german, etc.
Cel mai cunoscut dintre acestea este sistemul buletinului dublu (sistemul german).
Potrivit acestui sistem, fiecare alegător dispune de două buletine: cu un buletin alegătorul desemnează, prin scrutin majoritar uninominal, cu un tur, într-o circumscripție electorală, un deputat în Budestag; cu celălalt buletin se pronunță pentru un partid (o listă de candidați), prin sistemul reprezentării proporționale (sistemul d' Hondt) în cadrul unui land. Utilizarea celor două buletine se face în două circumscripții diferite, corespunzător celor două tipuri de scrutin.
Secțiunea 4. Organizarea și desfășurarea alegerilor în România
În România, organizarea și desfășurarea alegerilor este reglementată de: Constituția României, Legea nr.35/2008 privind votul uninominal pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, Legea nr.370/2004 pentru alegerea Președintelui României și Legea nr. 67/2004 cu privire la alegerile locale modificată și completată prin O.U.G. nr.97 din 27.08.2008. Toate aceste acte normative alcătuiesc sediul materiei alegerilor în România. Organizarea alegerilor privește parcurgerea următoarelor etape:
1. Stabilirea datei alegerilor este operațiunea electorală cu care începe desfășurarea alegerilor. Potrivit Constituției, (art. 63 alin. 2) alegerile pentru Camera Deputaților și pentru Senat se desfășoară în cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.
Legea nr. 35/2008 modificată și completată prevede că aducerea la cunoștința publică a datei alegerilor se face cu cel puțin 90 de zile înainte de ziua votării prin publicarea în Monitorul Oficial, a hotărârii Guvernului privind data alegerilor. Alegerile pentru Camera Deputaților și Senat se desfășoară în cadrul unui singur tur de scrutin, cu condiția ca la primul tur să se prezinte la vot cel puțin jumătate plus unu din cetățenii cu drept de vot. În cazul organizării de alegerii parțiale, data desfășurării acestora se stabilește cu cel puțin 45 de zile înaintea votării.
2. Stabilirea numărului, delimitarea și numerotarea circumscripțiilor electorale și a colegiior uninominale. Circumscripțiile electorale constituie cadrul organizatoric teritorial în care se desfășoară operațiunile electorale. Pentru alegerea șefului de stat se constituie o singură circumscripție electorală, la nivelul țării, iar pentru alegerea deputaților și senatorilor se constituie în cadrul fiecărei circumscripții electorale colegii uninominale. În concordanță cu prevederile legii deputaților și senatorii vor fi aleși prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporționale.
Norma de reprezentare este unică, nu fluctuează și este legal stabilită la 70.000 de locuitori pentru un deputat și 160.000 de locuitori pentru un senator.
Numărul circumscripțiilor electorale depinde de scrutinul practicat. Scrutinul uninominal presupune un număr mare de circumscripții, care trebuie să fie egal cu cel al deputaților sau senatorilor care urmează să fie aleși, în sensul că locuitorii dintr-o circumscripție electorală desemnează un singur deputat sau senator, după caz. Numerotarea circumscripțiilor electorale și numărul de deputați și de senatori ce urmează să fie aleși în fiecare circumscripție se aprobă de Guvern, odată cu stabilirea datei alegerilor.
Registrul electoral.
Acesta reprezintă o bază de date centralizată în care sunt înscriși toți cetățenii români, inclusiv cei cu domiciliul în străinătate, care au împlinit vârsta de 18 ani, cu drept de vot. Înregistrarea cetățenilor cu domiciliul în străinatate se va face pe baza evidenței existente la Direcția generală de pașapoarte din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative, utilizată la eliberarea pașapoartelor de tip CRDS. Registrul electoral pentru cetățenii români cu domiciliul în România este structurat pe judete, municipii, orașe, comune, iar pentru cei cu domiciliul în strainatate, pe țări și localități. Autoritatea Electorală Permanentă întocmește, păstrează și actualizează în permanență, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral. La nivelul fiecărui judet și sector al municipiului București, Registrul electoral care cuprinde alegătorii cu domiciliul sau reședința pe teritoriul unității administrativ-teritoriale este păstrat și actualizat de către biroul teritorial al Autorității Electorale Permanente.
Persoanele decedate se radiază din Registrul electoral, la sesizarea serviciului public comunitar de evidență a populației, în termen de 24 de ore. Persoanele care și-au pierdut cetățenia româna se radiază din Registrul electoral, pe baza comunicării Ministerului Justiției, în termen de 24 de ore de la primirea acesteia. Persoanele care au pierdut drepturile electorale se radiază din Registrul electoral, la sesizarea serviciului public comunitar de evidență a populației, în termen de 24 de ore.
Datele si informatiile conținute în Registrul electoral sunt destinate exclusiv proceselor electorale, însă orice persoană înscrisă în acest Registru poate solicita informații numai cu privire la datele personale care sunt conținute în acesta. Dacă o persoană constată că s-au produs neconcordanțe cu realitatea la momentul înscrierii în Registru, poate depune o întâmpinare împotriva omisiunilor respective sau a înscrierilor greșite sau a oricaror alte erori, la biroul teritorial județean al Autorității Electorale Permanente competent, acesta fiind obligat să se pronunțe, prin dispoziție, în cel mult 3 zile de la înregistrare. Contestațiile împotriva dispozițiilor date se soluționează, în cel mult 3 zile de la înregistrare, de către judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază alegătorul.
4. Colegiile uninominale
Deputații și senatorii se aleg în colegii uninominale, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporționale. Potrivit Legi 35/2008 modificată și completată ulterior prin colegiu uninominal se înțelege o subunitate a unei circumscripții electorale, în care este atribuit un singur mandat. În ceea ce privește constituirea colegiilor uninominale legea prevede că numărul colegiilor uninominale pentru Camera Deputaților, respectiv pentru Senat se determină prin raportarea numărului de locuitori al fiecărei circumscripții electorale la normele de reprezentare, la care se adaugă un colegiu de deputat, respectiv de senator pentru ceea ce depășește jumătatea normei de reprezentare, fără ca numărul colegiilor de deputat dintr-o circumscripție electorala să fie mai mic de 4, iar cel de senator, mai mic de 2. De asemenea, numărul de locuitori avut în vedere la calculul numărului de colegii uninominale care se delimitează in cadrul fiecărui județ este cel rezultat în urma ultimului recesământ al populației. O circumscripție electorala poate fi compusă numai din colegii uninominale întregi iar teritoriul cuprins de un colegiu uninominal trebuie să se afle pe teritoriul unuia și aceluiași județ sau al municipiului București, unde colegiile uninominale nu trebuie să depășească limitele administrativ-teritoriale dintre cele 6 sectoare. În circumscripția electorală specială pentru cetățenii români cu domiciliul în afara granițelor României se vor forma 4 colegii uninominale pentru alegerea Camerei Deputaților și două colegii uninominale pentru alegerea Senatului. Arondarea geografica a celor 4 colegii uninominale pentru Camera Deputaților și a celor două colegii uninominale pentru Senat va fi stabilită prin hotărâre a Guvernului, conform celor stabilite de către comisia parlamentară special constituită, pe baza proporționalității reprezentării parlamentare.
Atribuirea mandatelor se face în două etape, la nivelul colegiilor uninominale și la nivelul fiecărei circumscripții electorale. În prima etapă, la nivelul colegiilor uninominale, se atribuie un mandat candidaților care aparțin unui competitor electoral ce a întrunit pragul electoral potrivit art. 47 alin. 2 din legea nr. 35/2008 și care au obținut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal în care au candidat. În cea de-a doua etapă, de alocare pe colegii și atribuire de mandate competitorilor electrorali care au întrunit pragul electoral, biroul electoral va întocmi o listă ordonată cu toți candidații cărora nu li s-au atribuit mandate în prima etapă, dispuși în ordinea descrescătoare a raporturilor dintre voturile valabil exprimate obținute în colegiile uninominale în care au candidat și coeficientul electoral al circumscripției electorale respective. Pentru fiecare competitor electoral care a întrunit pragul electoral, din numărul de mandate repartizate se scade numărul de mandate atribuite la nivelul colegiilor uninominale, rezultatul reprezentând numărul de mandate de atribuit fiecărui competitor electoral la nivelul circumscripției electorale în cea de-a doua etapă de atribuire și alocare.
5. Listele electorale cuprind cetățenii cu drept de vot înscriși în Registrul electoral. Ele sunt permanente sau suplimentare. Listele electorale permanente se întocmesc pe localități și cuprind pe toți cetățenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea pentru care ele au fost întocmite. Cetățenii români cu domiciliu sau reședința în străinătate sunt înscriși, în listele electorale permanente întocmite de către Autoritatea Electorală Permanentă. Acestea vor cuprinde în ordinea numărului imobilelor în care locuiesc alegătorii: numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul, numărul și seria actului de identitate, seria și numărul cărții de alegător,numărul circumscripției electoral sau după caz, al colegiului uninominal și numărul secției de votare. Primarul este obligat să comunice judecătoriei și Autorității Electorale Permanente orice modificare în listele electorale.
În listele electorale suplimentare (care purtau anterior denumirea de liste speciale) sunt trecute, de către președintele biroului electoral al secției de votare, persoanele care se prezintă la vot și fac dovada că domiciliază pe raza secției de votare respective, însă au fost omise din copia de pe lista electorală permanentă, membrii birourilor electorale ale secțiilor de votare, persoanele însărcinate cu menținerea ordinii la secția respectivă, cetățenii români din străinătate care fac dovada cu pașaportul cu mențiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate că domiciliază într-o țară din colegiul uninominal respectiv, cetățenii români care arată că au reședința într-o țară din colegiul uninominal respectiv prin prezentarea pașaportului și personalul misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare. Aceste liste cuprind aceleași date de identificare ca și listele permanente.
Listele electorale se întocmesc și se pun la dispoziția alegătorilor spre consultare până cel târziu cu 45 de zile înaintea zilei alegerilor. Alegătorii au dreptul să verifice înscrierea în listele electorale. Întâmpinările împotriva omisiunilor, înscrierilor greșite și oricăror erori din liste se depun la primar, care este obligat să se pronunțe, prin dispoziție în cel mult 3 zile de la înregistrare. Întâmpinările formulate cu privire la listele electorale suplimentare se soluționează de către biroul electoral al secției de votare.
6. Cărțile de alegător. Cartea de alegător, care este de tradiție interbelică în țara noastră, a fost reintrodusă prin Legea nr. 68/1992. Ea este actul de identitate electoral valabil pentru toate consultările cu caracter național, potrivit numărului de scrutine prevăzut în cuprinsul său și se eliberează alegătorilor înscriși în Registrul electoral. Cartea de alegător se păstrează și se folosește numai de către titular. Ea se întocmește de Ministerul Internelor și Reformei Administrative se eliberează numai titularului sub semnătura acestuia. În cazul pierderii sau distrugerii cărții de alegător se poate elibera un duplicat, originalul pierdut sau distrus, fiind nul de drept.
7. Secțiile de votare. Potrivit legii 35/2008 modificată și completată pentru organizarea alegerii Camerei Deputaților și a Senatului se înființează Registrul secțiilor de votare, administrat de către Autoritatea Electorală Permanentă, cuprinzând delimitarea și numerotarea secțiilor de votare de pe teritoriul României. Secțiile de votare se organizează în localități după cum urmează:
– în localitățile cu o populație de peste 1.500 de locuitori, câte o secție de votare la 1.000-2.000 de locuitori;
– în localitățile cu populație sub 1.500 de locuitori, o singură secție de votare;
– în satele sau grupele de sate cu o populație până la 1.000 locuitori, situate la o distanță mai mare de față de sediul secției de votare din reședința comunei, orașului sau municipului;
– pe lângă misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României pentru alegătorii membrii ai acestor reprezentanțe și familiile lor, precum și pentru cetățenii români cu domiciliul sau reședința în străinătate sau aflați în țările respective în ziua alegerilor; aceste secții de votare aparțin de circumscripția electorală a municipiului București;
Delimitarea secțiilor de votare se stabilește în termen de 30 de zile de la stabilirea datei alegerilor de primarii comunelor, orașelor, municipiilor sau a subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor împreună cu prefecții. Numerotarea secțiilor de votare se stabilește de prefect.
Toate secțiile de votare dintr-o circumscripție electorală se numerotează, indiferent de localități, începând cu localitatea de reședință a județului și continuând cu cele din municipii, celelalte orașe și apoi din comune, în ordinea alfabetică a acestora.
8. Birourile electorale. În scopul bunei desfășurări a operațiunilor electorale se înființează, pentru alegeri birouri electorale. Acestea sunt: Autoritatea Electorală Permanentă, Biroul Electoral Central, birouri electorale de circumscripție și birouri electorale ale secțiilor de votare. La nivelul sectoarelor municipiului București se constituie oficii electorale. Birourile și oficiile electorale sunt alcătuite numai din cetățeni cu drept de vot; candidații în alegeri nu pot fi membri ai acestora. În realizarea atribuțiilor ce revin birourilor și oficiilor electorale toți membrii din compunerea acestora exercită o funcție ce implică autoritatea de stat, deci corectitudinea și imparțialitatea exercitării acestei funcții sunt obligatorii.
Autoritatea Electorală Permanentă este condusă de un președinte cu rang de ministru, ajutat de doi vicepreședinți. Președintele este numit prin Hotărâre comună a Camerelor Parlamentului, la propunerea grupurilor parlamentare, dintre personalitățile cu pregătire și experiență în domeniul juridic sau administrativ, pe o perioadă de 8 ani ce poate fi reînnoită o singură dată. Președintele și vicepreședinții nu pot fi membrii ai unui partid politic.
Biroul Electoral Central este format din 5 judecători ai Înaltei Curți Casație și Justiție (desemnați în ședință publică prin tragere la sorți) președintele și vicepreședinții Autorității Electorale Permanente și din cel mult 12 reprezentanți ai partidelor politice, alianțelor politice și alianțelor electorale care participă la alegeri, precum și un reprezentant al minorităților naționale din Camera Deputaților. Desemnarea reprezentanților partidelor politice neparlamentare, alianțelor politice și alianțelor electorale dintre acestea în Biroul Electoral Central se face în ordinea descrescătoare a numărului de candidaturi rămase definitive din colegiile uninominale. Biroul Electoral Central își încetează activitatea după 48 de ore de la publicarea în Monitorul Oficial al României, a rezultatului alegerilor.
Biroul electoral de circumscripție este alcătuit din 3 judecători (desemnați prin tragere la sorți, dintre judecătorii județului, de către președintele tribunalului județean), un reprezentant al Autorității Electorale Permanente și din cel mult 9 reprezentanți ai partidelor și alianțelor politice, alianțelor electorale și ai organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale care participă la alegeri în circumscripția electorală respectivă. În circumscripțiile electorale în care se organizează alegeri parțiale se constituie birouri electorale de circumscripție formate din 2 judecători, un reprezentant al Autorității Electorale Permanente și câte un reprezentant al partidelor politice parlamentare.
Oficiile electorale se organizează la nivelul sectoarelor municipiului București sunt alcătuite dintr-un președinte, un locțiitor al acestuia, un reprezentant al Autorității Electorale Permanente și din cel mult 7 membri, reprezentanți ai partidelor, alianțelor politice, alianțelor electorale și organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale care participă la alegeri în municipiul București. Președintele și locțiitorul sunt magistrați, desemnați de președinte Tribunalului București, prin tragere la sorți.
Biroul electoral al secției de votare este alcătuit dintr-un președinte, un locțiitor al acestuia și din 7 membri. Președintele și locțiitorul sunt magistrați desemnați de președintele tribunalului județean (al municipiului București), prin tragere la sorți. Membrii birourilor electorale ale secțiilor de votare, se desemnează din câte un reprezentant al partidelor, alianțelor politice, alianțelor electorale și organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale. Birourile și oficiile electorale lucrează în prezența majorității membrilor și iau decizii cu votul majorității membrilor prezenți.
Partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale care participă la alegeri, pot contesta modul de formare și componența birourilor și oficiilor electorale în cel mult 48 de ore de la exprimarea termenului de constituire sau, după caz, de completare a acestor birouri și oficii electorale.
9. Propunerea candidaturilor
Propunerile de candidați se fac pentru Președintele României, pentru Camerele Parlamentului și pentru primari și consilieri locali. Propunerile de candidați pentru Președintele României se depun la Biroul ElectoraI Central, iar cele pentru Parlament, primari, și consilieri locali la birourile electorale de circumscripții. Propunerea de candidatură făcută de organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, se depun la Biroul Electoral Central.
Pentru Președintele României se poate propune doar câte o singură candidatură de către fiecare partid, alianță politică sau alianță electorală , fiind admise și candidaturile independente.
Pentru Parlament în fiecare colegiu uninominal, competitorii electorali (partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale și organizațiile cetățenilor aparținând unei minorități naționale, care înaintează propuneri de candidatură și candidați independenți) pot avea doar o singură propunere de candidatură.
Propunerile de candidați pentru colegiile uninominale se fac în scris, în 4 exemplare, sub semnătura conducerii partidului, alianței politice, alianței electorale sau organizațiilor cetățenilor aparținând unei minorități naționale. Candidații născuți înainte de data de 1ianuarie 1976 sunt obligați să dea o declarație pe propria răspundere,privind apartenența sau neapartenența la securitate ca poliție politică.
Lista susținătorilor trebuie să cuprindă: data alegerilor, prenumele și numele candidatului, colegiul uninominal în care candidează, numele și prenumele susținătorului, codul numeric personal, data nașteri, adresa, denumirea,seria și numărul actului de identitate al susținătorului precum și semnătura acestuia. Pot figura ca susținători numai cetățenii cu drept de vot, iar un susținător poate subscrie numai pentru un singur candidat pentru fiecare din funcțiile pentru care se organizează alegeri. Legea stabilește pentru candidații independenți un minim de 4% de sustinători din numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente din colegiul uninominal în care candidează, dar nu mai puțin de 2.000 de alegători pentru Camera Deputaților și de 4000 de alegători pentru Senat.
10. Buletinele de vot sunt documentele în care se concretizează, grafic opțiunile alegătorilor. Stabilirea unui model al buletinelor de vot se face de către Guvern prin hotărâre, fiind necesară pentru a asigura o uniformitate acestor buletine, dar și ca măsură menită să asigure secretul votului. Dimensiunile buletinelor de vot se stabilesc de biroul electoral de circumscripție, ținând seama de numărul listelor de candidați și al candidaților, independenți și de spațiu necesar pentru imprimarea lor. Pe paginile buletinului de vot se vor imprima patrulatere, în număr suficient pentru a cuprinde toate candidaturile, în afară de ultima pagină, care va rămâne albă, pentru ștampila de control. În cadrul acestora se vor imprima numele candidaților, în ordinea rezultată din tragerea la sorți, efectuată de către biroul electoral de circumscripție.
11. Semnele electorale, cu care alegătorii sunt obișnuiți încă din timpul campaniei electorale, îi ajută pe aceștia, în ziua votării, să identifice mai ușor lista de candidați pe care o preferă, sau, eventual, candidatul independent. Semnul electoral se imprimă în unghiul din partea dreaptă a patrulaterului de pe buletinul de vot. Semnele electorale se stabilesc de către fiecare partid, alianță politică, alianță electorală sau organizație a cetățenilor aparținând minorităților naționale și se comunică Biroului Electoral Central. Aceste semne electorale folosite la alegerile anterioare nu pot fi utilizate de alte partide, formațiuni politice, coaliții sau candidați independenți decât cu consimțământul celor cărora Ie-a aparținut. Candidații independenți nu pot folosi semne electorale. În caz de concurență pentru același semn electoral, prioritatea înregistrării sau tragerea la sorți vor rezolva problema.
12. Ștampilele electorale sunt accesorii necesare bunei desfășurării a operațiunilor de votare. Legea stabilește două categorii de ștampile și anume: ștampila de control a secției de votare și ștampila cu mențiunea "VOTAT". Ștampila de control identifică (de regulă prin număr) o anumită secție de votare. Ea se aplică, de către președintele biroului secției de votare pe ultima pagină a buletinului de vot, buletinele care nu au aplicată această ștampilă devenind nule. Tot cu ea se sigilează urnele de vot și se "oficializează" înscrisurile provenind de la secția de votare. Ștampila cu mențiunea "VOTAT", se folosește în ziua votării, aplicarea ei, de către alegător, înăuntrul patrulaterului care cuprinde numele și prenumele candidatului pe care îl votează.
13. Campania electorală. În cadrul campaniei electorale partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, candidații și simpatizanții acestora, popularizează prin mitinguri, presă, radio, televiziune etc. programele lor politice, în scopul de a orienta opțiunea electoratului. Campania electorală începe cu 30 de zile înainte de ziua votării și se încheie cu 24 de ore înainte de momentul începerii votării. Pe timpul campaniei electorale, candidații, partidele și alianțele politice, alianțele electorale, organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale au dreptul să-și exprime opiniile în mod liber și fără nici o discriminare prin mitinguri, adunări, mijloace mass-media, fără însă a contraveni ordinii de drept. Campania electorală a partidelor și formațiunilor politice poate fi subvenționată de la bugetul de stat, însă este interzisă subvenționarea campaniei electorale, în mod direct sau indirect, de către persoane fizice sau juridice din străinătate. De asemenea, se interzice finanțarea în orice mod a campaniei electorale a unui partid, a unei alianțe a acestora sau a unui candidat independent de către o autoritate publică, instituție publică, regie autonomă, companie națională, societate comercială ori societate bancară, la care sunt acționari majoritari statul sau unități administrativ-teritoriale, ori de către societăți comerciale care desfășoară activități finanțate din fonduri publice, precum și finanțarea în orice mod a campaniei electorale de către sindicate, culte religioase, asociații ori fundații din străinătate. Sancțiunea legală este aceeași în toate cazurile, anume sumele astfel primite, se confiscă și se fac venit la bugetul de stat.
14. Desfășurarea votării. Votarea se desfășoară la secțiile de votare sub supravegherea președintei biroului secției. Desfășurarea votării cuprinde două etape: prima cuprinde operațiunile electorale premergătoare votării (care constau în luarea unor măsuri organizatorice și de ordin material) și cea de-a doua cuprinde votarea propriu-zisă în ziua alegerilor.
În prima etapă distingem:
asigurarea de către Guvern a sediului Biroului Electoral Central și a dotării sale; de către prefecți a sediului pentru birourile electorale de circumscripție și de către primari și prefecți a sediului pentru birourile electorale ale secțiilor de votare;
asigurarea unui număr suficient de cabine și urne de vot;
preluarea de către președintele biroului electoral al secției de votare a materialelor necesare votării (ștampile, buletine etc);
asigurarea, cu o zi înainte de votare, a pazei secției de votare.
În cea de-a doua etapă (a votării propriu-zise) legea electorală stabilește următoarele:
votarea începe la ora 7.00 și se termină la ora 21.00;
în ziua alegerilor, la ora 6.00, președintele biroului electoral al secției de votare, în prezența celorlalți membri, verifică urnele, existența listelor electorale, a buletinelor de vot și a ștampilelor, după care închide și sigilează urnele, aplicând ștampila de control a secției de votare, totodată președintele biroului electoral al secției de votare este obligat să asigure aplicarea ștampilei de control și pe ultima pagină a fiecărui buletin de vot ;
alegătorului i se înmânează buletinele de vot și ștampila pentru votare pe baza semnăturii în lista electorală; apoi, acesta intră singur în cabina de votare și personal votează în cabina închisă. Nimeni nu are voie să pătrundă în cabina de votare atât timp cât alegătorul își exercită dreptul de vot;
dacă un alegător, din cauza unor deficiențe fizice sau motive temeinice constatate de către președintele biroului electoral, solicită să fie însoțit de o altă persoană, acest lucru este permis, dar numai cu încuviințarea președintelui sau a altui membru al biroului electoral;
pentru alegătorii netransportabili din cauză de boală sau invaliditate, președintele biroului electoral al secției de votare poate aproba, la cererea scrisă a acestora, însoțită de copii ale unor acte medicale sau alte acte oficiale din care să rezulte că persoanele respective sunt netransportabile, ca o echipă formată din cel puțin 2 membri ai biroului electoral să se deplaseze cu o urnă specială la locul unde se află alegătorul.
alegătorul aplică ștampila care poartă mențiunea VOTAT înăuntrul patrulaterului care cuprinde numele și prenumele candidatului pe care îl votează;
după ce-și exercită dreptul de vot, alegătorul îndoaie buletinul de vot, în așa fel încât ștampila de control să rămână în afară, introduce personal buletinul în urnă, restituie ștampila ce i s-a încredințat, i se aplică această ștampilă pe cartea de alegător și părăsește localul secției de votare.
Pentru motive temeinice votarea poate fi suspendată, fără ca această suspendare să poată depăși o oră. Președintele biroului electoral are obligația de a anunța suspendarea prin afișare la ușa localului de vot, imediat ce s-a produs evenimentul ce a declanșat suspendarea. Pe timpul suspendării toate documentele și urnele de vot vor rămâne sub pază permanentă, iar membrii biroului nu vor putea părăsi sala de votare toți în același timp. Votarea este declarată închisă la ora 21.00. Persoanele care la ora 21,00 se află în sala unde se votează li se permite să își exercite dreptul de vot.
15. Stabilirea rezultatelor obținute în alegeri se face, potrivit legii, la două niveluri. Primul, la nivelul secției de votare și al doilea, la cel al circumscripției electorale.
a) Constatarea rezultatelor votării la secțiile de votare, după închiderea votării presupune numărarea și anularea buletinelor de vot rămase neîntrebuințate și consemnarea distinct, în procesele-verbale pentru fiecare tip de alegeri, numărul buletinelor de vot anulate, verificarea sigiliilor de pe urnele de votare, deschiderea succesivă a urnelor de către președintele secției de votare, numărarea voturilor, precum și declararea ca nule a buletinelor de vot care fie nu au aplicată pe ele ștampila de control a secției de votare sau care au alt model decât cel legal aprobat, fie nu au aplicată ștampila "VOTAT", fie ștampila este aplicată pe mai multe patrulatere sau în afara acestora. Rezultatul numărării voturilor se consemnează în tabele separate, pentru Camera Deputaților, Senat și Președintele României. Ultima operațiune din cadrul acestei prime etape de stabilire a rezultatelor este înaintarea dosarelor întocmite de birourile secțiilor către biroul electoral de circumscripție în cel mult 24 de ore de la încheierea votării.
b) Stabilirea rezultatelor votării la circumscripțiile electorale este de asemenea riguros reglementată de către Legea nr. 35/2008 modificată și completată. Astfel, după primirea dosarelor prevăzute la art. 45 din legea nr. 35/2008, respectiv a proceselor-verbale și dosarelor prevăzute la art. 46 din aceeași lege, biroul electoral de circumscripție încheie, separat pentru Camera Deputaților și pentru Senat, câte un proces-verbal cuprinzând totalizarea voturilor valabil exprimate pentru candidații fiecărui partid politic, alianță politică, alianță electorală, organizație a cetățenilor aparținând minorităților naționale și pentru fiecare candidat independent, în toate colegiile uninominale de pe raza teritorială a circumscripției electorale, pe care îl înaintează în termen de 24 de ore la Biroul Electoral Central. După primirea proceselor-verbale încheiate de către birourile electorale ale circumscripțiilor electorale, Biroul Electoral Central stabilește partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale și organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale care îndeplinesc pragul electoral, separat pentru Camera Deputaților și pentru Senat. Această constatare a Biroului Electoral Central se transmite în toată țara, la toate circumscripțiile electorale. După primirea de la Biroul Electoral Central a constatării cu privire la competitorii electorali care întrunesc și care nu întrunesc pragul electoral, potrivit art. 47 alin. (2) din lege, birourile electorale de circumscripție procedează la prima etapă de repartizare pe competitor electoral a mandatelor de deputat, respectiv de senator, la nivel de circumscripție electorală. De asemenea acesta stabileste, separat pentru Camera Deputaților și pentru Senat, coeficientul electoral al circumscripției electorale, prin împărțirea numărului total de voturi valabil exprimate pentru toți competitorii electorali care întrunesc condiția prevăzută la art. 47 alin. (2) și pentru candidații independenți care au obținut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal în care au candidat, la numărul de deputați, respectiv de senatori ce urmează să fie aleși în acea circumscripție electorală. Candidaților independenți li se atribuie câte un mandat de către biroul electoral de circumscripție dacă au obținut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul uninominal în care au candidat. Voturile rămase, adică cele neutilizate sau inferioare coeficientului electoral, obtinuțe de către competitorii electorali ce întrunesc condițiile prevăzute de lege amintite anterior, precum și mandatele ce nu au putut fi repartizate de biroul electoral de circumscripție se comunică de către acesta Biroului Electoral Central, pentru a fi repartizate centralizat în a doua etapă, la nivel național.
Neîncrederea în partide și erodarea popularității elitelor politice au devenit, din păcate, constante ale vieții publice în democrațiile europene. Absenteismul la vot și lipsa de interes pentru politică sunt, așa cum știm, în creștere peste tot în Europa, aceste fenomene de ,,ruptură” asociindu-se în țările occidentale de maximă imigrație și cu ascensiunea curentelor contestatare, radicale și puternic xenofobe. Mai mult ca oricând, partidele politice tradiționale, democratice, pe legitimitatea și înțelepciunea cărora s-au construit în deceniile postbelice sistemele generatoare de prosperitate din Vest, sunt chemate astăzi să-și redefinească rolul într-o lume profund schimbată, cu noi amenințări și noi provocări, și să recreeze încrederea cetățenilor în capacitatea democrației de a oferi o perspectivă de viață sigură, atractivă.
PARTEA A-V-A
AUTORITĂȚILE PUBLICE
CAPITOLUL I: PARLAMENTUL ROMÂNIEI
Secțiunea I. Rolul parlamentului în cadrul autorităților publice
Pentru ca libertățile omului să nu fie puse în pericol trebuie ca puterea publică să fie divizată, atribuțiile în stat să fie împărțite între mai multe centre de putere, astfel încât fiecare dintre ele să le poată controla pe celelalte, să li se opună chiar, și în locul unei puteri unice să avem de-a face cu un echilibru de puteri.
Divizându-se în organe independente care au aceleași interese, puterea politică poate asigura în acest fel aplicarea corectă a legilor și respectarea libertăților individuale. Orice constituție democratică consacră principii de bază în cadrul sistemului autorităților publice, cel mai important dintre acestea fiind cel al separării puterilor în statul de drept. Astfel, se pleacă de la premisa că statul îndeplinește trei funcții:
Funcția legislativă – prin care statul trebuie să se ocupe cu stabilirea de norme generale de conduită umană obligatorie.
Funcția executivă – care veghează bunul mers al activităților publice și se ocupă de punerea în aplicare a legilor.
Funcția judecătorească – care stabilește dacă s-a încălcat legea, și dispune pedepsirea celor care au făcut-o.
Toate aceste funcții îndeplinite de autoritățile publice trebuie exercitate cu respectarea legii fundamentale și a celorlalte acte normative ce compun dreptul pozitiv.
Respectarea constituției și a legilor nu ar fi posibilă fără o delimitare precisă a atribuțiilor autorităților statului, această delimitare neexcluzând colaborarea acestora întrucât principalul lor scop este realizarea democrației și a statului de drept.
Puterea, în totalitatea ei, și suveranitatea națională, ca expresie a puterii supreme, aparține poporului care o exercită în mod obișnuit prin organele sale reprezentative. Distribuirea funcțiilor puterii în stat se face între autoritățile publice, între care parlamentul are rolul cel mai important, având în vedere că el este organul reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legiuitoare.
Astfel, forța sistemului parlamentar constă în principiul suveranității naționale, în ideea că parlamentul reprezintă poporul însuși. În această calitate de organ reprezentativ, parlamentul are o preeminență în raport cu celelalte autorități publice, asigurată chiar de către constituție. Cu toate acestea, rolul instituției parlamentare în cadrul celorlalte autorități este limitat de respectarea regimului separației în exercitarea puterii de stat care exclude unicitatea subordonării față de o anumită autoritate publică a tuturor celorlalte, chiar dacă aceasta ar fi reprezentanța națională.
Însă, raporturile constituționale dintre autoritățile publice se caracterizează prin implicări reciproce ale unora în sfera de activitate a celorlalte, implicare ce semnifică echilibrul prin colaborare și control. Așadar, parlamentul colaborează cu autoritățile publice în îndeplinirea rolului său, fără ca unicitatea sa ca autoritate legiuitoare și ca organ suprem să fie afectată.
În ceea ce privește competențele legislative ale parlamentului, ca unic organ legiuitor, acesta este singurul care poate adopta legea, exercitând astfel cea mai importantă funcție dintre cele trei menționate (legislativă, executivă și judecătorească). Acordarea acestei funcții importante parlamentului demonstrează importanța rolului său în cadrul celorlalte puteri, având în vedere că legea este cea care reglementează cadrul legal al desfășurării activităților celorlalte puteri, și nu numai.
Însă în activitatea de legiferare, parlamentul „împarte" unele aspecte ale acesteia și cu alte autorități publice. Astfel, executivul se implică îndeosebi prin inițiativa legislativă care aparține, în primul rând guvernului. Aceasta poate propune proiecte de lege în orice domeniu de activitate, proiecte ce sunt trimise la una din camerele parlamentului. Inițiativa nu este obligatorie pentru autoritatea legiuitoare care poate respinge complet proiectul sau îl poate modifica.
De asemenea, orice inițiativă legislativă care implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat necesită obținerea informațiilor necesare de la guvern. În exercitarea atribuțiilor sale guvernul poate adopta hotărâri în vederea executării legilor și ordonanțelor. Acestea din urmă însă, pot fi emise de guvern numai în temeiul unor legi speciale de abilitare date de parlament. Delegarea legislativă demonstrează în acest fel că cele două autorități colaborează în exercitarea puterii.
Pe de altă parte, guvernul răspunde politic în fața parlamentului, iar fiecare membru al guvernului răspunde solidar cu acesta pentru activitatea și actele instituției guvernamentale. Senatul, Camera Deputaților și desigur și Președintele, pot cere urmărirea penală a membrilor guvernului pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor lor.
De asemenea, o altă obligație ce revine guvernului în relațiile sale cu parlamentul, este aceea de a prezenta informații și documente ori de câte ori i se cere de către Camera Deputaților sau Senat.
O importantă atribuție a parlamentului în privința guvernului este aceea de a acorda votul de încredere programului și listei guvernului. De asemenea, tot parlamentul este cel care poate retrage încrederea acordată.
Din cele expuse mai sus reiese că autoritatea legislativă și cea executivă au relații strânse de colaborare, că fiecare dintre ele deține și exercită câte o parte din puterea care în integritatea ei aparține poporului. În ceea ce privește relațiile parlamentului cu Președintele țării, ca șef al puterii executive, trebuie reținut că acesta din urmă depune, după validarea sa, jurământul în fața celor două camere ale parlamentului reunite în ședință comună.
Parlamentul poate fi dizolvat doar de către Președintele țării, însă dizolvarea acestuia va putea avea loc numai după consultarea președinților celor două camere și a liderilor grupurilor parlamentare. În activitatea legislativă președintele are un rol important, el fiind cel care promulgă legile adoptate de parlament. Președintele poate să ceară reexaminarea proiectului de lege trimis de către parlament spre promulgare, însă numai o singură dată.
De asemenea, atribuțiile celor două autorități publice se interferează și în cadrul politicii externe. Tratatele internaționale încheiate în numele României de Președinte sunt supuse spre ratificare Parlamentului, după pronunțarea Curții Constituționale. În luarea deciziilor importante privind mobilizarea forțelor armate, starea de urgență sau de necesitate, Președintele cere aprobarea Parlamentului. De asemenea, Camera Deputaților și Senatul pot hotărî în ședința comună punerea sub acuzare a Președintelui, pentru înaltă trădare.
Relațiile dintre parlament și puterea judecătorească trebuie apreciate cu luarea în considerare a principiului independenței judecătorilor și al supunerii lor numai legii. Așadar intervenția în sfera justiției a altor puteri contravine principiului constituțional. Acesta nu exclude însă anumite raporturi constituționale care rezultă firesc din sistemul organizării statale a puterii.
Parlamentul, în exercitarea rolului său de autoritate legiuitoare este cel care stabilește prin lege organizarea și funcționarea instanțelor judecătorești. Parlamentul intervine în activitatea judecătorească fiind cel care alege Consiliul superior al Magistraturii, numește o parte dintre judecătorii Curții Constituționale. De asemenea, numirea președintelui Înaltei Curți de Justiție și Casație de către Președintele României se face cu avizul Senatului.
Pentru faptele săvârșite în cadrul activității lor, membrii autorităților publice, inclusiv senatorii și deputații sunt judecați de instanțele judecătorești. Așa cum am arătat, prioritatea parlamentului față de celelalte puteri publice și rolul important al acestuia în raporturile constituționale dintre puteri sunt evidente, fiind autoritatea publică care controlează și supraveghează celelalte instituții ale statului fără a încălca principiul separației puterilor.
În temeiul învestirii sale populare, parlamentul are deci exercițiul suveranității, dar în anumite limite care nu reprezintă restricții ci condiții de valabilitate, astfel încât prin respectarea lor Parlamentul să nu devină un despot absolut care poate decide orice și oricum.
Secțiunea 2. Funcțiile Parlamentului
Parlamentul are și trebuie să aibă un loc și un rol deosebit în sistemul statal. De aceea și competența sa trebuie să răspundă necesității de a crea condițiile exprimării voinței poporului care l-a ales și pe care-l reprezintă direct, nemijlocit.
Ca „tribună a poporului" nimic din ceea ce constituite problematică cu conținut economic, intern sau internațional sau cu alt conținut social nu este străin Parlamentului.
Rațiunea de a fi a unui parlament este aceea de a acționa. Produs al voinței generale și forma de exprimare a acesteia, parlamentul trebuie să acționeze în sensul ei, bineînțeles îndeplinind niște funcții. Aceste funcții reprezintă caracteristica juridico-politică a competenței parlamentului. Importanța acestei competențe de a decide în toate problemele fundamentale ale statului este exprimată prin funcțiile pe care le îndeplinește:
funcția legislativă, ca unică autoritate legiuitoare;
funcția de stabilire a direcțiilor principale ale activității social-economice, culturale, statale și juridice;
funcția de alegere, formare, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale;
funcția de control;
funcția de conducere în politica externă;
funcția de organizare internă a sa.
Unii autori adaugă celor enumerate faptul că parlamentul are în plus funcția de informare și funcția de reprezentare, în virtutea căreia Parlamentul este purtătorul de cuvânt al națiunii.
Informarea este o condiție sine qua non pentru îndeplinirea cu eficiență a funcției de control parlamentar, iar, în ceea ce privește reprezentarea, ea este proprie oricărei activități prin care se exercită în sensul art. 2 din Constituție, suveranitatea națională al cărei titular este poporul.
În general, funcțiile parlamentului depind de caracteristicile regimului politic, iar analiza lor este în funcție de interpretarea dată acestor caracteristici.
Atribuțiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii la cel mai înalt nivel a conducerii statale. Ca atare, funcțiile parlamentului sunt funcții de conducere, sunt funcții deliberative. De asemenea, ele sunt multiple și importante, fiind firesc ca parlamentul să aibă funcții legislative și de control. Se pune însă problema dacă el poate avea și funcția de constituantă, precum și funcția jurisdicțională.
Desigur că parlamentul poate primi funcții constituante, însă numai prin dispoziții exprese și dispoziții cu caracter constituțional. Procedura după care se realizează funcția constituantă trebuie să fie diferită de cea după care se realizează funcția legislativă.
În ceea ce privește funcția jurisdicțională a parlamentului, trebuie spus că acesta nu trebuie să aibă funcții privind justiția ca atare, însă are unele atribuții în ceea ce privește răspunderea președintelui de stat, a miniștrilor, având posibilitatea suspendării sau demiterii lor din funcție.
Aceste atribuții se integrează însă în funcția de control parlamentar.
1. Funcția legislativă
Competența legislativă a parlamentului nu poate rezulta decât din constituție și de aceea nu se poate exercita decât în condițiile și limitele stabilite de aceasta. Într-o viziune simplă, funcția legislativă înseamnă edictarea de norme juridice obligatorii pentru executiv și pentru puterea jurisdicțională. Legea însă, are două accepțiuni, deopotrivă corecte și des utilizate: accepțiunea largă – act juridic normativ, accepțiunea restrânsă – act juridic al parlamentului. Pentru înțelegerea corectă a funcției legislative trebuie să avem în vedere cea de-a doua accepțiune, cea restrânsă. În virtutea acesteia, adoptarea legilor aparține numai parlamentului.
Această atribuție este sursa unor prevederi constituționale și regulamentare care formează conținutul procedurii legislative. Procedura de adoptare a legilor este aceeași pentru cele două camere ale parlamentului și este reglementată în virtutea constituției și a regulamentelor parlamentare.
De asemenea, procedura legislativă ține numai în parte de parlament și cuprinde ansamblul regulilor privitoare la exercitarea inițiativei legislative, la sesizarea parlamentului, la avizarea proiectelor de lege și a propunerilor legislative, și adoptarea acestora.
Procedura legislativă
Parlamentul reprezintă una dintre instituțiile primordiale ale unei democrații constituționale.
Potrivit art.61 alin.(1) din Constituția României, "(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării." Prin urmare, Parlamentul României are un dublu rol, și anume acela de a fi organul reprezentativ suprem al poporului român și de a fi unica autoritate legiuitoare a țării.
Așadar, în rândul atribuțiilor pe care le are Parlamentul, cea mai importantă este legiferarea. Această activitate este supusă unor norme constituționale și regulamentare, care reglementează "traseul" legii din momentul exercitării dreptului de inițiativă legislativă și până la publicarea legii în Monitorul Oficial al României, norme ce formează conținutul procedurii legislative parlamentare.
Într-o definiție succintă, precizăm că procedura legislativă parlamentară cuprinde totalitatea regulilor pentru pregătirea dezbaterii, dezbaterea și votarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în Parlament. În conformitate cu principiul bicameralismului, ea se desfășoară în fiecare Cameră și, dacă este cazul, în Camerele reunite, în ședință comună.
Procedura legislativă parlamentară cuprinde următoarele etape:
inițiativa legislativă;
examinarea și avizarea proiectelor de lege sau propunerilor legislative în cadrul comisiilor permanente;
includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a Camerei competente să o dezbată;
dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în cadrul Camerei competente;
votarea proiectului de lege în plenul Camerei;
întoarcerea legii la Cameră care are competență decizională în condițiile art.75 alin.(4) și (5) din Constituție;
semnarea legii de către președinții Camerelor;
promulgarea și publicarea legii.
Cu privire la etapele procedurii legislative câteva precizări se impun în legătură cu medierea și reexaminarea legii.
a) Medierea ca fază a procedurii legislative, a fost înlăturată prin Legea de revizuire a Constituției nr.429/2003, aceasta fiind menținută, ca o procedură specială, pentru procedura revizuirii Constituției României, în condițiile art.150 și 151.
De asemenea, procedura medierii urmează să se aplice și pentru proiectele de lege aflate în procedură anterior intrării în vigoare a Legii de revizuire a Constituției, respectiv data de 29 octombrie 2003.
b) Faza "parlamentară" a procedurii se încheie în momentul trimiterii legii spre promulgare. În cazul reexaminării solicitate fie de Președintele României, fie ca urmare a deciziei Curții Constituționale, procedura legislativă se reia, în condițiile stabilite de Constituție și de regulamentele parlamentare.
Considerată drept o procedură complementară, procedura reexaminării legii prezintă o importanță deosebită, întrucât face parte nemijlocit din adoptarea legii.
1. Inițiativa legislativă.
Declanșarea procedurii parlamentare legislative se face prin sesizare. Principala modalitate de sesizare constă în exercitarea dreptului de inițiativă legislativă.
Potrivit art.74 alin.(1) din Constituție, inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților, senatorilor sau unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot.
Inițiativele legislative care aparțin Guvernului poartă denumirea de proiecte de lege. Acestea se transmit către Camera competentă să le adopte, ca primă Cameră sesizată.
Propunerile legislative pot fi inițiate fie de către senatori sau deputați, fie de către cetățeni. Senatorii și deputații pot exercita dreptul de inițiativă legislativă individual sau colectiv, prin grupul parlamentar de care aparțin.
Conform art.74 alin.(5) din Constituție, propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată.
În ceea ce privește inițiativa cetățenilor, aceasta poate fi exercitată numai cu respectarea prevederilor art.74 alin.(1) din Constituție, referitoare la reprezentativitatea inițiativei, și ale alin.(2), referitoare la materiile ce nu pot face obiectul acestei inițiative.
Astfel, potrivit alin.(1) inițiativa legislativă poate aparține unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot. Cetățenii care își manifestă dreptul la inițiativă legislativă trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative. Potrivit alin.(2) al aceleiași dispoziții constituționale, nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistia și grațierea.
Procedura de exercitare a inițiativei legislative de către cetățeni este reglementată detaliat prin Legea nr.189/1999.
Senatorii, deputații și cetățenii, care își exercită dreptul de inițiativă legislativă, pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de lege (art.74 alin.(3) și (4) din Constituție). Propunerile legislative se comunică Guvernului în termen de 3 zile de la înregistrare, pentru a se pronunța și în ceea ce privește aplicarea art.111 alin.(1) din Constituție.
Propunerile legislative, aparținând fie cetățenilor, fie senatorilor sau deputaților nu pot avea ca obiect materiile în legătură cu care există exclusivitate în exercitarea inițiativei legislative, cum sunt: proiectul legii bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat, proiectele de lege rectificative și a contului de execuție bugetară, care, potrivit art.138 alin.(2) din Constituție, sunt elaborate de Guvern.
De asemenea, din interpretarea art.92 și 93 din Constituție, numai Președintele României are dreptul de a declara mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate, de a lua măsuri pentru respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva țării, de a institui starea de asediu sau starea de urgență, toate aceste măsuri fiind luate cu aprobarea prealabilă sau, după caz, ulterioară a Parlamentului.
O situație specială o constituie inițiativa de revizuire a Constituției, singura autoritate ce poate exercita acest drept fiind Președintele României, la propunerea Guvernului. De asemenea, conform art.150 alin.(1) din Constituție, acest drept aparține și unui număr de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot.
Acești cetățeni trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare din acestea sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.
Avizarea proiectului de lege sau a propunerii legislative
O problemă distinctă, prealabilă examinării proiectelor și propunerilor legislative, o constituie avizarea acestora de către Consiliul Legislativ. Cadrul general privind competența acestuia este dat de art.79 din Constituție, care stabilește că este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații.
Legea nr.73/1993 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ prevede atribuțiile acestui organ în ceea ce privește analizarea și avizarea proiectelor de lege și a propunerilor legislative, în vederea supunerii lor spre legiferare, precum și a celor primite de comisia parlamentară sesizată în fond după adoptarea lor de către una din Camerele Parlamentului. Potrivit art.3 alin.(1) din lege, proiectele de lege și propunerile legislative se supun dezbaterii Parlamentului, cu avizul Consiliului Legislativ.
Potrivit art.11 din Legea nr.73/1993, propunerile legislative făcute de deputați sau de senatori se înaintează Consiliului Legislativ, spre avizare, de către secretarul general al Camerei la care au fost depuse, în ziua înregistrării. Senatorii și deputații, autori de propuneri legislative, precum și miniștrii pot lua parte, din proprie inițiativă sau, la invitația președintelui Consiliului Legislativ, la examinarea, în secțiile acestuia, a proiectelor de acte normative supuse avizării.
De asemenea, inițiatorii sau autoritatea care a solicitat avizul pot cere Consiliului Legislativ lămuriri suplimentare sau pot invita președintele acestuia ori reprezentantul său la dezbaterea propunerilor legislative sau a proiectelor avizate.
De asemenea, propunerile legislative și proiectele de lege sunt supuse avizării Consiliului Economic și Social, organism cu rol consultativ în stabilirea politicii economice și sociale a țării. Astfel, potrivit Legii nr.109/1997 privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social, sunt supuse avizării acestui organism toate inițiativele legislative care privesc restructurarea și dezvoltarea economiei naționale, privatizarea, funcționarea și creșterea competitivității agenților economici, relațiile de muncă și politica salarială, protecția socială și ocrotirea sănătății, învățământul, cercetarea și cultura, politicile monetare, financiare, fiscale și de venituri.
