dr. în drept, lector superior . Aprobat la ședința Catedrei Drept public din: 20.05.2013 , proces -verbal Nr. 10 Examinat de Consiliul facultății de… [608653]

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC
(Ciclul I)

AUTOR:
Vitalii Slonovschi
dr. în drept, lector superior .

Aprobat la ședința Catedrei Drept public
din: 20.05.2013 , proces -verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultății de Drept USEM
la 24.05.2013 , proces -verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013 , proces -verbal Nr. 9

CAHUL – 2013

2 CUPRINS:

TEMA 1: APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA ISTORICĂ A
DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC …….. 5
1. Evoluția istorică a dreptului internațional public ……………………. 5
2. Doctrine juridice privind natura și fundamentul dreptului
internațional public ………………………….. ………………………….. …… 7
3. Dreptul internațional public și societatea internațională la
etapa actuală ………………………….. ………………………….. ……………. 8
TEMA 2: NOȚIUNEA ȘI CARACTERISTICILE
DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC ………………………….. ……. 10
1. Definiția, obiectul, scopul și rolul dreptului internațional
public. Acordul de voință fundament al dreptului
internațional public 10
2. Deosebirile dintre dreptul internațional și dreptul intern …………. 11
3. Izvoarele dreptului internațional public ………………………….. …… 15
TEMA 3: SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
PUBLIC ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 20
1. Noțiuni generale privind subiectele dreptului internaționale
public ………………………….. ………………………….. …………………….. 20
2. Recunoașterea statelor și guvernelor . Succesiunea și
neutralitatea statelor ………………………….. ………………………….. …. 22
3. Organizațiile internaționale și națiunile care luptă pentru
eliberare națională ca subiecte de drept internațional
public ………………………….. ………………………….. …………………….. 25
TEMA 4: PRINCIPIILE JURIDICE GENERALE ALE
DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC 30
1. Noțiune de principii generale ale dreptului internațional
public ………………………….. ………………………….. …………………….. 30
2. Conținutul juridic al principiilor generale ale dreptului
internațional public ………………………….. ………………………….. ….. 32
TEMA 5: POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
PUBLIC ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 38
1. Noțiuni generale privind populația în dreptul internațional
public ………………………….. ………………………….. …………………….. 38
2. Instituția cetățeniei în dreptul internațional public ………………….. 39
3. Regimul juridic al străinilor ………………………….. …………………… 41
4. Problema refugiaților și persoanelor strămutate …………………….. 42

3 TEMA 6: TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
PUBLIC ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 50
1. Noțiuni generale privind teritoriului de stat ………………………….. 50
2. Frontierele de stat și regimul de frontieră. Problema
modificărilor teritoriale ………………………….. …………………………. 52
3. Regimul juridic de navigație pe fluviilor și canalele
maritime internaționale ………………………….. …………………………. 54
4. Zone demilitarizate și neutralizate. Zone denuclearizate ………….. 56
5. Regimul juridic al zonelor polare ………………………….. ……………. 58
TEMA 7: PRINCIPIILE JURIDICE GENERALE ALE
SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC ………… 64
1. Noțiuni generale privind spațiul extraatmosferic ……………………. 64
2. Principiile spațiului extraatmosferic ………………………….. ………… 65
3. Jurisdicția și controlul asupra personalului și obiectelor
spațiale ………………………….. ………………………….. …………………… 66
TEMA 8: DREPTUL MĂRII ………………………….. ………………………….. 69
1. Formarea principiilor și conceptelor dreptului mării ……………….. 69
2. Natura juridică a mării teritoriale. Dreptul de trecere
inofensivă ………………………….. ………………………….. ………………. 70
3. Zone maritime asupra cărora statele au drepturi suverane …………. 71
4. Zone maritime nesupuse suveranității statelor ……………………….. 73
TEMA 9: DREPTUL TRATATELOR ………………………….. ……………. 77
1. Definiția, elementele esențiale și accesorii ale tratatelor.
Denumirea și clasificarea tratatelor ………………………….. …………. 77
2. Procedura de încheiere și intrarea în vigoare a tratatelor …………… 79
3. Înregistrarea și aplicarea tratatelor ………………………….. ………….. 82
4. Interpretarea tratatelor ………………………….. ………………………….. . 84
TEMA 10: EFECTELE, MODIFICAREA ȘI ÎNCETAREA
TRATATELOR. REZERVELE TRATATELOR ………………………… 87
1. Rezervele la un tratat și efectele lor ………………………….. …………. 87
2. Efectele tratatelor față de statele terțe ………………………….. ………. 88
3. Condițiile de valabilitate și de nulitate a tratatelor ………………….. 90
4. Modurile de modificare și încetare a tratatelor ………………………. 91
TEMA 11: REZOLVAREA DIFERENDELOR
INTERNAȚIONALE PE CALE PAȘNICĂ 94
1. Noțiunea de diferend internațional ………………………….. ………….. 94
2. Modalitățile și mijloacele de rezolvare pașnică a
diferendelor internaționale …… 95
3. Reglementarea pașnică a diferendelor în cadrul

4 organizațiilor internaționale……………………………………………
4. Mijloacele bazate pe constrângere…………………………………..
TEMA 12: PROTECȚIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN
DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC ………………………………..
1. Considerații generale. Concepte și principii privind
protecția mediului înconjurător……………………………………….
2. Obligații cu caracter general ale statelor în domeniul
protecției mediului………………………………………………………..
3. Obligații cu caracter specific în domeniu protecției
mediului. Răspunderea și compensarea……………………………

TEMA 13 DREPTUL ORGANIZAȚIILOR
INTERNAȚIONALE

1. Noțiunea de drept al organizațiilor internaționale
2. Definiția și elemente constitutive
3. Actul constitutiv al organizațiilor internaționale
4.Dobândirea calității de membru
5. Pierderea calității de membru
6. Clasificarea organizații lor internaționale 101
102

105

105

106

107

5 TEMA 1: APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA ISTORICĂ A
DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

PLAN:
1. Evoluția istorică a dreptului internațional public
2. Doctrine juridice privind natura și fundamentul dreptului
internațional public
3. Dreptul internațional public și societatea internațională la
etapa actuală

1. Evoluția istorică a dreptului internațional public

În literatura de specialitate a dreptului internațional există păreri
contraversate privind istoria apariției acestui drept. Unii autori
consideră că dreptul internațional a apărut după formarea statelor,
totuși considerăm că unele elemente ale dreptului internațional au
apărut cu mult înaitea apariției statelor. Acesta a apărut și s-a
dezvoltat din nevoia formării unui cadru ordonat pentru relațiile
internaționale. Desigur că rolul primordial în evoluția istorică a
relațiilor internaționale îi revine statelor. În prezent relațiile
internaționale se desfășoară în toate domeniile: economic, social,
cultural, militar, ecologic, politic și juridic. Principiile și normele
dreptului internațional au apărut și s-au dezvoltat într-un proces
istoric îndelungat ca urmare a formării și dezvoltării statelor și a
relațiilor dintre ele. Conținutul și structura sa au evoluat datorită
primelor relații internaționale ce au apărut în orientul antic(Egipt,
China, India).
Astfel în sec. VI î.e.n. statele Chinei antice încheiau tratate
referitoare la renunțarea de la război și rezolvarea diferendelor
internaționale dintre ele cu ajutorul unui arbitru.
În India în sec. V î.e.n. apar legile lui Manuu care consemnează
existența unor misiuni diplomatice, iar tratatele erau considerate
sacre încheindu -se cu pronunțarea unui jurământ religios. În acea
perioadă erau cunoscute anumite reguli de purtare a războiului și se
interzicea omorârea prizonierilor.
Un rol important în dezvoltarea dreptului internațional la jucat și
corespondența diplomatică a Egiptului cu alte state cuprinsă în cele
360 de tăblițe de lut ars de la Tell -Amarna.

