Drept Comunitar Si Drept National

Introducere

Europa modernă este compusă din state suverane care nu se supun niciunei autorități superioare. Statele sunt separate prin frontiere, granițe. Relațiile dintre ele sunt bazate pe diplomație, încheierea de convenții internaționale ce sunt supuse regulilor dreptului internațional public. Fiecare stat se distinge de vecinul său prin limbă, tradiții, istorie, cultură, obiceiuri.

Ordinea juridică Europeană reprezintă un ansamblu de norme și reglementari juridice cuprinse în tratatele încheiate de statele membre (tratatele constitutive, tratatele de aderare și tratatele modificatoare) de o parte și actele normative adoptate de instituțiile Uniunii Europene, legitimate prin renunțarea de către statele membre la o parte din suveranitatea lor națională, în favoarea acestor instituții, pe de altă parte. Aceste norme și reglementari juridice au forța juridica obligatorie pe teritoriul statelor membre în întregul spațiu comunitar.

În ceea ce privește dreptul comunitar, în literatura de specialitate au fost elaborate numeroase definiții ale dreptului comunitar european, ținând seama de elementele mai importante care îl individualizează.

Dreptul comunitar poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice prin care se consacra structurile, rolul și funcțiile instituțiilor europene, precum și raporturile acestora cu instituțiile naționale în îndeplinirea obiectivelor de progres și dezvoltare ale popoarelor Continentului.

Încercând o definire a dreptului instituțional comunitar european reținem ca acesta reprezintă un ansamblu de norme juridice care, conținute în tratate sau elaborate de instituții, urmăresc ca scop principal înființarea și buna funcționare a Comunităților Europene (în prezent Uniunea Europeană).

Dreptul comunitar reprezintă ansamblul de norme juridice care impun statelor membre reguli de urmat în vederea realizării obiectivelor pe care Comunitățile Europene le au de îndeplinit. Aceste norme sunt cuprinse în tratate sau sunt emise de instituții, obiectul lor fiind Uniunea Europeană și exercitarea competentelor acesteia.

Ca atare, dreptul comunitar este un drept supranațional care în toate situațiile are întâietate față de dreptul național al fiecărei țări membre.

Această lucrare denumită „Drept comunitar și drept național” cuprinde un număr de trei capitole. Primul capitol dezbate problematica izvoarelor dreptului comunitar și aplicabilitatea dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre.

Capitolul secund prezintă normele privind aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar din prisma specificitații ordinii juridice comunitare, a principiului aplicării imediate a dreptului comunitar și aplicabilității imediate a diferitelor izvoare de drept comunitar.

Cel de-al treilea capitol face referire la modalitățile prin care dreptul comunitar își face resimțită prezența în dreptul național. Lucrarea se finalizează cu prezentarea concluziilor și a bibliografiei.

Capitolul 1. Izvoarele dreptului comunitar și aplicabilitatea dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre

În ceea ce priveste determinarea izvoarelor dreptului comunitar o contributie notabila la definirea acestora au avut-o nu atât textele tratatelor comunitare, cât doctrina si jurisprudenta Curtii Europene de Justitie. Astfel se disting doua categorii importante de izvoare ale dreptului comunitar:

-izvoare primare (originare) – tratatele;

-izvoare secundare (derivate) – actele adoptate de catre institutiile comunitare.

Pe lânga acestea în categoria izvoarelor dreptului comunitar au fost incluse: principiile generale ale dreptului, jurisprudenta Curtii de Justitie, dreptul rezultat din relatiile externe ale Comunitatilor, dreptul complementar rezultând din actele conventionale încheiate între statele membre în vederea aplicarii tratatelor.

Ca pentru orice disciplină juridică, analiza izvoarelor sale este o chestiune de debut al discuțiilor teoretice. Față de abordarea clasică a noțiunii de izvor de drept, Dreptul european presupune o serie de trăsături caracteristice, derivând din modul particular al emiterii și aplicării actelor juridice de către instituțiile europene. Izvoarele dreptului comunitar sunt definite ca reprezentând „modalități specifice prin care regulile de conduită considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin acordul de voință al statelor membre”. Acestea rezultă din Tratatele institutive și din practica instituțiilor și a statelor membre, precum și din sistematizarea realizată chiar de Curtea de justiție a Comunităților europene.

Fondul legislativ în sistemul comunitar se compune din peste 300.000 de acte normative, disponibile atât ca texte comentate în diferite cursuri universitare sau lucrări de specialitate, dar și în format electronic. Serverul legislativ al Uniunii Europene (EURLEX) deschide accesul la o bază de date multilingvă care grupeazã o paletă largă de acte normative, de la tratatele comunitare, la acordurile internaționale, lucrările pregătitoare, jurisprudența și interpelările parlamentare.

1.1. Tratatele, ca izvoare de drept primar

Tratatele constituie dreptul primar al Uniunii Europene, care este comparabil al nivel național cu dreptul constituțional.

Tratatele, așadar definesc elementele fundamentale ale Uniunii și precizează competența instituțiilor din sistemul comunitar care participă la procesul de luare a deciziilor, procedurile legislative, precum și puterile și prerogativele care sunt recunoscute acestor instituții. Mai mult decât atât, tratatele formeazã obiectul negocierilor directe între guvernele statelor membre care trebuie așadar sã fie ratificate dupã procedura prevăzută la nivel național pentru fiecare stat în parte (în principiu prin aprobare de către parlamentul național sau prin referendum).

Pe lângã cele două tratate considerate fundamentale, Tratatul instituind o comunitate europeană și Tratatul asupra Uniunii Europene, sunt avute în vedere și Tratatul EURATOM, tratatele de aderare ale altor state decât cele fondatoare, alte tratate și protocoale.

1.1.1. Tratatul instituind Comunitatea Europeană (Tratatul CE)

Obiectivul principal al tratatului care instituie Comunitatea Europeană este să realizeze o integrare progresivă a statelor europene și să stabilească o piață comună, pe baza celor patru libertăți de circulație (a bunurilor, a persoanelor, a capitalurilor și a serviciilor), pe baza unificării progresive a politicilor economice ale statelor membre.

Pentru aceasta, statele membre au renunțat la o parte din suveranitatea lor, în favoarea instituțiilor comunitare care au dobândit puterea de a adopta reguli direct aplicabile în statele membre (regulamente, directive, decizii) și având prioritate asupra normelor dreptului național.

Tratatul CE în forma sa actuală este rezultatul modificărilor aduse tratatului care a instituit Comunitatea Economică Europeană (Tratatul CEE semnat la Roma în 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958). Acesta a fost modificat în numeroase rânduri, în special prin actul Unic European, intrat în vigoare în 1987, prin Tratatul de la Maastricht (Tratatul asupra uniunii Europene) intrat în vigoare în 1993, prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, și prin Tratatul de la Nice, intrat în vigoare in februarie 2003.

În urma acestor modificări, părți importante din Tratatul CE au fost reformulate pentru a putea fi corect înțelese astăzi. Tratatul cuprinde actualmente aproape toate aspectele economice de interes pentru comunitate, dar și aspecte politice cum ar fi dreptul de azil și dreptul de a emigra (vezi în acest sens Tratatul de la Amsterdam).

1.1.2. Tratatul asupra Uniunii Europene

Tratatul asupra UE (Maastricht. 1992) urmărește două obiective principale:

realizarea unei uniuni monetare prin stabilirea principiilor și regulilor pentru punerea în circulație a monedei unice EURO;

crearea unei uniuni economice și politice.

Pornind de la acest tratat se vorbește despre construcția pe trei piloni a Uniunii Europene, din care primul pilon este format din Comunitatea europeană, iar ceilalți doi sunt formați din politica externă și de securitate comună și din cooperarea judiciară și în materie penală. Existã totuși o mare diferență între primul pilon și celelalte două, care nu au fost încă însoțite de un transfer de suveranitate în favoarea instituțiilor și organismelor comunitare cum a fost cazul Comunității europene.

Statele membre și-au dorit conservarea în aceste domenii a puterilor lor autonome de decizie și s-au limitat la o colaborare de tip interguvernamental. Instrumentele juridice cele mai importante utilizate in aceste domenii sunt acțiunile comune, pozițiile comune și deciziile-cadru care sunt aproape întotdeauna adoptate în unanimitate și sunt dominate de o forță de constrângere limitată. În varianta sa originală, tratatul UE a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 și a fost modificat succesiv prin tratatul de la Amsterdam, 1999, tratatul de la Nice, 2003. O versiune consolidată a tratatului de la Maastricht este de asemenea disponibilă.

Trebuie subliniat cã tratatul asupra UE a schimbat denumirea Comunității Economice Europene în Comunitate Europeană, numele CECA și CEEA fiind cuprinse aici.

1.1.3. Tratatul de la Lisabona

La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.

Europă mai democratică și mai transparentă, în care Parlamentul European și parlamentele naționale se bucură de un rol consolidat, în care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați și care definește mai clar ce este de făcut la nivel european și național și de către cine.

Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales direct de către cetățenii Uniunii Europene, va avea noi atribuții privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziție de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene.

O mai mare implicare a parlamentelor naționale: parlamentele naționale vor participa într-o măsură mai mare la activitățile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obține rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarității). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naționale va conduce la consolidarea caracterului democratic și la creșterea legitimității acțiunilor Uniunii.

O voce mai puternică pentru cetățeni: datorită inițiativei cetățenilor, un milion de cetățeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaște explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

O Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții eficiente și moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.

Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorității calificate se va baza pe sistemul dublei majorități, a statelor membre și a populației, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obține e obține atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii.

Un cadru instituțional mai stabil și mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcția de președinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani și jumătate, introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei și rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European și la reducerea numărului de comisari și include reguli clare privind cooperarea consolidată și dispozițiile financiare.

O viață mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi și pentru cetățenii săi precum libertatea, securitatea și justiția (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalității). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă și la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spațiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism și cooperare administrativă.

O Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni.

Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică și consolidează valorile și obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referință pentru cetățenii europeni și să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.

Drepturile cetățenilor și Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special, garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor acesteia forță juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale.

Libertate pentru cetățenii europeni: Tratatul de la Lisabona menține și consolidează cele „patru libertăți”, precum și libertatea politică, economică și socială a cetățenilor europeni.

Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea și statele membre acționează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.

Mai multă siguranță pentru toți: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de acțiune în materie de libertate, securitate și justiție, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce privește capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalității și terorismului. Noile prevederi în materie de protecție civilă, ajutor umanitar și sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la amenințările la adresa securității cetățenilor europeni.

Europa ca actor pe scena internațională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.

Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care va fi și unul din vicepreședinții Comisiei, va crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a UE.

Noul Serviciu european pentru acțiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.

Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.

Progresele în domeniul politicii europene de securitate și apărare vor menține unele modalități decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

1.1.4. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

Tratatul instituind Comunitatae Europeană a energiei atomice (Tratatul Euratom) a fost semnat la Roma în data de 25 martie 1957 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 în același timp cu Tratatul CEE.

În baza acestui Tratat, statele membre s-au obligat să adopte măsurile care se impuneau pentru a împiedica orice utilizare ilicită a materialelor nucleare și pentru a proteja sănătatea populației.

Obiectivul Tratatului Euratom a fost acela de a realiza o coordonare a programelor de cercetare deja lansate de cãtre statele membre sau programele care sunt în curs de lansare cu respectarea principiilor utilizării pașnice a nenrgiei nucleare. Acest tratat a fost în mare mãsurã absorbit de tratatul CE.

1.1.5. Actul Unic European

În evoluția procesului de integrare economică, politică și socială, necesitatea revizuirii tratatelor de instituire a comunităților, a perfecționării mecanismelor instituționale și a realizării unei veritabile piețe comune generează apariția în planul tratatelor europene a Actului Unic European.

Actul Unic European a fost semnat în 28 februarie 1986 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Acesta a introdus Piața Unică Europeană si Cooperarea Politică Europeană.Acesta reprezintă prima modificare a tratatelor originale ,prin care s-a extins competența instituțiilor comunitare.Prin el s-a extins votul cu majoritate calificată si s-a recunoscut oficial Comunitatea Europeană.Actul Unic European relansează construcția europeană , atât economic (desăvârșirea pieței interne , punerea in practică a unei politici de cercetare si tehnologizare ,întărirea Sistemului Monetar European ),cât si instituțional (extinderea votului majorității calificate ,lărgirea rolului Parlamentului European , dezvoltarea unui spațiu social).

Actul Unic European va fi cel mai important tratat semnat după tratatele de instituire a Comunităților, născut din tendința creării între statele europene a unei entități politice adevărate – respectiv Uniunea Europeană, fiind considerat a fi un adevărat instrument de relansare instituțională și de perfecționare a pieței interne cu un impact psihologic important și, totodată, ca suport juridic al Europei ultimului deceniu.

