Drept Civil. Actul Juridic Civil

DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ . ACTUL JURIDIC CIVIL

Note de curs

Lector univ. dr. Violeta Slavu

Capitolul I

CARACTERIZAREA GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL

1.1.Noțiunea de drept civil

Dreptul civil reprezintă o ramură a dreptului privat care reglementează raporturile patrimoniale și personal nepatrimoniale stabilite între persoane fizice și/sau juridice aflate pe poziție de egalitate juridică.

Din definiție reținem următoarele elemente esențiale:

dreptul civil este o ramură de drept privat. O primă mare diviziune a dreptului este aceea în drept public și drept privat. Dreptul public este alcătuit din ramurile de drept public cum ar fi: drept constituțional, drept administrativ, drept penal, drept financiar, drept fiscal, drept internațional public, ș.a. Dreptul privat este format din ramurile de drept privat cum ar fi: drept civil, drept comercial, dreptul muncii, drept internațional privat, dreptul familiei ș.a. Distincția între cele două mari diviziuni a dreptului se exprimă în criteriile de delimitare a ramurilor de drept (calitatea subiectelor, caracterul normelor, obiectul de reglementare, metoda de reglementare, specificul sancțiunilor și principiile care le guvernează). Astfel: unul din subiectele raportului juridic de drept public este întotdeauna statul sau organisme aparținând acestuia în timp ce în raporturile juridice de drept privat pot avea calitate de subiect persoanele fizice și/sau persoanele juridice; majoritare pentru ramurile de drept public sunt normele juridice imperative ( care pot fi onerative sau prohibitive și se caracterizează prin aceea că nu se poate deroga de la acestea), spre deosebire de ramurile de drept privat unde majoritare sunt normele juridice dispozitive (care se împart în norme juridice supletive și norme juridice permisive, caracterizându-se prin aceea că permit derogarea); majoritare în ramurile de drept public sunt raporturile personal nepatrimoniale în timp ce pentru ramurile de drept privat majoritare sunt raporturile patrimoniale; sancțiuniile sunt de natură diferită în funcție de ramura de drept căreia îi aparține raportul juridic concret. Astfel în dreptul civil, prin sancțiune se urmărește restabilirea dreptului subiectiv încălcat, în dreptul penal sancțiunea poate consta în amendă penală, pedeapsă privativă de libertate sau detenție pe viață și exemplele pot continua. În ceea ce privește principiile precizăm că toate ramurile de drept sunt guvernate de principiile fundamentale ale dreptului, de principii fundamentale ale fiecărei ramuri de drept și principii specifice instituțiilor proprii fiecărei ramuri de drept;

obiectul de reglementare al dreptului civil îl reprezintă raporturile patrimoniale și raporturile personal nepatrimoniale. Raporturile patrimoniale sunt raporturile ce pot fi exprimate pecuniar. Ele se clasifică în două categorii : a) raporturile reale care se caracterizează prin aceea că au în conținutul lor dreptul de proprietate sau un alt drept real (dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație, dreptul de superficie, dreptul de servitute, ș.a. ) b) raporturile obligaționale care se caracterizează prin aceea că au în conținutul lor un drept de creanță. Raporturile personal nepatrimoniale reprezintă acele raporturi ce nu pot fi exprimate pecuniar. Ele se clasifică în trei categorii: a) raporturi privind existența și întegritatea fizică și morală a persoanei fizice care se caracterizează prin faptul că au în conținutul lor drepturi nepatrimoniale cum ar fi: dreptul la viață, dreptul la întegritate fizică, ș.a.b) raporturi privind identificarea persanei fizice și/sau persoanei juridice care se caracterizează prin aceea că au în conținutul lor drepturi cum ar fi: dreptul la nume, dreptul la domiciliu, etc. (pentru persoana fizică) dreptul la denumire, dreptul la sediu, etc (pentru persoana juridică) c) raporturi ce decurg din creația intelectuală , adică acele raporturi juridice care au în conținutul lor drepturi personal nepatrimoniale asupra creației intelectuale cum ar fi: dreptul la calitatea de autor al unei opere literare, artistice sau științifice, dreptul la calitatea de inventator ș.a.;

calitatea subiectelor. Pot fi subiecte de drept civil persoana fizică – subiect individual, adică omul în individualitatea sa și persoana juridică – subiect colectiv;

metoda de reglementare a dreptului civil o reprezintă egalitatea juridică a subiectelor raporturilor juridice civile, în sensul că voința nici uneia din părțile raportului juridic civil nu se subordonează voinței celeilalte părți.

Termenului de “drept civil” este susceptibil și de alte înțelesuri după cum urmează:

drept obiectiv reprezintă totalitatea normelor juridice adoptate de organele statului în scopul reglementării relațiilor dintre oameni. Ansamblul acestor norme desemnează dreptul civil ca ramură de drept. Dreptul obiectiv se distinge de dreptul pozitiv în sensul că acesta din urmă este format din totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat. Așadar distincția între cele două noțiuni este dată de dinamica dreptului;

drept subiectiv reprezintă prerogative (posibilitatea) unei persoane de a avea o anumită conduită (în sensul de a-și exercita drepturile prevăzute și ocrotite de dreptul obiectiv ) și de a pretinde unei alte personae (persoana obligată) să aibă un comportament corespunzător dreptului său. În acest caz, dreptul este definit în raport cu subiectul său;

drept civil ca ramură a științei juridice care are ca obiect de cercetare dreptul civil ca ramură de drept (adică dreptul obiectiv);

ramură de drept civil parte a sistemului de drept unitar din România.

1.2. Izvoarele dreptului civil.

Prin izvor de drept civil, în sens material se înțelege condițiile materiale de existență care generează normele acestei ramuri de drept.

În sens formal prin izvoare de drept civil, înțelegem legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului (art.1 alin.1 C.civ.). Altfel spus ozvoarele formale ale dreptului civil sunt actele normative, adică actele ce emană de la organele de stat investite cu putere legislativă.

Prin lege în sens strict (stricto sensu) se înțelege actul normativ ce emană de la autoritatea legislativă în stat, adică Parlamentul (Constituția, legile constituționale, legile ordinare și legile organice)

Prin lege în sens larg (lato sensu) se înțelege alte acte normative cu putere de lege care însă nu emană de la Parlament (hotărârile Guvernului, ordonanțele Guvernului, ordine, instrucțiuni și regulamentele conducătorilor organelor centrale ale administrației publice centrale, precum și acte normative emise de autoritățile administrației locale – hotărârile Consililui local, decizia primarului, etc.)

Așadar izvoarele formale ale dreptului civil sunt:

Constituția,

Legea;

Actele normative care emană de la organele administratiei centrale;

Actele normative care emană de la organele administratiei locale;

Legi, decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniștri edictate înainte de 1990 în măsura in care mai sunt în vigoare;

Reglementările internaționale (convenții, tratate, pacte, acorduri ) la care România este parte prin ratificare și care au devenit parte integrantă a dreptului nostru intern;

Reglementările instituțiilor Uniunii Europene cu aplicabilitate directă și, după caz, efect direct în dreptul intern, dacă reglementează raporturi juridice civile. Potrivit art.5 C.civ. dreptul Uniunii Europene se aplică prioritar în materiile reglementate de C.civil, indiferent de calitatea și statutul părților.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Uzanțele înțelegând prin acestea obiceiul (cutuma adică o regulă de conduită impusă prin repetarea ei în timp) și uzurile profesionale (reguli care reglementează raporturile stabilite între membrii unei profesii sau , după caz, între membri și clienți în exercitarea profesiei. Uzanțețe sunt izvoare de drept civil dacă:

nu contravin ordinii publice și bunelor moravuri (art.1 alin 4 C.civ.);

partea interesată face dovada existenței și conținutului lor (art.1 alin.5 teza I C.civ.). În teza aII a aceluiași articol se consacră o prezumtie relativă în ce privește existența uzanțelor publicate în culegeri elaborate de organisme autorizate în domeniu.

Jurisprudența formată din totalitatea hotărârilor judecătorești, nu poate fi izvor

formal de drept civil, deoarece judecătorul aplică legea nu o crează. Totuși pe cale de excepție este unanim admis că jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului constituie izvoare și pentru dreptul civil.

Deși doctrina nu este unitară, apreciem că și deciziile Curții Constituționale pronunțate pe excepțiile de neconstituționalitate, precum și deciziile Înaltei Curți de Casației și Justiție pronunțate în recursul în interesul legii pot fi izvoare de drept civil.

Doctrina formată din literatura de specialitate, deși formulează propuneri de lege ferenda care de cele mai multe ori devin lege, totuși nu poate fi izvor formal de drept civil.

1.3. Normele de drept civil

Norma juridică reprezintă o regulă de conduită generală, obligatorie și impersonală care poate fi impusă la nevoie prin forța de constrângere a statului.

Trăsăturile normei juridice:

este generală (este aplicabilă la un număr nelimitat de cazuri);

este impersonală (nu este edictată în considerarea unei anumite persoane);

este obligatorie (prevederile sale pot fi impuse prin forța de constrângere a statului)

Structura normei juridice. Distingem între:

structura logico-juridică. Din acest punct de vedere norma juridică este alcătuită din următoarele elemente:

ipoteza – descrie împrejurările, condițiile în prezența cărora se aplică dispoziția;

dispoziția – prescrie conduita pe care trebuie să o aibă o persoană în condițiile descrise de ipoteză;

sancțiunea – stabilește consecințele nerespectării dispoziției.

structura tehnico – legislativă. Normele juridice sunt cuprinse în acte normative cu diferite denumiri (lege, decret, etc.) adoptate de organismele competente cu respectarea unei structuri tehnico-juridice speciale, care permite înțelegerea conținutului acestora în procesul de interpretare și aplicare. Astfel structura internă a unui act normativ cuprinde diferite diviziuni, în funcție de complexitatea acestuia și de metodologia tehnico-juridică folosită de legiuitor (cărți, părți, capitole, secțiuni, paragrafe, alineate, articole)

Clasificarea normelor juridice – criterii

în funcție de obiectul de reglementare distingem: norme juridice constituționale, administrative, civile, penale, etc.

în funcție de caracterul conduitei prescrise de dispoziție distingem între:

norme imperative (norme de la care părțile nu se pot abate) , care la rândul lor pot fi : onerative (prevăd obligația pentru părți de a săvârși o anumită acțiune) și prohibitive (interzic expres o anumită conduită a părților)

și norme dispozitive (norme de la care părțile pot deroga), care la rândul lor se impart în: permisive ( permit subiectelor raportului juridic civil să dispună potrivit voinței lor) și supletive (stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părți numai în cazurile în care acestea, prin voința lor, nu au stabilit o altă conduită).

în funcție de natura interesului ocrotit prin norma juridică civilă distingem între:

norma de drept civil de ordine privată prin care se urmărește ocrotirea unui interes individual. Normele dispozitive sunt întotdeauna norme de ordine privată, însă nu toate normele juridice civile de ordine privată sunt și norme dispozitive.

norma de drept civil de ordine publică prin care se urmărește ocrotirea unui interes general, public. Normele de ordine publică sunt întotdeauna și norme imperative, darn u toate normele imperative sunt de ordine publică.

în funcție de întinderea câmpului de aplicare distingem:

norme de drept civil generale care se aplică în toate cazurile și în orice materie, dacă o dispoziție legală nu prevede altfel;

norme de drept civil speciale care se aplică numai în cazurile expres prevăzute de lege

în funcție de tehnica de elaborare distingem:

norme de drept civil determinate care la rândul lor pot fi complete (conțin toate cele trei elemente-ipoteza, dispoziție și sancțiune) și

norme de drept civil incomplete:

de trimitere – se completează cu un alt act normativ în vigoare și

în alb – se completează cu un act normativ ce urmează a fi adoptat

1.4. Interpretarea și aplicarea legii civile

Interpretarea este o etapă premergătoare aplicării normei, al cărei conținut este dat de activitatea rațională de cunoaștere a voinței legiuitorului exprimată în norme și care are ca scop, încadrarea corectă a situațiilor de fapt și aplicarea corectă a legii civile.

Necesitatea interpretării rezultă din:

dinamica vieții astfel încât oricât de perfectă ar fi norma juridică în formularea sa nu poate cuprinde toate cazurile la care urmează să se aplice;

legiuitorul se exprimă, uneori, în termeni prea generali. Instanța de judecată nu poate refuza judecarea sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată ori neîndestulătoare, deorece în caz contrar s+ar face vinovat de denegare de dreptate;

termenii, cuvintele folosite de legiuitor în cuprinsul normei, au sensuri diferite, iar formulările sunt neclare, echivoce ;

interpretarea este necesară și pentru a lămuri eventualele contradicții ce pot apărea între diferite acte normative sau chiar între dispozițiile aceluiași act normativ.

Clasificarea interpretării – criterii

a) în funcție de organul sau persoana de la care provine distingem intre:

interpretarea oficială: este aceea care provine de la însuși organul de stat care a edictat norma juridică supusă interpretării, concretizându-se în norme interpretative și are caracter general și obligatoriu.

Interpretarea jurisdicțională este aceea care provine de la un organ de jurisdicție (instanță sau alt organ care, potrivit legii, are atribuții jurisdicționale). Dacă interpretarea provine de la instanțele judecătorești aceasta se numește interpretare judiciară, reprezentând principala componentă a interpretării jurisdicționale. O astfel de interpretare devine obligatorie numai pentru cauza în care s-a pronunțat cu excepția deciziilor asupra recursului în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și deciziile pronunțate de Curtea Constituțională pe excepțiile de neconstituționalitate, cazuri în care aceste interpretări devin obligatorii pentru instanțe.

interpretarea neoficială (doctrinară) este aceea care se dă normelor juridice civile în doctrină sau de către avocat, în pledoariile sale în fața instanței. Această interpretare nu are caracter obligatoriu dar poate fi însușită de organul căruia i se adresează.

b) în funcție de rezultatul interpretării distingem:

interpretarea literală (în litera legii) – când există concordanță între textul legal și situațiile practice la care se aplică;

extensivă (în spiritul legii) – dacă între textul legal interpretat și cazurile la care se aplică nu există concordanță în sensul că formularea legii este prea restrânsă raportat la cazurile practice, motiv pentru care se impune o extindere a textului legal și la alte cazuri care nu s-ar încadra în litera lui;

restrictivă (în sprijinul legii) – formularea textului este prea largă în raport cu conținutul său real.

c) în funcție de metoda de interpretare folosită distingem:

Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conținutului unei norme juridice pe baza regulilor gramaticii;

Interpretarea sistematică constă în lămurirea conținutului unei norme juridice , având în vedere legăturile sale cu alte norme juridice fie din același act normativ, fie dintr-un alt act normativ.

Interpretarea istorico-teleologică constă în stabilirea sensului unei norme juridice, în funcție de finalitatea urmărită de legiuitor precum și de contextul istoric dat .

Interpretarea prin metoda analogiei se bazează pe ideea că, unde există aceleași rațiuni, trebuie aplicate aceleași norme juridice, trebuie dată aceeași soluție.

Interpretarea logică: presupune desprinderea înțelesului unei norme juridice pe baza logicii formale. În timp s-au conturat anumite reguli și argumente de interpretare logică după cum urmează:

Reguli de interpretare logică:

excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare (exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationes); normele de excepție trebuie să-și găsească o aplicație numai la ipotezele la care se referă neputând fi extinse la alte cazuri. Pe baza acestei reguli se rezolvă raportul dintre legea generală și legea specială deoarece legea specială reprezintă excepția iar legea generală regula astfel încât legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant)

unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus); generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea aplicării lui .

norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării, iar nu în sensul neaplicării ei (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat) ceea ce presupune că norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice (art.1268 alin.3 C.civ.)

Argumente de interpretare:

Per a contrario: acesta se bazează pe legea terțului exclus (atunci când se afirmă ceva se neagă contrariul);

A fortiori rationae: argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute in vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat.

A majori ad minus (o particularizare a argumentului A fortiori) este expresia concentrată a raționamentului „Cine poate mai mult poate și mai puțin“ (qui potest plus potest minus).

Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum), este procedeul prin care se ajunge la concluzia că o anumită soluție propusă prin interpretarea dată este singura posibilă, deoarece orice altă susținere ar duce la concluzii inadmisibile, absurde.

Realizarea și aplicarea normelor juridice civile

Activitatea de înfăptuire a dispozițiilor și opreliștilor cuprinse în norma juridică apare ca un proces complex, desemnat prin noțiunea de realizare a normelor de drept.

