Drept Comercial Profesionirtii … [609209]

1

EMILIA COTOI

DREPT COMERCIAL ROMÂN
PROFESIONISTII COMERCIALI

2012

2

CUVÂNT ÎNAINTE

Abrogarea Codului comercial român prin intrarea în vigoare a Noului Cod civil,
îmbrățișarea teoriei moniste privind raporturile de drept privat, aduc modificări substațiale în
domeniul dreptului comercial ca ramură distintă în cadrul sistemului de drept românesc.
Remarcăm că în Noul Cod Civil este aproape absorbit comercialul, deoare ce regulile
specifice materiei comerciale, a profesioniștilor în general, sunt preluate și extinse pe alocuri
tuturor raporturilor de drept privat. Considerăm că numai în timp, după aplicarea Noului Cod
comercial de către practicieni, după elaborarea de co mentarii, analize și studii aprofundate ale
specialiștilor și cercetătorilor în domeniu asupra regimului juridic a noțiunilor și instituțiilor mai
vechi și mai nou create se va putea determina compatibilitatea noilor reglementări cu realitatea
economico -socială existentă. Numai astfel se va putea decanta viabilitatea, echitatea și
echilibrul său și se va putea afirma dispariția sau nu a dreptului comercial sau al profesioniștilor,
cum ar putea fi denumit de acum .
În orice caz, de acum Noul Cod civil reprez intă dreptul comun pentru toate ramurile de
drept privat, existând în paralel o bogată legislație specială care reglementează regimul juridic al
comercianților, în principal Legea nr. 31/1990, republicată și modificată, O.U.G. nr. 44/2008,
Legea nr. 85/200 6 privind procedura insolvenței, legea nr. 26/1990 privind Registrul comerțului
etc., legislație care, alături de cea specială dedicată profesioniștilor necomercianți, constituie un
argument hotărâtor în privința legitimității dreptului comercial sau al pr ofesioniștilor comercianți
ca disciplină de studiu, necesară formării viitorilor juriști, ce nu poate lipsi din programa de
învățământ a oricărei facultăți de drept.
În această perioadă extrem de tulbure pentru disciplina de studiu universitar privind
Drep tul comercial, încerc prin prezenta lucrare să reunesc principalele aspecte care
particularizează profesioniștii comercianți și să evidențiez principalele modificări aduse în acest
domeniu.

Lector Univ. Dr. Emilia Cotoi

3
CUPRINS

CAPITOLUL I ASPECTE TEORETICE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL ………………………….. ….. 6
SECȚIUNEA 1.1. DEFINIȚIA ȘI AUTONOMIA DREPTULUI COMERCIAL ………………………….. ……… 6
1.1.1. Considera ții generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 6
1.1.2. Relevanța juridică a reglementării faptelor (actelor) de comerț în cadrul Codului comercial ……….. 8
SECTIUNEA 1.2. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 10
TEORIA MONISTĂ PRIVIND DREPTUL PRIVAT ÎN ROMÂNIA ………………………….. ………………… 10
1.2.1. Considera ții generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 10
1.2.2. Extinderea regulilor speciale din dreptul comercial profesioni știlor ………………………….. ……………. 15
1.3.1. Considera ții generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 18
1.3.3. Codul comercial ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 20
1.3.5. Legi comerciale speciale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 21
1.3.6. Actele normative internaționale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 22
1.3.7. Analogia ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 26
1.3.8. Teoriile juridice sau doctrina ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 29
SECTIUNEA 1.4 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 30
PROBLEME DE REZOLVAT ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 30
CAPITOLUL II PROFESIONI ȘTII COMERC IANȚI ………………………….. ………………………….. . 31
SECȚIUNEA 2.1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 31
NOȚIUNEA DE PROFESIONIST COMERC IANT ………………………….. ………………………….. ……….. 31
2.1.1. Considera ții generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 31
2.1.2. Despre comerciant ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 32
SECȚIUNEA 2.2 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 36
NOȚIUNE A DE ÎNTREPRINDERE ÎN VIZIUNEA NOULUI COD CIVIL ………………………….. …………. 36
2.2.1. Considera ții generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 36
2.2.2. Condițiile întreprinderii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 36
SECȚIUNEA 2.3 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 38
ALTE ACTE NORMATIVE CARE DEFINESC ………………………….. ………………………….. …………….. 38
PROFESIONISTUL COME RCIANT ………………………….. ………………………….. ……………………….. 38
SECȚIUNEA 2.4 CATEGORIILE ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 44
DE PROFESIONIȘTI COMERCIANȚI ………………………….. ………………………….. …………………….. 44
SECTIUNEA 2.5. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 45
PROBLEME DE REZOLVAT ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 45
CAPITOLUL III OBLIGAȚIILE COMERCIANȚILOR ………………………….. ………………………….. 46
SECȚIUNEA 3.1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 46
ÎNSCRIEREA ÎN REGISTRUL COMERȚULUI ………………………….. ………………………….. ……………. 46
3.1.1 Despre înregistrarea în registrul come rțului ………………………….. ………………………….. …………………. 46
SECȚIUNEA 3.2. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 49

4
OBLIGAȚIA DE ORGANIZARE ȘI DE ȚINERE A CONTABILITĂȚII ………………………….. ……………… 49
3.2.1. Considera ții generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 49
3.2.2. Regimul juridic ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 50
SECȚIUNEA 3.3 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 51
OBLIGAȚIA DE A EXERCITA COMERȚUL ………………………….. ………………………….. ………………. 51
ÎN LIMITELE CONCURENȚEI LOIALE ………………………….. ………………………….. ……………………. 51
3.3.1. Considera ții genera le ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 51
3.3.2. Comerciantul are dreptul la concuren ța come rcială ………………………….. ………………………….. …….. 52
3.3.3. Modalitati juridice de contracarare a concurentei neloi ale ………………………….. ……………………….. 53
SECȚIUNEA 3.4 FONDUL DE COMERȚ ………………………….. ………………………….. …………………. 56
3.4.1 Aspecte generale referitoare la fondul de comerț ………………………….. ………………………….. ………… 56
3.4.2. Firma ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 56
3.4.3. Emblema ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 58
3.4.4. Alte elemente incorporale ale fondului de comerț ………………………….. ………………………….. ………. 58
3.4.5. Elementele corporale ale fondului de comerț ………………………….. ………………………….. ……………… 58
CAPITOLUL IV ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 61
PROFESIONI ȘTII COMERCIANTI PERSOANE FIZICE ………………………….. …………………….. 61
SECȚIUNEA 4.1. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 61
DOBÂNDIREA CALITĂȚII DE COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ ………………………….. ……………… 61
4.1.1. Condițiile dobândirii calității de profesionist comerciant persoana fizică. ………………………….. …… 61
4.1.2. Regimul juridic al persoanei fizice a utorizate ………………………….. ………………………….. ………………. 67
4.1.3. Regimul juridic al întreprinderii individuale. ………………………….. ………………………….. ………………. 68
4.1.4. Regimul juridic al întreprinderii familiale. ………………………….. ………………………….. …………………… 69
SECȚIUNEA 4.2. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 71
PROBLEME DE REZOLVAT ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 71
CAPITOLUL V SOCIETĂȚILE COMERCIALE ………………………….. ………………………….. …….. 72
SECȚIUNEA 5.1. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 72
REGLEMENTAREA SOCIETĂ ȚILOR COMER CIALE ………………………….. ………………………….. …… 72
5.1.1. Considera ții gen erale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 72
5.1.2. Clasificarea societă ților comerc iale ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 75
5.1.3. Elementele specifice ale contractului de societate ………………………….. ………………………….. ……… 76
5.1.4 Constituirea societă ților comer ciale ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 80
5.1.5. Func ționarea societă ții comer ciale ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 87
SECȚIUNEA 5.2. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 96
MODIFICAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE ………………………….. ………………………….. ………… 96
5.2.1.Condițiile generale ale modificării societăților comerciale ………………………….. …………………………. 96
5.2.2. Majorarea capitalului social ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 97
5.2.3. Reducerea capitalului social ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 99
5.2.4. Prelungirea durate societății ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 100
5.2.5. Fuziunea și divizarea societăților comerciale ………………………….. ………………………….. …………….. 100
5.2.6. Dizolvarea și lichidarea so cietăților comerciale ………………………….. ………………………….. ………….. 102
SECȚIUNEA 5.3 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 109
PROBLEME DE REZOLVAT ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 109
CAPITOLUL VI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 110
REGULI SPECIALE PRIVIND FORMELE SOCIETĂȚILOR COMERCIALE ………………………….. 110
SECȚIUNEA 6.1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 110

5
SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV ………………………….. ………………………….. …………………….. 110
6.1.1. Reguli particulare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 110
SECȚIUNEA 6.2. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 113
SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ ………………………….. ………………………….. ………………. 113
6.2.1. Reguli particulare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 113
SECȚIUNEA 6.3. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 115
SOCIETATEA PE ACȚIUNI ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 115
6.3.1 Considera ții generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 115
6.3.2. Funcționarea societății ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 116
6.3.3. Controlul gestiunii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 130
6.3.4. Despre guvernan ța corpora tistă ………………………….. ………………………….. ………………………….. …..131
6.3.5. Dizolvarea și lichidarea ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 132
SECȚIUNEA 6.4. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 132
SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACȚIUNI ………………………….. ………………………….. …………. 132
6.4.1. Reguli particulare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 132
SECȚIUNEA 6.5. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 133
SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ ………………………….. ………………………….. ………….. 133
6.5.1.Reguli particulare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 134
SECȚIUNEA 6.6 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 137
PROBLEME DE REZOLVAT ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 137
CAPITOLUL VII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 138
ALTE CATEGORII DE PROFESIONI ȘTI COMERC IANȚI ………………………….. …………………. 138
SECȚIUNEA 7.1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 138
GRUPUL DE INTERES ECONOMIC ………………………….. ………………………….. …………………….. 138
7.1.1. Noțiunea de grup de inter es economic ………………………….. ………………………….. …………………….. 138
7.1.2. Trusturile grupului de interes economic ………………………….. ………………………….. ……………………. 139
7.1.3. Natura juridică și constituirea grupului de interes e conomic ………………………….. …………………… 139
7.1.4. Răspunderea fa ță de terți ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 141
7.1.5 Adoptarea hotărârilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 142
7.1.6. Încetarea calită ții de m embru ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 142
SECȚIUNEA 7.2. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 145
ÎNTREPRINDERILE DE STAT ȘI REGIILE AURONOME ………………………….. …………………………. 145
7.2.1.Consideratii generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 145
7.2.2. Modul de organizare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 146
7.2.3 Conducerea intreprinderilor de stat și a regiilor auto nome ………………………….. ……………………… 147
SECȚIUNEA 7.3. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 149
INSTITUȚIILE DE CREDIT ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 149
7.3.1. Institu țiile bancare ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 149
7.3.2. Cooperativele de credit ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 151
SECȚIUNEA 7.4 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 154
PROBLEME DE REZOLVAT ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 154
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 155

6
CAPITOLUL I
ASPECTE TEORETICE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

SECȚIUNEA 1.1.
DEFINIȚIA ȘI AU TONOMIA DREPTULUI COMERCIAL

1.1.1. Considera ții generale
Pentru a defini dreptul comercial, ad initio , este necesar să fie explicitat termenul comerț ,
termen ce semnifică activitatea care face obiectul reglementării pentru această ramură de drept.
Etimo logic, termenul comerț provine de la cuvântul din limba latină commercium , care
are semnificația cu marfă (cum-cu și merx -marfă), sugerând faptul că, în esența lui, comerțul se
traduce în diverse operațiuni cu mărfuri1.
În doctrină, termenul comerț este an alizat în sens economic și în sens juridic, astfel2:
– în sens economic , comerțul este o activitate al cărui scop este schimbul și circulația
mărfurilor de la producător la consumator. Sub acest aspect, comerțul se prezintă ca o activitate
de interpunere î ntre producător și consumator, realizată de către comercianți, persoane fizice
sau juridice, în scopul de a obține profit. Deci, din acest punct de vedere, dreptul comercial se
prezintă ca o totalitate de norme juridice care reglementează activitatea comer cianților de
interpunere în circulația mărfurilor de la producător la consumator;
– în sens juridic , termenul comerț semnifică operațiunile de producere a mărfurilor de
către fabricanți, de executarea a lucrărilor și prestarea de servicii de către antrepre nori sau
prestatorii de servicii, precum și activitatea de interpunere în circulația mărfurilor a
comercianților. Altfel spus, sub aspect juridic, dreptul comercial reglementează activitatea de
producere și circulație a mărfurilor, de executare a diverselo r lucrări și de prestare a serviciilor3
sau, sintetic spus, comercialitatea.
În general, comercialitatea înseamnă calitatea sau atributul unui raport juridic de a fi
comercial.
Adoptarea Noului Cod civil (Legea nr. 287/2009), prin care au fost unificate r egulile de
bază ale dreptului privat, în principal cele de drept comercial, determină o nouă abordare a
dreptului comercial și chiar o redefinire a „materiei comerciale”4.

1 A se vedea: S.D. Cărpenaru, Drept comercial ro mân, Ediția a 5 -a, Editura All Bek, București, 2004, p. 1.
2 Ibidem.
3 A se vedea: art. 3 și art. 7 C.com.
4 Smaranda Angheni, Dreptul comercial intre traditionalism si modernism , Revista Curierul judiciar nr. 9/2010, pp. 483 si
urm.

7
Codul comercial român a fost adoptat în anul 1887 și a fost inspirit in Codul comerc ial
italian din anul 1882. Acesta a răspuns nevoilor dezvoltarii comertului si, implicit, ale apararii
intereselor comerciantilor de la inceputul secolului al XIX -lea, care au dus la recunoasterea si
legiferarea dreptului comercial, ca un drept special f ata de dreptul civil.
Piatra de hotar în formarea dreptului comercial a constituit -o adoptarea Codului
comercial francez in 1807. Anumite acte juridice, fapte juridice si operatiuni economice –
denumite acte de comert – au iesit de sub incidenta Codului ci vil francez din 1804 si li s -a dat o
reglementare noua in Codul comercial, corespunzatoare exigentelor activitatii comerciale.
In anul 1942, sub influenta conce pțiilor corporatiste ale vremii, in Italia a fost adoptat un
nou Cod civil, care cuprindea o reglementare unitară a dreptului privat . O reglementare parțială
a fost consacrata si de Codul unic elvetian al obligatiilor.
In conceptia Codului civil italian, notiunea de “comert” este inlocuita cu cea de activitate
economica, iar noțiunea de comerciant, cu cea de “intreprinzator”. Raporturile economice sunt
considerate fenomene de organizare, iar intreprinderea ca organizare de bunuri si personae.
Codul civil i talian generalizeaza conceptia de intreprindere. Aceasta cuprinde orice forma de
activitate productiva organizata, industriala, agricola, comerciala si de credit.
In Codul civil italian nu exista o definitie a intreprinderii, ci a intreprinzatorului. Prin
intreprinzator se intelege acea persoana care exercita profesional o activitate economica
organizata, in scopul productiei sau schimbului de bunuri sau servicii.
Din cele aratate rezulta ca in noua reglementare a dreptului comercial italian – Codul
civil, a abandonat sistemul actelor de comert, consacrat in Codul comercial din 1882, in
favoarea sistemului intreprinderii.
Codul comercial român a rămas tributar acestor modificări. În perioada 1949 –
1990 deși a rămas în vigoare, acesta a căzut în desuetudine, datorită politicii economice
centralistă a regimului comunist.
Din anul 1990, odată cu trecerea la economia de piață, a fost creat cadrul
politico – social și economic pentru economia de piață și mediul concurențial. Prin Legea nr.
31/1990 a fost abrogat parțial Codul comercial respectiv prevederile art. 77 – 220 si 236 din
Codul comercial, referitoare la intreprinderile mici si la asociațiile cu scop lucrativ, cu
personalitate juridică, din Decretul -lege nr. 54/1990 privind organizarea si desfășurarea uno r
activități economice pe baza liberei inițiative, Decretul nr. 424/1972 privind constituirea și
funcționarea societăților mixte în România, cu excepția art. 15, art. 28 alin. 1, art. 33 si art. 35
alin. 2 si 3, Decretul -lege nr. 96/1990 privind unele măsu ri pentru atragerea investiției de capital
străin în România.
Dar, intreprinderea nu mai este considerată un act obiectiv de comerț, ci fundamentul
economiei organizate.

8
Noua abordare a dreptului comercial nu se poate realiza decât comparând aspectele
definitorii ale materiei comerciale în lumina Codului comercial din 1887, aspecte relevante în
privința tradiției dreptului românesc, cu reglementările moderne din Noul Cod civil, inclusiv cele
din Legea nr. 71/2011 de aplicare a acestuia.
Comparând „tradiția ” cu „modernismul” reglementărilor privitoare la „materia comercială”,
cel puțin din punct de vedere teoretic, pot fi identificate mai multe aspecte, care reprezintă
provocări pentru reflecții privind dreptul comercial.
Dintre toate aspectele privind „mate ria comercială” analizate, două sunt mai importante,
deoarece definesc dreptul comercial, respectiv faptele (actele) de comerț și comercianții . De
ce? Răspunsul este cât se poate de categoric. Comercialitatea raporturilor juridice a fost
stabilită de legiui tor în Codul comercial, potrivit concepției obiective , a naturii faptelor și actelor
juridice pe care le săvârșește sau le încheie, de regulă, un comerciant. Or, prin abrogarea
Codului comercial acestea nu mai constituie un criteriu de identificare a rapor turilor de drept
comercial. Și, poate mai important decât acest lucru este definirea comerciantului care,
în concepția (teoria) obiectivă , are ca punct de referință activitatea pe care o desfășoară
persoana fizică – comerciant sau persoanele juridice, în p rincipal, societățile comerciale.
1.1.2. Relevanța juridică a reglementării faptelor (actelor) de comerț în cadrul
Codului comercial5
În mod tradițional, dreptul comercial este acea ramură de drept privat care
reglementează „materia comercială” ce cuprinde , pe de o parte, faptele (actele) de comerț, iar
pe de altă parte, persoanele care le realizează, în principal, comercianții.
Faptele (actele de comerț) au fost stabilite de legiuitor potrivit criteriului obiectiv, sub
aspect pozitiv „sunt fapte de comerț… ” (art. 3 C.com.), și negativ „nu se poate considera ca fapt
de comerț…” (art. 5 C.com.) criteriu care s -a bazat pe ideea de intermediere (interpunere)
în schimbul de mărfuri sau de alte valori , ori pe ideea organizării activității de intermediere sub
forma unei întreprinderi, sau pe ideea că orice activitate sau operațiune conexă cu primele două
are caracter comercial, potrivit regulii accesorium sequitur principale .
Chiar dacă enumerarea făcută de legiuitor cu privire la faptele de comerț obiective (art. 3
C.com.) nu este limitativă, evoluția vieții economice și sociale adăugând alte fapte în conținutul
cărora există operațiuni de intermediere, totuși această enumerare a faptelor de comerț a
reprezentat criteriul principal pentru definirea comerciantului –persoană fizică (art. 7 C.com.) și
pentru societățile comerciale (art. 1 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale,
republicată cu modificările și completările ulterioare).
Criteriul obiectiv de identificare a faptelor de comerț este completat c u cel subiectiv ,
prevăzut de legiuitor în art. 4 C.com., articol potrivit căruia sunt considerate fapte de comerț și

5 Smaran da A. idem, pp. 483.

9
„celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă
contrariul nu rezultă din însuși actul ”.
Doctrina de specialitate, văzând dispozițiile art. 6 alin. (1) C.com. coroborat cu art. 56
C.com. a adăugat și cea de -a treia categorie – așa-numitele fapte (acte) unilaterale (mixte) de
comerț , așa încât, în cazul în care una dintre părți are calitatea de c omerciant întreaga
operațiune juridică, va fi supusă legii comerciale.
Deci, și în privința acestei categorii de fapte (acte) de comerț, în mod indirect se face
trimitere la criteriul obiectiv de stabilire a faptelor de comerț de vreme ce comerciantul, el însuși,
este definit potrivit criteriului obiectiv.
În acest cadru legislativ exista o trimitere directă și indirectă la faptele obiective de
comerț atât pentru definirea comerciantului , cât și pentru identificarea celorlalte fapte (acte) de
comerț .
Prin a brogarea Codului comercial, potrivit Noului Cod civil, au „dispărut” din cadrul
legislativ faptele (actele) de comerț. Văzând și Proiectul legii de aplicare a Noului Cod civil, se
poate constata că, în mod expres, legiuitorul dispune în art. 6 alin. (2) că „În toate actele
normative în vigoare expresiile „acte de comerț” sau „fapte de comerț” se înlocuiesc cu expresia
„activități de producție, comerț sau prestări de servicii, după caz”.
Deși nu mai există o consacrare legislativă a faptelor (actelor) de com erț, totuși,
legiuitorul, atât în cuprinsul Noului Cod civil, cât și în Proiectul legii de aplicare a acestuia
folosește termenul de „comercial” (art. 1363 – divulgarea secretului comercial) sau chiar
activitate de „comerț” art. 6 alin. (2) din Legea nr. 7 1/2011 de aplicare a Noului Cod civil, termeni
care, ar trebui definiți.
Așadar, expresiile faptele (actele) de comerț sunt înlocuite cu operațiuni, activități
concretizate în acte juridice care pot fi săvârșite atât de comercianți , cât și de alți profesio niști,
fie că aceștia sunt agenți economici, întreprinzători etc.
Totodată, este important de subliniat și faptul că în structura Noului Cod civil există
dispoziții privitoare la contractele comerciale , cum ar fi: contractul de mandat, contractul de
comisi on, contractul de consignație, contractul de expediție, contractul de agent, contractul
antrepriză, contracte care au în conținutul lor operațiuni de intermediere, interpunere în schimb,
activitate specifică comercianților și care formează substanța art. 3 C.com.
Având în vedere faptul că, în condițiile Noului Cod civil, aceste contracte pot fi încheiate
atât de comercianți, cât și de alți profesioniști, concluzia firească la care se poate ajunge este
aceea că natura operațiunilor realizate de un comerciant nu mai reprezintă un criteriu principal
de definire a comerciantului.
Unificarea dreptului privat prin includerea în Noul Cod civil a principalelor dispoziții care
reglementează „materia comercială” nu aduce cu nimic atingere existenței dreptului comercia l –
ca ramură de drept privat, parte integrantă a sistemului de drept românesc.

10
Chiar dacă Codul civil reprezintă dreptul comun pentru toate ramurile de drept privat,
totuși, în materie comercială există o bogată legislație specială care reglementează regi mul
juridic al comercianților, în principal Legea nr. 31/1990, republicată și modificată, O.U.G. nr.
44/2008, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței etc., legislație care, adăugându -se
dispozițiilor din Noul Cod civil constituie un argument hotărâ tor în privința legitimității dreptului
comercial, al autonomiei acestuia.

SECTIUNEA 1 .2.
TEORIA MONISTĂ PRIVIND DREPTUL PRIVAT ÎN ROMÂNIA6

1.2.1. Considera ții generale
Odata cu intrarea in vigoare noul Cod civil (NCC) prin Legea nr. 287/2009 privind Co dul
civil, prin Legea sa de punere in aplicare nr. 71/2011, modificată prin OUG nr. 79/2011 pentru
reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
se consacră unificarea dreptului civil și a dreptului comerc ial în cadrul aceluiași cod, idee ce, de
altfel, datează cel puțin de pe vremea marelui comercialist Cesare Vivante 7.
Problema teoretică a autonomiei dreptului comercial (și a dreptului societăților
comerciale) are importante aplicații practice și a preoc upat doctrina din secolul trecut și până
astăzi, fiind strâns legată și de concepția unității dreptului privat. Teza unității dreptului privat
pleacă de la concepția obiectivă asupra dreptului comercial și a fost apărată de Vivante (1937)
în lucrarea „Un c ode unique des obligations”, care în susținerea acestei teze afirmă
exemplificativ că: „Dacă o cambie este supusă acelorași reguli indiferent de semnatar, de ce să
nu fie la fel și în cazul contractului de vânzare -cumpărare?”. Aceeași tendință a fost urmat ă în
Elveția, Anglia, Italia (Codul Civil din 1942), Olanda (1970 și 1976), Québec.
În favoarea unității dreptului privat pledează următoarele argumente:
– Unitatea regulilor dreptului privat asigură protecția necomercianților; prin recunoașterea
caracteru lui autonom al dreptului comercial, necomercianții ar fi nedreptățiți în relațiile lor cu
comercianții, deoarece li s -ar aplica legea comercială, care este o lege profesională, adoptată în
interesul unei categorii profesionale.
– Divizarea drept civil – drept comercial ar da naștere la dificultăți de interpretare,
deoarece aceleiași instituții juridice (de exemplu contractului de vânzare -cumpărare) i s -ar
aplica reguli diferite, impunându -se astfel instanțelor judecătorești să se pronunțe, într -o prima
fază, asupra caracterului civil sau comercial al litigiului.

6 Gh. Buta , Conceptia monista a Noului Cod civil , Conferinta Noul Cod civil, Craiova, octombrie 2011
7 Care deși inițial a fost cel mai mare dușman al acestei idei, mai târziu să devină promotor al acestei idei de unificare.

11
– Deoarece enumerarea faptelor de comerț (art. 3 Cod comercial în prezent abrogat) nu
este limitativă, apare pericolul aplicării legii comerciale și necomercianților pentru diverse
contracte nenumite sau pentru alte activități ale lor, care ar putea fi privite drept comerciale.
– Atât dreptul comercial, cât și dreptul civil folosesc aceleași principii și, mai ales,
aceleași noțiuni (contract, obligație, prescripție etc.).
– Dacă regulile dreptului com ercial sunt mai bune, atunci să fie aplicate și
necomercianților.
– Regulile de bun simț impun ca aceeași categorie de acte să fie supusă acelorași reguli.
Astfel dacă unei cambii i se aplică aceleași reguli, indiferent de cine o semnează – comerciant
sau necomerciant – de ce nu ar fi la fel și în cazul unui contract de vânzare –cumpărare?
– În unele țări (Italia, Elveția) s -a ajuns la o „comercializare” a dreptului civil,
simplificându -se astfel raporturile juridice.
– Recunoscându -se rolul uzanțelor (obi ceiurilor) ca izvor de drept comercial se ajunge la
o delegare a atribuțiilor legislative comercianților, din a căror practică se nasc aceste uzanțe;
facem totuși precizarea că uzanțele nu erau până la intrarea în vigoare a Noul Cod civil
recunoscute ca iz vor decât excepțional, când părțile nu dispun altfel și nu constituiau izvor
normativ de drept în dreptul nostru comercial 8
S-au adus însă și o serie de argumente în favoarea autonomiei dreptului comercial
dintre care menționăm:
– Aplicarea legii comercia le și necomercianților este impusă de necesitatea ca raportul
juridic să fie reglementat unitar; totuși, legea comercială se aplică numai raportului juridic dintre
comerciant și necomerciant, nu și statutului juridic al acestuia din urmă.
– Dificultățile d e interpretare nu sunt un argument hotărâtor, deoarece aceste dificultăți
există și în alte ramuri de drept (dreptul muncii, dreptul maritim).
– Dificultățile privind determinarea sferei de aplicare a dreptului comercial se pot elimina
prin formularea limi tativă a faptelor de comerț. În acest sens sunt prevederile Codului comercial
Carol al II -lea din 1938, ce nu a intrat în vigoare, care prin art. 3 enumeră exemplificativ actele
de comerț.
– Un statut juridic propriu este necesar pentru dreptul comercial, statut care îl impune ca
autonom, dat fiind evoluția istorică, precum și existența unor competențe și proceduri speciale
aplicabile dreptului comercial.
– Chiar dacă unele țări nu au o autonomie legislativă, asta nu înseamnă că nu sunt reguli
și principii specifice aplicabile numai raporturilor comerciale.
– Autonomia dreptului comercial e reclamată de anumite cerințe specifice, ca: lipsa
formalismului, celeritatea relațiilor comerciale, seriozitatea, punctualitatea etc.

8 În prezent, No ul Cod civil dispune în art. 1: „(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale
dreptului.

12
Noul Cod civil român și -a găsit surs a de inspirație din modelul italian (1942), cel
quebeçoise (1994), olandez (1838, 1992) sau elvețian (Codul elvețian al obligațiilor, 1881 și
1911) și astfel, pe lângă materia specifică dreptului civil tradițional, Noul Cod civil cuprinde și
dreptul comerc ial, în încercarea de a se asigura o abordare unitară și atotcuprinzătoare9, lucru
care însă s -a dovedit dificil de realizat efectiv în practică.
Astfel, au rămas o serie de reglementări speciale în afara Noul Cod civil, supuse
reglementării unor legi spec iale, cum ar fi cele care privesc în primul rând societățile comerciale,
actorii cei mai importanți de pe scena dreptului comercial, societățile comerciale speciale cum ar
fi societățile de asigurări, instituțiile de credit – activitatea bancară în general , societățile de
servicii de intermediere financiară, societățile comerciale emitente de valori mobiliare – adică
titlurile de valoare și piața de capital, regiile autonome etc., reglementări privind Registrul
comerțului, insolvența [6], protecția consumat orilor ș.a.
Totodată, remarcăm că Noul Cod civil consacră anumite prevederi aplicabile numai
comercianților – deveniți din punct de vedere terminologic profesioniști -, astfel că anumite
instituții, ca fiducia, determinarea prețului între profesioniști, lo cațiunea spațiilor destinate
exercitării activității unui profesionist, contractul de cont curent încheiat între profesioniști,
răspunderea profesionistului pentru fapta sa, remunerarea intermediarului profesionist,
obligațiile depozitarului profesionist, creditorii profesioniștilor care își divid patrimoniul afectat
exercitării profesiunii, termene de prescripție speciale pentru profesioniști etc. Datorită acestor
acte normative ce rămân în afara Codului civil, considerăm că dreptul comercial nu dispare
odată cu unificarea dreptului privat, acesta întrucât comerțul în sine, ca activitate exercitată nu
dispare și nici comercianții, cei care exercită această activitate nu pot dispărea, chiar dacă acum
se numesc profesioniști 10
Așadar se păstrează multe import ante instituții originale ale dreptului comercial, având în
vedere că trebuie să recunoaștem că dreptul comercial (devenit al profesioniștilor) este și va
rămâne ramura cea mai dinamică a dreptului privat. Totuși, actuala reglementare a îmbrățișat
teoria u nității dreptului privat, prevăzând că la data de intrare în vigoare a Noul Cod civil se
abrogă Codul comercial, cu excepția unor dispoziții privind probele în materie comercială,
măsurile asigurătorii ș.a., care se vor abroga pe data intrării în vigoare a noului Cod de
procedură civilă, respectiv a dispozițiilor din Codul comercial referitoare la comerțul maritim și
navigație care vor rămâne în vigoare pană la data adoptării Codului maritim, dată probabilă,

9 Partea interesată trebuie să facă dovada existenței și a conținutului uzanțelor. Uzanțele publicate în culegeri elaborate
de că tre entitățile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.
10 Considerăm că noțiunea de profesionist implică însă o paletă mai largă de cuprindere a mai multor profesiuni, nu
numai aceea de fost comerciant, fiind inc luși aici și liber -profesioniștii, pe lângă întreprinzător, operator economic,
precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice, precum prevede în mod expres Noului C.
civil art. 3.

13
care încă nu se cunoaște. Astfel, Noul Cod civil a preluat diverse prevederi din acte normative
ce s-au abrogat, unificând normele de drept comercial cu cele de drept civil. Menționăm că
reglementarea din dreptul nostru confirma înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil
autonomia dreptului comer cial și a dreptului societăților comerciale, care fac parte din marea
familie a dreptului privat, împreună cu dreptul civil, iar în urma noilor reglementări din Noul Cod
civil se tinde la uniformizarea unor reglementari legate de persoane, obligații și co ntracte, dar
nu se includ prevederi speciale legate de organizarea, funcționarea sau dispariția societăților
comerciale sau a comercianților persoane fizice.
Notăm și faptul că, deși Noul Cod civil este adresat în primul rând relațiilor care iau
naștere în tre persoane fizice, persoane juridice, pe temei de egalitate, în vederea satisfacerii
unor drepturi și obligații în plan civil, el reprezintă în același timp și un pas înainte din punctul de
vedere al ordonării raporturilor între persoane fizice și persoa ne juridice, reprezintă o
sistematizare a legislației, o modificare a ei, operând o apropiere între principiile dreptului
continental de inspirație franceză, napoleoniană, cu principiile dreptului anglo -saxon, care este
un drept mai aplecat spre tranzacție , spre mediere, spre afaceri, spre circulația bunurilor 11
În expunerea de motive la proiectul Noul Cod civil se afirma promovarea concepției
monistea Noul Cod civil , prin încorporarea totalității reglementărilor privitoare la persoane,
relații de familie și relații comerciale. Astfel, art. 2 din Noul Cod civil prevede obiectul și
conținutul acestuia, stipulând că acesta reglementează raporturile patrimoniale și
nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil incluzându -se aici, pe lângă persoan e
fizice și juridice, și profesioniștii/comercianții și neprofesioniștii/necomercianți. Se menționează
totodată că acest cod este alcătuit dintr -un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun
pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritu l dispozițiilor sale, adică Noul Cod civil
constituie dreptul comun și pentru întreaga materie comercială la care se referă, deși noi
suntem de părere că ar trebui de fapt să se constituie ca drept comun pentru toate domeniile
comerciale, indiferent dacă n u sunt reglementate direct de Noul Cod civil, cum ar fi societățile
comerciale, insolvența, dreptul bancar, al transporturilor, cambial etc., întrucât art. 3 din Noul
Cod civil se referă la aplicarea generală a Noul Cod civil , în sensul că el se aplică și raporturilor
dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil.
Această prevedere are menirea să abroge concepția concretizată de fostul art. 56 C.com.. care
supunea legii comerciale și actele de comerț unil aterale, adică dacă un act era comercial numai
pentru o parte, se aplica legea comercială și celeilalte părți 12
Totodată art. 3 prin alin. 2 introduce termenul nou de „profesionist”, cu un sens ceva mai
larg, ca fiind cei care exploatează o întreprindere. Iată că un termen este definit prin altul,

11 Noul Cod civil de la The Money Channel de luni, 3 octombrie 2011, la care a participat ministrul Cătălin Predoiu.
12 G. Buta, Noul Cod Civil și unitatea dreptul ui privat , în volumul Noul Cod Civil. Comentarii, Ed. a III -a, revăzută și
adăugită, Ed. Universul jur idic, București, 2011, pag. 65.

14
tehnică care nu este prea clarificatoare. În continuare nu se definește expres întreprinderea, ci
indirect alin. 3 al aceluiași articol se ocupă numai de exploatarea unei întreprinderi13, așadar de
desfășurarea une i activități, de cei care exercită cu regularitate o activitate de producție, comerț
sau prestări servicii, indiferent dacă se urmărește un scop lucrativ sau nu. Așadar, se instituie
un nou regim juridic în funcție de calitatea de profesionist și neprofesi onist, depărtându -ne de la
sistemul obiectiv care reglementa regimul juridic la comerciantului în lumina Codului comercial
abrogat de intrarea în vigoare a Noul Cod civil și se adoptă criteriul bazat pe influența
germanică, având în vedere persoana, dreptu l comercial fiind considerat de acum un drept al
profesioniștilor, orice operațiune a profesioniștilor fiind considerată operațiune comercială 14
Se precizează prin Legea nr. 71/2011 de punerea în aplicare a Noul Cod civil că
noțiunea de „profesionist” pre văzută la art. 3 din Noul Cod civil include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să
desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de
lege, la dat a intrării în vigoare a Noul Cod civil. Deși diverși doctrinari au făcut considerații pe
marginea acestei formulări în sensul că noțiunea de comerciant nu a dispărut și că se menține
în continuare [15], în paralel cu profesioniștii din care face parte (pro fesioniștii incluzând
comercianții), suntem de părere că legiuitorul a dorit să precizeze că termenul de profesionist
este menit să înlocuiască la data intrării în vigoare toți ceilalți termeni care se regăsesc în
diverse legi speciale dedicate acestora și exercitării activității lor, fiind de acum înlocuite cu
acest nou termen de profesionist. Deci termenii care au de acum relevanță în domeniul
comercial ar fi „profesionist” și „întreprindere”, renunțându -se la comerciant și fapte sau acte de
comerț, deci la sistemul obiectiv, în favoarea celui subiectiv.
Referitor la faptele sau actele de comerț, văzând și Legea de aplicare a Noul Cod civil ,
se poate constata că, în mod expres, legiuitorul dispune în art. 8 alin. 2 că în toate actele
normative în vigoare expresiile „acte de comerț” sau „fapte de comerț” se înlocuiesc cu expresia
„activități de producție, comerț sau prestări de servicii, după caz”.
În același timp, în finalul OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare
intrării în vigoare a L egii nr. 287/2009 privind Codul civil se mai precizează, pentru a se clarifica
aceste aspecte, că la data intrării in vigoare a Noul Cod civil sintagma „contract comercial” sau
„contracte comerciale” se înlocuiește cu sintagma „contract civil” sau, după ca z, „contracte
civile”, iar sintagma „contracte sau acte de comerț”, cu termenul „contracte”. Acesta precizare
este menită să vizeze aplicarea contractelor considerate apanajul exclusiv al comercianților și
neprofesioniștilor, fiind expres reglementate în N oul Cod civil contractul de comision, de

13 Exploatarea unei întreprinderi este definită în art. 3 din NCC drept exercitarea sistematică, de către una sau mai multe
persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea
de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
14 G. Florescu, Z. Bamberger, C. Florescu, Curs de dreptul societăților come rciale, Ed. Universul juridic, București, 2010,
pag. 13, 14

15
consignație, de expediție, de agenție, de intermediere, de antrepriză, de report, de furnizare, de
depozit hotelier, de cont curent, bancar curent și altele bancare, de asigurare ș.a. Totuși alte
contracte important e utilizate până acum de comercianți, precum contractul de leasing, de
factoring, de franciză nu au fost incluse în Noul Cod civil , fiind în continuare reglementate
distinct, prin legi speciale 15.
1.2.2. Extinderea regulilor speciale din dreptul comercial profesioni știlor
Referitor la reglementarea care exista în Codul comercial a regimului juridic aplicabil
operațiunilor juridice destinate comercianților (consacrate în art. 42 -46) de care am menționat
mai sus, este cunoscut că se impuneau reguli speciale comerțului, derogatorii de la dreptul
comun, impuse de celeritatea tranzacțiilor, favorizarea circulației și protecția creditului, lipsa de
formalism, în general o mai mare libertate în încheierea actelor juridice. Pentru realizarea
acestui deziderat se im punea o respectare riguroasă a obligațiilor contractuale prin anumite
mijloace specifice, precum autonomia de voință și aparența mai largă, interdicția acordării
termenului de grație, curgerea de drept a dobânzilor și capitalizarea dobânzilor, solidaritate a
debitorilor etc.
De acum Noul cod civil sistematizează și integrează reglementări de drept comercial,
ceea ce implică preluarea acestor principii în Noul Cod civil spre a fi în continuare aplicabile
profesioniștilor comercianți și nu numai, fiind în anum ite condiții aplicabile și altor profesioniști
sau mai mult, chiar neprofesioniștilor. Așadar, s -a ales metoda de extindere a aplicării regulilor
tuturor raporturilor de drept privat, indiferent de părțile acestui raport sau preluarea acestora de
Noul Cod civil pentru a fi aplicate numai profesioniștilor .
a). Regula solidarității debitorilor este prevăzută de art. 1446 din Noul Cod civil, fiind
prezumată între debitorii unei obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi, dacă
prin leg e nu se prevede altfel. Regula este deci valabilă numai pentru profesioniști. În ceea ce
privește solidaritatea fideiusorilor (în dreptul comercial creditorul era protejat în mod special)
aceasta nu mai este valabilă, art. 2300 din Noul Cod civil dispunând că fideiusorul nu mai poate
invoca beneficiile de discuțiune și de diviziune atunci când se obligă împreună cu debitorul
principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar.
b). Interdicția acordării termenului de grație din dreptul comercial este extinsă la
profesioniști, menținându -se regula conform căreia debitorul se află de drept în întârziere la

15S. Angheni, op.cit. pag. 75 și urm; G. Buta, op.cit. 55 și urm.; S. Chirică, M. Mitan, Reglementarea instituțiilor
„profesionist”, „întreprindere” și „comerciant” în lumina noilor prevederi ale C odului Civil, în volumul II al Codului Civil
adnotat de experții caselor de avocatură de top din România, Ed. Colecția Lex Dex, Săptămâna financiară, pag. 113; G.
Piperea, Concepția monistă a noului Cod civil între intenție și realitate, Revista romana de drept al afacerilor nr. 6/2011,
pag. 13 și urm.; G. Piperea, Despre noul Cod (civil) comercial , 22 iul ie 2011; S. Cărpenaru, Comercianții – profesioniștii
întreprinderii comerciale în l umina Noului Cod Civil ; S. Cărpenaru, Dreptul comercial in condițiile noului Cod civil ; I.
Turcu, Prohodul Dreptului Comercial Roman? 13 iulie 2011 ; I. Turcu, Noul Cod civil. Pe cine incomodează existenta
dreptului comercial? 14 septembrie 2011

16
scadența obligației de a plăti o sumă de bani care a fost asumată în exercițiul activității unei
întreprinderi, deoarece executarea la termen o obligației este o necesitate imperativă pentru
buna desfășurare a activității profesioniștilor (și nu numai), a cărei lipsă ar conduce la
dezorganizare.
c). Regula curgerii de drept a dobânzilor în materie comercială este extinsă de Noul Cod
civil în art. 1535 asupra tuturor raporturilor de drept privat pentru toate obligațiile bănești. Astfel,
dacă obligația bănească nu este achitată la termenul stabilit pentru scadență, creditorul are
dreptul la daune moratorii (daune pentru efectuarea cu întârziere a pl ății datorate) de la
scadență până în momentul plății sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege (dobânda legală), fără să
fie ținut să dovedească vreun prejudiciu. Referitor la corelația dintre daune -interese și dobânda
legală, menționăm că art. 1535 alin. 3 stipulează că dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai
mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune -interese
pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.
OG nr. 13/2011, care abrogă OG nr. 9/2000 privind n ivelul dobânzii legale pentru
obligații bănești, prin art. 1 alin. 3 denumește această dobândă ca penalizatoare: dobânda
datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență
este denumita dobândă penalizatoare. A rt. 2 din OG nr. 13/2011 precizează că în cazul în care,
potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi
remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului
acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea. Rata
dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte
procentuale și se precizează, ca excepție, că în raporturile juridice care n u decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ rata dobânzii legale se diminuează cu 20%, cum
era reglementat și înainte prin OG nr. 9/2000.
Cu privire la anatocism, adică capitalizarea dobânzilor, Noul Cod civil reglementează
prin art. 1489 alin. 2 că se admite anatocismul la dobânzile scadente numai când legea sau
contractul, în limitele permise de lege ori când sunt cerute în instanță, când curg de la data
cererii de chemare în judecată. OG nr. 13/2011 prevede că dobânzile remuneratorii se pot
capitaliza și pot produce dobânzi. Se mai menționează că rata dobânzii legale remuneratorii se
stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata
dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Cons iliului de administrație al Băncii
Naționale a României.
d). În ceea ce privește prețul contractual, art. 1233 din Noul Cod civil prevede că dacă
profesioniștii nu sunt în măsură să stabilească prețul în contractele pe care le încheie, se
consideră că păr țile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv
pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile sau, în lipsa unui asemenea preț, un
preț rezonabil. Nu se precizează ce semnifică un preț rezonabil, dar suntem de pă rere că se pot

17
păstra resursele doctrinare în materie, care specifică că se admit orice fel de probe pentru
raporturile dintre profesioniști în vederea determinării naturii obligației și a împrejurărilor de fapt,
pentru a facilita circulația mărfurilor și soluționarea rapidă a oricărui diferend.
e). Regulile speciale determinate înainte de Codul comercial privind determinarea locului
executării obligațiilor în cazul în care nu este precizat potrivit naturii prestației sau în temeiul
contractului, al practic ilor statornicite între părți ori al uzanțelor, care se aplicau deci numai
comercianților, au fost extinse pentru toate raporturile de drept privat, fiind dezvoltate și
adaptate cerințelor economice actuale, aplicabile și valabile nu numai pentru profesion iști. Art.
1494 din Noul cod civil stabilește reguli clare în acest sens, adică trei locuri diferite unde
debitorul își poate executa obligațiile în funcție de clasificarea obligațiilor respective: obligațiile
bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății
(principiul potabilității plății – pentru operativitate debitorul nu este nevoie să se deplaseze la
sediul creditorului ci se poate face plata operativ, prin bancă, poștă sau alte mijloace
electronice); oblig ația de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care
bunul se afla la data încheierii contractului; iar celelalte obligații se execută la domiciliul sau,
după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului (principiul cherabilității plății).
f). Formarea contractelor la distanță este reglementată de art. 1182 -1200 din Noul cod
civil, fiind prevăzute reglementări speciale despre perfectarea contractului, momentul și locul
încheierii contractului, ofertă și acceptare. Dis cuția importantă care era reglementată diferit în
Codul comercial se face în legătură cu momentul încheierii contractului, în considerarea
acestuia fiind emise mai multe teorii: a emisiunii (declarării voinței), a transmisiunii (expedierii), a
recepțiunii (primirii acceptării), a informațiunii (cunoașterii acceptării). Codul comercial
reglementa teoria informațiunii, deși în practică se folosea adesea teoria recepțiunii sau primirii
acceptării. În Noul Cod civil se reglementează acum teoria recepțiunii, co ntractul încheindu -se
în momentul și locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de
ea din motive care nu îi sunt imputabile. Probabil legiuitorul a luat în considerare necesitatea
unei garanții mai mari privind certit udinea încheierii contractului, contractul considerându -se
încheiat în momentul primirii de către ofertant a răspunsului privind acceptarea ofertei, ceea ce
poate avea inconvenientul că socotește încheiat contractul chiar și în cazul în care ofertantul nu
a luat cunoștință de acest răspuns, deși de obicei primind acceptarea ofertantul în principiu ia
cunoștință de această acceptare16.
Ca o concluzie a tot ce am aratăt mai sus, putem spune că s -a apreciat că s -ar fi produs
deja o fuziune între dreptul comerci al și cel civil, încorporându -se prevederile din comercial în
Noul Cod civil destinat raporturilor de drept privat. Una din ideile fundamentale ale Noului C.civil

16 A se vedea în acest sens S. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. a VI -a, revăzută și adăugită, Ed. Universul juridic,
București, 2007, pag. 410.

18
este unificarea dreptului privat, deoarece „instituțiile reformate sau cele noi au la bază pr incipiul
fundamental al libertății de voință. Este un Cod al libertății, pentru că împlinește în sfera
dreptului ideea superioară a libertății. Libertatea de a contracta, libertatea de a testa, libertatea
de a întreprinde, de a dobândi sau a ceda, libertat ea de a așeza familia pe o bază convenabilă
ambilor soți. Este și o lege a egalității, construită cu grija de a așeza părțile pe aceeași treaptă
atunci când își exprimă voințele și acordă consimțământul. Este un Cod care invită la
întreprindere, facere, co nstrucție, cooperare, la tranzacție, negociere și conciliere.” 17
“Remarcăm că acest Noul C. civil este mai degrabă un cod care a absorbit comercialul,
deoarece regulile specifice materiei comerciale, a profesioniștilor în general, sunt preluate și
extinse pe alocuri tuturor raporturilor de drept privat. Considerăm că numai în timp, după
aplicarea acestui Noului C.civil de către practicieni, după elaborarea de comentarii, analize și
studii aprofundate ale specialiștilor și cercetătorilor în domeniu asupra re gimului juridic a
noțiunilor și instituțiilor mai vechi și mai nou create se va putea determina compatibilitatea
reglementărilor Noului C.civil cu realitatea economico -socială existentă. Numai astfel se va
putea decanta viabilitatea, echitatea și echilibru l său și se va putea afirma dispariția sau nu a
dreptului comercial sau al profesioniștilor, cum ar putea fi denumit de acum (incluzând
bineînțeles de acum și celelalte categorii de profesioniști necomercianți)”18.
de acum, Noul C. civ. reprezintă dreptul comun pentru toate ramurile de drept privat,
existând în paralel o bogată legislație specială care reglementează regimul juridic al
comercianților, în principal Legea nr. 31/1990, republicată și modificată, O.U.G. nr. 44/2008,
Legea nr. 85/2006 privind pr ocedura insolvenței, legea nr. 26/1990 privind Registrul comerțului ,
Legea nr. 99&2006 privind instituiile de credit etc, legislație care, alături de cea specială
dedicată profesioniștilor necomercianți, constituie un argument hotărâtor în privința legiti mității
dreptului comercial sau al profesioniștilor, nu ca drept autonom, ci ca disciplină de studiu,
necesară formării viitorilor juriști, ce nu poate lipsi din programa de învățământ a oricărei
facultăți de drept.

SECȚIUNEA 1.3
IZVOARELE DREPTULUI COM ERCIAL

1.3.1. Considera ții generale
Intrarea în vigoare a Noului C. Civil a adus modifică ri importatnte și în domeniul
izvoarelor de drept, aspecte asupra cărora ne vom referi mai jos.
Din punct de vedere formal, principalele izvoare ale dreptului comerci al sunt:

17, Declarația Ministrului Justiției, Cătălin Predoiu la 1 octombrie 2011 , cu ocazia intrării în vigoare a Noului Cod Civil.
18 G. Buta, Noul Cod Civil și unitatea dreptului privat, în volumul Noul Cod Civil. Comentarii, Ed. a III -a, revăzută și
adăugită, Ed. Universul juridic, București, 2011, pag. 65.

