.drept Comparat Privind Societatile Bancare

Titlul I.

prezentare a evoluției activității bancare

Cap. I. Antichitatea și Evul Mediu

Originea practicilor bancare se pierde în negura timpurilor, dar cel mai vechi edificiu bancar cunoscut sunt tablele de contabilitate descoperite de arheologi în Mesopotamia sub ruinele templului Uruc (acest templu roșu datează din perioada anilor 3400-3200 î.H.). Legătura cu templul este foarte interesantă pentru că în antichitate templele erau nu numai lăcașe de cult, ci totodată și locuri de adăpostire a bogățiilor. Împrumutând aceste bogății preoții realizau un dublu scop

obțineau recunoștință

obțineau un mic profit

În Orientul antic sunt două prevederi care arată interesul autorităților de a controla împrumuturile cu dobândă

Codul Hammurabi prevedea că toate contractele de împrumut trebuie vizate de funcționari regali

Iar Biblia, în cartea „Exodul” edicta porunca potrivit căreia: „Dacă vei împrumuta cuiva din poporul meu, săracului de lângă tine, nu te vei purta cu el ca un creditor și nu îi vei cere dobândă”.

În Grecia antică către sec VI î.H. fiecare oraș comercial și fiecare sanctuar încep să emite moneda proprie. În Atena legile lui Solon legalizau dobânda, iar preoții din Delos și din alte temple făceau operațiuni de bancă cu numerar sau cu bunuri. Pe de altă parte, mai multe cetăți grecești, în scopul de a combate camăta și pentru a se sustrage influenței exercitate de Atena și Delos, au decis ca începând din secolul IV î.H. să constituie bănci publice administrate sau controlate de funcționari. Pe lângă rolul propriu-zis bancar, aceste bănci mai aveau sarcina strângerii impozitelor și dreptul de a bate monedă.

În Roma antică, fiindcă romanii erau un popor mai degrabă de agricultori decât de comercianți, ei nu s-au lăsat atrași deodată cu grecii de activități bancare. După cuceririle romane care au stabilit contacte între Roma și popoarele mediteranene au apărut după modelul grecesc bancheri privați și bănci publice. Bancherii privați, cei mai mulți venind din Grecia și din sudul Italiei, s-au instalat în Forum, în mici birouri (tabernae), închiriate de stat. De aici ei s-au răspândit în întreaga lume latină, răspândirea fiind favorizată de faptul că dobânda limitată la Roma era în schimb liberalizată în provincie. Băncile publice (mensae) împrăștiate în provincie aveau un birou central la Roma, colaboratorii lor fiind denumiți mensarii sau collectarii.

Independent de bancherii privați și de băncile publice acționau mânuitorii de bani, numiți negociatores care însoțeau armatele romane în căutare de afaceri, practicând împrumuturi pe termen scurt și operațiuni de schimb.

Evul Mediu Creștin se caracterizează prin aceea că adepții noii religii creștine se ridicau împotriva ideii de dobândă. În anul 325 Conciliul din Niceea a interzis clerului să acorde împrumuturi cu dobândă. Aceasta nu a împiedicat ca băncile să cunoască o prosperitate continuă în Bizanț, unde în secolul al VI-lea Justinian codifică ururile romane în domeniul bancar. Dimpotrivă, mai receptiv la poruncile bisericii, Occidentul adoptă măsuri drastice.

În secolele XII-XIV, în Europa Occidentală începe renașterea comerțului bancar. Impulsul vine din nordul Italiei (Genova, Florența). În această perioadă se cristalizează și terminologia

Bancă, Bancher, Bancrută

Bancherii renașterii – Secolele XIV-XVI au fost marcate de importante evenimente istorice. Toate acestea au influențat și activitatea bancară, dar cel mai semnificativ fenomen în acest domeniu este reapariția băncilor publice în Spania (Taula de Cambi din Barcelona) și Italia (Casa de San Giorgio din Genova). În paralel băncile private se mențin și se răspândesc în Europa, un loc de frunte fiind ocupat de italieni prin familiile de Medici, Strozzi, Chigi, francezi – familia Coeur, englezi – familia Gresham, germani – familia Fugger.

Dezvoltarea afacerilor impunea crearea unor centre permanente și în acest scop se constituie prima bursă la Anvers și apoi o a doua la Londra. Se afirma astfel, distincția între piețele financiare și bănci

Cap. II. Scurt istoric al practicii bancare pe teritoriul românesc

Se poate spune că cel mai vechi document care atestă prezența unei bănci pe teritoriul românesc este cea de-a XIII-a tăbliță cerată (reprodusă la pagina 951, în volumul III al lucrării lui Th.Mamsen, Corpus Inscriptionum Latinorum) care conține contractul pentru constituirea unei societăți bancare (Societas Danistariae) redactat la 28 Martie 167 la Deusara, localitate situată în apropiere de Alburnus Maior Sintagma Societas Danistariae este o combinație latino-greacă. Cuvântul grec danistes este echivalentul termenului latin Argentarius. Așadar, Socrates Kei Danistariae este o societate de bancheri care practică împrumuturi cu dobândă. Însă perioada modernă a activității bancare în România este separată de Alexandru Pintea și Gheorghe Rușcanu în șapte perioade după cum urmează:

→ Perioada I – Problemele activității înainte de unire în perioada 1774-1859

Un moment important pentru Țările Românești a fost înfrângerea turcilor de către Rusia în războiul din 1768-1774, urmată de pacea de la Kuciuk Kainargi (1774), care a îmbunătățit situația economică a Țărilor Românești.

În această perioadă cămătarii au început să facă cât mai multe operațiuni comercial bancare. Între 1830-1860 casele mai importante din Principate care se ocupau erau 10 la Brăila, 21 la Galați,20 la București, 1 la Buzău, 1 la Craiova, 1 la Iași.

Aproape toți proprietarii acestor case erau străini și supuși jurisdicției consulare (din 63 de proprietari de case doar 14 erau români) ca să le poate fi apărate mai bine interesele.

→ Perioada a II-a – Consolidarea sistemului bancar după Unire 1859-1918

Principalele momente ale acestei perioade sunt: pătrunderea capitalului străin pentru crearea unei bănci în principate, înființarea Casei de Depuneri și Consemnațiuni a Băncii României, a Casei de Economii și a unui sistem monetar.

Interesantă în această este dezvoltarea unei adevărate rețea de bănci românești în Transilvania. Această rețea a luat naștere în ultimele două decenii ale secolului al XIX –lea după modelul băncii „Albina” și cu concursul acesteia. Așa că în anul 1899, în Transilvania existau 72 de bănci românești cu un capital global de peste 50.000.000 forinți. Ca forță financiară ele reprezentau 15-20% din capitalul social al provinciei. Cele mai numeroase și mai puternice erau băncile burgheziei maghiare (peste 50% din capital), apoi cele germane (25-30% din capital). Dar în anul 1900 băncile românești au ajuns la 75, iar la începutul primului război mondial au fost 152 bănci și institute de credite și economie. După înființarea BNR (1880) și până la primul război mondial s-aui creat în România 195 de instituții bancare care au constituit la acea dată sistemul bancar românesc. Dintre acestea, nouă (opt cu sediul în București, erau considerate băncile mari) considerate de profesorul Slăvescu „Marea finanță românească – patru cu capital românesc (Banca Agricolă, Banca Comerțului din Craiova, Banca de Scont a României, Banca Românească), patru cu capital străin (Banca Generală Română, Banca de Credit Român, banca Comercială Română, The Bank of Romania Limited) și una cu capital mixt (Banca Marmoroch Blank&Co).

→ Perioada a III-a – Activitatea bancară după primul război mondial până la criza economică mondială

În această perioadă BNR a fost prezentă în efortul general de refacere și însănătoșire a economiei prin activitatea de creditare și de menținere a stabilității monetare. În același timp, Casa de Depuneri și Consemnațiuni a fost importantă sursă de împrumuturi. În această perioadă, în afară de băncile vechi s-au mai creat: bănci noi sau transformate, bănci cu caracter special și alte sucursale ale băncilor străine.

→ Perioada a IV-a – Activitatea bancară în perioada crizei 1929-1933

Criza Economică Mondială din 1929-1933, ale cărei simptome au apărut încă din 1928, a avut o deosebită amploare și intensitate în România datorită agriculturii înapoiate, creșterii datoriei externe, a acaparării unor importante întreprinderi de către capitalul străin, scăderi catastrofale ale prețurilor la produsele destinate exportului și menținerii la nivel ridicat a prețurilor la produsele importante. Între 1929-1933 numărul băncilor a scăzut cu 229 (20,4%), dar, deși capitalul bancar s-a menținut la același cuantum, unele bănci au intrat în concordat, iar altele în lichidare.

→ Perioada a V-a – Revirimentul activității bancare după criză până la terminarea celui de-al doilea război mondial

În perioada de după criză BNR a avut un rol deosebit de important în economia românească. Prin monopolul și controlul comerțului cu devizi, Banca a acționat hotărâtor în schimburile cu străinătatea și în întreaga economie. În această perioadă și-au extins activitatea instituțiile bancare pentru finanțarea agriculturii și instituțiile înființate cu sprijinul statului pentru finanțarea industriei, îndeosebi prin credite cu termen lung. În toată perioada pregătirii și desfășurării războiului alături de Wehrmacht, băncile în frunte cu Banca Națională au finanțat atât necesitățile economiei, dar mai ales necesitățile provocate de operațiunile militare, ceea ce s-a soldat cu inflația și devalorizarea leului

→ Perioada a VI-a – Activitatea bancară în perioada 1944-1989

Evenimentele de după 23 August 1944 au transformat treptat statul într-un instrument al unui singur partid, iar băncile și-au pierdut independența operațiunilor reducându-se la un număr minim ca organe ale statului de centralizare maximă a resurselor și de plasare a acestora în obiective, care au agravat problemele economice sociale și naționale ale României. Pentru lichidarea stării grave în care se afla economia s-a considerat că BNR nu mai poate să rămână în proprietatea unui grup de acționari privați și s-a dispus ca aceasta să fie inclusă în politica economică și financiară a statului, în vederea mobilizării resurselor din economie și dirijarea lor spre acțiunile prioritare ale statului, hotărându-se astfel Etatizarea Băncii Naționale. În 11 iunie 1948 au fost naționalizate numai Societatea Națională de Credit Industrial, Casa Națională de Economii Cecuri Poștale și Casa de Depuneri și Consemnațiuni. În august 1948 băncile și instituțiile de credit capitaliste au fost dizolvate și puse în stare de lichidare, cu excepția BNR și băncile naționalizate.