Aplicarea normelor de drept constă în activitatea desfășurată de organele de stat investite prin lege cu atribuții și competențe speciale pentru transpunerea în practică a dispozițiilor și sancțiunilor normelor juridice.

Formele juridice de realizare sunt:

respectarea și executarea prescripției normei juridice de către destinatarii ei;

aplicarea normei de către organele de stat competente.

Etapele de aplicare a normelor juridice sunt:

stabilirea situației de fapt – actul de aplicare bazat pe o corectă stabilire a situației de fapt este un act temeinic;

stabilirea situației de drept (calificarea juridică) – stabilirea corectă a situației de drept conferă actului de aplicare

emiterea actului de aplicare (hotărârea judecătorească) cu respectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de lege.

Temeinicia și legalitatea sunt condiițiile de validitate ale actului de aplicare. Pentru valabilitatea acestuia este necesară respectarea cumulativă a acestor condiții.

Actul de aplicare a normei juridice, adică hotărârea judecătorească nu trebuie confundat nici cu actele normative (legea în sens larg) și nici cu actele juridice civile (acțiuni omenești facute cu intenția de a produce efecte juridice).

Aplicarea legii în timp

Din punct de vedere al timpului, legile se succed. Legea se aplică în intervalul de timp cuprins între momentul intrării și momentul ieșirii din vigoare a acesteia. Așadar aplicarea legii în timp presupune:

intrarea în vigoare a legii. Legea devine obligatorie din momentul intrării ei în vigoare: legea intră în vigoare în trei zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial sau la data stabilită prin dispozițiile sale finale;

prezumția de cunoaștere a legii: de la data intrării în vigoare, nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii “nemo censetur ignorare legem”

ieșirea din vigoare a legii: punctul final al acțiunii unei legi este cel al abrogării; abrogarea este: expresă sau tacită (implicită);totală sau parțială.

un ultim aspect se referă la legile temporare și la desuetudine.În primul caz nu este necesară abrogarea, fiind suficientă scurgerea perioadei de timp pentru care actele normative au fost adoptate. Desuetitudinea intervine în acele situații în care datorită dispariției rațiunilor pentru care actul normativ a fost adoptat; acesta nu mai este aplicat, fără a fi abrogat.

Aplicarea legii civile in timp este guvernata de 2 principii si anume:

principiul neretroactivitatii legii noi si

principiul aplicarii imediate.

Principiul neretroactivității reprezintă regula juridică potrivit căreia legea

nouă produce efecte numai pentru viitor în sensul că o lege civilă se aplică numai situațiilor ivite după intrarea ei în vigoare nu și situațiilor anterioare.

Acest principiu este reglementat prin disp.art.6 alin.1 teza a II-a din noul C.civ. precum și prin disp.art.15 alin.2 din Constituție care stabilește:legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Situația pare simplă în sensul că orice lege nouă reglementează numai situațiile juridice apărute după intrarea ei în vigoare iar legea veche se aplică situațiilor juridice apărute înainte de abrogarea ei. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit actum.

Totuși în practică lucrurile sunt mai complicate în sensul că pot exista numeroase situații juridice care produc efecte succesive și îndepărtate, fiind posibil ca o situație juridică să producă unele efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei legi noi, care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul nașterii acelei situații juridice, punându-se problema de a determina care este legea aplicabilă.

Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înțelege regula de drept potrivit cu care de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situațiilor ivite după întrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi. (art.6 alin.5, 6 C.civ.)

Excepția de la acest principiu este ultraactivitatea sau supraviețuirea legii civile vechi.

Această excepție își găsește aplicarea atăt în cazul în care legea nouă prevede în mod expres aceasta cât și în cazul normelor juridice supletive deoarece în acest din urmă caz părțile care întocmesc un act juridic lasă pe seama normelor juridice supletive, în vigoare la acel moment, stabilirea unor condiții și efecte ale actului juridic respectiv, astfel încât abrogarea găsește legea veche încorporată, prin voința părților, în actele juridice încheiate sub imperiul ei. Prin urmare dacă s-ar aplica acestor acte juridice legea nouă, s-ar nesocoti voința părților, motiv pentru care este firesc ca legea care a guvernat actul juridic respectiv să se aplice tuturor efectelor acestuia, chiar și efectelor ce se vor produce după abrogarea ei.

Ținând cont de principiul neretroactivității cât și de posibilitatea legiuitorului de a opta între aplicarea imediată a legii noi și ultraactivitatea legii vechi deosebim trei categorii de situații juridice:

– facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, caz în care se aplică numai legea veche;

– facta pendentia , adică situațiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare, caz în care se aplică legea nouă însă, legiuitorul poate opta pentru supraviețuirea legii vechi. Dacă elementele care determină constituirea, modificarea sau stingerea sunt distincte, atunci pentru fiecare element se aplică legea în vigoare la momentul la care s-a produs;

– facta futura, adică situațiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere după intrarea în vigoare a legii noi, caz în care se aplică legea nouă.

Între neretroactivitatea legii și principiul aplicării imediate există deosebiri esențiale. Astfel, neretroactivitaea se referă la fapte și raporturi juridice consumate în trecut, iar aplicarea imediată se referă la fapte juridice și raporturi în curs de producere. Neretroactivitatea se opune retroactivității legii, iar aplicarea imediată a legii se opune supraviețuirii legii vechi.

Aplicarea legii civile în spațiu prezintă un aspect intern și un aspect internațional. Raportat la elemntul spațiu, legiile coexistă.

Aspectul intern are în vedere raporturile juridice civile stabilite pe teritoriul României, care în de regulă sunt guvernate de principiul teritorialității legii. Astfel actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul țării cu excepția cazurilor când legea prevede altfel (Legea nr.315/2004 privind dezvoltarea regională a României, Legea nr.84/1992 privind regimul zonelor libere,etc). În cazul actelor normative adoptate de autoritățile sau instituțiile locale, acestea se aplică numai în unitățiile administrativ-teritoriale respective, fără ca prin aceasta să se încalce principiul teritorialității, în sensul că pentru aceste tipuri de acte normative, competența teritorială se extinde numai la unitatea administrativ-teritorială respectivă.

Aspectul internațional are în vedere situația raporturilor civile cu elemnt de extraneitate, caz în care conflictul de legi (creat între legea română și legea străină atrasă în conflict prin elementul de extraneitate) se soluționează ținându-se seama de normele conflictuale ale dreptului internațional privat cuprinse în Cartea a -a a Codului civil.

Aplicarea legii civile asupra persoanelor

În funcție de destinatarii legii civile (pot fi persoane fizice sau persoane juridice) normele conținute în legile civile se împart în 3 categorii:

norme de drept civil cu vocație generală, care se aplică atât persoanelor fizice cât și persoanelor juridice;

norme de drept civil care se aplică numai persoanelor fizice;

norme de drept civil care se aplică numai persoanelor juridice;

Capitolul II

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

2.1.Noțiunea de raport juridic civil

Raportul juridic civil reprezintă o relație socială patrimonială sau nepatrimonială

reglementată de normele de drept civil.

Caracterele raportului juridic civil:

caracter social în sensul că raporturile de drept civil se stabilesc între oameni (persoane fizice și/sau persoane juridice);

caracter dublu volițional în sensul că pe de o parte este reglementat de o normă juridică care exprimă voința legiuitorului iar pe de altă parte raporturile juridice civile se nasc, se modifică sau se sting prin voința părților. Așadara se poate spune că numai raporturile născute dintr-un act juridic civil se bucură de acest dublu character volițional ;

egalitatea juridică a părților în sensul că părțile sunt egale în drepturi și obligații.

Premisele raportului juridic civil:

o relație socială;

o normă de drept care să reglementeze relația socială;

un fapt sau un act juridic care determină nașterea, modificarea sau stingerea raportului juridic civil.

Izvoarele raportului juridic civil

Izvoarele raportului juridic civil sunt actele juridice și faptele juridice.

Clasificare – criterii

A. În raport de voința părțiilor, izvoarele raportului juridic civil se împart în:

evenimente sau fapte naturale, adică împrejurări care se produc independent de voința părțiilor și de care legea, leagă nașterea de raporturi juridice civile. Ex. moartea, cutremur, inundația;

acțiuni omenești adică fapte omenești săvârșite cu sau fără intenția de a produce efecte juridice. Acțiuniile omenești săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice poară denumirea de acte juridice, iar acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice dar care se produc în temeiul legii, se numesc fapte juridice. La rândul lor faptele juridice pot fi fapte juridice licite (quasi contracte) săvârșite cu respectarea dispozițiilor legale (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză) și fapte juridice ilicite (delicte și quasidelicte) săvârșite cu nerespectarea dispozițiilor legale.

B. În raport de sfera de cuprindere distingem între:

fapte juridice în sens larg (lato sensu) care cuprind evenimentele și actele juridice;

fapte juridice în sens restrâns (stricto sensu) care cuprind evenimentele și acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice.

Structura raportului juridic civil.

Elementele constitutive:

subiectele sau părțile între care se leagă raportul juridic civil;

conținutul raportului, alcătuit din drepturile si obligațiile subiectelor (părților);

obiectul raportului format din acțiunile și inacțiunile la care sunt îndreptățite părțile ori la care sunt obligate; obiectul exprimă conduita pe care trebuie să o urmeze părțile.

Subiectele raportului juridic civil sunt oamenii care participă la raportul juridic, fie in mod individual ca persoane fizice, fie în cadrul unor organisme ca persoane juridice.

Titularul de drepturi se numește subiect active iar persoana care se obligă în cadrul raprtului juridic civil poartă denumirea de subiect pasiv.

În cadrul raporturilor obligaționale, subiectul activ este denumit creditor, iar subiectul pasiv este denumit debitor, denumiri ce se particularizează în funcție de denumirile raportului juridic la care participă (într-un contract de vânzare-cumpărare, părțile se numesc vânzător și cumpărător; într-un contract de donație se numesc donator și donatar; într-un contract de depozit se numesc deponent și depozitar; într-un contract de furnizare de produse, furnizor și beneficiar etc.)

În cadrul raporturilor de obligații, părțile apar cu dublă calitate: de subiect activ și de subiect pasiv.

Individualizarea subiectelor.

În cazul raporturilor civile reale numai subiectul activ este determinat, individualizat, de la nașterea raportului juridic, subiectul pasiv fiind nedeterminat, deoarece obligația de a nu aduce atingerea dreptului subiectului activ, revine tuturor ca o obligație generală.

În raporturile juridice obligaționale atât subiectul activ cât și subiectul pasiv sunt întotdeauna determinați de la formarea raportului juridic.

Pluralitatea de subiecte.

Raportul juridic civil se stabilește de regulă între două persoane (raport juridic simplu).

Raportul juridic civil se poate lega între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, fie sub ambele aspecte.

Astfel, în cazul raportul real (de proprietate) subiectul activ poate fi o singură persoană sau, mai multe persoane caz în care există pluralitate activă (ex proprietatea comună pe cote părți, proprietatea devălmașă). Subiectul pasiv este întotdeauna nedeterminat fiind format din toate celelalte subiecte de drept civil obligate să respecte dreptul subiectului activ. Așadar în cazul raporturilor reale, pluralitatea pasivă există ab inițio.

În cazul raporturilor nepatrimoniale, pluralitatea activă este mai rar întâlnită, totuși este posibilă în cazul coautoratului.

În cazul raporturilor obligaționale, care se caracterizează prin faptul că au în conținutul lor drepturi de creanță) pot fi: mai mulți creditori (pluralitate activă); mai mulți debitori (pluralitate pasivă); ori mai mulți creditori și debitori existând (pluralitate mixtă). Pluralitatea de subiecte în această categorie de raporturi juridice poate îmbrăca trei forme :

obligația divizibilă (numită și conjunctă) ; este regula în materia obligațiilor, în sensul că dacă părțile nu au convenit altfel, creanța respectiv datoria este divizibilă. Dacă nu există convenție nici cu privire cuantum, fiecăre parte va avea dreptul respectiv va fi obligată pentru părți egale ;

obligația solidară este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie (solidaritate activă) fie fiecare debitor este poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă). In timp ce solidaritatea activă se poater naște numai dintr-un act juridic, solidaritatea pasivă se poate naște fie din lege fie dintr-un act juridic. Solidaritatea funcționează numai față de cei între care s-a născut, față de succesori obligația transmițându-se divizată ;

obligația indivizibilă este aceea care, prin voința părților ori datorită naturii obiectului obligației nesusceptibil, prin natura sa, de divizare materială și intelectuală, nu poate fi împărțită între creditori (indivizibilitate activă) sau între debitori (indivizibilitate pasivă).

Schimbarea subiectelor raportului juridic civil privește numai raporturile reale și

cele obligaționale, deoarece în cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept intransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.

In cazul raporturilor reale, se poate schimba numai subiectul activ deoarece subiectul pasiv este nedeterminat. Astfel schimbarea subiectului activ se poate realiza prin : convenție, moștenire, accesiune, uzucapiune, ocupațiune, tradițiune, hotărâre judecătorească, prin act administrativ dacă legea dispune în acest sens, precum și alte moduri stabilite prin lege.

In cazul raporturilor obligaționale se poate schimba atât subiectul activ cât și subiectul pasiv.

Subiectul activ poate fi schimbat prin :cesiune de creanță, subrogația personală numită și subrogație în drepturile creditorului prin plata creanței și novație prin schimbare de creditor, în timp ce subiectul pasiv poate fi schimbat prin : cesiunea contractului, novație prin schimbare de debitor, stipulația pentru altul, poprire, moștenire în cazul persoanei fizice, respectiv fuziune, divizare și transformare în cazul persoanei juridice.

Capacitatea civilă a subiectelor

Calitatea de subiect de drept civil presupune și capacitatea civilă, cu cele două elemente fundamentale: capacitatea de folosință, (aptitudinea de a avea drepturi și obligații) și capacitatea de exercițiu, (aptitudinea de a-și exercita drepturile și a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice în nume propriu).

Conținutul raportului juridic civil este format din drepturile subiectului activ (formează latura activă) și obligațiile subiectului pasiv (formează latura pasivă)

Drepturile și obligațiile sunt interdependente, adică drepturilor subiectului activ le corespund obligațiile subiectului pasiv, iar obligațiilor subiectului pasiv le corespund drepturile subiectului activ.

Interdependența drepturilor și obligațiilor, este diferită în funcție de natura raportului civil.

Într-un raport juridic real, corelația este întotdeauna simplă: subiectul activ, determinat, are numai drepturi, iar subiectul pasiv, nedeterminat, are obligația generală de a nu face.

În raporturile obligaționale, obligația poate fi simplă (contract de împrumut, unde împrumutatul are obligația de restituire) sau complexă, deoarece subiectele au dubla calitate de subiecte active și subiecte pasive, adică au drepturi și obligații interdependente (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză etc.).

Drept subiectiv civil.

Drept subiectiv civil este posibilitatea recunoscută subiectului activ în limitele normelor juridice civil de a avea, o anumită conduită și de a pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare, iar în caz de nevoie putând să apeleze la forța de constrângere a statului.

Dreptul subiectiv civil presupune așadar trei componente:

– posibilitatea subiectului activ de a avea o anumită conduită;

– posibilitatea subiectului activ de a pretinde, în limitele legii, subiectului pasiv o conduită corespunzătoare ce poate consta în a da, a face sau a nu face ceva;

– posibilitatea subiectului active de a apela la forța de constrângere a statului, în cazul în care dreptul său este încălcat.

Clasificarea drepturilor subiective civile

După cum titularul dreptului poate să și-l exercite fără sau cu concursul qaltei persoane distingem:

dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a fi nevoie de concursul altei persoane pentru a și-l exercita. Fac parte din acestă categorie atât drepturile nepatrimoniale cât și drepturile reale. Caractere juridice: numai titularul său este determinat, ca subiect activ, subiectul pasiv fiind nedeterminat; îi corespunde obligația generală și negativă de a nu i se aduce atingere; obligația este opozabilă erga omnes (revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil);

dreptul subiectiv civil relativ este acel drept potrivit cu care, titularul poate să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită, în absența căreia dreptul nu se poate realiza. Fac parte din această categorie toate drpturile de creanță. Caractere juridice: este cunoscut atât subiectul activ cât și subiectul pasiv; îi corespunde o obligație corelativă ce poate consta în a da, a face sau a nu face ceva; este opozabil inter partes, în sensul că obligația corelativă incumbă numai subiectului pasiv.