19
– Constituția;
– Codul comercial;
– legile comerciale speciale;
– Noul Codul civil;
– alte legi civile;
– acte normative internaționale.
Constituția României
1.3.2. Constituția19
Constituția consfințește, în art. 1 -14, principiile generale după c are funcționează societatea
românească, principii care se regăsesc corespunzător și în activitatea comercială, cum ar fi, spre
exemplu, principiul statului de drept (art. 1 alin. 3), principiul separației și echilibrul puterilor
legislativă, executivă și j udecătorească (art. 1 alin. 4), principiul legalității (art. 1 alin. 5) etc.
Mai mult, Constituția cuprinde unele dispoziții care au în vedere explicit activitatea
comercială. Astfel, în temeiul art. 135 alin. 1 din Constituție, economia României este econ omie
de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență, iar în alin. alin. 2 lit. a se dispune că statul
trebuie să asigure libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil
pentru valorificarea tuturor factorilor de producț ie.
De asemenea, Constituția cuprinde dispoziții referitoare la dreptul de proprietate,
dispoziții ce sunt incidente corespunzător și în materie comercială.
Astfel, art. 44 din Constituție prevede:
– dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statu lui sunt garantate. Conținutul și
limitele acestor drepturi se stabilesc prin lege (alin. 1);
– proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate p rivată asupra terenurilor numai în
condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale
la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică,
precum și prin moștenire legală (alin. 2);
– nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit
legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire (alin. 3);

19 Constituția, în forma inițială, a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în
„Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin
Referendumul național din 8 decembrie 1991. În urma revizuirii, Constituția a fost republicată de Consiliul Legis lativ, în
temeiul art. 152 din Constituție, cu reactualizarea denumirilor și dându -se textelor o nouă numerotare, în „Monitorul
Oficial al României”, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. Legea de revizuire nr. 429/2003 a fost aprobată prin
Referendumul național din 18 -19 octombrie 2003 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în
„Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3 din 22
octombrie 2003 pentru confir marea rezultatului Referendumului național din 18 -19 octombrie 2003 privind Legea de
revizuire a Constituției României.

20
– sunt interzise naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea
publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură
discriminatorie a titularilor (alin. 4);
– pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei
proprietăți imobiliare, cu ob ligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității (alin. 5);
– despăgubirile prevăzute la alin. 3 și 5 se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau,
în caz de divergență, prin justiție (alin. 6);
– dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și
asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau
obiceiului, revin proprieta rului (alin. 7);
– averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă
(alin. 8);
– bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate
numai în condițiile legii (alin. 8).
La rândul lui, art. 136 din Legea fundamentală dispune:
– proprietatea este publică sau privată (alin. 1);
– proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților
administrativ -teritoriale (alin. 2);
– bogățiile de inter es public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențialul energetic
valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăți i publice
(alin. 3);
– bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date
în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. De
asemenea, ele pot fi date în folosin ță gratuită instituțiilor de utilitate publică (alin. 4);
– proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice (alin. 5).
1.3.3. Codul comercial
Codul comercial român20, care până de curând a reprezentat principalul izvor de drept
special al dreptului comercial, în prezent, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, acesta
a fost abrogat în mare parte. Cu toate acestea au rămas în vigoare dispoziții privind probele în
materie comercială și a sechestrului, dispoziții care vor fi abro gate odată cu intrarea în vigoare
a Noului Cod de procedură civilă. Această excepție este impusă pentru perioada de tranziție de
la vechile coduri, până la intrarea în vigoare a noilor coduri.

20 Codul comercial a fost adoptat prin Decretul -Lege nr. 1.233/1887 (publicat în „Monitorul Oficial al României”, partea I,
nr. 31 din 10 mai 1887).

21
În vechea reglementare, aspectele legate de probe, făcea obiec tul de reglementare a
dreptului substanțial, respectiv a dreptului civil, având careglementare în Codul civil, și a
dreptului comercial, având ca reglementare Codul comercial, iar aspectele legate de
administrarea probelor era reglementată de Codul de proc edură civilă. Noul Cod civil nu mai are
ca obiect de reglementare probele, acesta formând obiectul de reglementare a Noului Cod de
proc. Civ. Până la intrarea în vigoare a acestuia, se impune menținerea în vigoare a dispozițiilor
legale de drept substanți al care reglementează regimul juridic al probelor. Au fost menținute în
vigoare deasemenea, dispozițiile privind comerțul maritim și despre navigație, care vor fi
abrogate odată cu intrarea în vigoare a Codului maritim.
1.3.5. Legi comerciale speciale
Legile comerciale speciale reglementează diferite aspecte ale activității prosioniștilor
comerciali, ale întreprinderilor comerciale sau a obligațiilor care se nasc între aceșia.
Dintre cele mai importante legi comerciale speciale, exempli gratia , le evocăm pe
următoarele:
– Ordinanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008 Ordonanta de urgenta nr. 44/2008
privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate, intreprinderile
individuale si intreprinderile familiale21.
– Legea nr. 3 1/1990 privind societățile comerciale;
Legea nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului
– Legea nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin;
– Legea nr. 59/1934 privind cecul;
– Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului22;
Cu titlu de exemplificare, enumerăm următoarele Ordonanțe ale Guvernului care
reglementează diferite aspecte ale activității profesioniștilor comerciali în special în domeniul
obligațiilor :
– Ordonanța Guvernului nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei23;
– Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de
leasing24;
– Ordonanța Guvernului nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spațiilor
comerciale25;

21 OUG nr.44/2008 a fost publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 328 din 25 aprilie 2008.
22 Legea nr. 26/1990 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 121 din 7 noiembrie 1990 și
republicată în nr. 49 din 4 februarie 1998, conform art. IV din Legea nr. 12/1998 pentru modificarea și completarea Legii
nr. 26/1990 privind registrul comerțului (publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 15 din 19 ianuarie 1998 ).
23 O.G. nr. 52/1997 a fost repub licată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 180 din 14 mai 1998;
24 O.G. nr. 51/1997 a fost republicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 9 din 12 ianuarie 2000.
25 O.G. nr. 106/1999 a fost publicată în „Monitorul Oficial al Ro mâniei”, partea I, nr. 431 din 31 august 1999.

22
– OG. nr. 13/2011 privind dobânda legală remunerat orie și penalizatorie pentru obligațiil
bănești precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar fiscale în domeniul bancar, care a
abrogat OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești26;
– Ordonanța Guvernului nr. 130/2000 pr ivind protecția consumatorilor la încheierea și
executarea contractelor la distanță27 etc.
1.3.4. Noul Cod civil
Odată cu intrarea în vigoare a Noului C. Civil și abrogarea Codului comercial, acesta
devine principalul izvor de drept pentru raporturile de dr ept privat, pentru regimul juridic general
al profesioniștilor și raporturile juridice privind între/cu aceștia. Astfel Noul Cod civil cuprinde
reguli generale privind profesioniștii, întreprinderea, obligațiile dintre aceștia etc.
După cum am arătat în c apitolul anterior, prin această inițiativă legislativă a avut loc o
comercializare a dreptului privat în general și a dreptului civil în special, fiind preluate și extinse
multe din regulile speciale comerciale, tuturor raporturilor civile sau participanț ilor la acestea.
În ce măsură se va reuși în practică să fie menținută individualitatea și specificitatea
comercialului raportat la civil, rămâne o mare provocare pentru viitor.
1.3.6. Actele normative internaționale
Prin act normativ internațional sau, s intetic spus, prin convenție internațională, se
desemnează înțelegerea convenită de două sau mai multe state ori organizații internaționale
pentru reglementarea unitară a unor probleme bi sau multilaterale, determinarea drepturilor și
obligațiilor părților , precum și stabilirea regulilor de conduită pe care acestea se obligă să le
respecte.
Convenția internațională constituie principalul izvor internațional al comerțului
internațional, dar în mod derivat și pentru dreptul comerțului intern. Astfel, în teme iul art. 11 din
Constituție, statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună -credință obligațiile ce -i
revin din tratatele la care este parte (alin. 1), iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac
parte din dreptul intern. În fin e, în temeiul art. 11 alin. 3 din Legea fundamentală, în cazul în care
un tratat, la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției,
ratificarea poate avea loc numai după revizuirea Constituției.
Într-un sens mai larg, conve nția internațională desemnează orice tratat sau acord
internațional ce necesită ratificarea sau adeziunea statelor contractante. Astfel, potrivit art. 1 din
Legea nr. 590/2003 privind tratatele, prin tratat se înțelege actul juridic, indiferent de denumire
sau formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la
nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi și obligații
juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internațional p ublic și consemnat într -un
instrument unic ori în două sau mai multe instrumente conexe.

26 O.G. nr. 13/2011 a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, Nr. 607, din 30 august 2011.
27 O.G. nr. 130/2000 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 431 din 2 s eptembrie 2000.

23
Sub aspect terminologic, convenția internațională poate să primească diverse denumiri,
cum ar fi: acord, tratat, protocol, pact, gentlemen's agrement, modus vivendi, a rmistițiu, proces –
verbal, aranjament, compromis, act final, memorandum etc.
Evident, convenția internațională, pentru a fi izvor al dreptului comercial, trebuie să
reglementeze raporturi juridice de comerț.
Convențiile internaționale sunt susceptibile de c lasificare după mai multe criterii, și
anume:
– după numărul statelor semnatare , sunt convenții internaționale bilaterale și convenții
multilaterale. Sunt bilaterale convențiile încheiate între două state suverane prin care se
reglementează diferite aspect e ale raporturilor dintre ele. În schimb, sunt multilaterale
convențiile încheiate între mai multe state suverane prin care se reglementează diferite aspecte
ale raporturilor dintre ele. Unele dintre ele au vocație universală. În această categorie intră, s pre
exemplu, Carta O.N.U și Acordurile GATT. Altele prezintă o importanță numai regională, cum ar
fi, spre exemplu, Tratatul de la Roma din anul 1957, Convenția de la Stockholm din anul 1959
(prin care a fost consfințită Asociația Europeană a Liberului Sch imb-AELS), tratatul de la
Montevideo din anul 1981 (prin care a fost creată Asociația Latino -Americană de Integrare –
ALASI), Tratatul de la Jakarta din anul 1967 (prin care a fost creată Asociația Națiunilor din Asia
de Sud -Est sau ASEAN) etc.;
– după natur a normelor pe care le instituie, convențiile internaționale sunt convenții prin
care sunt instituite norme de drept material uniforme și convenții prin care se instituie norme de
drept conflictual uniform . Din prima grupă fac parte, spre exemplu, Convenția referitoare la
legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale (încheiată la Haga în
anul 1964), Convenția O.N.U. asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri
(încheiată la Viena în anul 1980, care a înlocuit cele două convenții de la Haga din anul 1964),
Convenția pentru arbitrajul comercial internațional (încheiată la Geneva în anul 1961),
Convenția privind reglementarea raporturilor ce decurg din contractul de expediție privind
transportul de mărfuri pe Dunăre (înche iată la Budapesta în anul 1955), Convenția privind
transportul de mărfuri pe calea ferată și pe Dunăre (încheiată la Sofia în anul 1959). Din cea de
a doua grupă fac parte, spre exemplu, următoarele: Convenția de la Geneva din anul 1930 prin
care se reglem entează conflictele de legi în materie de cambie și bilet la ordin, Convenția de la
Geneva din anul 1931 privind reglementarea conflictului de legi în materie de cecuri, Convenția
de la Haga din anul 1955 asupra legii aplicabile vânzărilor de bunuri mobile corporale
(vânzărilor internaționale), Convenția de la New -York din anul 1958 privind recunoașterea și
executarea sentințelor arbitrale etc.
România participă la numeroase convenții internaționale din domeniul comerțului
(internațional), dintre care, exem pli gratia , le evocăm pe cele ce urmează:

24
– Convenția vamală privind transportul internațional al mărfurilor sub acoperirea
carnetelor TIR sau Convenția TIR, încheiată la Geneva în anul 1975;
– Convenția privind recunoașterea și executarea sentințelor arbi trale străine, adoptată la
New-York în anul 1958;
– Convenția privind reglementarea diferendelor relative la investițiile între state și
persoane ale altor state, adoptată la Waschington în anul 1964;
– Acordul General pentru Tarife Vamale și Comerț (GATT );
– Fondul Monetar Internațional, încheiat în anul 1972;
– Acordul privind procedurile în materie de autorizație de import, încheiată la Geneva la
data de 12 aprilie 1979;
– Acordul de asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și st atele
membre, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993. Acest acord reprezintă
cadrul juridic general al derulării operațiunilor de comerț internațional, în perspectiva integrării
României în Uniunea Europeană;
– Acordul între România și s tatele membre AELS, semnat la 10 decembrie 1992 la
Geneva. În baza acestui acord, România a încheiat acorduri bilaterale cu Austria, Confederația
Elvețiană, Finlanda, Irlanda, Norvegia și Suedia.
Uzanțele comerciale
Uzanțele , ca specie particulară a cutum ei erau un izvor de drept specific dreptului
comercial. Prin art.1 alin.1 C. Civil, sunt izvoare de dreptului civil legea, uzanțele și principiile
generale ale dreptului.
În sens larg , conceptul de uzanțe comerciale sau obiceiul juridic cuprinde întreaga gamă
de acte sau fapte care se exprimă pe tărâm contractual cu ocazia negocierilor în vederea
încheierii unui contract sau chiar independent de orice activitate contractuală și, uneori, chiar
împotriva unor dispoziții legale.
În sens restrâns , uzanțele co merciale reprezintă o serie de reguli stabilite în practica
comercială la nivel național sau internațional.
Regulile UNCITRAL sunt un exemplu în acest sens.
Potrivit art. 1 alin. 6 din Noul Cod civil , prin uzanțe se înțelege cutuma și uzurile
profesion ale. Comercianții fiind o categorie de profesioniști, uzanțele din domeniul de activitate
a acestora este recunoscut în mod expres ca izvor de lege.
În doctrina din domeniu se face distincție între mai multe categorii de uzanțe comerciale.
În raport cu sf era lor de incidență , uzanțele se divid în următoarele categorii:
– uzanțe locale , caracterizate prin faptul că sunt stabilite pe baza unui criteriu geografic
sau, altfel spus, aplicarea lor este limitată la o anumită piață comercială sau localitate ori
regiune;

25
– uzanțe speciale , care au în vedere, de regulă, obiectul contractului, cum ar fi, spre
exemplu, uzanțele statornicite în domeniul comerțului cu cafea, cu cereale sau cu zahăr etc.;
– uzanțe generale , care au ca obiect comerțul în general. Spre exem plu, uzanțe privind
calitatea mărfii sau cele privind concurența loială etc.
În funcție de forța lor juridică se face distincție între următoarele categorii de uzanțe:
– uzanțe normative , care își trag forța juridică dintr -o jurisprudență bine conturată, ce le
conferă autoritate proprie, dobândind astfel o autoritate similară normelor de drept. La aceste
uzanțe chiar legea face, uneori, trimitere. Uzanțele normative au ca izvor, la rândul lor, uzanțele
convenționale. Convertirea în timp a uzanțelor convenț ionale în uzanțe normative s -a realizat ca
urmare a aplicării lor repetate, într -un timp îndelungat de către instanțele judecătorești. Practic,
astfel, s -a operat o trecere de la o stare de fapt la o stare de drept;
– uzanțele convenționale , derivă din voi nța părților contractante, care, în temeiul
principiului autonomiei de voință, pot stabili de comun acord conținutul contractului. Preluarea
diferitelor soluții stabilite pe cale convențională și de alți parteneri contractuali, precum și
respectarea acesto ra în practica comercială a avut drept consecință apariția unor contracte tip,
în care au fost încorporate uzanțele comerciale dintr -un anumit domeniu. Uzanțele
convenționale prezintă două mari inconveniente, adică incertitudine și imprecizie. Aceste
inconveniente pot fi însă înlăturate prin certificarea existenței lor și a conținutului lor dată de
camerele de comerț, la cererea organului jurisdicțional sau a părții interesate.
Uzanțele comerciale , în esența lor, sunt uzanțe profesionale, deoarece formarea lor se
realizează cu participarea subiecților de drept implicați în înfăptuirea comerțului.
In urma abrogării codului comercial, in Noul cod civil uzanțele sunt reglementate in mos
expres ca izvoare de drept. Astfel potrivit art. 1 din Noul Cod civil sun t izvoare ale dreptului civil
legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului. În cazurile neprevăzute de lege se aplică
uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu
există asemenea dispoziții , principiile generale ale dreptului. În materiile reglementate prin lege,
uzanțele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea. Numai
uzanțele conforme ordinii publice și bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.
Potrivit art. 1 alin. 5 din Noului C. Civil, partea interesată trebuie să facă dovada
existenței și a conținutului uzanțelor. Uzanțele publicate în culegeri elaborate de către entitățile
sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până l a proba contrară. În sensul
Noului Cod civil, prin uzanțe se înțelege obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale. Conflictul între
o uzanță convențională și o lege dispozitivă (supletivă) se rezolvă la fel ca și conflictul dintre o
uzanță convențională și o uzanță normativă stipulată de o lege supletivă.
Conflictul între o uzanță convențională și o lege imperativă se rezolvă în sensul că are
prioritate legea imperativă, soluția înscriindu -se în cerințele art.1166 C. civil, conform cărora
numai convențiile l egal făcute au putere de lege între părțile contractante. Altfel spus, dacă o

26
uzanță convențională, care, de fapt, este o clauză contractuală, contravine dispozițiilor legale
imperative, va fi înlăturată.
Conflictul între o uzanță normativă și o lege imp erativă se rezolvă diferit, după cum
uzanța normativă este prevăzută de o lege dispozitivă sau de o lege imperativă, astfel:
– în prima ipoteză, are prioritate în aplicare legea este specială și uzanța normativă dacă
legea este civilă. În această din urmă situație, prioritatea uzanței comerciale normative este
determinată de caracterul special al materiei profesioniștilor în raport cu cea civilă;
– în a doua ipoteză, conflictul se va soluționa respectându -se următoarele reguli: Legea
comercială dispozitivă are prioritate în aplicare în raport cu uzanța comercială prevăzută de o
lege comercială dispozitivă, datorită principiului superiorității legii; Dimpotrivă, dacă conflictul se
ivește între o uzanță comercială prevăzută de o lege comercială imperativă, ar e prioritate în
aplicare uzanța comercială, indiferent că legea civilă este dispozitivă sau imperativă, deoarece
materia comercială este o materie specială în raport cu materia civilă ( specialia lex generalibus
derogat ).
Considerăm că este îndreptățit să folosim în continuare noțiunea de uzanțe comerciale –
ca izvor de drept deoarece acestea, de foarte multe ori sunt preluate din raporturile
internaționale, din paractica unor organisme internaționale sau a unor state, care îmbrățisează
teoria dreptului come rcial, ca drept autonom.
1.3.7 . Analogia
O altă noutate adusă de Noul Cod civil în materia izvoarelor de drept constă în faptul că
potrivit art. 1 alin.2 din Noul cod civil, analogia este recunoscută ca izvor de drept.
Într-adevăr, analogia legii înseam nă extensia aplicării unei norme juridice speciale,
prevăzută pentru o anumită ipoteză specială, și la alte situații asemănătoare, dar
nereglementate de lege.
Sub imperiul vechiului Cod civil, în principiu analogia legii era inadmisibilă ca izvor de
drept, deoarece normele juridice speciale erau și sunt considerate de strictă interpretare,
conform regulilor specialia generalibus derogant și generalibus lex specialibus non derogat .
Potrivit însă art. 1 alin. 2 din Noul cod civil: “ În cazurile neprevăzute d e lege se aplică
uzanțele, iar în lipsa acestora dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu
există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului”.
Practica judiciară sau precedentul judiciar
În sistemul de drept românesc , precedentul judecătoresc nu este izvor de drept.
Practica judiciară sau jurisprudența este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătorești
pronunțate de către instanțele judecătorești în soluționarea litigiilor civile, penale, administrative,
special e sau de altă natură.
Rolul jurisprudenței este de a interpreta și aplica legea la cazuri concrete deduse
judecății instanței competente.

27
În asemenea situații, judecătorul are la dispoziție mijloace de interpretare și poate apela
la analogia dreptului, la principiile generale și la uzanțe.
Această situație este fundamentată și pe principiul separației puterilor în stat, dar și pe
cel al legalității. După cum este cunoscut, statul de drept presupune, printre altele, ca activitatea
de elaborare a legilor să fie realizată de autoritatea legislativă (Parlamentul), iar justiția de către
autoritatea judecătorească (instanțele judecătorești). De fapt, atât Codul de procedură civilă (art.
304 pct. 4 și art. 330 alin. 1 pct. 1), cât și Codul de procedură penală ( art. 3859 alin. 1 pct. 19)
prevăd, printre motivele de recurs împotriva hotărârilor judecătorești, și depășirea de către
instanțele judecătorești a puterii judecătorești ( excesul de putere ), adică intruziunea acestora în
atribuțiile constituționale ale aut orității legislative sau executive.
În legătură cu calitatea de izvor de drept a jurisprudenței, caracter particular prezintă
deciziile Curții Supreme de Justiție, în soluționarea recursurilor în interesul legii.
Față de prevederile art. 124 alin. 3 din Constituție, conform cărora judecătorii sunt
independenți și se supun numai legii, apreciem că jurisprudența Curții Supreme de Justiție,
formată în soluționarea recursurilor în interesul legii, nu este izvor de drept. Chiar dacă aceste
decizii nu sunt date în cauze concrete și au ca scop interpretarea și aplicarea unitară a legii pe
întreg teritoriul României. În realitate, izvorul de drept rămâne norma juridică a cărei corectă și
unitară aplicare o asigură și pe care, în ultimă instanță, această jurisprude nță se întemeiază28.
Jurisprudența și preocuparea, aproape frenetică, pentru realizarea unificării practicii
judiciare, privită, frecvent, și uneori unilateral, ca un panaceu, ca o soluție pentru eliminarea,
dacă nu a tuturor, a multora dintre neajunsurile , reale, și reproșurile aduse justiției de factori
interni și externi. Începând cu publicarea hotărârilor judecătorești, integral sau în extras, pe
diverse site -uri sau în reviste și culegeri, și continuând cu înmulțirea recursurilor în interesul legii
și cu căutarea și implementarea de noi mecanisme, legislative sau regulamentare, toate se
așează sub imperativul, atât de actual încât a devenit chiar „o modă”, al unificării jurisprudenței.
În literatura juridică, într -o accepțiune generală, jurisprudența e ste definită ca fiind
totalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de către instanțele de judecată în înfăptuirea
actului de justiție, dar această accepțiune nu este deloc utilă în demersul unificator și, de aceea,
trebuie să se recurgă la un înțeles m ai restrâns, potrivit căruia jurisprudența reprezintă felul în
care un litigiu este judecat în mod obișnuit de către o instanță, respectiv soluțiile date de
instanțele de judecată în cazuri similare judecate anterior, caz în care noțiunea de practică
judiciară se poate identifica, total sau parțial, cu aceea de precedent judiciar. Aceasta întrucât
nu se poate examina existența unei jurisprudențe unitare în sens general, ci numai din
perspectiva unei practici judiciare concrete, cu privire la aceiași problem ă de drept supusă

28 Pentru o opinie contrară, a se vedea: I.Leș, Principii și instituții de drept procesual civil , Editura Lumina Lex, București,
1996, vol.1, p. 37; V.M.Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Teoria Generală , Editura Națio nal,
București, 1996, p.167.

28
soluționării instanțelor judecătorești. Practica judiciară devine unitară numai atunci când soluțiile
instanțelor de judecată sunt identice în cazurile similare deduse judecății.
Așa cum s -a pronunțat, în mod repetat, Curtea Europeană pe ntru Drepturile Omului,
divergențele de jurisprudență nu sunt, prin simpla apariție și prin ele însele, o carență
fundamentală și de neînlăturat a unui sistem judiciar, ci reprezintă, prin natura lor, consecința
inerentă oricărui sistem judiciar ce se spri jină pe un ansamblu de instanțe de fond cu autoritate
asupra circumscripțiilor teritoriale. Dar, divergențele profunde de jurisprudență, persistente în
timp și care privesc domenii ce prezintă un înalt grad de interes social, sunt de natură să
producă o st are de incertitudine permanentă și să diminueze încrederea publicului în sistemul
judiciar, care este una dintre componentele esențiale ale statului de drept. Și acesta cu atât mai
mult atunci când jurisdicția supremă, chemată să regleze aceste contradicți i de practică
judiciară, dovedește neputință în realizarea rolului ce îi revine.
Potrivit art. 126 alin.(3) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție
asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecă torești, potrivit
competenței sale, iar conform art. 330 7 alin. (3) și (4) din C. pr. civ. și art. 4145 alin. (3) și (4) C.
pr. pen., deciziile pronunțate în recursurile în interesul legii se publică în Monitorul Oficial,
dezlegarea dată problemelor de dr ept judecate fiind obligatorie pentru instanțe de la data
publicării. Este de discutat în ce măsură instanța supremă, prin modul în care este organizată și
funcționează, precum și prin competența stabilită – atât de către codurile de procedură și alte
legi în vigoare, cât și de către noile coduri, adoptate dar neaplicate încă – este aptă în prezent
să îndeplinească, la nivelul așteptărilor, această atribuție constituțională și în ce măsură și cum
celelalte instanțe pot și trebuie să participe la aceasta.
De asemenea, că unul dintre elementele cele mai importante – dacă nu cel mai
important –, generatoare de practică judiciară neunitară îl constituie – acum, ca și în ultimii 20
de ani – instabilitatea și incoerența legislativă, modificările la intervale de ti mp foarte scurte ale
unor legi, necorelarea actelor normative și a instituțiilor de drept fundamentale, adoptarea unor
reglementări conjuncturale, precum și elaborarea și adoptarea de acte normative incomplete și
chiar contradictorii. În legătură cu acest aspect, ar trebui să ne amintim observația profesorului
Matei B. Cantacuzino că „Jurisprudența, adică aplicarea legilor, nu e decât o experiență: ea
poate demonstra defectele unei norme legale precise, dar n -o poate înlocui când există, prin
alta mai bună, căci mai presus de interesele speciale există interesul general, ca legile să fie
respectate și aplicate în mod uniform pentru toți”.
Aici ar fi de menționat că practica judiciară se deosebește și nu trebuie asociată cu
practica jurisdicțională, respecti v că soluțiile pronunțate de unele autorități ale puterii executive
în exercitarea unor atribuții jurisdicționale (soluții supuse controlului puterii judecătorești prin
procedura contenciosului administrativ).

29
De asemenea, nu trebuie, în niciun caz, ignor ată existența unei jurisprudențe
constituționale, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de
Justiție a Uniunii Europene.
În ceea ce privește jurisprudența Curții Constituționale, este de subliniat că, potrivit art.
147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale sunt publicate în Monitorul
Oficial și, de la data publicării, ele sunt general obligatorii și se aplică doar pentru viitor, ceea ce
face să se regăsească toate elementele caracteristice unei norme generale și imperative, de
unde se poate trage concluzia că jurisprudența Curții Constituționale – spre deosebire de
jurisprudența instanțelor, dar asemănător deciziilor pronunțate de către Secțiile Unite ale Înaltei
Curții de Casație și Justiț ie în soluționarea recursurilor în interesul legii – constituie izvor de
drept, deciziile pronunțate făcând corp comun cu Constituția pe care Curtea o interpretează.
Prin art. 11 alin. (2) din Constituție, România a adoptat sistemul monist privind raportur ile
dintre dreptul internațional convențional și dreptul intern, tratatele internaționale fiind integrate în
ordinea juridică națională și devenind izvoare ale dreptului intern, iar art. 148 alin. (2) și (3) din
Constituție consacră aplicarea directă în dr eptul intern român a dreptului Uniunii Europene.
Interpretând aceste texte, atât Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și Curtea Constituțională
au recunoscut aplicabilitatea directă în dreptul român, deci caracterul de izvoare de drept, atât
pentru jur isprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și pentru jurisprudența Curții de
Justiție a Uniunii Europene.
Am schițat doar câteva dintre coordonatele spațiului juridic românesc și european în
care are loc efortul – inconstant, necoordonat, necore lat și uneori chiar contradictoriu – de
unificare a practicii judiciare și care vizează, sau ar trebui să vizeze, printre altele,
perfecționarea cadrului legislativ și organizatoric, stabilirea clară a actorilor și a atribuțiilor
fiecăruia (în prezent fiin d, de exemplu, extrem de controversată implicarea Consiliului Superior
al Magistraturii, prin Comisia pentru unificarea practicii judiciare), asigurarea unor mecanisme
funcționale și eficiente (extrem de importantă fiind stabilirea clară a competențelor, i nclusiv a
Înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță exclusivă de casație) ș.a.
Dar, și aceste demersuri trebuie făcute, credem, cu tact și cu măsură, încercându -se o
conciliere înțeleaptă între, pe de o parte, imperativul, real, al unificării jurisp rudenței, iar pe de
alta, principiul fundamental al independenței judecătorului și supunerii lui numai legii. Aceasta
pentru a nu cădea în extrema osificării, înghețării jurisprudenței la un moment dat și a lipsirii ei
de caracterul creator și dinamic – ce a făcut din ea motorul perfecționărilor legislative – cu
consecința transformării judecătorului într -un „aplicant” comod și temător al legii și al unei
practici judiciare încremenită și devenită o frână în fața progresului juridic.
1.3.8 . Teoriile juridic e sau doctrina
Teoriile juridice cuprind ansambluri ale analizelor, investigațiilor, interpretărilor
sistematice, metodice pe care specialiștii în drept le dau fenomenului juridic și care alcătuiesc

30
științele juridice, a căror influență este indiscutabilă atât în privința explicării științifice, neoficiale
a actului normativ, cât și în opera de legiferare, în procesul de creare a dreptului, cât și în
activitatea practică de aplicare a dreptului29.
În sistemul de drept românesc, teoriei juridice nu -i este rec unoscut statutul de izvor de
drept, ceea ce nu estompează cu nimic rolul ei, uneori indispensabil, în procesul legislativ și în
cel de aplicare a dreptului.
Acest fapt este deosebit de relevant în prezent, prin adoptarea noilor coduri, la
elaborarea căror a un rol deosebit de important l -au avut opiniile doctrinare privind neajunsurile
sau dificultățile de interpretare, în aplicarea vechilor coduri sau lacunele acestora.
SECTIUNEA 1.4
PROBLEME DE REZOLVAT

1. Evoluția istorică a dreptului comercial. Principa lele etape.

2. Activitatea desfășurată de profesioniștii comercianți. Comparație între legislația prezentă
și C. comercial în acest domeniu.

3. Izvor de inspirație pentru noutățile aduse în dreptul comercial. Drept comparat.

4. Izvoarele dreptului comercial. Nou tăți în acest domeniu

29 A se vedea: R.I. Motica și Gh.Mihai, Op.cit. , p. 141.

31

CAPITOLUL II
PROFESIONI ȘTII COMERC IANȚI

SECȚIUNEA 2.1
NOȚIUNEA DE PROFESIONIST COMERC IANT

2.1.1. Considera ții generale
În temeiul art. 7 C.com., comercianții erau definiți ca fiind aceia care fac fapte de comerț
având comerțul ca o profesiune obișnuită și societățile comerciale.
Prin abrogarea Codului comercial, a fost abrogată definiția dată comerciantului și
criteriilor care îl distingeau de alte categorii de profesioniști.
În acest context, se ridică problem a individualizării comerciantului din carul tuturor
profesioniștilor și definirea acestuia.
Potrivit opiniei formulate de prof. Univ. Dr. Cărpenaru D. Stanciu, “potrivit art. 3 alin. (2)
din Noul C.civ. persoana care exploatează o întreprindere are calit atea de profesionist. Avand
în vedere ca o întreprindere poate fi o întreprindere comercială sau întreprindere civilă,
inseamnă ca profesionistul care exploatează o întreprindere comercială are calitatea de
comerciant30.
Legea de punere în aplicare a Codulu i civil prevede că noțiunea de profesionist include
noțiunea de comerciant, întreprinzator, agent economic etc. Prin urmare, se consideră că în
prezent, are calitatea de comerciant orice persoană, fizică sau juridic[, care exploateaz[ o
]ntreprindere come rcială.
Persoanele fizice pot desfășura activități economice în formele prevazute de O.U.G. nr.
44/2008, și anume: individual și independent, ca persoane fizice autorizate, ca titular al unei
întreprinderi individuale sau ca membru al unei întreprinderi fa miliale. În toate cazurile,
exploatând o întreprindere comercială, persoana fizică în cauză, are calitatea de comerciant.
Persoanele juridice care exploatează o intreprindere comercială au și ele calitatea de
comerciant, personae juridice care se constitui e și functiunează potrivit legilor speciale
(societatile comerciale, regiile autonome, societatile cooperative, organizatiile cooperatiste etc.).

30 Stanciu D. Cărpenaru Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil, www.juridice.ro;

32
Prin Lega de aplicare a Noului Cod civil sunt menționate categoriile de comercianți,
înlocuindu -se expresia „a cte de comerț” cu „activități de producție, comerț sau prestări de
servicii, după caz” , iar art. 1 din Legea nr. 26/1990 consideram ca nu conține o definiție a
comerciantului, ci eventual categoriile de comercianți.
Faptul că legea nr. 71/2011 de aplicar e a Noului Cod civil s -a înlocuit sintagma „acte de
comerț” cu expresia „activități de producție, comerț sau prestări de servicii”, nu schimbă cu nimic
ideea pe care am exprimat -o în sensul că, din punct de vedere conceptual, textul de lege nu
lămurește prin ce se diferențiează comerciantul de alte categorii de profesioniști .
2.1.2. Despre comerciant
Expresia din art. 1 a Legii nr. 26/1990, „în înțelesul prezentei legi” sunt comercianți,
semnifică obligațiile pe care le au persoanele respective potrivi t reglementărilor privind
Registrul Comerțului, ca registru public, în care sunt înmatriculate persoanele fizice autorizate
să desfășoare activități economice, întreprinderile individuale sau familiale, societățile
comerciale, companiile naționale și socie tățile naționale, regiile autonome, grupurile de interes
economic, grupurile europene de interes economic și organizațiile cooperatiste.
Dar, potrivit Noului Cod civil, toate aceste persoane sunt considerate „ profesioniști ”,
deoarece exploatează o întrepri ndere . Dispoziția din Codul civil este completată prin Legea nr.
71/2011, art. 6 alin. (1) care prevede că noțiunea de „profesionist” include „noțiunile de
comerciant, întreprinzător…”
Și, din acest punct de vedere, cadrul legislativ actual nu stabileșt e, diferența
specifică respectiv activitățile de „comerț” care, în mod firesc, ar trebui să -l particularizeze,
să-l individualizeze pe comerciant și să -l deosebească de ceilalți „profesioniști”, mai cu seamă
că activitățile de producție, comerț sau prestăr i de servicii pot fi realizate, în egală măsură, atât
de către comercianți, cât și de alte categorii de profesioniști.
În altă ordine de idei , reglementarea în mod expres a faptelor de comerț avea
semnificații și în determinarea regimului juridic aplicabil operațiunii juridice respective, știut fiind
că, în general, comerțul având anumite particularități care impun reguli speciale, derogatorii de
la dreptul comun (solidaritatea debitorilor, curgerea de drept a dobânzilor, admisibilitatea
anumitor probe spec ifice), reguli consacrate de Codul comercial în art. 42 -46.
Totodată, determinarea naturii juridice a faptelor de comerț era importantă și în privința
stabilirii competenței de soluționare a litigiilor – instanța civilă sau cea comercială care, potrivit
reglementărilor Noului Cod de procedură civilă, nu mai prezintă relevanță.
Potrivit opiniei formulate de prof. univ. dr. Smaranda Angheni, în prezent, prin unificarea
dreptului privat și prin includerea în Codul civil a dispozițiilor din Codul comercial, ac estea sunt
aplicabile, în anumite condiții, și altor profesioniști și chiar neprofesioniști.
Sintetizând ideile exprimate rezultă următoarele:

33
– comerciantul nu mai este definit potrivit activității pe care o desfășoară, ci
eventual, potrivit criteriului f ormal , procedural, respectiv obținerea autorizațiilor prevăzute de
lege și înmatricularea în Registrul Comerțului, fie că este vorba despre o persoană fizică –
comerciant care -și organizează activitatea sub forma persoanei fizice autorizate, întreprinderii
individuale sau a întreprinderii familiale (conform O.U.G. nr. 44/2008), privind desfășurarea
activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și
întreprinderile familiale, fie că sunt societăți comerciale (Legea nr . 31/1990 privind societățile
comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare).
De altfel, potrivit concepției subiective privind determinarea comercialității unui raport
juridic, concepție care este proprie legislației germane (art. 34 3 HGB) comercialitatea raportului
juridic depinde de calitatea autorului, a subiectului participant. Dacă raportul juridic se
concretizează în acte sau fapte juridice făcute de o persoană care este comerciant, raportul
juridic respectiv este calificat ca f iind un raport comercial. Calitatea de comerciant o au toate
persoanele care exercită permanent o activitate comercială, cu titlu de profesie, sau care au
numele ori firma înmatriculată în registrul comerțului .
În privința societăților comerciale, acestea sunt calificate astfel, deci sunt comercianți
potrivit criteriului formal , care este considerat un criteriu modern , respectiv dacă societatea se
constituie într -una din formele de societăți comerciale prevăzute de lege.
– activitățile de producție, comerț sau prestări de servicii pot fi exercitate atât de
comercianți, cât și de alți profesioniști, adică de persoanele care exploatează o întreprindere .
Această concluzie rezultă comparând art. 3 alin. (3) din Noul Cod civil cu art. 6 alin. (2) din
Proiectul Le gii de aplicare a Noului Cod civil.
Astfel, în art. 3 alin. (2) și (3) legiuitorul prevede: „Profesionistul este cel care
exploatează o întreprindere” și „constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică,
de către una sau mai multe persoan e, a unei activități organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, imdiferent dacă are sau nu
ca scop obținerea de profit”, texte de lege care se completează cu art. 6 alin. (2) din Legea de
aplicare în care se dispune: „În toate actele normative în vigoare, expresiile „acte de comerț sau
fapte de comerț” se înlocuiesc cu expresia „activități de producție, comerț sau prestări de
servicii” după caz.
– în condițiile actualului cadru legislativ , „mat eria comercială”, care formează
substanța dreptului comercial, ar putea fi redefinită în sensul cuprinderii activităților de
producție, comerț sau prestări de servicii , la care se pot adăuga activitățile privind
executarea de lucrări, activități concretiz ate în contracte: vânzare -cumpărare, furnizare, report,
antrepriză, societate, transport, mandat, agenție, intermediere, depozit, asigurare, cont curent,
contul bancar curent și alte contracte bancare etc. în scopul obținerii unui profit, activități
desfăș urate în principal, de acea categorie de profesioniști numiți comercianți.

34
– activitățile, operațiunile desfășurate de comercianți sunt reglementate, în principal,
de Noul Cod civil, iar regimul juridic al comercianților este reglementat de legislația spec ială, în
principal de O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele
fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale și de Legea nr. 31/1990
privind societățile comerciale, republicată, cu mo dificările și completările ulterioare.
Întorcându -se la instituția profesionistului, deoarece nu este definită în mod clar, se
apreciaza că poate fi completată explicitarea acestei noțiuni cu prevederile art. 6 din Legea de
aplicare a Noului Cod civil , c are precizează că referirile la comercianți din actele care au rămas
în vigoare după 1 octombrie 2011 sunt considerate a fi făcute la persoanele fizice sau juridice
supuse înregistrării în Registrul comerțului, completate cu câteva excepții de legi special e care
folosesc termenul de comerciant, enumerate în alineatul următor al art. 6 [17]. Deci mai nou
criteriul formal [18] este cel care predomină în definirea profesionistului (comerciant), acesta
fiind cel care se înregistrează la Registrul comerțului.
Am putea concluziona că termenul de comerciant nu este automat înlocuit prin cel de
profesionist, acestuia fiindu -i necesare condiții suplimentare pentru a fi echivalentul
comerciantului, care nu este nicăieri expres abrogat ca noțiune. Acestea cerințe, val abile și
pentru ca o persoană să devină profesionist comerciant, ar fi: (i) exercitarea de activități de
producție, comerț sau prestări servicii în mod sistematic, efectiv, continuu și regulat, cu titlul de
profesiune, (ii) supunerea la înregistrarea în Re gistrul comerțului – deci nu supunerea la
înregistrări, înscrieri sau autorizări în alte registre publice valabile pentru ceilalți profesioniști sau
liber-profesioniști și (iii) deținerea unui patrimoniu de afectațiune, astfel cum el este definit deja
în OUG nr. 44/2008 cât și în cuprinsul Noului Cod civil31.
Se poate atunci afirma că de fapt profesioniștii sunt o specie mai largă, care cuprinde și
comerciantul, deoarece profesioniștii sunt cei care exercită activități economice în mod
independent (cei supuș i reglementărilor OUG nr. 44/2008 și liber -profesioniștii care exercită
profesii reglementate sau liberale), persoane juridice de drept privat (unde sunt incluse
societățile comerciale, companiile naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupu rile
de interes economic, societățile cooperative, organizațiile cooperatiste, societățile europene,
societățile cooperative europene și grupurile europene de interes economic cu sediul principal
în România, alte societăți cu personalitate juridică), insti tuțiile publice precum și organizații non –
guvernamentale și alte entități fără personalitate juridică .Potrivit art. 3 din Noul Cod civil
profesioniștii sunt cei desfășoară sistematic o activitate organizată ce constă în producerea,
administrarea ori în străinarea de bunuri sau în prestarea de servicii (acele activități de
producție, comerț sau prestări de servicii) indiferent dacă în scop lucrativ sau nu, adică

31 S. Chirică, M. Mitan, Reglementarea instituțiilor „profesionist”, „întreprinder e” și „comerciant” în lumina noilor prevederi
ale Codului Civil, în volumul II al Codului Civil adnotat de experții caselor de avocatură de top din România, Ed. Colecția
Lex Dex, Săptămâna financiară, pag. 113

35
indiferent dacă obține sau nu profit. Profesioniștii pot desfășura și o activitate non -profit, pe
când, în principal comerciantul desfășoară o activitate care are drept scop obținerea de profit,
deoarece actele sale privesc în genere o activitate economică generatoare de profit, producerea
și circulația mărfurilor, exercitarea lucrărilor sau prest area de servicii, deci adăugarea de
valoare. Din interpretarea articolelor Noului Cod civil menționate mai sus ar rezulta că fostul
comerciant este de acum cel care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, însuși Noul cod
civil făcând aceste categoris iri, precum reiese și din alte acte normative (de exemplu OG nr.
13/2011 ).
Conchidem astfel că profesionistul, în lumina Noului Cod civil, nu poate înlocui complet
comerciantul, deoarece acesta rămâne o specie aparte , precum am arătat mai sus. În acest
sens este și art. 8 alin. 1 din Legea de punere in aplicare, care menționează că noțiune de
profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și alte
persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesio nale, astfel cum aceste
noțiuni sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoarea Noului Cod civil . Aceasta nu înseamnă
că aceste categorii nu mai există, ci doar că referirea la ele se va face de acum prin noul termen
de profesionist, care le include pe toate, ceea ce suntem însă de părere că poate câteodată
crea confuzii și neclarități și va fi nevoie în continuare de precizarea categoriei de profesionist
respectiv, pentru a se înțelege corect referirea respectivă și a se realiza diferențierea specific ă
pentru a deosebi categoriile de profesioniști între ele, deoarece nu orice profesionist este
comerciant deși orice comerciant va fi de acum denumit profesionist 32
Având în vedere că există profesionist și neprofesionist, vom putea spune profesionist
come rciant si profesionist necomerciant pentru a delimita profesionistul ce are calitate de
comerciant? Se pare că legiuitorul nu mai consideră necesară această diferențiere, de vreme ce
s-a hotărât că regulile speciale care le erau destinate comercianților pr evăzute de Codul
comercial au fost preluate de Noului Cod civil, unele spre a fi aplicate tuturor raporturilor de
drept privat, iar altele numai profesioniștilor, categorie mai largă, dedicată nu numai
comercianților, dovedindu -se din practica ultimelor de cenii că este mai utilă și profitabilă această
abordare, spre a veni în sprijinul realității vieții economice actuale, în care și alte categorii de
profesioniști decât comercianții reclamă necesitatea folosirii regulilor speciale comerciale
prevăzute în pr oaspătul abrogat Cod comercial33.

32 de exemplu, liber -profesioniștii nu sunt com ercianți și nu li se aplică decât reglementări speciale.
33 Aceasta ultima opine a sost sintetizată de autorul G. Buta, Noul Cod Civil și unitatea dreptului privat, în
volumul Noul Cod Civil. Comentarii, Ed. a III -a, revăzută și adăugită, Ed. Universul jur idic, București, 2011, pag. 65, și
prezentată în cadrul Conferinței privind Noul cod civil de la Craiova, octombrie 2011.

36
SECȚIUNEA 2.2
NOȚIUNEA DE ÎNTREPRINDERE ÎN VIZIUNEA NOULUI COD CIVIL
2.2.1. Considera ții generale
Prin abrogarea Codului comercial de Noul Cod civil, dispare noțiunea “actelor obiective
de comerț” si functia acestora de atribuire a calitatii de comerciant, aceasta fiind inlocuita cu
notiunea de “intreprindere organizată”.
O asemenea modificare a intervenit și în sistemul dreptului italian încă din anul 1942
când a fost preluat Codul comercial în cadrul Codului civil. S -a apreciat ca noul sistem de
reglementare adoptat de Codul civil italian nu prezintă o deosebire esențială față de sistemul de
reglementare consacrat de Codul comercial, deoarece, în concepția Codului civil, pentru ca o
întreprindere să fie comercială, ea tr ebuie să aibă ca obiect una dintre activitățile precizate de
Codul civil, care, în mare parte, coincid cu actele obiective de comerț din Codul comercial.
Noutatea reglementării o reprezintă faptul că actul de comerț nu mai intră în definirea noțiunii de
comerciant sau cea de comerț, în prim plan fiind ideea de întreprindere .34
În sistemul românesc prin Noul Cod civil a fost consacrată o reglementare unitară a
raporturilor juridice de drept privat, Noul Cod civil prevede în art 3 alin. (1), că dispozițiile s ale se
aplică și raporturilor juridice dintre profesioniști, precum și raporturilor juridice dintre aceștia și
oricare alte subiecte de drept civil. In sensul Noului Cod civil, profesioniștii sunt toti cei care
exploatează o întreprindere .
Exploatarea une i întreprinderi este definită ca fiind exercitarea sistemică de către una
sau mai multe persoane a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori
înstrainarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obținerea
de profit. Cum se poate observa, în concepția Noului Cod civil, desfășurarea unei activități
organizate și sistematice califică această activitate ca având caracter profesional, iar persoana
care o realizează are calitatea de profesionist.
2.2.2 . Condițiile întreprinderii
Deci, întreprinderea este forma juridică de organiyare a oricărei activitati profesionale.
Definiția data de Noul Cod civil, întreprinderii este o definiție generală, fără distincție, în funcție
de obiectul activității, economic e sau non -economice.
Persoanele care realizează activitatea organizată au calitatea de profesioniști. Obiectul
activității organizate este producerea, administrarea bunurilor , instrainarea de bunuri
sau prestarea de servicii.

34 E. Cristoforeanu, Unificarea dreptului privat italian. Dreptul comercial si noul Cod civil italian, in Revista de Drept
Comercial n r. 1-2/1943, p. 5; P. Demetrescu, Intreprinderea in noul Cod civil italian , Revista de Drept Comercial nr. 1 –
2/1943, p. 13 si urm.); http://www.juridice.ro, Stanciu D. Cărpenaru Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil.

37
Scopul intreprinderii poat e fi obtinerea unui profit sau realizarea unui scop nonprofit.
Însă, în caracterizarea unei intreprinderi, scopul urmarit de persoana sau persoanele care
organizeaza activitatea este esential.
Desfasurarea unei activitati organizate, cu caracter profesiona l, în scopul obținerii
profitului este proprie activității comerciale. O întreprindere al carei scop este obținerea profitului
este o întreprindere economică sau comercială și, dimpotrivă, o întreprindere lipsită de scopul
obținerii profitului este o între prindere necomercială, o întreprindere civilă35.
Articolul 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de
către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale definește
întreprinderea economică ca fiind activitatea economică desfășurată în mod organizat,
permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forța de muncă atrasă, materii prime,
mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiil e prevăzute
de lege36.
Legeanr. 31/1990 stabilește cadrul legal special de constituire și funcționare a
societăților comerciale, care au calitatea de comercianți încă de la “ nașterea acestora”.
Din cele aratate, rezulta ca numai intreprinderea comercială e ste forma juridică a
realizării activității comerciale.
Întreprinderea comerciala are următoarele caracteristici:
a) Întreprinderea constă în exercitarea organizată a unei activități economice. Potrivit
O.U.G. nr. 44/2008, prin activitate economică se înțe lege activitatea agricolă, industrială,
comercială, desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a caror valoare poate fi
exprimată în bani și care sunt destinate vanzării ori schimbului pe piețele organizate sau unor
beneficiari determinați, în s copul obținerii unui profit;
b) Activitatea economică este realizată de una sau mai multe persoane ca profesioniști.
Având în vedere activitatea desfașurată, acești profesioniști au calitatea de comercianți;
c) Obiectul activității economice îl reprezintă producerea și circulația mărfurilor,
executarea de lucrări sau prestarea de servicii;
d) Scopul desfășurării activității economice este obținerea profitului.
Desigur, în prezent, pentru dreptul comercial, întreprinderea comercială (economica)
prezintă un m are interes; ea reprezintă criteriul pentru determinarea sferei dreptului comercial,
precum și a calității de comerciant.
Intrucât privesc o întreprindere comercială, aceste acte juridice, fapte juridice și
operațiuni economice pot fi calificate, convențio nal, ca acte juridice comerciale. Prin urmare, în

35, Stanciu D. Cărpenaru, Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil, http://www.juridice.ro;
36 OUG 44/2008 – privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate, intreprinderile
individuale si intreprinderile familiale a fost publictă în M. Of.. 328/25.04.2008.