1.1.6. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999.Acesta a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene. Tratatul de la Amsterdam avea să fie o etapă decisivă în evoluția Uniunii Europene pentru că urmărea: implementarea unor schimbări radicale în domeniul exercitării și garantării drepturilor și libertăților fundamentale, a protecției mediului înconjurător, creșterii rolului Parlamentului în procesul decizional prin ridicarea procedurii codeciziei la rang de „regulă generală”, a securității și apărării comune, creșterea flexibilității procesului de integrare a noilor candidați, statuarea unor noi reglementări în ceea ce privește domeniul vizelor, a liberei circulații a persoanelor, politica socială și forța de muncă, extinderea și simplificarea procedurii legislative a codeciziei la noi domenii, introducerea majorități calificate în noi domenii și extinderea competențelor Curții de justiție la noi domenii observându-se dorința autorilor de a dezvolta, cel puțin simbolic, protecția drepturilor omului și, nu în ultimul rând, a apropierii instituțiilor Uniunii față de cetățeni.

1.1.7. Tratatul de la Nisa

Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Obiectivul principal al acestui tratat a fost să adapteze funcționarea Uniunii Europene în vederea extinderii.

Tratatul de la Nisa aduce modificări instituțiilor Uniunii Europene și celor două organe comunitare consultative – Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor. În ceea ce privește Parlamentul european, Tratatul de la Nisa stabilește numărul total de deputați europeni la 732 în perspectiva extinderii Uniunii, statele candidate putându-și ocupa locurile începând cu data aderării; de asemenea modificările legate de Parlamentul European vizează rolul de colegislator al acestuia.

1.1.8. Autoritatea Tratatelor

Autoritatea Tratatelor reiese din rangul lor, în caz de conflict cu alte norme, ca și din condițiile revizuirii lor.

Regulile din tratatele institutive se găsesc în vârful ierarhiei izvoarelor de drept european. Ele se situează deasupra celorlalte izvoare a dreptului comunitar, fără nici o excepție. Față de dreptul derivat (actele unilaterale ale instituțiilor comunitare) și de dreptul apărut din relațiile externe ale Uniunii europene (tratatele și acordurile încheiate de către instituțiile europene), tratatele institutive stabilesc, în același timp, baza normativă, cadrul decizional și limitele de luare a acestor decizii. Această prioritate este garantată prin numeroase metode de dreptul jurisdicțional care permite sancționarea nerespectării prevederilor din tratate.

În ceea ce privește acordurile internaționale încheiate de către instituțiile europene, articolul 300 din Tratatul instituind C.E. prevede control preventiv care permite Consiliului, Comisiei, ca și oricărui stat membru să ceară Curții de Justiție un aviz negativ care nu poate fi încălcat decât în urma unei revizii formale a Tratatului.

Tratatele institutive sunt superioare celorlalte tratate încheiate de către statele membre, în special cele care au fost încheiate înaintea intrării lor în vigoare; acestea nu sunt valabile decât în măsura în care ele sunt compatibile cu obiectivele comunitare.

Tratatele încheiate la nivel european sunt superioare și tratatelor încheiate de către statele membre cu state terțe, dupã intrarea lor în vigoare. În aceastã privință, Tratatul instituind Euratom prevede un control preventive: este necesară informarea Comisiei cu privire la toate proiectele de acorduri sau de convenții cu un stat terț sau cu o organizație internațională, în măsura în care ele interesează sfera de aplicare a Tratatului.

Conform regulilor dreptului internațional, Tratatele comunitare au forță juridică superioarã tratatelor încheiate de cãtre statele membre cu state terțe anterior intrării lor în vigoare. Cu alte cuvinte, statele membre nu pot să invoce dispozițiile comunitare pentru a se dispensa de executarea obligațiilor pe care și le-au asumat anterior; în schimb, ele nu pot invoca împotriva Comunităților drepturi pe care le-au dobândit anterior din aceste convenții.

Procedura de revizuire a celor trei Tratate a fost unificată prin articolul 48 din Tratatul asupra Uniunii Europene, care se substituie articolelor 96 din Tratatul instituind C.E.C.O., articolului 236 din Tratatul instituind C.E.E. și articolului 204 din Tratatul instituind C.E.E.A.

Inițiativa de revizuire trebuie să aparțină fie guvernelor statelor membre, fie Comisiei europene, ceea ce exclude faptul cã Parlamentul european să poată declanșa, nici măcar formal procedura și îl obligă să recurgă la mijloacele sale de presiune asupra Comisiei.

Proiectul cu privire la revizuirea unui tratat trebuie, mai întâi, sã fie supus Consiliului care, dupã consultarea Parlamentului și, în anumite cazuri, a Comisiei și Consiliului B.C.E., deliberează în vederea emiterii unui aviz favorabil, cu majoritate simplă. Apoi, președintele Consiliului convoacă, într-o conferință diplomatică, reprezentații guvernelor statelor membre care negociază și hotărăsc de comun acord conținutul tratatului de revizuire, care nu intră în vigoare decât după ce a fost ratificat ce către toate statele membre, conform regulilor lor constituționale.

Spre deosebire de Tratatul de la Paris, care a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, Tratatele de la Roma sunt încheiate pentru o perioadă nedeterminată, ceea ce exprimă dorința autorilor de a releva caracterul lor de angajament irevocabil. Mai mult, Tratatul asupra Uniunii Europene nu prevede nici o procedură de excludere a unui stat. Însã, nu se poate imagina situația în care unui stat care dorește să se retragă din Comunități să i se opună caracterul definitiv al angajamentelor sale, iar retragerea sa să poată interveni numai pe baza acordului încheiat între statele membre. În realitate, amploarea efectelor concrete ale participării statelor membre la Comunitãți apare ca un veritabil factor de ireversibilitate a angajamentelor comunitare.

În proiectul de constituție pentru Europa a fost prevăzutã disputata Clauză Penelope, cu privire la retragerea unui stat din Uniune. Este vorba despre situația în care, deși un stat nu a acceptat textul constituțional, 5/6 din statele membre au ratificat textul constituțional, ceea ce ar justifica aplicarea și respectarea constituției de către toate țările membre ale Uniunii.

În acest context, statul care nu a ratificat constituția poate să renunțe în mod unilateral la calitatea de membru al uniuni. Clauza Penelope propusă de președintele Romano Prodi nu a fost inclusă în textul constotuțional, însă constituția a prevăzut posibilitatea oricărui stat membru al Uniunii de a renunța unilateral la calitatea de stat membru.

În lipsa unei definiții a sferei de aplicare teritorială a Tratatului asupra Uniunii Europene, este bine ca referirile să se facă cu prudență în ceea ce privește noțiunea de “teritoriu comunitar”, ținând cont de particularitățile problemelor ridicate prin aplicarea dispozițiilor din acest Tratat, care nu modifică Tratatele constitutive ale Comunităților europene și, în special, cele cu privire la politica externă și de securitate comună, precum și cele referitoare la cooperarea poliției și cooperare juridică în materie penală.

Teritoriul comunitar, la care face referire Curtea de Justiție a Comunităților Europene, apare ca fiind un teritoriu funcțional, cu o geometrie variabilă, potrivit competențelor comunitare. Dreptul comunitar se aplică oricărui teritoriu în care statele membre acționează în câmpul de competențe atribuite Comunităților europene. Tratatele nu se aplicã statelor terțe.

Limitele teritoriului comunitar nu exclud aplicarea dreptului comunitar acțiunilor externe ale Comunității, însă numai acțiunilor care au efecte în interiorul teritoriului comunitar. De exemplu, anumite acte comunitare, decizii în materia ajutorului pentru dezvoltare sau sancțiunile economice au, prin natura lor, aplicabilitate în afara Comunității, însă pot produce efecte și în cadrul organizației.

Sfera de aplicare a dreptului comunitar derivat corespunde, în principiu, celei a Tratatelor comunitare, sub rezerva stabilirii unor dispoziții derogatorii care pot restrânge câmpul de aplicare al unui act derivat, eventual prin excluderea unei părți din teritoriul unui stat membru (de exemplu, DOM-urile franceze).

1.2. Acordurile internaționale

Acordurile internaționale sunt a doua sursă de drept a Uniunii Europene și permit Uniunii să dezvolte relații economice, sociale, politice cu restul statelor. Este vorba întotdeauna despre acorduri între subiecte de drept internațional (state membre sau organizații) care au drept scop sã pună bazele unei colaborări la nivel internațional.

Acordurile încheiate de către Uniunea Europeană în cadrul primului pilon leagă instituțiile Uniunii și statele membre. Acordurile încheiate de Uniunea Europeană în cadrul celui de-al doilea și al treilea pilon angajează instituțiile Uniunii, dar nu întotdeauna angajează și statele membre.

În prima categorie de acorduri distingem două subcategorii:

acordurile internaționale cu terțe state sau cu organizații internaționale;

acordurile și convențiile între statele membre;

Acordurile cu terțe state sau cu organizații internaționale pot fi încheiate fie de comunitate, fie de comunitate cu statele membre (acorduri mixte). Aceste acorduri angajează răspunderea comunității și a statelor membre, atrăgând obligații la nivel internațional.

Se disting trei forme de acorduri:

1. acordurile de asociere;

Asocierea presupune o colaborare economică strânsă, asociată cu o vastă susținere financiară din partea comunității în favoarea partenerilor la acord. Fac parte din aceastã categorie acordurile cu teriroriile de peste mãri, acordurile care vizeazã sã pregãteascã integrarea și urmăresc realizarea uniunii vamale, acordurile asupra Spațiului Economic European.

2. acordurile de cooperare;

Acordurile de cooperare nu au aceeași însemnătate ca acordurile de asociere, în măsura în care vizează doar o cooperare economicã intensivă. Astfel de acorduri sunt cele între comunitate și Statele Maghreb (Algeria, Maroc, Tunisia), Statele Machrek (Egipt, Iordania, Liban și Siria) și Israel.

3. acordurile comerciale;

Acestea sunt acte juridice care angajează statele membre pentru a răspunde la chestiuni care sunt legate direct de activitatea comuniunii, dar pentru care nici o competența nu a fost încredințată instituțiilor comunitare, pentru a permite lărgirea limitelor teriroriale ale dispozițiilor naționale în vederea creării unui drept uniform eșalon pentru comunitate (acordul în materia brevetelor comunitare, de exemplu.).

1.3. Regulamentul

Este definit de articolul 249 T.C.E., în alineatul 2, ca actul cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în toate statele membre.

Regulamentul posedă caracteristici care îl apropie de o lege din ordinea juridică internă, în special caracterul său normativ și regimul său, care îl plasează în mod normal la adăpost de orice acțiune în anulare intentată de un particular. Curtea de Justiție vede în regulament expresia unei puteri normative a Comunității. Autoritatea regulamentului față de persoanele fizice și juridice este indiscutabilă. Acestea nu dispun de posibilitatea de a ataca regulamentul printr-o acțiune în anulare, decât în condițiile în care demonstrează că regulamentul le privește direct și individual, fiind vorba în realitate de o decizie luată sub forma unui regulament.

Adoptat de Consiliu împreună cu Parlamentul sau de către Comisie singură, regulamentul este actul general și obligatoriu cu privire la întregul său cuprins și care se adresează în egală măsură tuturor statelor membre ale uniunii, dar și instituțiilor europene deopotrivă.

El este direct aplicabil, adică regulamentul creează norme de drept care se aplică imediat în toate statele membre, în același mod ca normele de drept intern, și fără nici o altă intervenție din partea autorităților naționale.

Aplicabilitatea directă se opune oricărei formalități naționale de asimilare sau transpunere a regulamentului în ordinea juridică internă.

Un act național care ar avea ca obiect introducerea în ordinea juridică internă a unui regulament sau care ar condiționa intrarea în vigoare a regulamentului ar fi ilegal, fiind contrar dreptului european.

Publicarea regulamentului nu este prevăzută sub sancțiunea nulității, dar actul de acest fel nepublicat nu este opozabil celor cărora li se adresează și nu poate să producă efecte împotriva celor care nu au avut posibilitatea de a lua la cunoștiință, pe cale oficială, despre cuprinsul său.

1.4. Directiva

Adoptată de Consiliu împreună cu Parlamentul European, sau de către Comisie singură, directiva se adreseazã statelor membre. Principalul ei scop este să uniformizeze legislațiile statelor membre. Directiva leagă statele membre în ceea ce privește rezultatul de atins, dar le lasă opțiunea alegerii între formele posibile pentru transpunerea ei în practică.

Transpunerea directivei este operațiunea prin care statul membru destinatar al unei directive comunitare procedează la adoptarea de măsuri necesare punerii ei în practică. Statul are alegerea asupra “formei” (în sens de tehnică legislativă sau regulamentară proprie fiecărui stat) și “mijloacelor” (instituțiile juridice susceptibile sã realizeze obiectivul indicat), esențial fiind ca acestea să conducă la atingerea rezultatului. Statul poate adopta legi sau regulamente, dupã cum poate fi pus în situația de a abroga sau modifica dispoziții interne incompatibile cu prevederile directivei.

Dacă directiva nu este transpusă în legislația națională de către statele membre, sau dacă este transpusă într-o manierã incompletă sau cu întârziere, justițiabilii pot să invoce direct prevederile directivei respective, chiar și în fața judecătorului național.

Potrivit articolului 249 alin. 3 din TCE directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar în ce privește rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în privința formei și mijloacelor pentru atingerea rezultatului.