6 Tot în această perioadă o serie de reglementări privind dreptul
internațional apar în Grecia și Roma Antică care prevedeau reguli
referitoare la negocieri, la soli, la tratate de pace. Romanii nu
încheiau tratate de pace ci armistiții intervenite pe perioade scurte
sau recurgeau la distrugerea inamicului potrivit unor reguli dure.
Tratatele la romani și la greci trebuiau respectate cu bună credință.
Persoana solilor era inviolabilă, iar străinilor li se acordă protecție. În
această perioadă se formează „ius gentium‖ care reglementa atât
problemele de drept internațional cât și mai ales de drept privat între
cetățenii romani și străini.
În Epoca Medievală dezvoltarea dreptului internațional este
influențată de condițiile și cerințele specifice raporturilor dintre
statele feudale în diferite etape de dezvoltare a acestora. La începutul
acestei epoci dreptul internațional cunoaște o stagnare datorită
fărâmițării statelor ca: imperiul bizantin, statele germane, statele
românești. În aceste condiții sub influența ordinelor cavalerești
religioase, apar o serie de noi reguli de purtare a războiului. Biserica
catolică impune așa numitele „armistiții ale lui Dumnezeu‖ adică
interzicerea războiului în anumite zile. Tot în această perioadă se
dezvoltă practica încheierii tratatelor, instituția ambasadorilor.
Un moment important în dezvoltarea dreptului internațional îl
reprezintă Tratatul de pace de la Westphalia din 1648 care pune
capăt războiului de 30 de ani. S-a afirmat că acest moment ar fi
punctul de plecare al dreptului internațional european sau modern. În
Țările Române (Transilvania, Țara Românească și Moldova) sunt de
menționat reprezentanțele diplomatice permanente pe lângă Poarta
Otomană. Tot în această perioadă are loc formarea și dezvoltarea
științei dreptului internațional ca știință juridică de sine stătătoare.
Apare Școala de la Salamanca cu Francisco de Vitoria și apoi cu
Francisco Suares.
În Epoca Modernă este marcată de Revoluția franceză
(1789)care afirmă inalienabilitatea suveranității națiunii, dreptul
fiecărei națiuni de a se organiza și de a-și schimba forma de
guvernare. Declarația de independență a S.U.A.(1776) care pentru
prima dată a afirmat dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta.
Apoi a urmat Congresul de la Viena(1815), Congresul de la Paris
(1856) care a codificat pentru prima dată dreptul mării, Convențiile
de la Haga (1899)(1907) privind mijloacele pașnice de soluționare a
diferendelor. În această perioadă se creează primele organizații

7 internaționale ca: Uniunea Poștală Generală (1874), Uniunea pentru
protecția proprietății literale și artistice (1884).
Epoca Contemporană se caracterizează prin dezvoltarea
comerțului internațional și a comunicațiilor pe mare și totodată au
reclamat asigurarea căilor de comunicație mondială prin care s-au
încheiat convenții potrivit cărora canalul Suiez și Panama au fost
neutralizate paralel cu dezvoltarea dreptului internațional. La
începutul sec. XX se încheie o serie de tratate de pace și apar noi
state independente. Se formează Liga Națiunilor ca organizație
internațională cu caracter general care asigură pacea și respectarea
dreptului internațional. După cel de al doilea război mondial se
formează O.N.U. și în actul său de bază sunt menționate pe larg
regulile de drept internațional.

2. Doctrine juridice privind natura și fundamentul
dreptului internațional public

Încercările de a explica natura dreptului internațional public au
preocupat știința dreptului internațional de la primele sale începuturi
ducând la formarea unor concepții, teorii în această privință. În ceia
ce privește natura, fundamentul dreptului internațional s-au conturat
3 doctrine: pozitivistă, normativistă și dreptului natural.
Doctrina pozitivistă s-a dezvoltat în a doua jumătate a sec. XX
sub influența filozofului Conte și se caracterizează prin încercarea de
a identifica forța obligatorie a dreptului internațional cu realitatea
obișnuită pe baza datelor experienței juridice imediate. Această
doctrină are la bază concepția potrivit căreia forța obligatorie a
dreptului decurge din faptul că el este un produs al voinței statului
exprimată individual sau împreună cu alte state.
Doctrina normativistă constă în considerarea dreptului ca un
sistem de norme în formă piramidală în cadrul căruia este suficient să
se determine care dintre normele sale este fundamentală având
însușirea de a atribui forță juridică obligatorie întregului sistem.
Această doctrină a fost fondată de Kelsn în 1935. În concepția lui
dreptul intern al statelor este subordonat dreptului internațional, iar
validitatea ordinii juridice naționale derivă dintr-o normă pozitivă de
drept intern a cărei validitate la rândul său decurge din norma
fundamentală a dreptului internațional.

8 Doctrina dreptului natural pornește de la ideea că dreptul își are
originea în natura umană a ființei omenești, adică în baza unui
contract oamenii au creat o autoritate specială superioară care este
statul. Un adept al acestei teorii este M. Djuvara fiind fondatorul
filosofii dreptului internațional, acesta considera că fundamentul
dreptului internațional îl constituie justiția internațională. Pe lângă
aceste teorii au mai existat și altele având și concepții diferite
referitoare la dreptul internațional ca teoriile sociologice, teoriile
psihologice.

3. Dreptul internațional public și societatea internațională
la etapa actuală

Pentru o perioadă de timp dreptul internațional reglementa
raporturile dintre state deoarece ele apăreau cel mai des pe arena
internațională. Începând cu sec. XIX sub influența progresului
tehnic, al dezvoltării cooperării internaționale dintre state pe arena
internațională încep să apară organizații internaționale interstatale.
Odată cu destrămarea sistemului colonial în viața internațională
își face apariția națiunile care luptă pentru eliberare. O caracteristică
a societății internaționale contemporane o constituie atât creșterea
numărului statelor peste 200 cât și sporirea organizațiilor interstatale
și internaționale în sistemul O.N.U. Între aceste categorii de
participanți la alianța internațională există o serie de asemănări și
deosebiri. Statele, națiunile care luptă pentru eliberare și organizațiile
internaționale interstatale sunt subiecte ale dreptului internațional
public, dar dintre acestea numai statul este subiect principal,
organizațiile internaționale sunt subiecte derivate. Națiunile sunt și
ele subiecte ale dreptului internațional dar statutul lor juridic este
limitat și temporar. Statul ca entitate suverană joacă un rol hotărâtor
în dezvoltarea relațiilor internaționale. De fapt dreptul internațional
public este creat pe baza acordului de voință exprimat prin tratate,
acorduri. Odată cu intensificarea dezvoltării tehnologice, explorării
spațiului atmosferic, a zonelor maritime au început să se contureze
un interes comun a statelor față de aceste zone și resursele lor
naturale.

9 TEME DE MEDITAȚIE PENTRU STUDENȚI:

1. Rolul și importanța relațiilor internaționale în perioada antică
și medievală asupra dezvoltării statelor la etapa respectivă.
2. Politica externă dusă de domnii țărilor române în perioada
modernă și impactul acesteia la dezvoltarea relațiilor
internaționale.
3. Evenimentele majore de la sfîrșitul sec.XIX începutul sec.
XX în cotextul dezvoltării normelor dreptului internațional.
4. Premisele obiective și subiective care au stat la baza formării
unor noi instituții ale dreptului internațional după cel de al
doilea război mondial.
5. Analizați instituțiile dreptului internațional public ce s-au
fondat la sfîrșitul sec.XX și impactul lor pozitiv în
dezvoltarea și codificarea normelor internaționale.
6. Republica Moldova la etapa contemporană ca element al
societății internaționale.

Bibliografia :

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internațional public‖, Vol. I,
Chișinău, Tipografia „Reclama‖, 2001.
2. Geamanu G „Drept internațional public‖, vol.1, ediția
didactică și pedagogică, București, 1981.
3. Moca G. „Drept internațional public‖, vol.1, București,
1988.
4. Andronovici C. „Drept internațional public‖, ed. „Graphix‖,
Iași, 1993.
5. Popescu D., Coman F. „Drept internațional public‖, ed.
„Ministerului de Interne‖, București, 1993.
6. Ecobescu N., Duculescu V. „Drept internațional public‖,
vol.1, ed. „Hiperion‖, București, 1993.
7. Niciu M. „Drept internațional public‖, ed. „Chemarea‖, Iași
1993.
8. Popescu D., Năstase A. „Drept internațional public‖, ed.
„Șansa‖, București, 1997.

10 TEMA 2: NOȚIUNEA ȘI CARACTERISTICILE
DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

PLAN:
1. Definiția, obiectul, scopul și rolul dreptului internațional
public. Acordul de voință fundament al dreptului
internațional public
2. Deosebirile dintre dreptul internațional și dreptul intern.
Sancțiunile în dreptul internațional. Sistemul dreptului
internațional. Raporturile dintre dreptul internațional și
dreptul intern
3. Izvoarele dreptului internațional public

1. Definiția, obiectul, scopul și rolul dreptului internațional
public. Acordul de voință fundament al dreptului internațional
public

Spre deosebire de dreptul intern care reglementează relațiile
sociale în cadrul fiecărui stat, obiectul dreptului internațional public
îl formează relațiile dintre state. Obiectul dreptului internațional
public contemporan îl creează și relațiile care se nasc între stat și alte
subiecte de drept internațional.
Dreptul internațional public este acea ramură a dreptului, acel
ansamblu de principii și norme juridice scrise sau nescrise create de
către state, dar și de celelalte subiecte de drept internațional pe baza
acordului lor de voință în scopul reglementării raporturilor
internaționale. Rolul său principal este de a reglementa raporturile
din cadru societății internaționale, de a asigura funcționarea
armonioasă a aceste societăți, de a contribui prin mijloacele sale la o
dezvoltare corespunzătoare a acesteia, de a preveni și soluționa
aspectele conflictuale care continuă să afecteze această societate.
Din punct de vedere al conținutului relațiilor dintre state care fac
obiectul dreptului internațional public deosebim raporturi:
a) Comerciale
b) Diplomatice
c) Economice
d) Culturale
e) Științifice.

