.drept Civil. Dreptul de Proprietate Limite Si Restrictii
UNIVERSITATEA : SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENTA
Absolvent:
CONSTANTA 2004
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT
LUCRARE DE LICENTA
DREPT CIVIL :
DREPTUL DE PROPRIETATE.
LIMITE SI RESTRICTII
Coordonator stiintific
Absolvent:
CONSTANTA 2004
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1
Dreptul de proprietate
1.1. Noțiuni generale
1.2. Definiția dreptului de proprietate
1.3. Proprietatea în dreptul roman
1.4. Proprietatea în vechiul drept românesc
1.5. Proprietatea în Codul civil român
1.6. Atributele dreptului de proprietate
1.7. Caracterele dreptului de proprietate
1.8. Garanția proprietății prin Constituție
Capitolul 2
Formele dreptului de proprietate
2.1. Considerații generale
2.2. Proprietatea privată
2.3. Proprietatea publică
Capitolul 3
Exercitarea dreptului de proprietate în limitele legii
3.1. Aspecte generale
3.2. Restricții stabilite prin voința titularului
3.3. Restricții legale ale dreptului de proprietate
3.3.1. Limitări ale dreptului de dispoziție
3.3.2. Limitări ce decurg din raportul de vecinătate
3.3.3. Limitări ale folosinței bunurilor
3.3.4. Folosirea subsolului proprietății imobiliare de către autorități
Capitolul 4
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică
4.1. Noțiune
4.2. Obiectul exproprierii
4.3. Utilitatea publică
4.4. Procedura exproprierii
4.5. Efectele exproprierii
4.6. Abuzul de drept în materia proprietății
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Dreptul de proprietate, fiind cel mai important drept patrimonial, se bucură de o protecție juridică aparte, menită să îi asigure exercitarea nestingherită. Datorită complexității conținutului său juridic, dreptul de proprietate este singurul dintre drepturile patrimoniale care se poate dezmembra în alte drepturi a căror manifestare exterioară să reprezinte una dintre funcțiile sale dominante.
În concepția clasică, alcătuită după tradiția dreptului roman, proprietatea apare ca prototipul dreptului real absolut. De asemenea, dreptul de proprietate este un drept exclusiv și perpetuu. Dar, oricât de absolut ar fi reglementat prin lege, dreptul de proprietate nu ar prezenta vreo autoritate și nici interes, decât în măsura în care exercițiul lui este garantat și protejat. În acest scop legea pune la îndemâna proprietarului un complex de mijloace de apărare – specifice și nespecifice – a dreptului său. Aceste mijloace de apărare sunt reprezentate de acțiunile prin care titularul dreptului de proprietate tinde să înlăture atingerile aduse acestui drept și să obțină restabilirea lui.
În sistemul nostru de drept, proprietatea beneficiază de o dublă garanție: o garanție de ordin constituțional și o garanție de drept comun, manifestată prin mijloace juridice de apărare.
Prin proprietate se înțelege totalitatea relațiilor dintre oameni privind însușirea bunurilor, relații reglementate de norme sociale specifice diferitelor epoci istorice. Proprietatea presupune deci exercitarea atributelor de proprietar asupra unor bunuri determinate sau determinabile în mod direct și nemijlocit. Conținutul dreptului de proprietate include mai multe elemente: însușirea ca posesie, folosirea obiectului proprietății, dispoziția asupra acestuia, dreptul de a culege fructele ca și dreptul de gospodărire, administrare și gestionare.
Particularitățile dreptului de proprietate constau în aceea că proprietarul exercită atributele acestui drept în putere proprie și în interes propriu. Aceasta înseamnă că el se supune numai legii, în timp ce persoanele care exercită unele atribute ale dreptului de proprietate o fac în temeiul voinței proprietarului și al legii, proprietarul fiind acela care determină limitele de exercitare a acestor atribute. De asemenea, proprietarul exercită atributele dreptului său în interesul propriu, adică este singurul subiect de drept care exercită personal sau prin alte persoane plenitudinea atributelor dreptului de proprietate, conform propriului său interes.
Dreptul de proprietate se poate dezmembra în alte drepturi a căror manifestare exterioară să reprezinte una dintre funcțiile sale dominante, și anume aceea de a folosi un lucru, de a trage din el foloasele sau de a-i culege fructele și de a dispune de el.
În prezent există două forme de proprietate: privată și publică.
Forma proprietății private este expres consacrată în Constituție. Dreptul de proprietate privată este garantat printr-o dispoziție constituțională prin care se prevede că „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Dreptul de proprietate privată este dreptul care aparține persoanelor fizice, juridice, statului sau unităților administrativ teritoriale asupra unor bunuri imobile sau imobile, exercitând asupra lor atributele dreptului de proprietate, în mod exclusiv și perpetuu, prin putere și în interes propriu, în condițiile determinate de lege. Proprietatea privată este alienabilă (se află în circuitul civil), prescriptibilă, sesizabilă, (bunurile care formează obiectul ei vor putea fi urmărite de creditori, pentru satisfacerea creanțelor lor). Dreptul de proprietate privată este un drept exclusiv și perpetuu și are caracter nelimitat, sub aspectul bunurilor care pot aparține acestui drept de proprietate.
Bunurile care nu sunt ale particularilor fac parte din proprietatea publică și nu pot fi înstrăinate decât după regulile și formele prescrise anume pentru ele. Proprietatea publică prezintă următoarele caracteristici: caracterul imprescriptibil, insesizabil și inalienabil. Bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară, prin acte juridice civile și nici pe cale forțată, prin expropriere.
În perioada modernă au început să fie aduse tot mai multe restricții dreptului de proprietate. În general, sub pretextul unor necesități sociale, prin diferite acte normative, statul a impus și impune o serie de limite dreptului de proprietate.
Există mai multe categorii de asemenea limitări. Astfel, în primul rând, există limitări care privesc exercițiul atributului dispoziției juridice asupra bunurilor proprietatea unor subiecte de drept, fie persoane fizice, fie persoane juridice, de drept public sau de drept privat. Avem în vedere aici bunurile declarate de lege ca fiind inalienabile, definitiv sau temporar sau alienabile în condiții restrictive. În al doilea rând, există limitări ale exercițiului dreptului de proprietate care decurg din raporturile de vecinătate. În al treilea rând, legea reglementează limitări temporare sau definitive ale folosinței bunurilor, cum ar fi în materia rechizițiilor. În al patrulea rând, există limitări ale exercițiului dreptului de proprietate rezultate din folosirea subsolului oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general. În sfârșit, există limitări care conduc, în condițiile legii, la pierderea dreptului de proprietate privată prin exproprierea pentru lucrări de interes public.
Restricții stabilite prin voința titularului. De regulă, titularul exercită singur atributele dreptului de proprietate. Uneori, din cele mai diverse motive, o parte din aceste atribute sunt înstrăinate. Raportat la cele trei motive, dreptul de proprietate se dezmembrează, astfel luând naștere uzufructul, uzul, abitația, servitutea și superficia. Prin convenții, se limitează caracterul exclusiv al dreptului de proprietate.
Restricții legale ale dreptului de proprietate
A. Limitări ale dreptului de dispoziție
a) Bunuri inalienabile definitiv sau temporar sau alienabile condiționat. Principalele situații de inalienabilitate a unor bunuri sunt: lucrurile nesusceptibile de apropriere privată (razele soarelui, aerul, apa etc.); bunurile din domeniul public; drepturile de uzufruct, uz, abitație; corpul uman, precum și elementele acestuia.
b) Bunuri care nu pot circula decât în condiții restrictive. Printre acestea pot fi enumerate: bunurile monopol de stat; armele și munițiile; materialele explozive; deșeurile toxice; obiectele de cult.
Sancțiunea care intervine în cazul încheierii de acte juridice cu înfrângerea dispozițiilor legale privitoare la interdicția de înstrăinare a unor bunuri și la condițiile restrictive de circulație a altora este nulitatea actului.
B. Limitări ce decurg din raportul de vecinătate:
a) Raporturi de vecinătate cu caracter de drepturi reale. Servituțile legale și cele naturale acționează ca îngrădiri normale ale exercițiului dreptului de proprietate, impunând proprietarilor învecinați anumite reguli de comportament.
b) Raporturi de vecinătate care constituie sarcini reale. Terenurile care prin degradare și poluare și-au pierdut, total sau parțial, capacitatea de producție pentru culturi agricole sau silvice vor fi constituite în așa-numite perimetre de ameliorare cu privire la care se vor elabora măsuri și lucrări specifice, de natură să conducă la redarea potențialului agricol sau silvic pentru aceste categorii de terenuri. Deținătorii lor sunt obligați să le pună la dispoziția organelor chemate a executa lucrările prevăzute în proiectul de ameliorare întocmit.
c) Raporturi de vecinătate constituite prin asumarea de obligații contractuale între proprietari învecinați. Asemenea obligații pot rezulta din convenții încheiate între proprietarii învecinați, care, pe această cale, pot stabili între ei drepturi și obligații similare în conținutul lor cu cele care iau naștere în temeiul unor servituți.
d) Raporturi faptice de vecinătate.
C. Limitări ale folosinței bunurilor. Rechiziția reprezintă o măsură excepțională, prin care organele autorității publice împuternicite prin lege obligă agenții economici, instituțiile publice, precum și alte persoane juridice și fizice la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile forțelor destinate apărării naționale sau autorităților publice în situații speciale, și anume: declararea mobilizării generale sau parțiale ori a stării de război, instituirea stării de urgență sau de asediu, concentrări, exerciții și antrena-mente de mobilizare, prevenirea, localizarea, înlăturarea urmărilor unor dezastre, cât și pe timpul acestor situații.
D. Folosirea subsolului proprietății imobiliare de către autorități. Potrivit Constituției, pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității. Titularii dreptului de folosință a subsolului proprietăților imobiliare de care vorbește textul constituțional sunt autorități publice, adică statul sau unitățile administrativ-teritoriale, indiferent cine execută lucrările de interes general. Dacă folosința subsolului este de natură să producă daune solului, plantațiilor sau construcțiilor sau alte daune imputabile autorității care-l folosește, proprietarul are drept la despăgubiri.
Nu putem încheia studiul problematicii limitărilor și restricțiilor dreptului de proprietate fără a vorbi despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Potrivit dispozițiilor constituționale, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. La fel dispune și Codul civil, conform căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. Din punct de vedere juridic exproprierea poate fi definită ca actul puterii de stat competente, prin care se realizează trecerea în proprietate publică a unor bunuri imobile proprietate privată, necesare exși pentru alte daune imputabile autorității. Titularii dreptului de folosință a subsolului proprietăților imobiliare de care vorbește textul constituțional sunt autorități publice, adică statul sau unitățile administrativ-teritoriale, indiferent cine execută lucrările de interes general. Dacă folosința subsolului este de natură să producă daune solului, plantațiilor sau construcțiilor sau alte daune imputabile autorității care-l folosește, proprietarul are drept la despăgubiri.
Nu putem încheia studiul problematicii limitărilor și restricțiilor dreptului de proprietate fără a vorbi despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Potrivit dispozițiilor constituționale, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. La fel dispune și Codul civil, conform căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. Din punct de vedere juridic exproprierea poate fi definită ca actul puterii de stat competente, prin care se realizează trecerea în proprietate publică a unor bunuri imobile proprietate privată, necesare executării unor lucrări de interes public, în schimbul unei despăgubiri. Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local, conform legii exproprierii.
Lucrările pentru a căror realizare este necesară exproprierea includ: prospecțiuni și explorări geologice; extracția și prelucrarea substanțelor minerale utile; instalații pentru producerea energiei electrice; căile de comunicații; sistemele de alimentare cu energie electrică, telecomunicații, gaze, termoficare, apă, canalizare; instalații pentru protecția mediului; îndiguiri și regularizări de râuri, lacuri de acumulare pentru surse de apă și atenuarea viiturilor; derivații de debite pentru alimentări cu apă și pentru devierea viiturilor; stații hidrometeorologice, seismice și sisteme de avertizare și prevenire a fenomenelor naturale periculoase și de alarmare a populației; sisteme de irigații și desecări; lucrări de combatere a eroziunii de adâncime; clădirile și terenurile necesare construcțiilor de locuințe sociale și altor obiective sociale de învățământ, sănătate, cultură, sport, protecție și asistență socială, precum și de administrație publică și pentru autoritățile judecătorești; salvarea, protejarea și punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice, precum a parcurilor naționale, rezervațiilor naturale și a monumentelor naturii; prevenirea și înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale; apărarea țării, ordinea publică și siguranța națională.
Procedura exproprierii se derulează în trei etape reglementate distinct de lege: a) declararea de utilitate publică a exproprierii; b) măsuri pregătitoare exproprierii; c) exproprierea propriu-zisă și stabilirea despăgubirilor. Efectul esențial al exproprierii este acela al trecerii imobilului expropriat din proprietate privată în proprietate publică, prin hotărâre judecătorească, liber de orice sarcină.
Concluzionând, nu poate fi negat rolul statului în cadrul vieții sociale. El trebuie să asigure armonizarea celor două forme de proprietate, interesul individual trebuind să fie îmbinat cu cel colectiv. Așadar, este firesc să existe diverse limitări ale exercițiului atributelor dreptului de proprietate cuprinse în reglementări legale de natură administrativă sau civilă, limitări care nu trebuie privite ca abuzuri ale statului, ci ca necesități ale vieții sociale normale.
Capitolul 1
Dreptul de proprietate
1.1. Noțiuni generale
Proprietatea este forma juridică ce corespunde noțiunii economice, sociale, generale de apropriere. Ea a fost percepută de oameni, încă din momentul în care au ieșit din starea primitivă, ca fiind absolut necesară vieții. Oamenii nu au putut trăi, iar mai pe urmă progresa, decât apropriindu-și bunurile ce îi înconjurau.
Studiind evoluția proprietății se poate spune că dreptul de proprietate a evoluat de la o primă fază în care se prezenta sub o formă precară, către un drept de proprietate aproape absolut. Astfel, de la o coposesie temporară, a mers către o proprietate temporară, apoi la una definitivă și, în sfârșit, la proprietatea individuală considerată ca un drept absolut în folosul proprietarului. În această evoluție, proprietatea colectivă a început prin a se aplica proprietății mobiliare și apoi celei imobiliare.
În societatea primitivă întâlnim aproprierea fructelor și a productelor. Ulterior, pe măsura evoluției societății, se întâlnește aproprierea individuală a bunurilor și a uneltelor de muncă.
Proprietatea este un drept ce poartă asupra lucrurilor (res). În vremurile îndepărtate ea purta asupra obiectelor ce condiționau însăși viața: unelte de vânătoare, veșminte, produse necesare întreținerii. Mai târziu, de la viața de trib în care oamenii erau reuniți în mici grupuri nomade, în care proprietatea avea forma colectivă și se aplica mai ales turmelor de animale, s-a evoluat către faza proprietății familiale, iar mai apoi, în interiorul familiei, treptat, individul a căutat să posede singur un patrimoniu, distinct de al celorlalți. S-a ajuns astfel la proprietatea individuală.
Se poate spune deci că istoria dreptului de proprietate se confundă cu aceea a civilizației omenești. În acest context este de relevat că, inițial, proprietatea individuală a purtat asupra bunurilor mobiliare, în timp ce proprietatea colectivă și familială au purtat asupra pământului încă din antichitate (la egipteni, greci, romani, evrei, fenicieni, geți, daci etc.). Câtă vreme deținerea, conservarea și utilizarea personală și exclusivă lucrurilor se realiza ca rezultat al unei activități proprii ori ca simpla luare în stăpânire a obiectelor din natură, apropierea bunurilor avea natura unei simple relații economice de proprietate.
Instinctul social, tendința omului de a trăi în colectivitate a determinat diverse moduri de organizare socială ce au culminat cu apariția statului și a dreptului. Prin intermediul statului și dreptului, aproprierea bunurilor, relația economică de proprietate, a îmbrăcat haina juridică devenind drept de apropriere, drept de însușire, drept de proprietate.
Acest fenomen se reflectă pregnant și în procesul apariției și evoluției proprietății în dreptul roman, a tipurilor și a formelor sale de manifestare.
În epoca prestatală a Romei, proprietatea asupra pământului era colectivă, cu excepția a două iugăre de pământ care se aflau în proprietatea familială (pentru loc de casă și grădină). Cuvântul proprietas apare mult mai târziu, fiind întrebuințat, potrivit documentelor, pe la începutul secolului al II-lea î.e.n. Primii termeni în materie de proprietate au fost mancipium (a lua cu mâna), care desemna proprietatea și herus, ce îl indica pe proprietar. Ulterior, proprietatea era desemnată de cuvintele dominium ex jure quiritium, iar proprietarul de cuvântul dominus. Termenii de dominium și dominus indicau ideea de a stăpâni un animal, iar la modul general stăpânirea bunurilor mobile. Pentru a defini averea, romanii foloseau cuvintele pecunia și familia, separate sau împreună (în Legea celor XII Table din anul 450 î. Ch.). Pecunia, care derivă din pecus (turmă) în epoca primitivă, trebuie raportat la proprietatea asupra animalelor și evidențiază faptul că primul mijloc de schimb erau animalele din turmă. Familia avea sensul de bunuri casnice, mobile.
Se poate concluziona că, în timpurile primitive la romani, proprietatea individuală viza numai bunurile mobile. O dată cu dezvoltarea societății, și bunurile imobile au constituit obiect de proprietate individuală. Obiecte ale proprietății au fost considerate chiar și oamenii. Obiectele dreptului de proprietate au fost împărțite în trei categorii: bunurile, animalele și animalele care cugetă (sclavii). Sclavii erau considerați ca lucruri și puteau fi vânduți, abandonați, chiar omorâți și transmiși prin succesiune ca și celelalte bunuri ale defunctului. Pe măsură, însă, ce popoarele s-au organizat în stat, pe aceeași măsură, proprietatea este reglementată și sancționată de puterea politică.
În concluzie, proprietatea a început prin a fi posesie, apoi proprietate colectivă și în cele din urmă a devenit individuală.
1.2. Definiția dreptului de proprietate
Ca noțiune economică, prin proprietate se înțelege totalitatea relațiilor dintre oameni privind însușirea bunurilor, relații reglementate de norme sociale specifice diferitelor epoci istorice.
Sub acest aspect, proprietatea presupune exercitarea atributelor de proprietar asupra unor bunuri determinate sau determinabile în mod direct și nemijlocit. Ca raport social-economic, proprietatea exprimă aproprierea unor bunuri corporale sau incorporale de către titularii ei ca și exercitarea de către aceștia a atributelor proprietății prin putere proprie și în interes propriu, dar cu respectarea dispozițiilor legale.
În ceea ce privește conținutul dreptului de proprietate, în literatura economică s-a apreciat că acesta include mai multe elemente: însușirea ca posesie, folosirea obiectului proprietății, dispoziția asupra acestuia, dreptul de a culege fructele ca și dreptul de gospodărire, administrare și gestionare. Din această perspectivă, conținutul economic al dreptului de proprietate, în viziunea actuală, se apropie de cel juridic.
În literatura de specialitate, s-a considerat că dreptul de proprietate este „cel mai întins dintre toate drepturile reale și cel mai complet dintre toate drepturile subiective”, deoarece conferă titularului său exercițiul tuturor prerogativelor pe care legea i le recunoaște.
De asemenea, proprietatea a fost caracterizată ca „un drept în virtutea căruia o persoană poate să facă dintr-un lucru tot ce dorește, o completă libertate de acțiune fiind recunoscută proprietarului asupra lucrului care face parte din dreptul său de proprietate”, în afară de excepțiile fixate prin lege ori convenție.
Codul Civil francez în articolul 544 dă dreptului de proprietate o definiție devenită clasică. Ea a fost preluată în Codul civil român de la 1864 în articolul 480. Legiuitorul român definește în art. 480 Cod civil dreptul de proprietate ca fiind „dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”. S-a reproșat acestei formulări că a utilizat termenul nejuridic „a se bucura” spre a exprima atributele clasice ale acestui drept: jus utendi și jus fruendi ori că a omis menționarea caracterului perpetuu al acestuia. În ce privește sublinierea în definiție a caracterului absolut, s-a considerat că ad literam acesta este antijuridic și antisocial. Într-o opinie contrară, s-a remarcat caracterul intuitiv și practic al definiției date în articolul 480 Cod civil, aceasta fiind construită prin enumerarea atributelor și a caracterelor dreptului de proprietate. Cu privire la termenul „a se bucura” s-a apreciat că acesta trebuie interpretat ca exprimând dreptul de a întrebuința bunul (usus) și de a-i culege fructele (fructus).
Completând prevederile art. 480 Cod civil, art. 482 precizează că: „proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ce produce lucrul și asupra tot ce se unește ca accesoriu cu lucrul într-un mod natural sau artificial”.
Unii autori au criticat această definiție, atât pentru faptul că dreptul de proprietate este considerat numai prin unele dintre atributele sale – usus și abusus – un alt atribut (fructus) fiind ilustrat de textul art. 482 Cod civil, cât și pentru că ignoră unul dintre caracterele sale esențiale și anume perpetuitatea, punând un accent mai mare pe celelalte două, respectiv caracterul său absolut și exclusiv.
Alți autori consideră că definirea dreptului de proprietate doar prin atributele sale nu surprinde esența lui, respectiv conținutul social economic. Astfel este posibil ca unele dintre atributele dreptului de proprietate să aparțină altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, „fie în temeiul unui drept real derivat din cel de proprietate, fie în temeiul unui raport juridic obligațional”.
Iată de ce pentru definirea dreptului de proprietate trebuie determinată „poziția specifică” a celor cărora le aparțin ori exercită atributele dreptului de proprietate.
În acest context, particularitățile dreptului de proprietate constau în aceea că proprietarul exercită atributele acestui drept în putere proprie și în interes propriu. Aceasta înseamnă că el se supune numai legii, în timp ce persoanele care exercită unele atribute ale dreptului de proprietate o fac în temeiul voinței proprietarului și al legii, proprietarul fiind acela care determină limitele de exercitare a acestor atribute.
De asemenea, proprietarul exercită atributele dreptului său în interesul propriu, respectiv este singurul subiect de drept care exercită personal sau prin alte persoane plenitudinea atributelor dreptului de proprietate, conform propriului său interes.
Se poate concluziona că, sub aspect economic, dreptul de proprietate exprimă aproprierea unor bunuri materiale.
Sub aspect juridic, în literatura de specialitate dreptul de proprietate a căpătat mai multe definiții ce au în vedere, în principal, toate cele trei atribute: posesia, folosința și dispoziția, pe care acest drept le conferă proprietarului.
Conturarea dreptului de proprietate numai prin atributele pe care acesta le conferă titularului său nu surprinde însă conținutul său social-economic, respectiv modul în care sunt exercitate aceste atribute. De aceea unii autori au considerat că pentru definirea dreptului de proprietate, pe lângă enunțarea atributelor prin care el se exteriorizează, trebuie precizată și poziția celui căruia îi aparțin sau a celui care le exercită. Din acest punct de vedere, dreptul de proprietate este „acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente.
Criticile aduse definiției legale a dreptului de proprietate explică tendința autorilor de a elabora formulări proprii, care să dea deplină claritate acestui concept noțional. Această tendință a fost accentuată de evoluția reglementării juridice, de necesitățile jurisprudenței cât și de progresele cercetării în materia drepturilor subiective.