38
prezent, sunt considerate acte juridice comerciale numai acele acte juridice, fapte juridice și
operațiuni economice aferente exploatării unei întreprinderi comerciale37.
Actele juridice comerciale se partic ularizează prin următoarele caracteristici:
– actele comerciale sunt acte juridice, fapte juridice și operațiuni economice generate de
desfășurarea activității economice în mod organizat de către profesioniști, care sunt
comercianții;
– actele comerciale a u ca obiect producerea si circulatia marfurilor, executarea de lucrari
si prestarea de servicii;
-actele comerciale au drept scop obtinerea de profit38.
Această opine este logică și vine să complinească lipsa unui text de lege care ar trebui
să particulariz eze categoria actelor juridice și comerciale în mod expres.

SECȚIUNEA 2.3
ALTE ACTE NORMATIVE CARE DEFINESC
PROFESIONISTUL COMERCIANT

Art. 6 din Legea nr. 71/2011 arată că In cuprinsul actelor normative aplicabile la data
intrarii in vigoare a Codului ci vil, referirile la comercianti se considera a fi facute la persoanele
fizice sau, dupa caz, la persoanele juridice supuse inregistrarii in registrul comertului, potrivit
prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului, republicata, c u modificarile
si completarile ulterioare, precum si cu cele aduse prin prezenta lege.
Dispozitiile alin. (1) nu se aplica termenului "comerciant" prevazut in:
a.) Legea nr. 84/1998 privind marcile si indicatiile geografice, republicata;
b) Ordonanta Guve rnului nr. 130/2000 privind protectia consumatorilor la incheierea si
executarea contractelor la distanta, republicata, cu modificarile ulterioare;
c) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre
comercianti si consumatori, r epublicata, cu modificarile ulterioare;
d) Legea pomiculturii nr. 348/2003, republicata, cu modificarile ulterioare;
e) Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicata, cu modificarile si
completarile ulterioare;
f) Legea nr. 363/2007 privind comb aterea practicilor incorecte ale comerciantilor in
relatia cu consumatorii si armonizarea reglementarilor cu legislatia europeana privind protectia
consumatorilor, cu modificarile si completarile ulterioare;
g) Legea nr. 158/2008 privind publicitatea insel atoare si publicitatea comparativa;

37 Stanciu D. Cărpenaru Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil , http://www.juridice.ro,
38 Ibidem

39
h) Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, cu modificarile si
completarile ulterioare;
i) orice alte acte normative in care termenul "comerciant" are un inteles specific dispozitiilor
cuprinse in aceste din urma acte normative."
Din conținutul art. 6 a Legii nr. 71/2011 reiese că avem categoria generală a
comercianților așa cum sunt definiți în alin. 1, însă sunt și definiții speciale pentru anumite
categorii sau situații speciale, ca cele cu prinse în alin. 2 lit.a – 1, a aceluiași articol.
Noțiunea de comerciant dată în actele normative enumerate mai sus au următrul
conținut astfel:
1.Legea nr. 84/1998 arată în art. 51 că – Asociațiile de fabricanți, de producători, de
comercianți, de prest atori de servicii pot solicita la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci
înregistrarea de mărci colective. În continuare art. 57. arată că “Mărcile de certificare pot fi
înregistrate la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci de către persoane juridic e legal abilitate să
exercite controlul produselor sau al serviciilor în privința elementelor prevăzute la art. 3 lit. e).
Nu pot solicita înregistrarea unei mărci de certificare persoanele juridice care fabrică, importă
sau vând produse ori prestează se rvicii, altele decât cele de control în domeniul calității”.
2. OG nr. 130/2000 privind protecía consumatorilor la incheierea si executarea
contractelor la distanta define;te noíunea de comerciant in art. 1 lit. c) aratand: comerciant
este orice pers oana fizica sau juridica, care, in contractele incheiate in conditiile prezentei
ordonante, actioneaza in cadrul activitatii sale profesionale;
3. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre
comercianti si consumatori arata in art. 2 alin.(2) ca, prin comerciant se înțelege orice persoană
fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei
legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori
liberale, precum și orice per soană care acționează în același scop în numele sau pe seama
acesteia. Art. 23 alin.(1) arata ca fructele proaspete destinate consumului uman, care se
comercializeaza de operatorii economici, vor fi insotite de documente fiscale in care se vor
inscrie de catre emitent calitatea si conformitatea cu standardele de comercializare. Micii
producatori, persoane fizice, care nu sunt organizati in forme asociative pot comercializa fructe
in pietele stradale sau traditionale organizate si au obligatia de a expune la vanzare produsele
in conditii de calitate si igiena, pentru a asigura protectia si siguranta alimentara a
consumatorului. Fructele care fac obiectul comercializarii la export pentru consum in stare
proaspata vor fi insotite de un certificat de conformi tate cu standardul de comercializare emis de
organismul de control autorizat conform legii.
Art. 24 din Legea nr. 193/2000 arata ca (1) Prelucrarea fructelor in scop comercial poate
fi facuta de catre operatori economici autorizati pentru aceasta activitat e, cu mijloace proprii sau
grupati in diferite forme de cooperare. Fructele destinate prelucrarii industriale circula insotite de

40
documente fiscale de conformitate, emise de producator sau comerciant, dupa caz, pe care se
va inscrie destinatie industriala, si trebuie sa prezinte conditii minime de calitate.
Fructele comercializate la export pentru prelucrarea industriala vor fi insotite de un
certificat de destinatie industriala emis de catre organismele de control autorizate conform legii.
(4) Modelul ce rtificatului de conformitate cu standardele de calitate, precum si modelul
certificatului de destinatie industriala sunt prevazute in normele metodologice de aplicare a
prezentei legi. Art. 2 alin.1 Dreptul de folosire de catre producatori a unor denumiri de origine
geografica sau produs traditional pentru anumite loturi de fructe proaspete ori prelucrate se
acorda prin certificat de atestare a originii geografice, in conditiile prevazute de legislatia in
vigoare. Certificatul prevazut la alin. (1) se elib ereaza de catre organele abilitate in acest scop,
pe baza verificarilor facute de specialisti imputerniciti pentru controlul respectarii conditiilor
impuse pentru producerea fructelor si prelucrarea acestora.
Art. 75 Orice contract incheiat intre comercianti si consumatori, pentru vanzarea de bunuri sau
prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru intelegerea
carora nu sunt necesare cunostinte de s pecialitate.
Art. 76 Orice informatii privind pachetele de servicii turistice, preturile acestora,
contractele de credit pentru consum si toate celelalte conditii aplicabile contractului, comunicate
de organizator sau de detailist consumatorului, trebuie sa contina indicatii corecte si clare, care
sa nu permita interpretari echivoce ale acestora.
Art. 77 In caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi
interpretate in favoarea consumatorului.
Art. 78 Se interzice comerciantil or stipularea de clauze abuzive in contractele incheiate
cu consumatorii.
Art. 79 O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi
considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza,
in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei -credinte, un dezechilibru semnificativ
intre drepturile si obligatiile partilor.
Art. 80 O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu
consumatorul, daca aceasta a fost stabi lita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze
natura ei, cum ar fi contractele preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de
comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.
Art. 81 Faptul ca anumite aspecte ale clau zelor contractuale sau numai una dintre
clauze a fost negociata direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legale pentru
restul contractului, in cazul in care o evaluare globala a contractului evidentiaza ca acesta a fost
prestabilit unilater al de comerciant. Daca un comerciant pretinde ca o clauza preformulata a fost
negociata direct cu consumatorul este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens.

41
Art. 82 Contractul trebuie sa stipuleze, cu caractere mari si in imediata vecinatate a
locului rezervat pentru semnatura consumatorului, clauza expresa despre dreptul de denuntare
unilaterala a contractului, dupa caz, precum si numele si adresa comerciantului fata de care
consumatorul poate sa isi exercite acest drept, conform dispozitiilor lega le.
Art. 83 Comerciantul este obligat sa remita consumatorului un exemplar din contractul
incheiat si sa poata proba acest lucru in fata organelor de control.
Art. 84 Dreptul consumatorului la denuntarea contractului nu poate fi anulat de nicio
clauza c ontractuala sau intelegere intre parti, in cazurile prevazute de lege, aceasta fiind
considerata nula de drept.
Operatorii economici sunt obligati sa comercializeze alimente care:
a) sunt insotite de documente care le atesta originea, provenienta si secu ritatea, dupa
caz;
b) sunt manipulate si comercializate in conditii corespunzatoare de igiena, care nu pun in
pericol viata si sanatatea consumatorilor si care respecta normele sanitare in vigoare;
c) nu afecteaza viata si sanatatea consumatorilor.
Obliga tiile producatorului:
sa raspunda pentru prejudiciul actual si cel viitor cauzat de produsul cu defect, precum si
pentru cel cauzat ca rezultat cumulat al produsului cu defect cu o actiune sau o omisiune a unei
terte persoane;
sa puna pe piata numai prod use sigure si, daca actele normative in vigoare prevad,
acestea sa fie testate si/sau certificate;
sa puna pe piata numai produse care respecta conditiile prescrise sau declarate;
d) sa opreasca livrarile, respectiv sa retraga de pe piata sau de la consu matori produsele la
care organele abilitate sau specialistii proprii au constatat neindeplinirea caracteristicilor
prescrise, declarate sau care ar putea afecta viata, sanatatea ori securitatea consumatorilor,
daca aceasta masura constituie singurul mijlo c prin care se pot elimina neconformitatile
respective;
e) sa asigure, in cursul procesului de productie, conditii igienico -sanitare conform
normelor sanitare in vigoare.
Obligatiile distribuitorilor:
sa se asigure ca produsele oferite spre comercializare sunt sigure si respecta conditiile
prescrise sau declarate
sa nu comercializeze produse despre care detin informatii sau considera ca pot fi
periculoase;
sa anunte, imediat, autoritatile publice competente, precum si producatorul, despre
existenta pe p iata a oricarui produs de care au cunostinta ca este periculos;

42
sa retraga de la comercializare produsele la care organele abilitate de lege au constatat
ca nu indeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, daca acesta constituie singurul mijloc
prin care se pot elimina neconformitatile respective;
b) sa asigure conditiile tehnice stabilite de producator, precum si conditiile igienico –
sanitare pe timpul transportului, manipularii, depozitarii si desfacerii, conform normelor in
vigoare.
Obligatiil e prestatorilor de servicii:
a) sa foloseasca, in cadrul serviciilor prestate, numai produse si proceduri sigure si,
dupa caz, daca actele normative in vigoare prevad, acestea sa fie testate si/sau certificate si sa
anunte imediat existenta pe piata a ori carui produs despre care au cunostinta ca este periculos;
sa presteze numai servicii care nu afecteaza viata, sanatatea sau securitatea
consumatorilor ori interesele economice ale acestora;
sa respecte conditiile prescrise sau declarate, precum si clauze le prevazute in
contracte;
sa asigure, la prestarea serviciilor, conditiile tehnice stabilite de producator, precum si
conditiile igienico -sanitare, conform normelor in vigoare;
sa raspunda pentru prejudiciul actual si cel viitor cauzat de serviciul de fectuos prestat.
(1) Alte obligatii ale operatorilor economici sunt:
a) de a comercializa sau oferi, cu titlu gratuit, numai produse sigure, aflate in cadrul termenului
de valabilitate si care nu prezinta riscuri pentru viata, sanatatea si/sau securitate a
consumatorilor;
b) de a nu comercializa, in spatii in care nu pot fi asigurate conditiile de pastrare cerute de
producator pentru a se preveni perisabilitatea accelerata, produse alimentare preambalate sau
ambalate;
c) de a nu comercializa, in alte con ditii decat cele cerute de legislatia in vigoare, produse
nealimentare noi, folosite sau reconditionate, fara a putea fi, acolo unde este cazul, probate,
verificate sau asigurate conditiile de pastrare cerute de producator, pentru a se asigura
mentinerea c aracteristicilor initiale ale produselor;
d) de a nu importa, in vederea distributiei cu titlu oneros sau gratuit, produse periculoase,
expirate sau care pot afecta viata, sanatatea si/sau securitatea consumatorilor prin utilizarea
acestora.
(2) Dispozit iile alin. (1) se aplica si persoanelor fizice sau juridice care pot avea calitatea de
operator economic.
4. Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comerciantilor in
relatia cu consumatorii defineste in art .2 lit. b) notiunea de comerciant – orice persoana fizica
sau juridica care, in practicile comerciale ce fac obiectul prezentei legi, actioneaza in cadrul

43
activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale ori liberale, precum si orice
persoana care actioneaz a in acelasi scop, in numele sau pe seama acesteia;
c) produs – orice bunuri sau servicii, inclusiv bunuri imobile, drepturi si obligatii;
d) practici ale comerciantilor in relatia cu consumatorii, denumite in continuare practici
comerciale – orice actiun e, omisiune, comportament, demers sau prezentare comerciala,
inclusiv publicitate si comercializare, efectuate de un comerciant, in stransa legatura cu
promovarea, vanzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor;
e) deformarea substantiala a comportame ntului economic al consumatorilor – folosirea unei
practici comerciale ce afecteaza considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie in
cunostinta de cauza, decizie pe care altfel nu ar fi luat -o;
5.Legea nr. 158/2008 privind publicitatea insela toare si publicitatea comparativa arata
ca:
d) comerciant – persoana fizica sau juridica ce actioneaza în scopuri care se încadreaza în
activitatea sa comerciala, industriala, artizanala ori liberala si orice persoana care actioneaza în
numele si pe seama comerciantului;
6. Legea nr. 321/2009 potrivit careia, comerciant este – persoana fizică sau juridică
autorizată să desfășoare activități de comercializare directă către consumator a produselor
alimentare.
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului , comerciantii sunt
persoanele fizice si asociațiile familiale care efectuează în mod obișnuitactivități economice,
societățile comerciale, companiile naționale și societățile naționale, regiile autonome, grupurile
de interes e conomic cu caracter comercial, grupurile europene de interes economic cu caracter
comercial și organizațiile cooperatiste. Potrivit prezentei legi, prin înregistrare se ințelege atât
înmatricularea comerciantului și înscrierea de mențiuni, precum și alte operațuni care, potrivit
legii, se menționează în registrul comertului. Aceste p revederi nu se aplica meseriasilor si
taranilor care isi desfac produsele din gospodaria proprie.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr, 71/2011, termenul de comerciant nu se ap lică nici în
alte situații în care termenul de comerciant are un înțeles specific dispozițiilor cuprinse în actele
normative enumerate mai sus ., cu exceptia Legii nr. 26/1190.
Din coroborarea celor arătate mai sus reiese că în baza art. 6 alin 1 din Legea nr.
71/2011, coroborat cu art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26 /2011 reiese că sunt profesioniști
comercianți acele persoane fizice și juridice, care pentru a putea desfășura activitățile
economice prevăzute de art. 3 alin, 3 din Noul C. Civ.,constând în pro ducerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii sunt obligate să fie înregistrate în registrul
comerțului.
După cum a fost arătat în capitolul precedent, pentru delimitarea și definirea
profesionistului comerciant, a fost î nlocuit criteriul obiectiv statornicit prin art. 3 din Codul

44
comercial, cu criteriul formal – constând în îndeplinirea formalismului înregistrării in registrul
comerțului.
Drin analiza dispozițiilor legale exceptate acestei reguli și care au fost enumerate mai
sus, reiese că această noțiune în mod excepțional este folosită pentru anumite situații speciale
sau pentru anumite categorii de profesioniști. Astfel, dacă luăm ca exemplu definiția dată de
Legea nr.363/2007 și Legea nr. 158/2008, reiese că în categ oria de profesioniști cărora se
adresează dispozițiile legale arătate, intră o categorie mai largă decât comercianții (comerciant
– persoana fizica sau juridica ce actioneaza în scopuri care se încadreaza în activitatea sa
comerciala, industriala, artiza nala ori liberala și orice persoană care acționează în numele și pe
seama comerciantului).
SECȚ IUNEA 2.4 CATEGORIILE
DE PROFESIONIȘTI COMERCIANȚI
Potrivit legislației române în vigoare, au calitatea de profesioniști comercianți
următoarele categorii de pe rsoane fizice și juridice:
– comercianții persoane fizice, care săvârșesc fapte de comerț cu caracter profesional.
Condițiile în care persoanele fizice pot dobândi calitatea de comerciant sunt prevăzute de art. 7 –
21 C.com. și de unele legi speciale, cum ar fi, spre exemplu, art. 1 și urm. din OUG nr. 44/2008
privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale ;
– societățile comerciale, în condițiile dispozițiilor stipul ate de art. 4 C.com. și Legea nr.
31/1990 privind societățile comerciale;
– regiile autonome, care au rezultat din reorganizarea unităților economice de stat în
condițiile Legii nr. 15/1990 și care funcționează în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 30/19 9739
și Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 30/199740;
– organizațiile cooperatiste, care funcționează conform unor legi speciale41;
– grupurile de interes economic, care funcționează în conformitate cu Legea nr.
161/2003;

39 O.G. nr. 30/1997 privind organizarea regiilor autonome a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr.
125 din 19 iulie 1997.
40 O.U.G. nr. 30/1997 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 125 din 19 iulie 1995. Prin H.G. nr.
266/1993 au fost stabilite ramurile și domeniile în care funcționează regii autonome. Această hotărâre a fost publi cată în
„Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 156/1993).
41A se vedea: LEGEA NR. 99/2006 privind instituțiile de credit , și alte legi speciale privind organizarea și funcționarea
cooperației meșteșugărești.

45

SECTIUNEA 2.5.
PROBLEME DE REZOLVAT

1. Delimitați categoria profesioniș tilor comercian ți de alte categorii de profesioni ști.
2. Determinaț i criteriile de delimitare a profesioni știlpor comercian ți
3. Comparaț ie între profesionistul comerci ant din dreptul comun cu definiț ia dată de
anumite legi speciale
4. Categoriile de profesioni ști comercianț i

46

CAPITOLUL III
OBLIGAȚIILE COMERCIANȚILOR

SECȚIUNEA 3.1
ÎNSCRIEREA ÎN REGISTRUL COMERȚULUI

3.1.1 Despre înregistrarea în registrul comer țului
Potrivit art. 1 alin. 1 din L egea nr. 26/1990, comercianții, înainte de începerea
comerțului, precum și alte persoane fizice sau juridice, prevăzute în mod expres de lege, înainte
de începerea activității acestora, au obligația să ceară înmatricularea în registrul comerțului, iar
în cursul exercitării și la încetarea comerțului sau, după caz, a activității respective, să ceară
înscrierea în același registru a mențiunilor privind actele și faptele a căror înregistrare este
prevăzută de lege.
Înregistrarea în registrul comerțulu i reprezintă atât înmatricularea comerciantului cât și
înscrierea de mențiuni, precum și alte operațiuni care, potrivit legii, se menționează în registrul
comerțului.
Deci, în registrul comerțului se fac două categorii de înregistrări, și anume:
– înmatric ulări;
– înscrierea de mențiuni.
Înregistrările în registrul comerțului au ca finalitate să asigure evidența comercianților și a
activității desfășurate de către aceștia. De fapt, registrul comerțului reprezintă instrumentul
publicității legale a profesion iștilor comercianți și a activității comerciale.
Înregistrările în registrul comerțului se fac pe baza unei încheieri a judecătorului delegat
sau, după caz, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, în afară de cazurile când legea dispune
altfel.

47
Prin de rogare de la prevederile Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 31/1990 privind societățile
comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și d e la prevederile
celorlalte acte normative incidente, conform art. 1 din OUG nr. 85/2010 privind modificarea Legii
nr. 84/2010 și a OUG nr. 116/209 privind instituirea unor măsuri de înregistrare în registrul
comerțului, competența de soluționare a cereril or de înregistrare în registrul comerțului și, după
caz, a altor cereri aflate în competența de soluționare a judecătorului delegat aparține, până la
reglementarea activității de înregistrare în registrul comerțului efectuată de registratori
comerciali, d irectorului oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal și/sau persoanei ori
persoanelor desemnate de către directorul general al Oficiului Național al Registrului
Comerțului.
Facem precizarea că aceste încheieri, în temeiul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 26/1990,
sunt executorii de drept și sunt supuse căii de atac a recursului. Recursul prevăzut de acest text
este supus următoarelor reguli:
– termenul de recurs este de 15 zile și curge de la data pronunțării încheierii pentru părți
și de la data publicării încheierii sau a actului modificator în Monitorul Oficial al României, partea
a IV-a, pentru orice alte persoane interesate;
– recursul se depune și se menționează în registrul comerțului unde s -a făcut
înregistrarea;
– în termen de 3 zile de l a data depunerii, oficiul registrului comerțului înaintează recursul
curții de apel în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau sediul comerciantului, iar în cazul
sucursalelor înființate în alt județ, la curtea de apel în a cărei rază teritorială s e află sediul
sucursalei;
– motivele recursului se pot depune la instanță cu cel puțin două zile înaintea termenului
de judecată;
– în cazul admiterii recursului, decizia instanței de recurs va fi menționată în registrul
comerțului.
Controlul legalității o perațiunilor efectuate de către oficiul registrului comerțului se face
de către unul dintre judecătorii tribunalului județean, respectiv al municipiului București, delegat
de președintele acestui tribunal. În prezent, conform OUG nr. 85/2010, această compe tență
este delegată către directorul regstrului comertului.
Controlul efectuat nu exonerează de răspundere personalul oficiului care conduce și
execută operațiunile registrului comerțului pentru conformitatea cu legea a datelor înscrise.
Registrul comerțu lui este public, în sensul că oficiul registrului comerțului este obligat să
elibereze, pe cheltuiala persoanei care a făcut cererea, copii certificate de pe înregistrările
efectuate în registru și de pe actele prezentate, precum și certificatele constatat oare că un
anumit act sau fapt este sau nu este înregistrat.

48
Registrul comerțului se ține de către Oficiul registrului comerțului, organizat în fiecare
județ și în municipiul București și care funcționează pe lângă tribunalul respectiv.
Registrul central al comerțului se ține de către Oficiul Național al Registrului Comerțului,
instituție publică cu personalitate juridică, finanțată integral din venituri proprii, organizată în
subordinea Ministerului Justiției.
În temeiul Legii nr. 26/1990 și a Ordinului nr. 2594/2008 sunt supuși înmatriculării în
registrul comerțului potrivit legii, următoarele categorii de persoane fizice și juridice:
a) persoanele fizice autorizate;
b) întreprinderile individuale și familiale;
c) societățile comerciale;
d) societățile europene cu sediul în România;
e) regiile autonome, companiile naționale și societățile naționale;
f) societățile cooperative;
g) cooperativele agricole;
h) organizațiile cooperatiste de credit și casele centrale ale acestora;
i) societățile cooperative europene cu sediul în România;
j) grupurile de interes economic;
k) grupurile europene de interes economic cu sediul în România;
l) alte persoane juridice prevăzute în mod expres de lege.
Profesi oniștii comercianții persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale,
întreprinderi familiale și persoane juridice, precum și persoanele juridice prevăzute expres de
lege au obligația ca înainte de începerea activității să ceară înmatricularea în registrul
comerțului, iar în cursul exercitării și la încetarea comerțului sau, după caz, a activității
respective să ceară înscrierea în același registru a mențiunilor privind actele și faptele a căror
înregistrare este prevăzută de lege.
Înregistrare a în registrul comerțului a actelor și faptelor prevăzute de lege se realizează,
după caz, la cererea persoanelor fizice și/sau juridice supuse obligației de înregistrare, a
oricăror altor persoane interesate și din oficiu. Pentru persoanele juridice cer erea se face de
către fondator, asociat,
administrator/membru al directoratului sau de către reprezentanții acestora, precum și de către
orice altă persoană interesată, în condițiile legii, prin completarea, semnarea și depunerea
cererii la ORCT competen t în a cărui rază teritorială este situat sediul social al persoanei.
Persoanele de mai sus vor
depune cererea personal sau prin împuternicit, cu împuternicire specială și autentică,
împuternicire avocațială, delegație a consilierului juridic, după caz, î n original.
Pentru persoana fizică autorizată, întreprinderile individuale și familiale cererea este
formulată de către persoana fizică, titularul întreprinderii individuale, respectiv reprezentantul

49
desemnat al întreprinderii familiale sau, după caz, de către un alt membru al întreprinderii
familiale, în condițiile legii,
ori de un împuternicit cu procură specială și autentică sau prin avocat. Procura specială și
autentică și împuternicirea avocațială vor fi atașate la cererea de înregistrare, în origina l.
Cererea de înregistrare a persoanei juridice în registrul comerțului, completată
corespunzător, se depune la oficiul registrului comețului în a cărui rază teritorială își stabilesc
sediul social persoanele supuse obligației de înregistrare și tre buie să fie însoțită de toate datele
și înscrisurile doveditoare ale îndeplinirii condițiilor pentru înregistrare și de dovada achitării
taxelor și tarifelor stabilite, precum și de timbrul judiciar de valoare corespunzătoare cererii,
precizate prin nota de calcul întocmită de referentul registrului comerțului
3.1.2. Efectele înregistrărilor în registrul comerțului
– înmatricularea și mențiunile devin opozabile erga omnes de la data efectuării lor în
registrul comerțului ori de la data publicării lor în M onitorul Oficial al României, partea a IV -a sau
în altă publicație, acolo unde legea dispune altfel (art. 5 alin. 1);
– persoana care are obligația de a cere înregistrarea nu poate opune terților actele și
faptele neînregistrate, în afară de cazul în care face dovada că ele erau cunoscute de aceștia
(art. 5 alin. 2);
– data înregistrării în registrul comerțului este data la care înregistrarea a fost efectiv
operată în registru (art. 26);
– după înregistrare, profesionistul comerciant este obligat să mențio neze pe toate
documentele folosite în activitatea comercială firma, sediul social și codul unic de înregistrare (art.
29).

SECȚIUNEA 3. 2.
OBLIGAȚIA DE ORGANIZARE ȘI DE ȚINERE A CONTABILITĂȚII

3.2.1. Considera ții generale
În prezent, reglementările genera le referitoare la organizarea și ținerea contabilității
activității comerciale sunt prevăzute de Legea contabilității nr. 82/199142, de OUG nr. 44/2008 și
de legea nr. 31/1990 – privind registrele care trebuie conduse de profesionistul comerciant. Prin
Ordin ul nr. 94/2001 al ministrului finanțelor publice au fost aprobate Reglementările contabile de
armonizare cu Directiva a IV -a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele
Europene de Contabilitate43.

42 Legea nr. 82/1991 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 265 din 27 decembrie 1991 și
republicată în nr. 20 din 20 ianuarie 2000.
43 Ordinul nr. 94/2001 a fost publicat în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 85 din 20 februarie 2001.

50
3.2.2 . Regimul juridic
Potrivit art. 1 din Legea n r. 82/1991, obligația de a organiza și ține contabilitatea proprie
revine regiilor autonome, societăților comerciale, instituțiilor publice, unităților cooperatiste,
asociațiilor și celorlalte persoane juridice, precum și persoanelor fizice care au calitat ea de
profesionist.
Cu toate acestea, Legea contabilității, stabilind obligația de a organiza și ține
contabilitatea de către profesioniștii persoană fizică, se referă la această categorie fără să facă
distincție după cum este vorba despre meșteșugari ori alțe categorii de profesioniști. Pe cale de
consecință, față de principiul ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus și de
împrejurarea că Legea nr. 82/1991, fiind o lege specială, are prioritate în aplicare, trebuie să
concluzionăm că această o bligație revine, în prezent, și micilor comercianți, cu precizarea că
micii comercianți, la fel ca și comercianții persoană fizică, sau întreprinderile familiale și
individuale conduc contabilitatea în partidă simplă.
În temeiul art. 5 din Legea nr. 82/199 1, profesioniștii comercianții cu personalitate
juridică au obligația de a ține contabilitatea în partidă dublă și să întocmească bilanț contabil.
Contabilitatea se ține în limba română și în moneda națională. Contabilitatea
operațiunilor în valută se ține atât în monedă națională, cât și în valută.
Orice operațiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într -un înscris
care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document
justificativ.
Înregistrarea în con tabilitate a bunurilor mobile sau imobile se face la valoarea de
achiziție, de producție sau la prețul pieței, după caz, în timp ce creanțele și datoriile se
înregistrează la valoarea lor nominală.
Reflectarea în expresie bănească a bunurilor mobile și imo bile, a disponibilităților
bănești, titlurilor de valoare, drepturilor și obligațiilor comerciantului, precum și mișcările și
modificările intervenite în urma operațiunilor patrimoniale intervenite fac obiectul contabilității
patrimoniului.
Profesionistul comerciant, în temeiul art. 50 din Legea nr. 82/1991, nu este obligat să
țină personal contabilitatea. Pe cale de consecință, contabilitatea poate fi ținută și de persoane
juridice autorizate sau de persoane fizice care au calitatea de contabil autorizat s au de expert
contabil. Dacă contabilitatea nu este ținută de persoane autorizate, răspunderea revine
comerciantului. În general, răspunderea pentru ținerea contabilității revine administratorului sau
persoanei care are obligația gestionării patrimoniului.
Potrivit art. 20 din Legea contabilității, principalele registre ce se folosesc în contabilitate
sunt următoarele:
– registrul jurnal în care se înregistrează zilnic, în ordine cronologică, operațiunile
comerciale ale comerciantului, ce are să ia și ce are să dea și, în general, tot ce primește și

51
plătește sub orice titlu comerciantul. Lunar, în registrul jurnal, comerciantul persoană fizică
trebuie să înscrie și cheltuielile făcute de acesta pentru nevoile proprii și ale familiei sale;
– registrul -inventar în care comerciantul copiază inventarul patrimoniului său;
– registru cartea mare se ține de către comercianții care au o activitate cu un volum mare
și cu o complexitate ridicată și este un registru de conturi personificate.
Contabilitatea se face în par tidă dublă, în sensul că fiecare operațiune comercială dă
naștere unei duble înregistrări.
Profesionistul comerciant persoană juridică, mai este obligat să întocmească situația
financiară anuală, care constituie o imagine fidelă a patrimoniului, a situație i financiare și a
rezultatelor obținute de comerciant. Această situație se compune dintr -un bilanț, cont de profit și
de pierdere, situația modificării capitalului propriu, situația fluxurilor de trezorerie, politici
contabile și note explicative.
Situația financiară anuală este supusă auditului financiar și se păstrează timp de 50 de
ani. Această situație se depune la direcția generală a finanțelor publice până la data de 15
aprilie sau 1 mai a anului următor.

SECȚIUNEA 3.3
OBLIGAȚIA DE A EXERCITA COMERȚ UL
ÎN LIMITELE CONCURENȚEI LOIALE

3.3.1. Considera ții generale
Concurența este o componentă a economiei de piață și reprezintă, potrivit doctrinei, o
confruntare între agenții economici pentru câștigarea și păstrarea piețelor, adică a clientelei, în
scop ul rentabilizării propriei activități44.
După cum s -a mai evocat în cuprinsul lucrării, potrivit art. 135 din Constituție, economia
României este o economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență (alin. 1), iar statul
este obligat să asigure li bertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului
favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție (alin. 2 lit. a).
Concurența este protejată sub un dublu aspect, și anume45:
– prin combaterea practicilor monopoliste, adică a practicilor anticoncurențiale. În acest
sens, a fost adoptată Legea nr. 21/1996 asupra concurenței46. Astfel, sunt interzise orice
înțelegeri între agenții economici care au ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea

44 A se vedea: O.Căp ățână, Noțiunea concurenței comerciale , în „Revista de drept comercial”, nr. 1/1992, p. 31.
45 A se vedea: O.Căpățână, op. cit. , p. 32; S.D.Cărpenaru, o. cit. , p. 106.
46 Legea nr. 21/1996 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 80 din 30 aprilie 1996.

52
concurenței pe piață, cum ar fi: fixarea concertată a prețurilor, limitarea sau controlul producției
sau a distribuției, împărțirea piețelor, condiționarea încheierii unor contracte de acceptarea de
către parteneri a unor clauze stipulând prestații suplimentare care nu au legătură cu obiectul
acelor contracte, trucarea ofertelor, folosirea abuzivă a poziției dominante deținută de unul
dintre comercianți etc.;
– prin combaterea concurenței neloiale, adică a faptelor ilicite folosite pentru atragerea și
menținerea clientelei. În acest s ens, după cum s -a mai precizat, a fost adoptată Legea nr.
11/1991 privind combaterea concurenței neloiale. Exempli gratia , sunt considerate manifestări
ale concurenței neloiale confuzia, denigrarea, dezorganizarea și acapararea clientelei prin
oferirea uno r avantaje.
3.3.2. Comerciantul are dreptul la concuren ța come rcială .
Este principiul statuat în art. 135 alin. 2 lit. a din Constitutie: " statul trebuie sa asigure
libertatea comertului " și reluat printr -o reglementare detaliată în Legea concurentei nr. 2 1/1996
modificata prin O.U.G. nr. 121/4 decembrie 2003. Se asigura în acest mod reprimarea
înțelegerilor și practicilor anticoncurențiale monopoliste, prin care se aduc atingere conceptului
de concurență.
În Legea concurenței nr. 21/1996, modificată, legiu itorul a urmărit să elimine 3 fenomene
cu consecințe grave asupra existenței concurenței comerciale:
Eliminarea practicilor anticoncurențiale, care constă în manifestări, înțelegeri, convenții,
ce afectează existența concurenței pe piață. Potrivit prevede rilor art. 5 se interzic practicile
anticoncurențiale : "înțelegeri, exprese sau tacite, între agenții economici sau asociații de agenți
economici, orice decizii luate de asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care
au ca obiect sau po t avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe
piata românească sau pe o parte a acesteia" (art. 5 Legea concurentei nr. 21/1996, modificată )
Înțelegerile anticoncurențiale între agenții economici prin care se afectează concuren ța
comercială au ca obiect fixarea concertată, în mod direct sau indirect a prețurilor de vânzare
sau de cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum și a oricăror alte condiții
comerciale; b) limitarea sau controlul producției, distribuț iei, dezvolării tehnologice sau
investițiilor; c) împărțirea piețelor de desfacere sau a resurselor de aprovizionare, pe criteriul
teritorial, al volumului de vânzări și achiziții sau pe alte criterii; aplicarea, în privința
partenerilor comerciali, a unor condiții inegale de prestații echivalente, provocând, în acest fel,
unora dintre ei, un dezavantaj în poziția concurențială; condiționarea încheierii unor contracte
de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestații suplimentare , care nici prin
natura lor și nici conform uzanțelor comerciale, nu au legatură cu obiectul acestor contracte;
participarea în mod concertat, cu oferte trucate la licitații sau la orice alte forme de concurs de
oferte; eliminarea de pe piață a altor concu renți, limitarea sau împiedicarea accesului pe piața și

53
a libertății exercitării concurenței de către alți agenți economici, precum și înțelegerile de a nu
cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiți agenți economici fără o justificare rezonabilă;
Consil iul Concurentei este organul abilitat de lege ca prin decizii de acordare a
dispenselor sa constate îndeplinirea cerintelor aratate.
3.3.3. Modalitati juridice de contracarare a concurentei neloiale
Cea de -a doua forma a concurentei ilicite o consti tuie concurenta neloiala.
În Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurentei neloiale modificata de Legea nr.
298/2001 se enunță mai întâi în art.2 un principiu cu incidență nelimitată, în virtutea căruia orice
act sau fapt contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor,
de execuție a lucrărilor precum și de efectuare a prestărilor de servicii constituie o manifestare
de concurență neloială. În art.4 si art.5 sunt enumerate contravențiile respectiv infracțiunile din
acest domeniu, stabilindu -se astfel liste limitative. Pe cale de interpretare, nu pot fi create alte
delicte penale decât cele specificate de lege: ,, nullum crimen sine lege ”. În rest, configurarea
altor fapte de concurență neloială, fie prevăzute de acte normative distincte, fie deducțiile prin
analogie, se justifică în baza art. 2 din Legea nr. 11/ 1991.
Noțiunea de concurență neloială, în sensul art. 2 din Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenței neloiale modificată prin Legea nr. 298/7 iunie 2001 este “ orice act sau
fapt juridic contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a produselor,
de execuție a lucrărilor precum și de efectuare a prestărilor de servicii ”. Legea consideră ca fiind
,,contrar uzanțelor comerciale cinstite” următoarele ac te și fapte juridice civile: utilizarea în mod
neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutării
unilaterale a contractului sau utilizarea unor proceduri neloiale; abuzul de încredere; incitarea
la delict; – achizi ționarea de secrete comerciale de către terții care cunoșteau că respectiva
achiziție implică astfel de practici, de natură să afecteze poziția comercianților concurenți pe
piată.
Doctrina le -a sistematizat în 4 categorii: confuzia, denigrarea, dezorganiz area și
acapararea clientelei prin oferirea unor avantaje.
Confuzia
Faptele si actele de concurenta neloiala din aceasta categorie au un numitor comun:
intenția comerciantului de a induce în eroare pe comerciantii concurenti si pe beneficiarii
marfurilor, lucrarilor si serviciilor, de a crea confuzie, cu privire la un produs, lucrare sau serviciu.
– art. 5 alin. a): ,, folosirea unei firme, inventii, marci, indicatii geografice, unui desen
sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat , unei embleme, sau unui ambalaj,
de natura sa produca confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant ”;
– art. 5 alin. b): ,, punerea în circulatie de marfuri contrafacute si/sau pirat, a caror
comercializare aduce atingere titularului marcii si induce în eroare consumatorul asupra calitatii
produsului/serviciului” ;

54
– art. 5 alin. g): ,, producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea
spre vânzare sau vânzarea unor marfuri/servicii purtând mentiuni false privind brevetele d e
inventii, marcile, indicatiile geografice, desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite
integrate, alte tipuri de proprietate industriala cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul
vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijlo acele publicitare si altele asemenea, originea
si caracteristicile marfurilor, precum si cu privire la numele producatorului sau al comerciantului,
în scopul de a -i induce în eroare pe ceilalti comercianti si pe beneficiari” .
Prin mențiuni false asupra or iginii mărfurilor se înțelege orice indicatie de natura a
face să se creadă că mărfurile au fost produse într -o anumită localitate, într -un anumit teritoriu
sau într -un anumit stat.
Denigrarea
Faptele de concurență neloiale grupate în această categorie u rmăresc fie
publicitatea propriei activități comerciale, fie compromiterea comerciantului concurent sau a
mărfurilor acestuia, prin afirmații mincinoase în scopul inducerii în eroare a comercianților.
– art.4 lit. d): ,, comunicarea sau raspândirea în public de catre un comerciant de
afirmatii asupra întreprinderii sale sau activitatii acesteia menite sa induca în eroare si sa îi
creeze o situatie de favoare în dauna unor comercianti ”;
– art.4 lit. e): ,, comunicarea, chiar facuta confidential, sa u raspândirea de catre un
comerciant, de afirmatii mincinoase asupra unui concurent sau marfurilor sale, afirmatii de
natura sa dauneze bunului mers al întreprinderii concurente ”.
Dezorganizarea
Contrar uzanțelor cinstite în activitatea industrială și de comercializare a
produselor, de execuție a lucrărilor precum și de efectuare a prestărilor de servicii sunt și actele
și faptele comercianților care își propun drept scop dezorganizarea activităț ii comerciale a
concurenților, prin practici subterane:
– art.4 lit. a): ,, oferirea serviciilor de catre salariatul exclusiv al unui comerciant, unui
concurent ori acceptarea unei asemenea oferte” ;
– art.4 lit. b): ,,divulgarea, achizitionarea sau folosirea unui secret comercial de catre
un comerciant sau un salariat al acestuia, fara consimtamântul detinatorului legitim al
respectivului secret comercial si într -un mod contrar uzantelor comerciale cinstite” ;
– art.4 lit. f): ,,oferirea, pr omiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit – de daruri
sau avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentantilor acestuia, pentru ca prin purtare
neloiala sa poata afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaste sau a folosi clientela sa, or i
pentru a obtine orice alt folos pentru sine ori pentru alta persoana, în dauna unui concurent” ;
– art.4 lit. g): ,,deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legaturilor stabilite
cu aceasta clientela în cadrul functiei detinute anterior la acel comerciant" ;

55
– art.4 lit. h): ,,concedierea sau atragerea unor salariati ai unui comerciant, în scopul
înfiintarii unei societati concurente care sa capteze clientii acelui comerciant sau angajarea
salariatilor unui comerciant în scopul dezo rganizarii activitatii sale”.
– art.5 lit. c): ,,folosirea în scop comercial al rezultatelor unor experimentari a caror
obtinere a necesitat un efort considerabil sau a altor informatii secrete în legatura cu acestea,
transmise autoritatil or competente în scopul obtinerii autorizatiilor de comercializare a
produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care contin compusi
chimici noi” ;
– art.5 lit. d): ,,divulgarea unor informatii prevazute la lit.c)” ;
– art.5 lit. e): ,,divulgarea, achizitionarea sau utilizarea secretului comercial de catre
terti, fara consimtamântul detinatorului sau legitim, ca rezultat al actiunii de spionaj comercial
sau industrial" ;
– art.5 lit. j): ,,divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de catre persoanele
apartinând autoritatilor publice, precum si de catre persoane împuternicite de detinatorii legitimi
ai acestor secrete pentru a -i reprezenta în fata autoritatilor publice” .
Acapararea clientelei prin oferirea uno r avantaje
Aceasta fapta de concurenta neloiala îsi propune atragerea clientilor printr -un mijloc
necinstit: clientul nu este atras de calitatea marfii ci este convins sa cumpere pentru ca obtine
un avantaj material.
Doctrina propunând interpretarea restr ictivă a prevederilor Legii nr. 12/1990,
deosebeste doua categorii de activitati comerciale ilicite: unele, ca acelea mai sus enumerate,
care sunt mai degrabă cerinte ,,sine qua non” ale unui comerț civilizat. Cea de -a doua categorie,
ca de exemplu acumula rea de mărfuri din circuitul intern, în scopul de a crea un deficit pe piață,
poate fi calificată ca un fapt contrar uzantelor cinstite în comert, si potrivit art. 2 din Legea Nr.
11/1991, fapta de concurenta neloiala. Credem ca în sprijinul acestei opinii este însusi textul de
lege. ,, Orice act sau fapt contrar uzantelor cinstite în comert” înseamna identificarea actelor sau
faptelor enumerate cu criteriile prin care se definesc uzantele cinstite în comert, asa cum sunt
precizate în art. 1 lit. b) din Leg ea Nr. 11/1991 modificata. Procedând astfel, apare discutabila
ideea calificarii în bloc a unei enumerari de acte comerciale ilicite, ca fiind fapte de concurenta
neloiala.
Persoana care savârseste un act de concurenta neloiala are urmatoarele obligatii:
– sa înceteze sau sa înlature actul;
– sa restituie documentele confidențiale însușite în mod ilicit de la detinatorul lor
legitim;
– în cazul producerii unui prejudiciu sa plătească daunele pricinuite.

56
SECȚIUNEA 3.4
FONDUL DE COMERȚ

3.4.1 Aspecte generale referitoare la fondul de comerț
În doctrină, fondul de comerț este definit ca ansamblul de bunuri mobile și imobile,
corporale și incorporale, pe care un profesionist comerciant le afectează desfășurării unei
activități comerciale, în s copul atragerii clientelei și, implicit, obținerii de profit47.
Fondul de comerț se deosebește de patrimoniu, deoarece, în timp ce fondul de comerț
este un ansamblu de bunuri mobile sau imobile, afectate de comerciant efectuării unei activități
comerciale, patrimoniul este totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale pe care persoana le
are la un moment dat. Deci, fondul de comerț are o arie de cuprindere mai restrânsă decât cea
a patrimoniului, deoarece nu cuprinde creanțele și datoriile comerciantu lui.
Majoritatea autorilor consideră fondul de comerț ca fiind, sub aspectul naturii lui juridice,
un drept de proprietate incorporală.
Deoarece în conținutul fondului de comerț prevalează bunurile mobile, fondul de comerț
însuși este calificat drept un bu n mobil. Mai mult, este un bun mobil incorporal, deoarece,
încorporând elementele ce -l compun, iar acestea sunt în marea lor majoritate bunuri mobile
incorporale.
În sfârșit, fondul de comerț este un bun mobil incorporal distinct de elementele ce -l
compun.
Elementele fondului de comerț
Elementele incorporale ale fondului de comerț
3.4.2 . Firma
Firma este un element de individualizare a comerciantului în câmpul activității
comerciale.
Potrivit art. 30 din Legea nr. alin. 1 din Legea nr. 26/1990, firma cuprin de numele sau,
după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul sub care semnează.
Potrivit Legii nr. 26/1990, firma este supusă următoarelor reguli:
– firmele și emblemele trebuie scrise în limba română, iar dreptul de folosință exclusivă
asupra acestora se dobândește prin înscrierea lor în registrul comerțului (1 alin. 3, respectiv alin.
4);
– firma unui comerciant persoană fizică se compune din numele comerciantului scris în
întregime sau din numele și inițiala prenumelui acestuia (art. 31 alin. 1);

47 A se vedea: S.D.Cărpenaru, op.cit. , p. 112.

57
– firma unei întreprinderi familiale trebuie să cuprindă numele membrului de familie din
inițiativa căruia aceasta se înființează, cu mențiunea întreprindere familială , scrisă în întregime
(art. 31 alin. 11);
– firma unei societăți în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia dintre
asociați cu mențiunea societate în nume colectiv , scrisă în întregime (art. 32);
– firma unei societăți în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia
dintre asociații comandita ți, cu mențiunea societate în comandită (art. 33);
– firma unei societăți pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni se compune dintr -o denumire
proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăți, și va fi însoțită de mențiunea scrisă în
întregime societa te pe acțiuni sau S.A. ori, după caz, societate în comandită pe acțiuni (art. 35);
– firma unei societăți cu răspundere limitată se compune dintr -o denumire proprie, la care
se poate adăuga numele unuia sau al mai multor asociați, și va fi însoțită de menț iunea scrisă în
întregime societate cu răspundere limitată sau S.R.L. (art. 36);
– firma unei sucursale din România a unei societăți străine va trebui să cuprindă și
mențiunea sediului principal din străinătate (art. 37);
– nici o mențiune care ar putea i nduce în eroare asupra naturii sau întinderii comerțului
ori situației comerciantului nu poate fi adăugată firmei, însă se pot adăuga mențiuni care să
arate mai precis persoana comerciantului sau felul comerțului său (art. 31 alin. 2);
– dacă numele unei p ersoane străine de societate figurează, cu consimțământul acesteia,
în firma unei societăți comerciale în nume colectiv ori în comandită simplă, aceasta devine
răspunzătoare nelimitat și solidar de toate obligațiile societății. Aceeași regulă este aplicabi lă și
comanditarului al cărui nume figurează în firma unei societăți în comandită (art. 34);
– orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente. Când o firmă nouă este
asemănătoare cu o alta, trebuie să adauge o mențiune care să o deosebească d e aceasta, fie
prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerț exercitat sau în
orice alt mod (art. 38);
– oficiul registrului comerțului va refuza înscrierea unei firme care, neintroducând
elemente deosebite în raport cu firm e deja existente, poate produce confuzie cu acestea. Se
interzice înscrierea unei firme care conține cuvintele științific, academie, academic, universitate,
universitar, școală, școlar sau derivatele acestora (art. 39 alin. 1 și 2);
– înscrierea unei firme care conține cuvintele național, român, institut sau derivatele
acestora ori cuvinte sau sintagme caracteristice autorităților și instituțiilor publice centrale se
realizează numai cu acordul Secretariatului General al Guvernului (art. 39 alin. 3), iar pe ntru
cele care conțin cuvinte sau sintagme caracteristice autorităților și instituțiilor publice locale se
realizează numai cu acordul prefectului județului, respectiv al municipiului București (art. 39 alin.
4);

58
– firmele și emblemele radiate din registru l comerțului sunt indisponibile timp de 2 ani de
la data radierii (art. 39 alin. 9);
– nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuințată de comercianții din sectorul
public (art. 40);
– firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerț la care este întrebuințată (art.
42).
3.4.3 . Emblema
Emblema este, potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, semnul sau denumirea care
deosebește un comerciant de un altul de același gen.
Spre deosebire de firmă, emblema nu are caracter obligatoriu.
Orice emblemă trebuie scrisă în limba română și trebuie să se deosebească de
emblemele înscrise în același registru al comerțului, pentru același fel de comerț, precum și de
emblemele altor comercianți de pe piața unde comerciantul își desfășoară activitatea.
Emblemele pot fi folosite pe panouri de reclamă oriunde ar fi așezate, pe facturi, scrisori,
note de comandă, tarife, prospecte, afișe, publicații și în orice alt mod, cu condiția să fie însoțite
în mod vizibil de firma comerciantului.
Dacă emblema cuprin de o denumire, firma va fi scrisă cu litere având mărimea de cel
puțin jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.
3.4.4 . Alte elemente incorporale ale fondului de comerț
În fondul de comerț intră și alte elemente incorporale, și anume:
Clientela sau vadul comercial
Chiar dacă nu are consacrată o reglementare legală, este indispensabil pentru
desfășurarea activității comerciale. Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice sau juridice
care apelează în mod obișnuit la același comercian t pentru procurarea de mărfuri și produse, iar
vadul comercial este aptitudinea fondului de comerț de a atrage publicul. Deci, vadul comercial
se află într -o relație de dependență cu clientela;
– drepturile de proprietate intelectuală, cum ar fi drepturile asupra unor mărci, desene
sau modele industriale, indicații geografice etc.;
– drepturile de autor rezultate din creația științifică, literară sau artistică.
3.4.5. Elementele corporale ale fondului de comerț
Sunt elemente corporale ale fondului de comer ț bunurile mobile și cele imobile.
Fondul de comerț cuprinde, ca bunuri imobile, spre exemplu, clădirile în care se
desfășoară comerțul ori imobilele prin destinație, cum ar fi diverse instalații sau utilaje.
Fondul de comerț cuprinde, ca bunuri mobile, sp re exemplu, materiile prime, materialele,
produsele sau mărfurile rezultate din activitatea comercială. Mărfurile reprezintă elementul
principal al fondului de comerț, deoarece, prin circulația acestora, se realizează funcția de
interpunere a activității c omerciale.