Enumerarea proprietăților juridice ale directivei este echivocă. Cert, ea e un act obligatoriu, ca și regulamentul și decizia și spre deosebire de recomandare și aviz. Directiva, la fel ca decizia individuală și spre deosebire de regulament, nu obligă decât pe destinatarii pe care îi desemnează. Dar poate fi și un act “general”, fiind considerată astfel în jurisprudența CJCE.

Studiu de caz:

Cauza C-310/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Bacău (România), prin decizia din 14 iunie 2010, primită de Curte la 29 iunie 2010, în procedura Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești împotriva X, Y, Z, etc.

Cererea: Dacă art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la implementarea tratamentului egal între persoane indiferent de origine rasială sau etnică și art. 17 din Directiva […] 2000/78/CE [a Consiliului din 27 noiembrie 2000] de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă – ambele transpuse în dreptul intern prin O.G. nr. 137/2000 republicată si modificată, se opun unei reglementări naționale sau unei hotărâri a Curții Constituționale care interzice instanțelor judecătorești naționale să acorde reclamanților discriminați despăgubiri materiale și/sau morale pe care le consideră adecvate în situațiile în care repararea prejudiciului produs prin fapta de discriminare vizează drepturi salariale prevăzute de lege și acordate unei alte categorii socio-profesionale decât cea din care fac parte reclamanții. În acest sens a se vedea deciziile Curții Constituționale nr. 1325/04.12.2008 și nr. 146/25.02.2010.

În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ, să se precizeze dacă judecătorul național trebuie să aștepte abrogarea sau modificarea normelor legale interne și/sau schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, care sunt prin ipoteză în contradicție cu normele comunitare sau acesta este obligat să aplice în mod direct și imediat în cauza în curs de soluționare normele comunitare astfel cum au fost eventual interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, lăsând neaplicată orice dispoziție legală națională sau orice hotărâre a Curții Constituționale care sunt contrare normelor comunitare.

Cadrul juric:

Reglementarea Uniunii

Articolul 1 din Directiva 2000/43 prevede:

„Scopul prezentei directive este de a stabili un cadru pentru combaterea discriminării pe baza rasei sau originii etnice, în vederea punerii în aplicare în statele membre a principiului egalității de tratament.”

Articolul 2 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„În sensul prezentei directive, principiul egalității de tratament înseamnă că nu se face o discriminare directă sau indirectă pe baza rasei sau originii etnice.”

Articolul 1 din Directiva 2000/78 prevede:

„Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament.”

Articolul 2 alineatul (1) din directiva menționată prevede:

„În sensul prezentei directive, prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1.”

Articolul 3 din Directivele 2000/43 și 2000/78, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1) litera (c) că, în limitele competențelor conferite Comunității, directivele se aplică tuturor persoanelor, atât din sectorul public, cât și din cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce privește condițiile de angajare și condițiile de muncă, inclusiv concedierile și remunerarea.

Articolul 14 litera (a) din Directiva 2000/43 și articolul 16 litera (a) din Directiva 2000/78 prevăd că statele membre trebuie să ia măsurile necesare pentru a asigura abrogarea tuturor actelor cu putere de lege și actelor administrative care contravin principiului egalității de tratament.

Articolul 15 din Directiva 2000/43 prevede:

„Statele membre trebuie să stabilească norme privind sancțiunile care se aplică în cazul încălcării dispozițiilor de drept intern adoptate în aplicarea prezentei directive și să ia toate măsurile necesare pentru a asigura aplicarea acestora. Sancțiunile, care pot cuprinde plata de compensații pentru victimă, trebuie să fie eficiente, proporționale și să descurajeze discriminarea. […]”

Articolul 17 din Directiva 2000/78 prevede:

„Statele membre stabilesc regimul sancțiunilor aplicabile în cazul nerespectării dispozițiilor naționale adoptate conform prezentei directive și iau toate măsurile necesare pentru asigurarea aplicării acestora. Sancțiunile astfel prevăzute, care pot consta în despăgubirea victimei, trebuie să fie efective, proporționale și disuasive. […]”

Reglementarea națională

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000) vizează în special asigurarea transpunerii în dreptul intern a Directivelor 2000/43 și 2000/78.

Potrivit articolului 1 alineatul (2) literele (e) și (i) din Ordonanța nr. 137/2000:

„Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi:

(e) drepturile economice, sociale și culturale, în special:

(i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.”

Articolul 2 alineatul (1) din ordonanța menționată prevede:

„Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.”

Articolul 27 alineatul (1) din Ordonanța nr. 137/2000 prevede:

„Persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. […]”

Prin Deciziile nr. 818-820 din 3 iulie 2008, nr. 1325 din 4 decembrie 2008 și nr. 146 din 25 februarie 2010, Curtea Constituțională a declarat că diverse dispoziții din Ordonanța nr. 137/2000, printre care figurează articolul 27 din aceasta, trebuie considerate neconstituționale, în măsura în care din dispozițiile menționate ar rezulta că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Conform articolului 11 alineatul (1) și punctelor 6-13 de la litera A din anexa 1 la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 45/2007 (denumită în continuare „OUG nr. 27/2006”), procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție (denumită în continuare „DNA”) și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (denumită în continuare „DIICOT”) li se acordă o salarizare corespunzătoare cu cea a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din explicațiile oferite de instanța de trimitere reiese că accesul la posturile de procurori la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, prin urmare, acordarea unei remunerații corespunzătoare acestei funcții impun, printre altele, ca persoana interesată să îndeplinească criteriul vechimii de opt ani în magistratură, în timp ce această condiție nu este impusă în cazul posturilor de procurori din cadrul DNA și DIICOT.

Acțiunea principală și întrebările preliminare

În primă instanță, reclamanții, care sunt magistrați, au sesizat Tribunalul Bacău cu o acțiune formulată, printre altele, în contradictoriu cu însăși instanța menționată, Curtea de Apel Bacău și Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, în vederea obținerii reparării prejudiciului pe care apreciază că l-au suferit ca urmare a tratamentului discriminatoriu care li s-ar fi aplicat în materie de remunerare, în considerarea statutului de care beneficiază, sub acest aspect, procurorii din cadrul DNA și DIICOT.

Prin sentința civilă din 4 aprilie 2008, Tribunalul Bacău a considerat că reclamanții erau victime ale unei discriminări în funcție de categoria socioprofesională și de locul de muncă, criterii care ar corespunde celui de „categorie socială”, prevăzut la articolul 2 alineatul (1) din Ordonanța nr. 137/2000, și că principiul consacrat la articolul 6 alineatul (2) din Codul muncii, potrivit căruia, pentru muncă egală, remunerația trebuie să fie egală, este încălcat în speță.

În consecință, Tribunalul Bacău a admis acțiunea cu care era sesizat și, în temeiul articolului 27 alineatul (1) din Ordonanța nr. 137/2000, a obligat pârâtele să plătească reclamanților menționați drepturile salariale corespunzătoare diferenței dintre salariul încasat deja de aceștia și cel prevăzut de OUG nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul DNA și DIICOT, începând cu data intrării în vigoare a acestei din urmă reglementări.

În susținerea recursului declarat împotriva acestei hotărâri, Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești arată în special că Tribunalul Bacău a depășit limitele puterii sale judecătorești, arogându-și atribuții de legiferare, cu încălcarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 818-820, nr. 1325 și nr. 146 menționate mai sus.

În aceste condiții, Curtea de Apel Bacău a hotărât să suspende judecarea recursului și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

Articolul 15 din Directiva [2000/43] și articolul 17 din Directiva [2000/78], ambele transpuse în dreptul intern prin [Ordonanța nr. 137/2000], republicată, cu modificările ulterioare, se opun unei reglementări naționale sau unei hotărâri a Curții Constituționale care interzice instanțelor judecătorești naționale să acorde reclamanților discriminați despăgubiri materiale și/sau morale pe care le consideră adecvate în situațiile în care repararea prejudiciului produs prin fapta de discriminare vizează drepturi salariale prevăzute de lege și acordate unei alte categorii socioprofesionale decât cea din care fac parte reclamanții (a se vedea în acest sens Deciziile Curții Constituționale nr. 1325 din 4 decembrie 2008 și nr. 146 din 25 februarie 2010)?

În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ, […] judecătorul național trebuie să aștepte abrogarea sau modificarea normelor legale interne și/sau schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, care sunt prin ipoteză în contradicție cu normele [dreptului Uniunii,] sau acesta este obligat să aplice în mod direct și imediat în cauza în curs de soluționare normele [dreptului Uniunii], astfel cum au fost eventual interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, lăsând neaplicată orice dispoziție legală națională sau orice hotărâre a Curții Constituționale care sunt contrare normelor [dreptului Uniunii]?”

Cu privire la obiectul întrebărilor preliminare

Interpretate din perspectiva indicațiilor care figurează în decizia de trimitere, întrebările preliminare privesc în esență, pe de o parte, aspectul dacă, odată asigurată punerea în aplicare în dreptul intern a articolului 15 din Directiva 2000/43 și a articolului 17 din Directiva 2000/78, printre altele prin intermediul unei dispoziții precum articolul 27 din Ordonanța nr. 137/2000, articolele menționate trebuie interpretate în sensul că se opun ca prin decizii ale Curții Constituționale să se excludă posibilitatea ca, prin invocarea dispoziției respective din dreptul intern, să se acorde persoanelor care au suferit o discriminare salarială în funcție de categoria socioprofesională sau de locul de muncă dreptul la o reparare a prejudiciului sub forma unor drepturi salariale prevăzute de lege în favoarea unei alte categorii socioprofesionale. Presupunând că această situație s-ar regăsi în speță, prin întrebările menționate se solicită, pe de altă parte, să se stabilească dacă o instanță națională este, așadar, obligată să înlăture aplicarea unei astfel de dispoziții de drept intern sau jurisprudența constituțională în discuție fără ca, în această privință, să aibă obligația de a aștepta ca dispoziția respectivă să facă obiectul unei modificări pe cale legislativă sau al unei noi interpretări din partea instanței constituționale care să fie aptă să asigure conformitatea acesteia cu dreptul Uniunii.

Cu privire la admisibilitatea întrebărilor preliminare

Admisibilitatea întrebărilor preliminare a fost pusă la îndoială de guvernul român și de Irlanda în observațiile scrise prezentate de acestea, în special pentru motivul că situația în discuție în cauza principală nu ar intra în domeniul de aplicare al Directivelor 2000/43 și 2000/78, nici, mai general, în cel al dreptului Uniunii.

Potrivit unei jurisprudențe constante, procedura prevăzută la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale. Rezultă că numai instanțele naționale care sunt sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (a se vedea printre altele Hotărârea din 18 octombrie 1990, Dzodzi, C-297/88 și C-197/89, Rec., p. I-3763, punctele 33 și 34, Hotărârea din 17 iulie 1997, Leur-Bloem, C-28/95, Rec., p. I-4161, punctul 24, precum și Hotărârea din 8 septembrie 2010, Winner Wetten, C-409/06, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 36 și jurisprudența citată).

Astfel, articolul 1 din Directiva 2000/78 prevede că aceasta are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă. La rândul său, Directiva 2000/43 are ca scop, astfel cum reiese din articolul 1 din aceasta, stabilirea unui cadru pentru combaterea discriminării pe baza rasei sau a originii etnice.

Cu toate acestea, din decizia de trimitere reiese că discriminarea în discuție în cauza principală nu este în niciun caz întemeiată pe vreunul dintre motivele astfel enumerate de directivele menționate, ci este în schimb operată în funcție de categoria socioprofesională, în sensul legii naționale, din care fac parte persoanele interesate sau de locul de muncă al acestora.

Rezultă că o situație precum cea în discuție în cauza principală excedează cadrelor generale stabilite de Directivele 2000/43 și 2000/78 în vederea combaterii anumitor discriminări.

Prin urmare, astfel cum reiese în special din articolul 2 alineatul (1) din aceleași directive, principiul egalității de tratament pe care acestea îl consacră se aplică în funcție de motivele enumerate în mod exhaustiv la articolul 1 din directivele menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2008, Coleman, C-303/06, Rep., p. I-5603, punctele 38 și 46).

În plus, trebuie amintit în această privință că articolul 13 CE, devenit articolul 19 TFUE, care conține numai o reglementare a competențelor Comunității și în temeiul căruia au fost adoptate directivele menționate, nu privește și discriminările întemeiate pe categoria socioprofesională sau pe locul de muncă, astfel încât aceste articole nu pot constitui nici temeiul juridic al unor măsuri ale Consiliului de combatere a unor asemenea discriminări (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Chacón Navas, punctul 55, și Coleman, punctul 46).

Din ansamblul considerațiilor ce precedă reiese că o situație precum cea în discuție în cauza principală nu intră în cadrul măsurilor adoptate în temeiul articolului 13 CE și în special al Directivelor 2000/43 și 2000/78, astfel încât articolele 15 și, respectiv, 17 din aceste directive, la care se face referire în cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, nu privesc o asemenea situație (a se vedea, prin analogie, Ordonanța din 17 martie 2009, Mariano, C-217/08, punctul 27).