11 2. Deosebirile dintre dreptul internațional și dreptul intern.
Sancțiunile în dreptul internațional. Sistemul dreptului
internațional. Raporturile dintre dreptul internațional și dreptul
intern

Dreptul internațional contemporan având un caracter universal
obiectul său îl constituie relațiile dintre toate statele indiferent de
mărimea lor și de regiunea unde se află.
Se poate vorbi despre rolul regulator al dreptului internațional
care răspunde nevoii de a se reduce anarhia în relațiile internaționale,
prin structurarea ordini juridice internaționale. Dreptul internațional
public se formează pe baza acordului de voință a statelor care
compun la un moment dat societatea internațională. Statele în deplină
egalitate în drepturi și pe baza liberului lor consimțământ în urma
realizării acordului de voință dintre ele creează norme juridice prin
intermediul tratatelor, cutumelor care mai apoi duc la formarea și
dezvoltarea dreptului internațional public. Caracterul coordonator al
voinței statelor stă la baza obligativității dreptului internațional
public, a aplicării și respectării normelor sale. Deci statele nu pot fi
obligate să respecte norme la formarea cărora nu și-au dat
consimțământul.
Acordul de voință este rezultatul manifestării tacite sau exprese a
voinței suverane a statelor exprimate în mod clar. Normele de drept
internațional devin obligatorii numai atunci când decurg din voința
liber exprimată a acestora, voință care este manifestată în tratate sau
alte izvoare ale dreptului internațional. Voința fiecărui stat este
determinată în conținutul său de condițiile social -politice existente în
interiorul acestora, de aici rezultă că prin realizarea acordului de
voință nu se creează o voință unică ci fiecare stat își păstrează voința
sa suverană. Normele dreptului internațional public nu pot fi create
prin simple manifestări de voință a statelor, ci numai prin consensul
acestora. N. Titulescu susținea că legea internațională are un caracter
de coordonare și nu de subordonare iar raporturile dintre state nu
sunt raporturi de dependență ci de independență.
Deosebim 5 aspecte consensualiste referitoare la acordul de
voință :
1. Dreptul internațional public ca un sistem general este
acceptat de toate statele și ca urmare a acestui fapt este
expresia voinței lor. Potrivit acestei teorii statele nu au

12 obligația să respecte regulile dreptului internațional public
pe care nu le-au acceptat.
2. Potrivit acestei teorii se susține că un stat ar putea să-și
retragă consimțământul dat la dreptul internațional și să
părăsească. Ex. statele noi independente apărute în 1960
care nu puteau să fie legate de un sistem de drept la crearea
căruia nu au participat. Dar aceste state au acceptat normele
dreptului internațional privind dreptul la integritate
teritorială și independență politică și alte drepturi
fundamentale recunoscute de dreptul internațional
respingând unele reguli de ordin cutumiar.
3. Aspectul dat este legat de cutumă potrivit căreia se susține
că crearea unei noi reguli cutumiare sau respingerea unei
norme cutumiare vechi necesită consimțământul statelor. El
poate fi tacit în cazul cutumelor și expres în cazul tratatelor.
4. Potrivit acestei teorii se susține că un stat care nu a
consimțit la o regulă cutumiară de drept este liber să
respingă oricând aplicarea unei astfel de regulă. Statele care
nu au consimțit la o regulă cutumiară de drept se împart:
a)State care au formulat obiecții exprese față de regulă în
general. b)State care nu au manifestat nici acceptare și nici
obiecții.
5. Orice stat ar fi liber să-și exercite dreptul său suveran de a
respinge aplicarea unei reguli de drept cutumiare pentru
motivul că nu este în concordanță cu voința actuală a acelui
stat, dar nici un stat nu a adoptat această poziție pentru că
aceasta ar echivala cu negarea dreptului cutumiar.
Între normele de drept internațional public și dreptul intern există
o serie de asemănări și deosebiri.
În continuare vom enumera deosebirile care există între
acestea :
a. Deosebiri privind obiectul de reglementare. Dreptul
internațional are obiect de reglementare relațiile dintre state chiar
dacă uneori aceste norme se referă la aspecte privind persoanele,
aceste probleme sunt legate tot de raporturile dintre state
reglementarea lor făcându -se prin acte juridice de drept internațional.
Obiectul dreptului intern îl reprezintă reglementarea juridică a
relațiilor sociale dintre persoanele care alcătuiesc populația unui stat.

13 b. Deosebiri privind subiectele de drept. Subiectele dreptului
internațional sunt în primul rând statele suverane și egale în drepturi,
organizațiile internaționale și mișcările de eliberare națională
recunoscute. Statele participante la viața internațională sunt subiecte
fundamentale în sistemul dreptului internațional. Temeiul politic și
juridic al calității sale de subiect al dreptului internațional îl formează
suveranitatea de stat. În ce privește dreptul intern subiectele sunt
persoanele fizice și juridice.
c. Deosebiri privind modul de elaborare a normelor. În cadrul
societății internaționale nu există o autoritate publică superioară sau
un guvern mondial care să fie împuternicit cu funcții de legiferare a
normelor dreptului internațional. Normele dreptului internațional
public sunt create de state și tot ele sunt destinatarele lor. În dreptul
intern statul edictând sau sancționând normele de drept se manifestă
ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită
persoanelor ce-i sunt subordonate.
d. Deosebirile dintre dreptul internațional și dreptul intern sunt
relevate și în sfera aplicării și sancționării normelor de drept
internațional. Astfel normele dreptului internațional nu sunt aduse la
îndeplinire de vreun organism internațional ci de state care
acționează în mod individual sau colectiv și prin organizații
internaționale. În dreptul intern măsurile de constrângere pentru
încălcarea normelor sunt aplicate de un aparat centralizat organizat
de stat și având o autoritate superioară față de persoanele împotriva
cărora sunt îndreptate.
În ce privește sancțiunile care se aplică pentru asigurarea
respectării normelor și principiilor dreptului internațional
acestea le putem clasifica:
a) Sancțiuni cu folosirea forței armate . Carta O.N.U. instituie un
sistem de sancțiuni colective contra păcii și actelor de agresiune.
Constatarea și aplicarea sancțiunilor este încredințată Consiliului de
Securitate care are răspunderea principală pentru menținerea păcii și
securității internaționale. Carta recunoaște dreptul statelor la
autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat până
Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menținerea
păcii și securității internaționale. Întrucât un atac armat constituie o
măsură ilegală a forței, dreptul la apărare apare ca reacție la un
asemenea act și are caracter de sancțiune. Acesta este singurul caz în

14 care statele au voie să recurgă la forța armată ca formă de
autoapărare și aceasta în limitele prevăzute de carta O.N.U.
b)Sancțiuni fără folosirea forței armate . Consiliul de Securitate
poate lua măsuri de întrerupere totală sau parțială a relațiilor
economice, culturale, politice, maritime, aeriene fără folosirea forței
armate. La aceste interdicții se mai adaugă și altele în cazul încheierii
unor tratate internaționale ca:
– nulitatea unor tratate încheiate sub imperiul forței sau
amenințării cu forța ori care încălcă normele imperative ale
dreptului internațional;
– încetarea efectelor unui tratat pentru încălcarea gravă a
prevederilor sale de cealaltă parte;
– excluderea sau suspendarea din organizațiile
internaționale;
– pedepsele penale aplicate celor vinovați de crime contra
păcii și umanității.
Ex. de măsuri luate de state: a)Blocarea de S.U.A. a exportului
bunurilor iraniene în urma luării ca ostatici a personalului lor
diplomatic a ambasadei din Teheran în 1979. b)Embargoul de cereale
împotriva URSS ca urmare a intervenției armate a acesteia în
Afganistan.
Dreptul internațional nu este lipsit de sancțiune și nu este
imperfect iar sancțiunea intră în acțiune atunci când interesele
statelor converg spre un interes comun, acest scop ar trebui să
servească păcii și securității internaționale tuturor statelor și
popoarelor și să fie străin de apariția în scena politică a unor interese
strategice de dominați, supremație ori legate de politica sferelor de
influență ori a unei poziții dominante în economia mondială.
Sistemul dreptului internațional.
În sec. XVII apare teza împărțirii dreptului internațional pe
ramuri:
a)Dreptul păcii.
b)Dreptul războaielor.
Înainte de cel de al II război mondial se procedează la
sistematizarea acestui drept după modelul dreptului intern: D.
Constituțional, D. Administrativ, D. Civil și D. Penal. În sfera de
codificare pentru a desemna părțile dreptului internațional se recurge
la denumiri ca dreptul mării, dreptul aerian, dreptul spațial, dreptul
diplomatic, dreptul tratatelor. Prin sistemul dreptului internațional