În secolul trecut, definirea dreptului de proprietate s-a făcut mai ales în termenii teoriei dreptului natural, voința titularului fiind considerată factor esențial. În acest sens dreptul de proprietate a fost definit ca „virtutea in temeiul căreia un lucru este supus în mod absolut și exclusiv voinței unei persoane”. Formularea aparține autorilor francezi Aubry și Rau și a fost utilizată și în dreptul nostru până în primele decenii ale secolului XX.
O altă definiție de referință ce subliniază și limitele în care voința titularului se poate manifesta este și aceasta: „dreptul de proprietate este dreptul asupra unui lucru, în virtutea căreia, lucrul se află supus în mod exclusiv și perpetuu la puterea unei persoane sau a celor care îl dobândește de la ea și care se manifestă prin facultatea de a servi, a se bucura și a dispune în mod liber de acel lucru”.
În opinia altor autori se insistă pe relația de stăpânire ori asupra relației de apartenență. De pe o altă poziție, unii autori definesc dreptul de proprietate în raport cu utilitatea sa, precum în definiția: „dreptul de proprietate este puterea de a uza de un lucru și de a profita în mod exclusiv și perpetuu de toată utilitatea pe care acest lucru este susceptibil să o procure”, ori în formularea: dreptul de proprietate consistă în folosirea întregii utilități a unui lucru, de aceea s-a numit plena in re potestat.
Considerând că folosirea unui număr redus de elemente de definire nu asigură claritatea necesară, o serie de autori au inclus în definițiile date dreptului de proprietate și atributele, caracterele ori scopul acestui drept.
Desigur că în astfel de situații s-a renunțat la exprimarea scurtă, intuitivă, preferându-se formulări complexe, cu un grad mare de cuprindere, precum în următoarele definiții: „dreptul de proprietate este acel drept subiectiv ce dă expresie aproprierii – într-o anumită formă socială și ținând seama de sistemul raporturilor de clasă istoricește determinate – unui lucru, drept ce permite individului sau colectivității, putere proprie și în interesul său propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente” ori „dreptul de proprietate este dreptul subiectiv ce dă expresie aproprierii unui lucru – într-o anumită formă socială, ținând seama de sistemul relațiilor de producție existente – și care permite individului sau colectivității, să posede, să folosească și să dispună de lucrul respectiv, fie direct și nemijlocit, ca efect al punerii în valoare de către titularul lor a drepturilor reale principale constituite asupra lui, în cadrul și cu respectarea legislației existente”.
Tot astfel dreptul de proprietate a fost definit ca „drept real care conferă titularului sau persoanei fizice sau juridice atributele de posesie, de folosință și de dispoziție asupra unui lucru, pe care le exercita în mod exclusiv și absolut din putere proprie și interes propriu”.
Tendințele arătate se reflectă, mai mult sau mai puțin evident și în formulările date dreptului de proprietate în doctrina noastră juridică în ultimii ani.
Astfel, într-o opinie, dreptul de proprietate a fost definit ca: „drept real ce conferă titularului dreptul de a întrebuința lucrul potrivit naturii ori destinației sale, de a-l folosi și de a dispune de el, în mod exclusiv și perpetuu, în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale”.
Într-o altă opinie, dreptul de proprietate a fost definit ca: „drept subiectiv care permite titularului său, persoană fizică sau juridică, să posede, să folosească și să dispună liber de un lucru care se află supus în mod exclusiv si perpetuu, în puterea proprie a titularului său.”
Într-o formulare sintetică, dreptul de proprietate a fost definit ca „drept real potrivit căruia titularul se poate bucura și poate dispune de lucrul său, în condițiile legii, cu respectul drepturilor omului”.
Cele expuse, conduc la concluzia că, în materia definirii dreptului de proprietate, opiniile autorilor sunt divergente cu privire la fundamentare, natură, atribute, caractere și utilitate a dreptului, și că, în raport de reglementarea juridică a acestui drept și poziția majoritară a doctrinei, o parte a elementelor de definire utilizate sunt susceptibile de critică.
1.3. Proprietatea în dreptul roman
a. Faza primitivă
Romanii primitivi au cunoscut proprietatea colectivă, atât sub forma proprietății întregului grup de indivizi ce forma un trib sau o gintă, cât și sub forma proprietății familiale, cea mai durabilă și care a lăsat o puternică amprentă în dreptul roman.
În literatura juridică s-a afirmat că proprietatea privată a fost o permanență a civilizației romanilor, că ei au cunoscut-o încă din momentul fondării cetății. Aceste teorii care văd rădăcinile unor instituții juridice în factori psihologici și nu în condițiile materiale sunt contrazise de numeroasele urme pe care proprietatea colectivă, dominantă în epoca prestatală, le-a lăsat atât în domeniul public cât și în domeniul privat. În acest sens, sunt de menționat urmele pe care proprietatea colectivă le-a lăsat asupra mancipațiunii, asupra formelor cerute pentru revendicarea unui lucru și asupra sistemului succesiunii legale.
În ceea ce privește coproprietatea familială, heredium, probele existenței acestei coproprietăți constau în: succesiunea ab intestat; expresia heredias sui, în sensul că moștenitorul preia un lucru care era deja al său; descendentul omis de la succesiune își moștenește tatăl, cu excepția cazului în care fusese exheredat prin testament; dreptul de moștenire al agnaților.
Întrucât coproprietatea familială era dominată de puterile șefului familiei, putea fi confundată cu proprietatea individuală a acestuia. Spre exemplu, copiii, sclavii, soția erau cu toții aserviți, el fiind proprietarul absolut al lucrurilor si persoanelor din familie. Dacă era patrician, în jurul lui se grupau și clienții.
Proprietatea era exprimată la acea dată prin cuvântul mancipium, ce mai târziu s-a numit mancipatio, prin care se transfera puterea sau proprietatea.
Poporul primitiv roman avea ca singuri cetățeni pe membrii ginții, iar sub protecția lor erau clienții. Între aceștia, a apărut o nouă categorie, și anume plebeii, în opunere cu vechii cetățeni, numiți patres (patricieni).
Plebeii erau fie persoanele cucerite în lupte și care nu au devenit sclavi, astfel încât neavând patron nu aveau protector decât pe rege, fie vechii clienți rămași fără patron. Plebeii nu posedau pământ, iar patricienii se opuneau să le fie acordat. Cucerirea de noi teritorii care au devenit ager publicus, proprietatea statului roman, a permis regilor romani să le concedeze și plebeilor porțiuni din pământul cucerit, ce astfel le-a fost atribuit individual. Această operațiune a pus bazele proprietății individuale.
Temeiurile proprietății le constituie, așadar, cucerirea și concesiunea statului care era considerat ca reprezentantul poporului și în această calitate, stăpânitorul pământurilor cucerite. Porțiunile de pământ concedate se numeau assignata, fiind de dimensiuni reduse și puțin numeroase.
Alte părți din terenul ce constituia ager publicus, au fost arendate de stat patricienilor de la care încasa o dijmă. Ulterior, patricienii care făceau parte din senat nu au mai plătit dijma, deși tocmai dijma era cea care distingea aceste possessiones precare și revocabile de proprietatea quiritară. În timp, acești arendași s-au considerat proprietari, iar statul și-a diminuat veniturile întrucât nu mai încasa dijma, și domeniul public a fost transformat în domeniu privat.
În concluzie, se poate spune că proprietății colective a ginții și a herediului le-a urmat proprietatea individuală, pe lângă care coexistau possessiones ce compuneau ager publicus.
b. Proprietatea quiritară
Romanii au cunoscut proprietatea privată încă din epoca regalității, sub forma proprietății quiritare (a cetățenilor romani), numită dominium ex jure quiritium, aceasta fiind o instituție accesibilă numai cetățenilor romani la început, iar mai târziu și acelora care participau la dreptul civil roman în materia proprietății, prin concesiunea jus comercii. Acest tip de proprietate nu putea avea ca obiect decât lucruri susceptibile de proprietate romană și nu putea fi dobândită decât prin moduri limitate la care numai cei ce aveau jus comercii puteau lua parte.
Proprietatea quiritară a fost definită nu de comentatorii romani, ci de către comentatorii posteriori ca fiind jus utendi, jus fruendi și jus abutendi. Jus utendi reprezintă dreptul de a se folosi de lucru; jus fruendi este dreptul de a culege fructele; jus abutendi, dreptul de a dispune, ceea ce înseamnă fie a distruge lucrul, fie a-l înstrăina. Definiția proprietăți quiritare se regăsește și în textele jurisconsulților clasici. Dar dacă semnificația termenilor usus și fructus (folosința și fructele) este identică, în ceea ce privește abusus, jurisconsulții romani înțelegeau doar faptul de a consuma un lucru de la primul uz.
Referitor la trăsăturile caracteristice ale proprietății quiritare, trebuie subliniat atât caracterul absolut al acesteia, cât și cel perpetuu. Astfel, proprietarul este stăpânul absolut al lucrului, exercitarea dreptului său nefiind supusă vreunei îngrădiri. Cu alte cuvinte, proprietarul unui sclav putea chiar să îl ucidă, iar dacă era vorba de un teren, proprietarului îi aparținea tot ceea ce se afla pe sol, dar și în subsol, deci plante, construcții, comori.
În ceea ce privește persoanele cărora le aparținea dominium ex jure quiritium, acestea erau inițial, după cum am menționat deja, numai cetățenii romani, iar ulterior latinii coloniari (cetățenii romani care emigraseră în colonii) care nu mai aveau drepturi politice, dar își păstraseră drepturile civile și mai târziu latinii iuniani, categorie care a fost creată în timpul lui August și care erau declarați liberi în drept dar nu erau cetățeni romani.
Latinii iuniani, erau asimilați în parte cu latinii coloniari, în sensul că puteau să efectueze acte juridice în nume propriu, să înstrăineze prin acte între vii și chiar prin donații, însă le era interzis a dispune prin testament, iar patrimoniul lor rămânea cu titlu de peculiu patronilor lor. În fine, această categorie de proprietate putea fi obținută și de peregrini, în anumite condiții, respectiv în baza unei concesiuni speciale.
Commercium, ca și celelalte drepturi, putea fi acordat unui peregrin, numai în mod special concesiunea era individuală și viageră.
În privința lucrurilor susceptibile de dominium ex jure quiritium, de regulă, numai bunurile care erau în comerț puteau forma obiectul proprietății quiritare. În ceea ce privește mobilele, orice lucru putea să aparțină ex jure quiritium unei persoane care avea jus commercii. În schimb, pentru imobile dreptul a fost restrâns, mai întâi pentru pământul roman – ager romanus – și apoi a fost extins asupra teritoriului coloniilor, Latiumului și în fine Italiei.
c. Proprietatea pretoriană
Pretorul, dând expresie cerințelor sociale, a urmărit ca situația cetățeanului roman să fie egală cu a peregrinului pentru ca și acesta din urmă să dobândească proprietatea după dreptul ginților. În consecință, fără a califica dreptul recunoscut peregrinilor, l-a denumit doar prin efectul pe care îl producea, zicând că lucrul se afla în bunurile celui ce-l dobândea. Totodată a menținut în favoarea vânzătorului, dreptul său anterior, cu oarecare prerogative, sub numele de nudum jus quiritium. În acest mod un lucru avea doi proprietari, unul după dreptul civil și altul după dreptul ginților. Astfel pretorul a creat un drept nou fără să îl stingă pe cel vechi și de aici coexistența a două proprietăți – duplex domenium. Cu alte cuvinte, pretorul a acordat, prin mijloacele de care dispunea (acțiune și excepție), protecție juridică cumpărătorului, creând astfel o proprietate specială celui ce a achiziționat un res mancipi, fără să fi utilizat formele solemne pentru transmiterea lucrului.
Această proprietate nu avea o denumire proprie, ci era desemnată de romani prin expresia „lucrurile care sunt in bonis” (în bunurile cuiva), iar proprietarul pretorian era denumit „acela care are acțiunea publiciană”, întrucât pretorul nu putea crea direct un drept, ci numai pe calea acțiunii. Până la împlinirea termenului de uzucapiune existau doi proprietari: Proprietarul quiritar, care avea doar teoretic un drept de proprietate și proprietarul pretorian, care era în fapt adevăratul proprietar. La împlinirea uzucapiunii proprietatea pretoriană dispărea, fiind transformată în proprietate quiritară.
d. Proprietatea peregrină
O dată cu dezvoltarea comerțului, unii peregrini au acumulat mari averi. În climatul de expansiune a schimbului de mărfuri, romanii au fost nevoiți să recunoască peregrinilor, partenerii lor de afaceri, un drept de proprietate distinct.
Proprietatea peregrină nu a putut fi protejată prin mijloace de drept civil, deoarece ele erau accesibile numai cetățenilor romani. Datorită acestui fapt au fost create procedee juridice aparte, după modelul celor aplicabile proprietății civile.
După anul 212, când prin edictul lui Caracalla s-a acordat cetățenia aproape tuturor străinilor, proprietatea peregrină a dispărut.
e. Proprietatea provincială
Locuitorii teritoriilor cucerite de romani, deși în fapt se comportau ca și proprietarii terenurilor, pe care le foloseau cu încuviințarea romanilor, din punct de vedere juridic nu erau titulari ai dreptului de proprietate asupra respectivelor terenuri. Ei aveau doar un drept de folosință pentru care plăteau impozit, drept de folosință ce a fost desemnat prin expresia de proprietate provincială. În realitate singurul proprietar al pământurilor provinciale era statul roman.
f. Proprietatea unică (dominium)
În dreptul postclasic a dispărut și proprietatea provincială, ca urmare a faptului că solul italic a fost supus și el impozitelor. În epoca lui Justinian, prin unificarea proprietății quiritare cu proprietatea pretoriană, s-a născut o proprietate unică, numită dominium. Noua formă de proprietate, rezultat al unificării și coordonării unor instituții create în decursul secolelor, se caracteriza printr-un înalt grad de abstractizare, în virtutea căruia proprietarul putea dispune de lucru prin simpla manifestare de voință.
1.4. Proprietatea în vechiul drept românesc
Nu există suficiente izvoare care să elucideze complet starea proprietății funciare în țările românești de la colonizarea Daciei de către romani și chiar anterior. Se știe totuși că poporul nostru s-a ocupat la început cu păstoria și mai târziu s-a dedicat muncilor agricole. Este deci probabil că, la fel ca și alte popoare, poporul român a cunoscut dreptul de proprietate sub toate aspectele lui, respectiv proprietatea colectivă, proprietatea familială și proprietatea individuală.
Ceea ce este însă aproape sigur, este că o dată cu colonizarea Daciei de către romani, s-a adus și pe acest teritoriu regimul roman atunci în vigoare, bazat pe libertatea persoanei și a proprietății.
După instaurarea stăpânirii romane, în Dacia, alături de dreptul local, a fost impus dreptul roman, astfel că proprietatea a primit după caz regimul proprietății publice, quiritare, provinciale sau peregrine.
Pământurile Daciei, fiind terenuri cucerite, erau supuse unui drept divizat: un dominium eminens, exercitat de statul roman, în temeiul căruia provinciile plăteau un impozit funciar și un dominium utile, exercitat de locuitorii liberi care dispuneau de atribute mai largi decât ale uzufructuarului. Proprietatea provincială avea în conținutul ei și atributul dispoziției exercitat prin acte între vii și pentru cauză de moarte.
Ea permitea deținătorului terenului dobândirea proprietății acestuia prin uzucapiune de 10-20 ani și putea fi apărată printr-o acțiune in rem, specială.
În evul mediu, dreptul de proprietate, cunoaște în spațiul european, noi transformări ce au condus la divizarea acestuia în domenii de utilitate distincte, la intensificarea formării marilor latifundii iar mai apoi la fărâmițarea lor. Pe de altă parte, odată cu formarea statelor feudale, capii acestora, au fost recunoscuți ca proprietari supremi ai întregului teritoriu.
Tipul reprezentativ de proprietate medievală a fost proprietatea feudală asupra pământului ce întrunea următoarele trăsături:
– era o proprietate condiționată întrucât asupra aceluiași lucru se suprapuneau drepturi corelative a mai multor persoane. Fiecare dintre aceste persoane era considerat proprietar sub un anumit titlu al acelui fond, în raport de locul ce-l ocupau în ierarhia socială.
– era o proprietate limitată, atât de drepturile corelative ale proprietarului suprem, și ale celui subordonat, cât și de diversele sarcini reale pe care le constituia proprietarul subordonat.
– era o proprietate ierarhizată. Componentele acestui sistem ierarhizat au fost: feuda, proprietatea alodială, posesiunea censitară, posesiunea funciară urbană, sesia servila.
Feuda, mai ales în forma sa viageră, a determinat divizarea proprietății unitare în proprietate supremă și proprietate subordonată. Proprietatea alodială avea ca obiect lotul de pământ ce aparținea țăranilor liberi. Posesiunea censitară desemna posesiunea temporară sau viageră asupra unui teren, exercitată de un țăran liber, ce dobândea acest drept de la un feudal în schimbul unei redevențe (cens) în bani sau în natură. Sesia servila avea ca obiect puterea limitată a șerbului asupra casei, inventarului agricol și a produselor pe care le obținea în gospodăria sa și pe lotul de pământ ce-l avea în posesiune și folosință ereditară de la feudal. Divizarea proprietății feudale s-a diminuat în ultima parte a evului mediu, când vasalii concesionari au început a uzurpa și neglija drepturile seniorilor, considerându-se adevărați proprietari.
Potrivit unor autori, la originea dreptului de proprietate trebuie să se aibă în vedere, pe de o parte fenomenul de auto-colonizare, iar pe de altă parte daniile domnești.
Într-un studiu privind „Originea și condițiunea proprietății în România”, C. G. Dissescu arăta că încă înainte de formarea țărilor românești, proprietatea la noi nu putea avea altă origine decât munca (ocupațiunea) și concesiunea și că se găseau două forme de proprietăți: proprietățile particulare și proprietățile statului (domnești, întrucât ideea de domnie se confunda cu ideea de stat). Aparțineau de drept Domniei: locurile nestăpânite de nimeni, locurile împresurate din hotare deschise, braniștile domnești, locurile târgurilor. Proprietățile individuale particulare individuale erau mai numeroase în partea de câmpie, iar la munte predominau proprietățile particulare colective stăpânite de moșneni, adică din „moși în fiu prin moștenire”. Succesiunea explică de ce pământurile moștenite se chemau baștină (baște în slavă însemnând tată) și moșie (de la moș). Întrucât păstrarea moșiilor era foarte importantă în vechiul nostru drept, se admitea chiar dreptul de răscumpărare. Moșnenii sau răzeșii erau în cea mai mare parte descendenții vechilor veterani care au moștenit în indiviziune sau care au obținut prin concesiune, ca efect al participării la diferite războaie, cu titlu de recompensă, diferite proprietăți de la câmpie.
Cu timpul unii dintre micii proprietari și-au abandonat proprietățile lor datorită invaziilor, războaielor ori dărilor, păstrându-și doar posesiunea de fapt a unei porțiuni de teren necesare vieții. Aceste pământuri, au fost luate în stăpânire de către marii proprietari și chiar de către domni care le stăpâneau ei înșiși sau le dădeau altora spre exploatare. Pe de altă parte, mulți dintre micii proprietari abandonau de bună voie pământurile lor în favoarea boierilor, păstrându-și totuși mici porțiuni de teren pentru a-și asigura traiul. Astfel au început să se formeze marile proprietăți. Crește rolul boierilor și tendința a acestora de a absorbi pe micii proprietari.
Colonatul roman s-a introdus și în țările române la începutul secolului al șaisprezecelea. Această situație s-a generalizat și a fost consfințită în drept prin așezământul lui Mihai Viteazul din 1595, decretându-se stabilirea definitivă a țăranului pe moșia unde se afla. În acest caz țăranii aveau asupra moșiilor pe care munceau, chiar drepturile lor de proprietate, deci nu numai un domeniu util, întrucât cel puțin pentru pământul necesar vieții se exclude concedarea contractuală a boierilor.
După întemeierea principatelor, întrucât domnitorul a devenit proprietarul tuturor bunurilor libere, proprietatea asupra acestora nu a mai putut fi dobândită decât prin danii făcute de domnitor, prin hrisoave și cărți domnești. Aceste danii aveau ca scop fie recompensarea unor servicii sau slujbe, fie încurajarea colonizării și a așezărilor rurale. Tot astfel, s-a constituit și proprietatea mănăstirească, în principal, din daniile domnitorilor sau boierilor.
Se poate afirma că, după întemeierea statelor feudale românești (sec. XIII și XIV), în acestea se găseau patru feluri de proprietăți funciare: domnească, boierească, mănăstirească și răzășească sau moșnenească.
În ceea ce privește proprietatea „moșilor” (moșnenilor), adică cea provenind de la un autor comun, ea acorda titularului toate atributele firești, fiind o proprietate înstrăinabilă și transmisibilă la infinit către descendenți. Proprietatea păstra aceste caractere chiar atunci când se prezenta sub forma coproprietății, pentru că și în acest caz păstra structura individuală, exclusivă și înstrăinabilă. Ea viza însă numai pământul agricol din jurul așezărilor realizate de „moși”. În ceea ce privește restul pământului (pășunile, islazurile, pădurile, apele, situate de obicei în afara vetrei satului) nu se putea invoca un drept exclusiv de proprietate, „moșii” având numai un drept de folosință, de a pășuna vitele, de a tăia lemne etc.
Referitor la regimul juridic al pământurilor dobândite prin daniile domnești, aceasta amintește de raportul de dependență dintre seniori și vasali propriu regimului feudal.
Astfel, pe lângă actul de transmisiune a proprietății, respectiv cartea domnească sau zapisul de transmisiune, existau hrisovul domnesc, ca și instituția „dării calului”, ambele însă nu aveau o aplicare generală.
Prin instituția „dării calului”, beneficiarii unor mutații de drepturi asupra pământului erau obligați să dea domniei un cal, uneori mai mulți sau o cupă de metal prețios. Obiceiul juridic de dare a calului sau a cupei simboliza răscumpărarea pământului de la domn care era considerat stăpânul întregului pământ al țării și nu prețul pământului, cum s-ar putea crede.
O dată cu evoluția socială, s-a ajuns ca proprietatea provenită din daniile domnești să nu se deosebească cu nimic de proprietatea originară provenită direct de la un „moș” (moșnean).
Este de menționat și faptul că, la fel ca și la alte popoare, și la noi proprietatea individuală a coexistat alături de cea colectivă. Astfel, documentele vremii atestă existența unor moșii aparținând unei familii sau chiar unor sate. Această proprietate în codevălmășie a fost exprimată de proprietățile moșnenești care aveau la origine dreptul unuia sau mai multor „moși”.
