.drept Comunitar. Evolutia Procesului de Integrare Economica

Capitolul I

Considerații introductive asupra genezei, structurii și evoluției U.E.

Secțiunea I-a.

Geneza U.E

1.Scurt istoric privind integrarea europeană

Până să se cristalizeze într-un concept politic și să devină țelul pe termen lung al statelor membre ale Comunității Europene, idealul europen a rămas necunoscut tuturor cu excepția filosofilor și vizionarilor. Noțiunea de “Statele Unite ale Europei” a fost parte dintr-un vis umanist-pacifist care a fost zdruncinat de conflicte ce au adus atât de multă distrugere și suferință continentului european în prima jumătate a acestui secol.

Viziunea unei noi Europe care să transceadă naționalismul antagonist a luat naștere în cele din urmă din mișcările de rezistență care izvorâseră pentru a face față totalitarismului din timpul celui de-al doilea război mondial.

Aldiero Spinelli, federalist italian și Jean Monet, sursa de inspirație pentru Planul Schuman care a condus la formarea CECO în 1951, au fost principalii reprezentanți a două moduri de abordare: cel federalist și cel funcționalist, menite să furnizeze imperativul de integrare europeană.

Esențial abordării federaliste este ideea că, ceea ce este local, regional, național, pe de o parte și autoritățile europene, pe de altă parte, ar trebui să coopereze și să se completeze reciproc.

Abordarea funcționalistă pe de altă parte favorizează un transfer gradat al suveranității dinspre nivelul național spre cel comunitar.

Astăzi cele două abordări au fuzionat în convingerea că autoritățile naționale și cele regionale trebuie să se conjuge independent și democratic cu instituțiile europene responsabile pentru aceste teritorii în care acțiunea conjugată este mai eficientă decât acțiunea individuală a statelor: piața unică, politica monetară, externă, piața locurilor de muncă, protecția mediului, politica de apărare, crearea unei arii de libertate și de drept.

Astăzi, în anul 2001, U.E. este un monument dedicat pionierilor, deschizătorilor de drumuri, celor care au pus piatra de temelie, drumului comunitar. Astfel Uniunea a devenit o avansată formă de integrare multisectorială, competența sa extinzându-se asupra: economiei, industriei, politicii, drepturilor cetățenilor.

Astfel, Tratatul de la Paris care a dus la formarea CECO în 1951, tratatele de la

Roma care au stabilit CEE și EURATOM în 1957, îmbunătățite de Actul Unic European în 1986, Tratatul de la Maastricht cu privire la U.E. din 1993, care aduce pentru prima oară în prim plan formula “abandon de suveranitate”, Tratatul de la Amsterdam din 1998, și nu în ultimul rând, Tratatul Reformei Instituționale de la Nisa din 2000, au format baza constituțională a Uniunii, unind membrii săi mai mult decât orice convenție obișnuită între suveranitățile statelor.

În concluzie, U.E. a reușit să genereze o legislație cu aplicabilitate directă și să confere drepturi specifice pe care cetățenii săi se pot baza.

Inițial, activitățile Comunității s-au restrâns asupra creării pieței comune a cărbunelui și oțelului, între Belgia, Italia, Luxemburg, Olanda, Franța și Germania. În perioada postbelică, Comunitatea a fost văzută în primul rând ca o măsură de securitate, deoarece a reușit să adune în structurile sale instituționale atât pe învingători, cât și pe învinși, dându-le posibilitatea de a coopera de pe poziții egale.

În 1957, după ce Adunarea Națională a Franței a respins Comunitatea de Apărare Europeană, cei 6 au decis să creeze o Comunitate economică bazată pe libera circulație a forței de muncă, a bunurilor și serviciilor. Astfel, taxele vamale asupra bunurilor manufacturate au fost anulate pe data de 1 iulie 1968, iar politica agrară și cea comercială au fost încetățenite pânălasfârșitul deceniului.

Succesul celor 6 a determinat state ca Danemarca, Irlanda și
Marea Britanie să ceară statutul de membru al comunității. Ele au fost în final admise în anul 1972, în urma unor negocieri dificile purtate cu Franța, unde generalul de Gaulle a folosit dreptul de veto de două ori, o dată în 1961 apoi în 1967.

Aceasta a fost prima lărgire a Comunităților sporind numărul la 9 în 1973, și a fost corelată cu o accentuare, aprofundare a sarcinilor Comunității, conferindu-i-se responsabilitate pentru chestiuni: ecologice, sociale și nu în ultimul rând politice sau regionale.

Nevoia unei convergențe economice și a unei unități monetare a devenit vizibilă în anii 1970 când S.U.A a suspendatconvertibilitatea dolarului.

Acest lucru a născut începutul unei perioade de instabilitate monetară, agravată și de cele două crize ale petrolului din anii 1973 și 1979.

Lansarea Sistemului Monetar European în 1979 a ajutat stabilizarea ratelor de schimb și a încurajat statele membre să urmeze strict politicile economice, permițându-le să-și ofere suport reciproc și să beneficieze de o arie economică deschisă.

În timp, extinderea Comunității a început să se facă și spre sudul Europei, prin accesul Greciei în 1981, Spaniei și Portugaliei în 1986. Această extindere a făcut chiar mai imperativă nevoia de a implementa programe structurale menite să reducă diferențele dintre cele 12 state membre, în termenii dezvoltării economice.

În această perioadă, Comunitatea a început să joace un rol din ce în ce mai important pe plan internațional, semnând noi acorduri cu țări din sudul Mediteranei, din Africa de Sud, din Caraibe și Pacific, legate de Comunitate prin 4 convenții Lome, încheiate succesiv în anii 1975, 1979, 1984 și 1989.

Odată cu acordul semnat la Marrakesh pe 15 aprilie 1994 între membrii GATT, comerțul internațional s-a lansat într-o nouă fază de dezvoltare. U.E. , negociind ca bloc s-a străduit pe tot parcursul negocierilor să-și pună amprenta asupra acestora și să-și urmeze strict prioritățile.

Deja o putere comercială internațională majoră, uniunea lucrează în această perioadă la dezvoltarea structurilor care să-i confere un rol mai înalt pe scena internațională, scopul fiind de a introduce o politică externă și de securitate comună.

Recesiunea internațională și luptele interne, asupra distribuției sarcinei financiare, a condus la un stadiu de “ Europesimism” la începutul anilor ’80. Aceasta a permis ca începând cu anul 1985 să se abordeze o viziune plină de speranță în sensul revitalizării Comunității.

Pe baza Cartei Albe încheiată în 1986 de către Comisia condusă, prezidată de Jacques Delors, Comunitatea avea ca obiectiv crearea“pieței unice” până la data de 1 ianuarie 1993. AUE semnat în februarie 1986, a confirmat ambițioasele ținte ale Comunității și a introdus noi procenturi pentru adoptarea legislației asociațiilor. Acesta a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987.

Căderea zidului Berlinului, urmată de unificarea Germaniei la data de 3 octombrie 1990, amplificată și de eliberarea de sub dominație sovietică și de democratizarea țărilor din centrul și estul Europei ca și dezintegrareaURSS în decembrie 1991, a transformat structura politică a Europei.

Statele membre au decis să-și consolideze legăturile și au negociat un nou Tratat, ale cărui principale trăsături au fost aprobate în Consiliul European de la Maastricht pe 9 și 10 decembrie 1991.

Tratatul U.E. , recunoscut la scară largă pe 1 noiembrie 1993 a fixat pentru statele membre un program ambițios, uniunea monetară până în 1999, noi politici comune, cetățenie europeană, o politică externă de apărare comună și de securitate internă.

Aplicând clauzele revizioniste ale Tratatului de la Maastricht, statele membre au negociat un alt tratat, semnat la Amsterdam pe 2 octombrie 1997, care a adoptat și a consolidat politica și forțele Uniunii, în special în domeniile cooperării judiciare, al deplasării libere a persoanelor, al politicii externe și al sănătății publice. Parlamentul European, vocea democrată a Uniunii, i s-au garantat noi puteri, conferindu-i-se rolul de legislator comun.

La 1 ianuarie 1995, alte trei țări s-au alăturat U.E. Austria, Finlanda și Suedia, care au extins Uniunea prin particularitățile lor și au deschis alte perspective în centrul și nordul Europei.

În acest moment, Uniunea celor 15 s-a confruntat cu două provocări majore:

1. Succes în extinderea, prin integrarea celor 10 țări din centrul și estul Europei, plus Cipru cu care Consiliul Europei a decis la Luxemburg pe 13 decembrie 1997 să înceapă negocierile de aderare.

2. Folosirea cât mai eficientă a dinamicii uniunii monetare, bazată pe crearea monedei ”euro” la 2 mai 1998, pentru a ajuta economiile statelor membre la sporirea locurilor permanente de muncă.

Nici una dintre aceste provocari nu se va realiza fără un efort considerabil.

Ne punem atunci firesc întrebarea : CUM SE POATE CA U.E. , O ENTITATE CU MAI MULT DE 25 DE STATE MEMBRE , SĂ OPEREZE FĂRĂ CA MECANISMELE DE LUARE DE DECIZII SĂ FIE FORTIFICATE ȘI FĂRĂ SĂ PREVADĂ CĂ POLITICILE DE SOLIDARITATE ȘI DE ACȚIUNE CONJUGATĂ SĂ BENEFICIEZE DIN FONDURI PUSE LA DISPOZIȚIE? .

În termeni mai generali, în vreme ce extinderea va spori natura eterogenă a intereselor și percepțiilor din interiorul Uniunii: CUM SE VA MENȚINE CONSENSUL STATELOR MEMBRE ASUPRA OBIECTIVELOR MAJORE , FIXATE DE EUROPENIȘI ASUPRA MODULUI DE REALIZARE A LOR ?

Comisia Europeană prezidată de Jacques Santer a înaintat “ agenda 2000 ” în Iulie 1997 , pe baza căreia guvernele s-au lansat într-o revizuire la scară largă a politicii structurale și a politicii agrare comune .

Prin urmare, Uniunea nu are altă șansă decât să progreseze încă și mai departe pe drumul spre o organizație care să fie și eficientă și democratică și capabilă să ia decizii și să acționeze conservând în acest fel identitatea statelor din care este constituită.

Fără săîși consolideze structurile și să-și raționeze mecanismul de luare de decizii, Uniunea se va confrunta cu perspectiva dizolvării sau paraliziei . O Europă mai mare în stare gestantă , nu se va putea dezvolta într-o putere organizată decât dacă va fi construită într-o asemenea manieră încât să fie capabilă să vorbească și să acționeze ca un tot unitar.

Aproape 50 de ani de integrare europeană au avut un efect profund asupra dezvoltării continentului și a locuitorilor săi, au schimbat de asemenea balanța puterii, toate guvernele indiferent de culoarea politică recunosc acum că epoca suveranității naționale absolute s-a consumat.

Doar unindu-și forțele și conlucrând spre un “ destin împărtășit ” ca să cităm tratatul CSCE, vor putea statele “ bătrâne ” ale Europei să se bucure de progres economic și social și să-și mențină influența în lume .

Metoda comunitară care implică un echilibru permanent al intereselor naționale și comune , respect față de diverse tradiții naționale , este mai valabilă astăzi ca oricând. Concepută ca un mod de a tempera ostilitățile adânc înrădăcinate , complexe de superioritate și tendințele beligerante atât de caracteristice relațiilor dintre state , metoda comunitară a ținut unite națiunile democrate ale Europei , în dorința de libertate de-a lungul războiului rece.

Eclipsarea antagonismului dintre E și V și reunificarea politică și economică a statelor de pe continent , constitue un triumf al spiritului european , de către europeni, cu ochii ațintiți spre viitor au acum mai mare nevoie ca niciodată .

2. Planul Schuman piatra de temelie a UE.

Consacrat de istorie drept “ Planul Schuman “ strategia de soluționare a eternelor divergențe franco-germane și de contopire a producțiilor de cărbune și oțel , a fost inițial trasată în liniile esențiale de către Jean Monnet .

Acesta îi prezintă ministrului de externe al Franței , în acel moment , Robert Schuman , planul convingându-l să ia asupra sa paternitatea unei instituții complexe , bazată pe un principiu simplu – “Europa nu se va face dintr-o dată într-o construcție de ansamblu”, ci ea se va contura treptat , “prin realizări concrete , creând mai întâi o solidaritate de fapt”.

Comisarul Planului Francez concepuse o instituție numită : “ Înalta Autoritate a Cărbunelui și Oțelului “ , însărcinată să desființeze barierele vamale la cele două produse, foarte impnțeze barierele vamale la cele două produse, foarte importante pentru producția de armament . Privind lucrurile din această perspectivă, putem spune că aceste două materii prime nu au fost alese arbitrar, inițiatorul planului dându-și seama că organizând o arie comună de producție și de desfacere a acestor materii prime în care să fie parteneri foștiibeligeranți , ar duce la crearea unui climat de stabilitate .

Deoarece această“micro-Europa “ nu se referea decât la un domeniu foarte restrâns , guvernele țărilor participante puteau accepta să renunțe la prerogativele lor din acest sector , în folosul instituțiilor supranaționale .

Având aceste obiective Înalta Autoritate purta o semnificație istorică , în stare să mobilizeze opiniile publice : Germania și Italia se aflau pe picior de egalitate cu învingătorii lor , se întorcea astfel cu mare răsunet o pagină memorabilă , prin mesajul ei , a istoriei .

Totuși , crearea unui pol al industriei grele în Europa fusese deja sugerată .

Pe 1 Ianuarie 1949 cancelarul Adenauer, preocupat să vadă ridicat controlul unilateral asupra Ruhrului , exercitat de la sfârșitul conflictului de către învingători , propusese înlocuirea lui cu“ o asociație de drept internaționalpe bază cooperativă. În această asociație, Germania ar intra cu feroasele din Ruhr , Franța cu minereul din Lorena , … , Belgia cu industria ei grea “ .

Aceeași idee fusese reluată apoi de deputatul laburist Frederic Lee, în fața Adunării Consultative a Consiliului Europei; ea figura în recomandările făcute de Adunarea Comitetului de Miniștri .

Însă Planul Schuman găsește răspunsul ideal întrebărilor formulate până atunci , el combinând această soluție tehnică cu un proiect politic mult mai vast și cu implicații mult mai serioase pentru statele participante .

Robert Schuman aduce unele modificări de substanță planului primitși în ziua de 9 mai 1950 îl prezintă guvernului francez obținând suportul necondiționat al acestuia .

Cu toate că planul reprezenta o ofertă și generoasă pentru Germania ,el rămânea deschis tuturor celorlalte țărieuropene ,primul stat care face un pas în acest sens este Italia .

Avându-se în vedere scopul urmărit prin promovarea planului Schuman, guvernul francez propune “plasarea ansamblului producției franco-germane a cărbunelui și oțelului sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizație deschisă participării altor țări ale Europei”.

Unirea producției de cărbune și oțel , este susținută și într-o declarație a guvernului francez: ” … va oferi imediat o bază comună pentru dezvoltarea economică , ca un prim pas în federalizarea Europei și va schimba destinele acelor regiuni care multă vreme au fost hărăzite producțiilor de armament pentru războaie și ale căror victime constante au fost chiar ele.”

În viziunea guvernului francez solidaritatea în producția astfel realizată ,va face ca orice război între fostele beligerante , Franța și Germania , să fie imposibil în viitor din punct de vedere material .

Constituirea unei puternice unități de producție, deschisă tuturor țărilor doritoare să participe la ea și capabilă într-un anumit moment să ofere tuturor statelor în condiții identice ,elementele de bază ale producției industriale ,a pus bazele ,a lansat ipotezele unei reale unificări economice .

Metodele inspirate din teoria funcționalistă și care trebuiau să realizeze federația erau următoarele :

începutul să se facă prin crearea unei solidarități de facto între țările europene , prin intermediul unei realizări concrete și în etape renunțându-se la încercările de a uni dintr-o dată statele Europei de Vest ;

să se pună bazele unei unificări economice , în prima instanță ,prin stingerea laolaltă a producției de bază , cărbune , oțel ;

să se înființeze o “ Înaltă Autoritate “, care să fie independentă de guverne , dar ale cărei decizii să fie obligatorii pentru acestea .

În opinia partizanilor integrării vest – europene , Declarația lui R. Schumann este considerată a fi prima abordare realistă a problemelor privind integrarea , ea rămânândpentru multă vreme”Charta integrării europene “.

Propunerile guvernului francez sunt amplu dezbătute și analizate de mai toate guvernele vest – europene , ele fiind urmate de aprinse discuții interguvernamentale pentru încheierea unui tratat ale cărui baze le-ar fi reprezentat principiile enunțate în Declarația lui Schuman. Rezultatele concrete încep să apară când principiile declarației mai sus amintite sunt acceptate de către 5 țări : Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg. După ce acordul oficial al acestor state s-a dat, vor urma nouă luni de negocieri care au avut drept finalizare , semnarea la 18 aprilie 1951 a Tratatului de Înfiițare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.

Evenimentul petrecut la 18 aprilie 1951 reprezintă primul și cel mai important pas spre ceea ce vom numi mai târziu U.E. Acest tratat reprezintă o victorie morală a tuturor statelor semnatare înpotriva voinței egocentrice și individualiste a propriilor guverne, el deschizând drum diplomației acolo unde se credea că rezolvarea e războiul.

Caracteristica principală a tratatului ar fi ca prin intermediul lui , statele semnatare transferă anumite puteri unei instituții, compusă din 9 membri, membri care au activitate independentă față de guvernele țărilor pe care le reprezintă.

Tratatul semnat la Paris a dus la crearea de organisme care să promoveze și să protejeze interesele statelor semnatare. Astfel amintim: Adunarea Comună, modelată după Parlamentul Consiliului Europei, un Consiliude Miniștri (ce reprezenta interesele statelor membre) și nu în ultimul rând o Curte de Justiție.

Un eveniment demn de reținut este faptul că Anglia a refuzat încă de la început să participe la acest proiect, dar acest lucru nu a influențat desfășurarea ulterioară a evenimentelor.

Prin ratificarea tratatului, parlamentele celor șase țări și-au creat prima organizație supranațională cu caracteristici federale, pentru prima oară a fost înființată o autoritate europeană comună (CECO), căreia guvernele membre i-au transferat o parte din puterile lor suverane.

Se trece astfel de la Europa “cooperării” la Europa “integrării”, căutându-se astfel domeniile cele mai potrivite care să fie alăturate.

Ajungându-se în acest punct, Franța considera că cele mai potrivite domenii ar fi: transporturile și energia, în special energia nucleară. Germania federală și țările Benelux-ului opinează că cel mai potrivit segment îl reprezintă comerțul.

Printr-un memorandum prezentat pe 18 mai 1955, guvernul olandez sugerează că liberul schimb aplicat cărbunelui și oțelului să se extindă la toate produsele, punându-se accentul pe realizarea unei piețe comune a transporturilor și a energiei.

Ulterior prezentării acestui memorandum, miniștrii afacerilor externe ai celor 6 țări s-au întâlnit pe 1 și 2 iunie la Messina, unde au aprobat o rezoluție prin care consideră că a sosit momentul să se deschidă o nouă etapă pe drumul construcției europene, etapă ce putea fi realizată în primul rând în domeniul economic. Ei apreciază că trebuie continuat procesul de creare a Europei unite, în primul rând prin dezvoltarea instituțiilor comune și prin înființarea altora, prin fuziunea progresivă a economiilor naționale, prin crearea unei piețe comune și armonizarea politicii sociale, politică indispensabilă menținerii Europei pe locul pe careîl ocupă în lume.

Totodata, cei 6 miniștri au decis să organizeze o conferință interguvernamentală, care să studieze crearea unei uniuni vamale între cele 6 țări și a unei organizații comune pentru dezvoltare și utilizarea energiei atomice.

Conferința interguvernamentală s-a ținut la Bruxelles în iarna anilor 1955-1956, sub președinția lui Paul Henri Spaak, și în aprilie 1956 sunt prezentate guvernelor concluziile finale și modul în care uniunea vamală și exploatarea în comun a energiei atomice ar trebui organizată. Toate acestea au luat forma unui raport care a fost aprobat de către miniștrii de externe întruniți la Veneția în 1956, trecându-se apoi la elaborarea proiectelor de tratate, necesare pentru ca aceste propuneri să prindă viață. Conferința și-a reluat lucrările la Bruxelles în primăvara lui 1957, astfel că la 25 martie 1957 la Roma au fost semnate cele două documente: “Tratatul pentru înființarea Comunității Economice Europene” și“Tratatul pentru înființarea EURATOM”.

Sub aspectul instituțional cele două tratate sunt asemănătoare cu cel privind înființarea CECA, în sensul că prevăd organe: executive, parlamentare, judiciare și interguvernamentale.

Puterile organelor executive sunt însă mai reduse decât ale Înaltei Autorități, lipsindu-le și caracterul supranațional.

Aceste tratate au avut ca efecte: abolirea barierelor vamale, a restricțiilor cantitative și instituirea tarifului vamal comun.

În decursul anului 1957 cele două tratate au fost ratificate de către parlamentele statelor membre și au intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958.

Următorii pași spre U.E trebuiau făcuți în sensul unificării instituțiilor similare ale celor trei comunități europene, astfel principalele probleme erau depășite, singura preocupare pentru viitor fiind cooptarea de noi membri și continuareastrategiei de perfecționare și adaptare a instituțiilor deja existente.

Secțiunea a II a.

Evoluția U.E.

1.Comunitățile și Europa Centrală și de Est.

Transformările radicale ce au avut ca scenă de desfășurare estul Europei la finele anilor ’80 au făcut din această regiune un partener de prim rang al U.E. Acordurilede comerț și cooperare economică încheiată cu TECE în 1988-1990 le-au succedat negocieri pentru încheierea unor cuprinzătoare acorduri de asociere, care au în intrat în vigoare în intervalul 1994-1996.

Statutul TECE de membrii asociați ai U.E reprezintă un jalon important în procesul de apropiere a celor două părți ale aceluiași continent, separate în mod artificial de mai multe decenii.

Obiectivul final al integrării TECE în structurile U.E a fost recunoscut formal de Consiliul European de la Copenhaga (iunie 1993): “Țările asociate care doresc acest lucru pot deveni membre ale U.E.,…, de îndată ce vor fi în măsură să-și asume obligațiile statutului de membru”. Principalele condiții ce trebuiesc satisfăcute de candidați la aderare se referă la : stabilitatea instituțiilor care garantează buna funcționare a democrației, supremația legii și drepturile omului; capacitatea de a prelua în întregime așa-numitul “acquis communitaire”: existența unei economii de piață funcționale și posibilitatea de a acționa în direcția îndeplinirii Uniunii Economice Monetare.

Aderarea TECE la U.E este un proces multiform și interactiv ale cărui coordonate vor depinde de modul în care cele două părți vor gestiona propriile lor tranziții. Pentru U.E, aceste coordonate au fost mai precis definite de Conferința Interguvernamentală începute în martie 1996 la Torino, ale cărei lucrări s-au încheiat la mijlocul anului 1997.

Negocierile formale cu TECE se bazează pe aplicarea prevederilor Acordurilor Europene și pe dialogul structurat dintre instituțiile europene și țările candidate. Comisia Europeană a elaborat o Carte Albă a preaderării destinată să orienteze și să sprijine pregătirea TECE pentru aderare, iar Consiliul European de la Cannes a împuternicit Comisia să inițieze consultări cu TECE asupra programelor acestora de punere în aplicare a recomandărilor cuprinse în Cartea Albă.

Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995) a prevăzut posibilitatea începerii negocierilor de aderare în baza unor opinii formulate de către Comisia Europeană pentru fiecare țară europeană în parte.

Aceste documente sunt menite să evalueze fiecare progres făcut de TECE în pregătirea lor pentru accesiune. În acest scop, Comisia Europeană a transmis și a întocmit pentru fiecare țară candidată un cuprinzător chestionar asupra celor mai importante domenii care țin de "aquis communitaire”, în aprilie 1996.

Acordurile Europene cuprind numeroase prevederi destinate să pregătească aplicarea principiilor “celor patru libertăți” (libera circulație a mărfurilor, persoanelor, capitalurilor și serviciilor). Aceste prevederi nu sunt însă exhaustive și nu pot determina progrese la fel de importante în toate domeniile. Ele sunt mult cupinzătoare în ceea ce privește libera circulație a bunurilor, schițează doar un cadru de pornire pentru liberalizarea circulației serviciilor și capitalurilor și nu abordează în mod concret problematica liberei circulații a persoanelor.

Cartea Albă a preaderării vine să completeze lacunele inerente ale acestor acorduri, al căror obiectiv era limitat.

Politica U.E de susținere a eforturilor de reformă întreprinse de TECE, absolut indispensabilă pentru atingerea unor performanțe economice care să le permită asumarea calității de membri ai U.E se bazează pe doi “stâlpi” importanți: promovarea comerțului reciproc și asistența tehnică și financiară acordată pentru TECE.

În ceea ce privesc schimburile comerciale dintre U.E și TECE, acestea au înregistrat o evoluție foarte dinamică după 1989. În relația cu primele 6 semnatare ale Acordurilor Europene (Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia și Ungaria), exporturile U.E au crescut în ultimii ani într-un ritm anual mediu de 22.3% iar importurile s-au majorat în medie, cu 18.3% pe an.