În continuare, trebuie să se remarce, pe de o parte, că un regim de sancțiuni precum cel pe care statele membre sunt chemate să îl pună în aplicare în temeiul articolului 15 din Directiva 2000/43 și al articolului 17 din Directiva 2000/78 constituie accesoriul normelor materiale de nediscriminare pe care le prevăd directivele menționate și a căror efectivitate trebuie să o asigure. Or, astfel cum s-a subliniat la punctele 31-36 din prezenta hotărâre, directivele respective nu conțin nicio normă de nediscriminare care, precum cea la care se referă litigiul principal, să se întemeieze pe categoria profesională.

Pe de altă parte, articolul 15 din Directiva 2000/43 și articolul 17 din Directiva 2000/78 se limitează la a impune statelor membre obligația de a institui un regim de sancțiuni aplicabile în cazul încălcării dispozițiilor naționale adoptate în aplicarea directivelor menționate, arătând în această privință că respectivele sancțiuni trebuie să fie efective, proporționale și disuasive și că pot consta în despăgubiri. Rezultă că, atunci când urmează să fie aplicate în privința unor situații care nu intră în domeniul de aplicare al respectivelor dispoziții ale dreptului Uniunii, diversele măsuri concrete pe care le presupune punerea în aplicare a acestor din urmă dispoziții pot fi percepute cu dificultate ca făcând trimitere la noțiuni conținute în aceleași dispoziții sau ca fiind conforme soluțiilor reținute în acestea, cărora ar trebui să li se asigure o interpretare uniformă, indiferent care ar fi împrejurările în care acestea urmează să fie aplicate.

În sfârșit, trebuie subliniat că, în speță, întrebările preliminare privesc în esență nu atât obținerea unei interpretări a conținutului material al articolului 15 din Directiva 2000/43 și al articolului 17 din Directiva 2000/78, ci mai degrabă problema dacă principiul supremației dreptului Uniunii se opune unei norme interne de rang constituțional, astfel cum este interpretată de instanța constituțională a statului membru în cauză, care, în prezența unei situații care nu intră în domeniul de aplicare al acestor dispoziții ale dreptului Uniunii, dispune ca norma internă care asigură, de altfel, transpunerea dispozițiilor respective ale dreptului Uniunii să fie lăsată neaplicată sau ca acea normă internă să fie interpretată într-un mod care ar fi contrar acestor dispoziții, dacă situația menționată ar intra în domeniul de aplicare al acestora.

În această privință, deși necesitatea de a asigura interpretarea uniformă a normelor dreptului Uniunii poate, astfel cum s-a amintit anterior, să justifice extinderea competenței Curții în materie de interpretare la conținutul unor astfel de norme, inclusiv în ipoteza în care acestea sunt aplicabile numai indirect unei situații date, în considerarea faptului că o normă de drept național face trimitere la acestea, nu este în schimb posibil ca, pe baza aceleiași considerații și fără a fi încălcată repartizarea competențelor între Uniune și statele sale membre, să se confere supremație normei respective a dreptului Uniunii în raport cu normele interne de rang superior, care ar impune, într-o astfel de situație, înlăturarea aplicării respectivei norme de drept național sau a interpretării date acesteia.

Din ansamblul considerațiilor ce precedă rezultă că întrebările adresate de Curtea de Apel Bacău, al căror obiect nu constă în a verifica dacă o situație precum cea în discuție în cauza principală intră în domeniul de aplicare al articolului 15 din Directiva 2000/43 și al articolului 17 din Directiva 2000/78, ci pornesc mai degrabă de la presupunerea că aceasta este situația în speță pentru a solicita o interpretare a Curții, în condițiile în care în mod vădit dispozițiile menționate nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect împrejurărilor speței, trebuie considerate inadmisibile.

1.5. Decizia

Definită de alineatul 4 al art. 249 TCE, decizia este actul obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea îi desemnează. Deciziile își au locul în arsenalul juridic comunitar, după cum rezultă din alineatul 1 al aceluiași art. 249. Atunci când dispozițiile care abilitează instituțiile comunitare să emită acte se abțin de la precizarea titlului de act de utilizat sau oferã o opțiune între decizie și alte categorii de măsuri, instituțiile pot adopta actul care li se pare cel mai potrivit în raport de scopul urmărit. Când însă tratatul indică fără echivoc tipul de act la care instituția trebuie să recurgă, aceasta este total legată de dispoziția tratatului. Definiția deciziei nu elimină toate ambiguitățile care pot apărea în legăturã cu ea. Termenul „decizie” este frecvent utilizat și pentru a desemna acte care — dupã cum se notează în doctrină — nu corespund celor arătate în alin. 4 al art. 249.

Adoptate de Consiliu, sau de către acesta împreună cu Parlamentul European, sau de către Comisie, deciziile sunt acte prin care instituțiile comunitare soluționeazã o situație particulară. Prin intermediul unei decizii, instituțiile pot pretinde unui stat membru sau unui resortisant al Uniunii să se comporte într-un anume mod sau să se abțină la o anumită conduită, să-i confere drepturi sau să îi impună obligații.

Decizia este:

1. individualã, iar destinatarul unei decizii este în mod individual indicat, ceea ce distinge decizi a de regulament;

2. obligatorie în toate elementele sale.

Decizia este înainte de toate un act cu caracter individual. Aceastã calitate este cea care influențeazã într-o manieră determinantă regimul său juridic. În cazul în care apare îndoială în ceea ce privește regimul aplicabil unui act al unei instituții comunitare, Curtea a subliniat în jurisprudența sa ca esențial pentru decizie este că ea nu obligă decât persoanele cărora le este adresată „pe când regulamentul, cu un caracter esențial normativ, este aplicabil nu unor destinatari limitați, desemnați sau identificabili, ci unor categorii privite abstract și în ansamblul lor”. Pentru a califica un act ca decizie, judecătorul comunitar acordă în primul rând atenție existenței unui cerc redus de destinatari identificabili.

O a doua caracteristică a deciziei este obligativitatea sa. La fel ca și regulamentul și spre deosebire de directivă, decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. Decizia poate să impunã nu numai un obiectiv de atins, ci și mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa la îndeplinire.

Deciziile produc un efect direct atunci când sunt adresate unor persoane fizice sau juridice particulare. În aceastã ipoteză, deciziile modifică prin ele însele situația acestor destinatari.

1.6. Alte categorii de acte emise de instituții sau organisme europene

1.6.1. Recomandarea

Recomandarea permite instituțiilor să se exprime, sugerând o linie de conduită fără a crea obligații juridice pentru destinatari (state membre, alte instituții, și în mod egal cetățenilor Uniunii).

1.6.2. Avizul

Avizul este un act care permite instituțiilor să se pronunțe într-o manieră facultativă, adică fără să-și asume obligații juridice. Scopul este fixarea unui punct de vedere asupra unei chestiuni.

1.6.3. Acțiunile comune (politica externã și de securitate comună)

Acțiunile comune sunt un instrument juridic reglementat prin Titlul V din Tratatul asupra Uniunii Europene. Acțiunile comune au așadar regimul actelor interguvernamentale; sunt adoptate de Consiliul Uniunii Europene în unanimitate sau, în anumite cazuri, cu majoritatea calificată, acțiunile comune sunt obligatorii pentru statele membre, care trebuie să atingă obiectivele fixate afară de situațiile de forță majoră.

1.6.4. Regimul juridic al instrumentelor legislative adoptate în cadrul pilonului III

Pozițiile comune definesc abordarea Uniunii Europene cu privire la un anumit aspect.

Deciziile-cadru sunt adoptate în scopul aproximării legislației din statele membre. Acestea sunt obligatorii pentru statele membre și nu au efect direct. În ceea ce privește rezultatul ce trebuie atins se lasă la latitudinea statelor membre alegerea formelor și mijloacelor procedurale.

Deciziile cadru din pilonul III reprezintă echivalentul directivelor din pilonul I. Ca și directivele, deciziile-cadru, odată intrate în vigoare, obligă statele membre pentru transpunerea conținutului lor în legislația internă. Lipsa transpunerii constituie o violare a dreptului comunitar și poate fi sancționată de CJCE, la cererea oricărui stat membru, prin acțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor ce revin statelor membre.

Deciziile sunt obligatorii pentru statele membre și nu au effect direct. În principiu, deciziile au același regim juridic cu deciziile-cadru, cu precizarea că cele din urmă au un caracter general.

Convențiile prezintă caracteristicile generale ale convențiilor clasice de drept internațional public. Pentru intrarea lor în vigoare este necesară ratificarea conform procedurilor interne specifice fiecărui stat membru. Convențiile intră în vigoare în momentul în care sunt ratificate de cel puțin jumătate din statele membre.

Capitolul 2. Aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar

2.1. Specificitatea ordinii juridice comunitare

2.1.1. Fundament

Se poate afirma că sistemul de drept al oricărui stat membru are două componente care se completeayă reciproc: cea comunitară și cea alcătuită din normele de drept intern.

Principiul dreptului internațional obligă statele să respecte tratatele pe care le-au încheiat și, mai ales, să determine aplicarea acestora de către propriile organe legislative, executive și juridice, a căror responsabilitate poate fi, eventual, angajată în fața judecătorului internațional, aceasa referitor la statele față de care acestea și-au asumat obligații.

Specificitatea dreptului comunitar ca ordine juridică și în raporturile sale cu ordinea juridică a statelor membre a fost exprimat de Curtea de Justiție în două decizii care pot fi considerate ca fiind fundamentale pentru întreaga jurisprudență.

Ele au fost date în cadrul tratatului C.E.E.

Decizia Van Gend en Loos: în această decizie dată pe 5 februarie 1963 Curtea a afirmat că “Obiectivul tratatului C.E.E. care este instituirea unei piețe comune a cărei funcționare îi privește în mod direct pe justițiabilii Comunității, implica fapul ca acest tratat constituie mai mult decât un acord care nu ar crea decât obligații mutuale între statele contractante”.

Ea a adăugat “Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internațional în profitul căreia statele au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane și ale cărei subiecte sunt nu numei statele membre ci și resortisanții lor.

Decizia Costa: în această decizie dată pe 15 iulie 1964 Curtea a mers mai departe în raționamentul său juridic decât în decizia Van Gend.

Mai întâi ea a abandonat calificarea ordinii juridice “de drept internațional” pentru a utiliza formula “ordine juridică proprie” adăugând că dreptul născut din tratat are o “natură specifică originală”.

Apoi reluând termenii deciziei Van Gend după care dreptul comunitar se adresează atât resortisanților statelor membre cât și acestora din urmă, ea a concluzionat, pentru a rezuma sistemul relațiilor stabilit între dreptul comunitar și dreptul statelor membre, că ordinea juridică a Comunităților este “integrată sistemului juridic a statelor membre de la intrarea în vigoare a tratatului și se impune jurisdicțiilor lor”

Acești termeni au fost reluați în texte mai recente precum avizul relativ la compatibilitatea acordului asupra Spațiului Economic European cu tratatul C.E.E.:”Tratatul C.E.E. cu toate că este încheiat sub forma unui acord internațional, nu constituie mai puțin decât Carta constituționala a unei comunități de drept”.

După o jurisprudență constantă a Curții de justiție, Tratatele comunitare au instaurat o nouă ordine juridică în profitul căreia statele au limitat, în domenii din ce în ce mai extinse, drepturile lor suverane și ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre ci și resortisanții lor.

2.1.2. Metoda de interpretare a C.J.C.E.

Pentru a afirma existanta acestor principii fundamentale, Curtea s-a bazat pe concepția de ansamblu a sistemului comunitar.

Astfel, în decizia Costa ea a indicat că “instituind o comunitate de durata nelimitată dotată cu instituții proprii, cu personalitate, capacitate juridică, capacitate de reprezentare internațional și în special cu puteri reale provenite dintr-o limitare de competenta sau dîntr-un transfer de atribuții ale statelor către comunitate, acestea au limitat, cu toate că în domenii restrânse, drepturile lor suverane și au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanților lor și lor înșiși”.

Ea nu a invocat deci o dispoziție specială a tratatelor decât cu titlul confirmativ – articolul 189 care indică faptul că regulamentele sunt direct aplicabile.

Ea nu a considerat util să adauge și o referire la articolul 187 care prevede ca decziile Curții au forța executorie pe teritoriul statelor membre și la articolul 192 care atribuie această forță deciziilor Consiliului său Comisiei care presupun “în sarcina unor persoane altele decât statele, obligație pecuniară”, cu toate că aceste dispoziții converg în sensul integrării.

Această speță consacră recunoașterea tratatului ca fiind „o nouă ordine juridică” în dreptul internațional, nu doar în ce privește statele suverane care au semnat și ratificat tratatul, ci și în cadrul sistemului intern de drept al acestora. Ordinea juridică a CE se caracterizează prin faptul că are efect direct și se bucură de supremație (prioritate) în raport cu ordinea juridică internă. Astfel, norma comunitară creează drepturi și obligații, care pot fi invocate direct de particulari în fața instanțelor naționale. Condițiile precizate de CJCE pentru ca o prevedere să aibă efect direct sunt următoarele: să fie clară, necondiționată și să nu necesite o adoptarea unei legi naționale în baza ei.