În toate cazurile, avizele sunt obligatorii sub aspectul solicitării și însoțirii inițiativei legislative și nu sub aspectul conținutului.
Proiectele de lege al căror inițiator este Guvernul, și care vin însoțite de toate avizele necesare, cerute potrivit legii, sunt înregistrate în ordinea primirii lor, potrivit dispozițiilor Regulamentelor fiecărei Camere, Biroul permanent analizând dacă este competentă Camera respectivă să dezbată, ca primă Cameră sesizată, proiectul de lege respectiv, potrivit art.75 alin.(1) din Constituția României.
Dacă se consideră că este de competența Camerei respective să dezbată proiectul de lege respectiv, acesta este transmis comisiilor permanente în vederea avizării.
Spre deosebire de proiectele de lege inițiate de Guvern, propunerile legislative sunt supuse aceleiași proceduri de verificare a competenței, după care sunt transmise, mai întâi, Consiliului Legislativ, Consiliului Economic și Social și altor organisme sau instituții, în vederea avizării. De asemenea, în măsura în care propunerea legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, aceasta se transmite și Guvernului, în vederea formulării unui punct de vedere. După ce sunt transmise avizele de către autoritățile și instituțiile menționate, propunerile legislative sunt transmise, de către Biroul permanent, comisiilor permanente, în vederea avizării.
Proiectele ce fac obiectul inițiativei legislative a cetățenilor se înaintează spre avizare Consiliului Legislativ de către unul din membrii comitetului de inițiativă, potrivit legii, iar avizul, împreună cu propunerea legislativă, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
2. Examinarea și avizarea proiectelor și a propunerilor legislative în cadrul comisiilor permanente ale fiecărei camere
În vederea dezbaterii și adoptării inițiativelor legislative de către plenul fiecărei Camere, proiectele de lege și propunerile legislative sunt analizate în cadrul comisiilor permanente.
Potrivit art.39 din Regulament comisiile permanente ale Senatului sunt organe de lucru, alese pe toată durata mandatului Senatului, care examinează proiectele de lege și propunerile legislative în vederea elaborării rapoartelor și avizelor, care pot efectua anchete parlamentare și care pot solicita rapoarte, informații și documente de la autoritățile publice a căror activitate intră în sfera lor de competență. Potrivit art.37 din Regulamentul Camerei Deputaților, comisiile permanente sunt organe de lucru ale Camerei Deputaților, înființate în scopul de a îndeplinii însărcinările care le sunt încredințate în vederea pregătirii lucrărilor Camerei Deputaților.
După înregistrarea inițiativelor legislative și rezolvarea problemelor de competență, Biroul permanent, sub semnătura Președintelui fiecărei Camere, sesizează comisiile permanente competente, în vederea întocmirii rapoartelor și a elaborării avizelor.
Potrivit Regulamentului fiecărei Camere, în situația în care o altă comisie decât cea sesizată se consideră competentă cu privire la un proiect de lege, o propunere legislativă sau un amendament, ori în situația în care comisia sesizată consideră că inițiativa transmisă este de competența în fond a altei comisii, solicitarea privind rezolvarea conflictului de competență se înaintează Biroului permanent. În caz de refuz din partea acestuia, plenul Camerei hotărăște asupra conflictului de competență, cu votul majorității senatorilor prezenți.
Comisia permanentă sesizată în fond este cea care va supune dezbaterii plenului Senatului raportul asupra proiectului sau propunerii legislative cu care a fost sesizată, asigurând, astfel, pregătirea lucrărilor în plen. Pentru analizarea și avizarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative pot fi sesizate în fond mai multe comisii permanente.
În cazul proiectelor legii bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale de stat sau al celor rectificative, pentru care dezbaterile presupun elaborarea unor rapoarte comune ale comisiilor parlamentare, acestea sunt sesizate, separat, de către Birourile permanente ale Camerei din care fac parte. În vederea întocmirii de avize sau rapoarte comune, comisiile permanente de specialitate se pot întruni și în ședințe comune.
Totodată, pentru avizarea unor proiecte de lege complexe sau pentru elaborarea unor propuneri legislative, atât Senatul cât și Camera Deputaților, poate constitui, prin hotărâre, comisii speciale. În acest caz, proiectele de lege astfel avizate și propunerile legislative elaborate nu se mai supun examinării altor comisii (art.70 alin.(1) din Regulament).
Procedura dezbaterii proiectelor de lege sau a propunerilor legislative la comisie este asemănătoare cu procedura din plen, deoarece comisia are același grad de reprezentativitate politică pe care îl are și Parlamentul în ansamblul său. Spre deosebire de procedura din plen, în cadrul comisiei are loc analizarea în detaliu, articol cu articol, a tuturor dispozițiilor proiectelor sau propunerilor legislative, precum și a implicațiilor acestora, iar dispozițiile Regulamentului Camerei Deputaților și ale Regulamentului Senatului marchează deplasarea centrului de greutate de la dezbaterea în plen către dezbaterea în comisii.
Ținând seama de numărul mic de membri, de specializarea acestora și de ambianța de lucru, procedura în cadrul comisiilor este mai specializată și mai puțin formalistă. Nu există reguli referitoare la limitarea numărului de intervenții, la durata lor, la înscrierea la cuvânt, la modalitatea de vot care, de regulă, este deschis. De altfel, potrivit regulamentelor Camerelor, comisiile permanente au obligația de a-și adopta propriul regulament de organizare și funcționare, în care pot fi adoptate norme specifice privitoare la toate aspectele de procedură arătate mai sus.
O altă trăsătură specifică procedurii în cadrul comisiilor o constituie caracterul închis al ședințelor, cu alte cuvinte, faptul că ședințele comisiilor nu sunt publice. Condițiile în care reprezentanții mijloacelor de informare în masă au acces la lucrările comisiilor se stabilesc de plenul acestora. În interesul desfășurării lucrărilor, comisiile pot invita să participe la dezbateri specialiști sau reprezentanți ai autorităților publice și ai unor reprezentanți nonguvernamentali. De asemenea, la ședințele comisiilor au dreptul să participe și senatori din alte comisii, fără a avea drept de vot. Senatorii care nu sunt membri ai comisiei pot consulta, la sediul acesteia, actele și documentele sale, cu încuviințarea biroului comisiei, fără strămutarea lor și fără ca lucrările comisiei să fie stânjenite. Acte și documente ale comisiilor pot fi consultate și de alte persoane interesate decât membrii Camerei Parlamentului, numai cu aprobarea biroului comisiei.
Reprezentanții Guvernului au acces la lucrările comisiilor, potrivit dispozițiilor art.110 alin.(2) din Constituție, care stabilesc că membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. În situația în care comisia solicită participarea la lucrările sale a unor membri ai Guvernului sau a conducătorilor unor instituții publice, prezența acestor persoane este obligatorie. Totodată, pot participa la dezbaterile comisiei sesizate în fond și raportorii comisiilor sesizate pentru avize (art.63).
În ceea ce privește examinarea proiectelor de lege și a propunerilor legislative, dezbaterea în cadrul comisiilor permanente sesizate se face pe baza textului inițiativei legislative cu care Camera respectivă este sesizată, a avizelor primite de la celelalte comisii, precum și a amendamentelor propuse de senatori.
În principiu, dreptul de a formula amendamente rezultă din dreptul de inițiativă legislativă, astfel că pot formula amendamente parlamentarii și reprezentanții Guvernului. Unii titulari ai dreptului de inițiativă legislativă, și anume cetățenii – în cadrul inițiativei populare -, ca și Președintele României – în cadrul inițiativei constituționale – nu se bucură de dreptul de a formula amendamente.
În fapt, nu se pot aduce amendamente la aprobarea unor documente internaționale, tratate, acorduri, convenții, întrucât acestea ori se acceptă, ori se resping. Această concluzie rezultă din interpretarea art.91 din Constituție, potrivit căruia tratatele se negociază de către Guvern și se încheie de Președintele României, care este obligat să le supună spre ratificare Parlamentului într-un termen rezonabil. Desigur, acestor documente internaționale li se pot aduce rezerve sau se pot face declarații în legătură cu acestea, care însă nu echivalează cu amendamentele.
Amendamentele aduse proiectelor de lege și propunerilor legislative pot fi analizate și avizate de către Consiliul Legislativ, în conformitate cu dispozițiile art.2 alin.(1) lit.b) din Legea nr. 73/1993. Președintele comisiei permanente sesizate în fond poate solicita avizul Consiliului Legislativ, indiferent dacă e vorba de proiecte de lege sau propuneri legislative, indiferent dacă e vorba de examinarea în prima Cameră a Parlamentului sau în cea de a doua (art.28 și 29 din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Legislativ).
Dacă avizul nu este dat înăuntrul termenului stabilit de comisia parlamentară sesizată în fond, aceasta nu împiedică desfășurarea procedurii legislative (art.30 alin.(2) din același regulament).
Potrivit art.91 din Regulamentul Senatului, amendamentele care implică modificarea bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat se trimit de președintele comisiei sesizate în fond la Guvern, solicitându-se punctul de vedere al acestuia. În cazul în care Guvernul nu transmite un punct de vedere până la data stabilită de comisie, se consideră că amendamentul a fost acceptat. Concluziile examinării amendamentelor se includ în raportul comisiei, iar amendamentele se anexează la acesta.
Comisia sesizată în fond are obligația de a ține evidența tuturor amendamentelor depuse, fie că acestea au fost acceptate, fie că au fost respinse.
Avizarea amendamentelor scrise, depuse de senatori, se face de către comisia sesizată în fond și, numai dacă aceasta consideră necesar, și de o altă comisie.
În privința termenelor prevăzute pentru depunerea avizelor, a rapoartelor și a amendamentelor, regula este aceea că Biroul permanent stabilește aceste termene, înăuntrul unor termene maximale, care pot fi mai mici în cazul procedurii de urgență.
Termenul stabilit pentru depunerea amendamentelor este un termen de decădere, întrucât are un caracter imperativ, fiind destinat să asigure începerea dezbaterii proiectului de lege sau a propunerii legislative în Senat și evitarea obstrucționării acestora prin depunerea amendamentelor într-un interval prea scurt pentru a mai putea fi examinate.
Așa cum arătam mai sus, raportul comisiei sau al comisiilor sesizate în fond reprezintă actul final al analizei proiectului de lege sau al propunerii legislative în faza anterioară dezbaterii în plenul Camerei Parlamentului. La întocmirea raportului, comisia sesizată în fond va ține seama de avizele prezentate de celelalte comisii.
Raportul cuprinde propuneri motivate privind admiterea fără modificări a actului examinat, respingerea acestuia sau admiterea lui cu modificări cu precizarea Camerei decizionale pentru fiecare amendament admis sau respins. Raportul se înaintează Biroului permanent. Termenul de depunere a rapoartelor poate fi modificat la cererea motivată a comisiei sesizate în fond.
Procedura de urgență
La cererea Guvernului sau la propunerea Biroului permanent, a grupurilor parlamentare sau a comisiilor permanente, Camera Deputaților sau Senatul poate adopta proiecte de lege sau propuneri legislative cu procedură de urgență. Solicitarea Guvernului sau a organelor îndrituite ale Senatului se aprobă cu votul majorității senatorilor prezenți, în ziua în care solicitarea a fost făcută sau, dacă senatorii nu se află în plen, în prima ședință ce urmează zilei de înregistrare a acesteia. De drept, ordonanțele emise de Guvern în temeiul art.115 alin.(4) din Constituție se supun aprobării Camerei competente în procedură de urgență. De asemenea, sunt supuse, de drept, dezbaterii în procedură de urgență și legile dezbătute în condițiile art.75 alin.(4) și (5).
3. Includerea proiectului de lege sau a propunerii legislative pe ordinea de zi a ședinței senatului
Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului cuprind dispoziții referitoare la întocmirea, conținutul, adoptarea și modificarea ordinii de zi și a programului de activitate.
Potrivit regulamentelor parlamentare, proiectul ordinii de zi a ședințelor Senatului și programul de activitate se întocmesc de către Biroul permanent, cu participarea președinților grupurilor parlamentare și ai comisiilor permanente, precum și cu consultarea reprezentantului Guvernului pentru relația cu Parlamentul, și se aprobă de plenul Senatului. Pentru a se putea întocmi proiectul ordinii de zi și al programului de activitate, materialele care se supun dezbaterii, se transmit Biroului permanent. În cazul altor propuneri sau documente decât cele din domeniul legislativ, acestea se transmit Biroului permanent cu cel puțin două zile înainte de ședința Biroului permanent, cu excepția cazurilor în care prin lege, prin regulament sau printr-o hotărâre a Senatului nu se prevede un termen mai scurt.
Proiectul ordinii de zi pentru săptămâna următoare este supus spre aprobare Senatului, se adoptă cu votul majorității senatorilor prezenți în ultima zi de activitate în plen a săptămânii, se distribuie senatorilor și se afișează la sediul Senatului.
Ordinea de zi se definitivează și se adoptă zilnic.
Modificarea ordinii de zi se poate face, în conformitate cu art.84 din Regulamentul Senatului, spre exemplu, numai la cererea Biroului permanent, a unui grup parlamentar, a unei comisii a Senatului sau a Guvernului, pentru motive bine întemeiate și urgente. Motivarea cererii de modificare a ordinii de zi se face printr-o singură luare de cuvânt, limitată în timp. În cazul în care există opoziție, se va da cuvântul unui singur vorbitor pentru fiecare grup parlamentar, după care se va trece la vot.
4. Dezbaterea în plen
Dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în plenul Senatului se face succesiv, potrivit ordinii de zi adoptate, și presupune trei faze distincte: dezbaterea generală, dezbaterea pe texte și votul final.
Potrivit Regulamentului fiecărei Camere, până la momentul începerii dezbaterilor generale, cu aprobarea plenului, la Senat (art.88) și până la înscrierea pe ordinea de zi, la Camera Deputaților (art.90) inițiatorul își poate retrage proiectul sau propunerea, acest drept fiind corolarul dreptului de inițiativă legislativă. În cazul în care proiectul sau propunerea legislativă a fost adoptată de una dintre Camere, retragerea nu mai poate fi cerută din momentul sesizării celeilalte Camere.
a) Dezbaterea generală
Această fază este precedată de prezentarea, de către inițiator sau de către reprezentantul acestuia, a motivelor care au condus la promovarea proiectului, precum și a raportului comisiei permanente sesizate în fond. Raportul este prezentat, de regulă, de președintele comisiei sau de un raportor desemnat de comisie.
În această fază, regula este că fiecare grup parlamentar poate să își desemneze un singur reprezentant pentru a se înscrie la cuvânt. La Senat, spre exemplu, numai în cazuri justificate, la cererea oricărui senator, Senatul poate aproba, cu votul deschis al majorității senatorilor prezenți, să li se dea cuvântul la dezbaterile generale și altor senatori din cadrul acelorași grupuri parlamentare. De asemenea, președintele Senatului poate propune Senatului limitarea timpului destinat dezbaterilor generale, și aceasta se hotărăște de plen.
Înainte de începerea dezbaterilor generale, secretarii Biroului permanent întocmesc lista cu senatorii sau deputații, după caz, care se înscriu la cuvânt. Aceștia iau cuvântul în ordinea înscrierii pe listă, cu încuviințarea președintelui de ședință.
Inițiatorul proiectului sau al propunerii legislative sau, după caz, reprezentantul acestuia, are dreptul de a lua cuvântul înainte de încheierea dezbaterilor generale, ca și raportorul comisiei sesizate în fond. Guvernul, reprezentat în mod obligatoriu de un membru al său, poate lua cuvântul în orice fază a dezbaterii sau ori de câte ori solicită.
De regulă, dezbaterea generală, având ca scop clarificarea unor aspecte de principiu ale proiectului, nu se încheie prin vot. Excepție face situația în care, prin raportul comisiei sesizate în fond, se propune respingerea proiectului sau a propunerii legislative, când, după închiderea dezbaterii generale, președintele cere plenului să se pronunțe prin vot. Această propunere se adoptă cu votul majorității membrilor Camerei prezenți, indiferent de caracterul legii.
De asemenea, potrivit noii proceduri adoptate atât de Camera Deputaților cât și de Senat, dacă proiectul de lege nu a fost respins și se constată că, prin raportul comisiei sesizate în fond, nu s-au operat modificări sau completări la textele proiectului ori propunerii legislative, după dezbaterile generale, proiectul de lege se supune în întregime votului final. Potrivit Regulamentelor, în această fază a dezbaterii generale, nu pot fi propuse amendamente.
b) Dezbaterea pe texte
După încheierea dezbaterii generale, în cazurile în care comisia sesizată în fond a operat modificări sau completări la textele proiectului de lege sau propunerii legislative, cuprinse în raportul acesteia, președintele consultă plenul dacă sunt observații la acestea, iar dezbaterile pe texte continuă numai asupra acestor observații. Senatorii sau deputații, după caz, pot lua cuvântul pentru a exprima punctul de vedere al grupului parlamentar din care fac parte sau punctul lor de vedere. De asemenea, iau cuvântul și reprezentantul Guvernului sau al inițiatorului, precum și reprezentanții comisiei sesizate în fond.
În cursul dezbaterilor, senatorii sau deputații, după caz, grupurile parlamentare sau Guvernul pot pune în discuție amendamentele depuse în termen la comisie.
Dacă se constată că sunt amendamente respinse de comisie și se cere susținerea lor în plen, se dezbat numai acestea și se rezolvă prin vot, apoi raportul comisiei se supune în întregime votului, după care proiectul sau propunerea legislativă se supune în întregime votului final.
Discutarea textelor, începe cu cele prin care se propune eliminarea unui text și continuă cu cele privind modificarea sau completarea acestora. Dacă există mai multe amendamente de același fel, ele se supun la vot în ordinea în care au fost prezentate. Plenul fiecărei Camere se pronunță prin vot distinct asupra fiecărui amendament, în afară de cazul în care, prin adoptarea unuia, se exclude acceptarea celorlalte (art.101).
Este de reținut că președintele Senatului are dreptul să limiteze durata luărilor de cuvânt, în funcție de subiectul dezbaterilor, sau să propună plenului sistarea discuțiilor.
Textele amendate se supun la vot. Potrivit practicii parlamentare, textul poate fi adoptat cu majoritate simplă, chiar dacă privește legi pentru adoptarea cărora Constituția reclamă o altă majoritate, absolută sau calificată. Numai la votul final se impune majoritatea cerută de art.76 din Constituție pentru adoptarea legii.
5. Votarea legii
Conform art.121 din Regulamentul Senatului și art.114 din Regulamentul Camerei Deputaților, votul senatorului este personal, ceea ce presupune că acesta nu poate fi exercitat prin reprezentant. În ceea ce privește modalitățile de exprimare, votul poate fi deschis sau secret.
Votul deschis sau public se poate face prin ridicare de mâini, prin apel nominal, prin ridicare în picioare sau electronic. Dintre aceste modalități, cel mai des uzitat în practica parlamentară, la Senat este votul electronic, iar la Camera Deputaților, votul prin ridicare de mâini.
Votul secret poate fi exprimat prin buletine de vot, pentru alegerea sau numirea în unele funcții, prin bile sau electronic, în cazul votării legilor, hotărârilor sau moțiunilor. În cazul în care prin Regulament nu se stabilește o anumită procedură de vot obligatorie, aceasta se va hotărî de Senat, la propunerea președintelui.
Așa cum am arătat, după votarea textelor amendate, un vot distinct va fi consacrat legii în ansamblu. Prin votul final asupra legii se produce o deplasare de la specializarea deliberării în funcție de texte la legea în totalitate.
În stabilirea rezultatelor votării, este esențial numărul minim de voturi necesare pentru ca decizia respectivă să fie adoptată. Această majoritate poate fi simplă, absolută sau calificată. Majoritatea simplă este majoritatea raportată la cvorumul de vot, asigurând ca rezultatul votării să fie al voinței majoritare a celor prezenți. Aceasta este majoritatea de drept comun, adică majoritatea aplicabilă în toate cazurile în care Constituția sau Regulamentul Senatului nu prevede o altă majoritate.
Majoritatea absolută este majoritatea raportată la numărul total al senatorilor sau, după caz, al deputaților și al senatorilor din Camerele reunite în ședință comună. Majoritatea absolută coincide cu însuși cvorumul de vot și asigură o stabilitate mai mare a măsurilor adoptate în temeiul ei.
Majoritatea calificată privește cele mai grave și mai importante măsuri ce pot fi adoptate în procesul decizional, cum ar fi revizuirea Constituției sau punerea sub acuzare a Președintelui României (art.96 din Constituție).
Condiția esențială pentru ca votul să aibă loc este existența cvorumului. Cvorumul de vot înseamnă numărul minim de parlamentari prezenți pentru ca votul să poată avea loc și reprezintă o condiție a votării de care depinde ca aceasta să aibă semnificația unei decizii. În concepția regulamentelor, cvorumul de vot trebuie dublat și de un cvorum de lucru, de care depinde ca Senatul sau, după caz, Camerele reunite să lucreze legal: acest cvorum de lucru este același cu cvorumul de vot.
Constatarea cvorumului de lucru se face de către președinte la deschiderea ședinței. Cererea de verificare a cvorumului se poate face numai de președinții grupurilor parlamentare, înainte de votare. Dacă se constată lipsa cvorumului, președintele de ședință suspendă ședința.
Potrivit art.40 din Regulamentul ședințelor comune, în caz de paritate de voturi, votul președintelui este decisiv. De asemenea, în toate cazurile, votul președintelui se face după exprimarea voturilor celorlalți. Rațiunea acestei reguli este necesitatea de a nu influența votul Parlamentului. De altfel, pe același temei, potrivit art.127 din Regulamentul Senatului, în cursul votării nu se acordă dreptul de a lua cuvântul nici unui participant la dezbateri. Anunțarea rezultatului votului se face de președintele de ședință.
6. Întoarcerea legii la prima cameră sesizată
Potrivit actualelor dispoziții constituționale, prima Cameră sesizată este obligată să adopte un proiect de lege cu 30, 45 sau 60 de zile, după cum este vorba despre o ordonanță de urgență, un proiect de lege circumscris domeniilor de la art.75 alin.(1) sau despre coduri ori alte legi complexe.
Dacă prima Cameră sesizată nu adoptă proiectul de lege în termenul prevăzut de Constituție, proiect de lege sau propunerea legislativă se consideră adoptată în forma depusă spre dezbatere de inițiator. După adoptarea sau respingerea de către prima Cameră sesizată, proiectul de lege se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.
De la această regulă stabilită la art.75 alin.(2) și, respectiv, art.115 alin.(5) din Constituție, este stabilită o excepție. Astfel, potrivit art.75 alin.(4) și (5) din Constituție, în cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit Constituției intră în competența decizională a primei Camere sesizate, prevederea este definitiv adoptată dacă și cea de a doua Cameră este de acord.
În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată care va decide definitiv în procedură de urgență. Dispozițiile referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător și în situația în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competența decizională aparține primei Camere.
Dezbaterea și adoptarea prevederilor întoarse la Camera care are competență decizională pentru prevederea întoarsă se face cu respectarea prevederilor regulamentare privind dezbaterea și adoptarea proiectului de lege sau propunerilor legislative în cadrul comisiilor permanente și în cadrul plenului.
7. Semnarea legii de către Președinții celor două Camere. După adoptarea de Camera competentă, proiectul de lege sau propunerea legislativă se semnează de președintele acestei Camere și, după caz, fie se trimite celeilalte Camere spre dezbatere, fie se trimite la promulgare.
Potrivit dispozițiilor regulamentelor parlamentare, proiectele de lege și propunerile legislative examinate mai întâi de o Cameră se semnează, după adoptare, de către președintele acestei Camere și se înaintează celeilalte Camere în vederea dezbaterii și adoptării. Guvernul va fi înștiințat despre aceasta.
Semnarea legii este urmată de depunerea ei la Secretariatele generale ale celor două Camere ale Parlamentului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare sau cu 2 zile înainte, dacă legea a fost adoptată cu procedură de urgență. De asemenea, legea se comunică Guvernului și Înaltei Curți de Casație și Justiție (art. 17 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale republicată.
Data la care legea a fost depusă la Secretarul general al Camerei se aduce la cunoștință în ședința plenului, în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea și comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen (art. 134 alin. (3) din Regulamentul Senatului).
8. Promulgarea de către Președintele României. Promulgarea este actul prin care Președintele României autentifică și învestește legea adoptată de Parlament cu formulă executorie și dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al României pentru intrarea în vigoare. Promulgarea se face prin decret semnat de Președintele României în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii. Înainte de promulgare, Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii, pe motive de legalitate sau oportunitate, sau poate solicita, în baza prerogativelor sale, verificarea constituționalității legii de către Curtea Constituțională. În aceste două cazuri, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curții Constituționale prin care i s-a confirmat constituționalitatea.
Potrivit art. 77 alin. (3) din Constituție, „înainte de promulgare, Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii”. Cererea se adresează printr-un mesaj prezidențial având ca efect reînceperea procedurii parlamentare de la Camera care a adoptat prima legea. Cererea președintelui poate privi orice fel de obiecție: de legalitate, de constituționalitate, de oportunitate, poate privi legea în ansamblu sau doar anumite prevederi ale ei, ținând seama de rolul Președintelui României, așa cum este el conceput prin art 80 din Constituție. De asemenea, cererea Președintelui poate cuprinde și propuneri de îmbunătățire a textului legii.
De principiu, reexaminarea se adresează fiecărei Camere dacă, potrivit procedurii parlamentare, legea se adoptă de către fiecare Cameră în parte sau Camerelor reunite în ședință comună, dacă legea este de competența acestora. Cererea de reexaminare poate fi concomitentă cu sesizarea Curții Constituționale sau se poate face după primirea deciziei Curții prin care s-a respins obiecția de neconstituționalitate. Limita de timp a exercitării dreptului de a cere reexaminarea este data împlinirii termenului de promulgare. De aceea, Președintele poate cere reexaminarea legii pentru alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului de constituționalitate, întrucât, în conformitate cu art. 147 din Constituție, decizia Curții este obligatorie pentru orice autoritate publică, inclusiv pentru Președintele Românei.
9. Reexaminarea ca urmare a controlului constituționalității legii. Potrivit art. 17 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, înainte de a fi trimisă spre promulgare, se anunță în plenul fiecărei Camere că legea a fost depusă la Secretarul general al Senatului și cel al Camerei Deputaților, astfel încât senatorii și deputații să o poată consulta într-un interval de 5 zile, iar, în caz de urgență, de 2 zile, spre a-și exercita dreptul constituțional de sesizare a Curții Constituționale. Împlinirea acestui termen de protecție are ca efect obligativitatea trimiterii legii spre promulgare. Dacă senatorii sau deputații își exercită dreptul de sesizare a Curții termenul de promulgare de 20 de zile se întrerupe, potrivit art. 77 alin.(3) din Constituție, urmând ca de la primirea deciziei Curții prin care se confirmă constituționalitatea legii sau de la primirea legii adoptate după reexaminare, să curgă un nou termen, de 10 zile.
Dacă în urma sesizării, pe baza documentelor și a punctelor de vedere primite, Curtea va constata că legea sau una dintre prevederile ei care fac obiectul sesizării, sunt neconstituționale legea se trimite Senatului și Camerei Deputaților spre reexaminare.
Potrivit art. 147 din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale. Tratatul sau acordul internațional constatat ca fiind necostituțional nu poate fi ratificat.
Reexaminarea legii, ca efect al deciziei Curții Constituționale, se face, pe baza raportului Comisiei juridice, mai întâi de Camera care a dezbătut prima proiectul de lege, cu respectarea normelor procedurale privind dezbaterea și adoptarea legii deja menționate.
10. Publicarea și data intrării în vigoare a legii. Constituția are următoarele prevederi:
Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. De asemenea, legea se publică în „Monitorul oficial al României” și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei, iar Ordonanța de urgență intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea ei în „Monitorul oficial al României …” Termenul de 3 zile se calculează pe zile libere fără ca în calculul său să se includă nici ziua în care el începe să curgă (ziua publicării), nici ziua în care se împlinește (ziua intrării în vigoare), pentru că numai astfel se presupune că există posibilitatea de a fi cunoscută legea respectivă. Evident, potrivit art. 15 alin. 2, fac excepție dispozițiile legale care constituie o normă penală sau contravențională mai favorabilă, și care retroactivează. Legile ordinare, legile organice, ordonanțele simple ale Guvernului și regulamentele Parlamentului, toate acte normative având forța juridică de lege, intră în vigoare potrivit dispozițiilor constituționale de drept comun în materie, adică la 3 zile de la data publicării, cu excepția intrării în vigoare la o dată ulterioară, expres prevăzută în cuprinsul lor, precum și cu excepția retroactivității dispozițiilor penale sau contravenționale mai favorabile. Ordonanțele de urgență ale Guvernului se supun unor reguli constituționale speciale, în sensul că, sub rezerva depunerii anterioare la Parlament pentru aprobare, ele intră în vigoare la data publicării în „Monitorul Oficial al României” sau la o dată ulterioară înscrisă în textul lor. În Monitorul Oficial al României, Partea I se publică următoarele categorii de acte:
actele juridice ale Parlamentului:
legile, hotărârile și moțiunile;
hotărârile și moțiunile celor două Camere ale Parlamentului;
actele cu caracter politic ale Parlamentului și ale celor două Camere;
decizii ale președinților Camerei Deputaților și Senatului;
actele Președintelui României:
a) decretele;
b) mesajele și alte acte adresate Parlamentului;
actele Guvernului:
a) hotărârile, cu excepția celor care au caracter militar;
b) ordonanțele emise în temeiul unei legi speciale de reabilitare;
c) ordonanțele de urgență;
d) declarațiile de politică generală și alte asemenea declarații;
actele normative ale organelor de specialitate ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, potrivit competenței lor stabilite prin lege, adoptate în vederea organizării executării legii;
actele normative adoptate de autoritățile administrative autonome și de alte autorități publice, potrivit competenței lor conferite prin lege, în vederea organizării executării legii;
deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale;
deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a soluționării recursurilor în interesul legii;
actele normative adoptate de persoane juridice – altele decât autoritățile publice – care au fost abilitate prin lege să asigure executarea unor legi;
alte acte, care potrivit unor dispoziții legale, se publică în Partea I a Monitorului Oficial al României.
Actele care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, se înaintează secretarului general al Camerei Deputaților, în copie certificată, de către autoritățile emitente, sub semnătura conducătorului acestora sau a locțiitorului său. Totodată, actele se transmit în format electronic cu semnătură certificată, prin e-mail la adresa [anonimizat]. Secretarul general al Camerei Deputaților transmite spre publicare Regiei Autonome „Monitorul Oficial“ actele menționate mai sus.
În prezentarea actelor normative trimise spre publicare, emitentul este obligat să respecte următoarele reguli de publicare:
1. Actul normativ va fi însoțit de o adresă de înaintare conform modelului prezentat în anexe.
2. În redactarea actelor normative trebuie să se respecte normele de tehnică legislativă, potrivit Legii nr. 24/2000, republicată, prevederile Legii nr. 500/2004 privind folosirea limbii române în locuri, relații și instituții publice, precum și normele Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române.
3. Actul normativ trebuie să fie prezentat pe hârtie format A4, cu semne diacritice, și redactare specifice publicației în cauză (în afara criteriilor special definite în text). Paginile vor fi numerotate, inclusiv anexele, și ștampilate pe verso pentru conformitate.
4. Actul normativ va avea titlu. Numărul, data și semnătura conducătorului instituției vor fi scrise în clar. Titlurile anexelor (sau ale actelor internaționale ce însoțesc actul) vor fi identice cu titlurile menționate în cuprinsul actului normativ. Dacă actul normativ cuprinde note de subsol, acestea vor fi în concordanță cu referirile din cuprinsul actului.
5. Denumirile autorităților administrației publice centrale, autorităților administrative autonome sau ale altor autorități publice menționate în actul normativ vor fi cele oficiale.
6. În cazul traducerilor, textul trebuie să conțină pe cât posibil termeni existenți în limba română, cu sens adecvat în context, astfel încât fiecare frază să aibă înțeles în limba română.
7. În cuprinsul actului normativ nu se vor menționa acte nepublicate în Monitorul Oficial al României, Partea I.
8. Toate actele normative trimise spre publicare vor fi transmise cu semnătură electronică certificată prin e-mail menționându-se la subiect numărul actului transmis.
9. În cazul în care versiunea în format electronic a actului normativ are o semnătură electronică extinsă, conform Legii nr. 455/2001, predarea formatului listat pe hârtie este opțională.
Categorii de legi adoptate de către Parlament. Potrivit art. 73 din Constituție, Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare. De menționat că, potrivit art. 73 pct. 3 din Constituție, de domeniul de reglementare al legii organice sunt relațiile sociale de importanță deosebită ce privesc sau apar în:
organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente;
organizarea, funcționarea și finanțarea partidelor politice;
statutul deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale acestora;
organizarea și desfășurarea referendumului;
organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
regimul stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate și al stării de război;
regimul stării de asediu și a celei de urgență;
infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora;
acordarea amnistiei sau a grațierii colective;
organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi;
statutul funcționarilor publici;
contenciosul administrativ;
regimul juridic general al proprietății și al moștenirii;
regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială;
organizarea generală a învățământului;
regimul general al cultelor;
organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală;
celelalte domenii pentru care în Constituție se prevede adoptarea de legi organice .
Referitor la efectele juridice produse de ordonanțele Guvernului în cadrul delegării legislative a apărut problema efectelor juridice produse de aceste ordonanțe din momentul publicării până în momentul respingerii prin lege de către Parlament a acestora. Constituția prin art. 115 alin. 8 spune că: „Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanței.” Astfel că în cazul unui mandat obișnuit, confirmat de către mandant, efectele juridice se vor produce „ex tunc”, în timp ce, dacă ordonanța va fi respinsă, nulitatea sa va acționa „ex nunc”, adică din momentul în care votul Parlamentului a făcut-o inoperantă. De asemenea dezbaterea ordonanței de către Parlament se face articol cu articol, putând fi modificată și completată, prin legea de aprobare.
2. Funcția de stabilire a direcțiilor principale a activităților social-economice, culturale, statale și juridice.
Având atribuții de conducere statală, Parlamentul poate decide în problemele cele mai importante. Aceste atribuții sunt prevăzute de Constituție și sunt realizate prin lege. Așadar, revin în general, Parlamentului, următoarele împuternici: adoptarea bugetului, aprobarea programului guvernului, declararea mobilizării generale sau parțiale, reglementarea alegerilor, reglementarea organizării și desfășurării referendumului, organizarea și funcționarea organelor de stat, precum și a partidelor politice; organizarea forțelor armate și a apărării naționale; stabilirea sistemului juridic al stării de asediu și a celei de urgență, stabilirea infracțiunilor și a pedepselor, acordarea amnistiei, reglementarea cetățeniei, stabilirea regulilor privind statutul și capacitatea persoanelor fizice și juridice, stabilirea sistemului general al impozitelor și taxelor, emisiunea de monedă, stabilirea regimului proprietății și al moștenirii, stabilirea regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicatele și securitatea socială; organizarea învățământului; organizarea administrativă a teritoriului, stabilirea statutului funcționarului public, stabilirea procedurilor jurisdicționale etc.
3. Funcția de alegere, formare, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorități statale
Această funcție, care privește implicarea Parlamentului în constituirea altor autorități publice exprimă o anumită preeminență a sa față de aceste autorități, un anumit drept în legătură cu instituționalizarea acestora. Privind structuri exterioare Parlamentului, această funcție se exercită fie de către acesta în întregul său, fie de către una din Camerele sale sau chiar de o comisie.
În cadrul acestei funcții, Parlamentul poate suspenda Președintele României, acordă votul de încredere programului și întregii liste a Guvernului, poate retrage încrederea acordată, numește șase din cei nouă judecători la Curtea Constituțională, numește directorii serviciilor secrete, alege membrii Consiliului Național al Audiovizualului, membrii Consiliului Superior al Magistraturii etc. Parlamentul poate face aceste numiri el însuși, alteori el participă la desfășurarea procedurii de numire, rolul său fiind uneori decisiv.
4. Funcția de control
Acest control este necesar deoarece Parlamentul, ca organ de stat căruia poporul îi delegă funcția deliberativă, trebuie să constate direct dacă și cum sunt respectate și aplicate Constituția și legile, modul în care autoritățile statale își realizează rolul în mecanismul statal.
De asemenea, controlul parlamentar este deplin, extinzându-se asupra întregii activități desfășurate potrivit Constituției și legilor. În acest sens, Parlamentul are dreptul de a anula acte ilegale, de a revoca organe de stat sau înalți funcționari a căror activitate este neconformă cu legile. În același timp este un control diferențiat atât în funcție de natura activității controlate cât și de poziția în sistemul statal a autorității controlate.
5. Funcția de politică externă
Competența Parlamentului în cadrul acestei funcții se referă în special la următoarele atribuții:
ratificarea și denunțarea tratatelor internaționale;
declararea stării de război;
decizia de suspendare sau încetare a ostilităților militare.
În exercitarea acestei funcții, Parlamentul colaborează cu Președintele României și cu Guvernul, deoarece tratatele internaționale sunt întotdeauna încheiate în numele României de Președinte, negociate de Guvern și supuse ratificării Parlamentului, după pronunțarea Curții Constituționale.
Decizia de suspendare sau încetare a ostilităților militare, precum și declararea stării de război necesită întrunirea în ședință comună a Camerei Deputaților și Senatului.
6. Funcția de organizare internă
În cadrul acestei funcții se vădește cel mai pregnant autonomia Parlamentului, care se realizează sub trei aspecte:
– autonomie regulamentară – Parlamentul este singurul în drept să-și stabilească regulile de organizare și funcționare;
– autonomie instituțională – fiecare Cameră are serviciile sale proprii, funcționarii acestora având un statut specific de funcționari parlamentari;
– autonomie financiară – fiecare Cameră își aprobă resursele financiare necesare în cadrul unui buget propriu.
Atribuțiile îndeplinite în exercitarea acestei funcții sunt:
a) validarea sau anularea alegerii parlamentarilor – prin care se verifică legalitatea alegerii fiecărui membru al camerei parlamentare;
b) adoptarea regulamentului de funcționare prin care se stabilește organizarea și funcționarea fiecărei Camere. În acest sens, atât Camera Deputaților, cât și Senatul își desfășoară lucrările și toată activitatea cu respectarea Regulamentelor sale;
c) alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului presupune alegerea Birourilor permanente ale Camerelor, formarea comisiilor parlamentare și, nu în ultimul rând, alegerea președinților Camerelor;
d) stabilirea bugetului propriu – atribuție rezultată din principiul autonomiei financiare care presupune aprobarea resurselor financiare;
e) unele atribuții privind statutul deputaților și senatorilor.
Aceste atribuții se referă la imunitatea parlamentară, la incompatibilitatea calității de parlamentar cu exercitarea altor funcții publice și alte funcții stabilite prin lege, la exercitarea mandatului, precum și la disciplina acestora.
7.Funcția de informare
În legătură cu dreptul de informare al Parlamentului reglementat de art. 110 al. 1 din Constituție se impune precizarea că titularii solicitării pot fi Camera Deputaților, Senatul sau Comisiile parlamentare prin intermediul președinților acestora. Parlamentarii nu pot solicita individual asemenea informări. Într-un singur caz solicitarea informării este obligatorie, respectiv în baza art. 111 pct. 1 din Constituție, atunci când o inițiativă legislativă implică modificarea prevederilor legii bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat.
Este de observat că sunt legi care au fost adoptate cu imperfecțiuni, lacune, posibilități de ocolire din anumite cauze cum ar fi:
– deficiențe în informarea Parlamentului;
– proiectele de legi nu sunt precedate de o dezbatere publică, în presă;
– manifestarea unor interese de grup în haină politică;
– nivelul redus de pregătire și experiență al parlamentarilor, inclusiv al celor care elaborează proiectul și neacoperit prin consilieri sau experți suficienți ca număr dar și competenți;
– nivelul de consiliere al parlamentarilor;
– gradul de cunoaștere a realităților de către parlamentari, în relații cu alegătorii și în general cu mediul social;
– graba, imitarea nerațională sau copierea neinspirată a unor legi străine sau convenții, neconsultarea specialiștilor atât în teorie, cât și în practică etc.
Sociologul Dimitrie Gusti atrăgea atenția în cursul său de sociologie generală din 1970-1971, că neglijarea observației și reflectării experienței sociale în activitatea legislativă are ca efect scăderea autorității Parlamentului și chiar a ideii de stat, întrucât are ca rezultat votarea unor legi incoerente, care nu corespund realității ci prejudecăților.
De aici – spunea Gusti – atmosfera de apatie a indivizilor în jurul Parlamentului și în general a operei de legiferare. La aceasta se adaugă și implicațiile negative ale unor legi imperfecte, cu posibilități de ocolire, lacune în răspundere, în evoluția societății din toate punctele de vedere: economic, social, politic, juridic, moral, etc.
Secțiunea 3. Organizarea internă a Parlamentului
Organizarea internă a Parlamentului presupune existența unor organisme colegiale, care decid și lucrează tocmai pentru ca activitatea parlamentară să se desfășoare în bune condiții. Această organizare internă cuprinde birouri, comitete, comisii, grupuri, etc.
1. Grupurile parlamentare
Grupurile parlamentare constituie organisme interne ale camerelor, urmare a organizării deputaților și senatorilor care, având aceeași concepție politică sau orientării înrudite, se reunesc voluntar pentru eficiența acțiunii politice.
Potrivit art. 64 alin 3 din Constituție, deputații și senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare potrivit regulamentului fiecărei camere. Ele se formează după întrunirea în prima ședință a deputaților și senatorilor.
Conform art. 16 alin. 2 din Regulamentul Senatului, un grup parlamentar poate fi constituit și poate funcționa dacă cuprinde cel puțin 7 senatori care au fost aleși pe listele aceluiași partid, ale aceleași organizații a cetățenilor aparținând minorităților naționale, alianțe politice sau alianțe electorale. În același sens se exprimă și art. 12 alin. 1 din regulamentul Camerei Deputaților, care prevede nuanțat că un grup parlamentar al Camerei se poate constitui din cel puțin 10 deputați ai aceluiași partid politic, alianțe politice sau electorale sau care au candidat pe listele aceleiași formațiuni politice.
Ambele reglementări citate prevăd că un partid politic sau formațiune politică nu poate constitui decât un singur grup parlamentar la Senat, respectiv, un singur grup parlamentar la Camera Deputaților.
Din punctul de vedere al constituirii unui grup parlamentar, putem observa o abordare diferită a problematicii în viziunea celor două camere, în sensul că senatorii aparținând partidelor sau organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale, (cum este cazul parlamentarilor care reprezintă minoritățile etnice alta decât minoritatea maghiară) care nu întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar, se pot afilia altor grupuri parlamentare, sau pot constitui un grup parlamentar mixt, în timp ce la Camera Deputaților, Regulamentul prevede în art. 12 alin. 5 că, în astfel de cazuri acești deputați, pot constitui un singur grup parlamentar.
Dacă parlamentarii unui partid sunt mai puțini de 7, respectiv 10, membrii diferitelor partide se pot reuni (dacă au o concepție politică înrudită).
După constituire, grupul parlamentar își desemnează un lider și unul sau mai mulți vicelideri și un secretar. Liderul Grupului parlamentar are următoarele atribuții:
prezintă Camerei Deputaților, respectiv Senatului, denumirea grupului și componența sa numerică și nominală;
prezintă Senatului, respectiv Camerei Deputaților, propunerile grupului privind funcțiile Biroului Permanent;
participă fără drept de vot la ședințele Biroului Permanent;
poate solicita întreruperea lucrărilor Camerei Deputaților, respectiv ale Senatului, pentru pauze de consultare cu membrii grupului sau cu celelalte grupuri parlamentare;
poate cere în numele grupului verificarea cvorumului, ținerea unor ședințe nepublice ale plenului, precum și încheierea dezbaterilor;
fac propuneri pentru comisia de validare în numele grupului pe care îl reprezintă;
propun membrii în comisiile de mediere
pot cere modificare ordinii de zi;
prezintă amendamente și exprimă poziția grupului;
poate cere în numele grupului parlamentar revocarea membrilor Biroului Permanent sau ai comisiilor parlamentare propuși de către grupul parlamentar pe care îl reprezintă, etc.
Secretarul grupului parlamentar este cel care asigură întocmirea documentelor necesare grupului și asigură buna lor gestionare și evidență.
Orice modificare intervenită în componența unui grup parlamentar se aduce la cunoștință în scris, președintelui camerei parlamentare în cauză, sub semnătura liderului de grup, pentru senatori, respectiv a deputatului care își schimbă apartenența la grupul parlamentar, în cazul Camerei Deputaților. În astfel de cazuri, președintele Camerei Deputaților, respectiv președintele de ședință în cazul Senatului informează membrii camerei în cauză, în prima ședință publică asupra modificărilor intervenite în componența sau conducerea grupurilor parlamentare.
Conform Hotărârii Biroului Permanent grupurile parlamentare, au la dispoziție personal angajat care se compune într-un secretariat tehnic și de specialitate, precum și logistica necesară și autoturisme în funcție de ponderea lor în camera parlamentară.
2. Birourile permanente
Fiecare Cameră a Parlamentului potrivit art. 64 (2) din Constituție, își alege un Birou permanent. Ca organ colegial, Biroul permanent conduce lucrările parlamentare și organizează serviciile Camerei. Activitatea sa este permanentă (și atunci când Camera nu este întrunită în sesiune).
Biroul permanent se compune dintr-un președinte, patru vicepreședinți, patru secretari și patru chestori. Președintele, care este și președintele Camerei, este ales pe durata întregului mandat parlamentar iar ceilalți membrii pe durata unei sesiuni și pot fi revocați înainte de expirarea mandatului.
Biroul permanent se constituie prin negociere între liderii grupurilor parlamentare, cu respectarea configurației politice a Camerei, cu respectarea art. 16 alin. 3 din Constituția republicată.
Calitatea de membru al Biroului Permanent încetează în urma demisiei, a revocării sau a pierderii calității de parlamentar. Deoarece Curtea Constituțională, prin două decizii succesive și obligatorii, a făcut inoperabile anumite prevederi ale regulamentelor camerelor, considerăm necesar ca o nouă modificare a acestora să prevadă excluderea ca modalitate distinctă de pierdere a calității de președinte al unei camere parlamentare revocarea, întrucât acest lucru poate fi introdus numai printr-o nouă revizuire a art. 64 alin. 2 din Constituția României, și nu altfel.
Atribuțiile Biroului permanent sunt următoarele:
propune Camerei data începerii și data încheierii sesiunilor parlamentare;
solicită președintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare;
supune aprobării Regulamentul camerei, precum și propunerile de modificare a acestuia;
prezintă Camerei spre aprobare proiectul de buget al acesteia și contul de încheiere a exercițiului bugetar;
pregătește și asigură desfășurarea în bune condiții a lucrărilor Camerei;
primește și distribuie proiectele de legi, propunerile legislative și rapoartele comisiilor parlamentare;
întocmește proiectul ordinii de zi a ședințelor Camerei și programul de lucru al acesteia;
organizează relațiile Camerei cu parlamentele altor state și cu organizațiile parlamentare;
supune spre aprobare Camerei componența delegațiilor permanente la organizațiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza consultării grupurilor parlamentare cu respectarea configurației a Camerei;
aprobă statul de funcții și regulamentul serviciilor Camerei și supune aprobării Camerei structura serviciilor acesteia;
conduce și controlează serviciile Camerei;
aprobă regulamentul privind paza și accesul persoanelor în sediul Camerei;
aprobă regulamentele comisiilor parlamentare;
rezolvă orice sesizare privind situația de incompatibilitate, vacantare, blocaj, obstrucționare sau comportament abuziv din partea biroului comisiei sau a unui grup de deputați al unei comisii permanente, nerezolvată de comisia respectivă
îndeplinește orice alte atribuții prevăzute în regulament, în legi sau însărcinări date de Cameră.