O contribuție însemnată la această dinamică și-a adus-o cadrul juridic mult ameliorat al relațiilor bilaterale. Acordurile Europene au drept obiectiv crearea unei zone de liber schimb în comerțul cu produse industriale între U.E. și fiecare stat asociat, cu toate că pentru produsele agricole, acordurile prevăd concesii pe o scară mai puțin extinsă. Faptul că regimul agricol prevăzut în Acordurile Europene este mai puțin liberal, trebuie pus pe seama faptului privind incertitudinile din evoluția regimurilor agricole ale ambelor părți, aflate într-un proces complex de restructurare. Acordurile prevăd însă acordarea reciprocă a unor concesii tarifare destul de semnificative, constând esențialmente din admiterea fără aplicare de taxe vamale sau cu taxe vamale reduse față de nivelul lor de bază, a unor cantități predeterminate de produse. Așa se prezintă relațiile dintre U.E. și țările din Europa centrală și de est după 1980, însă relația dintre Comunități și țările est-europene datează încă din anii ’60.

Pași concreți în sensul cooperării dintre Comunități și Est au început să se facă din noiembrie 1974 când, Comisia a propus un acord general de comerț cu fiecare membru al CAER , însă , cea care a pregătit terenul pentru relațiile oficiale dintre CE și membrii CAER a fost Declarația Comună din iunie 1988. Aceasta a avut drept consecință, deschiderea de misiuni diplomatice pe lângă Comisia Europeană . Rezultatele nu s-au lăsat prea mult timp așteptate și Ungaria a fost prima țară din est cu care s-au pornit negocieri în domeniul acordurilor comerciale și de cooperare.

În cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Paris din cadrul Grupului celor Șapte, la 14 iulie 1989, relațiile dintre Comunitățile Europene și Europa Centrală și Răsăriteană au căpătat o nouă dimensiune deoarece atunci s-a hotărât acordarea unui ajutor financiar Poloniei și Ungariei. Această misiune de coordonare a ajutorului a fost încredințată Comisiei CE. Aceste două țări nu au fost alese nemotivat, ele începuseră deja să pornească pe calea economiei de piață, devenind societăți deschise. În cadrul ajutorului din partea “G-24” acordat Poloniei și Ungariei, Comunitățile și-au cristalizat un mecanism propriu de ajutor, programul PHARE.

În prezent, pe lângă Ungaria și Polonia, de acest program beneficiază și țări ca Bulgaria, Albania, Cehia, Slovacia, Estonia, Lituania și Latvia.

După 1992, programul PHARE pentru Polonia, Ungaria și Cehoslovacia este continuatîn cadrul Acordurilor Europene, care reunesc cele trei țări cu CE, fiind semnate la Bruxelles pe 16 decembrie 1991. Acorduri similare sunt negociate cu Bulgaria și România, urmând a fi puse în aplicare.

Ziua de 9 noiembrie 1989 a adus o noua “problemă” pe ordinea de zi a CE,

deoarece zidul Berlinului s-a prăbușit și se punea întrebarea : “Ce o să se întâmple cu

RDG-ul?”. Datorită faptului că statele occidentale nu au fost niciodată de acord cu divizarea Germaniei, RDG-ul a fost integrat foarte rapid în C.E. (numai după câteva luni), integrarea lui venind ca un simplu gest reflex.

Faptul că CE era foarte implicată în procesul de reconstrucție la centrul și estul Europei reiese foarte ușor din acordurile comerciale și de cooperare pe care CE le-a încheiat între octombrie 1988 și martie 1991 cu Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, URSS, Bulgaria și România. Acestea fiind urmate în 1992 de acorduri negociate și cu țări din Balcani, inclusiv cu Albania. Aceste acorduri includeau: dispoziții comerciale, dispoziții de cooperare comercială și economică și stabilirea unui comitet comun cu rol de forum pentru consultări curente. Pentru a înlesni accesul la piață, Comunitățile au hotărât în 1989 să acorde un tratament special produselor importate din Polonia și Ungaria și să elimine ori să suspende restricțiile cantitative din data de 1 ianuarie 1990.

Măsurile au fost extinse ulterior și asupra importurilor din Cehoslovacia, Bulgaria și România, iar Albania și țările balcanice aveau să beneficieze de aceste avantaje din 1992.

Un rol deloc de neglijat îl va avea CECA care va contribui la restructurarea industriei de cărbune și oțel în Europa Centrală și de Est prin politica acordurilor de cooperare și al împrumuturilor. Astfel balanța totală a comerțului dintre Comunitate și Europa Centrală și de Est este în favoarea celor din urmă.

Acordurile încheiate între cele două părți mai sus menționate sunt mai multe decât niște simple acorduri de comerț și cooperare. Ele oferă cadrul instituțional necesar dialogului politic. Astfel un Consiliu de asociere va fi înființat în scopul constituirii unui forum pentru discuții asupra politicii externe.Cooperarea dintre Parlamentul European și partenerii săi din țările asociate se va realiza prin intermediul unor organisme comune prevăzându-se și o cooperare culturală. Orientarea statelor către un comerț reciproc liber este tot una din prevederile acordurilor. Țările semnatare având obligația să-și revizuiască domeniul prețurilor, subsidiilor , taxelor , politicile monetare , sistemul de comerț exterior,aducând astfel economiile lor în primul plan al competiției internaționale. Acordurile europene favorizează și legăturile economice , științifice , tehnice.

Zonele de cooperare cuprind domenii ca : agricultura ; industria și tehnologia ; pregătirea profesională ; cercetarea și știința ; energia ; minele ; transporturile ; telecomunicațiile și chiar mediul înconjurător .

În perioada 1991 -1993 , UE a semnat Acorduri de asociere cu șase țări din Europa Centrală și de Est : Polonia , Ungaria,Republica Cehia , Slovacia , România și Bulgaria. Prevederile acordurilor au fost în întregime aplicate în cazul Poloniei și Ungariei în anul 1994 , iar celelalte patru state în anul 1995.

Întrunirea de la Essen din decembrie 1991 a Consiliului European a fixat mijlocul anului 1995 ca data pentru încheierea de Acorduri de asociere cu Republicile Baltice și Slovenia , lucru deja concretizat în acest moment .

Acordurile europene deschid calea țărilor asociate către obținerea calității de membru al Uniunii în cele din urmă. Consiliul European de la Copenhaga din 1993 a confirmat posibilitatea țărilor democrate din acest cadru geografic al Europei de a deveni membru al UE , după ce își asumă obligațiile economice și politice impuse de calitatea de membru .

Un caz concret este acela al Ungariei și Poloniei care având deja calitatea de membre asociate și-au depus deja cereri oficiale de aderare .

În acest sens , la întrunirea Consiliului European de la Essen din decembrie 1994 șefii de stat și de guvern , din țările membre ale U.E. au adoptat o strategie de pregătire a țărilor asociate în vederea accederii lor la statutul de stat membru U.E. Nu au stabilit nici o dată pentru aderare , dar au hotărât ca negocierile propriu-zise în vederea aderării ar putea începe imediat ce ia sfârșit conferința interguvernamentală de revedere a Tratatului de la Maastricht.

Conferința la vârf de la Essen a inclus și Republicile Baltice și Slovenia pe lista țărilor candidate , cu toate că la acea vreme ele nu încheiaseră Acorduri de asociere cu U.E.

În concluzie, trebuie reținut faptul că strategia elaborată are în vedere micșorarea decalajului dintre țările asociate și U.E. pentru pregătirea primirilor în scopul integrării pe piața internă a Uniunii.

Această pregătire este ajutată printr-o serie de măsuri menite să promoveze integrarea cum ar fi : dezvoltarea unor elemente în infrastructura în transporturi, în energie, în mediu , în tehnologie , precum și cooperarea în politica externă și de securitate în domeniul justiției și al afacerilor interne.

Prin condițiile puse de C.E. și prin intermediul acestor acorduri care vizează toate segmentele sociale și industriale, C.E. urmărește să aducă și țările din această parte vitregită a Europei la un nivel aproximativ egal cu statele sale din Vest.

2.INSTITUȚIILE U.E. Prezentare generală.

Ceea ce deosebește U.E de celelalte organizații internaționale este structura sa instituțională unică.

În spiritul tratatelor constitutive , statele membre abandonează măsurile , tendințelesuverane în favoarea unor instituții independente care să reprezinte în același timp și interesul national, dar și interesul comun. Astfel instituțiile se completează una pe alta, fiecare având un rol bine determinat în procesul de luare a deciziilor.

Având în vedere terminologia specifică tratatelor, numai cele patru organe întrunesc criteriile necesare pentru a putea fi numite instituții, o Adunare (Parlamentul); un Consiliu; o Comisie și o Curte de Justiție, la acestea adăugându-se și Curtea de Conturi (după Tratatul de la Maastricht).

În cadrul Comunităților, puterea legislativă este Consiliul, puterea bugetară este împărțită, Adunarea putând contesta Comisia , dar Comisia este executivă.

Consiliul cumulează funcțiile legislativă, executivă, guvernamentală.

Conformarticolului 4 din Tratatul instituind C.E.E. cele patru instituții comunitare sunt :

a.Consiliul – instituție cu atribuții decizionale

b. Comisia – organ executiv

c.Parlamentul -este instituție cu atribuții de control

d.Curtea de Justiție – instituție jurisdicțională.

a. Consiliul are sediul la Bruxelles și întruchipând interesele naționale asigură integrarea în sistemul comunitar atât a statelor membre , cât și a guvernelor acestora.

Consiliul European a fost înființat în 1974 de către șefii de stat și de guvern, deoarece aceștia au hotărât să se întâlnească cu regularitate împreună cu miniștrii lor de externe și cu președintele și un vice-președinte al Comisiei Europene. Studiul materiei cu privire la Consiliul European se găsește în articolul 1 al Actului Unic European și în articolul 8 al Tratatului de la Maastricht.

Nefiind prevăzut în tratatele institutive ale C.E. Consiliul European a cunoscut o evoluție începând cu anul 1975 , când s-a semnat pentru prima oară în această formulă la Dublin și până în zilele noastre, ajungând să fie unul dintre cele mai importante organisme U.E.

Conform prevederilor Tratatului de la Maastricht, Consiliul European este cel ce va oferi dinamica necesară dezvoltării europene și cel ce va trasa liniile politice cele mai importante ale acesteia. Are competențe îndeosebi în domeniul cooperării politice, la nivelul comunităților și nu numai, dar și în domeniul construcției comunitare .

b. Comisiaeste cel de-al doilea organ instituțional care, în sistemul Tratatului C.E.C.A. s-a numit ”Înalta Autoritate “ și urmărește ca scop principal pe acela de a asigura Comunității identitatea sa proprie. Pune în valoare interesele comunitare, mai presus de cele ale statelor membre , exprimând practic interesele fiecărei Comunități în parte .

Deci, Comisia Europeană este elementul executiv al Comunităților și este compusă din 20 de membri care au un statut de independență față de guvernele naționale cu toate că sunt numiți de acestea .

Repartiția celor 20 de locuri ale Comisiei între cele 15 state se face după cum urmează: Franța, Germania, Italia, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Spania dispun de câte 2 locuri, urmând ca Belgia, Danemarca, Olanda, Grecia, Austria, Portugalia, Finlanda și Suedia să-șidesemneze câte un singur membru .

Comisia europeana funcționează reunindu-se o dată pe săptămână și ori de câte ori este necesar. Ședințele Comisiei nu sunt publice, iar în ceea ce privește desfășurarea lor deosebim două proceduri speciale : procedura scrisă și procedura orală.

Rolul Comisiei ar fi sintetizat după cum urmează :

-asigurarea respectării prevederilor tratatelor comunitare ;

-inițiativa legislativă, sub forma propunerilor de regulamente șidirective ;

-chemarea în judecată a celor vinovați de neîndeplinirea normelor comunitare .

c.Parlamentul European pune la dispoziție un for democratic pentru dezvoltare, el are de asemenea un rol foarte important în procesul legislativ.

După depășirea mai multor obstacole de ordin tehnic și politic, la 20 septembrie 1976, Consiliul a fost în măsură să adopte “Actul pentru alegerea reprezentanților în Adunare“ cu sufragiu universal direct. Realizarea acordului asupra numărului de reprezentanți ce compun Adunarea și repartizarea între diferite state membre a fost destul de dificilă. Astfel de la ultima lărgire (01.01.1995), Parlamentul European numără 626 de membri.

Adunarea își stabilește singură regulamentul interior, capacitatea folosită este nu numai pentru a organiza funcționarea internă, ci și pentru a optimiza condițiile de exercitare a puterilor sale și a relațiilor cu alte instituții.

În cadrul lucrărilor Adunării, ca și în domeniul relațiilor externe, Președintele joacă un rol determinant .

Parlamentul are în compunerea sa comisii permanente și temporare care urmăresc problemele în detaliu și pregătesc avizele pe care le cere Consiliul, ca și rezoluțiile de inițiativă ale Parlamentului .

Parlamentul este singura instituție căreia i-au sporit considerabil puterile atât prin modificarea formală a tratatelor institutive, dar mai ales prin acordurile interinstituționale. Redactorii Tratatelor de la Roma îi stabiliseră în special “competențe de control și deliberare”. În prezent, Parlamentul European a reușit să obțină, pe lângă competențe bugetare, și un rol important în materie legislativă și de relații externe.

Parlamentul este primul atribut al puterii, el deținând controlul politicii având putere bugetară, în materie legislativă, în materie de relații externe. Prin Tratatul de la Maastricht s-a hotărât, de asemenea, ca mandatul Parlamentului să coincidă cu cel al Comisiei.

d. Curtea de Justiție are sediul la Luxemburg și are în compunere 15 judecători și 9 avocați.

Rolul Curții este acela de aasigurainterpretarea și implementarea normelor de ordin juridic ale comunității în deplină concordanță cu litera de bază a tratatelor. Aceasta a fost concepută ca un organism comun al C.E.C.A., C.E.E.S.I., C.E.E.A., atât pentru rațiuni de ordin practic , cât mai ales pentru facilitarea unității de aplicare și interpretare a tratatelor și pentru a favoriza rezolvarea eventualelor conflicte de competență dintre Comunități.

Așa cum am menționat mai devreme, Curtea este astăzi formată din 15 judecatori și 9 avocați generali , și unii și ceilalți sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre .

Judecătorii desemnează dintre ei, prin vot secret, președintele Curții de Justiție, pentru un mandat de 3 ani care poate fi reînoit. Președintele conduce lucrările Curții, prezidează audierile acesteia, precum și deliberările în Camera Consiliului.

Curtea de Justiție este organul jurisdicțional comun al celor 3 organizații al integrării vest –europene, dar are competențe specifice și îndeplinește atribuții proprii fiecărei Comunități în conformitate cu tratatul institutiv.

Curtea, spre deosebire de orice alt organ de jurisdicție internațională, este obligată să tranșeze litigii și între particulari, persoane fizice sau juridice resortisanți ai statelor membre și aceste state membre sau între particulari și organele comunitare.

3.Consiliul de Miniștri

Are o poziție interguvernamentală, fiind principalul organ cu atribuții în materiedecizională ce aparține comunităților europene. Consiliul reprezintă toate statele membre , el exprimând totodată, legitimitatea comunităților Consiliului Comunităților Europene. Consiliul de Miniștri nu trebuie confundat cu Consiliul European format din șefii de state și de guverne , acesta din urmă fiind un organ politic, și cu atât mai mult nu trebuie confundat cu Consiliul Europei .

Consiliul își desfășoară activitatea pe suportul legislativ dat de mai multe tratate, aici trebuie să reținem mai ales Regulamentul interior elaborat în baza articolului 5 al Tratatului de la Bruxelles. Consecințele de natură juridică ce decurg din prevederile conform cărora : “Consiliul se constituie din reprezentanții statelor membre și fiecare guvern deleagă în Consiliu pe unul din membrii săi’’ sunt următoarele :

numai persoanele având calitatea de membri ai guvernelor statelor membre pot face parte din Consiliu ;

nici un alt funcționar, indiferent de nivel, nu poate face parte din Consiliu ;

fiecare stat poate să desemneze numai un membru în Consiliu.

Funcționarea Consiliului ridică trei probleme ce ar trebui să ne rețină atenția. Acestea sunt : problema președinției, a modului de deliberare și a existenței organelor auxiliare. Astfel, președinția Consiliului este asigurată, prin rotație, de fiecare stat membru, pentru o perioadă de șase luni în ordinea fixată prin ultimul act de adeziune.

Mai multe decât tratatele, care nu-i conferă decât responsabilități secundare și procedurale, găsim dezvoltările practice care au dat un statut veritabil președinției.

Rolul președinției s-a întărit treptat pe măsura înmulțirii “Consiliilor specializate“ și, de asemenea, prin relațiile din cadrul comisiei ca “ajutor de compromis”. Rolul extern se dezvoltă în raporturile cu Adunarea, ca și în domeniul relațiilor externe.

În jurul Consiliului gravitează mai multe organe auxiliare, care completează activitatea consiliului, punând accentul pe diferite domenii de activitate. Menționăm aici Secretarul General al Consiliului, care asigură suportul logistic al acestuia și Comitetul Reprezentanților Permanenți.

Pe lângă acestea există și alte organe auxiliare cum ar fi: grupurile de experți – Comitetul special pentru agricultură ; Comitetul pentru vize ; Comitetul regiunilor ; Comitetul monetar și Comitetul economic și social .

Consiliul se reunește la convocarea Președintelui sau la solicitarea făcută de unul dintre membri.

Reuniunile Consiliului au loc cu ușile închise, numai membrii comisiei având acces și drept la cuvânt. Deciziile Consiliului nu pot fi luate decât de miniștri.

Curtea de Conturi este inclusă în rândul instituțiilor Comunităților europene prin Tratatul de la Maastricht din 1992, alături de celelalte 4 organisme principale. Până atunci o regăsim între organele complementare comunitare cu caracter tehnic. Este o instituție care, prin activitatea pe care o desfășoară, urmărește scopuri financiare, realizează controlul financiar.

Ca organ , acesta este format din 15 membri, numiți pe o perioadă de 6 ani, de către Consiliu cu unanimitate de voturi după consultarea Parlamentului. Membrii Curții trebuie să fi aparținut sau să fi exercitat atribuții în cadrul instituțiilor financiare de control financiar având pregătirea în domeniu. Fiecărui membru îi este repartizat un sector specific de activitate, diviziunea riguroasă a muncii răspunzând întrutotul caracterului colegiului instituției. Pentru o mai bună funcționare, Curtea de Conturi își alege dintre membrii săi un președinte pe un mandat de trei ani, mandat ce poate fi reînnoit.Competențele Curții sunt foarte largi, ea ocupându-se cu examinarea aspectelor de legalitate și regularitate a totalității veniturilor și a tuturor cheltuielilor. Totodată , Curtea își exercită controlul pe domenii și asupra instituțiilor și statelor membre în măsura în care acestea au beneficiat și au folosit fondurile comunitare. De asemenea, Curtea are responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor. Pentru a-și realiza cu succes deplin atribuțiile ce îi revin și pentru a-și onora obligațiile față de Comunități, Curtea de Conturi nu neglijează colaborarea cu alte instituții internaționale similare și cu organismele de control.

CAPITOLUL II

Actul Unic European și rolul lui în evoluția ulterioară a U.E

SECȚIUNEA I-a

Acțiunile premergătoare Actului Unic European care au creatpremisele semnării acestuia

Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986,de nouă țări ( Franța, Germania, Belgia, Olanda, Spania, Irlanda, Anglia, Luxemburg și Portugalia ) iar la Haga la 28 februarie 1986 de către celelalte trei state ( Italia, Grecia și Danemarca care au organizat un referendum în acest scop ). A.U.E. marchează o nouă etapă în procesul de realizare a pieței interioare Comunitare și a relansat acțiunea comunitară, constituind un moment foarte important al istoriei U.E. El evidențiază politicastatelor membre de a pune capăt stagnării construcției comunitare, conciliind cele două curente care s-au evidențiat în procesul construcției europene – cooperare interstatică și acțiunea supranațională – prefigurând U.E. Dar până la semnarea Actului Unic European au avut loc mai multe acțiuni în această direcție, printre care cele mai importante au fost :

Raportul Davignon, adoptat în 1970 de către miniștrii de externe la Luxemburg, care prevedea cooperarea politică a celor șase state în scopul informării și consultării regulate cu privire la cele mai importante probleme internaționale. Comisia Comunităților Europene primea dreptul de a da avize în situațiile în care lucrările miniștrilor de externe antrenau efecte asupra activității Comunităților.

Întâlnirea la nivel înalt de la Copenhaga din 14-15 decembrie 1973 a adoptat o declarație asupra identitățiieuropene, în cadrul căreia statele membre încercau să definească liniile politice directoare și responsabilitatea Europei în viața internațională.

Consiliul European de la Haga din decembrie 1976 a stabilit ca obiectiv al cooperării elaborarea unei politici externe comune, subliniind că aceasta era limitată la sectoarele în care statele membre erau de acord să-și exercite suveranitatea de o manieră convergentă.

Raportul de la Londra din 1981 a consacrat prezența Comisiei la toate nivelurile de cooperare politică și a stabilit o procedură de criză .

Comunicatul final al întâlnirii șefilor de state și guverne de la Paris din 21- 22 octombrie 1972 a proclamat voința participanților de a transforma relațiile lor politice și economice într-o Uniune Europeană.

Întâlnirea la nivel înalt de la Paris din 10 -11 decembrie 1974 a instituționalizat sub denumirea de Cosiliul European, conferințele la nivel înalt, care, reunindu-se de cel puțin trei ori pe an a devenit o instanță aflată deasupra tuturor instituțiilor comunitare având vocația de a trata ansamblul problemelor europene . La aceeași conferință s-a adoptat principiul alegerii Parlamentului European prin sufragiu universal direct, principiu concretizat prin adoptarea de către Consiliul Comunităților, la 20 septembrie 1976, a Actului relativ la alegerea Parlamentului European și care a fost pus în aplicare pentru prima oară la alegerile din 1979 . Șefii de state și guverne au decis la aceeași Conferință să se introducă cât mai curând votul majoritar la adoptarea hotărârilor de către Cosiliu . Tot la Paris, in 1974, primul ministru belgian Tindemans a fost însărcinat să redacteze un raport în care să definească conceptul Uniunii Europene. Prezentat la 29 decembrie 1975, acest raport a fost considerat de unele state ca fiind prea prudent, iar de altele ca mergând direct pe concepția federalistă.

Începând cu 1975, Comunitatea a lansat o politică de ajutorare a regiunilor mai puțin dezvoltate, creând un Fond european de dezvoltare regională.

În noiembrie 1981, miniștrii de externe ai Germaniei și Italiei au elaborat un proiect de Act european din care s-a inspirat Declarația solemnă a Consiliului European de la Stuttgart din 19 iunie 1983, potrivit căreia ”Uniunea Europeană se realizează prin adâncirea și întinderea câmpului de acțiune al activităților europene, pentru a acoperi de o manieră coerentă, deși pe baze juridice diferite, o parte cât mai mare a raporturilor între statele membre și relațiile lorexterne “.

La 14 februarie 1984, Parlamentul European a adoptat un proiect de tratat privind U.E., conform căruia Comisia devenea o veritabilă putere executivă, iar Parlamentul împărțeacu Consiliul puterea legislativă .Lărgind punctul de vedere al competențelor instituțiilor europene, proiectul avea în vedere reorganizarea sistemului juridic, redefinind categoriile de acte comunitare și modificând procedurile de adaptare a acestora . Tratatul putea săintre în vigoare chiar în lipsa unanimității, cu conditia să fie ratificat de o majoritate de state a căror populație să fie de cel puțin două treimi din populația comunității, urmând să producă efecte numai cu privire la acestea .

Problema s-a dezbătut în Consiliul European de la Fontainebleau din iunie 1984, când opiniile au fost diferite. Anglia, Danemarca și Grecia având rezerve, astfel că s-adecis crearea unui comitet compus din reprezentanții personali ai șefilor de state sau de guverne, care a fost însărcinat să prezinte propuneri pentru îmbunătățirea construcției europene, inclusiv în domeniul public .

Raportul Comisiei Dooge prezentat la Consiliul European de la Bruxelles în martie 1985 susținea în mare măsură proiectul Parlamentului European. Se prevedea o putere de codecizie a Parlamentului și a Consiliului, insistându-se pe intărirea importanței Parlamentului. De asemenea se prevedea generalizarea votului majoritar înConsiliu, unanimitatea nefiind cerută decât în mod excepțional, lărgirea competențelor, al cărui președinte urma să fie numit de Consiliul European . Acesta din urmă, potrivit raportului, nu se mai ocupa de afaceri curente, pentru că i se incredințase un rol strategic în edificarea construcției europene. Raportul Comisiei Dooge a fost făcut public în iunie 1985 într-o ,,Carte Albă’’ care conținea 222 de propuneri, detaliind măsurile necesare pentru realizarea pieței interne și preconiza o conferință interguvernamentală în vederea elaborării proiectului tratatului asupra Uniunii Europene, care urma să folosească și declarația de la Stuttgart și proiectul de tratat votat de Parlamentul European .

Consiliul European de la Milano din iunie 1985 , examinând raportul Dooge a hotărât convocarea conferinței interguvernamentale, care avea un dublu mandat:

– revizuirea prevederilor tratatului C.E.E. referitoare la competențele Consiliului, Comisiei și Parlamentului ( în sensul lărgirii lor ).

– redactarea unui tratat privind cooperarea politică între statele membre.