2.1.3. Noțiunea de ordine juridică proprie

Cu toate că este fundamentata pe tratate internaționale, ordinea juridică comunitara prezintă caracteristici fundamental diferite față de ordinea juridică internaționala. Dreptul scris fără a mărgini importanta principiilor generale ocupa locul esențial.

Cu toate acestea sursele de drept sunt ierarhizate și cu excepția tratatelor constitutive sunt fundamentate pe o elaborare instituțional și nu consensuala.

Dreptul comunitar se aplică din principiul persoanelor fizice. în sfârșit, reglementarea diferendelor nu depinde cu nimic de consimțământul interesaților.

Fără a exclude referirea la principiile de drept inernațional, Curtea a indicat în mod net ca acestea nu erau aplicabile, eventual în ordinea juridică comunitara decât dacă nu erau incompatibile cu principiile acesteia din urmă.

Astfel, sistemul comunitar care este fundamentat pe o instituționalizare a reglementarii diferendelor exclude aplicarea măsurilor de retorsiune sau a represaliilor precum și a oricărei măsuri echivalente (“Tratatul nu se mărginește să creeze obligații reciproce față de diferitele subiecte cărora li se aplică ci stabilește o ordine juridică nouă care presupune interdicția pentru statele membre de a-și face justiție singure”, 13 noiembrie 1964 Luxemburg și Belgia, 90-91/63).

Noțiunea de autonomie a dreptului comunitar are în special drept consecință că priincipiile pe care sistemul este fundamentat – în special pe plan instituțional – nu trebuie să fie încălcate prîntr-un tratat încheiat de Comunitate.

Astfel, în avizul său relativ la prima versiune a acordului instituind Spațiul Economic European între Comunitate și țările A.E.L.S. Curtea după ce a amintit diferențele fundamentale existente între sistemul comunitar și sistemul S.E.E. – a considerat ca sistemul jurisdicțional al acordului (fundamentat pe stabilirea unei curți) era de natură a aduce atingere autonomiei de interpretare a C.J.C.E. și în același timp era susceptibil de a determina Curtea S.E.E. a se amesteca în problema repartizării competentelor între comunitate și statele membre (avizul 1/91 a fost urmat de un al doilea 1/92 care a concluzionat asupra compatibilității acordului S.E.E. cu ordinea juridică comunitara).

2.1.4. Noțiunea de integrare

Aceasta nu poate fi înțeleasă decât prin studierea consecințelor pe care le determina. Se poate indica cu titlul general ca același tip de relații exista în cadrul unui sistem federal: dreptul federal formează un sistem autonom precum sistemele de drept ale fiecărui stat federat. Dar primul sistem este integrat celorlalte.

Jurisdicțiile statelor membre au adoptat poziții care au fost uneori contrare integrării. Jurisprudența tribunalului constituțional german a cunoscut asupra acestui punct o evoluție remarcabilă. în ordonanța sa din 29 mai 1974, acesta a insistat asupra separării dintre ordinea juridică comunitara și ordinea juridică germana considerând mai ales că “dreptul comunitar nu face parte nici din ordinea juridică naționala nici din jus gentium și constituie o ordine juridică proprie creată dintr-o sursă de drept autonomă”.

În schimb în decizia să din 22 octombrie 1986 tribunalul a considerat ca “tratatele constitutive ale comunităților europene precum și dreptul comunitar derivat adoptat pe baza tratatelor sunt parte integrantă a ordinii juridice a R.F.G.” și că C.J.C.E. are calitatea de judecător legal în sensul articolului 101/1 alineatul 2 al legii fundamentale. Aceste considerente sunt total în acord cu noțiunea de integrare. Nu se regăsește pentru moment un echivalent în deciziile jurisdicțiilor celorlalte state membre.

Constituția României, în varianta revizuită, prevede, în acest context, următoarele: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”

2.2. Principiul aplicării imediate

2.2.1. Delimitări conceptuale

Dreptul internațional nu reglementează și condițiile în care normele cuprinse în tratate să fie integrate în ordinea juridică internă pentru a fi aplicate de organele și jurisdicția acestora. Această chestiune este lăsată la latitudinea fiecărui stat care o reglementeză, deci, în mod suveran, în funcție de concepția pe care o adoptă asupra relațiilor dintre dreptul internațional și cel intern.

În decursul timpului, în doctrina dreptului internațional s-au cristalizat, în legătură cu acest raport mai multe curente de gândire și respectiv anumite construcții teoretice: dualismul și monoismul.

Concepția dualistă susține că există două ordini juridice egale dar total independente și separate, cea internă și cea internațională. Susținătorii concepției afirmă că valoarea normelor juridice interne nu depinde de concordanța acestora cu norma internațională și invers, deoarece ele se aplică în două sisteme distincte. Este posibil ca normele să fie conforme cu prescripțiile dreptului intern, cât și cu cele ale dreptului internațional, dar la fel de posibil este ca normele să corespundă cu normele unei ordini juridice și să fie contrare prevederilor celeilalte, acest fapt neafectând valabilitatea lor. În orice caz în dreptul intern trebuie aplicate normele dreptului internaâional, iar dacă acestea contravin unor angajamente intenaționale, neconcordanța va atrage angajarea răspunderii internaționale a statului în cauză. În ceea ce privește normele dreptului internațional convențional, ele vor avea efect doar în ordinea juridică internațională. Pentru ca ele să se poată aplica în ordinea internă a unui stat contractant este necesar ca acest stat să-i preia dispozițiile într-o normă națională sau să-l introducă în ordinea națională printr-o formulă juridică care realizează admiterea.

Concepțiile monoiste pornesc de la ideea că există o singură ordine juridică cu două componente, dreptul național și dreptul internațional, iar una dintre aceste componente primează asupra celeilalte. În caz de contradicție între norma internă și cea internațională, se va aplica aceasta din urmă, iar norma internă va fi inaplicabilă pe perioada în care tratatul internațional este în vigoare.

O altă orientare doctrinară monoistă a susținut un punct de vedere diametral opus, în sensul că ar putea fi demonstrat un primat al dreptului intern asupra dreptului internațional. Susținătorii acestei teorii au considerat că originea dreptului internațional este în afara voinței umane, astfel că nu există decât o ordine juridică: „dreptul statal național”, iar dreptul internațional public nu este altceva decât o prelungire a dreptului intern, un fel de „drept public extern” al statului.

Odată cu dezvoltarea relațiilor interstatale, bazate, în general, pe interesul reciproc al părților contractante, această doctrină, care deducea valoarea obligatorie a dreptului internațional din Constituție și legile interne, nu mai este viabilă.

Spre deosebire de dreptul internațional, dreptului comunitar nu îi este indiferentă natura relațiilor care trebuie să se stabilească între el și dreptul național. El postulează monoismul și impune respectarea acestuia de către statele membre.

Statele sunt față de sursele de drept internațional într-o situație de autonomie din punct de vedere al efectelor în dreptul intern și asupra resortisanților lor.

Ele pot utiliza un sistem dualist care stabilește o separare radicală între ordinea juridică internaționala și ordinea juridică internă având ca principiu ca o sursă de drept internațional nu poate fi prin ea însăși o sursă de drept intern. De aceea pentru a avea efecte în dreptul intern o sursă de drept internațional trebuie să fie supusă unei proceduri particulare de introducere sau de transformare.

Statele pot opta de asemenea pentru monism și să admită efectul juridic direct în drept intern al unei surse de drept internațional. Chiar și în acest caz ele conserva o deplină autonomie pentru a defini condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o sursă de drept internațional pentru a avea un efect direct în dreptul intern. Această funcție este desigur de competenta tribunalelor.

Aceasta autonomie dispare total când este vorba despre dreptul comunitar. Statele membre sunt ținute să aplice consecințele pe care Curtea le desprinde din principiul integrării.

Rezultă pe de o parte o aplicabilitate imediată a dreptului comunitar și pe de altă parte un principiu al invocabilitatii dreptului comunitar de către resortisanții statelor membre.

2.2.2. Raportul dintre dreptul comunitar și dreptul intern al statelor membre

Dreptul intern al tuturor statelor membre trebuie să fie în concordanță deplină cu dreptul comunitar indiferent de ierarhia internă a normelor respective. În acest sens, statul nu poate invoca nici chiar dispozițiile sale constituționale pentru a nu se aplica o normă comunitară.

Dreptul comunitar este integrat dreptului statelor membre. Acestea nu au deci posibilitatea de a alege între dualism și monism. Acesta din urmă se impune.

Din 1968 Curtea a afirmat principiul după care “dispozițiile comunitare intra în ordinea juridică internă fără a fi necesar recursurl la o măsură naționala” (3 aprilie 1968 Firma Molkerei, 28/67).

Aceasta respingere a dualismului se aplică dreptului derivat. în schimb statele dualiste pot aplica tratatelor constitutive și actelor asimilate metodele lor tradiționale de introducere în dreptul intern, dar utilizarea unor procedee dualiste în momentul ratificării tratatelor constitutive sau a unui acord de adeziune nu trebuie să aibă repercusiuni asupra posibilităților pe care le dețin apoi particularii de a invoca dispozițiile tratatelor.

2.2.3. Condamnarea dualismului italian

Curtea a condamnat tehnicile dualista utilizate de Italia față de regulamentele comunitare, față de sistemul “ordinului de executare în dreptul intern” având ca efect transformarea sursei de drept internaționala în sursă internă (7 ianuarie 1973, Comisia/Italia, 39/72, și 10 octombrie 1973, Variola, 34/73)

În decizia Costa sus vizată, Curtea a îndepărtat în mod categoric excepția de “neprimire absolută” invocata de guvernul italian care, conform logicii dualiste pretindea că judecătorul italian nu putea aplica decât dreptul intern și deci nu putea să aplice articolul 177 din tratatul C.E.E.

Curtea constituțională italiană a admis aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar prin decizia Frontini (18 decembrie 1973) ale cărei considerente sunt foarte clare: “este conform cu logica sistemului comunitar ca regulamentele C.E.E. nu trebuie ca sursa imediată de drepturi și obligații să facă obiectul unor măsuri statale care să recopieze dispozițiile comunitare susceptibile de a modifica sau de a condiționa în orice mod intrarea în vigoare și cu atât mai puțin de a substitui, de a deroga sau de a abroga chiar și parțial actele comunitare”.

2.2.4. Soluții în alte state dualiste

În relațiile Comunități – state membre, dualismul este înlăturat, iar dreptul comunitar, fie originar, fie derivat, este imediat aplicabil în ordinea juridică internă a astatelor membre sau, potrivit Curții de Justiție de la Luxemburg, el face parte integrantă din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre.

Principiul integrării poate fi obiectul unei aplicări de către tribunale (Germania). El poate de asemenea să fie de competenta legislatorului, exemplul cel mai evident al utilizării unui procedeu dualist pentru a asigura aplicarea principiului integrării în momentul ratificării tratatelor constitutive este constituit de “European Communities Act” votat de parlamentul britanic în același timp cu autorizarea ratificării tratatului de adeziune.

Articolul 2/1 al acestei legi stipulează: “toate drepturile, puterile, responsabilitățile, obligațiile și restricțiile create uneori de tratate sau instituite în baza tratatelor precum și recursul și procedurile prevăzute de tratate sau instituite de ele trebuie să fie aplicate sau utilizate în Marea Britanie conform tratatelor fără a fi necesar nici un alt text. Ele vor fi recunoscute legal și puse în aplicare, autorizate în consecință”.

Actul constituie pentru toate autoritățile britanice și în special pentru tribunale un ordin de executare permanenta al ansamblului dreptului comunitar.

În măsura în care se aplică și dreptului derivat se poate considera că deroga principiului de integrare automată a dreptului comunitar. Cu toate acestea trebuie admis că ținând cont de faptul că tribunalele britanice nu aplică decât legea și nu pot aplica dreptul internațional (cu excepția dreptului cutumiar) în sine, această dispoziție era singura de natură a evita dificultățile pe care comunitatea le-a cunoscut cu Italia. Practica demonstrează de asemenea că, grație lui, tribunalele britanice aplica principiile integrării și aplicării prioritare.

Irlanda a adoptat de asemenea în momentul aderării, pe baza constituției revizuite în acest scop, un European Communities Act mai puțin detaliat dar cu efect analog actului britanic.

2.2.5. Aplicarea principiului aplicării imediate în Franța

În Franța, stat monist, nu a existat nici o dificultate de acest fel. Cosiliul de stat a admis că “regulamentul comunitar, în virtutea articolului 189, se integrează, din momentul publicării sale, în dreptul statelor membre” (22 decembrie 1978, Syndicat des Hautes Graves de Bordeaux) Cosiliul constituțional a fost de asemenea foarte clar în cele două decizii din 30 decembrie 1977 admițând că forța obligatorie a regulamentului comunitar nu este subordonată unei inetrventii a autorităților statelor membre.

Atunci când exista posibilitatea de a lua măsuri naționale de aplicare a unui regulament comunitar, aceste măsuri sunt de competenta executivului întrucât ele sunt asimilate unor măsuri de executare a legilor. Intervenția legislatorului este cu toate acestea cerută dacă aceste masurio trebuie să instituie sancțiuni penale.