Membrii codevălmășiei beneficiau de dreptul de precumpărare și răscumpărare (derivat de la cuvântul bizantin protimesis), potrivit căruia, la orice înstrăinare (vânzare, schimb etc.) codevălmașul avea preferință. Aceasta însemna că membrul codevălmășiei care dorea să-și înstrăineze dreptul trebuia să se adreseze mai întâi membrilor devălmășiei și numai dacă aceștia nu doreau sau nu puteau să cumpere, devălmașul putea să-l vândă în afara devălmășiei, adică unei persoane străine. Dreptul de preempțiune instituit în favoarea membrilor devălmășiei avea în vedere păstrarea unui climat armonios între aceștia, de natură a conduce la o bună și normală exploatare a pământurilor ce aparțineau codevălmașilor. Această formă de proprietate, ca de altfel și proprietatea individuală, nu avea o răspândire prea mare la români. Într-adevăr, în afară de boieri și de proprietarii moșneni sau răzeși, categorii relativ restrânse, restul oamenilor din așezările rurale formau clasa șerbilor, care nu aveau pământ în proprietate.
Țăranii datorau boierilor zeciuiala din bucate și clacă. În Muntenia, la 1746, iar în Moldova la 1749, „robirea” a fost desființată de către „Adunarea țării”. Drept urmare, țăranii au libertatea să se așeze pe orice moșie, cu obligația de a plăti dijmă și de a lucra câte șase zile pe an. Raporturile dintre boieri și țărani au fost concretizate printr-un urbariu de către Constantin Mavrocordat și actul lui Alex. S. Ghica din 1768 și 1780. Prin acest regim urbarial, țăranului nu i s-a recunoscut un drept de proprietate. Codul lui Caragea reglementează claca pe care țăranul trebuia să o presteze ca pe o emfiteoză perpetuă. Numai Constituția de la 1848 a recunoscut dreptul de proprietate al țăranilor asupra pământului, iar concretizarea acestui drept s-a realizat prin legea agrară de la 1864 a domnitorului Cuza, care i-a declarat pe clăcași ca deplini proprietari asupra pământurilor lor.
Dispoziții referitoare la regimul proprietății funciare la români cuprindeau „Pravilniceasca condică” a lui Ipsilanti, codul Andronache Donici, codul Caragea, codul Calimach precum și Regulamentul Organic al Munteniei și Moldovei. Potrivit acestor reglementări, străinii nu aveau voie să cumpere moșii de veci. Proprietatea se dobândea prin ocupațiune, accesiune, convenție, testamente și uzucapiune.
Uzucapiunea imobilelor în caz de stăpânire cu bună-credință sau prin „cumpărătoare” avea loc prin 10-20 de ani după cum adevăratul proprietar era în aceeași localitate sau în altă localitate. În cazul relei-credințe ori pentru bunurile bisericești erau necesari 30 și 40 de ani. Pentru uzucaparea lucrurilor mișcătoare erau necesari 3 ani, cu excepția celor furate care se puteau revendica tot timpul vieții hoțului, iar de la moștenitorii acestuia 30 de ani. Uzucapiunea se împlinea tot după 30 de ani, chiar în cazul bunei-credințe sau „cumpărătură”, când adevăratul proprietar a fost în robie, în slujba țării și când dovedea că „n-a știut”. Lucrul ce se lua cu năimeală, lucrurile publice și cele sfinte, locurile „țintirimelor” nu se uzucapau.
Construcțiile edificate pe loc străin erau ale proprietarului terenului care însă era obligat să dea „cheltuiala” făcută ori „clăditorul” își ridica construcțiile. Cel ce semăna sau clădea pe loc străin făcea acest lucru pentru proprietarul locului. În codul Calimach este reglementat „dritul proprietății” astfel: „proprietatea cuiva cuprinde toate ale sale trupești și sufletești lucruri” (art. 461). În art. 496 se spune: „Fără titlu și fără chip legiuit nu se câștigă proprietatea lucrurilor”, iar art. 497 statua că „asupra lucrurilor nestăpânite se întemeiază titlu pe firească slobozenie ce are fiecine de a le lua în stăpânire”. Este consacrat astfel modul de dobândire a proprietății prin ocupațiune și se face precizarea că el nu operează dacă legea dispune altfel, „precum la metaluri, la locuri pustii și fără stăpân, la aflarea de comori etc.”.
În ceea ce privește averile vacante, art. 962 și 963 stabileau că ele se cuvin școlilor, spitalelor, casei sărmanilor etc., în timp ce aurul, argintul, arama, fierul etc. se cuveneau stăpânirii (art. 509).
Comoara (art. 530) se cuvenea în părți egale găsitorului, proprietarului fondului și stăpânirii.
Coproprietatea care putea să-și aibă sorgintea în succesiune, contracte de tovărășie, găsirea unui obiect de către mai multe persoane etc., era de asemenea reglementată. Astfel, art. 1106 stabilea că coproprietarii erau „uniți”, se prezentau ca o singură persoană și puteau dispune cum voiau de lucruri, iar în ceea ce privește administrarea, dacă se întruneau „glasurile ce reprezentau câtimea mai mare”. Când se propuneau „prefaceri mari”, cei ce reprezentau minoritatea sau paritatea puteau cere garanții, iar în caz de refuz puteau ieși din „părtășie”. Fiecare dintre coproprietari putea amaneta ori înstrăina partea sau folosul părții sale, deoarece nu erau lezate drepturile copărtașilor. Coproprietatea nu putea fi perpetuă, iar obligația de indiviziune nu se transfera niciodată asupra moștenitorilor. Rămâneau în indiviziune forțată „șerbirile, deosebitoarele semne, hotare și documentele cele trebuincioase spre întrebuințare de comun” (art. 1126).
Drepturile obținute de terți asupra lucrului ce s-a împărțit nu puteau fi desființate prin împărțeală.
Potrivit codului Caragea și Regulamentului Organic, o servitute asupra unui imobil se dobândea prin 10 ani și se pierdea prin neîntrebuințarea ei timp de 10 ani.
„Comorile îngropate sunt domnești”. Proprietarul terenului cu mine îl exploata singur, dând statului a zecea parte, iar dacă după termenul de 18 luni acordat de domn nu exploata singur, atunci domnul împreună cu obșteasca adunare putea să dispună exploatarea, proprietarului revenindu-i a zecea parte din venitul net și despăgubindu-l pentru eventualele stricăciuni ale solului.
1.5. Proprietatea în Codul civil român
Concepția despre proprietate se transformă, în secolul al XVIII-lea, în Europa, sub influența noilor filosofi individualiști. Scopul principal al Revoluției franceze a fost tocmai transformarea dreptului de proprietate în sens individualist, respectiv exproprierea seniorului în profitul vasalului și degrevarea pământurilor de numeroasele sarcini nobilitare, clericale etc., care le grevau. Sub influența acestei doctrine, Adunarea constituantă în Franța a proclamat dreptul de proprietate individuală care decurgea din libertatea individuală, din dreptul de a fi stăpân pe rezultatul muncii. Dreptul de proprietate a fost considerat ca fiind inerent naturii umane, ca sacru și inviolabil. În acest concept, caracterul individual al proprietății nu excludea, ci dimpotrivă, trebuia să conducă și la egalitatea averilor. Astfel, proprietatea fiind un mod de exercitare a drepturilor naturale primordiale, iar aceste drepturi fiind aceleași pentru fiecare cetățean, apărea logic să se dorească o egalitate și de averi. Această egalitate, fondată pe drept, era însă imposibil de realizat faptic. Tocmai de aceea legiuitorul avea datoria să creeze mijloacele juridice pentru ca oricine să poată deveni proprietar, fără însă să se violeze drepturile deja dobândite.
Ulterior, s-a dezvoltat o nouă doctrină a solidarității sociale care pornind de la împrejurarea că nimeni nu poate trăi numai prin sine și pentru sine, consideră că omul nu este numai creditor ci și debitor, iar obligațiile sale reprezintă echivalentul tuturor avantajelor pe care le culege din faptul conviețuirii cu semenii săi. Această doctrină a influențat la rândul ei concepția juridică a dreptului de proprietate, ajungându-se ca proprietatea să fie considerată „o funcție socială” (Auguste Comte). Pornind de la ideea că proprietatea individuală este cea mai bună garanție a proprietății și constituie un factor de progres social, susținătorii acestei doctrine consideră însă că se impune și intervenția statului în ordinea economică în numele „ideii sociale”. În acest concept, proprietatea nu se poate explica decât prin utilitatea ei socială și nu își poate justifica existența decât în măsura în care, într-o epocă dată, ea este socialmente utilă.
Revoluția franceză a desființat dominium eminens și toate privilegiile feudale și a recunoscut titularului domeniului util, calitatea de proprietar asupra imobilelor ce le deținea. Astfel, dreptul de proprietate privată a redevenit un drept individual, absolut, exclusiv și perpetuu, conferind titularului puterea deplină asupra unui lucru determinat. Declarația drepturilor omului, din septembrie 1789, în art.7 caracterizează noul tip istoric de proprietate ca fiind „sacru și inviolabil”. Au fost aduse o serie de limitări exercițiului dreptului de proprietate. Pe cale legislativă au fost introduse limitări, atât sub forma servituțiilor cât și prin modalitățile de deposedare forțată a proprietarului. Bogățiile subsolului și sursele de energie au fost declarate ca făcând parte din domeniul public.
Exercitarea dreptului de proprietate se realizează în forme tot mai diversificate (asociativă, mixtă, individuală etc.) iar în ce privește finalitatea și utilitatea dreptului, au apărut teorii care susțin că proprietatea privată a încetat să mai fie un drept absolut și exclusiv, devenind o funcție socială, un drept pe care proprietarul trebuie să-l exercite în interesul tuturor.
În ce privește construcțiile teoretice ale dreptului de proprietate din țările europene occidentale, acestea se caracterizează prin influențe reciproce mai mult sau mai puțin profunde. În dreptul italian Codul Civil din 1865 cuprinde în art. 436 o definiție a dreptului de proprietate în formularea dată de art. 544 Cod Civil francez. În dreptul german proprietarul dispune de prerogative asemănătoare celor recunoscute de dreptul francez. Transmisiunea proprietății funciare se realizează în temeiul unui act solemn urmat de înscrierea sa în cartea funciară. În dreptul elvețian, dreptul de proprietate este considerat cel mai întins drept asupra unui lucru. Dreptul englez cuprinde o construcție originală și diferită de cea a dreptului de proprietate din Europa continentală. Deși dreptul de proprietate este conceput ca un drept absolut, el este supus controlului statului în virtutea „police power”-ului său. Se face distincția bunurilor în lucruri corporale și incorporale, mobile și imobile. Cea mai importantă distincție este însă între personal property (proprietatea personală) reglementată de dreptul public și real property (proprietatea reală) reglementată de dreptul privat. Drepturile reale imobiliare nu sunt concepute ca dezmembrăminte ci ca estates-uri asupra aceluiași bun.
Codul civil român a fost discutat și votat de Parlament în 1864 și pus în vigoare de Al. I. Cuza în 1865. Modul în care proprietatea este reglementată de codul nostru civil, vădește influența codului civil francez promulgat în 1804 și respectiv a curentului individualist care a predominat în secolul al XVIII-lea, potrivit căruia proprietatea era afectată unui scop individual, corolar al libertății individuale. Cu toate acestea, instituția proprietății păstrează unele influențe provenind fie din efectele proprietății familiale, fie din acelea ale proprietății colective, cum este cazul instituției rezervei succesorale care împiedică pe autor să dispună prin donații de întreaga sa avere.
Caracterul colectiv al proprietății se manifestă prin îngrădirile și restricțiile aduse exercițiului dreptului de proprietate, fie în numele unui interes general, fie din considerente de ordin economic, social sau chiar pentru apărarea unui interes privat.
1.6. Atributele dreptului de proprietate
Datorită complexității conținutului său juridic, dreptul de proprietate este singurul dintre drepturile patrimoniale care se poate dezmembra în alte drepturi a căror manifestare exterioară să reprezinte una dintre funcțiile sale dominante, și anume aceea de a uza de lucru (jus utendi), de a trage din el foloasele (jus fruendi) și de a dispune de el (jus abutendi).
Jus utendi (usus)
Jus utendi se referă la dreptul de a întrebuința lucrul potrivit naturii ori destinației lui. Acest atribut constă în prerogativa proprietarului de a stăpâni în fapt bunul, adică de a fi posesorul bunului. Această stăpânire se poate realiza fie direct și nemijlocit, în interes propriu și prin putere proprie, fie prin intermediul altei persoane, dar în numele și în interesul proprietarului.
De regulă, posesia corespunde proprietății, motiv pentru care s-a și apreciat că posesia ar fi o expresie exterioară a proprietății. Există însă situații în care proprietatea aparține unei persoane, iar posesia alteia. Posesia este un atribut esențial al dreptului de proprietate, întrucât în lipsa lui dreptul de proprietate devine ineficient, iar proprietarul este lipsit de posibilitatea de a-și folosi bunul.
Posesia se află însă și în componența celorlalte drepturi reale, având o fizionomie proprie pentru fiecare drept real în parte. De asemenea, posesia exercitată în tot timpul prevăzut de lege, poate conduce la proprietate, cum este de exemplu cazul uzucapiunii.
Jus fruendi (fructus)
Potrivit acestei prerogative, proprietarul poate utiliza bunul în interes propriu, percepându-i și fructele.
Textul art. 480 Cod civil, prin care este definită proprietatea, folosește termenul de „bucurare” cu sensul de a cuprinde atât posesia cât și folosința, ca atribute ale dreptului de proprietate. De asemenea, art. 482 Cod civil, statuează că proprietatea unui bun mobil sau imobil conferă același drept și cu privire la tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu lucrul, într-un mod natural sau artificial.
Fructele se cuvin proprietarului în temeiul dreptului său de proprietate și nu în temeiul accesiunii, cum de fapt este prevăzut în art. 483 Cod civil. Codul civil nu definește noțiunea de fructe ci doar le clasifică în: naturale, industriale, civile și sporul animalelor.
Literatura de specialitate a definit fructele ca „tot ceea ce produce un lucru în mod periodic fără a-i fi afectată substanța”.
Fructele se împart în trei categorii: naturale (cele ce se produc independent de voința omului); industriale (care implică intervenția omului); civile (consecința unor acte juridice).
În schimb, productele consumă substanța bunului și nu se obțin periodic. Distincția dintre fructe și producte este importantă în materie de uzufruct și de posesie mobiliară: uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu și la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesia de bună-credință conduce numai la dobândirea proprietății fructelor (art. 485 C. civ.), nu și a productelor. În cazul coproprietății, fiecărui coproprietar îi revin fructe sau producte, proporțional cu partea indiviză a fiecăruia.
Proprietarul este îndrituit să culeagă toate cele trei categorii de fructe: pe cele naturale și industriale prin percepere, iar pe cele civile, zi de zi, pe măsura scurgerii timpului și în toate situațiile, productele.
Jus abutendi (abusus)
Jus abutendi reprezintă dreptul de a dispune de un lucru fie prin înstrăinare, fie prin consumare. Astfel, titularul dreptului de proprietate poate înstrăina bunul, cu titlu oneros sau gratuit, poate să-l abandoneze și chiar să îl distrugă. De asemenea, proprietarul poate, fie vremelnic, fie perpetuu, să transmită celelalte atribute ale dreptului de proprietate fără a renunța la dispoziție, întrucât în acest din urmă caz se pierde însăși proprietatea.
Unii autori consideră că dispoziția ca atribut al proprietății implică și dreptul de a nu uza de lucru, de a nu îl folosi, având în vedere că dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz.
Trebuie însă precizat că, deși proprietarul poate să-și exercite în deplină libertate dreptul de dispoziție, el poate să dispună numai „în limitele determinate de lege” (art. 480 Cod civil). De asemenea, el are obligația să-și exercite dreptul de proprietate într-o asemenea manieră încât să nu prejudicieze alte persoane.
În acest sens, instanța noastră supremă a decis că „atributele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate în mod abuziv, astfel încât să prejudicieze pe alți proprietari în exercitarea drepturilor”.
Pe de altă parte, având în vedere dreptul proprietarului de a dispune liber de bunul său, în literatura juridică și practica judiciară s-a pus problema de a ști dacă părțile pot să deroge de la acest drept prin convenția lor. Altfel spus, se cerea a se răspunde la întrebarea dacă este licită convenția prin care un proprietar a dispus de un bun în favoarea altuia (prin donație sau testament) sub condiția ca noul proprietar să nu mai poată dispune de respectivul bun. În mare parte, atât doctrina cât și jurisprudența, s-au pronunțat în sensul că o asemenea convenție ar fi ilicită, deoarece ar scoate bunul din circuitul civil, ceea ce ar fi contrar interesului economic. Unii autori au considerat că o atare înțelegere ar fi validă, dacă exercițiul acestei clauze nu ar fi perpetuu și se referă la lucrurile destinate unei persoane morale.
1.7. Caracterele dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate este un drept absolut
Termenul drept absolut poate fi înțeles, pe de o parte, ca drept opozabil tuturor, cum este orice drept real (opozabil erga omnes), adică față de toate celelalte persoane, subiecte pasive nedeterminate, care sunt obligate să-l respecte; pe de altă parte, poate fi înțeles ca drept nelimitat, neîngrădit în conținutul său. În acest din urmă sens, dreptul de proprietate nu este un drept absolut, deoarece el se exercită „în limitele determinate de lege”.
Însuși Codul civil, precum și unele reglementări ulterioare au adus îngrădiri proprietății.
Tot astfel, Constituția prevede: „Conținutul și limitele acestor drepturi (dreptul de proprietate și creanțele asupra statului) sunt stabilite de lege” (art. 41, pct. 1). De asemenea, art. 41, pct. 6 prevede că dreptul de proprietate obligă la respectarea celorlalte sarcini privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Prin urmare, în conținutul său, dreptul de proprietate nu este absolut, neîngrădit, ci dimpotrivă, este limitat, îngrădit, potrivit legii și obiceiului. De altfel, atributele unui drept subiectiv sunt prin natura lor juridică reglementate și, deci, îngrădite. Un proprietar asupra unui imobil nu-l poate distruge prin incendiere. De asemenea, nu-l poate demola decât dacă are autorizația organului competent (Legea 50/1991). Abuzul de drept poate exista și în materia proprietății.
Autorii consideră că prin formularea drept absolut s-a vrut să se înțeleagă dreptul cel mai complet ce poate exista asupra unui lucru, adică dreptul de proprietate, în comparație cu celelalte drepturi reale, care nu sunt decât dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
În consecință, prin caracterul absolut al dreptului de proprietate, trebuie să se înțeleagă că titularul are puterea de a-i trage toate foloasele, de a avea toată utilitatea pe care o poate conferi și de săvârși toate actele juridice care răspund interesului său, dar în limitele legii, fără a avea nevoie de concursul altei persoane. Proprietarul este îndreptățit să ceară tuturor celorlalte persoane să-i respecte dreptul său, după cum și el este obligat să respecte dreptul de proprietate al celorlalte persoane.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate face ca bunul dobândit în mod legal să rămână definitiv în patrimoniul dobânditorului, o lege ulterioară putând doar să-i modifice condițiile de exercitare, dar nu însăși substanța lui.
Dreptul de proprietate este un drept exclusiv
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate se exprimă prin aceea că titularul dreptului este singurul îndreptățit să exercite toate atributele acestuia – usus, fructus și abusus – cu excluderea tuturor celorlalte persoane și fără a avea nevoie de concursul acestora pentru exercitarea atributelor dreptului său.
Totuși, trebuie avut în vedere că legea poate să limiteze caracterul exclusiv al proprietății. Astfel sunt, de exemplu, servituțile pozitive, legale, convenționale sau judiciare, precum și restrângerile aduse privind folosirea anumitor categorii de bunuri, cum sunt locuințele pentru care contractele de închiriere se încheie în condițiile legii și termenul lor este prevăzut de lege.
În ceea ce privește caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, pot fi impuse și alte limitări, cum ar fi rechizițiile militare pentru bunurile mobile sau exproprierile pentru o cauză de utilitate publică.
De asemenea, caracterul exclusiv al dreptului de proprietate se diminuează și în cazul coproprietății, când atribuțiile acestuia sunt exercitate cu privire la unul și același lucru de către mai multe persoane.
Dreptul de proprietate este un drept perpetuu
Dreptul de proprietate are un caracter perpetuu din mai multe puncte de vedere.
Dintr-un prim punct de vedere, dreptul de proprietate este caracterizat ca fiind un drept perpetuu pentru că nu are o durată limitată în timp. Aceasta înseamnă că oricât de lung ar fi șirul transmisiunilor cu titlu oneros sau gratuit prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, dreptul de proprietate se păstrează dacă și bunul ce formează obiectul lui își păstrează existența.
În al doilea sens, dreptul de proprietate este perpetuu și prin aceea că nu se poate stinge prin neuz, adică nu poate forma obiectul prescripției extinctive. Din acest punct de vedere, acțiunea în revendicare este imprescriptibilă.
Dacă de regulă proprietatea nu are o durată limitată în timp, sunt situații în care acest principiu nu își are aplicarea. Este situația cesiunii temporare a unui drept, când la împlinirea termenului, respectivul drept revine în patrimoniul celui ce l-a cedat.
Pe de altă parte, potrivit unor autori, acțiunea în revendicarea unui bun mobil este prescriptibilă extinctiv după trecerea a 30 de ani sau a 3 ani, după cum posesorul pârât este de bună sau rea-credință.
Așadar, caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, la fel ca și celelalte două caracteristici – absolut și exclusiv – cunoaște unele restricții ce izvorăsc fie din lege, fie din voința omului. Limitările rezultate din voința omului vizează părăsirea voluntară a bunului, dar numai atunci când este vorba despre un lucru mișcător, situație în care acesta devine un res nullius, iar dreptul de proprietate se stinge, întrucât prevederile art. 477 Cod civil vizează numai bunurile imobile.
Limitările de ordin legal au în vedere interesul public, cum ar fi exproprierile, rechizițiile, confiscările. Interesul privat este reglementat de prevederile art. 597 Cod civil și vizează cesiunea forțată a proprietății asupra zidului despărțitor, ca și de art. 598 Cod civil și constituie un exemplu de expropriere pentru utilitate privată.
Aceste îngrădiri aduse dreptului de proprietate sunt explicate prin evoluția și transformarea noțiunii de proprietate în raport de schimbările din viața socială și care exprimă tendința de socializare a proprietății și nevoia de a îndeplini o funcție socială.
Dreptul de proprietate privată este un drept transmisibil
Transmisibilitatea dreptului de proprietate nu contravine caracterului său perpetuu. La baza transmisiunilor dreptului de proprietate prin acte între vii stă principiul consensualismului, consacrat în art. 971 Codul Civil, ce prevede: „În contractele ce au ca obiect translația consimțământului părților, chiar atunci când nu s-a făcut tradițiunea sau predarea lucrului.”
De la principiul consensualismului există și unele situații de excepție, când transferul dreptului de proprietate are loc într-un alt moment decât cel al realizării acordului de voință, astfel:
– transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor viitoare are loc atunci când aceste bunuri sunt realizate;
– transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor de gen operează în momentul individualizării lor prin numărare, cântărire sau măsurare;
– dreptul de proprietate asupra terenurilor se transmite numai în momentul încheierii contractului în forma înscrisului autentic;
– transferul dreptului de proprietate prin contracte de donație are loc la data perfectării contractului în formă autentică;
– dreptul de proprietate asupra imobilelor în sistem de carte funciară se transferă de la înstrăinător la dobânditor numai la data intabulării dreptului.
Dreptul de proprietate este, în principiu, transmisibil, dar acest caracter însă este propriu numai dreptului de proprietate privată, dreptul de proprietate publică este inalienabil și prin urmare este netransmisibil.