Principalele instituții bancare până în 1989 au fost:

Banca Română de Comerț Exterior – înființată la 1 iulie 1968

Banca pentru Agricultură și Industrie alimentară – 1968

Banca de Credit pentru Investiții – 1 septembrie 1948

Casa de Economii și Consemnațiuni – 1 septembrie 1948

→ Perioada a VII-a – Activitatea bancară în perioada de tranziție la economia de piață

Imediat după ’89 s-au produs următoarele schimbări esențiale:

BNR a fost reorganizată și a intrat în sarcinile sale firești de Bancă Centrală

Fostele bănci de stat au fost transformate în bănci comerciale

Au fost înființate bănci cu capital privat autohton și străin, precum și sucursale ale unor bănci străine

Cap. III. Băncile de emisiune

În secolele XVII-XVIII toate țările europene admit cel puțin tacit legitimitatea dobânzii și introduc banul-hârtie. Banca Veneției (1637) primește depozite pe termen cu dobândă în certificatele de depozit eliberate constituie o formă primitivă de monedă de bancă. Banca din Amsterdam (1609) elibera depunătorilor certificate negociabile a căror valoare se exprimă într-o monedă de cont care la rândul ei este cotată față de moneda oficială. Banca din Stockholm (1656) se baza pe alte practici: depozitele reprezentate prin certificate nu comportă nici dobândă, nici comision, nici scadență fixă, iar certificatele sunt răscumpărate de bancă la valoarea nominală în numerar. Banca Angliei (1694) este fondată ca societate pe acțiuni prin subscripție publică și întregul capital este împrumutat statului. El are dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă. În cea de-a doua jumătate a sexclusiv de a emite bilete de bancă. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Anglia mai funcționează și alte bănci care se pot diviza în trei categorii: băncile londoneze, băncile provinciale și băncile comerciale. În Scoția se constituie în 1760 la Edinburgh o casă de cleasing având ca obiect de activitate compensarea creanțelor și datoriilor reciproce ale celor șapte bănci fondatoare. Banca Statelor Unite a fost constituită printr-un act al congresului din 1791 cu drept de a bate monedă și de a emite bilete. În Franța, în anul 1776, ministrul finanțelor Turgat împreună cu Beaumarchais și cu doi bancheri constituie casa de scont care primește depozite, emite bilete denumite „recunoașteri la vedere” și scontează efecte de comerț. În anul 1800, prim-consulul, generalul Bonaparte, fondează Banca Franței, societate pe acțiuni cu un capital de 30 milioane franci, care în 1803 va avea și monopolul emisiunii biletelor.

Cap. IV. Perioada modernă.

Evoluția Instituțiilor Bancare în secolul XIX

În secolul XIX, după exemplul Angliei și al altor state, toate celelalte țări își fixează valoarea monedei în metal prețios, adică determină greutatea, titlul și valoarea facială a monedelor metalice apărând astfel trei ipostaze ale monedei: moneda metalică, moneda fiduciară și moneda scriptică. Pentru ca biletele să-și conserve valoarea fixă în aur sau în argint este necesar ca raportul valoric între aur și argint să fie menținut, de acea bimetalismul va fi abandonat în Anglia în anul 1816 și se va adopta Etalonul de Aur.

Evoluția instituțiilor bancare în acest secol va cunoaște patru direcții:

dezvoltarea instituțiilor bancare de emisiune care vor monopoliza emisiunea biletelor pe plan național

multiplicarea caselor bancare denumite și bănci private consacrate marilor operațiuni financiare și internaționalizării afacerilor

constituirea băncilor comerciale a societății pe acțiuni subscrise de public

nașterea instituțiilor para-bancare destinate să satisfacă nevoile specifice ale clientelei populare

Instituțiile bancare de emisiune

După reconstituirea rezervelor de aur în 1821, Banca Angliei a reintrodus convertibilitatea, lira sterlină impunându-se ca o veritabilă monedă internațională. În anul 1844 Banca Angliei se reorganizează în două sectoare independente: departamentul de emisiune și departamentul operațiunilor bancare.

În Franța la începutul secolului, monopolul emisiunii Băncii Franței se restrânge la capitală dar odată în cea de a doua Repuplică, în 1848, se extinde pe întregul teritoriu național și biletele devin convertibile în 1850.

Războiul din 1870 reintroduce cursul forțat dar în 1878 biletele redobândesc convertibilitatea însă păstrează cursul legal, astfel că nimeni nu poate refuza acceptarea lor în plată.

La același rezultat, dar pe căi diferite s-a ajuns și în alte țări.

Casele bancare („Băncile private”)

Aceste case (denumite în franceză la haute banque) nu se ocupă nici de emisiuni monetare, nici de colectarea unor vaste depozite bancare, ci se angajează în calitate de consilieri, agenți sau mandatari.

Puterea lor se bazează mai mult pe notorietatea și pe averea personală a fondatorilor decât pe capitalul de care se pot prevala. Important este că de la început ele și-au confirmat vocația internaționalizării.

Băncile Comerciale

Denumirea se justifică pe de o parte prin concurența pe care și o fac reciproc pentru a atrage și a reține clientela, iar pe de altă parte prin rolul pe care și-l asumă de a finanța operațiunile comerciale curente. Băncile comerciale se constituie ca societăți pe acțiuni și se răspândesc pe întreg mapamondul.

Instituțiile Parabancare

În secolul XIX s-a evidențiat necesitatea de a crea instituții bancare la îndemâna claselor populare fiind ca până la acel moment băncile erau rezervate claselor dominante.

În acest scop vor fi constituite trei tipuri de instituții:

Casele de economii sunt menite să primească orice depozit bănesc, oricât de mic și să utilizeze sumele astfel colectate pentru plasamente fără risc.

Casele de economii pentru construcții au fost create pentru a răspunde necesităților specifice ale persoanelor care economisesc în vederea construirii sau cumpărării unei locuințe.

Cooperativele de credit sunt case de credit popular care își formează rețele teritoriale calitatea de credit popular care își formează rețele teritoriale calitatea de membru se dobândesc prin cumpărarea unui număr de părți sociale care îi dau dreptul posesorului la un singur vot în Adunarea Generală indiferent de numărul părților sociale deținute, dar fiecare răspunde pentru datoriilor sociale în limita capitolului subscris.

Beneficiile obținute sunt parțial reinvestite în diferența se distribuie membrilor.

Titlul II Drept Comparat privind societățile bancare

Cap. I Sistemul bancar în Marea Britanie

Cel mai important intermediar financiar este Banca Angliei, care a fost naționalizată în 1946, prin transferul capitalului social către tezaur. Banca Angliei este condusă de un consiliu de administrație alcătuită din 18 membri desemnați de coroană.

Funcțiile Băncii Angliei sunt complexe:

Aplică acordurile monetare cu F.M.I. și cu Banca Mondială, funcție care se execută ca agent al Guvernului

Funcția de a emite bilete de bancă și de a retrage pe cele uzate

Furnizează guvernului fondurile necesare

Ține contul general al statului și deține toate fondurile publice

Păstrează rezervele băncilor comerciale și joacă rolul de împrumutător de ultimă instanță al acestora

Intervine în politica de credit și de regularizare a masei monetare

Participă la susținerea industriei britanice.

• Fondul de egalizare a schimburilor este un serviciu al Băncii Angliei care gestionează pentru Tezaur rezervele publice de aur și de divizie

• În calitate de bancher al Tezaurului Băncii Angliei gestionează datoria publică și asigură serviciile de casierie.

Organizarea sistemului bancar

Banca Angliei emite acte de recunoaștere a băncilor care primesc depozite și autorizații pentru alte instituții care colectează depozite.

O trăsătură specifică a sistemului bancar britanic este extrema concentrare care a generat riscul poziției de monopol Băncilor Comerciale (Commercial Banks, joint stock bancks).

Aproape toate operațiunile bancare din Anglia și Țara Galilor este concentrată în șase bănci, dintre care cele mai importante sunt: Barclay, National Westminster, Midland și Lloyds.

Particularitate în comparație cu alte state prezintă relațiile acestor bănci cu micii solicitanți de credite pentru că aceste relații nu se stabilesc nemijlocit, ci prin intermediar.

– Casele de scont

Acționează în piața scontului prin agenții denumite bill brokers.

Aceștia sunt intermediari pe termen scurt între bănci și comercianți, între instituțiile bancare, între bănci și banca Angliei, precum și între Tezaur și sistemul bancar. Fenomenul concentrării s-a manifestat și în acest sector, unde din 20 de case de scont, primele 10, cele mai importante denumite discount houres sunt societăți pe acțiuni și alcătuiesc London Market Association

– Instituțiile bancare denumite merchant banks

Sunt alcătuite din case de acceptare și case de emisiune.

Casele de acceptare sunt conduse de un comitet alcătuit din 16 membri printre care cei mai cunoscuți sunt: Baring, Samuel, Rothschild, Lazard, ș.a.m.d.

Casele de emisiune sunt grupate într-o asociație cu 52 de membri între care și cele 16 case de acceptare. Operațiunile efectuate de merchant banks sunt foarte diverse, dar principala orientare a activității acestor bănci este spre comerțul internațional și de aceea ele dețin agenții în toate marile orașe ale lumii.

– Băncile britanice de peste mări (British Overseas Banks)

Au în realitate sediul la Londra, dar operează în alte țări prin peste 5000 de agenții

– Băncile străine în număr de peste 400, care sunt instalate la Londra, aparțin unor societăți bancare din peste 60 de țări

– Instituțiile de credit pe termen lung cunosc și ele o mare diversitate: societăți private, companii de asigurări, fondurile de pensii și unele corporații care finanțează industria, agricultura și alte arierate spre diferite sectoare economice, construcții navale și export

– Casele de economii, în număr de 16, sunt private (trustee savings banks), dar există și Casa Națională de Economii (National Savings Banks), creată în 1861, este cea mai importantă din lume.

În concluzie, putem să spunem că la sfârșitul mileniului doi banca nu mai înseamnă ceea ce a însemnat acum 30 de ani.

Băncile pierd din monopolul lor asupra colectării de depozite și acordări de credite, dar în același timp se orientează către alte sfere de activitate. Apare conceptul de „bank assurance” , băncile orientându-se spre sfera asigurărilor.

Cap. II Sistemul bancar al Statelor Unite ale Americii

Sistemul bancar al S.U.A. este determinat în același timp de structura federală a țării (factor de descentralizare) și de legislația care a rezultat în urma crizei din 1929 (factor de specializare).

În prezent sistemul bancar american are o structură primordială, având la vârf sistemul federal de rezervă și organismele federale.

Federal Reserve System este alcătuit din 12 bănci federale corespunzătoare celor 12 districte și este condus de Consiliul Guvernatorilor, alcătuit din 7 persoane numite de președinte, pe o durată de 14 ani.

Funcțiile celor 12 bănci federale sunt:

– emisiunea monetară în district (în realitate bancnotele circulând pe întregul teritoriu federal)

– creditarea băncilor comerciale: compensarea cecurilor și a altor titluri de credit ale băncilor membre – fixarea ratei scontului

– operațiuni de open market.

Specificul sistemului bancar american se exprimă și în opțiunea băncilor între două tipuri de statut National Bank sau State Bank (bancă federală sau bancă într-un stat anumit) completată cu regimul „one state banking” constând în separarea activității bancare comerciale de cele financiare. Ca urmare a acestor factori specifici se disting 4 categorii de instituții bancare:

Băncile Comerciale – au ca funcție principală primirea depozitelor de fonduri, private sau publice, la vedere sau la termen.