2.3. Aplicabilitatea imediată a diferitelor izvoare de drept comunitar

2.3.1. Tratatele comunitare

Tratatele constitutive au primit efect direct în trei etape:

Prima etapă este dată de obligația de a nu face;

A doua etapă o reprezintă caracterul irevocabil a unei obligații de a face;

A treia etapă este aceea de lărgire a efectului direct al tratatelor în sensulcă dispozițiile tratatului au efect direct și atunci când enunță doar un principiu care trebuie pus în aplicare prin normele de drept derivat care nu au foast încă adoptate de instituțiile comunitare.

Acordurile internaționale la care Comunitatea este partea pot fi invocate de către particulari, persoane fiyice și juridice dacă stabilesc drepturi pentru acestea.

Efectul direct al dispozițiilor cuprinse în acordurile internaționale încheiate de Comunitate are trei consecințe:

Persoanele pot cere judecătorului național să asigure respectarea unui drept conferit prin acordul internațional;

În cazul neîndeplinirii de către un stat membru a măsurilor de executare, efectul direct reprezintă o sancțiune pentru acesta, persoanele având, astfel, posibilitatea, să declanșeze acțiunea bazată pe neîndeplinirea obligației de către stat;

Aplicabilitatea directă a prevederilor acordului nu s-ar putea manifesta decât în absența unei dispoziții contrare în dreptul național, dar principiul primordialității permite producerea efectului direct.

Principiul aplicării imediate nu permite judecătorilor dintr-o țară dualista să considere un tratat comunitar ca fiind aplicabil precum dreptul intern sub pretextul că admiterea să conform procedurilor de admitere a tratatelor internaționale a făcut din acesta unul de drept național.

De asemenea nu poate fi eludata aplicarea unui tratat comunitar fatificat cu regularitate sub pretextul că nu au fost îndeplinite procedurile de admitere a tratatelor internaționale prevăzute de constituție.

Tratatele institutive au fost ratificate în mod regulat și introduse de fiecare dintre statele fondatoare în propria ordine juridică internă conform prevederilor naționale referitoare la tratatele obișnuite.

În 1972, odată cu extinderea Comunităților la alte trei state dualiste, caracterul aplicabil al dreptului comunitar(care între timp fusese în mod expres degajat de către CJCE) a fost luat în considerație în mod corespunzător. Practica constituționala a Marii Britanii, de exemplu, care prevede introducerea formală a tratatului internațional prin întreaga procedură parlamentară și transformarea sa în reglementare internă, a fost eliminată de bună voie: articolul 2.1 din European Communities Act din 17 octombrie 1972 care introduce ansamblul actelor de aderare în ordinea internă britanică, împiedica în mod expres transformarea în norma internă.

2.3.2. Dreptul derivat și dreptul rezultat din relațiile externe ale Comunităților

A. Dreptul derivat

Prin aplicarea dispozițiilor articolului 191, C.E., intrarea în vigoare a regulamentului depinde numai de publicarea sa în Monitorul Oficial al U.E. Regulamentele intră în vigoare la dată pe care o fixează sau în lipsa acesteia după 20 de zile de la publicare.

Admiterea lor în ordinea juridică internă este nu numai superflua dar și interzisă.

Articolul 191, așa cum a fost modificat de tratatul de la Maastricht impune publicarea pentru toate directivele adoptate conform procedurii articolului 189 B și pentru directivele Consiliului și Comisiei adresate tuturor statelor membre. Condițiile intrării în vigoare sunt, deci, aceleași ca și cele ale regulamentelor. Celelalte directive sunt notificate destinatarilor lor.

Intrarea în vigoare a directivei marchează începutul unui termen de punere în aplicare de durată variabilă în funcție de directive. La expirarea acestui termen, dreptul statelor destinatare trebuie să fie conform cu dispozițiile directivei. Dacă nu, statele sunt în situație de carentă. Directiva va putea fi, cu anumite condiții, invocată în fata tribunalelor naționale.

Directiva este prin excelentă, deci, mijlocul de armonizare a dispozițiilor legislative, reglementare și administrative ale statelor.

Directivele precum și deciziile se integrează în ordinea juridică a statelor membre prin simplul efect al publicării lor la nivel comunitar.

B. Acordurile încheiate de comunități cu statele terțe sau cu organizațiile internaționale

Conform Convenției de la Viena acestea sunt obligatorii pentru Comunități din punct de vedere al dreptului internațional, dar din punct de vedere al dreptului comunitar mai au un caracter și anume se integrează în ordinea juridică, comunitară, și devin izvoare de drept.

Tratatele nu conțin nici o dispoziție privind publicarea de acorduri externe. în practică, acestea sunt supuse regimului actului comunitar al concluzionării.

Atunci când autorizarea de a încheia un acord este dată pe calea regulamentului, publicarea acordului, anexată acestuia, intervine întotdeauna, înaintea concluziei.

Atunci când ea intervine pe calea deciziei, această concluzie poate fi pronunțată înainte de a hotărî Consiliul publicarea.

Acordul nu se poate opune justițiabililor atâta timp cât nu a fost publicat. El nu devine parte integrantă a ordinii juridice comunitare decât la data intrării în vigoare.

Capitolul 3. Efectul direct al dreptului comunitar

3.1. Invocabilitatea dreptului comunitar de către resortisanți

Din punct de vedere al dreptului comunitar subiectele așa cum a definit Curtea în deciziile Van Gend și Costă, sunt statele membre și proprii lor resortisanți. De aici rezulta că aceștia trebuie să aibă posibilitatea de a invoca dispozițiile dreptului comunitar în fața autorităților naționale mai ales în fata tribunalelor în toate scopurile care le par utile, și în special pentru a-și valorifica drepturile și pentru a anula sau de a declara inaplicabile acte naționale neconforme dreptului comunitar.

Pe baza unei interpretări globale a sistemului comunitar, Curtea a construit teoria efectului direct care constituie și astăzi cadrul principal al invocabilitatii dreptului comunitar. Dar invocabilitatea dreptului comunitar depășește cadrul teoriei efectului direct. În special invocabilitatea în cadrul “interpretării conforme” ocupă un loc din ce în ce mai important.

Teoria efectului direct determina condițiile în care un particular poate invoca o dispoziție a dreptului comunitar în scopul de a valorifica un drept prevăzut de aceasta și de a îndepărta prin intermediul judecătorului național orice dispoziție legislativă a statului membru în cauza considerată necompatibila cu dreptul comunitar.

Fundamentat pe o construcție pretoriană remarcabilă, teoria efectului direct constituie partea cea mai complexă a dreptului comunitar. Condițiile efectului direct depind de tipul de sursa invocată. Pentru anumite surse efectul direct este automat și general, pentru altele este supus unor condiții sau este condiționat și restrâns.

3.2. Efect direct necondiționat și nerestrâns

Pentru sursele de drept comunitar care aparțin acestei categorii, efectul direct este automat. În particular, poate invoca orice dispoziție a dreptului comunitar, atât împotriva puterii publice (litigiu de tip vertical) cât și în cadrul unui litigiu cu un alt particular (litigiu de tip orizontal).

Din acest punct de vedere eegulamentul comunitar este de plin drept invocabil în toate dispozițiile sale și în toate tipurile de litigii. El este o sursă de drepturi și de obligații pentru particulari. Curtea de Justiție s-a fundamentat pentru a ajunge la acest rezultat pe natura însăși a regulamentului care în virtutea articolului 189 este direct aplicabil (14 decembrie 1971 Poliți, 17 mai 1972 Leonesio). Deciziile care au ca destinatari pe particulari (de exemplu în domneniul concurenței) sunt prin ipoteza sursa de drepturi și obligații pentru aceștia. Efectul lor direct este la fel de întins precum cel al regulamentelor.

Vorbind de principiile generale aplicabile în dreptul comunitar, acestea pot fi invocate de către particulari fără a fi necesară îndeplinirea unor condiții și în toate tipurile de litigii.

Curtea de Justiție a precizat cu toate acestea ca invocarea unui principiu general nu trebuie să permită efectuarea unui control de compatibilitate a unei reglementări naționale care nu se situează în cadrul dreptului comunitar (11 iulie 1985 Cinetheque, 30 septembrie 1987 Demirel).

Nu este vorba de enunțare unei condiții ci doar de a aminti că dreptul comunitar nu poate exercita o influență asupra ordinii juridice a statelor membre decât în domeniile în care comunitatea este competentă.

3.3. Efect direct condiționat și nerestrâns

Efectul direct condiționat și nerestrâns al dreptului comunitar se observă prin faptul că

sursele de drept comunitar pot fi invocate în cadrul oricărui tip de litigiu. Dar dispozițiile lor nu sunt invocabile decât dacă răspund anumitor condiții. Această parte a teoriei efectului direct este cea mai veche întrucât privește în primul rând tratatele constitutive.

Tratatele constitutive

Curtea de Justiție în decizia Van Gend en Loos a exprimat principiul conform căruia dispozițiile tratatelor constitutive nu erau în mod automat de efect direct.

Jurisprudența care a urmat a lărgit progresiv câmpul de aplicare al efectului direct astfel încât astăzi principiul este reprezentat de efectul direct al dispozițiilor tratatelor, iar excepția este constituită de absența acestui efect.

Când dispozițiile tratatelor constitutive au efect direct, pot fi invocate atât în litigii verticale cât și orizontale.

După ce a indicat că” dispozițiile care vizează expres întreprinderile sunt prin natura lor susceptibile de a produce efecte directe între particulari” (30 ianuarie 1974 B.R.T.), Curtea a considerat în decizia Walrave (12 decembrie 1974) în ceea ce privește aplicare articolelor 7, 48 și 59 că interdicția discriminărilor în funcție de naționalitate “se impune nu numai acțiunii autorităților publice ci se întinde de asemenea fată de reglemantarile de altă natură ce vizează reglementarea în mod colectiv a muncii salariate și a prestării de servicii”.

Curtea a precizat cu această ocazie ca regulă nediscriminarii, pentru faptul că este imperativa se impune pentru aprecierea tuturor raporturilor juridice, în măsura în care aceste raporturi, în virtutea fie a locului unde se stabilesc, fie a locului unde își produc efectele, pot fi localizate pe teritoriul Comunității”.

Această decizie a fost confirmată și lărgită prin decizia Defrenne (8 aprilie 1976) care a considerat ca “articolul 119, având un caracter imperativ, interdicția discriminărilor între muncitorii de sex masculin și feminin se impune nu numai acțiunea autorităților publice ci se întinde și pentrui toate convențiile care vizează reglementarea colectivă a muncii salariate, cât și contractele între particulari”.

Acordurile internaționale

Față de acordurile internaționale la care comunitatea este parte, jurisprudența Curții de Justiție este identice cu jurisprudența care se regăsește în statele moniste întrucât ea admite ca particularii pot invoca dispozițiile acordurilor internaționale cu condiția să se poată deduce din dispoziția invocată că nu se limitează la crearea unor obligații internaționale și că este susceptibila de a conferi drepturi persoanelor fizice.

Principiul este deja conținut – prin raționament a contrario – în deciziile care au negat caracterul invocabil dispozițiilor G.A.T.T. (12 decembrie 1972, Internațional Fruit, Schluter). Invocabilitatea a fost expres admisă pentru dispozițiile acordului de asociere în deciziile Bresciani (5 februarie 1976), Pabst (29 aprilie 1982).

În toate aceste cazuri Curtea a relevat caracterul precis și necondițional al obligațiilor impuse prin acord, arătând că “nici natura, nici economia acordului nu ar putea să constituie un obstacol pentru că un operator economic să invoce o stipulație a acestuia”.

Aceasta jurisprudență a fost sintetizată prin formula utilizată în decizia Demirel (30 septembrie 1987): “o dispoziție a unui acord încheiat de comunitate cu țări terțe trebuie să fie considerată ca fiind de aplicație directă atunci când având în vedere termenii săi precum și obiectul și natura acordului, ea conține o obligație clară și precisă, care nu este subordonată în executarea să sau în efectele sale intervenției unui act ulterior”.

Prin extinderea acestui raționament Curtea a admis un efect direct în aceleași condiții pentru deciziile consiliului de asociere C.E.E. – Turcia (20 septembrie 1990). Pentru a recunoaște un efect direct dispozițiilor acordurilor încheiate de comunitate, Curtea nu ia în considerare tipul de act pe care consiliul l-a utilizat pentru a încheia acordul (când decizie, când regulament). Ea se fundamentează deci, implicit pe monism.

Teoria efectului direct a acordurilor internaționale încheiate de counitate se aplică atunci când acordul este invocat în fața unui tribunal a unui stat membru și în scopul de a îndepărta o dispoziție a dreptului statului respectiv.

Aceasta nu trebuie confundată cu faptul că acordurile internaționale pot fi invocate de asemenea împotriva unei dispoziții a dreptului comunitar.

3.4. Efect direct condiționat și restrâns

Dispozițiile care aparțin acestei categorii au un efect direct supus unor condiții. Dar în plus, efectul direct nu se aplică litigiilor orizontale.