1.8. Garanția proprietății prin Constituție
Constituția de la 1866, elaborată ca și Codul civil sub influența doctrine individualiste și a principiilor înscrise în Carta Drepturilor Omului dată de Revoluția franceză din 1789, considera dreptul de proprietate ca fiind „sacru și inviolabil” (art. 19). Această concepție subliniază caracterul individualist al proprietății care era considerată oarecum de origine divină.
O dată cu dezvoltarea societății, conceptul de proprietate a evoluat și el în sensul că această instituție a fost considerată nu numai ca un instrument în satisfacerea propriilor interese ale proprietarului, dar și ca o instituție chemată să răspundă unor nevoi sociale. Această nouă concepție despre proprietate și-a găsit expresia în Constituția din 1923 (art. 17) printr-o formulare mai largă, în sensul că „proprietatea de orice natură ar fi este garantată”. Această prevedere este inspirată din art. 481 Cod civil care dispune că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție”.
Acest principiu de ordin constituțional a fost preluat apoi și în legi organice care au concretizat, în afara situațiilor enumerate în Constituție, cazurile de utilitate publică, constituind prin aceasta o garanție eficientă în apărarea dreptului de proprietate.
În ceea ce privește Constituția din 1938, regăsim aceeași concepție modernă despre proprietate ca și cea din 1923.
Constituțiile din 1948 și 1965, deși garantau, la rândul lor, chiar dacă nu în mod explicit dreptul de proprietate personală, în fapt au consemnat simple enunțuri care nu au avut corespondent în legislația organică. Așa se explică de ce în perioada 1948-1990 dreptul de proprietate individuală a fost substanțial îngrădit, iar în ceea ce privește proprietatea funciară s-a elaborat o legislație menită să conducă la preluarea de către stat a terenurilor și implicit scoaterea lor din circuitul civil, singura modalitate de transmitere a acestora către un alt proprietar privat fiind succesiunea legală.
Constituția din decembrie 1991 a avut în vedere la reglementarea proprietății evoluția acestei instituții în elementele sale intrinseci, de la caracterul individualist spre ideea de funcție socială. În acest spirit a fost consacrat principiul că dreptul de proprietate privată, cu regimul său juridic care îi corespunde, este însă în interdependență cu proprietatea publică. Astfel, art. 135 din Constituție statuează ocrotirea proprietății de către stat și determină formele dreptului de proprietate în România, respectiv proprietatea publică și proprietatea privată.
Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă. Chiar dacă legiuitorul constituant din 1991 nu a mai folosit expresia de garantare a proprietății private utilizată în Constituția din 1923, aceasta nu înseamnă că termenul de „ocrotire” nu echivalează cu o garantare efectivă a acestui drept indiferent de titular. Că este așa, o atestă chiar reglementările art. 41 din Constituție, în care se precizează expres că dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate, că proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular și că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.
În sistemul nostru juridic actual, dreptul de proprietate este fondat pe lege, utilitatea și funcțiile sale și este corelat economiei de piață. Se creează astfel premisele necesare ca dreptul de proprietate să devină o instituție suplă și ordonată care prin forța economică pe care o exprimă și prin funcționalitatea sa, să reprezinte un factor esențial de progres social.
Capitolul 2
Formele dreptului de proprietate
2.1. Considerații generale
În prezent există două forme de proprietate: privată și publică. Legea nr. 18/1991 referindu-se la terenuri prevede: „Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparține domeniului public sau domeniului privat.”
Codul Civil reglementează în câteva articole domeniul public al statului (art.476-478) și domeniul privat al statului (art. 477, 646, 680). Deoarece proprietatea privată este de esența reglementărilor Codului Civil, autorii acestuia n-au mai considerat necesar să consacre acestei forme de proprietate dispoziții speciale. Proprietatea domenială nu este decât o excepție de la principiul potrivit căruia regula o constituie proprietatea privată. În prezent nu mai putem vorbi de un drept de proprietate cooperatistă, ca o formă distinctă a proprietății, așa cum a existat până în 1989.
O nouă problemă care a apărut a fost aceea a posibilității transformării în societăți comerciale a cooperativelor meșteșugărești de către membrii acestora. Titularii drepturilor de proprietate privată, persoane fizice sau juridice, se pot asocia în vederea desfășurării unor activități, cum ar fi: societățile comerciale, societățile agricole, alte forme de asocieri în agricultură, societăți civile etc. Legea nr.15 din 17 august 1990 a dispus că, unitățile economice de stat, indiferent de organul în subordinea cărora își desfășoară activitatea, se vor organiza și funcționa sub formă de regii autonome sau societăți comerciale.
Bunurile care formează patrimoniul regiilor autonome și ale societăților comerciale nu sunt proprietatea statului ci ale regiei autonome și societăților comerciale respective. În cazul societăților comerciale statul deține capitalul social sub formă de acțiuni sau părți sociale.
Domeniul public și domeniul privat al statului este reglementat și în legea administrației publice locale.
2.2. Proprietatea privată
Forma proprietății private este expres consacrată în Constituție. Dreptul de proprietate privată este garantat printr-o dispoziție constituțională prin care se prevede că „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
Dreptul de proprietate privată este dreptul care aparține persoanelor fizice, juridice, statului sau unităților administrativ teritoriale asupra unor bunuri imobile sau imobile, exercitând asupra lor atributele dreptului de proprietate, în mod exclusiv și perpetuu, prin putere și în interes propriu, în condițiile determinate de lege.
Un prim caracter juridic al proprietății private îl constituie alienabilitatea acestuia. Indiferent de titular, chiar dacă bunurile aparțin statului sau unităților administrativ teritoriale ele se găsesc în circuitul civil.
Proprietatea privată este prescriptibilă, în sensul că este supusă prescripției achizitive sau extinctive. Asupra unui bun din domeniul privat al statului sau unității administrativ – teritoriale, poate fi dobândit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii.
Bunurile care aparțin proprietății private sunt sesizabile. Aceasta înseamnă că bunurile care formează obiectul proprietății private vor putea fi urmărite de creditori, pentru satisfacerea creanțelor lor.
În afara inalienabilițății, prescriptibilității și sesizabilității, dreptul de proprietate privată mai este un drept exclusiv și perpetuu.
Mai este de menționat și caracterul nelimitat al dreptului de proprietate privată, sub aspectul bunurilor care pot aparține acestui drept de proprietate.
Pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată: persoanele fizice, persoanele juridice, statul și respectiv comunele, orașele, municipiile și județele. Indiferent de titular, proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege.
Comunele, orașele și județele sunt persoane juridice. În calitate de persoane juridice civile, aceste unități administrativ-teritoriale, au în proprietate bunuri din domeniul privat. Consiliile locale și județene decid asupra concesionării, încheierii și locației de gestiuni a bunurilor aparținând domeniului privat.
O primă concluzie este aceea că titularul domeniului privat este statul sau unitățile administrativ-teritoriale. În cazul societăților comerciale înființate prin reorganizare, potrivit art.16 din Legea nr.15/1990 statul este doar proprietarul acțiunilor iar societățile comerciale sunt proprietarele bunurilor din patrimoniul lor. Cel ce administrează bunurile din componența domeniului privat al statului are calitatea procesuală activă sau pasivă.
Deoarece procesul privatizării este în curs de desfășurare transferul proprietății de stat în sectorul privat impune și schimbarea titularului dreptului de proprietate. Acțiunea de privatizare organizată potrivit Legii nr.58/ 1991 exclude bunurile din domeniul public al statului sau unităților administrativ – teritoriale și nici proprietatea regiilor autonome, create conform Legii nr.15/1990.
Persoanele pot avea în proprietate orice bun mobil sau imobil aflat în circuitul civil. Sub aspectul obiectului proprietății private, dreptul de proprietate este nelimitat.
O persoană fizică poate avea în proprietate mai multe locuințe, precum și suprafețe de teren. Persoanele fizice pot dispune liber de bunurile din patrimoniul lor. Le pot înstrăina sub orice formă, să creeze alte drepturi reale, prin dezmembrarea dreptului de proprietate.
În prezent, în România, există o diversitate de persoane juridice, o mare parte din acestea având un profil comercial. Orice persoană juridică, pentru a exista, printre alte condiții impuse de lege, este și aceea de a avea un patrimoniu propriu. Unitățile comerciale de stat s-au organizat sub formă de societăți pe acțiuni sau societăți cu răspundere limitată.
Legea prevede expres că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, iar în executarea dreptului de proprietate, ea posedă, folosește și dispune, în mod continuu, de bunurile pe care le are în patrimoniu sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită.
Societățile constituite în temeiul contractului de societate civilă, având personalitate juridică, au un patrimoniu propriu, distinct de cel al societăților.
Titulari ai dreptului de proprietate sunt și cultele religioase, precum și așezămintele bisericești.
Codul civil reglementează și proprietatea domenială, adică aceea care aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. Bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului și unităților administrativ-teritoriale nu sunt limitate. Caracterul limitat este specific domeniului public.
Proprietatea privată domenială este inviolabilă și este ocrotită de lege în mod egal ca și a celorlalți titulari. Domeniul privat este supus dispozițiilor de drept comun. Bunurile din domeniul privat vor putea fi concesionate, închiriate sau date în locație de gestiune.
Terenurile care aparțin domeniului privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale, destinate executării de construcții, pot fi concesionate prin licitație publică.
În cazul înstrăinării bunurilor din domeniul privat al comunelor, orașelor sau județelor, schimburile de terenuri, delimitarea sau partajarea imobilelor aflate în indiviziune cu domeniul privat, renunțările la drepturi sau recunoașterile de drepturi în favoarea terțelor persoane se fac pe bază de expertiză însușită de consiliu.
Domeniul privat este prescriptibil. Bunurile din domeniul privat al statului și unităților administrativ-teritoriale susceptibile de dezmembrare, inclusiv de exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
2.3. Proprietatea publică
Potrivit prevederilor art. 475 alin.2 Cod Civil, „bunurile care nu sunt ale particularilor sunt administrate și nu pot fi înstrăinate decât după regulile și formele prescrise anume pentru ele” , iar art.476, 477 și 478 Cod Civil enumeră bunurile care aparțin domeniului public.
Caracterul imprescriptibil. Potrivit art. 1844 Cod Civil nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț.
Caracterul insesizabil. Acest caracter rezultă expres din conținutul art. 74 alin.1 din Legea nr.69/1991. Insesizibilitatea împiedică urmărirea bunurilor din domeniul public pentru realizarea creanțelor. Spre deosebire de proprietatea privată, dreptul de proprietate publică este nedezmembrabil, de asemenea, bunurile din acest domeniu nu pot fi expropriate.
Caracterul inalienabil. Bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară, prin acte juridice civile și nici pe cale forțată, prin expropriere. În vreme ce orice bun mobil sau imobil poate forma obiectul dreptului de proprietate privată, numai anumite bunuri imobile și mobile pot aparține domeniului public.
Art.4 alin.2 din legea nr.18/1991 dispune că: „Domeniul public poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, aparține comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor.”
Domeniul public de interes național este administrat de organele prevăzute de lege, iar domeniul public de interes local este administrat de către primărie, după caz, de către prefecturi.
Sunt bunuri de uz public și bunuri de interes public. Caracterul limitat al dreptului de proprietate publică rezultă nu numai din faptul că nu pot aparține acestui domeniu decât bunurile care au o afectațiune specială.
Fac obiectul exclusiv al proprietății publice, conform art.135 alin.4 din Constituție: bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interesul public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege.
Aparțin domeniului public și clădirile proprietatea statului român, aflate în străinătate, în care își desfășoară activitatea ambasadele din România.
Vor aparține domeniului public local al comunelor și orașelor, terenurile și clădirile de interes public, piețele, căile de comunicație, străzile, zonele de agrement, parcurile publice etc.
Titularii dreptului de proprietate publică nu pot înstrăina bunurile, dreptul lor limitându-se la administrarea, supravegherea și paza lor. Faptul că bunurile respective sunt destinate uzului public, face ca să nu poată fi schimbată destinația lor.
Cu toate acestea, există unele excepții. Astfel, consiliile locale și cele județene pot hotărî concesionarea, închirierea, locația de gestiune a bunurilor aparținând domeniului public.
Domeniul public al statului are o sferă mai largă decât cel al unităților administrativ-teritoriale. Este interzisă crearea unor altor drepturi reale principale sau accesorii care să aibă ca obiect bunuri din domeniul public.
Capitolul 3
Exercitarea dreptului de proprietate în limitele legii
3.1. Aspecte generale. Categorii de limitări și restricții
După o perioadă îndelungată de îngrădiri, dreptul de proprietate își regăsea libertatea și un câmp liber de exprimare. Progresul societății este imposibil fără o puternică proprietate privată. Proprietatea funciară înceta să mai fie lovită de o serie de drepturi perpetue, fundamentate pe contracte. Proprietarul dobândea un drept exclusiv asupra bunului său și era liber să dispună cum dorea de acest bun. Așa s-a relevat în literatura de specialitate, proprietatea „constituie o enormă forță civilizatoare, deoarece se află la baza inițiativei private și este singurul resort durabil al activității omenești”.
În perioada modernă au început să fie aduse tot mai multe restricții dreptului de proprietate. Excludem din analiză perioada 1945-1989 în care proprietatea privată a fost permanent îngrădită, iar proprietatea funciară particulară aproape desființată. În această perioadă este dificil de vorbit de restricții aduse proprietății, atât timp cât însăși proprietatea privată fusese aproape desființată.
În general, sub pretextul unor necesități sociale, prin diferite acte normative, statul a impus și impune o serie de limite dreptului de proprietate. Cu cât proprietatea va obligată să suporte presiunea mai multor restricții, cu atât societatea va fi supusă regresului social. Sunt actuale observațiile unor iluștri juriști interbelici „legiuitorul să se ferească a face două lucruri: să lovească în principiul și în forma proprietății individuale, transformând-o în proprietate colectivă, și să confiște, sub forma exagerării impozitelor elementare sau globale, pe venit, pe capital sau pe succesiuni, bogăția economisită”. Realizarea unui echilibru între interesul general și cel individual, în materia dreptului de proprietate, sub aspect legislativ, presupune înțelepciune din partea legiuitorului.
Atunci când vorbim despre exercitarea dreptului de proprietate avem în vedere modurile în care titularul acestui drept – proprietarul – îi pune în valoare atributele, deci conținutul dreptului, cu privire la bunul asupra căruia acesta poartă. Din acest punct de vedere, potrivit art. 41 alin. 1 din Constituție, care se referă la conținutul și limitele dreptului de proprietate „acestea sunt stabilite de lege”. De asemenea, potrivit art. 480 C. civ., dreptul de proprietate se exercită în condițiile determinate de lege.
În literatura juridică mai veche s-a arătat că atunci când vorbim despre aceste condiții au a fost avute în vedere „limitele normale ale dreptului de proprietate” care „cuprind toate îngrădirile, infinit de variate după timp și loc, care se impun, fie în privința obiectului dreptului, fie în privința unor atribute ale dreptului, spre apărarea intereselor obștești sau spre apărarea intereselor private ale altora”.
Alteori s-a spus că „pentru a cunoaște exercițiul însuși al dreptului de proprietate, mai bine zis a ști ce poate face proprietarul cu lucrul asupra căruia are un asemenea drept, cel mai nimerit lucru este să arătăm ce nu-i este îngăduit să facă, adică să cercetăm limitele care-i îngrădesc exercițiul. Aceste restricțiuni sunt, în cea mai mare parte, inspirate de interesul public în înțelesul lui cel mai larg, căci chiar atunci când, aparent, ele urmăresc protecția unui interes privat, deasupra lor nu e greu a găsi tot o preocupare de ordin general”.
Totuși, corelația dintre interesul general și cel individual, de natură a concretiza limitele exercițiului dreptului de proprietate, nu are a fi privită în mod abstract, ci în funcție de însăși evoluția acestui drept și de condițiile social-economice în care el este exercitat.
Cel mai adesea, această idee se reflectă în reglementările de ordin constituțional. Astfel, art. 134 din Constituția României, situat în titlul IV, intitulat „Economia și finanțele publice” dispune că economia României este o economie de piață, deci bazată pe cerere și ofertă iar statul trebuie să asigure, printre altele, libertatea comerțului, protecția concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru clasificarea tuturor factorilor de producție, protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară, exploatarea resurselor naturale în concordanță cu interesul național, refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic etc.
Textul constituțional următor – art. 135 – consacră ocrotirea proprietății de către stat și determină formele dreptului de proprietate în România: aceasta poate fi publică, atunci când aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale și privată, atunci când aparține tuturor celorlalte subiecte de drept. Proprietatea publică se bucură de un regim juridic de protecție, în sensul că bunurile care-i formează obiectul sunt inalienabile (art. 135 alin. 5) iar proprietatea privată, la rândul ei, în condițiile legii, este inviolabilă (art. 135 alin. 6).
În același timp, printre drepturile și libertățile fundamentale, Constituția României reglementează dreptul de proprietate privată, care este garantat(art. 41 alin. 1). El este garantat pentru că la baza economiei de piață stă proprietatea privată, ca expresie economică a libertății individului. Ea poate fi pusă în valoare de către individ ca persoană fizică, sau în mod colectiv, prin exercitarea dreptului constituțional la asociere (art. 37), adică prin crearea de subiecte colective de drept privat: societăți comerciale, asociații cu scop lucrativ, asociații fără scop lucrativ, culte religioase etc.
Asocierea, și prin aceasta crearea unor subiecte colective de drept, nu schimbă esența dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul unor asemenea subiecte colective de drept; el rămâne un drept de proprietate privată, care are conținutul și limitele stabilite prin actele de constituire și sta-tute, dar și de lege, în general.
Într-o economie de piață nu poate fi negat rolul statului, care trebuie să asigure, în esență, dezvoltarea economică a țării prin punerea în valoare a bunurilor proprietatea sa, publică sau privată, și prin asigurarea dezvoltării proprietății private aparținând celorlalte subiecte de drept.
De altfel, deocamdată economia României tinde să devină o economie de piață pentru că statul a moștenit de la vechiul regim totalitar practic dreptul de proprietate asupra tuturor mijloacelor de producție, iar procesul de privatizare, adică de trecere a bunurilor din proprietatea statului în proprietatea privată a altor subiecte de drept, nu s-a încheiat încă.
În orice caz, întotdeauna statul va avea în proprietate publică sau privată anumite categorii de bunuri.
Sintagma „statul de drept” exprimă, printre altele, și ideea că dreptul de proprietate privată, cu regimul juridic ce-i corespunde și care reprezintă regula într-o economie de piață este garantat și ocrotit de stat, aflându-se însă în interdependență cu dreptul de proprietate publică.
Statul trebuie să asigure armonizarea celor două forme de proprietate, interesul individual având a fi îmbinat cu cel colectiv, pentru că, indiferent de forma ei, proprietatea exprimă și ideea de funcție socială. Așa fiind, este firesc să existe diverse limitări ale exercițiului atributelor dreptului de proprietate cuprinse în reglementări legale de natură administrativă sau civilă.
Pentru că, așa după cum s-a spus, unei percepții abstracte, uniforme și cu caracter ideologic trebuie preferată o analiză funcțională a dreptului de proprietate, în care domeniul și exercitarea dreptului nu pot fi nelimitate.
Proprietatea nu poate fi protejată decât în limitele funcțiilor cărora ea trebuie să răspundă; dacă are a fi protejat, apoi dreptul de proprietate implică limitări pe care le impun finalitățile sale morale, eficacitatea sa economică și exigențele interesului general.
În ce privește limitările aduse dreptului de proprietate, cu drept cuvânt în doctrina juridică s-a relevat că „nu există drept mai susceptibil de îngrădire decât dreptul de proprietate, pentru îndoitul motiv că – pe de o parte – prin originea și dezvoltarea istorică, dreptul de proprietate privată a pământului și a produselor muncii colective se leagă de problema economică a productivității obștești și de problema socială a unei mai drepte distribuții a bunurilor, și că – pe de altă parte – proprietatea constituind împreună cu libertatea individuală izvorul cel mai bogat de puteri cuprinse în dreptul subiectiv e prin însăși natura lui expres a se atinge și de interesele domeniului public și de interesele private cuprinse în dreptul subiectiv al altora. De regulă, îngrădirile cele mai frecvente le-a cunoscut dreptul de proprietate funciară, dar limitările au vizat și alte imobile, cum ar fi construcțiile (ex.: interdicția de a avea în proprietate mai mult de o locuință, etc.) și chiar bunurile mobile.
Categorii de limitări și restricții
Analiza legislației în vigoare ne conduce la concluzia că există mai multe categorii de asemenea limitări. Astfel, în primul rând, există limitări care privesc exercițiul atributului dispoziției juridice asupra bunurilor proprietatea unor subiecte de drept, fie persoane fizice, fie persoane juridice, de drept public sau de drept privat. Avem în vedere aici bunurile declarate de lege ca fiind inalienabile, definitiv sau temporar sau alienabile în condiții restrictive. În al doilea rând, există limitări ale exercițiului dreptului de proprietate care decurg din raporturile de vecinătate. În al treilea rând, legea reglementează limitări temporare sau definitive ale folosinței bunurilor, cum ar fi în materia rechizițiilor. În al patrulea rând, există limitări ale exercițiului dreptului de proprietate rezultate din folosirea subsolului oricărei proprietăți imobiliare pentru lucrări de interes general. În sfârșit, există limitări care conduc, în condițiile legii, la pierderea dreptului de proprietate privată prin exproprierea pentru lucrări de interes public.
În literatura juridică mai veche s-a arătat că, după izvorul lor, limitele exercițiului dreptului de proprietate pot fi legale, atunci când își au izvorul în lege, judecătorești, atunci când proprietarul, abuzând de dreptul său, va fi constrâns de instanță la anumite restrângeri, și convenționale, atunci când limitările rezultă din voința părților.
Considerăm însă că numai cele legale interesează materia pe care o discutăm, pentru că dacă proprietarul își exercită dreptul în mod abuziv urmează a fi sancționat, nu restricționat, ceea ce va conduce la angajarea răspunderii sale civile delictuale, iar dacă a convenit anumite restricții cu alte persoane nu a făcut decât să-și exercite dreptul așa cum crede de cuviință, dar tot în limitele legii.
La momentul respectiv, vom analiza însă și restricțiile impuse prin voința titularului dreptului.
În scopul protecției unor interese cu caracter general sau a drepturilor de proprietate ale altora, legiuitorul a prevăzut o serie de restricții, care au în vedere fie natura obiectului, fie exercițiul unor atribute ale dreptului.
Restricțiile legale se pot clasifica în funcție de interesul general și de interesul individual la care se referă. Unii autori, de exemplu, au clasificat restricțiile în funcție de ramura de drept la care se referă (administrativ, civil, etc.) limitările, pe când alți autori dimpotrivă, le-au examinat paralel cu studiul caracterelor juridice ale dreptului de proprietate. Desigur, o enumerare a tuturor restricțiilor legale este dificilă, mai ales că multe din ele formează obiectul de studiu al altor discipline (administrativ, comercial, etc.). Sunt, așadar:
– restricții privind interesele economice și sociale generale, precum și interesele domeniului public;
– restricții privind interesele individuale ale titularilor dreptului de proprietate.