15 înțelegem totalitate normelor de drept internațional, instituțiilor și
rumurilor de drept internațional privite din punct de vedere al unității
interacțiunii și interdependenței lor.
Sistemul dreptului internațio nal are o anumită structură. Prin
structură înțelegem organizarea internă a sistemului, amplasarea și
interacțiunea existentă între elementele sale. În dreptul internațional
nu există o clasificare și o enumerare exhaustivă a instituțiilor și
ramurilor sale. Acest sistem de drept se află într-o permanentă
dezvoltare și perfecționare. Dacă unele instituții de drept
internațional au apărut cu sute de ani în urmă ex. dreptul tratatelor,
dreptul diplomatic, atunci altele au apărut la începutul sau la mijlocul
sec. XX ex. dreptul aerian, dreptul cosmic, sau în cea de a 2 jumătate
a sec. XX dreptul mediului, dreptul economic internațional.
Cu toate deosebirile dintre dreptul internațional și dreptul intern
între ele se stabilesc raporturi de condiționare și influențare reciprocă
adică prin acceptarea de către un stat a normelor dreptului
internațional, acestea devin obligatorii și urmează a fi aplicate pe
întregul său teritoriu și pentru toată populația. Normele acestui drept
dobândește valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern
fără a fi necesară incorporarea lor în dreptul intern al statelor. Există
și tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să provoace
obligația statelor de a adopta anumite reglementări interne. Ex.
reglementări internaționale care au avut impact asupra dreptului
intern Convenția de la Haga din 1970 în domeniul capturării ilicite a
aeronavelor unde țările se obligă de a aplica în acest sens pedepse
severe. Sunt și domenii în care dreptul internațional ține seama de
reglementările dreptului intern în privința numirii și funcțiilor
diplomatice.

3. Izvoarele dreptului internațional public

În teoria generală a dreptului prin izvor de drept erau desemnate
modalitățile specifice de exprimare a conținutului unei norme
juridice. Doctrina mai veche a dreptului internațional făcea distincție
între izvoarele materiale și izvoarele formale. Dreptul internațional
datorită particularităților sale nu cunoaște existența unei structuri de
organe și a actelor de natură constituțională. Doctrina dreptului
internațional recunosc în calitate de izvor ale dreptului internațional

16 tratatul și cutuma internațională. Totodată acestea nu sunt unicele
izvoare de drept internațional.
Astfel Carta O.N.U. menționează „crearea condițiilor necesare
menținerii justiției și a respectării obligațiilor decurgând din tratatele
și alte izvoare de drept internațional‖. Deci dreptul internațional nu
oferă o listă a mijloacelor prin care se exprimă normele sale. De
multe ori la identificarea izvoarelor drepturilor internațional se face
trimitere la textul statutului Curții Internaționale de Justiție care
spune că la soluționarea diferendelor internaționale va aplica:
 Convențiile internaționale.
 Cutuma internațională.
 Principiile generale de drept.
 Hotărârile judecătorești.
Tratatul este principalul izvor al dreptului internațional.
Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor
menționează că prin tratat înțelegem un acord internațional încheiat
în scris între state și guvernat de dreptul internațional fie că este
consemnat într-un instrument unic fie în două sau mai multe
instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară.
În convenție se prezumă posibilitatea încheierii tratatelor între
state și alte subiecte ale dreptului internațional sau între acestea și
alte subiecte ale dreptului internațional de unde rezultă că părțile la
tratate pot fi și altele decât statele și organizațiile internaționale.
Tratatului internațional i se recunoaște calitatea de izvor principal
datorită următoarelor circumstanțe:
a. Forma convențională permite ca drepturile și obligațiile părților să
fie formulate cu destulă precizie fapt ce înlesnește interpretarea și
aplicarea normelor convenționale.
b. Actualmente reglementării convenționale îi sunt supuse practic
toate domeniile relațiilor internaționale, statele substituind în mod
treptat cutuma prin tratate.
c. Tratatele în cel mai reușit mod contribuie la stabilirea concordanței
și interacțiunii dintre normele de drept internațional și dreptul
intern.
Deosebim tratate internaționale bilaterale și multilaterale.
Tratatele multilaterale sunt chemate să reglementeze relațiile ce
prezintă interes pentru comunitatea internațională a statelor în
ansamblu. Eficacitatea autentică a acestor tratate constă în
consacrarea dreptului de participare la ele a tuturor statelor. Nu toate

17 tratatele sunt considerate izvoare de drept internațional, ci doar acele
licite adică încheiate fără vicii de consimțământ și nu contravin
normelor imperative de drept internațional existente în momentul
încheierii lor și cele care sunt intrate în vigoare.
Cutuma este una dintre cele mai vechi izvoare ale dreptului
internațional ea ocupând mult timp un loc prioritar în raport cu
tratatul. Prin cutumă se înțelege practica generală relativ îndelungată
și repetată a statelor, căreia acestea îi recunosc o forță juridică
obligatorie.
La soluționarea diferendelor Curtea Internațională de Justiție
aplică alături de convenție și cutumă, principiile generale de drept
recunoscute de națiunile civilizate. Curtea Internațională de Justiție
susține că principiile generale de drept derivă din diverse sisteme de
drept intern și transpuse în ordinea internațională. Putem menționa că
principiile generale de drept își au originea în tradițiile juridice ale
principalelor sisteme de drept existente în lume. Pentru ca un
principiu să fie inclus în dreptul internațional public nu este suficient
ca acesta să fie comun sistemelor juridice interne, mai este necesar ca
el să fie potrivit pentru a funcționa în sistemul DIP.
O analiză a jurisprudenței judiciare și arbitrale internaționale ne
permite să constatăm că noțiunea de principiu general de drept
include atît reguli procesuale, cât și reguli materiale introduse în
dreptul internațional din dreptul intern al statelor. Prima categorie de
reguli cuprinde următoarele principii: Respectarea egalității părților
și dreptului lor la apărare, prezentarea probelor, utilizarea
presupunerilor și probelor indirecte, autoritatea de lucru judecat. Din
categoria a doua fac parte: Nici o persoană nu poate transmite alteia
mai multe drepturi decât ea are însăși, principiul bunei credințe.
Hotărârile judecătorești cuprind deciziile pronunțate de
judecătorul sau arbitrul internațional cu ocazia soluționării unor
diferende supuse lor. Pornind de la cele menționate prin hotărârile
judecătorești DIP se aplică și nu se creează fapt ce ne face să
considerăm că jurisprudența nu constituie un izvor al DIP dar un
mijloc auxiliar adică o modalitate complimentară de identificare și de
interpretare a normelor juridice.
În ce privește doctrina celor mai calificați specialiști ai deferitor
națiuni rolul acesteia este incomparabil cu cel al jurisprudenței și
aceasta din cauza absenței unui statut clar al autorilor de DIP în
raport cu subiectele principale ale acestuia – statele. Doctrina de DIP

18 include atât contribuțiile unor specialiști luați aparte cât și lucrările
unor organizații internaționale de specialitate. Printre contribuțiile
unor specialiști trebuie luate în considerare opiniile separate sau
individuale ale unor judecători. La organizațiile internaționale trebuie
atribuite anumite organe de codificare. Din prevederile statutului
Curții Internaționale de Justiție reiese că scopul său nu este de a
determina izvoarele dreptului internațional, ci dreptul aplicabil, dar
este un punct de plecare în determinarea izvoarelor dreptului
internațional. La aceste izvoare se mai poate de adăugat și rezoluțiile
organizațiilor internaționale. Dacă tratatul și cutuma internațională
sunt considerate izvoare universale a căror forță juridică decurge din
dreptul internațional general atunci deciziile normative ale
organizațiilor internaționale sunt izvoare speciale forța lor juridică
fiind determinat de actul constitutiv al organizației în cauză.