Băncile de Investiții (investment banks) operează cu fonduri împrumutate de la băncile comerciale asigurând cumpărarea și plasamentul titlurilor emise de societăți comerciale și prestează servicii în domeniul restructurărilor și fuziunilor, gestionează portofolii de titluri, jucând un rol important în dinamizarea economiei.

Băncile americane situate în străinătate cu avantajul de efectua operațiuni care nu le sunt permise pe teritoriul american.

Băncile străine – sunt în proporție de cca.50% japoneze, cca.10% britanice și 30% europene. Aceste bănci provoacă îngrijorarea sistemului bancar autohton atât datorită atragerii unei părți a clientelei americane de origine asiatică cât și datorită achiziționării de către băncile străine a unor bănci americane.

Imposibilitatea implantării în afara statului – de origine și compartimentarea strictă între băncile comerciale și băncile de investiții au acționat în detrimentul sistemului bancar și în avantajul întreprinderilor financiare nebancare.

Reglementarea are mai de grabă băncile decât operațiunile bancare. Există numeroase așa-zisele near banks („aproape bănci”), care nefiind supuse reglementărilor bancare, concurează direct băncile pe propriul lor teren. De exemplu, cartelele de credit ale unor instituții specializate (American Express) sau ale unor rețele de magazine (Sears Roebuck & Co) sunt mai numeroase decât cele ale băncilor (400 de milioane față de 100 de milioane în cadrul băncilor).

Tot așa marile companii de plasament a valorilor mobiliare dintre care exemplificăm Merril Lynch evoluau în trecut ca instituții ce efectuau o parte din operațiunile băncilor de investiții, dar vin să concureze băncile comerciale prin aplicarea noilor produse de atragere a economiilor.

Băncile comerciale se întăresc pentru a face față acestui handicap creat de concurență, dar sistemul bancar american nu are puterea dolarului și a industriei americane.

Cap. III Sistemul bancar în Franța

În mod uzual băncile sunt desemnate prin sintagma „banque AFB” (bănci care au aderat la Asociația Franceză a Banilor) pentru ale distinge de băncile mutualiste sau cooperatiste și de ansamblul instituțiilor bancare.

Structurile bancare franceze actuale sunt rezultatul unor procese economice: concentrarea, dezvoltarea internațională și specializare. Ca rezultat al concentrării principalelor 8 grupări bancare la sfârșitul anului 1992 erau următoarele:

Banque Nationale de Paris (B.N.P.)

Credit Lyonnais (C.L.)

Societe Generale

Credit Industriel et Commercial (C.I.C)

Credit Commercial de France (C.C.F.)

Credit dy Nord

Paribas

Indosuez

În ultima perioadă tendința de concentrare se extinde la ansamblul activităților financiare. Acest fenomen de apropiere și întrepătrunderea capitalurilor și a activităților se manifestă cel mai evident între băncile și societățile de asigurări (assurance banks).

În ceea ce privește dezvoltarea internațională a băncilor franceze au reușit performanța de a ocupa locul al doilea pe plan mondial, după băncile americane și înaintea băncilor britanice, japoneze și germane fiind prezente în peste 1000 de orașe din 124 de țări.

Concomitent numeroase bănci străine s-au instalat în Franța (numărul lor la sfârșitul anului 1933 era de 179).

O importantă concluzie este că există o diferență a sistemului bancar francez față de țările studiate anterior.

Diferența după părerea lui Claude Simion constă în faptul că Franța este o țară latină, adică a dreptului scris de unde decurg următoarele consecințe:

– Evoluția sistemului bancar este determinată mai ales de legile care guvernează tutela băncilor, adică raporturile bănci-stat.

– Raporturile dintre bănci și economie se realizează, în principal, pe bazele dreptului comercial scris, ceea ce determină, partea băncilor o atitudine și o funcționare cu caracter mai mult juridic și administrativ decât economic și financiar.

Celelalte instituții de credit în Franța sunt:

– Băncile mutualiste sau cooperatiste care se compun din trei mari grupe:

băncile populare

creditul mutual

creditul agricol.

Aceste bănci au beneficiat de certe privilegii, cum ar fi scutirea la plata impozitului pe profit sau posibilitatea de a oferi librete a căror dobândă nu este impozabilă (libretul albastru al creditului mutual). Ele sunt în curs de dispoziție (politica de banalizare) sub presiunea băncilor AFB.

– Alte instituții de credit aici se încadrează instituțiile care pot ca și băncile să distribuie credite, dar nu pot colecta depozite pe termen scurt.

În această categorie sunt încadrate și filiale ale băncilor de depozit

SLIBAIL – filiale Credit Lyonnais

NATIOBAIL – filiale B.N.P.

SOGEBAIL – filiale Societe Generale

– Alte instituții financiare (A.I.F.)

Principalele A.I.F. sunt instituții parapublice sau societăți de investiții cu capital variabil. Ele se finanțează prin emisiuni obligatorii cu excepția SICAV care nu sunt decât un ecran între cei ce economisesc și bursa de valori sau piața monetară.

În loc de concluzie, putem spune să spunem că diviziunea funcțională din 1945 (bănci de depozit și bănci de afaceri) atenuată în anii 1966-1967, este deci suprimată.

Sistemul bancar în Franța

(structură și dimensiuni 1989)

N.B. O parte importantă din operațiile de intermediere a creditului sunt efectuate de Tezaur, Case de Depozit și Consemnațiuni și instituțiile de emisiune. Toate acestea în Franța nu sunt incluse între băncile din sistem.

Sursa: XXX L’organisation de systeme bancaire francais, Problemes economiques nr.2206/1991.

Cap. IV Sistemul bancar în Germania

Miracolul economic din Germania postbelică, poziția actuală a Germaniei ca cea mai puternică economie a Europei și de lider al Uniunii Europene are drept suport și dezvoltarea fără precedent al sistemului bancar.

Conceptul de bază în guvernarea activității bancare este „ALLFINANZ” sistemul băncilor universale, băncilor germane fiindu-le permis să se implice în orice activitate financiară.

În forma modernă sistemul bancar german s-a dezvoltat începând cu a doua jumătate a secolului XIX, dezvoltare realizată în două forme diferite:

Dezvoltarea unei largi rețele cooperatiste și populare

Constituirea de bănci comerciale concentrate rapid.

Băncile germane sunt în proporție de ¾, băncile universale ceea ce nu exclude o anumită specializare în 3 sectoare.

– Băncile de credit. Primele 6, în ordinea importanței sunt: Deutche Bank, Dresdner Bank, Commerzbank, Bayerische Hypotheken und Wechsel Bank, Bayerische Vereinsbank și Bank fur Gemeinwirtschaft

– Casele de economii, care dețin primul loc în rețeaua bancară sub aspectul volumului afacerilor având statutul de instituții publice

Cooperativele de credit, cele mai importante grupate în 9 centrale și o casă națională (DG BANK).

Băncile specializate sunt: Instituțiile de credit pentru locuințe, Instituțiile de credit pentru consum, Instituțiile de credit cu atribuțiuni speciale, private și publice, Instituțiile bancare ale poștei.

Banca Centrală (DBB) are nu numai un sediu central ci și 11 „sedii locale”, care sunt băncile landurilor (Landsezentralbanken) la care se adaugă agențiile principale (cca.60) și sucursalele (cca.150). Această structură originală, împreună cu independența sa față de schimbările politicilor guvernamentale au contribuit la crearea reputației de soliditate a mărcii germane.

Întregul capital social al DBB aparține statului, iar conducerea aparține unui organism central unic (Zentralbankrat), căruia îi revine misiunea de a defini politica monetară și de credit.

Cap. V Sistemul bancar în Elveția

Marile bănci elvețiene s-au construit în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, dar au cunoscut perioada de expansiune pe plan internațional după cel deal doilea război mondial. Situația este explicată prin factori economici ca practică liberală în domeniul exportului de capital, relativa stabilitate a prețurilor, o monedă puternică și dintre cele mai importante, excedentul economiilor față de nevoile interne de finanțare.

Banca Națională înființată în 1907, este constituită ca societate pe acțiuni și are ca funcții esențiale: emiterea monetară, facilitatea sistemului de plăți și asigurarea serviciului de trezorerie a confederației, practicarea unei politici monetare și de credit conform intereselor naționale și consilierea autorizațiilor federale.

În problema de ordin monetar Banca Națională posedă două sedii: unul la Berna și celălalt la Zurich, opt sucursale și mai multa agenții.

Poșta este un intermediar financiar important de tip bancar, deoarece primește depozite de al public, dar numai în conturi, la vedere, asupra cărora se trag cecuri poștale.

Băncile elvețiene sunt în marea lor majoritate bănci universale.

Ele sunt grupate în 5 categorii: marile bănci, băncile cantonale, băncile și Casele de Economii Naționale, Casele de Credit Mutual, celelalte bănci.

– Marile bănci sunt în număr de 5:

Union de Banques Suisses

Societe de Banque Suisse

Credit Suisse

Banque Populaire Suisse

Banque Leu Sa.

Ele sunt implicate îndeosebi în tranzacții internaționale, dar prestează și servicii bancare.

– Băncile cantonale sunt publice cu activitate locală îndeplinind și funcția de casierie publică.

Beneficiul realizat este cedat cantonului lor.

– Băncile și Casele de Economii Regionale efectuează aceleași operațiuni ca și băncile și împreună cu acestea au constituit cele două centrale de emisiune de lettres de gage.

– Casele de credit mutual în număr de peste 1000 sunt grupate în două asociații și au o rază de acțiune limitată. Ele colectează depozite și acordă economiei regionale credite garantate, de regulă cu ipoteci.

– Categoria celelalte bănci cuprinde băncile relativ specializate și băncile străine stabilite în Elveția.

Băncile sunt obligate să dețină sub forma lichidității de casierie sau de solduri ale conturilor la vedere, la Banca Națională sau la Poștă, echivalentul a 6-28% din depozitele la vedere recoltate.

De asemenea băncile trebuie să mențină o acoperire suficientă a depozitelor la vedere sub formă de active lichide sau ușor mobilizate.

Băncile sunt supuse controlului Comisiei Federale a băncilor și au obligația de a informa Banca Națională cu privire la aspectele prevăzute în normele acestora.

Cap. VI Sistemul bancar în Japonia

Sistemul bancar japonez cuprinde aproape 8000 de instituții financiare. Acest sistem este alcătuit din: Banca Japoniei, băncile private universale sau specializate, băncile pentru agricultură și pentru întreprinderile mici si instituțiile financiare guvernamentale.

Banca Japoniei, constituită în 1942 și reorganizată în 1949, este condusă de Policy Board și administrată de un consilier cu atribuții de execuție. Cel mai specific instrument de politică monetară este „dirijarea prin ghișeu” , constând în aceea că, Banca Japoniei informează celelalte bănci la intervale regulate asupra plafonului de creditare adecvat fiecăreia.

Băncile private se divid în 4 categorii:

– Băncile comerciale sunt de două feluri:

1. băncile urbane, în număr de 13.

Toate sunt cotate la bursă și dețin 40% din totalul resurselor bancare. Cea mai importantă este Banca Tokyo.