Directivele trebuiesc încadrate în totalitate în această categorie, ceea ce explica importanța. Cronologic, Curtea a început să recunoască efectul direct al deciziilor adresate statelor membre (6 octombrie 1970, Franz Grad) printr-un raționament pe care l-a aplicat apoi directivelor. Apoi jurisprudența sa a fost în întregime consacrată directivelor datorită importanței mărite a acestui tip de acte.

3.4.1. Premise

Dispozițiile directivelor sunt invocabile – odată expirat termenul de punere în aplicare – în caz de absență a punerii în aplicare sau în caz de aplicare necorespunzătoare de către un stat membru.

A. Fundamentele efectului direct

Decizia Van Duyn (4 decembrie 1974) constituie prima decizie în care curtea a stabilit cu titlu de principiu ca directivele sunt susceptibile de a fi invocate de particulari în fata tribunalelor naționale în două decizii anterioare, Franz Grad sus vizata și Spa SACE (17 decembrie 1970) efecte directe au fost deja recunoscute dispozițiilor directivelor dar în legătură cu efectul direct al altor surse de drept comunitar.

În această decize Curtea s-a fundamentat pe faptul că directivele au un efect “coercitiv” asupra statelor și că efectul util al articolului 189 ar fi slăbit dacă nu s-ar acorda posibilitatea tribunalelor naționale de a examina argumentele pe care un particular le poate extrage dintr-o directivă.

Prin urmare, Curtea a utilizat argumentul fundamentat pe sancționarea carentei statului indicând că acesta din urmă nu poate “opune particularilor neîndeplinirea obligațiilor pe care directiva le prevede (5 aprilie 1979, Ratti, 13 martie 1991, Cotter și McDermott).

Este utilizat deseori în legătură cu cel de-al doilea fundament, termenul de “estoppel” pentru a indica faptul că statul este “împiedicat” de a se prevala de propria sa carenta. Noțiunea de “estoppel” nu este adaptată; în plus o examinare aprofundată a jurisprudenței demonstrează că CJCE nu-i acordă o importanță atât de mare pe cât se pretinde uneori.

B. Obiectul efectului direct

Efectul direct permite unui particular compensarea inconvenientelor care provin din următoarele situații

cea în care dreptul național nu este conform cu prescripțiile directivei invocate. El cere în acest caz judecătorului național să îndepărteze dispoziția care nu este conforma astfel încât aceasta să nu poată avea incidență în soluționarea litigiului (situație calificate uneori ca invocabilitate “de excludere”).

cea în care în absența măsurilor naționale de aplicare a directivei, particularul este lipsit de un drept care ar fi trebuit în mod normal să-i fie conferit prin aceste măsuri. El cere în această situație judecătorului național să îi atribuie aceste drepturi pe baza directivei însăși (ceea ce este calificat uneori drept invocabilitate de substituire).

Aceste două ipoteze au fost sintetizate într-o formulă utilizată în decizia U.Becker și recopiata apoi: dispozițiile directivei pot fi invocate “împotriva oricărei dispoziții naționale neconforme sau atâta timp cât sunt de natură a defini drepturile pe care particularii sunt în măsură de a le valorifica față de stat”, 19 ianuarie 1982.

Astfel, este evidențiat faptul că efectul direct al directivelor este destinat să facă față situațiilor “anormale” și că nu poate în nici un caz să dispenseze statele membre de a lua măsurile de punere în aplicare.

Este dimpotrivă sigur că, în ciuda faptului că particularii pot găsi în teoria efectului direct remedii pentru neaplicarea sau executarea necorespunzătoare a unei directive, acestea constituie totuși carențe în comportamentl statului.

Astfel, în decizia Comisia/Belgia, Curtea a respins argumentul după care grație efectului direct, particularii s-ar găsi într-o situație identică chiar dacă statul a luat sau nui măsurile de punere în aplicare (6 mai 1980).

C. Întinderea efectului direct

Caracterul de efect direct al dispozițiilor invocate este o condiție absolută pentru că judecătorul național să-și poată exercita puterile amintite. Dar nu există restricții în ceea ce privește întinderea sa, atât din punct de vedere al persoanelor susceptibile de a face să fie aplicate aceste dispoziții, cât și din punct de vedere al dispozițiilor naționale susceptibile de a fi puse în discuție

Invocabilitatea nu e limitată la particularii care se găsesc în câmpul de aplicare personal al directivei (11 iulie 1991 Verholen). Particularul poate pune în discuție în fața judecătorului național ansamblul dreptului statului atâta timp cât nu este conform cu directiva și nu numai măsurile de punere în aplicare a directivei invocate.

Dispozițiile naționale puse în discuție pot consta atât în acte cu caracter normativ cât și în acte individuale (28 octombrie 1975, Rutili). Efectul direct se întinde și asupra obligațiilor cu caracter procedural. Astfel, judecătorului național îi incumba refuzarea aplicării unei reguli naționale cu caracter tehnic care, conform directivei, ar fi trebuit să fie nodificata Comisiei, dar nu a fost (30 aprilie 1996, CIA).

D. Aplicarea de către jurisdicțiile naționale

Jurisprudența Consiliului de Stat. Anumite jurisdicții naționale au părut reticente în anumite cazuri în a admite pe deplin efectul direct al directivelor cu amploarea pe care i-a dat-o Curtea. Dar este vorba de decizii care nu au stabilit o veritabilă jurisprudență (conform deciziilor Curții de Casație italiană din 21 iulie 1981 și 7 octombrie 1981).

Până în prezent numai Consiliul de Stat francez a adoptat și a menținut asupra unui aspect o poziție de principiu neconforma cu jurisprudența comunitară. Această poziție rezulta dintr-o decizie din 22 decembrie 1978 în care interpretând articolul 189 al tratatului C.E.E., el a considerat ca în ciuda faptului că autoritățile naționale sunt ținute de a adapta legislația și reglementarea statelor membre conform directivelor care le sunt destinate, directivele nu pot fi invocate de către resortisanți în sprijinul unui recurs îndreptat împotriva unui act administrativ individual (Cohn-Bendit).

Consiliul de Stat anulează dispozițiile legislative franceze neconforme cu directivele comunitare și aceasta chiar dacă este vorba de măsuri de punere în aplicare a directivei (28 septembrie 1984, Confederation Naționale des Societes de Protection des Animaux de France) sau de acte independente (7 decembrie 1984, Federation Francaise des Societes de Protection de la Nature, 25 mai 1990, Federation Departementale des Chasseurs de L’Isere).

Restricția conținută în decizia Cohn Bendit a fost confirmată în mai multe ocazii (30 aprilie 1982, Roland; 13 decembrie 1985, Zakine; 19 aprilie 1989, Liotta). Ea nu este încă abandonată în prezent (16 februarie 1994, Association Federale Regionale pour la Protection de la Nature), dar efectul său practic este astăzi foarte slab datorită principiilor pe care consiliul de stat le-a afirmat începând cu 1989:

nulitatea unui act individual pe motiv că actul normativ pe care se fundamenta nu este conform unei directive comunitare. Consiliul de Stat anulează acte administrative individuale cu condiția ca reclamantul să stabilească dacă acest act se fundamentează pe o dispoziție legală incompatibilă cu o directivă comunitară (8 iulie 1991, Palazi). Nu este necesar să fie vorba de actul care a pus în aplicare directivă. Or, ca orice act individual care se fundamentează pe un act normativ, se poate presupune că reclamantul care consideră că actul individual care îl privește este incompatibil cu o directivă va ajunge să stabilească faptul că actul pe care se sprijină este de asemenea incompatibil și din această cauză nul. Utilizarea acestei forme, a excepției de inegalitate s-a făcut începând cu decizia Nicolo atunci când actul individual se fundamentează pe o lege neconforma unei directive (28 februarie 1992, S.A. Rothmans Internațional France și Philip Morris France).

Printr-o decizie recentă a adunării dată în materie fiscală, Consiliul de Stat a îndepărtat aplicarea legii franceze și prin aceasta a cenzurat actul individual luat în aplicarea să pentru incompatibilitate cu o directivă comunitară întrucât această lege nu prevazuze o exonerare pe care însă directiva o prevăzuse.

Reprezentantul guvernului a indicat că într-o asemenea ipoteza putea fi aplicată mai degrabă invocabilitatea “de substituție a directivei” decât invocabilitatea de excludere, dar că nu exista nici un motiv de a nu aplica jurisprudența după care aplicarea oricărei dispoziții legislative neconforme unei directive trebuie să fie îndepărtată (30 octombrie 1996, SĂ Cabinet Revert și Badelon).

Actele legislative sunt de asemenea lovite de nulitate când au fost elaborate cu nerespectarea unei obligații de procedura impusă de o directivă (11 martie 1994, Uniunea Transportatorilor de Călători în Comun, Bouches du Rhone).

obligația pentru puterile publice franceze de a rezolva o cerere tinzând la abrogarea sau la anularea unui act legislativ, incompatibil cu o directivă. În decizia societatea Alitalia dată în domeniul sensibil al dreptului fiscal Consiliul de Stat a anulat acte legislative neconforme dispozițiilor directivelor comunitare, precizând ca orice persoană interesată are dreptul de a cere în orice moment ministrului competent să anuleze sau să modifice un act reglementar neconform unei directive și să atace eventuala decizie de refuz în fata judacatrului administrativ pentru că acesta să îl anuleze întrucât autoritățile publice franceze sunt supuse obligației de a adapta în permanență dreptul francez pentru că acesta să rămână conform cu dispozițiile directivelor comunitare.

Consecință logică a principiului afirmat în decizia Alitalia este ca judecătorul administrativ trebuie să ridice din oficiu excepția incompatibilității unui act reglementar cu o directivă comunitară dacă reclamantul omite să o facă, însă aceasta nu este și poziția Consiliului de Stat care consideră că nu e vorba de excepție de ordine publică (11 ianuarie 1991, Societatea Morgane).

C.J.C.E. a precizat că “dreptul recunoscut justițiabilului de a invoca sub anumite condiții, în fața judecătorului național, o directivă a cărei termen de transpunere a expirat nu exclude facultatea pentru judecătorul național e a lua în considerare această directivă chiar dacă justițiabilul nu a invocat-o” (11 iulie 1981, Verholen).

Jurisprudența Curții a fost completată cu două decizii din 14 decembrie 1995. Într-una din ele, Curtea a estimat că dreptul comunitar se opune aplicării unei reguli de procedura naționala care interzice judecătorului național să aprecieze din oficiu compatibilitatea unui act de drept intern cu dreptul comunitar atunci când aceasta nu a fost invocată într-un anumit termen (Peterbroeck).

În cealaltă decizie, Curtea a confirmat că dreptul comunitar nu impune jurisdicțiilor naționale să ridice din oficiu o excepție bazată pe violarea dispozițiilor comunitare atunci când examinarea acestei excepții ar determina depășirea limitelor litigiului stfel cum a fost determinat de către părți (Van Schijndel).

Trebuie constatat, de asemenea, ca procedura indicată în decizia Alitalia, nu este aplicabilă când actul normativ incompatibil este o lege.

Dacă se adauga acestui fapt responsabilitatea autorităților publice franceze pentru prejudiciul cauzat de un act neconform unei directive, se poate considera că principiul compatibilității dreptului național cu directivele comunitare este astăzi bine aplicat în dreptul francez. Ar fi preferabil ca în ciuda tuturor acestor considerente Consiliul de Stat să accepte să-și alinieze jurisprudența după cea a Curții și să abandoneze restricția conținută în decizia Cohn Bendit.

3.4.2. Condiții

A.Prezentare

Dispozițiile directivelor nu au efect direct decât cu condiția de a fi necondiționale și suficient deprecise. În decizia Van Duyn Curtea a indicat că directiva este “un act normativ care nu are efect direct de plin drept în ansamblul său” și că trebuie examinat în fiecare caz, dacă natura, economia și termenii dispoziției în cauză sunt susceptibile de a produce efecte directe în relațiile dintre stqatele membre și particulari. În deciziile care au urmat, ea a considerat ca susceptibile de efect direct dispozițiile “necondiționale” și “suficient de precise” sau “suficient de precise și necondiționale” (1 iulie 1993, Van Cânt).

Aplicarea aceluiași criteriu a fost făcută unei decizii adresată statelor membre: 12 decembrie 1990 Kaefer și Procacci. Nu este ușor de determinat apriorii ca o dispoziție a directivei corespunde acestor două criterii. De aceea tribunalele naționale sesizează frecvent Curtea cu întrebări prejudiciare de interpretare asupra efectului direct al unor dispoziții.

Rezultă din jurisprudența că faptul că o directivă lasa statelor facultatea de a alege în punerea în aplicare a directivei nu este suficient pentru a stabili că dispoziția în caz este condiționala și pentru aceasta că nu are efect direct.

Curtea a indicat că “posibilitatea pentru un stat de a alege dintr-o multiplicitate de mijloace posibile în scopul atingerii rezultatului indicat de o directivă nu exclude posibilitatea pentru particulari de a valorifica în fata jurisdicțiilor naționale drepturile al căror conținut poate fi determinat cu o precizie suficientă numei pe baza dispozițiilor directive” (19 noiembrie 1991, Frankovitch, 2 august 1993, Marshall).