Conferința interguvernamentală și-a început lucrările la Luxemburg, la 9 septembrie 1985 în cadrul ei manifestându-se două curente:Anglia, Danemarca și Irlanda susțineau necesitatea redactării a două texte separate, unul referitor la construcția comunitară, iar celălalt la construcția politică, pe cănd celelalte state erau pentru redactarea unui tratat unic . Consiliul European al șefilor de state și de guverne ținut tot la Luxemburg intre 2-3 decembrie 1985 a aprobat opt texte comunitare și un proiect de tratat privind cooperarea europeană în domeniul politicii externe . La 16 decembrie 1985 s-a ajuns la un compromis pe baza proietului francez care a permis înglobarea celor două concepții într-un singur act . Forța lui este cu atât mai mare deoarece acest text reunește într-un tot unitar ,numit de aceea unic, atât dispozițiile referitoare la reforma instituțiilor europene și lărgirea competențelor comunitare, cât și dispozițiile referitoare la cooperarea în domeniul politicii externe .

SECȚIUNEA a II-a

Structura și conținutul Actului Unic European

Denumirea de ,,Act unic european “ reflectă conținutul acestuia în sensul că în același instrument sunt cuprinse atât dispozițiile relative la revizuirea tratatelor comunitare cât și un titlu privind cooperarea europeană în domeniul politicii externe, titlu constituind o codificare a principiilor cooperării politice.

Din punct de vedere al structurii, Actul Unic cuprinde un preambul și patru titluri.

În Titlul I sunt grupate ,,Dispoziții comune” atât pentru Comunitățile Europene cât și pentru cooperarea politică .

În Titlul II sunt grupate ,,Dispoziții pentru modificarea tratatelor instituind Comunitățile Europene”. În timp ce tratatele CECA si CEEA nu sunt afectate decât prin modificările relative la Curtea de Justitie ( cap.I și cap.II) în schimb Tratatul CEE comportă modificări de substanță atât sub aspectul dispoziților instituționale cât și al dispoziților relative la fundamentele și la politicile Comunității.

Titlul III intitulat ,,Dispoziții asupra cooperării în domeniul politicii externe este compus dintr-un singur articol – articolul 30 – cuprinzând 12 paragrafe.

Titlul IV conține dispoziții ,,generale și finale” dar nu comportă nici o măsură tranzitorie.

Din punct de vedere al prezentării, Actul unic constituie un ansamblu deși conținutul titlului II va trebui integrat în tratatele existente .

Dar unicitatea Actului are mai ales o valoare simbolică în sensul că statele membre ale Comunității înțeleg să constituie opera intreprinsă de tratate instintuind Comunitățile Europene și să transforme ansamblul relațiilor dintre ele într-o Uniune Europeană conform declarației solemne de la Stuttgart din 19 iunie 1983, așa cum subliniază ultimul paragraf al preambulului.

Iar, în paragraful următor din preambul, statele membre se arată hotărâte să realizeze această Uniune Europeană, pe de o parte, a Comunităților fucționând după regulile lor proprii și pe de altă parte, a cooperării europene între statele semnatare în materie de politică externă și să doteze această uniune cu mijloacele de acțiune necesare. Dar Actul Unic nu pretinde să realizeze Uniunea Europeană, el se limitează la definirea unui anumit număr de obiective și la crearea mijloacelor necesare pentru ,,a o face să progreseze în mod concret". Este ceea ce rezultă din art.1 care stipulează : Comunitățile europene și cooperarea politică europeană au drept obiectiv de a contribui împreună să facă să progreseze în mod concret Uniunea Europeană. Prin urmare, statele membre ratificând Actul Unic acceptă ca obiectiv să se angajeze în procesul ireversibil trebuind să conducă la transformarea ansamblului relațiilor dintre ele într-o Uniune Europeană.

Legătura între participarea la Comunități și cooperarea politică era deja stabilită în raportul Davignon din 1970, dar Actul Unic îi dă un caracter suficient de convingător pentru a împiedica un stat membru al Comunității să fie îndepărtat de la procedurile cooperării politice sau să se sustragă de la acestea. Calitatea de membru al Comunităților și cea de participant la procedura cooperării politice sunt inseparabile. Acțiunea în cadrul Comunităților și cooperarea politică contribuie amândouă la realizarea U.E. Actul unic se prezintă astfel ca o etapă în construirea progresivă a U.E.

În același context, dispozițiile comune ale Actului Unic, după ce au enunțat obiectivul comun arătat mai sus, precizează în mod minuțios și limitele ,,unicității “.

Art.1 ,2,3 si art.31,32 ale Actului Unic stabilesc în mod clar distincția între sistemul Comunităților și cooperarea politică în ce privește dreptul aplicabil (art.1) și puterile și competențele instituțiilor (art.1). Pentru a nu exista posibilitatea vreunei confuzii (art.31) precizează că jurisdicția Curții de Justiție rămâne limitată la domeniul comunitar, iar (art.32) confirmă că dispozițiile Actului Unic relative la cooperare politică nu afectează tratatele constituind Comunitățile Europene și nici tratatele și actele subsecvente care le-au modificat sau completat. Este deci clar stabilit că metoda comunitară nu este aplicabilă cooperării politice . Pentru a realiza obiectivul comun, (art.1) Actul Unic se limitează să consacre Consiliul European ca organ comun (art.2) și să stabilească unele ,, punți”. Dar titlul III, instituționalizând Consiliul European a creat o instituție de impulsionare politică în perspectiva Unirii europene .

Construcția juridică stabilită prin Actul Unic poate fi înțeleasă numai din perspectiva dezvoltării prudente a construcției europene după cel de-al doilea război mondial, cu victoriile și eșecurile acesteia cu controversa dintre partizanii integrării și apărătorii suveranității naționale . Actul Unic a ales calea mediană care a fost recomandată de raportul Tindemas din 1975 și care a fost, de atunci, în mod pragmatic pusă în aplicare în mod progresiv, având totodată ca principală sursă de inspirație și Declarația solemnă de la Stuttgart, care în partea a doua insistă asupra separării celor două ordini juridice în termeni asemănători cu cei din art.1 din Actul Unic European.

Titlul II din Actul Unic conține o serie de dispoziții instituționale care modifică sau completează dispozițiile instituționale ale tratatelor comunitare. Reținem mai întâi modificarea celor trei tratate comunitare prin dispoziții având un conținut identic, cuprinse la art. 4-5 (pentu CECA), 11-12 (pentru CEE) și art.26-27 (pentru CEEA) dinActul Unic, care se referă la posibilitatea creării unei jurisdicții de prima instanță ca și la simplificarea procedurilor de revizuire a statutului Curții de Justiție .

Celelalte dispoziții instituționale se referă numai la Tratatul CEE. În vederea sporirii puterilor Parlamentului european și puterii executive a Comisiei (cap.II, sect.i din titlul II, AUE ) sunt aduse modificări importante secțiunii consacrată Consiliului. Una din contribuțiile esențiale ale Actului Unic European constă în ameliorarea procesului de decizie în cadrul Cosiliului prin introducerea votului cu majoritate calificată pentru un mare număr de decizii care, până atunci, trebui luate în unanimitate. Tot numai la Tratatul CEE se referă și celelalte dispoziții din titlul II cuprinse în capitolul II, sect II, relative la fundamentele și politicile Comunității.

În legatură cu acestea , Actul Unic a fost concretizat ca fiind obligația de a realiza simultan marea piață fără frontiere, plus coeziunea economică și socială, o politică europeană de cercetări și tehnologie, intărirea sistemului european, lansarea

unui spațiu social european și acțiuni semnificative în domeniul mediu.

Obiectivul central îl reprezintă relizarea pieței interne (subsecț. I, art. 13-19 ). De aceea art.13 din Actul Unic European prevede că Tratatul CEE este completat cu art.8 Acare dispune : Comunitatea adoptă măsuri destinate să stabilească progresiv piața internă, în cursul unei perioade, expirând la 31 decembrie 1992, conform dispozițiilor din tratat ; Piața Internă comportă un spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor , persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată potrivit dispozițiilor din prezentul tratat . Art.14 si 15 din Actul Unic mai adaugă și art.8 B si 8 C în Tratatul CEE.

În afară de aceste dispoziții care definesc obiectivul general al stabilirii ,,pieței interne “, Actul Unic aduce modificări și procedurilor prevăzute pentru suprimarea obstacolelor în calea schimburilor dintre statele membre . Principalele modificări constau în introducerea prin art.18 si 19 din Actul Unic a două noi dispoziții, art.100 A si art.100 B care prevăd : instaurarea unei proceduri de armonizare a legislațiilor prin decizia Cosiliului, adoptată cu majoritate calificată și posibilitatea de a decreta, tot prin decizie cu majoritate calificată, ca acele dispoziții în vigoare într-un stat membru trebuie să fie considerate ca echivalente cu cele aplicate de un alt stat.

Alte modificări de o amploare mai moderată, induse prin Actul Unic în procedurile prevăzute pentru eliminarea obstacolelor in calea schimburilor au constat, în majoritatea cazurilor, în suprimarea exigenței unanimității acolo unde aceasta era încă prevazută de Tratatul CEE și înlocuirea sa prin votul cu majoritate calificată . Trecerea de la ,,piața comună “ nu era o simplă modificare terminologică . Așa cum rezultă și din Cartea Albă a Comisiei din 1985 era vorba de un obiectiv ambițios a cărui realizare implica adoptarea a 310 directive de apropiere a legislațiilor în vederea stabilirii progresive a pieței interne până la 31 decembrie 1992, prin suprimarea obstacolelor fizice, tehnice și fiscale ce continuau să perturbe libera circulație a persoanelor, bunurilor și capitalurilor .

Data de 31 decembrie 1992 nu a avut efectul de a suprima toate obstacolele, ele existând încă pentru toate categoriile menționate mai sus .

Articolul 20 din Actul Unic introduce în titlul II al părții a treia din TratatulCEE ( intitulat ,,Politica economică “) un nou capitol care se inserează înaintea cap. privind politica de conjunctură și balanța de plăți. Acest nou capitol are drept titlu ,, Cooperarea în materie de politică economică și monetară “și conține un singur articol, art.102 A, divizat în două paragrafe :

1.Se referă la cooperarea dintre statele membre în vederea asigurării convergenței politicilor economice și monetare necesare dezvoltării ulterioare a Comunității. În acest cadru statele membre urmează să țină seama de experiențele dobândite datorită cooperării în cadrul sistemului monetar european ( SME ) și a dezvoltării Ecu-lui, curespectarea competențelor existente .

2.Indică procedura de urmat – procedura prevăzută de art.236 – pentru dezvoltarea ulterioară a politicii economice și monetare implicând modificări instituționale. În același timp, pentru modificările instituționale în domeniul monetar, pe lângă avizul Comisiei și a Parlamentului european se arată că trebuie să fie consultat comitetul monetar și comitetul guvernatorilor băncilor centrale , care-și găsesc astfel o consacrare la nivelul tratatului.

Paragraful 2 ca și mentionarea la sfârșitul paragrafului întâi a ,,respectării competențelor existente “au fost puternic criticate mai ales în cadrul Parlamentului European văzându-se în aceste dispoziții voința de a face deosebit de rigidă orice evoluție substanțială a procesului de integrare monetară .

Independent de criticile aduse, este totuși necesar să se rețină că acest text are meritul de a situa și mai mult evoluția cooperării monetare în cadrul și în sistemul Tratatului CEE. Piața internă nu poate fi insă realizată numai prin armonizarea mecanică a legislațiilor și reglementărilor naționale. Crearea unui spațiu european impune paralel cu suprimarea obstacolelor și în absența unei politici industriale comune, urmărirea unor obiective bine definite în diferite domenii ale politicii sociale și economice .

Tratatul CEE conținea deja în acestă privință un titlu privind politica socială căreia Actul Unic înțelege să-i dea un nou impuls prin adăugarea a două dispoziții. Este vorba de art.21 și 22 din Actul Unic prin care sunt introduse în Tratatul CEE art.118 A referitor la posibilitatea de a se legifera în acest domeniu cu majoritate calificată, cum și art.118 B prin care se permite Comisiei să stimuleze dialogul social la nivel european. În același timp, Actul Unic a introdus în mod formal înTratatul CEE, deci în domeniul de intervenție al Comunității, noi reglementări în domenii care s-au dzvoltat în cursul anilor 1970 în afara tratatului. Acestea figurează în trei noi ,,titluri” adăugate în partea a treia referitoare la ,,Politica Comunității” din Tratatul CEE și anume :

– coeziunea economică și socială;

– cercetare și dezvoltare tehnologică;

– mediu.

Pentru fiecare dintre ele, noile texte definesc obiectivele și mijloacele de acțiune introducând și proceduri, permițând să se adopte deciziile de aplicare cu majoritate calificată. Totodată, în noile domenii, politica definită pe plan comunitar nu face decât să completeze pe cea care este stabilităstatelor membre . Competența Comunitară nu este deci exclusiv ci concurentă competenței naționale .

În concluzie se poate spune că dispozițiile relative la coeziunea economică și socială, la cercetare și dezvoltare tehnologică, precum și la mediu permit astfel Comunitțăii să acționeze fără a mai trebui să-și întemeieze o acțiune pe art.235 din tratat care să permită umplerea lacunelor acestuia.

SECȚIUNEA a III-a

Actul Unic European .Concluzii.

Cu toate că în toate tratatele originale ale Comunităților s-au prevăzut,confirmat și chiar întreprins diferite acțiuni în acest sens, progresul realizării pieței unice a fost lent, el lovindu-se de prejudecățile și de dorința de conservare a suveranității în anumite segmente ale economiei, tendințe manifestate de către unele state membre ale Comunității.

Actul Unic European intrat în vigoare la 1 iulie 1987 a reușit să revitalizeze acest proces al realizării Pieței unice până la data de 31 decembrie 1992 . Acesta prevedea un program ambițios în acest sens având ca obiective: mișcarea liberă a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor și a persoanelor pe tot cuprinsul Comunitățiilor.

Pentru a realiza aceste obiective indrăznețe, trebuia într-o primă fază să se ia măsuri serioase în sensul ușurării procedurilor. Astfel, cu prilejul Actului Unic s-a schimbat modul în care deciziile erau luate de către Consiliul de Miniștrii. Înainte însă, majoritatea hotărârilor erau supuse deciziei unanime a Consiliului , lucru care cumulat cu faptul că miniștrii dintr-o țară sau alta luau o atitudine protecționistă și votau împotriva legislației absolut necesară realizării depline a pieței unice a dus la un progres destul de lent în acest sens.

Actul Unic European a înlesnit derularea acestui proces și prin faptul că a prevăzut votul majoritar cu privire la toate hotărârile necesare realizării Pieței Unice, în urma acestui amendament Comisia Europeană a putut să-și continue nestingherită programul.

Un alt punct ,,forte“ al acestui tratat este și principiul ,,subsidiarității “. Aceasta înseamnă că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior nu poate fi luată la nivelul guvernului european . Comform acestui principiu, votul Comunităților ar trebui să se limiteze la acele domenii în care hotărârea trebuie luată în mod colectiv . Toate funcțiile care pot fi asumate la nivel național sau la nivel regional ar trebui să fie de răspunderea statelor membre . Legile și regulamentele necesare realizării unei atmosfere de "fair-play” se aplică în domeniul legii firmelor și ale libertății stabilirii, permițând astfel oamenilor să creeze intreprinderi proprii în alte state membre, al armonizării nivelului tehnic , al textelor, al legislației transporturilor și al recunoașterii reciproce a diplomelor .

Nivelul de producție, siguranța produselor și a măsurilor de protecție pentru muncitori și consumatori au fost organizate în vederea evitării alterării lor în timpul transportului, iar piețele de capital au fost liberalizate . Succesul acestui proces este reflectat în faptul că majoritatea legilor stabilite au fost aprobate și vor fi adaptate sistemului legislativ al fiecărui stat la timp, o mare parte din această legislație fiind deja realizată în acest moment .

Transpunerea în practică a programului Pieței Unice și-a adus o contribuție însemnată la lărgirea posibilităților de acces la piața comunitară, cu atât mai mult cu cât deschiderile realizate s-au făcut în mod autonom , necondiționat de acordarea unor concesii din partea partenerilor comerciali . Printre progresele cele mai semnificative amintim:

– eliminarea unilaterală a majorității restricțiilor ,,reziduale” la import , care mai erau aplicate de către unele state membre ;

– întărirea caracterului concurențial al procedurilor privindachizițiile publice în U.E. și extinderea automată a acestor avantaje asupra tuturor furnizorilor proveniți din țările semnatare ale Acordului GATT privind achizițiile publice ;

– armonizarea la nivel comunitar a unor standarde naționale ( ceea ce simplifică sarcina exportatorilor potențiali pe piața U.E. ) și disponibilitatea de a negocia cu țări terțe acorduri de recunoaștere reciprocă a procedurilor de certificare și testare.

Astfel putem răspunde afirmativ la întrebarea : Piața Unică va fi rezonabilă? Da, de la 1 ianuarie 1995, Comunitățile însumând 370 milioane de locuitori au devenit cea mai mare piață unificată din lume .

CAPITOLUL III

Tratatul de la Maastricht și efectele lui asupra integrării economice, politice și sociale

SecțiuneaI-a

Politica economică și monetară în lumina modificărilor aduse prin Tratatul de la Maastricht.

1. Considerații generale.

Tratatul de la Maastricht a consacrat cea mai importantă evoluție în domeniul politicii economice și monetare. Acest tratat, din punct de vedere economic a reanalizat Tratatul de la Roma și l-a modificat sub aspectul articolelor B și 2. În tratatul de la Maastricht este indusă o separare netă, distinctă, între politica economică și cea monetară, dar nu trebuie neglijat faptul că aceste două politici au totuși o anumită convergență prin prisma obiectivelor de îndeplinit . Trebuie avut în vedere faptul că uniunea monetară trebuie să se întemeieze pe o coerență în dezvoltarea economică și pe un anumit grad de coordonare a politicilor economice aferente uniunii economice, fără a se neglija orientarea poliricii economice a Comunității și a statelor membre .

Politica economică și monetară se condiționează reciproc, neputând să fie concepute de sine stătător, ca factori contributivi la progresul comunitar. Se poate spune că aceste două politici se condiționează reciproc, în momentul în care una din ele nu funcționează corespunzător, o va compromite automat și pe cea de a doua .

2. Politica economică

Politica economică a Comunităților este fundamentată în cea mai mare parte pe texte ale Tratatului C.E. așa cum este modificat prin Tratatul de la Maastricht. Principalele reguli obligatorii, specifice de acțiune a statelor membre și a Comunității sunt foarte bine formulate și enunțate în art.102 A, statele în cauză neavând posibilitatea să se sustragă sau să ignore obiectivele pe care s-au angajat să le îndeplinească în cadrul comunitar. Așa fiind , statele membre trebuie să-și conducă politicile lor economice în scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Comunității, cum sunt ele definite în art.2 și în contextul marilor orientări avute în vedere la art.103, paragraful 2 .

Concret, statele membre și Comunitatea trebuie să acționeze cu respectarea principiului unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă, favorizând o alocare eficace a resurselor, conform regulilor fixate de art.3A. Cu ajutorul acestor principii se urmărește dirijarea acțiunilor statelor membre și a Comunității, atunci când ele iși formulează politicile economice și le pun în aplicare .

În primul rând, ca un principiu general art.103, paragraful 1 evocă imperativulpentru statele membre de a considera politicile economice ca o chestiune de interes comun și de a le coordona în cadrul Consiliului. Astfel , împrejurările și comportamentele cu relevanță economică în planul raporturilor intracomunitare trebuie tratate ca probleme ce interesează întreaga Comunitate , depășindu-se limitele stricte ale raporturilor interne. În acest scop este necesară coordonarea la nivelul Consiliului , care va putea sesiza elementele de apropiere a componentelor economice .

În al doilea rând, în scopul de a asigura o coordonare mai strânsă a politicilor economice și o convergență susținută a performanțelor economice ale statelor membre, Consiliul, pe baza rapoartelor prezentate de Comisie va supraveghea evoluția în fiecare dintre statele membre și în Comunitate iar în conformitate cu politicile economice va proceda regulat la o evaluare de ansamblu. Supravegherea evoluției economice în fiecare stat constituie un element component al sistemului de supraveghere multilaterală, care astfel dobândește regimul unui sistem global. Pentru necesitățile acestei supravegheri multilaterale , potrivit art.103, par.3, fraza a doua, statele membre urmează să transmită Comisiei informațiile privind măsurile importante pe care le-au luat în domeniul politicilor economice și orice alte informații pe care acestea le consideră necesare .

Când se constată că, în cadrul prevederilor de mai sus, politicile nu sunt conforme cu orientările sau când ele riscă să compromită buna funcționare a Uniunii Economice și monetare, Consiliul, la recomandarea Comisiei poate să adreseze recomandările necesare statului membru în cauză. Președintele Consiliului și Comisia vor raporta Parlamentului European rezultatele supravegherii multilaterale ( art.103, par.4 ).

În sfârșit, Consiliul, statuând conform procedurii stabilite la art.189 C, poate să decidă modalitățile procedurii de supraveghere multilaterală cu scopul de a asigura o coordonare mai strânsă a politicilor economice și o convergență susținută a performanțelor economice ale statelor membre.

În al patrulea rând, o serie de alte dispoziții din Tratat reglementează unele aspecte financiare și bugetare ale politicii economice comunitare , instituindu-se în principal unele obligații negative. Astfel, potrivit art.104 se interzice BCE și băncilor centrale ale statelor membre să pună la dispoziție facilități de credit instituțiilor sau organelor Comunității, administrațiilor centrale, autorităților regionale sau locale, altor autorități publice, altor organisme sau intreprinderilor publice ale statelor membre, precum și achiziționarea, cumpărarea de la ele, de către BCE sau băncile centrale naționale,a instrumentelor datoriei lor .

O altă interdicție este cea prevazută la art.104 A fundamentată pe necesitatea luării tuturor precauțiunilor necesare atunci când vreo măsură stabilește un acces privilegiat al instituțiilor, organelor, administrațiilor , autorităților, sau intreprinderilor de mai sus, la instituțiile financiare. Dispoziția (art. 104, par.1 ) despre care credem că are, de asemenea natura unei interdicții oprește Comunitatea de a răspunde de angajamentele administrațiilor centrale , autorităților regionale sau locale autorităților publice sau altor organisme sau intreprinderi publice dintr-un stat membru, sau de a lua în sarcina sa fără prejudicierea, totuși a garanțiilor financiare reciproce pentru realizarea în comun a unui proiect specific .

În mod asemănător, un stat membru nu va răspunde de angajamentele administrațiilor centrale, autorităților regionale sau locale, autorităților publice sau altor organisme sau întreprinderi dintr-un alt stat membru și nici nu le va lua în sarcina sa, fără a se prejudicia garanțiile financiare menționate.

Statele trebuie să evite deficitele publice excesive și în acest scop, prin art.104 C este instituit un sistem de supraveghere de către Comisie a evoluției situației bugetare și a datoriei publice în statele membre în vederea decelerării erorilor evidente. Comisia va supraveghea în special dacă disciplina bugetară a fost respectată pe baza următoarelor două criterii:

dacă raportul dintre deficitul public prevăzut sau efectiv și PIB depășește o valoare de referință, afară de cazul când raportul nu a scăzut intr-un mod substanțial și constant și atinge un nivel apropiat de valoarea de referință, sau dacă depășirea valorii de referință nu este decât excepțională și dacă acel raport nu rămâne apropiat de valoarea de referință ;

dacă raportul dintre datoria publică și PIB depășește o valoare de referințăafară de cazul când acest raport nu scade suficient și nu se apropie de valoarea de referință într-un ritm suficient .

Dacă, urmare a aplicării acestui sistem de supraveghere se constată că un stat membru nu satisface exigentele acestor crirerii sau ale uneia dintre ele, Comisia va elabora un raport care va examina dacă deficitul public depășește cheltuielile publice de investiție .

Acest raport va putea fi elaborat și dacă, în pofida respectării exigențelor decurgând din criterii, ea socotește că există un risc de deficit excesiv într-un stat membru.

Urmează o procedură în încheierea căreia Consiliul adresează recomandări statului membru în cauză, pentru ca acesta să pună capăt acestei situații într-un termen dat, ele putând fi făcute publice dacă statul nu a acționat ca răspuns la acele recomandări scrise. Dacă statul persistă în a nu da urmare recomandărilor Consiliului, acesta poate să decidă să pună în întârziere statul membru respectiv spre a lua, într-un termen determinat, măsuri pentru reducerea deficitului, considerat necesar de către Consiliu pentru a remedia situația . Într-un asemenea caz Consiliul poate să ceară statului membru să prezinte rapoarte după un calendar precis, în scopul de a putea să examineze eforturile de adaptare consimțite de acel stat ( art.104 C par.9 ), iar cu cât un stat nu se conformează unei decizii luate în baza par. 9, Consiliul poate decide să aplice sau, dacă este cazul, să intensifice una sau mai multe din următoarele măsuri:

– să ceară statului membru respectiv să publice informații suplimentare înainte de a emite obligații și titluri ;

– să invite B.E.I să-și revadă politica sa de împrumuturi în privința statului în cauză;

– să ceară statului membru respectiv să facă, pe lângă Comunitate, un depozit nepurtător de dobândă, de o mărime corespunzătoare, până ce, în opinia Consiliului deficitul excesiv va fi ameliorat;

– să impună amenzi de o mărime corespunzătoare.