2. băncile regionale, în număr de 63, operează în principal în anumite zone, dar cale mai importante au sucursale și la Tokyo și la Osaka.

– Băncile de Credit pe termen lung, în număr de trei, dintre care cea mai importantă este Banca Industrială a Japoniei.

– Băncile de Gestiune (trust banks), în număr de 7, funcționează ca bănci specializate pe baza unei legi din 1948.

– Băncile străine

În sectorul agriculturii și pescuitului funcționează pe plan local cooperative de credit, care primesc depozite și acordă credite.

Instituțiile financiare guvernamentale regrupează 3 categorii:

Conturile financiare speciale (cel mai important fiind Trust Fund Bureau)

Băncile Guvernamentale, care sunt: Banca pentru Dezvoltare și Banca de Export – Import

Corporațiile publice de finanțare operează în sectoare speciale, cum ar fi construcțiile de locuințe sociale.

Sistemul bancar în țările dezvoltate

Structură și implementare (1989)

Structuri și ponderi (determinate în total active) %

Oficii bancare: număr și densitate

Distribuția celor mai mari bănci pe țări, 1988

Cap. VII Piața bancară unică europeană

Sistemul Bancar european cuprinde cele 12 state membre al Uniunii Europene, cărora li s-au alăturat de la 1 ianuarie 1995, încă 3 state: Austria, Finlanda și Suedia. Ar mai putea fi cuprinse în același sistem, Islanda și Norvegia, de la 31 decembrie 1999, ca partenere ale acordului privind Spațiul Economic European.

O premisă principală pentru piața bancară unică europeană este libera circulație în domeniul activităților bancare.

Regulile fundamentale ale băncilor erau conținute încă din 1957 în Tratatul de la Roma care se bazează pe două idei fundamentale:

Libertatea stabilirii sediului (așezare)

Libertatea prestării serviciilor

Realizarea pieței bancare unice se înfăptuiește prin diverse metode, cum sunt:

Metoda coordonării legislațiilor

Metoda recunoașterii reciproce

Piața bancară unică este înfăptuită în plan juridic de la 1 ianuarie 1993, data intrării în vigoare a principalelor directive în domeniu. După această dată orice instituție bancară beneficiară a unei autorizații emise într-unul din statele membre dispune de o piață care se extinde în întreaga comunitate europeană.

Exercitarea activității bancare se realizează prin îndeplinirea anumitor condiții, cum ar fi:

condițiile autorizării băncilor care se bazează pe dreptul oricărei instituții bancare de a se instala sau de a presta servicii în oricare din statele membre, grație autorizației emise de statul membru în care și-a stabilit sediul

condițiile esențiale pentru obținerea autorizației, se referă la cuantumul și la structura capitalului social inițial

condițiile menținerii autorizației, se referă la permanența fondurilor proprii , controlul structurii capitalului, limitele participării la capitalul altor societăți și transparența structurii grupului

Sancțiunile aplicabile băncilor care nu respectă reglementările autorităților competente sunt: retragerea autorizației și alte măsuri.

TITLUL III Societăți Bancare

Cap. I Autorizarea

Secțiunea 1 Procedură

În afară de Legea bancară nr.58/1998 un rol de maximă importanță au normele nr.2 privind autoritatea băncilor. Aceste norme reglementează condițiile și procedura de autorizare de către Banca Națională a României a băncilor, persoane juridice române și a sucursalelor din România ale băncilor străine în temeiul prevederilor art.26 alin.(2) lit.(a) și ale art.50 alit.(1) din legea nr.101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României, precum și ale art.11, art.25 alin.3, art.38 alin.1 și art.51 din Legea bancară nr.58/1998.

În acest fel în baza art.2 din aceste norme băncile, persoane juridice române și sucursalele băncilor străine pot funcționa pe teritoriul României numai pe baza autorizației emise de Banca Națională a României. Această autorizație este un act administrativ eliberat de un organ al statului.

Procesul de autorizare a băncilor de către Banca Națională a României cuprinde două etape (art.13 din Norme):

Aprobarea constituirii băncii, în conformitate cu prevederile Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale și ale Legii nr.58/1998.

Autorizarea funcționării băncii

Conform prevederilor art.11 din Legea nr.58/1998, în vederea autorizării viitoarelor societăți bancare trebuie să adreseze o cerere în acest sens Băncii Naționale în forma stabilită de aceasta.

În termen de cel mult 4 luni de la primirea unei cereri de autorizare Banca Națională a României va aproba constituirea unei bănci sau va respinge cererea și va comunica hotărârea în scris solicitantului (art.4 norma 2/1999) împreună cu motivele care au stat la baza acesteia în cazul respingerii cererii (Motive prevăzute în art.14 Legea 58/1998).

Aprobarea constituirii băncii nu garantează obținerea autorizației de funcționare, aceasta indicând doar permisiunea dată fondatorilor de a proceda la constituirea băncii conform modalităților prevăzute în documentația prezentată și dispozițiilor legale.

Documentele care atestă constituirea legală a băncii conform secțiunilor II și III din primul capitol al normelor Băncii Naționale a României.

Vor fi prezentate la Banca Națională a României în termen de 2 luni de la data aprobării de constituire.

Banca Națională a României decide cu privire la autorizarea funcționării unei bănci în termen de 4 luni de la data primirii documentelor prezentate mai sus.

Banca nou constituită va putea desfășura activități bancare începând cu data eliberării autorizației de funcționare de către Banca Națională a României.

În termen de 5 zile de la data efectuării primei operațiuni bancare, banca va notifica acest lucru la Banca Națională a României, iar pe măsura extinderii activității în efectuarea altor operațiuni bancare, în limita obiectului de activitate autorizat, banca va trimite la Banca Națională a României reglementările interne corespunzătoare.

În ceea ce privește dreptul de contestare al deciziei Băncii Naționale a României, este necesar aplicarea dreptului comun în materie, respectiv prevederile Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ.

Astfel, solicitantul cererii de autorizare, poate, conform art.1 și 5 din Legea 29/1990, să se adreseze Băncii Naționale, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei luate în acest sens conform art.5 alin.1 din Legea nr.29/1990, Banca Națională a României este obligată să rezolve reclamația în termen de 30 de zile.

Dacă solicitantul cererii de autorizare nu este mulțumit de soluția dată de Banca Națională a României reclamației sale, el poate în temeiul prevederilor art.5 alin.2 din Legea 29/1990, sesiza tribunalul în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției. Dar introducerea cererii în tribunal nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.

Secțiunea a II-a Condițiile

În articolul 20 din normele Băncii Naționale a României nr.2 din 1999 este specificată în vederea obținerii aprobării de constituire, solicitanții trebuie să prezinte Băncii Naționale a României următoarele documente:

cererea de autorizare (anexa nr.1);

procură autentică, semnată de toți membrii fondatori, prin care aceștia desemnează una sau mai multe persoane pentru a-i reprezenta în relația cu Banca Națională a României pe parcursul instrumentării dosarului de autorizare (nume, adresă, telefon, fax);

proiectul actului constitutiv;

repartiția acțiunilor și a drepturilor de vot pentru fondatori;

informațiile precizate în chestionarul (anexa nr.2) completat de către fondatori.

În plus, pentru fondatorii persoane juridice se vor prezenta:

extras din registrul comerțului din țara de origine, care să ateste data înmatriculării, reprezentanții statuari, obiectul de activitate și capitalul social;

ultimele trei bilanțuri contabile, înregistrate la autoritatea fiscală (pentru persoanele juridice române), respectiv verificate de auditori independenți (pentru persoanele juridice străine), și cele mai recente situații financiar-contabile ale fondatorului, precum și ale societății a cărei filială este (unde este cazul).

Pentru fondatorii persoane fizice se vor mai prezenta:

curriculum vitae;

certificatul de cazier judiciar, în original sau în copie legalizată, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor lit. g) din prezentul articol, referitoare la certificatul de cazier judiciar;

declarație de venit, întocmită în conformitate cu legislația din țara de origine, vizată de autoritatea fiscală. În cazul în care legislația din țara de origine nu prevede o astfel de declarație, se va completa anexa nr.3;

studiul de fezabilitate, însușit de conducătorii propuși ai băncii, care va cuprinde:

tipul, denumirea și descrierea principalelor produse și servicii prevăzute a fi oferite de către o bancă;

clientela căreia i se adresează banca și modalitățile de atragere a acesteia;

studiul segmentului de piață în care banca intenționează să își desfășoare activitatea;

natura resurselor financiare utilizate;

proiectul structurii organizatorice a băncii și atribuțiile fiecărui compartiment, cu precizarea numărului și repartiției personalului pe funcții;

estimări ale bilanțului și ale contului de profit și pierderi pentru următorii 3 ani, întocmite potrivit normelor metodologice în materie emise de Banca Națională a României;

estimarea costurilor de constituire;

comunicare privind identitatea conducătorilor băncii, pentru care urmează să se transmită:

chestionarul (anexa nr. 4) completat de aceste persoane, din care să rezulte onorabilitatea, calificarea și experiența profesională, care să fie compatibile cu funcția pentru care au fost desemnate;

certificatul de cazier judiciar, în original sau în copie legalizată.

Pentru persoanele care nu și-au stabilit reședința în România se va prezenta câte un certificat de cazier judiciar sau documentele echivalente, eliberate de autoritățile competente din țara de origine și din țara în care și-au stabilit reședința în prezent, dacă aceasta este alta decât țara de origine.

Pentru persoanele care și-au stabilit reședința în România de mai puțin de 5 ani, certificatul de cazier judiciar, eliberat de autoritățile române, va fi completat cu documentele echivalente eliberate de autoritățile competente din țara de origine și din țara în care și-au stabilit reședința anterior, dacă aceasta este alta decât țara de origine.

Pentru persoanele care și-au stabilit reședința în România de mai mult de 5 ani se va prezenta certificatul de cazier judiciar eliberat de autoritățile române;

– declarația din care să rezulte că, pe perioada îndeplinirii funcției pentru care au fost numite, vor exercita exclusiv această funcție și vor avea reședința în România (localitatea în care banca își are sediul), conform anexei nr.5;

informare cu privire la identitatea membrilor consiliului de administrație.

Pentru fiecare persoană dintre aceștia vor fi depuse un curriculum vitae, în care se vor preciza, în mod distinct, adresele în care persoana a avut reședința stabilită în ultimii 5 ani, și un certificat de cazier judiciar, în original sau în copie legalizată, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor lit.g) din prezentul articol, referitoare la certificatul de cazier judiciar;

identitatea cenzorilor.

Pentru cenzorii persoane fizice se vor prezenta:

curriculum vitae (se vor preciza, în mod distinct, adresele la care persoana a avut stabilită reședința în ultimii 5 ani);

certificatul de cazier judiciar, în original sau copie legalizată, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor lit. g) din prezentul articol, referitoare la certificatul de cazier judiciar;

dovada calității de expert contabil sau contabil autorizat cu studii superioare, în condițiile legile române (copia legalizată de pe carnetul de expert contabil sau contabil autorizat cu studii superioare, copia de pe Monitorul Oficial al României care atestă înscrierea în Tabloul corpului experților contabili și contabililor autorizați din România);

declarație (anexa nr.6A).