Președintele Biroului Permanent se alege după constituirea legală a Camerelor, odată cu alegerea tuturor membrilor Biroului Permanent, dar, spre deosebire de ceilalți membri ai Biroului Permanent, așa cum prevede expres și art. 64 alin. 2 din Constituție, acesta este singura persoană care se alege dintre membrii camerei parlamentare pentru o perioadă egală cu durata mandatului Camerelor și nu mai poate fi schimbată din funcție. În acest sens s-au purtat ample discuții, iar Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 601/2005 privind Regulamentul Senatului, respectiv decizia nr. 602/2005 privind Regulamentul Camerei Deputaților, constatând neconstituționalitatea posibilității schimbării președinților celor două camere parlamentare pe perioada mandatului camerei respective, decizii controversate și care au fiecare și opinii separate.
Președintele Biroului permanent, care este și Președintele Camerei are ca principale atribuții următoarele:
a) convoacă camera parlamentară în sesiuni ordinare și extraordinare;
b) conduce lucrările Camerei și asigură respectarea programului orar și a ordinii de zi;
c) acordă cuvântul, moderează discuțiile, sintetizează problemele supuse dezbaterii, stabilește ordinea votării explică semnificația votului și anunță rezultatul votului;
d) asigură menținerea ordinii în timpul dezbaterilor și respectarea Constituției și a Regulamentelor parlamentare
e) convoacă și conduce lucrările Biroului permanent;
f) reprezintă camera parlamentară în relațiile cu Președintele României, Guvern, și cu alte autorități și instituții interne ori internaționale;
g) poate sesiza Curtea Constituțională, în condițiile prevăzute de Constituția României;
h) dispune de fondul președintelui de cameră parlamentară, conform legii și în limitele prevederilor bugetare;
i) prezintă Biroului permanent rapoarte anuale privind utilizarea fondului președintelui;
j) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege, de regulamentele camerelor parlamentare sau hotărâte de Plenul Camerei al cărei președinte este.
Președintele Senatului are următoarele atribuții specifice:
asigură interimatul funcției de Președinte al României, conform art. 98 din Constituția României, republicată.
aprobă decontarea cheltuielilor pentru deplasările în străinătate;
aprobă indemnizațiile persoanelor utilizate în cadrul Senatului în calitate de colaboratori, precum și decontarea cheltuielilor suportate de persoanele invitate la Senat, potrivit legii.
Președintele Camerei Deputaților are o singură atribuție ce nu se regăsește explicit redactată și pentru Președintele Senatului, anume aceea că el asigură trimiterea de îndată la Senat, spre dezbatere, a proiectelor de legi adoptate sau respinse de Camera Deputaților ori, după caz, Președintelui României, spre promulgare, a legilor votate, în termenele legale;
Vicepresedinții îndeplinesc atribuțiile stabilite de Biroul permanent sau încredintate de președintele Camerei parlamentare. Aceștia conduc activitatea Biroului permanent și a Camerei parlamentare, la solicitarea președintelui sau, în absența acestuia, prin decizie.
Fiecare vicepreședinte poate coordona și activitatea unor comisii permanente anume stabilite de Biroul permanent în sarcina sa. În îndeplinirea acestor atribuții, vicepreședintele coordonator poate participa la lucrările comisiei în cauză, fără drept de vot, prezentând informări Biroului permanent despre aceasta.
În perioada în care președintele Senatului asigură interimatul funcției de Președinte al României, atribuțiile președintelui Senatului se exercită de unul dintre vicepreședinți, desemnat de președintele Senatului.
Secretarii Biroului Permanent au următoarele atribuții curente în activitatea de legiferare:
a) participă la conducerea ședințelor de plen, asistându-l pe președintele Biroului permanent aparținând, de regulă, unul majorității și celălalt opoziției;
b) semnalează președintelui Biroului permanent înscrierile la cuvânt, în ordinea în care acestea au fost făcute;
c) prezintă președintelui Biroului permanent propunerile, amendamentele și orice alte comunicări adresate plenului;
d) urmăresc prezența parlamentarilor la lucrări;
e) verifică cvorumul de ședință și efectuează apelul nominal, din dispoziția președintelui Biroului permanent;
f) consemnează rezultatul votului atunci când acest lucru se impune;
g) răspund de evidenta hotărârilor adoptate;
h) urmăresc întocmirea stenogramelor și verifică transmiterea lor spre publicare în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a;
i) urmăresc evidența situației proiectelor de lege și a propunerilor legislative înregistrate la Camera în cauză și țin legătura cu autoritățile publice implicate în procedura de legiferare, potrivit repartizării Biroului permanent;
j) urmăresc avizele preliminare, necesare pentru propunerile legislative;
k) urmăresc evidența proiectelor de lege și a propunerilor legislative transmise de la cealaltă cameră parlamentară pentru care camera proprie decide în mod definitiv;
l) îndeplinesc orice alte atribuții prevăzute de lege, de regulamentele camerelor, sau hotărâte de Biroul permanent sau de plenul camerei în cauză.
Chestorii Biroului Permanent verifică modul de gestionare a patrimoniului, funcționarea și calitatea serviciilor Camerei Deputaților și fac propuneri corespunzătoare Biroului permanent. Aceștia exercită controlul financiar asupra cheltuielilor efectuate, prezintă Biroului permanent proiectul de buget al Camerei Deputaților și contul de încheiere a exercițiului bugetar anual, asigură menținerea ordinii în sediul Camerei Deputaților și îndeplinesc alte atribuții, în conformitate cu dispozițiile președintelui acesteia sau ale Biroului permanent.
La sfârșitul fiecărei sesiuni parlamentare chestorii prezintă plenului Camerei Deputaților un raport cu privire la rezultatele controalelor efectuate.
În regulamentul Camerei Deputaților, se găsește reglementată o altă formă organizatorică a deputaților, anume, Comitetul liderilor grupurilor parlamentare. Acesta este alcătuit din liderii grupurilor parlamentare sau din locțiitorii acestora. Are următoarele atribuții:
aprobă ordinea de zi a ședințelor Camerei Deputaților și programul de lucru al acesteia, precum și modificările sau completările aduse ordinii de zi sau programului aprobat;
propune plenului Camerei Deputaților modul de organizare a dezbaterilor în plen prin alocarea pentru fiecare grup parlamentar, în funcție de ponderea sa în numărul total al deputaților, a timpului afectat pentru luările de cuvânt în ședința Camerei; alocarea timpului afectat dezbaterilor este obligatorie la dezbaterile politice și facultativă la dezbaterile unui proiect de lege sau unei propuneri legislative;
poate include în ordinea de zi dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative la care termenul de depunere a raportului a fost depășit;
propune plenului Camerei Deputaților numărul membrilor comisiilor permanente.
Comitetul liderilor grupurilor parlamentare adoptă hotărâri cu majoritatea rezultată din ponderea votului fiecărui membru prezent, iar această pondere se calculează conform proporției grupului parlamentar reprezentat de lider în numărul total al deputaților, având în vedere configurația politică inițială, rezultată din alegeri. La lucrările Comitetului liderilor grupurilor parlamentare participă, fără drept de vot, și președintele Camerei Deputaților și, dacă este cazul, reprezentantul Guvernului României sau președintele comisiei parlamentare care a depășit termenul de depunere a raportului. Comitetul liderilor grupurilor parlamentare se întrunește săptămânal, de regulă miercurea sau ori de câte ori este nevoie, la cererea unui lider de grup parlamentar, a președintelui Camerei Deputaților sau a Biroului permanent al Camerei Deputaților. Acesta se întrunește și lucrează în mod regulamentar în prezența a mai mult de jumătate din numărul liderilor grupurilor parlamentare, care reprezintă majoritatea deputaților, fiind prezidat de președintele Camerei Deputaților.
3. Comisiile parlamentare
Comisiile parlamentare sunt și ele organe interne de lucru ale camerelor. În art. 64 alin. 4, Constituția arată că fiecare Cameră își constituie comisii permanente și poate institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. De asemenea, Camerele își pot constitui comisii comune. Comisiile parlamentare se alcătuiesc conform configurației politice a fiecărei Camere.
3.1. Comisiile comune în actuala organizare parlamentară sunt:
Comisia comună a Camerei Deputaților și Senatului pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire a Constituției României
Comisia comună a Camerei Deputaților și Senatului pentru elaborarea propunerilor legislative privind legile electorale, privind modificarea Legii partidelor politice și a Legii privind finanțarea partidelor politice și a campaniilor electorale
Comisia comună permanentă a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activității S.R.I.
Comisia parlamentară a revoluționarilor din Decembrie 1989
Comisia permanentă a Camerei Deputaților și Senatului privind Statutul deputaților și al senatorilor, organizarea și funcționarea ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului
Comisia permanentă comună a Camerei Deputaților și Senatului pentru relația cu UNESCO
Comisia specială a Camerei Deputaților și Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra Serviciului de Informații Externe.
Comisia comună pentru integrare europeană dintre Palamentul României și Parlamentul Republicii Moldova
3.2. Comisiile permanente sunt cele mai importante și sunt alese pe durata mandatului parlamentar fiind constituite pe diferite domenii de activitate: industrie, servicii, buget și finanțe, sănătate, agricultură, învățământ, etc.
Pentru fiecare comisie, numărul de locuri care, revine fiecărui grup parlamentar se stabilește de Cameră, la propunerea Biroului permanent, cu precizarea că la Camera Deputaților, Regulamentul prevede că în cadrul comisiilor permanente pot participa un număr de 11-33 de deputați, cu excepția Comisiei pentru regulament, care se compune din câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar din Camera Deputaților. Membrii comisiilor sunt desemnați prin acordul liderilor grupurilor parlamentare, cu respectarea configurației politice a Camerei.
Din punct de vedere al organizării interne, structura comisiilor permanente este diferită la Senat față de Camera Deputaților, în sensul că în cadrul Senatului, conform art. 48 din Regulamentul Senatului, comisiile sunt conduse de un birou compus dintr-un președinte, un vicepreședinte și un secretar, în timp ce la Camera Deputaților, conform art. 45 alin. 1 din Regulamentul Camerei Deputaților, comisiile permanente își aleg birourile, compuse din câte un președinte, 2 vicepreședinți și 2 secretari, cu excepția Comisiei pentru regulament, al cărei birou este compus din președinte, un vicepreședinte și 2 secretari. Funcțiile din biroul Comisiei pentru regulament sunt ocupate în ordinea mărimii grupurilor parlamentare.
În ceea ce privește atribuțiile președinților de comisii permanente, la ambele camere ale Parlamentului, acestea vizează în general următoarele:
conduce ședințele comisiei;
poate propune ca la lucrările comisiei, în scopul realizării lor în bune condiții, să ia parte și alte persoane;
convoacă biroul comisiei pentru a stabili modalitățile de îndeplinire a activităților aflate în sarcina comisiei;
asigură reprezentarea comisiei în raporturile cu Guvernul României, cu Biroul permanent al Camerei și cu celelalte comisii ale Camerei Deputaților și ale Senatului;
îndeplinește alte atribuții cerute de desfășurarea în bune condiții a lucrărilor comisiei prevăzute în Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului, sau în regulamentele camerei unde funcționează precum și în regulamentul comisiei;
solicită Biroului permanent al Camerei pentru activitatea comisiei și a membrilor acesteia, personal de secretariat și de specialitate, logistica necesară în vederea desfășurării activității comisiei, autoturisme, în mod similar cu liderul de grup parlamentar
semnează rapoartele și celelalte acte elaborate de comisie
are acces sau poate desemna altă persoană să aibă acces la ședințele altor comisii care examinează lucrări ce prezintă importanță pentru comisia pe care o conduce.
Vicepreședinții comisiilor îndeplinesc, pe rând, atribuțiile președintelui, în absența sau potrivit delegării date de către acesta, iar secretarii comisiilor au în genere următoarele atribuții:
țin evidența prezenței membrilor comisiei la ședințele acesteia;
asigură redactarea tuturor actelor comisiei și contrasemnează toate actele comisiei;
numără voturile exprimate în ședințele comisiei;
urmăresc întocmirea proceselor-verbale, realizarea stenogramelor sau înregistrarea ședințelor comisiei, după caz;
urmăresc buna funcționare a dotărilor comisiei, precum și activitatea personalului;
îndeplinesc orice alte activități necesare bunului mers al activității comisiei, ca urmare a dispozițiilor biroului sau ale președintelui acesteia.
În actualul mandat parlamentar sunt constituite următoarele comisii permanente:
La Camera Deputaților:
Comisia pentru politică economică, reformă și privatizare
Comisia pentru buget, finanțe și bănci
Comisia pentru industrii și servicii
Comisia pentru transporturi și infrastructură
Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară și servicii specifice
Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale
Comisia pentru administrație publică și amenajarea teritoriului
Comisia pentru mediu și echilibru ecologic
Comisia pentru muncă și protecție socială
Comisia pentru sănătate și familie
Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport
Comisia pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă
Comisia juridică, de disciplină și imunități
Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională
Comisia pentru politică externă
Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupției și pentru petiții
Comisia pentru regulament
Comisia pentru tehnologia informației și comunicațiilor
Comisia pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați
Comisia pentru comunitățile de români din afara granițelor țării
Comisia pentru afaceri europene
Distinct de aceste comisii permanente la Camera Deputaților funcționează și Comisia de validare.
La Senat:
Comisiile permanente sunt următoarele:
Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunități și validări
Comisia pentru buget, finanțe, activitate bancară și piață de capital
Comisia economică, industrii și servicii
Comisia pentru agricultură, silvicultură și dezvoltare rurală
Comisia pentru politică externă
Comisia pentru administrație publică și organizarea teritoriului
Comisia pentru apărare, ordine publică și siguranță națională
Comisia pentru muncă, familie și protecție socială
Comisia pentru învățământ, știință, tineret și sport
Comisia pentru sănătate publică
Comisia pentru cultură și media
Comisia pentru drepturile omului, culte și minorități
Comisia pentru egalitatea de șanse
Comisia pentru dezvoltare regională, administrarea activelor statului și privatizare
Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții
Comisia pentru regulament
Comisia pentru afaceri europene
Comisia românilor de pretutindeni
Comisia pentru transporturi și energie
Comisia pentru mediu
Regulamentul comisiilor permanente va cuprinde, în detaliu, domeniul lor specific de activitate.
3.3. Comisiile speciale
Constituția României, prin art. 64 alin. 4 prevede posibilitatea înființării de comisii speciale, iar regulamentele Camerelor detaliază aceste prevederi.
Comisiile speciale sunt constituite pentru avizarea unor acte legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri indicate în hotărârea de înființare a comisiei. Aceste comisii întocmesc un raport privind scopul pentru care s-au înființat pe care îl depun la Biroul permanent, iar acesta, în termen de 10 zile pentru cele de la Senat, va include raportul pe ordinea de zi a Senatului. La Camera Deputaților, se pot constitui comisii speciale conform art. 72 alin. 1 din Regulament, la propunerea a 50 de deputați din cel puțin două grupuri parlamentare, iar componența și biroul acestora se hotărăsc, la propunerea Comitetului liderilor grupurilor parlamentare, cu respectarea configurației politice inițiale rezultate în urma alegerilor. Propunerile legislative astfel elaborate nu se mai supun examinării altor comisii.
În actuala organizare în cadrul Parlamentului României, funcționează următoarele comisii speciale:
Comisia specială comună a Camerei Deputaților și Senatului pentru avizarea Proiectului de Lege privind unele măsuri aferente exploatării minelor auro-argentifere din perimetrul Roșia Montană și stimularea și facilitarea dezvoltării activitățlor miniere în România.
Comisia specială comună a Camerei Deputaților și Senatului pentru aderarea României la spațiul Schengen
3.4. Comisiile de anchetă
La cererea unei treimi din numărul membrilor săi în cazul Senatului, respectiv la cererea a minimum 50 de deputați din cel puțin două grupuri parlamentare la Camera Deputaților, fiecare cameră parlamentară poate hotărî înființarea unei comisii de anchetă.
Comisia de anchetă poate invita orice persoană care poate avea cunoștință despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza care formează obiectul activității comisiei.
La cererea comisiei de anchetă, orice persoană care cunoaște fapte sau împrejurări în legătură cu obiectul cercetării sau care deține un mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoștință sau să le înfățișeze.
Instituțiile și organizațiile sunt obligate, în condițiile legii, să răspundă la solicitările comisie de anchetă în termenul stabilit de aceasta.
Când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări în vederea aflării adevărului, este necesară întocmirea unor rapoarte de expertiză, Comisia de anchetă parlamentară solicită efectuarea de expertize. Cheltuielile necesare efectuării expertizelor și a altor acte procedurale, ce țin de activitatea comisiei, se aprobă de Biroul permanent al Camerei, la solicitarea președintelui Comisiei de anchetă parlamentară.
Lucrările Comisiei de anchetă parlamentară se încheie cu redactarea unui raport asupra anchetei derulate, care se dezbate de camera în cauză, într-un termen rezonabil pentru comisiile de la Senat, respectiv în termen de 15 zile de la depunere pentru comisiile constituite la Camera Deputaților. Concluziile, răspunderile și măsurile conținute în raportul privind ancheta parlamentară, dezbătute de către cameră, vor fi reflectate în conținutul unei hotărâri care, după adoptare, va fi înaintată, dacă se impune, împreună cu raportul, autorităților competente în vederea examinării și soluționării.
Autoritățile sesizate cu această hotărâre și cu raportul comisiei de anchetă parlamentară au obligația să informeze, în termen de 30 de zile de la adoptarea soluției, Biroul permanent al Camerei în cauză privind soluțiile adoptate și motivarea acestora. Biroul permanent va prezenta plenului Camerei informarea autorităților sesizate.
3.4. Comisiile de mediere
În general, comisiile de mediere se formează în parlamentele cu structură bicamerală, atunci când în procedura de legiferare intervin soluții legislative diferite între cele două Camere. În asemenea situații se încearcă medierea între cele două Camere, iar comisia de mediere este tocmai mijlocul prevăzut de lege în acest sens.
Constituția României prevede constituirea comisiei de mediere (art. 155 alin. 1), stabilind că asemenea comisii se înființează doar pentru proiectele de lege aflate în curs de legiferare la data intrării în vigoare a legii de revizuire a Constituției, precum și, ori de câte ori este nevoie în cazul legilor de revizuire a Constituției, fiecare cameră urmând a desemna un număr egal de membri.
Potrivit Regulamentelor Camerelor, comisia de mediere este formată din 7 deputați și 7 senatori desemnați de birourile permanente la propunerea grupurilor parlamentare. Comisia se întrunește la convocarea președintelui comisiei sesizată în fond de la Camera care a adoptat ultima proiectul. Hotărârile se iau cu majoritatea membrilor, iar în caz de paritate votul președintelui este hotărâtor.
Activitatea comisiei încetează odată cu depunerea raportului.
În cazul în care comisia de mediere nu ajunge la un acord cu privire la textele aflate în divergență sau dacă una din Camere nu aprobă raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergență se supun dezbaterii în ședința comună a celor două Camere.
Secțiunea 4: Funcționarea Parlamentului
1. Mandatul.
Prin mandat sau legislatură se înțelege perioada de timp pentru care este ales parlamentul. În general, parlamentele sunt alese pentru un mandat de 4 sau 5 ani. Unele camere ale parlamentului se pot reînnoi la 2 sau 3 ani, câte o treime (exemplu Senatul S.U.A.) Mandatul parlamentar se încheie la expirarea termenului, în afara cazurilor când camerele sunt dizolvate mai înainte sau se autodizolvă.
Constituția României prevede că mandatul Camerei Deputaților și Senatului este de 4 ani, mandat care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
Alegerile pentru noile Camere vor avea loc în termen de 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.
Mandatul Camerelor se prelungește până la întrunirea legală a noului Parlament. În această perioadă nu poate fi revizuită Constituția și nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice.
Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent își continuă procedura în noul Parlament.
2. Sesiunea.
Camerele parlamentare își desfășoară activitatea în cadrul sesiunilor. Sesiunile parlamentare sunt sesiuni ordinare și sesiuni extraordinare.
Sesiunile ordinare sunt acelea în care Parlamentul (Camera) este obligat a se întruni; numărul sesiunilor ordinare este expres prevăzut prin lege. Parlamentul României se întrunește în două sesiuni ordinare pe an: prima începe în luna februarie și nu poate depăși sfârșitul lunii iunie, iar a doua sesiune începe în luna septembrie și nu poate depăși sfârșitul lunii decembrie.
Sesiunile extraordinare sunt acelea care se țin ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor ordinare, la cererea Președintelui României, a Biroului Permanent al Camerei deputaților, respectiv al Senatului, sau a cel puțin unei treimi din numărul deputaților respectiv senatorilor. Cererea de convocare a unei sesiuni extraordinare se va remite în formă scrisă Președintelui camerei parlamentare și va cuprinde motivul, ordinea de zi propusă, și durata de desfășurare a sesiunii extraordinare. Respingerea ordinii de zi solicitate împiedică ținerea sesiunii extraordinare.
Constituția României prevede că Parlamentul nou ales se întrunește la convocarea Președintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri. De asemenea în art. 92 (3) se prevede convocarea de drept a Parlamentului care se realizează în 24 de ore în cazul declanșării unei agresiuni armate împotriva României și în cel mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență (art.93(2)).
În sfârșit, Parlamentul se convoacă obligatoriu în sesiune în situația adoptării ordonanțelor de urgență prevăzute la art. 115 (5) din Constituția României, în cinci zile de la depunere sau trimitere după caz.
3. Ședințele.
Camerele Parlamentului lucrează în ședințe separate și în ședințe comune.
În art. 65 alin. 2 Constituția României stabilește situațiile în care Camerele se întrunesc în ședință comună. Aceste situații privesc:
primirea mesajului Președintelui României;
aprobarea bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat;
declararea mobilizării generale sau parțiale;
declararea stării de război;
suspendarea sau încetarea ostilităților militare;
aprobarea strategiei naționale de apărare a țării;
examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
numirea, la propunerea Președintelui României, a directorilor serviciilor de informații și exercitarea controlului asupra acestor servicii;
numirea Avocatului Poporului;
stabilirea statutului deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizației și a celorlalte drepturi ale acestora;
îndeplinirea altor atribuții care potrivit Constituției sau regulamentului, se exercită în ședință comună.
Privitor la desfășurarea ședințelor, evidențiem câteva reguli cuprinse fie în Constituție, fie în regulamentele Camerelor. Astfel:
în timpul sesiunii parlamentarii lucrează în ședințe în plen, în comisii, în grupuri parlamentare, la nivelul birourilor parlamentare, în circumscripțiile electorale (conform regulilor aprobării Biroului Permanent al Camerei parlamentare), ori îndeplinesc alte sarcini dispuse de plenul camerei din care fac parte.
în afara sesiunilor, parlamentarii își pot desfășura activitatea din dispoziția sau cu aprobarea Biroului Permanent, în comisii permanente, speciale sau de anchetă, în grupuri parlamentare, (cu aprobarea conducerii grupului parlamentar în cauză), precum și în circumscripții electorale, ori îndeplinesc alte sarcini dispuse de Camera din care fac parte;
ședințele sunt publice, în afara cazurilor în care, la cererea președintelui sau a unui grup parlamentar, se hotărăște cu majoritate simplă ca anumite ședințe să fie secrete;
prezidarea ședințelor aparține, de regulă, președintelui Camerei, ajutat de membri ai biroului;
lucrările primelor ședințe, după alegeri, până la alegerea președinților Camerelor și Birourilor permanente sunt prezidate de către cel mai în vârstă deputat sau senator, asistat de secretari;
ședințele se țin la sediul Camerei, în zilele și orele stabilite; la propunerea Biroului permanent se vor putea ține ședințe și după un alt program;
la ședințe au dreptul să participe în afara deputaților și senatorilor, membrii sau reprezentanții Guvernului, diplomați, reprezentanți ai presei, radioului și televiziunii, precum și cetățeni pe baza autorizației sau invitației emise de secretarul general al Camerei în condițiile stabilite de Biroul permanent;
Camera Parlamentului lucrează valabil, dacă în sala de ședință sunt prezenți cel puțin jumătate plus unul din numărul total al membrilor săi;
proiectul ordinii de zi și programul de lucru pentru săptămâna următoare, în ceea ce privește Senatul, se întocmesc de Biroul Permanent și se aprobă de plen în ultima zi lucrătoare a săptămânii în curs cu majoritatea senatorilor prezenți;
proiectul ordinii de zi și proiectul programului de lucru la Camera Deputaților, sunt săptămânale și se aprobă de Comitetul liderilor grupurilor parlamentare în ziua de miercuri a fiecărei săptămâni de lucru a Camerei, pentru săptămâna următoare.
la întocmirea și adoptarea ordinii de zi în domeniul legislativ se va asigura prioritate cererilor adresate de birourile comisiilor permanente, dezbaterilor în procedură de urgență, cererilor pentru adoptarea unei asemenea proceduri, și dezbaterii rapoartelor întocmite de comisiile de mediere, atunci când este cazul.
cererile Președintelui României, rapoartele și declarațiile primului-ministru se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi. Proiectul de lege sau propunerea legislativă transmisă spre reexaminare în baza prevederilor art. 104 alin. (3) se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi pentru dezbatere în procedură de urgență.
pentru a discuta problemele ordinii de zi, deputații și senatorii iau cuvântul în ordinea înscrierii la cuvânt;
dacă vorbitorul se îndepărtează de la chestiunea pentru care i s-a dat cuvântul, președintele îi atrage atenția și dacă nu se conformează, îi retrage cuvântul;
de regulă, se vorbește numai de la tribună; este interzis dialogul între vorbitorii aflați la tribună și persoanele aflate în sală;
au prioritate în discuție și pot fi ridicate oricând, problemele ce privesc: aplicarea regulamentului, prelungirea, suspendarea sau amânarea ședinței, amânarea sau închiderea dezbaterii asupra problemelor în discuție; închiderea ședinței.
Dezbaterile parlamentare se înregistrează pe bandă magnetică, se stenografiază și se publică în Monitorul Oficial cu excepția celor din ședințele secrete. Pentru fiecare ședință, de asemenea, se întocmesc și procese-verbale.
4. Sistemul de vot în Parlament.
Camerele parlamentare hotărăsc prin vot deschis sau secret, asupra problemelor care au constituit ordinea de zi a ședințelor.
Votul deschis se exprimă prin mijloace electronice, ridicarea mâinii, apel nominal, ridicarea în picioare. Votarea prin apel nominal se desfășoară astfel: președintele aduce la cunoștință obiectul votării și sensul cuvintelor "pentru" și "contra"; apoi unul din secretari citește numele parlamentarilor iar fiecare răspunde "pentru" și "contra".
Votul secret se exprimă prin buletine, bile sau electronic. În mod obligatoriu votul este cu buletine, în situația alegerii persoanelor în funcții, și cu bile, în cazul acordării votului de încredere Guvernului, adoptării moțiunii de cenzură și în cazul votării actelor normative.
În cazul votului cu buletine, parlamentarul, primind buletinul votează "pentru", când lasă neatins numele persoanei înscrisă în buletin și „contra” când șterge (taie) numele persoanei.
Votul cu bile presupune existența a două urne: una albă și alta neagră așezate în fața președintelui de ședință. Fiecare parlamentar primește o bilă neagră și una albă. Depunerea bilei albe în urna albă și a celei negre în urna neagră înseamnă vot "pentru"; depunerea bilei albe în urna neagră și a bilei negre în urna albă semnifică vot "contra".
Votul este secret în următoarele situații: în cazul în care prin regulament se stabilește astfel și în cazul în care la propunerea președintelui de ședință sau a unui lider de grup Camera hotărăște în acest sens. În cazul votului secret exprimat prin buletine de vot sau bile, se constituie o comisie de numărare și validare a voturilor, formată din câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar, asistată de cei 2 secretari de ședință. Exprimarea votului pentru numiri pe funcții se face prin vot cu buletine de vot, cu excepția cazurilor în care prin lege sau prin regulament se prevede o altă procedură de vot.
În Parlamentul României se votează cu:
a) majoritate de cel puțin 2/3 din numărul membrilor fiecărei camere:
– proiectul sau propunerea de revizuire a Constituției;
– punerea sub acuzare a Președintelui României pentru înaltă trădare (art. 96(1));
b) cu majoritatea a cel puțin 3/4 din numărul deputaților și senatorilor:
– proiectul sau propunerea de revizuire a Constituției, dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord (în ședință comună);
c) cu majoritatea deputaților și senatorilor (1/2 +1):
– suspendarea din funcție a Președintelui României (art. 95(1));
– pentru investirea Guvernului (art. 103(3)) ;
– pentru adoptarea moțiunii de cenzură (art. 113(1));
d) cu majoritatea membrilor prezenți din fiecare Cameră:
legile ordinare și hotărârile.
Secțiunea 5: Controlul parlamentar
Parlamentul nu numai elaborează legi, dar și controlează modul cum acestea sunt respectate și aplicate. Potrivit prof. I. Muraru, controlul parlamentar este necesar și deplin: este necesar pentru că Parlamentul este organul de stat căruia poporul îi deleagă funcția deliberativă și prin urmare acesta trebuie să constate direct cum autoritățile statului își realizează atribuțiile; este un control deplin pentru că se întinde asupra întregii activități desfășurate potrivit Constituției și legilor.
Cât privește formele și mijloacele de control acestea pot fi sistematizate astfel:
a) controlul parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe. Acesta este un mijloc de control direct asupra activității autorităților statale.
Obligația de a prezenta Parlamentului sau uneia din Camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe revine: Președintelui României care anual prezintă mesajul său cu privire la principalele probleme ale națiunii; Guvernului, care supune aprobării Parlamentului programul său, Curții de Conturi, Avocatului Poporului, Serviciului Român de Informații care-și prezintă anual raportul de activitate.
b) controlul exercitat prin comisiile parlamentare. De regulă, toate comisiile parlamentare pot efectua control, însă această funcție o au în mod deosebit comisiile de anchetă sau comisiile speciale. Aceste comisii au deseori puteri judiciare, având în vedere că ele pot cita martori.
c) controlul exercitat prin întrebări și interpelări, este un mijloc de control important, reglementat detaliat, care își are suportul în Constituție, unde se consacră obligația Guvernului și membrilor acestuia de a răspunde întrebărilor și interpelărilor formulate de deputați sau senatori. Atât regimul întrebărilor, cât și al interpelărilor este stabilit de Regulamentele celor două Camere. Președintele Camerei are dreptul să nu admită întrebările care:
– privesc probleme de interes personal sau particular;
– urmăresc în exclusivitate obținerea unei consultații juridice;
– se referă la procese aflate pe rolul instanțelor judecătorești sau pot afecta soluționarea unor cauze aflate în curs de judecată;
– privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc funcții publice. Întrebările pot fi orale sau scrise. La întrebări membrii Guvernului nu răspund dacă cel care a adresat întrebarea nu se află în sala de ședințe.
Interpelările constau în cereri adresate Guvernului de către un grup parlamentar, de unul sau mai mulți parlamentari, prin care se solicită explicații asupra politicii Guvernului în problemele importante ale activității sale interne sau externe. Interpelările se citesc în ședința special consacrată acestora (și întrebărilor), după care se prezintă președintelui comisiei spre a fi transmise primului-ministru. Dezvoltarea interpelărilor are loc în ședința consacrată întrebărilor și răspunsurilor la întrebări. Durata dezvoltării interpelării nu poate depăși 5 minute.
d) controlul exercitat de deputați și senatori prin dreptul acestora obține informațiile necesare. Așadar, Camera Deputaților și Senatul pot cere informațiile și documentele necesare controlului activităților sale autorităților publice care sunt obligate să le furnizeze. Deputații sau senatorii se adresează în sensul obținerii de informații președintelui Camerei sau președintelui comisiei parlamentare în cauză cu o cerere. Dacă informațiile sau documentele cerute de parlamentari privesc secrete de stat de o maximă importanță, cererea poate fi refuzată. Asupra eventualului refuz se va decide în ședință secretă în Camera respectivă.
e) controlul exercitat prin rezolvarea petițiilor cetățenilor. Fiind reprezentanții cetățenilor și în aceasta calitate intermediari între aceștia și Guvern, parlamentarii trebuie să se preocupe de rezolvarea petițiilor cetățenilor. Rezolvarea acestor petiții de către Camerele Parlamentului au o mare eficiență, date fiind publicitatea dezbaterilor parlamentare, faptul că Guvernul trebuie să se explice în public; Regulamentele Camerelor stabilesc modul de primire și de rezolvare a petițiilor. Astfel:
– petițiile vor fi prezentate în scris și semnate, precizându-se domiciliul petiționarului:
– petițiile se înscriu într-un registru, în ordinea primirii, consemnându-se numărul de înregistrare, numele, prenumele, domiciliul petiționarului și obiectul
– petițiile înregistrate se transmit Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, corupției și pentru petiții și altor comisii permanente, spre dezbatere și soluționare;
– trimestrial, Comisia prezintă Biroului permanent un raport asupra petițiilor primite și asupra modului de soluționare a acestora.
f) controlul exercitat prin Avocatul Poporului. Avocatul Poporului are rolul de apăra drepturile și libertățile cetățenești în raport cu autoritățile publice, în special cu cele executive. Răspunzând doar în fața Parlamentului, Avocatul Poporului poate face recomandări privind legislația sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea libertăților publice.
Secțiunea 6: Statutul deputaților și senatorilor
§. 1. Noțiunea mandatului parlamentar
În sens larg, mandatul reprezintă o împuternicire, o delegare, o reprezentare. Mandatul parlamentar constituie împuternicirea „de a reprezenta"'. Din punct de vedere juridic, mandatul parlamentar „semnifică o funcție politică cu care titularul său este investit prin alegeri, al cărui conținut este predeterminat prin lege".
Într-o altă opinie, mandatul parlamentar este „o demnitate publică rezultată din alegerea de către electorat în vederea exercitării prin reprezentare a suveranității naționale (puterii poporului) și care conține împuternicirile stabilite prin Constituție și legi ''.
Mandatul parlamentar este, fie urmarea alegerilor parlamentare fie, a desemnării prin prevederi constituționale.
Mandatul parlamentar nu desemnează o relație între electorat și cel ales deoarece nu există între aceștia un acord de voință sau vreo subordonare, ca în cazul contractului de mandat din dreptul civil. În consecință, alături de alți autori, concluzionăm că mandatul parlamentar constă în funcția publică obținută în urma alegerilor pentru exercitarea suveranității prin reprezentare și al cărui conținut este stabilit de Constituție și de legi.
În România mandatul parlamentar este reprezentativ. Potrivit art. 69 (1) din Constituție, în exercitarea mandatului deputații și senatorii sunt în serviciul poporului. De asemenea, art. 1 din Legea nr. 96/2006 prevede că deputații și senatorii sunt reprezentanții aleși ai poporului român, prin care acesta își exercită suveranitatea, arătând expres în acest sens, că orice mandat imperativ este nul. Altfel spus, mandatul parlamentar obligă pe cel care îl exercită față de toată națiunea și nu numai față de alegătorii din circumscripția unde a fost ales.
În al doilea rând, obligațiile pe care parlamentarul și le-a asumat în campania electorală ori care rezultă din programul politic al partidului pe listele căruia a fost ales, nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic pentru cel aflat în exercițiul mandatului. Este de la sine înțeles că o relație între partid și parlamentar trebuie să existe pe anumite coordonate politice și morale și cu atât mai mult cu cât parlamentarul trebuie să fie conștient că viitoarele alegeri vor avea în vedere și rezultatele activității lui față de electorat.
Nu puține au fost cazurile când, în mod justificat, partidele politice au retras sprijinul unor parlamentari, acuzându-i că „nu se conformează disciplinei de partid" ori chiar se opun strategiei de aplicare în practică a programului partidului. Este nejustificată o asemenea măsură deoarece:
– mandatul este dat de națiune prin electoratul din circumscripția unde a fost ales parlamentarul;
– mandatul nu ar mai fi reprezentativ, dacă un partid politic l-ar putea sustrage;
– potrivit principiului simetriei în drept (cine dispune poate să și anuleze), dacă mandatul este dat de națiune, numai aceasta poate să-l retragă;
– ar părea suprapunerea unui partid politic peste structurile parlamentare ceea ce este inacceptabil într-o democrație.
În concluzie;
– parlamentarul este independent în exercitarea mandatului; el trebuie să se supună Constituției și legilor, fiind obligat să-și exercite drepturile și să-și asume obligațiile în folosul națiunii:
– orice mandat imperativ este nul (art.69 (2) din Constituție și art. 1 alin. 3 din Legea nr. 96/2006); mandatul imperativ presupune un raport de independență al mandatului față de mandanți, aceasta ducând la posibilitatea revocării parlamentarului dacă nu execută ce i s-a trasat de către alegătorii săi.
După întrunirea legală a Camerelor, dar înainte de depunerea jurământului de credință, așa cum prevede Legea privind Statutul Deputaților și al Senatorilor, fiecare parlamentar este obligat să depună declarația de avere, (completată, datată și semnată personal), la secretarul general al Camerei din care face parte, care îi eliberează dovada de primire necesară deputatului sau senatorului pentru a o prezenta Comisiei de validare a mandatelor. După validare, această comisie are sarcina să asigure publicarea pe paginile de internet ale Parlamentului, a respectivei declarații, precum și în Monitorul Oficial al României. Această declarație de avere se actualizează anual, dacă parlamentarul dobândește anumite bunuri prevăzute de lege.
De asemenea, în termen de 15 zile de la validare, parlamentarii sunt obligați să depună la secretarul Camerei din care fac parte, declarația de interese, întocmită pe propria răspundere, în conformitate cu prevederile legale în materie.
După validarea alegerii ca membru al Parlamentului, fiecare deputat și senator depune jurământul de credință față de țară și popor, îl semnează și îl încredințează spre păstrare președintelui Camerei din care face parte. Refuzul depunerii jurământului de credință, atrage, de drept, invalidarea mandatului, de către plenul Camerei. Locul rămas astfel vacant, se ocupă de către supleanții de pe listele oficiale de aleși, în condițiile legii electorale, care depun același jurământ, în aceleași condiții.
Mandatul de senator sau deputat nu poate fi întrerupt, suspendat sau revocat, așa cum prevede expres art. 8 alin. 2 din Legea nr. 96/2006
§.2. Protecția mandatului parlamentar
Protejarea mandatului parlamentar se impune împotriva oricăror presiuni, indiferent de unde s-ar exercita, asupra parlamentarului. De altfel, noua lege privind statutul deputaților și al senatorilor, prevede un articol separat în această materie, intitulat „Protecția autorității”. În această reglementare, se arată că de protecție beneficiază atât persoana parlamentarului, cât și soțul/soția și copiii acestuia. Din acest punct de vedere, legea consideră că orice faptă prin care se aduce atingere onoarei ori reputației unui deputat sau senator, ori soțul/soția sau copiii acestuia, precum și amenințarea ori actele de violență săvârșite împotriva acestora, sunt considerate infracțiuni îndreptate împotriva autorității, și se pedepsesc în condițiile în care Codul Penal pedepsește astfel de fapte.
Pentru a accentua rigurozitatea cu care legea înțelege să protejeze mandatul parlamentarului, în art. 26 alin. 4 din Legea nr. 96/2006, s-a introdus prevederea prin care o astfel de protecție se acordă parlamentarului, soțului/soției, și copiilor acestuia, și după încetarea mandatului, cu condiția ca fapta să se comită în legătură cu exercitarea acestuia.
Noua reglementare, aduce și câteva prevederi de noutate în ceea ce privește protecția mandatului de parlamentar, în sensul introducerii unui capitol separat, referitor la principiile și regulile de conduită parlamentară, pe care trebuie să le respecte fiecare senator sau deputat. Astfel s-a reglementat principiul interesului național prin care fiecare deputat sau senator este obligat să acționeze bivalent, atât în interesul locuitorilor din circumscripția pe care o reprezintă cât și în interesul întregii națiuni, fără nici un fel de deosebire.
De asemenea, s-a legiferat principiul legalității și al bunei credințe în activitatea parlamentară, conform căruia, parlamentarii au obligația să acționeze numai în conformitate cu Constituția și legile țării, neputându-și asuma nici un fel de obligații față de persoane fizice sau juridice, care pot afecta sau influența exercitarea mandatului cu bună-credință, potrivit propriei conștiințe.
Un alt principiu al activității parlamentare este principiul transparenței în conformitate cu care, deputații și senatorii au obligația de a menține un dialog permanent cu cetățenii în domeniile în care aceștia sunt interesați și care rezultă din asumarea și exercitarea mandatului de parlamentar.
Tot în acest sens, s-a reglementat și principiul fidelității, ca și consacrare expresă, deoarece el rezulta și din jurământul de credință precum și din obligațiile constituționale generale ale cetățenilor români, principiu conform căruia, „deputații și senatorii sunt datori să manifeste pe durata exercitării mandatului fidelitate față de România și popor și respect față de oameni.”
Nu în ultimul rând, un alt principiu îi obligă pe parlamentarii români să respecte prevederile regulamentelor, să se supună normelor de conduită civilizată, de curtoazie și de disciplină parlamentară și să nu aibă atitudini sau să folosească expresii ori cuvinte injurioase, ofensatoare sau calomnioase.
Protejarea mandatului parlamentar, se mai realizează și prin consacrarea incompatibilităților și imunităților parlamentare.
a) Incompatibilitățile parlamentare
Privitor la incompatibilități. Constituția României în art. 71, stabilește că:
– nimeni nu poate fi în același timp, deputat și senator;
– calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de membru al Guvernului;
– alte incompatibilități se stabilesc prin lege organică.
Legea organică în materie este Legea nr. 96/2006, care clasifică aceste incompatibilități ca fiind „incompatibilități cu caracter general”, arătând în art. 15 și un alt segment al incompatibilităților, „incompatibilități cu funcții economice”, pe care le prezentăm în continuare: Calitatea de deputat sau senator este incompatibilă cu:
președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societăți comerciale, inclusiv la bănci ori la alte instituții de credit, la societăți de asigurare și la cele financiare, precum și în instituții publice;
președinte sau secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociaților la societăți comerciale de tipul celor amintite mai sus;
reprezentant al statului în adunările generale ale societăților comerciale de tipul celor amintite;
manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor și societăților naționale;
comerciant persoană fizică;
membru al unui grup de interes economic, definit conform legii.
Legea, prevede și un alt fel de incompatibilități, cum ar fi cele cu funcțiile și activitățile persoanelor care, conform statutului lor, nu pot face parte din partide politice, sau cu calitatea de membru cu drepturi depline în Parlamentul European, ori cu deținerea unei funcții publice încredințate de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.
b) Imunitatea parlamentară reprezintă ansamblul de dispoziții legale care asigură deputaților și senatorilor un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, în raporturile lor cu justiția și în scopul de a le garanta independența. Ea este direct și indiscutabil legată de mandatul de parlamentar. Din punct de vedere al caracterelor juridice ale imunității, noua reglementare face toate precizările necesare. Astfel, imunitatea parlamentară:
nu este susceptibilă de suspendare sau întrerupere;
nu se poate renunța la ea;
este imperativă și de ordine publică;
se ridică numai de către Camera din care face parte deputatul sau senatorul, conform art. 72 din Constituție și numai conform procedurii detaliate în Regulamentele celor două Camere;
începe odată cu validarea mandatului de parlamentar și încetează la data încheierii mandatului, conform Constituției și Legii nr. 96/2006.
Imunitățile parlamentare urmăresc punerea la adăpost a parlamentarului împotriva oricăror urmăriri judiciare abuzive și șicanatorii. Există două categorii de imunități:
a) imunități parlamentare caracterizate prin inexistența răspunderii, care pun parlamentarul la adăpost pentru tot ce privește activitatea legată de exercitarea mandatului său (discursuri, opinii, vot);
b) inviolabilitățile, care cuprind reguli speciale privind reținerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală în cazul în care deputații sau senatorii sunt învinuiți de crime sau delicte.
În sensul celor arătate mai sus, reglementările constituționale sunt relevante. Astfel:
– deputatul sau senatorul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat sau trimis în judecată penală sau contravențională, fără încuviințarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa; competența de judecată aparține Înaltei Curți de Justiție și Casație;
– potrivit regulamentelor Camerelor, cererea de reținere, arestare, percheziție sau privind posibilitatea trimiterii în judecată penală ori contravențională se adresează președintelui Camerei de către ministrul justiției. Președintele Camerei o aduce la cunoștința deputaților sau senatorilor în ședință publică, după care o trimite de îndată Comisiei juridice de disciplină și imunități (Camera Deputaților) sau Comisiei juridice de numiri, disciplină, imunități și validări (Senat), spre examinare. Comisia va stabili dacă sunt motive temeinice pentru aprobarea cererii, în termen de trei zile. Hotărârea comisiei se adoptă prin votul secret a cel puțin jumătate plus unul din membrii săi. Comisia poate solicita ministrului justiției documentele necesare, acesta având obligația de a le pune la dispoziție.
Comisia întocmește un raport și-l supune dezbaterii și aprobării Camerei. Asupra cererii Camera hotărăște prin vot secret, cu majoritatea membrilor săi, în termen de 5 zile de la depunerea raportului;
– în caz de infracțiune flagrantă, deputatul sau senatorul poate fi reținut și supus percheziției; în această situație ministrul justiției va informa neîntârziat pe președintele Camerei asupra reținerii și percheziției; în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Secțiunea 7. Drepturile și îndatoririle parlamentarilor
Dispozițiile constituționale precum și cele din regulamentele Camerelor -reglementează expres principalele drepturi și îndatoriri ale parlamentarilor. Privitor la drepturi, urmează să constatăm că unele dintre ele sunt exercitate individual, iar altele colectiv.
Drepturile parlamentarilor care pot fi exercitate individual sunt următoarele:
– dreptul de a fi ales în structuri parlamentare (art. 32 din Legea nr. 96/2006)
– dreptul de a participa la lucrările Camerei și ale Parlamentului;
– dreptul de a lua cuvântul și de a face propuneri;
– dreptul de a adresa întrebări și interpelări;
-dreptul de a aduce amendamente la orice proiect de lege sau propunere legislativă:
– dreptul de a cere prin intermediul președintelui Camerei orice acte, date sau informații utile pentru activitatea sa;
– dreptul la replică în chestiuni de ordin personal; :
– dreptul de a face parte dintr-un grup parlamentar și de a participa la lucrările acestuia;
– dreptul de a face parte din cel mult două comisii parlamentare și de a participa la lucrările acestora;
– dreptul de a fi ales în conducerea grupului parlamentar, a comisiei din care face parte precum și în organele directoare ale Camerei;
– dreptul de a-și prezenta demisia;
– dreptul la o indemnizație lunară, de a primi diurne, de a li se asigura cazarea și gratuitatea călătoriei pe tren, avion, vapor, autobuz;
– dreptul de a li se acorda concedii pentru motive de boală sau interese personale.
Privitor la drepturile exercitate colectiv amintim:
– împreună cu alți parlamentari (cel puțin 1/3) parlamentarul poate propune suspendarea din funcție a Președintelui;
– tot astfel, împreună cu alți parlamentari (reprezentând 1/4) poate propune moțiunea de cenzură prin care se angajează răspunderea solidară a Guvernului.
Principalele îndatoriri sunt următoarele:
– de a participa la lucrările Camerei și ale Comisiei din care face parte;
– obligația de a desfășura activitățile pe care le implică mandatul în circumscripția electorală unde a fost ales;
– obligația de a aduce la cunoștința Biroului permanent, schimbările survenite în activitatea sa.
Din punct de vedere al sistematizării acestor drepturi, Legea nr. 96/2006 le grupează în: dreptul de a fi ales în structuri parlamentare (membru în Biroul permanent al Camerei, membru sau în conducerea unei comisii permanente, al unei comisii speciale ori al unei comisii de anchetă); dreptul de a alege organele de conducere; dreptul de asociere în grup parlamentar; drepturi politice specifice (celelalte enumerate mai sus); alte drepturi patrimoniale (indemnizații, cheltuieli de protocol la dispoziția președintelui camerei parlamentare, pentru primirea unor delegații străine, transport gratuit pe perioada mandatului, rambursarea unor cheltuieli necesare și utile, asistență medicală, vechime în muncă, pașaport diplomatic).