TEME DE MEDITAȚIE PENTRU STUDENȚI:

1. Raportul de legătură dintre dreptul internațional public și alte
ramuri ale dreptului.
2. Influiența dreptului intern asupra dreptului internațional și
influiența dreptului internațional asupra dreptului intern.
3. Normele dreptului internațional public și alte norme sociale.
4. Principiile generale ale dreptului ca izvoare ale dreptului
internațional.
5. Analizați părerile diferitor autori în privința conferirii calității
de izvoare ale dreptului internațional mijloacelor auxiliare de
exprimare a normelor de drept.

Bibliografia :

1. Balan O, Serbenco E, Drept internațional public, Vol. I,
Chișinău, Tipografia „Reclama‖, 2001.
2. Geamanu G. „Drept internațional public‖, vol.1, ediția
didactică și pedagogică, București, 1981.
3. Moca Gh. „Drept internațional public‖, vol.1, București, 1989.
4. Andronovici C „Drept internațional public‖, ed. „Graphix‖,
Iași, 1993.

19 5. Duculescu V., Ecobescu N. „Drept internațional public‖, ed.
„Hiperion‖, București, 1993.
6. Diaconu I. „Curs de drept internațional public‖, ed. „Șansa‖,
București 1993.
7. Niciu M. „Drept internațional public‖, ed. „Chemarea‖, Iași,
1993.
8. Popescu D., Coman F. „Drept internațional public‖, ed.
„Ministerului de Interne‖, București, 1993.
9. Popescu D., Năstase A. „Drept internațional public‖, ed.
„Șansa‖, București, 1997.
10. Miga -Beșteliu R. „Drept internațional, introducere în
drept internațional public‖, ed. „ALL Educațional‖, București,
1997.

20 TEMA 3: SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL
PUBLIC

PLAN:
1. Noțiuni generale privind subiectele dreptului
internaționale public
2. Recunoașterea statelor și guvernelor
3. Succesiunea și neutralitatea statelor
4. Organizațiile internaționale și națiunile care luptă pentru
eliberare națională ca subiecte de drept internațional
public

1. Noțiuni generale privind subiectele dreptului
internaționale public

Subiectul de drept internațional public este o entitate care
participă la raporturile juridice reglementate nemijlocit de D.I.P.
Trăsăturile esențiale a subiectului D.I.P. o constituie capacitatea lor
de a fi titulare de drepturi și obligații cu caracter internațional.
Subiectele originare tipice fundamentale care au capacitate deplină a
D.I.P. sunt statele. Pe lângă state ca subiecte primare a D.I.P.
figurează organizațiile internaționale, care sunt create de stat,
națiunile care luptă pentru eliberare națională și Vaticanul. Dintre
subiectele de D.I.P. statul își asumă totalitatea drepturilor și
obligațiilor cu caracter internațional. Calitatea de subiect al D.I.P. a
statului este rezultatul firesc al suveranității sale și nu depinde de
recunoașterea lui de alte state. Suveranitatea aparține statelor
indiferent de puterea, mărimea ori gradul lor de dezvoltare. Potrivit
doctrinei D.I.P. statul ca persoană internațională trebuie să
îndeplinească condițiile:
1.O populație permanentă care reprezintă totalitatea indivizilor ce
locuiesc pe teritoriul unui sau altui stat la un moment dat în
limitele acestuia potrivit reglementărilor de drept intern ale
statului. Deși numărul populației variază de la un stat la altul
aceasta nu are nici o importanță pentru calitatea statelor de subiecte
ale D.I.P.
2. Teritoriul determinat ce constituie baza materială, indispensabilă a
existenței statului. Teritoriul unui stat cuprinde: spațiul terestru,

21 spațiul acvatic, spațiul aerian. Dimensiunea teritoriului unui stat
precum și structura sa nu sunt relevate pentru existența acestuia.
3. Puterea publică ce se concretizează prin existența unui guvern care
asigură conducerea treburilor interne și externe autoritatea efectivă
asupra populației și teritoriului.
4. Capacitatea de a intra în relații cu alte state. Statul fiind unicul
subiect de D.I.P. dotat suveranitate posedă capacitatea de a acționa
în conformitate cu normele stabilite de acesta.
Unele din capacitățile statului le putem enumera:
a. De a produce acte juridice internaționale;
b. De a reclama repararea daunelor suferite în urma
comiterii unei fapte internaționale ilicite de către un stat
terț;
c. De a deveni membru și de a participa în mod plenar la
viața organizațiilor internaționale;
d. De a avea acces la procedurile contencioase
internaționale;
e. De a stabili relații diplomatice și consulare cu alte state.
În relațiile cu alte state după structura lor statele pot fi: state
permanente neutre, federații, confederații. Potrivit D.I. contemporan
neutralitatea are următoarele caracteristici:
1. Caracterul permanent. Statul care adoptă un astfel de statut îi este
interzis să participe la orice conflict armat sau să devină teatrul
unor ostilități militare.
2. Neutralitatea se aplică entităților statale și nu unor teritorii.
3. Neutralitatea constituie un statut juridic și nu o simplă stare de
fapt.
Statul permanent neutru are o serie de drepturi și obligații.
Drepturile acestora sunt:
a) Dreptul la suveranitate și integritate teritorială.
b)Dreptul de a deveni parte la tratate.
c)Dreptul la autoapărare.
Obligațiile statelor sunt:
a) De a nu participa la nici un conflict armat.
b) De a-și păstra starea de neutralitate în timp de război.
c)De a nu participa la alianțe militare.
d) De a nu admite folosirea teritoriului său pentru instalarea
de baze militare străine.
e) De a nu deține, produce și experimenta arme nucleare.

22 f) De a promova relații de pace prietenie și cooperare.
Federația este un stat compus din mai mulți membri ai federației
care dispun de anumite atribuții pe plan local dar nu beneficiază de
dreptul constituțional de a exercita atribuții în domeniul relațiilor
externe și nu sunt subiecte de D.I.P. Doar federația este singurul
subiect de D.I.P.
Practica constituțională contemporană cunoaște exemple de
federații ale căror subiecte au dreptul de a încheia cu consimțământul
guvernului federal acorduri internaționale.(URSS a permis Ucrainei
să participe în relațiile externe)
O altă formă de stat este confederația . Confederația este o
asociere a două sau mai multor state participante fiecare păstrându -și
independența și calitatea de subiect de D.I.P. Practica internațională a
arătat că confederația este formă premergătoare creării federațiilor.
Ex. Confederația SUA din 1781 care peste 7 ani se transformă în stat
federal. Spre deosebire de statul federal confederația este alcătuită
din două sau mai multe state suverane, ele participând de sine
stătător sau împreună la viața internațională. În prezent confederații
nu mai există.

2. Recunoașterea statelor și guvernelor

În dreptul internațional public recunoașterea poate fi definită ca
un act unilateral prin care un stat sau mai multe state i-au act de
existența unui fapt sau unei situații juridice nou apărute în
comunitatea internațională de natură să determine raporturi juridice
între acestea și situația sau entitatea recunoscută de el. În calitate de
obiecte ale recunoașterii internaționale pot fi statul nou apărut,
guvernul instalat pe cale ne constituțională, mișcările de eliberare
națională.
Prin recunoașterea unui stat se înțelege actul prin care un stat
admite că o entitate statală terță în virtutea elementelor sale
constitutive întrunește condițiile necesare pentru posedarea
personalității juridice depline în ordinea internațională.
Recunoașterea se poate exprima printr -o notă diplomatică, o
declarație de recunoaștere precum și prin mesaje, telegrame de
felicitare emise de șeful statului, ministrul afacerilor externe sau de
la guvern. Ea poate fi făcută printr -un tratat bilateral sau multilateral
după cum poate proveni din partea unui stat sau a unui grup de state

23 în baza unui tratat multilateral. Dreptul internațional nu consacră
obligația statelor de a recunoaște state noi care apar pe arena
internațională, ci aceasta constituie o facultate sau un drept al statului
a cărui exercitare rămâne la aprecierea sa. Totodată ne recunoașterea
unui stat poate fi considerată ne amicală creând obstacole în cadru
normalizării relațiilor dintre state. Recunoașterea este un act
declarativ și nu constitutiv în sensul că prin acest act se constată
existența unui stat nou care există ca efect al creării sale și nu ca
rezultat al actului de recunoaștere. Recunoașterea nu conferă
personalitate internațională statului nou recunoscut dar îl ajută la
promovarea, dezvoltarea relațiilor de drept internațional de către noul
stat. Așadar din momentul recunoașterii statul nou recunoscut
beneficiază de drepturi și obligații internaționale.
Principalele drepturi și obligații sunt:
a. Stabilirea de relații diplomatice ori consulare.
b. De a intenta acțiune judiciară la instanțele celuilalt
stat cu privire la bunurile sale aflate pe teritoriul
statului care la recunoscut.
c. Acceptarea legislației interne și a hotărârilor
judecătorești ale statului recunoscut.
Participarea unui stat nerecunoscut la conferințe internaționale
sau admitere într-o organizație nu echivalează cu recunoașterea sa
individuală sau colectivă din partea altor state. Totodată practica
statelor a consacrat existența mai multor forme de recunoaștere
calificate după următoarele criterii:
1)După modul de exprimare:
a. Expresă(declarație, telegramă)
b. Tacită(admiterea misiunilor diplomatice pe teritoriul
său)
2) După întinderea efectelor:
a. De iure recunoașterea este definitivă și produce
totalitatea efectelor recunoașterii, statele vizate
stabilind relații diplomatice, încheind tratate politice
economice.
b. De facto este provizorie și revocabilă ea produce
efecte limitate.
3) După numărul de subiecte:
a. Individuală este rezultatul manifestării de voință
doar a unui singur stat.