Pentru cenzorii persoane juridice se vor prezenta:

copie legalizată de pe certificatul de înmatriculare în registrul comerțului;

dovada calității de societate de expertiză contabilă, autorizată să desfășoare această activitate pe teritoriul României (copia de pe Monitorul Oficial al României care atestă înscrierea în Tabloul corpului experților contabili și contabililor autorizați din România);

declarație (anexa nr.6B) a societății de expertiză contabilă și (anexa nr.6A) a persoanei fizice desemnate de aceasta să o reprezinte în calitate de cenzor;

în cazul constituirii unei filiale a unei bănci străine, declarația autorității de supraveghere bancară din țara de origine privind viabilitatea băncii străine respective;

denumirea băncii sau denumirea sucursalei băncii străine autorizate să funcționeze pe teritoriul României, la care se va deschide contul de colectare a capitalului social. Contul de capital va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerțului;

orice alte informații pe care fondatorii le consideră de natură să susțină viabilitatea proiectului prezentat.

Tot așa în vederea obținerii autorizației de funcționare, în termenul prevăzut la art. 5 alin. 1, din aceste norme vor fi prezentate Băncii Naționale a României documentele care atestă constituirea legală a băncii.

În articolul 22 normele Băncii Naționale a României nr.2/1999 sunt specificate aceste documente care sunt:

copie legalizată de pe actul constitutiv încheiat în formă autentică sau un exemplar original al acestuia;

scrisoare din partea depozitarului fondurilor destinate să constituie capitalul social, care să confirme suma vărsată de fiecare acționar într-un cont special deschis pentru colectarea capitalului social, care a fost blocat până în momentul înmatriculării băncii;

dovada deținerii cu titlu legal a spațiului aferent sediului social, care se va materializa într-un act de proprietate încheiat în formă autentică, transcris în registrul de transcripțiuni imobiliare de pe lângă judecătoria unde se află imobilul, sau copie legalizată de pe acesta, într-un contract de închiriere sau subînchiriere, în original sau în copie legalizată, înregistrat la autoritatea fiscală (în cazul contractului de subînchiriere, se va prezenta și consimțământul scris al proprietarului, concretizat într-o declarație încheiată în formă autentică, precum și contractul de închiriere, în original sau în copie legalizată, înregistrat la autoritatea fiscală) etc.;

informare cu privire la repartiția capitalului social;

identitatea auditorului independent; pentru acesta se vor transmite:

dovada calității de societate de expertiză contabilă, autorizată să desfășoare această activitate pe teritoriul României (copia de pe Monitorul Oficial al României care atestă înscrierea în Tabloul corpului experților contabili și contabililor autorizați din România);

o scurtă prezentare a activității societății, din care să rezulte experiența în domeniul financiar-bancar a acesteia;

curriculum vitae și certificatul de cazier judiciar pentru conducătorul (conducătorii) societății;

chestionar (anexa nr. 7);

copie certificată de pe cererea de înmatriculare și copie legalizată de pe certificatul eliberat de oficiul registrului comerțului, din care rezultă înmatricularea băncii;

comunicare privind existența reglementărilor proprii referitoare la desfășurarea activității.

Art. 23 – În cazul în care banca s-a constituit pe calea subscripției publice, se vor transmite și documentele prevăzute la art. 20 lit. e) din prezentele norme pentru acționarii semnificativi, precum și cele de la lit. h) și i) ale aceluiași articol.

Pe baza stabilirii îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, Banca Națională a României comunică societății bancare solicitante autorizația definitivă de funcționare.

Neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, menționate mai sus, precum și necompletarea dosarului societății în termenul prevăzut de normele Băncii Naționale a României, atrage după sine respingerea cererii de autorizare.

Secțiunea a III-a Retragerea autorizației

Banca Națională a României poate retrage autorizația unei bănci sau unei filiale românești, unei filiale sau sucursale a unei bănci străine în condițiile Legii nr.58/1998.

Aceste condiții sunt prevăzute în art. 16 după cum urmează:

– la cererea băncii;

– ca sancțiune, potrivit art. 69 alin. 2 lit. e);

– pe baza unuia dintre următoarele motive:

banca nu a început operațiunile pentru care a fost autorizată, în termen de un an de la primirea autorizației, sau nu și-a exercitat, de mai mult de 6 luni, activitatea de acceptare de depozite;

autorizația a fost obținută pe baza unor declarații false sau prin orice alt mijloc ilegal;

acționarii au decis să dizolve și să lichideze banca;

a avut loc o fuziune sau o divizare a băncii;

autoritatea competentă din țară în care are sediul banca străină ce a înființat o sucursală în România i-a retras acesteia autorizația de a desfășura activități bancare;

s-a retras autorizația băncii a cărei filială este.

Hotărârea Băncii Naționale a României de retragere a autorizației se comunică în scris băncii, filialei sau sucursalei în cauză, împreună cu motivele care au stat la baza acesteia, și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, precum și în două publicații de circulație națională.

Hotărârea de retragere a autorizației produce efecte de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României sau de la o dată ulterioară, specificată în hotărârea respectivă.

Începând cu data intrării în vigoare a hotărârii de retragere a autorizației, băncii, filialei sau sucursalei respective i se interzice angajarea în orice operațiune financiară.

Cap. II Constituirea

Secțiunea I Forma de organizare

În conformitate cu Legea nr.58/1998 băncile persoane juridice române se constituie sub forma juridică de societate comercială pe acțiuni în baza aprobării Băncii Naționale a României.

În ceea ce privește denumirea unei bănci ea trebuie astfel stabilită încât să nu fie de natură să producă confuzie cu denumirea altei bănci autorizate să funcționeze pe teritoriul României.

Denumirea băncii trebuie să fie în limba română cu excepției cazului în care banca este o filială a unei persoane juridice străine (art. 10 normele Băncii Naționale a României nr. 2/1999).

Secțiunea a II-a Capitalul social

În baza art. 9 normele Băncii Naționale a României nr.2/1999 societățile comerciale pe acțiuni se pot constitui prin subscrierea integrală și simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripție publică.

Capitalul social al băncii trebuie să fie subscris cel puțin la nivelul capitalului minim stabilit de Banca Națională a României și fiecare acționar va vărsa integral și în formă bănească valoarea acțiunilor subscrise până la momentul constituirii.

La constituire, aportul de capital va fi vărsat într-un cont, cu dobândă la vedere sau la termen, deschis la o bancă, persoană juridică română, sau la o sucursală a unei bănci străine autorizate să funcționeze pe teritoriul României. Contul de capital va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerțului art.40 Legea nr.58/1998.

Tot în același articol vedem că legea obligă băncile să mențină în permanență un nivel minim al capitalului social, în forma bănească, în conformitate cu reglementările Băncii Naționale a României. Tot în acest nivel trebuie menținut în permanență și capitalul de dotare al sucursalelor băncilor străine.

Băncile pot majora capitalul social, pe lângă subscrierea de noi aporturi în forma bănească, potrivit legislației în vigoare, și prin utilizarea surselor prevăzute în art.41, Legea nr.58/1998.

primele de emisiune sau de aport și alte prime legate de capital, integral încasate, rămase după plata și acoperirea cheltuielilor neamortizate efectuate cu astfel de operațiuni, precum și rezervele constituite pe seama unor astfel de prime;

dividendele din profitul net cuvenit acționarilor după plata impozitului pe dividende potrivit legii;

rezervele din influențele de curs valutar aferente aprecierii disponibilităților în valută reprezentând capital social în valută;

rezervele constituie din profitul net, existente în sold potrivit ultimului bilanț contabil;

diferențele favorabile din reevaluarea patrimoniului pot fi incluse în rezerve și utilizate pentru majorarea capitalului social.

În 19 mai 2000 acest articol a fost completat de ordonanța de urgență nr.56 printr-un articol unic cu următorul cuprins

Sucursalele din România ale băncilor străine pot majora capitalul de dotare și cu rezervele din influențe de curs valutar aferente aprecierii disponibilităților în valută.

În condițiile stabilite prin reglementări ale Băncii Naționale a României.

Important este că orice modificare a nivelului capitalului social al unei bănci este supusă aprobării Băncii Naționale a României.

Prin normele Băncii Naționale a României nr. 3 din 22 ianuarie 1999 s-au produs următoarele modificări în legătură cu capitalul social.

Art. 9 – Majoritatea capitalului social, inclusiv cea realizată pentru atingerea limitei minime a capitalului social, prevăzută în reglementările Băncii Naționale a României, precum și reducerea acesteia sunt supuse aprobării prealabile.

Art. 10 – În cazul majorării capitalului social, cererea de aprobare semnată de unul dintre conducătorii băncii va fi însoțită de hotărârea organului statutar, din care să rezulte:

suma cu care urmează să se majoreze capitalul social;

nivelul capitalului social preconizat a se realiza în urma acțiunii de majorare;

modalitatea în care se va realiza majorarea solicitată.

Art. 11 – Pentru majorarea capitalului social prin utilizarea surselor prevăzute la art. 41 din Legea nr. 58/1998 se va completa și macheta prevăzută în anexa la prezentele norme.

Art. 12 – În caz de reducere a capitalului social, hotărârea organului statutar va trebui să respecte minimul de capital social, să arate motivele pentru care se face reducerea și modalitatea de realizare a acesteia.

Cap. III Operațiunile desfășurate de societățile bancare

Secțiunea I: Operațiunile permise

Operațiunile desfășurate de bănci se pot împărți în două mari categorii:

→ Operațiunea de atragere a resurselor financiare (operațiuni pasive)

→ Operațiuni de plasare sau fructificare a acestor resurse (operațiuni active)

Operațiuni pasive

Conform art. 18 Legea nr. 33/1991 societățile bancare pot efectua operațiuni de depozite la vedere și la termen în cont cu numerar și titluri constând în atragerea resurselor bănești de la persoanele juridice și fizice în vederea păstrării și fructificării lor. Depozitele conform legii pot fi purtătoare de dobândă.

Operațiunile active

Cea mai importantă operațiune activă este acordarea de credite. Alte operațiuni active sunt: scontarea cambiilor, a warantelor sau a altor efecte de comerț.

Operațiunile desfășurate de bănci pot fi și:

Operațiuni accesorii care se referă la incaso (operațiuni bancare privind primirea, verificare și încasarea sumelor pentru clienții lor pe baza documentelor de decontare, depozite în custodie, servicii de casă – art. 22 și art. 23 din Legea 33/1991)

Operațiuni excepționale și speculative cum ar fi de pildă operațiunile „open market” constând în cumpărarea și vânzarea de titluri de valoare (îndeosebi cele emise de stat de către banca centrală).