După natura conținutului drepturilor subiective civile, distingem:

dreptul subiectiv civil nepatrimonial – conținutul său nu poate fi exprimat în bani. Drepturile nepatrimoniale se subclasifică în trei categorii și anume: drepturi care privesc existența și integritatea fizică sau morală ale persoanei (dreptul la viață, sănătate, etc.); drepturi care privesc identificarea persoanei; drepturi nepatrimoniale ce decurg din creația intelectuală;

dreptul subiectiv civil patrimonial – conținutul său poate fi exprimat în bani. Includem în această categorie drepturile subiective civile reale și drepturile de creanță,

În funcție de corelația dintre ele drepturile subiective civile se clasifică în:

dreptul subiectiv civil principal – acel drept care are o existență de sine stătătoare, soarta sa nu depinde de un alt drept. Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate, drepturile reale, dreptul de administrare al regiilor autonome, sau după caz , autorităților administrației publice centrale și locale, dreptul de concesiune ș.a.

dreptul subiectiv civil accesoriu – acel drept care nu are o existență de sine stătătoare, soarta sa depinde de un alt drept principal. Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de ipotecă, dreptul de gaj, privilegiile, dreptul de retenție. Toate drepturile reale accesorii presupun ca drept principal un drept de creanță. Sunt drepturi de creanță accesorii: dobânda, dreptul născut din clauza penală, dreptul de a pretinde arvuna, ș.a.

În funcție de gradul de certitudine conferit titularilor, distingem între:

dreptul subiectiv civil pur și simplu este acel drept care conferă titularului său un maxim de certitudine, deorece nici existența, nici exercițiul său nu depind de vreo împrejurare viitoare;

dreptul subiectiv civil afectat de modalități este acel drept care nu conferă titularului său deplină siguranță, deoarece existența sau exercitarea lui depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă. Modalitățiile sunt: termenul, condiția și sarcina.

Exercitarea dreptului subiectiv civil presupune respectarea următoarelor

principii:

dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii și a moralei;

dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe atât de ordin material cât și de ordin juridic;

dreptul subiectiv civil trebnuie exercitat în limitele sale interne;

dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credință

Abuzul de drept intervine numai în cazul nerespectării ultimelor două principii, asltfel spus în situația în care titularul dreptului, cu rea-credință, îl deturnează de la finalitatea lui. Așadar abuzul de drept presupune îndeplinirea următoarelor cerințe:

să existe un drept subiectiv civil;

autorul abuzului să fie titularul dreptului;

dreptul să fie orientat spre realizarea altui scop, decât acela pentru care a fost recunoscut;

dreptul să fi fost exercitat cu rea-credință.

Sancțiunea care intervine în cazul constatării unui abuz de drept constă în

obligarea autorului abuzului, dacă este cazul, la plata de despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral creat.

Noțiunea de obligație civilă – triplă accepțiune.

obligația sau obligații civile reprezintă o categorie de raporturi juridice ce conțin drepturi de creanță (lato sensu);

obligație ca îndatorire ce revine subiectului pasiv într-un raport juridic civil, de a da, a face ceva, a nu face ceva (stricto sensu);

obligație ca înscrisul care încorporează și constată existența unei creanțe (titlu de credit, obligații ).

Obligație civilă reprezintă îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face ceva sau a nu face ceva, conduită care poate fi impusă la nevoie prin forța de constrângere a statului.

Clasificarea obligațiilor civile – criterii.

În în raport de obiectul lor distingem:

obligații de a da, a face, a nu face;

obligații pozitive și negative;

obligații de rezultat și de diligență.

În raport de gradul de opozabilitate, obligațiile civile se împart în:

obligații obișnuite, opozabile părților;

obligațiile opozabile și terților (scriptae in rem);

obligații reale (propter rem)

În raport de sancțiune, obligațiile sunt:

obligații perfecte;

obligații imperfecte.

În raport de structura lor, obligațiile civile se subclasifică în:

obligații pure și simple, care au un creditor, un debitor, un singur obiect și nu sunt afectate de modalități;

obligațiile complexe, adică cu pluralitate de subiecte (activă, pasivă, mixtă) ori cu pluritate de obiecte;

obligații afectate de modalități, adică de termen sau condiție.

Obiectul raportului juridic civil constă în acțiunea sau abstențiunea la care este îndreptățit subiectul activ și este obligat subiectul pasiv.

Lucrurile la care se referă conduita părților constituie obiect indirect, derivat al raportului juridic civil.

Bunurile .

În sensul restrâns (stricto sensu) bunurile sunt lucruri utile, cu valoare economică care pot fi apropriate sub forma drepturilor patrimoniale.

În sens larg (lato sensu) prin bunuri se înțeleg atât lucrurile, ca obiecte ale drepturilor și obligațiilor patrimoniale, cât și drepturile asupra bunurilor.

Noțiunea de patrimoniu.

În sens economic, patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor unei persoane.

În sens juridic, patrimoniul poate fi definit ca fiind totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale (cu valoare economică) și a bunurilor la care se referă, aparținând unei persoane. Totalitatea drepturilor alcătuiesc activul patrimonial, iar totalitatea obligațiilor, pasivul patrimonial.

Între bun și patrimoniu există o relație de la parte la întreg. Bunul poate fi privit individual – ut singuli – sau ca parte din activul patrimonial.

Caractere:

patrimoniul este o universalitate juridică fiindcă este format dintr-o masă de bunuri, de drepturi și obligații cu un anumit regim juridic, distincte de universalitate;

patrimoniul ca universalitate nu se confundă cu conținutul său, adică cu bunurile și drepturile ori obligațiile asupra lor.

patrimoniul este legat de persoană (fizică sau juridică);

orice persoană are un patrimoniu;

o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu; unicitatea de subiect și unicitatea de patrimoniu;

Patrimoniul explică și asigură dreptul de gaj general al creditorilor chirografari.

De asemenea patrimoniul explică principiile transmisiunii universale, cu titlu universal și cu titlu particular.

Clasificarea bunurilor:

1. În funcție de natura bunurilor și calificarea dată de lege (art.461 C.civ.) deosebim:

Bunurile mobile (mișcătoare) se clasifică astfel:

mobile prin natura lor – se transportă de la un loc la altul, fie că se mișcă de la sine, fie cu ajutorul unei puteri străine;

mobile prin determinarea legii – drepturi mobile și drepturi de creanță ce au ca obiect un bun mobil, acțiunile în justiție privind un drept mobiliar;

mobile prin anticipație – bunuri imobile prin natura lor dar pe care părțile unui act juridic le consideră anticipat mobile, având în vedere că ele vor deveni în viitor mobile.

Bunurile imobile (nemișcătoare) se clasifică în:

imobile prin natura lor (art. 462 C. civ.);

imobile prin determinarea legii – drepturi reale și drepturi de creanță care au ca obiect un imobil, acțiuni privind valorificarea drepturilor mobiliare;

imobile prin destinație – bunuri mobile prin natura lor, dar care sunt considerate imobile fiind destinate ca accesorii pentru serviciul și exploatarea imobilului respectiv

2. În funcție de regimul circulației lor juridice sunt:

bunuri aflate în circuitul civil, care pot face obiectul oricărui act juridic. În cadrul acestei categorii distingem pe de o parte bunurile care pot circula liber, neângrădit și pe de altă parte bunuri care pot fi dobândite, deținute sau înstrăinate, numai cu respectarea unor condiții (ex.armele de foc, muniția, etc.)

bunuri scoase din circuitul civil, care nu pot face obiectul unor acte juridice civile (bunuri aparținând domeniului public).

3. După cum pot fi înlocuite sau nu în executarea unei obligații civile, deosebim:

bunuri fungibile ( res genera se individualizează prin însușiri specifice speciei din care fac parte) – acelea care se pot înlocui unele cu altele în executarea unor obligații;

bunuri nefungibile (res certa sunt individualizate prin elemente specifice)– acelea care nu se pot înlocui unele cu altele, debitorul neputând fi liberat prin predarea altui bun;

4. După cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea lor, deosebim:

bunuri consumptibile – își consumă substanța ori sunt înstrăinate la prima lor întrebuințare;

bunuri neconsumabile – pot fi folosite repetat, fără a fi necesară consumarea substanței ori înstrăinarea lor.

5. După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se divid în:

bunuri frugifere – bunuri care produc periodic, fără consumarea substanței lor, alte bunuri, denumite fructe. Fructele sunt de trei feluri: fructe naturale sunt fructele care se produc fără intervenția omului, adică cele pe care pământul le produce de la sine (fructe de pădure, pășune nelucrată, precum și sporul animalelor.), fructe industriale (se obțin cu intervenția omului) și fructe civile prin care înțelegem veniturile obținute din folosirea bunului de către o altă persoană. Distincția între cele 3 categorii de fructe este dată de modul de dobândire. Asfel fructele natura și industriale se dobândesc prin percepere (culegere) în timp ce fructele civile se dobândsc zi cu zi (prin simpla trecere a timpului). Productele sunt produse ce se obțin dintr-un bun cu consumarea substanței acestuia (copacii dintr-o pădure, piatra dintr-o carieră)

bunuri nefrugifere – bunuri care nu produc fructe.

6. După criteriul modului de percepere, bunurile pot fi:

bunuri corporale – au existență materială;

bunuri incororale – au existență abstractă, ideală.

7. După cum pot fi, ori nu divizate, fără a-și schimba destinația economică:

bunuri divizibile – pot fi împărțite fără să-și schimbe destinația economică;

bunuri indivizibile – nu pot fi împărțite fără să nu-și schimbe destinația economică

8. După corelația existentă între bunuri, acestea sunt:

bunuri principale – pot fi folosite independent, neservind la utilitatea altui bun;

bunuri accesorii – servesc la întrebuințarea unor bunuri principale.

9. După cum pot fi sau nu urmărite și supuse executării silite bunurile sunt:

bunuri sesizabile – sunt susceptibile de a forma obiect al executării silite;

bunuri insesizabile – nu pot fi urmărite silit.

Bibliografie

G.Boroi, C.A.Anghelescu, Curs de drept civil.Partea generală, editura Hamangiu, București, 2011, pg.1-104.

I.R.Urs, Drept civil român. Teoria generală, editura Oscar Print, București, 2001, pg.32-42; 113-115; 183-186;

I.R.Urs, Drept civil. Teoria generală. Persoanele – curs pentru I.D, editura Universității “Titu Maiorescu”, București, 2006, pg.21-23; 59-62;

I.R.Urs, Smaranda Angheni, Drept civil. Partea generală. Persoanele (vol.I), ediția a -a, Editura Oscar Print, București, 2000, pg.26-31; 65-70;

Ghe. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, editura Șansa SRL, București, 1998, pg.31-34; 71-72, 109-111;

G.Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, editura All Beck, București, 2001, pg.3-6; 40-43.

Capitolul

TEORIA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Definiția actului juridic civil; accepțiuni.

Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voință, expresă sau tacită,

făcută cu intenția de a produce efecte juridice în sensul de a da naștere, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Expresia act juridic este susceptibilă de două înțelesuri:

negotium juris, caz în care exprimă operațiunea juridică (ex. vânzare – cumpărare, donație, închiriere, etc);

instrumentum probationes, caz în care semnifică înscrisul constatator, suportul material care fixează operațiunea juridică.

Clasificarea actelor juridice civile – criterii

Actele juridice civile se clasifică în raport de mai multe criterii. Astfel:

În funcție de numărul părților distingem între:

actul juridic civile unilateral reprezintă rezultatul unei singure voințe, al unei singure părți (testamentul, renunțarea la un drept, oferta );

actul juridic civile bilateral reprezintă rezultatul acordului de voință a două părți (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locațiune, contractul de mandat, etc.);

actul juridic civile multilateral este rezultatul acordului de voință a trei sau mai multe persoane (contractul de societate civilă dacă a fost încheiat de cel puțin 3 asociați, convenția de împărțeală atunci când sunt trei sau mai mulți copărtași, etc.).

Precizări:

noțiunea de parte nu este totuna cu noțiunea de persoană, în sensul că o parte poate fi formată din una sau mai multe persoane;

clasificarea actelor juridice în unilaterale și bilaterale (după criteriul numărului părților) nu trebuie confundată cu clasificarea contractelor în unilaterale (contractul de împrumut, donația fără sarcini, etc.) și bilaterale, criteriul în acest caz fiind conținutul lor. Toate contractele, deci și cele unilaterale sunt acte juridice bilaterale, în schimb actele juridice unilaterale nu sunt contracte, deoarece nu sunt rezultatul unui acord de voință ci rezultatul manifestării unilaterale de voință.

Clasificarea prezintă importanță practică sub următoarele aspecte:

regimul juridic al viciilor de consimțământ este diferențiat;

actele juridice bilaterale și multilaterale pot fi revocate de comun acord de către părți, printr-un act simetric celui de constituire (mutus consensus-mutus dissensus), în timp ce asupra actelor unilaterale nu se poate reveni prin manifestarea de voință în sens contrar a autorului actului, decât în cazurile prevăzute expres de lege.

După scopul urmărit la încheierea lor deosebim:

acte juridice civile cu titlu oneros sunt acelea în care, în schimbul folosului patrimonial procurat de o parte celeilalte părți, se urmărește obținerea altui folos patrimonial. Acestea se împart în acte comutative (acte juridice cu titlu oneros în care părțile cunosc sau pot să cunoască, din chiar momentul încheierii lor, existența și întinderea obligațiilor ce le revin) și acte aleatorii (sunt acte juridice cu titlu oneros în care părțile au în vedere posibilitatea unui câștig și riscul unei pierderi, datorită unei împrejurări viitoare și incerte, de care depinde întinderea sau chiar existența obligațiilor lor ; ex. contractul de rentă viageră, contractul de asigurare, etc.); Importanța distincției între aceste două categorii de acte juridice cu titlu oneros constă în următoarele: resciziunea pentru leziune își găsește aplicabilitatea numai în cazul actelor comutative; actele juridice aleatorii care se referă la jocuri de noroc interzise de lege, sunt lovite de nulitate absolută pentru cauză ilicită.

actele juridice civile cu titlu gratuit sunt acele acte în care se procură un folos patrimonial fără a se urmări obținerea altui folos patrimonial în schimb. Acestea se clasifică la rândul lor în acte dezinteresate – sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial cuiva fără să-și micșoreze patrimoniul (mandatul gratuit, comodatul, depozitul neremunerat, etc.)- și liberalități – sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul își micșorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului (legatul, contractul de donație, mecenatul, etc.). Importanța distincției între aceste două categorii de acte juridice cu titlu gratuit constă în următoarele: condițiile de fond sunt mai restrictive în privința liberalităților; regulile prevăzute în materie succesorală în legătură cu reducțiunea și raportul se aplică numai liberalităților nu și actelor dezinteresate.

Importanța practică a clasificării actelor juridice în acte cu titlu oneros și acte cu

titlu gratuit vizează următoarele aspecte:

regim juridic diferit din punctul de vedere al capacității, legea fiind mai exigentă atunci când este vorba de acte juridice cu titlu gratuit (ex. actele cu titlu gratuit nu pot fi încheiate de persoane lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă și nici prin reprezentare sau după caz, nici cu autorizarea prealabilă a ocrotitorului legal);

regim juridic diferit privind consimțământul; la actele cu titlu gratuit nu poate fi invocată leziunea;

în cazul actelor cu titlu oneros obligațiile și răspunderea părților sunt reglementate cu mai multă severitate (de exemplu, garanția împotriva evicțiunii apare la actele cu titlu oneros și numai în mod excepțional la actele cu titlu gratuit);

După efectul lor deosebim:

acte juridice civile constitutive sunt acele acte juridice care dau naștere unor drepturi subiective civile care nu au existat anterior (ex. convenția prin care se constituie un drept de gaj sau o garanție reală mobiliară, convenția de ipotecă, etc.);

acte juridice civile translative sunt acele acte care au ca efect strămutarea unui drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane (ex. contractul de vânzare-cumpărare, donația, etc.);

acte juridice civile declarative sunt acele acte care au ca efect consolidarea unui drept subiectiv civil preexistent (ex. convenția de partaj, actul confirmativ, tranzacția, etc.).