24 b. Colectivă rezultatul unor manifestări de voință
comune și concomitente ale mai multor state.
În practica statelor este unanim acceptat că recunoașterea statelor
implică și recunoașterea guvernelor. În situația în care un guvern
accede la putere pe alte căi decât cele constituționale sau în cazul
schimbării formei de guvernământ se pune problema recunoașterii
guvernelor. Recunoașterea unui guvern este definită ca fiind un act
liber al unui stat sau al mai multor state prin care se manifestă
intenția de a întreține relații oficiale cu acesta și implicit de încetare a
unor astfel de raporturi cu vechiul guvern. Recunoașterea guvernelor
are un caracter declarativ adică actul de recunoaștere se rezumă la
dorința de a întreține raporturi cu noul guvern asupra legitimității
guvernului respectiv, atitudine care ar putea fi calificată drept
amestec în treburile interne. Practica arată că recunoașterea unui nou
guvern este supusă întrunirii mai multor criterii:
a. Activitatea noului guvern să fie sprijinită de
populație.
b. Să corespundă voinței acestuia.
c. Capacitatea guvernului de a se achita de obligațiile
sale internaționale.
d. Instaurarea unui regim politic democratic capabil să
garanteze respectarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului.
e. Absența amestecului în treburile interne ale statului
în procesul de instalare a noului guvern.
Pe lângă recunoașterea statelor și guvernelor în dreptul
internațional s-a conturat și idea de recunoaștere a mișcărilor de
eliberare națională care răspunde cerințelor de a asigura popoarelor
coloniale ce se aflau pe punctul de a accede la statutul de stat
independent, o capacitate juridică internațională pe măsură să
accelereze procesul în curs. În urma recunoașterii statutului
mișcărilor de eliberare a înregistrat elemente de consolidare ceia ce
le-a permis stabilirea de relații oficiale cu statul care o recunoaște, le-
a oferit posibilitatea de a participa la unele organizații internaționale
în calitate de observator.

25 3. Succesiunea și neutralitatea statelor

În dreptul internațional succesiunea reprezintă substituirea unui
stat de către altul în limitele unui teritoriu determinat și cu privire la
populația respectivă. În calitate de obiecte ale succesiunii statelor
pot fi: tratatele internaționale, bunurile de stat, datoriile de stat,
arhivele, frontierele, calitatea de membru în organizații
internaționale.
Problema succesiunii statelor apare în următoarele cazuri:
1. Crearea unui stat independent ca rezultat al decolonizării.
Potrivit Convenției de la Viena din 1978 un nou stat independent
nu este obligat să mențină un tratat sau să devină parte la acesta
numai pentru simplu fapt că la data succesiunii statelor tratatul era în
vigoare în privința teritoriului la care se referă acea succesiune.
Astfel în ceia ce privește tratatele bilaterale statul succesor nu este
ținut să devină parte la tratatele încheiate de statul predecesor pe care
le poate denunța. În privința tratatelor multilaterale noul stat
independent urmează printr -o notificare să-și stabilească calitatea de
parte la un tratat multilateral care la data succesiuni statelor era în
vigoare pentru teritoriul în cauză, cu excepția cazurilor în care
rezultă din tratat sau se stabilește că aplicarea tratatului de statul nou
ar fi incompatibilă cu obiectul și scopul tratatul. Bunurile de stat
mobile și imobile ale statului predecesor trec în proprietatea statului
succesor. Noul stat independent nu moștenește datoria de stat a
statului predecesor doar dacă nu intervine un acord între cele două
state care să prevadă astfel. ex. statele de pe continentul african.
2. Succesiunea în caz de dezmembrare sau de separare a
unea sau mai multor părți din teritoriul unui stat.
Atunci când o parte sau mai multe părți din teritoriul unui stat se
separă pentru a forma unul sau mai multe state și independent de
faptul dacă statul predecesor continuă să existe sau nu, orice tratat în
vigoare la data succesiunii statelor privitor la ansamblu teritoriului
statului predecesor rămâne în vigoare în privința fiecărui stat
succesor astfel format. În privința bunurilor de stat Convenția de la
Viena din 1983 face distincție între bunurile mobile și imobile. În
timp ce bunurile imobile situate pe teritoriul ce face obiect al
succesiunii trec în întregime la statul succesor, cele mobile doar în
proporții echitabile cu luarea în considerație anume a contribuției
teritoriului dat la crearea lor. Ex. Iugoslavia, URSS.

26 3. Succesiunea în caz de unificare a statelor .
Aceasta are loc atunci când două sau mai multe state se unesc
pentru a forma un singur stat – statul succesor. În ceia ce privește
tratatele statelor predecesoare încheiate cu statele terțe, ele continuă
să rămână în vigoare pentru statul succesor cu excepția cazurilor
când din tratat rezultă sau este stabilit că aplicarea acestuia ar fi
incompatibilă cu obiectul sau scopul tratatului. Bunurile de stat și
arhivele statelor predecesoare trec la statul succesor, același lucru se
întâmplă cu datoriile de stat. ex. Germania.
4. Succesiunea în cazul transmiterii unei părți din teritoriul
unui stat altui stat.
În acest caz se aplică principiul valabilității teritoriale a limitelor
tratatelor internaționale. Conform acestuia tratatele internaționale ale
statului predecesor își încetează efectele asupra teritoriului transferat,
iar tratatele internaționale ale statului sub a cărui suver anitate a trecut
teritoriul în cauză încep să-și producă efectele sale cu excepția
cazurilor când aplicarea tratatelor arătate în privința teritoriului
transmis ar fi incompatibilă cu obiectul și scopul tratatului. Totodată
tratatele încheiate cu statele terțe referitor la frontierile teritoriului
transferat își păstrează valabilitatea. Fac excepție de la această regulă
tratatele localizate adică acelea care se referă la o anumită regiune
sau localitatea dintr-un anumit stat. Celelalte obiecte ale succesiunii
statelor a căror soartă urmează să fie reglementată odată cu
transmiterea unei părți din teritoriul unui stat altui stat fac obiectul
acordului referitor la transmiterea acestui teritoriu. Un caz aparte îl
reprezintă succesiunea statelor care sau format după dezmembrarea
fostei URSS. Procesul de dezmembrarea a URSS a dus la apariția pe
teritoriul ocupat cândva de aceasta a trei categorii de state. Ca atare
numai una poate fi considerată ca relevând succesiunea clasică.
Federația Rusă este unica succesoare clasică a URSS ea preluând
toate angajamentele internaționale contractante de către URSS,
datoriile externe și activele situate în afara uniunii. Printre statele
succesoare o poziție de osebită o ocupă Ucraina și Belorusia care
până la dezmembrarea URSS posedau o personalitate juridică
internațională restrânsă care sa lărgit odată cu dezmembrarea URSS.
Celelalte state care s-au format după dezmembrarea URSS participă
la tratatele internaționale în mod variat.
Neutralitatea reprezintă o formă de manifestare a voinței unor
state de a sta temporar sau permanent în afara desfășurării

27 războaielor dintre alte state. Putem distinge mai multe forme de
neutralitate:
1. Neutralitatea imparțială a fost reglementată de Declarația de
la Paris din 1856 apoi de Convențiile de la Haga din 1899 și
1907. Conform acestor documente statul neutru în timp de
război se obligă să adopte o poziție egală față de beligeranți ne
favorizând pe nici unul dintre ei. Statul neutru este supus
următoarelor cerințe:
 Abținerea care îl obligă să nu participe la ostilități;
 Prevenirea adică împiedicarea desfășurării oricăror
operațiuni militare pe teritoriul său;
 Imparțialitatea adică tratarea în mod egal a părților în
conflict;
2. Neutralitatea diferențiată reprezintă ne participarea unui stat
la un conflict armat cât și atitudinea diferită adoptată față de
victimă și agresor într-un război de agresiune. Atitudinea dată
se manifestă prin acordarea de asistență unuia sau unora dintre
beligeranți care au statut de victimă a unei agresiuni militare
dar fără participarea la operațiunile militare.
3. Neutralitatea eventuală reprezintă atitudinea de neutralitate a
unuia sau mai multor state față de un anumit război. Ex.
atitudinea Japoniei și a Turciei față de conflictul dintre Israel
și statele arabe din 1967.
4. Neutralitatea permanentă -statut internațional special al unui
stat caracterizată prin:
a. Ne participarea la alianțe militare, politice care au
drept scop pregătirea războiului;
b. Ne admiterea folosirii propriului teritoriu pentru
pregătiri militare, inclusiv amplasarea de baze militare
străine, depozite;
c. Interdicția de a deține, produce și experimenta arme
nucleare;
d. Provocarea unei politici de colaborare activă cu toate
statele;
Printre statele cu statut de neutralitate permanentă se numără și
Republica Moldova care conform art. 11 al Constituției și-a
proclamat neutralitatea sa permanentă. În același articol este
menționat că Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe

28 militar ale altor state pe teritoriul său, dar aceste prevederi ale
Constituției nu sunt respectate de statele terțe.