Consiliul va abroga una sau mai multe dintre deciziile sale în măsura în care deficitul a fost ameliorat, iar dacă a făcut publice recomandările sale va declara public în momentul abrogării că nu există deficit excesiv în acel stat. Dispozitii complementare relative la punerea în aplicare a procedurii de la art.104 C figurează în protocolul privind procedura aplicabilă în caz de deficit excesiv anexat la Tratat.

3. Politica monetară.

Obiectivul realizării Uniunii Economice și Monetare implică, de asemenea, așa cum a rezultat, definirea și punerea în practică a politicii monetare a Comunității, această atribuțiune revenind S.E.B.C, potrivit articolului 105, par.2 din Tratat. În plus, S.E.B.C va conduce operațiunile de schimb ale statelor membre și va promova buna funcționare a sistemelor de plăți. Obiectivul principal al S.E.B.C ( art. 105, par.1) este menținerea stabilității prețurilor și fără a se prejudicia acest obiectiv, va aduce sprijinul său politicilor generale economice în Comunitate, așa cum sunt ele definite la art.2 din Tratat. S.E.B.C va acționa conform principiului unei economii deschise de piață unde concurența este liberă, favorizând o alocare eficace a resurselor și respectând principiile fixate la art.3A. S.E.B.C este compus din B.C.E care are personalitate juridică și din băncile centrale naționale.

El este condus de organele de decizie ale B.C.E care sunt: consiliul guvernatorilor și consiliul director. B.C.E trebuie să fie consultată în legatură cu orice act comunitar în domeniile ce sunt de competența sa și de către autoritățile naționale asupra oricărui proiect de reglementare în domeniile ce intră în atribuțiile sale, dar în limitele și potrivit condițiilor fixate de Consiliu, conform procedurii, prevăzute la art. 106, par.6. În materiile respective ea poate să prezinte avize instituțiilor sau organelor comunitare corespunzătoare ori autorităților naționale. În temeiul acestei dispoziții legale, Consiliul a adoptat decizia nr.98/415 din 29 iunie 1998 privind consultarea B.C.E de către autoritățile naționale privind prevederile proiectelor legislative.

În materie de emisiune monetară BCE e singura abilitată, potrivit art.105 A, să autorizeze emiterea de bilete de bancă în cadrul Comunității. Ele pot fi emise atât de către B.C.E, cât și de băncile centrale naționale, dar statele membre nu pot să emită monede decăt sub rezerva aprobării de către B.C.E a volumului emisiunii. Consiliul poate să adopte, cu procedura prevazută la art.189 C și după consultarea BCE, măsuri pentru armonizarea valorilor unitare și a specificațiilor tehnice ale tuturor monedelor aflate în circulație, în măsura în care acest lucru va fi necesar pentru asigurarea bunei circulații a lor în Comunitate . Prin Regulamentul nr.979/98 din 3 mai 1998, Consiliul a adoptat asemenea măsuri necesare, privind specificațiile tehnice ale monedelor euro destinate pentru circulație .

În îndeplinirea misiunilor încredințate SEBC, BCE, conform Tratatului și în condițiile stabilite în statutele SEBC, are puterea decizională conform art.108 A aproape în aceleași condiții ca toate celelalte organe ale Comunității. Astfel, ea poate să adopte regulamente, să ia decizii și să emită recomandări și avize. În cazul regulamentelor și deciziilor sunt aplicabile și art.190, 191 și 192 din Tratat, iar în limitele și potrivit condițiilor hotărâte de Consiliu, fie la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului și a BCE , fie la recomandarea BCE si după consultarea Parlamentului și a Comisiei, BCE poate să aplice intreprinderilor, amenzi și penalități în cazul nerespectării regulamentelor și deciziilor reale .

Consiliul hotărăște în unanimitate, la recomandarea BCE sau a Comisiei, după consultarea BCE în scopul ajungerii la un consens compatibil cu obiectivul stabilității prețurilor și după cosultarea Parlamentului, poate încheia acorduri formale privind un sistem de rată de schimb pentru ECU față de monedele necomunitare. De asemenea într-o altă procedură , el mai poate să adopte, să modifice ori să abandoneze cursurile centrale ale ECV în sistemul ratei de schimb. În absența unui sistem față de una sau mai multe monede necomunitare, Consiliul, statuând cu majoritate calificată fie la recomandarea Comisiei și după consultarea BCE, fie la recomandarea BCE, poate să formuleze orientările generale ale politicii de schimb față de aceste monede care nu pot să afecteze obiectivul SBC de menținere a stabilității prețurilor ( art.109, par.1,2). Sub rezerva par.1 Consiliul decide poziția pe care o ocupă Comunitatea la nivel internațional în privința problemelor care dobândesc un interes particular pentru Uniunea economică și monetară și reprezentarea sa, cu observarea repartizării competențelor prevăzute la art.103, 105; fără prejudicierea competențelor și acordurilor comunitare în domeniul acestei Uniuni, statele membre pot să negocieze în instanțele superioare internaționale și să încheie acorduri internaționale în mod independent.

Art.107 din Tratat impune o obligație de deplină imparțialitate sau de neutralitate, în sensul ca în exercitarea puterilor și în îndeplinirea misiunilor și obligațiilor ce le-au fost încredințate prin Tratat și statutele SEBC, nici BCE, nici o bancă centrală națională, nici un membru oarecare al organului lor de decizie nu poate să solicite ori să accepte instrucțiuni ale instituțiilor și organelor comunitare, ale guvernelor statelor membre sau ale oricărui alt organism. Instituțiile și organele comunitare se angajează să respecte acest principiu și să nu caute să influențeze pe membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naționale în îndeplinirea misiunilor lor .

O obligație de armonizare a legislațiilor naționale, inclusiv statutele băncilor centrale naționale, cu prevederile Tratatului și statutelor SBC se poate deduce din dispozițiile art.108 în sensul că statele trebuie să supravegheze compatibilitatea acelor legislații cu prevederile în cauză până la constituirea SBC.

Prin procesul de ,,întinerire “ a normelor care așează pe baze noi atât politica economică, cât și pe cea monetară s-a urmărit înlesnirea ,,comunicării” între aceste două planuri foarte importante care stau la baza uniunii economice și monetare ale statelor membre ale UE.

Secțiunea a II-a

Evoluția politicii în tratatul de la Maastricht

1. Prevederile Tratatului de la Maastricht referitoare la politica externă și securitate comună

Comunitățile europene nu au fost constituite ca entități închise. Pentru a-și realiza obiectivele, ele au trebuit să se integreze în sfera largă a raporturilor internaționale, prin promovarea unor relații de cooperare și de schimb, în diverse domenii.

În domeniul politicii externe și de securitate, Tratatul de la Maastricht formulează o serie de obiective precum : cele ale ocrotirii valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii, întărirea securității statelor membre și a Uniunii, menținerea păcii și întărirea securității internaționale conform principiilor Chartei Națiunilor Unite și a principiilor cuprinse în Actul Final de la Helsinki și a obiectivelor Chartei de la Paris; dezvoltarea cooperării internaționale, dezvoltarea și întărirea democrației și a statului de drept precum și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( art.J1, al.2 din Tratat ).

Realizarea acestor obiective se va face pe baza cooperării sistematice dintre statele membre în domeniul conducerii politicii lor și de asemenea prin punerea în aplicare a acțiunilor comune, în sferele în care există convergența în ceea ce privește interesele fundamentale ale statelor membre.

Cooperarea între statele membre se va materializa în consultările și informările reciproce dintre ele, ce vor avea loc la nivelul Consiliului de Miniștri și vor viza toate chestiunile de politică externă și de securitate ce privesc interesul general al Uniunii .

În toate situațiile în care consideră necesar, Consiliul va defini o poziție comună iar statele membre vor asigura compatibilitatea țntre politicile naționale și poziția comună adoptată. Statele membre ale Uniunii își vor coordona atitudinile în cadrul participării lor la activitatea organizațiilor internaționale precum și la conferințele internaționale, cu respectarea poziției comune stabilite.

Potrivit prevederilor TMs procedura de adoptare a acțiunilor comune în domeniul politicii externe și de securitate va cuprinde următoarele etape :

-Consiliul Miniștrilor va decide pe baza orientărilor stabilite de Consiliul European care sunt aspectele ce vor face obiectul acțiunii comune.Totodată vor fi precizate atât scopul urmărit cât și – acolo unde este necesar – durata acțiunii , modalitățiile de aducere la îndeplinire, precum și procedura și condițiile concretede implementare ;

– Consiliul va stabili la momentul adoptării hotărârii privind acțiunea comună, precum și în orice moment al desfășurării sale, care sunt chestiunile ce vor fi hotărâte cu majoritatea calificată ;

– În situația apariției unei schimbări a împrejurărilor, ce are efect important în ceea ce privește acțiunea comună, Consiliul are competența de a revizui principiile și obiectivele stabilite inițial, precum și de a lua toate deciziile ce se impun;

– Acțiunile comune angajează toate statele membre în ceea ce privește luările de poziție și activitatea lor în cadrul acțiunii ;

Referitor la luările de poziție naționale sau la orice acțiune națională

preconizată pentru aplicarea acțiunii comune, statele membre au obligația de a informa Consiliul Miniștrilor. Obligația de informare nu se referă și la acțiunile naționale care reprezintă măsuri de aplicare a acțiunii comune adoptată în Consiliul Miniștrilor ;

– În situații de urgență, datorită schimbării esențiale a circumstanțelor inițiale și în lipsa unei hotărâri a Consiliului, statele membre pot decide luarea de măsuri în concordanță cu obiectivele generale ale acțiunii comune. Statele care au adoptat asemenea măsuri au însă obligația de a informa imediat Consiliul Miniștrilor ;

– În final, în cazul în care statele membre întâmpină greutăți în realizarea acțiunii comune, acestea vor fi semnalate Consiliului Miniștrilor care le va supune dezbaterii pentru obținerea soluțiilor corespunzătoare. Aceste soluții nu vor contraveni însă obiectivelor acțiunii comune și nu vor prejudicia efectele acestora.

În ceea ce privește domeniul securității și apărării, se preconizează eventuala realizare a unei politici de apărare comună care să ducă în final la o apărare comună . Un factor important în realizarea acestei politici îl reprezintă participarea Uniunii Europei Occidentale, ce constituie parte integrantă din dezvoltarea UE, care în calitatea ei de structură militară este chemată să elaborezeși să pună în aplicare deciziile și acțiunile Uniunii care au consecințe în domeniul apărării.

În acest context deciziile comune vor fi adoptate cu participarea Consiliului Miniștrilor și ai UE. Aceste decizii nu pot afecta însă specificul politicii de apărare al statelor membre, după cum nu pot anula nici obligațiile acestora asumate pe baza Tratatului Atlanticului de Nord. Instituția care are atribuția de a defini principiile de orientare generale pentru politica externă și de securitate comună este Consiliul European. Hotărârile adoptate de el în acest domeniu vor avea la bază orientările stabilite de Consiliul European. Astfel se vor asigura unitatea, consistența și eficacitatea acțiunilor Uniunii.

Consiliul Miniștrilor va fi asistat în activitatea sa de un Comitet Politic, compus din Directori ai Afacerilor Politice ce urmăresc situația internațională, în domeniile de politică externă și de securitate și care contribuie prin acțiunea lor la definirea obiectivelor ce trebuie atinse .

Comitetul Politic emite la cererea Consiliului de Miniștri sau din proprie inițiativă, opinii de politică externă și de securitate. În același timp, tot el supraveghează implementarea politicii externe și de securitate comună.

Reprezentarea U.E. în domeniul politicii externe și cel al securității este realizată de președinția Consiliul de Miniștri. Președinția poate fi asistată de statul care a deținut-o anterior, precum și de cel care urmează să o dețină.

Alături de Consiliul Miniștrilor, Comisia Europeană are de asemenea un rol important în domeniul politicii externe și de securitate . Totodată, Președinția trebuie să consulte Parlamentul European asupra principalelor aspecte și opțiuni fundamentale ale politicii externe și de securitate comună. Misiunile diplomatice și consulare ale statelor membre, precum și delegațiile Comisiei în terțe state și în conferințele internaționale au obligația de a-și armoniza activitatea în scopul aducerii la îndeplinire a pozițiilor comune și a acțiunilor comune adoptate de către Consiliul Miniștrilor.

2. Prevederile Tratatului de la Maastricht referitoare la cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne.

În domeniul justiției și al afacerilor interne cooperarea să se realizeze în ceea ce privește :

politica de acordare a azilului ;

reguli referitoare la trecerea frontierelor externe ale statelor membre și exercitarea controlului acestei treceri ;

politica de imigrare și politica referitoare la cetățenii statelor terțe, aflați pe teritoriul comunității, avându-se în vedere :

condițiile de intrare și de circulație a resortizanților statelor terțe pe teritoriul comunității ,

condițiile de stabilire a rezidenței cetățenilor statelor terțe pe teritoriul Comunității, inclusiv cele referitoare la regruparea familială și obținerealocurilor de muncă , combaterea imigrației neautorizate, a stabilirii rezidenței și a obținerii locurilor de muncă în mod ilegal în Comunitate;

combaterea consumului de droguri în măsura în care acest domeniu nu este acoperit în prevederile pct.7-9 ;

combaterea fraudei la nivel internațional în măsura în care aceasta nu este acoperita de prevederile pct.7-9 ;

cooperarea juridică în materie civilă ;

cooperarea juridică în materie penală ;

cooperarea juridică în materie vamală ;

cooperarea polițiilor în vederea combaterii terorismului, traficului ilegal de droguri .*

Este important de subliniat faptul că aceste dispoziții nu afectează activitatea statelor membre în ceea ce privește asigurarea respectării ordinii , legalității și a securității interne .

Coordonarea activităților statelor membre în domeniile menționate se va realiza prin informare reciprocă și consultare la nivelul Consiliul Miniștrilor . Acesta va fi asistat în activitatea sa de un comitet de coordonare compus din înalți demnitari care vaelabora opinii specializate la cererea Consiliului sau din proprie inițiativă. Comitetul de Coordonare va contribui și la pregătirea lucrărilor Consiliului în acest domeniu fără a aduce atingere rolului și activităților desfășurate de Comitetul Reprezentanților Permanenți ai statelor membre.

Comisia Europeana va fi deplin asociată la lucrările desfășurate în domeniile menționate. Parlamentul European va îndeplini un rol de consultare, iar Comisia Europeană precum și Președinția Consiliului de Miniștri vor asigura informarea Parlamentului. Trebuie subliniat faptul că în perspectiva procesului de integrare, Consiliul Miniștrilor este abilitat ca statuând în unanimitate din inițiativa Comisiei Europene sau a unui stat membru să decidă trecerea din sfera cooperării interguvernamentale în competența Comunității a domeniului justiției și al afacerilor interne, cu excepția cooperării judiciare penale, vamale și a poliției.

Secțiunea a III-a.

Politica socială așa cum reiese din Tratatul de la Maastricht

În sistemul actual al tratatelor comunitare, politicii sociale i se acordă un rol mai important în comparație cu vechea reglementare în chiar preambulul sau Tratatul de la Maastricht face mențiunea ca statele care au decis să instituie UE sunt hotărâte să promoveze progresul economic și social, iar la art.B este indicat ca un prim obiectiv pe care și-l propune Uniunea, ,,promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil….” În aplicarea acestor texte legale, Titlul VIII al părții a treia din Tratat detaliază toate elementele politicii sociale, dând în plus o reglementare completă unor materii precum educația, formarea profesională și tineretul, întrucât de acestea depind în largă măsură eficacitatea și coerența politicii sociale. Scopul politicii sociale este definit la art.117 alin.1 în sensul că ,, statele membre sunt de acord asupra necesității de a se promova condiții de muncă perfecționate și un standard de viață ridicat pentru lucrători, astfel încât să se facă posibilă armonizarea lor, în timp ce perfecționarea este menținută”.

Mijloacele de realizare a acestui scop sunt precizate în continuare la alin.2 al textului menționat: dezvoltarea politicii sociale va rezulta din funcționarea pieței comune, care va favoriza armonizarea sistemelor sociale, ca și din procedurile prevăzute în Tratat și din apropierea prevederilor stabilite prin lege, regulament sau sancțiune administrativă. Se poate constata, față de cele de mai sus că, deși dezvoltarea politicii sociale va rezulta , între altele, din funcționarea pieței (ca un element economic fundamental), totuși , ambele aspecte, cel economic și social sunt puse pe plan de egalitate cât privește obiectivul întregii acțiuni comunitare – acela de asigurare a promovării progresului economic și social .

Funcționarea pieței comune care va favoriza armonizarea sistemelor sociale , ca un prim mijloc de realizare a scopului politicii sociale cuprinde și funcționarea pieței comune a muncii prin libera circulație a lucrătorilor. În acest sens trebuie să fie luate în considerare forțele libere care afectează această piață la nivelul condițiilor de muncă, adică organizațiile patronale și ale lucrătorilor și negocierile colective ce rezultă, precum și presiunea exercitată în ce privește conținutul măsurilor guvernamentale în domeniul social.

Cel de-al doilea mijloc – procedurile prevăzute în Tratat – se referă în general la procedurile privind coordonarea politicilor economice de către Consiliu (art.145) și la alte competente în domeniul economic care trebuie să fie astfel utilizate încât să se observe dispozițiile generale ale Tratatului și, în special, creșterea nivelului și calității vieții . În această privință Comisia are misiunea, potrivit art.118, de a promova o strânsă cooperare între statele membre în domeniul în discuție, în special în materiile relative la:

-folosirea forței de muncă ;

-dreptul muncii și condițiile de muncă ;

– pregătirea profesională de bază și avansată;

-securitatea socială ;

-prevenirea accidentelor și a bolilor profesionale;

-dreptul la asociere și negocierile colective între patronat și lucrători.

În acest scop , Comisia, acționând în strânsă legătură cu statele membre va face studii , va formula avize și va proceda la consultări atât asupra problemelor ce survin pe plan național, cât și asupra acelora de interes pentru organizațiile internaționale. În plus , potrivit art.155, Comisia poate să facă recomandări.

Cel de-al treilea mijloc – apropierea prevederilor stabilite prin lege, regulament sau acțiune administrativă – este o aplicare în materie specifică a politicii sociale a dispozițiilor generale prevăzute la art.100-102 din Tratat . Diferențele între legislațiile naționale pot să survină mai ales în sistemele de securitate sociale. Ele pot să genereze importante distorsionări ale concurenței datorită cheltuielilor financiare în unele sectoare . De asemenea , ele pot să fie susceptibile să afecteze direct stabilitatea sau funcționarea pieței comune a muncii prin avantajele sau dezavantajele pe care unele legislații le-ar putea produce .

În concret , numeroasele măsuri de armonizare a legislațiilor și politicilor sociale au fost adoptate în diverse domenii precum regimul securității sociale, condițiile de muncă și salariale , igiena și securitatea muncii politica locuințelor . Ele au luat forma unor rezoluții ale Consiliului sau ale Comisiei ,cum ar fi asupra săptămânii de lucru de 40 de ore și concediul plătit de patru săptămâni (în 1975), vârstei de pensionare (1982), igienei , securității și sănătății la locul de muncă (în 1987). Unele directive privesc egalizarea salariilor bărbaților și femeilor – nr.75/117 din 10 februarie 1975, sau garantarea drepturilor angajaților în cazul transferului de întreprinderi , de afaceri sau de părți de afaceri – nr.77/187 din 14 februarie 1977 sau protecția lucrătorilor expuși la agenți chimici , fizici sau biologici în timpul muncii –nr.80/1107 din 27 noiembrie 1980. Prin Directiva nr.75/129 modificată prin Directiva nr.92/156 din 24 iunie 1992 , ambele ale Consiliului s-a prevăzut apropierea legislației statelor membre privind concedierile colective , iar prin Regulamentul nr.1365/75 ,al Consiliului,din 26 mai 1975 , a fost creată Fundația europeană pentru ameliorarea condițiilor de muncă și de viață . La 18 iulie 1994 a fost creată o Agenție europeană pentru protecția securității și sănătății muncii , la 10 ianuarie 1997 s-a stabilit înființarea unui Comitet privind piața muncii și a folosirii forței de muncă cu scopul de a asista Consiliul la îndeplinirea responsabilităților sale în aceste domenii . A mai fost de asemenea înființat un comitet de înalți responsabili privind inspecția muncii , urmat de crearea unui comitet științific în materie de expunere profesională la agenți chimici .

În sfera raporturilor de muncă au fost adoptate alte două Directive . Astfel, prin Directiva nr.91/533 din 14 octombrie 1991 ,a Consiliului a fost instituită obligația celui ce angajează de a-l informa pe lucrător despre condițiile aplicabile contractului și relației de muncă. Forma pe care urmează să o ia aceasta informație poate fi constituită de un contract, scrisoare de angajare, orice alt înscris comportând informațiile impuse – identitatea părților , locul de muncă , titlul , gradul , calitatea și categoria de încadrare , caracterul sau descrierea sumară a muncii.

Prin Directiva nr.93/104 din 23 noiembrie 1993, a Consiliului s-au reglementat unele aspecte privind amenajarea timpului de muncă. Directiva stabilește normele minimale de securitate și de sănătate în acest domeniu . Secțiunea I se referă la perioadele minimale de odihnă și la alte aspecte ale amenajării timpului de muncă: repaus zilnic – minim 8 ore consecutive, timpul de pauză, repausul săptămânal –minim 24 de ore fără întrerupere , în principiu duminica , durata maximă a săptămânii de lucru, durata medie pentru fiecare perioadă de 7 zile să nu depășească 48 de ore, inclusiv ore suplimentare , concedii anuale – cel puțin patru săptămâni conform condițiilor de obținere și de acordare prevăzute de legislațiile și/sau practicile naționale.

Secțiunea a III-a privește munca de noapte și ritmul de muncă . Sunt posibile derogări (art.17) din partea statelor de la principiile generale de securitate și de sănătate ale lucrătorilor când durata timpului de lucru în baza caracteristicilor specifice ale activităților desfășurate nu este măsurată sau predeterminată de lucrătorii înșiși , când sunt în cauză :

cadre de conducere având putere autonomă de decizie

mână de lucru familială

personal din domeniul liturgic sau al comunităților religioase.

Mai sunt permise derogări în cazul convențiilor sau acordurilor între parteneri sociali, cu posibilitatea acordării unei perioade echivalente de comparație pentru situații normale, precum și în cazuri excepționale, când acordarea unor perioade compensatorii nu este posibilă pentru rațiuni obiective și se acordă o protecție specifică.

Prin adoptarea AUE a fost introdus un nou articol în Tratat (118) care face posibilă adoptarea de măsuri obligatorii, în special în privința modulului de lucru pentru ameliorarea sănătății și securității lucrătorilor. În acest scop , Consiliul ,statuând conform procedurilor prevăzute la art.189 C și după consultarea Comitetului economic și social hotărăște prin directiva prescripțiunii minimale aplicabile progresiv, ținând seama de condițiile și reglementările tehnice existente în fiecare dintre statele membre. De asemenea ,prin art. 118 B ,alin.2 se permite crearea unui cadru de dialog între conducători și lucrători. Dispozițiile adoptate conform acestui articol nu împiedică oricare stat membru să mențină ori să introducă măsuri mai stricte pentru protecția condițiilor de lucru compatibile cu Tratatul .

Discuții și controverse au fost suscitate, mai ales în jurisprudența ,în legătură cu aplicarea art.119 , care prevede ca în timpul primei etape fiecare stat membru va asigura și ulterior va menține aplicarea principiului că bărbații și femeile trebuie să primească plată egală pentru muncă egală. Ca urmare a modificărilor aduse prin Tratatul de la Maastricht a fost acordată o extensiune mai mare problemelor educației, formării profesionale și tineretului.

Obiectivele Comunității în această privință sunt consacrate în primul rând dezvoltării unei educații de calitate , încurajându-se cooperarea dintre statele membre și, dacă este necesar , sprijinindu-se și completându-se acțiunea lor , respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre pentru conținutul învățământului și pentru organizarea sistemului educativ, ca și diversitatea culturală și lingvistică (art.126, par. 1).

În concret , acțiunea Comunității are în vedere:

dezvoltarea dimensiunii europene în educație, în special prin însușirea și difuzarea limbilor statelor membre ;

favorizarea mobilității studenților și profesorilor, inclusiv încurajând recunoașterea academică a diplomelor și perioadelor de studii;

promovarea cooperării între instituțiile de învățământ ;

dezvoltarea schimbului de informații și de experiență privind problemele comune sistemelor de educație ale statelor membre ;

favorizarea dezvoltării schimburilor de tineri și de animatori socio-educativi ;

încurajarea dezvoltării educației de la distanță.

În același timp , Comunitatea și statele membre vor favoriza cooperarea cu statele terțe și cu organizațiile internaționale competente în materie de educație și în special cu Consiliul Europei. Pentru a contribui la realizarea obiectivelor înfățișate Consiliul nu are posibilitatea de decizie, ci numai de influențare , de încurajare și de recomandare , întrucât textul legal – art.126, par.4 – limitează acțiunea Consiliului prin competențele reduse ce i le acordă .