Importanța acestei clasificări se manifestă sub următoarele aspecte:

actele juridice constitutive și cele translative își produc efectele numai pentru viitor (ex nunc) în timp ce actele juridice declarative își produc efectele și pentru trecut (ex tunc);

calitatea de având-cauza (habentes causam) o are numai dobânditorul unui drept printr-un act translativ sau constitutiv;

în principiu numai actele constitutive și cele translative sunt supuse publicității imobiliare;

numai actele juridice translative și constitutive, dacă sunt sinalagmatice, sunt supuse rezoluțiunii sau după caz, rezilierii nu și actele juridice declarative.

În funcție de importanța lor deosebim:

acte juridice civile de conservare sunt acelea prin care se urmărește preântâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna un act avantajos pentru autorul său, întrucât presupune cheltuieli mult mai mici decât valoarea dreptului ce urmează a fi salvat (ex. întreruperea unei prescripții, înscrierea unei ipoteci, somația, etc.);

acte juridice civile de administrare sunt acelea prin care se urmărește să se realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu. Trebuie făcută distincția între actul de administrare a unui bun singular (ut singuli) și actul de administrare a unui patrimoniu. Primul are semnificația unui act de punere în valoare a unui bun, fără să se ajungă la înstrăinarea lui, cel de al doilea include însă și acte care, raportate la un anumit bun, reprezintă acte de înstrăinare dar, raportate la un patrimoniu, reprezintă măsuri de normală exploatare, valorificare a patrimoniului respectiv (ex. culegerea fructelor, asigurarea unui bun, închirierea unui bun, etc.);

acte juridice civile de dispoziție sunt acelea care au ca rezultat ieșirea din patrimoniu a unui drept sau grevarea cu sarcini a unui bun (ex. vânzarea, donația, renunțarea la un drept, constituirea dreptului de uzufruct, constituirea unei ipoteci, etc.).

Importanța acestei clasificări presupune următoarele aspecte:

capacitatea de a încheia acte juridice civile, în sensul că actele de conservare pot fi încheiate și de cel lipsit de capacitate de exercițiu; actele de administrare, în măsura în care nu sunt lezionare, pot fi încheiate de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă fără încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal, iar pentru cei lipsiți de capacitate de exercițiu, actele de administrare se încheie de reprezentantul legal; actele de dispoziție pot fi încheiate de cel cu capacitate de exercițiu deplină, de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă dar numai cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal și a autorității tutelare. Cei lipsiți de capacitate de exercițiu pot încheia acte de dispoziție numai prin reprezentantul lor legal și cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare;

în condițiile unui mandat general, mandatarul poate încheia numai acte de conservare și de administrare, pentru actele de dispoziție fiind necesar un mandat special;

în materie succesorală, actele de conservare și actele de administrare cu caracter urgent nu pot fi considerate acte de acceptare tacită a moștenirii, în timp ce actele de administrare care nu au caracter urgent și angajează viitorul, precum și actele de dispoziție pot fi considerate acte de acceptare tacită a moștenirii.

În funcție de modul de formare deosebim:

acte juridice civile consensuale sunt acelea care iau naștere în mod valabil prin simpla manifestare de voință a părții sau a părților, nefiind necesară îndeplinirea vreunei formalități;

acte juridice civile solemne (formale) sunt acelea care pentru formarea lor valabilă presupun pe lângă manifestarea de voință și îndeplinirea unei anumite forme prescrisă de lege (ex. testamentul, donația, contractul de ipotecă, etc.)

acte juridice civile reale sunt acelea care nu se pot forma valabil decât dacă manifestarea de voință este însoțită de remiterea (predarea) bunului (ex. comodatul, mutuum, darul manual, gajul cu deposedare, erc.).

Importanța clasificării privește următoarele aspecte:

în cazul actelor solemne nerespectarea formei ad validitatem prescrisă de lege se sancționează cu nulitatea absolută;

în cazul actului juridic solemn încheiat prin reprezentare, este necesar ca și procura să îmbrace forma solemnă;

modificarea actului solemn nu se poate face decât tot prin formă solemnă;

regimul probelor este diferit în cazul celor trei categorii de acte juridice.

În funcție de conținutul lor deosebim:

acte juridice civile patrimoniale sunt acelea care au un conținut evaluabil în bani;

acte juridice civile nepatrimoniale sunt acelea al căror conținut nu poate fi evaluat în bani (ex.înțelegerea părinților unui copil din afara căsătoriei ca acesta să ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite);

Această clasificare prezintă interes în materia nulităților (nu se pune problema

restituirilor în cazul actelor nepatrimoniale).

În funcție de momentul în care își produc efectele deosebim:

acte juridice civile între vii (inter vivos) sunt acelea care își produc efectele necondiționat de moartea autorului sau autorilor lor;

acte juridice civile pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt acelea care deși se întocmesc în timpul vieții autorului lor, își produc efectele numai după moartea acestuia (ex. testamentul).

Clasificarea prezintă importanță sub următoarele aspecte:

actele juridice mortis causa se bucură de o reglementare amănunțită, pe când nu toate actele juridice înter vivos au o asemenea reglementare;

actele juridice mortis causa nu pot fi decât cele prevăzute de lege, deci sunt numai acte juridice numite în timp ce actele juridice inter vivos pot fi și nenumite;

actele juridice mortis causa sunt acte juridice solemne, în vreme ce actele inter vivos sunt solemne numai ca excepție.

În raport de rolul voinței părților deosebim:

acte juridice civile subiective sunt acelea al căror conținut este determinat prin voința autorului sau autorilor lor (majoritatea actelor juridice civile intră în această categorie);

acte juridice civile condiție sunt acelea la a căror încheiere părțile își exprimă voința numai în privința nașterii actului, conținutul acestuia fiind predeterminat de norma de la care părțile nu pot deroga (ex. căsătoria).

Interesul acestei clasificări privește aprecierea condițiilor lor de valabilitate.

Astfel conținutul actului juridic condiție fiind stabilit prin norme juridice imperative, nu poate fi modificat de către părți, în timp ce în cazul actelor juridice subiective, părțile pot deroga de la normele juridice dispozitive, astfel încât aprecierea valabilității unor asemenea acte juridice se face în limite mai largi.

după legătura lor cu modalitățiile (termen, condiție, sarcină) distingem:

acte juridice civile pure și simple sunt acelea care nu cuprind o modalitate. Există acte juridice care sunt incompatibile cu modalitățile cum este cazul actului de opțiune succesorală (acceptare sau renunțare la moștenire) sau actul de recunoaștere a filiației;

acte juridice civile afectate de modalități sunt acelea care cuprind o modalitate. Există însă acte civile esențialmente afectate de modalități cum ar fi contractul de împrumut (termen), contractul de donație cu sarcină, ș.a.

Importanța clasificării se manifestă pe tărâmul valabilității și pe acela al

producerii efectelor juridice civile. Astfel în cazul actelor juridice a căror existență este esențialmente guvernată de modalități, lipsa acestora atrage ineficacitatea actului.

după raportul dintre ele deosebim:

acte juridice civile principale sunt acelea care au o existență de sine stătătoare, soarta lor juridică nedepinzând de cea a altui act juridic. Cele mai multe acte juridice sunt principale;

acte juridice civile accesorii sunt acelea care nu au o existență de sine stătătoare, soarta lor juridică depinzând de soarta altor acte juridice principale (ex. clauza penală, arvuna, ș.a.) Actul juridic accesoriu poate fi încheiat în același timp cu actul principal sau într-un moment diferit. De asemenea, el poate fi un act separat sau poate fi inclus în actul principal printr-o clauză.

Această clasificare prezintă importanță sub aspectul aprecierii valabilității și

eficacității actelor juridice civile . Raportul dintre actul juridic accesoriu și actul juridic principal este guvernat de adagiul accesorium sequitur principale (soarta actului accesoriu depinde de soarta actului principal, în sensul că desființarea actului principal atrage desființarea și a actului accesoriu).

după legătura cu cauza deosebim:

acte juridice civile cauzale sunt acelea a căror valabilitate implică analiza cauzei ori scopului lor; dacă scopul este imoral, ilicit sau lipsește, actul juridic este lovit de nulitate (ex. majoritatea actelor juridice civile);

acte juridice civile abstracte (necauzale) sunt acelea a căror valabilitate nu implică analiza cauzei (ex. titlurile de valoare, care pot fi puse în executare fără o analiză a cauzei sau scopului. Ele pot fi la purtător (obligațiuni , nominative sau la ordin).

în raport de modalitatea încheierii lor, deosebim:

acte juridice civile strict personale sunt acelea care pot fi încheiate numai personal nu și prin reprezentare (ex. testamentul);

acte juridice civile ce pot fi încheiate prin reprezentare sunt acelea care pot fi încheiate și personal și prin intermediul unui reprezentant (majoritatea actelor juridice civile pot fi încheiate prin reprezentare, excepție făcând doar acelea care potrivit legii pot fi încheiate numai personal).

Normele care reglementează actul strict personal sunt de strictă interpretare și

aplicare. De aici și importanța acestei clasificări.

după reglementarea sau denumirea lor legală, deosebim:

acte juridice civile numite (tipice) sunt acelea care au o denumire stabilită de legea civilă, precum și o reglementare proprie (ex. contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donație, contractul de mandat, contractul de concesiune, contractul de sponsorizare, testamentul, ș-a.);

acte juridice nenumite (atipice) sunt acelea care nu au o denumire și reglementare proprie.

Importanța acestei clasificări se manifestă în ceea ce privește determinarea

regulilor aplicabile actelor nenumite. Astfel actele juridice nenumite vor fi guvernate de regulile stabilite de părți, iar pentru aspectele la care părțile nu au făcut referiri se vor aplica dispozițiile generale din materia obligațiilor, iar dacă acestea nu sunt suficiente se vor aplica regulile speciale care reglementează actul juridic civil cu care se aseamănă cel mai mult.

după modul de executare, deosebim:

acte juridice civile cu executare dintr-o dată (uno ictu, numit și act cu executare instantanee) sunt acelea a căror executare presupune o singură prestație din partea debitorului (ex. darul manual);

acte juridice cu executare succesivă sunt acelea a căror executare presupune mai multe prestații eșalonate în timp (ex. contractul de locațiune).

Importanța acestei clasificări privește următoarele aspecte:

consecințele neexecutării culpabile a obligațiilor de către una dintre părțile contractante poate atrage rezoluțiunea (desfințarea) contractului dacă este cu executare uno ictu sau rezilierea (desfințarea) acestuia dacă este cu executare succesivă;

efectele nulității sunt diferite. Astfel în cazul actelor juridice cu executare uno ictu, nulitatea produce efecte și pentru trecut și pentru viitor (ex tunc, ex nunc) în timp ce în cazul actelor juridice civile cu executare succesivă, nulitatea produce efecte numai pentru viitor (ex nunc).;

suspendarea executării pentru cauză de forță majoră este aplicabilă numai în cazul actelor juridice civile cu executare succesivă;

Condițiile actului juridic civil – definiție, criterii de clasificare

Condițiile actului juridic civil reprezintă acele componente care trebuie sau pot să intre în structura actului juriddic civil, așadar elemente din care este format actul juridic civil.

Clasificare. Condițiile actului juridic civil se clasifică în funcție de mai multe criterii, după cum urmează:

în funcție de aspectul la care se referă, deosebim:

condiți de fond (condiții intrinseci) sunt acelea care privesc conținutul actului juridic civil (ex. capacitatea, consimțământul, obiectul, cauza);

condiți de formă (condiții extrinseci) sunt acelea care se referă la exteriorizarea voinței (ex. forma autentică, forma scrisă, etc.).

în funcție de obligativitatea sau neobligativitatea lor, deosebim:

condiții esențiale sunt acelea cerute pentru însăși valabilitatea actului juridic, motiv pentru care ele trebuie îndeplinite în mod obligatoriu; nerespectarea lor se sancționează cu nevalabilitatea actului (ex.forma autentică în cazul contractului de donație, capacitatea, consimțământul, obiectul, cauza);

condiții neesențiale (întâmplătoare) sunt acelea care pot fi prezente sau pot lipsi din actul juridic civil, fără să-i afecteze valabilitatea.

în funcție de sancțiunile ce intervin în cazul nerespectării lor, deosebim:

condiții de validitate sunt acelea impuse pentru însăși valabilitatea actului juridic civil. În consecință, nerespectarea lor atrage nulitatea actului juridic civil (ex. formă autentică a contractului de donație);

condiții de eficacitate sunt acelea a căror nerespectare nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte sancțiuni cum ar fi de exemplu inopozabilitatea față de terți (sancționează actul pentru care nu s-au respectat condițiile de publicitate imobiliară).

în funcție de vocația lor, deosebim:

condiții generale sunt acelea pe care trebuie să le îndeplinească orice act juridic civil (ex. condiții referitoare la capacitate, obiect, consimțământ, cauză);

condiții speciale sunt acelea care se cer a fi îndeplinite numai pentru anumite categori de acte juridice civile;

în funcție de izvorul lor, deosebim:

condiții legale sunt acelea stabilite prin lege;

condiții convenționale sunt acelea stabilite de părțile actului juridic civil;

Precizăre: fiecare condiție a actului juridic civil poate fi calificată în funcție de

toate criteriile mai sus analizate. Astfel “capacitatea de a încheia un act juridic civil” este în același timp o condiție de fond, esențială, de validitate, generală și legală. Forma solemnă însă este o condiție de formă, esențială și de validitate pentru actele solemne dar nu și pentru cele consensuale și reale.

Condițiile de fond ale actului juridic civil

Condițiile de fond ale actului juridic civil sunt, :

capacitatea de a contracta;

consimțământul valabil al părții ce se obligă;

un obiect determinat;

o cauză licită.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Capacitatea de a încheia actul juridic civil reprezintă acea condiție de fond,

esențială, de validitate și generală care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea actelor juridice civile.

Regula capacității de a încheia acte juridice civile

În această materie, regula este capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea fiind excepția. Acest principiu este reglementat fragmentar în art.1180, art.987 alin.1 precum și în art.1652 din Codul civil., precum și dispozițiile art.1C.civ potrivit căruia “nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege”.

Pentru corecta înțelegere a regulii capacității se impun următoarele precizări:

în timp ce capacitatea este o stare de drept, discernământul este o stare de fapt astfel încât există posibilitatea ca o persoană deplin capabilă potrivit legii, să fie lipsită temporar de discernământ (stare de beție, hipnoză, sub influența stupefiantelor) după cum există și posibilitatea ca discernământul să fie prezent, izolat chiar la o persoană incapabilă. Lipsa discernământului la încheierea actului juridic civil se sancționează cu nulitatea relativă;

pentru persoanele juridice, regula este capacitatea de a dobândi orice drepturi și obligații civile, cu excepția celor care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanelor fizice (art. 206 alin.1 C.civ.). În ceea ce privește persoanele juridice fără scop lucrativ, regula capacității de a încheia acte juridice se subordonează principiului specialității (art.206 alin2 C.civ.)

Excepția incapacității de a încheia acte juridice civile, ca orice excepție este prevăzută expres de lege și este de strictă interpretare și aplicare.

După natura lor, deosebim incapacități de folosință și incapacități de exercițiu.

În funcție de întinderea lor, deosebim incapacități generale și incapacități speciale.

După sursa lor, distingem incapacități stabilite de legea civilă (incapacități de exercițiu și majoritatea incapacităților de folosință) și incapacități civile stabilite de legea penală (interzicerea drepturilor părintești și interzicerea de a fi tutore sau curator, precum și alte măsuri de siguranță luate de instanța penală sau de procuror, de ex. măsura de siguranță ce constă în interzicerea dreptului de a se afla în anumite localități afectează dreptul la libera circulație ca drept subiectiv nepatrimonial).

În funcție de modul în care operează, deosebim:incapacități ce acționează de drept și incapacități ce acționeazăca efect al unei hotărâri judecătorești (ex.decăderea din drepturile părintești).

În funcție de opozabilitatea lor, deosebim:incapacități absolute și incapacități relative.

În funcție de finalitate lor se deosebesc: incapacități cu caracter de sancțiune și incapacități cu caracter de protecție.

Nerespectarea dispozițiilor privind incapacitatea de a încheia acte juridice civile se sancționează cu nulitatea actului respectiv.

Obiectul actului juridic civil

Obiectul actului juridic civil reprezintă conduita părților stabilită prin acel act,

respectiv acțiunile sau inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite sau de care sunt ținute.

Obiectul actului juridic civil nu trebuie confundat cu conținutul său, acesta din urmă fiind alcătuit din totalitatea drepturilor și obligaților civile la care dă naștere actul juridic civil.