59
Actele juridice privind fondul de comerț
Fondul de comerț, atât ca universalitate de bunuri mobile și imobile, cât și ca elementele
ce-l alcătuiesc, poate face obiectul unor acte juridice, cum ar fi:
– vânzarea -cumpărarea. Facem precizarea că vânzarea -cumpărarea fondului de comerț
fără nici o rezervă, cuprinde și vânzarea bunurilor imobile ce intră în alcătuirea fondului. Fondul
de comerț, în totalitatea lui, deși este un bun mobil, dacă are în componență și bunuri imobile,
vânzarea acestora va fi supusă regulilor speciale, inclusiv cele referitoare la publicitatea
imobiliară. Mai trebuie făcută precizarea că, în lipsa unei stipulații speciale, datoriile și creanțele
comerciantului nu se transmit ca urmare a înstrăinării fondului de comerț.
Vânzarea fondului de comerț dă naștere, pentru vânzător, obligației de a nu face
concurență cumpărătorului. Potrivit art. 21 lit. a din legea nr. 26/1990, vânzarea fondului de
comerț trebuie înscrisă în registrul comerțului, iar în temeiul art. 39 din aceeași lege firma nu
poate fi înstrăinată separat de fondul de comerț;
– fondul de comerț poate face obiectul unui aport într -o societate comercială la a cărei
constituire participă titularul fondului, în condițiile Legii nr. 31/1990. Facem precizarea că, în
temeiul art. 65 alin. 1 din această lege, în lipsă de stipulație contrară, bunurile constituite ca
aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării în registrul comerțului.
Aportarea fondului de comerț se realizează conform regulilor stipulate de Legea nr. 31/1990;
– locațiunea fondului de comerț poate avea loc în condițiile Noului Cod civil . Facem
precizarea că și locațiunea fondului de comerț trebuie înscrisă în registrul comerțului, conform
art. 21 lit. a din Legea nr. 26/1990;

60

SECȚIUNEA 3.5.
PROBLEME DE REZOLVAT

1. Principalele înregistrări care se operează în registrul comerțului.
2. Instituția registrului comerțului.
3. Formele de conducere a contabilității pentru profesionițtii comercianți. Comparație.
4. Limite le concurenței comerciale licite.
5. Principalele abateri de la concurența loială

61

CAPITOLUL I V
PROFESIONI ȘTII COMERCIANTI PERSOANE FIZICE

SECȚIUNEA 4 .1.
DOBÂNDIREA CALITĂȚII DE COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ

4.1.1 . Condițiile dobân dirii calității de profesionist comerciant persoana fizică.
În temeiul art. 1 alin. 2 din Legea nr. 26/1990, în înțelesul acestei legi, comercianții sunt
persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, care
efectue ază în mod obișnuit activitati economice, societățile comerciale, companiile naționale și
societățile naționale, regiile autonome, grupurile de interes economic cu caracter comercial și
organizațiile cooperatiste.
După cum am aratat mai anterior, natura j uridica a faptelor pe care le săvârșește
persoana fizică nu mai este suficientă pentru definirea profesionistului comerciant, aceste fapte
care constau în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii. Aceste activit ăți pot să fie efectuate de întreaga categorie de profesioniști, fără să aibă
calitatea de profesionist comerciant.
O asemenea modificare a intervenit și în sistemul dreptului italian încă din anul 1942
când a fost preluat Codul comercial în cadrul Codulu i civil. S -a apreciat ca noul sistem de
reglementare adoptat de Codul civil italian nu prezinta o deosebire esentiala fata de sistemul de
reglementare consacrat de Codul comercial, deoarece, in conceptia Codului civil, pentru ca o
intreprindere sa fie come rciala, ea trebuie sa aiba ca obiect una dintre activitatile precizate de
Codul civil, care, în mare parte, coincid cu actele obiective de comerț din Codul comercial.

62
Noutatea reglementării o reprezintă faptul că actul de comerț nu mai intră în definirea n oțiunii de
comerciant sau cea de comerț, în prim plan fiind ideea de profesionist și întreprindere .48
În sistemul românesc prin Noul Cod civil a fost consacrată o reglementare unitară a
raporturilor juridice de drept privat, Noul Cod civil prevede în art 3 alin. (1), ca dispozitiile sale se
aplică și raporturilor juridice dintre profesioniști, precum și raporturilor juridice dintre aceștia și
oricare alte subiecte de drept civil. În sensul Noului Cod civil, profesioniștii sunt toti cei care
exploatează o în treprindere .
I. Exploatarea unei intreprinderi este definita ca fiind exercitarea sistemica de catre una
sau mai multe persoane a unei activitati organizate ce consta in producerea, administrarea ori
instrainarea de bunuri sau in prestarea de servicii, i ndiferent daca are sau nu ca scop obtinerea
de profit . Cum se poate observa, în concepția Noului Cod civil, desfăsurarea unei activităti
organizate și sistematice califică aceasta activitate ca avand caracter profesional, iar persoana
care o realizeaza are calitatea de profesionist.
Întreprinderea este forma juridica a oricarei activitati profesionale. Definiția data de Noul
Cod civil, întreprinderii este o definiție generală, fără disțincție, în funcție de obiectul activității,
economice sau non -economice.
Persoanele care realizează activitatea organizată au calitatea de profesioniști. Obiectul
activității organizate este producerea, administrarea bunurilor , înstrăinarea de bunuri sau
prestarea de servicii.
Scopul întreprinderii poate fi obținerea unui profit sau realizarea unui scop nonprofit.
Însă, în ca racterizarea unei întreprinderi, scopul urmărit de persoana sau persoanele care
organizează activitatea este esenșial.
Desfasurarea unei activitati organizate, cu caracter profesional, in scopul obtinerii
profitului este proprie activitatii comerciale. O î ntreprindere al carei scop este obținerea profitului
este o întreprindere economică sau comercială și, dimpotrivă, o întreprindere lipsită de scopul
obținerii profitului este o întreprindere necomercială, o întreprindere civilă49.
Articolul 2 lit. f) din O. U.G. nr. 44/2008 privind desfasurarea activitatilor economice de
catre persoanele fizice autorizate , întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, definește
întreprinderea economica ca fiind activitatea economică desfasurata in mod organizat,
permanent și sistematic, combinand resurse financiare, forța de muncă atrasă, materii prime,
mijloace logistice si informatie, pe riscul intreprinzatorului, in cazurile si in conditiile prevazute de
lege50.

48 E. Cristoforeanu, Unificarea dreptului privat italian. Dreptul comercial si noul Cod civil italian, in Revista de Drept
Comercial nr. 1 -2/1943, p. 5; P. Demetrescu, Intreprinderea in noul Cod civil italian , Revista de Drept Comercial nr. 1 –
2/1943, p. 13 si urm.); http://www.juridice.ro, Stanciu D. Cărpenaru Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil.
49, Stanciu D. Cărpenaru, Dreptul comercial in conditiile noului Cod civil, http://www.juridice.ro;
50 OUG 44/2008 – privind desfasurarea activitatilor economice de catre persoanele fizice autorizate, intreprinderile
individuale si intreprinderile familiale a fost publictă în M. Of.. 328/25.04.2008.

63
Din cele aratate, rezulta că numai întreprinderea c omercială este forma juridica a
realizarii activitatii comerciale.
Întreprinderea comercială are următoarele caracteristici :
a) Întreprinderea constă în exercitarea organizată a unei activitati economice . Potrivit
O.U.G. nr. 44/2008, prin activitate econom ică se ințelege activitatea agricolă, industrială,
comercială, desfasurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi
exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori schimbului pe piețele organizate sau unor
beneficiari determ inați, în scopul obținerii unui profit;
b) Activitatea economică este realizată de una sau mai multe persoane ca profesioniști.
Având în vedere activitatea desfășurată, acești profesioniști au calitatea de comercianți;
c) Obiectul activității economice îl reprezintă producerea și circulația mărfurilor,
executarea de lucrări sau prestarea de servicii;
d) Scopul desfasurarii activitatii economice este obtinerea profitului.
Desigur, in prezent, pentru dreptul comercial, intreprinderea comerciala (economica)
prezinta un mare interes; ea reprezinta criteriul pentru determinarea sferei dreptului comercial,
precum si a calitatii de comerciant.
II. Intrucât privesc o întreprindere comercială, aceste acte juridice, fapte juridice și
operațiuni economice pot fi califi cate, convențional, ca acte juridice comerciale. Prin urmare, în
prezent, sunt considerate acte juridice comerciale numai acele acte juridice, fapte juridice și
operațiuni economice aferente exploatării unei intreprinderi comerciale51.
Actele juridice comer ciale se particularizeaza prin urmatoarele caracteristici:
Actele comerciale sunt acte juridice, fapte juridice si opera țiuni economice generate de
desfasurarea activității economice în mod organizat de către profesioniști, care sunt
comercianții;
Actele c omerciale au ca obiect producerea și circulația mărfurilor, executarea de lucrări
și prestarea de servicii;
– Actele comerciale au drept scop obtinerea de profit52.
Această opine este logică și vine să complinească lipsa unui text de lege care ar trebui
să particularizeze categoria actelor juridice și comerciale în mod expres.
III. Pe lângă aceste condiții particulare se adaugă condițiile de exercitare a profesieiei
comerciale, care țin de persoana fizică, care, la randul lor, sunt de doua feluri:
a.) condi ții necesare protejării persoanei care vrea sa facă comerț (capacitatea juridică
de folosință și de exercițiu);

51 Stanciu D. Cărpenaru Dreptul come rcial in conditiile noului Cod civil , http://www.juridice.ro,
52 Ibidem

64
b.) condiții necesare protejării intereselor generale (incapaciății și incompatibilității).
condiții referitoare la activitate, care presupun n ecesitatea îndeplinirii activității economice, ca
activitate obișnuită și cu scopul de a obține profit.
Capacitatea persoanei fizice – comerciant
a) Capacitatea de folosință
In privinta capacității de folosință, în principiu, orice persoană beneficiază d e această
prerogativă, putere cunoscută de lege. Nimănui nu i se poate ingrădi capacitatea de folosință,
cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Așadar, de regulă, orice persoană fizică are vocația
necesară pentru a fi profesionist comerciant, vocație car e izvorăște din principiul libertății
comerțului.
b.)Capacitatea de exercițiu
Potrivit dispozițiilor Noului Cod civil si OUG nr. 44/2008 calitatea de profesionist
comerciant poate fi dobândită la vârsta de 18 ani.
Întrucât activitatea comercială presupun e încheierea de acte juridice, persoana fizică
trebuie să aibă capacitatea de a contracta sau, altfel spus, de a încheia acte juridice de
dispoziție, adică să aibă capacitate deplină de exercițiu.
În dreptul intern al României, în consens cu cele exprimate mai sus, sunt și dispozițiile
OUG nr. 44/2008 privind autorizarea persoanelor fizice, întreprinderilor individuale și
întreprinderilor familiale care desfășoară activități economice în mod independent
– în temeiul art. 125 alin. 5 din Constituție, funcția de judecător este incompatibilă cu
orice funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.
Pentru procurori, aceeași incompatibilitate este prevăzută de art. 132 alin. 2 din Constituție. De
asemenea, art. 6 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților53 prevede că funcțiile de
judecător, procuror, magistrat -asistent și asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcții
publice sau private, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, în condițiile legii;
– Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea
demnităților publice, a funcțiilor publice și mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea
corupției54 prevede că, calitatea de deputat, senator, mem bru al guvernului, de ales local și
funcționar public este incompatibilă cu calitatea de comerciant persoană fizică;
– art. 14 lit. c din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de
avocat55 dispune că exercitarea funcției de avocat est e incompatibilă cu exercitarea nemijlocită
de fapte materiale de comerț. Per a contrio , avocatul poate fi comerciant, însă va putea exercita
nemijlocit numai acte juridice de comerț, iar cele materiale numai prin reprezentare;

53 Legea nr. 303/2004 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004.
54 Legea nr. 161/2003 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
55 Legea nr. 51/1995 a fost republicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 113 din 6 martie 2001.

65
– art. 30 lit. a din Legea nr . 80/1995 privind statutul cadrelor militare56, cadrelor militare în
activitate le este interzis să îndeplinească alte funcții decât cele în care sunt încadrate, cu
excepția cumulului prevăzut de lege, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului apără rii
naționale;
– art. 35 lit. b din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale57 dispune că
exercitarea funcției de notar public este incompatibilă cu desfășurarea unor activități comerciale,
direct sau prin persoane interpuse etc.
Față de finalitatea incompatibilităților evocate mai sus, se poate concluziona că
încălcarea lor nu determină decăderea persoanei respective din calitatea de comerciant sau
nulitatea actelor comerciale săvârșite de cel în cauză. Într -adevăr, aceste incompatib ilități
privesc raporturile persoanelor în cauză cu instituțiile din care fac parte. Drept urmare,
încălcarea acestora va atrage sancționarea disciplinară a persoanelor respective.
Decăderile . Cu titlu general, desfășurarea activității comerciale impune co mercianților
respectarea dispozițiilor legale care privesc ordinea publică și bunele moravuri. Evident,
nerespectarea acestor limite ale exercitării activității comerciale determină luarea unor măsuri
împotriva comercianților respectivi.
Interdicțiile. In anumite situații exercitarea activității comerciale este supusă unor
interdicții.
Pentru ocrotirea unor interese generale ale societății, de ordin economic, social sau
moral, anumite activități nu se pot exercita pe baza liberei inițiative: fabricarea și
comercializarea echipamentului militar, fabricarea de droguri, narcotice, etc.
Orice încălcare a legii privind organizarea și desfășurarea activităților economice pe
baza liberei inițiative se sancționează în condițiile legii, iar constituirea societățilo r comerciale cu
nesocotirea acestei cerințe atrage nulitatea contractului de societate.
Înregistrarea
Desfășurarea de către persoanele fizice, în mod independent ori în cadrul unei
întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale a unor activități e conomice este condiționată
de înregistrarea în registrul comertului a formei de exercitare a activității .
În condițiile actuale a definirii și delimitării profesionistului comerciant, ne punem
întrebarea dacă înregistrarea în registrul comertului este n umai o condiție de definire de
dobândire a acestei categorii profesionale sau este și o obligație specifică comerciantului?
Considerăm că ambele cerințe trebuie să fie îndeplinite de prpfesionistul comerciant. Prin
înregistrare, acesta dobândește calita tea de profesionist comerciant. Însă, în desfășurarea
acestei activități, profesionistul comerciant, prin formele de exercitare are obligația conform

56 Legea nr. 80/1995 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 267 din 11 iulie 1995.
57 Legea nr. 36/1995 a fost publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 92 din 12 mai 1995.

66
OUG nr. 44/2008 și a Legii nr. 26/1990 să înregistreze toate mențiunile cerute imperativ pentru
această ca tegorie de profesioniști.
Persoanele fizice pot desfășura activitățile economice sub următoare forme de
organizare:
– individual și independent, ca persoane fizice autorizate;
– ca profesioniști titulari ai unei întreprinderi individuale;
– ca membri ai u nei întreprinderi familiale.
Persoanele fizice care pot desfășura activități economice trebuie să îndeplinească
următoarele condiții:
– au împlinit vârsta de 18 ani, în cazul persoanelor fizice care solicită autorizarea pentru
desfășurarea de activități ec onomice
– nu au săvârșit fapte sancționate de legile financiare, vamale și cele care privesc
disciplina financiar -fiscală de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
– au un sediu profesional declarat;
– declară pe propria răspundere că îndeplinesc condițiile de funcționare prevăzute de
legislația specifică în domeniul sanitar, sanitar -veterinar, protecției mediului și al protecției
muncii.
Persoanele fizice au obligația să solicite înregistrarea în registrul comerțului și
autorizarea funcționării, înainte de începerea activității economice, ca persoane fizice autorizate
(PFA), respectiv profesioniști persoane fizice titulari ai unei întreprinderi individuale.
Reprezentantul întreprinderii familiale are obligația să solicite înregistrarea în registru l
comerțului și autorizarea funcționării, înainte de începerea activității economice. În cazul în care
acesta nu formulează cererea în termen de 7 zile de la încheierea acordului de constituire,
oricare membru al întreprinderii familiale poate să solicite înregistrarea în registrul comerțului și
autorizarea funcționării.
În toate cazurile, cererea de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a
funcționării trebuie formulată în termen de 15 zile de la încheierea acordului de constituire. În
caz d e nerespectare a termenului, este necesară încheierea unui nou acord de constituire.
Cererea de înregistrare în registrul comerțului și de autorizare a funcționării se depune la
registrul comerțului de pe lângă tribunalul din județul în care solicitantul î și stabilește sediul
profesional, însoțită de documentația prevăzută de lege.
Persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale și reprezentantul
întreprinderii familiale vor ține contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor pr ivind
organizarea și conducerea evidenței contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care
au calitatea de contribuabil, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

67
4.1.2. Regimul juridic al persoanei fizice autorizate
În scopul exercitări i activității pentru care a fost autorizată, persoana fizica autorizată
poate colabora cu alte persoane fizice autorizate, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor
întreprinderi individuale sau cu întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice,
pentru efectuarea unei activități economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic.
Persoana fizica autorizata nu poate angaja cu contract de muncă terțe persoane pentru
desfășurarea activității pentru care a fost autorizată și nici nu va fi considerată un angajat al
unor terțe persoane cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.
Cu toate acestea, o persoană poate cumula calitatea de persoană fizică autorizată cu
cea de salariat al unei terțe persoane care funcționeaz ă atât în același domeniu, cât și într -un alt
domeniu de activitate economică .
Persoana fizică autorizată răspunde pentru obligațiile sale cu patrimoniul de afectațiune,
dacă acesta a fost constituit, și, în completare, cu întreg patrimoniul său, iar în c az de
insolvență, va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenței, cu modificările ulterioare.
Persoana fizica autorizata își încetează activitatea și este radiată din registrul comerțului
în următoarele cazuri: prin deces; prin voința acesteia; în condițiile art. 25 din Legea nr.
26/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Cererea de radiere, însoțită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a
actelor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul
unde își are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
Documentația de susținere a cererii de înregistrare în registrul comerțului și de
autorizare a funcționării persoan ei fizice autorizate sunt:
Carte de identitate sau pașaport – fotocopie certificată olograf de către titular privind
conformitatea cu originalul.
Document care să ateste drepturile de folosință asupra sediului profesional, precum
contract de închiriere, co modat, certificat de moștenitor, contract de vânzare -cumpărare,
declarație de luare în spațiu sau orice alt act juridic care conferă dreptul de folosință etc. – copie
legalizată.
Declarație pe propria răspundere care să ateste îndeplinirea condițiilor lega le de
funcționare prevăzute de legislația specială din domeniul sanitar, sanitar -veterinar, protecției
mediului și protecției muncii.
Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă pregătirea profesională, dacă
aceasta este cerută, potrivit un or prevederi legale speciale.
Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă experiența profesională,
dacă este cazul.
Rezervare denumire.

68
4.1.3 . Regimul juridic al întreprinder ii individuale.
Întreprinderea individuală nu dobândește personalitate juridică prin înregistrarea în
registrul comerțului. Întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii ind ividuale este
profesionist comerciant persoană fizică de la data înregistrării sale în registrul comerțului.
Pentru organizarea și exploatarea întreprinderii sale, profesionistul comerciant persoană
fizică, în calitatea de angajator persoană fizică, poate angaja terțe persoane cu contract
individual de muncă, înregistrat la inspectoratul teritorial de muncă, potrivit legii, și poate
colabora cu alte persoane fizice autorizate, cu alți întreprinzători persoane fizice titulari ai unor
întreprinderi individual e sau reprezentanți ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane
juridice, pentru efectuarea unei activități economice.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale nu va fi considerat
un angajat al unor terțe persoane cu care colaborează chiar dacă colaborarea este exclusivă.
Profesionistul comerciant persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale poate
cumula și calitatea de salariat al unei terțe persoane care funcționează atât în același domeniu,
cât și î ntr-un alt domeniu de activitate economică decât cel în care și -a organizat întreprinderea
individuală.
Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligațiile sale cu
patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost constituit, și, în completare, cu întreg patrimoniul,
iar în caz de insolvență, va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006, cu
modificările ulterioare.
Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale își încetează
activitatea și este radiat din registrul comerțului în următoarele cazuri: prin deces; prin voința
acestuia; în condițiile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările și completările
ulterioare.
Cererea de radiere, însoțită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a
actelor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul
unde își are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
În caz de deces moștenitorii pot continua întreprinde rea, dacă își manifestă voința, printr –
o declarație autentică, în termen de 6 luni de la data dezbaterii succesiunii. Când sunt mai mulți
moștenitori, aceștia își vor desemna un reprezentant, în vederea continuării activității economice
ca întreprindere fa milială. Activitatea va putea fi continuată sub aceeași firmă, cu obligația de
menționare în cuprinsul acelei firme a calității de succesor.
Documentația de susținere a cererii de înregistrare în registrul comerțului și de
autorizare a funcționării întrepr inderii individuale:
Carte de identitate sau pașaport al titularului întreprinderii individuale – fotocopie
certificată olograf de către titular privind conformitatea cu originalul.

69
Document care să ateste drepturile de folosință asupra sediului profesiona l, precum
contract de închiriere, comodat, certificat de moștenitor, contract de vânzare -cumpărare,
declarație de luare în spațiu sau orice alt act juridic care conferă dreptul de folosință etc. – copie
legalizată.
Declarație pe propria răspundere care să ateste îndeplinirea condițiilor legale de
funcționare prevăzute de legislația specială din domeniul sanitar, sanitar -veterinar, protecției
mediului și protecției muncii.
Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă pregătirea profesională, d acă
aceasta este cerută, potrivit unor prevederi legale speciale.
Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă experiența profesională,
dacă este cazul.
Rezervare denumire.
4.1.4. Regimul juridic al întreprinderii familiale.
Întreprinderea familială este constituită din 2 sau mai mulți membri ai unei familii.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan persoane fizice autorizate sau titulari ai unor
întreprinderi individuale. De asemenea, aceștia pot cumula și calitatea de salariat al unei terțe
persoane care funcționează atât în același domeniu, cât și într -un alt domeniu de activitate
economică decât cel în care și -au organizat întreprinderea familială.
Întreprinderea familială nu poate angaja terțe persoane cu contract de muncă.
Întreprinderea familială se constituie printr -un acord de constituire, încheiat de membrii
familiei în formă scrisă, ca o co ndiție de validitate. Acordul de constituire va stipula numele și
prenumele membrilor, reprezentantul, data întocmirii, participarea fiecărui membru la
întreprindere, condițiile participării, cotele procentuale în care vor împărți veniturile nete ale
întreprinderii, raporturile dintre membrii întreprinderii familiale și condițiile de retragere, sub
sancțiunea nulității absolute.
Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele întreprinderii
familiale în temeiul unei procuri specia le, sub forma unui înscris sub semnătură privată. Procura
specială se semnează de către toți membrii întreprinderii care au capacitate de exercițiu și
reprezentanții legali ai celor cu capacitate de exercițiu restrânsă.
În scopul exercitării activității pe ntru care a fost autorizată, întreprinderea familială, prin
reprezentantul său, poate colabora cu alte persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale
sau întreprinderi familiale ori cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activi tăți
economice.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu și nu dobândește personalitate juridică
prin înregistrarea în registrul comerțului.
Prin acordul de constituire a întreprinderii familiale, membrii acesteia pot stipula
constituirea unui pa trimoniu de afectațiune. Prin acordul de constituire sau printr -un act adițional

70
la acesta se vor stabili cotele de participare a membrilor la constituirea patrimoniului de
afectațiune. Dacă membrii întreprinderii convin în unanimitate, cotele de participa re pot fi diferite
de cele prevăzute pentru participarea la veniturile nete sau pierderile întreprinderii.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianți persoane fizice de la data înregistrării
acesteia în registrul comerțului și răspund solidar și ind ivizibil pentru datoriile contractate de
reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectațiune, dacă acesta a fost
constituit, și, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător cotelor de participare.
Deciziile privind gestiunea cu rentă a întreprinderii familiale se iau de către reprezentantul
desemnat. Actele de dispoziție asupra bunurilor afectate activității întreprinderii familiale se vor
lua cu acceptul majorității simple a membrilor întreprinderii, cu condiția ca această major itate să
includă și acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului. Actele prin care se
dobândesc bunuri pentru activitatea întreprinderii familiale se încheie de reprezentant fără
autorizarea prealabilă a membrilor, dacă valoarea bunului cu privire la care se încheie actul nu
depășește 50% din valoarea bunurilor care au fost afectate întreprinderii și a sumelor de bani
aflate la dispoziția întreprinderii la data actului. Bunurile dobândite sunt coproprietatea
membrilor în cotele stabilite pri n acordul de constituire sau prin act adițional, după caz
Întreprinderea familială își încetează activitatea și este radiată din registrul comerțului în
următoarele cazuri: mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat; mai mult de
jumătate dintr e membrii întreprinderii cer încetarea acesteia sau se retrag din întreprindere; în
condițiile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Cererea de radiere, însoțită de copia certificată pentru conformitate cu originalul a
actelor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul
unde își are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
În cazul în care membrii întreprinderii familiale au constituit un patrimoni u de afectațiune
sau au dobândit bunuri, bunurile se împart conform cotelor stabilite. În cazul în care nu a fost
constituit un patrimoniu de afectațiune, bunurile dobândite se împart conform cotelor prevăzute.
Documentația de susținere a cererii de înregi strare în registrul comerțului și autorizare a
funcționării întreprinderii familiale:
Carte de identitate sau pașaport al fiecărui membru – fotocopie certificată olograf de
către titular privind conformitatea cu originalul.
Document care să ateste drepturi le de folosință asupra sediului profesional, precum
contract de închiriere, comodat, certificat de moștenitor, contract de vânzare -cumpărare,
declarație de luare în spațiu sau orice alt act juridic care conferă dreptul de folosință etc. – copie
legalizată.
Declarație pe propria răspundere a reprezentantului, care să ateste îndeplinirea
condițiilor legale de funcționare prevăzute de legislația specială din domeniul sanitar, sanitar –
veterinar, protecției mediului și protecției muncii.

71
Fotocopii certificate ol ograf de pe documentele care atestă pregătirea profesională, dacă
aceasta este cerută, potrivit unor prevederi legale speciale.
Fotocopii certificate olograf de pe documentele care atestă experiența profesională,
dacă este cazul .
Acordul de constituire și procura specială.
Rezervare denumire.

SECȚIUNEA 4.2.
PROBLEME DE REZOLVAT

1. Condiț iile generale de dobândire a calităț ii de profesionist coercial persoană fizică
2. Formele de exercitare a activități i econiomice de persoanele fizice
3. Regimul juridic ș i particularită ți privind comerciantul persoană fizică autorizată
4. Regimul juridic al întreprinderii individua le
5. Regimul juridic al întreprinderii familiale

72
CAPITOLUL V
SOCIETĂȚILE COMERCIALE

SECȚIUNEA 5 .1.
REGLEMENTAREA SOCIETĂ ȚILOR COMER CIALE

5.1.1. Considera ții gen erale
În prezent, dreptul comun în materie de reglementare a regimului juridic al societăți lor
comerciale îl constituie Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
Legea nr. 31/1990 cuprinde următoarele reglementări:
– dispoziții generale (art. 1 -4);
– constituirea societăților comerciale (art. 5 -64);
– funcționarea societăților comerciale (art. 65 – 203);
– modificarea actului constitutiv (art. 204 -221 );
– excluderea și retragerea asociaților (art. 222 -226);
– dizolvarea, fuziunea și divizarea societăților comerciale (art. 227 -251 );
– lichidarea voluntară a societăților comerciale (art. 2 52-270);
– infracțiuni (art. 271 -282);
– dispoziții finale și tranzitorii (art. 283 -294).
Pentru unele societăți comerciale există și reglementări speciale. Exempli gratia , le
evocăm pe următoarele:
– Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților econ omice de stat ca regii autonome
și societăți comerciale;
– Legea nr. 227/2007 privind aprogarea OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit58;
– Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor etc59.
În domeniul regimului juridic al societăților comerciale sunt incidente corespunzător și
unele dispoziții ale Noului Cod civil care vin să completeze regimul special, derogatoriu al
societăților comerciale.
În privința regiilor autonome și a societăților comerciale cu capital integral de stat, în
temeiul art. 47 din Legea nr. 15/1990, dispozițiile acesteia se completează corespunzător cu
cele ale Legii nr. 31/1990 și a Noului Cod civil .

58 Lege nr. 227 din 04.07.2007 de aprobare Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind institutiile de credit si adecvarea
capital ului a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 480 din 18. 07. 2007
59 Legea nr. 32 din 3 aprilie 2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și
completările ulterioare, ultima modificare fiind realizată prin Legea nr. 162/2009 , publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, până la 14 mai 2009:

73
4.1.2. Definiția și caracterele juridice ale societăților comerciale.
Potrivit art. 1881 din Noul C.civ., societatea este un contract prin care două sau mai
multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să
contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștiințe specifice sau prestații, cu
scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta. Fiecare
asociat contribuie la suportarea pierderilor proporțional cu participarea la distribuția beneficiului,
dacă prin contract nu s -a stabilit altfel.
Din cele două text e legale citate se poate concluziona că societatea civilă este un
contract în temeiul căruia două sau mai multe persoane, numite asociați, se înțeleg să pună în
comun anumite bunuri pentru a desfășura împreună o anumită activitate, în vederea realizării și
împărțirii profitului ce ar rezulta60.
Pentru definirea societăților comerciale, în opinia noastră, trebuie avute în vedere
următoarele particularități:
– faptul că, în temeiul art. 3 alin. 3 din Noul C. Civ., societățile comerciale alături de
persoanele f izice care desfășoară activități economice, intră în categoria profesioniștilor
comercianți care exploatează o întreprindere în mod sistematic prin desfășurând activități
organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrșinarea de bunuri sau în p restarea de
servicii, ce are scop lucrativ;
– faptul că, în temeiul art. 3 alin 3 din Noul cod civil și art. 1 alin. 2 din Legea nr.
31/1990, societățile comerciale sunt persoane juridice cu scop lucrativ. (În vederea desfășurării
de activități cu scop l ucrativ, persoanele fizice și persoanele juridice se pot asocia și pot
constitui societăți comerciale, cu respectarea dispozițiilor prezentei legi.
– faptul că, prin activitatea cu scop lucrativ desfășurată urmăresc obținerea de
beneficii și împărțirea a cestora. Potrivit art. 1902 din noul C. civil participarea la profitul
societății implică și contribuția la pierderile societății, în condițiile prevăzute de contractul de
societate, ale prezentului capitol sau ale legii speciale aplicabile, după caz. Par tea fiecărui
asociat la profituri și pierderi este proporțională cu aportul său la capitalul social, dacă nu s -a
convenit altfel. Partea la profituri și pierderi a asociatului al cărui raport constă în prestații sau
cunoștințe specifice este egală cu cea a asociatului care a contribuit cu aportul cel mai mic,
dacă nu s -a convenit altfel. Asociații pot participa la câștig în proporție diferită de contribuția la
pierderi, cu condiția ca astfel de diferențe să fie rezonabile potrivit cu împrejurările și să fi e
expres prevăzute în contract. Când contractul stabilește numai partea de câștig, aceeași
proporție are loc și cât privește pierderile. Orice clauză prin care un asociat este exclus de la
împărțirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este co nsiderată nescrisă. Prin excepție
de la art. 1.881 alin. (2), asociatul al cărui aport constă în prestații sau cunoștințe specifice este
scutit, în măsura corespunzătoare acestui aport, de a participa la pierderi, dacă această scutire
a fost prevăzută în mod expres în contractul de societate.

60 A se vedea: Fr. Deak, op. cit. , p. 453.

74
Față de aceste particularități, putem defini societatea comercială ca o grupare de
persoane, fizice sau juridice, constituită pe baza contractului de societate și beneficiind de
personalitate juridică, în care asocia ții se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru
exercitarea unor activități economice cu scop lucrativ în vederea realizării de beneficii și
împărirea acestora.
Din această definiție se poate deduce că societatea comercială prezintă următoarele
caractere juridice:
– este un contract bilateral, în sensul că la constituirea ei participă două sau mai multe
persoane, care dobândesc drepturi și obligații;
– este un contract cu titlu oneros, deoarece, în schimbul bunurilor puse în comun, fiecare
asociat urmărește să obțină beneficii;
– este un contract comutativ, deoarece se cunoaște ab initio întinderea obligației fiecărui
asociat;
– este un contract, deoarece, ca regulă generală, legea nu impune o anumită formă
cerută ad validitatem.
Potrivit doctrinei, între societatea civilă și societatea comercială există unele asemănări
și deosebiri61.
Dintre asemănări, le evocăm pe cele ce urmează:
– ambele societăți reprezintă o grupare de persoane fizice sau juridice și de bunuri;
– ambele societăți au scop patrim onial;
– ambele societăți iau naștere printr -un contract de societate.
Principalele deosebiri existente între cele două categorii de societăți comerciale sunt
următoarele:
– natura diferită a activității desfășurate. Astfel, societățile comerciale săvârșes c activități
economice, cu scop lucrativ pentru obținerea de profit și împărțirea acestuia.patrimonial acte și
fapte comerciale, iar societățile civile acte și fapte civile. În acest sens, potrivit art. 1 alin. 1 din
Legea nr. 31/1990, în vederea efectuăr ii de activități economice , persoanele fizice și
persoanele juridice se pot asocia și pot constitui societăți comerciale. În context, mai trebuie
subliniat și faptul că societatea comercială se naște prin efectul legii, adică de iure , profesionist
comerci ant;
– societatea comercială, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, dobândește
personalitate juridică chiar prin efectul constituirii, fără să mai fie nevoie de vreo altă formalitate.
Altfel spus, societatea comercială nu este numai un contract, c i ea constituie și un subiect de
drept distinct de membrii ce o compun. În schimb, societatea civilă poate devini persoană
juridică dacă se propune acest scop, în caz contrar, ea rămânând un simplu contract. Deci,
societatea civilă nu devine un subiect de drept de sine -stătător ca efect al constituirii acesteia ;

61 A se vedea: E.Safta -Romano, Unele aspecte mai importante ale contractului de societate civilă , în „Dreptul”, nr. 2/1992,
p. 27 și urm.; S.D.Cărpenaru, op. cit. , p. 144 -148.

75
– între cele două categorii de societăți există deosebiri semnificative și în ceea ce
privește modul de constituire și de funcționare.
În stabilirea naturii juridice a societăților comerciale, în d octrină au fost exprimate mai
multe concepții, și anume62:
– teoria contractuală, care este consacrată de art. 1881 și urm. C.civ., și se întemeiază
pe principiul autonomiei de voință;
– teoria actului colectiv, conform căreia, actul juridic care stă la baz a creării societății nu
este un contract, ci un act juridic colectiv în care părțile urmăresc scopuri convergente și,
nicidecum scopuri divergente cum se întâmplă în cazul contractului;
– teoria instituției, conform căreia societatea ar fi o instituție la fel ca și căsătoria. În
cadrul acestei teorii se susține că părțile sunt ținute să adopte sau să respingă in globo un
ansamblu de reguli, fără a le putea modifica în ceea ce au ele în mod esențial. Teoria instituției
nu poate fi acceptată, deoarece este de stul de imprecisă.
Indiferent de teoria adoptată, trebuie constatat faptul că, la originea oricărei societăți
comerciale, se află consimțământul individual al asociaților. Altfel spus, participarea la
constituirea societăților comerciale este prin excelenț ă voluntară. Finalmente, voința asociaților
joacă un rol esențial la constituirea societății și, pe cale de consecință, asupra organizării și
funcționării acesteia.
Din moment ce, datorită manifestării de voință a asociaților, a fost convenită constituirea
și forma juridică a societății comerciale, aceasta dobândește personalitate juridică și, pe cale de
consecință, rolul voinței asociaților ce o alcătuiesc se estompează. Cu toate acestea, asociații
păstrează și după acest moment, în condițiile stabilite pr in statut și actul constitutiv, dreptul de a
decide asupra sorții societății, în sensul modificării actului constitutiv și a statutului sau chiar
dizolvării societății.
5.1.2. Clasificarea societă ților comerc iale
Societățile comerciale se clasifică după mai multe criterii, și anume:
a. După Legea nr. 31/1990, sunt :
– societăți comerciale în nume colectiv;
– societăți în comandită simplă;
– societăți pe acțiuni;
– societăți în comandită pe acțiuni;
– societăți cu răspundere limitată.
b. După întinderea răs punderii asociaților :
– cu răspundere limitată;
– cu răspundere nelimitată.
c. In funcție de caracterul intuitu personae :
– societăți de persoane;
– societăți de capitaluri.

62 A se vedea: Gr.Florescu, Drept comercial român , Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2003, p. 55 -56.

76
d. În funcție de naționalitatea capitalului social :
– societăți cu capital integra l românesc;
– societăți cu capital integral străin;
– societăți cu capital mixt.
e. In funcție de participarea la capitalul social a statului:
– societăți cu capital integral sau majoritar de stat;
– societăți cu capital privat.

5.1.3. Elementele specifi ce ale contractului de societate
1. Aportul asociaților
Termenul aport are semnificația juridică de obligație asumată de asociat de a aduce în
patrimoniul societății un anumit sau anumite bunuri.
Etimologic, acest termen desemnează chiar bunul adus în soc ietate de către asociat, iar
operațiunea ca atare este analizată ca un contract între asociați și viitoarea societate
comercială.
Pentru constituirea societății, fiecare asociat este ținut să contribuie la formarea
patrimoniului societății. De aceea în ac tul constitutiv trebuie să se arate aportul fiecărui asociat.
Asumarea obligației de aport este numită subscriere la capitalul societății, iar efectuarea
aportului poartă denumirea de vărsare a capitalului sau vărsământ63.
Regula generală privind aportul asociailor la capitalul social est statornicit prin art. 1.894
și urmatoarele din C. Civil, iar cu titlu particular este reglementată de art. 16 din Legea nr.
31/1990.
Asociații contribuie la formarea capitalului social al societății, prin aporturi băne ști sau în
bunuri, după caz. Asociații se pot obliga la aport în prestații sau în cunoștințe specifice, cu titlu
de aport societar. În schimbul acestui aport, asociații participă, potrivit actului constitutiv, la
împărțirea beneficiilor și suportarea pierd erilor, precum și la luarea deciziilor în societate.
Fiecare dintre asociați răspunde față de societate și față de ceilalți asociați pentru
vărsarea aporturilor la care s -a obligat. Drepturile conferite de părțile de interes sunt
suspendate până la vărsar ea aporturilor la capitalul social.
Părțile de interes sunt indivizibile. Părțile de interes plătite sau vărsate în întregime dau
drept de vot în adunarea asociaților, dacă prin contract nu s -a prevăzut altfel. Când o parte de
interes devine proprietate a comună a mai multor persoane, acestea sunt obligate să
desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor sociale aferente. Cât timp o
parte de interes este proprietatea comună a mai multor persoane, acestea răspund în mod
solidar pentru efec tuarea vărsămintelor datorate.
Aportul la capitalul social poate fi:

63Pentru unele detalii în acest sens, a se vedea: S.D. Cărpenaru, Drept comercial român , ediția 5, Editura All Beck,
București, 2004, p. 151 -154.

77
– aportul în numerar , fiind obligatoriu la constituirea oricărei forme de societate (alin. 1)
Asociatul care a subscris ca aport o sumă de bani datorează în caz de neexecutare suma la
care s-a obligat, dobânda legală de la scadență și orice alte daune care ar rezulta, fiind de drept
pus în întârziere ;
– aportul în în bunuri . Aporturile în natură poate avea ca obiect bunuri mobile,
incorporale, cum sunt creanțele, brevetele de invenție, m ărcile fiind admis la orice formă de
societate, realizându -se prin transferarea drepturilor corespunzătoare și prin predarea efectivă
către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare. Aportul în bunuri, altele decât cele
fungibile, se efectuează p rin transferul drepturilor asupra acestora și predarea efectivă a
bunurilor în stare de funcționare potrivit destinației sociale.
Asociatul care aportează proprietatea sau un alt drept real asupra unui bun răspunde
pentru efectuarea aportului întocmai un ui vânzător față de cumpărător, iar asociatul care
aportează folosința răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui locator față de locatar.
Aporturile constând în bunuri fungibile s -au consumptibile nu pot fi subscrise cu titlu de
aport în folosinț ă, ci apar în toate cazurile, ca proprietate a asociaților, chiar dacă în contractul
de societate nu s -a stipulat aceasta în mod expres.
Este admis ca regula generală și aportul în bunuri incorporate. Asociatul care aportează
o creanță răspunde pentru exi stența acesteia la momentul aportului și încasarea acesteia la
scadență, fiind obligat să acopere cuantumul acesteia, dobânda legală care începe să curgă de
la scadență și orice alte daune ce ar rezulta, dacă creanța nu se încasează în tot sau în parte.
Asociatul care aportează acțiuni sau părți sociale emise de o altă societate răspunde
pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător față de cumpărător.
Asociatul care aportează cambii sau alte titluri de credit care circulă în comerț răspunde
fașă de s ocietate și asociații acesteia, fiind obligat să acopere cuantumul acesteia, dobânda
legală care începe să curgă de la scadență și orice alte daune ce ar rezulta, dacă titlul de
creanță nu se încasează în tot sau în parte.
Bunul care face obiectul apor tului în natură trebuie evaluat în bani, pentru a se putea
stabili valoarea părților de interes, părțile sociale sau acțiunile cuvenite asociatului în schimbul
aportului. Această evaluare se face de către asociat și de către evaluatorul desemnat de
judecăt orul delegat (directorul ) pe lângă Oficiul Registrului Comerțului. Aportul în creanțe nu
este admis la la societățile pe acțiuni ce se constituie prin subscriere publică și nici la societățile
în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată.;
-aport ul în prestații în muncă sau aportul în industrie nu pot constitui aport la formarea
sau majorarea capitalului social (art. 16 alin. 4 art). Cu toate acestea, în temeiul alin. 5 din
cuprinsul aceluiași articol, asociații din societatea în nume colectiv și asociații comanditați se pot
obliga la prestații în muncă cu titlu de aport social, prestații care nu pot constitui aport la
formarea sau la majorarea capitalului social. În schimbul acestui aport, asociații au dreptul să
participe, potrivit actului const itutiv, la împărțirea beneficiilor și a activului social, rămânând,

78
totodată, obligați să participe la pierderi64. Aportul în prestații sau cunoștințe specifice este
datorat în mod continuu, atât timp cât asociatul care s -a obligat la acesta este membru al
societății, iar asociatul este ținut față de societate pentru toate câștigurile realizate din activitățile
care fac obiectul aportului.
Aporturile în prestații sau cunoștințe specifice se efectuează prin desfășurarea de către
asociatul care s -a obligat a unor activități concrete și prin punerea la dispoziția societății a unor
informații, pentru realizarea obiectului acesteia, în modalitățile și condițiile stabilite prin
contractul de societate. Neexecutarea aportului în prestații sau cunoștințe specifice d ă loc
numai la o acțiune în excludere cu daune -interese, dacă este cazul.
În temeiul art. 65 din lege, în lipsă de stipulație contrară, bunurile constituite ca aport în
societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul come rțului.
Pe durata societății, potrivit art. 66 alin. 1 din Lege, creditorii asociatului pot să -și
exercite drepturile lor numai asupra părții din beneficiile cuvenite asociatului după bilanțul
contabil, iar după dizolvarea societății, asupra părții ce i s -ar cuveni prin lichidare. Soluția
stipulată de acest text este firească, deoarece, prin subscriere, asociatul pierde dreptul de
proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul aportului.
Asociatul care întârzie să depună aportul social este, potrivit art. 65 alin. 2 din Lege,
răspunzător de daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat și la
plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă vârsământul.
Aporturile asociaților trebuie privite nu numai în individualitatea l or, ci și în totalitatea
acestora. Aporturile reunite formează sub aspect valoric capitalul social al societății și totodată
ele constituie elemente ale patrimoniului societății.
Capitalul social și patrimoniul societății sunt două concepte strâns legate î ntre ele, dar
nu au identitate unică, fiecare reprezentând o instituție juridică proprie.
2. C apitalul social al unei societăți comerciale este expresia valorică a totalității
aporturilor în numerar și în natură ale asociaților care participă la constituir ea societății.
Capitalul social are o semnificație contabilă și una juridică.
Capitalul social are o semnificație contabilă în sensul că, el nu are o existență reală,
concretă, ci reprezintă o cifră convenită de asociați.
Semnificația juridică constă în f aptul că acesta reprezint limita gajului general al
creditorilor societății, în sensul că în patrimoniul societății trebuie să existe bunuri a căror
valoare să fie cel puțin în limita capitalului social.
Datorită rolului său de limită a gajului general al creditorilor societății, capitalul social este
fix pe toată durata societății. El poate fi modificat, în sensul măririi sau micșorării sale numai în
condițiile prevăzute de lege prin modificarea actului constitutiv.

64Legea nr. 31/1990 a fost publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 126 -127 din 17 noiembrie 1990 și
republicată în nr. 33 din 29 ianuarie 1998, respectiv în nr. 1066 din 17 noiembr ie 2004 . Brevitatis causa, pentru evitarea
repetărilor și ușurința exprimărilor, în continuare, în cuprinsul prezentului capitolul al lucrării, referirile la Legea nr.
31/1990 se vor face, de regulă, cu ajutorul termenului Lege .

79
In scopul asigurării intereselor credito rilor societății, legea stabilește un plafon minim al
capitalului social: 90.000 lei în cazul societăților pe acțiuni și minim 200 lei pentru societățile cu
răspundere limitată.
Legea stabilește condiții privind subscrierea și vărsarea capitalului social. La data
constituirii, pentru societățile pe acțiuni, sau în comandită pe acțiuni capitalul vărsat nu va putea
fi mai mic de 30% din cel subscris, iar diferența va fi vărsată în termen de 12 luni de la
înmatricularea societății, pentru acțiunile emise pentr u aport în numerar și în termen de 2 ani de
la înmatriculare, pentru acțiunile emise pentru un aport în natură. In cazul societăților în nume
colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată, capitalul social subscris trebuie integral
vărsat la data constituirii societății. Dacă are loc o majorare de capital social în timpul
funcționării societății, acesta trebuie vărsat 30% la data subscrierii, iar diferența în maxim 3 ani
de la data publicării hotărârii de majorare a capitalului social.
Capitalul s ocial se divide în fracțiuni egale ca valoare, ce poartă denumirea de părți de
interes, părți sociale sau acțiuni.
Noțiunea de patrimoniu este diferită. Aceasta are accepțiunea din dreptul civil,
reprezentând totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valo are economică aparținând societății.
Patrimoniul societății are activul patrimonial și pasivul patrimonial. Patrimoniul este o
universalitate juridică în care sunt cuprinse toate drepturile și obligațiile, precum și bunurile
societății.
3.Intenția asociați lor de a colabora în desfășurarea activității comerciale
Această cerință exprimă intenția care animă pe asociați de a colabora în desfășurarea
activității economice care face obiectul societății.
Participarea la activitatea societății se manifestă prin exe rcitarea, în condițiile legii, a
dreptului de a participa la luarea deciziilor și la controlul asupra activității societății.
Colaborarea implică egalitatea juridică a asociaților. Facem precizarea că egalitatea
juridică înseamnă că nici unul dintre asocia ți nu se află în situația de a -și impune voința față de
ceilalți.
Intenția asociaților de a colabora reprezintă un element psihologic care ajută la
diferențierea societății economice de anumite grupări economice sau contracte. Astfel, nu
suntem în prezența unei societăți în cazul închirierii unui bun, chiar dacă locatarul are un drept
la beneficiile obținute.
4. Împărțirea profitului
Scopul societății comerciale este de a desfășura activitate cu scop lucrativ pentru
realiza beneficiu și a -l împărți între a sociați.
Potrivit art. 67 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, cota -parte din profit, ce se plătește fiecărui
asociat, poartă denumirea de dividend.
Scopul obținerii de profit reprezintă un criteriu esențial pentru diferențierea societăților
comerciale de asocia ții sau fundații – care, în esența lor, sunt persoane juridice morale, adică
nonprofit, fără scop lucrativ.

80
Asociatul care aportează o creanță răspunde pentru existența creanței la momentul
aportului și încasarea acesteia la scadență, fiind obligat să aco pere cuantumul acesteia,
dobânda legală care începe să curgă de la scadență și orice alte daune ce ar rezulta, dacă
creanța nu se încasează în tot sau în parte. Asociatul care aportează acțiuni sau părți sociale
emise de o altă societate răspunde pentru ef ectuarea aportului întocmai unui vânzător față de
cumpărător. Asociatul care aportează cambii sau alte titluri de credit care circulă în comerț
răspunde pentru încasarea acestora.
De regulă, profitul este privit ca un câștig evaluabil în bani, rezultat di ntr-o activitate
economică.
Pentru repartizarea profitului, în doctrină au fost identificate următoarele cerințe65:
– profitul să fie real;
– profitul să fie util, adică să reprezinte profitul rămas după întregirea capitalului social,
dacă activul patrimon ial s-a micșorat în cursul exercițiului financiar (art. 69 din Legea nr.
31/1990).
În privința împărțirii profitului între asociați, legea consacră libertatea acestora de a
decide (art. 69 din Lege).
Cu toate acestea, sunt interzise clauzele leonine (art. 1513 C.civ.), prin care unii asociați
ar participa numai la profit, iar alții numai la pierderi.
De regulă, în lipsa de stipulație contrară, în temeiul art. 67 din Lege, dividendele se cuvin
în proporția în care asociații participă la constituirea capitalu lui social vărsat.
Pentru plata dividendelor se aplică următoarele reguli:
– dividendele se plătesc numai dacă, din situația financiară anuală, rezultă că societatea
a realizat profit;
– profitul se repartizează pe destinațiile lui legale, adică pentru reî ntregirea capitalului
social, formarea sau creșterea fondului de rezervă, reinvestire prin majorarea capitalului social,
distribuire de dividende către asociați etc.;
– dividendele se plătesc cel mai târziu în termen de 8 luni de la data aprobării situație i
financiare;
– dividendul se transformă dintr -un drept social într -un drept de creanță pentru asociat
din momentul în care acesta devine exigibil, adică din momentul în care a fost stabilit de către
adunarea generală ori la data plății stabilită de către aceasta;
– pentru neplata la timp a dividendelor, societatea va plăti, în temeiul art. 67 alin. 2 din
Lege, o penalitate aferentă perioadei de întârziere la nivelul dobânzii legale;
– acțiunea privind plata dividendelor se prescrie într -un termen de 3 ani , care curge de la
data scadenței.