Secțiunea 8. Răspundere și sancțiuni
Prin Legea nr. 96/2006 în art. 53, sunt stabilite, pentru abaterile de la prevederile acesteia, următoarele sancțiuni:
a) atenționare;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) îndepărtarea din sală pe durata ședinței;
e) avertismentul
f) interzicerea de a participa la lucrările adunării pe timp de maxim 30 zile fără a beneficia de drepturile bănești și materiale pentru această perioadă;
Sancțiunile prevăzute la lit. a-c se aplică de către președintele de ședință, iar cele de la lit. d se aplică la solicitarea președintelui de ședință, sau a unui grup parlamentar, de către plenul Camerei prin votul majorității celor prezenți
Abaterile ce implică lit. e și f se constată de către Comisia juridică a Camerei parlamentare, la sesizarea unui grup parlamentar, ori la sesizarea personală a unu deputat, respectiv senator, adresată președintelui Camerei în cauză, în termen de cel mult o lună de la data săvârșirii faptei. Soluționarea la Comisia Juridică trebuie să se producă în termen de 10 zile lucrătoare de la înregistrarea ei, iar raportul încheiat cu această ocazie se prezintă către Biroul Permanent al Camerei parlamentare, care trebuie să se pronunțe în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea raportului, și se prezintă în ședință publică.
Secțiunea 9: Actele Parlamentului
Potrivit art. 67 din Constituție,Camera Deputaților și Senatul adoptă legi, hotărâri și moțiuni, art. 73 alin.1 stipulând că Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare.
Este necesară prezentarea conceptului de ,,lege”. Acest termen este folosit în două accepțiuni și anume: în sens larg ( lato senso) se are în vedere orice act normativ și în sens restrâns (stricto senso), se are în vedere actul juridic al organului legiuitor.
Majoritatea sistemelor de drept clasifică legile în constituționale, organice și ordinare Astfel, Constituția franceză din 1958 a dispus că anumite materii vor fi obligatoriu reglementate de legile organice, iar procedura de elaborare a acestora diferă de a legilor ordinare.
Moțiunea exprimă poziția Camerei într-o anumită problemă de politică internă sau externă. Moțiunea poate fi inițiată de cel puțin 50 de deputați. Până la încheierea dezbaterii unei moțiuni, un deputat care a semnat-o nu mai poate semna alte moțiuni în aceeași problemă.
Moțiunile trebuie să fie motivate și se depun la președintele Camerei, în cursul ședințelor publice. După primirea moțiunii, președintele Camerei o comunică de îndată Guvernului și o aduce la cunoștința Camerei după care dispune afișarea ei la sediul Camerei Deputaților.
Președintele Camerei stabilește data dezbaterii moțiunii, care nu poate depăși 6 zile de la înregistrarea acesteia,înștiințând Guvernul în acest sens. Moțiunile privind probleme de politică externă se supun dezbaterii numai însoțite de avizul comisiei pentru politică externă și cu consultarea Ministerului Afacerilor Externe.
Dezbaterea moțiunii se face cu respectarea dispozițiilor regulamentului și se aprobă cu votul majorității deputaților prezenți. După începerea discutării moțiunii deputatii nu-și pot retrage adeziunea la moțiune, dezbaterea urmând a se încheia prin supunerea la vot a moțiunii de către președintele Camerei. La motiunile prezentate,nu pot fi propuse amendamente. În cazul Senatului, moțiunile pot fi inițiate de cel puțin o pătrime din numărul senatorilor. Etapele dezbaterii și votarea sunt similare cu reglementările din Regulamentul Camerei Deputaților.
Un loc aparte îl ocupă în Constituția României moțiunea de cenzură. Ea apare în raporturile dintre Parlament și Guvern, urmare a controlului parlamentar asupra activității Guvernului. Potrivit art.113 alin.2, moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților și senatorilor și se comunică Guvernului la data depunerii. Moțiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în ședința comună a celor două Camere. Dacă se adoptă moțiunea de cenzură cu votul majorității deputaților și senatorilor, se retrage încrederea acordată Guvernului. Dacă moțiunea de cenzură a fost respinsă, deputații și senatorii care au semnat-o nu mai pot iniția, în aceeași sesiune, o nouă moțiune de cenzură, cu excepția cazului în care Guvernul își angajeaza răspunderea potrivit art.114.
Conform reglementărilor art.114 din Constituție,Guvernul își poate angaja răspunderea în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege. Guvernul este demis dacă moțiunea de cenzură depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declarației de politică generală sau a proiectului de lege, a fost votată.
Dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat, programul sau declarația de politică generală devenind obligatorii pentru Guvern.
Organul reprezentativ suprem nu adoptă numai acte cu caracter juridic, ci și acte exclusiv politice. Nu sunt prevăzute de legea fundamentală, însă sunt adoptate în practica parlamentară. Este vorba de unele manifestări de voință care se referă la anumite evenimente internationale și este nevoie ca în calitate de organ reprezentativ suprem Parlamentul să își expună poziția.
Cu alte cuvinte, prin actele exclusiv politice, Parlamentul ia o atitudine în domeniul politicii externe. Astfel de acte exclusiv politice sunt: apelul, mesajul și declarația. Chiar dacă nu produc efecte juridice, prin faptul că provin de la autoritatea cea mai înaltă din sistemul statal, se bucură de prestigiu și influență atât pe plan intern cât și extern.
CAPITOLUL III: PREȘEDINTELE ROMÂNIEI
Secțiunea 1. Funcțiile Președintelui României
Analiza atribuțiilor Președintelui României în lumina principiilor cuprinse în art. 80 ne conduce la concluzia exercitării de către acesta a trei funcții fundamentale, și anume:
de reprezentare,
de apărare sau garantare a unor valori fundamentale ale poporului român
de mediere sau de arbitraj.
Funcția de reprezentare. Constituția prevede expres această funcție în art. 80, unde se statuează: „Președintele României reprezintă statul român". El este, astfel, titularul unui mandat de drept public, al cărui conținut este prestabilit prin Constituție, competențele sale și perioada în care pot fi exercitate fiind expres prevăzute de aceasta. Președintele apare ca reprezentant al statului atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Este o consecință firească a faptului că el este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat de către popor. Problema care se pune, însă, este aceea de a ști dacă se poate face o deosebire, în acest sens, între autoritățile care, potrivit normelor constituționale, sunt „organe direct reprezentative ale poporului" și cele care reprezintă statul. Acest lucru s-ar putea realiza, după părerea noastră, pornind de la două "cerințe funcționale" distincte ale sistemului social global. Una se referă la reprezentarea poporului, ca titular al „suveranității naționale" și la exercitarea competențelor suveranității de către cei aleși de popor în acest scop și alta se referă la reprezentarea statului atât ca sistem organizațional politic ce realizează conducerea societății, cât și ca societate organizată în stat. În primul caz, apar ca organe reprezentative (direct reprezentative) Parlamentul și Președintele României, la nivel național și organele administrației de stat prin care se realizează autonomia locală (consiliile locale și primării) la nivel local. În cel de al doilea caz apare ca unic reprezentant Președintele României; el „semnifică" statul în anumite raporturi – pe plan intern și pe plan extern. În argumentarea acestei idei, poate fi invocată însăși prevederea art. 80 alin. 1 care face trimitere expres „la statul român" și nu la popor, spre deosebire de art. 61, care „declară" Parlamentul ca organ reprezentativ al poporului. Sigur, și Președintele apare în această ipostază, dacă luăm în considerare art. 81, în care se reglementează alegerea sa. Pe noi însă, în acest context, ne interesează acel organ, acea autoritate care semnifică statul "în întregul său". În lumina celor arătate, credem că nu putem interpreta art. 80 alin. 1 în sensul că ar stabili o „atribuție" a Președintelui ce poate fi pusă alături de toate celelalte analizate anterior. Personificarea statului apare astfel ca o necesitate atât în raporturile de drept intern, cât și în raporturile de drept internațional. Or tocmai această necesitate a impus adoptarea unei prevederi, precum cea cuprinsă în art. 80 alin. 1 din Constituție, care consacră Președintele României ca „reprezentant al statului român".
În interpretarea art. 80 alin. 1, unii autori au considerat că acesta „conține referirile necesare pentru a defini rolul șefului statului" pe plan intern și pe plan extern. În privința acestei calificări a Președintelui României, trebuie observat că în legea noastră fundamentală nu este întâlnită în nici un text sintagma „șef de stat". Două ipoteze par a fi posibile în acest caz:
Președintele este șef de stat; putem deduce acest lucru din textele constituționale, chiar dacă ele nu-l prevăd expres. Atunci, dacă ținem cont că atribuții precum cele de reprezentare pe plan intern și pe plan extern (pe care le-am amintit anterior), sunt, de regulă, conferite în alte țări șefilor de stat, putem afirma că și Constituția noastră instituie o astfel de funcție, numai că nu o denumește ca atare.
Președintele are atribuții reprezentative (reprezintă deci, statul român), dar nu este șef de stat. Dar, din analiza atribuțiilor conferite Președintelui României, este greu de făcut afirmația că legea noastră fundamentală instituie o funcție de șef de stat. Societatea românească este condusă de autorități care nu sunt organizate pe verticală, ci mai degrabă pe orizontală, fiecare din cele trei puteri – legislativă, executivă și jurisdicțională – dispunând de mijloace de control asupra celorlalte. În aceste condiții, una din funcții, la fel de importantă ca și celelalte, este cea de reprezentare a statului, încredințată Președintelui României.
Funcția de apărare sau garantare a unor valori fundamentale ale poporului român. Fiind reprezentantul statului, Președintele României trebuie să garanteze independența națională, unitatea și integritatea teritorială a țării. Constituția îl declară „garant" al acestor valori, după ce în prealabil prevede că „Președintele României reprezintă statul român", fapt de natură a clarifica raportul de complementaritate dintre funcția de reprezentare și cea de garant.
Ca și funcția de reprezentare, funcția de garant al independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării se realizează tot prin intermediul exercitării unor atribuții ce sunt date de Constituție în competența Președintelui României, precum și prin faptul că i se atribuie unele calități, cum este cea de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării și cea de comandant al forțelor armate. Printre atribuțiile conferite în acest scop, trebuie amintite cea privind mobilizarea generală sau parțială a forțelor armate, cea care se referă la luarea unor măsuri pentru respingerea agresiunii armate și cea privind declararea stării de sediu sau a stării de urgență. Dar, „garantarea" valorilor de care vorbim nu cade exclusiv în competența acestuia, fapt pentru care măsurile luate de Președinte în exercitarea atribuțiilor amintite trebuie aprobate sau încuviințate de Parlament, iar actele emise în acest scop trebuie contrasemnate de primul-ministru.
O altă valoare în apărarea căreia Președintele are un rol fundamental este însăși Constituția României, el trebuind să vegheze la respectarea acesteia. Referindu-se la acest text, unii autori vorbesc de Președinte ca „garant al constituției", tratând această problemă la capitolul „funcția de garant" a Președintelui, pe când alții consideră că textul amintit instituie o „prerogativă", sau „o atribuție efectivă". Susținem în această privință ideea că Președintele contribuie la întărirea legalității prin asigurarea înfăptuirii și respectării prevederilor constituționale atât în calitate de autoritate ce reprezintă statul, cât și în calitate de organ al puterii executive. Președintele însă, nu este singurul organ cu atribuții în acest domeniu, importante sarcini revenind în acest sens și celorlalte organe ce pot sesiza Curtea Constituțională pentru efectuarea controlului constituționalității legilor, dar nu numai. Reexaminarea unei legi, însă, poate fi cerută numai de Președinte, după cum și organizarea unui referendum având legătură cu apărarea Constituției tot numai de aceasta depinde, deoarece „consultarea Parlamentului" cerută de art. 90 nu obligă la respectarea opiniei acestuia de către Președinte.
În lumina celor arătate, am putea denumi această funcție, mai degrabă „de apărare", decât de garantare, mai ales atunci când obiectul ei îl constituie Constituția. Chiar și legea fundamentală „nuanțează" rolul Președintelui României în aceste două domenii, prevăzând, pe de o parte, că este „garantul independenței" și, pe de altă parte, că „veghează'" la respectarea Constituției. Nu tot atât de multe mijloace are la îndemână Președintele și pentru garantarea Constituției, „veghind'" doar la respectarea ei alături de celelalte autorități. Funcția de apărare a Constituției, pe care Președintele României o are în calitate de reprezentant al statului și de organ al executivului, trebuie reținută, totuși, deoarece acesta deține niște mijloace pe care însăși Constituția i le atribuie în acest scop cum ar fi cererea de reexaminare a unei legi, sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor, sau altele, acesta având în domeniul amintit o competență mai largă decât toate celelalte autorități ale statului român.
Funcția de mediere. Potrivit art. 80 alin. 2 din Constituție, Președintele României veghează „la buna funcționare a autorităților publice". Primul pas în realizarea acestui scop este reglementarea adecvată a organizării și funcționării organelor de stat, a raporturilor și, mai ales, a mijloacelor de control de care dispune fiecare asupra activității celorlalte.
Al doilea pas este consacrarea rolului de „mediator" între puterile statului, precum și între acestea și societate. Acest rol revine Președintelui în calitate de reprezentant al statului, al societății organizate în stat și nu în calitate de organ al executivului. Acest rol nu poate fi exercitat „dinlăuntrul" sistemului organelor de stat.
În calitate de „mediator", Președintele se detașează într-un anume sens de toate celelalte autorități. Încredințarea unei astfel de funcții Președintelui este justificată atât de faptul că aceasta personifică puterea, continuitatea puterii statale, cât și de faptul că, spre deosebire de autoritatea legiuitoare și cea guvernamentală, nu este exponentul sau promotorul aspirațiilor vreunui partid, sau cel puțin așa ar trebui să se întâmple. În sfârșit, legitimitatea acestui rol este dată și de faptul că Președintele este reprezentantul poporului, fiind ales prin vot universal, egal, direct și liber exprimat.
Președintele poate adresa mesaje Parlamentului, dar acesta nu este ținut să respecte vreo reglementare și să pună în aplicare aceste mesaje; de asemenea, dizolvarea Camerelor Parlamentare se poate realiza doar după adoptarea unei moțiuni de cenzură în ședință comună a acestora. În ceea ce privește influența Președintelui asupra autorității judecătorești, orice demers al acestuia menit a-i influența activitatea poate fi interpretat ca fiind o depășire a atribuțiunilor funcționale ale instituției, contrară prevederilor constituționale. Susținem în acest sens lipsirea de orice pârghii legale a Președintelui în ceea ce privește orice fel de atribuții cu rol „adminstrativ” (numiri, promovări, etc), care ar putea genera orice fel de „aservire” a persoanelor implicate în administrarea justiției către administrația prezidențială.
Președintele nu exercită în realizarea funcției de mediere „o magistratură supremă", așa cum adesea s-a spus. Este o funcție care „nu poate fi partajată" și este realizată de președintele României numai în calitatea de reprezentant al statului și nu în cea de organ al executivului. Sarcinile ce apar ca mijloace de exercitarea funcției de mediere nu ni-l detașează ca „magistrat suprem"; el nu tranșează conflictele dintre autorități sau dintre stat și societate, ci depune toate diligentele pentru găsirea unor căi de preîntâmpinare a lor, de evitare sau aplanare a blocajelor instituționale care pot surveni în activitatea acestora. Soluționarea reprezintă prin extensie o atribuție a Curții Constituționale așa cum a dovedit practica noastră constituțională din ultimii ani.
Printre procedurile constituționale consacrate realizării funcției de mediere amintim:
Președintele României poate solicita convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaților și a Senatului;
Președintele transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale națiunii (art. 88);
Președintele poate solicita Parlamentului reexaminarea legii adoptate, înainte de promulgarea ei (art. 77 alin.2);
Președintele poate sesiza Curtea Constituțională cu privire la controlul constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora (art. 146 lit. a);
Președintele poate să dizolve Parlamentul dacă nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, după respingerea a cel puțin două solicitări de învestitură (art. 89 alin.1);
în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori a partidelor reprezentate aici, dacă nu există o asemenea majoritate, Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru;
în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului, Președintele revocă sau numește, în condițiile prevăzute în art. 85 alin. 2, pe unii membri ai Guvernului;
Președintele poate consulta Guvernul în probleme urgente și de o importanță deosebită (art. 86), după cum poate lua parte la ședințele acestuia dacă se dezbat probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării sau asigurarea ordinii publice. De asemenea, el poate participa, la cererea primului-ministru, și în alte situații (art. 87);
Președintele poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național (art. 90);
poate iniția, la propunerea Guvernului, revizuirea Constituției (art. 150 alin. 1).
Secțiunea 2. Mandatul Președintelui României
1. Dobândirea mandatului prezidențial. Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat (art. 81 alin.1). Alegerea Președintelui se face prin scrutin uninominal majoritar în două tururi.
În primul tur este declarat ales candidatul care a întrunit majoritatea absolută, adică cel puțin jumătate plus unu din voturile alegătorilor înscriși în listele electorale. Dacă nici unul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează cel de-al doilea tur de scrutin, între primii doi candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur, și va fi declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi, așadar o majoritate relativă.
Deschiderea celui de-al doilea tur, devenit necesar după eșecul primului, atrage cel puțin două consecințe, deloc neglijabile: impunerea unui președinte în calitate de reprezentant al Națiunii prin majoritatea relativă a membrilor ei cu drept de a decide, ceea ce va diminua considerabil autoritatea morală a președintelui și va fi o sursă continuă de ambiguități și reticențe; constrângerea corpului electoral la bipolarizare, în pofida diversității aspirațiilor și volițiunilor membrilor lui.
Alegerea președintelui în România este reglementată de Legea nr. 370 din 20 septembrie 2004, care prevede că Președintele României se alege prin vot universal, egal, direct, secret, și liber exprimat. Controlul legalității procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmarea rezultatelor sufragiului aparțin Curții Constituționale (art. 146 lit. f și art. 82 alin. 1). Mandatul prezidențial se exercită de la data depunerii jurământului, prevăzut de Constituție, în ședința comună a Camerei Deputaților și a Senatului.
Pentru a ocupa funcția de președinte al României, teoretic, orice cetățean al țării este perfect eligibil. Practic însă, pentru a candida la funcția de Președinte, trebuie îndeplinite câteva condiții minime, de fond și de formă. Condițiile de fond sunt cele prevăzute de art. 36 și 37 din Constituție:
a) candidatul să nu se afle într-una dintre situațiile care îl împiedică să beneficieze de dreptul de vot;
b) persoana care candidează să aibă cetățenia română;
c) să aibă domiciliul în țară;
d) să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv vârsta de cel puțin 35 de ani;
e) să nu fi împlinit deja, de două ori, funcția de Președinte.
f) să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice.
Această ultimă condiție trebuie interpretată în sensul că, dacă persoana care candidează face parte dintr-o categorie arătată de art. 37 alin. 3 din Constituție, ea trebuie să renunțe la calitatea constituită ca impediment la candidatură.
Condițiile de formă pot fi considerate următoarele:
depunerea candidaturii de către un partid sau de o altă formațiune politică înscrisă în alegeri;
declarația de acceptare a candidaturii, scrisă semnată și datată de către candidat;
declarația de avere;
declarație autentică pe proprie răspundere, în conformitate cu care persoana în cauză a aparținut sau nu, ca agent sau colaborator, organelor de securitate ca poliție politică;
depunerea listei susținătorilor, având numărul minim prevăzut de lege de 200.000 de semnături, listă autentificată de către notarul public, atestându-se astfel existența persoanelor indicate și realitatea semnăturilor acestora.
Unele dintre aceste condiții formale pot fi taxate ca fiind criterii de preselecție a eventualilor candidați, contrare principiului democratic al vocației generale la această funcție. Totuși ele sunt necesare. Numai astfel se conservă sensul real al alegerilor, care nu sunt un pretext de comunicare a opiniilor, ci un mijloc de desemnare în funcții elective.
Legea 370/2004 modificată și actualizată instituie însă și o prohibiție expresă la depunerea candidaturilor, în sensul că exclude de la înscrierea în cursa prezidențială persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu respectă condițiile prevăzute de art. 37 din Constituție, precum și pe cele care au fost alese anterior de două ori ca Președinte al României.
Așa cum prevede și art. 27 din Legea 370/2004 actualizată 2014, propunerile de candidați pentru alegerea Președintelui României se depun la Biroul Electoral Central, cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data alegerilor. Acestea se fac în scris și vor fi primite numai dacă sunt semnate de conducerea partidului sau a alianței politice ori de conducerile acestora, care au propus candidatul sau, după caz, de candidatul independent; precum și dacă îndeplinesc celelalte condiții de formă enumerate anterior.
Lista susținătorilor este un act public, sub sancțiunea prevăzută de art. 326 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal. Lista sau listele susținătorilor trebuie să cuprindă data alegerilor, prenumele și numele candidatului, precum și prenumele și numele, data nașterii, adresa, denumirea, seria și numărul actului de identitate și semnătura alegătorilor care susțin candidatura. În finalul listei persoana care a întocmit-o este obligată să facă o declarație pe propria răspundere prin care să ateste veridicitatea semnăturilor susținătorilor. Modelul listei susținătorilor și al declarației pe propria răspundere sunt prevăzute ca anexa care face parte integrantă din forma actualuzată a legii nr. 370/2004. Lista susținătorilor se depune într-un singur exemplar original la Biroul Electoral Central.
Propunerea de candidatură se depune și se înregistrează la Biroul Electoral Central în 4 exemplare, un exemplar original și 3 copii. Exemplarul original și o copie se păstrează la Biroul Electoral Central, un altul se înaintează la Curtea Constituțională, iar al patrulea, certificat de președintele Biroului Electoral Central, se restituie depunătorului.
Declarațiile pe propria răspundere ale candidaților în sensul că au avut sau nu calitatea de lucrători ai Securității sau de colaboratori ai acesteia sunt înaintate, în termen de 24 de ore de la depunere, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Declarațiile de avere și declarațiile de interese ale candidaților se publică pe pagina de internet a Biroului Electoral Central, în termen de 48 de ore de la înregistrarea candidaturilor.
Rezultatul votului la secțiile de votare, așa cum se întâmplă și pentru alegerile parlamentare, de consemnează într-un tabel. Delegațiile partidelor care au propus candidați în alegerile prezidențiale, au dreptul să întocmească concomitent un alt doilea tabel pentru informarea partidului sau alianței respective.
Din punct de vedere procedural, după deschiderea urnelor și numărarea voturilor, președintele biroului secției de votare încheie un proces-verbal în trei exemplare, document care va avea obligatoriu următoarele mențiuni:
numărul total al alegătorilor prevăzut în copia de pe lista electorală permanentă existentă în secția de votare;
numărul total al alegătorilor care s-au prezentat la urne, din care se evidențiază numărul total al alegătorilor care s-au prezentat la urne, înscriși în copia de pe lista electorală permanentă precum și numărul total al alegătorilor care s-au prezentat la urne și nu sunt cuprinși în copia de pe lista electorală permanentă; la aceștia se adaugă numărul total al alegătorilor care au votat utilizând urna specială;
numărul total al voturilor valabil exprimate reprezentând suma voturilor valabil exprimate pentru fiecare candidat,
numărul voturilor nule;
numărul buletinelor de vot primite;
numărul buletinelor de vot neîntrebuințate și anulate;
numărul voturilor valabil exprimate, obținute de fiecare candidat;
expunerea pe scurt a întâmpinărilor formulate și a modului de soluționare a acestora, precum și a contestațiilor înaintate biroului electoral județean, biroului electoral al sectorului municipiului București sau biroului electoral pentru secțiile de votare din străinătate, după caz;
numărul ștampilelor cu mențiunea "VOTAT" la începerea votării;
alte situații;.
Un exemplar al procesului-verbal se afișează la loc vizibil, la sediul biroului electoral al secției de votare. Celelalte două exemplare ale procesului-verbal împreună cu toate contestațiile privitoare la operațiunile electorale ale biroului electoral al secției de votare, buletinele de vot nule și cele contestate alcătuiesc un dosar sigilat și ștampilat care trebuie însoțit de ștampila de control.
Copia de pe lista electorală permanentă împreună cu tabelele utilizate în cadrul secției de votare, precum și declarațiile pe propria răspundere prevăzute de art. 44 alin. (4) din lege, după caz, alcătuiesc un dosar distinct.
În cel mult 24 de ore de la încheierea votării, ambele dosare sunt înaintate biroului electoral județean sau, după caz, biroului electoral al sectorului municipiului București de către președintele biroului electoral al secției de votare, cu pază înarmată, însoțit, la cerere, de alți membri ai biroului electoral respectiv. Membrilor birourilor electorale ale secțiilor de votare li se eliberează, la cerere, o copie de pe procesul-verbal, certificată de către toți cei care au semnat originalul.
După ce biroul electoral de circumscripție strânge toate aceste dosare de la secțiile de votare, întocmește la rândul său un proces verbal cu conținut similar cu cel încheiat de către biroul electoral al secției de votare, pe care îl va trimite, împreună cu întâmpinările, contestațiile și procesele-verbale primite de la birourile electorale ale secțiilor de votare, (într-un dosar încheiat, sigilat și semnat de către membrii biroului electoral respectiv), cu pază militară, Biroului Electoral Central. Termenul de predare către BEC este de cel mult 48 de ore de la primirea ultimului proces-verbal al birourilor electorale ale secțiilor de votare.
Biroul Electoral Central, la rândul său, după centralizarea datelor la nivel național, rezolvă întâmpinările și contestațiile depuse, deciziile date fiind definitive, după care, încheie un proces-verbal care concluzionează toate aceste activități (având aproximativ aceeași structură tehnică pe care am amintit-o mai sus), pentru fiecare tur de scrutin, pe care-l trimite împreună cu dosarele birourilor electorale de circumscripție, cu pază înarmată, Curții Constituționale, în termen de 24 de ore de la înregistrarea ultimului dosar.
Curtea Constituțională, poate anula alegerile doar în cazul în care, votarea și stabilirea rezultatelor alegerilor au fost realizate prin fraudă de natură să modifice atribuirea mandatului sau, după caz, ordinea candidaților care pot participa la al doilea tur de scrutin. Repetarea celui de-al doilea tur de scrutin are loc în a doua duminică de la data anulării alegerilor.
Actul de validare a alegerilor se întocmește în trei exemplare din care unul rămâne la Curte, unul se depune la Parlament pentru depunerea jurământului prevăzut de art. 82 alin. 2 din Constituție, iar unul se înmânează candidatului ales.
2. Durata mandatului. Mandatul președintelui României este de 5 ani, se exercită de la depunerea jurământului în fața Camerelor reunite ale Parlamentului, iar Președintele își exercită funcțiile până la depunerea jurământului de către președintele nou ales. Organizarea alegerilor trebuie efectuată astfel încât mandatul de 5 ani să nu fie depășit. Pot interveni însă și alte cauze care să pună capăt mandatului (situație în care vorbim de „vacanța funcției"), și anume: demisia, demiterea din funcție, imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor și decesul.
3. Vacanța și interimatul funcției de Președinte al României
Articolul 97 alin. 1 din Constituție stabilește patru cauze de încetare a mandatului, și anume:
demisia;
demiterea din funcție;
imposibilitatea definitivă a exercitării funcțiilor
decesul.
După cum se observă, cauzele sunt diferite, dar efectul este același; ele pun capăt mandatului pe parcursul celor cinci ani pentru care Președintele a fost ales. Ele duc la vacanța funcției și la nașterea obligației de a se asigura interimatul.
a. Demisia este un act unilateral de voință prin care Președintele României decide să renunțe la funcție, să pună capăt, înainte de termen, mandatului prezidențial. Motivele sunt personale, dar ele pot fi determinate de forțe „exterioare”, precum iminența suspendării sau a punerii sub acuzare, pierderea încrederii alegătorilor etc. Fiind un act unilateral de voință, demisia nu este supusă aprobării vreunei autorități. Constituția nu prevede o anume „procedură" sau normă a depunerii demisiei. În literatura noastră s-a propus ca „soluție”, notificarea renunțării în fața Parlamentului, argumentându-se ideea în felul următor: dacă mandatul începe de la data depunerii jurământului în Ședința Comună a Camerei Deputaților și a Senatului, este firesc ca el să înceteze tot „în fața Parlamentului".
b. Demiterea din funcție a Președintelui României se realizează potrivit art. 95 din Constituție, procedură care presupune două etape: a) suspendarea în ședință comună a Camerelor; b) aprobarea suspendării prin referendum, care trebuie organizat în cel mult 30 de zile de la data aprobării. De asemenea, potrivit art. 96 alin. 4, Președintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru înaltă trădare, în cazul în care a fost pus sub acuzare de către Parlament, iar cauza a fost soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
c. Imposibilitatea definitivă a exercitării atribuțiilor presupune:
a) imposibilitatea exercitării funcțiilor
b) caracterul definitiv, ireversibil al acestei imposibilități.
Având în vedere că se face o distincție între „imposibilitatea temporară" de exercitare a funcțiilor (art. 98) și „imposibilitatea definitivă", se ridică problema organului competent a se pronunța asupra caracterului definitiv. O interpretare sistematică a textelor amintite, prin coroborarea lor cu cele prevăzute în art. 146 lit. e, ne poate „creiona" o soluție. Dacă imposibilitatea exercitării atribuțiilor duce la vacanța funcției, iar în caz de vacanță se recurge la interimat, în această situație organul competent să constate „existența împrejurărilor care justifică interimatul" este Curtea Constituțională. Pentru identitate de rațiune, tot Curtea Constituțională ar trebui să aibă competența de a se pronunța asupra faptului dacă imposibilitatea de exercitare a funcțiilor este temporară sau definitivă, regulă pe care o întâlnim în constituțiile altor state.
d. Decesul președintelui ales pune, de asemenea, capăt mandatului înainte de termen.
Dacă a intervenit vacanța funcției de Președinte, în termen de trei luni, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou președinte (art. 97 alin.2). Până la organizarea și definitivarea alegerilor se instituie, în condițiile art. 98 din Constituție, interimatul funcției. Interimatul se mai instituie și în situațiile în care Președintele a fost suspendat, precum și atunci când acesta se află în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile. În primul caz, dacă prin referendum, poporul nu a decis demiterea Președintelui, acesta își va relua atribuțiile. În cel de-al doilea caz, când au încetat cauzele care l-au pus în imposibilitate de a-și exercita funcțiile, el redobândește exercițiul lor. Dar dacă imposibilitatea devine definitivă, se declară vacanța funcției. Dacă funcția devine vacantă și dacă Președintele este suspendat din funcție sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-și exercita atribuțiile, interimatul se asigură, în ordine, de președintele Senatului sau de președintele Camerei Deputaților (art. 98 alin. 1 din Constituție).
Secțiunea 3. Atribuțiile președintelui României și actele emise de către acesta
1. Atribuțiile exclusive ale Președintelui României. Ca să evităm descriptivismul care ar deveni excesiv pentru economia lucrării nu vom mai prezenta acele atribuții în exercitarea unor puteri partajate ale Președintele României ci vom stărui în evidențierea atribuțiilor pe care șeful statului român le exercită ca puteri proprii.
În lucrările de specialitate sunt analizate, ca astfel de atribuții, cele prevăzute de art. 80 alin. 2 din Constituție. Potrivit acestuia, „Președintele României veghează la respectarea Constituției, și la buna funcționare a autorităților publice" exercitând, în acest scop, funcția de mediere între autoritățile statului și între stat și societate. După cum observăm, textul acesta nu condiționează în nici un fel exercitarea acestor atribuții, fapt ce ne-ar putea conduce la concluzia că ele dau impresia unei funcții etatice pe care numai Președintele României o realizează, concluzie ce poate fi amendată, după părerea noastră. La respectarea Constituției nu veghează numai acesta, ci toate autoritățile, potrivit competenței lor, și, în primul rând, Curtea Constituțională și instanțele judecătorești. Sigur, Curtea nu se poate autosesiza, dar, odată sesizată, ea îndeplinește funcția de apărare a supremație Constituției, după cum la realizarea acesteia, contribuie substanțial instanțele judecătorești, prima grijă a unui judecător fiind aceea de verificare a constituționalității legii ce urmează a fi aplicată. Președintele României nu este, nu poate fi singurul „garant al Constituției". Mijloacele practice de acțiune, considerate că se află la dispoziția sa pentru a-și putea îndeplini această misiune, nu sunt în realitate numai la îndemâna sa, ci și a altor organe.
Nu poate fi „garant al Constituției" doar Președintele și pentru alt motiv: el însuși răspunde pentru încălcarea acesteia – e drept, în fața poporului, a electoratului mai precis, care, cu ocazia referendumului, poate decide demiterea. Dar, pentru ca poporul să se poată pronunța în acest sens, Parlamentul trebuie mai întâi, printr-o procedură care presupune „un control" al activității Președintelui, să decidă suspendarea acestuia, în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care acesta încalcă prevederile Constituției. Într-o atare situație, cel care apare ca „garant al Constituției” observăm că este Parlamentul.
Considerăm că nici în ceea ce privește „buna funcționare a autorităților publice", nu putem afirma că singurul garant este Președintele, buna lor funcționare fiind, îndeosebi, rezultanta controlului reciproc. Dacă Guvernul nu funcționează potrivit Constituției, Parlamentul trebuie „să-l sancționeze" utilizând toate mecanismele de control prevăzute de lege, de la întrebări și interpelări adresate miniștrilor, la moțiune de cenzură și demiterea a acestuia. Sau, dacă Guvernul adoptă hotărâri prin care se încalcă prevederile Constituției sau ale legii, organul judecătoresc competent le poate anula, pe calea contenciosului administrativ. La fel, în cazul unor ordonanțe, Curtea Constituțională, efectuând controlul constituționalității lor, poate pronunța o decizie de neconstituționalitate ce are un efect asemănător abrogării acestora, „abrogare" care apare ca sancțiune la adresa Guvernului.
Dacă Parlamentul adoptă legi neconstituționale, „sancțiunea supremației Constituției" este în competența Curții Constituționale. Dacă miniștrii sau autoritățile locale administrative adoptă hotărâri, decizii, etc. ilegale, organele judecătorești „le sancționează", declarând nulitatea actelor adoptate cu nerespectarea normelor de drept.
Dacă facem abstracție însă, de atribuțiile Președintelui României prevăzute de art. 80 alin. 2, care dau expresie unui principiu constituțional ce ține mai mult de rolul Președintelui decât de sarcinile lui concrete, vom putea reține alte atribuții pe care acesta le realizează, fără să fie necesar să ceară aprobarea sau avizul altor organe. Printre aceste atribuții, amintim:
Președintele României poate cere convocarea în sesiune extraordinară a Camerei Deputaților și Senatului (art. 66 alin. 2);
dacă primul-ministru se află în una din situațiile prevăzute de art.106 sau este în imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, Președintele României desemnează un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar pentru a îndeplini atribuțiile primului-ministru până la formarea noului Guvern (art. 107 alin. 3);
Președintele adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale națiunii (art. 88 din Constituție);
promulgă legea adoptată de Parlament în termen de 20 de zile de la primirea acesteia, sau, atunci când a cerut, după caz, reexaminarea ei de către Parlament, sau verificarea constituționalități legii de către Curtea Constituțională, în termen de 10 zile de la primirea ei de aceste organe (art. 77 alin. 1 și 3);
Președintele poate cere Parlamentului, înainte de promulgare, reexaminarea legii (drept de care poate uza o singură dată) potrivii art. 77 alin. 2;
tot înainte de promulgare poate sesiza Curtea Constituțională pentru controlul constituționalității legii (art. 146 lit. a și 77 alin. 3);
Președintele poate consulta Guvernul cu privire la problemele urgente și de importanță deosebită (art. 86);
potrivit art. 92 alin. 1, Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare Țării, calitate în care ia măsurile legale care se impun;
primește scrisorile acreditare ale reprezentanților diplomatici ai altor state (art. 91 alin. 3);
numește trei judecători la Curtea Constituțională (art. 142 alin. 3);
numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege (art. 94 lit. c);
poate solicita urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcțiilor lor (art. 109 alin. 2);
propune Parlamentului numirea directorilor serviciilor române de informații (art. 65 lit h);
adoptă decrete, după caz, individuale sau normative în exercitarea atribuțiilor constituționale, unele dintre ele (cele date în exercitare altor atribuții decât cele prevăzute în art. 91 alin. 1 și 2, art. 92 alin. 2 și 3, art. 93 alin. 1 și art. 94 lit. a, b și d) nefiind supuse contrasemnării.
Din perspectiva atribuțiilor în exercitarea cărora Președintele colaborează sau cere concursul altor autorități, reținem că doctrina juridică de la noi împarte aceste atribuții după organul cu care activitatea Președintelui se intersectează astfel:
atribuții care implică aprobarea sau consultarea Parlamentului (declararea mobilizării parțiale sau generale, instituirea stării de asediu sau a stării de urgență, organizarea referendumului național)
atribuții care necesită contrasemnarea actelor emise de Președinte de către Primul-ministru (încheierea de tratate internaționale în numele României, acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României și înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, conferirea de decorații și titluri de onoare, acordarea grațierii individuale)
atribuții care presupun conlucrarea directă cu alte autorități publice (desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru, numirea Guvernului, dizolvarea Parlamentului, inițiativa revizuirii constituției, revocarea unor membri ai Guvernului).
2. Actele Președintelui României. Constituția se referă, în art.99, numai „actele juridice" ale Președintelui nu și la actele cu caracter exclusiv politice (mesaje, declarații, scrisori, comunicate etc).
Actele juridice ale Președintelui, emise în exercitarea atribuțiilor sale, sunt decretele, normative sau individuale. S-a vehiculat ideea că decretele Președintelui au întotdeauna un caracter individual. În ce ne privește, considerăm că ele pot avea și un caracter normativ. Bunăoară, decretele având ca obiect declararea mobilizării generale sau parțiale, luarea măsurilor pentru respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva țării, instituirea stării de asediu sau de urgență au, după părerea noastră, incontestabil un caracter normativ: ele vizează largi categorii de subiecte și, rebus sic standibus, dispozițiile lor sunt de aplicație repetată. Ele sunt, deci, calificate ca atare ținând seama de criteriul organic, și anume de faptul că sunt emanația de voință a autorității prezidențiale. Între caracteristicile acestor acte putem înscrie următoarele:
ele sunt manifestări unilaterale de voință făcute în scopul de a produce efecte juridice;
sunt emise în procesul exercitării atribuțiilor prevăzute de Constituție și de celelalte legi;
unele dintre decrete sunt supuse condiției contrasemnării lor din partea primului ministru;
toate decretele trebuie publicate în „Monitorul Oficial” al României, publicarea fiind precizată ca o condiție de existență a actului;
decretele au un caracter executoriu.
Art.100 alin. l din Constituție se referă la actele juridice care de regulă, sunt emise de Președintele României în exercitarea atribuțiilor sale – decretele. Trebuie însă observate și celelalte prevederi constituționale, care fac referire la alte categorii de acte juridice cum ar fi cu titlu de exemplu, solicitarea încuviințării de către Parlament a măsurilor adoptate în situații excepționale, cererea prin care se solicită Parlamentului reexaminarea legii, sesizarea Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea unei legi, toate acestea fiind în mod indiscutabil acte juridice, întrucât, ele generează obligații constituționale procedurale pentru alte autorități.
Secțiunea 4. Protecția mandatului Președintelui. Răspunderea Președintelui României
1. Protecția mandatului Președintelui. În timpul mandatului – se arată în art. 84. alin. 1 din Constituție – Președintele României nu poate fi membru al unui partid și nu poate îndeplini nici o altă funcție publică sau privată. Firește că incompatibilitățile sunt prin definiție, interdicții la cumulul unor funcții. Le considerăm însă, mai înainte de toate, mijloace de protecție a mandatului președințial căci scopul lor nu este pur și simplu acela de a releva situația contradictorie a unor funcții, ci de a garanta independența, probitatea Președintelui în exercitarea funcției. Numai astfel el își poate îndeplini funcțiile care îi sunt stabilite și mai ales cea de garant al Constituției și mediator între „puterile statului", precum și între stat și societate. În același scop, Constituția reclamă ca indemnizația și celelalte drepturi ale Președintelui României să fie stabilite prin lege și bineînțeles, sub semnul transparenței.
Cealaltă componentă a protecției mandatului Președintelui o constituie imunitățile.
Imunitatea prezidențială are la bază reglementarea, conform căreia s-a stabilit că președintele se bucură de imunitate în aceleași condiții ca și parlamentarii, egalizându-se astfel regimul juridic al celor două categorii de persoane exceptate de la aplicarea răspunderii juridice în anumite condiții și pentru anumite activități, legate de statutul lor de reprezentanți ai națiunii. Imunitatea Președintelui, ca și imunitatea parlamentară, este o garanție a exercitării mandatului în condiții optime și nu un privilegiu al persoanei fizice ce ocupă această funcție, cu atât mai puțin o cauză de exonerare de răspundere.
Aplicându-se același regim juridic al imunității parlamentare, rezultă că președintele nu poate fi tras la răspundere pentru voturile sale și nici pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, pentru toate celelalte acțiuni sau inacțiuni aplicându-se regulile de drept comun în materie. Președintele României nu răspunde juridic pentru opiniile, actele sau faptele săvârșite exercițiul mandatului, nici pe durata acestuia nici ulterior. Prin acte sau fapte săvârșite în exercițiul mandatului înțelegem formele de manifestare compatibile cu funcția sa sau, altfel zicând, cele care fac parte din prerogativele pe care i le conferă funcția.
2. Răspunderea politică și juridică a șefului de stat. Protecția mandatului președintelui nu este incompatibilă cu răspunderea titularului său pentru modul cum îl exercită. Mai mult încă, protecția mandatului își găsește justificare numai dacă el este exercitat în scopul și în limitele ce i s-au stabilit prin Constituție. Lipsa de răspundere ar fi un „cec în alb" pentru exercitarea neresponsabilă a mandatului. Parafrazându-l pe Balzac, …„prerogativele nu sunt sentimente; a face ceea ce trebuie și cum trebuie nu înseamnă, întotdeauna, a face ce-ți place.
Răspunderea Președintelui poate fi de natură „exclusiv politică” sau de natură juridică. O primă formă a răspunderii politice este răspunderea de fapt. Președintele se expune veto-ului corpului electoral, în ipoteza depunerii candidaturii pentru un nou mandat. Mai eficiente însă sunt alte forme de răspundere prevăzute de Constituție:
a) demiterea;
b) punerea sub acuzare și condamnarea pentru înaltă trădare.
Prima este o formă de răspundere politică, cea de-a doua este o răspundere esențialmente juridică.
Pentru a interveni demiterea Președintelui – ca sancțiune a răspunderii lui politice – trebuie ca, mai întâi, să se procedeze la suspendarea din funcție a acestuia. Există așadar două etape pentru sancționarea politică a Președintelui: suspendarea din funcție și demiterea lui prin referendum.
Suspendarea din funcție nu este ea însăși o formă a răspunderii politice, ci procedura premergătoare și obligatorie pentru eventuala sancționare a Președintelui, întrucât Președintele nu răspunde politic în fața Parlamentului, ci în fața corpului electoral; suspendarea din funcție poate fi infirmată prin referendum, așa cum practica parlamentară din România a dovedit în anul 2007.
Pentru a se ajunge la suspendarea din funcție trebuie îndeplinite câteva condiții, de fond și de formă (art. 95 alin.1 și art. 146, lit. g și h). Condiția de fond prevăzută de Constituție este încălcarea prevederilor ei. Aprecierea concretă a faptului de încălcare rămâne la dispoziția Parlamentului. Condițiile de formă sunt mai multe: propunerea de suspendare – motivată – poate fi făcută numai de majoritatea deputaților și senatorilor.
Conform art. 80 din Regulamentul Ședințelor Comune ale Camerei deputaților și Senatului, propunerea de suspendare se depune concomitent la birourile permanente ale Camerelor Parlamentului. Apoi, ea trebuie adusă neîntârziat la cunoștința Președintelui. Acesta poate da explicații verbale sau scrise, personal sau transmise celor două Camere. După aceasta, președintele care conduce ședința comună consultă deputații și senatorii dacă datele existente sunt suficiente pentru a sesiza Curtea Constituțională, sau dacă este necesară constituirea unei comisii de anchetă comună ambelor Camere. Într-un astfel de caz, raportul întocmit de această comisie se trimite prin grija președinților celor două Camere, Curții Constituționale spre consultare, în termen de trei zile de la data depunerii raportului.
În termen de 24 de ore de la comunicarea avizului Curții Constituționale Camerele se reunesc în ședință comună, procedând la dezbaterea propunerii de suspendare a Președintelui României, adoptarea acesteia neputându-se face decât cu votul majorității deputaților și senatorilor, membri ai Parlamentului. Votul este secret, cu bile.
Dacă propunerea de suspendare din funcție este aprobată, se comunică Președintelui României și Guvernului, în termen de 48 de ore, sub semnătura președinților celor două Camere și produce două efecte importante: instaurarea interimatului funcției de Președinte; marcarea momentului de la care începe să curgă termenul de 30 de zile pentru organizarea unui referendum în vederea demiterii Președintelui.
În cazul în care referendumul nu s-a organizat în cel mult 30 de zile de la data aprobării cererii de suspendare din funcție sau atunci când, deși s-a organizat în acest termen, electoratul a refuzat demiterea, încetează interimatul funcției și Președintele reia exercițiul mandatului său.
Dacă, dimpotrivă, prin referendumul organizat în termenul arătat, s-a aprobat demiterea din funcție, interimatul continuă până la validarea mandatului și depunerea jurământului de către noul Președinte ales.
Alegerile trebuie organizate în termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanța funcției de Președinte al României (art. 97 alin. 2) adică, pentru ipoteza discutată, de la data demiterii Președintelui. Aceasta este data la care Curtea Constituțională, pe temeiul art. 146. lit. i, confirmă rezultatele referendumului.
b) De la principiul înscris în art. 84, alin. 2, potrivit căruia Președintele României se bucură de imunitate, legea fundamentală face o singură excepție și anume procedura de impeachement, punerea sub acuzare a Președintelui pentru „înaltă trădare” reglementată de art. 96 din Constituție într-o formă mult mai bine organizată după revizuirea din 2003 decât în forma inițială a Constituției așa cum fusese adoptată în 1991. Noua reglementare, care a preluat din dispozițiile fostului art. 84 alin. 3, nu prezintă doar o schimbare de loc a unuia și același text constituțional, ci individualizează o procedură de urmat și un număr minim de voturi necesare pentru a se pune în aplicare această procedură. Astfel, procedura poate fi inițiată de majoritatea absolută a senatorilor și deputaților și se aduce neîntârziat la cunoștința Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele ce i se impută.
Hotărârea de punere sub acuzare se ia de către Camera Deputaților și Senat în ședință comună cu votul a cel puțin două treimi din numărul total al deputaților și senatorilor, iar competența de judecată aparține Înaltei Curți de Justiție și Casație.
De asemenea, textul revizuit a Constituției prevede că de la data punerii sub acuzare și până la demiterea Președintelui României, acesta este suspendat de drept, corelându-se astfel prevederile constituționale cu cele aplicabile în cazul răspunderii politice.
Procedura de punere sub acuzare a Președintelui României se declanșează pe baza unei cereri semnate de către majoritatea deputaților și senatorilor, care trebuie să cuprindă descrierea faptelor care îi sunt imputate și încadrarea lor juridică și care se depune la Biroul Permanent al fiecărei Camere. În carul ședinței comune, a celor două Camere, președintele care conduce ședința aduce la cunoștința parlamentarilor conținutul cererii și dispune constituirea unei comisii de anchetă care prezintă un raport asupra celor constatate privind cererea de punere sub acuzare, birourilor permanente.
În termen de 48 de ore de la depunerea raportului Parlamentul se întrunește în ședință comună procedând la dezbaterea cererii de punere sub acuzare și a raportului comisiei. Adoptarea hotărârii Parlamentului presupune votul secret cu bile. Dacă se adoptă cererea de punere sub acuzare, președintele de ședință trimite această cerere, sub semnătura președinților celor două Camere, Procurorului general al României, pentru ca acesta să sesizeze Înalta Curte de Justiție și Casație. La data pronunțării hotărârii Înaltei Curți, Președintele este demis de drept și se instituie vacanța funcției prezidențiale.
Câteva concluzii și observații pot fi, totuși, făcute: fapta de „înaltă trădare" s-a situat în afara Codului penal multă vreme în România, nefiind reglementată decât prin Noul Cod Penal al României, care a intrat în vigoare în 2012. Prin noua reglementare, adică art. 398 din Legea 286/2009 privind noul Cod Penal, Parlamentul poate avea acum un instrument juridic în vederea exercitării atribuțiilor constituționale, prevăzute în art. 78 din regulamentul ședințelor comune, adică sesizare Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; Competența aparține ÎCCJ, iar până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, Președintele se află sub beneficiul prezumției de nevinovăție, având în permanență dreptul să se apere.