Ori de câte ori conduita părților se referă la un bun, acesta este privit ca un obiect derivat al actului juridic civil. Prin bun în sensul dreptului civil, înțelegem un lucru care îndeplinește cumulativ două condiții și anume: să fie destinat a satisface o nevoie socială și să fie susceptibil de apropriere (subiectul de drept civil să poată dispune de acel bun în sensul de a putea încheia acte juridice civile cu privire la acel bun.

Condiții de validitate

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil, în sensul de obiect derivat, trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

obiectul actului juridic civil trebuie să existe; dacă bunul a existat dar nu mai există la data încheierii actului, condiția nu este îndeplinită; bunul prezent în momentul încheierii actului juridic civil îndeplinește condiția “să existe”; un bun viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil, cu excepția succesiunii nedeschise;

obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil; în sens larg (lato sensu) prin “circuit civil” înțelegem totalitatea actelor și faptelor juridice, în virtutea cărora se nasc raportuti de drept civil, în sens restrâns (stricto sensu) prin expresia “circuit civil” înțelegem doar actele și faptele juridice menite să conducă la înstrăinarea sau dobândirea valabilă a unui drept sau bun. În analiza acestei condiții de validitate a actului juridic civil ne raportăm la sensul strict al expresiei “circuit civil”. În general bunurile aflate în circuitul civil pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile. Aceste bunuri numite și bunuri alienabile formează regula. În consecință, în lipsa unei interdicții exprese, sunt considerate a fi în circuitul civil, toate bunurile de apropriere privată. Per a contrario bunurile ce aparțin domeniului public sunt scoase din circuitul civil. La rândul lor bunurile din circuitul civil se împart în două categorii: a) bunuri care pot circula liber, neângrădit (bunurile alienabile) și b) bunuri care pot circula în condiții restrictive (armele și munițiile, materialele explozibile, produsele și substanțele stupefiante, deșeurile toxice, metalele și pietrele prețioase și semiprețioase, obiectele de cult);

obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat sau determinabil; dacă bunul este individual determinat (res certa reprezintă acele bunuri care potrivit naturii lor sau voinței exprimate de părți în actul juridic, se individualizează prin însușiri proprii, specifice – ex. unicatele, o casă indicată prin locația sa, stradă, nr, localitate), condiția este îndeplinită prin ipoteză; dacă bunul este generic (res genera reprezintă acele bunuri care se individualizează prin însuțirile categoriei din care fac parte. Aceste bunuri se indică în vederea individualizării prin număr, greutate, măsură, etc – ex. o tonă de grâu, zece cămăși, etc) condiția este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantității, calității, valorii, fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare, ce vor fi utilizate în momentul executării actului;

obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil; obiectul nu este posibil doar în cazul unei imposibilități absolute (adică pentru oricine). În cazul unei imposibilități relative (doar pentru debitor) obiectul actului juridic civil este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului se angajează răspunderea sa civilă. Imposibilitatea poate fi de natură juridică sau materială. Evident aprecierea acestei condiții se face în funcție de progresul tehnico-științific pentru că ceea ce astăzi nu este posibil, mâine poate deveni posibil;

obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit și moral în sensul că acțiunea sau inacțiunea părților actului juridic civil să fie în concordanță cu legea și morala. Dacă obiectul actului juridic civil este în contradicție cu legea sau morala, condiția nu este valabilă.

În afara acestor condiții generale de valabilitate a obiectului actului juridic civil,

pentru anumite acte juridice se cer a fi respectate și anumite condiții speciale după cum urmează:

obiectul să fie o faptă personală a celui care se obligă- potrivit noilor reglementări, această condiția este cerută numai în cazul în care obiectul actului juridic constă într-o faptă și o consecință firească a principiului potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin voința sa;

în actele întuituu personae, se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului; condiția se justifică prin caracterul intuituu personae al unor acte precum antrepriza, mandatul, în care însușirile debitorului sunt determinante pentru încheierea actului din punctul de vedere al cocontractantului;

când legea prevede, este necesară și autorizația administrativă; ex. împrumutul sau înstrăinarea armelor sau munițiilor nu se poate face dacă nu se obține autorizația administrativă prevăzută de lege.

Cauza actului juridic civil

Potrivit art.1235 C.civ. Cauza actului juridic civil reprezintă motivul care

determină fiecare parte să încheie contractul. Motivul determinant poate fi: însușirile unei prestații sau calitățiile unei persoane și se caracterizează prin faptul că este concret și variabil de la o categorie de acte juridice la alta și chiar în cadrul aceleiași categorii.

Cauza este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil. Ea nu trebuie confundată cu consimțământul, împreună cu care formează voința juridică, nici cu obiectul actului juridic și nici cu izvorul raportului juridic civil concret.

Condițiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiții:

să existe. Cauza nu există atunci când lipsește discernământul.Lipsa cauzei include și ipoteza în care cauza este falsă. Existența cauzei se apreciază la momentul încheierii actului juridic civil.

să fie licită . potrivit art.1236 alin 2. C.civ., cauza este ilicită atunci când este contrară legii și ordinii publice. Cauza este ilicită și în ipoteza fraudei la lege (cazul în care actul este un mijloc de a eluda aplicarea unei norme juridice imperative. Cauza ilicită se sancționează cu nulitatea absolută a actului juridic civil.

să fie morală; cauza este imorală când contravine bunelor moravuri (art.1236 alin.3 C.civ.) În acest caz sancțiunea este nulitatea absolută.

Proba cauzei

Prin dispozițiile art. 1239 alin.1și 2 Cod civil, se instituie două prezumții:

prezumția de valabilitate a cauzei, indiferent dacă acest element este menționat sau nu în înscrisul constatator;

prezumția de existență a cauzei ceea ce înseamnă că nu trebuie dovedită cauza, existența ei fiind prezumată de lege.

Ambele prezumții sunt relative (juris tantum) ceea ce înseamnă că pot fi

răsturnate prin dovada contrarie. Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Prezumțiile sunt un mijloc de probă, care în funcție de puterea doveditoare se clasifică în prezumții relative – juris tantum – (ce pot fi combătute prin proba contrarie) și prezumții absolute – jure et de jure – ( ce nu pot fi răsturnate prin dovada contrară).

Sarcina probei revine celui care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei și poate fi făcută prin orice mijloc de probă (fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu)

Consimțământul

Corelația dintre consimțământ și voința juridică

Actul juridic este manifestarea de voință săvârșită cu intenția de a produce efecte

juridice.

Voința este de natură psihologică, fiind un obiect special de preocupare pentru psihologie.

Sub aspect juridic, voința se prezintă ca un fenomen complex în structura căruia identificăm două elemente: consimțământul și cauza (scopul). Prin urmare corelația dintre consimțământ și voința juridică este de tipul parte-întreg.

Voința juridică se formează pornind de la nevoia simțită de om, care se reflectă în mintea acestuia unde se reflectează asupra mijlocului de satisfacere a acelei nevoi, primind contur dorința satisfacerii nevoii. Urmează un proces de deliberare, întrucât dorința nu rămâne singură, ea se întâlnește și cu alte dorințe, în care se analizează avantajele și dezavantajele pe care le prezintă dorințele și mijloacele de realizare a acestora. Odată cu stabilirea motivului determinant se trece de la deliberare la luarea hotărârii de a încheia actul juridic civil, act care devine astfel un mijloc de realizare a scopului propus.

Principiile voinței juridice

Voința juridică este guvernată de două principii:

Principiul libertății actelor juridice civile, numit și principiul autonomiei de voință, care presupune că dacă se respectă legea și bunele moravuri, subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenții ori acte unilaterale. Acest principiu comportă limite și anume: a) ordinea publică (normele care reglementează ordinea economică, socială și politică din stat); b) morala (bunele moravuri); c) normele imperative civile (normele de la care nu se poate deroga).

Principiul voinței interne sau reale. Voința juridică presupune două elemente; un element intern (psihologic – voința internă sau reală) și un element extern (social – voința exteriorizată ). Dacă există concordanță între cele două elemente, voința este aceeași, deci nu se pune nici o problemă teoretică sau practică. Alta este situația în cazul în care între cele două elemente nu există concordanță. Problema care se pune într-o astfel de situație este de a determina care dintre cele două voințe produce efecte juridice. Cu privire la această problemă s-au conturat două concepții: concepția subiectivă potrivit căreia voința internă, reală produce efecte, concepție consacrată de Codul civil francez și aplicată și în sistemul nostru de drept și concepția obiectivă potrivit căreia voința externă este cea care produce efecte. Această concepție este împărtășită de sistemul german de drept.

Definiția și condițiile de valabilitate ale consimțământului

Consimțământul reprezintă acea condiție esențială, de fond și generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.

Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiții:

Să provină de la o persoană cu discernământ. Capacitatea este o stare de drept în timp ce discernământul este o stare de fapt, astfel încât este posibil ca o persoană deplin capabilă să fie lipsită temporar de discernământ (legea prezumă existența discernământului la o persoană cu capacitate de exercițiu deplină; prezumția este însă relativă ceea ce presupune că ea poate fi răsturnată prin dovada contrarie). Lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil se sancționează cu nulitatea relativă a actul;

Consimțământul trebuie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice. Condiția nu este îndeplinită dacă manifestarea de voință a fost făcută în glumă (jocandi causa); când s-a făcut sub condiție suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă (mă oblig dacă vreau ); cînd este prea vagă sau s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio mentalis) cunoscută de cocontractant – cum este cazul actului fictiv , ca varietate a simulației;

Consimțământul trebuie să fie exteriorizat. Consimțământul poate fi exteriorizat în scris, verbal și prin gesturi sau fapte concludente. În ceea ce privește valoarea juridică a tăcerii, precizăm că ea poate valora consimțământ dacă: a) legea prevede expres acest lucru; b) părțile, prin voința lor expresă, atribuie tăcerii o anumită semnificație; c) tăcerea are valoare de consimțământ, potrivit obiceiului;

Consimțământul trebuie să nu fie alterat printr-un viciu de consimțământ (eroare, dol, violență și leziune).

Viciile de consimțământ

Viciile de consimțământ sunt :

eroarea;

dolul;

violența;

leziunea.

Eroarea – viciu de consimțământ

Eroarea reprezintă acel viciu de consimțământ care constă în falsa reprezentare a realității la încheierea actului juridic civil.

Clasificare

în funcție de consecințele care intervin, eroarea este de două feluri:

eroare este esențială :

atunci când falsa reprezentare privește natura actului, operațiunea juridică (o parte crede că încheie un contract de vânzare-cumpărare în timp ce cealaltă parte crede că este vorba de o donație) eror in negotio

atunci când falsa reprezentare cade asupra identității obiectului (o parte negociază cu privire la un anumit bun în timp ce cealaltă parte are în vedere alt bun) error in corpore

atunci când falsa reprezentare cade fie asupra calitățiilor substanțiale ale obiectului actul, caz în care poartă denumirea de error în substantiam, fie asupra persoanei cocontractantului, caz în care poartă denumirea de error in personaem.

eroarea neesențială (indiferentă) există atunci când falsa reprezentare cade asupra unui element mai puțin important al actului juridic civil. Din acest motiv, prezența erorii indiferente nu afectează valabilitatea actului juridic civil. Sancțiunea care intervine poate consta într-o diminuare a prestației. Dar este posibil și să nu intervină nici o sancțiune întrucât este vorba de o ușoară reprezentare falsă a realității .

în funcție de natura realității fals reprezentate, distingem:

eroare de fapt este falsa reprezentare a unei situații de fapt la încheierea actului juridic civil (poate privi obiectul actului, valoarea, persoana cocontractantului);

eroarea de drept este falsa reprezentare a existenței sau conținutului unei norme de drept civil. Eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, pentru încheierea actului juridic civil (art.1207 alin.4 C.civ.) și care potrivit art.1208 alin 2 C.civ. nu este accesibilă și previzibilă. .

Structura erorii

Eroarea, ca viciu de consimțământ este alcătuită dintr-un singur element, de natură psihologică și anume: falsa reprezentare a realității, motiv pentru care proba erorii este mai dificilă. Fiind un fapt juridic stricto sensu, eroarea poate fi probată prin orice mijloc de probă.

Condițiile erorii

Pentru a constitui viciu de consimțământ, eroarea trebuie să îndeplinească cumulativ două condiții:

elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil, ceea ce presupune că dacă s-ar fi cunoscut realitatea, actul nu s-ar mai fi încheiat;

în cazul actelor bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi știut că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil. Precizăm că în ceea ce privește actele bilaterale nu este necesar ca ambele părți să fie în eroare pentru a fi în prezența erorii ca viciu de consimțământ. În cazul în care ambele părți sunt în eroare, fiecare dintre ele poate cere anularea actului pentru eroarea a cărei victimă este. Această cerință nu se aplică în cazul actelor juridice unilaterale, deoarece nu există cocontractant.

Sancțiune : eroarea esențială se sancționează cu nulitatea relativă, indiferent de

forma sa.

Dolul – viciu de consimțământ

Dolul sau viclenia reprezintă acel viciu de consimțământ care constă inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. Dolul este o eroare provocată.

Structura dolului

Dolul, ca viciu de consimțământ presupune două elemente:

un element obiectiv, material, ce constă în folosirea de mijloace viclene (mașinațiuni, șiretenii, manopere dolosive) pentru a induce în eroare. Acest element poate consta atât într-o acțiune (fapt comisiv) cât și dintr-o inacțiune (fapt omisiv, cunoscut și sub denumirea de dol prin reticență , adică ascunderea sau necomunicarea celeilalte părți a unei împrejurări ce i-ar fi trebuit făcută cunoscută). Faptul comisiv se concretizează în “sugestie” sau “captație” dacă intervine în cazul unei liberalități (ex. se speculează afecțiunea sau pasiunea unei persoane pentru a o determina să facă o donație sau un legat).

un element subiectiv, intențional, ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic civil. Cu privire la acest element se impun următoarele precizări:

provocarea unei erori din neglijență, fără rea voință nu constituie dol;

lipsa discernământului și dolul, sub forma captației, se exclud;

nu există dol dacă cealaltă parte cunoștea împrejurarea pretins ascunsă.

Condițiile dolului

Pornind de la dispozițiile art. 1214 alin.2 C.civ. potrivit cu care partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială pentru a fi viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplinească o singură condiție:

să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părți sau de la un terț, însă în acest din urmă caz numai dacă partea cocontractantă a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența dolului.. Condiția se desprinde din dispozițiile art.1214-1215 C.civ. Totuși ea nu exclude existența dolului și în categoria actelor unilaterale (ex. dolul sub forma “sugestiei” poate fi întâlnit în cazul testamentului, care este un act juridic unilateral). Potrivit art.1039 alin.2 C.civ. dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul testamentului și nici nu au fost cunoscute de către acesta. În ceea ce privește actele bilaterale, doctrina este unanim de acord că dacă dolul provine de la un terț, dar cocontractantul cunoștea această împrejurare (complicitate la dol) sau dacă dolul provine de la reprezentantul cocontractantului, condiția este îndeplinită.

Proba dolului

Potrivit art.1214 alin.4 Cod civil, dolul nu se presupune, ceea ce înseamnă că

persoana care invocă existența dolului, trebuie să-l dovedească. Dolul este un fapt juridic, prin urmare poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv martori. Spre deosebire de eroare, dolul este mai ușor de dovedit datorită elementul său obiectiv.

Sancțiunea în cazul dolului este nulitatea relativă.

Violența-viciu de consimțământ

Violența reprezintă acel viciu de consimțământ ce constă în amenințarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Clasificare-criterii

după natura răului cu care se amenință, distingem:

violența fizică (vis) există atunci când amenințarea cu răul privește integritatea fizică sau bunurile persoanei;

violența morală (metus) există atunci când amenințarea cu răul privește onoarea, demnitatea sau sentimentele persoanei.

după caracterul amenințării, deosebim:

amenințare legitimă cu un rău, care nu este viciu de consimțământ (ex. creditorul îl amenință pe debitor că îl va da în judecată dacă nu-și execută obligațiile asumate);

amenințare nelegitimă, injustă cu un rău, care poate fi viciu de consimțământ.

Structura violenței

Violența ca viciu de consimțământ este alcătuită din două elemente:

un element obiectiv, exterior care constă în amenințarea cu un rău;

un element subiectiv care constă în provocarea unei temeri persoanei amenințată.