5.1.4 Constituirea societă ților comer ciale
1. Precizări prealabile

65 A se vedea: S.D.Cărpenar u, op. cit. , p. 159.

81
În temeiul art. 5 din Lege, societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se
constituie prin contract de societate, iar societatea pe acțiuni, în c omandită pe acțiuni sau cu
răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut.
Legea permite ca statutul și contractul de societate să fie încheiate sub forma unui
înscris unic, numit act constitutiv.
În cazul societății cu răspundere l imitată constituită prin actul de voință al unui singur
asociat, se întocmește numai statutul.
2. Contractul de societate66
Contractul de societate este un act juridic pe baza căruia se constituie o societate
comercială.
Pentru ca un astfel de contract să f ie valabil încheiat, este necesar să întrunească
următoarele condiții de fond:
– consimțământul valabil al părților (art.1881 C. Civ). În temeiul art. 4 din Lege, societatea
comercială va avea cel puțin doi asociați, cu excepția cazului în care legea dispu ne altfel, iar în
cazul societății pe acțiuni și în comandită pe acțiuni trebuie să fie cel puțin 5 asociați. Societatea
cu răspundere limitată se poate constitui și prin voința unei singure persoane. Asociații care
participă la încheierea contractului de societate se mai numesc și membri fondatori. Facem
precizarea că asociații pot fi, deopotrivă, persoane fizice sau persoane juridice. În temeiul art. alin.
2 din Lege, nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost
condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înșelăciune,
delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum și pentru alte infracțiuni
prevăzute de lege. Consimțământul, pentru a fi valabil, trebuie să provină de la o persoană cu
discernământ și să nu fie afectat de vicii, adică să nu fie dat din eroare, surprins prin dol ori smuls
prin violență (art. 953 -961 C.civ.);
– capacitatea părților , condiție care rezultă din dispozițiile art. 6 alin. 2 din Lege, potrivit
cărora nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii sunt incapabile, adică nu au capacitatea
de a încheia acte juridice în condițiile dreptului comun. Altfel spus, persoana fizică trebuie să
aibă capacitate deplină de exercițiu și, în privința perso anelor juridice, scopul pentru care
funcționează să fie compatibil cu obiectul de activitate al societății comerciale, conform
principiului specialității capacității acesteia, stipulat de art. 205 și urm din Noul C. Civ.;
– obiectul contractului trebuie să fie determinat, să constea într -o activitate economică
dintre cele prevăzute în art. alin. 3 Noul C. Civ., să fie licit și moral. Art. 7 lit. c și 8 și lt. c din
Legea nr. 31/1990 prevede că asociații trebuie să prevadă, în contractul de societate, obi ectul
de activitate al societății, cu precizarea domeniului și a activității principale așa cum sunt
clasificate de Codul CAEN din România;
– cauza contractului de societate trebuie să fie licită și în acord cu ordinea publică și
bunele moravuri, în condiț iile dreptului comun (art.1882 C.civ.).

66 Pentru unele detalii, a se vedea: S.D.Cărpenaru, op. cit. , p. 168 -178.

82
Nerespectarea condițiilor de fond determină nulitatea contractului de societate, nulitate
cu particularitatea că viciile de consimțământ sau incapacitatea unuia dintre asociați afectează
numai raporturile acestuia cu societatea, fără să influențeze validitatea raporturilor cu ceilalți
asociați. În acest sens, pot fi aduse ca argument dispozițiile art. 224 din Legea nr. 31/1990.
În schimb, dacă toți asociații au fost incapabili la data constituirii societății, contract ul de
societate va fi nul, conform art. 56 lit. b din Lege.
Cât privește cerințele de formă, potrivit art. 5 alin. 5 din Lege, actul constitutiv se încheie
sub forma unui înscris sub semnătură privată și se semnează de toți asociații sau, în caz de
subscri pție publică, numai de către asociații fondatori.
Contractul de societate dobândește dată certă începând cu ziua depunerii acestuia la
oficiul registrului comerțului.
În mod excepțional, contractul de societate trebuie încheiat în formă autentică în
următo arele situații:
– atunci când, printre bunurile care fac obiectul aportului se află și un teren;
– societatea constituită este în nume colectiv sau în comandită simplă;
– societatea pe acțiuni se constituie prin subscripție publică.
Nerespectarea formei au tentice a actului constitutiv atrage nulitatea societății în condițiile
art. 56 lit. a din Lege.
În principal, în temeiul art. 7 și 8 din Lege, contractul de societate trebuie să cuprindă
următoarele categorii de clauze:
– privind identificarea părților;
– privind identificarea societății comerciale ce se constituie;
– privind obiectul societății, capitalul social și durata societății;
– privind conducerea și gestiunea societății;
– privind drepturile și obligațiile asociaților;
– privind sediile secundare ale societății;
– privind dizolvarea și lichidarea societății.
3. Statutul societății
Statutul societății este cerut, potrivit art. 5 alin. 1 din Lege, la constituirea societății pe
acțiuni, în comandită pe acțiuni și cu răspundere limitată. Reiterăm faptu l că, în temeiul art. 5
alin. 3 din Lege, în cazul celor trei categorii de societăți, se poate opta între încheierea
contractului și statutului într -un singur înscris sau în două înscrisuri distincte.
Ca funcție, statutul este un act constitutiv al societă ții care detaliază contractul de
societate, în condițiile specifice de constituire și de funcționare a societății pe acțiuni, în
comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată.
Finalmente, datorită regimului juridic ce -i este aplicabil, statutul este de n atură
contractuală, fiind, astfel supus tuturor cerințelor de validitate cerute pentru contracte.
Sub aspectul formei, în temeiul art. 4 alin. 4 din O.U.G. nr. 76/2001, statutul poate fi
încheiat în forma înscrisului sub semnătură privată sau a celui auten tic.

83
Sub aspectul clauzelor, statutul, chiar dacă nu repetă clauzele contractului, are menirea
de a dezvolta elementele acestuia.
4. Întocmirea actelor constitutive
Dacă actele constitutive sunt întocmite sub forma înscrisurilor sub semnătură privată, în
lipsa unor reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun, sunt incidente dispozițiile art. 1176 –
1186 C.civ, iar după intrarea în vigoare a Noului cod de procedură civilă potrivit disozițiilor
acestuia din urmă.
În schimb, dacă legea impune forma autenti că, vor fi incidente corespunzător
șidispozițiile art. 44 și art. 58 -67 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale.
Facem precizarea că, la autentificarea actului constitutiv, art. 5 alin. 5 din Lege, impune
prezența tuturor asoci aților, personal sau prin mandatar, cu procură specială autentică. De
asemenea, în temeiul art. 16 alin. 1 din Lege, la autentificarea actelor constitutive trebuie
prezentată dovada eliberată de oficiul registrului comerțului privind disponibilitatea firme i, care
se verifică de către acest oficiu, în condițiile art. 39 alin. 2 din Lege.
Ca urmare a întocmirii actelor constitutive, în temeiul art. 205 alin. (3) din Noul C. Civ.
societatea comercială dobândește capacitate civilă de folosință anticipată, adic ă, potrivit acestui
text, societatea comercială poate dobândi acele drepturi și își poate asuma acele obligații ce
sunt necesare pentru a lua ființă în mod valabil.
În temeiul art. 35 alin. 1 lit. d din Lege, actele încheiate în contul societății trebuie
aprobate de către asociați.

5. Înmatricularea societății și autorizarea funcționării acesteia
Ca regulă generală, în temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 26/1990, societatea
comercială, înainte de începerea activității, este supusă înmatriculării în regis trul comerțului.
La cererea de înregistrare, potrivit art. 35 din Legea nr. 31/1990, se vor anexa
următoarele acte:
– actul sau actele constitutive, în forma cerută de lege;
– dovada efectuării vărsămintelor, în condițiile stabilite prin actul constitutiv;
– dovada sediului declarat și a disponibilității firmei;
– actele care dovedesc dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul aportului
în natură;
– actele constatatoare ale operațiunilor încheiate în contul societății și aprobate de către
asociați;
– declarația pe proprie răspundere a fondatorilor, administratorilor și cenzorilor, că
îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 6 alin. 2, art. 135 și art. 156 din Legea nr. 31/1990.
Cererea de înregistrare și autorizare a funcționării societății tr ebuie făcută în termen de
15 zile de la data încheierii actului constitutiv.
Această cerere se soluționează, în condițiile art. 242 C.pr.civ., de către judecătorul
delegat 9director registrului comertului), care are obligația de a verifica legalitatea cons tituirii și a
înmatriculării societății.

84
Cererea de înmatriculare este tip și se adresează oficiului registrului comerțului în a cărei
rază teritorială se află sediul societății.
Dacă în urma verificării cererii și actelor anexate judecătorul delegat cons tată că sunt
respectate cerințele legale va da o încheiere prin care va autoriza constituirea societății
comerciale și va dispune înregistrarea acesteia în registrul comerțului, conform art. 39 din legea
nr. 31/1990.
În schimb, dacă nu sunt întrunite cerin țele legale, judecătorul delegat, în temeiul art. 46
din legea nr. 31/1990, va da o încheiere motivată de respingere a cererii de înregistrare a
societății comerciale.
Încheierea de respingere a cererii de înregistrare este supusă recursului, care poate fi
promovat în termen de 15 zile de la data pronunțării pentru părți și de la data publicării în
Monitorul Oficial a încheierii, pentru orice persoană interesată, conform art. 60 alin. 2 din Legea
nr. 31/1990.
În cazul admiterii recursului, decizia instanței de judecată va fi înscrisă, conform art. 60
alin. 5 din Legea nr. 31/1990, în registrul comerțului.
Societatea comercială se consideră constituită, adică devine persoană juridică, în
temeiul art. 41 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, chiar în momentul înmatri culării ei în registrul
comerțului.
Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunțării încheierii
judecătorului delegat prin care este autorizată înmatricularea societății.
În temeiul încheierii judecătorului delegat prin care s -a autorizat constituirea și s -a dispus
înregistrarea societății comerciale, se eliberează certificatul de înregistrare, care trebuie să
cuprindă mențiuni referitoare la următoarele: denumirea societății, sediul social, activitatea
principală, numărul de ordin e din registrul comerțului, numărul unic de înregistrare.
După înmatriculare, societatea comercială are obligația de a cere autorizarea ei, care
are ca finalitate asumarea de către aceasta a responsabilității privind legalitatea activității
desfășurate. Ac eastă cerere se soluționează de către oficiul registrului comerțului, prin
comunicarea către autoritățile implicate a cererii de autorizare, conform Legii nr. 359/2004.
Constituirea societății se publică, pe cheltuiala acesteia, în Monitorul Oficial al Rom âniei,
partea a IV -a.
Înscrierea fiscală a societății se realizează prin acordarea codului unic de înregistrare,
odataă cu înregistrarea acesteia la registrul comerțului.
Înființarea sucursalelor și a filialelor societății comerciale
Potrivit art. 42 din L egea nr. 31/1990, filialele sunt societăți comerciale cu personalitate
juridică ale societăților comerciale și se înmatriculează, înainte de începerea activității, în
registrul comerțului din județul în care vor funcționa. Drept urmare, înființarea filiale lor, în lipsa
unor dispoziții legale derogatorii, va fi supusă regimului juridic rezervat înființării societăților
comerciale.
Filialele vor avea regimul juridic al formei de societate în care s -au constituit.

85
În schimb, sucursalele, în temeiul art. 43 ali n. 1 din legea nr. 31/1990, sunt
dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societății comerciale și se înmatriculează,
înainte de începerea activității, în registrul comerțului din județul în care vor funcționa.
Regimul juridic al sucursalei se aplică oricărui alt sediu secundar, indiferent de
denumirea lui, căruia societatea care îl înființează îi atribuie statut de sucursală.
Trebuie făcută precizarea că, în temeiul art. 43 alin. 5 din legea nr. 31/1990, nu se pot
înființa sedii secundare sub denumir ea de sucursală.
Identificarea societății comerciale
Elementele de identificare ale societății comerciale sunt: firma, sediul, naționalitatea.
Firma este, conform art. 30 alin. 1 din Legea nr. 26/1990, numele societății comerciale
sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează.
Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de un altul de
același gen.
Firmele și emblemele se scriu în limba română.
Dreptul de folosință exclusivă asupra firmei și e mblemei se dobândește prin înscrierea
acestora în registrul comerțului67.
Sediul societății comerciale sau sediul social este un atribut de identificare în spațiu a
societății comerciale, fiind localitatea în care se desfășoară în mare parte activitatea sta tutară a
societății.
Cerința sediului este stipulată, cu titlu general, de art. 39 din Decretul nr. 31/1954 și, cu
titlu special, de art. 7 lit. b și 8 lit. a din Legea nr. 31/1990. De asemenea, în temeiul art. 194 din
Lege, schimbarea sediului este de com petența adunării asociaților, evident, în cadrul
competenței acesteia de a modifica actul constitutiv. O societate comercială poate avea un
singur sediu principal și două sau mai multe sedii secundare. Posibilitatea sediilor secundare
este evocată de art. 7 lit. g și art. 8 lit. l din Lege.
Sediul societății prezintă o neîndoielnică utilitate practică. Astfel, spre exemplu, în
temeiul art. 1 alin. 2 din Lege, societățile comerciale cu sediul în România sunt persoane
juridice române.
Naționalitatea societăți i comerciale este folosită pentru a determina apartenența
societăților comerciale la un sistem sau altul de drept național.
În acest sens, se folosesc, de regulă, două criterii, și anume:
– un criteriu obiectiv , potrivit căruia societatea comercială dobând ește naționalitatea
statului pe teritoriul căruia s -a înregistrat ori și -a stabilit sediul principal;
– un criteriu subiectiv , conform căruia naționalitatea societății comerciale este dată de
naționalitatea asociaților, adică a persoanelor fizice și juridi ce care dețin acțiuni sau părți sociale
în număr suficient de mare pentru a exercita controlul asupra societății.
În legislația României, în temeiul art. 2.568 din Noul c. Civ. în privința naționalității
persoanei juridice, în general, sunt stabilite următ oarele reguli:

67 Pentru evitarea repetărilor, facem trimitere la subsecțiunea Fondul de comerț (3.4.2.1.a –firma) din prezenta lucrare.

86
– persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și -a stabilit, potrivit actului
constitutiv, sediul social;
– dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naționalitatea
persoanei juridice este sediul real;
Prin sediul real se înțelege locul unde se află principalul centru de afaceri și gestiune a
activității statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de acționari sau asociați din alte state .
În temeiul art. 1 alin. 2 din legea nr. 31/1990, societățile comerciale cu sediul în România
sunt persoane juridice române.
6. Capacitatea juridică a societății
Capacitatea de folosință este dobândită de către societate chiar din ziua înmatriculării
acesteia în registrul comerțului, conform art. 41 alin. 1 din Lege. În temeiul art. 205 din Noul C.
Civ., societatea comercială dobândește capacitate de folosință anticipată de la data autent ificării
actelor constitutive.
Capacitatea de folosință a societății comerciale este circumscrisă, potrivit art.206 din
Noul c. Civ., scopului pentru care aceasta funcționează sau, altfel spus, ca orice altă persoană
juridică, societatea comercială are o capacitate de folosință specială
Capacitatea de exercițiu a societății comerciale este supusă, deopotrivă, regulilor de
drept comun, stipulate de art 209 si urm. din Noul C. civ. și regulilor speciale prevăzute de
Legea nr. 31/1990 pentru fiecare categori e de societăți comerciale (funcționarea societăților
comerciale, adică art. 65 -226 din Legea nr. 31/1990).
Societatea comercială își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele
sale de administrare, de la data constituirii lor. Au calitatea de organe de administrare,
persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt
desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama
persoanei juridice. Rapo rturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de
administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s -a prevăzut altfel prin
lege, actul de constituire sau statut.
Până la data constituirii organelor de administ rare, exercitarea drepturilor și îndeplinirea
obligațiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice
sau persoanele juridice desemnate în acest scop.
Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către p ersoanele desemnate cu
depășirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înființarea
persoanei juridice, precum și actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana
juridică în condițiile gestiunii de a faceri. Cel care contractează pentru societatea comercială
rămâne personal ținut față de terți dacă aceasta nu se înființează ori dacă nu își asumă obligația
contractată, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de această obligație.

Din împr ejurarea că societatea comercială este persoană juridică, potrivit legii, decurg și
următoarele consecințe juridice:

87
– dreptul societății de a participa în nume propriu la raporturi juridice,
– răspunderea societății pentru obligațiile sociale;
– dreptul s ocietății de a sta în justiție, ca reclamantă sau ca pârâtă.
4.3.5. Patrimoniul societății comerciale
Patrimoniul societății comerciale este un element esențial pentru existența ca subiect de
drept a societății comerciale. Potrivit art.187 din Noul c. Civ, orice persoană juridică trebuie să
aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop
licit și moral, în acord cu interesul general .
Patrimoniul cuprinde activul social și pasivul social.
Facem precizarea c ă patrimoniul societății comerciale este distinct de patrimoniile
asociaților.
Din caracterul autonom al patrimoniului societății comerciale rezultă următoarele
consecințe:
– bunurile aduse ca aport de către asociați ies din patrimoniul lor și intră în pa trimoniul
societății (art. 65 din Lege);
– bunurile aduse ca aport de către asociați formează obiectul gajului general al
creditorilor sociali;
– obligațiile terților față de societate nu pot fi compensate cu obligațiile acestora față de
asociați;
– aplica rea procedurii falimentului față de societate privește numai patrimoniul acesteia,
nu și pe cel al asociaților, cu excepția situațiilor enumerate limitativ de art. 138 din Legea nr.
85/2006

5.1.5. Funcționarea societă ții comer ciale
1. Aspecte generale
Facem precizarea că, pentru a nu determina creșterea exagerată a volumului lucrării, în
cuprinsul acesteia vom analiza numai aspectele generale ale funcționării societăților comerciale,
urmând ca cele specifice diferitelor tipuri de societăți comerciale, să f ie abordate în cadrul
capitolelor alocate acestei materii.
Funcționarea societății este reglementată de art. 65 -226 din Legea nr. 31/1990, care
alcătuiesc Titlul III, ce poartă chiar denumirea marginală funcționarea societăților comerciale ,
dispoziții car e sunt completate cu regulile de drept comun stabilite persoanei juridice prin Noul
Cod civil.
Funcționarea societății comerciale se materializează în actele și faptele juridice ale
organelor sale de conducere și control, și anume:
– adunarea generală;
– administratorul sau administratorii societății;
– cenzorii.
2. Adunarea generală

88
Formele adunării generale
Adunarea generală este organul deliberativ și de decizie a societății comerciale, alcătuită
din totalitatea asociaților.
În funcție de specificul soc ietății și de deciziile care urmează a fi luate, Legea nr.
31/1990 reglementează următoarele categorii de adunări generale:
– adunarea generală a asociaților , trebuie să aibă loc cel puțin odată pe an, în vederea
aprobării rezultatelor economico -financiare pentru exercitiul financiar încheiat și ori de câte ori
trebuie adoptate hotărâri care intră în competența adunării generale. Este specifică societăților
de persoane și societății cu răspundere limitată. La societatea cu răspundere limitată, pentru
hotărâ rile având ca obiect modificările contractului de societate sau statutului este necesar votul
tuturor asociaților, afară de cazurile când legea sau actul constitutiv dispune altfel. Cu toate că
nu este consacrată de lege, soluția unanimității votului asoci aților se impune și în cazul
modificărilor aduse actului constitutiv, în cazul societății în nume colectiv și societății în
comandită simplă.
– adunarea generală ordinară , care se întrunește cel puțin o dată pe an și este în drept
să decidă asupra problem elor stabilite în art.111 din Legea n. 31/1990, înscrise în ordinea de zi,
cum ar fi: situația financiară anuală, să aleagă administratorii, să stabilească bugetul de venituri
și cheltuieli etc. Este specifică societaților de capital. Pentru validitatea de liberărilor adunării
generale ordinare este necesară prezența acționarilor care să reprezinte cel puțin o pătrime din
numărul total de drepturi de vot. Hotărârea se ia cu majoritatea de voturi exprimate. Actul
constitutiv poate prevedea cerinte mai ridicat e de cvorum si majoritate. Dac adunarea generală
ordinară nu poate lucra din cauza neîndeplinirii condițiilor prevăzute la alin. (1), adunarea ce se
va întruni la o a doua convocare poate sa delibereze asupra punctelor de pe ordinea de zi a
celei dintai adunari, indiferent de cvorumul intrunit, luand hotarari cu majoritatea voturilor
exprimate. Pentru adunarea generala intrunită la a doua convocare, actul constitutiv nu poate
prevedea un cvorum minim sau o majoritate mai ridicată.
– adunarea generală extraordinară , care se întrunește ori de câte ori este nevoie,
analizea ză și decide, de regulă, asupra unor chestiuni curente ce privesc funcționarea societății
comerciale, altele decât cele enumerate în art. 111 din L. nr. 31/1990. In societatea pe acțiuni
sau în comandită pe acțiuni, pentru validitatea deliberărilor adunări i extraordinare, este
necesară, la prima convocare, prezența acționarilor care dețin cel puțin o pătrime din numărul
total de drepturi de vot, iar la convocările următoare, prezența acționarilor reprezentând cel
puțin o cincime din numărul total de dreptur i de vot. Pentru modificarea obiectului principal de
activitate al societății, reducerea sau majoritatea capitalului social, schimbarea formei juridice a
societății, furnizarea, divizarea sau dizolvarea societății, hotărârea se ia cu o majoritate de el
puțin două treimi din drepturile de vot deținute de acționarii prezenți sau reprezentați.
Potrivit legii, exercițiul unora din atribuțiile adunării generale extraordinare va putea fi
delegat, prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale extraor dinare, consiliului de
administrație, respectiv directoratului. Sunt avute în vedere mutarea sediului societății,
schimbarea obiectului de activitate al societății, majorarea capitalului social.

89
– adunarea specială este o adunare care se întâlnește la soci etățile comerciale pe
acțiuni sau în comandită pe acțiuni și cuprinde numai anumite categorii de acționari, de regulă a
titularilor unor acțiuni preferențiale cu dividend prioritar fără drept de vot (art. 96) sau a
deținătorilor de acțiuni dintr -o anumită categorie de acțiuni ordinare (art. 116).
Felurile adunării generale enumerate sunt reglementate pentru societatea pe acțiuni și
pentru societatea în comandită pe acțiuni. In ceea ce privește societatea cu răspundere limitată,
legea nu face distincție în tre cele două adunări, însă stabilește condiții de cvorum și majoritate
diferite, în funcție de natura problemelor care fac obiectul deliberării.
Convocarea adunării generale
Potrivit art. 117 și art. 190 din lege, administratorii au obligația de a convoc a adunarea
generală cel puțin o dată pe an sau ori de câte ori este necesar.
În cazul pasivității administratorilor, la societățile pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni
adunarea generală poate fi convocată și din inițiativa acționarilor, dacă aceștia re prezintă 5%
din totalul capitalului social . În cazul în care administratorii nu dau curs cererii acționarilor,
aceștia, în temeiul art. 119 din Lege, se pot adresa instanței competente. În cazul societăților cu
răspundere limitată, un asociat sau un număr de asociați, care reprezintă cel puțin o pătrime din
capitalul social pot cere convocarea societății, în temeiul art. 190 alin. 2 din Lege.
Convocarea se comunică asociaților cu cel puțin 30 zile înainte de întrunirea adunării. În
același termen se comuni că și ordinea de zi a adunării generale.
În cazul societăților pe acțiuni, convocarea adunării generale se publică în Monitorul
Oficial al României partea a IV -a cu cel puțin 30 de zile înaintea datei adunării generale și în
unul din ziarele răspândite din localitatea în care se află sediul societății sau din cea mai
apropiată localitate, iar în celelalte cazuri prin corespondență. In cazul în care societatea deține
și o pagină de internet se publică și pe această pagină pentru liberul acces al acționarilor .
Convocatorul trebui să conțină în mod obligatoriu câteva elemente, respectiv: data
adunării, locul acesteia, ordinea de zi, data de referință.
Ședința se va ține la data, ora și locul trecut în convocator.
Dacă sunt îndeplinite cerințele pentru cvorum, s e trece la dezbaterea problemelor e pe
ordinea de zi.
În cazul în care prezența la adunarea generală reprezintă întreg capitalul social, cu
acordul unanim, se pot introduce pe ordinea e zi și alte probleme.
Ședința adunării generale
Ședința adunării gener ale este supusă următoarelor reguli:
– la ședință pot participa numai persoanele care au calitatea de asociat. Acționarii,
potrivit art. 124 din Lege, pot fi reprezentanți la adunarea generală numai prin alți acționari, în
baza unei procuri speciale;
– în cazul acționarilor care nu au capacitatea deplină de exercițiu și a acționarilor
persoane juridice, participarea la adunarea generală se realizează prin reprezentanții lor legali;
– ședința este condusă de președintele consiliului de administrație. Pentru buna
desfășurare a adunării generale, se alege un secretariat format din 1 -3 acționari;

90
– dreptul de vot este în raport cu cota de participare a acționarilor la constituirea
capitalului social. Astfel, în temeiul art. 101 Lege, orice acțiune dă dreptul la un singur vot, dacă
prin actul constitutiv nu s -a prevăzut altfel. Nu au drept de vot, potrivit art. 95 din Lege, acționarii
care dețin acțiuni preferențiale cu dividend prioritar și cei care nu au achitat vărsămintele ajunse
la scadență;
– dreptul de vot nu poate fi cedat, iar convențiile privind exercitarea într -un anumit fel a
dreptului de vot este, potrivit art. 127 din Lege, nulă;
– în cazul unui conflict de interese dintre asociat și societate, asociatul trebuie să se
abțină de la vot, conform art. 12 6 și 188 din Lege;
– hotărârile adunării generale se iau, de regulă, prin vot deschis, iar votul secret este
obligatoriu numai pentru alegerea administratorilor, potrivit art. 129 din Lege;
– lucrările adunării generale se consemnează într -un proces verbal , încheiat de
secretarul de ședință.
Hotărârile adunării generale
Potrivit Legii nr. 31/1990, hotărârile adunării generale sunt supuse următoarelor reguli:
– sunt obligatorii pentru toți asociații (art. 132 alin. 5 și 134). Acționarii care nu sunt de
acord cu hotărârile adunării generale privind schimbarea obiectului principal de activitate,
mutarea sediului sau schimbarea formei societății au dreptul să se retragă din societate și de a
obține contravaloarea acțiunilor pe care le posedă la valoarea medie de terminată de către un
expert autorizat (art. 134 alin. 1);
– pentru a fi opozabile terților, hotărârile adunării generale vor fi depuse, în termen de 15
zile, la oficiul registrului comerțului și publicate în Monitorul Oficial al România, partea a IV -a
(art. 131 alin. 4);
– dacă hotărârile sunt afectate de nulitate absolută, dreptul la acțiune este imprescriptibil,
iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată (art. 132 alin. 3). Din aceste reguli,
putem conchide că, în speță, este vorba despr e o nulitate absolută;
– administratorii nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din
funcție (art. 132 alin. 4);
– pentru hotărârile adunării generale, altele decât cele atacate pentru nulitate absolută,
se poate cere anularea lor în instanță, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul
Oficial;
– termenul de 15 zile este un termen de prescripție și nu un termen de decădere.
– cererile prin care se atacă în justiție hotărârile adunării generale sunt de competența
tribunalului în a cărei rază teritorială își are sediul societatea;
– odată cu introducerea acțiunii în anulare, reclamantul poate cere instanței să dispună,
pe cale de ordonanță președințială, suspendarea executării hotărârii atacate. Președintele,
dispunân d suspendarea, îl poate obliga pe reclamant la plata unei cauțiuni (art. 133 alin. 1 și 2);
– o astfel de cerere se judecă în camera de consiliu;
– împotriva sentinței date în primă instanță se poate formula recurs.

91
– hotărârea irevocabilă de anulare va fi menționată în registrul comerțului și publicată în
Monitorul Oficial al României, partea a IV -a (art. 132 alin. 10).
3.Administratorii societății68
Legea nr. 31/1990 consacră Secțiunea a III -a (art. 137 -158) din Titlul III – Despre
administrarea societății .
Cu privire la administrarea și conducerea societăților comerciale, Legea nr. 31/1990
cuprinde dispoziții privind fiecare formă de societate comercială.
Ca regulă generală, potrivit art. 137 alin. 3 din Lege, numirea și înlocuirea
administratorilor se fa c exclusiv de către adunarea generală.
Primii administratori pot fi numiți prin actul constitutiv, dar, în acest caz, termenul
mandatului lor nu poate fi mai mare de 4 ani. Dacă nu s -a stabilit durata prin actul constitutiv,
acesta este de 2 ani. Administr atorii sunt reeligibili când prin actul constitutiv nu se prevede
altfel.
Persoanele care nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanți
ai societății, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi, conform art. 138 din Lege.
Societatea pe acțiuni este, potrivit art. 137 alin. 1 din Lege, administrată de unul sau mai
mulți administratori. În ipoteza în care sunt mai mulți administratori, aceștia alcătuiesc un
consiliu de administrare. Consiliul de administrație poate, în temeiul art. 143 din Lege, să delege
o parte din atribuțiile lui unui comitet de direcție, ales dintre administratori. ). Acesta se numește
sistem unitar de conducere și administrare a societății69.
Președintele consiliului de administrație poate fi și dir ector general sau director al
societății. În această calitate conduce și comitetul de direcție. Atribuțiile consiliului de
administrație sunt cele necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății cu
excepția celor rezervate de leg e pentru adunarea generală a acționarilor. Legea stabilește prin
art. 142 din lege, care sunt atribuțiile exclusive ale consiliului de administrație, care nu pot fi
delegate directorilor.
Diverse operațiuni care privesc societatea pot fi încredințate unui a sau mai multor
directori executivi.
Prin actul constitutiv se poate hotărî că societatea pe acțiuni este administrată de un
directorat și un consiliu de supraveghere (art. 153 din lege). Acesta se numește sistemul dualist
de administrare și de conducere a societății.
În societatea în nume colectiv, gestiunea societății este asigurată de unul sau mi mulți
administratori. Fiecare administrator are dreptul să reprezinte societatea, afară de stipulație
contrară în actul constitutiv (art. 75 din lege).

68 Pentru unele detalii, a se vedea: Gh. Piperea, Obligațiile și răspunderea administratorilor societăților comerciale , Editura
All Beck, București, 1998; S.D. Cărpenaru, op. cit. , p. 217 -236.
69 Consiliul de administrație este format dintr -un număr impar de administratori desemnați în condițiile legii.
Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract de muncă. Dacă este desemnat
ca administrator o persoană din rândul angajaților, pe perioada îndeplinirii mandatului de administrator se va suspenda
contrac tul de mncă.

92
În soci etatea în nume colectiv, gestiunea societății este asigurată de unul sau mai mulți
asociați comanditați.
Societatea în comandită pe acțiuni, este administrată de unul sau mai mulți
administratori, care nu pot fi decât asociați comanditați.
În societatea cu răspundere limitată, administrarea societății este realizată de unul sau
mai mulți administratori care pot lucra individual sau colectiv în funcție de prevederile actului
constitutiv.
Condițiile cerute pentru desemnarea administratorilor
De regulă, admi nistratorul este o persoană fizică.
În prezent, o persoană juridică poate avea calitatea de administrator în condițiile art. 139
din Lege. Pentru exercitarea atribuțiilor de administrare, persoana juridică trebuie, în temeiul art.
139 alin. 2 din Lege, să -și desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică. Această
persoană este supusă acelorași cerințe legale prevăzute pentru administratorul persoană fizică
ce acționează în nume propriu.
Drepturile și obligațiile părților se stabilesc printr -un contra ct de administrare.
Pentru ca o persoană să poată fi numită administrator trebuie să întrunească
următoarele cerințe:
– capacitate deplină de exercițiu, deoarece administratorul trebuie să încheie diverse acte
juridice în numele și pe seama societății com erciale. Această cerință se deduce din dispozițiile art.
138 din Lege, conform cărora persoanele care nu pot fi fondatori nu pot fi nici administratori, iar
art. 6 din Lege dispune că nu pot fi fondatori incapabilii;
– moralitate neștirbită, conform art. 6 și art. 138 din Lege;
– persoana respectivă să nu fie administrator în mai mult de trei consilii de administrație,
conform art. 145 din Lege, cu excepția situației în care cel ales deține cel puțin o pătrime din
totalul acțiunilor sau este administrator a l unei societăți ce deține pătrimea arătată;
– depunerea la registrul comerțului a specimenului de semnătură, în termen de 15 zile,
după intrarea în funcție a administratorilor desemnați cu reprezentarea societății, conform art.
45 din Lege.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 26/1990, cererea de înmatriculare a societății comerciale
trebuie să cuprindă date despre administratorii societății și puterile acestora.
Pentru activitatea depusă ca administrator, persoana în cauză este îndreptățită să
primească o remun erație, al cărui cuantum este stabilit de adunarea generală.
Natura juridică a raporturilor dintre societate și administrator
Potrivit art. 72 din Legea nr. 31/1990, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt
reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și cele speciale prevăzute de această lege.
De fapt, acest text reia regula generală stipulată de art. 209 alin. 3 din Noul C. civ.,
conform căruia raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale sunt
supuse, prin asem ănare, regulilor de la mandat, dacă nu s -a prevăzut altfel prin lege, actul de
înființare ori statut.

93
Mandatul administratorului, chiar dacă este evocat de lege, în esența lui, este
contractual, adică convențional, deoarece puterile de reprezentare ale ace stuia sunt stabilite
prin contractul de societate și statut, conform art. 7 lit. e și art. 8 lit. g din Lege.
Numirea administratorilor se face de către adunarea generală, mandatul acestora nu
poate fi mai mare de 4 ani în cadrul societăților de capital, i ar la societățile de persoane asociații
sunt liberi să stabilească durata mandatului administratorilor, atât în cazul numirii prin actul
constitutiv, cât și al alegerii ulterioare de către adunarea generală a asociaților.
Pentru activitatea pe care o desfă șoară administratorii și directorii primesc o
indemnizație. Indemnizația directorilor generali, sau ai membrilor directoratului sunt asimilate
din punct de vedere fiscal salariului, urmând a se reține și vira către bugetul de stat toate
obligațiile bugeta re.
Obligațiile și puterile administratorului
În temeiul Legii nr. 31/1990 (art. 29, art. 35, art. 70 și art. 73), administratorul are, în
principal, următoarele obligații:
– de a îndeplini formalitățile necesare constituirii societății;
– de a depune spe cimenul de semnătură la registrul comerțului, dacă este desemnat
reprezentant al societății;
– de a prelua și păstra documentele privind constituirea societății;
– de a administra societatea;
– de a urmări efectuarea de către asociați a vărsămintelor dator ate;
– de a ține registrele cerute de lege;
– de a întocmi bilanțul societății și contul de beneficii și pierderi;
– de a lua parte la toate adunările societății, la ședințele consiliilor de administrație și ale
altor organe de conducere ale societății;
– de a aduce la îndeplinire deciziile adunării generale;
– de a aduce la îndeplinire toate îndatoririle se -i revin potrivit actului constitutiv și
dispozițiilor legale în vigoare.
Administratorul, în temeiul art. 70 alin. 1 din Lege, poate îndeplini toate op erațiunile
cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile
arătate în actul constitutiv.
Administratorul, care are drept de a reprezenta societatea, nu poate transmite acest
drept, dacă această faculta te nu i s -a acordat în mod expres. Încălcarea acestei interdicții,
îndreptățește societatea să pretindă de la cel substituit beneficiile rezultate din operațiunea
respectivă. De asemenea, administratorul care, fără drept, își substituie altă persoană
răspu nde, solidar cu acesta pentru eventualele pagube produse societății.
Încetarea funcției administratorului
Potrivit Legii nr. 31/1990, funcția administratorului încetează în următoarele situații:
– revocarea acestuia în condițiile
– renunțarea administrat orului, cu îndeplinirea cerințelor de publicitate și cu suportarea
daunelor provocate prin renunțare;

94
– împlinirea termenului pentru care a fost numit;
– decesul administratorului.
Răspunderea administratorului
Răspunderea administratorului, în raport cu n atura faptei comise, poate fi civilă sau
penală.
Răspunderea civilă a administratorului este supusă, în principal, următoarelor reguli:
– această formă de răspundere are ca temei raportul de reprezentare ce există între
societate și administrator;
– admini stratorii răspund solidar pentru neexecutarea următoarelor obligații: realitatea
vărsămintelor efectuate de asociați; existența reală a dividendelor plătite; existența registrelor
cerute de lege și corecta lor ținere; stricta îndeplinire a hotărârilor adun ărilor generale;
– răspunde personal față de terți, în cazul angajării răspunderii personale în cadrul
procedurii insolvenței, reglementată de Legea nr. 85/2006 .
– administratorul poate răspunde și pentru fapta altei persoane față de care are o
obligație de supraveghere și control (art. 148 alin. 2),
– pentru angajarea răspunderii civile, în principiu, trebuie întrunite următoarele cerințe:
dacă Legea nr. 31/1990 nu instituie cerințe speciale, se aplică normele dreptului comun privind
răspunderea civilă co ntractuală; fiind în prezența unei răspunderi civile contractuale derivate din
mandat. Administratorul va răspunde indiferent de forma și gradul culpei dacă prin fapta
săvârșită a produs un prejudiciu societății și dacă nu există vreo cauză exoneratorie d e
răspundere;
– acțiunea în răspundere civilă este o acțiune socială, adică aparține societății și,
nicidecum asociaților. Acțiunea în răspundere civilă poate aparține numai în mod excepțional
asociaților, atunci când societatea nu acționează pentru recupe rarea prejudiciului cauzat, caz în
care poate fi introdusă și de către acționari.
Răspunderea penală a administratorului intervine dacă acesta a săvârșit vreuna dintre
infracțiunile incriminate de art. 271 -282 din Legea nr. 31/1990 și de Legea nr. 85/2006. În lipsa
unor norme speciale, vor fi incidente dispozițiile dreptului comun referitoare la angajarea
răspunderii penale, stipulate de Codul penal și Codul de procedură penală.
4. Controlul gestiunii societății
Buna funcționare a unei societăți comerciale impune necesitatea asigurării uni control
asupra actelor și operațiunilor realizate de organele de administrație și conducerea societății.
Controlul asupra gestiunii societății se realizează diferit în funcție de forma societății.
În societățile pe acțiuni , comandită pe acțiuni precum și în cazul societății cu răspundere
limitată care are mai mult de 15 asociați, datorită complexității activității lor controlul gestiunii se
realizează de organe specializate, care sunt cenzorii și auditorul financiar. În so cietatea în nume
colectiv și în comandită simplă controlul gestiunii se realizează de către asociați
În temeiul art. 160 alin. 1 din Lege, vor fi auditate de către auditori financiari, în condițiile
prevăzute de lege, situațiile financiare ale societăților comerciale care intră sub incidența
reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene și standardele de contabilitate.

95
În schimb, în temeiul art. 160 alin. 2 din Lege, societățile comerciale ale căror situații
financiare anuale sunt supuse, po trivit legii, auditului financiar, vor organiza auditul intern potrivit
normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România.
În sfârșit, potrivit art. 160 alin. 3 din Lege, la societățile comerciale ale căror situații
financiare anuale nu sunt supuse, potrivit legii, auditului financiar, adunarea generală ordinară a
acționarilor va hotărî contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor, după caz.
Societățile pe acțiuni care au optat pentru sistemul dualist de administrare sunt supuse
obligatoriu auditului financiar.
Potrivit art. 159 din Lege, societatea pe acțiuni va avea trei cenzori și tot atâția supleanți,
dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. Oricum, în toate cazurile numărul
cenzorilor trebuie să fie impar.
Cenzorii se aleg la început de către adunarea constitutivă pe o durată de cel mult 3 ani
și pot fi realeși.
Cel puțin unul dintre cenzori trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil.
Cenzorii trebuie să depună o garanție, care reprezintă a treia pa rte din garanția la care
sunt obligați administratorii.
Cenzorii pot fi acționari, cu excepția cenzorului expert contabil sau contabil autorizat,
care poate fi și terț.
Nu pot fi cenzori și, dacă au fost aleși, decad din mandatul lor următoarele categorii de
persoane:
– rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soții administratorilor70;
– persoanele care primesc, sub orice formă, pentru alte funcții decât aceea de cenzor, un
salariu sau o remunerație de la administratori sau de la societate sa u ai căror angajatori sunt în
raporturi contractuale ori se află în concurență cu aceștia;
– persoanelor cărora le este interzisă funcția de administrator, conform art. 138 din Lege;
– persoanele care, pe durata exercitării atribuțiilor conferite de aceast ă calitate, au
atribuții de control în cadrul Ministerului Finanțelor Publice sau al altor instituții publice, cu
excepția situațiilor expres prevăzute de lege.
În caz de deces, împiedicare fizică sau legală, încetarea sau renunțarea la mandat a
unui cenzo r, supleantul cel mai în vârstă îl înlocuiește. Dacă numărul cenzorilor nu se poate
completa în acest mod, cenzorii rămași numesc alte persoane în locurile vacante, până la
întrunirea celei mai apropiate adunări generale. Dacă nu rămâne în funcție nici un cenzor,
administratorii vor convoca de urgență adunarea generală, care va proceda la numirea altor
cenzori.
În principal, în temeiul art. 163 din Lege, cenzorii au următoarele atribuții:
– să supravegheze gestiunea societății;

70 Pentru unele detalii privind rudenia și afinitatea, a se vedea: Dreptul familiei , Editura All Beck, București, 2005, p. 341 –
352.

96
– să verifice dacă situațiile financiare sunt legal întocmite și în concordanță cu registrele,
iar acestea din urmă sunt ținute regulat;
– dacă evaluarea elementelor patrimoniale s -a făcut conform regulilor stabilite pentru
întocmirea și prezentarea situațiilor financiare;
– să prezin te adunării generale rapoarte amănunțite în legătură cu aspectele prezentate
mai sus;
– să facă, în fiecare lună și pe neașteptate, inspecții casei și să verifice existența titlurilor
sau valorilor ce sunt proprietatea societății sau au fost primite în gaj , cauțiune sau depozit;
– să ia parte la toate adunările generale;
– să constate regulata depunere a garanției din partea administratorilor;
– să urmărească ca dispozițiile legale și cele ale actului constitutiv să fie îndeplinite de
către administratori ș i lichidatori.
Participarea cenzorilor la adunările generale se face fără drept de vot.
Întinderea și efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului.
Revocarea cenzorilor se poate face numai de către adunarea generală.
Activitatea și statutul auditorului financiar sunt reglementate de OUG nr. 75/1999 privind
activitatea de audit financiar.
Auditul financiar reprezintă activitatea de verificare a situațiilor financiare ale societăților
comerciale de către auditorii financiari, în co nformitate cu standardele de audit internaționale.
Auditorul își exercită activitatea în mod independent; el nu poate avea raporturi de
muncă sau civile cu societatea comercială auditată și nici un fel de alte interese materiale
directe sau indirecte în ra port cu societatea, cu excepția onorariului cuvenit pentru munca
prestată în calitate de auditor.

SECȚIUNEA 5.2.
MODIFICAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
5.2.1.Condițiile generale ale modificării societăților comerciale
Potrivit art. 204 alin. 1 din Lege, ac tul constitutiv poate fi modificat prin hotărârea
adunării generale adoptată în condițiile legii sau printr -un act adițional la actul constitutiv sau
prin hotărârea instanței de judecată, în condițiile art. 223 alin. 3 și art. 226 alin. 2 din Lege.
Actul d e modificare a actului constitutiv trebuie să îmbrace, potrivit art. 204 alin. 2 din
Lege, forma autentică, dacă are ca obiect:
– majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în natură a unui teren;
– modificarea formei juridice a societății într -o societate în nume colectiv sau în
comandită simplă;
– majorarea capitalului social prin subscripție publică.
Actul modificator, cuprinzând trimiterile la textele modificate ale actului constitutiv, se
înregistrează în registrul comerțului pe baza închei erii judecătorului delegat, cu excepția cazului

97
prevăzut de art. 223 alin. 3 și art. 226 alin. 2 din Lege, când înregistrarea se va face pe baza
hotărârii irevocabile de excludere.
După înregistrarea în registrul comerțului, actul modificator se va trimite , din oficiu,
Monitorului Oficial al României, spre publicare în partea a IV -a, de către registrul comerțului, pe
cheltuiala societății, cu excepția actului modificator al societății în nume colectiv sau în
comandită simplă.
Dacă se aduc mai multe modifică ri actului constitutiv, fie concomitent, fie succesiv,
acesta va fi actualizat cu toate modificările la zi și, în această formă, va fi depus la oficiul
registrului comerțului.
În forma actualizată se pot omite numele sau denumirea și celelalte date de iden tificare
ale fondatorilor și ale primilor membri ai organelor societății. Omisiunea este permisă numai
dacă au trecut cel puțin 5 ani de la data înmatriculării și numai dacă actul constitutiv nu prevede
altfel.
În temeiul art. 205 din Lege, schimbarea form ei societății, prelungirea duratei ei sau alte
modificări ale actului constitutiv al societății nu atrag crearea unei persoane juridice noi.
Potrivit art. 206 din Lege, creditorii particulari ai asociaților dintr -o societate în nume
colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată pot face opoziție, în condițiile art. 62
din Lege, împotriva hotărârii adunării asociaților de prelungire a duratei societății peste termenul
fixat inițial, dacă au drepturi stabilite printr -un titlu executoriu, anterior h otărârii.
Dacă opoziția este admisă, asociații sunt obligați să decidă, în termen de o lună de la
data la care hotărârea a rămas irevocabilă, dacă înțeleg să renunțe la prelungire sau să excludă
din societate pe asociatul debitor al oponentului. În acest d in urmă caz, drepturile cuvenite
asociatului debitor vor fi calculate pe baza ultimului bilanț contabil aprobat.
5.2.2. Majorarea capitalului social
Majorarea capitalului social, alături de reducerea capitalului social, sunt aspecte legate
de funcționalita tea societăților comerciale și intervin în situații expres prevăzute de lege sau prin
hotărârea adunării generale.
Majorarea capitalului social se poate face din doua surse, și anume: surse externe si
surse interne.
Capitalul social, potrivit art. 210 din Lege, se poate mări prin emisiunea de acțiuni noi
sau prin majorarea valorii nominale a acțiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în
numerar și/sau în natură.
De asemenea, acțiunile noi pot fi emise prin încorporarea rezervelor, cu excepția
rezervelor legale, precum și a beneficiilor și a primelor de emisiune, ori prin compensarea unor
creanțe lichide și exigibile asupra societății cu acțiuni ale acesteia.
Facem precizarea că diferențele favorabile rezultate din reevaluarea patrimoniului sunt
incluse în rezerve, fără a fi obligatorie majorarea capitalului social.
Ca regulă generală, capitalul social nu va putea fi mărit și nu se vor putea emite noi
acțiuni cât timp nu sunt complet plătite acțiunile din emisiunea precedentă.