În baza legii bancare operațiunile pe care băncile persoane juridice române și sucursalele băncilor străine le pot desfășura în limita autorizației acordate sunt:

acceptarea de depozite;

contractarea de credite, operațiunile de factoring și scontarea efectelor de comerț, inclusiv forfetare;

emiterea și gestiunea instrumentelor de plată și de credit;

plăți și decontări;

leasing financiar;

transferuri de fonduri;

emiterea de garanții și asumarea de angajamente;

tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu:

instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, certificate de depozit);

valută;

instrumente financiare derivate;

metale prețioase, obiecte confecționate din acestea, pietre prețioase;

valori imobiliare;

intermedierea în plasamentul de valori mobiliare și oferirea de servicii legate de acesta;

administrarea de portofolii ale clienților, în numele și pe riscul acestora;

custodia și administrarea de valori mobiliare;

depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;

închirierea de casete de siguranță;

consultanță financiar-bancară;

operațiuni de mandat;

Băncile pot desfășura activitățile prevăzute de legislația privind valorile mobiliare și bursele de valori prin societăți distincte, specifice pieței de capital, care vor funcționa sub reglementarea și supravegherea Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, cu excepția activităților care, potrivit acestei legislații, pot fi desfășurate în mod direct de către bănci.

Operațiunile de leasing financiar vor fi desfășurate de către bănci, prin societăți distincte, constituite în acest scop.

Secțiunea a II-a: Operațiunile interzise

Pe lângă enumerarea principalelor operațiuni pe care băncile le pot desfășura, legea bancară prevede și principalele operațiuni interzise a fi desfășurate. Acestea sunt prevăzute în secțiunea a V-a a legii bancare, sub denumirea Tranzacții Interzise.

Aceste operațiuni pe care băncile nu le pot desfășura sunt:

angajarea în tranzacții cu bunuri mobile și imobile. Se exceptează tranzacțiile cu astfel de bunuri necesare desfășurării activității și pentru folosința salariaților, precum și tranzacțiile cu bunuri mobile și imobile dobândite ca urmare a executării creanțelor băncii.

Bunurile mobile și imobile, dobândite ca urmare a executării silite a creanțelor, altele decât cele necesare desfășurării activității și pentru folosința salariaților, se vând de către bancă în termen de un an de la data dobândirii lor. Pentru bunurile imobile, termenul poate fi prelungit cu aprobarea Băncii Naționale a României;

achiziționarea propriilor acțiuni sau gajarea lor în contul datoriilor băncii. Se exceptează răscumpărarea acțiunilor proprii în vederea reducerii capitalului social, care face obiectul unei aprobări prealabile a Băncii Naționale a României;

acordarea de împrumuturi sau furnizarea altor servicii clienților, condiționată de vânzarea sau cumpărarea acțiunilor băncii;

acordarea de credite garantate cu acțiunile emise de bancă;

primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de plăți;

angajarea în acceptarea de depozite, dacă majoritatea depozitelor provine de la angajații băncii. Se exceptează operațiunile fondurilor de plasament și alte operațiuni financiare bazate pe principiul mutualității.

Cap. IV Reglementări specifice privind activitatea băncilor străine pe teritoriul României

Secțiunea I Filiala

Mai mulți autori considerau că prin noțiunea de filială se înțelege acea societate comercială cu personalitate juridică, care este dependentă din punct de vedere economic de societatea mamă, prin deținerea de către aceasta a unei părți majoritare din capital. Totuși, acești autori propuneau de lege ferenda introducerea în legislația bancară a conceptului de filială – persoană juridică în care o altă persoană sau un grup de persoane care acționează împreună dețin 50% sau mai multe din acțiunile cu drept de vot sau o participație semnificativă care permite acestora să exercite controlul efectiv asupra conducerii sau politicilor filialei.

Putem afirma deci, că filialele băncilor străine constituite în România sunt persoane juridice române, fiind supuse legislației comerciale și bancare române. În sprijinul acestei afirmații este și textul art. 41 alin. 3 din legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, care prevede că statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit propriul sediu, independent de legea aplicabilă persoanei juridice care a înființat-o.

Secțiunea a II-a Sucursala

Definiția dată de legea 58/1998 este: unitate operațională fără personalitate juridică a unei bănci și care efectuează în mod direct toate sau unele dintre activitățile băncii în limita mandatului dat de aceasta. În conformitate cu aceeași lege, băncile străine pot înființa sucursale pe teritoriul României în baza aprobării Băncii naționale a României, cu respectarea formalităților prevăzute de legislația română în vigoare. Prevederile Secțiunii 1 Capitolul II privind autorizarea băncilor, art. 11, referitoare la spațiul destinat sediului bancar al băncilor din normele nr. 2/1999 sunt aplicabile în mod corespunzător și în cazul sucursalelor băncilor străine.

La stabilirea obiectului de activitate al sucursalei unei bănci străine se vor avea în vedere prevederi ale art. 12 din normele BNR nr. 2/1999, respectarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr.58-1998 în legătură cu activitățile obișnuite de bancă, activități care nu pot excede obiectului de activitate al băncii străine respective.

În vederea obținerii aprobării de înființare banca străină solicitantă, trebuie să prezinte Băncii naționale a României, următoarea documentație prevăzută în articolul 28 din normele BNR nr 2 din 1999:

cererea de autorizare (anexa nr.8)

copii legalizată de pe actul constitutiv încheiat în formă autentică, din care rezultă denumirea forma juridică, sediul social și modul de funcționare a băncii străine;

extras din registrul comerțului din țara de origine care atestă înmatricularea băncii și identitatea reprezentanților acesteia;

descrierea băncii străine, care va include:

clasificarea sa în țara de origine, în funcție de mărimea activelor:

descrierea structurii organizatorice;

descrierea acționarilor semnificativi;

descrierea activității

ultimele trei rapoarte anuale ale băncii, certificate de auditori independenți;

descrierea sistemului de reglementare bancară din țara de origine, care va include;

prezentarea autorității de supraveghere bancară din țara de origine;

modul în care societatea bancară străină, inclusiv sucursala pe care o va deschide în România, este supravegheată de autoritatea de supraveghere bancară din țara de origine;

declarația autorității de supraveghere din țara de origine privind:

acordul său referitor la deschiderea unei sucursale în România de către banca în cauză;

viabilitatea societății bancare respective;

hotărârea organului statutar al băncii străine, referitoare la deschiderea unei sucursale pe teritoriul României, din care să rezulte cel puțin:

adresa sediului sucursalei;

operațiunile pe care sucursala urmează să le desfășoare pe teritoriul României;

suma ce va fi pusă la dispoziție sucursalei drept capital de dotare, în conformitate cu art. 40 ultimul alineat din Legea nr. 58/1998;

identitatea conducătorilor (cel puțin 2), împuterniciți să angajeze banca legal în România și competențele acestora. Pentru aceste persoane se va prezenta documentația prevăzută la art. 20 lit. g) din prezentele norme;

studiul de fezabilitate prevăzut la art. 20 lit. f) din prezentele norme;

denumirea băncii sau denumirea sucursalei băncii străine autorizate să funcționeze pe teritoriul României, la care se deschide contul undeva fi transferată suma reprezentând capitalul de dotatre al sucursalei;

orice alte informații pe care banca străină le consideră de natură să susțină viabilitatea proiectului prezentat.

Litera j din acest articol a fost modificată prin normele BNR nr 10/20 decembrie 1999 în acest fel „Comunicarea privind identitatea persoanei sau persoanelor care potrivit art 60 din Legea nr. 58/1998, urmează să verifice și să semneze bilanțul contabil al sucursalei, pentru care se va prezenta documentația prevăzută la art. 20 lit. i din prezentele norme”.

În vederea obținerii autorizației de funcționare în termenul de 2 luni prevăzut de articolul 5 alin 1 din normele BNR nr.2/1999 vor fi prezentat Băncii Naționale a României documentele care atestă îndeplinirea tuturor formalităților pentru înființarea sucursalei.

Documentele ce trebuie prezentată în art.29 din normele BNR nr.2/1999 și va cuprinde:

scrisoare din partea depozitarului fondurilor destinate să constituie capitalul de dotare al sucursalei, care să confirme depunerea acestuia de către o banca străină într-un cont rămas blocat până la înmatricularea sucursalei băncii în registrul comerțului;

dovada care atestă deținerea cu titlu legal a spațiului aferent sediului sucursalei. Se va prezenta documentația prevăzută la art. 22 lit. c) din prezentele norme;

copie certificată de pe cererea de înmatriculare și copie legalizată de pe certificatul eliberat de oficiul registrului comerțului, din care rezultă înmatricularea sucursalei.

În ceea ce privește statutul organic al sucursalei trebuie să ne bazăm pe art. 41 din legea nr 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat care prevede că statutul organic al sucursalei înființate de către o persoană juridică într-o altă țară este supus Legii naționale al acesteia. De aceea sucursala, spre deosebire de filială, nu se bucură de personalitate juridică, înființarea și activitatea ei, fiind guvernate de Lex societatis adică legea națională a societății comerciale. Acest lucru nu înseamnă că sucursala nu se supune legii statului pe teritoriul căruia își desfășoară activitatea. Art. 41 alin. 2, anterior menționat, prevede că numai statutul organic al sucursalei este supus principiului Lex societatis restul activității fiind supus legislației statului unde acesta ființează.

În situația în care societatea bancară străină care și-a deschis sucursala în România încetează a mai funcționa, sucursala acesteia încetează și ea să mai funcționeze deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, dreptul străin, lex societatis. Astfel lichidarea sucursalei nu este un efect al restrângerii autorizației, ci este efectul dizolvării societății bancare străine și deci procedura de lichidare este cea prevăzută de dreptul național al societății bancare străine.

Secțiunea a III-a Reprezentanța

În ceea ce privește deschiderea reprezentanțelor în România băncile străine au obligația să notifice Banca Națională a României în conformitate cu reglementările date de aceasta în așa fel în temeiul prevederilor art. 50 alin. 1 din Legea nr 101/1998 privind statutul Băncii Naționale a României și ale art 10 și 93 din Legea bancară nr 58/1998, Banca Națională a României a emis normele nr 6 din 5 octombrie 1998 privind deschiderea de reprezentanțe în România de către băncile străine.

Pentru acest lucru în art 1 este prevăzut că

Băncile cu sediul în străinătate au obligația să notifice Băncii Naționale a României deschiderea de reprezentanțe în România, în termen de 15 zile de la data deschiderii efective a acestora.

Iar în articolul 2 se precizează că

Scrisoarea oficială de notificare, având antetul băncii străine și semnătura unuia dintre conducătorii acesteia, trebuie să precizeze în mod explicit că reprezentanța își va limita activitatea la acte de informare, de legătură sau de reprezentare și că nu va efectua nici un fel de operațiuni supuse dispozițiilor Legii bancare nr 58/1998.

Scrisoarea oficială în baza art 3 va fi însoțită de următoarele documente:

informații privind banca străină respectivă:

denumirea și forma juridică;

sediul social;

descrierea principalelor activități;

o atestare, în original sau în copie legalizată, din partea autorității de supraveghere bancară din țara de origine a băncii străine, care să confirme existența sa legală, capitalul social, identitatea conducătorilor săi și faptul că societatea în cauză este autorizată ca bancă și este supusă supravegherii autorității respective;

ultimul raport anual al băncii respective;

informații cu privire la reprezentanța a cărei deschidere este notificată:

obiectul activității;

sediul și numărul de telefon/fax;

durata de funcționare;

împuternicire autentificată, semnată de unul dintre conducătorii băncii străine, pentru reprezentanții desemnați să angajeze, valabil în România banca străină;

copie legalizată de pe documentul emis de autoritatea competentă din România – Ministrul Industriei și al Comerțului, prin care se autorizează funcționarea reprezentanței.