Condițiile violenței

Pentru a fi viciu de consimțământ, violența trebuie să îndeplinească cumulativ, următoarele condiții:

să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil, în sensul că temerea provocată persoanei amenințate să o determine să încheie actul juridic. În aprecierea caracterului determinant al amenințării se va ține seama de vârsta, sexul, “condiția” persoanei amenințată, criteriul aprecierii fiind așadar, subiectiv. Amenințarea poate privi și pe soțul, soția, descendentul (copil) sau ascendentul (părinte, bunic) persoanei amenințate. În plus, doctrina admite că poate fi asimilată acestor persoane și persoana de care cel amenințat este legat printr-o puternică legătură afectivă (prieten, prietenă);

să fie injustă adică nelegitimă , ilicită.

Să provină de la cealaltă parte, sau dacă provine de la un terț, cocontractantul cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască violența săvârșită de către terț.i

Sancțiune: violența ca viciu de consimțământ se sancționează cu nulitatea relativă

a actului juridic civil.

Leziunea-viciu de consimțământ

Leziunea reprezintă acel viciu de consimțământ care constă în prejudiciul material suferit de una dintre părți ca urmare a încheierii contractului. Așadar leziunea constă în disproporția vădită de valoare între două contraprestații ce există în momentul încheierii contractului.

Leziunea se aplică, potrivit noilor reglementări atât minorului cât și majorelui. În cazul minorului, leziunea este tot un viciu de consimțământ iar restituirea intervine nu ca efect al minorității ci al pagubei materiale suferite de cel cu capacitate de exercițiu restrânsă. Totuși în acest caz, paguba se apreciază nu numai raportat la contraprestații ci și la patrimoniul său ori alte circumstanțe.

Structura leziunii

Structura leziunii este diferită în funcție de concepția care stă la baza ei. Astfel :

în concepția subiectivă, leziunea presupune două elemente: unul obiectiv constând în disproporția vădită de valoare între prestații și unul subiectiv constând în profitarea de starea de nevoie în care se află cocontractantul;

în concepția obiectivă, leziunea presupune un singur element, paguba (prejudiciul material) care este egală cu disproporția de valoare între contraprestații.

Prin urmare, leziunea în cazul minorului are la bază concepția obiectivă – cel ce

invocă leziunea trebuie să dovedească numai paguba suferită de minor, iar în cazul majorelui leziunea se fundamentează pe concepția subiectivă, fiind necesar pe lângă disproporția vădită de valoare între prestații, ca una dintre părți să profite la încheierea actului de starea de nevoi, lipsa de experiență sau de cunoștințe a celeilalte părți.

Domeniul de aplicare

În ceea ce privește persoanele, leziunea în cazul minorului își găsește aplicabilitate numai în privința minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani (persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă).

Cât privește actele ce pot fi susceptibile de anulare pentru leziune, reținem că ele trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiții:

să fie acte juridice civile de administrare;

să fie acte juridice bilaterale, cu titlu oneros și comutative;

actele să fi fost încheiate de minorul între 14 și 18 ani singur, fără încuviințarea ocrotitorului legal;

să fie păgubitoare pentru minor.

În cazul leziunii majorelui, pot fi atacate actele juridice bilaterale, cu titlu oneros

și comutative, indiferent dacă sunt de administrare sau de dispoziție. În acest caz , acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă paguba depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului iar disproporția se menținepână la data cerrii de anulare.

Nu pot fi atacate pentru leziune (atât în cazul minorului cât și al majorelui) , contractele aleatorii, tranzacția precum și alte contracte prevăzute de lege (art.1224 C.civ.).

Sancțiune.

În cazul leziunii devin incidente două sancțiuni alternative:

nulitatea relativă;

reducerea sau după caz, mărirea uneia dintre prestații.

Comparație între viciile de consimțământ

Eroarea, dolul, violența și leziunea, ca vicii de consimțământ se caracterizează prin următoarele asemănări:

toate reprezintă împrejurări de fapt care împiedică manifestarea liberă și conștientă a consimțământului;

elementul asupra căruia poartă viciul, trebuie să fie determinant pentru încheierea actului juridic, cerință ce se apreciază de la caz la caz;

sancțiunea este în principiu aceeași, nulitatea relativă a actului juridic civil;

în cazul actelor bilaterale sau multilaterale nu este necesar ca viciul să fie comun;

sarcina probării viciului, revine celui ce-l invocă,; dovada viciului se impune întrucât acesta nu se prezumă.

Între viciile de consimțământ există și deosebiri care privesc următoarele aspecte:

dolul și violența au în structura lor două elemente (unul obiectiv și unul subiectiv) în timp ce eroarea este alcătuită dintr-un singur element (subiectiv);

cel mai greu se probează eroarea și cel mai ușor leziunea;

spre deosebire de eroare care este spontană, dolul și violența pot atrage și răspunderea civilă delictuală, fiind fapte ilicite;

în cazul leziunii se poate cere fie anularea actului, fie reducerea unei prestații sau sporirea celeilalte, în timp ce în cazul celorlalte vicii de consimțământ se poate cere doar anularea actului juridic civil.

Forma actului juridic civil (condițiile de formă)

Definiție și terminologie

Forma actului juridic civil reprezintă acea condiție ce constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință, făcută cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Sub aspect terminologic, expresia forma actului juridic civil, este susceptibilă de două înțelesuri, după cum urmează:

stricto sensu, prin forma actului juridic civil se înțelege modalitatea de exteriorizare a voinței juridice;

lato sensu, prin forma actului juridic civil desemnăm trei cerințe de formă și anume:

forma ad validitatem;

forma ad probationem;

forma cerută pentru opozabilitatea actului față de terți.

Principiul consensualismului

În sensul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul consensualismului, care la rândul său reprezintă o aplicare a principiului libertății actelor juridice civile.

Principiul consensualismului reprezintă acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de voință este nu numai necesară dar și suficientă pentru ca actul juridic civil să i-a naștere în mod valabil, fără a mai fi necesară îndeplinirea vreunei formalități. Așadar potrivit acestei reguli, manifestarea de voință nu trebuie să îmbrace o formă specială pentru a produce efecte juridice.

De lege lata, există o consacrare expresă, cu caracter general a acestui principiu în art. 1178 C.civ. De asemenea acest principiu este este cosacrat în mod expres pentru anumite acte juridice civile cum ar fi contractul de vânzare-cumpărare (art.1674 alin.1 Cod civil), iar în sens mai larg în privința contractelor translative de drepturi reale (art.1273 alin.1 teza I Cod civil). Pe de altă parte fiind vorba de un principiu, excepțiile trebuie să fie expres și limitativ prevăzute de lege.

Clasificarea condițiilor de formă ale actului juridic civil

În doctrină s-au conturat două criterii în funcție de care pot fi clasificate, condițiile de formă ale actului juridic civil. Acestea sunt:

criteriul consecințelor juridice care se produc în cazul nerespectării acestor condiții, în funcție de care distingem între:

forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil, cunoscută și sub denumirea de forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem, a cărei nerespectare se sancționează cu nulitatea actului juridic civil;

forma cerută pentru probarea actului juridic civil, cunoscută și sub denumirea de forma cerută ad probationem, a cărei nerespectarea nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil ci imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă;

forma cerută pentru opozabilitatea actului față de terți, a cărei nerespectare se sancționează cu inopozabilitatea.

criteriul sursei sau izvorului care cere o anumită formă pentru actul juridic civil, în funcție de care distingem între:

forma legală, care reprezintă forma impusă de legea civilă;

forma voluntară sau convențională, care reprezintă forma stabilită de părți.

Forma cerută ad validitatem

Forma cerută ad validitatem reprezintă acea condiție de validitate, esențială și

specială, care constă în obligativitatea îndeplinirii formalităților stabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naște în mod valabil.

Rațiunile pentru care legea a instituit această formă ca fiind necesară pentru însăși valabilitatea actului juridic civil sunt în principiu următoarele:

atenționarea părților cu privire la importanța deosebită pe care o au anumite acte juridice civile pentru patrimoniul celui/ celor care le fac (ex. donația, constituirea unei ipoteci, renunțarea expresă la succesiune;

asigurarea libertății și certitudinii consimțământului, cum este în cazul testamentului;

exercitarea unui control al statului, prin organele statului, cu privire la actele juridice civile care prezintă o importanță ce depășește cadrul strict al intereselor părților (ex. înstrăinări de terenuri, constituirea unei societăți comerciale).

Caracterele juridice ale formei cerută ad validitatem

Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil prezintă următoarele caractere juridice:

reprezintă un element constitutiv, esențial al actului juridic civil, motiv pentru care nerespectarea ei atrage nulitatea absolută a actului juridic civil;

este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință;

este exclusivă, în sensul că pentru un anumit act juridic solemn se cere a fi îndeplinită o anumită formă, de regulă autentică (excepție face testamentul).

Pentru asigurarea formei ad validitatem se impun a fi respectate, următoarele

cerințe:

forma cerută ad validitatem trebuie să îmbrace în întregime actul juridic;

dacă actul solem se află în interdependență cu un alt act, și acest din urmă act va trebui să îmbrace forma solemnă impusă de lege (procura dată pentru încheierea unui act solemn trebuie întocmită în formă autentică;

actul care determină ineficiența unui act solemn trebuie, în principiu să îmbrace și el formă specială, solemnă (excepție face legatul care poate fi revocat și tacit).

actul juridic prin care se modifică un act juridic solemn trebuie să îmbrace și el forma solemnă.

Aplicații

De lege lata, principalele acte juridice pentru care legea pretinde forma ad validitatem, sunt următoarele:

contractul de donație (art.1011 alin.1 C. civ.);

testamentul (art.1040 C. civ.);

revocarea expresă a unui legat (art.1051 alin.1 C. civ.);

renunțarea expresă la succesiune(art.1120 alin.2 C.civ.);

convenția de constituire a unui drept de ipotecă imobiliar (art.2378 alin.1 C.civ.);

actul de voluntariat, care, sub sancțiunea nulității absolute, trebuie încheiat în formă scrisă (art.8 alin.1 din Legea nr.195/2001 a voluntariatului, republicată);

contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii, care, sub sancțiunea nulității, trebuie încheiat în formă scrisă (art.40 alin.1 din Legea nr.84/1998 privind mărciile și indicațiile geografice); ș.a.

Forma cerută ad probationem

Forma cerută ad probationem reprezintă acea cerință, impusă de lege sau de părți, care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a devodi actul juridic civil.

Forma cerută pentru probarea actului juridic civil se justifică, pe de o parte, de importanța anumitor acte juridice civile, iar pe de altă parte, de avantajul practic, în sensul că prin redarea exactă a conținutului actului juridic, contribuie fie la prevenirea litigiilor, fie la ușurarea sarcinii organului de jurisdicție în ceea ce privește stabilirea situației de fapt. Nerespectarea acestei forme se sancționează cu inadmisibilității dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.

Aplicații

Deși Codul civil nu cuprinde dispoziții privitoare la cazurile în care se cere forma ad probationem, totuși există norme legale care fac aplicație acestei cerințe, remarcându-se, din acest punct de vedere două procedee tehnico-juridice:

instituirea formei ad probationem pentru o anumită categorie de acte juridice civile (cele al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei – art.1191 alin.1 C.civ. din 1864; aceste acte nu pot fi dovedite prin proba cu martori;

instituirea formei ad probationem, cu caracter particular, pentru anumite acte juridice cum ar fi:

contractul de societate (art.1884 alin.1C.civ.);

contractul de depozit (art.2104 C.civ.)

contractul de comision (art.2044 C.civ. );

tranzacția (art.2272 C.civ.);

contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor și contractul de reprezentare teatrală sau execuție muzicală (Legea nr.8/1996 modificată, privind dreptul de autor și drepturile conexe dreptului de autor);

contractul de sponsorizare (art.1 alin.2 din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizările, cu modificările ulterioare, ș.a.

Forma cerută pentru opozabilitate față de terți

Forma cerută pentru opozabilitate față de terți a actului juridic civil, reprezintă acele formalități care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil și persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii intereselor sau drepturilor lor.

Prin această cerință se justifică idea de protecție a terților față de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.

Nerespectarea acestei forme se sancționează cu inopozabilitatea actului juridic, în sensul că terțul interesat are posibilitatea să ignore un astfel de act.

Aplicații

Forma cerută pentru opozabilitatea actului față de terți devine aplicabilă în următoarele situații:

publicitatea constituirii gajului bunurilor mobile corporale prin înscrierea în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare (art. 2482 alin.1 C.civ.);

înregistrarea operațiunilor privind ipotecile mobiliare, a operațiunilor asimilate acestora, precum și a altor drepturi prevăzute de lege în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare (art. 2413 alin.1 C.civ.);

data certă a înscrisului sub semnătură privată, dobândită prin una din cele 4 modalități prevăzute în art.1182 C-civ.din 1864;

mențiunile cu caracter de protecție, precum și înregistrările în materia dreptului de autor, ș.a.

Modalitățile actului juridic civil

Modalitățiile actului juridic civil sunt: termenul, condiția și sarcina.

Termenul

Termenul (dies) reprezintă un eveniment, viitor și sigur ca realizare, până la care este amânată fie începerea, fie încetarea exercițiului drepturilor subiective și executării obligațiilor civile.

Clasificare și efecte:

după criteriul efectului său, deosebim:

termenul suspensiv reprezintă acel termen care amână începutul exercițiului dreptului subiectiv și executării obligației corelative, până la împlinirea lui;

efecte: până la împlinirea termenului se amână exercițiul dreptului și executarea obligației, prin urmare creditorul nu poate pretinde executarea obligației iar debitorul nu este obligat să-și execute obligația asumată; după împlinirea termenului efectul constă în aceea că drepturile subiective pot fi exercitate iar obligațiile civile pot fi executate, prin urmare creditorul poate pretinde executarea obligației de către debitor iar debitorul este obligat să-și execute obligațiile asumate;

termenul extinctiv reprezintă acel termen care amână stingerea exercițiului dreptului subiectiv și executării obligației corelative, până la împlinirea lui.

efecte: până la împlinirea lui, actul se comportă ca și când ar fi pur și simplu, prin urmare creditorul poate pretinde executarea obligației de către debitor iar debitorul este obligat să-și execute obligațiile asumate; după împlinirea termenului extinctiv dreptul subiectiv civil și obligatia civilă se sting.

în funcție de titularul beneficiarului termenului, distingem:

termen în favoarea debitorului (care reprezintă regula);

termen în favoarea creditorului (cum este cazul depozitului, în care termenul este în favoarea deponentului, ca regulă);

termen în favoarea atât a debitorului cât și a creditorului (ex. termenul dintr-un contract de asigurare).

în funcție de izvorul său, distingem:

termen voluntar sau convențional reprezintă termenul stabilit de părți;

termen legal – cel stabilit de lege;

termenul judiciar – cel stabilit de instanța de judecată.

în funcție de criteriul cunoașterii sau nu, a datei împlinirii sale, deosebim:

termen cert, este acel termen a cărui împlinire este cunoscută, ca dată calendaristică (ex.A îl împrumută pe B cu 1000 lei până la data de 1.01.2008);

termen incert – este cel a cărui împlinire nu este cunoscută ca dată calendaristică (ex. data morții credirentierului în contractul de rentă viageră)

Condiția

Condiția, ca modalitate a actului juridic civil reprezintă un eveniment viitor și nesigur ca realizare de care depinde nașterea sau desfințarea actului juridic civil.

Clasificare și efecte:

după criteriul efectului, deosebim între:

condiția suspensivă este acea condiție de a cărei îndeplinire depinde nașterea actului juridic civil;

efecte: până la realizarea condiției suspensive actul nu-și produce nici un efect, practic el nu există; după realizarea condiției suspensive, se consideră, retroactiv, că actul juridic civil a fost pur și simplu; în cazul în care condiția nu se realizează, efectul care se produce constă în aceea că părțile se găsesc în situația în care nu ar fi încheiat nici un act juridic;

condiția rezolutorie care este acea condiție de a cărei îndeplinire depinde desființarea actului juridic civil;

efecte: până la realizarea condiției rezolutorii actul juridic civil se comportă ca pur și simplu; după îndeplinirea condiției rezolutorii, actul juridic civil se desfințează retroactiv; dacă nu se realizează condiția rezolutorie, actul juridic civil se consolidează retroactiv;

după criteriul legăturii cu voința părțiilor în realizarea sau nerealizarea

condiției, deosebim între:

condiția cauzală este acea condiție a cărei realizare depinde de hazard;

condiția mixtă este acea a cărei realizare depinde de voința uneia dintre părți și de voința unei alte persoane, nedeterminată (ex. vând casa dacă primesc aprobare de transfer în altă localitate);

comdiția potestativă care poate fi de două feluri: condiția potestativă pură este acea condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința uneia dintre părțile actului juridic civil și condiția potestativă simplă este acea condiție a cărei realizare depinde de voința uneia dintre părți și de un fapt exterior nedeterminat (îți împrumut cortul meu, dacă nu plec eu însumi în excursie) .