98
Acțiunile emise vor fi oferite spre subscriere acționarilor existenți, proporțional cu
numărul acțiunilor pe care ei le posedă. Aceștia trebuie să -și exercite dreptul de preferință în
termen de cel puțin o lună de la data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de mărire a
capitalului social. După expirarea termenului de o lună, acțiunile rămase vor fi supuse
subscripției publice.
Dreptul de preferință se manifestă i în cazul în care majorarea capitalului social se face
prin aport în natură. În acest caz, va fi numit un expe rt pentru evaluarea acestor aporturi. În
hotărârea de mărire a capitalului social trebuie să se descrie aporturile în natură, numele
persoanelor care le efectuează și numărul acțiunilor ce se vor emite în schimb.
Acțiunile emise în schimbul aporturilor în numerar trebuie plătite, la data subscrierii, în
proporție de 30% din valoarea lor, iar restul în termen de cel mult 3 ani de la data publicării în
Monitorul Oficial a actului privind mărirea capitalului social.
Dacă majorarea capitalului se face prin ofer tă publică de valori mobiliare, trebuie
respectate cerințele speciale stipulate de Legea nr. 297/2004. arătăm că dispoyițiile privind
subscripția publică sunt aplicabile doar societăților de capital.
În caz de subscripție publică, prospectul de emisiune, p urtând semnăturile autentice a
doi dintre administratori, vor fi depuse la registrul comerțului și va cuprinde:
– data și numărul înmatriculării societății în registrul comerțului;
– denumirea și sediul societății;
– capitalul social subscris și vărsat;
– numele și prenumele administratorilor, cenzorilor și domiciliul lor;
– ultima situație financiară aprobată, raportul cenzorilor sau raportul auditorilor financiari;
– dividendele plătite în ultimii 5 ani sau de la constituire, dacă, de la data constituirii , au
trecut mai puțin de 5 ani;
– obligațiile emise de societate;
– hotărârea adunării generale privitoare la noua emisiune de acțiuni, valoarea totală a
acestora, numărul și valoarea lor nominală, felul lor, relații privitoare la aporturi, altele decât în
numerar, și avantajele acordate acestora, precum și data de la care se vor plăti dividendele.
Mărirea capitalului social, prin majorarea valorii nominale a acțiunilor, poate fi hotărâtă
numai cu votul tuturor acționarilor, în afară de cazul când este rea lizată prin încorporarea
rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune.
Hotărârea adunării generale extraordinare pentru majorarea capitalului se publică în
Monitorul Oficial al României, partea a IV -a, acordându -se pentru exercițiul dreptului de
prefe rință un termen de cel puțin o lună, cu începere din ziua publicării.
Societatea comercială pe acțiuni își poate majora capitalul social cu respectarea
dispozițiilor prevăzute de lege pentru constituirea societății.
Mărirea capitalului social prin încorpor area rezervelor este supusă următoarelor reguli:
– acțiunile noi emise de societate pot fi eliberate prin încorporarea rezervelor cu excepția
celor legale. Facem precizarea că rezervele legale se constituie la societățile pe acțiuni și cu

99
răspundere limita tă prin preluarea în fiecare an a cel puțin 5% din beneficiile societății până ce
rezerva atinge a cincia parte din capitalul social;
– această modalitate se mai numește și autofinanțare;
– acțiunile rezultate sunt distribuite acționarilor societății propo rțional cu numărul
acțiunilor vechi deținute.
Mărirea capitalului social mai poate avea loc și prin următoarele două metode:
– prin încorporarea profitului sau a primelor de emisiune, conform art. 205 alin. 2 din
Lege;
– compensarea creanțelor asupra socie tății cu anumite acțiuni ale acesteia.
5.2.3. Reducerea capitalului social
În cazul pierderii unei părți din activul patrimonial al societății, capitalul social va trebui
reîntregit sau, dimpotrivă, redus, deoarece, în caz contrar, nu se poate face reparti zarea sau
distribuirea profitului.
La societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni, dacă se constată pierderi din
activul net la o valoare sub jumătatea valorii capitalului social, administratorii sunt obligați să
convoace adunarea generală extraordin ară pentru a hotărî reconstituirea capitalului social,
limitarea lui la suma rămasă ori dizolvarea societății.
Potrivit art. 207 din lege, capitalul social poate fi redus prin următoarele metode:
– micșorarea numărului de acțiuni sau părți sociale;
– reduc erea valorii nominale a acțiunilor sau a părților sociale;
– dobândirea propriilor acțiuni urmată de anularea lor;
– scutirea totală sau parțială a asociaților de vărsămintele datorate;
– restituirea către acționari a unei cote -părți din aporturi, proporți onală cu reducerea
capitalului social și calculată egal pentru fiecare acțiune sau parte socială;
– alte procedee prevăzute de lege.
Reducerea capitalului social se poate realiza prin hotărârea asociaților, constatată într –
un înscris, menționată în registr ul comerțului și publicată în Monitorul Oficial.
Reducerea capitalului social se poate realiza numai după ce au trecut cel puțin două luni
din ziua în care hotărârea adunării generale a fost publicată în Monitorul Oficial.
Hotărârea trebuie să respecte min imul de capital prevăzut de lege, să arate motivele
care au determinat reducerea de capital și procedeul folosit pentru realizarea acestei reduceri.
Orice creditor al societății, a cărui creanță este constatată printr -un titlu anterior publicării
hotărârii , poate face opoziție. Creditorii chirografari ale căror creanțe sunt constatate prin titluri
anterioare publicării hotărârii în Monitorul Oficial pot să obțină, pe calea opoziției, exigibilitatea
anticipată a creanțelor lor la data expirării termenului de două luni prevăzut de alin. 1 din art.
208 din Lege, în afară de cazul în care societatea a oferit garanții reale sau personale acceptate
de creditori.

100
Atunci când societatea a emis obligațiuni, nu se va putea proceda la reducerea
capitalului social prin restituiri făcute acționarilor din sumele rambursate în contul acțiunilor,
decât în proporție cu valoarea obligațiunilor rambursate.
5.2.4 . Prelungirea durate societății
Durata societății este prevăzută de art. 7 lit. h și art. 8 lit. j din Legea nr. 31/19 90. În
temeiul art. 227 alin. 1 lit. a din Lege, societatea se dizolvă prin trecerea timpului stabilit pentru
durata societății.
Prelungirea duratei societății poate avea loc prin modificarea corespunzătoare a actului
constitutiv.
Prelungirea duratei trebu ie să intervină înainte de expirarea duratei prevăzute în actul
constitutiv.
Pentru prelungirea duratei societății este necesară îndeplinirea următoarelor cerințe:
– să se procedeze la modificarea corespunzătoare a actului constitutiv;
– prelungirea să fie hotărâră de adunarea extraordinară a asociaților;
– menționarea hotărârii de prelungire a duratei în registrul comerțului și publicarea ei în
Monitorul Oficial al României.
Creditorii societății au dreptul, în condițiile art. 62 și art. 206 din Legea nr. 31/1990, să
facă opoziție la hotărârea adunării generale a acționarilor de prelungire a duratei societății
comerciale.
Dacă opoziția este admisă, asociații sunt obligați să ia o decizie în termen de o lună de
la data la care hotărârea judecătorească a răma s irevocabilă. Astfel, asociații pot să renunțe la
hotărârea de prelungire a duratei societății ori excluderea, în condițiile art. 217 din Lege, din
societate a asociatului debitor al creditorului oponent.
5.2.5 . Fuziunea și divizarea societăților comercia le
Fuziunea reprezintă operațiunea prin care se realizează o concentrare a societăților
comerciale . această operațiune se realizează pe două căi, și anume:
– prin absorbție, care constă în înglobarea de către o societate comercială a uneia sau
mai multor societăți comerciale, care, astfel, își încetează activitatea;
– prin contopire, care constă în reunirea a două sau mai multor societăți comerciale, ce
își încetează existența, pentru constituirea unei societăți comerciale noi.
Divizarea este operațiunea prin care se realizează împărțirea unei societăți comerciale
sau o desprindere a unei părți dintr -o societate.
Fuziunea și divizarea sunt supuse următoarelor cerințe:
– să existe o hotărâre în acest sens a fiecărei societăți comerciale implicate în procesu l
fuziunii sau al divizării;
– să existe un proiect de fuziune sau de divizare care trebuie să cuprindă următoarele
date: fundamentarea și condițiile fuziunii sau ale divizării; stabilirea și evaluarea activului și a
pasivului ce se transmit societăților b eneficiare; modalitățile de predare a acțiunilor sau a părților

101
sociale; cuantumul primei de fuziune sau de divizare; data situației financiare de fuziune sau de
divizare; orice alte date care prezintă interes pentru operațiunea de divizare sau de fuziune;
– proiectul de divizare sau de fuziune să fie semnat de reprezentanții societăților
participante la operațiune, avizat de judecătorul delegat la registrul comerțului și publicat în
Monitorul Oficial al României, partea a IV -a;
– să nu existe opoziții sau cele care au fost formulate să fi fost respinse;
– asociații să fi fost informați în legătură cu operațiunea în care va fi implicată societatea;
– să existe hotărârea adunării generale a fiecărei societăți comerciale implicate în
operațiune.
Fuziunea sau d ivizarea are urmatoarele consecinte:
a) transferul, atât în raporturile dintre societatea absorbită sau divizată și societatea
absorbantă/societățile beneficiare, cât și în raporturile cu terții, către societatea absorbantă sau
fiecare dintre societățile b eneficiare al tuturor activelor și pasivelor societății absorbite/divizate;
acest transfer va fi efectuat în conformitate cu regulile de repartizare stabilite în proiectul de
fuziune/divizare;
b) acționarii sau asociații societății absorbite sau divizate d evin acțonari, respectiv
asociați ai societății absorbante, respectiv ai societăților beneficiare, în conformitate cu regulile
de repartizare stabilite în proiectul de fuziune/divizare;
c) societatea absorbită sau divizată încetează să existe.
(2) Nicio acțiune sau parte socială la societatea absorbantă nu poate fi schimbată pentru
acțiuni/părți sociale emise de societatea absorbită și care sunt deținute:
a) de către societatea absorbantă, dir ect sau prin intermediul unei persoane acționând în
nume propriu, dar în contul societății; sau
b) de către societatea absorbită, direct sau prin intermediul unei persoane acționând
în nume propriu, dar în contul societății.
(3) Nicio acțiune sau parte socială la una dintre societățile beneficiare nu poate fi
schimbată pe ntru acțiuni la societatea divizată, deținute:
a) de către societatea beneficiară în cauză, direct sau prin intermediul unei persoane
acționând în nume propriu, dar pe seama societății; sau
b) de către societatea divizată, direct sau prin intermediul unei persoane acționând
in nume propriu, dar pe seama societății.
Prevederile referitoare la divizare, cu exceptia art. 250 alin. (1) li t. c), se aplica si atunci
cand o parte din patrimoniul unei societăți se desprinde și este transferată ca întreg uneia sau
mai multor societăți existente ori unor societăți care sunt astfel constituite, în schimbul alocării
de acțiuni sau părți sociale al e societăților beneficiare către acționarii sau asociații societății
care transferă activele (desprindere în interesul acționarilor ori asociaților) sau societatea care
transferă activele (desprindere în interesul societății).

102
5.2.6. Dizolvarea și lichi darea societăților comerciale
Dizolvarea societății comerciale cuprinde mai multe operațiuni care declanșează și
pregătesc încetarea existenței societății comerciale.
Potrivit art. 227 din Lege, societatea se dizolvă prin:
– trecerea timpului stabilit pent ru durata societății;
– imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societății sau realizarea acestuia;
– declararea nulității societății;
– hotărârea adunării generale;
-hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeini ce, precum
neînțelegerile grave dintre asociați care împiedică funcționarea societății;
– falimentul societății;
– alte cauze prevăzute de lege71.
Din analiza cauzelor de dizolvare a societății, se poate desprinde concluzia că
societatea comercială se poate dizolva pe trei căi, și anume:
– dizolvarea de drept a societății, adică ape legis . Spre exemplu, este o astfel de
dizolvare aceea determinată de trecerea timpului stabilit pentru funcționarea societății sau
realizarea obiectivului pentru care societatea a fost înființată;
– dizolvarea societății prin voința asociaților . Spre exemplu, este o astfel de dizolvare,
dizolvarea societății prin hotărârea adunării generale; ească.
Cazurile de dizolvare sunt de ordine publică, în sensul că asociații nu le pot înla tura, dar
pentru fiecare din aceste cauze există câte o modalitate de contracarare a efectelor.
1. Trecerea timpului stabilit pentru durata societatii
Acest motiv de dizolvare apare în momentul în care asociații, prin actul constitutiv, au
stabilit durat a societății. Prin trecerea timpului stabilit pentru durata societății, dizolvarea
operează de drept și fără a fi necesare formele publicitare întrucât acestea au fost realizate la
constituirea societății și se prezumă cunoscute terților în conformitate cu conținutul actului
constitutiv.
Imposibilitatea realizarii obiectului de activitate
In situația în care realizarea obiectivului propus la inființarea societății nu poate fi
realizat, din diferite motive. Asociații au două posibilități: fie de a modifica obiecul de activitate în
condițiile art.204 din Legea nr.31/1990, republicata fie de a hotarî dizolvarea societății.
Declararea nulității societății

71 Potrivit art. 237 din Legea nr. 31/1990, la cererea oricărei persoane interesate, precum și a Oficiului Națio nal al
Registrului Comerțului, tribunalul va putea pronunța dizolvarea societății în următoarele cazuri: societatea nu mai are
organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni; societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor
legale, situațiile financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerțului; societatea și -a
încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplinește condițiile referitoare la sediul social sau asociații au
dispărut ori nu au domiciliul sau reședința cunoscută; societatea nu și -a completat capitalul social, în condițiile legii.

103
Declararea nulității societății va intervenii pe baza hotărârii pronunțate de instanța de
judecată prin c are se constată nerespectarea condițiilor de fond și de formă impuse de normele
imperative privind constituirea societăților comerciale.
Hotărârea adunării generale
Dizolvarea prin hotărârea adunării generale este considerat cazul cel mai frecvent și mai
normal de dizolvare a societăților comerciale. Societatea s -a născut prin voința asociaților și tot
aceștia pot hotărî dizolvarea ei.
Asociații sunt liberi să aprecieze motivele pentru care decid dizolvarea societății.
Conform art.231 alin.(1) din Legea 31/ 1990, aceștia pot reveni asupra hotărârii de dizolvare
(luate cu majoritatea cerută pentru modificarea actului constitutiv), atât timp cât nu s -a făcut nici
o repartiție din activ.
Voința societății se formează prin activitatea organului deliberativ – adun area generală și
este adusă la îndeplinire de organul executiv – administratorii. Dacă societatea nu mai are
organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni, înseamnă că, voința acesteia nu mai există
sau nu se mai poate exprima.
Instanța judecatorească nu se poate substitui adunaăii generale, pentru a dispune
dizolvarea, în cazul în care aceasta nu a fost votată în adunarea generală datorită neîntrunirii
cvorumului sau majorității cerute de lege. Dacă dizolvarea nu intervine prin hotărârea adunăii
gener ale a asociaților, dizolvarea judiciară nu poate fi dispusă decât în condițiile art. 222 alin. (1)
lit. e) din Legea nr. 31/1990, respectiv pentru neînțelegeri grave între asociați.
Dizolvareaunei societăți cu răspundere limitată cu asociat unic impune câ teva precizări
care se referă în primul rând la faptul că aceasta atrage transmiterea universală a patrimoniului
societății către asociatul unic fără lichidare. Transmiterea patrimoniului are loc și societatea își
încetează existența la următoarele date:
– dacă nu s -a făcut opoziție, pe data expirării termenului de introducere a opoziției;
– dacă s -a făcut opoziție, pe data la care a devenit irevocabilă hotărârea de respingere a
opoziîiei sau, după caz, hotărârea prin care se constată că societatea sau aso ciatul unic a plătit
datoriile, ori a oferit garanții acceptate de creditori sau a convenit cu aceștia un aranjament
pentru plata datoriilor.
Nu este nevoie de lichidator la dizolvarea voluntară în care toți asociații convin asupra
impărțirii activului. De cizia asociatului unic trebuie sa menționeze expres dacă societatea are
datorii sau nu, iar dacă da, cum se sting fiecare în parte.
Hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neințelegerile grave
dintre asociați ce impiedică funcționarea societății
Un alt motiv temeinic ar putea fi dispariția asociaților firmei. Pentru ca asociații să fie
socotiți dispăruți nu este necesară declararea judecatorească a dispariției acestora, fiind
suficientă dovedirea situației de fap t. De asemenea, acest caz de dizolvare nu este aplicabil
societății pe acțiuni la purtător, deoarece acționarii acestui tip de societate nu sunt cunoscuți,
acțiunile circulând prin simpla tradițiune materială.

104
Odată ce hotărârea tribunalului rîmâne definit ivă, societatea dizolvată va fi radiată din
Registrul Comerțului, din oficiu, în afară de cazul în care în hotărârea tribunalului s -a dispus
altfel, prin urmare, personalitatea juridică a societății comerciale dispare ca o consecință directă
a dizolvării j udiciare, fără a exista faza lichidării.
Insolvența societății
Este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența
fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Insolvența este prezumată ca fiind
vadită atunci când debitorul, dupa 30 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de unul
sau mai mulți creditori. Insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va
putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile băne ști disponibile la data
scadenței.
Falimentul este o procedura de încetare a existenței unei societăți comerciale care se
aplică comercianților care nu mai pot face față datoriilor lor comerciale, numiți și debitori,
cheltuielile aferente procedurii urmând a fi suportate de către debitor.
Principalele criterii care stau la baza determinării insolvenței, și implicit a falimentului
sunt lipsa de solvabilitate și gradul de îndatorare.
Din punct de vedere juridic un agent economic care se află în imposibilitate de a plăti și
nu poate să facă față datoriilor sale exigibile, este obligat, conform legii insolvenței nr. 85/2006,
ca în termen de 30 de zile de la aparitia stării de insolvența să adreseze tribunalului o cerere,
prin care iși arată intenția de a intra î n procedura simplificată sau de reorganizare, conform unui
plan prin restructurarea activității ori prin lichidare totală sau partială a averii, în vederea stingerii
datoriilor sale.
De asemenea, orice creditor care are o datorie certă, lichidă și exigibil ă poate să solicite
deschiderea îprocedurii împotriva unui debitor prezumt/pasibil/aflat în insolvență.
Căile prin care se realizează scopul legii care reglementează insolvența sunt: –
procedura generală și procedura simplificată.
Alte cauze prevăzute de l ege sau de actul constitutiv al societății
Conform art. 222 alin (1) lit. g) din Legea nr.31/1990, societatea se poate dizolva și prin
alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societății.
societatea nu mai are organe statutare sau nu se mai pot întruni;
societatea nu a depus, timp de 3 ani consecutivi, bilanțul contabil sau alte acte care,
potrivit legii, se depun la Oficiul Registrului Comerțului;
societatea și -a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori asociații au dispărut sau
nu au domiciliul ori reședința cunoscută (art.232 alin (1) din Legea nr. 31/1990).
Pincipalele efecte ale dizolvării sunt următoarele:
– deschiderea procedurii lichidării, conform art. 233 alin. 1 din Lege. Dizolvarea are loc
fără lichidare în cazul fuziunii ori divizării totale a societății sau în alte cazuri prevăzute de lege;
– din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi operațiuni. În caz
contrar, ei sunt personal și solidar răspunzători pentru operațiunile societății pe care le -au
întreprins;

105
– societatea își păstrează personalitatea juridică numai pentru operațiunile lichidării,
până la terminarea acesteia;
– dizolvarea societății înainte de expirarea termenului fixat pentru durata ei are efect față
de terți numai după trecerea un ui termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, partea a IV -a.
Lichidarea societăților comerciale
Lichidarea societății comerciale presupune parcurgerea unor operațiuni care pun capăt
activității societății și, în final, la încetarea calității de persoană juridică a acesteia.
Lichidarea se derulează cu respectarea următoarelor principii:
– personalitatea juridică a societății subzistă numai pentru nevoile lichidării, conform art.
233 alin. 4 din Lege;
– până la preluarea func ției de către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor fără
a mai putea întreprinde noi operațiuni;
– lichidarea societății se face în interesul asociaților;
– lichidarea societății este obligatorie și nu facultativă.
Trecerea societății comercia le în faza lichidării produce anumite consecințe asupra
societății, și anume:
– activitatea pe care aceasta o poate desfășura în continuare este subordonată
exigențelor lichidării sau, altfel spus, se produce o modificare a obiectului ei de activitate;
– administratorii sunt înlocuiți cu lichidatorii;
– gestiunea societății este predată către lichidatori. Predarea gestiunii se realizează prin
întocmirea unui inventar și încheierea unui bilanț, care au ca rol să se constate starea
patrimoniului, adică a acti vului și pasivului societății;
– lichidarea, în temeiul art. 260 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, nu liberează pe asociați și
nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societății.
Un rol deosebit în lichidarea societății îl au lichidatorii.
Sintetic, statutul lichidatorilor este supus următoarelor reguli:
– lichidator poate fi o persoană fizică sau juridică, conform art. 253 alin. 1 din Lege;
-lichidatorii persoane fizice sau reprezentanți permanenți, persoane fizice ale societății
lichidatoare, trebu ie să fie lichidatori autorizați, în condițiile legii;
– lichidatorii au aceeași răspundere ca și administratorii;
– lichidatorii sunt numiți prin hotărârea adunării generale a asociaților sau prin hotărârea
instanței de judecată, la cererea oricărui admin istrator sau asociat. Hotărârea adunării generale
sau sentința judecătorească se depune, prin grija lichidatorilor, la registrul comerțului și se
publică în Monitorul Oficial al României, partea a IV -a;
– obligațiile și răspunderile lichidatorilor sunt reg lementate de dispozițiile referitoare la
mandat;
– lichidatorii, în calitatea lor de mandatari ai societății, își desfășoară activitatea sub
controlul și îndrumarea cenzorilor, conform art. 253 alin. 5 din Lege.
Lichidatorii, potrivit art. 255 din Lege, au următoarele atribuții:

106
– să stea în judecată și să fie acționați în interesul lichidării;
– să execute și să termine operațiunile de comerț referitoare la lichidare;
– să vândă, prin licitație publică, imobilele și orice valoare imobiliară a societății.
Vânzarea bunurilor nu se poate face în bloc;
– să facă tranzacții;
– să lichideze și să încaseze creanțele societății, chiar în caz de faliment al debitorilor,
dând chitanță;
– să contracteze obligații cambiale, să facă împrumuturi neipotecare și să îndepli nească
orice alte acte necesare;
– să ceară de la asociații care răspund nelimitat sau de la cei care nu au efectuat integral
vărsămintele sumele necesare pentru acoperirea pasivului exigibil, dacă probează că fondurile
de care dispune societate nu sunt su ficiente, iar aceștia sunt obligați, potrivit formei societății, să
le procure sau, dacă sunt debitori față de societate, pentru vărsămintele neefectuate, la care
erau obligați în calitate de asociați;
– dacă lichidatorii au achitat datoriile societății cu proprii lor bani, nu vor putea să exercite
împotriva societății drepturi mai mari decât acelea ce aparțineau creditorilor plătiți.
Lichidatorilor le sunt interzise următoarele operațiuni:
– lichidatorii nu pot, în lipsă de dispoziții speciale în actul co nstitutiv sau în actul lor de
numire, să constituie ipoteci asupra bunurilor societății, dacă nu vor fi avizați de către instanță,
cu avizul cenzorilor;
– nu pot întreprinde noi operațiuni comerciale ce nu sunt necesare scopului lichidării.
Lichidatorii ca re nu se conformează acestei interdicții sunt răspunzători personal și solidar de
executarea obligațiilor ce rezultă din operațiunile respective;
– lichidatorii nu pot plăti asociaților nici o sumă în contul părților ce li s -ar cuveni din
lichidare, înaint ea achitării creditorilor societății.
Lichidarea societății implică lichidarea patrimoniului societății comerciale sau, altfel spus,
lichidarea activului și pasivului societății.
Lichidarea activului societății presupune, în principal următoarele:
– transf ormarea bunurilor societății în bani, prin scoaterea acestora la vânzare prin
licitație publică;
– încasarea creanțelor de la debitorii societății.
Lichidarea pasivului implică plata datoriilor față de creditorii sociali din sumele rezultate
din lichidarea activului patrimonial.
Datoriile societății pot fi achitate de către lichidatori și din bani proprii, caz în care aceștia
au dreptul la restituirea sumelor achitate creditorilor societății, dar numai în limita drepturilor pe
care creditorii le -au avut împ otriva societății.
Asociaților le revin următoarele drepturi ce decurg din lichidarea societății:
– sumele rezultate din operațiunile de lichidare sunt depuse la CEC ori la administrația
financiară și se vor împărți, chiar în faza lichidării, în raport cu numărul acțiunilor sau a părților
sociale;

107
– după terminarea operațiunilor de lichidare a activului și pasivului, lichidatorii vor întocmi
situația financiară și proiectul de repartizare între asociați a activului net;
– dacă în urma lichidării, în activul net au rămas bunuri, se va proceda la partajul
acestora între asociați, conform dreptului comun. În speță, vor fi incidente dispozițiile referitoare
la împărțirea averii societății civile, care, în lipsa unor dispoziții speciale Legea nr. 31/1990, sunt
incidente și în cazul societăților comerciale.
Prin Ordonanța de Urgență nr. 43/2010 au fost aduse modificări Legii nr. 31/1990 privind
procedura de lichidare. Astfel, potrivit noilor reglementări, lichidarea societății trebuie terminată
în cel mult 1 an de la data dizolvării. Pentru motive temeinice, tribunalul poate prelungi acest
termen cu perioade de câte 6 luni, dar cu cu mult mai mult de 24 de luni cumulat. Lichidarea nu
liberează pe asociați și nu impiedică deschiderea procedurii de faliment a societă ții.
Potrivit OUG 43/2010, în termen de cel mult 30 de zile de la dizolvare, vor fi numiți
lichidatorii. Aceștia vor avea următoarele obligații:
să depună în termen de 60 de zile de la numire un raport privind situația economică a
societății;
să solicit e deschiderea procedurii simplificate de insolvență, dacă debitorul îndeplinește
condițiile pentru deschiderea acestei proceduri;
în termen de 6 luni de la numire, să depună la registrul comerțului un raport privind
stadiul operațiunilor de lichidare;
la împlinirea termenului de 1 an prevăzut pentru lichidare, va trebui să depună un nou
raport împreună cu hotărârea instanței de prelungire a termenului de lichidare, dacă este cazul.
De asemenea, lichidatorul va avea obligația de a depune la registrul comerț ului, în
termen de 15 zile de la terminarea lichidării cererea de radiere a societății din registrul
comerțului sub sancțiunea unei amenzi de 200 de lei pentru fiecare zi de întârziere.
O.U.G. nr. 43/2010 prevede deasemenea posibilitatea registrului comert ului de a radia
din oficiu societățile comerciale aflate în lichidare și pentru care, în termen de 3 luni de la
expirarea termenului prevăzut în alineatul precent, nu s -a depus de către lichidator cerere de
radiere a respectivelor societăți. Radierea se di spune prin sentința tribunalului comercial sau a
secției comerciale în a cărui circumscripție se află sediul societății pronunțată la cererea
Oficiului Național al Registrului Comerțului, cu citarea societății și a Agenției Naționale de
Administrare Fisca lă și a direcției generale a finanțelor publice județene sau a Municipiului
Bucuresti, dupa caz. Hotararea judecatoreasca de radiere se comunică atât părților citate, după
cum s -a precizat mai sus cât și oficiului registrului comerțului unde este înregistr ată societatea.
De asemenea, OUG nr. 43/2010 prevede faptul că hotărârea judecatoarească de radiere se
afisează pe pagina de internet a Oficiului Național al Registrului Comerțului și la sediul oficiului
registrului comerțului de pe langă tribunalul în a c ărui circumscripție s -a aflat sediul social al
societății. Mai mult, în cuprinsul OUG nr. 43/2010 se prevede faptul că procedura radierii din
oficiu se aplică și societăților comerciale care la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe se
află în dizo lvare sau lichidare voluntară de mai mult de 3 ani sau de mai mult de 5 ani, în urma
prelungirii termenului de 3 ani.

108
Bunurile rămase în patrimoniul societății radiate din registrul comerțului revin acționarilor,
care răspund în limita valorii acestora p entru acoperirea creanțelor. De asemenea, O.U.G. nr.
43/2010 mai prevede faptul ca dispozițiile de mai sus referitoare la lichidarea societăților
comerciale se aplică în mod corespunzător tuturor categoriilor de persoane juridice înregistrate
în registrul comerțului cât și procedurilor de dizolvare sau lichidare voluntară aflate în derulare la
data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 43/2010.
În termen de 15 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii vor cere radierea societății din
registrul comerțului. R adierea se poate face și din oficiu.
După aprobarea socotelilor și terminarea repartizării activului net între asociați, registrele
și actele societății se depun spre păstrare, conform art. 261 din lege, astfel:
– cele ale societăților în nume colectiv, î n comandită simplă sau cu răspundere limitată,
care nu sunt necesare vreunuia dintre asociați, se depun la asociatul desemnat de majoritate;
– în societățile pe acțiuni și cele în comandită pe acțiuni registrele vor fi depuse la
registrul comerțului la car e a fost înregistrată societatea.
Registrele tuturor societăților se păstrează timp de 5 ani de la depunere.

109

SECȚIUNEA 5.3
PROBLEME DE REZOLVAT

1. Cadrul g eneral de reglemnetare a socităț ilor comerciale
2.Capitalul social ș i aportul la capitalul social. Formele aportului la capitalul social
3. Constituirea societă ților comerciale
4. Reguli generale privind funcț ionarea societă ților comerciale. Compara ție între între
competen țele organelor cu atribuț ii în acest domeniu
5. Prin cipalele modificări ale societă ților comerciale. Procedura de urmat pentru fiecare
modificare
6. Acț iunile deschise împotriva măsurilor ilegale luate la nivelul societă ții sau a celor care aduc
atingere intereselor creditorilor sociată ții

110
CAPITOLUL VI
REGULI SPECIALE PRIVIND FORMELE SOCIETĂȚILOR
COMERCIALE

SECȚIUNEA 6. 1
SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV
6.1.1. Reguli particulare
Societatea în nume colectiv este cea mai veche formă de societate comercială. Ea
cuprinde un număr mic de asociați, care de obicei, sunt persoane ce se cunosc bine între
ele.
Datorită structurii sale, societatea în nume colectiv este considerată forma tipică a
societăților de persoane.
Societatea în nume colectiv se poate defini ca o societate constituită prin asocierea,
pe baza depli nei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în comun anumite
bunuri pentru a desfășura o activitate comercială în scopul împărțirii profitului rezultat și în
care acționarii răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile societății.
Din defini ția dată se desprind principalele caractere ale societății în nume colectiv:
asocierea are un caracter intuitu personae , asocierea bazând -se pe încrederea dintre
asociați;
Capitalul social este divizat în părți de interes care nu sunt reprezentate prin tit luri;
Obligațiile societății sunt garantate cu patrimoniul social și cu răspunderea nelimitată
și solidară a tuturor asociaților.
Constituirea societății are la bază contractul de societate încheiat în formă autentică
și să cuprindă elementele prevăzute de art. 7 din lege.
Asociații pot fi atât persoane fizice cât și persoane juridice.
Firma societății în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia dintre
asociați, cu mențiunea ,,societate în nume colectiv ”, scrisă în întregime. Potrivit legi i, dacă o
persoană străină societății figurează cu consimțământul său în firma societății, aceasta
devine răspunzătoare nelimitat și solidar de toate obligațiile societății.
În orice act care emană de la societate trebuie să se arate firma, forma juridică și
sediul societății, precum și numărul de ordine din registrul comerțului.
Capitalul social al acestei forme de societate nu are stabilit prin lege un plafon minim
sau maxim, ceea ce înseamnă că asociații sunt liberi să determine mărimea acestora, în
funcție de nevoile pe care le reclamă realizarea obiectului societății. Legea cere însă ca în
contract să se precizeze data la care se va vărsa integral capitalul social subscris și aportul

111
fiecărui asociat. Aportul la capital nu cunoaște nici o restricție, ce ea ce înseamnă că asociații
sunt liberi să stabilească natura acestuia, în funcție de interesele societare.
Capitalul social se divide în părți egale, care poartă denumirea de părți de interes,
care în anumite împrejurări poate fi cesionat.
Funcționarea so cietății este asigurată prin luarea deciziilor cu majoritatea absolută a
asociaților. Legea nu instituționalizează adunarea generală a asociaților. Mai mult, prin
modificările aduse legii, s -a renunțat la votul tuturor asociaților, în favoarea votului majo rității
acestora.
În mod excepțional decizia se ia cu votul tuturor asociaților în cazul revocării
administratorilor care au fost numiți prin contractul de societate și în cazul modificării actului
constitutiv. Soluția se bazează pe principiul simetriei și pe dispozițiile art. 77 din lege.
Administrarea societății este asigurată de unul sau mai mulți administratori, persoane
fizice sau juridice, asociați sau neasociați, Ei pot fi numiți prin actul constitutiv sau aleși de
către asociați.
Când sunt numiți ma i mulți administratori, se poate stabili ca aceștia să lucreze
împreună sau separat. In situația în care se lucrează separat, fiecare are puterile depline ale
administratorului .
Controlul gestiunii este asigurat prin asociații care nu sunt administratori, legea nu
cere existența sau numirea unor cenzori.
Pentru răspunderea societății răspunderea revine nu numai societății ci și asociaților,
Potrivit art. 85 din lege asociații sunt obligați nelimitat și solidar pentru operațiunile îndeplinite
în numele soci etății de persoanele care o reprezintă. Răspunderea asociaților are un caracter
subsidiar, fiind angajată doar în situația în are societatea nu poate răspunde cu bunurile sale.
Părțile de interes pot fi cesionate numai cu votul tuturor asociaților Această cerință
reiese din caracterul intuitu personae a societății în nume colectiv.
Cesiunea se face în condițiile generale stabile de C. civil.
La societatea în nume colectiv este reglementată posibilitatea retragerii asociaților din
societate.
Retragerea din s ocietate este ieșirea voluntară a unui asociat din societate, cu
consecința încetării calității de asociat a acestuia.
Prin retragerea asociatului, societatea suferă o modificare, față de situația inițială, dar
ea își continuă existența. Numai excepțional, când datorită retragerii numărul asociaților s -a
redus la unul singur, societatea se dizolvă. Aceasta deoarece legea nu reglementează forma
societății în nume colectiv cu un singur asociat.
Asociatul se poate retrage din societate în condițiile stabilite de art. 226 din Legea nr.
31/1990. Acestea unt:
în condițiile stabilite de actul constitutiv;

112
acordul tuturor celorlalți asociați;
prin hotărârea tribunalului.
Legea reglementează și posibilitatea excluderii asociaților din societatea în nume
colectiv. Ace st fapt se întemeiază pe caracterul intuitu personae a societății, legea instituind
posibilitatea excluderii asociaților care nu -și îndeplinesc obligațiile asumate față de societate,
sau care prin faptele lor prejudiciază existența sau funcționarea societă ții.
Cazurile de excludere sunt prevăzute de art. 222 din lege, și anume:
neefectuarea aportului;
supunerea asociatului procedurii insolvenței sau incapacitatea asociatului;
imixtiunea în administrarea societății, folosirea bunurilor societății și săvârșir ea unor
acte de concurență;
săvârșirea de către asociatul administrator a unor fapte păgubitoare pentru societate;
exercitarea de către creditorul personal al asociatului a opoziției împotriva hotărârii de
prelungire a duratei societății.
Fuziunea sau divi zarea se hotarăște de fiecare societate în parte, în condițiile stabilite
pentru modificarea actului constitutiv al societății. Când acțiunile sunt de mai multe categorii,
hotărârea asupra fuziunii/divizării, în temeiul art. 113 lit. (h), este subordonată rezultatului
votului pe categorii, dat în condițiile art. 115 din Legea nr. 31 din 1990.
Societățile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul,
incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociați, când, dat orită
acestor cauze, numărul asociaților s -a redus la unul singur. O excepție apare în cazul când în
actul constitutiv există clauza de continuare cu moștenitorii sau când asociatul rămas
hotărăște continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere limitată cu
asociat unic.
Dacă un asociat decedează și dacă nu există convenție contrară, societatea trebuie
să platească partea ce se cuvine moștenitorilor, după ultimul bilanț contabil aprobat, în
termen de 3 luni de la notificarea decesului a sociatului, dacă asociații ramași nu preferă să
continue societatea cu moștenitorii care consimt la aceasta.
Societatea în nume colectiv se dizolva prin:
– falimentul unuia dintre asociati
– incapacitatea unui asociat
– excluderea unuia sau unor asociati
– retragerea din societate a unui asociat
– decesul asociaților . Această cauză de dizolvare este incidentă numai atunci când,
datorită acestora, numărul asociaților s -a redus la unul singur. Excepție în cazul când există
clauza de continuare cu moșteni torii sau asociatul unic rămas hotărăște continuarea
societății sub forma de societate cu răspundere limitată cu asociat unic

113
Lichidarea societății în nume colectiv este supusă regulilor generale de lichidare a
societăților comerciale reglementată tot de Legea nr. 31 din 1990.
Regulile speciale privind lichidarea societății în nume colectiv se găsesc în dispozițiile
art. 262 si art. 263 din Legea nr. 31 din 1990.

SECȚIUNEA 6.2 .
SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ SIMPLĂ

6.2.1. Reguli particulare
Elementul caracteri stic societății în comandită simplă constă în prezența a două
categorii de asociați: comanditații, care răspund pentru obligațiile sociale nelimitat și solidar și
asociații comanditari care răspund numai în limita aporturilor lor.
Societatea în comandită s implă poate fi definită ca fiind o societate constituită prin
asociere, pe baza deplini încrederi, a două sau mai multe persoane, care pun în comun
anumite bunuri, pentru a desfășura o activitate comercială, în scopul împărțirii profitului și în
care răspu nd pentru obligațiile sociale, după caz, nelimitat și solidar, sau în limita aportului lor
(asociații comanditari).
Constituirea societății comerciale are la bază contractul de societate încheiat în formă
autentică și care trebuie să cuprindă elementele pr evăzute de art. 7 din Legea nr. 31/1991,
Asociații unei societăți în comandită simplă pot fi atât persoane fizice, cât și persoane
juridice. Legea nu stabilește un număr minim de asociați, care este absolut obligatoriu să
existe cel puțin un asociat coman ditat și un asociat comanditar.
In contractul de societate trebuie să se precizeze categoria din care face parte fiecare
asociat.
Deoarece asociatul comanditar are o răspundere limitată pentru obligațiile sociale,
numele său nu poate figura în firma societ ății. Dacă numele unui comanditar figurează,
consimțământul său, în firma societății, el devine răspunzător nelimitat și solidar pentru
obligațiile societății. Aceleași consecințe se produc și asupra unei persoane străine de
societate al cărei nume figurea ză în firma societății.
Firma societății în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia
dintre asociații comanditați, cu mențiunea „societate în comandită simplă”, scrisă în
întregime.
Funcționarea societății în comandită simplă este asig urată prin deciziile luate cu votul
majorității absolute a asociaților comanditați și comanditari cu excepția hotărârilor privind
revocarea administratorilor precum și în cazul modificării actului constitutiv .

114
Administrarea societății este asigurată de unu l sau mai mulți asociați comanditați.
Controlul gestiunii societății este exercitat de oricare asociat care nu este
administrator al societății, atât de cei comandiari cât și de cei comanditați.
Părțile de interes pot fi cesionate numai cu votul tuturor as ociaților Această cerință
reiese din caracterul intuitu personae a societății în nume colectiv.
Cesiunea se face în condițiile generale stabile de C. civil.
La societatea în nume colectiv este reglementată posibilitatea retragerii asociaților din
societate .
Retragerea din societate este ieșirea voluntară a unui asociat din societate, cu
consecința încetării calității de asociat a acestuia.
Prin retragerea asociatului, societatea suferă o modificare, față de situația inițială, dar
ea își continuă existența. Numai excepțional, când datorită retragerii, numărul asociaților s -a
redus la mai puțin de un asociat comanditar și un asociat comanditat, societatea se dizolvă.
Asociatul se poate retrage din societate în condițiile stabilite de art. 226 din Legea nr.
31/1990. Acestea sunt:
în condițiile stabilite de actul constitutiv;
acordul tuturor celorlalți asociați;
prin hotărârea tribunalului.
Legea reglementează și posibilitatea excluderii asociaților din societate. Acest fapt se
întemeiază pe caracterul intuitu p ersonae a societății, legea instituind posibilitatea excluderii
asociaților care nu -și îndeplinesc obligațiile asumate față de societate, sau care prin faptele
lor prejudiciază existența sau funcționarea societății.
Cazurile de excludere sunt prevăzut de a rt. 222 din lege, și anume:
neefectuarea aportului;
supunerea asociatului procedurii insolvenței sau incapacitatea asociatului;
imixtiunea în administrarea societății, folosirea bunurilor societății și săvârșirea unor
acte de concurență;
Săvârșirea de cătr e asociatul administrator a unor fapte păgubitoare pentru societate;
Exercitarea de către creditorul personal al asociatului a opoziției împotriva hotărârii de
prelungire a duratei societății.
Societatea în comandită simplă se dizolvă și se lichidează potr ivit regulilor generale
privind dizolvarea și lichidarea societăților comerciale și regulilor speciale prevăzute de lege
pentru această formă de societate.
Cauzele de dizolvare a societății sunt cele prevăzute în art. 227 și 237 din lege.

115
SECȚIUNEA 6.3 .
SOCIETATEA PE ACȚIUNI

6.3.1 Considera ții generale
Societatea pe acțiuni este forma cea mai complexă și mai evoluată a societății
comerciale. Fiind foarte răspândită datorită caracterului limitat al răspunderii asociaților și
aplicându -se în cazul aface rilor mari, societatea pe acțiuni se bucură de o reglementare
destul de laborioasă și amănunțită. Prin modificările aduse Legii nr. 31/1990 prin Legea nr.
441/2006 și prin Ordonanța nr. 82/2007, au fost aduse modificări substanțiale și acestei
forme de soc ietate fiind preluate multe reguli privind guvernanța corporatistă.
Societatea pe acțiuni poate fi definită ca fiind asocierea mai multor persoane, care
contribuie la formarea capitalului social prin anumite cote de participare, reprezentate prin
titluri, numite acțiuni, pentru desfășurarea unei activități comerciale, în scopul împărțirii
profitului, și care răspund pentru obligațiile sociale numai în limita aporturilor lor.
Din definiția dată rezultă caracterele societății pe acțiuni:
-societatea se consti tuie dintr -un număr minim de acțiuni. Numărul minim stabilit de
lege este de 2 asociați;
-capitalul social minim nu poate fi mai mic de 90.000 lei. Guvernul va putea modifica,
cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social , ținând seama de rata de
schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei a sumei de 25.000 Euro;
-este divizat în acțiuni, care sunt titluri de valoare negociabile și transmisibile;
-răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale este limitată; ei răspund numai până
la concurența capitalului social subscris.
Constituirea societății pe acțiuni are la bază actul constitutiv format din contractul de
societate și statut. Actul constitutiv se încheie în formă scrisă sub semnătură privată, iar în
mod exc epțional, în situațiile expres prevăzute de lege se cere forma autentică.
Asociații pot fi persoane fizice sau persoane juridice. Numărul minim de asociați,
cerut de lege, este cel stabilit de art. art. 10 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, în prezent de 2
acționari.
Firma societății se compune dintr -o denumire proprie, menită a o deosebi de firma
altor societăți și va fi însoțită de mențiunea scrisă „societate pe acțiuni”, sau „SA”.
Capitalul social al societății subscris și vărsat nu poate fi mai mic de 90.0 00 lei,
respectiv echivalentul a 25.000 euro. Pentru formarea capitalului social, legea reglementează
două modalități de constituire a societății: constituirea obișnuită, prin subcrieri integrale și
simultane a capitalului social de către semnatarii actulu i constitutiv, și constituirea prin
subscripție publică.

116
În mod obișnuit, în cazul unei subscrieri integrale și simultane a capitalului social de
către toți semnatarii actului constitutiv, capitalul social vărsat la constituirea societății nu va
putea fi m i mic de 30% din cel subscris.
În cazul subscripției publice trebuie vărsat integral capitalul subscris. În această
situație emitentul trebuie să respecte și dispozițiile legale privind valorile mobiliare
reglementate de Legea nr. 247/2004.
Capitalul soci al se divide în părți egale numite acțiuni. Acțiunile sunt ordinare – care la
rândul lor sunt nominative și la purtător, și acțiuni preferențiale.
Caracteristica acțiunilor nominative este aceea că identifică titularul acțiunii. Acțiunile
nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau sub formă
dematerializată. Ele se înregistrează în registrul acționarilor.
Acțiunile la purtător nu identifică titularul acestora, dreptul de proprietate aparținând
posesorului acestora.
Acțiunile prefere nțiale conferă titularilor acestora drepturi diferite de cele ale titularilor
acțiunilor nominative .
6.3.2. Funcționarea societății este organizată și funcționează pe principiul separației
de competențe 72 între elementele structurii sale funcționale. Adun area generală a asociaților
(colectivitatea organizată a asociaților), organ deliberativ, formează voința societății, ca
persoană juridică. Administratorii societății și, în special, reprezentanții legali ai acesteiape
acțiuni este asigurată prin consiliul de administrație sau directorat, conducerea executivă –
prin directorii executivi, iar controlul gestiunii prin cenzori sau auditori financiari.
1.Adunările generale sunt ordinare si extraordinare.
Adunarea ordinară se întrunește cel puțin o dată pe an, în cel mult 5 luni de la
încheierea exercițiului financiar. În raport cu vechea reglementare s -a mărit termenul de
întrunire de la 4 luni la 5 luni.(art. 111. alin 1)73
În afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi, adunarea generală
ordinară este obligată:
– să discute, să aprobe sau să modifice situațiile financiare anuale, pe baza
rapoartelor prezentate de consiliul de administrație, respectiv de directorat și de consiliul de
supraveghere, de cenzori sau, după caz, de auditorul financi ar, si să fixeze dividendul;74
– să aleagă si să revoce membrii consiliului de administrație, respectiv ai consiliului de
supraveghere, și cenzorii;

72 St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăților comerciale, Ediția 3, p. 428.
73 Alin (1) a fost modificat prin art.I pct.57 din Legea 441/2006
74 Lit. a), b), c) și d) de la alin. (2) au fost modificate prin art.I pct 58 din Legea 441/2006

117
– în cazul societăților ale căror situații financiare sunt auditate, să numească și să
fixeze durata minim ă a contractului de audit financiar, precum și să revoce auditorul
financiar;75
– să fixeze remunerația cuvenită pentru exercițiul în curs membrilor consiliului de
administrație, respectiv membrilor consiliului de supraveghere, și cenzorilor, dacă nu a fost
stabilită prin actul constitutiv;
– să se pronunțe asupra gestiunii consiliului de administrație, respectiv a
directoratului;
– să stabilească bugetul de venituri și cheltuieli și, după caz, programul de activitate,
pe exercițiul financiar următor;
– să hotărască gajarea, închirierea sau desființarea uneia sau mai multor unități ale
societății.
În ceea ce privește condițiile de validitate ale adunării generale ordinare, se prevede că
este necesară prezența acționarilor care să dețină cel puțin o pătr ime din numărul total din
capitalul social cu drept de vot, iar hotărârile se iau cu majoritatea voturilor exprimate. Totuși,
actul constitutiv poate prevedea cerințe mai ridicate de cvorum și majoritate. Dacă adunarea
generală ordinară nu poate lucra din cauza neîndeplinirii condițiilor menționate mai sus,
adunarea ce se va întruni la o a doua convocare și poate să delibereze asupra punctelor de pe
ordinea de zi a celei dintâi adunări, indiferent de cvorumul întrunit, luând hotărâri cu majoritatea
voturil or exprimate (art. 112, alin 1 și 2 ).76
În adunării generale extraordinare , Legea nr. 441/2006 adaugă situația în care este
necesară luarea unei hotărâri de conversie a acțiunilor nominative în acțiuni la purtător sau a
acțiunilor la purtător în acțiuni nom inative.
Astfel adunarea generală extraordinară se întrunește ori de câte ori este necesar a se
lua o hotărâre pentru:
– schimbarea formei juridice a societății;
– mutarea sediului societății;
– schimbarea obiectului de activitate al societății;
– înființarea sau desființarea unor sedii secundare: sucursale, agenții, reprezentante
sau alte asemenea unități fără personalitate juridică, dacă prin actul constitutiv nu se prevede
altfel;
– prelungirea duratei societății;
– majorarea capitalului socia l;
– reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acțiuni;

75 Lit. b1) de la alin (2) a fost introdusă prin art. I pct. 59 din Legea 441/2006
76 Articolul a fost modificat prin art. I pct. 60 din Legea 441/2006

118
– fuziunea sau divizarea societății;
– dizolvarea anticipată a societății;
– conversia acțiunilor nominative în acțiuni la purtător sau a acțiunilor la purtător în
acțiuni nominative;
– conversia acțiunilor dintr -o categorie in cealaltă;
– conversia unei categorii de obligațiuni în altă categorie sau în acțiuni;
– emisiunea de obligațiuni;
– oricare altă modificare a actului constitutiv sau oricare altă hotărâr e pentru care este
cerută aprobarea adunării generale extraordinare.
De asemenea, sunt aduse modificări în privința condițiilor de validitate ale
deliberărilor adunării generale extraordinare. Astfel, la prima convocare este necesară
prezența acționarilor deținând cel puțin o pătrime din numărul total a cționarilor cu drept de
vot, iar la convocările următoare – prezența acționarilor reprezentând cel puțin o cincime din
numărul total de drepturi de vot, hotărârile fiind luate cu majoritatea voturilor dețin ute de
acționarii prezenți sau reprezentați. La a doua convocare este necesară prezența acționarilor
reprezentând cel puțin o cincime din numărul total de drepturi de vot, hotărârile luându -se cu
majoritatea voturilor deținute de acționarii prezenți sau re prezentați.
Decizia de modificare a obiectului principal de activitate al societății, de reducere sau
majorare a capitalului social, de schimbare a formei juridice, de fuziune, divizare sau de
dizolvare a societății se ia cu o majoritate de cel puțin două treimi din drepturile de vot
deținute de acționarii prezenți sau reprezentați. Se pot stipula cerințe de cvorum și de
majoritate mai mari prin actul constitutiv al societății.77
Noua reglementare stabilește că dreptul de vot nu poate fi cedat, iar orice co nvenție
prin care acționarul se obligă a exercita dreptul de vot în conformitate cu instrucțiunile date
sau propunerile formulate de societate sau de persoanele cu atribuții de reprezentare este
nulă. Potrivit noilor dispoziții, termenul de întrunire a adu nării generale nu poate fi mai mic de
30 de zile de la publicarea convocării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV -a.
Se conferă posibilitatea convocării prin scrisoare recomandată sau, dacă actul
constitutiv permite, prin scrisoare transmisă pe ca le electronică, având încorporată, atașată
sau logic asociată semnătura electronică extinsă, expediată cu cel puțin 30 zile înainte de
data ținerii adunării, cu condiția ca toate acțiunile societății să fie nominative, la adresa
acționarului, înscrisă în r egistrul acționarilor.
Legea modificatoare instituie posibilitatea introducerii unor noi puncte pe ordinea de
zi. Astfel au dreptul de a cere introducerea unor puncte pe ordinea de zi unul sau mai mulți
acționari reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 5% din capitalul social. Cererile se

77 Articolul a fost modificat prin art. I pct. 63 din Legea 441 /2006.

119
înaintează consiliului de administrație, respectiv directoratului, în cel mult 15 zile de la
publicarea convocării, în vederea publicării și aducerii acestora la cunoștința celorlalți
acționari (art. 117).78
În caz ul în care pe ordinea de zi figurează numirea administratorilor, respectiv a
membrilor consiliului de supraveghere, și acționarii doresc să formuleze propuneri de
candidaturi, în cerere vor fi incluse informații cu privire la numele, localitatea de domicil iu și
calificarea profesională a persoanelor propuse pentru funcțiile respective.
Se introduc prevederi în materia punerii la dispoziția acționarilor a anumitor
documente. Astfel, situațiile financiare anuale, raportul anual al consiliului de administrație ,
respectiv raportul directoratului și cel al consiliului de supraveghere, precum și propunerea cu
privire la distribuirea dividendelor se pun la dispoziția acționarilor la sediul societății, de la
data convocării adunării generale.
În accepțiunea legii, c onsiliul de administrație, respectiv directoratul, convoacă de
îndată adunarea generală, la cererea acționarilor reprezentând, individual sau împreună, cel
puțin 5% din capitalul social sau o cota mai mică, dacă în actul constitutiv se prevede astfel.
La adunările generale, acționarii care posedă acțiuni la purtător au drept de vot numai
dacă le -au depus în locurile arătate prin actul constitutiv sau prin înștiințarea de convocare,
cu cel puțin 10 zile înainte de adunare. In vechea reglementare se prevedea un termen cu
cel puțin 5 zile înainte de adunare (art. 123 alin 1).79
În privința dreptului de reprezentare în adunarea generală, se conferă acționarilor
dreptul de a participa și vota în adunarea generală prin reprezentare, în baza unei
împuterniciri acord ate pentru respectiva adunare generală.
Referitor la procuri, noile dispoziții acordă un termen de depunere a lor cu 48 de ore
înaintea adunării generale (art. 125 alin 3).80
Dreptul de vot în adunarea generală nu poate fi cedat. Orice convenție prin care
acționarul se obligă a exercita dreptul de vot în conformitate cu instrucțiunile date sau
propunerile formulate de societate sau de persoanele cu atribuții de reprezentare este nulă.
Potrivit Legii nr. 441/2006, votul secret este obligatoriu pentru alegerea membrilor
consiliului de administrație, respectiv a membrilor consiliului de supraveghere și a
cenzorilor/auditorilor interni, pentru revocarea lor și pentru luarea hotărârilor referitoare la
răspunderea membrilor organelor de administrare, de conducere ș i de control ale societății .