A. Restricții privind interesele economice și sociale generale, precum și interesele domeniului public.
a) Însăși legea fundamentală, Constituția României, în art.41, cuprinde o serie de limitări ale proprietății private, ele regăsindu-se și în cuprinsul unor legi speciale. Astfel, art.41 alin.3 din Constituție prevede că titularul unui drept de proprietate privată va putea fi expropriat pentru o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. În același sens, art.481 Cod civil dispune că, „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”. Aceasta înseamnă că, numai după ce va exista o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, iar în prealabil titularul dreptului de proprietate privata va primi o dreaptă despăgubire, va opera exproprierea. Problema exproprierii va fi însă tratată în cadrul unui capitol distinct al lucrării.
În cazul unor lucruri de interes general, legea permite autorității publice să poată folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, dar va trebui să-l despăgubească pe proprietar pentru prejudiciile aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor (art.41 alin. 4 din Constituție).
Apatrizii și cetățenii străini nu vor putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor (Legea nr.18/1991, art.47). Constituția din 1991 a prevăzut că proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, prevăzând o excepție în cazul cetățenilor străini și a apatrizilor care „nu pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor” decât „în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală” (în forma revizuită în 2003 a Constituției). Aderarea României la Uniunea Europeană, așa cum putem observa din noua redactare a art. 41 alin. 2, va aduce unele modificări în regimul dobândirii terenurilor.
b) O serie întreagă de restricții privesc proprietatea imobiliară funciară:
– reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr.18/1991, nu poate avea loc pentru o suprafață mai mare de 10 ha de familie în echivalent arabil;
– terenurile care urmează să intre în proprietatea comunei, orașului sau municipiului, după caz, în temeiul art.25 din Legea nr.18/1991, „vor fi folosite conform destinației avute” (ceea ce înseamnă că, până la efectuarea operațiunilor prevăzute lege, destinația terenurilor trebuie să rămână neschimbată);
– celor care au dobândit în proprietate loturi de teren în temeiul art.18 al.1 din Legea nr.18/1991, nu le este permis să înstrăineze loturile respective prin acte între vii timp de 10 ani, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare (art.31 din Lege);
– deținătorii de terenuri agricole sunt obligați să asigure cultivarea acestuia și protecția solului (art.53 din a nr.18/1991);
– necultivarea terenurilor agricole date în folosință, timp de doi ani consecutiv, din motive imputabile titularului, atrage pierderea dreptului de folosință;
– persoanele juridice nu pot schimba categoria de folosință a terenurilor arabile, în alte categorii de folosință agricolă, decât cu avizul organelor agricole de specialitate județene;
– schimbarea folosinței terenurilor agricole ce constituie zone de protecție a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice;
– art. 70 alin.1 din Legea nr.18/1991 dispune că amplasarea noilor construcții de orice fel se va face în intravilanul localităților (făcând excepție unele construcții prevăzute în art.70 din Lege);
Derogând de la principiul consensualismului, legiuitorul a impus că înstrăinarea terenurilor situate în intravilan și extravilan, prin acte juridice între vii, să aibă loc numai în formă autentică (art.46 alin.1 din Legea nr.18/1991).
c) Instituirea dreptului de preemțiune constituie o îngrădire a dreptului de dispoziție, deoarece titularul dreptului de proprietate funciară nu poate înstrăina terenul agricol decât în condițiile prevăzute de lege. Art.48 alin.1 din Legea nr.18/1991 prevede expres că „înstrăinarea de terenuri agricole în extravilan, prin vânzare, se poate prin citarea dreptului de preemțiune”.
Așa cum s-a arătat în doctrina juridică, instituirea dreptului de preemțiune „reprezintă o derogare de la principiul liberei circulații a bunurilor și, mai ales, de la principiul potrivit căruia proprietarul dispune liber (exclusiv și absolut) de bunul sau (art.480 Cod civil)”.
Dreptul de preemțiune este recunoscut de lege unor titulari, care beneficiază de prioritate la cumpărarea unor terenuri agricole din extravilan, în ordinea reglementată de lege. Exercitarea dreptului de preemțiune are loc prin intermediul Agenției pentru Dezvoltare și Amenajare Rurală. Dreptul de preemțiune nu operează în materia partajului (datorită caracterului declarativ al acestuia; dacă însă împărțeala se va face prin licitație publică – art.9 din Decretul-Lege nr.603/1943 – dreptul de preemțiune va trebui respectat), a tranzacției sau a exproprierii pentru cauza de utilitate publică.
Nerespectarea dreptului de preemțiune determină anulabilitatea actului de înstrăinare (art.49 din Legea nr.18/1991). Este de presupus că, în condițiile reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, în viitor, instanțele judecătorești vor avea de soluționat numeroase litigii privind exercitarea dreptului de preemțiune.
În prezent, în legislația română, dreptul de preemțiune este reglementat doar în Legea nr.18/1991 privind fondul funciar. Interesant însă este faptul că în doctrina juridică a existat o propunere de lege ferenda pentru instituirea dreptului de preemțiune în materia coproprietății.
d) Unele restricții ale dreptului de proprietate se referă la construcții. Legea nr.50 din 7 august 1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor instituie unele restricții în exercitarea dreptului proprietate.
Dreptul de dispoziție al titularului proprietății este restrâns și în cazul desființării construcțiilor unor amenajări, fiind condiționată de existența autorizației de desființare obținută în prealabil.
e) Inalienabilitatea legală determină scoaterea bunului din circuitul civil. Astfel, potrivit art.135 alin.5 din Constituție, bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Se admite doar darea lor în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice, concesionarea sau închirierea lor. De asemenea, conform art.5 alin.2 din Legea nr.18/1991, terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil. La rândul lor, bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile.
Tot inalienabile sunt și unele drepturi, cum ar fi: abitația, uzul, etc.
În cazul unor bunuri, deși nu putem vorbi de o inalienabilitate propriu-zisa, vânzarea lor către populație este prohibită (ex.: animale bolnave de boli contagioase, produse alimentare degradate, substanțe toxice, anumite medicamente, etc.).
f) Anumite interese de apărare națională pot aduce unele îngrădiri dreptului de proprietate. În această categorie vor intra servituțile militare.
g) În materie comercială exista unele restricții în ce privește obiectul activității economice. Astfel, art.218 din Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale dispune că „activitățile care nu pot face obiectul unei societăți comerciale se stabilesc de guvern”. Prin Hotărârea Guvernului nr.1323 din 27 decembrie 1990 s-au prevăzut activitățile interzise în mod absolut sau care sunt condiționate de existența unor aprobări prealabile. Astfel, sunt interzise activitățile care au ca obiect infracțiuni sau încălcarea unor prevederi legale imperative: fabricarea și comercializarea de droguri și narcotice, în alt scop decât ca medicament, imprimarea de hărți militare. Pentru fabricarea, utilizarea sau comercializarea de echipamente care folosesc spectrul de frecvențe radio-electrice, este necesar avizul Ministerului Comunicațiilor; fabricarea sau comercializarea de aparatură folosită în activitatea de interceptare de convorbiri telefonice ori de codificare, au nevoie de avizul Ministerului de Interne.
Obiectul unei societăți comerciale este considerat contrar legii când, potrivit art.4 din Legea nr.35/1991, încalcă normele de protecția mediului înconjurător, atinge interesele de securitate și apărare națională a României, încalcă ordinea publică sau este dăunată sănătatea sau morala.
h) Exploatarea subsolului este, potrivit art.491 Cod civil, un atribut al proprietarului terenului. Constituția prevede însă, în art.135 alin.4, că bogățiile de orice natură ale subsolului fac obiectul exclusiv al proprietății publice. În ceea ce privește subsolul fondului, îngrădirile dreptului de proprietate sunt prevăzute în legislația miniera și dispozițiile legale care reglementează exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Limitări ale exercițiului atributelor dreptului de proprietate mai sunt cuprinse în actele normative care reglementează arendarea terenurilor, regimul apelor minerale, exploatarea forestieră, etc. Art.41 alin.6 din Constituție dispune că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului. Același text de lege mai prevede că nu numai legea, dar și obiectul locului poate impune proprietarului să respecte anumite sarcini care revin dreptului de proprietate.
i) Interesul public a impus o limită normală a dreptului de proprietate și anume servitutea prevăzută de art.581 Cod civil. Potrivit acestui text de lege, proprietarul unui izvor nu-i poate schimba cursul atunci când izvorul dă apa necesară locuitorilor unei comune, sat sau unui cătun. Proprietarul izvorului nu va putea primi nici o despăgubire, deoarece interesul public precumpănește celui privat. Un cetățean sau un grup de cetățeni nu pot revendica servitutea. Fiind o limitare adusă dreptului de dispoziție, servitutea prevăzută de art.581 Cod civil nu se aplică altor surse de apă, cum ar fi fântânile, iazurile, etc.
j) Îngrădiri legale ale dreptului de proprietate apar și în cazul coproprietății forțate. În acest caz, partajul nu poate fi efectuat, deoarece indiviziunea se menține asupra unor bunuri accesorii care sunt indispensabile pentru folosința unor bunuri sale. Se manifestă o perpetuitate a proprietății asupra bunurilor accesorii. Coproprietatea forțată se menține asupra părților comune din clădirile cu mai multe apartamente, asupra lucrurilor comune necesare sau utile folosirii imobile vecine (drumuri, poteci, fântâni, etc.), precum și asupra unor obiecte considerate bunuri de familie (monumente și cavouri, tablouri de familie, etc.). Un coproprietar, în cadrul acestei forme de coproprietate, nu poate exercita folosința bunului comun prejudiciind pe ceilalți coproprietari; tot astfel, un coproprietar, nu poate face acte de dispoziție asupra bunului comun.
B. Restricții privind interesele individuale ale titularilor dreptului de proprietate. Însăși Constituția, în art.41 alin.6, dispune că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind „asigurarea bunei vecinătăți”. Este rolul doctrinei juridice și a jurisprudenței de a analiza problema atât de delicată a raporturilor de vecinătate, mai ales că ea aduce în discuție aspecte referitoare la instituția abuzului de drept, a servitutilor etc.
a) În cadrul raporturilor de vecinătate pot exista cazuri în care au loc anumite restricții ale dreptului de proprietate. Restrângerile aduse dreptului de proprietate pot fi consecința servituților naturale și legale, acestea nefiind decât „restrângeri legale aduse dreptului de proprietate”. Servitutile naturale și legale nu pot fi considerate dezmembrăminte ale dreptului de proprietate. Vecinătatea a două proprietăți dă naștere, într-adevăr, la o anumită situatei de fapt, impunând anumite restricții ale dreptului fiecăruia dintre ei. Cu toate acestea, Codul civil a inclus servituțile naturale și legale printre servituțile propriu-zise (dezmembrăminte ale dreptului de proprietate), deși ele sunt doar îngrădiri ale acestui drept.
În categoria servituților naturale vor intra: servituțile referitoare la ape (art.579-583); cele referitoare la grănițuirea proprietății vecine (art.584 Cod civil); cele privind împrejmuirea proprietății (art.585, 600 Cod civil). Servituțile legale cuprinse în art.586-619 Cod civil, nu au ca efect dezmembrarea proprietății, ci doar niște restricții legale în exercitarea dreptului de proprietate, datorate vecinătății. Adevăratele servituți sunt, așa cum vom vedea, doar cele stabilite prin voința proprietarului (art.620 Cod civil). Desigur, și servitutile convenționale se răsfrâng asupra raporturilor de vecinătate.
b) Existența unor raporturi de vecinătate care reprezintă obligații propter rem. Cunoscute și sub denumirea de obligații reale de a face, acestea fie au fost contestate de unii autori, fie au fost-admise. Obligații propter rem întâlnim, de exemplu, în Legea nr.18/1991 privind fondul funciar.
c) Obligația de a tolera, care exista în raporturile de vecinătate între titularii dreptului de proprietate. Pentru înțelegerea obligației de toleranță care trebuie să existe în raporturile de vecinătate, trebuie să avem în vedere că regimul juridic al trecerii pe terenul vecinului nu este identic. Trecerea poate avea loc în temeiul unei servituți legale, când suntem în prezența unui loc înfundat (art.616 Cod civil); trecerea pe locul vecinului poate avea loc și atunci când, deși nu există loc înfundat, dreptul de trecere este recunoscut printr-un act juridic (art.620 și 624 Cod civil); printr-o convenție, proprietarul unui teren se obligă să lase pe vecinul sau să treacă o perioada de timp, pe terenul sau; trecerea poate avea loc însă și în urma unei îngăduințe, toleranțe din partea proprietarului fondului, fără ca acesta să-și fi asumat vreo obligație în acest sens.
Sub acest aspect, în mod corect jurisprudența a făcut distincția între toleranța de a trece pe terenul altuia și servitutea de trecere. În temeiul raporturilor de vecinătate, un proprietar trebuie să permită vecinului trecerea pe terenul sau pentru efectuarea unor reparații la un zid, care se află pe linia de hotar.
d) Anumite situații de fapt existente în raporturile de vecinătate. Unele din aceste raporturi juridice de vecinătate sunt ocrotite de lege, altele nu. De exemplu, proprietarii unor locuințe învecinate nu trebuie să-și producă reciproc prejudicii.
e) Existența unor inconveniente normale și anormale în raporturile de vecinătate. S-a spus că dreptul de proprietate este, în adevăr, mărginit, deși legea n-o spune în mod expres, prin dreptul celorlalți proprietari. În timp ce inconvenientele normale sunt inerente raporturilor de proprietate învecinate, inconvenientele anormale nu-și au nici o justificare, iar dacă s-au produs pagube, ele vor trebui să fie reparate. Tulburările anormale pot fi consecința abuzului în exercitarea dreptului de proprietate. Orice tulburare produsă raporturilor de vecinătate, din culpă, atrage repararea pagubei.
S-a considerat că ar exista chiar o obligație de garanție între vecini, desprinsă din principiul garanției ca fundament al răspunderii civile delictuale obiective. Vecinii se garantează reciproc că, în exercitarea dreptului lor de proprietate nu vor produce unul altuia vreun prejudiciu; dacă totuși paguba s-a produs, chiar și fără culpă, va angaja răspunderea civilă.
3.2. Restricții stabilite prin voința titularului
De regulă, titularul exercită singur atributele dreptului de proprietate. Uneori, din cele mai diverse motive, o parte din aceste atribute sunt înstrăinate. Raportat la cele trei motive, spunem că dreptul de proprietate se dezmembrează, astfel luând naștere uzufructul, uzul, abitația, servitutea și superficia. Exceptând situația când unele din aceste drepturi reale pot lua ființă și prin efectul legii (ex: servitutile legale, dreptul de abitație reglementat de art. 4 din Legea nr. 319/1944), de regulă, ele iau naștere prin consimțământul titularului dreptului de proprietate. Prin convenții se limitează caracterul exclusiv al dreptului de proprietate. Uneori, cum este cazul uzufructului, titularul rămâne doar cu nuda proprietate (dreptul de dispoziție), celelalte atribute aparținând uzufructuarului.
O altă restricție a dreptului de proprietate o constituie clauza de inalienabilitate. Când o asemenea clauză este impusă fără nici o limită și perpetuu, ea a fost considerată cu drept cuvânt, ilicită și nu-și poate produce efectele. Este inadmisibilă o clauză de inalienabilitate perpetuă, deoarece ar avea drept consecință scoaterea bunului din circuitul civil, ceea ce ar contraveni interesului general. Doar în cazul fundațiilor s-a admis o excepție; dacă se face acestora o donație, donatorul ar putea impune clauza ca bunul donat să nu fie înstrăinat niciodată de către fundația donatară. Explicația se găsește în faptul că fundațiile sunt perpetue.
S-a reproșat că nu este admisibilă clauza de inalienabilitate nici măcar vremelnică, deoarece consecințele juridice ale unei asemenea clauze sunt grave: donatorul sau legatarul n-ar mai putea ipoteca bunul sau să constituie asupra lui alte drepturi reale; nu s-ar mai putea dispune de bun prin testament; nu numai că bunul n-ar mai putea fi înstrăinat, dar n-ar mai putea face nici obiectul urmăririi silite. Suntem totuși de părere că, atunci când există un interes legitim, ar putea fi validă clauza de inalienabilitate temporară sau vremelnică. Interzicerea clauzei de inalienabilitate a determinat pe legiuitor să nu admită nici substituțiile fideicomisorii (care constau într-o dispoziție cuprinsă într-un testament, prin care testatorul obligă pe cel gratificat să conserve bunurile primite, iar la moartea sa să le transmită altei persoane desemnată de testator).
Substituția fideicomisorie este interzisă, deoarece, prin voința dispunătorului, bunul devine inalienabil veșnic sau pentru o perioadă îndelungata de timp.
3.3. Restricții legale ale dreptului de proprietate
3.3.1. Limitări ale dreptului de dispoziție
a) Bunuri inalienabile definitiv sau temporar sau alienabile condiționat. Se știe că bunurile inalienabile sunt acele bunuri care sunt scoase, în tot sau în parte, din circuitul civil, adică ele nu pot fi dobândite sau transmise prin acte juridice.
Rațiunile pentru inalienabilitatea unor categorii de bunuri sunt diferite. Poate fi vorba sau de natura ori destinația bunului, sau de situația sa juridică sau de însușirile sale specifice.
În orice caz, din moment de Constituția așază dreptul de proprietate printre drepturile fundamentale ale cetățenilor, i se aplică și lui dispozițiile art. 49, potrivit cu care exercițiul un or drepturi poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății sau a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea unor calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și nu poate atinge existența dreptului.
Principalele situații de inalienabilitate a unor bunuri sunt, printre altele:
– lucrurile nesusceptibile de apropriere privată, cum ar fi: razele soarelui, aerul, apa etc. După cum dispune art. 647 C. civ., asemenea bunuri nu aparțin nimănui, iar uzul lor este comun tuturor, de aceea li se spune res communis. Cu privire la apă facem precizarea că este vorba despre apele aflate în folosință publică, pentru că, aflată pe un teren, o sursă de apă poate fi proprietate privată, în folosință exclusivă, sau, eventual, ar putea fi vorba despre servitutea de izvor sau de o simplă toleranță din partea proprietarului terenului pentru alte persoane;
– bunurile din domeniul public (art. 135 din Constituție; art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, republicată; art. 11 din Legea nr. 213/1998 privitoare la regimul juridic al proprietății publice; art. 122 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 privitoare la administrația publică locală etc.);
– drepturile de uzufruct, uz, abitație (art. 534, 571, 573 C. civ.);
– corpul uman, precum și elementele acestuia privite ut singuli (art. 22 și art. 26 alin. 2 din Constituție; Legea nr. 2/1 998 privitoare la prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane).
Există bunuri proprietate privată care, în stadiul actual al legislației noastre civile sunt declarate de lege temporar inalienabile sau alienabile condiționat.
Printre acestea găsim:
– locuințele dobândite de chiriașii titulari de contracte ai apartamentelor care nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, care nu pot fi înstrăinate timp de 10 ani de ia data cumpărării (art. 9 alin. 1 și alin. 8 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare); potrivit art. 44 din Legea nr. 10/2001, chiriașii care au dobândit locuință în proprietate pe temeiul dispozițiilor evocate, au dreptul să le înstrăineze înainte de împlinirea termenului de 10 ani de la data cumpărării, dar numai persoanei îndreptățite, fost proprietar al acelei locuințe;
– terenurile atribuite în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. 1, art. 21 și art. 43 din Legea fondului funciar republicată, nu pot fi înstrăinate prin acte între vii timp de 10 ani socotiți de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății (art. 32 din Legea nr. 1 8/1 991, republicată);2
– locuințele realizate cu subvenții de la bugetul de stat nu pot fi înstrăinate prin acte între vii decât după restituirea integrală a sumelor actualizate primite cu acest titlu (art. 19 din Legea locuinței nr. 114/1996 republicată, cu modificările ulterioare);
– locuințele cumpărate cu credite CEC pe temeiul dispozițiilor Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație care, până la rambursarea integrală a creditului nu pot fi restructurate sau înstrăinate fără autorizarea prealabilă a CEC-ului (art. 12 din Decretul-lege nr. 61/1990);
În literatura juridică cele două interdicții de înstrăinare mai sus evocate, anume cea cu privire la terenuri în condițiile Legii nr. 18/1991 și cea cu privire la locuințe, în condiții le Legii nr. 112/1995 și ale Legii nr. 10/2001, au fost caracterizate astfel:
1. sunt cazuri de inalienabilitate legală;
2. sunt cazuri de indisponibilizare parțială, fiindcă nu vizează, în principiu, decât înstrăinarea prin acte între vii, nu și transmisiunile prin moștenire legală sau testamentară;
3. sunt cazuri de indisponibilitate specială;
4. au caracter temporar, bunurile respective neputând fi înstrăinate timp de 10 ani de la data dobândirii, cu excepția locuințelor, care în condițiile art. 44 din Legea nr. 10/2001 pot fi înstrăinate înainte de împlinirea acestui termen, dar numai foștilor proprietari, îndreptățiți de lege să le redobândească în proprietate.
– terenurile cu privire la titlul cărora există litigii la instanțele judecătorești nu pot fi înstrăinate sub nici o formă prin acte juridice între vii, până la soluționarea acestor litigii (art. 15 din Legea nr. 54/1998 privitoare la circulația juridică a terenurilor);
– bunurile imobile – terenuri și construcții cu destinația de locuință – care fac obiectul unei încunoștințări scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din partea persoanelor fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri, nu pot fi: înstrăinate sub nici o formă prin acte juridice între vii, concesionate, ipotecate, date în leasing, închiriate sau sub-închiriate în beneficiul unui nou chiriaș (art. 44 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinație de locuință);
– imobilele construite, cumpărate, realizate, consolidate sau extinse prin utilizarea unor credite acordate de instituții financiare autorizate nu vor putea fi înstrăinate, până la rambursarea integrală a creditului, decât cu acordul prealabil al creditorului ipotecar, adică instituția finanțatoare (art. 5 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare);
– bunurile sacre și cele asimilate (spre exemplu, cele prevăzute de art. 2 și art. 20 din Regulamentul pentru administrarea averilor bisericești din Patriarhia Română).
b) Bunuri care nu pot circula decât în condiții restrictive. Există anumite categorii de bunuri care, în principiu, sunt în circuitul civil dar, din rațiuni de ordine publică sau economico-sociale, nu pot circula decât în condiții restrictive, adică nu pot fi dobândite, deținute sau înstrăinate decât cu respectarea unor norme înscrise în legi speciale. Printre acestea pot fi enumerate
– bunurile monopol de stat, în temeiul Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat;
– armele și munițiile, pe temeiul dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor
– materialele explozive (Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive);
– deșeurile toxice (Legea nr. 137/1995 a protecției mediului, republicată);
– obiectele de cult (Legea nr. 103/1992).
Sancțiunea care intervine în cazul încheierii de acte juridice cu înfrângerea dispozițiilor legale privitoare la interdicția de înstrăinare a unor bunuri și la condițiile restrictive de circulație a altora este nulitatea actului cel mai adesea nulitatea absolută. Curtea Supremă de Justiție a statuat în sensul că din moment ce prin lege s-a acordat cultelor religioase dreptul exclusiv pentru producerea obiectelor de cult, refuzul Arhiepiscopiei Tomis Constanța la cererea formulată de o societate comercială de a fi autorizată să producă asemenea obiecte este întemeiat și nu un refuz nejustificat, întrucât, potrivit art. 1 alin. 2 al Legii nr. 103/1992, printre obiectele de cult sunt prevăzute și icoanele, iar lumânările sunt asimilate obiectelor de cult.