În sfârșit, pentru că dispoziția în cauză să apară ca fiind condiționala, trebuie ca statul să dispună de o largă marja da apreciere în punerea în aplicare a directivei.

Deci, cazurile în care dispozițiile directivelor sunt considerate de Curte ca neavând efect direct apar ca fiind excepționale.

Decizia Frankovitch constituie de asemenea un exemplu interesant de aplicare a criteriilor amintite. Pentru mai multe dispoziții ale directivei în cauză, Curtea a admins efectul direct în ciuda posibilităților de alegere acordate statelor membre. În schimb, unul dintre articole a fost considerat ca nefiind de efect direct pe motivul că statul dispunea de o mare marja de apreciere în punerea sa în aplicare.

De aici rezulta că ansamblul dispozițiilor directivei 80/987 care definesc drepturile muncitorilor trebuie să fie interpretate în aceste sens încât interesații să nu poată să-și valorifice drepturile împotriva statului în fata jurisdicțiilor naționale în lipsa măsurilor de aplicare luate în termen.

Se întâmplă, de asemenea, că, pentru a înlătura efectul direct, Curtea să se fundamenteze pe un alt criteriu.

Astfel, într-o decizie recentă, ea a constatat că dispoziția în cauza – era vorba despre obligația statelor de a comunica Comisiei proiectele de reglementare – privește relațiile dintre statele membre și Comisie (13 iulie 1989, Commune de Cisinello), acest criteriu a fost utilizat de asemenea în legătură cu efectul direct al unei dispoziții dintr-o decizie a Consiliului în decizia Bulk Oil (18 februarie 1986).

Dacă în aceeași directivă anumite dispoziții sunt suficient de necondiționate și precise pentru a fi susceptibile de efect direct, în timp ce altele nu sunt, problema este de a ști dacă aceste dispoziții pot fi separate. Dacă nu pot fi separate, ansamblul regimului organizat de directiva nu este susceptibil de efect direct (aplicare în decizia Frankovitch).

B. Restricția aplicării principiului

Directiva nu crează prin ea însăși obligații față de particulari. Rezultă în același timp că nu poate fi invocata în cadrul litigiilor dintre particulari (efect orizontal) și ca statul nu poate invoca o directivă împotriva unui particular (efect vertical inversat). Restricția efectului direct decurge în formulele generale utilizate de Curte (“drepturi de valorificat împotriva statului”). Ea se fundamentează pe faptul că efectul direct constituie o sancțiune a carentei statului.

Ea a fost expres confirmată prin decizia Marshall:” o directivă nu poate prin ea însăși să creeze obligații în sarcina unui particular și o dispoziție a unei directive nu poate deci să fie invocata împotriva unei asemenea persoane” – 26 februarie 1986.

Decizia Marshall a fost confirmată prin două alte decizii în care Curtea a indicat că o directivă nu poate avea ca efect prin ea însăși și independent de o lege internă a unui stat membru elaborată pentru aplicarea sa, de a determina sau de a agrava răspunderea penală a celor ce acționează în violarea dispozițiilor sale (11 iunie 1987, Pretore de Salo) și în termeni mai largi “ca o autoritate naționala nu poate să se prevaleze în sarcina unui particular de o directivă a cărei transpunere în dreptul național nu a avut încă loc (8 octombrie 1987, Kolpinghuis Nijmeguen).

O decizie recenta demonstrează că C.J.C.E. veghează în special chiar în mod indirect, ca o directivă să nu poată crea obligații în sarcina particularilor. Ea a indicat că obligația pentru judecătorul național de a se referi la conținutul directivei atunci când interpretează regulile pertinente ale dreptului sau național (interpretare conforma) își găsește limitele atunci când o asemenea interpretare conduce la opunerea față de un particular a unei obligații prevăzute de o directivă netranspusa sau atunci când conduce la determinarea sau la agravarea, pe baza directivei și absența unei legi luată pentru punerea sa în aplicare, a răspunderii penale a celor care violează dispozițiile sale (22 septembrie 1996, Arcaro).

C. Extinderea efectului vertical

Dorind lărgirea la maximum a posibilităților de acțiune a particularilor, Curtea a dat o mare extindere noțiunii de stat. Ea a admis astfel ca directiva putea fi invocata împotriva statului în calitate de putere publică dar și în calitate de angajator (Marshall). Ea a admis de asemenea că directiva poate fi invocata împotriva “organismelor sau entităților supuse autorității sau controlului statului sau care dispun de puteri exorbitante în raport cu cele care rezultă din regulile aplicabile în relațiile dintre particulari (12 iulie 1990, Foster).

Pentru același motiv, ea a admis că atunci când e vorba despre reclamant noțiunea de “particular” trebuie să fie înțeleasă într-un sens larg. Este vorba despre orice subiect de drept, altul decât statul. Astfel, o comună poate invoca o directivă împotriva unui stat (15 mai 1990, Commune de Carpaneto).

D. Critică excluderii efectului orizontal

Restricția invocabilitatii directivelor nu e întotdeauna ușor de aplicat. Prin urmare, extinderea data noțiunii de stat împotriva căruia directiva poate fi invocata imprima mai puțină coerenta justificării sale.

Dacă aceasta restricție se explică prin faptul că se cauta a sancționa numai carenta statului care nu a aplicat sau a aplicat necorespunzător obiectivele, este clar că aceasta critică nu poate fi adresată organismelor sau entităților plasate sub controlul statelor dar care nu participa la lucrările legislative ale acestuia.

Trebuie ținut cont de asemenea de multiplicarea directivelor care sunt susceptibile de a avea efecte asupra relațiilor juridice dintre particulari (directivele asupra regimului de răspundere, de exemplu). Excluderea efectului orizontal creează în aceste cazuri breșe în principiul aplicării prioritare întrucât judecătorul național nu va putea înlătura aplicarea dreptului național incompatibil.

De altfel, pentru acest motiv, jurisdicțiile interne au aplicat uneori o directivă într-un litigiu orizontal (conform unei decizii a Curții de Casație franceze – 11 decembrie 1987 Bureau Central Francaise/Fonds de Garanție Automobile).

De asemenea, tot pentru acest motiv, Curtea recomanda judecătorului național de a face apel la interpretarea conforma (deciziile Marleasing, 13 noiembrie 1990, Dekker, 8 noiembrie 1990).

În sfârșit, prevăzând ca directivele adresate tuturor statelor membre trebuie să fie publicate și apropiindu-le din acest punct de vedere regimului regulamentului, tratatul de la Maastricht a făcut să dispară unul din argumentele exprimate conform căruia un act a cărui publicare nu e obligatorie nu poate impune obligații particularilor.

Pentru aceste diferite motive, o mare parte a doctrinei, precum și trei avocați generali s-au declarat favorabili invocabilitatii orizontale a directivelor.

Dar, prin decizia Faccini – Dori, Curtea a confirmat excluderea efectului orizontal pe motivul că aceasta ar determina a recunoaște Comunității puterea de a edicta obligații în sarcina particularilor, cu efect imediat, în timp ce ea nu deține aceasta competență decât în domeniile atribuite pentru adoptarea regulamentelor.

Curtea a confirmat din nou prin decizia dată pe 7 martie 1976 El Corte Ingles, precizând ca în speță, articolul 129 al tratatului C.E. relativ la protecția consumatorilor nu era de natură a modifica principiul în acest domeniu particular.

Concluzii

Spre deosebire de dreptul internațional, dreptului comunitar nu-i este indiferentă natura relațiilor ce trebuie să se stabilească între dreptul comunitar și dreptul național. El postulează monoismul și impune respectarea acestuia de către statele membre.

Dreptul Uniunii Europene se aplică în ordinea juridică internă așa cum a fost adoptat, fără să fie necesară asimilarea sai transformarea lui în dreptul intern. Normele de drept ale Uniunii se integrează în dreptul intern al statelor membre, care nu au posibilitatea să aleagă între concepția monoistă sau dualistă, prima fiind obligatorie.

O altă particularitate a dreptului comunitar o constituie faptul că acesta nu numai că se integreayă automat în ordinea juridică a statelor membre, dar el are și capacitatea generală de a completa, în mod direct, patrimoniului juridic al persoanelor particulare cu noi drepturi și obligații, atât în raporturile cu alte persoane, cât și în raporturile lor cu statul căruia îi aparțin.

Relatiile dreptului comunitar cu dreptul național nu se reduc la un model unic, ci putem distinge 4 tipuri de situatii în funcție de rolul atribuit dispozitiilor comunitare și de consecintele produse asupra existentei continutului dreptului național.

Substitutia corespunde ipotezei în care competentele fiind puse în comun, dreptul corespunzator nu mai poate emana de la autoritatile naționale private de exercitiul acestor competente, ci emana de la autoritatile comunitare detinatoare ale acestui exercitiu. Dreptul comunitar se va substitui deci, unui drept național pe care autoritatile statelor membre nu mai au dreptul de a îl elabora.

Armonizarea corespunde celui de-al doilea tip de situatie în care spre deosebire de ipoteza precedenta, dreptul național continua să existe dar este privat de posibilitatea de a determina insusi finalitatile. El trebuie să se modifice și să evolueze în funcție de exigentele definite și impuse de dreptul comunitar, astfel încât diferitele sisteme naționale să prezinte între ele un anumit grad de omogenitate și de coerenta decurgand din finalitatile comune.

Un al treilea tip de relatii între dreptul comunitar și dreptul național este coordonarea.

Dreptul comunitar se prezinta de aceasta data ca un drept de suprapunere și pentru a avea acest rol el trebuie să imbrace caracterele unui drept uniform.

Un ultim tip de relatii este constituit printr-o situatie de coexistenta. Aceasta rezulta din faptul ca cele doua drepturi, cel comunitar și cel național, reglementeaza acelasi obiect, dar în ipoteze diferite și în scopuri care nu pot fi pe deplin identice astfel încât fiecare indeplineste o funcție proprie.

Consider că obiectivele pe care mi le-am propus la începutul lucrării au fost îndeplinite prin demersul efectuat și recomand ca o viitoare direcție de studiu realizarea unei cercetări privind modalitatea prin care dreptul comunitar este influențat de dreptul național al statelor membre.

Bibliografie

Chevalier, R.M, Boulouis, J., Grands arrets de la CJCE, Dalloz, Paris, 1993;

Chevalier, R.M., Boulouis, J., Grands arrets de la CJCE, Dalloz, Paris, 1993;

Dimon, D., Drept Internațional și Comunitar, Presses Universitaires de France ;

Filipescu, I. P., Fuerea, A., Drept institutional comunitar, Actami, Bucuresti 2000;

Filipescu. I., Fuerea, A., Drept instituțional comunitar european, ed. 5-a, Ed. Actami, București, 2000;

Fuerea, A., Drept comunitar european. Partea generală, Editura Allbeck, București, 2004;

Fuerea, A., Manualul Uniunii Europene, ediția a V-a revăzută și adăugită după Tratatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic, 2011;

Fuerea, A., Note de curs, Facultatea de drept, 2000;

Gornig G., Rusu, I. E., Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, București., 2006;

Isaac, G., Drept comunitar general, Paris Masson, 1994 ;

Jinga, I., Uniunea Europeanǎ, realitǎți și perspective, Ed. Lumina Lex, București 1993;

Leicu, C., Drept Comunitar, Ed. Lumina Lex, București, 2005;

Manin, Ph., Less Communautes europeennes,L’Union europeenne, Droit institutionnel, Paris, A.Pedone, 1993 ;

Niță, D., Tratatul de la Lisabona, Ed. Nomina Lex, 2009;

Popescu, R. M., Dumitrascu, M. A., Drept comunitar european – Caiet de seminar, Ed. Universul Juridic, 2009;

Rideau, J.,droit institutionnel de L’Union et des Communautes Europeennes, LGDJ, Paris, 1994;

Scăunaș, S., Uniunea Europeana. Constructie. Reforma. Institutii. Drept, Ed. Ch. Beck, 2008;

Ținca, O., Drept comunitar general, Editura Didactică si Pedagogică, Bucuresti, Ed. a II-a, 2002;

Vataman, D., Institutiile Uniunii Europene. Curs si Caiet de seminar, Ed. Universul Juridic, 2011;

Voicu, M., Uniunea Europeană înainte și după tratatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic, București, 2009;

Tratatele de la Roma – C.E.E. C.E.E.A./Euratom;

Tratatul de la Amsterdam;

Tratatul de la Bruxelles – Tratatul de fuziune;

Tratatul de la Lisabona, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2008;

Tratatul de la Lisabona, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2008;

Tratatul de la Maastricht – Tratatul asupra Uniunii Europene;

Tratatul de la Nisa;

Tratatul de la Paris;

Tratatul UE și Tratatul de funcționare al UE, Ed. Hamangiu, București, 2008;

Oficiul pentru publicații al Uniunii Europene – 2010 – Ghidul dumneavoastră pentru Tratatul de la Lisabona – Luxemburg;

curia.europa.eu;

europa.eu;

jurisprudentacedo.com;

www.jurisprudence.net.