Scrisoarea oficială de notificare, împreună cu documentația prevăzută la art. 3, va fi transmisă Băncii Naționale a României – Direcția generală autorizare, reglementare și supraveghere prudențială a societăților bancare.

Documentația trebuie prezentată în limba română.

Pentru documentele redactate într-o limbă străină se va prezenta și traducerea legalizată a acestora.

Documentele întocmite sau legalizate de o autoritate străină vor fi supralegalizate în condițiile prevăzute de legislația română cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Pentru a permite Băncii naționale a României să țină evidența la zi a reprezentanțelor băncilor străine deschise în România, acestea au obligația de a comunica, în termen de 15 zile, Direcției Generale autorizare, reglementare și supraveghere prudențială a societăților bancare orice modificare a principalelor caracteristici sau a celor ale băncii străine pe care o reprezintă, precum și, dacă este cazul, închiderea lor.

Cap. V Răspunderea pentru nerespectarea reglementărilor bancare

Secțiunea I Măsuri de remediere și sancțiuni

Banca Națională a României supraveghează activitatea băncilor, persoane juridice române, și a sucursalelor băncilor străine, pe baza raportărilor de prudență bancară făcute potrivit Legii nr 58/1998 și reglementărilor Băncii Naționale a României date în aplicarea acesteia, precum și prin inspecții:

În situația în care Banca Națională a României constată că o bancă și/sau oricare dintre administratorii, directorii executivi sau cenzorii acesteia se fac vinovați de:

încălcarea unei prevederi a prezentei legi ori a reglementărilor sau ordinelor emise de Banca Națională a României în aplicarea prezentei legi;

încălcarea oricărei condiții sau restricții prevăzute în autorizația emisă băncii;

efectuarea de operațiuni fictive fără acoperire reală;

neraportarea, raportarea cu întârziere sau raportarea de date eronate privind indicatorii de prudență bancară ori alți indicatori prevăzuți în reglementările Băncii Naționale a României;

nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de controlsau în urma acestora;

periclitarea credibilității și viabilității băncii prin administrarea necorespunzătoare a fondurilor ce I-au fost încredințate, Banca Națională a României poate aplica următoare sancțiuni:

avertisment scris dat băncii;

limitarea operațiunilor băncii;

amendă aplicabilă băncii, între 0,1 și 1% din capitalul social, sau administratorilor, directorilor executivi sau cenzorilor, între 1-6 salarii medii/bancă din luna precedentă, la data constatării faptei. Amenzile încasate se fac venit la bugetul de stat;

retragerea aprobării date conducătorilor băncii;

retragerea autorizației băncii.

În urma constatărilor Banca Națională a României poate lua următoarele măsuri prevăzute în art 70 din Legea Bancară:

încheierea unui acord scris cu consiliul de administrație al băncii, care să cuprindă un program de măsuri de remediere;

obligarea băncii aflate în culpă să ia măsuri de remediere a consecințelor faptelor constatate;

instituirea măsurilor de supraveghere specială și de administrare, potrivit dispozițiilor cuprinse în capitolul XIII

– Constatarea faptelor descrise care constituie încălcări ale disciplinei bancare, se face de către personalul Băncii Naționale a României.

Actele de aplicare a măsurilor și sancțiunilor prevăzute se emit de către guvernator sau viceguvernatori, în cazurile prevăzute în reglementările Băncii Naționale a României emise în acest sens.

În ceea ce privește faptele prevăzute la secțiunea a treia din capitolul I din Legea nr. 58/1998 ele constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă.

Secțiunea a II-a Măsuri de instituire a supravegherii speciale și de administrare specială a băncilor.

Consiliul de administrație a Băncii Naționale a României poate hotărî măsuri de instituire a supravegherii speciale a băncilor, pentru încălcarea legii sau a reglementărilor prudențiale emise de Banca Națională a României, constatată în urma efectuării acțiunilor de supraveghere și/sau analizei raportărilor băncii, precum și în cazul constatării unei situații financiare precare. Supravegherea specială se asigură printr-o comisie instituită în acest scop, formată din 5-7 specialiști din cadrul Băncii Naționale a României, dintre care unul va îndeplini funcția de președinte și unul, pe cea de vicepreședinte.

Din legea bancară tragem următoarele concluzii asupra comisiei de supraveghere:

Atribuțiile acestei comisii se stabilesc de către consiliul de administrație al Băncii Naționale a României

Comisia de supraveghere specială nu se substituie conducerii băncii

În perioada exercitării supravegherii speciale, adunarea generală a acționarilor, consiliul de administrație și conducătorii băncii nu pot hotărî măsuri contrare celor dispuse de comisia de supraveghere specială

Membrii comisiei de supraveghere specială au acces la toate dosarele și registrele băncii, fiind obligați să păstreze secretul privind operațiunile bancare.

Comisia de supraveghere specială prezintă rapoarte periodice consiliului de administrație și al Băncii Naționale a României asupra situației băncii.

În funcție de concluziile rezultate din aceste rapoarte, consiliul de administrație al Băncii Naționale a României hotărăște asupra încetării sau continuării supravegherii speciale, fără a depăși însă o perioadă mai mare de 120 de zile de la instituirea măsurii de supraveghere specială.

În cazul în care în activitatea băncii se constată în continuare deficiențe grave, consiliul de administrație al Băncii Naționale a României poate hotărî, de la caz la caz, trecerea la măsuri de administrare specială a acesteia.

Măsurile de administrare specială a băncii se pot dispune în situație în care Banca Națională a României constată sau este sesizată cu privire la următoarele situații prevăzute în art. 79 din legea nr. 58/1998:

măsurile de supraveghere specială nu au dat rezultate într-o perioadă de până la 120 de zile;

există date certe care conduc la concluzia că banca va deveni insolvabilă în următoarele 90 de zile.

Activitatea de administrare specială este efectuată de un administrator special, stabilit de consiliul de administrație al Băncii Naționale a României. Administratorul special poate fi și o persoană juridică specializată, constituită conform legii, care preia integral atribuțiile consiliului de administrație al băncii supuse regimului de administrare specială.

În termen de 45 de zile de la numire, administratorul special prezintă un raport scris consiliului de administrație al Băncii Naționale a României cu privire la starea financiară a băncii și posibilitatea redresării situației acesteia din punct de vedere al siguranței financiare și anexează documentele referitoare la evaluarea activelor și pasivelor băncii, situație recuperărilor activelor, costul menținerii activelor și situația lichidării debitelor.

În termen de 15 zile de la primirea raportului administratorului special, consiliul de administrație al Băncii Naționale a României decide asupra prelungirii activității administratorului special, pe o perioadă limitată, sau se retrage autorizația și se sesizează instanța competentă pentru declanșarea procedurii de lichidare a băncii.

Dacă consiliul de administrație al Băncii Naționale a României constată, pe baza informărilor administratorului special, că banca s-a redresat din punct de vedere financiar și se încadrează în parametrii de supraveghere prudențială stabiliți prin lege și prin reglementările Băncii Naționale a României, măsurile de administrare specială vor înceta și banca își va relua activitatea sub controlul organelor sale statutare.

Cap. VI Sistemul bancar românesc

Secțiunea I: Înființarea BNR

Prima tentativă de constituire a unei bănci naționale a aparținut principelui Grigore Alexandru Ghica al Moldovei care i-a acordat germanului Nuland, directorul unei bănci din Dessav, în mai 1856, autorizația de a înființa o „bancă de scont și circulație”. Deși era supravegheată de stat prin doi comisari, după mai puțin de un an de la primele operațiuni banca a dat faliment. Dar cu toate greutățile, în februarie 1880, guvernul prezidat de I. Brătianu depune Parlamentului proiectul de lege pentru înființarea unei bănci de scont, circulație și emisiune, sub numele Banca Națională a României, lege care a fost promulgată la 17 aprilie 1880.

Dintre principalele cauze care au determinat înființarea Băncii Naționale a României, menționăm:

necesitatea pentru noua clasă în formare – burghezia – de a procura bani ieftini în vederea dezvoltării sale.

nevoile statutului care era nevoit să apeleze la capitalul străin, în lipsa unui organ bancar național care să-l sprijine în situațiile grele și care să îndeplinească rolul de mijlocitor între capitalul străin și piața internă.

necesitatea înfăptuirii reformei monetare pe care războiul o întrerupsese și crease noi dificultăți prin emiterea biletelor ipotecare pe care viitorul organ de emisiune trebuia să le retragă.

solicitările din domeniul agricol, care suferea mari pierderi în lipsa unui organ de scont și emisiune.

necesitatea afirmării independenței economice, prin crearea unui institut național de emisiune, impusă de cucerirea independenței politice în urma războiului din 1877.

Prin art s din legea din 17 aprilie 1880 s-a prevăzut ca statul să participe la capitalul băncii cu o treime, iar restul de două treimi să fie vărsat de sectorul particular prin subscripție publică.

În elaborarea legii din 17 aprilie 1880 o mare influență a avut legislația belgiană, cea mai avansată din Europa în acel moment. Inspirat de aceasta, art 9 stabilea operațiunile pe care banca urma să le facă și anume:

să sconteze sau să cumpere efecte de comerț având ca obiectele de comerț în limitele stabilite de lege

să sconteze bonuri de tezaur până la concurența de 20% din capitolul vărsat

să facă comerț cu aur și argint

să încaseze efectele ce îi vor fi remise de particulari sau de diferite instituții

să facă avansuri de fonduri pe bucăți sau pe amanete de aur și argint

să facă avansuri în cont curent sau pe termene scurte, garantate prin depozite de efecte publice sau valori garantate de stat

De asemenea, art 9 prevede și operațiunile interzise a fi efectuate de către bancă și anume:

să facă împrumuturi pe ipoteci

să facă împrumuturi pe propriile sale acțiuni

să ia parte direct sau indirect la întreprinderi industriale și comerciale

să aibă alte proprietăți imobiliare decât cele strict necesare stabilimentelor sale

Dar operațiunea poate cea mai importantă a unei bănci centrale este emisiunea monetară stipulată în art 12. O modificare importantă adusă legii din 17 aprilie 1880 a avut loc prin legea din 28 ianuarie 1901, prin care s-a aprobat vinderea cotei deținute de stat în Banca Națională a României a fost etatizată în data de 1 ianuarie 1947. În anul 1990 s-a trecut la separarea funcțiilor comerciale, pe care le avuse Banca națională înainte de 1990. Noul statut al Băncii Naționale aprobat prin legea 34/1991 consacră rolul fundamental al acesteia ca bancă centrală și organ al statului.

Acest statut a fost abrogat prin Legea nr. 101/1998 care a aprobat actualul statut al B.N.R. în vigoare de la 1 iulie 1998.