78 Articolul a fost modificat prin art. I pct. 64 din Legea 441/2006.
79 Alineatul 1 a fost modificat prin art. I pct. 67 din Legea 441/2006
80 Alin 1)2)3)și 5) au fo st modificate prin art. I, pct. 68 din Legea 441/2006 iar alin 4) a fost abrogat prin art. I pct. 69 din
Legea 441/2006.

120
În privința rezultatului votului, se arată că, dacă societatea deține o pagină de Internet
proprie, rezultatele se vor publica și pe această pagină, în termen de cel puțin 15 zile de la
data adunării generale.
Ca element inovat or, se acordă acționarilor care au votat împotriva unei hotărâri a
adunării generale dreptul de a se retrage din societate și de a solicita cumpărarea acțiunilor
lor de către societate, numai dacă respectiva hotărâre a adunării generale are ca obiect:
– schimbarea obiectului principal de activitate;
– mutarea sediului societății în străinătate;
– schimbarea formei societății;
– fuziunea sau divizarea societății .
Se poate exercita dreptul de mai sus, în termen de 30 de zile de la data publicării
hotărâri i adunării generale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV -a în cazurile
prevăzute la art. 134 alin. (1) lit. a) -c), și de la data adoptării hotărârii adunării generale, în
cazul prevăzut la art. 134 alin. (1) lit. d).
Acționarii vor depune la sedi ul societății, alături de declarația scrisă de retragere,
acțiunile pe care le posedă sau, după caz, certificatele de acționar emise potrivit art. 97.
Prețul plătit de societate pentru acțiunile celui ce exercită dreptul de retragere va fi
stabilit de un expert autorizat independent, ca valoare medie ce rezultă din aplicarea a cel
puțin două metode de evaluare recunoscute de legislația în vigoare la data evaluării. Expertul
este numit de judecătorul delegat în conformitate cu dispozițiile art. 38 și 39, la cererea
consiliului de administrație. Costurile de evaluare vor fi suportate de societate (art. 134 alin
5).81
Administrarea societăților pe acțiuni Administratorii societății și, în special,
reprezentanții legali ai acesteia, execută deciziile adunării ge nerale, fiind îndrituiți la orice act
juridic sau operațiune necesară aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, în
afară de restricțiile arătate în actul constitutiv.
Pentru administrarea societăților pe acțiuni sunt reglementate d ouă modalități de
administrare și anume sistemul unitar și sistemul dualist de administrare.
Sistemul unitar de administrare82
În ceea ce privește sistemul unitar, se arată că societatea pe acțiuni este administrată
de unul sau mai mulți administratori, nu mărul acestora fiind întotdeauna impar, iar atunci
când sunt mai mulți administratori, ei constituie un consiliu de administrație. Societățile pe
acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare sunt
administrate de cel puțin 3 administratori.

81 Articolul a fost modificat prin art. I pct. 77 din Legea nr. 441/2006
82 Titlul secțiunii a III -a a fost introdus prin art. I pct. 82 din Legea 441/2006

121
Dispozițiile prezentei legi cu privire la consiliul de administrație și care nu privesc sau
nu presupun pluralitatea administratorilor se aplică administratorului unic în mod
corespunzător (art. 137).83
Administratorii sunt d esemnați de către adunarea generală ordinară a acționarilor, cu
excepția primilor administratori care sunt numiți prin actul constitutiv. Candidații pentru
posturile de administrator sunt nominalizați de către membrii actuali ai consiliului de
administrați e sau de către acționari.
Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un
contract de munca. În cazul în care administratorii au fost desemnați dintre salariații
societății, contractul individual de muncă este suspendat p e perioada mandatului.
Administratorii pot fi revocați oricând de către adunarea generală ordinară a
acționarilor. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este
îndreptățit la plata unor daune -interese.84
Potrivit noilor dispoziț ii, în caz de vacanță a unuia sau a mai multor posturi de
administrator, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel, consiliul de administrație
procedează la numirea unor administratori provizorii până la întrunirea adunării generale
ordinare a acțio narilor.85
În lumina noilor dispoziții, prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a
acționarilor se poate prevedea că unul sau mai mulți membri ai consiliului de administrație,
să fie independenți.
Un administrator nu este considerat inde pendent în special dacă86:
a) este director al societății sau al unei societăți controlate de către aceasta ori a
îndeplinit o astfel de funcție în ultimii 5 ani;
b) este salariat al societății sau al unei societăți controlate de către aceasta ori a avut
un astfel de raport de muncă în ultimii 5 ani;
c) primește sau a primit de la societate ori de la o societate controlată de aceasta o
remunerație suplimentară sau alte avantaje, altele decât cele corespunzând calității sale de
administrator neexecutiv;
d) este sau reprezintă un acționar semnificativ al societății;
e) are sau a avut în ultimul an relații de afaceri cu societatea ori cu o societate
controlată de aceasta, fie personal, fie ca asociat, acționar, administrator, director sau
salariat al unei s ocietăți care are astfel de relații cu societatea;

83 Articolul a fost modificat prin art. I pct. 83 din Legea nr. 441/2006.
84 Articolul a fost introdus prin art. I pct. 84 din Legea 441/2006
85 Articolul a fost introdus prin art. I pct. 84 din Legea 441/2006
86 Articolul a fost introdus pr in art. I pct. 86 din Legea 441 /2006

122
f) este sau a fost în ultimii 3 ani asociat ori salariat al actualului auditor financiar al
societății sau al unei societăți controlate;
g) este director într -o altă societate în care un director al soci etății este administrator
neexecutiv;
h) a fost administrator neexecutiv al societății mai mult de 3 mandate;
i) este soț/soție sau rudă până la gradul al IV -lea inclusiv cu un director al societății
sau cu o persoană aflată în una dintre situațiile prev ăzute la lit. a) -h).
In același context, se prevede că președintele consiliului de administrație poate fi
revocat oricând de către consiliul de administrație, iar în cazul în care a fost numit de către
adunarea generală, va putea fi revocat numai de către aceasta.
Consiliul de administrație poate crea comitete consultative, formate din cel puțin doi
membri ai consiliului și însărcinate cu desfășurarea de investigații și cu elaborarea de
recomandări pentru consiliu în diferite domenii.
Consiliul de administr ație se întrunește cel puțin o dată la 3 luni. Președintele
convoacă consiliul de administrație, stabilește ordinea de zi, veghează asupra informării
adecvate a membrilor consiliului cu privire la punctele aflate pe ordinea de zi și prezidează
întrunirea.
Consiliul este, de asemenea, convocat la cererea motivată a cel puțin doi dintre
membrii săi sau a directorului general. Noua reglementare stipulează că directorii și cenzorii
sau, după caz, auditorii interni pot fi convocați la orice întrunire a consiliul ui de administrație,
întruniri la care aceștia sunt obligați să participe. Ei nu au drept de vot, cu excepția
directorilor care sunt și administratori.87
Consiliul de administrație este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare și
utile pentru rea lizarea obiectului de activitate al societății, cu excepția celor rezervate de lege
pentru adunarea generală a acționarilor.
În privința competențelor de bază ale Consiliului de administrație care nu pot fi
delegate directorilor, amintim:
– stabilirea dire cțiilor principale de activitate și de dezvoltare ale societății;
– stabilirea sistemului contabil și de control financiar și aprobarea planificării
financiare;
– numirea și revocarea directorilor și stabilirea remunerației lor;
– supravegherea activității directorilor;
– pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acționarilor și
implementarea hotărârilor acesteia;

87 Articolul a fost introdus prin art. I pct. 90 din Legea nr. 441/2006

123
– introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenței societății, potrivit Legii
nr. 85/2006 privind procedura inso lvenței.
De asemenea, nu pot fi delegate directorilor atribuțiile primite de către consiliul de
administrație din partea adunării generale a acționarilor, în conformitate cu art. 114.88
Dată fiind posibilitatea pentru consiliul de administrație de a delega conducerea
societății unuia sau mai multor directori și de a numi pe unul dintre ei director general, au fost
introduse noi dispoziții cu privire la responsabilitățile acestora. Astfel, directorii sunt
responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente cond ucerii societății, în limitele obiectului de
activitate al societății și cu respectarea competențelor exclusive rezervate de lege sau de
actul constitutiv consiliului de administrație și adunării generale a acționarilor.
Potrivit noilor dispoziții, modul d e organizare a activității directorilor poate fi stabilit
prin actul constitutiv sau prin decizie a consiliului de administrație.
Consiliul de administrație reprezintă societatea în raport cu terții și în justiție. În lipsa
unei stipulații contrare în actu l constitutiv, consiliul de administrație reprezintă societatea prin
președintele său. Prin actul constitutiv, președintele și unul sau mai mulți administratori pot fi
împuterniciți să reprezinte societatea, acționând împreună sau separat. O astfel de clau ză
este opozabilă terților.
În cazul în care consiliul de administrație deleagă directorilor atribuțiile de conducere
a societății, puterea de a reprezenta societatea aparține directorului general. Consiliul de
administrație păstrează însă atribuția de rep rezentare a societății în raporturile cu directorii.
In sensul Legii nr. 441/2006, Consiliul de administrație înregistrează la registrul
comerțului numele persoanelor împuternicite să reprezinte societatea, menționând dacă ele
acționează împreună sau separ at. Acestea depun la registrul comerțului specimene de
semnătură.
Sintetizând caracteristicile sistemului unitar putem nota:
– separație între funcția neexecutivă, de control (administrator neexecutiv) și cea
executivă (directori) – separație obligatorie, în cazul societăților pe acțiuni ale căror situații
financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de audit;
– consiliul de administrație are o serie de competențe de bază care, pe de o parte, nu
îi pot fi retrase prin actul constitutiv sau prin hotă râre a adunării generale a acționarilor și pe
care, pe de altă parte, consiliul nu le poate delega directorilor societății – art. 142 alin. (2);
– în cazul delegării funcției executive către directori, administratorii neexecutivi
constituie majoritatea în Consiliul de administrație (art. 138^1 alin. 1 );
– noțiunea de director (un concept nou) reprezintă administratorul sau persoana din
afara Consiliului de administrație căreia i -au fost delegate din partea Consiliului de

88 Articolul a fost modificat prin art. I pct. 91 din Legea nr. 441/2006

124
administrație atribuții de conducere a societății (noua lege înlocuiește comitetul de direcție –
organ colegial, cu reguli stricte, rigide de întrunire și luare a deciziei – cu directorii – activitate
și răspundere individuală, nu colegială – art. 143 alin. (5);
– număr minim de administrato ri (în cazul societăților pe acțiuni ale căror situații
financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare, acesta fiind de 3 memebri) –
art. 137 alin. (2);
– prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acționarilor se poate
prevedea că unul sau mai mulți membri ai consiliului de administrație trebuie să fie
independenți (legea prevede, cu titlu exemplificativ, criterii de evaluare a independenței
administratorilor) – art. 138^1 alin. (1)
– crearea de comitete consultative în cadrul consiliului de administrație ( ex. comitet de
audit, comitet de remunerație) – comitetul de audit este obligatoriu pentru societățile supuse
auditării; comitetul de audit include un administrator independent, așadar societățile supuse
obligației de auditare , așadar consiliul de administrație al societăților pe acțiuni obligate la
auditare trebuie să aibă și un administrator independent – art. 140^2
– raporturile dintre societate și administratori (directori sau administratori neexecutivi)
sunt guver nate de regulile mandatului , neputându -se încheia pentru îndeplinirea acestui
mandat un contract de muncă ;
– pentru societățile pe acțiuni ale căror situații financiare anuale nu fac obiectul unei
obligații legale de auditare, administrarea societății poat e fi realizată printr -un singur
administrator, numit administrator unic.
Sistemul dualist89.
Potrivit Legii nr. 441/2006 și O.U.G. nr.82/2007, de modificare a Legii nr. 31/1990
privind societățile comerciale, administrarea societăților se poate face, f ie potrivit sistemului
unitar, fie sistemului dualist existent în dreptul german.
Organizarea conducerii societății în sistem dualist se bazează pe două organe de
conducere: directoratul și consiliul de supraveghere.
Administrarea societăților comerci ale potrivit sistemului dualist reprezintă o noutate în
legislația română privind societățile comerciale, legislație care, în prezent, a suferit modificări
potrivit normelor comunitare, în scopul armonizării legislației interne cu cea din Uniunea
Europeană .
Sistemul corporatist de organizare și mai cu seamă de administrare a societăților
comerciale este cunoscut în legislațiile altor state membre ale Uniunii Europene, fapt care a
determinat legiuitorul român să adopte prezentele reglementări în care se p revede că în
anumite situații este obligatorie administrarea societăților comerciale potrivit sistemului

89 Titlul secțiunii a II –a a fost introdus prin art I pct 102 din Legea nr. 441/2006.

125
dualist. Una dintre măsurile legislative de absolută noutate introduse pe scena dreptului
românesc privind societățile comerciale este posibilitatea ad ministrării acestora în sistem
dualist.
Înscriindu -se pe linia receptării și aplicării principiilor guvernării corporatiste adoptate
de către O.C.E.D., legiuitorul român, prin Legea nr. 441/2006 de modificare a Legii nr.
31/1990 privind societățile comer ciale, a reglementat modul de conducere și administrare a
societăților comerciale pe baza a două sisteme, respectiv sistemul unitar, specific dreptului
francez și al celor de inspirație franceză, inclusiv al dreptului românesc, unicul sistem până la
adopta rea Legii nr.441/2006, în care administrarea societăților comerciale, mai cu seamă, a
societăților pe acțiuni, revine unui consiliu de administrație care poate delega atribuțiile
directorilor.
Separat de sistemul unitar de administrare, legiuitorul român , inspirându -se din
dreptul german, reglementează prin Legea 441/2006, cel de -al doilea sistem de administrare
a societăților comerciale, respectiv sistemul dualist, specific societăților pe acțiuni, sistem
care se bazează pe două structuri (capete) d iferite de conducere și administrare și anume:
directoratul și consiliul de supraveghere.
Administrarea societăților pe acțiuni de câte un directorat și un consiliu de
supraveghere răspunde distincției fundamentale între funcțiile de conducere (direcție i) și
cele de control ale directorilor.
În formula tradițională, administrarea societății este asumată de consiliul de
administrație și, în mod egal de către directori care, au obligația administrării curente a
societății. Astfel, potrivit art.143 din L egea nr. 31/1990, republicată și modificată, consiliul de
administrație poate delega conducerea societății unuia sau mai multor directori, numind pe
unul dintre ei director general, fie că aceștia sunt dintre membrii consiliului de administrație
fie din af ara consiliului.
Prin reglementarea celor două sisteme de administrare a societăților comerciale pe
acțiuni, legiuitorul creează posibilitatea pentru asociați să opteze încă din momentul
constituirii societății, fie pentru sistemul unitar de administrare , fie pentru sistemul dualist. De
altfel, potrivit art.294 din Legea nr. 441/2006 și art. IV din O.U.G. nr. 82/2007, societățile pe
acțiuni înregistrate în registrul comerțului la data intrării în vigoare a acestor reglementări
trebuie să opteze pentru un ul din sistemele de administrare prevăzute de lege în termen de
6 luni, iar până la finalizarea demersurilor, societatea va putea funcționa cu structura de
administrare existentă la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 82/2007. Ulterior momentului
consti tuirii societății, opțiunea cu privire la modul de administrare potrivit unuia din
cele două sisteme se realizează pe baza hotărârii adunării generale extraordinare a
acționarilor, de modificare a actului constitutiv.

126
Tot ca dispoziție cu caracter gene ral, evidențiem art.153 alin.3 din Legea
nr.441/2006, de modificare a Legii nr.31/1990, în care legiuitorul prevede, printr -o normă
indirectă, necesitatea efectuării auditului financiar în cazul societăților care au optat pentru
sistemul dualist.
Directo ratul .
În cazul societăților care optează pentru sistemul dualist, conducerea acesteia
revine în exclusivitate directoratului, care trebuie să încheie actele necesare și utile realizării
obiectului de activitate al societăților, cu excepția celor care , potrivit voinței asociaților sau
care, potrivit legii, sunt un atribut al consiliului de supraveghere sau al adunării generale a
acționarilor.
Ca și în cazul consiliului de administrație, în sistemul unic de administrare,
directoratul poate fi format d in unul sau mai mulți membri, numărul acestora fiind totdeauna
impar. În ipoteza în care, directoratul este constituit dintr -un singur membru, acesta poartă
denumirea de director general unic.
Desemnarea unui singur membru al directoratului este interz isă în cazul societăților
pe acțiuni ale căror situații financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare,
pentru care, legiuitorul, în art.153 alin.5 din Legea nr.31/1990, republicată și modificată,
prevede că directoratul trebuie să fie format din cel puțin trei membri. Comparând dispozițiile
cuprinse în art.153 alin.3, art.153 alin.5 și art.160 din lege, observăm că, pe de o parte,
legiuitorul prevede obligativitatea efectuării auditului financiar în toate societățile pe acțiuni
care optează pentru sistemul dualist iar pe de altă parte, numărul membrilor directoratului
poate fi, după caz, unul sau minim 3, după cum societățile sunt supuse obligației legale de
auditare, indiferent că optează pentru sistemul unitar sau dualist de adminis trare sau că
această obligație de auditare este o consecință a faptului că au optat pentru sistemul dualist.
Având în vedere conducerea și administrarea societății pe baza a două structuri cu
rol diferit, directorat și consiliu de supraveghere, membrii directoratului nu pot fi în același
timp membri ai consiliului de supraveghere, sistem care, și prin această trăsătură, se
deosebește de sistemul unitar, în care directorii pot fi numiți chiar dintre membrii consiliului
de administrație. Consiliul de sup raveghere este îndreptățit, potrivit legii, să desemneze
componența membrilor directoratului, atribuind unuia dintre ei, funcția de președinte.
Totodată, revocarea membrilor directoratului se realizează tot de către consiliul de
supraveghere, potrivit principiului simetriei. Cu toate acestea, actul constitutiv poate să
prevadă, că revocarea membrilor directoratului se poate face prin hotărârea adunării
generale ordinare a acționarilor.
Cu privire la revocarea abuzivă sau „fără justa cauză”, membri i directoratului sunt
îndreptățiți să solicite obligarea societății la plata daune – interese. În nici un caz membrii

127
directoratului revocați din funcție, chiar abuziv, nu pot ataca hotărârea Adunării Generale a
Acționarilor sau decizia Consiliului de supraveghere privind revocarea lor din funcție.
Rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut în art. 132 imposibilitatea solicitării
anulării AGA de către administratori sau directori este legată de natura raporturilor juridice
care există între adm inistratori (directorat) pe de o parte, și societatea comercială pe de
altă parte, raporturi întemeiate pe contractul de mandat, a cărui trăsătură esențială este
caracterul „intuitu personae”, încrederea pe care o are societatea, respectiv asociații, în
persoana sau persoanele desemnate să conducă și să administreze patrimoniul societății. În
măsura în care această încredere a dispărut, evident că, membrii directoratului pot fi revocați
prin voința unilaterală a Consiliului de supraveghere sau a Adună rii Generale a Acționarilor.
Drepturile și obligațiile membrilor directoratului sunt aceleași ca și pentru membrii
Consiliului de administrație. Dintre obligațiile principale ale membrilor directoratului sunt:
obligația de loialitate, obligația de confid ențialitate, obligația de prudență și obligația diligență,
de profesionalism (manager) și, ca noutate a Legii nr.441/2006, obligația de asigurare
profesională . Totodată, membrii directoratului ca, de altfel, administratorii societăților pe
acțiuni nu po t avea calitatea de salariat (angajat) al societății pe perioada executării
mandatului și dacă au avut acest statut, de salariat, până în momentul desemnării și
acceptării funcției respective, contractul de muncă încetează.
Directoratul reprezintă soci etatea în relațiile cu terțele persoane și în justiție,
acționând de regulă, împreună, existând posibilitatea ca, prin acordul unanim al membrilor,
unul dintre aceștia să fie împuternicit să încheie anumite operațiuni sau tipuri de operațiuni.
Oricum, me mbrii directoratului nu pot fi decât persoane fizice.
Consiliul de supraveghere
Consiliul de supraveghere execută controlul activității de conducere a societății de
către directorat, raportând adunării generale a acționarilor, cel puțin o dată pe an , cu privire
la activitatea de supraveghere desfășurată.
Componența Consiliului de supraveghere este stabilită prin actul constitutiv al
societății sau, ulterior, de către Adunarea Generală a Acționarilor.
Dacă în privința directoratului, membrii n u pot fi decât persoane fizice, în schimb, în
structura Consiliului de supraveghere pot fi atât persoane fizice cât și juridice. Numărul
membrilor Consiliului de supraveghere poate fi de minim 3 până la 11 membrii, fiind condus
de un președinte, ales de Consiliu, dintre membrii săi.
Atât la nivelul Consiliului de Supraveghere cât și la nivelul Consiliului de administrație
(în sistemul unitar de administrare) pot fi constituite diferite Comitete consultative.

128
În dreptul francez90 formula directoratului și a consiliului de supraveghere reprezintă
o „imitație” a dreptului german referitor la condițiile mai ușoare (suple) de acces la directorat
au creat posibilitatea pentru persoane care nu aveau calitatea de acționari de a intra în
societate ca manageri.
Totuși, sistemul dualist de administrare a societăților anonime pe acțiuni nu a
înregistrat un succes răsunător, statistica înregistrând în anul 2002 doar 4% din totalul
societăților care au optat pentru directorat și consiliu de supraveghere. Aspec tele noi,
moderne ale sistemului dualist, nu au dat rezultatele scontate deoarece, structura sistemului
dualist nu este convenabilă.
Pe de o parte, sistemul dualist nu este convenabil din cauza caracterului colegial al
directoratului dificil de concili at cu ideea de unitate în privința deciziilor iar pe de altă parte
datorită formalismului impus de existența a două categorii de organe. Cu toate acestea,
sistemul dualist de conducere și administrare reprezintă o aplicare a principiilor guvernării
corpora tiste a întreprinderilor uneori cu avantaje pe plan financiar și mai cu seamă, în cazul
societăților anonime de tip nou.
Sintetizând avantajele sistemului dualist de conducere și administrare, în dreptul
francez
pot fi reținute următoarele:
Sistemul nou, modern are în vedere separarea funcțiilor de direcții de cele de
control; asigură securitatea și stabilitatea funcțiilor membrilor directoratului care, în dreptul
francez, pot încheia un contract de muncă cu societatea; membrii directoratului nu pot fi
revocați decât de adunarea generală a acționarilor; membrii directoratului pot fi aleși din
afara acționariatului răspunderea membrilor consiliului de supraveghere este atenuată
deoarece, principala răspundere aparține membrilor directoratului.
Consili ul de supraveghere91
Consiliul de supraveghere reprezintă societatea în raporturile cu directoratul.
Consiliul de supraveghere poate solicita directoratului orice informații pe care le
consideră necesare pentru exercitarea atribuțiilor sale de control și po ate efectua verificări și
investigații corespunzătoare. Fiecare membru al consiliului de supraveghere are acces la
informațiile transmise consiliului. În ceea ce privește consiliul de supraveghere, noile
dispoziții stipulează că membrii acestui organ sunt numiți de către adunarea generală a
acționarilor, cu excepția primilor membri, care sunt numiți prin actul constitutiv. Se stabilește
numărul membrilor consiliului de supraveghere. Astfel, acesta nu poate fi mai mic de 3 și nici

90 M. Cozian, A. Viandier, F. Deboissy, Droit des sociétés, E societățile anonime, care distinge între Vorstand și
Aufsichtsrat. Legea franceză din 1966 a avut în vedere separarea conducerii (direcției)
asumată de directorat i controlul încre dinŃat consiliului de supraveghere
91 Litera B, ce conține art. 1536 -15311, a fost introdusă prin art. I pct. 105 din Legea 441/2006

129
mai mare de 11. În vederea revocării membrilor consiliului de supraveghere este necesară o
majoritate de cel puțin două treimi din numărul voturilor acționarilor prezenți. Consiliul de
supraveghere se întrunește cel puțin o dată la 3 luni și se pot crea comitete consultative
formate din cel puțin 2 membri ai consiliului.
Un aspect important de relevat este cel potrivit căruia membrii consiliului de
supraveghere nu pot fi concomitent membri ai directoratului. De asemenea, ei nu pot cumula
calitatea de membru în consiliul de supraveghe re cu cea de salariat al societății.
Consiliul de supraveghere are următoarele atribuții principale:
a) exercită controlul permanent asupra conducerii societății de către directorat;
b) numește și revocă membrii directoratului;
c) verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv și cu hotărârile adunării
generale a operațiunilor de conducere a societății;
d) raportează cel puțin o dată pe an adunării generale a acționarilor cu privire la
activitatea de supraveghere desfășurată.
In cazuri excepțion ale, când interesul societății o cere, consiliul de supraveghere
poate convoca adunarea generală a acționarilor.
Consiliului de supraveghere nu îi pot fi transferate atribuții de conducere a societății.
Cu toate acestea, în actul constitutiv se poate prev edea că anumite tipuri de operațiuni nu
pot fi efectuate decât cu acordul consiliului. În cazul în care consiliul nu își dă acordul pentru
o astfel de operațiune, directoratul poate cere acordul adunării generale ordinare. Hotărârea
adunării generale cu pr ivire la un asemenea acord este dată cu o majoritate de 3 pătrimi din
numărul voturilor acționarilor prezenți. Actul constitutiv nu poate stabili o altă majoritate și nici
stipula alte condiții.
Trebuie menționat că legea de modificare prevede că, pentru v aliditatea deciziilor
consiliului de administrație, ale directoratului sau ale consiliului de supraveghere este
necesară prezența a cel puțin jumătate din numărul membrilor fiecăruia dintre aceste organe,
dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare.
Noua reglementare introduce dispoziții în materia directorilor societății pe acțiuni, în
sistem unitar, respectiv membrilor directoratului în sistem dualist.
Se stabilesc o serie de reglementări comune pentru sistemul unitar și sistemul dualist
legate de persoanele care pot fi, respectiv nu pot fi, administratori, directori, membri ai
directoratului sau ai consiliului de supraveghere; legate de durata mandatelor persoanelor
amintite anterior, precum și de remunerația acestor persoane.
Directoratul :
– membrii directoratului sunt numiți de consiliul de supraveghere art. 153^1 alin. (1) ; ei
nu pot fi concomitent membri ai consiliului de supraveghere art. 153^2 alin. (3) ;

130
– membrii directoratului pot fi revocați oricând de către consiliul de supraveghe re, sau
dacă se prevede astfel în actul constitutiv, de către adunarea generală a acționarilor;
– asigură, în exclusivitate, conducerea societății pe acțiuni – art. 153^1 alin. (1);
– exercită funcția de reprezentare legală – art. 153^3 alin. (1);
Consiliu l de supraveghere :
– membrii consiliului de supraveghere sunt numiți de către adunarea generală a
acționarilor – art. 153^6 alin. (1);
– numărul membrilor consiliului de supraveghere este stabilit prin actul constitutiv, ne
putând fi mai mic de 3 și nici m ai mare de 11 – art. 153^6 alin. (3);
– membrii consiliului de supraveghere pot fi revocați oricând de adunarea generală a
acționarilor – art. 153^6 alin. (4);
– membrii consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent membri ai directoratului
art. 153^2 alin. (3): în cadrul consiliului de supraveghere pot fi create comitete consultative
(ex.: audit, remunerare, nominalizare); în cazul societăților pe acțiuni ale căror situații
financiare anuale fac obiectul unei obligații legale de auditare financiară, cr earea unui comitet
de audit în cadrul consiliului de supraveghere este obligatorie – art. 153^10 alin. (4) .
6.3.3. Controlul gestiunii societăților comerciale pe acțiuni este asigurat prin cenzori
sau auditul financiar.
Cenzorii sau, după caz, auditorii in terni sunt chemați a verifica respectarea legii, a
statutului și a deciziilor adunării generale de către administratori. Aceștia verifică și legalitatea
constituirii adunării generale ori, în anumite cazuri, informează acționarii asupra unor
chestiuni de i nteres pentru aceștia.92
Această separație de atribuții reprezintă și limita competențelor fiecărui element din
structura societății, depășirea acestei limite putând duce la nulitatea sau inopozabilitatea
actului astfel încheiat ori la răspunderea persoanei vinovate. În societățile pe acțiuni, în
anumite condiții speciale, exercițiul anumitor atribuții ale adunării generale poate fi delegat la
administratori.93
Cenzorii se numesc de adunarea generală ordinară a acționarilor. Mandatul acestora
nu poate fi mai mare de 3 ani, putând fi realeși de adunarea generală.
Principalele atribuții ale Comisiei de Cenzori sunt:
– verificarea executiei bugetare;
– verificarea si validarea documentelor si a angajamentelor de plata;
– urmarirea depunerii în contulcurent al asociatiei de proprietari a numerarului care
depaseste plafonul de casa;

92 Ibidem.
93 E. Munteanu, Unele aspecte privind statutul juridic al administratorilor societăților comerciale (II), în R.D.C. nr. 4 /
1997, p. 37.

131
– verificarea trimestriala a gestiunii asociatiei de proprietari;
– verificarea modului de stabilire a cotelor de contributie la cheltuielile curente si
constituirea fondurilor spe ciale ale – asociatiei de proprietari, în conformitate cu prevederile
art. 24 alin. (5);
– verificarea lunara a situatiei de încasari si plati;
– controlul inopinat al încasarilor si al platilor;
– verificarea lunara a situatiei soldurilor elementelor d e activ si de pasiv.
Pentru societățile pe acțiuni care au optat pentru sistemul dualist precum și cele care
prin dispoziții legale sunt obligate a exercita controlul prin audit financiar, vor fi obligate să
numească un auditor financiar. Calitatea acestui a, atribuțiile și competențele sunt stabilite în
legea societăților comerciale și în legea specială respectiv, O.U.G. nr. 75/1999, cu
modificările ulterioare.
6.3.4. Despre guvernan ța corpora tistă
În societățile comerciale pe acțiuni de mari dimensiuni, in teresele acționarilor pot fi
covârșite de mecanismul instituțional al deciziei manageriale. Corporațiile, având o tendință
naturală de extindere și globalizare, concentrează o forță financiară și economică ridicată,
polarizând segmente mari sociale din mai multe țări. Corporațiile transnaționale, de altfel,
depășesc nu numai granițele statelor, ci și puterea economică și influența multora dintre
acestea. Puterea acestor corporații poate deveni discreționară și, concentrată în mâinile unui
cerc restrâns de m anageri, se poate perverti, ajungând să fie deturnată de la scopurile sale
normale. Ca și puterea politică, și cea economică trebuie să poată fi limitată. S -a observat că,
cu cât acționariatul este mai dispersat, cu atât puterea managerilor este mai mare ș i că
dispersarea acționariatului reduce eficiența controlului și lasă managerilor o marjă de
manevră mai mare. Pe de altă parte, acționarul ce deține controlul asupra societății are
tendința de a abuza de acest control. De aici necesitatea implementării principiilor guvernării
corporatiste.94
Principiile guvernării corporatiste vizează, printre altele, limitarea comportamentului
managerial abuziv și eficientizarea activității societății, propunând, în esență:95
contractualizarea raporturilor juridice între ac ționari și între acționari, pe de o parte, și
manageri, pe de altă parte;
separația puterilor în cadrul societății : consiliul de administrație trebuie să se
constituie într -un organism intern de control și supraveghere ale managerilor, care să nu se
implice efectiv în managementul societății; principiile guvernării corporatiste nu confundă

94 Gh. Brehoi, Contribuții pentru conceptualizarea noțiunii de manager și a contractului de management, în Dreptul nr.
5-6 / 1993, p. 7.
95 St.D.Cărpenaru, S. David, C Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 430

132
administratorii cu managerii, așa cum face legea română; managerii reprezintă executivul
societății, dintre aceștia recrutându -se și reprezentanții legali ai societății.
controlul managementului prin mecanismele contractului de mandat, prin intermediul
separației puterilor, prin mecanismele concurenței, prin mecanismele pieței de capital.
ordonarea comportamentului managerial în interesul societății – managerul trebuie să
cunoască și să își asume diferența între interesele societății pe ansamblu și interesele
individuale ale acționarilor.
informarea, transparența, adaptarea managerului la cerințele pieței de capital –
pentru a da credibilitate societății.
De aici rezultă c ă funcția de administrator își are temeiul, în principal, într -un mandat,
mai precis, un mandat comercial.96
Raporturile juridice dintre administrator și societate au, deci, o dublă natură,
contractuală și legală. Administratorul nu este un simplu mandatar (ale cărui obligații ar fi
exclusiv contractuale), ci este și purtătorul voinței sociale, adică cel ce exprimă și execută
voința socială.
Raporturile juridice dintre societate și administrator sunt raporturi de mandat
comercial, iar nu de reprezentare lega lă, raportul de reprezentare fiind, în realitate, un raport
accesoriu raportului de mandat. Legea modificatoare introduce dispoziții cu privire la sistemul
unitar, respectiv dualist de administrare a societății.
6.3.5. Dizolvarea și lichidarea
Dizolvarea și lichidarea societății pe acțiuni va avea loc în baza dispozițiilor legale
generale privind dizolvarea și lichidarea societăților și a dispozițiilor legale speciale privind
dizolvarea și lichidarea societăților pe acțiuni.

SECȚIUNEA 6 .4.
SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ PE ACȚIUNI

6.4.1. Reguli particulare
Societatea în comandită pe acțiuni este o societate asemănătoare societății în
comandită simplă, deoarece ea cuprinde două categorii de asociați: comanditații și
comanditarii.
Deosebirea esențială este aceea că, în cazul societății în comandită pe acțiuni,
capitalul social este împărțit în acțiuni, legea asimilând societatea în comandită pe acțiuni cu

96 St. D. Cărpenaru, Administr area societăților comerciale în reglementarea Legii 31 /1990, în R.D.C., nr. 2 /1993, p.

133
societatea pe acțiuni. Dar în privința răspunderii obligațiilor sociale ale societății, societatea în
comandi tă pe acțiuni urmează regulile răspunderii specifice societății în comandită simplă,
adică asociații comanditați răspund nelimitat și cu patrimoniul lor personal, în timp ce
asociații comanditari răspund doar cu aporturile aduse în societate.
Societatea în comandită pe acțiuni este acea societate constituită prin asocierea mai
multor persoane, care participă la formarea capitalului social prin anumite contribuții
reprezentate prin acțiuni, în vederea desfășurării unei activități comerciale, pentru realizare a
unor beneficii și împărțirea lor, și care răspund pentru obligațiile sociale nelimitat și solidar, în
cazul asociaților comanditați, și numai în limita aportului lor, în cazul asociaților comanditari.
Caracterele juridice ale societății în comandită pe a cțiuni:
cuprinde două categorii de asociați;
întregul capital social este împărțit în acțiuni;
răspunderea asociaților pentru obligațiile sociale este diferită.
Constituirea societății are la bază actul constitutiv format din contractul de societate și
statut, înmatricularea acesteia la registrul comerțului și obținerea autorizațiilor și avizelor
necesare funcționării acestora.
Constituirea capitalului social are loc prin cele două modalități prevăzute pentru
societatea pe acțiuni, respectiv prin subscripți a publică și prin constituirea simultană.
Asociații pot fi persoane fizice sau juridice cu cerința ca numărul minim al acestora să
fie de doi din fiecare categorie de asociați.
Dispozițiile legale aplicabile în domeniul societății în comandită pe acțiuni s unt cele
aplicabile societății pe acțiuni cu excepția regulilor speciale.
Firma societății se compune din denumirea proprie la care se adaugă mențiunea
”societate în comandită pe acțiuni”.
Administrarea s ocietății în comandită pe acțiuni se realizează după sistemul unitar de
la societățile pe acțiuni, cu excluderea sistemului dualist.
Calitatea de administratori o pot avea doar asociații comanditați.
Controlul gestiunii se realizează prin cenzori sau audit financiar.
Dizolvarea și lichidarea societății în comandită pe acțiuni va avea loc în baza
dispozițiilor legale generale privind dizolvarea și lichidarea societăților și a dispozițiilor legale
speciale privind dizolvarea și lichidarea societăților pe acțiuni.

SECȚIUNEA 6. 5.
SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMIT ATĂ

134
6.5.1. Reguli particulare
Această formă de societate a fost reglementată la noi în țară prima dată prin Legea
nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
Societatea cu răspundere limitată s -a ivit din nevoia de a satisface anumite cerințe
ale activit ății comerciale. Intr -adevăr, societățile de persoane asigurau condițiile pentru
folosirea capitalurilor mici, iar societățile de capitaluri asigurau condițiile pentru folosirea
capitalurilor și afacerilor mari. Era nevoie de o societate care să fie adapta tă exigențelor
fructificării capitllurilor mijlocii. Acest lucru s -a realizat prin formarea societății cu răspundere
limitată, ca formă mixtă, care împrumută anumite caractere atât de la societățile de
persoane, cât și de la societățile de capitaluri.
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaților. Datorită
acestui fapt numărul asociaților este limitat iar părțile sociale nu sunt liber accesibile.
Ca și în cazul societăților pe acțiuni, asociații răspund pentru obligațiile sociale în
limita aporturilor lor . Datorită avantajelor pe care le reprezintă, societatea cu răspundere
limitată are o mare răspândire în activitatea comercială.
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca fiind societatea constituită, pe
baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri
pentru a desfășura o activitate comercială, în vederea împărțirii profitului și care răspund
pentru obligațiile sociale în limita aportului lor.
Caracterele societății comerciale s unt următoarele:
– asocierea se bazează pe încrederea asociaților. Societatea are deci un caracter
intuitu personae ;
-capitalul social este divizat în anumite fracțiuni denumite părți sociale. Aceste părți
sociale nu sunt reprezentate prin titluri negociab ile;
– asociații răspund pentru obligațiile sociale numai în limita aportului lor.
Distinct de societatea cu răspundere limitată de tip clasic, constituită din doi sau mai
mulți asociați, Legea nr. 31/1990 reglementează și o varietate a acesteia – societat ea cu
răspundere limitată cu asociat unic. Această formă de societate este guvernată de regulile
aplicabile societății cu răspundere limitată de tip clasic și regulile speciale prevăzute de
Legea nr. 31/1990 pentru societatea cu răspundere limitată cu asoc iat unic.
Asociatul unic poate fi persoană fizică sau persoană juridică.
Potrivit actualei reglementări, asociatul unic persoană fizică poate avea calitatea de
salariat al societății cu răspundere limitată la care are calitatea de asociat unic. Legea
excep tează situația în care asociatul unic are calitatea de administrator sau membru în
consiliu de administrație.
O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate avea calitatea de asociat unic
decât la o singură societate cu răspundere limitată.

135
Societatea comercial c asociat unic este o societate comercială indiferent dacă
asociatul unic este persoană fizică sau o persoană juridică.
Fiind societate comercială și beneficiind de personalitate juridică, statutul său nu
poate fi confundat cu statutul juridic al uni comerciant persoană juridică.
Pentru protejarea creditorilor societății cu răspundere limitată cu asociat unic, legea
impune ca toate contractele dintre societatea cu răspundere limitată cu asociat uni și
asociatul unic să fie încheiate în formă scris ă. Încălcarea acestei cerințe atrage nulitatea
absolută a contractului.
6.5.2. Constituirea societății cu răspundere limitată are la bază actul constitutiv
format din statut și contractul de societate. In mod excepțional la societatea cu răspundere
limitat ă cu asociat unic se întocmește numai statutul societății.
Asociații acestei forme de societate pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
Pentru a se asigura caracterul intuitu personae a societății legea limitează numărul maxim al
asociaților la cel m ul 50 de asociați.
Firma societății, se compune dintr -o denumire proprie, la care se poate adăuga
numele unuia sau al mai multor asociați și va fi însoțită de mențiunea scrisă „cu răspundere
limitată sau „SRL”.
Capitalul social al societății este stabilit în contractul de societate, iar valoarea
acestuia nu poate fi mai mic de 200 lei .
In privința vărsării capitalului social, reglementarea actuală prevede că în societatea
cu răspundere limitată asociații au obligația să verse integral la data constituirii societății
capitalul social subscris.
Capitalul social se divide fracțiuni denumite părți sociale. Ele au o valoare nominală
egală, care nu poate fi mai mică de 10 lei.
Adunarea generală a asociaților este organul de deliberare și decizie al societății cu
răspundere limitată. Ea exprimă voința socială și, în consecință, decide în toate problemele
esențiale ale activității societății.
Administratorul are obligația convocării adunării generale a asociaților cel puțin o dată
pe an. Convocarea se face în condiț iile stabilite în actul constitutiv, iar în lipsa unor precizări
în acest sens, convocarea se face cu scrisoare recomandată, cu cel puțin 10 zile înainte de
ziua fixată pentru ținerea adunării și cu precizarea ordinii de zi.
Hotărârile se iau prin votul re prezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților
sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel. Legea cere o dublă
majoritate: o majoritate în numărul asociaților și o majoritate a numărului părților sociale.
În cazul în care hotărârile nu pot fi adoptate la prima convocare din lipsă de cvorum,
la a doua convocare hotărârile se vor adopta cu votul majorității asociaților prezenți în
adunare.

136
Pentru modificarea actului constitutiv legea cere votul tuturor asociaților.
Legea nu cere aducerea la cunoștința terților a hotărârii adunării asociaților ca în
cazul societăților pe acțiuni, însă ele trebuie înregistrate la registrul comerțului dacă ele se
referă la acte și fapte a căror înregistrare este prevăzută de lege.
Hotărâri le adunării asociaților care încalcă legea sau actul constitutiv al societății pot fi
anulate pe cale judecătorească.
Administrarea poate fi asigurată de unul sau mai mulți administratori. Aceștia pot
lucra în comun, situație în care deciziile se iau prin votul unanim iar în caz de divergență vor
hotărî asociații, sau separat când fiecare administrator are competențe depline.
Controlul gestiunii este asigurat de asociații societății, cu excepția situațiilor în care se
cere prin lege exercitarea auditului financiar. În cazul societăților care au mai mult de 15
asociați, numirea cenzorilor este obligatorie. Părțile sociale sunt titluri nenegociabile, dar
legea reglementează posibilitatea transmiterii acestora atât prin acte între vii cât și mortis
cauza .
Pentru respectarea caracterului intuitu personae a societății cu răspundere limitată,
considerăm că se impune votul unanim al asociaților. In cazul cesiunii către o persoană din
afara societății, legea impune imperativ acest lucru. Considerăm că și în cazul tr ansmiterii
către alți asociați din societate se impune acest cvorum, deoarece prin această hotărâre se
aduce o modificare la actul constitutiv al societății. In situația transmiterii mortis cauza ,
hotărârea se referă la continuarea / necontinuarea societăț ii cu moștenitorii asociatului
decedat.
Și în cazul societății cu răspundere limitată sunt aplicabile dispozițiile legale privind
posibilitatea retragerii asociaților pentru situațiile prevăzute în art. 226 din lege. La aceste
situații de retragere se mai adaugă încă una expres prevăzută pentru societatea cu
răspundere limitată, și anume posibilitatea retragerii asociatului care nu este de acord cu
modificarea actului constitutiv al societății, dar numai dacă acest drept a fost prevăzut expres
în actul cons titutiv.
Excluderea unui asociat din societatea cu răspundere limitată se face în aceleași
condiții ca la celelalte forme de societate.
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă și se lichidează potrivit regulilor generale
referitoare la dizolvarea și lichidarea societăților comerciale și regulilor speciale prevăzute de
lege pentru această formă de societate.

137

SECȚIUNEA 6.6
PROBLEME DE REZOLVAT

1. Reguli particulare ale societății în nume colectiv

2. Reguli particulare ale societății în comandi tă simplă

3. Reguli particulare ale societății pe acțiuni

4. Reguli particulare ale societății în comandită pe acțiuni

5. Reguli particulare ale societății cu răspundere limitată

138

CAPITOLUL VII
ALTE CATEGORII DE PROFESIONI ȘTI COMERC IANȚI

SECȚIUNEA 7.1
GRUPUL DE INTERES ECONOMIC

7.1.1. No țiunea de grup de interes economic
O premieră legislativă în țara noastă o constituie reglementarea grupurilor de interes
economic prin prevederile Titlului V din Legea nr.161/2003. Aceasta reprezintă o
dovadă a continuării procesului de armonizare a legislației române cu legislația comunitară în
materia dreptului comercial.
Reglementarea grupurilor de interes economic este inspirată din modelul oferit de
Codul comercial francez, unde grupul de interes e conomic a fost creat pentru a permite
întreprinderilor și societăților comerciale să se adapteze și să se dezvolte în cadrul unei piețe
în expansiune. El a fost conceput ca o structură juridică situată între societatea comercială și
asociațiie, în care pr imordială în organizarea și funcționarea ei este voința membrilor care o
constituie. Potrivit doctrinei franceze, grupurile de interes economic sunt entități care,
respectând independența juridică și economică a participanților, le permite acestora să pună
în comun mijloace de producție, în scopul dezvoltării mai eficiente a activității.
Conceptul de grup de interes economic – este conturat de legiuitorul român în art.
118 alin.1 din Legea nr.161/2003. Potrivit acestui text legal, grupul de interes econom ic este
acea asociere dintre două sau mai multe persoane fizice ori juridice, constituite pe o
periopadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori dezvoltării activității
economice a membrilor și, precum și al îmbunătățirii rezultatelor activ ității respective.
Grupul de interes economic reprezintă un mecanism flexibil, deoarece majoritatea
normelor care o reglementează sunt dispozitive. Totodată, grupul de interes economic este o
structură deschisă atât persoanelor fizice cât și juridice care în lipsa oric ărei distinc ții legale

139
pot fi de natur ă variat ă: societ ăți comerciale, societ ăți civile, asocia ții, persoane juridice de
drept public, etc.
Grupul de interes economic este o persoan ă juridic ă cu scop patrimonial care poate
avea calitatea de comerciant sau necomerciant. Grupul care posed ă calitatea de comerciant
poate îndeplini, în nume propriu, cu titlu principal și într-o manier ă obișnuită toate faptele de
comer ț necesare realiz ării scopului s ău.
Activitatea grupului are întotdeauna un car acter accesoriu fa ță de activitatea
membrilor ei.
Astfel, un grup de interes economic nu poate avea drept scop ob ținerea de profituri
pentru sine, dar dacă din activitatea grupului rezult ă profit, acesta va fi distribuit în totalitate,
în mod obligatoriu , între membrii grupului, cu titlu de dividende, în cotele prev ăzute în actul
constitutiv sau, în lipsa unei stipula ăii, în p ărții egale. Grupul de interes economic nu trebuie
confundat cu un grup de societăți ș i, deoarece în primul caz grupul nu are cont rol real
asupra activit ății membrilor s ăi, în schimb , în cel de-al doilea caz este vorba despre o
concentrare economic ă a unor societ ăți este evident ă existen ța unui control al respectivului
grup de societăți ș i asupra tuturor mebrilor s ăi.
7.1.2 . Trusturile grupului de interes economic
Grupul de interes economic prezint ă următoarele tr ăsături: caracteristice:
1. grupul de interes economic este o asociere bazat ă pe un contract; el poate
cuprinde dou ă sau mai multe persoane fizice sau juridice, comerci anți sau necomercian ți,
fără a putea depăși 20 de persoane.
2. grupul de interes economic este o persoan ă juridic ă, cu toate consecin țele care
decurg din aceast ă calificare; prin urmare, are calitatea de subiect de drept și particip ă în
nume propriu la raporturile juridice.
3. Grupul de interes economic are un scop patrimonial, el constituindu -se în scopul
înlesnirii sau dezvolt ării activit ății economice a membrilor s ăi, precum și al îmbun ătățirii
rezultatelor activit ății respective.
4. Grupul de int eres economic r ăspunde pentru obligațiile sale față de ter ți. Fiind
persoan ă juridic ă, grupul r ăspunde pentru obl igațiile asumate fa ță de ter ți. Potrivit legii,
răspunderea membrilor este nelimitat ă șii solidar ă pentru obliga țiile grupului, dac ă nu exist ă o
stipula ție contrar ă. Deasemenea, r ăspunderea membrilor are un caracter subsidiar, ea
operând numai dac ă grupul, pus în întârziere nu plă tește în termen de 15 zile.
7.1.3. Natura juridic ă și constituirea grupului de interes economic
Din analiza prevede rilor art. 118 alin.2 din Legea nr. 161/2003, rezult ă că grupul de
interes economic poate avea o natur ă civilă sau comercial ă, putând dobândi calitatea de
comerciant sau necomerciant. Având însă în vedere noutățile aduse în domeniul dreptului

140
comercial, pr in intrarea în vigoare a Noului Cod civil, și a criteriului de determinare a
profesioniștilor comercianți emis în prima parte a prezentei lucrări, putem arăta că grupul de
interes se încadrează în categoria profesioniști comercianți prin faptul că aceste a sunt
supuse criteriului formal al înregistrării în registrul comerțului.
Un aspect interesant și o noutate în legisla ția român ă o constituie faptul c ă, indiferent
de natura sa, civil ă sau comercial ă, regimul juridic al grupului de interes economic este
stabilit printr -o lege care, prin con ținutul ei și prin trimiterile pe care le face la Legea
nr.31/1990 a societ ăților comerciale republicat ă, Legea nr.26/1990 privind registrul
comer țului, republicat ă, Ordonan ța de urgenșă a Guvernului privind simplificare a unor
formalit ăți administrative pentru înregistrarea și autorizarea func ționării comercian ților.
Grupul de interes economic se constituie printr -un contract semnat de to ți membrii
încheiat în form ă autentic ă, care este actul constitutiv al grupului și se înmatriculează în
registrul comer țului. Contratul prin care se constituie grupul trebuie s ă îndeplineasc ă
condi țiile de validitate prev ăzute în art. 948 Cod civil cu privire la conven ții, adic ă:
capacitatea, consim țământul, obiectul și cauza, precum ș i condi ția formei autentice care
este cerut ă de lege ad validitatem. Dac ă grupul se constituie cu capital, contractul va
prezenta ca element specific și aporturile asocia ților.
Actul constitutiv al grupului de interes economic prezint ă următoarele caracter e
juridice:
− are un caracter solemn, deoarece încheierea actului în form ă autentic ă este cerut ă
ad validitatem, sub sanc țiunea expres ă a nulit ății;
− are un caracter oneros, fiecare membru al grupului urm ărește înlesnirea sau
dezvoltarea propriei sale activit ăți economice și îmbu nătățirea rezultatelor acesteia;
− are un caracter comutativ, când se constituie cu aport, întinderea obliga ției de aport
și natura acesteia sunt cunoscute din momentul încheierii contractului;
− are un caracter plurilatera l, se încheie între cel pu țin 2 membri și maxim 20
membri;
− are un caracter civil sau comercial, în func ție de natura activit ății;
Actul constitutiv al grupului de interes economic trebuie s ă cuprind ă elementele
stabilite de art.122 din Legea nr.161/200 3: identificarea grupului prin cele dou ă atribute,
denumirea, precedat ă de sinta gma „Grup de interes economic” ș i sediul, cu precizarea
domeniului și a activit ății principale, precum și a naturii comerciale sau necomerciale a
activit ății, capitalul social subscris și vărsat în cazul existen ței acestuia ș i toate celelalte
aspecte legate de felul aporturilor, modul de evaluare a aporturilor în natur ă, durata grupului,
precum ș i clauze referitoare la administrarea, controlul de gestiune, eventualele sedii
secundare, modul de dizovare și lichidare a grupului.