CAPITOLUL IV: GUVERNUL ROMÂNIEI
Secțiunea 1. Rolul Guvernului
În terminologia consacrată de doctrina administrativă occidentală, Guvernul are sarcina fundamentală de a realiza politica națiunii, el este inițiatorul, modelatorul și executantul măsurilor de redresare economică, de scădere a inflației și stabilizare economică, el răspunde de ordinea publică, de apărarea națională de raporturile statului respectiv cu alte state.
Potrivit art. 102 alin. 1 din Constituția României „Guvernul, potrivit programului de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice". Constituantul român a achiesat astfel la baza doctrinei occidentale contemporane după care guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin funcție, reținând că programul politic rămâne un document exclusiv al Guvernului, dar liniile sale directoare sunt acceptate de Parlament.
Coroborând prevederile art. 102 alin. 1 cu cele ale art. 103 alin. 3 și cele ale art. 85 alin. 1 din Constituție rezultă că votul de învestitură al Guvernului este de fapt juridic, marchează „încheierea contractului de guvernare" între Parlament, a cărui voință de parte contractantă este exprimată de voința majorității (care a înțeles să susțină Guvernul) și candidatul desemnat pentru funcția de prim-ministru.
Conform Legii nr. 90/2001 în art. 1 alin. 5 Guvernul îndeplinește următoarele funcții pentru realizarea programului de guvernare:
a) funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a programului de guvernare;
b) funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ instituțional, necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
c) funcția de administrare a proprietății statului prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
d) funcția de reprezentare, prin care se asigură în numele statului român reprezentarea pe plan intern și extern;
e) funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale precum și în domeniile economic, social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își desfășoară activitatea în subordine sau sub autoritatea Guvernului.
Liniile politicii guvernamentale sunt concepute și formulate de candidatul desemnat în numele și cu sprijinul unui partid sau al unor partide politice, dar realizarea efectivă a acestora ca urmare a încorporării lor într-un program oficial de guvernare, nu e posibilă fără votul Parlamentului.
Votul de învestitură are semnificația legitimizării echipei guvernamentale în sensul că marchează trecerea din sfera competiției pentru putere, în sfera exercitării puterii politice, ceea ce presupune aplicarea unor linii politice și, corespunzător, promovarea unor valori politice încorporate în programul de guvernare acceptat de Parlament cu prilejul votului de învestitură.
Din această filozofie a Constituției României rezultă o serie de consecințe în ceea ce privește regimul juridic al remanierii guvernamentale, care apare ca fiind exclusiv o operație a executivului, ce nu poate, ca fundament teoretic, afecta programul de guvernare, acceptat de Parlament prin votul de învestitură.
Guvernul are, totodată, rolul de a realiza conducerea generală a administrației publice, evocându-se poziția sa de organ cu competență materială generală. Constituția nu menționează expres această calificare, dar ea se deduce în mod logic, știut fiind faptul că administrația publică se realizează în cele mai diverse domenii, ramuri și sectoare de activitate.
Între sarcina de natură politică a Guvernului și sarcina de natură administrativă există o strânsă legătură. Rațiunea fundamentală a Guvernului, o reprezintă asigurarea politicii interne și externe a țării, încorporate în programul de guvernare acceptat de Parlament cea ce, în planul juridicului, înseamnă inițierea de proiecte legislative, adoptarea de hotărâri pentru aplicarea acestora, vegherea ca toate autoritățile administrației publice să acționeze cu operativitate și profesionalism în respectarea Constituției și a legii. Deci, Guvernul trebuie să conducă, într-o formă generală, întreaga administrație publică inclusiv cea locală pentru a-și putea realiza obiectivele politice ale guvernării țării.
Sintagma „exercită conducerea generală a administrației publice" evocă existența unor raporturi de drept administrativ între Guvern și oricare altă autoritate a administrației publice care diferă sub aspectul conținutului, în funcție de principiile ce stau la baza raporturilor de structurare a administrației. Unele vor fi raporturi de subordonare (față de prefecți, ministere, etc); altele vor fi raporturi de colaborare (față de autoritățile centrale de specialitate autonome) și altele vor fi raporturi de tutelă administrativă (față de autoritățile locale alese de către cetățeni), legiuitorul constituant a consacrat în art. 102 alin.2 din Constituție un principiu general al activității Guvernului de realizarea a sarcinilor politice și a celor administrative, și anume cooperarea cu organismele sociale interesate.
Secțiunea 2. Atribuțiile Guvernului
Întrucât exercită conducerea generală a activității executive pe întreg teritorii statului, îi revin numeroase atribuții, dintre care unele, și anume cele importante sunt prevăzute de Constituție, iar altele, sunt prevăzute de Legea nr. 90/2001, de alte acte normative și de regulamentele de funcționare ale camerelor parlamentului.
A. O primă categorie de atribuții ale guvernului sunt cele prevăzute de Constituție:
a) în domeniul politicii interne, asigură realizarea politicii interne, potrivit programului său de guvernare aprobat de parlament, exercită conducerea generală a administrației publice, exercită inițiativa legislativă, elaborează anual proiectul bugetului de stat și pe cel al asigurărilor sociale stat, pe care le supune separat aprobării parlamentului, prezintă informațiile și documentele cerute de către Camera Deputaților, Senat sau de comisiile parlamentare, prin președinții acestora, răspunde la întrebările și interpelările formulate în parlament, de deputați sau senatori, dacă este cazul, își angajează răspunderea în fața Camerei Deputaților și Senatului, organizează alegeri pentru un nou președinte în termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanța funcției de Președinte al României, poate înființa organe de specialitate în subordinea ministerelor, dacă legea îi recunoaște această competență, numește un prefect în fiecare județ și în municipiul București, sesizează Curtea Constituțională în vederea exercitării de către aceasta a controlului constituționalității legilor anterior promulgării lor, poate exercita inițiativa de revizuire a Constituțieiâ;
b) în domeniul politicii externe: Guvernul asigură realizarea politicii externe potrivit programului său guvernare, aprobat de parlament, negociază încheierea tratatelor internaționale, propune Președintelui Republicii acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României, propune Președintelui României înființarea, desființarea sau schimbarea rangurilor misiunilor diplomatice.
B. Atribuții prevăzute de Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului în România:
a) exercită conducerea generală a administrației publice;
b) inițiază proiecte de lege și le supune spre adoptare Parlamentului;
c) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanțe în temeiul unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit Constituției;
d) asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții normative date în aplicarea acestora;
e) elaborează proiectele de lege a bugetului de stat și a bugetului asigurărilor sociale de stat și le supune spre adoptare Parlamentului;
f) aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și domenii de activitate;
g) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;
h) asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor, în condițiile prevăzute de lege;
i) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea țării, scop în care organizează și înzestrează forțele armate;
j) asigură realizarea politicii externe a țării și, în acest cadru, integrarea României în structurile europene și internaționale;
k) negociază tratatele, acordurile și convențiile internaționale care angajează statul român; negociază și încheie, în condițiile legii, convenții și alte înțelegeri internaționale la nivel guvernamental;
l) conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea sa;
m) asigură administrarea proprietății publice și private a statului;
n) înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
o) cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuțiilor sale;
p) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din rolul și funcțiile Guvernului.
r) emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, inițiate cu respectarea Constituției, și le transmite Parlamentului, în termen de 60 de zile de la data solicitării. Nerespectarea acestui termen echivalează cu susținerea implicită a formei inițiatorului;
Secțiunea 3. Funcționarea Guvernului
1. Numirea primului-ministru de către Parlament. Potrivit art. 103 din Constituție coroborat cu art. 85 procedura de investitură a Guvernului se derulează în patru etape:
a) desemnarea candidaturii pentru funcția de prim-ministru:
b) solicitarea votului de încredere de către candidatul pentru funcția de prim-ministru;
c) acordarea votului de încredere;
d) numirea Guvernului.
Astfel, Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în parlament. Dacă nu există o asemenea majoritate, desemnarea se va face după consultarea partidelor reprezentate în parlament.
În legătură cu aceasta s-a ridicat problema dacă primul-ministru trebuie să fie în mod obligatoriu un deputat sau senator. În Constituție nu este reglementată expres această situație, dar practica politică din țara noastră, a mers pe linia posibilității desemnării ca prim-ministru a unei persoane independente.
Primul-ministru desemnat se consultă, în vederea întocmirii listei Guvernului, cu partidul sau coaliția de partide care au susținut desemnarea sa. Lista Guvernului și programul de guvernare se elaborează în cadrul acestor consultări. Singurul îndreptățit să solicite acordarea votului de încredere este primul-ministru desemnat. Termenul în care trebuie cerut acest vot este de 10 zile.
Votul parlamentului se referă atât la lista Guvernului, cât și la program. În legătură cu lista Guvernului, ea cuprinde inclusiv pe primul-ministru, care și el, trebuie votat. Programul și lista Guvernului se dezbat în ședința comună a celor două camere.
2. Alegerea cabinetului
În vederea acordării încrederii, candidatul desemnat de șeful statului pentru funcția de prim-ministru prezintă parlamentului programul și lista cuprinzând membrii Guvernului. Pe această cale, Parlamentul are posibilitatea să verifice obiectivele de guvernare preconizate și să se pronunțe asupra persoanelor propuse a face parte din Guvern. În acest sens, regulamentul ședințelor comune ale celor două camere prevede în art. 37 alin. 2 că reprezentanții grupurilor parlamentare din Camera Deputaților și Senat au dreptul de a-și exprima punctele de vedere în numele grupurilor cu privire la programul și lista Guvernului.
Anterior acestei proceduri, fiecare candidat pentru funcția de ministru, înscris în lista guvernului, este audiat în ședința comună de către comisiile permanente ale celor două camere ale parlamentului. În urma audierii, comisiile întocmesc un aviz comun consultativ, motivat, care va fi prezentat candidatului desemnat pentru funcția de prim-ministru. În cadrul dezbaterilor consacrate analizării programului de guvernare și listei guvernului, forul legislativ exercită de fapt un control asupra modului în are viitorul guvern înțelege să asigure realizarea politicii interne și externe a țării și să exercite conducerea generală a administrației publice. Pe aceeași cale se realizează informarea parlamentului asupra programului și persoanelor înscrise în lista guvernului.
3. Acordarea votului de încredere, de către Parlament, noului Guvern
Dacă unele grupuri parlamentare sau membrii ai parlamentului nu agreează unele obiective înscrise în programul de guvernare sau nu sunt de acord cu unele persoane înscrise pe liste, acest lucru se va exprima prin vot. Votul asupra programului și listei guvernului este secret și se exprimă prin bile. Acordarea încrederii guvernului se hotărăște cu votul majorității deputaților și senatorilor. În urma acordării votului de învestitură se consideră că programul de guvernare și lista membrilor Guvernului sunt acceptate în Parlament.
Pe baza votului de încredere acordat de Parlament, Președintele României va numi Guvernul. În cazul în care, în urma votului exprimat de deputați și senatori nu se acordă votul de încredere pentru formarea Guvernului, Parlamentul face cunoscut de îndată acest rezultat Președintelui, în vederea desemnării unui a candidat pentru funcția de prim-ministru.
Retragerea încrederii acordate Guvernului este sancțiunea cea mai gravă ce poate fi aplicată acestuia de către Parlament și este posibilă prin adoptarea unei moțiuni de cenzură cu votul majorității deputaților și senatorilor. Moțiunea de cenzură poate fi inițiată de cel puțin o pătrime din numărul total al deputaților senatorilor și se comunică Guvernului la data depunerii.
Dezbaterea moțiunii de cenzură are loc după trei zile de la data la care aceasta a fost prezentată în ședința comună a celor două camere. Inițiatorii moțiunii desemnează un reprezentant să expună motivele care au stat la baza depunerii moțiunii, după care primul-ministru prezintă poziția Guvernului față de moțiune.
Deputații și senatorii au dreptul să ia cuvântul și să își exprime propriul punct de vedere. În cazul în care moțiunea de cenzură este adoptată – ceea ce echivalează cu retragerea de către Parlament a încrederii acordate Guvernului – acesta este demis pe aceeași dată. În schimb, dacă moțiunea de cenzură a fost respinsă mandatul Guvernului continuă, întrucât se bucură mai departe de sprijin parlamentar.
Pentru a se împiedica obstrucționarea neproductivă și repetată a Guvernului, Constituția României prevede într-o asemenea situație că deputații și senatorii care au semnat moțiunea de cenzură, nu mai pot iniția în aceeași sesiune, o noua moțiune de cenzură, cu excepția cazului în care Guvernul își angajează răspunderea din proprie inițiativă conform art. 114 din Constituție.
Pe baza votului de încredere acordat de Parlament, primul-ministru, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului depun jurământul în fața Președintelui României.
Secțiunea 4. Actele Guvernului
Ședințele Guvernului se convoacă și sunt conduse de primul-ministru. Guvernul se întrunește săptămânal sau ori de câte ori este nevoie, pentru a dezbate problemele politicii interne și externe sau aspecte de conducere generală a administrației publice. Agenda de lucru a ședinței Guvernului cuprinde:
proiecte de acte normative (proiecte de lege, proiecte de ordonanțe și de hotărâri)
ordonanțe – în condițiile legii de abilitare- și ordonanțe de urgență;
rapoarte,
note, note-mandat,
memorandumuri,
puncte de vedere,
informări si alte documente, în funcție de necesități și de solicitări.
Agenda de lucru a Guvernului este structurată în două părți și poate conține și liste suplimentare, cu aprobarea primului-ministru. Circuitul procesului decizional al proiectelor de documente de politici publice și al proiectelor de acte normative este structurat în două etape:
reuniunea pregătitoare ședinței Guvernului care asigură coordonarea procesului de elaborare, consultare și avizare pentru documentele de politici publice și acte normative la nivel interministerial;
ședința Guvernului care marchează încheierea procesului decizional, prin adoptarea/aprobarea sau respingerea acestor proiecte.
Art. 108 din Constituție prevede că Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe. Tot același articol prevede că „hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor", iar „ordonanțele se emit în baza unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta”.
Într-o altă formulare, se mai poate spune că hotărârea este actul administrativ al Guvernului, pe când ordonanța este actul de guvernământ. În alți termeni, prin hotărâre se realizează „competența originară" a Guvernului, tipică pentru rolul său de autoritate executivă, adică de autoritate chemată să execute legile adoptate de Parlament, hotărârea putând fi atacată în fața instanței de contencios administrativ, potrivit art. 52 din Constituție.
Ordonanța, ca act juridic al Guvernului, este expresia unei competențe legislative delegate, ea depășește sfera strictă „a conducerii generale a administrației publice apărând ca o modalitate de participare a Guvernului la realizarea puterii legislative" participare reclamată de însăși rațiunea sa politică de a fi și anume „realizarea politicii interne și externe a țării" prevăzută de art. 102 alin. 1 din Constituție.
Regula în materia emiterii ordonanțelor de către Guvern o reprezintă abilitarea acestuia de Parlament, numai în cazuri excepționale Guvernul poate adopta „ordonanțele de urgență", deci fără o lege specială de abilitare. Dar și ordonanțele de urgență, cum se prevede în art. 115 alin. 5 intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare în procedură de urgență la Camera competentă să fie sesizată, care se convoacă în mod obligatoriu, dacă nu se află în sesiune, în termen de cinci zile. Dacă, în termen de 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță asupra ordonanței, aceasta este considerată adoptată și se trimite celeilalte Camere, care decide de asemenea în procedură de urgență. Ordonanța de urgență care cuprinde norme de natura legii organice, spune Constituția, se aprobă cu majoritatea numărului total al membrilor fiecărei camere.
Guvernul nu poate emite ordonanțe de urgență:
– în domeniul legilor constituționale;
– în domenii ce afectează regimul instituțiilor fundamentale ale statului;
– în domeniul drepturilor, libertăților și îndatoririlor prevăzute de Constituție;
– în domeniul drepturilor electorale;
– în domenii ce privesc trecerea silită a unor bunuri în proprietatea publică.
Legea de abilitare, potrivit alin. 2 al art. 115 trebuie să stabilească în mod obligatoriu domeniul și data până la care se emit ordonanțe. Textul constituțional vorbește despre ordonanțe ce se supun aprobării ulterioare a Parlamentului și despre ordonanțe ce nu se supun unei atari aprobări, dar, din modul de redactare, rezultă ideea unei încrederi în Guvern, mai ales că ordonanțele pot fi atacate la Curtea Constituțională, pe baza excepției de neconstituționalitate.
Regula de drept comun este aceea că ordonanțele nu se supun aprobării Parlamentului, întrucât aprobarea este necesară numai dacă legea de abilitare o cere în mod expres.
Indiferent de situație, ordonanțele nu pot depăși sfera legii de abilitare, care, la rândul ei, nu poate depăși domeniul legii ordinare, iar modificarea legii de abilitare nu are ca efect modificarea sau abrogarea ordonanței.
Aprobarea sau respingerea ordonanțelor, potrivit art. 115 alin. 7, se face printr-o lege în care vor fi cuprinse și ordonanțele ale căror efecte au încetat, întrucât au fost emise peste termenul de abilitare. Constituția consacră expres și sancțiunea care intervine: „Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanței" (art. 115 alin.3). Până la îndeplinirea acestui termen și deci, până la sesizarea Parlamentului, nimic nu mai poate opri Guvernul să-și modifice propria ordonanță, înaintând Parlamentului forma definitivă. După sesizarea Parlamentului această operație nu mai este posibilă.
Potrivit art.108 alin. 4 din Constituție, atât hotărârile cât și ordonanțele se semnează de primul-ministru și se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea lor atrage inexistența acestora, admițându-se că numai hotărârile care au caracter militar să nu fie publicate, acestea urmând să fie comunicate „numai instituțiilor interesate".
CAPITOLUL V: INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI
Secțiunea 1. Principiile înfăptuirii justiției
1. Justiția se înfăptuiește în numele legii ceea ce presupune că întreaga activitate desfășurată de instanțele judecătorești are ca finalitate întărirea legalității, urmărește prevenirea faptelor antisociale. Principiul legalității în activitatea justiției privește două importante aspecte: legalitatea instanțelor judecătorești și legalitatea infracțiunilor și pedepselor.
Instanțele judecătorești trebuie să-și desfășoare activitatea potrivit art. 126 alin. 2 din Constituție care prevede că, competența după materie și calitatea persoanei, precum și competența generală privind judecata, sunt stabilite expres în lege (procesual-penală și procesual-civilă). De asemenea, sancțiunile trebuie aplicate în scopul pedepsirii conduitelor ilicite în raport direct cu pericolul social al faptei și întotdeauna numai în condiții legale.
2. Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. Principiu nou introdus în textul constituțional, unicitatea justiției presupune o uniformizare a aplicării legilor pe întreg teritoriul național, pe cale de consecință, adăugând la prevederile din art. 124 alin. 2, sus amintite, pe cele din art. 126 alin. 3 reținem că după revizuirea constituției din 2003, s-a interzis expres ca în aceeași problemă de drept, să se pronunțe soluții diferite pe baza unor interpretări diferite, din acest punct de vedere crescând semnificativ rolul instanței supreme de a evita „federalizarea justiției” într-un stat unitar.
Imparțialitatea și egalitatea justiției, ca principiu al înfăptuirii justiției presupune faptul că instanța de judecată trebuie să judece în orice cauză aflată pe rol având în vedere doar elementele obiective din dosar, convingerea judecătorului bazată pe probe și nu calitatea persoanei sau persoanelor implicate în proces, așa cum istoria a arătat că se pot întâmpla cazuri în perioadele de tranziție politico-economică ale unui stat.
De altfel, considerăm că apariția în textul legii fundamentale a unei astfel de prevederi exprese, deductibilă și din vechea reglementare, reprezintă un moment de demarcație în administrarea justiției în România între perioada reconstrucției statului de drept și începutul domniei legii.
3. Independența și inamovibilitatea judecătorilor (art. 124 alin. 3 din Constituție) este un alt principiu în baza căruia, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Aceasta înseamnă că în rezolvarea litigiilor, judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucțiuni. indicații, sugestii, privind soluția pe care trebuie să o dea. Inamovibilitatea judecătorilor este o garanție a independenței acestora, o măsură de protecție. Potrivit acestui principiu, judecătorul nu poate fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără consimțământul său. Inamovibilitatea pune magistrații la adăpost de orice revocare ori transferare impusă, în afară de greșeli foarte grave și după o procedură jurisdicțională.
Privitor la inamovibilitate, Constituția României stabilește că "judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili în condițiile legii".
4. Egalitatea tuturor în fața legii. Acest principiu este urmarea firească și interpretarea în planul înfăptuirii justiției, a principiului de largă respirație constituțională, principiul fundamental al egalității în drepturi: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege".
Același principiu îl regăsim reglementat și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în art. 7 alin. 1 cu formularea „Toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și fără discriminări.” Acest principiu refuză existența unor tribunale extraordinare. În acest sens, Constituția în art. 126 alin. 5 stabilește că "Este interzisă înființarea de instanțe extraordinare. Prin lege organică pot fi înființate instanțe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii."
5. Folosirea limbii oficiale și a limbii materne în justiție. Procedura judiciară se desfășoară în limba română. Persoanelor care nu înțeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului și a actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De altfel, Constituția în art. 128 alin. 2 stabilește că "Cetățenii români aparținând minorităților naționale, au dreptul să se exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii organice”. În alineatul următor, legea fundamentală nu înțelege să lase la libera voință a Parlamentului reglementarea acestui drept, întrucât impune ca modalitățile de exercitare a dreptului amintit, să se stabilească în așa fel încât să nu împiedice buna administrare a justiției și să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesați.
Ceea ce trebuia să reglementeze legea organică, era necesar să țină cont de următoarele restricții în materie impuse de constituție:
procedura judiciară se desfășoară în limba română, conform art. 13 din Constituție, adică indiferent în ce limbă se vor purta discuțiile într-un proces, judecătorul dictează, iar grefierul notează în limba română.
orice utilizare a interpretului în cadrul proceselor în care sunt implicați cetățeni români aparținând minorităților etnice, se face doar dacă instanța apreciază că nu se prilejuiesc cheltuieli suplimentare pentru celelalte părți interesate, utilizarea unor astfel de mijloace, trebuind să aibă în vedere să nu îngreuneze activitatea de administrare a justiției.
Pe de altă parte, modificarea a fost necesară, așa cum a observat și literatura juridică de la noi, și pentru faptul că cetățenii români aparținând unei minorități naționale, nu pot avea același regim juridic cu cel al străinilor și apatrizilor.
Legea organică în materie, este legea nr. 304/2004, republicată, care, în art. 14 face precizările necesare. Astfel, cetățenii români aparținând unei minorități naționale, pot solicita să se exprime în limba maternă. În cazul în care una din părți solicită acest lucru, instanța trebuie să asigure în mod gratuit, folosirea unui interpret sau traducător autorizat. Însă toate cererile și actele procedurale se întocmesc în limba română.
De asemenea, alin. 6 al art. 14 arată că dezbaterile purtate de părți în limba maternă se înregistrează, consemnându-se numai (s.n.) în limba română. Obiecțiunile formulate de către cei interesați cu privire la traduceri, și consemnarea acestora se rezolvă de instanța de judecată până la încheierea dezbaterilor din acel dosar, consemnându-se în încheierea de ședință.
În situația în care toate părțile solicită să se exprime în limba maternă, instanța de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept dar, întotdeauna trebuie să aibă în vedere buna administrare a justiției, cu respectarea principiilor contradictorialității, oralității și publicității.
În ceea ce privește cetățenii străini sau apatrizii, după revizuirea din 2003 Constituția face o precizare distinctă în alin. 4 al art. 128, în sensul că cei care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin interpret; ba mai mult legea fundamentală prevede că în procesele penale, acest drept se asigură în mod gratuit, înțelegând din aceasta că în celelalte procese, folosirea interpretului se va putea face cu suportarea cheltuielilor aferente.
6. Dreptul de apărare. În dreptul românesc, conceptul de asistență juridică, desemnează o instituție juridică care constă în desfășurarea de către apărător a unei activități complexe ce vizează promovarea și apărarea intereselor legitime ale părților aflate într-un proces. Asistența juridică este un element esențial al dreptului la apărare, desemnând de asemenea, raportul juridic ce se creează între o persoană cu pregătire de specialitate, de regulă un avocat și o altă persoană fizică sau juridică, raport în care asistatul primește sfaturi, recomandări din partea consultantului, sau este reprezentată în mod calificat de către acesta în cursul unui proces, prin exercitarea drepturilor și apărarea intereselor celui consiliat.
În legătură cu dreptul la apărare, importante precizări au fost aduse prin Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Potrivit acesteia, în exercitarea profesiei sale, avocatul este independent și se supune numai legii, statutului și codului deontologic. De asemenea, avocatul are dreptul să asiste și să reprezinte persoanele fizice și juridice în fața instanțelor autorității judecătorești și a altor organe de jurisdicție, a organelor de urmărire penală, a autorităților și instituțiilor publice, precum și în fața altor persoane fizice sau juridice, care au obligația să permită și să asigure avocatului desfășurarea nestingherită a activității sale, în condițiile legii. Avocatul promovează și apără drepturile și libertățile fizice și juridice în fața tuturor instanțelor, autorităților și instituțiilor; în exercitarea dreptului de apărare avocatul are dreptul și obligația de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiție și pentru un proces echitabil și într-un termen rezonabil.
Statutul profesiei de avocat, adoptat de Uniunea Avocaților precizează printre altele că:
– avocatul îndeplinește o misiune socială, pusă în slujba adevărului și a justiției;
– în exercitarea profesiei sale, avocatul nu poate fi supus nici unei presiuni din partea autorităților publice sau a altor persoane fizice sau juridice;
– independența avocatului nu poate prejudicia însă interesele clientului său; avocatul este dator să dea clientului său sfaturi juridice corespunzătoare prevederilor legale și crezului său profesional.
Trăsăturile asistenței juridice, cele mai importante, considerăm a fi cele legate de caracterul complex al acesteia, de faptul că ea este efectivă, calificată, permanentă, are un caracter legal și general (recunoscută tuturor subiectelor de drept).
Din punct de vedere al realizării practice, asistența juridică, atunci când are și caracterul de reprezentare a părții în proces, se manifestă printr-un contract de asistență juridică și se dovedește în fața instanței prin intermediul împuternicirii avocațiale.
În exercitarea funcțiilor sale, avocatul este independent și se supune numai legii, statutului și regulilor eticii profesionale, dar, actele și acțiunile întreprinse de către acesta în cadrul activității judiciare se răsfrâng asupra clientului său. Acestea sunt cele mai importante aspecte ale contractului de asistență juridică, ce determină în mare măsură și natura sa juridică.
Literatura de specialitate de la noi a observat că sarcinile avocatului nu se reduc numai la activitatea de reprezentare. Acestea, se concretizează și în consultații juridice, redactarea de acte juridice, precum și apărarea clientului în fața altor autorități publice decât instanțele judecătorești. Din acest punct de vedere contractul de asistență juridică ar avea trăsăturile unui mandat general, fără conotații judiciare, guvernat de dispozițiile Legii nr. 51/1995 și de principiile dreptului comun.
În materia specifică asistenței juridice, țările Uniunii Europene, au adoptat în 1988, Codul deontologic al avocaților, care reglementează din toate punctele de vedere (raporturi avocat /client, avocat /barou, barou/client), relația complexă a prestării activității de asistență juridică de către avocat. Codul prevede că „Avocatul nu acționează decât atunci când este împuternicit de clientul său, exceptând cazul în care el a primit o însărcinare în acest sens din partea unui alt avocat care îl reprezintă pe client sau din partea unei alte instanțe competente”. Codul stabilește o serie de drepturi și obligații pentru statele membre ale spațiului european, cu referire directă asupra stabilirii și depunerii către Secretariatul Consiliul Barourilor Uniunii Europene, a codului deontologic național al fiecărui stat membru, „pentru ca orice avocat să-și poată procura o copie de la respectivul secretariat,” precum și obligația avocatului, atunci când desfășoară suma activităților de asistență juridică, de a cunoaște și respecta deontologia baroului unde se desfășoară procesul.
7. Prezumția de nevinovăție este un principiu constituțional potrivit căruia orice persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Acest principiu reprezintă una dintre cele mai puternice garanții a demnității și libertății umane, principiu căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicțională.
Secțiunea 2. Clasificarea instanțelor judecătorești
Autoritatea judecătorească se compune din instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii, fiecare cu atribuțiile proprii prevăzute de Constituție și de lege. Instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecății.
Instanțele judecătorești sunt:
a) judecătoriile;
b) tribunalele;
c) tribunalele specializate;
c) curțile de apel;
d) Înalta Curte de Casație și Justiție.
Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit Legii nr. 304/2004, republicată, asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Ea se compune din: președinte, un vicepreședinte, 4 președinți de secții și judecători. Înalta Curte de Casație și Justiție, este organizată în 4 secții, În cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție funcționează Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum și 4 complete de 5 judecători. Această instituție, cuprinde în structura sa și Cancelaria Înaltei Curți, direcții, servicii și birouri, cu personal stabilit prin statul de funcții. În structura Înaltei Curți de Casație și Justiție funcționează și următoarele compartimente:
Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică;
Cancelaria;
Departamentul economico-financiar și administrativ;
Biroul de informare și relații publice;
Biroul relații internaționale;
Compartimentul de audit public intern.
Din punct de vedere al competenței ÎCCJ, așa cum prevede secțiunea a din Titlul II, al Legii nr. 304/2004, menționăm că legea reglementează competența fiecărei secții distinct. Astfel, privind competența generală menționăm că, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale. Desemnarea judecătorilor în compunerea completelor competente să judece recursul în interesul legii, precum și a completelor competente să soluționeze sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se va realiza în funcție de specializarea completelor de judecată din care aceștia fac parte
La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la propunerea președintelui sau a vicepreședintelui acesteia, poate aproba înființarea de complete specializate în cadrul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în funcție de numărul și natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secții, precum și de specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora, așa cum prevede art. 19 alin. 3 din Legea 304/2004 forma în vigoare în 2014.
Completele de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiției, soluționează contestațiile împotriva încheierilor pronunțate în cursul judecății în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiției, soluționează cauzele în materie disciplinară potrivit legii și alte cauze date în competența lor prin lege.
Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pentru:
a) soluționarea, în condițiile legii, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție;
sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare.
pentru rejudecarea unei cauze, dacă, o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție consideră că este necesar să revină asupra propriei jurisprudențe; în acest caz se întrerupe judecata și se sesizează Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care judecă cu citarea părților din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă.
Conducerea ÎCCJ se exercită de către Președintele ÎCCJ, vicepreședinte și colegiul de conducere. Președintele, vicepreședintele și cei 9 judecători aleși pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor, cu reprezentarea fiecărei secții, constituie Colegiul de conducere al ÎCCJ.
Președintele, vicepreședintele și 9 judecători, aleși pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a judecătorilor, cu reprezentarea fiecărei secții, constituie Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. La ședințele colegiilor de conducere pot participa și președinții de secții.
Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție are următoarele atribuții:
aprobă Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă, precum și statele de funcții și de personal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție;
propune Consiliului Superior al Magistraturii judecătorii care vor face parte din comisiile de concurs pentru promovarea în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție;
propune Consiliului Superior al Magistraturii numirea, promovarea, transferul, suspendarea și încetarea din funcție a magistraților-asistenți;
organizează și supraveghează rezolvarea petițiilor, în condițiile legii;
propune proiectul de buget al Înaltei Curți de Casație și Justiție;
exercită alte atribuții prevăzute în Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Adunarea generală a judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție se întrunește pentru:
aprobarea raportului anual de activitate, care se dă publicității;
aprobarea bugetului Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu avizul consultativ al Ministerului Finanțelor Publice;
alegerea celor 2 membri pentru Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile legii.
Completele de judecată ale ÎCCJ se compun din 3 judecători ai aceleiași secții, iar în cazul în care nu se poate forma completul de judecată din acest număr se pot folosi judecători de la celelalte secții, desemnați de către președintele sau vicepreședintele ÎCCJ.
Completul de 9 judecători este prezidat de către președintele sau vicepreședintele ÎCCJ, sau de către un judecător de semnat de unul dintre aceștia.
Președintele ÎCCJ prezidează orice complet de judecată la care participă, președinții de secții orice complet de judecată din cadrul aceleași secții, iar ceilalți judecători prezidează prin rotație, în cadrul completelor din cadrul secției de care aparțin. În cazul în care ÎCCJ judecă în Secții Unite, la judecată trebuie să participe cel puțin două treimi din numărul judecătorilor în funcție, iar decizia se adoptă cu votul majorității celor prezenți.
Categoriile de informațiilor de interes public care se pot circumscrie activităților desfășurate de către Înalta Curte de Casație și Justiție și instanțelor subordinate și care trebuie făcute publice în activitatea acestora sunt prevăzute în Legea nr. 544/2001 după cum urmează:
Actele normative care reglementează organizarea și funcționarea instituției
Structura organizatorică
Atribuțiile departamentelor
Programul de funcționare
Programul de audiențe și modalități de contact
Conducerea Înaltei Curți de Casație și Justiție
Sursele financiare, bugetul și bilanțul contabil
Programele și strategiile Înaltei Curți de Casație și Justiție
Lista cuprinzând documentele de interes public
Lista cuprinzând categoriile de documente produse și/sau gestionate, potrivit legii
Modalități de contestare a deciziei
În aceeași măsură, sunt exceptate de la accesul liber al cetățenilor categoriile de informații prevăzute de Legea nr. 544/2001, care au fost stabilite în concordanță cu specificul activității instanțelor judecătorești:
Informațiile clasificate, potrivit legii, din domeniul apărării naționale, siguranței și ordinii publice;
Informațiile privind deliberările completului de judecată;
Informațiile privind activitățile comerciale sau financiare ale persoanelor juridice sau fizice aflate în dosarele instanțelor de judecată, dacă prin publicarea acestora se aduce atingere principiului concurenței loiale;
Informații cu privire la datele personale ale părților din procesele aflate pe rolul instanțelor, cu excepția situației când afectează capacitatea de exercitare a unei funcții publice;
Informațiile din timpul cercetării disciplinare a magistraților;
Informațiile privind procedura în timpul anchetei penale, dacă se dezvăluie surse confidențiale ori se pun în pericol viața, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfășurare;
Informațiile privind procedurile judiciare, altele decât cele privind respectarea principiului publicității, dacă prin aceasta se afectează regula procesului echitabil ori a interesului legitim al părților implicate în proces;
Informațiile din dosarele cu minori și tineri, atunci când ședința de judecată a fost declarată nepublică și se impune protecția minorilor și tinerilor;
Informațiile aflate în dosarele ale căror cauze au fost sau sunt judecate în ședință secretă, precum și cele privind autorizarea efectuării perchezițiilor sau confirmarea și autorizarea interceptărilor și înregistrărilor convorbirilor telefonice;
Informațiile privind documentele și evidențele speciale ale instanței care presupun confidențialitate
Modalitățile de contestare a deciziei, în situația în care persoana se consideră vătămată în privința dreptului de acces la informațiile de interes public solicitate sunt de asemenea prevăzute de lege, care stabilește următoarea procedură: Astfel, dacă o persoană se consideră vătămată în drepturile sale, în urma activtăților desfășurate de către structurile judiciare din România, aceasta poate face plângere la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorității ori al instituției publice. Instanța poate obliga instituția să furnizeze informațiile de interes public solicitate și să plătească daune morale și/sau patrimoniale Hotărârea tribunalului este supusă recursului la Curtea de Apel competentă. Decizia Curții de apel este definitivă și irevocabilă.
Curțile de Apel sunt instanțe cu personalitate juridică, în circumscripția cărora funcționează mai multe tribunale și tribunale specializate, într-un număr strict prevăzut de lege. În cadrul curților de apel funcționează secții pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori și de familie, de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, precum și maritime și fluviale, acolo unde este cazul. Secțiile curților de apel se înființează la propunerea colegiilor de conducere ale respectivelor curți, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii. Componența acestora se stabilește de către președintele instanței, în raport cu volumul de activitate și specializarea judecătorilor.
Conducerea curților de apel se exercită de către un președinte, care exercită și atribuții de coordonare și control ale administrării instanței unde funcționează, precum și ale instanțelor din circumscripție. Aceștia au calitatea de ordonator secundar de credite, și sunt ajutați – în funcție de volumul de muncă și complexitatea cauzelor – de 1-2 vicepreședinți, cu excepția Curții de Apel București, unde legea permite ca președintele curții să aibă până la trei vicepreședinți. Președinții și vicepreședinții curților de apel asigură și verifică respectarea obligațiilor statutare și a regulamentelor de către judecători și personalul auxiliar de specialitate, cu respectarea principiului independenței judecătorilor și supunerii lor numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat. Secțiile curților de apel sunt conduse de către un președinte de secție.
În cadrul curților de apel funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime și fluviale.
Tribunalele, sunt instanțe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui județ și al municipiului București, și au, de regulă, sediul în orașul de reședință al județului. În cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime și fluviale.
Tribunalele specializate, sunt instanțe fără personalitate juridică, care pot funcționa la nivelul fiecărui județ și al municipiului București, având sediul tot în orașul reședință de județ. Conform legii tribunalele specializate, preiau cauzele de competența tribunalului în domeniile în care se înființează.
Tribunalele și tribunalele specializate au o conducere similară curților de apel, inclusiv Tribunalul Municipiului București, cu mențiunea că la nivelul tribunalului sau al tribunalului specializat, colegiul de conducere se compune din: președinte, 2 sau 4 judecători aleși în adunarea generală a judecătorilor pe o perioadă de 3 ani. De asemenea, președintele tribunalului, precum și cel al tribunalului specializat este ordonator terțiar de credite.
Judecătoriile, sunt instanțe fără personalitate juridică, organizate în județe și în sectoarele municipiului București, care au în sfera de competență localitățile stabilite prin hotărâre a guvernului, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Și aceste instanțe sunt conduse de către un președinte, un vicepreședinte și un colegiu de conducere format din președinte, 2 sau 4 judecători aleși în adunarea generală a judecătorilor pe o perioadă de 3 ani.
Adunarea generală a judecătorilor se convoacă anual sau la nevoie pentru a dezbate activitatea anuală desfășurată de instanța în cauză, pentru a alege, acolo unde este cazul, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, sau, dacă este necesar, să se dezbată probleme de drept, sau se analizează proiecte de acte normative, la solicitarea ministrului justiției sau a Consiliului Superior al Magistraturii, precum și pentru a formula puncte de vedere la solicitarea CSM.
Completul de judecată este prezidat de președintele sau vicepreședintele instanței, ori de președintele secției, atunci când aceștia participă la judecată, în celelalte cazuri, completul de judecată este prezidat prin rotație, de unul dintre membrii acestuia.
Repartizarea cauzelor pe complete se face în sistem informatizat, aleatoriu, iar cauzele repartizate unui complet de judecată, nu pot fi trecute altuia, decât în condițiile prevăzute de lege.
Conform art. 54 alin. 1, din Legea privind organizarea judiciară, cauzele se judecă în primă instanță în complet format dintr-un singur judecător, cu excepția completului pentru soluționarea în primă instanță a conflictelor de muncă și asigurări sociale, care se constituie din 2 judecători și 2 asistenți judiciari. Asistenții judiciari sunt numiți de către ministrul justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcții juridice de cel puțin 5 ani. Pentru a putea fi numit asistent judiciar, persoana în cauză trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
să aibă cetățenia română, domiciliu în țară și capacitate deplină de exercițiu;
să fie licențiat în drept și să dovedească o pregătire teoretică corespunzătoare;
să nu aibă antecedente penale, nici cazier fiscal;
cunoaște limba română, are o bună reputație;
este apt, din punct de vedere medical și psihologic, pentru exercitarea funcției.
Asistenții judiciari se bucură de stabilitate pe durata mandatului și se supun numai legii, având aceleași obligații, interdicții și incompatibilități ca și magistrații și depunând același jurământ.
În ceea ce privește statutul magistraților, Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistraților, stabilește în art. 4 alin. 1 că: „Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și să participe la formarea profesională continuă…”
Magistrații au obligația legală și morală de a nu se subordona scopurilor și doctrinelor politice, aceștia neputând face parte din partide sau formațiuni politice.
Referitor la recrutarea și formarea profesională a magistraților, legea stabilește că această activitate este de competența Institutului Național al Magistraturii (INM). Acesta este o instituție publică cu personalitate juridică aflată coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii, care nu face parte din sistemul național de învățământ și educație și nu este supus dispozițiilor legale în vigoare cu privire la acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor. INM este condus de un consiliu științific format din 13 membri: un judecător al ÎCCJ, un procuror de la Parchetul de pe lângă ÎCCJ, un judecător al Curții de Apel București, un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, desemnați de către CSM, 3 profesori universitari, 3 reprezentanți aleși ai personalului de instruire din cadrul INM, un reprezentant al auditorilor de justiție, un reprezentant al asociațiilor profesionale legal constituite ale judecătorilor și procurorilor, precum și directorul INM, care face parte de drept din consiliu și îl prezidează. Durata mandatului membrilor consiliului științific este de trei ani și poate fi reînnoit, cu excepția mandatului reprezentantului auditorilor de justiție, care este de un an.
Admiterea la INM se face exclusiv pe bază de concurs, cu respectarea principiilor transparenței și egalității.
Pentru a se înscrie la concursul de admitere la INM, candidatul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
să fie cetățean român, cu domiciliul în România și cu capacitate de exercițiu deplină;
să fie licențiat în drept;
să nu aibă antecedente penale, nici cazier fiscal;
să cunoască limba română și să aibă o bună reputație;
să fie apt din punct de vedere medical și psihologic, pentru exercitarea funcției.
Cursanții INM au calitatea de auditori de justiție. După absolvirea cursurilor, aceștia sunt obligați să îndeplinească timp de 6 ani funcția de judecător sau de procuror, din care primul an în calitate de judecător/procuror stagiar. La finalul acelui an aceștia susțin un examen de definitivare în funcție, denumit examen de capacitate.
Judecătorii inamovibili și procurorii care se bucură de stabilitate, sunt numiți de către Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în cel mult 3 luni de la data validării examenului de capacitate, după care, aceștia, fiecare la noul loc de desfășurare a activității, depun jurământul profesional. Refuzul depunerii jurământului atrage, de drept, nulitatea numirii în funcție, conform art. 34 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 republicată.
Magistraților le este interzis:
să desfășoare activități comerciale, direct sau prin persoane interpuse;
să desfășoare activități de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;
să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control la societăți civile, comerciale, bănci, sau alte instituții de credit, societăți de asigurare ori financiare, companii naționale, societăți naționale sau regii autonome;
să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic;
să comenteze sau să justifice în presă ori audiovizual, hotărârile sau soluțiile date în dosarele rezolvate de ei;
judecătorii și procurorii nu pot să facă parte din partide sau formațiuni politice și nici să desfășoare sau să participe la activități cu caracter politic;
să dea consultații scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanțe sau parchete.
Secțiunea 3: Ministerul Public
Primele mențiuni privind instituția Ministerului Public datează din 1831, când Regulamentul Organic al Valahiei a prevăzut înființarea Ministerului Public. În Moldova, Ministerul Public a fost instituit printr-o lege din 26 martie 1862.
Prin Legea de organizare judiciară din 9 iulie 1865, Ministerul Public a fost organizat după principiile stabilite în Franța, țara de origine a instituției. Conform acestei legi, procurorii erau organizați în parchete pe lângă instanțele judecătorești, cu misiunea de a reprezenta societatea, de a supraveghea respectarea legilor în activitatea judiciară și executarea hotărârilor. Ulterior, au fost adoptate o serie de legi de organizare judecătorească, fără a aduce schimbări substanțiale în funcțiile și principiile de organizare ale ministerului public, ci doar unele modificări privind structura parchetelor și statutul procurorilor.
Ministerul Public era compus din procurorii numiți de șeful statului, având calitatea de magistrați.
După unirea într-un singur stat a tuturor provinciilor române, în 1918, a existat o preocupare de armonizare a legislației pe întregul teritoriu național, inclusiv în ceea ce privește organizarea puterii judecătorești.
Legea de organizare judecătorească din 24 iunie 1924 are dispoziții privind structura Ministerului Public, însă în privința competențelor și a modulului de acțiune, face trimitere la Codul de procedură penală.
După 1945, România a intrat într-o etapă nouă a istoriei sale, când, treptat, în organizarea judecătorească apar influențe sovietice.
Prin Decretul nr. 2 din 22 aprilie 1948 privind organizarea și funcționarea Parchetului s-a stabilit că „Parchetul supraveghează respectarea legilor penale, atât de către funcționarii publici, cât și de ceilalți cetățeni”. Principala sarcină era vegherea la urmărirea și pedepsirea crimelor împotriva ordinii și libertății democratice a intereselor economice, independenței naționale și suveranității statului român. Parchetul funcționa sub conducerea ministrului justiției. Procurorii se bucurau de stabilitate. Procurorul general era numit de către Prezidiul Marii Adunări Naționale, la propunerea Guvernului, după recomandarea ministrului justiției.
Legea nr. 6/1952 pentru înființarea și organizarea Procuraturii elimina din textele legislative sintagma „Minister Public” înlocuind-o cu termenul „procuror” iar Parchetul este numit Procuratură. Noua instituție astfel creată era un organ independent, subordonat exclusiv organului suprem al puterii de stat și Consiliului de Miniștri. Procurorul general era numit de Marea Adunare Națională. Procuratura exercita activitatea de supraveghere și asigurare a respectării legii, apără drepturile și interesele legale ale cetățenilor. A fost înființată Procuratura Generală ca aparat central de conducere a tuturor unităților de procuratură formată din 8 direcții și 3 servicii.
Odată cu adoptarea Legii nr. 60/1968 pentru organizarea și funcționarea Procuraturii, a Codului penal și a Codului de procedură penală, România devine prima țară din Europa centrală și de Est care reintroduce în legislație principii procesual penale europene, eliminând influențele sovietice.
Legea prevedea dreptul procurorului de a da dispoziții obligatorii și de a lua măsuri cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, precum și de a încuviința, autoriza, confirma sau infirma actele și măsurile procesuale ale organului de urmărire penală. Se consacra dreptul procurorului de a efectua orice act de urmărire în orice cauză și obligativitatea efectuării urmăririi în cazurile prevăzute de lege. Atribuțiile organelor procuraturii se exercitau numai în baza legii și a dispozițiilor organelor ierarhic superioare. Procurorul ierarhic superior putea să îndeplinească oricare din atribuțiile procurorilor din subordine sau să suspende ori să anuleze dispozițiile acestora.
Constituția României din 1991, cu modificările și completările efectuate în 2003, reflectă schimbările democratice produse în țară în decembrie 1989 și consacră o serie de principii noi în ceea ce privește activitatea judecătorească.
În virtutea noii Constituții a intrat la 1 iulie 1993 în vigoare Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, care, reintroduce termenul de „minister public", punând bazele organizării și funcționării noii instituții. S-a recunoscut calitatea de magistrat procurorului și dreptul acestuia la stabilitate în funcție. Prin această lege a fost eliminată din competența procurorului atribuția de supraveghere generală, păstrându-i-se numai atribuțiile judiciare.
În urma modificării din 1996, a fost eliminată denumirea de Parchet General și a fost instituită funcția de procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel.
Legea nr. 303 din 28 mai 2004 privind statutul magistraților (denumire modificată în 2005 prin înlocuirea termenului „magistrați” cu „judecători și procurori”) și Legea nr. 304 din 28 mai 2004 privind organizarea judiciară, care au înlocuit Legea nr. 92/1992, au armonizat legislația română cu cea europeană, în procesul de pregătire a integrării României în Uniunea Europeană.
S-a statuat independența procurorului în soluțiile pe care le dispune, iar cariera magistratului a trecut în competența Consiliului Superior al Magistraturii. De asemenea, au fost reglementate noile structuri specializate de combatere a corupției și crimei organizate.