Secțiunea II: Băncile comerciale

Societăți bancare-persoane juridice române

Banca Comercială Română SA (BCR)

A luat ființă în decembrie 1990 prin preluarea de la Banca națională a activităților comerciale. Momentul a reprezentat, se poate spune, chiar începutul reformei sistemului bancar românesc. Ca rezultantă, BCR este considerată azi de specialiști ca lider al pieței financiare românești.

Fondurile proprii ale BCR în anul 1998 erau de 2500 de miliarde lei reprezentând 31,5% din bilanțul agregat al băncilor comerciale românești, strategia băncii prevede deschiderea cât mai largă spre exterior, domeniu în care BCR are deja o carte de vizită prodigioasă.

Banca Română pentru Dezvoltare SA

Este o bancă de tradiție în sistemul bancar românesc, fiind descendentă a Societății Naționale de Credit Industrial creată în 1923. BRD s-a înființat la 1 decembrie 1990 prin preluarea activelor și pasivelor fostei bănci de investiții. BRD se poate mândri cu faptul că este prima bancă din România căreia I s-a acordat licență de bancă custode. Împreună cu subsidiara sa ECO-INVEST BRD, banca poate participa la programul de privatizare și restructurare inițiat de FPS, asigurând servicii de consultanță, evaluare și intermediere a vânzării de acțiuni. Această bancă face parte din grupul Societe Generale și este una din cele mai apreciate bănci în anul 2000.

Banc Post SA

A fost înființată în iulie 1991 pe baza unei hotărâri guvernamentale, ca o bancă în întregime cu capital de stat. Capitalul băncii a fost constituit prin preluarea unei părți din activele Poștei Române. Banc Post este organizată pe profilul băncilor de tip universal.

Banca Internațională a Religiilor

Societate comercială bancară cu capital românesc și de străin, a fost înființată din inițiativa Centrului Internațional Ecumenic, organism sub egida UNESCO, primind de la BNR autorizație definitivă de la funcționare la 2 martie 1994. Acționari ai BIR sunt (Structura Acționarilor – 7 august 1998): persoane juridice rezidente – 79,863%; persoane fizice rezidente – 11,977%; persoane fizice nerezidente – 8,157%; persoane juridice nerezidente – 0,003%. În ultimul timp BNR a început procedura de faliment a BIR care se confrunta cu mari probleme financiare și în prezent banca nu mai funcționează.

Banca Comercială „Ion Țiriac” SA

Este o bancă comercială fondată în noiembrie 1990, care și-a început activitatea la 15 aprilie 1991.

Principalul acționar (1994) este dn-l Ion Țiriac și grupul său de companii din țară și din străinătate cu 31% din capitalul social al băncii. BERD deține o participație de 20%, iar restul acțiunilor sunt deținute de alți 5500 de acționari.

Potrivit publicației „The Bankar” – ediția din septembrie 1994, banca se afla pe locul 46 în clasamentul primelor 100 de bănci central-europene și pe locul 4 în clasamentul băncilor românești. După nivelul dividendelor plătite acționarilor săi, BCIT s-a situat pe locul 1 în clasamentul băncilor din România în fiecare an.

Casa de Economii și Consemnațiuni (CEC)

Este cea mai veche instituție bancară din România. Ea a fost înființată în data de 24 noiembrie 1864 prin legea semnată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza sub denumirea de Casa de Depuneri și Consemnațiuni. CEC este o persoană juridică de societate bancară pe acțiuni, cu acționar unic – statul român – reprezentat de Ministerul Finanțelor. Principalul obiect de activitate constă în păstrarea, atragerea și fructificarea economiilor bănești în lei și în valută ale populației, a disponibilităților bănești ale persoanelor juridice, precum și primirea de sume spre consemnare. Sumele depuse de populație pe instrumente de economisire precum și dobânzile și câștigurile cuvenite pentru acestea sunt garantate de stat.

Banca Transilvania SA

Și-a început activitatea în februarie 1994 având un capital integral privat – român și străin – și sediul central în Cluj-Napoca. Încă de la început banca a adoptat politica „pașilor mici, dar siguri”, prudența și echilibrul fiind caracteristicile recunoscute ale acesteia. În acest fel, banca a cunoscut o dezvoltare continuă, ajungând în prezent una din cele mai performante bănci românești atât sub aspectul performanțelor financiare, cât și a calității serviciilor prestate.

Banca agricolă

În anul 1873 se constituie ca Societate pe acțiuni cu capital privat prima bancă din România profilată pe acordarea de credite proprietarilor de terenuri agricole, denumită „Creditul Funciar Agricol”. În anul 1968 a fost înființată Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară. Prin HG 1196/1990 a fost creată Banca Agricolă, ca societate pe acțiuni. Performanțele în anul 1996 erau:

→ una din cele mai mari bănci comerciale din România după volumul activelor

→ cel mai mare volum de depoziție de la populație

→ cel mai mare număr de clienți

→ cea mai mare rețea în teritoriu (252 de unități), peste 200 bănci corespondente

→ gestionează credite în valoare de 199 milioane dolari de la BIRD și BERD

→ acces la SWIFT

→ operațiuni de schimb valutar inclusiv VISA, Eurocard – Mastercard și cecuri de călătorie

Banca Comercială Unirea SA

Este o bancă comercială cu capital integral privat fondată în nul 1996 prin subscripție publică. Întreg capitalul social al băncii este privat și nu include participarea străină. Obiectul inițial al fondatorilor a fost de a pune bazele unei bănci competitive în măsură să sprijine sectorul de afaceri privat contribuind astfel la tranziția economiei românești la standardele economiei de piață.

BĂNCI DIN ROMÂNIA – 1996

SOCIETĂȚI BANCARE – PERSOANE JURIDICE ROMÂNE

SOCIETĂȚI BANCARE – PERSOANE JURIDICE STRĂINE

Societăți bancare – persoane juridice străine

ING BANK

Face parte din concernul financiar olandez ING Group;una din cele mai puternice investiții de acest fel din Europa asigurând activitățile din sfera bancară ale acestuia. ING Group a fost creat printr-un proces de fuziune care a reunit trei puternice instituții financiare: NMB Bank; Post Bank; Nationale Nederlanden (cea mai mare societate de asigurări). Din 1990 banca a început extinderea spre Europa Centrală și de Est. În România banca a devenit operațională din data de 24 octombrie 1994. ING a fost premiată în 1994 de Euromoney pentru banca cu cea mai bună activitate pe piețele în curs de dezvoltare; ING este considerată ca cea mai bună bancă comercială occidentală din centrul și estul Europei.

Anglo-Romanian Bank Ltd.

Este societate cu răspundere limitată cu capital românesc și străin. Sucursala din București și-a început activitatea la 1 octombrie 1994 având ca obiect de activitate creditarea activității de producție, investiții comerciale, agricole, prestări de servicii desfășurate de persoane juridice și fizice autorizate. În anul 1998, principalul acționar ARB a fost Banca Română de Comerț Exterior SA cu o pondere de 50% din capitalul social, restul fiind deținut de Barklays Bank Plc (30%) și Chemical Bank (20%).

Banca Italo-Romena

Este o bancă comercială înființată la Milano încă din 1980 ca o bancă pentru comerț exterior. Banca este abilitată pentru toate operațiunile bancare cu un accent deosebit pentru tranzacțiile legate de comerțul dintre Italia și România. Biroul de reprezentare din București a fost deschis în martie 1992, iar la sfârșitul anului 1994 au fost primite toate aprobările din partea italiană în vederea transformării reprezentanței în sucursală. Subscripția la capitalul social al băncii a fost făcută de către BRCE, Banca din Sicilia SPA și Instituto Bancaro San Paolo di Torino SPA.

Societe Generale

Agenția din București este controlată în întregime de Societe Generale Paris, bancă cu cea mai importantă rețea din țările în curs de dezvoltare. Constituită la 8 februarie 1980, SG București este una din primele bănci cu capital integral străin care a obținut autorizația de funcționare din partea BNR. SG este prima bancă privată franceză, a XVII-a bancă mondială, având 2000 de sucursale în Franța și 500 în 70 de țări.

Banque Franco-Roumanie

Înființată în anul 1971 ca bancă mixtă Româno-Franceză cu sediul la Paris, Banque Franco-Roumaine și-a deschis sucursala în România în anul 1990 cu sediul la București. BFR este o societate bancară pe acțiuni unde principalii acționari sunt BRCE – 30%; Credit Lyonnais – 16,5%; BNP – 16,5%; SGG – 15%; Credit Industriel et Commerciel – 4%; Banque Paribas – 2,5%; Credit Commerciel de France – 2,4%; Credit du Nord – 2,4%.

Frankfurt Bukarest Bank AG

La constituirea sa în anul 1997 Frankfurt Bukarest Bank AG a fost o bancă mixtă, cu participația BRCE, a Băncii Franco-Române Paris, a BHF BANK AG, Frankfurt/Main, precum și a DG BANK AG, Deutsche Genossenschaftsbank Frankfurt/main, specializată în operațiuni bancare aferente relațiilor de colaborare economice româno-germane.

MISR Romanian Bank

Și-a început activitatea în mai 1997. Banca este o societate mixtă cu legături în toată lumea. Acționarul egiptean (Banque MISR-Cairo) și-a plătit partea sa în lire egiptene care era de 51% din capitalul calculat, la cea mai înaltă rată de schimb la data respectivă și declarată de autoritățile respective la data transferului. După ce statul a pus în aplicare procedurile de privatizare a băncilor mixte Banque MISR-Cairo a vândut 3% din acțiunile sale în bancă, participația sa ajungând la 48% la sfârșitul anului 1996.

Bibliografie

Dan Drosu Șaguna – „Drept financiar și fiscal”, Ed. Eminescu, București, 2000

Dan Drosu Șaguna – „Drept bancar și valutar”, Tipografia Universității din București, 1991

Dan Drosu Șaguna, Costin Florin Donoiaca – „Drept bancar și valutar”, Ed. Proarcadia, București, 1994

Alexandru Pintea, Gheorghi Ruscanu – „Băncile în economia românească”, Ed. Economica, București, 1995

Claude Simon – „Băncile”, Ed. Humanitas, București, 1993

Costin C. Kirițescu, Emilian M. Dobrescu – „Băncile: mica Enciclopedie”, Ed. Expert, București, 1998

Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel – „Moneda, Credit, Bănci”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1994

Ion Turcu – „Drept bancar”, Ed. Lumina Lex, București, 1999

Mariana Diaconescu – „Bănci sisteme de plăți riscuri”, Ed. Economică, București, 1999

Nicolae Păun – „Bani și bănci în structuri europene”, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1995

Thomas Mayer, James S. Deusenberry, Robert Z. Aliber – „Bani, activitatea bancară și economia”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1994

Vasile Dobrescu, Kakus Lajos, Nicolae Trifoiu, Ioan Crișan – „Istorie financiar bancară. Studii asupra băncilor românești din Transilvania”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996

Vasile Lăzărescu – „Bănci comerciale în economia de piață din România”, Ed. Agora, Bacău, 1998