4. Organizațiile internaționale și națiunile care
luptă pentru eliberare națională ca subiecte
de drept internațional public

Organizațiile internaționale reprezintă forme instituționalizate de
cooperare a statelor. Scopul înființării lor este de a coordona
colaborarea statelor în diverse domenii ale relațiilor internaționale.
Actualmente personalitatea juridică internațională este recunoscută
tuturor organizațiilor internaționale interstatale. În dispozițiile
statelor lor se vorbește de capacitatea lor juridică. Organizațiile
internaționale dispun de următoarele capacități:
a. Dreptul de a încheia contracte inclusiv de muncă cu
funcționarii săi.
b. Dreptul de a dispune de bunuri mobile și imobile.
c. Dreptul de a apărea în justiție.
Organizațiile internaționale sunt subiecte de drept internațional
derivate întru cât ele sunt produsul acordului de voință al statelor
care le-au constituit și subiecte limitate deoarece ele își desfășoară
activitatea și își exercită competențele numai în limitele prevederilor
statutului lor. Statutele și convențiile arată că organizațiile
internaționale se bucură pe teritoriul statelor membre de capacitate
juridică pentru îndeplinirea funcțiilor și realizarea scopurilor.
Totodată din jurisprudența Curții Internaționale de Justiție decurge că
organizația internațională este un organ de colaborare a statelor și nu
o putere suprastatală.
Dreptul internațional contemporan garantează personalitate
juridică internațională națiunilor care luptă pentru eliberare și
formarea statului lor independent. Calitatea de subiect de drept
internațional se dobândește din momentul în care națiunea care luptă
pentru eliberare și-a creat anumite organe proprii. Națiunile care
luptă pentru eliberare națională li se aplică principiul neintervenției
în treburile lor, dreptul la autoapărare, iar forțelor lor armate li se
aplică regulile de drept internațional umanitar. A se sublinia că o
mișcare de eliberare poate accede la statutul de participant la
raporturile juridice internaționale numai ca urmare a recunoașterii ei
din partea statelor și organizațiilor internaționale. Mișcările de

29 eliberare națională o dată recunoscute obțin un statut juridic special
adică calitatea de subiect de D.I.P. limitat ce le permite să
beneficieze de următoarele drepturi:
a. De a desfășura acțiuni fie pașnice fie armate pentru emanciparea
lor națională.
b. De a întreține relații oficiale cu alte subiecte de D.I.P. în special cu
acele state și organizații care le-au recunoscut. Întreținerea
relațiilor oficiale cu O.N.U. se manifestă prin faptul că în cadrul
acesteia mișcărilor de eliberare națională li se acordă statutul de
observator. În alte organizații dacă actele lor constitutive prevăd
acest lucru mișcărilor de eliberare li se poate acorda statutul de
membri asociați. Ex. U.N.E.S.C.O, O.M.S. În unele organizații
aceste mișcări pot fi admise în calitate de membri cu drepturi
depline în aceste organizații.
c. De a participa la lucrările unor conferințe sau reuniuni
internaționale organizate de state sau organizațiile care le-au
recunoscut.
d. De a participa la încheierea tratatelor cu alte subiecte de D.I.P.
e. De a primi asistență materială, financiară și diplomatică din partea
statelor sau organizațiilor. Ca urmare a constituirii majorității
popoarelor coloniale în state independente, calitatea de subiecte de
D.I.P. a mișcărilor de eliberare națională este în descreștere ceia ce
probabil va duce cu timpul la dispariția lor definitivă.

TEME DE MEDITAȚIE PENTRU STUDENȚI:

1. Statul federal și confederația ca subiecte de drept internațional
public.
2. Succesiunea statelor asupra bunurilor, tratatelor și arhivelor.
3. Statutul de stat permanent neutru a Republicii Moldova.
4. Vaticanul ca subiect de drept internațional public.
5. Poziția persoanei fizice în dreptul internațional public.
6. Statutul Mișcării de eliberare națională a Palestinei.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internațional public‖, Vol. I,
Chișinău, Tipografia „Reclama‖, 2001.

30 2. Geamănu G., „Drept internațional public‖, vol.1, ed.
Didactică, București, 1981.
3. Moca Gh., „Drept internațional public‖, vol.1, București,
1989.
4. Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internațional public‖, ed.
„Hyperion‖, București, 1993.
5. Diaconu I., „Curs de drept internațional public‖, ed. „Șansa‖,
București, 1993.
6. Andronovici C., „Drept internațional public‖, ed. „Graphix‖,
Iași, 1993.
7. Niciu M., „Drept internațional public‖, vol.1, ed. „Chemarea‖,
Iași, 1993.
8. Năstase Popescu D., A, „Drept internațional public‖,
București, 1993.
9. Miga -Besteliu R., „Drept internațional, introducere în dreptul
internațion al public‖, ed. „ALL‖, București, 1997.
10. Niciu M., „Organizații internaționale‖, ed. „Chemarea‖, Iași,
1992.

31 TEMA 4: PRINCIPIILE JURIDICE GENERALE ALE
DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

PLAN:
1. Noțiune de principii generale ale dreptului internațional
public
2. Conținutul juridic al principiilor generale ale dreptului
internațional public:
a) Principiul ne recurgerii la forță sau la amenințarea cu
forța.
b) Principiul soluționării prin mijloace pașnice a
diferendelor internaționale.
c) Principiul egalității suverane a statelor.
d) Principiul neamestecului în treburile interne ale
statelor
e) Principiul integrității teritoriale a statelor și
inviolabilității frontierelor.

1. Noțiune de principii generale ale dreptului internațional
public.

Principiile fundamentale ale dreptului internațional public sunt
reguli de conduită de maximă generalitate universal valabile și
juridic obligatorii pentru subiectele DIP care au luat naștere prin
acordul de voință a acestora în special al statelor. Principiile DIP au
o serie de trăsături caracteristice care le deosebesc de celelalte
principii ale dreptului. În primul rând principiile reprezintă normele
cele mai importante de DIP servind bază pentru întregul sistem de
drept. în al doilea rând se caracterizează prin conținutul lor general.
Ele se aplică tuturor domeniilor de cooperare interstatală. În al treilea
rând principiile după sfera lor de aplicare au un caracter universal. În
al patrulea rând are un caracter juridic ele fiind obligatorii pentru
toate statele. În al cincilea rând principiile fac parte din categoria
normelor care au o forță juridică supremă în raport cu celelalte
norme și principii ale dreptului care trebuie să fie în conformitate cu
primele. În ce privește modul de apariției a principiilor dreptului
internațional este diferit. Unele dintre ele au apărut pe cale cutumiară
ca mai apoi să fie reafirmate și dezvoltate pe cale convențională prin
tratate internaționale. Este de subliniat că între principiile

32 fundamentale există o interdependență și o interpătrundere ele
condiționându -se reciproc. Din cauza că toate principiile
fundamentale de drept internațional au aceiași valoare juridică între
ele nu poate fi făcută o ierarhizare formală. Principiile fundamentale
se află într-o permanentă dezvoltare conținutul lor îmbogățindu -se în
mod continuu. Dinamica principiilor se manifestă în primul rând prin
încheierea de noi tratate și crearea de noi norme cutumiare menite să
concretizeze și să completeze normele existente prin consacrarea
unor noi principii capabile să guverneze problemele ce apar în fața
civilizației umane. În ce privește consacrarea unor principii noi are
loc formarea unor astfel de principii de determinare generală și
totală, colaborării în protecția mediului.