În al doilea rând , Comunitatea , potrivit art.127, par.1, va pune în aplicare o politică de formare profesională care sprijină și completează acțiunile statelor membre, respectând pe deplin responsabilitatea pentru conținutul și organizarea formării profesionale. În aplicarea acestei dispoziții, Consiliul a adoptat de exemplu Decizia nr.94/819 din 6 decembrie 1994 prin care se stabilește un program pentru implementarea unei politici de formare profesională – programul ,,Leonardo da Vinci“ (J.Of.L.340/8 din 6 decembrie 1994). În concret , acțiunea comunitară urmărește, conform art.127, par.2 următoarele :

-facilitarea adaptării la mutațiile industriale în special prin formarea reconversiei profesionale ;

-ameliorarea formării profesionale inițiale și formarea continuă în scopul de a facilita inserția și reinserția profesională pe piața muncii ;

-facilitarea accesului la formarea profesională și favorizarea mobilității formatorilor și a persoanelor în formare, în special a tinerilor ;

-stimularea cooperării în materie de formare între instituțiile de învățământ sau de fomare profesională și întreprinderi ;

-dezvoltarea schimbului de informații și de experiență privind chestiunile comune sistemelor de formare ale statelor membre .

În concluzie, trebuie menționat faptul că politica socială este una dintre cele mai importante politici duse de U.E., dar evoluția acesteia nu se poate face separat, izolat de celelalte politici (economice, culturale etc.), între acestea existând o strânsă interdependență . Astfel putem spune că în acest uriaș mecanism care este UE trebuie să se asigure buna funcționare a fiecărui segment , lipsa de funcționare a vreunuia sau funcționarea lui defectuoasă duce la grevarea întregului ansamblu.

Capitolul IV

Tratatul de la Amsterdam : maturitate comunitară

Secțiunea I

Uniunea Europeană și cetățenii

1. Scurt istoric

Ziua de 1 Mai 1999 marchează intrarea în vigoare a Tratatului de la

Amsterdam, semnat la 2 Octombrie 1997, care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene. În urma acestui tratat U. E. pare transformată într-o anumită măsură. Noile sarcini sunt trasate, rolul cetățeanului este subliniat, iar caracterul democratic al instituțiilor este întărit.

Geneza acestui nou tratat o găsim în anul 1994, când esteconvocat un

”grup de reflecție“, ulterior după reunirea unei conferințe interguvernamentale tratatul este finalizat în noaptea de 17 spre 18 iunie 1997 și este semnat în același an la 2 octombrie.

Înacestmomentsepunefirescointrebare :De ce un nou Tratat ?,

avându-se în vedere că el vine după alte două tratate ( AUE-1987 și Tratatul de la Maastricht-1992 ) care au adus modificări de substanță tratatelor constitutive ale comunității.

Răspunsul este simplu și vine la fel de firesc : pentru că numărul statelor

membre se majorase și exista posibilitatea aderării altor state, deci ținându-se cont de acest aspect era necesar să se reconfigureze cadrul general al Uniunii pentru a nu pereclita stabilitatea acesteia.

Cum demonstrează și calendarul de lucru negocierile, discuțiile asupra

viitorului tratat, au fost complexe și îndelungate.La lucrări au participat reprezentanții celor 15 state membre, Comisia Europeană și observatori din partea Parlamentului European.

Negocierile au fost structurate pe trei nivele :

la nivelul reprezentanților personali ai miniștrilor afacerilor externe

( înalți funcționari sau oameni politici ) care s-au întânlit o dată pe săptămână de-a lungul conferintei;

la nivelul miniștrilor deexterne care s-au întâlnit, în principiu, o dată pe

lună;

la nivelul șefilor de stat sau de guvern care au dezbătut în mai multe

reprize punctele esențiale. În plus, aceste negocieri s-au derulat într-o manieră mult maimediatizată decât în cazul celor de la Maastricht.

La evoluția lucrărilor au ajutat și diferite grupuri de presiune, sindicate ,

organizații neguvernamentale, care au venit în sprijinul oficialilor cu diverse propuneri.

Astfel, în forma ei finală, arhitectura Tratatului era structurată pe trei baze

Uniunea Europeană și cetățenii;

identitatea exterioară a Uniunii;

instituțiile .

2. Drepturile cetățenilor

Primele tratate europene au instituit un ansamblu de drepturi destul de

restrânse ale cetățenilor, bazate în primul rând pe libertatea de circulație a acestora în statele membre. Tratatul de la Maastricht a ajutat cetățenii în privința drepturilor electorale mai ales.Tratatul de la Amsterdam, însă, se concentrează asupra drepturilor fundamentale ale acestora, drepturi ce stau la baza regimurilor constituționale naționale și privesc pe toată lumea. Astfel Tratatul de la Amsterdam pune accentul pe trei aspecte:

– obligația făcută de Uniune de a respecta drepturile fundamentale care sunt înscrise în convenția europeană de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale stabilite de Consiliul Europei în 1950.

Statele membre care nu vor respecta aceste drepturi într-o manieră gravă

și sistematică pot fi sancționate chiar până la suspendarea drepturilor de vot în planul Consiliului .

În ceea ce privește statele aderante respectarea acestor drepturi devine o condiție necesară pentru adeziunea lor la Uniune.

– i se recunoaște Uniunii dreptul de a lua măsuri pentru a combate discriminările fondate pe : sex, rasă, origine etnică , religie, vârstă sau orientare sexuală.

-obligația făcută de Uniune de a promova în toată politica sa egalitatea șanselor între bărbat și femeie în realitățile sociale și profesionale.

Acest dispozitiv este completat prin recunoașterea dreptului de protecție a bunurilor personale deținute de instituții, un drept a căror importanță va crește odată cu evoluția informaticii.

Această structură bogată ne permite să o numim o adevarată revoluție în definirea și protecția drepturilor.Ea constituie un prim răspuns la întrebarea mai multor state membre și a numeroși cetățeni care ar dori să pună la dispoziția Uniunii un sistem de drepturi fundamentale bazate pe jurisprudența deja formulată de către Curtea de Justiție Europeană .

Tratatul de la Amsterdam nu s-a limitat la tratarea într-o manieră abstractă a drepturilor cetățenilor, el a venit cu o serie inovatoare de reguli, ce scăpaseră în prealabil celorlalte tratate asupra Uniunii ,care au fost grupate pe patru sectoare :

-angajatul și protecția socială ;(1)

-securitatea ,libertatea și justiția ;(2)

-mediul înconjurător ,sănătate și drepturile consumatorului ; (3)

-expresia adevăratelor valori a aspirației cetățenilor.

1.În ceea ce privește acest sector al angajatului ,noutățile introduse în tratat sunt:

-Definirea de către Uniune a unei strategii europene ,și de către statele membre a unor programe naționale ,care să fie analizate de către Consiliu în fiecare an pe baza unei strategi stabilite în comun;

– Dreptul Uniunii de a lua măsuri certe care să încurajeze cooperarea între statele membre înacest domeniu ;

-Crearea unui comitet (al angajatului) care să coordoneze politicile naționale (ale angajaților) și evoluția privind angajarea și piața muncii.

În acest fel sunt conciliate două principii : -acela al angajamentului Uniunii în materie de angajări și al respectării responsabilităților naționale în acest domeniu . În final , tratatul însărcinează Uniunea să lupte împotriva sărăciei și a excluderii din societate .

El anulează anumite dispoziții mai vechi care priveau în particular egalitatea drepturilor între femei și bărbați.

2.Dacă obiectivul Comunităților de la începutul anilor 60, privind libera circulație ,a fost realizat în mare parte ,iar acordurile de la Schengen au reușit într-o oarecare măsură ,cu excepția Marii Britanii și a Irlandei să suprime controlul frontierelor interne ,rămâneau însă de dat unele răspunsuri la întrebările opiniei publice ,privind:

-divergențele între legislațiile naționale în materie de drept civil și de drept procesual civil,divergențe ce creau obstacole libertății de circulație :

-legislațiile diferite în materie de imigrare și dreptul la azil .

-eficacitatea insuficientă în domeniul cooperării judiciare ,a poliției pentru a stopa criminalitatea internațională și traficul ilegal.

Uniunea a fost permanent preocupată de rezolvarea acestor probleme ,dar succesele obținute în acest sens au fost moderate . În orice caz unele rezultate au fost înregistrate ,un exemplu în acest sens constituindu-l crearea EUROPOL care reprezintă un embrion al cooperării polițienești.

Acestea au fost motivele pentru care Tratatul de la Amsterdam a introdus trei noutăți care au deschis calea realizării unui program ambițios : înainte de toate se dorea crearea unui spațiu comunitar de libertate , securitate și justiție .

Tratatul instituie un program de cinci ani ,care permiteau instituțiilor europene să ia toate măsurile necesare . Acest program se referă în primul rând la libertatea de circulație și stabilirea normelor comune ale imigrării și dreptului de azil ,fondate pe respectul drepturilor fundamentale .El se preocupă în același timp și de dezvoltarea cooperării în materie de drept și procedură civilă. Pe durata acestei prime faze ,de cinci ani,unanimitatea este miza în planul Consiliului ,dar ar trebui să se îndrepte spre un sistem fondat pe majoritate calificată și spre codecizia Parlament – Consiliu, sistem în care Parlamentul și Comisia își vor juca din plin rolul .

în continuare s-au pus bazele cooperării interguvernamentale în materie penală și polițienească, în acest domeniu normele fiind fixate de către statele membre.

în sfârșit, tratatul permite integrarea acordurilor de la Schengen și aacquis-ului lorîn cadrul Uniunii și a ordinii sale juridice.

3.Prevederile tratatului pentru acest sector au vizat trei aspecte esențiale cu impact direct ,cotidian ,asupra vieții cetățeanului : o viață sănătoasă ,un mediu sănătos și protecția drepturilor consumatorului .

Din acest motiv Tratatul de la Amsterdam întărește instrumentele Uniunii, ameliorând vizibil o serie de norme .

Astfel în materie de mediu ,măsurile esențiale constau în faptul că Uniunea este obligată să țină cont de protecția mediului ,atunci când elaborează și pune în practică unele politici.

În concluzie, se pornește de la premiza dezvoltării multilaterale bazată pe noua perspectivă a protecției mediului, perspectivă susținută activ de către Uniune.

În ceea ce privește consumatorul, Tratatul sporește competențele Uniunii la promovarea dreptului la informație, la educație și mai presus de toate dreptul consumatorului de a se organiza pentru a-și apăra mai bine drepturile.

În materie de sănătate, în final, tratatul întărește responsabilitățile Uniunii avându-se ca exemplu ,criza vacilor nebune ,sau a sângelui infectat cu Sida.

4. Valorile și aspirațiile cetățenilor reprezintă inima Tratatului de la Amsterdam. Drepturile, aspirațiile, dorințele cetățenilor reprezintă una din preocupările esențiale ale tratatului , în virtutea acestuia sunt reglementate diverse probleme ca :

-abolirea pedepsei cu moartea ;

-recunoașterea rolului voluntariatului

-nevoile persoanelor handicapate ;

-situația specifică a regiunilor insulare ;

-funcția socială a sportului;

-libertatea presei ,libertatea de exprimare în media;

-misiunea serviciului public de radio și televiziune ;

– protecția animalelor .

Nici drepturile politice ale cetățenilor nu sunt neglijate, ele fiind întărite pe considerente democratice, permițându-le acestora să aibă o mai mare implicare în viața publică pe viitor .

Secțiunea a II-a

Identitatea exterioară a Uniunii.

1.Politica externă și de securitate comună .

Încă de la începutul construcției europene ,promotorii ei au dorit s-o doteze cu o politică externă. Tratatele originale ale Comunității dau acesteia competențe importante în domeniul comerțului exterior în dorința promovării pe plan extern a politicilor interne .Perspectiva unei noi lărgiri a Uniunii , subliniază încă o dată necesitatea unei politici externe și de securitate ,astfel negociatorii Tratatului de la Amsterdam au îmbinat acțiunea externă tradițională a Comunității cu acquis-ul Tratatului de la Maastricht ,total revizuit și consolidat .

În continuarea acestei inițiative, Tratatul de la Amsterdam stabilește încă de la început principiile care ar trebui să ghideze politica externă și de securitate a Uniunii:

-pe de o parte , salvgardarea valorilor comune a intereselor fundamentale ,ce țin de independența, integritatea Uniunii, și implicit de securitatea sa ;

-pe de altă parte, menținerea păcii, întărirea securității și a cooperării internaționale, fundamentate pe democrație și pe drepturile primordiale ale statelor.

Promovarea acestor principii ar trebui să se facă cu respectarea concomitentă a prevederilor Chartei Națiunilor Unite și a acordurilor europene referitoare la pace și securitate . Acest lucru implică angajamentul total al statelor membre și înainte de toate ,obligația de loialitate și solidaritate mutuală .

Pentru a da o finalitate practică acestor deziderate curajoase ,Tratatul de la Amsterdam a trebuit să întărească procedurile de decizie și structurile competente înainte de a se ocupa în mod direct de problemele privind securitatea .

Procedurile de decizie

O veritabilă politică externă depinde de proceduri eficace. Schema esențială a procesului de decizie ,așa cum reiese din Tratat este fondată pe două nivele :

Primul nivel –Consiliul European format din șefi de stat și de guvern împreună cu președintele Comisiei , decid prin consens strategiile și orientările comune.

Al doilea nivel-Consiliul format din miniștrii afacerilor externe, decid acțiunile și luările de poziție comune. El se pronunță cu o majoritate calificată și caută să aplice strategia comună indicată de către Consiliul Europei. În celelalte cazuri , însă el ia deciziile normal cu unanimitate de voturi.

La aceste proceduri de decizie participă în egală măsură , atât Comisia Europeană, cât și Parlamentul European care aprobă creditele bugetare necesare.

Structurile competente

Miza efectivă a realizării unei politici comune este dată de implicarea activă a structurilor competente, fie ele politice sau administrative. În acest sens,Tratatul de la Amsterdam dă o viziune politicii externe și de securitate, dirijată în acest sens de către Înaltul Reprezentant, urmată de deciziile Consiliului care alături de Comisie formează o ,,troică” decizională și de acțiune, în care cele treisunt reprezentate în mod egal.

Securitatea

Numeroasele crize internaționale recente au demonstrat că o politică externă solidă trebuie să se bazeze pe o capacitate militară. Această capacitate militară este utilă și pe timp de pace, făcându-se folositoare diferitelor misiuni umanitare, dar poate fi necesară și în cazul misiunilor pentru restabilirea sau menținerea păcii, acțiuni ce se încadrează perfect în câmpul politicii externe și de securitate, în ,,definiția” dată de Tratatul de la Amsterdam .

Acest tratat prevede cooperarea între Consiliu și U.E.O, în acest sens , astfel :

-Consiliul Europei poate defini orientarea acțiunilor comune, orientare careimplică și concursul U.E.O.

-statele membre care nu sunt în U.E.O. pot participa la implementarea acțiunilor comune , având statutul de membri asociați ai U.E.O.

Mai multe protocoale, pe lângă deciziile U.E.O. reglementează, definesc modalitățile specifice ale acestei cooperări.

Secțiunea a III-a

Instituțiile

După primele alegeri ale Parlamentului European din 1979 prin sufragiu universal direct ,integrarea europeana a făcut progrese notabile care au impus o întărire ,o revigorare a caracterului său democratic . Responsabilitățile crescânde ale Europei implică în același timp ameliorarea eficacității proceselor de decizie .

Tratatul de la Amsterdam a inovat în aceste două direcții, asupra lansării acquis-ului, Actului Unic și a Tratatului de la Maastricht.

Prin urmare :

rolul Parlamentului European a fost întărit ;

controlul exercitat de parlamentele naționale a fost îmbunătățit ;

domeniile în care Consiliul votează cu majoritate calificată au fost extinse ;

legitimitatea și eficacitatea Comisiei a fost întărită ;

rolul Comitetului regiunilor și al Comitetului Economic și Social a fost lărgit ;

unele proceduri au fost ameliorate ;

posibilitățile de cooperare au fost întărite.

Parlamentul European

Reformele relative ale Parlamentului European privesc patru aspecte:

-puterea de a fixa un statut deputaților europeni cu avizul Comisiei și acordul unanim al Consiliului;

-puterea de a participa la nominalizarea Comisiei. Acest lucru vine în completarea unui drept fundamental al Parlamentului, dreptul de a aproba nominalizarea Comisiei în ansamblul ei , prevăzut de Tratatul de la Maastricht;

-puterea sa legislativă. Cum era de așteptat, procedura de codecizii a fost simplificată și astfel, Consiliul nu poate adopta un act codecizional fără aprobarea Parlamentului ;

-puterile sale de control ale bugetului au fost mărite pentru a include politica externă și de securitate comună.

Autoritatea Parlamentului European a fost întărită și odată cu ea și caracterul democratic al Uniunii.

Parlamentele naționale

Rolul parlamentelor naționale este mai bine conturat într-un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam. Regulile din acest protocol sunt :

-dezvoltarea cooperării între Parlamentul European și parlamentele naționale ;

-toate documentele consultative ale Comisiei (comunicări, cărți verzi, cărți albe) însoțite de propunerile legislative trebuie transmise parlamentelor naționale, acestea pot dispune de o întârziere de șase săptămâni înainte de a fi votate de Consiliu.

-în anumite domenii (libertate , securitate , justiție ) opinia parlamentelor naționale este importantă.

Aceste dispoziții le completează pe cele deja existente și asigură un rol important Parlamentelor Europene în cadrul UE.

Comisia Europeană

Rolul Comisiei Europene a rămas neschimbat. Dreptul ei de inițiativă nu a fost modificat. Ca o revanșă, tratatul a modificat structural organul colegial care constituie Comisia și rolul președintelui. A rezultat astfel o întărire sensibilă a rolului său :

-președintele Comisiei participă la alegerea și desemnarea membrilor ei în deplin acord cu statele membre;

-dispune de largi puteri în atribuirea sau modificarea scopurilor în planul colegiului;

-el fixează orientarea politică a Comisiei.

Curtea de Justiție

Tratatul de la Amsterdam nu a schimbat nici rolul nici compoziția Curții de Justiție și a Tribunalului de Primă Instanță care o asistă. În ciuda acestora cazurile în care Curtea este solicitată să intervină au devenit mai numeroase:

-ea este însărcinată să controleze respectarea drepturilor fundamentale de către instituțiile europene ;

-ea a devenit competentă să judece chestiuni legate de libertate și securitate;

-i se recunoaște competența în chestiuni privind cooperarea penală și polițienească.

Comitetul Economic și Social

Comitetul își vede funcția consultativă într-o oarecare măsură modificată și întărită în sânul sistemului instituțional al Uniunii, pentru că poate alege să fie consultat și de cătreParlament și nu numai de către Comisie și Consiliu.

Comitetul regiunilor

Noile dispoziții întăresc rolul Comitetului regiunilor, care reprezintă punctul de vedere al autorităților locale și regionale din ce în ce mai interesate de acțiunile comunitare . În acest sens trebuie să reținem trei puncte esențiale :

capacitatea de auto-organizare a Comitetului , supervizată de către Consiliu este întărită ;

domeniile în care este solicitat să-și exprime avizul sunt multiplicate ;

Parlamentul European devine destinatarul acestor avize și îi poate cere Comitetului avize specifice .

Consiliul

Tratatul nu a schimbat semnificativ regulamentele care guvernează Consiliul. Totuși, deciziile sunt mai ușor de adoptat prin înlăturarea unanimității în anumite cazuri, permițându-se majoritatea calificată. Aceasta se aplică anumitor decizii legate de libertatea de a stabili, de cercetare și dezvoltare.

Regula majorității calificate se aplică unor noi domenii de responsabilitate atribuite UE de Tratatul de la Amsterdam și unor noi proceduri de politică externă. Mai mult decât atât, anumite decizii au fost atribuite COREPER care are sarcina de a pregăti terenul pentru întâlnirile Consiliului. De asemenea, trebuie amintit că Secretarul General al Consiliului este acum Înaltul Reprezentant al U.E. pentru politica externă și de securitate comună.

Curtea de Conturi

Curtea de Conturi este responsabilă pentru asigurarea că cheltuielile Uniunii Europene respectă regulile referitoare la bugetul U.E. Ea are acum puteri lărgite :

ca și celelalte instituții, ea poate aduce acțiuni în fața Curții de Justiție care să-i protejeze prerogativele ;

primirea fondurilor Comunității poate fi acum acoperită în puternicele sale conturi.

În concluzie, Tratatul de la Amsterdam pune U.E. pe baze noi pregătind-o atât tehnic cât și mental de evenimentele care vor veni.

Secțiunea a IV-a

Tratatul "Reformei instituționale" de la NISA

1. CONSIDERAȚII GENERALE

În prima decadă a lunii decembrie 2000, s-au desfășurat la Nisa lucrările ultimului Summit UE din secolul XX. Deși pe străzile Nisei mii de demonstranți protestau violent contra mondializării, Jaques Chirac se declara mulțumit de rezultatele obținute, iar premierul britanic Tony Blair a apreciat că Summit-ul "deschide calea deschiderii europene".

Pregătit de Conferința Interguvernamentală consacrată "Reformei instituționale", acest Summit a fost cel mai îndelungat și mai complicat, în comparație cu altele, miza sa fiind "definirea sistemului decizional în cadrul UE".Reforma instituțiilor europene în perspectiva primirii de noi membrii începând din 2002 s-a concentrat asupra ponderii pe care fiecare stat membru o va avea în procesul adoptării deciziiilor importante.

Președinția franceză a făcut din "Reforma instituțiilor UE" una din preocupările sale fundamentale, organizând consultări cu principalii factori de decizie din fiecare țară, precum și negicierile Conferinței Interguvernamentale încheiate odată cu Summit-ul de la Nisa.

Negocierile și consultările purtate, au avut ca obiect calcule și evaluări cu privire la cel mai adecvat sistem de decizie care să reprezinte cât mai corect posibil interesele populației continentului, inclusiv în UE, din perspectiva extinderii acesteia.

Modificările de substanță aduse de tratatul de la Nisa ating toate tratatele institutive ale UE corelate cu iminența apariției unei UE a celor "27".

Tratatul de la Nisa este structurat în 12 articole și finalizat printr-o serie de protocoale și declarații. Pe lângă modificările aduse dispozițiilor preexistente, sunt analizate și abordate probleme noi, structurale ale noii UE.

Atribuțiile Consiliului European cresc considerabil în domenii deosebit de importante. Acesta poate decide suspendarea unor drepturi ale statelor membre în cazul încălcării serioase și persistente a principiilor menționate în art. 6 (1) din Tratatul UE precum și revocarea măsurilor luate ca răspuns la schimbările intervenite în cauzele care au impus această măsură ( art. 7 – Tratat Nisa ).

Politica de securitate presupune o schematizare progresivă a unei politici de apărare comună care se va realiza prin cooperarea statelor membre în materie de armament, respectându-se obligațiile asumate de statele membre a căror apărare este realizată de NATO. De asemenea sunt incluse chestiunile umanitare, de salvare și de menținere a păcii și combatere a forței de luptă în caz de criză.

Peste modificările dispozițiilor existente, o noutate o constituie crearea unui Comitet de securitate și politică comun, care va monitoriza situația din regiune acoperită de politica de securitate comună și aplicarea politicilor la care se ajunge de acord. După obținerea autorizației Consiliului, Comitetul poate lua decizii privind controlul politic și direcția strategică a operației. De asemenea este încurajată

cooperarea sporită care va ținti la apărarea valorilor și la servirea intereselor UE, ca întreg, prin asigurarea identității sale ca o forță coerentă pe scena internațională.

Acțiunea comună în cooperare judiciară penală va include accelerarea cooperaării între ministerele competente, autorizate de statele membre, facilitarea extrădării și prevenirea conflictelor de jurisdicție între statele membre. Consiliul va încuraja investirea " EUROJUST" pentru a facilita cooperarea între procuraturile statelor membre și pentru a ajutora investigațiile penale în caz de delicte peste graniță și crima organizată, ținând cont de anlizele emise de EUROPOL.

Cooperarea strânsă între statele membre trebuie să respecte :

îndeplinirea obiectivelor comunitare, protecția și servirea intereselor lor;

relansarea procesului de integrare;

respectarea acquis-ului comunitar;

să nu submineze piața stabilită prin tratatul UE sau coeziunea economică și socială;

să nu constituie bariere între statele membre sau să distorsioneze competiția între ele;

respectarea prevederilor Acordului Schengen.

O cooperare sporită în orice domeniu are scopul de a face ca UE să se

dezvolte mai rapid într-o arie de lbertate, securitate și justiție, respectându-se în același timp puterile Comunităților Europene și obiectivele acesteia. În scopul adoptării actelor și deciziilor necesare în implementarea unei cooperaări sporite, Tratatul de la Nisa prevede că la dezbateri pot lua parte toți membrii Consiliului, în timp ce la adoptarea lor vor lua parte doar reprezentanții statelor în cauză.

Consiliul poate adopta măsuri menite să încurajeze cooperarea dintre statele membre prin intermediul inițiativelor care au ca scop îmbunătățirea științei, dezvoltarea schimburilor de informații, promovarea unor abordări novatoare și armonizarea legislațiilor.

În privința cetățenilor tratatul stabilește că aceștia vor avea dreptul de a se mișca și de a rezida în mod liber pe teritoriul statelor membre. În atingerea acestui obiectiv, Consiliul va adopta măsuri în privința pașapoartelor, buletinelor de identitate, permise de reședință sau a altor documente ori prevederi privind protecția și securitatea socială.

Aceasta se va realiza prin constituirea unui Comitet de Protecție Socială, cu statut de consultanță, alcătuit din membrii desemnați de fiecare stat și de către Comisie în promovarea cooperării privind politicile de protecție socială care va avea ca sarcini :

monitorizarea situației sociale și dezvoltarea politicilor de protecție socială;

promovarea schimburilor de informații și de experiență între state și Comisii;

formularea la cererea Consiliului sau Comisiei de rapoarte în cadrul câmpurilor lui de competență.