3.3.2. Limitări ce decurg din raportul de vecinătate
Fondurile ce aparțin unor proprietari diferiți care se învecinează între ele semnifică existența unor împrejurări de fapt. Așadar, în sine, vecinătatea este întotdeauna un fapt. Punerea în valoare a acestor fonduri de către proprietarii lor sau de către titularii altor drepturi asupra acestora conduce, cel mai adesea, la crearea unor raporturi juridice între titulari, care, într-o formulă sintetică, sunt denumite raporturi de vecinătate.
Potrivit art. 41 alin. 6 din Constituție, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Prin această formulare legiuitorul constituant a înțeles să acopere întreaga gamă a raporturilor de vecinătate, indiferent de izvorul lor, deci indiferent dacă asemenea raporturi s-au stabilit prin voința omului sau au rămas simple raporturi de fapt. În orice caz, textul constituțional voiește să exprime ideea că aceste raporturi reprezintă o limitare a exercițiului dreptului de proprietate, cu finalitatea asigurării unei tolerante pașnice comune.
Literatura de specialitate reține mai multe categorii de raporturi de vecinătate, pe care le vom prezenta în cele ce urmează.
a) Raporturi de vecinătate cu caracter de drepturi reale. Aceste raporturi sunt reglementate de Codul civil în materia servituților, și anume este vorba despre servituțile naturale (art. 578–585 C. civ.) și de servituțile legale (art. 586-619 C. civ.).
S-a spus adesea, pe drept cuvânt, că servituțile legale și cele naturale nu sunt veritabile servituți, ci numai îngrădiri normale ale exercițiului dreptului de proprietate. Servituți precum: cea de scurgere a apelor (art. 578 C. civ.), de îngrădire a proprietății (art. 585 C. civ.), de izvor (art. 579-581 C. civ.), de distanța plantațiilor și lucrărilor fată de fondul vecin (art. 607-608 C. civ.), de vedere (art. 611-613 C. civ.), de picătura streșinilor (art. 615 C. civ.) reflectă o situație firească generată de vecinătatea a două fonduri, situație ce impune proprietarilor învecinați anumite reguli de comportament, ca obligații de interes social.
Nu mai puțin, prin aceasta se determină însuși conținutul dreptului de proprietate și limitele exercitării lui, ca expresie a unui regim comun, căruia îi sunt supuse toate fondurile, indiferent de proprietar.
În acest sens, ni se pare deosebit de limpede dispoziția cuprinsă în art. 588 C. civ. potrivit cu care „Legea supune pe proprietari la osebite obligații unul către altul, fără chiar să existe vreo convenție între dânșii.”
b) Raporturi de vecinătate care constituie sarcini reale. Am arătat atunci când am analizat clasificarea drepturilor subiective patrimoniale în drepturi reale și drepturi de creanță că, la limita dintre aceste două categorii se găsesc și obligațiile reale de a face – obligații propter rem, care decurg din stăpânirea, cu orice titlu, a unor bunuri. Am văzut că ele pot rezulta din lege sau pot fi stabilite prin voința părților și se transmit o dată cu transmiterea acelor bunuri. Uneori, îndeplinirea acestor obligații presupune luarea în considerare a raporturilor de vecinătate între fonduri.
Astfel, potrivit art. 82 din Legea fondului funciar, terenurile care prin degradare și poluare și-au pierdut, total sau parțial, capacitatea de producție pentru culturi agricole sau silvice vor fi constituite în așa-numite perimetre de ameliorare cu privire la care se vor elabora măsuri și lucrări specifice, de natură să conducă la redarea potențialului agricol sau silvic pentru aceste categorii de terenuri. Deținătorii lor sunt obligați să le pună la dispoziția organelor chemate a executa lucrările prevăzute în proiectul de ameliorare întocmit.
Or, este evident că executarea unor asemenea lucrări presupune cooperarea între deținătorii de terenuri vecine, cu sprijinul acordat de stat, expresie a realizării unui interes de ordin general, anume protecția fondului funciar.
Cât privește obligațiile propter rem asumate prin voința omului, putem lua exemplul unei servituti de trecere stabilită prin acordul părților, în cadrul că-reia titularul fondului aservit se obligă să efectueze lucrările necesare exercitării servitutii. Această obligație dă naștere și unor raporturi de vecinătate specifice, având ca obiect îndeplinirea unui fapt pozitiv, de natură să conducă la asigurarea normalei folosințe a fondului dominant de către proprietarul său. În orice caz, în situația astfel expusă obligația propter rem, este accesorie servituții și nu se confundă cu aceasta.
c) Raporturi de vecinătate constituite prin asumarea de obligații contractuale între proprietari învecinați. Asemenea obligații pot rezulta din convenții încheiate între proprietarii învecinați, care, pe această cale, pot stabili între ei drepturi și obligații similare în conținutul lor cu cele care iau naștere în temeiul unor servituți. Spre exemplu, proprietarul A se obligă față de vecinul său, proprietarul B, să nu sădească arbori înalți la o distantă mai mare decât cea legală, pentru a nu-i umbri culturile realizate de acesta din urmă pe fondul său. Sau, tot astfel are a fi privit dreptul convenit pentru un proprietar de a lua apă din fântâna aflată pe fondul vecin sau din izvorul astfel situat.
d) Raporturi faptice de vecinătate. În anumite împrejurări se poate ajunge la crearea unor îngăduințe între proprietarii vecini, fără ca aceștia să se oblige juridicește la menținerea lor cu vreun titlu. „Titlul” este dat de starea de fapt astfel creată, și durează atâta timp cât este permisă de cel care o tolerează. Beneficiarul ei nu o poate redobândi prin justiție.
Asemenea raporturi de vecinătate care aduc limitări dreptului de proprietate sunt extrem de variate, cu izvoare diferite, care merg de la dezmembrămintele proprietății până la simple îngăduințe. Desigur, în general, raporturile de vecinătate sunt generate de viata în cadrul unor comunități organizate pe diferite arii teritoriale. În orice caz, ele impun luarea lor în considerare ca limite impuse însuși exercițiului dreptului de proprietate.
Altfel spus, exercitarea dreptului de proprietate „în limitele determinate de lege” implică respectarea regulilor de conviețuire socială și în cadrul raporturilor de vecinătate.
În măsura în care s-ar depăși asemenea limite, am fi în prezența unui abuz de drept. Iar dacă urmare a exercitării abuzive a dreptului s-ar ajunge la cauzarea unui prejudiciu, cel astfel lezat va putea cere despăgubiri, adică se va ajunge la angajarea răspunderii civile delictuale a proprietarului care își exercită abuziv dreptul său, pe temeiul art. 998-999 C. civ.
De altfel, s-a observat, pe drept cuvânt, că, pe măsura dezvoltării sociale, a inconvenientelor generate de vecinătate, rezultă nevoia formulării în viitoarea noastră legislație civilă a unor principii clare în materie, chiar prin cuprinderea, într-o definiție, a dreptului de vecinătate și a obligației generale de vecinătate, iar pe pianul răspunderii civile să se instituie o adevărată obligație de garanție între vecini, pentru prejudiciile eventual create în cadrul acestor raporturi.
3.3.3. Limitări ale folosinței bunurilor
Rechiziția reprezintă o măsură excepțională, prin care organele autorității publice împuternicite prin lege obligă agenții economici, instituțiile publice, precum și alte persoane juridice și fizice la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile forțelor destinate apărării naționale sau autorităților publice în situații speciale, și anume: declararea mobilizării generale sau parțiale ori a stării de război, instituirea stării de urgență sau de asediu, concentrări, exerciții și antrena-mente de mobilizare, prevenirea, localizarea, înlăturarea urmărilor unor dezastre, cât și pe timpul acestor situații. Sediul materiei este dat de dispozițiile Legii nr. 132 din 15 iulie 1997 privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public. Pot fi rechiziționate: mijloace de transport de orice fel, instalații portuare sau de aerodromuri, sisteme de comunicații și de telecomunicații, surse de alimentare energetice, tehnică de calcul, materiale tipografice și audiovizuale, materiale de construcții, clădiri, terenuri, utilaje, animale, furaje, materiale veterinare etc. (art. 5 din Legea nr. 132/1997).
De asemenea, legea prevede și posibilitatea rechiziționării de bunuri consumptibile și perisabile, care va fi însă definitivă, cu plata despăgubirilor prevăzute de lege (art. 2 alin. 2). O dată cu bunurile rechiziționate urmează a se preda și echipamentele aferente, fără de care ele nu pot fi utilizate (art. 5 alin. 4).
Proprietarii sau deținătorii cu orice titlu de imobile supuse rechiziționării sunt obligați să le pună la dispoziția beneficiarilor cu utilitățile existente la data rechiziționării (art. 7 alin. 2).
Mai întâi, este de observat că rechiziția privește, ca principiu, bunuri neconsumptibile prevăzute de lege indiferent dacă acestea se află în proprietate publică sau în proprietate privată; de asemenea, ea se poate aplica și celor care sunt simpli deținători, cu orice titlu, ai bunurilor supuse rechiziționării.
În al doilea rând, rechiziția este, tot ca principiu, o măsură temporară, care va înceta la încetarea situației excepționale ce a impus-o, când bunurile rechiziționate urmează a fi restituite celui de ia care au fost preluate. De aceea, la data predării bunurilor rechiziționate către beneficiarul rechiziției urmează a se consemna, pe lângă datele de identificare, starea și valoarea bu-nurilor la data când aceasta se efectuează (art. 15 din Legea nr. 132/1997). Totuși, când operează asupra unor bunuri consumptibile sau perisabile, ea va fi definitivă.
În al treilea rând, rechiziția este o măsură obligatorie, dispusă de organele publice, în situațiile menționate.
În sfârșit, rechiziția presupune acordarea de despăgubiri atât în ipoteza rechiziției temporare pentru degradările sau devalorizările suferite de bunurile rechiziționate pe perioada folosirii lor în scopul pentru care ea a operat, cât și în situația rechiziției definitive, pentru valoarea bunurilor consumptibile sau perisabile astfel preluate (art. 19 și art. 2 alin. 2 din Legea nr. 132/1997).
Legea prevede o procedură specială privitoare la stabilirea și plata acestor despăgubiri, iar în caz de litigiu între părți, după parcurgerea unei etape administrative prealabile, hotărârea organului administrativ special instituit –Comisia centrală de rechiziții – poate fi atacată în justiție.
Așadar, rechiziția reprezintă o limitare legală a exercițiului dreptului de proprietate, fie prin afectarea temporară a atributului folosinței bunului, fie prin însăși încetarea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile consumptibile sau perisabile, dar, în ambele situații, cu plata de despăgubiri, în condițiile legii.
3.3.4. Folosirea subsolului proprietății imobiliare de către autorități
Potrivit art. 41 alin. 4 din Constituție, „pentru lucrări de interes generai, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității.”
Textul constituțional are în vedere subsolul terenurilor proprietate privată. Aceasta deoarece, din moment ce o suprafață de teren se află în proprietate privată, aceiași regim juridic îl are și subsolul corespunzător. De asemenea, trebuie distinsă această situație de cea avută în vedere de art. 135 alin. 4 din Constituție, potrivit cu care „bogățiile de orice natură ale subsolului” fac obiectul exclusiv al proprietății publice.
Titularii dreptului de folosință a subsolului proprietăților imobiliare de care vorbește textul constituțional sunt autorități publice, adică statul sau unitățile administrativ-teritoriale, indiferent cine execută lucrările de interes general. Se poate admite că limitarea pe care o discutăm se concretizează într-un drept real de folosință temporar – adică pe durata efectuării lucrărilor –aparținând subiectelor menționate, corespunzător dreptului de proprietate privată asupra solului proprietății imobiliare în cauză.
Dacă folosința subsolului este de natură să producă daune solului, plantațiilor sau construcțiilor sau alte daune imputabile autorității care-l folosește, proprietarul are drept ia despăgubiri.
Așadar, folosința nu este cu titlu oneros, ci credem că este cu titlu gratuit. Numai în caz de producere a unor pagube urmare a folosinței subsolului în condițiile arătate se naște dreptul la despăgubiri.
Despăgubirile pot fi stabilite prin acordul părților interesate, iar dacă ele nu cad de acord cu privire la cuantumul lor, acestea urmează a fi stabilite de instanța de judecată.
Capitolul 4
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică
4.1. Noțiune
Interesul social poate conduce, în anumite situații, nu numai la limitarea exercițiului unor atribute ale dreptului de proprietate, dar chiar la pierderea dreptului de proprietate privată cu privire la imobile – terenuri și construcții – care pot fi expropriate și trecute astfel în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale cu plata de despăgubiri către proprietar.
Reamintim că, potrivit art. 41 alin. 3 din Constituție „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”. La fel, art. 481 C. civ. dispune că „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”. De asemenea, în preambulul Legii nr. 33 din 27 mai 1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se arată că, în vederea realizării de lucrări ce servesc unor utilități publice și avându-se în vedere tocmai caracterul de excepție conferit de Constituția țării și de Codul civil român în vigoare cedării, prin expropriere, a dreptului de proprietate privată, drept a cărui protecție se realizează prin garantarea și ocrotirea sa de către lege în mod egal și indiferent de titular, a fost concepută o reglementare unitară în materie, de natură să asigure atât cadrul legal adecvat procedurilor de expropriere și de stabilire a despăgubirilor, cât și apărarea dreptului de proprietate privată. De aceea, legiuitorul a prevăzut că exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.
Din punct de vedere juridic exproprierea poate fi definită ca actul puterii de stat competente, prin care se realizează trecerea în proprietate publică a unor bunuri imobile proprietate privată, necesare executării unor lucrări de interes public, în schimbul unei despăgubiri. Practica judecătorească a reținut că utilitatea publică a exproprierii poate consta nu numai în folosirea terenului expropriat pentru construcții dar și în amplasarea pe acest teren a unor utilități aferente blocurilor de locuințe pe o parte din terenul respectiv.
4.2. Obiectul exproprierii
Potrivit art. 2 din Legea nr. 33/1994, pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau juridice, cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor.
Din motive lesne de înțeles, nu pot fi supuse exproprierii terenurile proprietate publică ce aparțin statului sau unităților administrativ-teritoriale. De asemenea, nu pot fi supuse exproprierii nici bunurile imobile aflate în proprietatea privată a statului, deoarece statul, în calitatea sa de proprietar poate să afecteze, prin organele sale competente, utilității publice oricare din bunurile imobile pe care le are în proprietatea sa privată. Cum a observat, pe drept cuvânt, judecătorul constituant, statul nu se „autoexpropriază”. În orice caz, este de reținut că, în această din urmă situație se va schimba regimul juridic ai imobilelor respective, proprietatea statului, prin trecerea lor din proprietatea sa privată în proprietatea sa publică.
Cât privește bunurile imobile aflate în proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale, ele pot forma obiectul exproprierii, dacă utilitatea publică pentru care aceasta a fost decisă este de interes național (art. 2 din Legea nr. 33/1994).
Dacă utilitatea publică este numai de interes local, o decizie a organului competent de trecere a bunului imobil din proprietatea privată în proprietatea publică a aceleiași unități administrative va fi suficientă pentru realizarea obiectivului avut în vedere, cu aceleași consecințe, mai sus precizate, privitoare la regimul juridic al bunurilor imobile supuse acestei operațiuni.
4.3. Utilitatea publică
Potrivit art. 41 alin. 3 din Constituție „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”. La fel, art. 481 C. civ. dispune că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.”
În vederea realizării de lucrări ce servesc unor utilități publice și avându-se în vedere tocmai caracterul de excepție conferit de lege cedării, prin expropriere, a dreptului de proprietate privată, a fost concepută o reglementare unitară în materie. De aceea, legiuitorul a prevăzut că exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească.
Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local, conform legii exproprierii. Categoria lucrărilor pentru a căror realizare este necesară exproprierea include: prospecțiunile și explorările geologice; extracția și prelucrarea substanțelor minerale utile; instalații pentru producerea energiei electrice; căile de comunicații, deschiderea, alinierea și lărgirea străzilor; sistemele de alimentare cu energie electrică, telecomunicații, gaze, termoficare, apă, canalizare; instalații pentru protecția mediu lui; îndiguiri și regularizări de râuri, lacuri de acumulare pentru surse de apă și atenuarea viiturilor; derivații de debite pentru alimentări cu apă și pentru devierea viiturilor; stații hidrometeorologice, seismice și sisteme de avertizare și prevenire a fenomenelor naturale periculoase și de alarmare a populației; sisteme de irigații și desecări; lucrări de combatere a eroziunii de adâncime; clădirile și terenurile necesare construcțiilor de locuințe sociale și altor obiective sociale de învățământ, sănătate, cultură, sport, protecție și asistență socială, precum și de administrație publică și pentru autoritățile judecătorești; salvarea, protejarea și punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice, precum a parcurilor naționale, rezervațiilor naturale și a monumentelor naturii; prevenirea și înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale – cutremure, inundații alunecări de terenuri; apărarea țării, ordinea publică și siguranța națională.
Utilitatea publică a exproprierii se declară de către Guvern pentru lucrările de interes național și de consiliile județene sau Consiliul Local al Municipiului București pentru lucrările de interes local.
Pentru multe situații speciale utilitatea publică se declară pentru fiecare caz în parte, prin lege. Tot prin lege se poate declara utilitatea publică în situații excepționale, în cazul în care – indiferent de natura lucrărilor – sunt supuse exproprierii: lăcașuri de cult, monumente, ansambluri și situri istorice, cimitire, alte așezăminte de valoare națională deosebită ori localități urbane sau rurale în întregime.
Utilitatea publică a exproprierii poate consta nu numai în folosirea terenului expropriat pentru construcții dar și în amplasarea pe acest teren a unor utilități aferente blocurilor de locuințe pe o parte din terenul respectiv.
4.4. Procedura exproprierii
Legea reglementează strict și pe anumite etape procedura de urmat în cazul exproprierii. Totuși, cei interesați, adică organul îndreptățit să dispună exproprierea și proprietarul care urmează a-i suferi efectele pot evita parcurgerea acestei proceduri pe calea unui transfer amiabil al dreptului de proprietate privată către stat (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 33/1994). Într-o asemenea situație suntem în prezența unei convenții încheiate între părți, cu toate consecințele ce decurg dintr-o astfel de calificare a operației juridice realizate de părți. Făcând aplicarea acestui principiu într-o cauză în care a constatat că trecerea terenului din proprietate privată în proprietate publică, deși s-a făcut în scop de utilitate publică, nu a operat în temeiul unui act unilateral de putere al autorității publice, ci în temeiul unui contract civil, în care ambele părți sunt egale, deoarece reclamantul a consimțit ca, în schimbul unui preț, o parte din proprietatea lui privată să devină proprietate publică, Curtea Supremă de Justiție a statuat că, din moment ce trecerea în proprietate publică s-a realizat pe cale consensuală, în temeiul unui contract sinalagmatic ce și-a produs efectele juridice urmărite de părți la încheierea lui, tot așa și revenirea bunului sau a unei porțiuni din el în proprietatea privată a vânzătorului trebuie realizată pe aceeași cale, chiar și în situația când „proprietarul” nu a folosit în scopul de utilitate publică pentru care a dobândit terenul, întreaga sa suprafață. Această convenție poate interveni în orice fază a procedurii de expropriere, până în momentul soluționării cererii de expropriere de către instanța de judecată competentă, și chiar și în această fază a procedurii pe calea tranzacției încheiată de părți și constatată de instanță.
Este posibil însă ca părțile să convină numai asupra modalităților de transfer al bunului către stat, dar nu și asupra naturii sau cuantumului despăgubirilor pe care urmează a le primi proprietarul. În aceeași ipoteză, instanța de judecată competentă va lua act de înțelegerea părților și va stabili numai cuantumul sau natura despăgubirii (art. 4 alin. 2 al Legii nr. 33/1994).
Procedura exproprierii se derulează în trei etape reglementate distinct de lege: a) declararea de utilitate publică a exproprierii; b) măsuri pregătitoare exproprierii; c) exproprierea propriu-zisă și stabilirea despăgubirilor.
a) Prima etapă din procedura exproprierii este declararea ei de utilitate publică. Menționăm că primele două etape sunt administrative, iar cea de a treia este judiciară, cu toate consecințele care decurg de aici. Art. 3 din Legea nr. 33/1994 prevede că exproprierea va putea fi hotărâtă de instanțele de judecată după ce s-a făcut declarația de utilitate publică a exproprierii în condițiile prevăzute în această lege.
Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes național sau de interes local (art. 5 din Legea nr. 33/1994).
Categoria lucrărilor pentru a căror realizare este necesară exproprierea este prevăzută în art. 6 din lege, care dispune: „Sunt de utilitate publică lucrările privind: prospecțiunile și explorările geologice; extracția și prelucrarea substanțelor minerale utile; instalații pentru producerea energiei electrice; căile de comunicații, deschiderea, alinierea și lărgirea străzilor; sistemele de alimentare cu energie electrică, telecomunicații, gaze, termoficare, apă, canalizare; instalații pentru protecția mediu lui; îndiguiri și regularizări de râuri, lacuri de acumulare pentru surse de apă și atenuarea viiturilor; derivații de debite pentru alimentări cu apă și pentru devierea viiturilor; stații hidrometeorologice, seismice și sisteme de avertizare și prevenire a fenomenelor naturale periculoase și de alarmare a populației; sisteme de irigații și desecări; lucrări de combatere a eroziunii de adâncime; clădirile și terenurile necesare construcțiilor de locuințe sociale și altor obiective sociale de învățământ, sănătate, cultură, sport, protecție și asistență socială, precum și de administrație publică și pentru autoritățile judecătorești; salvarea, protejarea și punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor și siturilor istorice, precum a parcurilor naționale, rezervațiilor naturale și a monumentelor naturii; prevenirea și înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale – cutremure, inundații alunecări de terenuri; apărarea țării, ordinea publică și siguranța națională.”
Utilitatea publică a exproprierii se declară de către Guvern pentru lucrările de interes național și de consiliile județene sau Consiliul Local al Municipiului București pentru lucrările de interes local (art. 7 alin. 1 din lege).
Pentru multe situații speciale din categoria celor prevăzute ia art. 7 alin. 4 din Legea nr. 33/1994 utilitatea publică se declară pentru fiecare caz în parte, prin lege. Art. 7 alin. 4 din Legea nr. 33/1994 prevede: „Tot prin lege se poate declara utilitatea publică în situații excepționale, în cazul în care – indiferent de natura lucrărilor – sunt supuse exproprierii: lăcașuri de cult, monumente, ansambluri și situri istorice, cimitire, alte așezăminte de valoare națională deosebită ori localități urbane sau rurale în întregime”.
Declarația de utilitate publică se face numai după o cercetare prealabilă efectuată de către comisii numite de Guvern pentru lucrări de interes național și de către delegația permanentă a consiliului județean sau de primarul generai al municipiului București – pentru lucrările de interes local (art. 9 din Legea nr. 33/1994).