Astfel, astăzi, prin noțiunea de minister public desemnăm, ansamblul constituit într-o ierarhie a agenților statului – numiți procurori – care, în calitatea de reprezentanți ai societății și ai statului, sunt împuterniciți să descopere încălcările la legea penală, să sesizeze instanțele judecătorești competente și să susțină în fața acestora acuzația în vederea sancționării celor vinovați.
Constituția prevede că: "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. Parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, în condițiile legii".
Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor Iegalității, imparțialității și controlului ierarhic.
Ori de câte ori sunt întrunite condițiile prevăzute de Iege pentru a acționa în vederea protejării unui interes public, procurorul trebuie să acționeze în modul și prin mijloacele prevăzute de Iege. Procurorul nu poate acționa decât în Iimitele competenței sale, prin mijloacele și în cazurile stabilite prin dispozițiile Iegale. Cu alte cuvinte, își exercită atribuțiile numai în temeiul Iegii. Misiunea specifică de esență a Ministerului Public este asigurarea respectării Iegii.
Potrivit principiului imparțialității, în spiritul prevederilor art.16 din Constituție care statuează că "Nimeni nu este mai presus de Iege", procurorul, în calitatea sa de reprezentant al întregii societăți, de apărător al ordinii de drept, al drepturilor și Iibertăților cetățenilor, are obligația să-și exercite atribuțiile cu obiectivitate, indiferent de calitatea persoanei cercetate sau de apartenența sa social politică. Procurorul trebuie să vegheze ca organele Ia a căror activitate participă sau a căror activitate o supraveghează, să aplice Iegea fără discriminare.
Subordonarea ierarhică, un alt principiu al activității Ministerului Public, se concretizează în aceea că procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului acelui parchet, iar acesta din urmă este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție teritorială.
Dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu Iegea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine, dar în instanță procurorul de ședință este Iiber să prezinte concluziile pe care Ie consideră întemeiate potrivit Iegii, ținând seama de probele administrate în cauză. Desigur că procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuțiile procurorilor din subordine și să suspende ori să infirme actele și dispozițiile acestora dacă sunt contrare Iegii.
În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. Lucrările repartizate pot fi trecute altui procuror numai în cazul suspendării sau al încetării calității acestuia, ori în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rezolvarea sa.
Ministerul Public acționează pentru respectarea acestui principiu și pentru asigurarea permanentă a Iegalității dispozițiilor emise de procurorii cu funcții de conducere.
Ministerul Public este independent în relațiile cu celelalte autorități și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia. Parchetele sunt independente în relațiile cu instanțele judecătorești, precum și cu celelalte autorități publice, procurorii având obligația legală de a respecta și proteja demnitatea umană și drepturile persoanei.
Din Ministerul Public fac parte: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, parchetele de pe lângă curțile de apel, parchetele de pe lângă tribunale, parchetele de pe lângă tribunalele pentru minori și familie, parchetele de pe lângă judecătorii și parchetele militare. Parchetele militare sunt organizate după cum urmează: Secția parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel; Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial și parchetele militare de pe lângă tribunalele militare.
Ministerul Public exercită, prin procurori, potrivit legii, următoarele atribuții:
a) efectuează urmărirea penală în cazurile și în condițiile prevăzute de lege și participară la soluționarea conflictelor prin mijloace alternative, în condițiile legii;
b) conduce și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare și a altor organe de cercetare penală;
c) sesizează instanțele judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;
d) exercită acțiunea civilă în cazurile prevăzute de lege;
e) participă, în condițiile legii, la ședințele de judecată;
f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești în condițiile prevăzute de lege;
g) apără drepturile și interesele minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii;
h) acționează pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub conducerea ministrului justiției, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului;
i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu;
j) verifică respectarea legii la locurile de deținere preventivă;
k) exercită orice alte atribuții prevăzute de lege.
Alte reguli ce privesc Ministerul Public, reglementate în lege sunt următoarele:
– în soluțiile dispuse, procurorul este autonom; dispozițiile date în scris și în conformitate cu legea, de procurorul ierarhic superior, sunt obligatorii.
– procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului acelui parchet;
– conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție teritorială;
– parchetele sunt independente față de instanțele judecătorești;
-serviciile și organele specializate în culegerea, prelucrarea și arhivarea informațiilor, au obligația de a pune, de îndată, la dispoziția parchetului competent, la sediul acestuia, toate datele și toate informațiile deținute în legătură cu săvârșirea infracțiunilor.
– procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză.
Conform legii, ministrul justiției are un anumit drept de control asupra procurorilor, prin intermediul procurorilor inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, al procurorilor inspectori din cadrul DNA, sau din cadrul Curților de Apel, însă, acest control vizează numai verificarea eficienței manageriale, a modului cum procurorii își îndeplinesc atribuțiunile de serviciu, precum și a modului în care se desfășoară raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrările de competența parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale și soluțiile adoptate.
Din punct de vedere al organizării Ministerului Public, legea arată că acesta se organizează prin raportare la organizarea instanțelor de judecată, începând Parchetul de pe lângă ÎCCJ. Acesta este un organism cu personalitate juridică, condus de un procuror general, care este ajutat de un prim-adjunct, un adjunct și trei procurori consilieri.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție funcționează:
a) Direcția Națională Anticorupție;
b) Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism;
c) Secția de urmărire penală și criminalistică;
d) Secția judiciară;
e) Secția de resurse umane și documentare;
f) Secția parchetelor militare;
g) Serviciul de cooperare judiciară internațională, relații internaționale și programe;
h) Direcția de exploatare a tehnologiei informației;
i) Biroul de informare publică și relații cu presa;
j) Departamentul economico-financiar și administrativ;
k) Serviciul de audit public intern;
l) Biroul juridic;
m) Compartimentul documentelor clasificate;
n) Unitatea de implementare a programelor PHARE (UIP).
În cadrul structurilor de parchet pot funcționa direcții, secții, servicii, birouri și alte compartimente de specialitate.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție reprezintă Ministerul Public în relațiile cu celelalte autorități publice și cu orice persoane juridice sau fizice, din țară sau străinătate. Acesta exercită direct (sau prin procurori inspectori) controlul asupra tuturor parchetelor. De asemenea, este cel care desemnează, dintre procurorii acestui Parchet, pe procurorul/procurorii care participă la ședințele Curții Constituționale, în cazurile prevăzute de lege.
În cadrul Parchetului de pe lângă instanța supremă funcționează colegiul de conducere, constituit din procurorul general, prim-adjunctul, și 5 procurori aleși în adunarea generală a procurorilor. Ca și adunarea generală a judecătorilor, adunarea generală a procurorilor se convoacă la solicitarea procurorului general, anual sau ori de câte ori este necesar.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este condus de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ajutat de un prim-adjunct și un adjunct. În activitatea sa, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este ajutat de 3 consilieri, numiți prin ordin al procurorului general.
Fiecare secție este condusă de un procuror șef secție, ajutat de 1 sau 2 procurori șefi adjuncți secție, numărul acestora fiind stabilit prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Secțiile, serviciile și birourile din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt organizate ierarhic. Procurorii din cadrul fiecăruia dintre aceste compartimente sunt subordonați procurorului șef secție, serviciu sau birou, după caz. Procurorul șef birou este subordonat procurorului șef serviciu, care la rândul său este subordonat procurorului șef secție, respectiv adjuncților acestora. Personalul din cadrul compartimentelor auxiliare de specialitate este subordonat procurorului șef secție, serviciu sau birou ori șefului serviciu ori birou sau adjuncților acestora, după caz.
În structura Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, funcționează, ca organisme cu un regim juridic special, autonom, două structuri specifice:
a) Direcția Națională Anticorupție, structură a cărei creare a generat aprinse dispute în societatea românească și chiar și în Parlament. Conform reglementării Legii 304/2004 repubicată, Direcția Națională Anticorupție este specializată în combaterea infracțiunilor de corupție, potrivit legii, își exercită atribuțiile pe întreg teritoriul României și funcționează pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Direcția Națională Anticorupție se organizează ca structură autonomă în cadrul Ministerului Public și este coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Direcția Națională Anticorupție este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice, exercitându-și atribuțiile numai în temeiul legii și pentru asigurarea respectării acesteia.
Direcția Națională Anticorupție este condusă de un procuror șef, asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ajutat de 2 adjuncți, asimilați adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În activitatea sa, procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ajutat de 2 consilieri, asimilați consilierilor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru a fi numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, procurorii trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproșabilă, o vechime de cel puțin 6 ani în funcția de procuror sau judecător și să fi fost declarați admiși în urma unui interviu organizat de comisia constituită în acest scop.
b) Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care este condusă de un procuror șef, asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorul șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism este ajutat de un procuror șef adjunct, asimilat adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și de 2 consilieri, asimilați consilierilor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru a fi numiți în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism procurorii trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduită morală ireproșabilă, o vechime de cel puțin 6 ani în funcția de procuror sau judecător și să fi fost declarați admiși în urma interviului organizat de comisia constituită în acest scop.
Structura Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se stabilește prin ordin al procurorului șef, cu avizul ministrului justiției. Organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Criminalității Organizate și Terorism se stabilesc prin Regulamentul de ordine interioară al Direcției de Investigare a Criminalității Organizate și Terorism, aprobat prin ordin al ministrului justiției, la propunerea procurorului șef al Direcției de Investigare a Criminalității Organizate și Terorism, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
Pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori și familie și judecătorie funcționează un parchet. În mod similar, pe lângă fiecare instanță militară funcționează un parchet militar. Parchetele au sediul în localitățile în care își au sediul instanțele pe lângă care funcționează și au aceeași circumscripție cu acestea. Unitățile de parchet care au personalitate juridică sunt parchetele de pe lângă curțile de apel și parchetele de pe lângă tribunale.
Parchetele de pe lângă curțile de apel și tribunale au în structură secții, în cadrul cărora pot funcționa servicii și birouri. Parchetele de pe lângă curțile de apel au în structură și câte o secție pentru minori și familie. În raport cu natura și numărul cauzelor, în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii pot funcționa secții maritime și fluviale.
Parchetele de pe lângă curțile de apel sunt conduse de procurori generali, iar parchetele de pe lângă tribunale, tribunale pentru minori și familie și judecătorii sunt conduse de prim-procurori. Secțiile, serviciile și birourile parchetelor de pe lângă instanțe sunt conduse de procurori șefi. În cadrul fiecărui parchet funcționează colegii de conducere, care avizează problemele generale de conducere ale parchetelor. Activitatea tuturor parchetelor este coordonată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care are personalitate juridică și gestionează bugetul Ministerului Public.
Procurorii din cadrul tuturor parchetelor au atribuțiile care decurg din prevederile Codului de procedură penală, legile speciale și prevederile Regulamentului de ordine interioară al Parchetelor.
Procurorii anume desemnați de procurorul general au în funcție de scopul desemnării și următoarele atribuții de control:
examinează din dispoziția procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție plângerile împotriva măsurilor luate sau împotriva actelor efectuate de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curțile de apel, precum și plângerile împotriva măsurilor luate sau împotriva actelor efectuate de procurori și care sunt supuse controlului ierarhic și propun măsuri potrivit legii;
examinează conflictele de competență, precum și orice alte incidente legate de conflictele de competență materială și după calitatea persoanei și propun măsuri potrivit legii;
soluționează cererile privind recuzarea procurorilor de la parchetele de pe lângă curțile de apel, potrivit legii;
efectuează activități de control, în condițiile legii, stabilite prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;
răspund pentru îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la lit. a)-d).
Secțiunea 4: Consiliul Superior al Magistraturii
1. Scurt istoric. Legea din 24 martie 1909 pentru modificarea unor dispozițiuni din legile relative la organizarea judecătorească, în Titlul III, intitulat "Despre Consiliul Superior al Magistraturii" prevedea, că se înființează pe lângă Ministerul de Justiție un Consiliu Superior al Magistraturii, ale cărui atribuțiuni erau următoarele:
„a-și da cu părerea, conform legii, asupra confirmării, numirii si înaintarii magistratilor de orice grad, începând cu judecatorii de ocoale si cei de tribunale de judete;
a judeca, conform legii, infractiunile magistratilor inamovibili la datoriile profesionale, si a hotarî pedepsele aplicabile acelora cari se abat de le acele datorii;
a-si da avizul în toate cazurile în care va fi consultat de ministru;
a îndeplini orice alta însarcinare i s-ar da prin legi."
Consiliul era compus din 3 membri și un supleant aleși de Curtea de Casațiune; 2 membri și un supleant aleși de Curtea de Apel din Bucuresti; inspectorul curților de apel sau în lipsa lui, un al patrulea membru ales de Curtea de Casațiune, ori de câte ori vor fi chestiuni privitoare la Curtea de Casațiune sau la Curțile de apel; unul din inspectorii tribunalelor, desemnat de ministru; un delegat al Ministerului de Justiție sau de ministrul de justiție însusi.
Alegerea membrilor se făcea de către fiecare Curte, în adunarea generală, în prezența procurorului general respectiv, cu scrutin secret și cu majoritatea absolută a voturilor pentru o perioadă de doi ani, cu posibilitatea realegerii. Ministrul de Justiție putea convoca Consiliul ori de câte ori aprecia că era nevoie. Ședințele nu se puteau ține decât cu cel puțin șapte membri, iar deciziile nu se puteau lua decât cu cel puțin patru voturi.
La începutul funcționării sale, Consiliul își alegea, dintre membrii săi, președintele pentru toată durata lui. La alegerea președintelui luau parte toți membrii Consiliului, atât cei aleși, cât și cei desemnați. Când ministrul justitiei lua parte la ședință, acesta prezida Consiliul. În lipsa ministrului și a președintelui, Consiliul era prezidat de cel mai vechi dintre membrii aleși de Curtea de Casațiune.
Prin Legea pentru organizarea judecătorească din anul 1924, cu modificările din anul 1925, au fost aduse completări referitoare la Consiliul Superior al Magistraturii, privind componența acestuia, cvorumul necesar ținerii ședințelor și luării hotărârilor, precum și modul de înlocuire a membrilor consiliului. De asemenea, s-a prevăzut ca funcția de secretar al consiliului să fie îndeplinită de directorul general al personalului din Ministerul Justiției sau de către înlocuitorii săi.
Prin Legea pentru organizarea judecătorească din anul 1952 dispozițiile privind Consiliul Superior al Magistraturii au fost abrogate.
Constituția din anul 1991, a preluat un model răspândit atât în state cu o considerabilă tradiție democratică, cât și în cele aflate în tranziție către o așezare a instituțiilor pe principii democratice. Prin Hotărârile Parlamentului nr. 4/1993, nr.6/1993, nr. 21/1993 si nr. 25/1993 a fost stabilită componența primului Consiliu Superior al Magistraturii după Revoluția din Decembrie 1989, care a funcționat în perioada 1993-1994. Membrii celui de-al doilea Consiliu au fost desemnați prin Hotărârile Parlamentului României nr. 13/1994, nr. 15/1994, nr. 16/1994, nr. 20/1994 și nr. 15/1995. Acesta a funcționat în perioada 1994–1997. Cel de-al treilea Consiliu a funcționat în perioada 1998 – mai 2003, membrii săi fiind desemnați prin Hotărârile Parlamentului României nr. 16/1998 si nr. 22/1998. Prin Hotărârea nr. 14/2003, adoptată în ședința comună din 7 mai 2003, Parlamentul României a desemnat, pe o perioada de 4 ani, magistrații celui de-al patrulea Consiliu Superior al Magistraturii.
Consiliul Superior al Magistraturii funcționează ca organ cu activitate permanentă. Hotărârile se iau în Plen sau în secții, potrivit atribuțiilor ce revin acestora. Membrii Consiliului Superior al Magistraturii desfășoară activitate permanentă. Președintele și vicepreședintele nu exercită activitatea de judecator sau procuror. Judecătorii sau procurorii aleși ca membrii ai Consiliului Superior al Magistraturii își suspendă activitatea de judecător, respectiv de procuror referitoare la prezența judecătorilor în complete de judecată, respectiv efectuarea actelor de urmărire penală de către procurori. Membrii aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii aflați în funcție la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției, pot opta pentru suspendarea activității de judecător sau procuror pentru perioada ramasă până la terminarea mandatului. Funcțiile de conducere deținute de judecătorii sau procurorii aleși ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii se suspendă de drept la data publicării hotărârii Senatului în Monitorul Oficial al României, Partea I. Membrii aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii ce dețin o functie de conducere la instanțe ori parchete la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul proprietății și justiției, pot opta pentru suspendarea din functia de conducere respectivă.
Consiliul Superior al Magistraturii, este garantul independenței justiției. Actualmente, este organizat ca serviciu public național, deoarece independența justiției este esențială pentru statul de drept. Este o instituție cu personalitate juridică și sediul în București. Conform art. 133 alin. 2 din Constituție, Consiliul Superior al Magistraturii, este un organism alcătuit din 19 membri, din care 14 sunt aleși în adunările generale ale magistraților și validați de Senat, 2 sunt reprezentanți ai societății civile, ceilalți membri componenți fiind ministrul justiției, președintele ÎCCJ și procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ. Mandatul membrilor CSM este de 6 ani, iar președintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre cei 14 magistrați aleși în adunările generale ale magistraților. De asemenea conform Legii nr. 317/2004, cei 19 membri ai CSM se grupează după criteriul domeniului de activitate astfel:
Din cei 14 magistrați aleși de adunările generale ale magistraților, 9 sunt judecători, și sunt aleși după cum urmează: 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, 3 judecători de la curțile de apel, 2 judecători de la tribunale, 2 judecători de la judecătorii. Aceștia formează secția pentru judecători a CSM.
Secția pentru procurori este formată din 5 procurori aleși de adunările generale ale acestora, după cum urmează: un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, sau de la Direcția Națională Anticorupție, un procuror de la Parchetele de pe lângă curțile de apel, 2 procurori de la Parchetele de pe lângă tribunale, un procuror de la Parchetele de pe lângă judecătorii.
În ceea ce privește alegerea membrilor CSM, art. 7 din Legea nr. 317/2004, precizează că nu pot fi membri ai CSM decât judecătorii sau procurorii numiți de președintele României. Pentru aceasta, cei care îndeplinesc condițiile legale, își depun candidaturile la colegiile de conducere ale ÎCCJ, curților de apel, ori ale parchetelor ce funcționează pe lângă acestea, respectiv colegiul de conducere al DNA. Candidatura este însoțită de un curriculum vitae, un proiect privind principalele obiective pe care le vor urmări judecătorii sau procurorii în cazul alegerii în cadrul CSM, o declarație pe proprie răspundere, potrivit legii penale, din care să rezulte că nu au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 și nici nu au colaborat cu acestea, o declarație autentică, pe proprie răspundere, potrivit legii penale, din care să rezulte că nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiți, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informații, precum și o declarație de interese actualizată.
Alegerea membrilor CSM se face cu majoritatea voturilor exprimate de toți judecătorii, respectiv procurorii, ce compun categoriile de instanțe/parchete unde se depun candidaturile, în cadrul unei adunări generale. În cazul în care doi sau mai mulți candidați au obținut același număr de voturi, este declarat ales magistratul cu cea mai mare vechime efectivă în magistratură.
După centralizarea rezultatelor votului în adunările generale ale magistraților, CSM, întocmește lista finală cu magistrații aleși și o trimite mai întâi Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, care, în termen de 15 zile, face verificările necesare și comunică CSM dacă membrii de pe listă au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea. După această verificare, CSM trimite lista Biroului Permanent al Senatului. Acesta conform art. 18 alin. 3 din Legea nr. 317/2004 așa cum a fost completată de art. 1 din Legea nr. 247/2005, înaintează această listă Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunități și validări, pentru a examina dacă au fost respectate dispozițiile legale cu privire la alegerea membrilor CSM. Comisia întocmește un raport, pe baza căruia, în prezența majorității membrilor săi, Senatul validează lista cuprinzând magistrații aleși ca membrii ai CSM.
În vederea alegerii celor 2 reprezentanți ai societății civile în CSM, organizațiile profesionale ale juriștilor, consiliile profesorale ale facultăților de drept acreditate, asociațiile și fundațiile care au ca obiect unic de activitate apărarea drepturilor omului, confederațiile sindicale și patronale reprezentative la nivel național, pot propune Biroului Permanent al Senatului câte un candidat. Acesta pe lângă condițiile amintite, trebuie de asemenea, conform art. 19 alin. 2 din Legea nr. 317/2004, să nu fie membru al nici unui partid politic, sunt specialiști cu înaltă reputație profesională în domeniul juridic și cu o vechime de cel puțin 7 ani în profesie, nu au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990, și să nu aibă un interes personal care influențează îndeplinirea obiectivă a atribuțiunilor prevăzute de lege. De asemenea, la depunerea candidaturii, aceștia depun aceleași documente, menționate pentru celelalte categorii de membri ai CSM, la care se adaugă și cazierul judiciar.
Președintele Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuții principale:
reprezintă Consiliul Superior al Magistraturii în relațiile interne și internaționale;
coordonează activitatea Consiliului Superior al Magistraturii și repartizează lucrările pentru plen și secții;
prezidează lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția cazului în care la lucrări participă Președintele României;
sesizează Curtea Constituțională, în vederea soluționării conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice;
propune plenului măsurile necesare pentru începerea procedurilor de revocare a membrilor CSM, și de ocupare a locurilor devenite vacante.
desemnează membrii Consiliului Superior al Magistraturii care pot fi consultați pentru elaborarea unor proiecte de acte normative,
îndeplinește orice alte atribuții stabilite de lege, de Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Consiliului Superior al Magistraturii și de plen.
Din punct de vedere al funcționării CSM, legea prevede că:
funcționează ca un organ cu activitate permanentă;
hotărârile CSM se iau în plen sau în secții, potrivit atribuțiilor ce revin acestora;
magistratul care prezidează lucrările secției semnează hotărârile și celelalte acte emise de aceasta;
lucrările Plenului CSM se desfășoară în prezența a cel puțin 15 membri;
hotărârile Plenului CSM se iau cu votul majorității membrilor Consiliului, iar hotărârile secțiilor se iau cu votul majorității membrilor secțiilor.
Președintele României prezidează, fără drept de vot, lucrările Plenului CSM la care participă. Președintele ÎCCJ participă la lucrările secției pentru judecători, procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, la lucrările secției pentru procurori, iar ministrul justiției, la lucrările ambelor secții. Aceștia nu au drept de vot în situațiile în care secțiile îndeplinesc rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare. Reprezentanții societății civile participă numai la lucrările Plenului Consiliului. Lucrările Plenului, cât și ale secțiilor Consiliului, sunt de regulă publice, iar votul asupra hotărârilor CSM este direct și secret.
2. Competențele CSM. Consiliul Superior al Magistraturii apară corpul magistraților și membrii acestuia împotriva oricărui act de natură să aducă atingere independenței sau imparțialității magistratului în înfăptuirea justiției ori să creeze suspiciuni cu privire la acestea. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără reputația profesională a magistraților. Magistratul care consideră că independența, imparțialitatea sau reputația sa profesională îi sunt afectate în orice mod se poate adresa Consiliului Superior al Magistraturii care, după caz, poate dispune verificarea aspectelor semnalate, publicarea rezultatelor acesteia, dar, de asemenea, poate sesiza organul competent să decidă asupra măsurilor care se impun sau poate dispune orice altă măsură corespunzătoare, potrivit legii. Consiliul Superior al Magistraturii asigură respectarea legii și a criteriilor de competență și etică profesională în desfășurarea carierei profesionale a magistraților. Atribuțiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și ale secțiilor acestuia, referitoare la cariera magistraților, se exercită cu respectarea dispozițiilor Legii privind statutul magistraților nr. 303/2004 și ale Legii privind organizarea judiciară nr. 304/2004, ambele republicate.
Consiliul Superior al Magistraturii întocmește și păstrează dosarele profesionale ale magistraților, înființează o bază de date referitoare la activitatea lor și asigură actualizarea acesteia. Consiliul Superior al Magistraturii coordonează activitatea Institutului Național al Magistraturii și a Școlii Naționale de Grefieri.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuții referitoare la cariera magistraților:
a) propune Președintelui României numirea în funcție și eliberarea din funcție a judecătorilor și a procurorilor, cu excepția celor stagiari;
b) numește judecătorii stagiari și procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obținute la examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii;
c) dispune promovarea judecătorilor și a procurorilor;
d) eliberează din funcție judecătorii stagiari și procurorii stagiari;
e) propune Președintelui României conferirea de distincții pentru judecători și procurori, în condițiile legii;
f) îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin lege sau regulament.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuții referitoare la recrutarea, evaluarea, formarea și examenele magistraților:
la propunerea Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, stabileste numărul anual de cursanți ai Institutului Național al Magistraturii, stabilește tematica pentru concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii și aprobă programul de formare profesională a auditorilor de justiție, emite avize și adoptă regulamente, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege;
numește comisia de admitere și comisia de elaborare a subiectelor pentru admiterea în Institutul Național al Magistraturii, în condițiile prevăzute de Regulamentul de organizare a examenului de admitere în Institutul Național al Magistraturii;
organizează și validează, potrivit legii și regulamentului, examenul de capacitate al judecătorilor și procurorilor și aprobă programul de formare profesională continuă a judecătorilor și procurorilor, la propunerea Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, precum și tematica activităților de formare profesională continuă, organizate de curțile de apel și parchetele de pe lângă acestea;
organizează și validează, potrivit legii și regulamentului, concursurile pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor;
dispune organizarea concursurilor de promovare a judecătorilor și procurorilor;
numește comisiile pentru evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor, în condițiile legii;
numește și revocă directorul și directorii adjuncți ai Institutului Național al Magistraturii, la propunerea Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, și desemnează judecătorii și procurorii care vor face parte din Consiliul științific al Institutului Național al Magistraturii;
la propunerea Consiliului științific al Institutului Național al Magistraturii, aprobă structura organizatorică, statele de funcții și statele de personal ale Institutului Național al Magistraturii;
numește directorul și directorii adjuncți ai Școlii Naționale de Grefieri și desemnează judecătorii și procurorii membri în Consiliul de conducere al școlii.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii soluționează contestațiile formulate de judecători și procurori împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepția celor date în materie disciplinară.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele atribuții referitoare la organizarea și funcționarea instanțelor și a parchetelor:
convoacă adunările generale ale judecătorilor și procurorilor, în condițiile legii;
aprobă măsurile pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru instanțe și parchete;
elaborează propriul proiect de buget, cu avizul consultativ al Ministerului Finanțelor Publice și emite avizele conforme pentru proiectele de buget ale instanțelor și parchetelor;
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii adoptă Codul deontologic al magistraților, Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, Regulamentul privind procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, precum și alte regulamente și hotărâri prevăzute în Legea privind statutul magistraților nr. 303/2004 republicată și în Legea privind organizarea judiciară nr. 304/2004, de asemenea, republicată.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de acte normative ce privesc activitatea autorității judecătorești.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii avizează proiectele de regulamente și ordine care se aprobă de ministrul justiției, în cazurile prevăzute de lege.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii poate sesiza ministrul justiției cu privire la necesitatea inițierii sau modificării unor acte normative în domeniul justiției.
Consiliul Superior al Magistraturii elaborează anual un raport privind starea justiției și un raport privind activitatea proprie, pe care le prezintă Camerelor reunite ale Parlamentului României până la data de 15 februarie a anului următor și le publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, și pe pagina de internet a Consiliului Superior al Magistraturii.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii numește secretarul general și personalul cu funcții de conducere din aparatul Consiliului.
Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii încuviințează percheziția, reținerea sau arestarea preventivă a judecătorilor și a magistraților-asistenți.
Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii încuviințează percheziția, reținerea sau arestarea preventivă a procurorilor.
Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii numește și promovează magistrații-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea privind statutul magistraților nr. 303/2004 republicată, precum și pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență de către aceștia, dacă fapta nu constituie infracțiune.
Secția pentru judecători are rolul de instanță disciplinară și pentru magistrații-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție. Acțiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii, formate din un membru al secției pentru judecători și 2 inspectori ai serviciului de inspecție judiciară pentru judecători și, respectiv un membru al secției pentru procurori și 2 inspectori ai serviciului de inspecție judiciară pentru procurori.
Sectia pentru judecători și secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii numesc, în fiecare an, membrii comisiilor de disciplină. În comisiile de disciplină nu pot fi numiți doi ani consecutiv aceiași membri. Membrii de drept, președintele și vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi numiți de comisiile de disciplină.
Comisiile de disciplină pot fi sesizate în legătură cu abaterile disciplinare ale judecătorilor și procurorilor, de orice persoană interesată sau se pot sesiza din oficiu. Orice sesizare privind activitatea necorespunzătoare a judecătorilor și procurorilor greșit îndreptată la instanțe sau parchete va fi înaintată comisiilor de disciplină în termen de 5 zile de la înregistrare. În vederea exercitării acțiunii disciplinare este obligatorie efectuarea cercetarii prealabile, care se dispune de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii. Cercetarea prealabilă se efectuează de inspectorii din cadrul serviciului de inspecție judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul serviciului de inspecție judiciară pentru procurori. Acțiunea disciplinară se exercită în termen de 60 de zile de la data înregistrării actului de constatare a abaterii, dar nu mai târziu de un an de la data săvârșirii abaterii. Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul în care constată că sesizarea este întemeiată, aplică una dintre sancțiunile disciplinare prevăzute de lege, în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de judecător sau procuror și cu circumstanțele personale ale acestuia. În cazul în care, înainte de sesizarea secției, comisia de disciplina constată că sunt necesare verificări suplimentare, desemnează un inspector din cadrul serviciului corespunzător al Inspecției judiciare, în vederea completării cercetării prealabile. În cazul în care comisia de disciplină consideră că exercitarea acțiunii disciplinare nu se justifică, dispune clasarea.
Secțiile Consiliului Superior al Magistraturii soluționează acțiunea disciplinară printr-o hotărâre care cuprinde, în principal, următoarele:
descrierea faptei care constituie abatere disciplinară și încadrarea juridică a acesteia;
temeiul de drept al aplicării sancțiunii;
motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de judecător sau procuror;
sancțiunea aplicată și motivele care au stat la baza aplicării acesteia;
calea de atac și termenul în care hotărârea poate fi atacată;
instanța competentă să judece calea de atac.
Hotarârea secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunțare și se comunică de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul General al Consiliului Superior al Magistraturii.
Împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Competența soluționării recursului aparține Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din completul de 9 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii și judecătorul sancționat disciplinar. Recursul suspendă executarea hotărârii secției Consiliului Superior al Magistraturii de aplicare a sancțiunii disciplinare. Hotărârea prin care se soluționează recursul este irevocabilă.
În cazul în care s-a dispus excluderea din magistratură a unui judecător sau a unui procuror, hotărârea irevocabilă se transmite Președintelui României, în vederea emiterii decretului de eliberare din funcție.
3. Statutul membrilor CSM. Durata mandatului membrilor aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, fără posibilitatea reînvestirii. Membrii Consiliului Superior al Magistraturii au calitatea de demnitar. Calitatea de reprezentant al societății civile ales membru al Consiliului Superior al Magistraturii este incompatibilă cu cea de parlamentar, ales local, funcționar public, judecător sau procuror în activitate, notar public, avocat, consilier juridic sau executor judecătoresc în exercițiu. Calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii încetează, după caz, la expirarea mandatului, prin demisie, revocare din funcție, nerezolvarea stării de incompatibilitate în termen de 15 zile de la data alegerii ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii, nerespectarea dispozitiilor din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, imposibilitatea exercitării atribuțiilor pe o perioadă mai mare de trei luni, precum și prin deces.
Revocarea din funcția de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii se propune de președintele sau vicepreședintele Consiliului, ori de către o treime din membri, în situația în care persoana în cauză nu mai îndeplinește condițiile legale pentru a fi membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuțiilor în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii sau în cazul aplicării oricărei sancțiuni disciplinare. Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, poate dispune revocarea din funcția de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii. Revocarea din funcția de președinte sau vicepreședinte se propune de către o treime din numărul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Membrii aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt revocați și la cererea majorității adunărilor generale de la nivelul instanțelor sau parchetelor pe care aceștia le reprezintă, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuțiilor încredințate prin alegerea ca membru al Consiliului. În cadrul adunărilor generale, decizia se ia cu votul a 2/3 din numărul judecătorilor sau procurorilor. Decizia de revocare a reprezentantului Înaltei Curți de Casație și Justiție se ia cu votul majorității judecătorilor care fac parte din adunarea generală.
Procedura de revocare poate fi declanșată de orice adunare generală de la nivelul instanțelor sau parchetelor pe care le reprezintă membrul Consiliului Superior al Magistraturii a cărui revocare se cere, precum și de organizațiile profesionale ale judecătorilor și procurorilor. Centralizarea rezultatelor votului se realizează de către adunarea generală care a inițiat procedura sau de prima adunare generală sesizată de organizațiile profesionale ale judecătorilor și procurorilor.
În termen de 15 zile de la înregistrarea sesizării semnate și motivate de reprezentanții adunărilor generale, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii dispune revocarea din funcție a membrului ales. Membrii aleși ai Consiliului Superior al Magistraturii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii. În cazul încetării calității de membru al Consiliului Superior al Magistraturii înainte de expirarea mandatului, pentru locul ramas vacant se organizeaza noi alegeri, potrivit procedurii prevazuta de lege. Pâna la alegerea unui nou membru, interimatul va fi asigurat de judecătorul sau procurorul care a obținut numărul următor de voturi în cadrul alegerilor generale.
Partea A- VI-a: Echilibrul puterilor în stat.
funcționarea statului de drept
CAPITOLUL I: CONTROLUL CONSTITUȚIONALITĂȚII LEGILOR în românia
Secțiunea 1. Noțiunea și formele controlului constituționalității legilor
§.1. Necesitatea și noțiunea controlului constituționalității legilor
Constituția este legea fundamentală care se bucură de supremație în raport cu toate celelalte izvoare ale dreptului. Aflându-se în vârful ierarhiei actelor normative în oricare dintre sistemele de drept ale statelor, constituția pune bazele juridice ale statului, stabilește modul de organizare a societății în stat și modalitățile juridice de ocrotire a cetățenilor, de asigurare a drepturilor și libertăților lor.
Fără existența unei sancțiuni a violării regulilor constituționale de către una din puterile constituite, distincția de principiu dintre constituție și legi ordinare cedează locul unei confuzii de fapt. Trebuie așadar, stabilit un control care să ducă la anularea regulilor juridice neconstituționale.
Doctrina constituțională cuprinde o multitudine de argumente atât în favoarea existenței acestui control de constituționalitate, cât și împotriva lui.
Astfel, într-o opinie favorabilă existenței acestui control, s-a arătat că legiuitorul este și el supus greșelii, că însăși constituția este interpretabilă, că inexistența controlului constituționalității legilor lasă loc instabilității juridice și confuziilor de fapt, etc.
Pe de altă parte, absența acestui control a fost argumentată plecând de la ideea că nu se poate admite ierarhizarea normelor pentru că aceasta presupune ideea ierarhiei organelor, ceea ce contravine principiului separației puterilor în stat, că nu se poate admite controlul legilor, legea fiind expresia voinței generale care este suverană, că nu se poate admite ca un alt organ să controleze parlamentul care reprezintă poporul și răspunde numai în fața acestuia, că însăși parlamentul, cu prilejul adoptării legilor, efectuează acest control care, prin urmare, numai trebuie exercitat de către alt organ.
Se poate arăta că o constituție scrisă și rigidă nu constituie întotdeauna o constrângere suficientă pentru majoritățile parlamentare, dacă nu există și un corp independent care să decidă dacă legile sunt în conformitate cu constituția. Remediul promovat de obicei acestei probleme îl constituie transmiterea unui Tribunal sau unei Curți Constituționale dreptul special la un control constituțional al legislației parlamentare.
Regula impusă inițial acestui domeniu provine din Statele Unite ale Americii, unde în 1803, într-un caz controversat, judecătorul John Marshall arăta că prezența unei constituții scrise și a unei justiții independente implica logic dreptul Curții Supreme la verificarea constituționalității; confruntată cu o incompatibilitate între constituție și o lege ordinară, Curtea nu avea decât să aplice legea prevalentă, astfel invalidând legea cu statut inferior. Există însă constituții care neagă explicit dreptul de control constituțional tribunalelor, cum ar fi constituția olandeză, în art. 120 care stipulează că „Constituționalitatea actelor Parlamentului și a tratatelor nu va fi verificată de către Curți.”
Compromisul între teoria lipsei controlului de constituționalitate și cea a controlului juridic al legislației din punct de vedere constituțional, îl reprezintă delegarea acestei forme de control unei instituții speciale, Curte sau Tribunal, care funcționează în afara sistemului juridic regulat. Mai multe țări, între care și România au adoptat acest sistem. Într-o astfel de organizare, instanțele de judecată pot înainta cauze privitoare la constituționalitate, Curții/Tribunalului constituțional/e, dar nu pot decide ele înseși în cauzele respective. Acest tip de procedură poartă denumirea de sistem centralizat de control constituțional, și a fost introdus pentru prima dată în Austria în 1920, astăzi fiind utilizat de multe state democratice europene și nu numai.
Impactul controlului constituțional depinde mai puțin de existența sa formală și mai mult de vigoarea și frecvența utilizării sale de către curți, în special de către Curțile Supreme și Curțile Constituționale. După cum se știe, rigiditatea unei constituții din punct de vedere al revizuirii, precum și existența unui control al constituționalității actelor Parlamentului sunt mecanisme antimajoritariste, în timp ce absența controlului constituțional, corelat cu o constituție complet flexibilă ca revizuire, permit o guvernare neîngrădită a majorității. Așadar, controlul de constituționalitate va funcționa cu atât mai bine într-un sistem juridic în care este în vigoare o constituție cu proceduri rigide de revizuire, pentru că, dacă există un control constituțional puternic, dar constituția este flexibilă, majoritatea parlamentară, poate răspunde ușor unei decizii de neconstituționalitate, amendând constituția. La fel, dacă o constituție este rigidă, dar neprotejată de un control constituțional pe măsură, majoritatea poate interpreta orice lege echivocă din punct de vedere constituțional, ca fiind o lege constituțională.
Necesitatea exercitării controlului de constituționalitate este datorată existenței, pe de o parte, a principiului separației puterilor în stat și, pe de altă parte, fundamentării principiului supremației Constituției. Controlul constituțional este legat în general, în ceea ce privește o privire de ansamblu asupra unui stat, de câteva aspecte de guvernare modernă cum ar fi o constituție scrisă cu caracter rigid sau semi-rigid, un stat federal sau un stat unitar cu parlament bicameral, precum și, curios poate, de independența băncii centrale a statului.
Mircea Lepădătescu, citat și de către Mihai Bădescu în lucrările sale analizează diferitele fundamentări ale supremației Constituției, astfel:
supremația constituției este determinată de poziția în sistemul autorităților statale a organului care o adoptă;
constituția își trage supremația din conținutul normelor pe care le cuprinde față de normele ce compun legile ordinare;
supremația constituției își găsește fundamentarea în forța juridică a normelor pe care le cuprinde, forță juridică superioară aceleia a normelor cuprinse în legile ordinare;
fundamentarea supremației constituției pe principiul legalității;
fundamentarea supremației constituției pe caracterul unicității puterii de stat;
fundamentarea supremației constituției pe democratismul puterii statale.
Într-o altă exprimare, Ioan Muraru, definește controlul constituționalității legilor ca fiind “activitatea organizată de verificare a conformității legii cu constituția iar ca instituție a dreptului constituțional, cuprinde regulile privitoare la autoritățile competente a face această verificare, procedura de urmat și măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri”.
Controlul constituționalității legilor privește numai legea, ca act juridic al parlamentului precum și actele normative cu forță juridică egală cu a legii (denumite decrete-legi, decrete cu putere de lege sau ordonanțe).
În privința verificării constituționalității proiectelor de lege vom lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par întrucât unele constituții îl prevăd ca atare, distinct, cum ar fi cea franceză, în timp ce unii autori consideră că acesta nu este un control veritabil, căci procedura de elaborare a legilor cuprinde implicit și obligația de verificare a constituționalității.
În sistemele constituționale unde se practică verificarea constituționalității proiectelor de legi, aceasta apreciem că poate fi considerat un control propriu-zis, dar efectele juridice ale pronunțării organului ce are o astfel de competență pot fi diferite de cele ale pronunțării pe calea defensivă a acestui control.
§.2. Formele controlului constituționalității legilor.
Doctrina juridică reține mai multe clasificări în privința formelor de control al constituționalității. Astfel, într-o primă opinie, ar exista trei forme de control: control prin opinia publică, control politic și control jurisdicțional. Într-o altă opinie, ar exista două forme (feluri) de control: control politic și control jurisdicțional.
În sfârșit, evidențiem și o recentă clasificare–realizată de un autor român – a formelor de control controlul exercitat prin opinia publică, controlul prin referendum, controlul printr-un organ politic, controlul printr-un organ jurisdicțional și controlul printr-un organ unic, special și specializat.
a. Controlul prin opinia publică este controlul elementar, care cuprinde reacția opiniei publice în momentul încălcării unei prevederi constituționale. Această formă de control și-a găsit fundamentul ideologic în teoria rezistenței la opresiune iar fundamentul juridic în constituțiile care au consacrat dreptul la insurecție. Această formă de control este considerată ca primitivă, deoarece presupune sau implică violența.
b. Controlul politic presupune controlul exercitat de către organele legiuitoare cât și cel exercitat de organe de stat, altele decât cele legiuitoare.
Pentru unii autori, controlul exercitat de către parlament este un control autentic și în același timp un autocontrol, pentru că parlamentul fiind acela care votează și constituția, este cel mai în măsură să aprecieze concordanța dintre legea și constituția pe care le-a adoptat.
În opinii contrare, se apreciază că acest control de constituționalitate trebuie conferit unui alt organ decât cel ce face legea, acest control însemnând ca parlamentul să fie judecător în propria cauză, lucru contrar ideii de justiție constituțională. În prezent, în lume, acest tip de control se realizează mai rar.
c. Controlul jurisdicțional este exercitat fie de către organe judecătorești, fie de către alte organe, dar care folosesc însă o procedură asemănătoare cu cea judecătorească.
Controlul jurisdicțional poate fi realizat, după caz, fie pe cale de excepție, fie pe cale de acțiune, adică legea va fi examinată cu ocazia unui proces, când o parte ridică excepția de neconstituționalitate (exemplu SUA), fie că acest control va avea ca obiect o lege ce este considerată neconstituțională (exemplu Germania, Italia).
Controlul poate fi efectuat, în unele sisteme, înainte de promulgarea legii, în altele este un control a posteriori, iar în altele, controlul se efectuează și înainte și după adoptarea legii. Dreptul de a sesiza neconstituționalitatea poate să aparțină fie unor organe de stat (cazul Franței), fie atât unor organe cât și cetățenilor (de exemplu, Germania, Spania, Austria, Elveția).
Doctrina constituțională reține și alte forme de control al constituționalității legilor, dintre care evidențiem:
a) control explicit și control implicit. Suntem în prezența controlului explicit atunci când legea fundamentală (constituția) îl prevede în mod expres, prin urmare, consacră obligația acestui control de constituționalitate și, eventual, organul competent și procedura de urmat (de exemplu, în Franța, Elveția, Austria, România). Există un control implicit în situația în care constituția nu-l consacră în mod expres dar el se exercită ca urmare a existenței principiului legalității;
b) control anterior și control posterior adoptării legilor. Controlul anterior adoptării legilor (denumit și control prealabil sau preventiv)se exercită în faza de proiect a legii.
Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor normative cu forță juridică egală cu a legii. Acesta este un control veritabil, de regulă, prevăzându-se în cadrul controlului explicit, organul competent și procedura de urmat.
c) control abstract și control concret
Controlul abstract privește verificarea constituționalității unei legi în afara oricărui litigiu în fața instanței judecătorești, altfel spus, problema conformității legii cu constituția nu este pusă ca o “chestiune prejudiciabilă”. El este un control pe cale de acțiune și poate fi exercitat a posteriori, când se realizează asupra unei norme care a intrat deja în vigoare, sau a priori, când privește o normă care nu a intrat încă în vigoare
Controlul concret evocă ideea că excepția de neconstituționalitate s-a ridicat în cadrul unui proces în care judecătorul ar urma să facă aplicarea legii litigioase. Altfel spus, justiția constituțională este chemată să rezolve “chestiunea prejudiciabilă” a excepției de neconstituționalitate. Excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată de părți sau de instanță din oficiu. Acest control este unul a posteriori, așadar, asupra unei norme care a fost adoptată și intrată în vigoare.
Secțiunea 2. Controlul constituționalității legilor în România
Prima consacrare juridică în domeniul controlului constituționalității legilor în România, o întâlnim în Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris din 1864 unde se arăta că “dispozițiile constitutive ale noii organizări a României sunt puse sub ocrotirea Corpului ponderator” (art. 12). Anterior, în art. 33 al Convenției de la Paris, s-a prevăzut în sarcina Comisiei Centrale de la Focșani paza noii constituții. Constituția din 1866 nu a cuprins o asemenea prevedere. Cu toate acestea, sub egida și prin interpretarea textelor ei s-a ajuns la crearea unor reguli de control judiciar pe calea jurisprudenței. Prin Constituția din 1923 s-a prevăzut că “numai Curtea de Casație în sesiuni-unite are dreptul de a judeca constituționalitatea legilor și a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constituției” (art. 103). Tot aici, se preciza că “judecata asupra constituționalității legilor se mărginește numai la cazul judecat”. Potrivit Legii privind Curtea de Casație din 1925, instanța în fața căreia se ridica excepția de neconstituționalitate continua să judece procesul, rămânând ca chestiunea de neconstituționalitate să fie soluționată la sfârșit, după ce procesul a fost rezolvat, de către instanța supremă.
Constituțiile din 1948 și 1952 nu au prevăzut un control explicit al constituționalității legilor, el realizându-se în procesul de adoptare a legilor, de către comisiile Marii Adunări Naționale care aveau în competența lor avizarea proiectelor de legi. Constituția din 1965 a reglementat controlul explicit al constituționalității legilor. Având în vedere existența unor posibile erori de tehnică legislativă, Constituția a prevăzut în art. 43 pct. 15 că numai Marea Adunare Națională (M.A.N.) hotăra asupra constituționalității legilor. în acest sens M.A.N. alegea, pe durata legislaturii, o comisie constituțională și juridică care avea rolul de a întocmi lucrările pregătitoare pentru ca pe baza lor M.A.N. să se poată pronunța asupra constituționalității unei legi sau a unor dispoziții cuprinse într-o lege. Potrivit Legii nr. 2/1975 (care a modificat Constituția) precum și a Regulamentului de funcționare al M.A.N., existau două categorii de control: controlul constituționalității legilor adoptate de M.A.N. și controlul constituționalității decretelor ce conțineau norme cu putere de lege adoptate de Consiliul de Stat și al hotărârilor Consiliului de Miniștri.
În prezent, în România, controlul constituționalității legilor este reglementat în Constituția României, republicată (art. 142-147) precum și în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată.
§.1. Curtea Constituțională – organizare și atribuții
Natura juridică a Curții Constituționale a constituit subiect de dispută atât politică, dar mai ales științifică, în anii de început ai activității sale, dar, datorită climatului politic al ultimilor ani, statutul și rolul acestei instituții, caracterizată uneori cu sintagma de „a patra putere în stat”, s-au dovedit a fi foarte importante pentru democrația românească, aflată într-o perpetuă devenire.
Din așezarea în Constituție, atât ca redactare cât și ca poziționare a articolelor care o reglementează, se dovedește că jurisdicția Curții Constituționale din Româna, se situează în afara celor trei puteri clasice descrise de către Montesquieu, ea fiind însărcinată să le facă pe acestea să-și îndeplinească atribuțiile. Natura juridică a Curții Constituționale privește atât scopul existenței acesteia, cât și natura activității acesteia jurisdicționale. Așadar, din punct de vedere al scopului existenței, Curtea Constituțională este menită să garanteze supremația Constituției României. Pentru aceasta, activitatea de bază a Curții este aceea de a soluționa contenciosul contituțional (anterior publicării legii, pe calea excepției de neconstituționalitate, precum și privitor la regulamentele parlamentare, revizuirea constituției, sau inițiativa legislativă a cetățenilor). Din punct de vedere al procedurilor prin care se realizează atribuțiile Curții, acestea au în mare parte trăsăturile procedurilor judecătorești clasice, însă nu se poate vorbi decât de „o variantă a justiției”, cum o numesc unii autori. Din punct de vedere al naturii construcției juridice a Curții, ne raliem opiniei profesorilor Ioan Muraru, respectiv Mihai Constantinescu, care consideră că funcțiile principale ale instituției se circumscriu caracterului de autoritate politico-jurisdicțională, care prin unele atribuții are și un rol politic, este garantul supremației Constituției (nu al Constituției, acest rol avându-l Președintele României) și protectorul libertăților publice.