Politica comercială comună va fi bazată pe principii uniforme, mai ales cu privire la schimbările survenite în ratele tarifare, acorduri comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica de export și măsuri de protecția comerțului. Consiliul va decide pe baza propunerilor Comisiaei implementarea politicii comerciale comune. De asemenea după consultarea Parlamentului European și după aprobarea Comitetului Regiunilor și Comitetului Economic și Social, Consiliul va adopta prevederi de natură fiscală, planificarea țărilor și orașelor, managementul cantitativ privind resursele de apă sau afectănd funcționalitatea acestora.

În ceea ce privește cooperarea financiară, economică și tehnică cu statele lumii a treia, Comunitatea se va ocupa în limitele sferei de competențăde aceste măsuri care sunt complementare acelora de care se ocupă statele membre și consecvente politicii de dezvoltare a Comunității. Politica comunității în această arie va contribui la obiectivul general de dezvoltare și consolidare a democrației și a legii, precum și la obiectivul de respectare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

2. REFORMAINSTITUȚIONALĂ

Amintind importanța istorică a sfărșitului divizării continentului european, dorind să încheie procesul început prin Tratatul de la Amsterdam de pregătire a instituțiilor UE să funcționeze într-o UE lărgită, menit să continue accelerarea negocierilor în vederea aducerii la o concluzie de succes, în acord cu procedurile stabilite în Tratatul UE și rezolvând îmbunătățirea Tratatului UE și Tratatului stabilind CE și alte acte legate de acesta, Tratatul de la Nisa aduce modificări profunde atribuțiilor instituțiilor europene și în special structurii acestora urmărind armonizarea prevederilor cuprinse în Tratatele institutive.

PARLAMENTUL EUROPEAN

PE va stabili regulamentele și condițiile generale care vor guverna sarcinile membrilor săi . Consiliul va reanaliza regulamentul ce guvernează partidele politice la nivel european și în particular regulile referitoare la fondarea lor. Regulile referitoare la remunerarea membrilor sau foștilor membrii vor fi stabilite în Consiliu cu unanimitate.

De la 1 ianuarie 2004 art. 190 al Tratatului UE și art. 108 (2) al Tratatului CEEA vor fi modificate astfel încât Germania va avea 99 de locuri, Franța,Italia și Marea Britanie câte 72 de locuri iar Spania 50. Numărul total al membrilor pe perioada 2004 – 2009 va fi cel stabilit plus numărul reprezentanților noilor state membre rezultate din aderările semnate până la 1 ianuarie 2004. Dacă numărul total de membri este mai mic de 732, se va aplica o corecție la numărul de membri aleși de fiecare stat astfel încât să se ajungă pe cât posibil la această sumă. Poziția comună urmează a fi adoptată de statele membre la conferințele de aderare privind distribuirea locurilor în Parlament și va corespunde tabelelor pentru o Uniune de 27 de membri.

Consiliul va decide organizarea unui Secretariat General aflat sub responsabilitatea unui secretar general și al Înaltului Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună, care vor fi asistați de un Deputat Secretar General.

CONSILIUL

După aplicarea prevederilor Tratatului de la Nisa, Consiliul va determina salariile, locațiile și pensiile președintelui și membrilor Comisiei, președintelui, judecătorilor, avocaților generali și registratorilor Curții de Justiție și TPI, precum și orice altă plată ca remunerație. De asemenea :

face regulamentele financiare în care specifică în particular procedura ce va fi adoptată pentru stabilirea și implementarea bugetului și pentru a prezenta situația conturilor ;

stabilește regulile referitoare la responsabilitățile controlorilor financiari, autorizează agenții financiari și aranjamentele pentru inspecții. De la 01.01.2007, în acest sens Consiliul va acționa cu majoritate calificată la propunerea Comisiei Europene și după consultarea Parlamentului European și Curții de Conturi ;

va determina regulile referitoare la limbile instituțiilor comunitare.

Referitor la ponderea voturilor, art. 205 al Tratatului C.E. și art. 118 al Tratatului C.E.E.A. stabilește că din 01.01.2005, când Consiliului i se va cere să acționeze cu majoritate calificată, Germania va avea 29 voturi, Spania – 27, Franța – 29, Italia – 29 și Marea Britanie – 29. Actele Consiliului vor fi adoptate cu minim 169 voturi, iar majoritatea calificată trebuie să reprezinte minim 62% din populația Uniunii Europene.

La momentul fiecărei aderări pragul va fi recalculat astfel încât pragul majorității calificate exprimat în voturi să nu depășească pragul rezultat din tabelul Declarației privind lărgirea U.E. inclusă în Actul Final al Conferinței ce a adoptat Tratatul de la Nisa.

După ce UE va avea 27 membri, Consiliul va adopta numărul de membri ai Comisiei și sistemul de rotație.

În cadrul Consiliului Polonia va avea 27 voturi, România – 14, iar numărul total va fi de 345 voturi.

Din 01.01.2005, dacă nu aderă toate țările, pragul minorității pentru majoritate calificată se va muta la maxim 73%, iar când aderă toate țările, acest prag va fi automat modificat și minoritatea care blochează deciziile va fi de 91 voturi.

COMISIA

Consiliul nominalizează persoana ce va fi numită președinte, nominalizarea aprobată de Parlament. Președintele nominalizat și Consiliul vor adopta lista cu persoanele propuse a fi membri. Președintele și membrii, după aprobarea Parlamentului, vor fi numiți de Consiliu. Președintele numit va structura și aloca sarcinile membrilor Comisiei care vor duce la capăt aceste însărcinări, iar vicepreședintele va fi ales dintre membrii Comisiei.

De la 01.01.2005, cu efect de la data primei întâlniri când membrii Comisiei își preiau sarcinile, art. 2, 3 (1) Tratat CE și art. 126 (1) Tratat CEEA stabilesc modificat că membrii Comisiei vor fi aleși pe criterii de competență și independență.

Când UE va avea 27 membri, numărul membrilor Comisiei va fi mai mic decât numărul statelor membre și vor fi aleși printr-un sistem bazat pe principiul rotației și egalității. Numărul lor va fi stabilit de Consiliu cu unanimitate care va stabili sistemul de rotație.

CURTEA DE JUSTIȚIE și TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ

Curtea de Justiție și T.P.I. au jurisdicție proprie și se vor asigura că în aplicarea acestui tratat legea este respectată. La T.P.I. pot fi atașați jurați conform art. 225a. Curtea va fi alcătuită dintr-un singur judecător desemnat de fiecare stat membru și va funcționa în Camere sau într-o Mare Cameră în acord cu regulile stabilite în acest sens. Curtea va fi asistată de 9 Avocați Generali al căror număr poate fi mărit cu unanimitate de către Consiliu la propunerea Curții.

Judecătorii și Avocații Generali vor fi aleși dintre persoane cu o independeță necontestată și care posedă calificările cerute pentru numirea în cele mai înalte funcții juridice din țările membre prin acordul comun al guvernelor acestora pe un mandat de 6 ani, cu alegeri parțiale din 3 în 3 ani, conform Statutului.

Președintele Curții este ales de judecători pe 3 ani putând fi reales. Curtea va numi Registratorul stabilindu-i sarcinile. Regulile de procedură sunt stabilite de Curte cu aprobarea majorității calificate a Consiliului. Dacă Statutul Curții nu prevede altfel, prevederile acestui Tratat se aplică și T.P.I. Acțiunile și procedurile de la T.P.I. pot fi subiecte de apel la Curtea de Justiție ca și în cazul revizuirii. În cazurile care pot afecta unitatea și consistența legilor comunitare, T.P.I. poate trimite cazul la Curtea de Justiție. Statutul Curții va fi stabilit printr-un protocol separat. Consiliul, la cererea Curții și după consultarea Parlamentului și Comisiei, poate amenda prevederile acestui Tratat.

Articolele 1-20, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 51, 52, 54, 55 ale Protocolului referitor la Statutul Curții de Justiție al CECA sunt modificate prin art. 245. Fără a prejudicia alte articole din acest protocol care rămân în vigoare, prevederile Protocolului referitor la Statutul Curții de Justiție anexat prin acest tratat la Tratatul UE, Tratatul CE și Tratatul CEEA va fi aplicat când Curtea își exercită puterea pe Tratatul CECA.

CURTEA DE CONTURI

Curtea de Conturi va fi alcătuită dintr-o persoană desemnată de fiecare stat membru pe o perioadă de 6 ani și va examina conturile tuturor veniturilor și cheltuielilor Comunităților precum și a organelor stabilite de Comunitate. De asemenea va furniza Parlamentului și Comisiei declarații de asigurare referitoare la legalitatea și regularitatea tranzacțiilor de bază ce vor fi publicate în Jurnalul Oficial al UE.

După închiderea fiecărui an financiar, aceasta va întocmi un raport anual referitor la finanțele Comunității.

COMITETUL ECONOMIC și SOCIAL. COMITETUL REGIUNILOR

Aceste organe au statut de sfătuitor, iar numărul membrilor nu va depăși 344. Membrii sunt complet independenți în îndeplinirea sarcinilor lor în interesul Comunității. Sunt numiți pe 4 ani la propunerea statelor membre. Consiliul adoptă lista membrilor permanenți, precum și lista membrilor supleanți. Aceștia nu pot fi membri ai Parlamentului European.

În cadrul acestor organe, când Uniunea va număra 27 de membri, Germania, Franța, Italia, Marea Britanie vor avea 24 de membri, Polonia și Spania – 21, iar România – 15.

3. DISPOZIȚII FINALE

Acest tratat este conceput pe o perioadă nelimitată și va fi ratificat de părțile contractante în concordanță cu prevederile lor constituționale, instrumentele ratificării fiind deținute de guvernul italian. Dispozițiile Tratatului de la Nisa vor intra în vigoare în prima zi a lunii a doua următoare, în care instrumentele ratificării sunt depozitate de ultimul stat semnatar care va încheia această formalitate. Tratatul este scris în 11 limbi europene.

La Nisa s-au decis importante reforme. Conferința Interguvernamentală a întâmpinat concluziile de succes ale reprezentanților statelor membre și a cerut acestora să urmeze ratificarea Tratatului de la Nisa.

Statele membre au căzut de acord că problemele discutate deschid drumul lărgirii UE și subliniază că odată cu ratificarea tratatului, UE va finaliza procesul de transformare a instituțiilor, necesar pentru aderarea unor noi state. Astfel deschis drumul, Conferința a urmărit o dezbatere profundă despre viitorul UE.

În 2001, președințiile Suediei și Belgiei cu cooperarea Comisiei și Parlamentului European vor încuraja discuții cu părțile interesate : reprezentanți ai parlamentelor naționale, cercuri politice, economice și universitare, reprezentanți ai societății civile, urmând ca discuțiile purtate să se concretizeze într-un raport prezentat Consiliului la reuniunea acestuia de la Göteborg în iunie 2001.

Consiliul se va întâlni la Laeken/Bruxelles în decembrie 2001 și va cădea de acord asupra unei declarații ce conține inițiative referitoare la continuarea acestui proces.

Procesul va adresa “inter alia” chestiunile :

cum să se stabilească și să se monitorizeze o delimitare mai precisă a puterilor între UE și statele membre care să reflecte principiul subsidiarității ;

statutul Cartei drepturilor fundamentale ale UE proclamat la Nisa și în acord cu concluziile Consiliului European de la Cologne ;

simplificarea tratatelor cu scopul de a le face mai clare și mai bine înțelese fără a schimba înțelesul lor ;

rolul parlamentelor naționale în arhitectura europeană.

Conferința admite nevoia de a îmbunătăți și monitoriza legitimitatea și transparența democratică a UE și instituțiilor sale cu scopul de a le apropia mai mult de cetățenii statelor membre.

După acești pași premergători se preconizează o nouă reuniune a reprezentanților guvernelor statelor membre care va avea loc în 2004 și care va adresa prevederile menționate în vederea realizării schimbărilor corespunzătoare a dispozițiilor cuprinse în tratatele institutive. Aceasta nu va constitui un obstacol pentru procesul de extindere a UE. Statele membre care au încheiat negocierile de aderare vor participa la aceasta, iar statele care nu au finalizat negocierile vor avea statut de observatori.

CONCLUZII

Analiștii proceselor europene sunt unanimi în privința rolului consacrat de Summit-ul de la Nisa statelor mari. Argumentul la care au recurs reprezentanții acestor state a fost că prin reponderarea voturilor în perspectiva extinderii, UE va fi funcțională, în timp ce statele mici au protestat considerând că rolul lor se diminuează considerabil.

Negocierile au dus la abandonarea dreptului de veto a statelor membre în multe domenii de decizie, sfera lor fiind destul de extinsă în trecut. Totuși, s-a convenit că în unele privințe dreptul de veto trebuie menținut în acele domenii care sunt de interes vital pentru unele state membre.

Rezultatul cel mai important al Reformei Instituționale îl constituie stabilirea ponderii voturilor. În baza Tratatului de la Nisa, statele mici au reușit să obțină un acord al statelor participante conform căruia “o decizie nu va putea fi luată fără asentimentul a 14 state membre din cele 27 care vor deveni membre a UE în urma primirii țărilor candidate”.

Protestele de la Nisa trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru liderii europeni în condițiile în care acestea survin după cele de la Seattle din decembrie 1999, Davos – ianuarie 2000, Bangkok – februarie 2000, Melbourne – vara anului 2000, toate îndreptate împotriva mondializării și liberarizării totale a comerțului, considerate măsuri ce aduc grave atingeri economiilor țărilor în curs de dezvoltare și care subliniază continuitatea dezaprobării acțiunilor ce vizează consolidarea poziției țărilor bogate în derularea comerțului regional și mondial.

“Liderii europeni au obligația să organizeze comerțul mondial ținând cont de interesele tuturor țărilor, iar de avantajele mondializării să beneficieze nu doar țările bogate, ci și cele sărace” reliefându-se încă o dată responsabilitatea care le incumbă privind deciziile pe care le adoptă atât la nivel continental, cât și la nivel mondial.

Capitolul V

Soluții și perspective ale integrării României în U.E. Concluzii finale.

Secțiunea I-a.

Posibilitatea și oportunitatea integrării economice a României în U.E.

Procesul complex al trecerii dinspre economia de comandă spre cea de piață impune utilizarea unor metode, căi și instrumente interne specifice, care conjugate cu cele impuse de evoluțiile externe, oferă adevărata dimensiune a transformărilor. În acest context , asocierea și integrarea economică a României în structurile U.E. face parte din arsenalul utilizat în vederea atingerii scopului propus : asigurarea trecerii spre noile structuri economice instituționale proprii economiei de piată, cu costuri sociale și materiale minime, prin utilizarea modelelor teoretico-pragmatice oferite de dezvoltările economiei de piață în cadrul economiilor dezvoltate din U.E.

Integrarea economică, prin forma ei specifică initială de realizare și integrare comercială, este privită sub un dublu aspect : ea constituie înainte de toate o etapă în cadrul procesului complex de apropiere a economiei românești de gradul și nivelul de dezvoltare al celor vest europene, un moment în pregătirea integrării totale în structurile U.E., ea este, în acelașitimp, modul prin care dezvoltarea economică internă se ansamblează dezvoltării economice mondialeprin intermediul unei grupări regionale de importanța și dimensiunile U.E.

Asocierea României la structurile integrative ale U.E este privită drept un proces istoric dezvoltat în cadrul tendințelor simbolice de creștere în complexitate și dimensiune spațială ( geografică ) a fenomenului integrării vest-european. Ea poate fi interpretată drept o etapăde tranziție spre integrare, etapa în cadrul căreia parțile, România și U.E., trebuie să-și stabilească prioritățile, capacitatea și în ultima instanță să-și exprime voința fermă de a se angaja în procesul complex și nu lipsit de dificultate al integrării.

Dobândirea statutului de membru asociat nu a impus îndeplinirea unor criterii certe de ordin economic sau politic, altele decât cele generale privind apartenența geografică la continentul european sau existența democrației, iar statutul de membru asociat conferăstatelor care l-au dobândit dreptul de a deveni membru cu drepturi depline, dar nu obligă Uniunea la a accepta cererea de aderare.

O țară candidată care a dobândit acest statut poate să rămână în afara schemelor integrative o perioadă de timp îndelungată, cum este cazul Greciei care a avut statutul de membru asociat încă din anul 1961, fiind admisă doar în anul 1981, sau al teritoriilor asociabile din Commonwealth-ul britanic, care au devenit membrii asociați ca urmare a intrării Marii Britanii în Comunitate.

Realizarea stabilității statelor asociate din generația anilor ’60 -’70 s-a bazat în esență pe intensificarea cooperării comerciale pe baza liberalizării schimburilor de bunuri și pe asistența financiară, fie sub forma unor împrumuturi nerambursabile, fie sub forma unor împrumuturi acordate de Banca Europeană de Investiții în condiții preferențiale.

Rezultatele aplicării prevederilor Acordurilor de Asociere menționate au fost modeste în privința țărilor asociate, a căror putere economică a rămas în linii mari aceeași, însă au permis Comunității accesul la o piață de mari dimensiuni pentru resursele naturale și umane ; materiile prime și sursele de energie furnizate de fostele colonii, exact in momentul în care aceasta se afla in faza de expansiune ce a urmat recesiunii de după cel de-al doilea război mondial.

Pentru țările asociate din Centrul și Estul Europei , Consiliul European de la Copenhaga a stabilit criteriile economice și politice pe care trebuie să le îndeplinească orice țară asociată pentru a dobândi statutul de membru cu drepturi depline, in condițiile în care exista capacitatea U.E. de a primi noi membrii fără a dilua esența, profunzimea și complexitatea actului integrativ vest-european.

Acestea sunt:

asigurarea stabilității instituționale garantând democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea drepturilor minorităților ;

existența și funcționarea economiei de piață care să aibă capacitatea de a face față presiunilor exercitate de competiția și forțele pieței din interiorul U.E. ;

capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru cu drepturi depline, inclusiv pe cele ale uniunii politice, economice și monetare.

Pregătirea statutului de membru cu drepturi depline trebuie îndreptată spre creșterea graduală a integrării, în condițiile în care poziția Uniunii este aceea că: “o economie va fi capabilă să-și asume mai bine obligațiile ce decurg din calitatea de membru cu drepturi depline, cu cât gradul de integrare a acesteia înainte de acces va fi mai ridicat.”

Consiliul de la Madrid a accentuat nevoia ca structurile de preaderare să pregătească condițiile pentru integrarea armonioasă a țărilor candidate, în special prin :

– dezvoltarea economiilor de piață ,

– ajustarea structurilor administrative ,

– crearea unui mediu economic și monetar stabil.

Pentru a monitoriza modul în care economia românească este capabilă să răspundă criteriilor cerute, Comisia Europeană a elaborat un program cadru, adresat oficialităților române, cu privire la evoluția principalelor aspecte economice și politice care privesc aderarea .

În cadrul lui au fost detaliate elemente ce concură la încadrarea unei economii în categoria economiilor de piață, precum și modul în care se poate măsura capacitatea economiei românești de a face față presiunilor competitive și forțelor pieței din Uniune:

nivelul general de dezvoltare economică măsurat prin PIB pe cap de locuitor ;

funcționarea economiei de piață, analizată prin prisma aportului firmelor private la crearea veniturilor ;

nivelul protecției sociale ;

controlul inflației ;

politica financiar-monetară, inclusiv convertibilitatea, stabilitatea monedei naționale, liberalizarea capitalurilor, existența unui sistem bancar eficient ;

gradul de deschidere al economiei măsurat prin ponderea comerțului exterior în PIB;

capacitatea autorităților de a armoniza legislația națională cu cea monetară ;

existența unui sistem fiscal modern .

Pe baza răspunsului la chestionar, motivat prin documentele oficiale puse la dispoziție de către partea română, Comisia Europeană a elaborat AGENDA 2OOO, care cuprinde punctul de vedere al Comisiei cu privire la cererea de aderare adresată de România UE , pe baza analizei modului de împlinire a criteriilor stabilite la Copenhaga.

Documentul recunoaște împlinirea într-o măsură însemnată a criteriilor de natură politică : separația puterilor în stat și stabilirea instituțiilor care garantează democrația

( Parlament bicameral, a cărui funcționare se bazează pe prevederile Constituției din 1991, Președintele Republicii ales în mod liber și democratic prin sufragiu universal, puterea executivă centrală și locală desemnată pe baza propunerii Președintelui confirmată de Parlament, Consiliul Suprem al Magistraturii și Avocatul Poporului cu atribuții în garantarea, respectarea drepturilor omului în raport cu administrația publică, Curtea Constituțională cu atribuții în domeniul respectării legalității constituționale, controlul autorităților civile asupra funcționării armatei, serviciilor secrete și a poliției).

Respectarea drepturilor omului și a protecției minorităților a constituit cel de-al doilea criteriu de natură politică analizat. Semnarea Convenției Europene pentru Drepturile Omului, a Covenției Europene pentru Prevenirea Torturii și Convenției Cadru a Consiliului Europei privind Drepturile Minorităților Naționale, conferă capacitatea României de a îndeplini cu succes acest criteriu .

La acestea se adaugă existența unei reprezentări corespunzătoare a minorităților în cadrul puterii legislative și a celei executive.

Democrația și deschiderea politică s-au manifestat și în relațiile României cu țările vecine și cu celelalte state candidate la aderare, din Centrul și EstulEuropei .

În ultimii 8 ani au fost semnate o serie de tratate și înțelegeri de colaborare și bună vecinătate cu fostele state membre ale URSS : Tratatul de cooperare și buna vecinătate cu Ungaria , Tratatul de asociere la CEFTA .

Summit-ul de la Bruxelles din mai 1998 a reconfirmat progresul real făcut de România în îndeplinirea criteriilor de natură politică, reliefând necesitatea ca atenția autorităților române să se concentreze spre îndeplinirea criteriilor economice, fără de care intregarea în U.E. nu este și nu va fi posibilă .

Îndeplinirea criteriilor de ordin economic este analizată prin prisma progreselor realizate in transformarile economiei, a liberalizării prețurilor, a cursului de schimb și a regimului comercial, a stabilității interne, dar și în relațiile cu mediul extern, a schimbărilor structurale produse în cadrulschimburilor comerciale, a finanțelor publice și a pieței muncii, a restructurărilor și privatizării, a eliminării diferențelor sectoriale și regionale .

Concluzia raportului privitoare la aceste aspecte este aceea că România a făcut progrese considerabile în privința creăriieconomiei de piață, dar nu poate fi încă încadrată în categoria economiilor de piață. În susținerea acestui punct de vedere se aduc următoarele argumente :

– cu toate că Decretul numărul 52/1990, care prevede dreptul la libera inițiativă a generat o adevarată explozie de agenți economici privați, sub forma întreprinderilor mici și mijlocii inexistența unui cadru legislativ suficient pus la punct, coroborată cu lipsa de experiență în conducerea unei afaceri a condus intr-o perioadă scurtă de timp la eliminarea lor de pe piață. La acestea s-a adăugat faptul că privatizarea firmelor de stat, în special a celor de mari dimensiuni, reprezintă un proces greoi și de durată, care s-a desfășurat pe mai multe etape și care a fost supus unor presiuni contradictorii care au condus la alternanța dintre perioadele de accelerare cu cele de declin ale acesteia. Costurile materiale și sociale pe termen scurt au frânat transformarea firmelor aflate în proprietate publică în firme private, iar instituțiile create în scopul ducerii la îndeplinire a acestui demers ( Fondul Proprietății Private și Fondul Proprietății de Stat) au suferit de fragilitate și lipsă de experiență care le-au oprit să-și exercite atribuțiile în mod ferm .

În aceste condiții propietatea privată continuă să dețină o pondere scăzută în industrie ( aproximativ 24 %in 1996 – în domeniile în care firmele au putut ieși cu produse la export ), dar importante în agricultură ( 80 %din terenul cultivabil se afla în proprietateprivată, ca rezultat al împroprietăririi pe baza Legii fondului funciar ). Cu toate acestea firmele private aduc 70% din totalul veniturilor înregistrate in PIB , iar 50% din totalul de exporturi sunt efectuate de agențieconomici privați .

– incapacitatea autorităților de a implementa programele de reformă și de a elabora o strategie clară și coerentă a aplicării acestora.

Din aceste considerente transformările structurilor fundamentale legate de procesul transferului de proprietate dinspre cea a statului spre cea privată au înregistrat un ritm nesatisfacator, cu toate că in 1996, sectorul privat a contribuit cu 52% la crearea PIB .

– existența unui mediu economic și politic relativ instabil, care nu reușește să devină atractiv pentru investițiile străine directe ;

– o structură macroeconomică în care agricultura, în ciuda productivității scăzute contribuie cu aproximativ 20% la valoarea adăugată, industria bazată pe produse energoextensive obținute în firme de stat de mari dimensiuni contribuie cu o treime, iar serviciile cu aproximativ 36 % din valoarea adăugată brută ;

– liberalizarea prețurilor s-a realizat gradual, prin eliminarea subvențiilor și prin reducerea controlului direct asupra prețurilor, ajungându-se la sfârșitul anului 1997 să fie liberalizate aproape toate produsele, cu excepția a 20 dintre ele care sunt în continuare sub control; liberalizarea cursului de schimb a fost de asemenea semnificativă, însă întreruptă uneori de intervenția autorităților în scopul menținerii unei valori supraevaluate a monedei naționale ( măsuri sancționate de către U.E și F.M.I. care și-au suspendat temporar asistența financiară din această cauză ).