Alcătuirea acestor comisii este prevăzută în art. 9 alin. 2 și 3 din Legea nr. 33/1994 și de Regulamentul adoptat prin Hotărârea Guvernului nr. 583/1994, care stabilește procedura de lucru a comisiilor.
Potrivit art. 10 din lege, cercetarea prealabilă va stabili dacă există elemente care să justifice interesul național sau local, avantajele economico-sociale, ecologice sau de orice altă natură care susțin necesitatea lucrărilor și nu pot fi realizate pe alte căi decât prin expropriere, precum și încadrarea în planurile de urbanism și de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii.
Rezultatul cercetării prealabile va fi consemnat într-un proces-verbal ce se va înainta Guvernului sau, după caz, consiliul județean, respectiv Consiliul Local al Municipiului București.
Pe baza rezultatelor cercetării prealabile, Guvernul sau, după caz, consiliul județean, respectiv Consiliul Local ai Municipiului București, va adopta actul de declarație a utilității publice, care se aduce la cunoștința publică fie prin afișare la sediul consiliului local în a cărui rază se află situat imobilul și prin publicare în Monitorul Oficial al României (pentru utilitate publică de interes național) sau în presa locală (pentru cea de interes local). Potrivit art. 11 alin. 2 din lege, sunt exceptate de la publicitate actele prin care se declară utilitatea publică pentru lucrări privind apărarea țării și siguranța națională.
Odată adusă la cunoștința publică, declarația de expropriere întrunește toate elementele unui act-condiție care declanșează procedura exproprierii.
Calificându-l astfel, literatura de specialitate a ajuns, pe drept cuvânt, la concluzia că este supus controlului legalității sale în această etapă, de către Curtea Constituțională, în situația în care utilitatea publică a fost declarată prin lege, respectiv de instanța de contencios administrativ, dacă utilitatea publică a fost declarată prin hotărâre de Guvern sau prin act al organelor locale ale administrației de stat, fără a se putea examina oportunitatea actului administrativ.
b) Măsuri premergătoare exproprierii. În etapa următoare expropriatorul întocmește planul imobilelor expropriate cu indicarea numelui proprietarilor și a ofertelor de despăgubiri, care se depun la consiliul local al localității în care sunt situate imobilele respective, în vederea consultării de către cei interesați. Este exceptată de la această formă de publicitate documentația lucrărilor privind apărarea țării și siguranța națională, situație în care se depune doar oferta de despăgubiri (art. 12 alin. 1). Art. 12 alin. 2 din Legea nr. 33/1994 determină expropriatorul, anume statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes național, și județele, municipiile, orașele și comunele pentru lucrările de interes local.
Propunerile de expropriere, împreună cu procesul-verbal care încheie cercetarea prealabilă declarării utilității publice, se notifică titularilor drepturilor reale asupra imobilelor, în termen de 15 zile de la publicare (art. 13). Aceștia pot face întâmpinare împotriva actelor respective în termen de 45 zile de la primirea notificării (art. 14 alin. 1).
Întâmpinarea se depune la primarul localității unde se află imobilul expropriabil (art. 14 alin. 2) și se soluționează în termen de 30 de zile de către o comisie a cărei componență, mod de funcționare și procedură sunt prevăzute în art. 15-17 din lege. Comisia de soluționare a întâmpinărilor va fi constituită prin hotărâre a Guvernului pentru lucrările de interes național și prin decizie a delegației permanente a Consiliului județean sau prin dispoziție a primarului municipiului București, pentru cele de interes local. Componența comisiei este de 8 persoane (3 specialiști din domeniul de activitate în care se realizează lucrarea de utilitate publică, 3 proprietari de imobile din municipiul, orașul sau comuna în care sunt situate imobile propuse pentru expropriere, aleși prin tragere la sorți dintr-o listă de minimum 25 de proprietari și primarul localității) și lucrează sub conducerea unui delegat ai Guvernului sau al consiliului județean ori al Consiliului Local al Municipiului București, în calitate de președinte. Comisia lucrează valabil în prezența a cel puțin 5 membri, și ia decizii prin vot secret. Președintele comisiei nu are drept de vot, el asigurând cadrul organizatoric al activității comisiei. În caz de paritate a voturilor, votul primarului este preponderent. Din comisie nu vor putea face parte proprietarii imobilelor care sunt în cauză, rudele și afinii lor până la gradul patru inclusiv, persoanele care dețin funcții în administrația publică locală sau centrală și care au interes în executarea lucrărilor și nici membrii comisiei care au declarat utilitatea publică.
Comisia, în urma deliberării, poate să accepte punctul de vedere al expropriatorului sau îl poate respinge. Ea dă o hotărâre motivată, care se comunică părților în termen de 15 zile de la adoptare.
Este posibil ca încă din această fază a procedurii părțile cuprinse în operațiunea de expropriere să se înțeleagă asupra tuturor problemelor pe care aceasta le implică, inclusiv cuantumul despăgubirilor, situație în care Comisia consemnează învoiala părților, sub semnătura acestora (art. 18 alin. 2 din lege).
În situația în care comisia respinge propunerile expropriatorului, acesta are posibilitatea să revină cu noi propuneri, cu refacerea corespunzătoare a planurilor, care vor urma aceeași procedură (art. 19).
Hotărârea comisiei este supusă căii de atac a contestației care poate fi promovată de partea interesată (expropriatorul, proprietarul sau titularii altor drepturi reale asupra imobilului propus spre expropriere) în termen de 15 zile de la comunicare.
Contestația se introduce la curtea de apel în raza căreia este situat imobilul, iar procedura de judecată este cea stabilită de Legea nr. 29/1990, Legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 59/1993.
c) Exproprierea propriu-zisă și stabilirea despăgubirilor. Potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994, soluționarea cererilor privitoare la expropriere este dată în competența tribunalelor, respectiv a Tribunalului București în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere.
Întinderea competenței materiale a tribunalului este circumscrisă de dispozițiile art. 23 alin. 2, potrivit cu care instanța verifică numai dacă sunt întrunite toate condițiile cerute de lege pentru expropriere și stabilește despăgubirile.
Așadar, ca principiu, instanța nu poate intra în problemele de fond privitoare la expropriere, cum ar fi: necesitatea acesteia, întinderea etc. De la această regulă există o excepție, și anume cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părți de teren sau din construcție, iar proprietarul cere instanței exproprierea totală. Într-o asemenea ipoteză, instanța va aprecia în raport de situația reală, dacă este posibilă exproprierea pro parte, urmând ca în ipoteza contrară să dispună exproprierea totală (art. 24 alin. 4 din Legea nr. 33/1994). Dacă părțile se învoiesc în fața instanței asupra exproprierii și asupra despăgubirii, aceasta ia act de învoială și pronunță o hotărâre definitivă (art. 24 alin. 1). Dacă părțile sau numai unele dintre acestea se învoiesc doar cu privire la expropriere, dar nu și asupra despăgubirii, instanța ia act de învoială și stabilește ea despăgubirea (art. 24 alin. 2).
Despăgubirea se stabilește de o comisie de experți (un expert numit de instanță, unul desemnat de expropriator și unul din partea persoanelor su-puse exproprierii) și se compune atât din valoarea reală a imobilului, cât și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite. Dacă, dimpotrivă, o expropriere parțială ar face ca partea de imobil neexpropriabilă să dobândească un spor de valoare ca urmare a lucrărilor preconizate, art. 26 alin. 1 prevede că experții vor putea propune instanței o eventuală reducere numai a daunelor.
Pentru stabilirea valorii reale a imobilului se va avea în vedere valoarea de piață a unui imobil similar, la data întocmirii raportului de expertiză (art. 26 alin. 2).
Despăgubirile ce se cuvin proprietarului se evaluează separat de cele ce urmează a fi acordate titularilor de alte drepturi reale asupra bunurilor expropriate (art. 26 alin. 3).
Instanța de judecată va compara rezultatul expertizei cu oferta părților și va hotărî în așa fel încât despăgubirea să se situeze între o limită minimă dată de suma oferită de expropriator și o limită maximă, dată de suma solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată.
Potrivit art. 28 alin. 1 din Legea nr. 33/1994, transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator are ioc la momentul la care expropriatorul și-a executat obligația de plată a despăgubirilor.
Legea permite ca plata despăgubirilor să se facă în modul convenit de părți. În lipsa unui acord în acest sens, modul de plată va fi stabilit de instanță. De asemenea, tot instanța va decide și cu privire la termenul plății care nu poate depăși 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere (art. 30).
Legea precizează că eliberarea titlului executoriu și punerea în posesie a expropriatorului vor putea fi făcute numai pe baza unui act procedural distinct, anume încheierea dată de instanța de judecată, prin care se constată îndeplinirea obligațiilor privind plata despăgubirilor, nu mai târziu de 30 de zile de la data plății efective a acesteia (art. 31 alin. 1). Evident că expropriatorul va avea tot interesul ca, după ce a plătit despăgubirile, să ceară imediat instanței eliberarea titlului executoriu și punerea sa în posesia bunului expropriat.
Dacă punerea în posesie privește terenuri cultivate sau pe care se află plantații, legea precizează ca ea are a fi efectuată după ce recolta a fost culeasă, cu excepția situației când în valoarea despăgubirii a fost cuprinsă și valoarea estimativă a recoltelor neculese din diverse rațiuni: neajungerea la maturitate, interesul părților etc.
În caz de extremă urgență, care poate fi impusă de unele situații speciale, precum; executarea imediată a unor lucrări ce interesează apărarea țării, ordinea publică și siguranța națională sau în caz de calamități naturale, instanța de judecată, luând act că utilitatea publică este declarată potrivit legii, poate dispune, prin hotărâre judecătorească, punerea de îndată în po-sesie a expropriatorului cu obligația pentru acesta de a consemna, în termenul de 30 de zile, pe numele expropriaților, sumele stabilite ca despăgubire (art. 32).
Legea exproprierii prevede unele măsuri menite să întregească regimul de protecție a interesului privat. Astfel, în primul rând, dacă imobilul expropriat este oferit spre închiriere înainte de utilizarea lui în scopul pentru care a fost expropriat iar expropriatul este în situația de a-i utiliza, el are un drept prioritar pentru a-i ti închiriat, în condițiile legii (art. 34).
În al doilea rând, dacă imobilele expropriate nu au fost utilizate timp de un an pentru scopul pentru care au fost preluate de la cei expropriați, respectiv, în decurs de un an lucrările de interes public nu au fost începute și nici nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică, foștii proprietari pot cere retrocedarea lor (art. 35). Cererea de retrocedare se adresează tribunalului, respectiv al Municipiului București, care, după verificarea temeiurilor acesteia, dispune retrocedarea. Așadar, retrocedarea se face prin hotărâre judecătorească. Într-o asemenea situație, prețui imobilului retrocedat care va trebui restituit expropriatorului se va stabili ca în situația exproprierii și nu va putea fi mai mare decât despăgubirea de expropriere actualizată (art. 36).
În sfârșit, în cazul în care lucrările pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul dorește să înstrăineze imobilul dobândit prin expropriere, fostul proprietar are un drept prioritar la dobândirea acestuia (drept de preemțiune). Prețui dobândirii nu poate fi mai mare decât despăgubirea primită, actualizată.
Expropriatorul este obligat să se adreseze în scris fostului proprietar, iar dacă acesta nu optează pentru cumpărare sau nu răspunde expropriatorului în termen de 60 de zile de la primirea notificării, ei poate dispune liber de imobil (art. 37).
Fiind vorba despre o dispoziție legali prin care se urmărește protecția unui interes particular al fostului proprietar, încheierea actului de înstrăinare a imobilului expropriat cu o altă persoană decât expropriatul prin încălcarea dreptului prioritar la cumpărare prevăzut de lege în favoarea sa este sancționată cu nulitatea relativă a acestui act – cu regimul juridic ce corespunde unei asemenea nulități.
Dreptul de retrocedare prevăzut în favoarea expropriatului de câtre Legea nr. 33/1994 este o măsură de favoare în folosul acestuia. Problema este însă aceea de a se ști care îi este natura juridică.
După cum s-a observat în mod judicios în literatura de specialitate, dreptul de retrocedare al cărui titular este expropriatul apare ca „un drept nou, distinct, respectiv un simplu drept de creanță, în virtutea căruia titularul său poate pretinde debitorului (în speță expropriatorul), să dea ceva, adică să revândă imobilul expropriat”. Iar dreptul de retrocedare nu-și are izvorul într-un act juridic, „ci într-un fapt jundic stricto sensu, și anume din faptul că expropriatorul tiu utilizează imobilele expropriate potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat și nici nu a făcut, în termen de un an de la preluarea lor, o nouă declarație de utilitate publică.
Rezultă, așadar, că dreptul de retrocedare este un drept de creanță împotriva expropriatorului ce aparține expropriatului și care se naște în patrimoniul acestuia la împlinirea unui an din momentul în care imobilele expropriate nu au fost utilizate pentru scopul avut în vedere la preluarea lor de la expropriat și, în cadrul aceluiași interval de timp, nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică. Pe cale de consecință, înseamnă că dreptul de retrocedare trebuie exercitat în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167 /1958. În doctrină s-a susținut că, din moment ce legea nu prevede un termen în care să se formuleze cererea de retrocedare, aceasta poate fi făcută oricând, concluzie la care, față de cele expuse mai sus, nu putem subscrie. În schimb, ni se pare judicioasă observația în sensul că termenul prevăzut de art. 35 din Legea nr. 33/1 994 apare ca nerealist, din considerațiuni de ordin economic și practic, astfel că se propune mărirea lui.
Cât privește realizarea dreptului dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, am arătat că expropriatul va adresa cererea de retrocedare instanței, care va putea dispune o atare măsură.
Nimic nu împiedică părțile ca retrocedarea să se realizeze pe cale amiabilă, cei puțin pentru rațiunea că o asemenea cale poate fi utilizată și la realizarea operațiunii inițiale, respectiv trecerea bunului avut în vedere pentru expropriere, pe cale amiabilă, în proprietatea statului, în condițiile art. 4 din Legea nr. 33/1994, mai sus amintite. Menționăm că dacă dobândirea bunului avut în vedere pentru realizarea scopului de utilitate publică s-a realizat pe cale amiabilă, în condițiile art. 4 din Legea nr. 33/1994, în practica instanței supreme s-a decis că reclamantul care a pierdut proprietatea în mod voluntar nu are deschisă calea retrocedării bazată pe art. 35 din Legea nr. 33/1994, ci, pentru repunerea totală sau parțială în situația anterioară vânzării, el are la îndemână doar acțiunile ce izvorăsc din contract, de care beneficiază orice alt vânzător.
Practica judecătorească și literatura de specialitate au fost confruntate cu problema de a se ști dacă dispozițiile legale amintite, de favoare pentru expropriat, au a fi aplicate și exproprierilor efectuate sub imperiul legislației vechi în materie, abrogate expres prin Legea nr. 33/1994, sau numai celor care s-au efectuat și se efectuează după data de 2 iunie 1 994, data intrării în vigoare a noii legi. Răspunsul la această întrebare este controversat, iar practica este de-a dreptul contradictorie.
Astfel, inițial, într-un litigiu în care reclamanții au solicitat, prin acțiunea lor, restituirea unui teren expropriat în anul 1988, cu aplicarea art. 35 din Legea nr. 33/1994 întrucât, până la data litigiului nu a fost executat obiectivul pentru care s-a dispus exproprierea, Curtea Supremă de Justiție a statuat în sensul că „art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică prevede, într-adevăr, că dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an în scopul pentru care au fost preluate de la expropriat, foștii proprietari pot cere retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.
Textul enunțat se referă ia exproprierile efectuate în baza acestei legi, potrivit procedurii prevăzute de art. 21-23, precedată de declararea utilității publice.
Principiile ce guvernează aplicarea legilor în timp nu permit extinderea aplicării prevederilor art. 35 privind posibilitatea retrocedării imobilelor la exproprierile efectuate anterior intrării în vigoare a acestei legi”, așa cum hotărâseră instanțele de fond. Aceeași soluție a fost dată de instanța supremă chiar și în împrejurarea, susținută de reclamanții dintr-o altă acțiune, în sensul că și după exproprierea pe temeiul Decretului nr. 467/1979, care a reglementat anterior materia, terenul expropriat a rămas în posesia lor, deoarece nici aceasta nu poate conduce la desființarea dreptului de proprietate al statului și reîntoarcerea imobilului în patrimoniul reclamanților.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, reține Curtea Supremă de Justiție, art. 25 din Legea nr. 112/1995 stabilește că situația juridică a imobilelor trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, altele decât cele care fac obiectul acestei legi, va fi reglementată prin legi speciale, competența rezolvării ei revenind astfel puterii legislative.
Dimpotrivă, prin Decizia nr. VI/1999 Curtea Supremă de Justiție, în Secții Unite, în cadrul soluționării unui recurs în interesul legii pe temeiul art. 329 C. proc. civ., a statuat că „dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 […] sunt aplicabile și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii”. În motivarea soluției prin care se revine asupra jurisprudenței anterioare, Curtea Supremă de Justiție a statuat că nu am fi în prezența aplicării retroactive a legii noi, ci ar fi vorba despre aplicarea imediată a acesteia. Aceasta deoarece „situația reglementată prin art. 35 din Legea nr. 33/1994 are în vedere tocmai efecte nefinalizate după emiterea actului de expropriere întemeiat pe dispozițiile legale anterioare, așa încât, cu privire la aceste efecte nerealizate încă, se impune a acționa dispozițiile legii noi”. De asemenea, se argumentează că „dacă legiuitorul ar fi avut în vedere supraviețuirea posibilității de a cere retrocedarea imobilului neutilizat în termen de un an în scopul pentru care a fost expropriat, ar fi reglementat această interdicție prin noua lege.” Nereglementând-o, se impune concluzia că dispoziția nouă se aplică și în ipoteza bunurilor expropriate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, evident numai în cazul în care nu s-a realizat scopul exproprierii.
În primul rând, observăm că argumentarea este contradictorie. Cum se poate spune că unei situații nereglementate de noua lege intrată în vigoare urmează totuși a i se aplica dispozițiile acesteia?
În al doilea rând, așa după cum s-a spus, problema aplicării art. 35 din legea nouă și la exproprierile efectuate înainte de data de 2 iunie 1994 este o problemă de retroactivitate sau de neretroactivitate a legii noii care are a fi rezolvată în lumina principiilor generale în materie. Or, din acest punct de vedere, art. 15 alin. 2 din Constituție prevede că legea dispune numai pentru viitor, iar art. 1 C. civ. prevede că legea nouă urmează a fi interpretată în sensul neaplicării ei și unor fapte trecute, definitiv consumate sub imperiul legii vechi. Trebuie avut în vedere că exproprierea este o situație juridică specială, complexă, ce constă într-un ansamblu de acte și fapte juridice de drept administrativ și de drept civil, derulate pe etape precis determinate de lege și care se finalizează prin transferul dreptului de proprietate din patrimoniul expropriatului în patrimoniul expropriatorului, în schimbul unei juste și prealabile despăgubiri. Or, în sistemul anterior Legii nr. 33/1994 în materie, imobilele expropriate treceau în proprietatea statului pe data exproprierii sau, după caz, a preluării efective a acestora în vederea demolării, indiferent dacă se plătiseră sau nu despăgubirile stabilite de lege ori se realizaseră lucrările în vederea cărora ea fusese dispusă. La acea dată se consumau toate efectele exproprierii, iar statul dobândea dreptul de proprietate asupra bunului expropriat.
În al treilea rând, nimeni nu poate nega evidența, anume că în perioada 1945-1989 multe exproprieri au fost făcute abuziv și întotdeauna cu despăgubiri mult mai mici decât valoarea de circulație a bunurilor. Dar, după anul 1990, prin mai multe alte normative adoptate succesiv au fost prevăzute măsuri reparatorii și cu privire la bunurile expropriate în acea perioadă.
Sunt rațiunile pentru care conchidem că, sub aspectul aplicării în timp a dispozițiilor art. 35-36 și, pentru identitate de rațiune, și cele ale art. 37 sunt aplicabile numai imobilelor expropriate după data de 2 iunie 1994, și eventual, cel puțin teoretic, celor în curs de expropriere la aceeași dată. Așa cum am mai menționat, este vorba despre data intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994.
În orice caz, că alta a fost intenția legiuitorului și nu cea avută în vedere de Curtea Supremă de Justiție prin decizia dată în recursul în interesul legii amintit ne-o demonstrează din plin dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 potrivit cu care sunt imobile preluate în mod abuziv orice imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum acesta este definit în art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic ai acesteia. Or, exproprierea presupunea existenta unui asemenea titlu. De altfel, în 9 alineate ale art. 11 din Legea nr. 10/2001 sunt reglementate măsurile reparatorii pentru situația imobilelor expropriate, alin. 2 stabilind că pentru situația în care construcțiile expropriate au fost demolate parțial sau total, dar nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, terenul liber se restituie în natură cu construcțiile rămase, iar pentru construcțiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
4.5. Efectele exproprierii
Efectul esențial al exproprierii este acela al trecerii imobilului expropriat din proprietate privată în proprietate publică, prin hotărâre judecătorească, liber de orice sarcină. Într-adevăr, potrivit art. 28 alin. 3 din Legea nr. 33/1994, drepturile reale principale – uzufructul, uzul, abitația și superficia – precum și orice alte drepturi reale, cât și concesiona-rea și atribuirea în folosință se sting prin efectul exproprierii titularii acestora având dreptul la despăgubiri.
Ipoteca și privilegiile constituite asupra imobilului expropriat se strămută, de drept, prin subrogație reală cu titlu particular, asupra despăgubirilor stabilite potrivit legii. Potrivit art. 33 din Legea nr. 33/1994, în situația în care există creditori privilegiați sau alți creditori stabiliți prin hotărâre judecătorească, aceștia vor fi plătiți din despăgubire. Pentru plata lor suma se va consemna de către expropriator, urmând a fi împărțită potrivit legii civile.
Cât privește servituțile stabilite prin fapta omului acestea se sting în măsura în care devin incompatibile cu situația naturală și juridică a obiectivului urmărit prin expropriere.
Dacă imobilul expropriat forma obiectul unei locațiuni aceasta încetează de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de expropriere.
În situația în care se expropriază clădiri cu destinație de locuință, evacuarea persoanelor care le ocupă în mod legal în calitate de proprietari și a chiriașilor al căror contract de închiriere a fost legal încheiat, înainte de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, nu se va putea face decât după ce expropriatorul asigură spațiul de locuit, potrivit legii, la cererea acestor persoane. Modalitatea de rezolvare a cererilor privitoare la asigurarea spațiului de locuit pentru persoanele îndreptățite trebuie cuprinsă în hotărârea judecătorească de expropriere, iar evaluarea despăgubirii trebuie să cuprindă și prejudiciul cauzat proprietarului sau chiriașilor, prin obligarea lor la mutarea din clădirea expropriată.
De altfel, ca măsură de protecție este de reținut că, potrivit Legii nr. 33/1994, la judecarea cererii de expropriere sunt citați nu numai proprietarii sau posesorii imobilului supus exproprierii, ci orice titular al unor drepturi reale asupra aceluiași imobil, precum și orice persoană cunoscută care ar putea justifica un interes legitim asupra acestuia (art. 22).