Sarcina

Sarcina, ca modalitate a actului juridic civil, reprezintă obligația de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit – liberalități.

Reglementare: art. 828 – 830 C.civ.

Clasificare și efecte

în funcție de persoana beneficiarului, distingem:

sarcină în favoarea dispunătorului (ex. dispunătorul îi impune gratificatului să-i plătească o datorie a sa față de un terț);

sarcină în favoarea gratificatului ( ex. dispunătorul impune gratificatului să folosească suma donată pentru a-și plăti studiile);

sarcină în favoarea unei terțe persoane ( ex. se lasă prin testament o casă unei persoane, cu sarcina acesteia de a plăti o rentă viageră soției supraviețuitoare a testatorului);

sarcina mai poate fi licită sau ilicită; morală și imorală; posibilă și imposibilă.

Efecte: sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil în caz de neexecutare a ei, ci numai eficacitatea acestuia, în sensul că neexecutarea sarcinii poate fi sancționată cu revocarea actului juridic civil cu titlu gratuit prin care a fost instituită.

Efectele actului juridic civil

Prin efectele actului juridic civil se înțeleg drepturile subiective și obligațiile civile la care dă naștere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act.

Efectele actului juridic civil sunt guvernate de următoarele principii:

principiul forței obligatorii (pacta sunt servanda);

principiul irevocabilității actului juridic civil;

principiul relativității (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodese potest).

Principiul forței obligatorii

Principiul forței obligatorii este acea regulă a efectelor actului juridic civil potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat, se impune autorului sau autorilor săi întocmai ca legea (art.969 C.civ.).

Excepțiile de la acest principiu sunt cazurile în care efectele nu se produc așa cum au dorit părțile la încheierea lor, în sensul că efectele pot fi mai restrânse sau mai întinse, independent de voința părților.

Cazuri de restrângere a forței obligatorii:

încetarea contractului de mandat în cazul morții, interdicției, insolvabilității și falimentului mandatarului sau mandantului;

încetarea contractului de locațiune când bunul închiriat a pierit în totalitate sau s-a făcut netrebnic de obișnuita sa întrebuințare.

Cazuri de extindere a forței obligatorii:

prelungirea (prorogare) efectelor actului juridic civil, prin efectul legii;

prelungirea efectelor actului cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării lui pe tot timpul cât durează cauza de suspendare.

Principiul irevocabilității

Principiul irevocabilității reprezintă acea regulă de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voința numai a uneia dintre părți, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voință, în sens contrar, din partea autorului actului.

Excepțiile de la irevocabilitate sunt acele cazuri în care actului bilateral i se poate pune capăt prin voința numai a uneia dintre părți, iar actului unilateral prin voința autorului său.

Excepții de la irevocabilitate în categoria actelor bilaterale:

revocarea donației între soți;

încetarea contractului de depozit la cererea deponentului;

contractul de locațiune fără termen, poate fi denunțat de oricare dintre părți;

contractul de societate civilă poate înceta prin voința unuia sau a mai multor asociați;

contractul de concesiune poate înceta prin renunțarea concesionarului;

ș.a.

Excepții de la irevocabilitate în categoria actelor juridice unilaterale:

testamentul;

retractarea renunțării la moștenire dacă sunt îndeplinite condițiile: a)dreptul de opțiune al renunțătorului să nu fie stins prin împlinirea termenului de prescripție de șase luni de la data deschiderii succesiunii; b) moștenirea să nu fi fost acceptată între timp de către un alt succesibil;

oferta de a contracta poate fi revocată până în momentul ajungerii ei la destinatar.

Principiul relativității efectelor actului juridic civil

Principiul relativității efectelor actului juridic civil reprezintă acea regulă de drept potrivit căreia acest act produce efecte numai față de autorii sau autorul actului, nu și față de terți (art.973 C-civ.).

Parte reprezintă persoana care încheie actul juridic civil, fie personal, fie prin reprezentare, și în patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele actului juridic, a exprimat un interes personal în acel act.

Terții sunt persoanele străine de actul juridic (penitus extranei).

Avânzi-cauză sunt acele persoane care, deși nu au participat la încheierea actului juridic civil, totuți, suportă efectele acestuia, datorită legăturii lor juridice cu părțile actului.

Există trei categorii de avânzi-cauză:

succesorii universali sunt persoanele care dobândesc un patrimoniu, o universalitate (ex.moștenitorul unic) și succesorii cu titlu universal care sunt persoanele ce dobândesc o fracțiune dintr-un patrimoniu (ex. mai mulți moștenitori legali);

succesorii cu titlu particular sunt persoanele ce dobândesc un bun individual determinat (ex.cumpărătorul unui autoturism);

creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanție reală pentru creanța lor (gaj, ipotecă) dar se bucură de un drept de gaj general asupra întregului patrimoniu al debitorului lor.

Excepțiile de la principiul relativității sunt cazurile în care actul juridic civil ar

produce efecte și față de alte persoane decât părțile, prin voința părților actului. Excepțiile pot fi aparente și reale.

Excepții aparente de la principiul relativității:

situația avânzilor-cauză reprezintă o excepție aparentă de la principiul relativității, deoarece succesorii universali sau cu titlu universal sunt continuatori firești ai părților; succesorii cu titlu particular devin părți cu acordul lor, iar creditorii chirografari au dreptul de a promova acțiuni împotriva debitorului lor, în temeiul legii, iar nu din voința unor părți;

promisiunea faptei altuia (convenția de porte-fort) este convenția prin care o parte numită promitent se obligă față de cealaltă parte numită creditorul promisiunii să determine o terță persoană să încheie un act juridic. Este o excepție aparentă pentru că încheierea actului juridic de către terț depinde exclusiv de voința acestuia;

reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană numită reprezentant, încheie un act juridic în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele actului juridic astfel încheiat se produc direct în persoana celui reprezentat. Reprezentarea poate fi convențională (izvorâtă din voința părților), legală (își are izvorul în lege) și judiciară (își are izvorul în împuternicirea dată de instanță). Este o excepție aparentă de la principiul relativității deoarece în cazul reprezentării convenționale, reprezentatul este parte în contractul încheiat; în cazul reprezentării legale, puterile derivă din lege, iar în cazul reprezentării judiciare, împuternicirea este dată de instanța judecătorească;

simulația este operațiunea juridică prin care, printr-un act aparent public-ostensibil, dar neadevărat- se crează o situație juridică diferită de cea adevărată, care este cuprinsă în actul secret (ascuns). Simulația poate îmbrăca trei forme: a) actul fictiv este actul juridic aparent, încheiat numai de formă, a cărei existență este contrazisă de actul secret, numit contraânscris (ex. pentru a sustrage un bun de la urmărirea creditorului său, debitorul încheie aparent un contract de vânzare-cumpărare, prin care bunul este vândut altei persoane, cu care încheie un contract secret (contraînscris) prin care părțile stabilesc că proprietatea bunului nu se transmite cumpărătorului;b)actul deghizat este acela prin care se ascunde adevărata natură juridică a actului (ex.părțile au încheiat un contract de donație, în realitate ele ascund, deghizează aceasta printr-un contract de vânzare-cumpărare, aparent, dar neadevărat);c) interpunerea de persoane în sensul că în actul secret (contraânscris) se arată adevăratele părți ale actului. Între părți produce efecte juridice actul secret iar față de terți produce efecte actul aparent, public dar neadevărat. Simulația este o excepție aparentă de la principiul relativității, deoarece dreptul terților de a se prevala de actul public (aparent) ori de a opta între actul public și cel secret derivă din lege, nu din convenția părților actului simulat;

acțiunile directe în justiție. Desemnează acele situații în care, potrivit legii, o persoană (reclamantul) cheamă în judecată o altă persoană (pârâtul) cu care nu se află în raporturi contractuale, reclamantul fiind în raporturi contractuale cu o altă persoană cu care pârâtul se află în raporturi contractuale Ex. a) în cazul contractului de antrepriză de clădiri, se recunoaște dreptul lucrătorilor angajați de antreprenor de a acționa în justiție direct pe beneficiarul construcției, pentru plata remunerațiilor ce li se cuvin (art.1856 C.civ.); b)în cazul contractului de mandat, i se recunoaște mandantului o acțiune în justiție impotriva submandatarului, substituit de mandatar, cu toate că mandantul este terț față de contractul dintre mandatar și submandatar (art.2023 alin.6 C.civ.). Acțiunile directe sunt excepții aparente de la principiul relativității efectelor actului juridic civil, deoarece dreptul la acțiune izvorăște din lege.

Singura excepție reală de la principiul relativității efectelor actului juridic civil

este stipulația pentru altul care reprezintă convenția prin care o parte numită stipulant convine cu cealaltă parte, numită promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestație în favoarea unei a treia persoane numită terț beneficiar, care nu participă la încheierea actului, nici direct, nici prin reprezentare. Stipulația pentru altul este o excepție reală de la principiul relativității deoarece dreptul terțului beneficiar se naște direct în patrimoniul acestuia în puterea convenției dintre stipulant și promitent.

Nulitatea actului juridic civil

Sediul materiei: Nulitatea este reglementată în Cartea a V-a – Despre obligații, Titlul II – Izvoarele obligațiilor, Capitolul I – Contractul, Secțiunea a 4-a – Nulitatea contractului (art.1246-1265) C.civ. precum și în alte izvoare formale ale dreptului civil. Noul cod civil spre deosebire de vechea reglementare dedică acestei instituții o secțiune, stabilind în acest fel cadrul general privind nulitatea. De lege lata până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, nu exista o reglementare compactă a nulității actului juridic civil.

Potrivit art. 6 alin.3 C.civ. “ Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi” Așadar în materie de nulitate, dispozițiile noului C.civ. se aplică numai situțiilor juridice născute după intrarea lui în vigoare. Este firesc să fie așa întrucât cauza de nulitate care există la momentul încheierii actului juridic, este cea care determină legea aplicabilă (legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic civil).

Conceptul de nulitate: În esență, nulitatea reprezintă acea sancțiune de drept civil, care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Ori de câte ori actul juridic civil este încheiat cu nerespectarea normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, acesta va fi lipsit de efecte juridice ca urmare a intervenției sancțiunii nulității. Așadar deși actul juridic civil există în materialitatea lui, totuși efectele juridice ale acestuia nu se mai produc. În acest sens dispune art.1246 alin.1 din noul Cod civil.

Nulitatea actului juridic civil îndeplinește următoarele funcții: preventivă (inhibitorie), represivă (sancționatorie) și mijloc de garanție a principiului legalității

Nulitatea, cauză de ineficacitate a actului juridic se deosebește de celelalte cauze de ineficacitate după cum urmează:

Rezoluțiunea ce constă în desfințarea unui contract sinalagmatic, cu executare uno ictu, pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de către una dintre părți, presupune un act valabil încheiat spre deosebire de nulitatea care presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiții de validitate; cauza de nulitate există în momentul încheierii actului juridic civil în timp ce rezoluțiunea intervine pentru o cauză ulterioară acestui moment; nulitatea se aplică tuturor actelor juridice în timp ce rezoluțiune intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice; începutul prescripției extinctive este diferit în cazul acțiunii în rezoluțiune față de acțiunea în nulitate relativă. De asemenea sub aspect procesual dacă în cazul unui contract sinalagmatic se ridică atât problema rezoluțiunii cât și a nulității, aceasta din urmă va fi analizată cu prioritate.

Rezilierea prin care se desfințează un contract sinalagmatic cu executare succesivă în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor de către una dintre părți se deosebește de nulitate întocmai ca și rezoluțiunea;

Caducitatea care constă în lipsirea actului juridic civil de orice efecte datorită intervenirii unor cauze ulterioare încheierii sale și îndependent de voința autorului spre deosebire de nulitate presupune un act juridic valabil încheiat, o cauză ulterioară momentului încheierii actului juridic și independentă de voința autorului său și produce efecte numai pentru viitor;

Revocarea ce constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii spre deosebire de nulitate, presupune un act juridic valabil încheiat, în principiu liberalități și o cauză ulterioară încheierii actului juridic; de asemenea prescripția extinctivă este supusă unor reguli diferite;

Inopozabilitatea intervine în cazul nerespectării unor forme de publicitate sau a lipsei ori depășirii puterii de a reprezenta și constă în lipsirea de efecte ale actului juridic față de terți. Altfel spus actul juridic produce efecte numai față de părți. Această cauză de ineficacitate spre deosebire de nulitate presupune un act juridic valabil încheiat, că efectele actului juridic se produc față de părți însă nu pot fi opuse terților, cauze ulterioare momentului încheierii actului juridic. De asemenea spre deosebire de nulitatea relativă care poate fi acoperită prin confirmare, inopozabilitatea poate fi înlăturată prin ratificare;

Reducțiunea ca sancțiunea civilă presupune pe de o parte reducțiunea liberalitățiilor excesive în cazul în care se încalcă rezerva succesorală iar, pe de altă parte reducțiunea unei prestații pentru leziune sau un alt viciu de consimțământ precum și în cazul impreviziunii și spre deosebire de nulitate sfera de aplicabilitate este mai restrânsă, în sensul că se aplică fie liberalităților excesive, fie contractelor cu titlu oneros și comutative, acte valabile.

Categorii de nulități și regimul lor juridic

Nulitățiile pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii după cum urmează:

1.În funcție de natura interesului ocrotit prin norma juridică încălcată la încheierea actului juridic civil nulitatea poate fi :

nulitate absolută înțelegând prin aceasta sancțiunea de drept civil care intervine în cazul nerespectării, la încheierea actului juridic a unei norme juridice ce ocrotește un interes general. Aceste “norme juridice sunt imperative de ordine publică și reglementează o condiție de valabilitatea a actului juridic civil” (art.1247 alin 1 Cod civil);

nulitate relativă care sancționează, nerespectarea la încheierea actului juridic a unei norme juridice ce ocrotește un interes personal, individual (art.1248 alin 1 Cod civil). În acest caz “normele juridice sunt imperative de ordine privată și privesc o condiție de validitate la încheierea actului juridic civil”;

Calificarea nulității ca absolută sau relativă se face după următoarele reguli:

în primul rând se are în vedere indicația legiuitorului. În acest sens potrivit noului Cod civil, nulitatea absolută este indicată prin expresia “constatarea nulității, iar nulitatea relativă prin expresia “act anulabil”;

în al doilea rând dacă, din formularea textului de lege ce face referire la nulitate, nu poate fi identificat felul acesteia sau textul de lege reglementează o condiție de validitate a actului juridic civil fără să stabilescă și sancțiunea în cazul nerespectării ei, calificarea nulității se face pe baza criteriului naturii interesului ocrotit prin norma legală încălcată;

în al treilea rând în cazul în care apelarea la criteriul mai sus arătat nu rezolvă problema calificării nulității fie ca nulitate absolută fie ca nulitate relativă, devine incidentă prezumția de nulitate relativă instituită de legiuitor prin dispozițiile art.1252 Cod civil .

Așa cum deja am arătat, nulitatea sancționează nerespectarea dispozițiilor legale care reglementează condițiile sale de validitate.

Așadar nevalabilitatea actului juridic civil este consecința nevalabilității condițiilor sale esențiale adică a însăși condițiilor sale de valabilitate.

Pornind de la aceste precizări se poate spune că sunt cauze de nulitate a actului juridic civil următoarele:

încălcarea dispozițiilor legale privind capacitatea civilă;

lipsa ori nevalabilitatea consimțământului;

nevalabilitatea obiectului actului juridic;

nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic;

nerespectarea formei cerute ad validitatem;

nesocotirea limitelor libertății actelor juridice (normele imperative, ordinea publică și bunele moravuri);

nerespectarea altor condiții speciale, instituite pentru încheierea valabilă a anumitor acte juridice civile.

Unele dintre aceste cauze atrag nulitatea absolută, altele pe cea relativă. În cazul în care legea nu precizează felul nulității, revine interpretului, rolul de a stabili acest aspect după regulile mai sus arătate.