Progrese semnificative s-au făcut și în privința liberalizării regimului comercial, însă în 1996 în scopul echilibrării balanței comerciale au fost reintroduse o serie de restricții comerciale importante care contravin Acordului de Asociere privind relațiile comerciale dintre UE si România .

– s-au înregistrat în permanență solduri deficitare ale balanței de plăți externe și a celei comerciale, în special pe baza creșterii importurilor destinate consumului final . Ca o consecință, niveluldatoriei externe a înregistrat an de an valori crescătoare, în anul 1996 situându-se la 5,5 miliarde dolari, pentru ca la finele anului 1998 să ajungă la 8,1 miliarde dolari, iar în 2001 la aproximativ 10 miliarde dolari. Creșterea datoriei externe cumulată cu relativa instabilitate politică a condus la deteriorarea imaginii României pe piețele de capital ( private ), fapt care s-a repercutat asupra creșterii riscului de țară.

România a reușit să-și compatibilizeze 30% din legislație cu prevederile Aquis-ului comunitar, dar fragilitatea instituțiilor care să garanteze punerea în practică corect a acestora, determină o întârziere în derularea acestui proces. Lipsa prevederilor legislative conduce în mod implicit la imposibilitatea de a asigura un mediu competițional apropiat de cel comunitar, iar lipsa de transparență privind ajutoarele acordate de stat diferitelor domenii, arii și sectoare de activitate ridică probleme legate de respingerea Acordului de Asociere în aceste domenii.

Secțiuneaa II-a

Soluții complementare integrării economice a României în U.E.

O soluție adiacentă aflată la dispoziția țărilor în curs de dezvoltare o constituie formarea unor grupări regionale noi, create pe baza complementarității sau a concurenței între factoriieconomici aparținând zonei respective.

Teama țărilor din Europa Centrală și de Est de a nu intra din nou sub o sferă de influență nefavorabilă, conjugată cu dorința de a intra sub o sferă de influență favorabilă ( majoritatea statelor din zonă au semnat acorduri de asociere cu U.E. și au depus cereri de aderare pentru a deveni membrii cu drepturi depline ) le obligă să ia o serie de măsuri de întărire a puterii economice și politice . Din aceste considerente, pe fondul reașezării structurilor economice și politice din Europa de Est s-au format următoarele grupări regionale:

Inițiativele regionale cu caracter mixt din Europa de Sud-Est cuprind :

Cooperarea Interbalcanică, Procesul pentru stabilitate și bună vecinătate în Estul și Sud-Estul Europeiși Inițiativa de Cooperare din Europa de Sud-Est ( SECI ).

Caracteristic primelor două ar fi faptul că obiectivele pentru care au fost create sunt de natură politică, socială, militară, de securitate și doar într-o mică măsură economică .

Spre deosebire de acestea, Inițiativa de Cooperare din Europa de Sud-Est inființată la inițiativa SUA are drept obiectiv întărirea cooperării economice și a celeiprivind protejarea mediului în regiune .

În cadrul fiecărei dintre grupele regionale amintite participă pe lângă țările din regiune ( Albania, Bulgaria, Bosnia-Hertegovina, Macedonia, Grecia, Moldova, România, Slovacia, Turcia, Croația și Ungaria ) o serie de organizați și instituții regionale sau internaționale și țări din afara regiunii ( Italia, Rusia, SUA ) .

Acestea au rol de consultanță și oferire de asistență tehnică vizând promovarea proiectelor lansate de țările membre .

Inițiativele regionale cu caracter economic din care fac parte :

Acordul Central European de Liber Schimb ( CEFTA ) format pe baza

Tratatului de la Cracovia între Polonia, Ungaria și Cehoslovacia, la care au aderat ulterior, Slovenia in 1996, urmată de România în 1997. Acest tratat reprezintă o formă integrativă de tip inferior al cărei scop final declarat este constituirea unei zone de liber schimb între statele semnatare .

Stabilită inițial între statele grupului de la Visegrad ca o organizație politică închisă, înțelegerea dintre statele centrale și est-europene a reprezentat , înainte de toate, o ieșire din situația creată în urma destrămării CAER, în perioada imediat următoare acestui eveniment . Țările situate în lagărul estic al continentului au adoptat o pozitie oarecum duplicitară față de foștii parteneri din regiune : pe de o parte au încercat să “ scape “ de povara schimburilor comerciale cu aceștia, îndreptându-și atenția spre piețele aflate în proximitatea geografică aparținând grupărilor integrative vestice, CE și AELS ; pe de altă parte au încercat să penetreze piețele vestice pe cont propriu .

În momentul conștientizării dificultăților legate de accesul pe piață și în special de menținere a poziției câștigate, țările centrale și de est și-au pus problemaunirii forțelor în crearea unei forme integrative subregionale axate în special pe dezvoltarea schimburilor comerciale. Cu toate eforturile făcute, efectul inființării CEFTAasupra dinamiciischimburilor comerciale în zonă și în raport cu UE a fost unul nesemnificativ .

România a manifestat un interes deosebit în legatură cu dezvoltarea cooperării cu statele CEFTA, în special prin semnarea de acorduri de liber schimb cu toate statele membre, iar începând cu 1 iunie 1997 prin dobândirea statutului de membru cu drepturi depline al organizației . Acordul privind aderarea României la Acordul Central-European de Comerț Liber a fost ratificat în urma cererii oficiale a României la data de 10 aprilie 1996, țărilor semnatare încheiat la Brno la 11 septembrie 1995, intre Republica Cehă, Ungaria, Slovacia, Polonia și Slovenia . El a intrat in vigoare cu câteva zile inainte ca UE să-și exprime votul negativ cu privire la acceptarea României ca partener de începere a negocierilor de aderare .

De remarcat faptul că într-un interval de aproximativ 2 săptămâni, România a devenit membră cu drepturi depline a unui acord subregional și a fost respinsă din grupul țărilor membre ale UE . Este foarte greu de intuit care vor fi efectele negative și pozitive pe termen lung ale acestui demers .

Intrarea în CEFTA reprezintă pentru România deschiderea spre piața centrală și est-europeană cu o structura și o compoziție apropiată de cea românească, cu exigențe și grade competitive mai reduse decât cele ale UE. În acelasi timp înseamnă și deschiderea spre importurile dinspre CEFTA, adică spre acceptarea pe piața românească a unor produse de calitate superioară celor românești . Astfel s-a ajuns la eliminarea unor importante segmente ale pieței românești .

Formarea spațiului danubiano-pontic și mediteranean a fost rezultatul reacției

țărilor excluse de la tratativele privind Tratatul de la Visegrad, de a-și consolida poziția în flancul sud-estic al Europei, prin formarea unor grupări de tip integrativ în acest spațiu .

Complementaritatea inițiativei turcești, privind bazinul Mării Negre cu cea românească privind bazinul dunărean afostprivită ca o cale a întăririi colaborării în plan subregionaldar și o modalitate de apropiere a României de vestul continentului, prin intermediul vastului coridor transeuropean, în lungime de aproximativ 3500 km, format din canalul Dunăre, Mein, Rhin ce leagă Marea Nordului de Marea Neagră .

O soluție complementară integrării în U.E. o constituie și apartenența la zona

de Cooperare Economică a Mării Negre, creată din inițiativa statelor riverane la Marea Neagră pe baza recomandărilor făcute de Adunarea Parlamentară a Cooperării Economice la Marea Neagră al cărei scop declarat îl constituie crearea unei zone de comerț liber între țările semnatare, care se va transforma treptat într-o piață comună subregionala. Crearea acestei zone se va realiza prin armonizarea legislației țărilor membre în domeniul: vamal, financiar-bancar, valutar, uniformizării regimurilor de comerț exterior și a promovării unei politici comune îndomeniul schimburilor comerciale și regionale în concordanță cu dispozițiile Organizației Mondiale a Comerțului .

Revigorareaunei zone integratede tipulCAER in care să se practice

barterul, sub forma unei Asociații Est-Europene pentru Comerț liber deschisă tuturor țărilor interesatedin Europa Centrală și de Est. Ideea creării acestei asociații se sprijină pe o serie de argumente de economic, politic și chiar tradiționale .

În viziunea promotorilor acesteia, Asociația ar trebui privită ca entitate economică și ar trebui să practice o deschidere asimetrică față de U.E. pe o perioada de 10-15 ani, timp în care statele ( din centrul și estul Europei ) ar putea să-și păstreze economiile și să-și creeze premisele sociale, ecnomice și instituționale pentru integrarea treptată în Piața Internă a U.E.

Dezvoltarea schemei comerciale și a investițiilor străine directe, cu

economiile asiatice sau cu cele industrializate. În ciuda crizei apărutăla sfârșitul anului 1998, statele asiatice pot oferi partenerilor est-europeni, experiența lor cu privire la strategiile de creștere economică bazată pe export, dezvoltarea ramurilor de producție pentru consum, marketingului global și a administrării afacerilor, preluând dinspre est tehnologii performante în domeniul construcției de avioane, a fibrelor optice. De altfel România este de foarte mulți ani partenerul diferitelor firme asiatice, unele dintre ele fiind chiar pe poziții fruntașe în topul investițiilor străine directe în România.

f. Intensificarea schimburilor comerciale și a investițiilor străine cu toate țările, fără a incheia ințelegeri preferențiale, care să conducă spre crearea unor grupări integrative. Exploatarea prevederilor Clauzei Națiunii celei mai Favorizate și a sistemului Generalizat de Preferințe Vamale acordate României de către o serie de state dezvoltate, ar constitui în acest moment o soluție viabilă la ieșirea din criza economico-socială indusa de tranziția spre economia de piață .

Crearea unor forme integrative specifice economiei de piață și utilizând instrumentele proprii acesteia între țările situate în spațiul central si est-european, aflate într-un proces de tranziție spre economia de piață, dar care nu prezintă decât în cazul celor care au avansat pe calea reformelor trăsături apropiate de cele ale economiilor de piață, poate conduce la alte rezultate decât cele scontate .

Formarea unor zone care cunosc un anumit grad de integrare între economii aflate in tranziție, confruntate cu nivelul ridicat al ratelor inflației și diferite în același timp de la o economie la alta, precum și existența unor diferențe semnificative între puterile de cumpărare care poate conduce, odată cu intensificarea schimburilor comerciale la importul de inflație, care conjugat cu ajustarea ratelor de schimb va obliga la modificarea artificială a cursului de schimb .

Existența unor diferențe importante între nivelul de impozitare va determina, în condițiile intensificării schimburilor comerciale în cadrul zonei integrate, o creștere a veniturilor și pentru sectoarele neprofitabile, aparate prin impozite scăzute aplicate de către unii membrii ai zonei, obstrucționând astfel restructurarea industriei .

Pentru eliminarea acestor neajunsuri ,soluția ar putea fi coordonarea politicilor privind transporturile, comunicațiile, a celor financiare, armonizarea legislațiilor cu privire la reglementările schimburilor comerciale cu terții . Aceasta ar conduce la nevoia de formare a unor mecanisme integrative superioare, a căror punere în practică s-ar putea realiza gradual și s-ar întinde pe o lungă perioadă de timp.

Pentru țările Europei centrale și de est, coordonarea politicilor și armonizarea legislației se poate face mai ușor datorită faptului că fiecare dintre ele a semnat Acordurile de Asociere la U.E., in cadrul cărora sunt stipulate condiții uniforme privind aspectele luate în discuție .

Secțiunea a III-a

Persperctivele relațiilor dintre România și U.E.

Obiectivul strategic al integrării europene a României este urmărit în continuare cu consecvență de către Guvernul României odată cu intrarea într-o nouă etapă a relației sale cu Uniunea Europeană.

Deschiderea negocierilor de aderare cu încă șase state candidate, printre care și România, în urma deciziei C.E. de la Helsinki, întărește încrederea Guvernului român față de disponibilitatea Uniunii de a se extinde spre est, prin participarea în condiții de egalitate a tuturor candidaților.

România a atins faza în care aderarea la UE depinde, în cea mai mare măsură, de propriile sale eforturi. Guvernul român este conștient de dimensiunea acestei sarcini și se bazează pe sprijinul marii majorități a populației, pentru care deschiderea negocierilor de aderare reprezintă un stimulent, oferind noi motive de speranță și concentrare a energiilor.

În progresele înregistrate pe drumul integrării europene, Guvernul României apreciază importantul sprijin acordat de Comisia Europeană și de statele membre, și contează în continuare pe o asistență mai substanțială în procesul dificil ce urmează a fi parcurs.

Decizia istorică a Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999 a consacrat intrarea României într-o nouă fază a procesului de integrare europeană prin deschiderea negocierilor de aderare a României la UE. Se imprimă astfel un nou ritm procesului de extindere, întărindu-se determinarea țărilor candidate de a-și accelera pregătirile de aderare în paralel cu desfășurarea procedurilor tehnice specifice procesului de negocieri.

Procesul de pregătire a aderării României la UE se desfășoară în continuare în cadrul strategiei întărite de pre-aderare lansată de Agenda 2000 și adoptată de Consiliul European, de la Luxemburg în decembrie 1997. Pe plan intern, strategia de pre-aderare este aplicată prin Planul Național de Aderare a României la UE (PNAR), care are ca obiectiv general îndeplinirea criteriilor de aderare și ca obiectiv intermediar, îndeplinirea priorităților Parteneriatului pentru Aderare convenit cu UE.

Starea actuală a procesului și perspectivele acestuia

În urma deciziei luate de Consiliul European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, negocierile pentru aderarea României la UE au început la 15 februarie 2000. Conferința Inter-Guvernamentală pentru Aderare a fost deschisă printr-o reuniune la nivelul șefilor delegațiilor naționale (ministeriale).

Din cele 31 de capitole, negocierile au început efectiv cu România prin deschiderea a 5 capitole. Documentele de poziție adoptate de Guvernul României în ședința sa din 23 martie 2000 au fost prezentate oficial în cadrul Conferinței pentru Aderare la reuniunea din 28 martie 2000, desfășurată la Bruxelles la nivelul adjuncților șefilor delegațiilor naționale.

Acquis-ul cuprins în aceste capitole a fost acceptat în integralitatea sa, nici o derogare nefiind solicitată. România s-a declarat astfel ca fiind aptă să îl aplice în întregime până cel mai târziu la data aderării la UE.

În momentul de față, autoritățile române pregătesc mai multe capitole în vederea deschiderii spre negociere.

Guvernul României și-a asumat unilateral data de 1 ianuarie 2007 ca dată la care România va fi pregătită să devină stat membru al UE. Asumarea acestei date s-a făcut în lumina mai multor considerente :

Considerente de ordin politic. Procesul de negociere are nevoie de un ritm susținut, mai intens decât până în prezent, care să concentreze eforturile și atenția nivelului de decizie politică, administrației și opiniei publice, atât în România, cât și în UE. Altfel, pot interveni momente de încetinire și chiar crize ;

Considerente legate de evoluțiile care au loc în interiorul UE. La 1 ianuarie 2007, un nou exercițiu bugetar multianual va intra în vigoare. Spre deosebire de cel actual, următorul buget comunitar va putea lua în considerare atât aderarea tuturor statelor, în prezent aflate în negocieri, și participarea la fondurile structurale, cât și reforma în curs a acestor fonduri și, mai ales, a Politicii Agricole Comune ;

Considerente legate de aplicarea Acordului de asociere între România și UE, a cărui valabilitate –în forma sa actuală – va dura până la sfârșitul lunii ianuarie 2005. Conținutul acestuia și acumulările pe care aplicarea sa le-a generat constituie – din punctul de vedere al României – un acquis în sine. Valoarea raporturilor stabilite pe baza acestuia va impune intrarea într-o nouă etapă care, pentru a răspunde logicii fondatoare a acestui tip de acorduri, ar trebui să fie aceea de stat membru al UE.

Pentru a se depăși dificultățile legate de îndeplinirea condițiilor de aderare,consider că se cuvin a fi luate cel puțin următoarele măsuri:

1.Elaborarea unei strategii vizând modernizarea economiei românești, aducerea ei la standardele de performanță economică cerute de integrarea în U.E. și corelată mediului economic global .

Pe termen scurt, aceasta se poate realiza prin consolidarea rezervelor valutare ale țării,care pot feri economia de șocurile valutare externe, construirea unei politici moderne, competitive, care să protejeze economia românească producătoare de bunuri de producție și să stimuleze exporturile, știut fiind că o creștere a exporturilor are același rol pentru creșterea economică a unei țări, ca și o creștere a investițiilor interne. Acest deziderat se poate realiza prin creșterea gradului de competitivitate a producției românești pe măsură ce economia va începe să se miște și să funcționeze ca o economie de piață.

Pe termen lung, strategia trebuie să cuprindă măsuri vizând continuarea construcției institutionale, dezvoltarea piețelor financiare, încurajarea investițiilor interne si internaționale, în condițiile atingerii și menținerii unui ritm de creștere decent, comparabil cu cel al țărilor din spațiul Central si Est-European, dar și cu cel al țărilor din U.E. spre care tindem .

2.Aplicarea prevederilor Acordului de Asociere privind accesul pe piețele U.E. și corelarea agenților economici interesați în vederea penetrării Pieței Unice, prin cunoașterea și utilizarea tuturor facilităților oferite de aceștia și de programele de cooperare adiacente, în speță a fondurilor PHARE sau prin Banca Europeană de Investiții.

3. Conștientizarea faptului că U.E. nu reprezintăo structură de asistență, ci o structură juridică bazată pe legi și reglementări ridicate la nivel de politică naționala, deschisă colaborării pe criterii de egalitate ( egalitatea celui puternic cu cel slab ) cu toate economiile lumii și în special cu cele ale țărilor est –europene asociate; în aceste condiții România trebuie să aibă puterea și capacitatea de a fi un partener egal de negociere, fără a admite concesii (România a redus taxele vamale la produsele agro-alimentare, care provin din U.E. și CEFTA ) în relațiile care ulterior ar putea conduce la deteriorarea situației economice a unor sectoare importante .

Conștientizarea faptului că amânarea acceptării începerii negocierilor deaderare la U.E. poate să se transforme într-un refuz dacă declinul economiei românești nu va fi stopat. În acest caz regăsirea partenerilor tradiționali și reintrarea pe piețele abandonate în ultimii ani va costa România timp și bani.

Datorită dimensiunii pieței rusești, proximității geografice și legaturilor tradiționale dintre economia românească și cea a fostelor membre U.R.S.S., o soluție ar fi și relansarea schemei comerciale și a fluxurilor de investiții străine spre est, unde economiile fostelor țări sovietice aflate intr-o stare precară au capacitatea de a absorbi și investițiile românești. Datorită lipsei relative de finanțare a fluxurilor comerciale s-ar putea relua barterul pe termen scurt .

5. O altă problemă o reprezintă costurile integrării. Jan Davidson Den atrăgea atenția după Summit-ul UE din decembrie 1999 că extinderea UE promite să fie un proces complex, atât în planul negocierilor, cât și al luptei pentru susținerea ei de către alegători, pentru că problema care se pune este “costul integrării” care implică o întrebare ce nu poate fi evitată : “Cine va plăti pentru extindere?”

Fiecare țară candidată va avea de plătit costuri importante pe care le va suporta populația, iar dacă acestea vor fi prea ridicate, alegătorii vor vota împotriva extinderii. În acest sens, oficialii de Bruxelles se arată surprinși când sunt informați că peste 90% din români doresc integrarea în UE, comparativ cu cehii, ungurii și polonezii care manifestă un entuziasm mult mai temperat (40-60%). Explicația constă în faptul că guvernanții de la București au adus la cunoștința populației doar beneficiile integrării care, evident, sunt multe, fără a prezenta și costurile acesteia pe care le va suporta populația în anii ce vor urma.

Pe termen scurt și mediu, toate statele candidate pierd substanțial în unele sectoare, iar în momentul în care se vor face simțite avantajele integrării, nu poate fi însă precizat, nefiind vorba de unul sau doi ani, ci de mult mai mulți.

Această imagine comandată de politicieni pentru a-și atenua poziția față de alegători, deoarece nu doresc să-și asume responsabilitatea luării unor măsuri dure, este întreținută de mass-media, care scoate în evidență rolul de “jandarm” al organizațiilor internaționale și de faptul că acestea impun o serie de măsuri nepopulare cu caracter economic.

6. Cu toate că există un consens liber exprimat între toate forțele politice aflate la guvernare sau în opoziție, cu privire la prioritățile care ar trebui acordate integrării in U.E., principiul democratic al alternării la guvernare s-ar putea să propulseze la viitoarele alegeri, partide care să aibă o viziune diferită privind locul și rolul pe care-l are U.E. în strategia de dezvoltare a României pe termen lung și mediu .

La acestea se adaugă și faptul, că în ultima perioadă, în majoritatea statelor membre ale Uniunii, au ajuns la conducere, respectând același principiu democratic al alternantei, partide de orientare centru-stânga, ale căror priorități proprii doctrinei socialist – democrate conduc spre respectarea interesului național propriu, care nu se identifică cu cel al U.E. de a-și lărgi rândurile prin primirea de noi membrii .

De aici rezultă nevoia de conștientizare a faptului că neintegrarea in U.E va costa România pe termen lung și mediu, în politica economică și socială , mult mai mult decât costurile pe care ar fi trebuit să le suporte pe termen scurt privind integrarea .

Secțiunea a IV-a

Concluzii finale

Procesul de integrare pus în mișcare când “cei șase” au înființat Comunitatea, extinsă la Comunitatea “celor nouă” în 1973, a “celor zece” în 1981, a “celor doisprezece” în 1986, a “celor cincisprezece” în 1995 și care va ajunge la 27 în următorul deceniu.

Provocările perioadei postbelice erau de așa natură încât devenea necesară o încercare de a reconcilia națiunile și de a reconstrui economiile Europei de vest. O jumătate de secol mai târziu provocările cu care se confruntă Europa nu sunt mai puțin semnificative . Noile democrații ivite de sub ruinele blocului comunist așteaptă suport de la vecini și acordul de a lucra alături de ei pentru făurirea unui nou destin . Istoria și geografia vechiului continent va fi în sfârșit reconciliată.

Prin urmare U.E. dorește ca porțile sale să se deschidă spre toată Europa . Asta înseamnă că două probleme vor trebui tratate de membrii existenți si aderanți .

În primul rând, cum va putea Uniunea, ale cărei instituții au fost create pentru câteva State Membre să se extindă fără să-și submineze mecanismele de luare de decizii sau identitatea politică ?

În al doilea rând cum va fi posibil ca oameni din societăți și culturi diferite să-și dezvolte dorința de a trăi împreună, până la punctul care să fie pregătiți să impărtășească și celorlalți din suveranitatea deținută ?

Ar fi întradevăr o ironie, dacă pătrunderea de noi membri ar amenința perspectiva Comunității tradiționale tocmai când i s-a dovedit utilitatea ptin unirea membrilor actuali într-un tot puternic și omogen. Acest pericol nu trebuie exagerat, una din condițiile accederii este că noii membri trebuie să accepte legislația Comunitară existentă și să subscrie la politicile comune. Nu se admit exceptii în afara celor asupra cărora s-a căzut de acord pentru o perioadă de tranziție. Țintele ambițioase fixate la Maastricht – uniune economică și monetară până în 1999 și o uniune politică, incluzând politica externă și de securitate comună, ca și prevederile Tratatului de la Amsterdam nu trebuie scăpate din vedere . Uniunea va continua să-și tragă seva din aderarea la reguli și onorarea tradițiilor care au delimitat Comunitatea de organizațile internaționale convenționale. Aflându-se undeva la mijloc între cooperarea interguvernamentală și o federație, Uniunea subscrie la principiul subsidiarității, dar este în același timp dedicată acțiunii colective.

Scopul ei pe termen lung este să aducă toate statele democratice europene la un loc . Acest proces trebuie să fie gradual și să lase loc diferitelor nivele de dezvoltare politică și economică . Este imposibil să precizăm cum va arăta viitorul Europei, dar este posibil să faci câteva prospecții bazate pe dezvoltările și evoluțiile la sfârșitul secolului :

Cei 15 vor păstra ritmul integrării economice monetare și politice în baza promisiunilor făcute la Maastricht și aplicate de Tratatul de la Amsterdam. Acordurile interinstituționale vor furniza punți de legătură între instituții ori proceduri comunitare și planurile de cooperare diplomatică. Parlamentul European se va folosi din plin de puterile convergente de luare a deciziei ;

Potrivit unui nou proces de revizuire a Tratatelor, felul în care instituțiile operează va trebui să fie adaptat pentru a face față aderărilor viitoare . Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne urmează să îmbunătățească și politica externă și cea de securitate comună, care trebuie dezvoltată pe structuri mult mai solide prin punerea în practică a deciziilor luate la Nisa ;

Uniunea își va stabili identitatea politică proprie în cadrul NATO și se va contura ca principal forum transatlantic pentru discutarea securității emisferei nordice și va juca un rol conducător în a uni Nordul si Sudul, grație Convenției Lome și influenței ei in organizațiile multilaterale precum Națiunile Unite și Unctad ;

Negocierile cu țări din Centrul și Estul Europei și-au conturat propriile merite începând cu 1998 ;

Statele membre ale ariei ,,euro” se consultă în mod regulat asupra progresului în conversia economică și monetară și dezvoltarea bugetului, taxelor și politicii sociale cerute de această convergență. Unele state membre, în calitatea lor de precursori, se folosesc de această clauză generală și în virtutea prevederilor Tratatului de la Amsterdam, reușescsă dinamizeze unele sectoare. Noua fază a procesului de extindere declanșată prin admiterea la negocieri a șase noi state candidate reprezintă o provocare majoră, atât pentru UE, cât și pentru statele candidate ;

U.E. a celor 27 de membri va fi o realitate până la sfârșitul deceniului următor. Se urmărește realizarea unei Europe politice, economice, monetare, comerciale și strategice răspunzând astfel unei cerințe reiterate de Parlamentul European . U.E. i se acordă o constituție definind relațiile dintre Uniune, statele membre și cetățeni .