Menirea esențială a Curții Constituționale în perioada contemporană în România considerăm a fi însă asigurarea echilibrului în exercitarea atribuțiilor funcționale ale autorităților publice. Aceasta deoarece acest echilibru poate fi afectat pe de o parte de disfuncționalități și blocaje în relația Parlament-Guvern (de regulă în cazul existenței unei majorități covârșitoare a partidului de guvernământ în Parlament, când apare nevoia protecției minorității politice), sau, pe de altă parte, în cazul disfuncționalităților în relația Parlament-Președinte, (atunci când există o fărâmițare excesivă a reprezentativității politice în Parlament, fapt ce poate alimenta tendințe discreționare din partea Președintelui care au menirea de a contracara instabilitatea guvernamentală). În acest cadru, jurisdicția constituțională are rolul fundamental de a menține „frontierele” dintre atribuțiile autorităților publice menționate pentru a prezerva autonomia funcțională a fiecăreia.
În România, Curtea Constituțională, are ca trăsături fundamentale următoarele:
este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România;
este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii de organizare și funcționare;
asigură controlul constituționalității legilor, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului, pronunțându-se numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului;
este singura în drept să hotărască asupra competenței sale, hotărând în cazurile expres și limitativ prevăzute în Constituție, iar competența sa nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.
În ceea ce privește organizarea Curții Constituționale, aceasta se compune din 9 judecători numiți pentru un mandat de 9 ani (care nu poate fi prelungit sau înnoit) astfel: trei sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României. Din 3 în 3 ani, Curtea Constituțională se înnoiește cu o treime din judecătorii ei. Fiecare Cameră a Parlamentului numește, pe baza recomandărilor făcute de către Comisia Juridică, în calitate de judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi. Judecătorii Curții Constituționale aleg, prin vot secret, în termen de 5 zile de la înnoirea Curții, pe președintele acesteia, pentru o perioadă de 3 ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. Fiecare grupă de judecători numiți de cele trei autorități publice în parte, poate propune, conform art. 7 alin. 3, din Legea de organizare și funcționare a Curții, o singură candidatură pentru funcția de președinte al Curții. Votul se derulează sub conducerea celui mai în vârstă judecător, cu două tururi de scrutin.
A. Judecătorii Curții Constituționale; pentru a putea candida la funcția de judecător al Curții Constituționale trebuie să aibă:
pregătire juridică superioară;
înaltă competență profesională;
vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior.
În activitatea lor, judecătorii sunt independenți și inamovibili pe durata mandatului. Ei nu pot fi trași la răspundere pentru opiniile și voturile exprimate la adoptarea soluțiilor.
Funcția de judecător al Curții Constituționale este incompatibilă cu oricare altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul juridic superior.
Curtea Constituțională își desfășoară activitatea în plen, iar actele Curții se adoptă cu votul majorității judecătoriilor dacă legea nu prevede altfel.
Ședințele de judecată sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate, plenul hotărăște ședință secretă.
Președintele Curții Constituționale are următoarele atribuții:
coordonează activitatea Curții Constituționale și repartizează cauzele spre rezolvare;
desemnează judecătorul-raportor în cazurile prevăzute de lege și stabilește termenele de judecată;
convoacă și prezidează ședințele în plen ale Curții Constituționale;
reprezintă Curtea Constituțională în fața autorităților publice și a altor organizații, române sau străine
constată cazurile de încetare a mandatului judecătorilor și sesizează autoritățile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant;
îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege sau de regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale.
Președintele, în activitatea sa emite ordine, și tot el este cel care supraveghează activitatea de ordoantor de credite a secretarului general al Curții Constituționale.
§.2. Atribuțiile Curții Constituționale
Potrivit Constituției (art. 146), principalele atribuții ale Curții Constituționale sunt următoarele:
a) Exercită un control al constituționalității legilor anterior promulgării lor
Potrivit art. 146, lit. a din Constituție, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.
În cazul în care Curtea Constituțională declară neconstituțională o lege înainte de promulgarea ei, decizia dată are ca efect trimiterea legii spre reexaminare Parlamentului. Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale.
b) Se pronunță asupra constituționalității inițiativelor de revizuire a Constituției. Sesizându-se din oficiu, în exercitarea acestei atribuții, Curtea Constituțională are misiunea de a se pronunța dacă revizuirea Constituției urmează a se face în conformitate cu art. 150 (inițiativa revizuirii) și art. 152 (privitor la limitele revizuirii) din Constituție.
În situația în care inițiativa de revizuire a Constituției este lovită de viciu de neconstituționalitate, decizia Curții Constituționale va fi obligatorie, în sensul că Parlamentul nu va putea lua în dezbatere o inițiativă de revizuire a Constituției declarată neconstituțională de această Curte.
c) Se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 senatori. În cazul în care constituționalitatea tratatului sau acordului internațional a fost constatată, Tratatul sau acordul internațional constatat ca fiind neconstituțional nu poate fi ratificat.
d) Se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului
Controlul constituționalității acestor regulamente se poate efectua la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.
În cazurile de neconstituționalitate constatate, dispozițiile declarate neconstituționale se suspendă. În vederea înlocuirii acestor dispoziții Camera va reexamina, în termen de 45 de zile textele declarate neconstituționale, pentru punerea lor în acord cu prevederile Constituției. După acest termen dispozițiile suspendate își încetează efectele juridice.
e) Hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului;
f) Soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii
Veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului.
Curtea Constituțională își exercită această atribuție efectuând următoarele activități:
înregistrează câte un exemplar al propunerilor de candidatură;
soluționează contestațiile;
rezolvă contestațiile împotriva soluțiilor date de către birourile electorale de circumscripție în legătură cu împiedicarea unui partid sau al unei formațiuni politice, ori a unui candidat de a-și desfășura campania electorală;
primește procesele verbale privind rezultatele alegerilor prezidențiale și validează sau anulează aceste alegeri;
publică rezultatul alegerilor prezidențiale în presă și în “Monitorul Oficial”;
prezintă Parlamentului un exemplar din actul de validare a alegerii Președintelui în vederea depunerii jurământului.
Constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului.
În cazul în care se declanșează interimatul funcției de Președinte al României (vacanța funcției, suspendarea din funcție, imposibilitatea temporară de a-și exercita atribuțiile) rolul Curții Constituționale se mărginește la un act de constatare a acestor împrejurări.
Dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României.
În cazul în care Președintele săvârșește fapte grave prin care încalcă Constituția, Parlamentul poate decide suspendarea din funcție cerând în acest sens și avizul consultativ al Curții Constituționale.
Avizul se emite de plenul Curții Constituționale, cu votul a două treimi din numărul judecătorilor, pe baza unui raport prezentat de 3 judecători desemnați ca raportori.
Veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia
Referendumul se poate organiza în următoarele situații:
la cererea Președintelui României, după consultarea Parlamentului, în probleme de interes național;
pentru demiterea Președintelui României;
pentru aprobarea revizuirii Constituției.
Din acest punct de vedere, Curtea Constituțională are obligația de a veghea la modul de organizare și desfășurare a referendumului.
Verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.
Exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni trebuie să aibă loc cu respectarea unor reguli constituționale. În acest sens, Curtea Constituțională este chemată să verifice respectarea acestor reguli constituționale.
Hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic
Potrivit art. 40 alin. 2 din Constituție, sunt neconstituționale partidele sau organizațiile care prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României.
Curtea Constituțională poate fi sesizată printr-o contestație de către:
președintele uneia dintre Camerele Parlamentului (contestație formulată pe baza unei hotărâri adoptată de Cameră);
Guvern.
Judecata contestației are loc în plenul Curții pe baza documentelor necesare, cu citarea contestatorului, a partidului politic în cauză și a Ministerului Public. Pentru soluționarea acesteia, președintele Curții desemnează un judecător-raportor, care este obligat să comunice sesizarea împreună cu actele doveditoare, partidului politic la care face referire contestația, aducându la cunoștința organelorde conducere ale acestuia data până la care partidul poate depune un memoriu în apărare, desigur și dovezile pe care acest memoriu se va sprijini. Judecarea are loc în prezența celor amintiți cu precizarea că dacă inițiatorul procedurii este Guvernul, acesta va fi reprezentat de către Ministerul Justiției, iar dacă este vorba de o Cameră parlamentară aceasta poate fi reprezentată de către o persoană desemnată de către Plen. Partidul politic poate fi reprezentat de către un avocat care are dreptul de a pleda la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Decizia Curții, luată cu votul majorității judecătorilor se publică în “Monitorul Oficial” și se comunică Tribunalului București, pentru radierea partidului politic neconstituțional din Registrul partidelor politice.
Secțiunea 3. Procedura controlului constituționalității legilor.
Procedura, potrivit căreia Curtea Constituțională își exercită atribuțiile privind controlul constituționalității legilor, este reglementată de Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale precum și de art. 9, 11, 24, 25 și 26 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României.
În mod deosebit, ne interesează procedura controlului constituționalității legilor în cele două cazuri:
în cazul controlului constituționalității legilor înainte de promulgare
în cazul soluționării excepției de neconstituționalitate.
§ 1. Procedura în cazul controlului constituționalității legilor înainte de promulgare.
Înainte de promulgarea legilor, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității acestora, la sesizarea:
Președintelui României;
a unuia dintre președinții celor două Camere;
a Guvernului;
a Înaltei Curți de Casație și Justiție [potrivit art.25 lit.c) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în Secții Unite pentru sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de promulgare];
a Avocatului Poporului (acesta a devenit titular al dreptului de a sesiza Curtea Constituțională cu controlul constituționalității legilor înainte de promulgare în urma revizuirii Constituției din anul 2003);
a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;
din oficiu, asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei.
Sesizarea adresată Curții Constituționale trebuie să fie scrisă și motivată. Actele de sesizare a Curții Constituționale sunt cele stabilite de lege și se primesc prin poștă sau prin curier. Ele se depun la Compartimentul grefă, registratură și arhivă, unde, în aceeași zi, primesc data certă, după care se prezintă de către prim-magistratul-asistent președintelui Curții Constituționale, având atașate și plicurile. Cererile adresate Curții Constituționale sunt scutite de taxe de timbru
În legătură cu exercitarea dreptului de sesizare a Curții Constituționale:
cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului și Înaltei Curți de Casație și Justiție și se depune la secretarul general de la Camera Deputaților și de la Senat. Dacă legea a fost adoptată în procedură de urgență, termenul este de 2 zile;
sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curții Constituționale în ziua primirii ei de către secretarul general de la Camera respectivă.
Curtea Constituțională are obligația să comunice sesizarea primită, după caz:
Președintelui României, în ziua înregistrării, dacă sesizarea provine de la unul dintre președinții celor două Camere, de la parlamentari, de la Guvern sau de la Curtea Supremă de Justiție;
președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului în 24 de ore de la înregistrare, dacă provine de la Președintele României, de la parlamentari sau de la Curtea Supremă de Justiție, precizându-le și data dezbaterilor;
dacă sesizarea s-a făcut de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituțională o va comunica președintelui celeilalte Camere, precum și Guvernului;
dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica președinților celor două Camere ale Parlamentului.
Până la data dezbaterilor, președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul pot prezenta, în scris, punctul de vedere.
În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curții Constituționale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și Avocatului Poporului și se depune la secretarul general al Camerei Deputaților și la cel al Senatului, iar în cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgență, termenul este de 2 zile.
Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoștință în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea și comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen.
După primirea actului de sesizare, președintele Curții desemnează,printr-o rezoluție datată, judecătorul-raportor și magistratul-asistent și stabilește data la care vor avea loc dezbaterile.
În cazul sesizării Curții Constituționale de unul dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului, de parlamentari, de Guvern, de Înalta Curte de Casație și Justiție sau de Avocatul Poporului, Curtea va comunica Președintelui României sesizarea primită, în ziua înregistrării.
Dacă sesizarea s-a făcut de Președintele României, de parlamentari, de Înalta Curte de Casație și Justiție sau de Avocatul Poporului, Curtea Constituțională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare, președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, precizând și data când vor avea loc dezbaterile.
Dacă sesizarea s-a făcut de președintele uneia dintre Camerele Parlamentului, Curtea Constituțională o va comunica președintelui celeilalte Camere, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, iar dacă sesizarea s-a făcut de către Guvern, Curtea o va comunica președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Avocatului Poporului, precizând și data când vor avea loc dezbaterile.
Până la data dezbaterilor, președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului pot prezenta, în scris, punctele lor de vedere. Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura primului-ministru.
Dezbaterea are loc în plenul Curții Constituționale, pe baza sesizării, a documentelor și a punctelor de vedere primite și poartă atât asupra prevederilor menționate în sesizare, cât și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate.
Decizia se pronunță în urma deliberării, cu votul majorității judecătorilor și se comunică Președintelui României. Dacă se constată neconstituționalitatea legii, decizia se comunică și președinților celor două Camere ale Parlamentului spre reexaminare. Decizia Curții Constituționale se publică în “Monitorul Oficial” al României, Partea I-a.
§ 2. Procedura în cazul soluționării excepției de neconstituționalitate
Excepția de neconstituționalitate este un procedeu eficient de apărare a drepturilor și libertăților publice, este un procedeu defensiv în care aștepți ca legea să ți se aplice pentru a o ataca. Ea privește o cauză aflată pe rolul unei oarecare instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial, proces în care cel interesat poate să atace legea în baza căreia instanța a pronunțat hotărârea sa, considerând legea ca neconstituțională.
Excepția poate fi ridicată numai în fața instanței judecătorești sau de arbitraj comercial de către una dintre părți, din oficiu, de către instanța de judecată sau direct, de Avocatul Poporului.
Curtea Constituțională va decide asupra unei asemenea excepții (dintr-o lege sau dintr-o ordonanță) numai dacă de ea depinde soluționarea cauzei.
Nu pot face obiectul excepției prevederile legale a căror constituționalitate a fost stabilită pe calea controlului prealabil (înainte de promulgarea legii) sau cele constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Soluționarea excepției de neconstituționalitate sau controlul de constituționalitate a posteriori este reglementat de art.146 lit.d) din Constituție și de art.29-33 din Legea nr.47/1992.
În cadrul acestui tip de control, Curtea hotărăște atât asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, în vigoare, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, cât și cu privire la excepțiile de neconstituționalitate ridicate direct de Avocatul Poporului.
Excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată:
– de către părțile unui litigiu;
– din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial;
– de procuror, în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă;
– de Avocatul Poporului, direct.
Obiectul excepției de neconstituționalitate trebuie să îndeplinească următoarele cerințe imperative stabilite prin legea organică a Curții Constituționale:
– să fie o lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță. Așadar, controlul de constituționalitate se exercită doar cu privire la actele cu caracter legislativ nu și la actele administrative. Acestea din urmă pot fi supuse conteciosului adminstrativ;
– legea/ordonanța ori dispoziția criticată din acestea să fie în vigoare.
– legea sau ordonanța ori dispoziția criticată trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia;
– legea sau ordonanța ori dispoziția criticată să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Atunci când excepția nu îndeplinește cerințele menționate anterior, instanța este obligată să respingă printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.
Autorul excepției de neconstituționalitate nu poate cere, în timpul dezbaterilor din ședința publică ori prin notele scrise depuse la dosar, extinderea obiectului excepției, deoarece, potrivit art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra dispozițiilor legale menționate în încheierea prin care instanța sesizează Curtea cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, în caz contrar sesizarea nefiind legală.
Sesizarea Curții Constituționale se face de către instanță, prin încheiere, sau direct de către Avocatul Poporului, prin adresă însoțită de motivarea excepției.
Sesizarea Curții Constituționale de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate se face printr-o încheiere distinctă, în original sau în copie certificată, care trebuie să cuprindă punctele de vedere ale părților și opinia instanței asupra excepției, și să fie însoțită de dovezile depuse de părți. Dispozitivul încheierii trebuie să se refere la soluția instanței cu privire la sesizarea Curții Constituționale.
Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, de către instanță, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare.
Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată trebuie să trimită Curții Constituționale numele părților din proces și datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.
Sesizarea Curții cu privire la excepțiile de neconstituționalitate ridicate direct de Avocatul Poporului privind constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță, în vigoare, se face printr-o adresă însoțită de motivarea excepției de neconstituționalitate, cu precizarea dispozițiilor criticate și a temeiurilor de constituționalitate invocate.
Reguli de procedură. După ce primește încheierea de sesizare, președintele Curții Constituționale desemnează judecătorul-raportor.
Încheierea prin care a fost sesizată Curtea se comunică:
– președinților celor două Camere ale Parlamentului,
– Guvernului
– și Avocatului Poporului,
Acestora li se indică și data până la care pot să trimită punctul lor de vedere. Punctul de vedere al Guvernului se prezintă numai sub semnătura primului-ministru.
În cazul în care Curtea Constituțională este sesizată direct de Avocatul Poporului, comunicarea sesizării în scopul trimiterii punctelor de vedere se face:
– președinților celor două Camere ale Parlamentului
– și Guvernului.
Judecătorul desemnat ca raportor este obligat să ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data judecății.
Totodată, judecătorul-raportor verifică dacă sunt îndeplinite cerințele referitoare la sesizare și, dacă este cazul, solicită completarea actului de sesizare, stabilind și termenul în care instanța să răspundă.
Judecătorul-raportor sau, ulterior, Plenul Curții Constituționale, dacă apreciază că este necesar, poate să solicite instanței trimiterea dosarului în care s-a ridicat excepția sau a oricărui act, în copie certificată, din acest dosar.
Judecătorul-raportor, analizând proiectul de raport întocmit de către magistratul-asistent, punctele de vedere, soluțiile din doctrina și jurisprudența română și străină, precum și oricare alt element necesar dezbaterilor, întocmește un raport scris asupra cauzei.
Termenul de depunere a raportului nu poate depăși, de regulă, 90 de zile de la data înregistrării sesizării. Judecata are loc la termenul stabilit, pe baza actelor cuprinse în dosar, cu înștiințarea părților și a Ministerului Public.
Înștiințarea părților se poate face prin citație, precum și prin alte modalități operative, respectiv telefonic, telegrafic, prin fax, poștă electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură, după caz, transmiterea textului actului supus comunicării ori înștiințarea pentru prezentarea la termen, precum și confirmarea primirii actului, respectiv a înștiințării, dacă părțile au indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop. Dacă încunoștințarea s-a făcut telefonic, grefierul va întocmi un referat în care va arăta modalitatea de încunoștințare și obiectul acesteia.
Pe formularul de citație se menționează expres că prezentarea părții în fața Curții Constituționale nu este obligatorie. În cazul persoanelor care au domiciliul sau sediul în străinătate, citarea se face în limba română.
Cu cel puțin 10 zile înaintea ședinței, magistratul-asistent verifică legalitatea îndeplinirii procedurilor de citare sau de comunicare atașate la dosar și dispune măsurile necesare, după caz.
Participarea procurorului la judecată este obligatorie.
Părțile pot fi reprezentate prin avocați cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Deliberarea se face în secret și la ea vor fi prezenți numai judecătorii care au participat la dezbateri și magistratul-asistent desemnat în dosar.
Numai în caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor dispoziții din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate dispozițiile menționate în sesizare.
Decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe constituie temei legal pentru rejudecarea cauzei, la cererea părții care a invocat excepția într-un proces civil. În procesele penale, decizia prin care se pronunță neconstituționalitatea unei astfel de prevederi, constituie temei legal pentru rejudecarea cauzei, doar dacă aceasta a constituit bază legală pentru pronunțarea condamnării persoanei care a invocat excepția.
Deciziile prin care se respinge excepția de neconstituționalitate se comunică:
– instanței care a sesizat Curtea Constituțională sau
– Avocatului Poporului, după caz.
Deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare se comunică:
– celor două Camere ale Parlamentului;
– Guvernului;
– instanței care a sesizat Curtea Constituțională; în cazul în care la data comunicării deciziei Curții Constituționale cauza se află pe rolul altui organ judiciar, instanța comunică acestuia decizia;
– autorităților publice implicate.
Secțiunea 4. Actele Curții Constituționale și efectele juridice ale acestora
Problema caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale a făcut obiectul unor ample dezbateri în literatura de specialitate, dar și a unor reacții din partea instanțelor de judecată. În forma anterioară revizuirii din anul 2003, Constituția României stipula că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii și au putere numai pentru viitor. Această prevedere constituțională a fost interpretată în mod diferit în doctrină și în practica instanțelor judecătorești.
Astfel, unele instanțe, în special instanța supremă, au considerat că deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice doar inter partes litigantes. În susținerea acestui punct de vedere s-a plecat de la sistemul antebelic de control al constituționalității legilor, care era un control realizat de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar deciziile acesteia produceau efecte doar pentru părțile aflate în proces. Acest punct de vedere era evident contrar dispozițiilor noii Constituții a României, care vedea în controlul constituționalității o chestiune de ordine publică, deciziile Curții Constituționale urmând să producă efecte erga omnes.
În vederea aplicării unitare a dispozițiilor constituționale a fost nevoie de o intervenție decizională a instanței de contencios constituțional, care, în calitatea sa de garant al supremației Constituției a stabilit soluții diferite pentru efectele deciziilor de respingere și pentru deciziile de admitere a excepțiilor neconstituționalitate.
Astfel, deciziile prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes, permițând astfel altor subiecți ai dreptului de sezină să ridice o excepție identică în speranța că instanța de contencios constituțional își va modifica jurisprudența și va ajunge să admită excepția de neconstituționalitate.
În schimb, în cazul deciziilor de admitere, Curtea a statuat că “prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele, pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României…”.
Soluțiile oferite de jurisprudența Curții Constituționale au fost avute în vedere la Revizuirea Constituției din 2003 și în noul text constituțional s-a prevăzut că: “Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Prin această proclamare expresă a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții s-a pus capăt oricărei controverse cu privire la efectele deciziilor instanței de contencios constituțional de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate.
Pentru a se ajunge la eliminarea antinomiilor reale ca și a celor aparente, judecătorul constituțional recurge la argumente rezultate din compararea dispozițiilor legale criticate cu cele constituționale, din tratatele internaționale privitoare la drepturile omului și din hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului ori din determinarea conținutului conceptelor constituționale. Pe această bază, în practica instanței noastre de contencios constituțional pot fi identificate trei tipuri de decizii:
care se bazează pe compararea textelor criticate cu cele constituționale;
care în interpretarea textelor constituționale privitoare la drepturile omului dau prioritate reglementărilor internaționale, când acestea sunt mai favorabile;
care se fundamentează pe determinarea conținutului conceptelor constituționale.
Procedural, Curtea Constituțională, poate pronunța decizii, hotărâri și emite avize.
Deciziile Curții Constituționale se iau în cazurile în care Curtea:
se pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora;
se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului;
hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor;
hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic.
Curtea Constituțională emite hotărâri în cazurile în care:
veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului;
constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului;
veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia;
verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.
Într-o singură situație, Curtea Constituțională emite avize consultative: în cazul propunerii de suspendare din funcție a Președintelui României.
Cu privire la efectele juridice ale actelor Curții Constituționale, vom observa că ele produc efecte în relație directă cu atribuția exercitată de către Curte.
Astfel:
dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile da la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept;
în cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale;
în cazul inițiativei de revizuire a Constituției, decizia Curții are forța juridică a unui aviz în problema de revizuire;
în privința excepției de neconstituționalitate, decizia Curții Constituționale potrivit căreia prevederea legală în cauză este neconstituțională produce efecte juridice asupra acesteia în sensul neaplicării ei în cauza respectivă. Aceiași situație o regăsim și în cazul deciziilor Curții privind neconstituționalitatea ordonanțelor Guvernului;
în cazul deciziilor Curții privind neconstituționalitatea unui partid politic, efectele acestora constau în radierea partidului politic din evidența partidelor legal constituite;
în privința hotărârilor Curții Constituționale, acestea nu pot depăși efectele juridice ale unui aviz când Curtea Constituțională constată existența împrejurărilor care justifică interimatul, când verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, când veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului.
Așadar, Curtea Constituțională, personifică, așa cum subliniau I. Muraru și M. Constantinescu, o expresie generală care are ca scop încadrarea juridică a fenomenelor politice. Aceasta poate fi o expresie corectă, dacă apreciem că legea reprezintă voința politică a majorității învingătoare în alegeri. Pe cale de consecință, controlul constituționalității legii, asigură încadrarea fenomenului politic legislativ în rigorile normei constituționale, întrucât, în societatea europeană modernă, din care face parte integrantă și România, se constată o preeminență a executivului asupra adunărilor reprezentative, guvernul fiind cel care dirijează majoritatea parlamentară și deci elaborează esențialul din reglementarea juridică.
Această stare de lucruri a sistemului politic neutralizează din ce în ce mai mult principiul separației puterilor în stat, fapt pentru care caracterul de instituție politico-jurisdicțională al Curții Constituționale trebuie reținut ca find menit să exercite un anume control asupra legii însăși, ca emanație a unui algoritm politic, un control similar celui exercitat de către judecătorul de contencios administrativ asupra actelor administrației.
CAPITOLUL II: Avocatul Poporului în România
Secțiunea 1. Definiții ale Ombudsmanului și precizări terminologice.
Ombudsmanul, cuvânt suedez (însemnând "cel ce pledează pentru altul") adaptat la limbajul universal, este o instituție recunoscută de Constituție sau de lege a organului legislativ competent acesteia, condusă de o persoană independentă, care răspunde de actele sale în fața Parlamentului, menită să primească plângerile cetățenilor sau să acționeze din proprie inițiativă pentru a apăra legalitatea actelor juridice sau administrative, ce poate face recomandări ori sugestii precum și aplica sancțiuni, și care face publice informări anuale.
Există caracteristici esențiale ale Ombudsmanului, cum ar fi:
– instituția este creată printr-un act al puterilor (autorităților) statului sau ale regiunilor;
– are misiunea de a supraveghea activitatea administrațiilor publice;
– are sarcina de a inspecta, demasca, de a recomanda și a da publicității rezultatele cercetărilor sale;
Consecințele acestor finalități sunt funcțiile pe care trebuie să le dezvolte și să le exercite instituția și anume:
– funcția de supraveghere a respectării drepturilor fundamentale și a legalității;
– funcția de cercetare și de control a administrației publice;
– funcția de mediere sau de propunere a unor noi măsuri legale;
– funcția de sancționare și penalizare a autorităților care îngreunează activitatea;
Toate aceste prerogative dau imaginea unei instituții care se constituie într-o garanție proprie statului de drept, care se adaugă altora (contenciosul administrativ sau cel constituțional) cu unicul scop de a asigura cetățeanul împotriva abuzurilor funcționarilor statului.
Pentru o delimitare clară a instituției în sistemul controlului administrativ, trebuie specificat și ce nu este Ombudsmanul:
– nu este legiuitor, nu poate aproba măsuri cu forță de lege;
– nu este organism de guvernare, capabil să ia decizii în politica țării;
– nu este avocat, cu competența de a apăra cetățenii în tribunale sau probleme personale.
Ombudsmanul este un împuternicit al Parlamentului, cu autonomie deplină, însărcinat de legislativ cu controlul executivului în probleme referitoare exclusiv la administrația publică fără a putea să le înlocuiască imediat sau să le modifice direct acțiunile.
Consecință a acestor ambivalențe sunt concepțiile pe care le au cetățenii din multe țări europene, care nu înțeleg poziția și rolul acestuia. Dacă se admite totuși existența unor state democrate care nu au statuat și introdus instituția Ombudsmanului, putem spune că nu există state cu regim autoritar care să poată suporta în activitatea lor existența sau activitatea unui ombudsman, al cărui scop fundamental este acela de a apăra cetățenii de abuzurile administrației publice, însăși natura regimului politic opunându-se unui asemenea mijloc de control cetățenesc împotriva statului atotputernic.
Secțiunea 2. Ombudsmanul – formarea ca instituție europeană
Dacă Parlamentul englez este considerat o "mamă" a parlamentelor, toți ombudsmanii lumii își recunosc legitimitatea și originea în ombudsmanul suedez. În 1809, când monarhul Gustav IV al Suediei a fost nevoit să abdice, Constituția adoptată încorporează în organizarea statului și pe ombudsmanul justiției ales de Parlament pentru a superviza administrația publică, cu obligația de a prezenta un raport în fața parlamentului și a regelui. Aceste caracteristici rămân valabile și până în zilele noastre cu mici modificări, definind natura acestei instituții în peste 40 de țări ale lumii și în multe din țările membre ale Consiliului Uniunii Europene.
La peste un secol după crearea sa în forma inițială, în 1915 a fost înființată Militeombudsman a cărui misiune era de a supraveghea administrația militară. Ulterior cele două forme, cea tradițională și respectiv Militeombndsmanul, s-au contopit într-una singură, iar din 1976 mai apar încă 4 ombudsmani specializați în: libertatea întreprinderii, a consumatorului, a presei și a egalității sexelor.
Finlanda, după obținerea independenței sale, în Constituția din 1919 își stabilește crearea Ombudsmanului.
În anul 1954, Norvegia introduce în cadrul organizării sale judecătorești, modelul suedez al ombudsmanului militar.
Începând din anul 1957, când instituția depășește frontierele statelor scandinave, acesta se extinde și în alte țări (RFG), state federale și unitare sau orașe din întreaga lume, astfel încât se ajunge la o adevărată "ombudsmanie".
Așadar, în Europa instituția Ombudsmanului s-a integrat progresiv la nivel tradițional, statal ori local, sau cu atribuții într-un anumit domeniu, ca de exemplu: armata, gestiunea municipală, închisori, universități, etc. În 1971 Conferința Parlamentului European care a avut loc la Viena, având ca temă drepturile omului, recomanda luarea în considerare a înființării unui organ al statului care să primească și să analizeze reclamațiile individuale și să fie autorizat să aibă acces la documentele tuturor departamentelor Guvernul similară Ombudsmanul din țările scandinave.
Secțiunea 3. Evoluția "ombudsmanului"
Instituția a apărut ca o necesitate pentru a apăra drepturile și libertățile cetățenilor, mai întâi în Suedia în 1766, când a fost ales primul ombudsman (procuror parlamentar), care de fapt a avut ca model funcția de ombudsman al regelui creată la 1713, apoi s-a extins foarte repede mai ales în partea de vest a Europei. Instituția a fost consfințită în Suedia prin Constituția din 1809 și de atunci funcționează fără întrerupere în această țară, ca instrument complementar pentru controlul executivului de către parlament.
După mai mult de un secol de la crearea sa în Suedia, instituția Ombudsmanului s-a extins în mai mult de jumătate din țările lumii de pe toate continentele. În terminologia științifică, denumirea instituției "Ombudsman" este aproape generalizată. Sunt țări care au dat instituției denumiri proprii, precum: comisar parlamentar în Marea Britanie, apărător al poporului în Spania, mediator în Franța, protector al cetățeanului în Franța, delegat al apărării în Germania, mediator public, procuror parlamentar, etc.
Așa cum s-a arătat în literatura noastră juridică, Ombudsmanul este o persoană independentă (sau mai multe) numită de parlament sau executiv pentru a apăra drepturile și libertățile cetățenești în raport cu autoritățile publice și în special cu cele executive . Este deci o persoană (sau mai multe) prin care parlamentul sau guvernul supraveghează administrația.
Instituția care poate fi organizată la nivel național, provincial ori local, cunoaște două forme importante:
a) Ombudsmanul cu competență generală care primește orice plângere a cetățenilor împotriva abuzurilor și nedreptăților administrației și în urma verificărilor solicită administrației să intre în legalitate.
b) Ombudsmanul cu competență specială, care controlează anumite servicii, precum controlul armatei în Germania.
În esență, rolul Ombudsmanului este de a supraveghea respectarea legii și a apăra drepturile și libertățile cetățenilor. În toate țările în care există, fiind o instituție cu caracter special înființată pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, Ombudsmanul își concentrează întreaga activitate pe supravegherea respectării legilor și contracararea atitudinilor birocratice, abuzive din activitatea autorităților publice, în special a celor cu caracter executiv.
Condițiile care au dus la apariția instituției au depins în mare măsură de evoluția societății.
Creșterea semnificativă a sarcinilor puterii legislative și implicit a administrației publice, datorită complexității din ce în ce mai accentuate a vieții economice și sociale de la nivelul statelor lumii, face ca cetățenii, în fiecare moment să intre în contact cu diferitele autorități publice și structuri administrative, contact care nu întotdeauna se constituie într-o conlucrare facilă între persoană și autoritate. Din această perspectivă pot apărea atât conflicte serioase, a căror mod de rezolvare nu poate lăsa autoritățile respective indiferente cât și disfuncțiuni în planul relațiilor cetățeni – autoritate, toate acestea datorate faptului că, cetățenii recunoscând totuși necesitatea unei autorități administrative, au sentimentul de a fi subordonați acesteia.
Dat fiind contextul prezentat, numeroase țări au recunoscut că instituțiile tradiționale de protecție juridică a cetățenilor și de control a autorităților administrației publice nu mai erau în măsură să rezolve aceste conflicte.
Prin urmare, după primul război mondial, în multe țări din aproape toate continentele, s-a statuat instituția mediatorului (atât la nivel național și regional, cât și la nivel local), care avea la bază modelul suedez. Aceste țări însă nu copiază pur și simplu modelul, ci dimpotrivă, îl introduc în ordinea lor juridică profund modificat. În Europa, instituția se dezvoltă rapid și se diversifică, astfel:
Finlanda (1919- mediator)
Norvegia (1952 – comitet național pentru apărarea națională)
Danemarca (1954 – ombudsman pentru administrația civilă și armată)
R.F. Germania (1957 – Wehrbeauftragher)
Norvegia (1962 – mediator pentru administrația civilă)
Marea Britanie (1967 – procuror de interes public, mediator)
Franța (1973 – mediator)
Italia (1973 – apărător civil în provinciile Liguria și Toscana)
Portugalia (1975 – Provedor de Justicia)
Lichtenstein (1976)
Austria (1977 – triumvirat de mediatori)
Irlanda (1980 – Ombudsman)
Spania (1981 – apărător public)
Polonia (1987- comisionar pentru protecția drepturilor civile)
România (1991 – Avocat al Poporului)
Secțiunea 4. Rolul "ombudsmanului" în societatea democratică
2.1. Controlul exercitat pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenești și afirmarea instituției la consolidarea democrației
După unii autori rolul Ombudsmanului se reduce la acela de a fi un element complementar al instituțiilor existente: legislativ, guvern, autorități administrative, tribunale, acestea din urmă dobândind mai multă forță și mai mare responsabilitate datorită plângerilor cetățenilor.
Ombudsmanul este în același timp un organ de control care poate acționa atât din oficiu dar și în urma unor plângeri adresate de cetățeni. Ombudsmanul este în același timp un critic al administrației publice, dar nu un panaceu, deoarece nu poate legifera în materie de politică socio-economică și nici transforma sau influența direct funcționarea defectuoasă a serviciilor publice.
Este incontestabilă influența și necesitatea sa într-o societate democratică și sub acest aspect par destul de relevante unele date statistice care demonstrează acest fapt. Ele sunt oferite de Institutul Internațional al Ombudsmanului, cu sediul în Canada.
Din aceste date se desprind două aspecte foarte importante, În primul rând, numărul relativ ridicat de plângeri raportat la populație. În al doilea rând, importanța instituției în statele cu tradiție în acest sens, la polul opus situându-se țările unde "implantarea" ei nu este suficient definitivată (statul Iowa SUA, Franța). Sub acest aspect, sunt de discutat și unele proceduri care îngreunează accesul cetățeanului la Ombudsman (de pildă în Marea Britanie cererea nu-i parvine acestuia direct ci prin intermediul unui parlamentar. O altă piedică constă în numărul mare de exceptări, în sensul că numeroase categorii de acte nu pot fi atacate în fața ombudsmanului.
Nu trebuie omisă rezonanța activității de control a ombudsmanului; derivând din rezultatele dezbaterilor parlamentare pe marginea rapoartelor lui anuale Reprezentanții națiunii află cu acest prilej cum se aplică legile, în ce fel sunt afectați cetățenii și nu în ultimul rând, propunerile lui pentru îmbunătățirea legislației.
Unele legislații europene, printre care și România, accentuează rolul ombudsmanului în activitatea de control a administrației publice, tratându-l înaintea celorlalte instituții importante ale statului. Președinție, Guvern, Parlament învederând rolul pe care trebuie să-l aibă această instituție în societate.
Ombudsmanul trebuie să fie un organ care prin activitatea sa trebuie să ofere cetățenilor sentimentul de încredere și că, odată ce drepturile omului au fost încălcate, au cui să se adreseze pentru repunerea în situația anterioară.
Un rol incontestabil al ombudsmanului este acela că este în permanentă legătură cu toate pârghiile administrației, luând cunoștință de toate disfuncționalitățile sale, putând prin rapoartele sale anuale să propună recomandări sau să aplice sancțiuni pentru înlăturarea acestor disfuncționalități.
Independența instituției are o mare importanță pentru îndeplinirea atribuțiilor, deoarece aduce în prim plan respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor, aspect care trebuie să domine într-o societate democratică.
Secțiunea 5. Ombudsmanul din instituțiile europene
Experiența pozitivă a bunei funcționări a ombudsmanilor din diferite țări europene a determinat Consiliul Europei să analizeze cu seriozitate ideea constituirii unui Ombudsman supranațional cu scopul de a apăra drepturile fundamentale ale omului.
Încă din 1972 Conferința parlamentară convocată de Adunarea Consultativă a Consiliului Europei propune analizarea atentă a creării unui organ inspirat din ombudsmanul scandinav care să primească și să studieze plângerile și să aibă acces la documentele interne ale administrațiilor publice.
De la început, au apărut o serie de controverse referitoare la competență. În 1974 Comisia Juridică a Adunării Parlamentare a considerat ca nefiind necesară determinarea unui ombudsman deoarece nu există o administrație publică comunitară.
În martie 1978 Parlamentul European, ținând cont de importanța crescândă a dreptului comunitar și de faptul că mijloacele actuale sunt insuficiente pentru a face recurs împotriva actelor autorităților publice, constatând că ombudsmanul constituie un sistem practic și eficace de control al puterii executive pentru a apăra cetățeanul, a considerat indicat să creeze un Comisar Parlamentar care să cerceteze reclamațiile cetățenilor comunității și a însărcinat Comisia de Regulamente și Petiții să întocmească un raport asupra acestei teme.
Această comisie a început să lucreze pe marginea subiectului și a convocat în repetate rânduri ombudsmanii europeni pentru a lua decizii. La 24 ianuarie 1985, la Bruxelles s-au desfășurat lucrările sesiunii de lucru, convocată de Parlamentul European, la care au participat principalii membri ai Comisiei de Petiții ai organului comunitar și ombudsmanii din țările C.E.E. Scopul principal al reuniunii a fost cel de analiză a posibilităților de dezvoltare a unui sistem eficace de colaborare între toate aceste organisme, pentru o mai bună protecție a drepturilor și libertăților omului în Europa, împlinindu-se astfel acordurile adoptate de conferința la nivel înalt a șefilor de stat de la Fontainbleau și apoi în Consiliul de Miniștri ai C.E.E.
După o amplă dezbatere referitoare la diferitele alternative posibile pentru a avansa către acest scop, s-a hotărât ca membrii Comisiei de Petiții și Regulamente ai Parlamentului European să facă o serie de vizite în diferite Parlamente ale țărilor membre ale C.E.E.
Comitetul de Miniștri ai Consiliului Europei, după a 388-a reuniune a Delegațiilor Miniștrilor, care a avut loc la 23 septembrie 1985, a adoptat Recomandarea 13 și Rezoluția 8. Recomandarea nr. 13 se referă la aspectele pe care le-a avut în vedere Consiliul de Miniștri pentru înființarea ombudsmanului și anume:
– considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai stabile între membrii săi prin tutela și dezvoltarea drepturilor omului și al libertăților publice;
– felicitându-se pentru remarcabila dezvoltare a instituției Ombudsmanului la nivel național, local, regional;
– considerând că este de dorit să fie completate mijloacele obișnuite de control, având în vedere complexitatea administrației moderne;
– considerând importanța funcției ombudsmanului;
Consiliul de Miniștri, recomandă guvernelor membre să examineze posibilitatea numirii unui ombudsman la nivel național, regional sau local în cadrul specific al administrației publice și în ceea ce privește drepturile omului.
Prin Rezoluția 8 asupra cooperării dintre ombudsmanii din statele membre și dintre ei și Consiliul Europei, Consiliul de Miniștri al Consiliului Europei hotărăște ca ombudsmanii din diferite țări să-și instituționalizeze întâlnirile cu scopul de a schimba puncte de vedere asupra apărării drepturilor omului față de autoritățile administrative.
Secretarul general are sarcina de a convoca regulat aceste întâlniri și de a informa continuu ombudsmanii cu privire la jurisprudența organelor Convenției Europene a drepturilor omului.
Acest spirit de sprijinire a ombudsmanilor naționali se poate traduce în orice moment prin crearea unui ombudsman supranațional.
Pe lângă recomandările făcute statelor membre de a se înființa un ombudsman la nivel național de către Comitetul de Miniștri, începând din anul 1972, Parlamentul European deja are un ombudsman al Uniunii Europene. Rolul său constă în a pune la dispoziția cetățenilor ale căror drepturi au fost refuzate sau încălcate, de către instituțiile europene, mijloace concrete de apărare.
Prin crearea sa, instituția Ombudsmanului european reflectă implicarea Uniunii în realizarea formelor de administrație transparentă și democratică la nivel european, bazându-se în acest sens, pe ideea centrală a tuturor sistemelor naționale: protejarea drepturilor cetățenilor.
În planul relațiilor dintre instituțiile comunitare și cetățenii Europei, ombudsmanului european îi revin și sarcinile cu privire la administrarea defectuoasă a activității instituțiilor comunitare, exceptând doar activitatea puterii judecătorești.
Drept urmare, ombudsmanul, fiind sesizat cu o plângere, informează instituția sau organizația în cauză adresându-le totodată și recomandări. Dacă instituția respectivă nu a luat măsurile adecvate pentru rezolvarea problemei, ombudsmanul european trimite un raport, care poate include și recomandări către Parlamentul European și instituția comunitară vizată.
Totuși, ombudsmanul european, deși desfășoară investigații din proprie inițiativă, nu poate deschide nici o anchetă asupra acțiunilor derulate de autoritățile statelor membre și nici să examineze acțiunile organizațiilor internaționale.
Secțiunea 6. Instituția „ombudsmanului" în România
§.1. Consacrarea în Constituția din 1991
Pentru prima dată în legislația României, Constituția adoptată în urma Referendumului de la 8 decembrie 1991 consacra instituția constituțională a Avocatului Poporului, asemănătoare parțial instituției Ombudsmanului din Suedia.
Instituția Avocatului Poporului își găsește reglementarea în prevederile cuprinse în Capitolul 4 intitulat "Avocatul Poporului", din titlul II al Constituției României, care se referă la "Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale" ale cetățenilor.
Introducerea instituției Avocatul Poporului a suscitat vii discuții în rândul specialiștilor care au ridicat problema "oportunității" înscrierii în Constituție a unei asemenea instituții care nu avea precedent în practica constituțională românească, unde prevederile legale cu privire la contenciosul administrativ fuseseră considerate suficiente pentru a permite cetățenilor să declanșeze o procedură având ca scop anularea actelor administrației ilegale.
Din dezbaterile care au avut loc în ședința Adunării Constituante din 20 martie 1991, cu prilejul dezbaterilor pe marginea textelor consacrate acestei instituții, s-a propus înlocuirea termenului de "avocat al poporului" cu acela de "tribun al poporului"
De asemenea, s-a propus ca să fie mai bine precizate domeniile de activitate, atribuțiile și competențele acestei instituții, s-a sugerat ca în sarcina "tribunului poporului" să intre și demiterea din funcții, măsuri reparatorii în caz de abuzuri precum și inițierea de recursuri extraordinare. S-a propus, de asemenea. înlocuirea termenului de "avocat al poporului" cu "apărător al poporului", căruia să îi revină următoarele atribuții: "să dea sfaturi celor care cer, în probleme judiciare, importante; recomandări și drepturi ca la cererea justițiabilului să introducă recurs nu numai împotriva hotărârilor administrative, ci și împotriva hotărârilor judecătorești". Unii parlamentari au solicitat ca această instituție să nu fie prevăzută în Constituție. Trebuie, de asemenea, reținută propunerea privind înlocuirea termenului de "avocat al poporului" cu acela de mediator. Ca urmare, prevederile constituționale privind instituția Avocatul Poporului se regăsesc în textul articolelor 58-60 din Constituția României revizuită.
Art. 58 din Constituția României revizuită, referindu-se la numirea și rolul Avocatului Poporului stipulează că el este numit pe o perioadă de 5 ani, pentru apărarea drepturilor și libertăților persoanelor fizice. Tot aici, odată cu revizuirea constituției din 2003, s-a introdus o nouă prevedere referitoare la adjuncții Avocatului Poporului, conform căreia aceștia sunt specializați pe domenii de activitate. Avocatul Poporului, în exercitarea atribuțiilor sale, nu se substituie autorităților publice, el nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ. Conform art. 59 Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor, în limitele stabilite de lege.
Alin. 2. art. 58 din Constituție prevede că Avocatul Poporului și adjuncții săi nu pot îndeplini nici o altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, în acest fel producându-se o egalizare a tratamentului juridic cu regimul prevăzut în art. 144 și art. 125 alin.3 din Constituție, care stabilesc incompatibilitatea oricărei funcții publice sau private, cu excepția celor din învățământul superior juridic, pentru judecătorii Curții Constituționale respectiv pentru judecători.
Art. 60 conține dispoziții privitoare la modul de evaluare a activității instituției. Astfel, instituția trebuie să întocmească rapoarte de activitate în care se prezintă cererile cetățenilor adresate instituției, modul de rezolvare a acestora precum și alte probleme legate de activitatea instituției unde aceasta consideră că este necesar să le prezinte Parlamentului. Aceste rapoarte de activitate trebuie prezentate celor două Camere ale Parlamentului anual sau la cererea acestora. Rapoartele trebuie prezentate până la data de 1 februarie Parlamentului conform legii 35/1997 iar după dezbaterea de către acestea sunt publicate în Monitorul Oficial.
Așadar, introducerea acestei instituții prin însăși legea fundamentală, răspunde unor necesități reale, atât prezente, cât mai ales viitoare ale societăți românești, întrucât prin caracterul ei profund democratic, permite cetățeanului liber de a uza de o nouă posibilitate legală pentru exercitarea nestingherită a drepturilor și libertăților sale fundamentale.
§.2. Organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului.
Lipsa unui termen expres pentru elaborarea legii de organizare și funcționare a făcut ca timpul de la adoptarea Constituției și până la elaborarea legii să fie foarte important în acțiunea pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
Proiectul de lege a fost adoptat de Camera Deputaților la 19 martie 1996 și apoi de Senat la data de 3 octombrie 1996. Timpul de la adoptare și până la promulgare a fost și el destul de mare, astfel că legea a fost publicată în Monitorul Oficial 20 martie 1997. Conform legii, scopul instituției, este acela de apărare a drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice, scop foarte necesar pentru funcționarea societății democratice în care trebuie să primeze respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului.
Autoritățile publice, sunt obligate să comunice sau, după caz, să pună la dispoziția Avocatului Poporului, în condițiile legii, informațiile, documentele sau actele pe care le dețin în legătură cu cererile care au fost adresate acestuia, acordându-i sprijin pentru exercitarea atribuțiilor sale.