141
Poate avea calitatea de membru a grupului de interes economic orice persoan ă fizică
sau juridic ă care desf ășoară activit ăți economice.
În ce prive ște persoanele fizice, pot fi membri ai unui grup de in teres economic toate
acele persoane care desf ățoară activit ăți economice potrivit Legii nr. 507/2002 privind
organizarea și desfăș urarea unor activit ăți economice de c ătre persoane fizice, fie c ă acestea
îndeplinesc condi țiile pentru a fi comercian ți, fie că sunt necomercian ți, inclusiv asocia țiile
familiale. De asemenea, pot fi membri ai unui grup de interes economic micii meseria și,
meșteșugarii, artizanii, în general toate persoanele fizice care realizeaz ă activit ăți
economice în condi ții legale.
În legătură cu persoanele fizice care exercit ă profesiuni liberale (avoca ți, notari,
medici), consideră m că și aceste persoane pot avea calitatea de membru al unui grup de
interes economic, atâta timp cât legiuitorul nu distinge.
În privin ța persoanelor jurid ice, fa ță de dispozi țiile cu caracter general cuprinse în art.
118 alin. 1, neexistând vreo excep ție, concluzia care se desprinde este aceea c ă orice
persoană juridic ă poate avea calitatea de membru într -un grup de interes economic, fie c ă
este o persoană juridică de drept public, fie c ă este o persoan ă juridic ă de drept privat.
Grupul de interes economic dobânde ște personalitate juridic ă de la data înmatricul ării
sale în registrul comer țului. Cererea de înmatriculare va fi formulat ă de administratorii
grupului sau de un împuternicit al acestora, în termen de 15 zile de la data autentific ării
actului constitutiv. Pentru opozabilitate fa ță de ter ți, grupul de interes economic trebuie s ă
publice integral în Monitorul Oficial actul constitutiv al grupului și ulterior, actele de modificare
a acestuia și mențiunile referitoare la codul de înregistrare, data și locul înregistr ării și, în
final, radierea grupului.
7.1.4. Răspunderea fa ță de terți
– răspunderea aparține în principal grupului, ca persoană juridică . Aceasta răspunde
cu patrimoniul propriu, patrimoniu care poate să cuprindă sau nu un capital social, în raport
de modul de constituire al grupului;
– membrii grupului răspund nelimitat și solidar față de terți, însă răspunderea lor este
subsidiară, dacă grupul nu -și îndeplinește obligațiile în 15 zile de la data punerii în întârziere;
Excepții : potrivit contractului cu terțul, membrii grupului pot fi exonerați de
răspundere. Exonerarea membrilor de răspundere este rezultatul acordului de voință al
părților contractante – art.119 alin.1.
Un membru al grupului poate fi exonerat de răspundere pentru obligațiile grupului
anterioare aderării sale, dacă actul constitutiv permite – art.119 alin.2
Prin hotărârea membrilor grupului adoptată cu ocazia primirii unu i nou membru.
Hotărârea de exonerare devine opozabilă terților de la data menționării în registrul comerțului

142
și publicării în MO. Hotărârea poate fi luată dacă actul constitutiv permite sau dacă nu
interzice.
Actul constitutiv care cuprinde clauza de pri ncipiu că eventualii noi membrii admiși pe
parcursul existenței grupului vor fi exonerați de răspundere pentru obligațiile grupului,
anterioare aderării lor, este suficientă pentru a opera exonerarea ?
Din interpretarea art.128 lit. j se poate deduce că d a, cu condiția ca respectiva clauză
să fie menționată expres în registrul comerțului la rubrica mențiuni, pentru a fi opozabilă
terților. În lipsa mențiunii, ea nu este opozabilă terților iar membrul respectiv nu o poate
invoca, deși actul constitutiv se p ublică integral. Considerăm că grupul nu poate face dovada
cunoașterii clauzei din actul constitutiv, potrivit art.137, fiind vorba de o dispoziție derogatorie.
– hotărârea judecătorească obținută împotriva grupului este opozabilă membrilor,
chiar dacă nu au luat parte la judecată – art.167 alin.2.
7.1.5 Adoptarea hotărârilor
Hotărârile adunărilor membrilor grupului se adoptă, de regulă, potrivit principiului
unanimității. Prin actul constitutiv se poate prevedea un alt cvorum pentru adoptarea unor
hotărâri .
Se adoptă obligatoriu cu votul tuturor membrilor (art.153 alin.4): hotărârea de
modificare a obiectului grupului; hotărârea de modificare a numărului de voturi repartizat
fiecărui membru; hotărârea de modificare a condițiilor pentru adoptarea hotărâril or;
hotărârea de prelungire a duratei grupului; hotărârea de modificare a aportului membrilor la
constituirea capitalului grupului; hotărârea de modificare a oricăror obligații ale membrilor
grupului, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel; hotărârea de adoptare a oricărei
alte modificări a actului constitutiv, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
Fiecare membru al grupului dispune de un singur drept de vot, cu excepția cazului în
care prin actul constitutiv s -a prevăzut că a numiți membrii au dreptul la mai multe voturi, fără
ca nici unul să dețină majoritatea.
7.1.6. Încetarea calită ții de m embru
Potrivit art.177 din Legea nr.161/2003, calitatea de membru al grupului de interes
economic încetează prin: excludere; retragere; cesiune a părților de interes; deces, respectiv
încetarea personalității juridice, în condițiile legii.
Excluderea
Motivele de excludere sunt expres și limitativ prevăzute de lege iar excluderea este o
sancțiune ce poate fi dispusă numai de instanța judecăt orească.
Poate fi exclus: membrul care, pus în întârziere, nu efectuează raportul la care s -a
obligat. Motivul de excludere este valabil numai pentru ipoteza în care grupul s -a constituit cu
aport la capital ; membrul aflat în stare de faliment (care este e l însuși comerciant ce intră sub

143
incidența prevederilor Legii nr.64/1995 ) sau care a devenit legalmente incapabil ( membrul
persoană fizică a cărui incapacitate a fost recunoscută legal). Dispoziția este în acord cu
dispoziția corespondentă din art.74 di n Legea nr.64/1995. Excluderea poate fi dispusă numai
dacă implicarea debitorului în procedura falimentului nu atrage dizolvarea grupului și are
drept consecință lichidarea drepturilor membrului potrivit ultimei situații financiare aprobate.
Acțiunea este la îndemâna lichidatorului desemnat să lichideze averea membrului și este
facultativă.
Membrul care se amestecă fără drept în administrație, contravine dispozițiilor art.163
(fără consimțământul scris al celorlalți membrii întrebuințează capitalul, bunuril e sau creditul
grupului în folosul său sau al unei alte persoane ) ori tulbură sau amenință cu tulburarea
gravă a funcționării grupului. Motivul de excludere este similar cu cel prevăzut de legea
societăților comerciale pentru societățile de persoane.
Membrul administrator care comite fraudă în dauna grupului sau se servește de
semnătura grupului ori de capitalul acestuia în folosul său ori al unei alte persoane.
mmembrul împotriva căruia există un titlu executoriu deținut de un terț care se opune
la hotăr ârea de prelungire a duratei grupului, în condițiile prevăzute de art.175. Dacă opoziția
terțului la hotărârea de prelungire a duratei grupului este admisă, membrii trebuie să decidă,
în termen de o lună, dacă înțeleg să renunțe la prelungire sau să exclu dă din grup membrul
debitor al oponentului.
Potrivit art.180 alin.1, excluderea se pronunță la cererea majorității membrilor
grupului, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
Textul este impropriu redactat deoarece în cazul motivului doi dreptul de a cere
excluderea aparține lichidatorului desemnat să lichideze averea membrului aflat în faliment.
Pe de altă parte, aliniatul 2 al aceluiași articol prevede că la judecarea acțiunii se vor cita
grupul și membrul pârât.
Aceasta înseamnă că dreptul de a cere excluderea aparține grupului, a cărui voință
socială este reprezentată de majoritatea membrilor sau, după caz , lichidatorului desemnat
să lichideze averea membrului aflat în faliment.
Potrivit art.181 din lege, membrul exclus răspunde de pierderi și are dreptul la
beneficii până în ziua excluderii însă nu are dreptul de a cere lichidarea lor până acestea nu
sunt repartizate conform prevederilor actului constitutiv. El nu are dreptul la o parte
proporțională din patrimoniul grupului ci numai la o su mă de bani care să reprezinte valoarea
acesteia la data excluderii sale cu caracter definitiv și rămâne obligat față de terți pentru
operațiile făcute de grup până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere.
Retragerea.
Potrivit art.183 din leg e, orice membru se poate retrage : în condițiile prevăzute în
actul constitutiv; cu acordul tuturor membrilor, dacă nu se prevede nimic în actul constitutiv;

144
în baza unei hotărâri judecătorești, pentru motive temeinice, în lipsa unor prevederi în actul
constitutiv sau în lipsa acordului tuturor membrilor.
În primele două cazuri, retragerea se face fără intervenția instanței judecătorești.
În cazul al treilea, membrul trebuie să dovedească temeinicia motivului retragerii cum
ar fi: neînțelegerile grav e dintre membrii și lipsa de interes a membrului de a participa la
grup, de exemplu când și -a schimbat obiectul de activitate iar față de noul obiect grupul nu
mai asigură înlesnirea sau dezvoltarea activității sale economice.
Hotărârea judecătorească p rin care se încuviințează retragerea este supusă numai
recursului, în termen de 15 zile de la comunicare. Prin aceeași hotărâre, instanța va dispune
și cu privire la structura participării la capitalul grupului a celorlalți membrii.
Potrivit art.183 alin. 3, drepturile membrului retras se stabilesc prin acordul unanim al
membrilor sau de un expert desemnat de aceștia. Textul este impropriu redactat încât trebuie
interpretat că în cazul în care membrii nu cad de acord asupra numirii unui expert, acesta va
fi desemnat de tribunal prin încheiere irevocabilă, instanța neputând să oblige la plata
drepturilor cuvenite asociatului retras prin încheiere irevocabilă. În caz de refuz de plată a
drepturilor, tribunalul, la cererea membrului retras, pe baza concluziilor expertului, va putea
dispune plata acestora. Hotărârea este supusă căilor de atac legale.
Drepturile membrului retras nu pot fi stabilite în avans ca o sumă forfetară.
Cesiunea părților de interes.
Este reglementată prin art.169 din lege iar aceasta presu pune acordul unanim al
membrilor. Cesiunea nu liberează pe membrul cedent de ceea ce mai datorează grupului din
aportul său la capital. Față de terți, cedentul răspunde ca și asociatul exclus –art.182 din
lege.
Deces, respectiv încetarea personalității jur idice, în condițiile legii
Calitatea de membru al grupului al unei persoane fizice încetează prin decesul
acesteia. Moștenitorii membrului decedat au dreptul să opteze între lichidarea drepturilor
membrului decedat sau intrarea în grup ca membru, păstrând drepturile patrimoniale ale
membrului decedat, dar aceasta numai dacă există clauză în actul constitutiv sau ceilalți
membrii sunt de acord să continue grupul cu moștenitorii.
Stabilirea drepturilor membrului decedat se face după ultima situație financiar ă
aprobată, iar plata se face în termen de 3 luni de la notificarea decesului membrului.
Calitatea de membru al grupului al unei persoane juridice încetează prin încetarea
personalității juridice a acesteia, adică prin lichidare ca urmare a dizolvării.

145
SECȚIUNEA 7.2.
ÎNTREPRINDERILE DE STAT ȘI REGIILE AURONOME

7.2.1.Consideratii generale
Sectorul public este prezent în viața economicã în mai multe modalitãți. Nu existã
economie de piațã în care sectorul public, mai mult sau mai puțin sã nu se regãseas cã, direct
sau indirect, între factorii care influențeazã și orienteazã agenții economici, respectiv
activitatea acestora. În general, sectorul public este legat de intervenția statului în economie
și de activitatea guvernului. Existã multe aspecte ale vie ții noastre care capãtã atributul de
public și prin urmare, sunt corelate cu sectorul public: învãțãmânt public (de stat), bunuri
publice, cheltuieli publice, finanțe publice, întreprinderi publice (de stat), alegere publicã,
opinie publicã, relații public e, interes public, servicii publice etc. Multe alte activitãți
economice reflectã întrepãtrunderile dintre sectorul public și cel privat, cum este de exemplu
asigurarea calitãții produselor alimentare realizate de societãți comerciale private prin
controlu l realizat de inspectori publici.
Sectorul public reprezintã acea parte a economiei în care se manifestã proprietatea
publicã. Ca subiecți de proprietate publicã se pot identifica toate agențiile și departamentele
guvernamentale, precum și toate societãțil e publice care produc sau distribuie bunuri publice,
private sau mixte. Astfel, ca obiect de proprietate publicã se identificã nu numai bunurile
publice, ci și unele bunuri private și mixte, adicã cele care își pierd din trãsãturile bunurilor
publice în an umite condiții de piațã. Sectorul public, definit în funcție de forma de proprietate
se caracterizeazã prin douã elemente: dimensiune și intensitate.
Dimensiunea sectorului public variazã de la țarã la țarã, în funcție de ideologia politicã
a guvernului af lat la conducere și exprimã domeniile în care se manifestã intervenția statului.
Intensitatea sectorului public diferã nu numai de la o economie la alta, dar și de la un
domeniu de intervenție la altul și exprimã amploarea acțiunilor statului în domeniu.
Astfel, sãnãtatea este un domeniu în care se poate regãsi sectorul public sau nu;
învãțãmântul, transportul, la fel, ceea ce înseamnã cã prin includerea acestor domenii de
intervenție în activitatea sectorului public, dimensiunea acestuia crește. În schimb, cât de
mult intervine într -un domeniu sau altul, sau, altfel spus cât de amplã este reglementarea
publicã a unor aspecte ale vieții economice înseamnã intensitatea sectorului public. De
exemplu, sectorul public este mai intens în învãțãmânt dacã predominã școlile publice, fațã
de cele private, și de asemenea este mai intens în agricultura în care activitatea fermierilor,
țãranilor sau asociațiilor agricole este reglementatã prin prețurile produselor, fiscalitatea,
subvențiile acordate etc.

146
Economia sectoru lui public este acea parte a e conomiei care studiazã sectorul public
prin prisma corelației economice fundamentale nevoi -resurse. Nevoia de sector public este o
consecințã a pieței și mecanismelor ei care nu genereazã în toate condițiile rezultatele
propus e, apãrând așa -numitul eșec al pieței. Resursele sectorului public abordate complex,
în procesul atragerii, utilizãrii, administrãrii lor se concretizeazã în elemente materiale,
financiare și umane care pot fi folosite pentru satisfacerea unor nevoi genera le ale societãții.
La fel ca economia politicã, economia sectorului public are
caracter teoretic, istoric, pragmatic și educativ. Astfel, ea își gãsește locul în sistemul
științelor economice alãturi de științele economice speciale de tipul finanțelor și c reditului sau
economiei muncii și explicã viața economicã și mecanismele economice de piațã în
încercarea de ameliorare a funcționãrii generale a societãții, se bazeazã pe corelații,
argumente științifice și analizã economicã comparativã, ceea ce îi confer ã caracterul teoretic.
De asemenea, în evoluția omenirii, sectorul public a cunoscut o pondere aflatã într -o
permanentã schimbare, de la economie la economie, tendința actualã în economiile de piațã
fiind spre diminuarea mãrimii sectorului public, în favoa rea sectorului privat și mixt. Aceasta
nu înseamnã însã restrângerea rolului statului în viața economicã, intensitatea mãsurilor
adoptate fiind aceeași sau în creștere. Aceasta îi conferã economiei sectorului public
caracter istoric. Totodatã, încercarea d e ameliorare a bunãstãrii generale a societãții
demonstratã prin crearea de instrumente de acțiune în care este implicat într -un fel sau altul
și sectorul public conferã economiei sectorului public caracter pragmatic. În același timp,
preocuparea pentru ad ministrarea resurselor societãții limitate, pentru corelarea intereselor și
posibilitãților prezentului cu necesitãțile și resursele generațiilor viitoare, în spiritul dezvoltãrii
economice durabile explicã laturaeducativã a economiei sectorului public.
În plus, nu toate principiile economice ale economiei politice se aplicã economiei
sectorului public. De exemplu, analiza cost -beneficiu destinatã sprijinirii deciziei economice în
condiții de raționalitate și eficiențã, la nivelul sectorului public poate co nduce la o soluție mai
puțin eficientã, dar care în baza cerințelor din acest domeniu este cea mai bunã. Cu alte
cuvinte, corelația eficiențã _ echitate conferã noi interpretãri sau manifestãri ale acțiunii
eficiente.
7.2.2. Modul de organizare
Sectorul p ublic, adicã acea parte a economiei în care se regãsește proprietatea
publicã cuprinde societãți comerciale publice regiilor autonome și patrimoniul administrației
publice centrale, locale și de securitate socialã, precum și o parte considerabilã a fondulu i
funciar.
Întreprinderile de stat cuprind:

147
– regii autonome infiintate de stat sau de o unitate administrativ -teritorial ă;
– companii și societăți naț ionale, societ ăți comerciale la care statul sau o u nitate
administrativ -teritorială este ac ționar unic, m ajoritar sau la care de ține controlul;
– societăț i comerc iale la care una sau mai multe î ntreprinderi publice de țin o participa ție
majoritar ă sau o participa ție ce le asigur ă controlul.
Regiile autonome reprezintã unitãți economice aflate în proprietate pu blicã constituite
în domeniile ramurilor economice de interes strategic național (industria de armament,
industria energeticã, exploatarea minelor și gazelor naturale, poștã și transporturi feroviare,
precum și în unele domenii aparținând altor ramuri stab ilite de guvern).
Regiile autonome se înființeazã prin hotãrâre a guvernului dacã sunt întreprinderi de
interes național sau prin hotãrârea organelor județene și municipale ale administrației de stat,
dacã sunt întreprinderi de interes local.
Potrivit leg ii nr. 15/1990 privind reorganizarea unitãților economice de stat în regii
autonome și societãți comerciale, regiile autonome sunt constituite ca persoane juridice cu
gestiune economicã și autonomie financiarã.
Aceasta înseamnã cã regiile autonome trebuie sã își acopere din venituri toate
cheltuielile și datoriile acumulate. Desigur, legea permite pentru motive temeinice și cu
aprobarea ministerului de resort depãșirea volumului de cheltuieli, situație în care însã se
impune determinarea acestui cuantum și a posibilitãților de compensare a pierderilor.
Veniturile regiei autonome sunt destinate în primul rând acoperirii cheltuielilor,
urmând ca restul sã fie repartizat pentru constituirea fondului de rezervã și de dezvoltare a
societãții, precum și pentru une le activitãți social -culturale, sportive, de perfecționare și
recalificare a salariaților, de cointeresare a acestora și alte destinații stabilite de conducerea
întreprinderii. Potrivit legii, profitul net al regiei autonome este alocat fondului de partici pare a
salariaților la profituri (5%) și bugetului de stat central sau local. Dacã însã, regia autonomã
înregistreazã pierderi, se pot contracta credite sau primi subvenții de la bugetul de stat.
7.2.3 Conducerea intreprinderilor de stat și a regiilor aut onome
Conducerea este asiguratã de Consiliul de Administrație compus din 7 -15 persoane și
în mod curent de cãtre un director sau director general, numit de Consiliul de Administrație,
cu avizul ministerului de care aparține sau al administrației locale.
Prin Ordonanța de Urgență nr. 109/2011 a fost reglementată guvernanța corporatista
a întreprinderilor de stat.
Guvernanta corporatista a intreprinderilor de stat reprezinta ansamblul de reguli care
guverneaza sistemul de administrare si control in cadrul u nei intreprinderi publice, raporturile
dintre consiliul de administratie, conducerea executiva, actionari si alte persoane interesate
(stakeholders), pentru a asigura independenta deciziei de administrare si de management,

148
stabilirea conditiilor in care su nt selectati administratorii si managerii societatii: selectie
obiectiva, efectuata de o comisie de specialisti in recrutare resurse umane, asistati, daca
este cazul, de un expert independent specializat in recrutare resurse umane, componenta
consiliului d e administratie.Mai mult, sunt prevazute reguli pentru o mai accentuata protectie
si reprezentare a actionarilor minoritari (votul cumulativ, conditii mai simple pentru votul in
absenta), precum si reguli care sa asigure transparenta deciziei de administra re fata de
actionari si public si care sa asigure transparenta politici de actionariat a statulu
Acest act normativ delimit ează intreprinderil e publice de stat . Acestea sunt impartite
in trei categorii: regii autonome infiintate de stat sau de o unitate ad ministrativ -teritoriala,
companii si societati nationale, societati comerciale la care statul sau o unitate administrativ –
teritoriala este actionar unic sau majoritar si societati comerciale la care una sau mai multe
intreprinderi publicede tipul regiilor sau companiilor autonome detin o participatie majoritara
sau o participatie ce le asigura controlul.
Totodată , sunt stabilite atribu țiile autorit ății tutelare a unei î ntreprinderi publice : rol
coordonator, exercitarea calit ății de ac ționar a statului, fă ră interven ție în managementul
regiei autonome/societatii.
Se reglementeaz ă si stabilirea raporturilor intre autoritatea tutelara, consiliul de
administratie, conducerea executive.
Obiectivele prevazute stabilite și urmărite vizeaz ă imbun ătățirea guvernan ței
corporatiste a î ntreprinderilor de stat sunt: audituri externe independente; IS sa raporteze si
sa publice trimestrial date financiare; consolidarea drepturilor actionarilor minoritari;
Este de la sine inteles faptul ca volatilitatea pie ței, combinat ă cu presiunea din partea
acționarilor și nesiguran ța economic ă, vor crea premizele riscului ca top managementul s ă
acționeze incorect din punct de vedere etic. Prin urmre, importan ța unui model eficient de
guvernan ță coporatistă care controleaza și evalueaz ă performan ța companiei, satisfac ând în
aceal și timp nevoile tuturor p ărților interesate și implicit cre ând valoare adaugat ă, va cre ște și
mai mult. În aceste condi ții, guvernanț a corporativ ă este un instrument care contribuie la
maximizarea valorii compan iei.
În România, unde cultura antreprenorială este scăzută și unde legile se aplică de la
caz la caz ori sunt încălcate, este recomandabil să se pună accent pe controlul extern al, prin
raportări și auditări, pentru a se obține transparența financiară. De pildă, sistemul de auditare
externă trebuie generalizat.
Prin acest act normative se crează primii pași spre ceea ce înseamnă conducerea si
a controlul companiei cu scopul de a -i crește performan ța și valoarea, după reguli și principii
internațional recuno scute. În acest domeniu România a fost tributară în acest domeniu,
dispozițiile legale care reglementau modul de numire, atribuțiile organelor de conducere și
răspunderea acestora era extrem de săracă, iar rezultatele au dus la abuzuri fără precedent,

149
din partea unor conducători al acestor întreprinderi și la politizarea fără precedent a numirii
pe aceste funcții.
Va reuși noul act normativ să înlăture toate aceste abuzuri?
Separarea clar ă, a funcției de director de cea de administrator, fără a se putea
cumula cele două calități, este un demers benefic. Astfel, directorul este administratorul
executiv sau persoană din afara consiliului de administrație căreia îi sunt delegate de către
consiliul de administrație atribuțiile de conducere a regiei autonome/so cietății; directorul
general și directorul general economic sunt directori, în sensul prezentei legi.
Inițiativa de selectare a administratorilor directorilor și stabilirea criteriilor de selecție,
de către un expert independent specializat în resurse uman e, este lăudabilă. Lăsarea acestei
inițiative însă la dispoziția autorității tutelare, sau consiliului de administrație anulaează
întrega valoare a inițiativei. Această selectie ar trebui în mod obligatoriu să fie efectuată de
un organism indepenedent.
Pentru societățile cu capital de stat , posibilitatea votului cumulative ar trebui să fie
obligatorie, nu lăsată iarăși la latitudinea organelor de decizie.
Răspunderea membrilor consiliului de administrație și a directorilor trebuie să fie mult
mai clar f ormulată, impuse garanții la numirea în funcție. Formulări gnerale privind angajarea
răspunderii acestora, au existat și până în present, iar efectul l -am constatat cu toții.

SECȚIUNEA 7.3.
INSTITUȚIILE DE CREDIT

7.3.1. Institu țiile bancare
Băncile s unt instituții de credit cu vocație universală în privința posibilității de
desfășurare a activităților bancare. Activitatea bancară este definită de lege ca fiind atragerea
de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și acordarea de credite în cont propriu.
(art. 7, pct. 2 din legea bancară ).
Vocația universală așa cum este definită ea de lege presupune posibilitatea
desfășurarea oricărei activități permise de legea bancară unei instituții de credit, dar în limita
autorizației specifice eliberat e de către B.N.R. pentru fiecare categorie de operațiuni în parte.
Potrivit art.55 din Legea nr.31/1990 așa cum a fost modificat de legea 441/2006: în
raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste
acte depășe sc obiectul de activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că

150
terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia, sau
când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru o rganele
respective. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii.
În cazul în care obiectul actului depășește cadrul enumerării activităților permise de
legea bancară(art. 18 -22), prezumția amintită poate face, singură, pr oba cunoașterii de către
terț a depășirii obiectului de activitate.
În ipoteza în care obiectul actului se încadrează în enumerarea de la acest articol, dar
nu și în limitele autorizației Băncii Naționale a României, publicarea actului constitutiv al
bănci i trebuie completată cu alte mijloace de probă.
Structura activității bancare se poate împărți în: principală și conexă. Cea principală
constă în atragerea de depozite și acordarea de credite în nume și în cont propriu.
În economia contemporană, atât în ța ra noastră cât și privită internațional, activitatea bancară
conexă a devenit foarte importantă.
Operațiunile bancare conexe ce se regăsesc alături de cele principale, în cuprinsul
articolelor 18 -22 din legea bancară , și pot fi împărțite în operațiuni de c asă (emiterea și
gestiunea instrumentelor de plată și de credit, plăți și decontări), operațiuni asupra titlurilor de
credit și alte valori (tranzacții în cont propriu sau în contul clienților cu cambii, certificate de
depozit, valută, instrumente financia re derivate, metale prețioase, pietre prețioase, valori
mobiliare), operațiuni pe piața de capital (intermedierea în plasamentul valorilor mobiliare și
oferirea de servicii legate de acestea, administrarea de portofolii ale clienților, în numele și pe
riscul acestora, custodia și administrarea de valori mobiliare, depozitar pentru organismele
de plasament colectiv de valori mobiliare), operațiuni de asistență a clienților în tranzacții
comerciale complexe (consultanța financiar -bancara, transfer de fonduri, operațiuni de
mandat, emiterea de garanții și asumarea de angajamente.
Obiectul de activitate principal
Orice societate comercială se individualizează prin prisma unui obiect principal de
activitate. Obiectul principal de activitate trebuie să facă obiect ul unei clauze distincte în actul
constitutiv. Indicarea obiectului principal de activitate în actul constitutiv trebuie să țină cont
de nomenclatorul CAEN(Clasificarea Activităților din Economia Națională) și de codul specific
al activității. Obiectul de activitate principal al unei bănci în conformitate cu codul CAEN în
vigoare este cel de intermediere monetară .(cod CAEN 651).
Legiuitorul român a reglementat in mod special și într -o maniera complexă activitatea
bancară, având în vedere importanța acestei a în funcționarea economiei și a societății in
general. Conform art. 18 din legea bancară , băncile pot desfășura, în limita autorizației
acordate, următoarele activități: atragere de depozite și de alte fonduri rambursabile;
contractare de credite, inclu zând printre altele: credite de consum, credite ipotecare,
finanțarea tranzacțiilor comerciale, operațiuni de factoring, scontare, forfetare; leasing

151
financiar; servicii de transfer monetar; emitere și administrare de mijloace de plată, cum ar
fi: cărți de credit, cecuri de călătorie și altele asemenea, inclusiv emitere de monedă
electronică; emitere de garanții și asumare de angajamente; tranzacționare în cont propriu
sau în contul clienților, în condițiile legii, cu: instrumente ale pieței monetare, cum sunt:
cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit; valută; intermediere, în condițiile legii, în
oferta de valori mobiliare și alte instrumente financiare, prin subscrierea și plasamentul
acestora ori prin plasament și prestarea de servici i aferente; acordare de consultanță cu
privire la structura capitalului, strategia de afaceri și alte aspecte legate de aceasta,
consultanță și prestare de servicii cu privire la fuziuni și achiziții de societăți comerciale;
intermediere pe piața interba ncară; administrare de portofolii ale clienților și consultanță
legată de aceasta; păstrare în custodie și administrare de valori mobiliare și alte instrumente
financiare; prestare de servicii privind furnizarea de date și referințe în domeniul credităr ii;
închiriere de casete de siguranță; operațiuni cu metale și pietre prețioase și obiecte
confecționate din acestea; dobândirea de participații la capitalul altor entități; orice alte
activități sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu do meniului financiar, cu
respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activități, dacă este
cazul.
Strategia băncilor se bazează pe prudență bancară și pe supraveghere generală a
societăților bancare având în vedere rolul deosebit pe care îl are sectorul bancar în economia
de piata . În aceste condiții băncile nu pot desfășura următoarele activ ități:
a)angajarea în tranzacții cu bunuri mobile sau imobile. Excepție fac tranzacțiile cu astfel de
bunuri necesare desfășurării activității și pentru folosința salariaților, precum tranzacțiile cu
bunuri mobile sau imobile, dobândite ca urmare a execută rii silite a creanțelor, altele decât
cele necesare desfășurării activității și pentru folosința salariaților, care se vând de către
bancă în termen de un an de la data dobândirii lor

7.3.2. Cooperativele de credit
Cooperativele de credit sunt o categori e de Instituții financiare nebancare (IFN).
În România , prim ele forme ale cooperației de credit au apărut în anul 1851 , când a luat ființă
prima bancă populară din Ardeal , în ținutul Bistriței. În perioada 1871 -1881 au apărut
numeroase societăți de credit și economie în aproape toate orașele mari ale României. În
1903, este promulgată Legea băncilor populare sătești și a Casei lor centrale[1]. În anul 1948,
cooperativele de credit își încetează activitatea, în baza unei hotărâri a Consiliului de Miniștri,
fiind reînființate abia în 1954[1]. În 1990, este promulgat Decretul -Lege nr. 67 privind
organizarea și funcționarea cooperației de consum și de credit, iar în 1996, Parlamentul
adoptă Legea nr. 109 privind organizarea și funcționarea cooperației de c onsum și a

152
cooperației de credit[1]. În anul 2000, Guvernul emite OUG nr. 97 privind organizațiile
cooperatiste de credit, iar în 2002, Parlamentul adoptă Legea 200 pentru aprobarea OUG
97/2000[1]. În baza acesteia, în urma unor documentații tehnico -bancare și a unor verificări
foarte exigente, rețeaua cooper atistă CREDITCOOP primește autorizație de funcționare din
partea Bănci i Naționale a României[1].
După 1990, cooperația a cunoscut o dezvoltare constantă[. Apariția, în 1997 -1998, a
unor bănci populare independente, autointitulate și „cooperative de credit”, care au profitat de
unele imperfecțiuni ale sistemului legislativ din acea perioadă, a determinat Guvernul să
adopte no i măsuri legislative, interzicând chiar înființarea de noi astfel de instituții[2]. Noua
legislație a dat posibilitatea BNR de a supraveghea și controla activitățile bancare efecuate în
cadrul cooperației de credit .
Multe auto -intitulate bănci populare nu au putut fi controlate, o bună perioadă de timp,
din cauza unui vid legislativ[2]. BNR le -a luat în colimator din 2002, însă mult timp nu s -a făcut
mai nimic pentru a stopa fenomenul . Iar Poliția sau Garda Financiară nu le putea verifica
activitatea decât împreună cu e xperți bancari în condițiile în care aceste pseudo -bănci au
funcționat ani de zile fără să fie verificate de cineva, se putea ajunge la situația în care mii de
deponenți să își piardă toți banii odată cu falimentul acestora[2]. Cazuri celebre de fraude în
au existat în cazurile băncilor populare Banca Populară Aurora, Banca Populară de
Credit, Credit Bank și Columna Bank[2]. Acestea au profitat de lipsa legislați ei în domeniu și
au promis credite cu dobânzi minuscule și câștiguri imense la depozite .
Cooperativele de credit se înregistrează în registrul comertului, dată de la care
dobândesc personalitate juridică
Documentele necesare pentru înregistrarea în regist rul comerțului, înregistrarea
fiscală și autorizarea funcționării organizațiilor cooperatiste de credit prevăzute de O.U.G. nr.
99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului (cooperative de credit și case
centrale ale cooperativelor de cr edit) sunt:
– Cerere de înregistrare (original);
– Dovada verificării disponibilității și a rezervării firmei și/sau a emblemei (original);
– Actul constitutiv (original);
– Autorizația de constituire a cooperativei de credit emisă de casa centrală la care
aceasta urmează să se afilieze sau, după caz, autorizația colectivă de constituire a rețelei
acordată de Banca Națională a României (copie);
– Dovezile privind efectuarea vărsămintelor aporturilor la capitalul social variabil
(copie);
– Declarațiile date pe proprie răspundere de administratori/directori/cenzori din care
să rezulte că îndeplinesc condițiile legale pentru deținerea acestor calități (originale);

153
– Dovada privind acceptarea expresă a mandatului de administrator/membru al
directoratului ori a însărcinării de cenzor/auditor de către persoanele care au fost numite prin
actul constitutiv (original);
– Specimenele de semnătură ale persoanelor împuternicite (original);
– Actele de identitate ale fondatorilor, administratorilor, directorilor, membrilor
consiliului de supraveghere, membrilor directoratului, cenzorilor, auditorilor persoane fizice
(copii certificate);
– Aprobarea prealabilă pentru conducători emisă de casa centrală sau, după caz, de
B.N.R. (copie);
– Certificatele de cazier fi scal pentru reprezentanții legali ai organizației cooperatiste,
care au domiciliul/ reședința/sediul în România sau pentru persoanele fizice sau juridice
străine, care au această calitate și sunt înregistrate fiscal în România sau, după caz,
declarația aut entică pe propria răspundere a persoanei fizice cetățean străin în nume propriu
sau ca reprezentant al persoanei juridice străine care nu este înregistrată fiscal în România
din care să rezulte că nu are datorii fiscale în original și, după caz, traducerea realizată de un
traducător autorizat a cărui semnătură să fie legalizată de un notar public;
– Actele de înregistrare ale cooperativelor de credit persoane juridice fondatoare ale
caselor centrale (copii);
– Copia actului de înregistrare a fondatorilo r persoane juridice (copie certificată),
hotărârea organului statutar al acestora privind participarea la constituirea organizației
cooperatiste precum și mandatul persoanei care a semnat actul constitutiv în numele și pe
seama fondatorului persoană juridi că (original), în cazul caselor centrale ale cooperativelor
de credit;
– Dovezile privind sediul principal / secundar al organizației (copii);
– Dacă este cazul, avizul privind schimbarea destinației imobilelor colective cu regim
de locuință, prevăzut de Legea nr. 230/2007 (completat pe formular -tip, original);
-Declarația -tip pe propria răspundere semnată de persoanele împuternicite (original),
din care să rezulte, după caz, că: organizația nu desfășoară, la sediul social sau la sediile
secundare, acti vitățile declarate o perioadă de maximum 3 ani ; – organizația îndeplinește
condițiile de funcționare prevăzute de legislația specifică în domeniul sanitar, sanitar –
veterinar, protecție mediului și protecției muncii, pentru activitățile precizate în decla rația-tip
În cazul caselor centrale ale cooperativelor de credit, dovada deciziei de asociere
(original) și/sau actele constitutive ale cooperativelor de credit implicate (copii certificate);

154

SECȚIUNEA 7.4
PROBLEME DE REZOLVAT

1. Grupurile de intere s economi. Cardu legal. Compara ție cu societă țile comerciale

2. Intreprinderile de stat. Forme de organizare

3. Forma de administrare a intreprinderilor de stat

4. Institu țiile bancare

5. Institu țiile cooperatiste

155

BIBLIOGRAFIE

1. Adam,(I), 2002, Drept civil, Drepturile reale, București , Editura All Beck;
2. Alexandresco (D), 1898, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român în
comparație cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine , Iași, vol. V.;
3. Alexandres co (D), 1906, Drept civil român. Tomul XI. Prescripția, București , Editura
Curierul judiciar;
4. Aormina (G.), 1994, Le Nouveau droit des procédures d'exécution et de distribution ,
Tome II, volume 2 , Vélizy (France), Editions du J. N. A;
5. L. Pop și prof. u niv. Corneliu Bârsan -Culegere de studii , , București, Editura Rosetti;
6. Bacaci (A), 1983, Excepțiile de procedură în procesul civil , Ed. Dacia Cluj -Napoca;
7. Bacaci (A), Dumitrache (C.V), Hageanu (C), 2001, Dreptul familiei , București, Editura
All Beck;
8. Bârsan (C), 2001, Dreptul civil. Drepturile reale principale, București, Editura All Beck;
9. Bârsan (C), 2005, Convenția europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole,
vol.I, Drepturi și libertăți, București, Editura All Beck;
10. Bârsan (C), Dret civil. D repturile reale principale , 2001, București, Editura All Beck,;
11. Bart (J), Histoire du droit prive’, 1998 Montchrestien,.
12. Beleiu (Gh), 2001, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Ediție revăzutã și adãugitã de M. Nicolae, și P. Truscã, Bucuresti, Ed. Universul Juridic;
13. Bodoașcă,(T), 2002, Competența instanțelor judecătorești în materie civilă, București,
Editura All Beck;
14. Boroi, (G) Drept civil, Partea generalã. Persoanele, 1998 , Editura All Beck, Bucuresti;
15. Boroi, (G), Drept procesual civil. Note de curs, 1993, București, vol.II, Editura
Romfel;
16. Brahic – Lambrez (C),2001, Comunication de pieces , Rep. Proc. Civ Editura Dalloz;
17. Buia (D), 1985, Curs de drept procesual civi l. Vol. II. Proceduri speciale , Cluj –
Napoca, Editura Universitatea B -B ;
18. Camuzet, (C.E.), 1999, Manuel des matieres de code de procedure civile , Paris, 7 –
edition, Maresco Jeune Librairie – Editeur.
19. Carbonier (J), 1969, Droit civil, Les obligations, Paris, Presses Universitaires de
France, Themis;
20. Cădere ( V.G), 1935, Tratat de procedură civilă , București Editura II;

156
Cârcei E, Constituirea grupurilor de interes economic, Revista de drept comercial Român
nr.9/2003, p.58

21. Cărpenaru (S) , 2007, Dreptul comercial român, București, Editura Universul Juridic;
22. Cărpenaru (S), Nemeș (V), Hotca (M.A), 2006, Noua lege a insolvenței, Legea nr.
85/2006, comentarii pe articole , București, Editura Hamangiu;
23. Ceterch (I), 1984, Istaria dreptului românesc , vol. II, București , Editura Academiei;
24. Ciobanu (M.V), Boroi (G), 2 005, Drept procesual civil, București, Editura All Beck;
25. Ciobanu (V. M.),1996, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Bucuresti, Editura
Național;
26. Costin (M), Minea (M), Radu (D), 1983, Dicționar de drept procesual civil, București,
Editura Știin țifică și Enciclopedică;
27. Deleanu (I), 2005, Tratat de procedură civilă, Vol.I, Editura All Beck, București;
28. Deleanu, (I), 2005, Tratat de procedură civilă , vol.I.,București, Ed. CH Beck;
29. Dogaru (I), 2002, Drept civil. Ideea curgerii timpului și consecințe le ei juridice , Editura
All Beck, București;
30. Escarra (J), 1951, Cours de droit commercial, Paris, Editura Siery;
31. Fanu Moca (A), 2006, Contenciosul fiscal , București, Editura C.H. Beck;
32. Filipescu (IP), 1996, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami;
Florescu, D.A.P , T. Mrejeru, , 2003, Drept societar, Ed. Lumina Lex, București;
33. Hamagiu (C), Rosetti (I), Băicoianu (A), Tratat de drept civil român , Editura All, vol. II,
București, 1998;
34. Hanga (V), 1977, Drept roman, Tratat , București, Editura Didactică și Pedagogică ;
35. Hanga (V), 1993, Istoria dreptului românesc, Iași, Editura Chemarea, , 1993;
36. Hanga (V), 1997, Drept privat roman. Tratat, Bucureșt i, Editura Didactică și
Pedagogică;
37. Hanga (V), 2002, Instituțiile lui I ustinian , Traducerea textului latin, București, Editura
Lumina Lex;
38. Heroveanu (H), 1926, Tratat teoretic și practic de procedurã civilă, vol. l, , Iași,
Institutul de Arte Grafice, Viata Româneascã;
39. Ionașcu (T) și alții, 1967, Tratat de drept civil , Buc urești, Editura Academiei Republicii
Socialiste România;
40. Ionașcu (T) și Barasch (E) , 1967, Nulitatea actului juridic civil, în Tratat de drept civil ,
Partea generală, vol. I, Bucuresti, Ed. Academiei;
41. Iorgovan (A) Tratat de drept administrativ;
42. Lazăr (I), 2002, Competența instanțelor judecătorești în procesul civil , Arad,Ed.
Servo -Sat, p. 11;

157
43. Leș (I), 1988, Sancțiunile procedurale în procesul civil român, București, Editura
Științifică și Enciclopedică;
44. Leș (I), 1999, Principii și instituții de drept proc esual civi l,vol. I, București, Ed. Lumina
Lex;
45. Leș (I), 2005, Codul de procedură comentat și adnotat , București, Editura All Beck,
46. Leș (I), 2008, Participarea părților în procesul civil , București, Editura CH. Beck;
47. Leș (I), 2008, Sancțiunile procedurale în materie civilă , București Editura Hamangiu,
48. Leș (I), 2001; Tratat de drept procesual civil, Bucuresti, Ed. All Beck,
49. Leș(I), 2008, Tratat de drept procesual civil , București Editura CH Beck;
50. Levy (L.P) et.Castaldo (A), 2002, Histoire du droit civil, Editura. Dalloz, Paris;
51. Lupulescu (D), 1987, Dreptul de proprietate comună a soților, București, Editura
Științifică și Enciclopedică;
52. Mărgineanu (F), Drept procesual civil , 2004, București Ediția VII, Editura All Beck;
53. Mãrgineanu, V. 1981, P rezumțiile în drept, Cluj- Napoca, Editura Dacia;
54. Minea (M.Ș), Chiriac (L,T), Costinaș (C.F), 2002, Dreptul finanțelor publice , Cluj –
Napoca, Editura Accent;
55. Monier (R), 1943, Manual elementaire de droit roman, Paris Editura Domat –
Montchrestien;
56. Motica, R.I., L. Be rcea,2005, Drept comercial român, Ed. Lumina Lex, București,
2005;
57. Nicolae (M), Prescripția extinctivă, București, Editura Rosetti, 2006;
58. Negru (V) și Radu (D), 1972, Drept procesual civil, București , Editura Didactică și
Pedagogică;
59. Perrot (R), Thery (Ph), 2000, Procedures civiles d’execution , Dalloz;
60. Perrot (R.), 2000, Procédures civiles d'exécution, Paris, a Editur Dalloz;
61. Perrot (R.), Procédures civiles d'exécution , Paris, Dalloz, 2000;
62. Pop (L), 1996, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura lumina Lex;
Chiriac (D), 2008, Tratat de drept civil, Contracte speciale , vol. I. București,
63. Pop (L). 1994, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor , Iași, Editura Chemarea;
64. Pop. (L), 2001, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale , Editura Lumina Lex;
65. Popescu (T.R), 1994, Drept civil. Introducere generală, București, Ed. Oscar Print;
66. Lupan (E), Sabău Pop (I), 2006, Tratat de drept civil. Partea generală , vol I, Editura.
CH. Beck, București;
67. Popescu (T.R), Anca (P), 1968, Teoria gen erală a obligațiilor , Editura Științifică,
București;

158
68. Porumb (G), 1960, Codul de procedură civilă comentat și adn otat, vol. II, Editura
Științifică, București,Ungureanu (O), 2000, Actele de procedură în procesul civil, Ediția a III
a, Editura Lumina Lex ;
69. Porumb (G), 1960, Codul de procedură civilă comentat și adn otat, vol. II., București,
Editura Științifică;
70. Porumb (G), 1964, Teoria generală a executării silite și unele proceduri speciale ,
București, Editura Științifică;
71. Puie(O), 2008, Executarea hotăr ârilor judecătorești în contenciosul administrativ
București , Editura C.H. Beck;
72. Ronald (H), 1986, Locutions latineset adages du droit franqais contemporain , vol. 2,
Paris Editura Dalloz;
73. Santai (I), 2005, Drept administrativ și știința administrației , Cluj-Napoca, Editura
Risoprint;
74. S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, 2004, Drept comercial, Ed. All Beck, București,
75. Stătescu (C), 1970, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale ,
București Editura Didactică și Pedagogică;
76. Stătescu ( C), Bârsan (C), 1995, Drept civil. Teoria generală a ob ligațiilor , Ed. All;
77. Stoienescu (I) , Porumb (G), 1966, Drept procesual civil român , Editura Didactică și
Pedagogică, București;
78. Stoienescu (I), și Hilsenrad (A), 1957, Procesul civil în R.P. R, București;
79. Șaguna (D.D), 2001, Tratat de drept financiar și fiscal , București, Editura All Beck,
80. Tãbârcã (M), 2003, Codul de procedurã comentat și adnotat, București, Editura
Rosetti;
81. Tăbârcă (M), 2005, Drept procesual civil , vol. II., Editura Universul juridic;
82. Tăbârcă (M), Buta (G), 2007, Codul de procedură civilă cometat și adnotat, cu
legislație, jurisprudență și doctrină , Bucuresti, Editura Universul Juridic;
83. Toader (C), 2003, Drept civil, Contracte speciale , București, Editura All Beck;
84. Tocilesc u (G), 1895, Curs de procedură civilă, vol. III, București, Tipografia Gutenberg;
85. Turcu (I), 2004, O perațiuni și contracte bancare, Tratat de drept bancar, Ed. Lumina
Lex, București, 2004,
86. Ungureanu (O), Jugastru (C), 2007, Drept civil. Persoanele, Editur a. Hamangiu ;
87. Ungureanu (O), 1998, Nulitățile procedurale civile, Editura All Beck, București;
88. Ungureanu (O), 2000, Actele de procedură în procesul civil, Ediția a III a, Editura
Lumina Lex;
89. Ungureanu (O), 2002, Dreptul civil. Introducere , București, Edit ura Rosetti;
90. Ungureanu (O), Nulitățile procedurale civile, București, Editura All Beck;
91. Velescu (A), 1965, Recursul civil , București, Ed. Științifică;

159
92. Véron (M.), 1989, Voies d'exécution et procédures de distribution , Paris, Editura
Masson;
93. Véron (M.), 1989, Voies d'exécution et procédures de distribution , Paris, Masson,
94. Vincent, (J.), 1999, Voies d'exécution et procédures de distribution , Paris, Editura,
Dalloz;
95. Vincent, (J.), 1999, Voies d'exécution et procédures de distribution , Paris,19e, Editura
Dalloz,
96. Vonica,R. P., 2000, Dreptul societăților comerciale, Ed. Lumina Lex, București ;
97. Zilberstein, (S),. Ciobanu ( MV), 2001, Tratat de executare silită , București, Editura
Lumina Lex;
Zlătescu (D),