Viziunea Europei la începutul secolului al XXI-lea este în mod necesar speculativă și incompletă . Ea presupune că statele membre vor fi pregătite să permită Uniunii să acționeze ca o forță mobilizatoare pentru întregul continent și că membrii aderanți se dedică fără rezerve obiectivelor politice fixate în Tratat . Singura cale de a materializa aceste ambiții este de a continua, fără resentimente, pe drumul trasat pentru Marea Comunitate Europeană încă de la început.

“Istoria Europei comunitare care se va construi pleacă de la câteva linii esențiale :

mai întâi a fost preeminența CEE asupra Comunităților sectoriale CECA și CEEA, creând condițiile unei integrări globale, în măsură, datorită acestui caracter și a implicațiilor sale, să conducă la o integrare politică ;

o tensiune durabilă între o concepție supranațională și o viziune interguvernamentală a construcției europene, o tensiune între interesele naționale și integrarea europeană ;

o extindere a domeniului intervenției comunitare ;

o atracție constantă exercitată asupra statelor europene, ceea ce a condus și va conduce la o lărgire considerabilă a Comunității.”

Anexe

Capitolul I

1950 – 9 Mai – ROBERT SCHUMAN propune înființarea CECO

1951 – 18 aprilie – RENE PLEVEN propune crearea unei Armate europene integrate

1951 – 24 octombrie – GERMANIA, FRANȚA, ITALIA, OLANDA, BELGIA și

LUXEMBURG semnează Tratatul CECO

1952 – 27 Mai – cei "6" semnează Tratatul de înființare a Comunității Europene a

Apărării – rezultat al planului "PLEVEN"

1952 – 18 August – Înalta Autoritate CECO își începe activitatea sub președinția lui

JEAN MONET

1954 – 30 August – eșecul proiectului " Cominității Europene a Apărării" prin

respingerea ratificării de către Adunarea Națională a Franței

1955 – 1-2 Iunie – Conferința de la Messina – miniștrii de externe ai celor 6 țări

CECO instituie un comitet de experți prezidat de Paul Henry Spaak care să anlizeze modalitățile concrete de realizare a procesului de integrare

1957 – 25 Martie – cele 6 țări CECO semnează la Roma Tratatul CEE și Tratatul

EURATOM ( CEEA )

1958 – 1 Ianuarie – intră în vigoare Tratatul CEE și Tratatul EURATOM

1960 – 4 Ianuarie – din inițiativa Marii Britanii se semnează Convenția de la

Stockholm care stabilește AELS

1961 – 9 Iulie – Grecia este primul stat terț ce semnează un acord de asociere cu

CEE

– 31 Iulie – Irlanda depune cererea de aderare la Comunitățile Europene

– 9 August – Marea Britanie solicită aderarea la Comunitățile Europene

– 10 August – Danemarca depune dosarul de admitere în Comunitățile Europene

– 8 Noiembrie – deschiderea negocierilor de aderare cu Marea Britanie

1962 – 17 Aprilie – blocarea primelor negocieri privind crearea unei Uniuni Politice Europene datorită lipsei unui acord asupra "Planului FOUCHET"

– 30 Aprilie – Norvegia depune cererea de aderare la Comunitățile Europene

– 30 Iulie – se introduce politica agrară comună

1963 – 14 Ianuarie – Generalul DE GAULLE anunță într-o conferință de presă că Franța se va opune accesului Marii Britanii în comunitate

– 29 Ianuarie – începerea negocierilor de aderare cu Marea Britanie

– 20 Iulie este semnată o înțelegere de asociere între Comunitate și 18 state

africane la YAOUNDE

– 12 Septembrie – Turcia semnează un Acord de asociere cu CEE

1965 – 8 Aprilie – Tratatul de unificare a instituțiilor celor 3 Comunități este semnat la Bruxelles și va intra în vigoare la 1 iulie 1967

1966 – 29 Ianuarie – "Compromisul de la Luxemburg" este acceptat de Franța care își reia poziția în Consiliu în schimbul luării deciziilor cu unanimitate de voturi

1967 – 10 Mai – a doua cerere de aderare la Comunitățile Europene adresată de Marea Britanie și Irlanda

– 11 Mai – a doua cerere de aderare la același organism a Danemarcei

– 1 iulie – intră în vigoare Tratatul de Fuziune rezultând o singură Comisie și un singur Consiliu de Miniștri; Parlamentul European și Curtea de Justiție sunt unice din 1958

– 24 Iulie – a doua cerere de aderare a Norvegiei

– 28 Iulie – Suedia își depune cererea de aderare la Comunitățile Europene

1968 – 1 Iulie – taxele vamale menținute în comerțul intercomunitar cu bunuri manufacturale sunt abolite cu 18 luni înaintea termenului prevăzut, locul lor fiind luat de Tariful Vamal Comun

– 8 noiembrie – intră în vigoare reglementările relative la principiul liberei circulații a lucrătorilor în spațiul comunitar în vederea realizării unei Piețe Comune a Forței de Muncă

1969 – 1-2 Decembrie – la Summitul Comunității de la haga, șefii de state și de guverne decid să pună capăt perioadei de tranziție, adoptând în acest sens aranjamentele definitive pentru politica agrară și de asemenea cad de acord să dea Comunității resurse proprii

1970 – 1 Ianuarie – statele membre ale Comunității Europene își transferă competențele naționale cu în materie de comerț exterior către instituțiile comunitare

– 21 Aprilie – Decizia consiliului European de a stabili un sistem de resurse bugetare proprii pentru Comunitate, printr-o introducere gradată, începând cu 1975. Este extinsă și puterea bugetară a Parlamentului European

-30 Iunie la Luxemburg se deschid negocieri de aderare cu: Danemarca, Irlanda, Norvegia și Marea Britanie

– 27 Octombrie – la Luxemburg este prezentat Raportul DAVIGNON privind CPE – embrionul viitoarei politici externe și de securitate comună a UE

– 5 Decembrie – Malta semnează Acordul de asociere cu CEE

1972 – 22 Ianuarie – la Bruxelles se semnează Tratatul de aderare a Norvegiei, Irlandei, Marii Britanii și Danemarcei

– 21 Martie – cursul monetar fluctuant este fixat. Cei"6" cad de acord să limiteze fluctuația acestuia la cursul monetar de 2,25%

– 10 Mai – prin referendum, poporul irlandez aprobă aderarea la Comunittatea Europeană

1972 – 13 Iulie – Parlamentul Marii Britanii aprobă aderarea la CE

– 25 Septembrie – poporul norvegian respinge aderarea la CE

– 2 Octombrie – Danemarca aprobă, prin referendum aderarea la CE

– 19-20 Octombrie – se decide transformarea CE în Uniunea Europeană și se adoptă un calendar, pentru realizarea uniunii economice și monetare (UEM )

– 19 Decembrie – Cipru semnează un acord de asociere cu CEE

1973 – 1 Ianuarie – Danemarca, Marea Britanie și Irlanda se alătură Comunității

– 14 Mai – semnarea unui Acord de Liber Schimb între Norvegia și CEE

– 5 Octombrie – se semnează un Acord de Liber schimb între Finlanda și CEE

1974 – 9-10 Decembrie – la Summit-ul Comunității de la Paris, șefii de stat și de guvern decid să se întâlnească în mod regulat de 3 ori pe an în cadrul unei instanțe politice noi numită "Consiliul European"; dau undă verde alegerilor directe prin vot universal a membrilor Parlamentului European și cad de acord să fixeze Tratatul European și Regional de Dezvoltare

1975 – 28 Februarie – este semnată prima Convenție la Lome între Comunitate și de state din Caraibe, Pacific și Africa

– 10-11 Martie – are loc reunirea primului Consiliu European la Dublin

– 18 Martie – CE decide înființarea FEDER

– 12 Iunie – Grecia depune cererea de aderare la CE

– 22 Iulie – este semnat un tratat prin care se acordă puteri bugetare sporite Parlamentului European – intră în vigoare la 1 iunie 1977

– 1-2 Decembrie – CE decide introducerea unui "pașaport european" pentru cetățenii statelor membre

1976 – 16 Februarie – CAER propune încheierea unui acord între membrii săi și CE

– 27 Iulie – deschiderea negocierilor de aderare cu Grecia

1977 – 28 Martie – Portugalia solicită aderarea la CE

– 1 Iulie – eliminarea tuturor restricțiilor vamale între cele 9 state membre

– 28 Iulie – Spania solicită aderarea la CE

1978 – 6-7 Iulie – la Consiliul European de la Bremen, Franța și Germania prezintă o schemă de cooperare monetară mai strânsă pentru a înlocui cursul monetar fluctuant. Se decide crearea SME și ECU ( unitatea monetară europeană )

– 17 Octombrie – deschiderea negocierilor de aderare cu Portugalia

1979 – 1Ianuarie – intră în vigoare SME

– 5 Februarie – deschiderea negocierilor de aderare cu Spania

– 28 Mai – semnarea tratatului de aderare a Greciei la CE

– 7-10 Iunie – au loc primele alegeri directe pentru cele 410 locuri din Parlamentul European

– 31 Octombrie – se semnează la Lome o a doua Convenție între Comunitate și 58 de state din Africa, Caraibe și Pacific

1980 – 2 Aprilie – se semnează un Acord de cooperare între CE și Iugoslavia

– 28 Iulie – semnarea Acordului de cooperare între CE și România

1981 – 1 Ianuarie – Grecia se alătură CE

1982 – 23 Februarie – Groenlanda, devenită membră a Comunității odată cu aderarea Danemarcei, decide prin referendum să părăsească CE

1983 – 17-19 Iunie – Consiliul European de la Stuttgart dă o "Declarație solemnă asupra UE" care menționează pentru prima dată oficial denumirea de UE

1984 – 14 Februarie – Parlamentul European aprobă proiectul "Tratat asupra UE" pregătit de Comisia Juridică prezidată de ALTTERO SPINELLI

– 28 Februarie – este adoptat "Programul european strategic pentru colaborarea și dezvoltarea informațiilor"

– 14-17 Iunie – au loc pentru a doua oară alegeri pentru Parlamentul European

– 8 Decembrie – are loc semnarea celei de a treia ConvențiiLome între Comunitate și 66 de state din Africa, Caraibe și Pacific, la Togo

1985 – Ianuarie JAQUES DELORS devine președintele Comisiei

– 12 Iunie semnarea tratatului de aderare a Spaniei și Portugaliei la CE

– 14 Iunie – Comisia Comunității Europene prezintă "Cartea Albă pentru realizarea Pieței Interne"

– 14 Iunie – 5 state membre – Germania, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg semnează un acord prin care pun bazele "spațiului Schengen"

– 1-4 Decembrie – la reuniunea Consiliului european de la Luxemburg cei "10" cad de acord să îmbunătățească Tratatele de la Roma și să revitalizeze procesul de integrare europeană prin redactarea AUE

1986 – 1 Ianuarie – Spania și Portugalia se alătură Comunității

– 17 Februarie – AUE este semnat la Luxemburg și Haga

1987 – 14 Aprilie – Turcia dorește să se alăture Comunității

-1 Iulie – AUE intră în vigoare

– 27 Octombrie – Uniunea Vest Europeană adoptă platforma politicii de securitate de la Haga

1988 – Februarie – a avut loc reforma politicilor de finanțare CEE. Se reformează

fondurile structurale și este fixat programul multinațional decheltuieli 1988 – 1992

– 26 Septembrie – se semnează un Acord de cooperare economică și comercială între CEE și Ungaria

1989 – Ianuarie – JAQUES DELORS este reales președinte al Comisiei pe încă 4 ani

– 15-18 Iunie – sunt organizate alegeri directe pentru Parlamentul european

Consiliul European de la Madrid decide convocarea unei Conferințe Interguvernamentale care să pregătească crearea UEM în 3 faze

– 29 Iunie – Spania intră în SME

– 19 Septambrie – Polonia încheie un acord de cooperare economică și comercială cu CEE

– 9 Noiembrie – Austria optează pentru alăturarea la Comunitate

– 9 Decembrie – Consiliul European de la Strasbourg decide organizarea unei Conferințe Interguvernamentale

– 15 Decembrie – a patra Convenție Lome este semnată între Comunitate și statele din Africa, Caraibe și Pacific

1990 – 9 Mai – s-a semnat Acordul de comerț și cooperare între CEE și Bulgaria

– 19 Iunie – cele 5 state membre ale Acordului Schengen semnează o Convenție de aplicare a acestui acord. Ulterior aderă și Italia, Spania, Portugalia, Austria, Danemarca, Finlanda, Suedia și Grecia

– 25-26 Iunie – Consiliul European de la Dublin decide convocarea unei Conferințe Interguvernamentale privind UEM și alta pe tema uniunii politice

– 4 Iulie Cipru depune cererea de aderare la CE

– 16 Iulie – Malta optează pentru alăturarea la Comunitate

– 3 Octombrie – intră în vigoare Tratatul de reunificare a RFG cu RDG

– 8 Octombrie – Marea Britanie devine al 10-lea membru al SME

– 14 Decembrie – se deschid la Roma 2 Conferințe Interguvernamentale : una de uniune monetară și economică și alta de uniune politică

1991 – 28 Martie – este semnat Acordul între Polonia și statele "spațiului

Schengen" privind eliminarea reciprocă a vizelor începând cu 8 aprilie 1991

– 1 Iulie – Suedia solicită aderarea la Comunitate

– 21 Octombrie – se ajunge la o înțelegere prin instituirea unui Spațiu Economic European care să unească Comunitatea cu vecinii din vestul Europei

– 9-10 Decembrie – Consiliul European se întâlnește la Maastricht și își dă acordul cu privire la proiectul Tratatului de Uniune Europeană

– 16 decembrie – Acorduri europene vizând măsuri de aderare ale Poloniei, Ungariei și Cehoslovaciei

1992 – 7 Februarie – se semnează Tratatul de la Maastricht

– 16 Martie – Finlanda optează pentru alăturarea la Comunitate

– 25 Martie – Norvegia aderă la Comunitate

– 2 Mai – miniștrii de externe ai țărilor Comunității Europene și AELS semnează la Porto, Acordul de înființare a SEE

– 20 Mai – Elveția formuleză cererea de aderare la CE

– 2 Iunie – Danemarca respinge prin referendum Tratatul de la Maastricht

– 20 Iunie Islanda aprobă prin referendum Tratatul de la Maastricht

– 20 Septembrie – Franța la rândul ei aprobă Tratatul de la Maastricht

– 25 Noiembrie – Norvegia solicită pentru a 3-a oară aderarea la CE

– 6 Decembrie – populația Elveției respinge prin referendum participarea la SEE

– 11-12 Decembrie – Consiliul European se întrunește la Edinburg

– 22 Decembrie – se semnează un Acord European între Bulgaria și CEE

1993 – 1 Ianuarie – încheierea procesului de realizare a Pieței Unice Comunitare

– 2 Februarie – este semnat Acordul constituind o asociere între România și Comunitatea Europeană și statele membre ale acesteia

– 18 Mai – populația Danemarcei aprobă printr-un al doilea referendum Tratatul de la Maastricht, deblocând astfel procesul de intrare în vigoare al acestuia

– 21-22 Iunie – Consiliul European de la Copenhaga adoptă decizia de lărgire a UE spre est și stabilește criteriile de aderare

– 4 Octombrie – Acorduri Europene semnate de CEE cu Republica Cehă dar și cu Slovacia după "divorțul de catifea"

– 1 Noiembrie – Tratatul de la Maastricht intră în vigoare

1994 – 1 Aprilie – Ungaria optează pentru intrarea în Comunitate

– 8 Aprilie – Polonia optează pentru alăturarea la Comunitate

– 15 Aprilie – este semnat la MARRAKESH Actul Final GATT, în cadrul rundei de negocieri cu Uruguay

– 9-12 Iunie – se organizează a 4-a oară alegeri directe pentru Parlamentul European

– 12 iunie – Austria aprobă prin referendum Tratatul de aderare la CE

– 24-25 Iunie – sunt semnate tratate de aderare la UE cu Austria, Finlanda,

Norvegia și Suedia

– 16 Octombrie – Finlanda aprobă prin referendum Tratatul de aderare la UE

– 13 Noiembrie – Suedia aprobă prin referendum Tratatul de aderare la UE

– 27-28 Noiembrie – populația Norvegiei respinge a doua oară, prin referendum, Tratatul de aderare la UE

– 9-10 Decembrie – Consiliul European se întrunește la Essen și adoptă prima strategie de pregătire a țărilor Europei Centrale și de Est pentru aderare

1995 – 1 Ianuarie – Austria, Finlanda și Suedia se alătură uniunii

– 9 Ianuarie – Austria intră în SME

– 1 Februarie – intră în vigoare acordurile de asociere la UE a României, Cehiei, Slovaciei și Bulgariei

– 23 Ianuarie – se dă startul lucrărilor Comisiei, cu JAQUES SANTER președinte ( 1995 – 2000 ) ; este debutul primului mandat de 5 ani al Comisiei Europene

– 26 Martie – intră în vigoare Acordul Schengen

– 2 Iunie – se întâlnește grupul de reflecție al unei noi Conferințe Interguvernamentale responsabil pentru revizuirea tratatelor în vigoare

– 12 Iunie – înțelegeri europene cu Letonia, Estonia și Lituania

– 22 Iunie – România optează pentru alăturarea la Comunitate

– 26-27 Iunie – Consiliul European de la Cannes adoptă "Cartea Albă de pregătire a țărilor asociate în vederea integrării lor în Piața Internă a UE". Grupul de reflecție este instruit să pregătească o Conferință Interguvernamentală

– 27 Iunie – Slovacia optează pentru alăturarea la Comunitate

– 27 Octombrie – Letonia optează pentru alăturarea la Comunitate

– 28 Noiembrie – Estonia optează pentru alăturarea la Comunitate

– 27-28 Noiembrie – la Barcelona se ține Conferința Euro-Mediteraneană

– 8 Decembrie – Lituania optează pentru alăturarea la Comunitate

– 14 decembrie – Bulgaria optează pentru alăturarea la Comunitate

– 15-16 Decembrie – se întâlnește la Madrid Consiliul European. Se adoptă numele viitoarei monede europene "EURO"

1996 – 7 Ianuarie – intră în vigoare Acordul de uniune vamală între Turcia și comunitatea Europeană

– 17 Ianuarie – Republica Cehă optează pentru alăturarea la Comunitate

– 29 Martie – Conferința Interguvernamentală de revizuire a Tratatului de la Maastricht se deschide la Reuniunea Consiliului Europei de la Torino

– 10 Iunie – Slovenia solicită aderarea la UE

– 21-22 Iunie Consiliul European de la Florența adoptă Convenția Europol

– 14 Octombrie – Finlanda intră în SME

– 24 Noiembrie – Italia revine în SME

– 13-14 Decembrie – Consiliul European de la Dublin

1997 – 17 Februarie – JAQUES SANTER intervine pentru BSE ( bovine

spongiform encephalopathy ) la Parlamentul Europei

– 12 Aprilie – se semnează la București, Acordul Central European de Comerț Liber la care aderă și România

– 16-17 Iunie Consiliul Europei de la Amsterdam

– 16 Iulie – este prezentată Agenda 2000 Parlamentului European

– 2 Octombrie la Amsterdam se semnează un Tratat "consolidat"

– 20-21 noiembrie – își începe lucrările Summit-ul de la Luxemburg

– 12-13 Decembrie – Consiliul European de la Luxemburg

1998 – 1 ianuarie – Anglia începe președinția Comunității

– 30 Martie – lansarea formală a negocierilor de aderare în primul grup de țări candidate : Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Slovenia și Republica Cehă

– 31 Martie – Schengen – abordarea imigrației de către Italia în ceea ce privește granițele sale

– 1-3 Mai – Consiliul European al Miniștrilor de Finanțe

– 15-16 Iunie – Consiliul European de la Cardiff

– 1 iulie – Austria își începe președinția Comunității

1999 – 1ianuarie – Ultima fază a UEM – crearea BEC

– Germania își începe președinția Comunității

– în primăvară alegeri europene

– 1 Iulie – Finlanda își începe președinția Comunității

– 15-16 octombrie – Reuniunea Consiliului European de la Tampere

– 1 Decembrie – Grecia intră în "spațiul Schengen"

– 10-11 Decembrie – Summit-ul UE de la Helsinki decide să extindă negocierile de aderare și cu celelalte 5 state asociate. România este și ea invitată să înceapă negocierile de aderare la UE

– 2000 – Ianuarie-Martie – Declarația semnatarilor "Strategiei naționale de

dezvoltare economică a României pe termen mediu" prezentată oficialilor de la Bruxelles

1 Ianuarie Portugalia își începe președinția Comunității

14 februarie – Conferința Reprezentanților Guvernelor statelor membre de la Bruxelles pentru a adopta amendamentele făcute la Tratatul UE, Tratatul CE, Tratatul CEEA și Tratatul CECA.

15 Februarie – Lansarea oficială a negocierilor de aderare cu : România, Bulgaria, lituania, Slovacia și Malta

1 Iulie – Franța își începe președinția Comunității

11 decembrie – Semnarea Tratatului de la Nisa.

2001

2002 – 1 Ianuarie – monedele și bancnotele "EURO" vor intra efectiv în

circulație

1 Iulie – se va renunța la bancnotele și monedele valutare naționale ale statelor din Comunitate

23-24 iulie – Întră în vigoare Protocolul privind consecințele financiare ale expirării Tratatului ECSC și al fondurilor de cercetare pentru oțel și cărbune. Toate activele și pasivele ECSC vor fi transferate la Comisia Europeană.

….. va avea loc la Bruxelles o reuniune a Consiliului European. Când UE va avea 18 membri, toate întrunirile UE se vor ține la Bruxelles.

– 2004- 1 ianuarie – Intră în vigoare noul sistem de repartizare a locurilor în Parlamentul European.

– 2005- 1 ianuarie – Intră în vigoare noua pondere a voturilor în Consiliu.

– 2007- 1 ianuarie – Consiliul va decide cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei, după consultarea Parlamentului European și a Curții de Conturi.

LISTA BIBLIOGRAFICĂ

ICursuri,tratate,monografii.

– ION FILIPESCU, AUGUSTIN FUEREA, Drept instuțional comunitar

european ,editia a IV-a, Editura Actami,București, 1999.

– OVIDIU TINCA, Drept comunitar, Editura Didactică și Pedagogică,

R.A , București 1999.

– DANA VICTORIA SAVU, Integrare Europeană, Editura Oscar Print,

București.

– ROXANA MUNTEANU, Drept European-evoluție-instituții-ordine ju-

ridică, Editura Oscar Print , București 1996.

– BRÂNDUȘA ȘTEFĂNESCU, Curtea de Justiție a Comunităților Euro-

pene, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1979.

– OCTAVIAN MANOLACHE, Drept Comunitar, Editura All București

1996, Ediția a II -a.

– LEICU CORINA, Drept Comunitar, Editura Lumina Lex, București 1996

– IRINAMOROIANUZLĂTESCU , RADUCDEMETRESCU , Drept

Intituțional Comunitar, București 1997.

-THEODOR TODORIU ,Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucrețius București 1997.

– JEAN BOULOIS , Droit Institutionel de l`Union Europenne, 5-eme edition Editure Montcretien, Paris 1995.

-Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucrețius, București 1997.

-Documentele de bază ale Comunității și Uniunii Europene, Editura Polim

Iași 1999.

– ROBERT ALTERNEAV, La marche commune, Histoire et grand problemes,

Paris 1971.

– JOEL RIDEAU, Droit institutionel de l`Union et de Communautes Euro-

peennes, L.G.D.J 1994.

ION JINGA, ANDREI POPESCU, Integrarea Europeană, Editura Lumina

Lex, București 2000.

DUMITRU MAZILU, Integrarea Europeană, Editura Lumina Lex, București

2001.

IIReviste de specialitate

Drepturile omului –1991

România și Comunitățile Europene, Guvernul României, Departamentul InformațiilorPublice, București 1993.

Buletin european , Roma, 1995-1996.

EURO-INFO-1995, Revistă a Delegației Comisiei Europene în România, Colecția Jurnalului Comunităților Europene.

Jurnalul Oficial al Comunităților Europene.

Politica externă a U.E comerț și sprijin pentru dezvoltare, Delegația Comisiei Europene în România, București 1996.

Europe in 10 points, by Pascal Fontaine ( European Documentation) 1998.

L`Europe en mouvement: Traite d’Amsterdam ce qui a change en Europe Bruxelles 1999

European Dialogue.The magazine for european integration March-april 1999/2 Published by the European Commision.

IIILegislație internă și internațională

Tratatul de la Paris, instituind CECA.

Tratatul de la Roma, instituind CEE și EURATOM.

Actul Unic European.

Tratatul de la Maastricht.

Tratatul de laAmsterdam.

Acordul european instituind o asociere între România pe de o parte și Comunitățile Europene pe de altă parte.

Strategia națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană.

Tratatul de la Nisa