2.1. Numirea în funcție și rolul Avocatului Poporului
Legea de organizare și funcționare prevede în articolul 6 că acesta este numit de Camera Deputaților și Senat, în ședință comună, pe o perioadă de cinci ani, în persoana oricărui cetățean român care îndeplinește condițiile de numire prevăzute pentru judecătorii la Curtea Constituțională. Astfel, potrivit art. 143 din Constituție, judecătorii Curții Constituționale trebuie să aibă o pregătire juridică superioară, înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în activitatea juridică sau în învățământul juridic superior. Mandatul Avocatului Poporului poate fi reînnoit o singură dată.
Propunerile de candidați se fac de către Biroul Permanent al Senatului, respectiv al Camerei Deputaților, la recomandarea grupurilor parlamentare din cele două Camere ale Parlamentului. După numirea candidaților aceștia depun la Comisia juridică a Camerei care-i desemnează, actele prin care dovedesc că întrunesc condițiile pentru a îndeplini funcția de Avocat al Poporului.
La art. 7 (alin. 3) se prevede că, este numit ca Avocat al Poporului candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi ale deputaților și senatorilor prezenți.
Avocatul Poporului își începe mandatul prin depunerea unui jurământ în fața președinților celor două camere conform art. 8 alin. 1 și durează până la depunerea jurământului de către noul Avocat al Poporului. Refuzul de a depune acest jurământ împiedică intrarea în funcție a avocatului poporului și deschide procedura pentru o nouă numire în funcție așa cum prevede art. 8 (3). Depunerea jurământului semnifică astfel instalarea în funcție a avocatului poporului, după această dată el va uza de prerogativele sale pentru a-și îndeplini mandatul său de apărător al drepturilor și libertăților cetățenești.
În art. 10 legea privind organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului, detaliază prevederea constituțională privind specializarea adjuncților Avocatului Poporului și stabilește următoarele domenii de activitate pentru aceștia:
drepturile omului, egalitate de șanse între bărbați și femei, culte religioase și minorități naționale;
drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap;
armată, justiție, poliție, penitenciare;
proprietate, muncă, protecție socială, impozite și taxe.
prevenirea torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante în locurile de detenție.
Alături de aceste prevederi, legea mai stabilește că numirea adjuncților cade în sarcina Birourilor Permanente ale Camerei Deputaților și Senatului, la propunerea Avocatului Poporului, cu avizul comisiilor juridice ale celor două Camere ale Parlamentului, iar jurământul se depune în fața Avocatului Poporului și a câte unui vicepreședinte al Camerei Deputaților și Senatului.
În art. 9 alin.1 sunt menționate expres cazurile în care mandatul de Avocat al Poporului încetează înainte de termen și anume: demisia, revocarea din funcție, incompatibilitatea cu alte funcții sau private, imposibilitatea de a-și îndeplini mandatul mai mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de specialitate, ori în caz de deces.
Revocarea din funcție a Avocatului Poporului este prevăzută concret la art 9 alin. 2. Procedura de revocare se desfășoară în ședință comună a celor două Camere la propunerea Birourilor Permanente, numai pe baza raportului comun întocmit de Comisiile juridice ale celor două Camere, revocarea adoptându-se cu votul majorității parlamentarilor prezenți.
Celelalte cauze de încetare a mandatului sunt prevăzute în alin. 3 al art. 9, cauze care se constată de către Birourile permanente ale Camerelor în cel mult 10 zile de la apariția cauzei. În termenul de 10 zile se pot studia în concret cauzele de încetare a mandatului, însă nu se prevede și un termen pentru numirea în funcție a unui nou Avocat al Poporului.
Perioada de îndeplinire a funcției de Avocat al Poporului constituie vechime în magistratură și vechime în specialitate juridică.
2.2. Atribuțiile Avocatului Poporului
Rolul Apărătorului Poporului în practica drepturilor omului depinde în mod nemijlocit de atribuțiile prevăzute de legea organică, de modul cum poate acționa, de obligațiile pe care le vor avea autoritățile publice sesizate de Avocatul Poporului.
Atribuțiile Avocatului Poporului sunt enumerate în art. 13 al legii 35/1997 republicată în 2004. Acestea sunt:
coordonează activitatea instituției Avocatului Poporului
coordonează activitatea de prevenire a torturii în locurile de detenție, desfășurată prin Domeniul privind prevenirea torturii în locurile de detenție;
aprobă rapoartele de vizită întocmite în cadrul activității de prevenire a torturii;
aprobă recomandările care însoțesc rapoartele de vizită întocmite în cazurile în care, în urma vizitelor efectuate, sunt sesizate neregularități
primește și repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăților cetățenești de către autoritățile administrației publice și decide asupra acestor cereri;
urmărește rezolvarea legală a cererilor primite și cere autorităților sau funcționarilor administrației publice în cauză încetarea încălcării drepturilor și libertăților cetățenești, repunerea în drepturi a petiționarului și repararea pagubelor;
formulează puncte de vedere la cererea Curții Constituționale;
poate sesiza Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea legilor înainte de promulgarea acestora;
poate sesiza direct Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea legilor și ordonanțelor;
reprezintă instituția Avocatului Poporului în fața Camerei Deputaților, a Senatului și a celorlalte autorități publice, precum și în relațiile cu persoanele fizice sau juridice;
angajează salariații instituției Avocatului Poporului și exercită dreptul de autoritate disciplinară asupra acestora;
exercită funcția de ordonator principal de credite;
îndeplinește alte atribuții prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatului Poporului.
Avocatul Poporului poate delega exercitarea acestor atribuții adjuncților săi sau unor persoane cu funcții de conducere din cadrul instituției
Potrivit art. 59 din Constituție, Avocatul Poporului își exercită atribuțiile din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile și libertățile lor, în limitele stabilite de lege. Conform art. 14. alin. 2 din lege, cererile pot fi adresate de orice persoană fizică fără vreo discriminare de cetățenie, vârstă, sex, apartenență politică sau convingeri religioase. De același drept beneficiază în numele membrilor lor și organizațiile neguvernamentale, persoanele juridice române sau străine de drept privat, cu condiția de a invoca un interes legitim, precum și din anul 2014, societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Avocatul Poporului nu poate lua în considerare plângerile anonime sau cele îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetățenești mai vechi de 1 an de la data la care persoana în cauză a luat cunoștință de faptele care fac obiectul plângerii (art. 15. alin. 2). Această dispoziție expresă impune pe de o parte seriozitatea și temeinicia plângerilor cu care urmează să fie sesizat Avocatul Poporului, iar pe de altă parte îl degrevează pe acesta de efectuarea unor activități care nu corespund scopului și misiunii sale.
Constituția definește în termeni foarte generali rolul Avocatului Poporului ca organ menit să apere drepturile și libertățile cetățenilor, fără a specifica și categoriile de organe, a căror activitate este vizată prin instituirea lui. Legea organică a reglementat în art. 15, alin. 4, categoriile de organe exceptate de la controlul instituției. În acest articol se prevede anume că: "Nu fac obiectul activității instituției Avocatului Poporului și vor fi respinse fără motivare cererile privind actele emise de Camera Deputaților, de Senat sau Parlament, actele și faptele deputaților și senatorilor, ale Președintelui României și Guvernului precum și ale Curții Constituționale, ale președintelui Consiliului Legislativ și ale autorității judecătorești". Prin urmare, într-un sistem de drept administrativ, ca cel consacrat prin Legea nr. 29/1990, în cadrul căruia instanțelor judecătorești prevăzute de lege li se recunoaște competența de a controla fie pe cale principală, fie incidentală, legalitatea actelor administrative, inclusiv a celor emise de Președintele României și Guvern, precum și de a dispune măsuri executorii sub sancțiunea forței de constrângere a statului, Avocatului Poporului i se refuză posibilitatea, mult mai modestă, de a face acte de sesizare în legătură cu activitatea acestor organe de vârf ale administrației publice.
Nu este mai puțin adevărat că, sub un alt aspect, legea tinde să lărgească sfera e acțiune a Avocatului Poporului, stabilind că prevederile ei se aplică și actelor administrative ale regiilor autonome.
Deși art. 15(4) al legii prevede categoric că actele judecătorești nu pot face obiectul activității Avocatului Poporului, totuși la art. 18 al acestei legi, printr-o abatere de la această regulă, stipulează că ori de câte ori este vorba de o cerere, a cărei soluționare este de competența autorității judecătorești, el se poate adresa, după caz, ministrului justiției, Ministerului Public sau președintelui instanței de judecată, care sunt obligați să comunice măsurile luate.
Mergând pe linia concepției privind rolul și locul Avocatului Poporului în sistemul organelor statului nostru, art. 21 alin. 1 al legii subliniază că, în exercitarea atribuțiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări iar nu acte juridice investite cu forță obligatorie, cum sunt deciziile, la care recurg în mod curent organele administrației publice, sau diferitele hotărâri ale instanțelor judecătorești, luate în vederea soluționării unor raporturi sociale. În sensul legii, recomandările Avocatului Poporului nu sunt destinate să rezolve raporturi sociale, ci au caracterul unor simple acte de sesizare a altor organe așa cum rezultă din art. 21, alin. 2. potrivit căruia "prin recomandările emise. Avocatul Poporului sesizează autoritățile administrației publice asupra ilegalităților sau actelor sau faptelor administrative. Sunt asimilate actelor administrative tăcerea organelor administrației publice și emiterea tardivă a actelor.
Recomandările Avocatului Poporului în Domeniul privind prevenirea torturii în locurile de detenție emise în cazul constatării unor neregularități au ca scop înlăturarea acestora, îmbunătățirea tratamentului și a condițiilor de detenție ale persoanelor private de libertate, prevenirea torturii și a pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante.
Prin art. 22 alin.1 s-a prevăzut că Avocatul Poporului adjuncții acestuia, precum și personalul de specialitate al instituției Avocatul Poporului au dreptul de a face anchete proprii, să ceară organelor administrației publice orice informații sau documente necesare în acest scop să audieze și să ia declarații conducătorilor sau funcționarilor acestor organe. Articolul 22 și următoarele se referă la dreptul Avocatului Poporului de a cere, în cazul în care a constatat violări ale drepturilor omului, autorității administrației publice care a încălcat aceste drepturi să reformeze sau să revoce actul administrativ și să repare pagubele produse, precum și să repună persoana lezată în situația anterioară.
Pentru ca totuși aceste recomandări să nu constituie simple deziderate platonice, lipsite de o reală eficiență, legea organică formulează o serie de prevederi destinate să determine, chiar în lipsa cunoștințelor concrete, autoritățile administrației publice să le ia în serioasă considerare.
Autoritățile publice trebuie să ia de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităților constatate, repararea pagubelor și înlăturarea cauzelor care au generat sau favorizat încălcarea drepturilor persoanelor lezate, informând despre aceasta Avocatul Poporului. În situația în care, în termen de 30 de zile de la data scrisorii, autoritatea publică sau funcționarul public nu înlătură ilegalitățile comise, Avocatul Poporului se adresează autorităților Administrației ierarhic superioare, care sunt obligate să îi comunice în termen de cel mult 45 de zile măsurile luate. Dacă autoritatea publică sau funcționarul public aparține administrației publice locale, Avocatul Poporului se adresează prefectului, de la această dată curgând un nou termen de 45 de zile.
De asemenea, Avocatul Poporului este îndreptățit, potrivit art. 25(1) să sesizeze Guvernul României cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal. În cazul în care acesta în termen de 20 de zile nu ia măsurile privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative semnalate, Avocatul poporului se adresează Parlamentului. Toate aceste scrisori care se fac la un organ ierarhic superior se fac pentru a da acestor recomandări caracter executoriu.
Art. 26(1) stipulează că Avocatul Poporului va aduce la cunoștința persoanei lezate ca i-a adresat cererea rezultatele verificării și măsurile luate. S-ar fi impus totuși în legea organică să se stipuleze un termen în care Avocatul Poporului să comunice persoanei lezate măsurile care s-au luat în urma verificărilor făcute.
În fine, art. 26(2) arată că dacă Avocatul Poporului constată cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în legislație sau cazuri de corupție ori de nerespectare a legilor țării, va prezenta un raport conținând cele constatate, prezentându-le celor două Camere ale Parlamentului, sau, după caz, primului ministru.
Rolul Avocatului Poporului nu se poate limita la rezolvarea cererilor primite. Instituția face parte din structurile statului de drept și ea trebuie să se manifeste cu deplină autoritate conferită de lege, ca o pârghie de apărare a drepturilor și libertăților cetățenești, de consolidare a democrației și a regulilor de bună administrație. În acest scop, colaborarea cu celelalte instituții chemate să vegheze la respectarea demnității individului, este esențială. Statul de drept este în principiu viabil numai în măsura în care elementele sale structurale acționează ca un întreg, asigurând, totodată, funcționarea fiecărei componente.
Atribuții în Domeniul privind prevenirea torturii în locurile de detenție
Domeniul privind prevenirea torturii în locurile de detenție monitorizează în mod regulat tratamentul aplicat persoanelor aflate în locuri de detenție în vederea consolidării protecției acestora împotriva torturii și a pedepselor și tratamentelor inumane sau degradante și a exercitării fără discriminare a drepturilor și libertăților fundamentale ale acestora, prin:
a) vizitarea, anunțată sau inopinată, a locurilor de detenție în scopul verificării condițiilor de detenție și a tratamentului aplicat persoanelor private de libertate;
b) formularea de recomandări conducerilor locurilor de detenție vizitate în urma vizitelor efectuate;
c) formularea de propuneri de modificare și completare privind legislația în domeniu sau observații privind inițiativele legislative existente în domeniu, în condițiile prevăzute deart. 27 din legea nr. 35/1997 forma republicată;
d) întocmirea proiectului părții componente referitoare la prevenirea torturii a raportului anual de activitate al Avocatului Poporului;
e) formularea de propuneri și observații privind elaborarea, modificarea și completarea de strategii și politici publice în domeniul prevenirii torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, în condițiile legii;
f) menținerea legăturii cu Subcomitetul de prevenire;
g) analizarea, implementarea, monitorizarea și evaluarea, sub conducerea Avocatului Poporului, a programelor internaționale de asistență tehnică și financiară pentru realizarea scopului Domeniului privind prevenirea torturii în locurile de detenție;
h) coordonarea organizării campaniilor de informare, de educare și instruire în scopul prevenirii torturii și a pedepselor sau tratamentelor aplicate cu cruzime, inumane sau degradante;
i) îndeplinește orice alte atribuții stabilite de Avocatul Poporului, în limitele legii.
Pentru desfășurarea activităților Domeniului privind prevenirea torturii în locurile de detenție, la nivelul structurii teritoriale, sunt cooptați și colaboratori externi de alte specialități decât cei angajați permanent, în baza unor contracte de prestări de servicii. Colaboratorii externi de la nivel teritorial sunt selectați de către Avocatul Poporului, pe baza propunerilor primite de la Colegiul Medicilor din România, Colegiul Psihologilor din România, Societatea Sociologilor din România, Colegiul Național al Asistenților Sociali sau de la alte asociații profesionale din care fac parte.
Structura organizatorică și procedura de rezolvare a cererilor primite
Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatului Poporului din 17 aprilie 2002 (republicat în 20 martie 2012) înlocuiește vechiul Regulament data de 19 august 1999, care, la rândul său l-a înlocuit pe cel inițial care a fost aprobat la data de 29 octombrie 1997.
Noul regulament prevede în art. 2 că acesta stabilește structura organizatorică, atribuțiile compartimentelor de specialitate, procedura de primire și de soluționare a petițiilor, statutul personalului, precum și răspunderea disciplinară a acestuia.
Regulamentul de organizare și funcționare este structurat pe șapte capitole și patru anexe care se referă la structura organizatorică și nomenclatorul de funcții.
Principiul după care s-a elaborat acest regulamentul este acela de a oferi instituției toate mijloacele legale pentru a asigura realizarea competenței acesteia în conformitate cu prevederile legii nr. 35/1997 și cele ale Constituției.
Un rol important în activitatea instituției o au departamentele de specialitate ce cuprind toată aria de activitate a administrației publice, cum ar fi:
I. Departamentul pentru probleme privind administrația centrală, locală, urbanism, amenajarea teritoriului și protecția mediului.
II. Departamentul pentru probleme privind sănătatea, munca, protecția socială a muncii și protecția proprietății.
III. Departamentul pentru probleme privind protecția copilului, a femeii, a familiei, educația, cultura, sportul și instituțiile de reeducare pentru minori.
IV. Departamentul pentru probleme privind ordinea publică, serviciile militare speciale, penitenciare, protecția minorităților, cultelor și străinilor, a consumatorului și contribuabilului, aceste departamente fiind conduse de un șef.
Din structura organizatorică a instituției mai face parte și Secretariatul general care are în componența sa direcții, compartimente și birouri. Acesta asigură condițiile generale organizatorice, informaționale și materiale pentru buna desfășurare a activităților instituției. Secretariatul general este condus de un secretar general care organizează și coordonează activitatea secretariatului.
În cadrul instituției Avocatul Poporului se organizează, pe lângă domeniile de activitate, următoarele:
a) Serviciul contencios constituțional, recurs în interesul legii, contencios administrativ și juridic, analiză acte normative, relații externe și comunicare, în subordinea directă a Avocatului Poporului, condus de un șef serviciu, care coordonează: Biroul contencios constituțional și recurs în interesul legii, Biroul contencios administrativ și juridic și Biroul analiză acte normative, relații externe și comunicare.
b) Biroul financiar, salarizare și resurse umane și Biroul administrativ. Directorul coordonator îndrumă și răspunde de activitatea Biroului financiar, salarizare și resurse umane și a Biroului administrativ.
Pentru o mai mare transparență a activității instituției s-a înființat Compartimentul de relații cu mass-media pentru a prezenta opiniei publice probleme legate de activitatea instituției și alte atribuții care nu fac altceva decât să sublinieze încă odată rolul pe are această instituție îl are în statul de drept cu respectarea tuturor principiilor democratice în activitatea de apărare a drepturilor și libertăților cetățenești.
Din punct de vedere procedural, înainte de a decide cu privire la modul în care va fi soluționată cererea, avocatul poporului poate dispune efectuarea unor cercetări preliminare, în funcție de cererea petiționarului, de natura acesteia, prevăzându-se de asemenea, efectuarea unei anchete propriu-zise, angajarea de personal de specialitate când soluționarea cererii depinde de o expertiză, posibilitatea de efectuare a unor inspecții în penitenciare, unități militare, însă acestea se vor efectua numai cu acordul unității sau organului ierarhic superior.
Toate documentele care țin de funcționarea instituției, registrele dar și dosarele, vor fi predate la arhivă și păstrate potrivit legii.
2.4 Răspundere, incompatibilități și imunități
Avocatul Poporului și adjuncții săi nu răspund juridic pentru opiniile exprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc, cu respectarea legii, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de prezenta lege.
Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului poate fi urmărit și trimis în judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 30 din legea nr. 35/1997 republicată, dar nu poate fi reținut, percheziționat, arestat la domiciliu sau arestat preventiv fără încuviințarea președinților celor două Camere ale Parlamentului.
De asemenea,Adjuncții Avocatului Poporului pot fi urmăriți și trimiși în judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 30 din legea nr. 35/1997 republicată, dar nu pot fi reținuți, percheziționați, arestați la domiciliu sau arestați preventiv fără înștiințarea prealabilă a Avocatului Poporului. Dacă Avocatul Poporului sau adjuncții săi sunt arestați ori trimiși în judecată penală, ei vor fi suspendați din funcție, de drept, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
În timpul exercitării funcției, Avocatul Poporului și adjuncții acestuia nu pot fi membri ai unui partid politic și nu pot îndeplini nicio altă funcție publică sau privată, cu excepția activităților și funcțiilor didactice din învățământul superior. Incompatibilitățile prevăzute mai sus se aplică și personalului cu funcții de conducere și de execuție de specialitate.
Bibliografie selectivă
a. Acte Normative Interne
Constituția României
Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României
Legea 373/2004 – alegerea Camerei Deputaților și a Senatului publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 887 din 29 septembrie 2004
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I-a, nr. 638 din 28 decembrie 1999.
Legea nr. 23/03 martie 2004, publicată în M.Of.nr. 187 din 3 martie 2004.
Legea nr. 161/19 aprilie 2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției
Legea nr. 117/ 05 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 389/2005
Legea nr. 554/2004,
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, în M.Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
Legea nr. 303/2004, privind statutul magistraților publicată în M.Of. nr. 576/29.06.2004 republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 în M.Of. nr. 826/13.09.2005.
Legea nr. 317 din 01iulie 2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii publicată în M.Of. nr. 599 din 02. iulie 2004 și republicată în temeiul art. art. VI al titlului XV din legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente în M.Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005
Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului publicat în M.Of. nr. 326/16.05.2002
Regulamentul Senatului publicat în M. Of. nr. 948/ 25.10.2005
Regulamentul Camerei Deputaților publicat în M.Of. nr. 21/15.01.2001
Regulamentul Ședințelor Comune publicat în M.Of. nr. 34/04.03.1992 modificat prin Hotărârea Parlamentului nr. 13/1995 publicată în M.Of. nr. 136/05.07.1995
Ordonanța de urgență nr. 80/2004 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului.
Ordonanță de urgență nr. 77 din 7 octombrie 2004 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României publicată în M.Of. nr. 920 din data: 10/9/04
OUG nr. 64/28 iunie 2003, publicată în M.Of. nr. 464 din 29 iunie 2003.
OUG nr. 11/ 23 martie 2004, publicată în M. Of. nr. 187/03.03.2004
OUG nr. 17/ 09 martie 2005,
OUG nr. 76/ 12 iulie 2005
OUG nr. 134/2005, aprobată de către Parlament prin Legea nr. 54/2006 privind aprobarea OUG nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea OUG nr. 43/2004 privind PNA, lege publicată în M.Of. nr. 226/13.03.2006.
Hotărârea 1610/2004 privind stabilirea unor măsuri pentru organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Camera Deputaților, Senat și Președintele României în anul 2004, publicată în M.Of. nr. 919 din data: 10/8/04
Hotărârea 1611/2004 privind cheltuielile necesare pentru pregătirea, organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Camera Deputaților, Senat și Președintele României în anul 2004, publicată în M.Of. nr. 919 din data: 10/8/04
Hotărarea 1612/2004 privind modelul timbrului autocolant, conditiile de tiparire, de gestionare și de utilizare a acestuia la alegerile pentru Camera Deputatilor,Senat și Presedintele Romaniei în anul 2004.
Hotărârea 1613/2004 privind modelul ștampilelor care vor fi folosite la Biroul Electoral Central, birourile electorale de circumscripție și oficiile electorale, modelul copiei de pe lista electorală permanentă, modelul listei electorale speciale, precum și modelul listei membrilor organizației cetățenilor aparținând minorităților naționale care vor fi folosite pentru alegerea Camerei Deputaților, a Senatului și a Președintelui României în anul 2004 publicată în M.Of. nr. 917 din data: 10/8/04
Hotărârea 1614/2004 pentru aprobarea programului calendaristic privind realizarea actiunilor prevazute în Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputatilor și a Senatului și în Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Presedintelui Romaniei publicatã în M.Of. nr. 917 din data: 10/08/2004
Hotărârea 1790/2004 privind stabilirea modelelor proceselor-verbale și ale altor formulare necesare constatării rezultatelor pentru alegerea Camerei Deputaților, a Senatului și a Președintelui României, din anul 2004
Hotărârea 1791/2004 pentru modificarea anexei nr. 6 la H.G. 1613/2004 privind modelul ștampilelor care vor fi folosite la Biroul Electoral Central, birourile electorale de circumscripție și oficiile electorale, modelul copiei de pe lista electorală permanentă, modelul listei electorale speciale, al listei susținătorilor, precum și modelul listei membrilor organizației cetățenilor aparținând minorităților naționale, care vor fi folosite pentru alegerea Camerei Deputaților, a Senatului și a Președintelui României
Hotărârea nr. 4/2004 a BEC pentru aplicarea dispozițiilor legale privitoare la "Lista completă de candidaturi" publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 981 din 25/10/2004
B. LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Andre Hauriou, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1968;
Andre Hauriou, Jean Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, Editions Montchrestien, 1980;
Anthony Arblaster, Democrația, București, Editura Du Style, 1998;
Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasiliu, Ioan Vida, Noua lege electorală a României, București, 1992;
Benoit Jeanneau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, Dalloz, 1968;
Bertrand de Jouvenell, Du pouvoir. Histoire naturelle de Croissance, Paris, Hachette, 1972;
Chantal Millon-Delsol, Les idțes politiques au XX-e siecle, PUF, Paris, 1991;
Charles Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politiques. Theorie generale des institutions politiques, Cujas, Paris, 1973;
Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Ricci, Droit constitutionnel et institutions politiques. Economica, Paris, 1983;
Constantin C.Dissescu, Curs de drept constituțional, București, 1915;
Constanța Călinoiu, Drept constituțional și instituții politice, București, Editura Victor 2001;
Corneliu-Liviu Popescu, Aplicarea în România a Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale, în „Dreptul” nr.4/2000;
Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democrației constituționale, Editura Lumina Lex, București, 1997;
Cristian Ionescu Instituții Politice și Drept Constituțional, Ed. Juridică, București 2004,
Cristian Ionescu, Sisteme constituționale contemporane, Editura Șansa SRL, București, 1994;
Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constituțional român, București, Editura Hyperion XXI, București, 1993;
Daniel-Lewis Seiller, La politique comparee, Paris, Armand Colin, 1982;
G Vrabie, Drept constituțional și instituții politice contemporane, Ediția a III-a revăzută și întregită, Editura Team, Iași, 1995;
Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Editura Virginia, Iași, 1995;
George Alexianu, Curs de drept constituțional, vol.1-3, Casa Școalelor, București, 1930-1938;
Gerard Conac, Didier Maus, L’exception d’inconsti-tutionalitț. Experiences etrangeres et situation franșais, în „Revue franșais de droit constitutionnel, nr.4/1990;
G. Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris. 1966
Hans Kelsen, The Law of the United Nations, London, 1951;
Henri Brun, Guy Tremblay, Droit constitutionnel, Les Editions Yvon Blais Inv. Quebec, 1990;
Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice, București, Editura Actami, 1998;
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituționale, vol.I, Editura Actami, București, 1998;
Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol.I, Ed.All Beck, 2003;
Ion Deleanu, Democrația și dinamica puterii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985;
Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat, vol.1 și 2, Editura Europa Nova, București, 1996;
I. Leș Sisteme judiciare comparate Ed. All Beck, București, 2002
Ion Rusu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Cerna, București, 1998;
Jacques Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, 1979;
Jean Gicquel, Andre Haurion, Droit constitutionnel et institutions politiques, Editions Montchrestien, Paris, 1985;
Jean Paul Jacque, Droit constitutionnel et institutions politiques, Editions Dalloz, Paris, 2000;
J.F.Aubert, Traite de droit constitutionnel suisse. Editions Ides et calendes, Neuchatet, Suisse. 1967.
Keith Dowding, Puterea, București, Editura Du Style, 1988;
Leon Duguit, Traite de droit constitutionnel, 5 vol., Sirey, Paris, 1921-1925, reeditat, Cuyas, Paris, 1972;
Lue Weber, L’Etat, acteur economique, Economica, Geneve, 1991;
Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1987;
Marcel Prelot, Sociologie politiques, Dalloz, Paris, 1973;
Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, București, Editura Omega Press, 1999;
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, PUF, Paris, 1975;
Maurice Duverger, Le sisteme politiques franșais, 20 ed., Presse universitaires de France, 1990;
Michael Freeden, Drepturile, București, Editura Du Style, 1998;
Mihai Bădescu, Drept constituțional și instituții juridice, București, Editura Lumina Lex, 2001;
Mihai Bădescu, Drept constituțional și instituții politice, București, Ed.VIS Print, 2002;
Mihai Bădescu, Mono sau bicameralism?, în „Modificarea Constituției – necesitate a consolidării democrației în România”, București, Editura Bren, 2002;
Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituția României – comentată și adnotată, București, 1992;
Mihai T.Oroveanu, Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale, București, Editura Cerna, 1992;
M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Vida. Alegerile parlamentare și prezidențiale Regia Autonomă „Monitorul Oficial" 1992.
M. Constantinescu, I. Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar. București. 1994.
M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan „Revizuirea Constituției, Explicații și comentarii” Ed. Rosetti, 2003
Ovidiu Ținca, Drept constituțional și instituții politice, Oradea, 1999;
Paul Negulescu, Curs de drept constituțional român, Editat de Alex. Th. Doicescu, București (f.a);
Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, 2 vol., Casa Școalelor, București, 1942-1943;
Paul Reuter, Droit international publique, P.U.F, Paris, 1976;
Petru Miculescu, Statul de drept, București, Editura Lumina Lex, 1998;
Philippe Parini, Regimes politiques contemporaines, Masson, Paris, Milan, Barcelona, Bonn, 1991;
Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson, Paris, 1992;
P. Kayser Le droit dit a l'image în „Melanges en l'honneur de Paul Roubier”. t.II. Sirey. Paris. 1961.
Thomas Fleiner Gerster, Theorie generale de l’Etat, PUF, Paris, 1986;
Thomas Hobbes, The Great Political Theories, Avon Books, New York, 1984;
Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I și II, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Tudor Drăganu, Ion Deleanu, Studii de drept constituțional, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975;
Vasile Gionea, Nicolae Pavel, Curs de drept constituțional, Editura Holding Reporter, București, 1998;
V. Dabu Drept constituțional și instituții politice Editia a IV a revăzută și actualizată Ed. SNSPA 2005
Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituția României comentată și adnotată, Editura Lumina Lex, București, 1997;
Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Crestomație de drept constituțional, vol.I și II, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituțional comparat, Ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 1999;
Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Ratificarea tratatelor de la Maastricht și Amsterdam și unele implicații pe planul dreptului constituțional, în „Revista de Drept comercial” serie nouă, anul IX, nr.7-8/1999;
Victor Duculescu, O temă de dezbatere între oamenii politici și juriștii români: modificarea Constituției, în „Juridica”, revistă lunară de drept, publicație a Editurii All Beck, anul I, nr.7, august 2000;
Walter Bagehof, The English Constitution, London, Collins, 1965;
C. DECIZII ALE CURȚII CONSTITUȚIONALE
Curtea Constituțională, Culegere de decizii și hotărâri 1992-1993, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1994;
Curtea Constituțională, Culegere de decizii și hotărâri 1994, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1995;
Curtea Constituțională, Culegere de decizii și hotărâri 1995, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1995;
Curtea Constituțională, Culegere de decizii și hotărâri 1995-1996, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1997;
Curtea Constituțională, Culegere de decizii și hotărâri 1999, Editura Național, 1998;
Jurisprudența Curții Constituționale, 1992-1997, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1998;
Curtea Constituțională, Decizii și hotărâri 1999, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000;
Curtea Constituțională, Decizii și hotărâri 1999, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000.
Decizia Curții Constituționale nr. 601 din 14 noiembrie 2005 privind constituționalitatea dispozițiilor art. 4 alin. (5), art. 12 alin. (1), art. 30 alin. (1) și (2), art. 31, art. 32 alin. (1), art. 38 alin. (1), art. 121 alin. (1) și ale art. 170 alin. (2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005, publicată în M.Of. nr. 1022/17.11.2005
Decizia Curții Constituționale nr. 602 din 14 noiembrie 2005 privind constituționalitatea dispozițiilor art. 25, art. 25^1 alin. (1), (2), (4), (5) și (7), art. 25^2 alin. (1) și (2), art. 43 alin. (5), art. 48 alin. (4), art. 86 alin. (2) pct. 2 lit. c) și ale art. 86 alin. (3) pct. 2 lit. e^2) și e^3) din Regulamentul Camerei Deputaților, publicată în M.Of. nr. 1.027 din 18 noiembrie 2005;
D. DOCUMENTE INTERNAȚIONALE
Carta Organizației Națiunilor Unite, Traducere în limba română, editată de Centrul de Informare al ONU pentru România;
Carta de la Paris pentru o nouă Europă, textul publicat în Monitorul Oficial al României nr.181 din 9 septembrie 1991
Statutul Consiliului Europei în Monitorul Oficial al României nr.238 din 4 octombrie 1993;
Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale și protocoalele adiționale în Monitorul Oficial al României nr.135 din 31 mai 1994 sau Crestomație de drept constituțional, vol.I;
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, amendată prin protocolul nr.11 în Manualul Consiliului Europei, Centrul de Informare și documentare al Consiliului Europei la București, 1999;
Pact internațional cu privire la drepturile civile și politice, în Victor Luncan, Victor Duculescu, Drepturile omului. Culegere de documente internaționale și acte normative de drept internațional, Editura Lumina Lex, București, 1993;
Protocolul facultativ al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, în Monitorul Oficial al României nr.143 din 30 iunie 1993;
Declarația privind drepturile persoanelor care fac parte din minoritățile etnice, naționale sau religioase și protecția identității acestora (Copenhaga, 1990) în Crestomație de drept constituțional, vol.1;
Carta socială europeană, revizuită, în Manualul Consiliului Europei, Centrul de Informare și documentare al Consiliului Europei la București, 1999;
Carta europeană a autonomiei locale, în Manualul Consiliului Europei, Centrul de Informare și documentare al Consiliului Europei la București, București, 1999;
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, în Manualul Consiliului Europei, Centrul de Informare și documentare al Consiliului Europei la București, București, 1999;
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, în Monitorul oficial al României nr.82 din 4 mai 1995 sau în Manualul Consiliului Europei, centrul de Informare și documentare al Consiliului Europei la București, București, 1999.
Codul Deontologic al Avocaților din Uniunea Europeană adoptat de delegațiile Uniunii Europene, în Sesiunea Plenară a Consiliului Barourilor Uniunii Europene, desfășurată la Lyon, la 28 noiembrie 1988.
Bibliografie selectivă
a. Acte Normative Interne
Constituția României
Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României
Legea 373/2004 – alegerea Camerei Deputaților și a Senatului publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 887 din 29 septembrie 2004
Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I-a, nr. 638 din 28 decembrie 1999.
Legea nr. 23/03 martie 2004, publicată în M.Of.nr. 187 din 3 martie 2004.
Legea nr. 161/19 aprilie 2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției
Legea nr. 117/ 05 mai 2005, publicată în M. Of. nr. 389/2005
Legea nr. 554/2004,
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, în M.Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.
Legea nr. 303/2004, privind statutul magistraților publicată în M.Of. nr. 576/29.06.2004 republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 în M.Of. nr. 826/13.09.2005.
Legea nr. 317 din 01iulie 2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii publicată în M.Of. nr. 599 din 02. iulie 2004 și republicată în temeiul art. art. VI al titlului XV din legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente în M.Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005
Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului publicat în M.Of. nr. 326/16.05.2002
Regulamentul Senatului publicat în M. Of. nr. 948/ 25.10.2005
Regulamentul Camerei Deputaților publicat în M.Of. nr. 21/15.01.2001
Regulamentul Ședințelor Comune publicat în M.Of. nr. 34/04.03.1992 modificat prin Hotărârea Parlamentului nr. 13/1995 publicată în M.Of. nr. 136/05.07.1995
Ordonanța de urgență nr. 80/2004 privind modificarea și completarea unor dispoziții din Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului.
Ordonanță de urgență nr. 77 din 7 octombrie 2004 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României publicată în M.Of. nr. 920 din data: 10/9/04
OUG nr. 64/28 iunie 2003, publicată în M.Of. nr. 464 din 29 iunie 2003.
OUG nr. 11/ 23 martie 2004, publicată în M. Of. nr. 187/03.03.2004
OUG nr. 17/ 09 martie 2005,
OUG nr. 76/ 12 iulie 2005
OUG nr. 134/2005, aprobată de către Parlament prin Legea nr. 54/2006 privind aprobarea OUG nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea OUG nr. 43/2004 privind PNA, lege publicată în M.Of. nr. 226/13.03.2006.
Hotărârea 1610/2004 privind stabilirea unor măsuri pentru organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Camera Deputaților, Senat și Președintele României în anul 2004, publicată în M.Of. nr. 919 din data: 10/8/04
Hotărârea 1611/2004 privind cheltuielile necesare pentru pregătirea, organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Camera Deputaților, Senat și Președintele României în anul 2004, publicată în M.Of. nr. 919 din data: 10/8/04
Hotărarea 1612/2004 privind modelul timbrului autocolant, conditiile de tiparire, de gestionare și de utilizare a acestuia la alegerile pentru Camera Deputatilor,Senat și Presedintele Romaniei în anul 2004.
Hotărârea 1613/2004 privind modelul ștampilelor care vor fi folosite la Biroul Electoral Central, birourile electorale de circumscripție și oficiile electorale, modelul copiei de pe lista electorală permanentă, modelul listei electorale speciale, precum și modelul listei membrilor organizației cetățenilor aparținând minorităților naționale care vor fi folosite pentru alegerea Camerei Deputaților, a Senatului și a Președintelui României în anul 2004 publicată în M.Of. nr. 917 din data: 10/8/04
Hotărârea 1614/2004 pentru aprobarea programului calendaristic privind realizarea actiunilor prevazute în Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputatilor și a Senatului și în Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Presedintelui Romaniei publicatã în M.Of. nr. 917 din data: 10/08/2004
Hotărârea 1790/2004 privind stabilirea modelelor proceselor-verbale și ale altor formulare necesare constatării rezultatelor pentru alegerea Camerei Deputaților, a Senatului și a Președintelui României, din anul 2004
Hotărârea 1791/2004 pentru modificarea anexei nr. 6 la H.G. 1613/2004 privind modelul ștampilelor care vor fi folosite la Biroul Electoral Central, birourile electorale de circumscripție și oficiile electorale, modelul copiei de pe lista electorală permanentă, modelul listei electorale speciale, al listei susținătorilor, precum și modelul listei membrilor organizației cetățenilor aparținând minorităților naționale, care vor fi folosite pentru alegerea Camerei Deputaților, a Senatului și a Președintelui României
Hotărârea nr. 4/2004 a BEC pentru aplicarea dispozițiilor legale privitoare la "Lista completă de candidaturi" publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 981 din 25/10/2004
B. LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Andre Hauriou, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, 1968;
Andre Hauriou, Jean Gicquel, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, Editions Montchrestien, 1980;
Anthony Arblaster, Democrația, București, Editura Du Style, 1998;
Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasiliu, Ioan Vida, Noua lege electorală a României, București, 1992;
Benoit Jeanneau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris, Dalloz, 1968;
Bertrand de Jouvenell, Du pouvoir. Histoire naturelle de Croissance, Paris, Hachette, 1972;
Chantal Millon-Delsol, Les idțes politiques au XX-e siecle, PUF, Paris, 1991;
Charles Cadoux, Droit constitutionnel et institutions politiques. Theorie generale des institutions politiques, Cujas, Paris, 1973;
Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier, Jean-Claude Ricci, Droit constitutionnel et institutions politiques. Economica, Paris, 1983;
Constantin C.Dissescu, Curs de drept constituțional, București, 1915;
Constanța Călinoiu, Drept constituțional și instituții politice, București, Editura Victor 2001;
Corneliu-Liviu Popescu, Aplicarea în România a Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale, în „Dreptul” nr.4/2000;
Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democrației constituționale, Editura Lumina Lex, București, 1997;
Cristian Ionescu Instituții Politice și Drept Constituțional, Ed. Juridică, București 2004,
Cristian Ionescu, Sisteme constituționale contemporane, Editura Șansa SRL, București, 1994;
Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constituțional român, București, Editura Hyperion XXI, București, 1993;
Daniel-Lewis Seiller, La politique comparee, Paris, Armand Colin, 1982;
G Vrabie, Drept constituțional și instituții politice contemporane, Ediția a III-a revăzută și întregită, Editura Team, Iași, 1995;
Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Editura Virginia, Iași, 1995;
George Alexianu, Curs de drept constituțional, vol.1-3, Casa Școalelor, București, 1930-1938;
Gerard Conac, Didier Maus, L’exception d’inconsti-tutionalitț. Experiences etrangeres et situation franșais, în „Revue franșais de droit constitutionnel, nr.4/1990;
G. Burdeau, Droit constitutionnel et institutions politiques, Paris. 1966
Hans Kelsen, The Law of the United Nations, London, 1951;
Henri Brun, Guy Tremblay, Droit constitutionnel, Les Editions Yvon Blais Inv. Quebec, 1990;
Ioan Muraru, Drept constituțional și instituții politice, București, Editura Actami, 1998;
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii constituționale, vol.I, Editura Actami, București, 1998;
Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, vol.I, Ed.All Beck, 2003;
Ion Deleanu, Democrația și dinamica puterii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1985;
Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice. Tratat, vol.1 și 2, Editura Europa Nova, București, 1996;
I. Leș Sisteme judiciare comparate Ed. All Beck, București, 2002
Ion Rusu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Cerna, București, 1998;
Jacques Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, 1979;
Jean Gicquel, Andre Haurion, Droit constitutionnel et institutions politiques, Editions Montchrestien, Paris, 1985;
Jean Paul Jacque, Droit constitutionnel et institutions politiques, Editions Dalloz, Paris, 2000;
J.F.Aubert, Traite de droit constitutionnel suisse. Editions Ides et calendes, Neuchatet, Suisse. 1967.
Keith Dowding, Puterea, București, Editura Du Style, 1988;
Leon Duguit, Traite de droit constitutionnel, 5 vol., Sirey, Paris, 1921-1925, reeditat, Cuyas, Paris, 1972;
Lue Weber, L’Etat, acteur economique, Economica, Geneve, 1991;
Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1987;
Marcel Prelot, Sociologie politiques, Dalloz, Paris, 1973;
Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, București, Editura Omega Press, 1999;
Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, PUF, Paris, 1975;
Maurice Duverger, Le sisteme politiques franșais, 20 ed., Presse universitaires de France, 1990;
Michael Freeden, Drepturile, București, Editura Du Style, 1998;
Mihai Bădescu, Drept constituțional și instituții juridice, București, Editura Lumina Lex, 2001;
Mihai Bădescu, Drept constituțional și instituții politice, București, Ed.VIS Print, 2002;
Mihai Bădescu, Mono sau bicameralism?, în „Modificarea Constituției – necesitate a consolidării democrației în România”, București, Editura Bren, 2002;
Mihai Constantinescu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ioan Vida, Constituția României – comentată și adnotată, București, 1992;
Mihai T.Oroveanu, Istoria dreptului românesc și evoluția instituțiilor constituționale, București, Editura Cerna, 1992;
M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Vida. Alegerile parlamentare și prezidențiale Regia Autonomă „Monitorul Oficial" 1992.
M. Constantinescu, I. Muraru, Drept parlamentar, Ed. Gramar. București. 1994.
M. Constantinescu, I. Muraru, A. Iorgovan „Revizuirea Constituției, Explicații și comentarii” Ed. Rosetti, 2003
Ovidiu Ținca, Drept constituțional și instituții politice, Oradea, 1999;
Paul Negulescu, Curs de drept constituțional român, Editat de Alex. Th. Doicescu, București (f.a);
Paul Negulescu, George Alexianu, Tratat de drept public, 2 vol., Casa Școalelor, București, 1942-1943;
Paul Reuter, Droit international publique, P.U.F, Paris, 1976;
Petru Miculescu, Statul de drept, București, Editura Lumina Lex, 1998;
Philippe Parini, Regimes politiques contemporaines, Masson, Paris, Milan, Barcelona, Bonn, 1991;
Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit constitutionnel, Masson, Paris, 1992;
P. Kayser Le droit dit a l'image în „Melanges en l'honneur de Paul Roubier”. t.II. Sirey. Paris. 1961.
Thomas Fleiner Gerster, Theorie generale de l’Etat, PUF, Paris, 1986;
Thomas Hobbes, The Great Political Theories, Avon Books, New York, 1984;
Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții politice, vol. I și II, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Tudor Drăganu, Ion Deleanu, Studii de drept constituțional, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975;
Vasile Gionea, Nicolae Pavel, Curs de drept constituțional, Editura Holding Reporter, București, 1998;
V. Dabu Drept constituțional și instituții politice Editia a IV a revăzută și actualizată Ed. SNSPA 2005
Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Constituția României comentată și adnotată, Editura Lumina Lex, București, 1997;
Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Crestomație de drept constituțional, vol.I și II, Editura Lumina Lex, București, 1998;
Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituțional comparat, Ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 1999;
Victor Duculescu, Constanța Călinoiu, Ratificarea tratatelor de la Maastricht și Amsterdam și unele implicații pe planul dreptului constituțional, în „Revista de Drept comercial” serie nouă, anul IX, nr.7-8/1999;
Victor Duculescu, O temă de dezbatere între oamenii politici și juriștii români: modificarea Constituției, în „Juridica”, revistă lunară de drept, publicație a Editurii All Beck, anul I, nr.7, august 2000;
Walter Bagehof, The English Constitution, London, Collins, 1965;
C. DECIZII ALE CURȚII CONSTITUȚIONALE
Curtea Constituțională, Culegere de decizii și hotărâri 1992-1993, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1994;
Curtea Constituțională, Culegere de decizii și hotărâri 1994, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1995;
Curtea Constituțională, Culegere de decizii și hotărâri 1995, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1995;
Curtea Constituțională, Culegere de decizii și hotărâri 1995-1996, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1997;
Curtea Constituțională, Culegere de decizii și hotărâri 1999, Editura Național, 1998;
Jurisprudența Curții Constituționale, 1992-1997, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1998;
Curtea Constituțională, Decizii și hotărâri 1999, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000;
Curtea Constituțională, Decizii și hotărâri 1999, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000.
Decizia Curții Constituționale nr. 601 din 14 noiembrie 2005 privind constituționalitatea dispozițiilor art. 4 alin. (5), art. 12 alin. (1), art. 30 alin. (1) și (2), art. 31, art. 32 alin. (1), art. 38 alin. (1), art. 121 alin. (1) și ale art. 170 alin. (2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea nr. 28 din 24 octombrie 2005, publicată în M.Of. nr. 1022/17.11.2005
Decizia Curții Constituționale nr. 602 din 14 noiembrie 2005 privind constituționalitatea dispozițiilor art. 25, art. 25^1 alin. (1), (2), (4), (5) și (7), art. 25^2 alin. (1) și (2), art. 43 alin. (5), art. 48 alin. (4), art. 86 alin. (2) pct. 2 lit. c) și ale art. 86 alin. (3) pct. 2 lit. e^2) și e^3) din Regulamentul Camerei Deputaților, publicată în M.Of. nr. 1.027 din 18 noiembrie 2005;
D. DOCUMENTE INTERNAȚIONALE
Carta Organizației Națiunilor Unite, Traducere în limba română, editată de Centrul de Informare al ONU pentru România;
Carta de la Paris pentru o nouă Europă, textul publicat în Monitorul Oficial al României nr.181 din 9 septembrie 1991
Statutul Consiliului Europei în Monitorul Oficial al României nr.238 din 4 octombrie 1993;
Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale și protocoalele adiționale în Monitorul Oficial al României nr.135 din 31 mai 1994 sau Crestomație de drept constituțional, vol.I;
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, amendată prin protocolul nr.11 în Manualul Consiliului Europei, Centrul de Informare și documentare al Consiliului Europei la București, 1999;
Pact internațional cu privire la drepturile civile și politice, în Victor Luncan, Victor Duculescu, Drepturile omului. Culegere de documente internaționale și acte normative de drept internațional, Editura Lumina Lex, București, 1993;
Protocolul facultativ al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, în Monitorul Oficial al României nr.143 din 30 iunie 1993;
Declarația privind drepturile persoanelor care fac parte din minoritățile etnice, naționale sau religioase și protecția identității acestora (Copenhaga, 1990) în Crestomație de drept constituțional, vol.1;
Carta socială europeană, revizuită, în Manualul Consiliului Europei, Centrul de Informare și documentare al Consiliului Europei la București, 1999;
Carta europeană a autonomiei locale, în Manualul Consiliului Europei, Centrul de Informare și documentare al Consiliului Europei la București, București, 1999;
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, în Manualul Consiliului Europei, Centrul de Informare și documentare al Consiliului Europei la București, București, 1999;
Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale, în Monitorul oficial al României nr.82 din 4 mai 1995 sau în Manualul Consiliului Europei, centrul de Informare și documentare al Consiliului Europei la București, București, 1999.
Codul Deontologic al Avocaților din Uniunea Europeană adoptat de delegațiile Uniunii Europene, în Sesiunea Plenară a Consiliului Barourilor Uniunii Europene, desfășurată la Lyon, la 28 noiembrie 1988.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Drept Constitutional Si Institutii Politice (ID: 127462)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.