4.6. Abuzul de drept în materia proprietății
Dreptul de proprietate este un drept subiectiv, recunoscut și garantat de lege, având caracterele juridice pe care le-am analizat și conferind titularului său prerogativele cunoscute. Dreptul de proprietate este compatibil cu existența unor limite ale exercițiului prerogativelor sale, care pot consta în unele impedimente materiale, cum ar fi cazul folosirii subsolului proprietății pentru lucrări de interes public, pot să se refere la exercițiul altor atribute ale dreptului, inclusiv cel al dispoziției, sau pot să conducă la pierderea dreptului contra unei juste despăgubiri, ca în cazul exproprierii, pentru că, așa cum dispune art. 480 C. civ., dreptul de proprietate trebuie exercitat în limitele prevăzute de legi.
Există însă un aspect distinct, privitor la exercițiul dreptului de proprietate, în ansamblul prerogativelor sale; ca drept subiectiv, dreptul de proprietate este exercitat de către titularul său în cadrul unor relații sociale, într-un cadru social. De aceea este posibil să apară și o limită a exercițiului dreptului, anume exercitarea sa în așa fel încât, prin exercițiul atribuțiilor sale să nu fie aduse atingeri drepturilor subiective ce aparțin altor persoane.
Dacă exercițiul dreptului de proprietate se concretizează în asemenea atingeri, proprietarul comite ceea ce se numește abuz de drept.
Așa după cum se arată în literatura juridică interbelică „orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu menirea sa naturală și în limitele sale normale, adică în armonie cu starea contemporană a relațiilor și a uzurilor sociale; când un proprietar exercită dreptul său în aceste limite, el se află la adăpostul oricărei responsabilități pentru prejudiciile pe care le-ar cauza și nu se pot admite restricții dincolo de aceste limite. Când însă cineva uzează de dreptul său în mod anormal, și întoarce dreptul de la menirea sa normală și obișnuită, el comite un abuz de drept”.
La rândul său, profesorul M. Cantacuzino arăta în sintetica dar monumentala sa carte „Elementele dreptului civil” din anul 1921 că din cauza tendinței exclusiviste, mai mult psihologică decât juridică, a dreptului de proprietate, determinarea exactă a hotarului dintre atributele cuprinse în dreptul subiectiv al unei persoane și punctul unde începe dreptul subiectiv al altei persoane „dă loc la dificultăți și la multe și variate conflicte”, iar pentru soluționarea acestora, „s-a introdus în limbajul juridic expresia de abuz de drept, care nu poate să aibă alt înțeles decât acela de depășire a hotarului dreptului subiectiv”.
De regulă, se vorbește despre abuzul de drept în materia dreptului de proprietate atunci când sunt amintite limitările lui date de raporturile de vecinătate, ceea ce am amintit și noi când am analizat aceste raporturi.
Totuși, dacă în jurisprudență cel m ai adesea abuzul de drept în materia proprietății privește într-adevăr raporturile de vecinătate, nu credem că problema se poate pune exclusiv în cadrul acestor raporturi. Dimpotrivă, ni se pare că este o problemă care privește dreptul de proprietate în general și are a fi legată tot de limitele exercițiului său.
În legislația noastră civilă, spre deosebire de ale legislații europene, cum ar fi: Codul civil german (art. 206 și art. 906) sau Codul civil elvețian (art. 684-685), nu găsim referiri directe la abuzul de drept în exercițiul dreptului de proprietate. Nu mai puțin, atât dispoziții constituționale, cât și unele referiri generale cuprinse în Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, printr-o interpretare sistematică, pot constitui suport legal în materie.
Astfel, art. 54 din Constituție prevede că „cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință’ fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți”. Situat la sfârșitul capitolului consacrat drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de Constituție, printre care figurează și dreptul de proprietate, textul evocat determină modul cum au a fi exercitate aceste drepturi de către toate persoanele fizice, anume cu bună-credință și fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Considerăm că exercitarea cu bună-credință a drepturilor și libertăților garantate de Constituție semnifică punerea lor în valoare în conformitate cu scopul lor, și anume, pe de o parte, asigurarea participării depline a tuturor membrilor societății la viața socială, iar, pe de altă parte, nedeturnarea lor de ia această finalitate.
În același timp, textul mai evocă o limită a exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale de care beneficiază toate persoanele, anume că ele trebuie să fie exercitate în așa fel încât să nu încalce drepturile și libertățile celorlalți membri ai societății. Dacă nu sunt exercitate în conformitate cu aceste exigențe înseamnă că ele au fost deturnate de la scopurile avute în vedere de constituant, ajungându-se astfel la abuzul de drept. Cum am văzut că însuși dreptul de proprietate este un drept fundamental, înseamnă că și el este susceptibil de exercitare abuzivă.
Adoptat în contextul altor realități social-istorice, Decretul nr. 31/1954 dispune chiar în art. 1 că „drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale, în acord cu interesul obștesc, potrivit legii și regulilor de conviețuire socialistă”, adică în conformitate cu regulile de conviețuire socială, cum observă îngrijitorii uneia dintre edițiile Codul ui civil și a altor acte normative civile, iar art. 3 din același act normativ prevede că „drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic și social.”
Credem că formularea textului trebuie adaptată unor realități în care drepturile subiective trebuie exercitate pentru asigurarea realizării intereselor tuturor membrilor societății, în acord cu interesul social și nu numai potrivit cu scopul lor economic și social. Desigur că în exercițiul tuturor drepturilor subiective, deci și în al dreptului de proprietate, nu se poate face abstracție de scopul lor economic și social.
Dar nu putem avea în vedere numai acest scop. Oricum, deturnarea exercițiului dreptului de la finalitățile evocate poate conduce la existența unui abuz de drept.
Apărută în jurisprudența franceză încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, problema abuzului de drept în materia proprietății a fost legată, mai întâi, de raporturile de vecinătate, apoi s-a extins cu privire la exercițiul dreptului de proprietate, în general.
Instanțele franceze au considerat că proprietarul care construiește un fals coș de fum numai pentru a întuneca vederea vecinului său, instalează un izvor numai pentru a seca izvoarele vecinilor săi sau construiește, pe proprietatea sa, dar în fața unui hangar pentru dirijabile al vecinului său cu care era în conflict, numai pentru a-i jena activitatea aeronautică comite un abuz de drept, astfel că el a fost obligat să îndepărteze lucrările astfel constituite. Confirmată ulterior, această jurisprudență a fost sintetizată de Curtea de Casație franceză care a decis că „exercițiul dreptului de proprietate, care are ca limite satisfacerea unui interes serios și legitim, nu ar putea autoriza comiterea unor acte răuvoitoare, care nu s-ar justifica prin nici o utilitate și ar fi de natură să cauzeze un prejudiciu altuia”.
În literatura noastră juridică mai veche s-a observat că există legislații moderne care au introdus un criteriu subiectiv de determinare a existentei unui abuz de drept, anume exercițiul dreptului „ar fi abuziv când el e dictat exclusiv numai prin intenția de a cauza altuia o pagubă”.
S-a observat însă că acest criteriu este nesigur, pentru că „atribuirea unui element intern de intenție e neapărat arbitrară și prea îngustă, pentru că limitele normale ale dreptului subiectiv nu depind numai de un element de intenție, ci de elementul mult mai cuprinzător de culpă în sensul cel mai larg al cuvântului”. De aceea, se arată că „în noțiunea generală de culpă trebuie căutat criteriul […] caracterului abuziv al exercițiului un ui drept, adică al depășirii hotarelor dreptului și este culpă și prin urmare îngrădire normală a dreptului” atunci când „exercițiul unui atribut al dreptului cauzează altuia o daună” și „nu corespunde cu scopul economic și cu funcția normală a dreptului […] respectiv”.
Alți autori au observat că, așa fiind, „regula romană neminem laedit qui suo iure utitur trebuie astăzi tradusă în sensul că cel care își exercită drepturile cu băgare de seamă, fără a comite imprudențe sau neglijențe, nu va fi răspunzător de pagubele cauzate terților”, cum, de altfel s-a decis și în practica fostei Curți de Casație.
Pe baza celor de mai sus s-ar putea spune că există abuz de drept în situația în care titularul dreptului de proprietate, prin exercitarea atributelor pe care acesta i le conferă, cauzează, din vina sa, un prejudiciu altei persoane. Consecința ce decurge dintr-o asemenea împrejurare va fi angajarea răspunderii civile delictuale a proprietarului pentru prejudiciul astfel cauzat, adică prin invocarea art. 998-999 C. civ.
S-ar putea susține că un asemenea punct de vedere are a fi amendat în condițiile vieții moderne. Într-adevăr, dezvoltarea exploatărilor industriale impune din ce în ce mai mult luarea în considerare a imperativului protecției mediului, în înțelesul cel mai larg al cuvântului, indiferent de sursele de poluare a acestuia. De altfel, în viața socială din contemporaneitate înseși raporturile de vecinătate au a fi relativizate. De poluare sonoră se pot plânge nu numai vecinii fondului pe care aceasta se produce, ci și cei aflați, eventual, pe o arie mult mai întinsă.
Observația este cu atât mai pertinentă pentru emanațiile industriale. De aceea, s-a spus că atunci când în cadrul unor activități licite și normale se ajunge la producerea unui prejudiciu fată de terțe persoane, de natură să exceadă unor inconveniente normale ale unei activități se va angaja răspunderea celui care le-a produs față de cei care le suferă.
Trebuie operată distincția între abuzul de drept care presupune, în concepția noastră, exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate în așa fel încât, din vina proprietarului, sunt cauzate prejudicii altor persoane, cu consecința angajării răspunderii sale civile delictuale, și cauzarea unor dezagremente altora, în mod obiectiv, prin utilizarea bunurilor asupra cărora poartă obiectul dreptului său. Și în această din urmă situație se poate angaja răspunderea civilă delictuală a proprietarului, dar pe un alt temei juridic, anume răspunderea obiectivă, pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1000 alin. 1 C. civ.). Așadar, atunci când vorbim despre abuzul de drept în materia proprietății concepția clasică rămâne edificatoare.
Pentru a exista abuz de drept trebuie să existe: a) exercitarea anormală a atributelor dreptului prin deturnare de la scopul lor; b) vina celui care acționează astfel; c) un prejudiciu suferit de terțe persoane. Acestea însă nu reprezintă decât simple considerente care pot fi avute în vedere la determinarea existenței abuzului de drept.
Judecătorul va fi acela care, aplecându-se cu grijă la datele fiecărei cauze în parte va determina, prin folosirea unor asemenea criterii, dacă dreptul de proprietate este exercitat dincolo de limitele sale, în mod culpabil, în așa fel încât să constate existența unui abuz de drept, cu toate consecințele ce pot decurge dintr-o asemenea împrejurare. Pentru că, în măsura în care va exista un prejudiciu, va fi angajată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, a proprietarului, ca autor al faptei prejudiciabile.
Preocuparea pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate în așa fel încât să nu fie aduse atingeri drepturilor aparținând altor persoane nu este străină nici jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Astfel, într-un litigiu în care reclamanta se plângea că o stație de epurare, proprietatea unei municipalități din Spania a fost amplasată foarte aproape de locuința sa‚ astfel că exploatarea ei, prin emanații rău mirositoare și alte dezagremente, este de natură să-i aducă atingere dreptului ei la domiciliu, viață privată și familială apărat prin art. 8 ai Convenției europene a drepturilor omului, jurisdicția europeană a admis că atingerile grave aduse mediului înconjurător pot afecta bunăstarea unei persoane și o pot priva de dreptul de folosire a domiciliului ei, în așa fel încât să dăuneze asupra vieții sale private și familiale, fără ca, prin aceasta, să fie pusă în pericol grav însăși sănătatea persoanei.
Fie că această problemă este abordată din punctul de vedere al existentei unei obligații pozitive ce incumbă statului, anume de a adopta măsuri rezonabile și adecvate pentru a protegui dreptul la viață privată, familială și domiciliu așa cum dispune art. 8 alin. 1 din Convenție, fie că este vorba despre o ingerință justificată în exercițiul acest ui drept, cum îngăduie art. 8 alin. 2 din același tratat internațional, principiile aplicabile sunt asemănătoare. În ambele situații, trebuie avut în vedere justul echilibru care se impune a fi prezervat între interesele concurente ale individului și cele ale societății, în ansamblul său, iar statul se bucură, în oricare din aceste ipoteze, de o marjă de apreciere care-i este recunoscută de jurisdicția europeană. Art. 8 alin. 2 din Convenție dispune că nu există ingerință a autorității publice în exercițiul dreptului la domiciliu, viață privată și familială atunci când o asemenea ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, siguranței publice, bunăstării economice a țării, apărării ordinii și prevenirii săvârșirii unor fapte penale, protecției sănătății și moralei sau protecției drepturilor și libertăților altuia.
În speță, Curtea a constatat că municipalitatea nu a luat toate măsurile necesare pentru încetarea inconvenientelor ce rezultau, pentru reclamantă, din exploatarea stației de epurare, ceea ce a condus-o la concluzia că statul în cauză nu a știut să asigure justul echilibru între interesele economice ale municipalității și asigurarea protecției efective a dreptului reclamantei la respectul domiciliului, vieții ei private și familiale, astfel că au fost încălcate dispozițiile art. 8 din Convenția europeană. Curtea a obligat statul spaniol la plata unei substanțiale sume de bani pentru acoperirea prejudiciului material și moral suferit de reclamantă.
Așadar, pentru jurisdicția europeană, proprietarul unei instalații, în speță o autoritate publică, trebuie să asigure exploatarea ei în așa fel încât aceasta să nu producă dezagremente de natură a atinge dreptul la viată privată și domiciliu protejat de Convenție. În măsura în care o asemenea atingere s-a produs, va fi angajată răspunderea statului care va fi obligat și la plata de despăgubiri.
Dimpotrivă, o cameră a Secției a II-a a Curții a decis, într-un litigiu care opunea 78 de persoane fizice Statului Luxemburg privitor la acordarea autorizației de funcționare unei societăți producătoare de oțel pentru instalații care emanau praf și gaze toxice și produceau un zgomot foarte puternic, toate acestea constituind elemente foarte nocive pentru ele, că simpla invocare a riscurilor poluării inerente producției de oțel nu este suficientă pentru ca reclamanții să se pretindă victime ale încălcării dispozițiilor art. 8 din Convenție.
Pentru a putea să invoce acest text trebuie ca reclamantii să demonstreze de o manieră circumstanțiată că, în lipsa unor precauții suficiente din partea autorităților statale, gradul de probabilitate a producerii unei pagube pentru ei este atât de ridicat încât să se ajungă la constatarea unei încălcări a Convenției, cu condiția ca actele autorităților să nu aibă consecințe foarte îndepărtate care nu sunt în măsură să constituie o atingere gravă a principiului precauției, operabil în materie.
Curtea a constatat că autoritățile statale luxemburgheze au luat toate măsurile pentru a impune societății în cauză norme stricte de funcționare privitoare la poluarea mediului. Mai mult, reclamantii nu au făcut uz de mijloacele puse la dispoziția lor de legislația națională civilă și penală pentru a se plânge de consecințele asupra calității vieții lor prin exploatarea instalațiilor incriminate. Ca atare, acțiunea a fost declarată inadmisibilă. În această decizie, ca și în alte decizii în același sens, Curtea pare să accepte ideea existenței unor posibile inconveniente rezultate din folosirea unor exploatări industriale, neimputabile autorităților statale chemate să autorizeze funcționarea lor, dacă acestea s-au asigurat că ele corespund normelor de protecție a mediului, potrivit principiului precauțiunii. Oricum însă, în asemenea situații, reclamanții trebuie să uzeze, mai întâi, de căile interne pe care le au la dispoziție pentru a obliga statele să pună capăt, în ordinea internă, pretinselor încălcări ale Convenției.
CONCLUZII
Într-o economie de piață nu poate fi negat rolul statului, care trebuie să asigure, în esență, dezvoltarea economică a țării prin punerea în valoare a bunurilor proprietatea sa, publică sau privată, și prin asigurarea dezvoltării proprietății private aparținând celorlalte subiecte de drept. Statul trebuie să asigure armonizarea celor două forme de proprietate, interesul individual având a fi îmbinat cu cel colectiv, pentru că, indiferent de forma ei, proprietatea exprimă și ideea de funcție socială. Așa fiind, este firesc să existe diverse limitări ale exercițiului atributelor dreptului de proprietate cuprinse în reglementări legale de natură administrativă sau civilă.
Proprietatea nu poate fi protejată decât în limitele funcțiilor cărora ea trebuie să răspundă; dacă trebuie să fie protejat, apoi dreptul de proprietate implică limitări pe care le impun finalitățile sale morale, eficacitatea sa economică și exigențele interesului general.
În ce privește limitările aduse dreptului de proprietate, nu există drept mai susceptibil de îngrădire decât dreptul de proprietate, pentru că, pe de o parte, prin originea și dezvoltarea istorică, dreptul de proprietate privată a pământului și a produselor muncii colective se leagă de problema economică a productivității obștești și de problema socială a unei mai drepte distribuții a bunurilor, și pe de altă parte proprietatea constituind împreună cu libertatea individuală izvorul cel mai bogat de puteri cuprinse în dreptul subiectiv e prin însăși natura lui expres a se atinge și de interesele domeniului public și de interesele private cuprinse în dreptul subiectiv al altora. De regulă, îngrădirile cele mai frecvente le-a cunoscut dreptul de proprietate funciară, dar limitările au vizat și alte imobile, cum ar fi construcțiile (ex.: interdicția de a avea în proprietate mai mult de o locuință, etc.) și chiar bunurile mobile.
BIBLIOGRAFIE
***„A.B.C.-ul economiei de piață moderne”, Casa de editură și presă „Viața Românească”, București, 1991;
*** „Codul civil”, Ediția a IV-a, Editura All Beck, București, 1997;
*** „Economia politică”, Editura Economică, București, 1995;
I. Adam, „Proprietatea publică și privată asupra imobilelor în România”, Editura All Beck, București, 2000;
I. Albu, „Privire generală asupra raporturilor de vecinătate”, în RRD nr. 8/1984;
Dimitrie Alexandresco, „Explicațiunea teoretică și practică a Dreptului Civil Român”, Atelierele Socec, București, 1915;
Fl. Baias, B. Dumitrache, „Discuții pe marginea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică”, „Dreptul” nr. 4/1995;
C. Bîrsan, „Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura All Beck, București, 2001;
C. Bîrsan, M. Gaiță, M. M. Pivniceru, „Drept civil. Drepturile reale”, Institutul European, Iași, 1997;
Matei Cantacuzino, „Elementele dreptului civil”, Editura Cartea Românească, București, 1921;
J. Carbonnier, „Droit civil”, Paris, 1972;
O. Căpățână, „Societățile comerciale”, Editura Lumina, București, 1991;
E. Chelaru, „Curs de drept civil. Drepturile reale principale”, Editura All Beck, București, 2000;
A. Colin, H. Capitant, „Course elementaire de droit civil francais”, Dalloz, Paris, 1923;
P. M. Cosmovici, „Drept civil. Drepturi reale. Obligații. Legislație”, Editura All, București, 1994;
M. Costin, „Dicționar de drept civil”, Editura Științifică, București 1980;
M. N. Costin, „Mari instituții ale dreptului civil român, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale principale”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982;
Fr. Deak, „Dreptul de preemțiune”, în „Dreptul” nr. 7/1992;
C. G. Dissescu, „Originea și condițiunea proprietății în România”, București, Tipografia Carol Gobl, 1881;
M. Djuvara, „Teoria generală a drepturilor”, Editura Socec, București, 1930;
L. Duguit, „Le droit social, le droit individuel et la transformation de l’Etat”, 1911;
I. P. Filipescu, „Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale”, Editura Proarcadia, București, 1993;
Ion P. Filipescu, „Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale” Editura Actami, București, 1998;
L. Giurgiu, „Considerații în legătură cu Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică”, „Dreptul” nr. 2/1995;
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, „Tratat de drept civil român”, Editura Națională, București, 1929;
Nicolae Iliescu, „Transformarea dreptului de proprietate de la fondarea Romei până în zilele noastre”, Editura Curierul Judiciar, București, 1914;
Tr. Ionașcu, Salvador Bredeanu, „Dreptul de proprietate socialistă și alte drepturi reale principale de tip nou în dreptul R.P.R.”, Editura Științifică, București, 1964;
D. Lupulescu, „Dreptul de proprietate comuna pe cote-părți și aplicațiile sale practice”, Editura Științifică, București, 1973;
G. N. Luțescu, „Teoria generală a drepturilor reale”, Imprimeria Văcărești, București, 1947;
G. Marty, P. Raynaud, „Droit civil”, Paris, 1962;
H. Mazeaud, L. Mazeaud, J. Mazeaud, „Lecons de Droit civil”, Editions Montchrestien, Paris, 1969;
E. Molcuț, E. Cernea, „Istoria statului și dreptului românesc”, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1996;
Emil Molcuț, Dan Oancea, „Drept roman”, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1995;
M. Nicolae, „Discuții privind interdicțiile legale de înstrăinare a unor bunuri imobiliare”, „Dreptul” nr. 7/2001;
M. Nicolae, „Discuții cu privire la aplicarea în timp a art. 35-36 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică”, „Dreptul” nr. 11/2000;
P. Perju, „Sugestii privind proiectul de lege pentru modificarea și completarea Codului civil”, „Dreptul” nr. 7/1999;
George Plastara, „Curs de Drept Civil Român pus la curent cu jurisprudența și noua legislație”, Editura Cartea Românească, București, 1914;
Ioan Platon, „Istoria dreptului românesc”, Editura Sylvi, București, 1994;
Liviu Pop, „Drept civil. Drepturile reale principale”, Editura Cordial S.R.L., Cluj-Napoca, 1993;
Liviu Pop, „Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale”, Editura Lumina Lex, București, 1996;
A. Pop, Gh. Beleiu, „Curs de drept civil. Partea generala”, Universitatea din București, 1973;
C. L. Popescu, „Regimul constituțional al subsolului României”, „Dreptul” nr. 3/1995;
P. Raynaud, „Les biens”, Paris, 1980;
I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, N.G. Nedelcu, „Principiile dreptului civil român”, Editura de stat, București, 1947;
E. Safta-Romano, „Dreptul de proprietate privată și publică în România”, Editura Graphix, Iași, 1996;
E. Safta-Romano, „Drept civil. Obligații. Curs teoretic și practic”, Editura Intelrom, Piatra Neamț, 1991;
C-tin I. Serafim, „Dreptul de proprietate în dreptul roman și român”, Tipografia Isaac Barat, Caracal, 1904;
C. Stătescu, „Teoria generala a drepturilor reale. Introducere în teoria generală a obligațiilor”, TUB, 1973;
C. Stătescu, C. Bîrsan, „Drept civil. Drepturile reale”, Tiparul Universității București, 1988;
B. Stork, „Droit civil. Introduction”, Sirey, Paris, 1972;
C. St. Tomulescu, „Drept privat roman”, București, 1973;
I. R. Urs, S. Angheni, „Drept civil. Drepturi reale. Teoria generală a obligațiilor civile”, Editura Oscar Print, București, 1998;
Vasile Gh. Vidra, „Noțiunea actuală a dreptului de proprietate”, Tipografia Cuvântul Românesc, București, 1938.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .drept Civil. Dreptul de Proprietate Limite Si Restrictii (ID: 125212)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.