Prin urmare atrag nulitatea absolută a actului juridic civil următoarele cauze:

încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în cazul nerespectării unei incapacități speciale de folosință a persoanei fizice impusă pentru ocrotirea unui interes general sau lipsa capacității de folosință a persoanei juridice ori nerespectarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice fără scop lucrative (art.206 alin.2 și 3 C.civ.);

lipsa totală a consimțământului, cu excepția cazului în care legea prevede sancțiunea nulității relative;

nevalabilitatea obiectului actului juridic civil sau a obiectului obligației;

nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, dar numai atunci când cauza este ilicită (inclusive frauda la lege) sau imorală, dacă legea nu dispune altfel;

nerspectarea formei cerute ad validitatem;

încălcarea dreptului de preemțiune în cazurile expres și limitative prevăzute de lege ( ex.art 45alin.5 din Legea Codului silvic nr.46/2008).

Sunt cauze de nulitate relativă:

viciile de consimțământ (eroarea, dolul violența și leziunea);

lipsa discernământului la momentul încheierii actului juridic civil;

nerespectarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanei numai dacă: a) actul juridic de administrare sau de dispoziție este încheiat de persoana lipsită de capacitate de exercițiu – minorul sau interzisul judecătoresc; b) actul juridic de administrare s-a încheiat fără încuviințarea ocrotitorului legal și este lezionar pentru minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorul cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani); c) actul juridic de dispoziție s-a încheiat fără încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal și a instanței de tutelă; d) actul juridic s-a încheiat pentru persoana juridică, de persoane fizice incapabile, incompatibile sau numite în organele de administrare și de control ale persoanei juridice cu nesocotirea dispozițiilor legale și produce o vătămare persoanei juridice respective (art.211 alin.1 C.civ.);e) actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei incapacități speciale de folosință, creată pentru asigurarea unor interese individuale.

lipsa cauzei (art.1205 alin.1 C.civ) ;

nerespectarea dreptului de preemțiune în cazurile expres și limitative prevăzute de lege (art.15 alin.2 și art.30 alin.3 din Legea nr.16/1996 a Arhivelor naționale, art.42 alin.2 și 3 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989).

Regimul juridic al nulității absolute și nulității relative:

Prin “regimul juridic al nulității” înțelegem ansamblul regulilor care guvernează nulitatea absolută și nulitatea relativă, prin prisma a trei aspecte:

cine poate invoca nulitatea;

cât timp poate fi invocată nulitatea;

dacă poate fi sau nu acoperită prin confirmare.

Soluțiile cu privire la aceste aspecte sunt diferite după cum este vorba de nulitate absolută sau nulitate relativă.

Astfel regimul juridic al nulității absolute se exprimă în următoarele reguli:

nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată: părțile actului juridic, avânzii – cauză ai părților, terți dacă justifică un interes, procurorul, instanța din oficiu precum și alte organe prevăzute de lege;

acțiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă extinctiv, exercitarea ei nefiind condiționată de un termen;

în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare. În acest sens art. 1247 alin.4 C.civ. dispune: Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege. Din teza finală rezultă că în cazurile expres prevăzute de lege este admisă și confirmarea actelor juridice lovite de nulitate absolută.

La rândul său regimul juridic al nulității relative este stabilit prin următoarele reguli:

nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic, adică: de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu, de ocrotitorul legal al minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă, de succesorii părții ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului juridic civil, cu excepția acțiunilor intuitu personae, de creditorii chirografari ai părții ocrotite, de procuror în condițiile art.45 C.civ., precum și în cazul în care actul juridic a fost încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, necesară potrivit legii (art.45 C.civ.);

nulitatea relativă este prescriptibilă pe cale de acțiune și imprescriptibilă pe cale de excepție;

nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau tacită.

Confirmarea reprezintă actul juridic prin care se renunță la dreptul de a invoca nulitatea relativă.

Pentru a produce efecte juridice, actul de confirmare expresă trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să provină de la cel îndreptățit să invoce nulitatea relativă ;

în cazul viciilor, este necesar ca acesta să fi încetat în momentul confirmării;

să cuprindă obiectul, cauza și natura obligației precum și mențiunea despre motivul acțiunii în anulare și intenția de a repara viciul pe care se întemeiază acțiunea (art.1263 alin.1 C.civ.

Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nici o îndoială cu privire la intenția de a renunța la dreptul de a invoca nulitatea relativă; persoana al cărui interes a fost încălcat la încheierea actului juridic civil execută voluntar un astfel de act.

2.În funcție de întinderea efectelor sale distingem două categorii de nulități:

nulitate parțială reprezintă regula și constă în desfințarea numai în parte a efectelor actului juridic civil, menținându-se celelalte efecte deoarece nu contravin legii. Evident că nulitatea parțială se poate constata numai în categoria actelor juridice complexe, care presupun mai multe clauze și implicit mai multe efecte. Potrivit art.1255 alin.2,3 Cod civil, clauzele nule și cele considerate nescrise sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile. În privința contractelor încheiate între mai multe părți, când prestația fiecărei părți se face în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului cu privire la una dintre părți nu afectează întregul contract, decât în cazul în care participarea acesteia este determinantă pentru existența contractului. Așadar în acest caz devine aplicabilă nulitatea parțială. Nulitatea parțială nu trebuie confundată cu :situația în care există mai multe acte juridice aflate în strânsă legătură și anularea privește doar unul dintre acestea; conversiunea actelor juridice; confirmarea; cazul în care, deși actul juridic este lovit de nulitate absolută, aceasta este înlăturată prin îndeplinirea, ulterioară, a cerinței legale nerespectate la încheierea actului juridic; situația în care forma cerută ad probationem nu este îndeplinită, însă actului juridic civil în sens de negotio iuris este valabil.

nulitate totală reprezintă excepția și odată constatată duce la desfințarea actul juridic civil în întregime.

Clasificarea nulităților în totale și parțiale nu trebuie confundată cu clasificarea acestora în absolute și relative, deoarece criteriile sunt diferite, în primul caz fiind vorba de întinderea efectelor și în cel de al doilea de natura interesului ocrotit, astfel încât în concordanță cu aceste criterii putem identifica nulități absolute și parțiale, nulități absolute și totale, nulități relative și totale respectiv nulități relative și parțiale.

3.În funcție de natura condiției de valabilitate nerespectată la încheierea actului juridic civil, distingem între :

nulitatea de fond care intervine în cazul lipsei sau nevalabilității unei condiții de fond a actului juridic (capacitate, consimțământ, obiect și cauză );

nulitatea de formă care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem

4.În funcție de modul de valorificare unii autori disting între nulitatea judiciară și nulitatea absolută iar alții între nulitatea judiciară și nulitatea de drept:

nulitate judiciară, ce formează regula în sensul că în principiu, nulitățiile presupun constatarea lor prin hotărâri ale unui organ jurisdicțional, fiind deci judiciare și nu de drept:

nulitate amiabilă, este aceea constatată sau declarată prin acordul părților, dacă prin lege nu se prevede altfel;

nulitatea de drept este aceea care operează de plin drept, instanța fiind chemată doar să o constate dacă a intervenit un litigiu între părți, pe acest aspect.

Așadar în cadrul acestei clasificări distingem între situația în care părțile convin cu privire la nulitatea actului juridic civil încheiat, fără să mai fie necesară intervenția organului de jurisdicție competent (nulitatea amiabilă) și cazul în care fie părțile nu se înțeleg în acest sens fie este vorba despre un act juridic civil care nu poate înceta printr-un act simetric celui prin care a luat naștere (cum ar fi de exemplu recunoașterea de filiație, căsătoria) situații în care nulitatea actului juridic civil poate fi declarată numai pe cale judecătorească (nulitatea judiciară).

În ceea ce privește clasificarea nulităților în nulități judiciare și nulități de drept, majoritatea autorilor o consideră artificială, deoarece în toate cazurile nulitatea trebuie pronunțată de judecător. Prin urmare acțiunea în declararea nulității unui act juridic civil nu este o acțiune în constatare ci o acțiune în realizare, indiferent dacă nulitatea este absolută sau relativă.

5.În funcție de modul de consacrarea legislativă distingem între:

nulitatea expresă prin care se înțelege acea nulitate care este prevăzută într-o dispoziție legală;

nulitatea virtuală sau implicită (tacită) este aceea care nu este reglementată expres de lege dar existența ei rezultă din modul în care este reglementată o anumită condiție de validitate a actului juridic civil sau potrivit art.1253 C.civ. “sancțiunea nulității trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziției legale încălcate să fie atins”.

Precizăm că această clasificare nu trebuie confundată cu clasificarea nulitățiilor în absolute și relative având în vedere criteriile diferite care stau la baza acestor distincții. Astfel pot exista nulități virtuale și absolute, nulități virtuale și relative, nulități exprese și absolute precum și nulități exprese și relative.

Efectele nulității

Efectele nulității reprezintă consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității.

Așa cum se desprinde din chiar definiția nulității, esența efectelor constă în lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea lor valabilă. Odată constatată, nulitatea conduce la desfințarea raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate.

Efectele pot fi mai intinse sau mai restrânse după cum nulitatea este totală sau parțială.

Efectele nulității sunt însă diferite în funcție de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic civil. Rațiunea acestei analize își găsește izvorul în faptul că deși cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic civil, constatarea nulității intervine după acest moment astfel încât în perioada cuprinsă între momentul încheierii actului juridic și cel al constatării nulității să ne aflăm în prezența următoarelor ipoteze:

actul nu a fost executat încă, caz în care aplicarea nulității duce la desfințarea actului care nu mai poate fi executat;

actul a fost executat total sau parțial, până la hotărârea de anulare. În acest caz efectele nulității vor consta în desființarea retroactivă a actului și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat;

actul a fost executat iar dobânditorul de drepturi le-a transmis la rândul său unor terți subdobânditori, până la hotărârea de anulare a actului. În această ipoteză efectele nulității presupun desființarea actului executat; restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului anulat; desfințarea și a actului subsecvent.

Efectele nulității se exprimă, în esența, în adagiul “quod nullum est, nullum

producit effectum” .

Trei principii guvernează efectele nulității, în funcție de ipoteza în care se încadrează actul juridic civil anulabil și anume:

Principiul retroactivității care se exprimă în regula potrivit căreia nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc) ci și pentru trecut (ex tunc).

De la acest principiu reținem următoarele excepții, adică acele situații în care nulitatea produce efecte numai pentru viitor:

cazul căsătoriei putative (art.304 alin.1 C.civ.);

cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată (art.305 alin.1 C.civ.;

cazul minorului de bună credință la încheierea căsătoriei, care păstrează capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin căsătorie și ulterior anulării căsătoriei (art.39 alin.2 C.civ.

Principiul repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum) care reprezintă regula de drept potrivit cu care tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care se aflau înainte de încheierea actului.

Excepțiile de la acest principiu sunt:

Păstrarea de către posesorul de bună credință a fructelor culese cât timp a fost de bună credință;

cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă care este ținut să restituie prestațiile primite numai în limita folosului realizat;

cazul aplicării principiului “nemo auditur propriam turpitudinem allegans” (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine pentru a obține protecția unui drept).

Cazul când dobânditorul dintr-un act juridic prin care s-a transmis ori constituit un drept de proprietate sau alt drept real principal, lovit de nulitate poate invoca uzucapiunea;

Cazul în care a intervenit prescripția extinctivă a acțiunii în restituirea prestațiilor executate în temeiul actului juridic lovit de nulitate.

Principiul anulării actului subsecvent ca efect al anulării actului inițial – “resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis” poate fi definit ca fiind acea regulă de drept în temeiul căreia, anularea actului inițial atrage anularea și a actului subsecvent, datorită legăturii sale cu primul.

Excepțiile de la acest principiu sunt:

cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului;

cazul locatarului de bună-credință (art.1819 alin.2 C.civ.)

cazul aplicării art.937 alin.1 Cod civil, cazul subdobânditorului de bună credință și cu titlu oneros a unui imobil;

cazul aplicării art.54 alin.2 teza a II-a C.civ.– anularea hotărârii declarative de moarte nu duce la desfințarea actelor juridice cu titlu oneros dacă subdobânditorul a fost de bună credință;

și altele.

O altă categorie de principii care guvernează instituția nulității o reprezintă acele

principii de drept care înlătura regula quod nullum este, nullum producit effectum. Acestea sunt:

principiul conversiunii actului juridic care exprimă în esență, înlocuirea actului nul cu un act juridic valabil;

principiul error communis facit jus. Acest principiu înlătură nulitatea unui act în caz de eroare comună, obștească;

principiul răspunderii delictuale care îl privește pe incapabilul minor. Între principiul ocrotirii minorului și cel al răspunderii civile delictuale este ales cel din urmă, echivalând practic cu menținerea actului anulabil, ca fiind cea mai bună reparare a prejudiciului pricinuit cocontractantului prin fapta ilicită a minorului.

Bibliografie

G.Boroi, C.A.Anghelescu, op cit., pg.105 si urm.

I.R.Urs, op. cit., pg.187-335;

I.R.Urs, op. cit., pg.87-164;

I.R.Urs, Smaranda Angheni, op. cit., pg.118-173;

Ghe. Beleiu, op. cit., pg.125-213;

G.Boroi, op.cit., pg.138-254..

Cuprins

Capitolul I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE …………………………………………….1 pg.

1.1 Noțiunea de drept civil …………………………………………………………………….1 pg.

1.2.Izvoarele dreptului civil……………………………………………………………………3 pg.

1.3.Normele de drept civil………………………………………………………………………5 pg.

1.4.Interpretarea și aplicarea legii civile…………………………………………………7 pg.

Capitolul II RAPORTUL JURIDIC CIVIL……………………………………………………..14 pg.

Noțiune, izvoarele raportului juridic civil ……………………………………………..14 pg.

Clasificare – criterii ………………………………………………………15 pg.

Structura raportului juridic civil……………………………………………15pg.

Subiectele raportului juridic civil……………………………………………15 pg.

Conținutul raportului juridic civil…………………………………………..18 pg.

Obiectul raportului juridic civil……………………………………………..21 pg.

Capitolul TEORIA ACTULUI JURIDIC CIVIL ……………………………………….25 pg.

Definiția actului juridic civil; accepțiuni ………………………………………………25 pg.

Clasificarea actelor juridice civile ………………………………………………………..25 pg.

Condițiile actului juridic civil, definiție, criterii de clasificare ………………..34 pg.

Condițiile de fond ale actului juridic civil ……………………………………………..34 pg.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil …………………………………36 pg.

Obiectul actului juridic civil ……………………………………………………..37 pg.

Cauza sau scopul actului juridic civil ………………………………………..40 pg.

Consimțământul ………………………………………………………………………41 pg.

Principiile voinței juridice ……………………………………………..41 pg.

Viciile de consimțământ …………………………………………………43 pg.

Eroarea ……………………………………………………………..43 pg.

Dolul …………………………………………………………………45 pg.

Violența …………………………………………………………….46 pg.

Leziunea ……………………………………………………………47 pg.

Forma actului juridic civil (condițiile de formă) ……………………………………50 pg.

Definiție și terminologie ……………………………………………………………50 pg.

Principiul consensualismului ……………………………………………………50 pg.

Clasificarea condițiilor de formă ale actului juridic civil …………….51 pg.

Forma cerută ad validitatem …………………………………………..52 pg.

Definiție …………………………………………………………….52 pg.

Caractere juridice ……………………………………………….52 pg.

Aplicații ……………………………………………………………..53 pg.

Forma cerută ad probationem ………………………………………..54 pg.

Definiție …………………………………………………………….54 pg.

Aplicații ……………………………………………………………..54 pg.

Forma cerută pentru opozabilitatea față de terți ………………36 pg.

Definiție …………………………………………………………….36 pg.

Aplicații ……………………………………………………………..36 pg.

Modalitățiile actului juridic civil ………………………………………………………….55 pg.

Termenul ………………………………………………………………………………..55 pg.

Condiția ………………………………………………………………………………….56 pg.

Sarcina ……………………………………………………………………………………57 pg.

Nulitatea actului juridic civil ……………………………………………………………….62 pg.

Noțiune …………………………………………………………………………………..62 pg.

Categorii de nulități și regimul lor juridic…………………………………..63 pg.

Efectele nulității ………………………………………………………………………70 pg.

Principiul retroactivității ………………………………………………..71 pg.

Principiul restitutio in integrum ……………………………………..71 pg.

Principiul anulării actului subsecvent ca efect al anulării

actului inițial ………………………………………………………………..72 pg.