2. Conținutul juridic al principiilor generale ale dreptului
internațional public

Principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța în
relațiile internaționale . Acest principiu a apărut în perioada dintre
cele două războaie mondiale. Un moment de referință în consacrarea
existențe principiului nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța
îl constituie Pactul Ligii Națiunii care a limitat dreptul statelor de a
porni război. Pactul mai prevede și aplicarea sancțiunilor față de
statul vinovat de încălcarea acestei restricții. Primul act internațional
cu caracter multilateral care cuprinde interdicția războiului de
agresiune a fost Pactul general de renunțare la război ca instrument al
politicii naționale a statului denumit Pactul Briand -Kellogg încheiat
la Paris în 1928. principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu
forța a fost consacrat și în Carta ONU care spune: Toți membrii
organizației se vor abține în relațiile lor internaționale de a recurge la
amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității
teritoriale ori independenței politice a vreunui stat fie în orice alt
mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite.
Conform actelor sus menționate se interzice:
1. Orice acțiuni ce reprezintă o amenințare cu forța sau aplicarea
directă sau indirectă a forței împotriva altui stat.
2. Aplicarea forței sau amenințarea cu forța în scopul încălcării
frontierelor internaționale ale altui stat sau in scopul
soluționării diferendelor internaționale.
3. Represaliile cu aplicarea forței armate.

33 4. Organizarea sau sprijinirea organizării pe teritoriul unui stat a
forțelor neregulate sau a altor bande armate.
5. Organizarea, instigarea acordarea de asistență sau participarea
la acțiunile de război civil sau teroriste pe teritoriul altui stat.
6. Ocuparea militară a teritoriului altui stat prin aplicarea forței
cu încălcarea prevederilor Cartei ONU.
7. Achizițiile teritoriale străine obținute ca rezultat al amenințării
cu forța sau aplicării ei.
8. Acțiunile forțate ce au drept scop privarea popoarelor de
dreptul la autodeterminare.
Noțiunea de amenințare cu forța presupune intimidarea cu
folosirea forței armate, întreruperea legăturilor de comunicații,
comerciale sau concentrarea de trupe la frontierele unui stat,
demonstrații de forță sau manevre militare în vecinătatea frontierelor
unui stat. Acest principiu presupune interzicerea propagandei de
război. În cazul acestui principiu dreptul internațional admite 3
excepții când se poate recurge la forță în relațiile internaționale:
 În caz de auto apărare când devine victima unui act de
agresiune din partea altui stat.
 În situația popoarelor care luptă pentru independență.
 În cazul aplicării măsurilor de constrângere stabilite de
Consiliul de Securitate a ONU.
Principiul soluționării prin mijloace pașnice a diferendelor
internaționale decurge din diferite reglementări. Acest principiu
presupune obligația ce impune statele de a rezolva diferendele și
conflictele ce se pot ivi între ele inclusiv prin mijloace pașnice. În
același timp Carta ONU lasă statelor libertatea de a alege mijloacele
pașnice la soluționarea unui diferend concret. Conținutul principiului
soluționării pașnice a diferendelor internaționale este prevăzut și în
Declarația Adunării Generale a ONU din 1982 în care printre altele
se prevede:
 Toate statele sunt obligate să acționeze cu bună
credință în relațiile dintre ele pentru a evita ivirea de
diferende;
 Toate statele au obligația de a rezolva diferendele prin
mijloace pașnice alese în mod liber de ele;
 Statele care sunt părți la acorduri sau organisme
regional sunt obligate să întreprindă toate eforturile

34 pentru soluționarea pașnică prin intermediul acestor
acorduri;
Principiul egalității suverane a statelor presupune respectarea
suveranității tuturor statelor și egalității lor în cadrul relațiilor
internaționale. Acest principiu se caracterizează prin:
 Statele sunt obligate să respecte egalitatea suverană și
specificul fiecăruia dintre ele precum și toate drepturile
inerente suveranității;
 Fiecare stat este în să-și aleagă și să-și dezvolte în mod liber
sistemul său politic, social, economic și cultural;
 Fiecare stat are îndatorirea de a respeca personalitatea altor
state;
 Toate statele au drepturi și obligații egale;
 Toate statele sunt ținute să respecte dreptul fiecăruia dintre ele
la determinarea și exercitarea după propria apreciere a relațiilor
sale cu alte state.
 Fiecare stat este în drept să participe la organizații și tratate
internaționale;
 Integritatea teritorială și independența politică a statului sunt
inalienabile;
 Fiecare stat are obligația de a respecta pe deplin și cu bună
credință obligațiile sale internaționale;
Suveranitatea este indivizibilă, exclusivă și inalienabilă. Din cele
menționate rezultă că acest principiu are două părți componente:
respectarea suveranității și respectarea egalității în drepturi a statelor.
Principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat
reprezintă unul din pilonii de bază ai dreptului internațional. Carta
ONU stipulează că nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriză
Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin esențial
competenței interna a statelor și nici nu va obliga pe membrii săi să
supună asemenea chestiuni spre rezolvare în baza prevederilor Cartei
ONU. Pincipiul mai include:
 Interzicerea intervenției armate sau altor forme de amestec
sau amenințare îndreptate împotriva personalității altui stat;
 Interzicerea aplicării sau încurajării folosirii măsurilor de
ordin economic, politic sau de orce altă natură cu scopul de a
constrânge un alt stat;

35  Interzicerea aplicării forței pentru a priva popoarele de
dreptul lor la identitatea națoinală;
 Interzicerea organizării, sprijinirii, instigării, finanțării sau
tolerării activităților armate teroriste;
 Interzicerea intervenției în luptele interne din alt stat;
 Dreptul oricărui stat de a-și alege sistemul său politic,
economic, social și cultural;
Principiul integrității teritoriale a statelor este un principiu
potrivit căruia membrii organizației sunt obligați să se abțină de la
amenințarea cu forța sau de la utilizarea acesteia împotriva
integrității teritoriale a oricărui stat. În acest scop nu poate fi utilizată
nici o formă de presiune, inclusiv cea militară, politică sau
economică. Teritoriul unui stat nu poate face obiectul achiziției din
partea altui stat ca urmare a recurgerii la forță sau la amenințarea cu
forța. Integritatea teritorială formează obiectul tuturor documentelor
asociaților regionale ale statelor. Respectatea principiului integrității
teritoriale nu împiedică statele pe bază de acord și în virtutea
reciprocității să admită folosirea propriului lor teritoriu în anumite
scopuri limitate cum este tranzitul feroviar, rutier, aerian sau să
procedeze la modificările teritoriale cu acordul populației exprimat
pe calea plebiscitului.
Principiul inviolabilității frontierelor vine să completeze
principiul integrității teritoriale. Respectarea frontierelor existente est
o condiție indispensabilă de convețuire pașnică a statelor. Pe lângă
aceste principii dreptul internațional mai specifică și altele: principiul
egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a dispune de ele
însele, principiul cooperării internaționale, principiul îndeplinirii cu
bună credință a obligațiilor internaționale, principiul respectării
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

TEME DE MEDITAȚIE PENTRU STUDENȚI:

1. Principiul egalității în drepturi a popoarelor și dreptul lor de a
dispune de ele însele.
2. Principiul cooperării internaționale și îndeplinirii cu bună
credință a obligațiilor internaționale.
3. Principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale
ale omului.

36 Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, Drept internațional public, Vol. I,
Chișinău, Tipografia „Reclama‖, 2001.
2. Geamanu G. „Drept internațional public‖, vol.1, ediția
didactică și pedagogică, București, 1981.
3. Popescu D., Năstase A. „Sistemul principiilor dreptului
internațional‖, ed. „Academiei‖, București, 1986.
4. Moca Gh. „Drept internațional public‖, vol.1, București, 1989.
5. Diaconu I. „Curs de drept internațional public‖, ed. „Șansa‖,
București 1993.
6. Duculescu V., Ecobescu N „Drept internațional public‖, ed.
„Hiperion‖, București, 1993.
7. Andronovici C. „Drept internațional public‖, ed. „Graphix‖,
Iași, 1993.
8. Niciu M. „Drept internațional public‖, ed. „Chemarea‖, Iași,
1993.
9. Popescu D., Năstase A. „Drept internațional public‖, ed.
„Șansa‖, București, 1997.
10. Carta Națiunilor Unite, art. 33-38.

37 TEMA 5: POPULAȚIA ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
PUBLIC

PLAN:
1. Noțiuni generale privind populația în dreptul internațional
public
2. Instituția cetățeniei în dreptul internațional public. Modurile
de dobândire și de pierdere a cetățeniei. Dubla cetățenie și
apatridia
3. Regimul juridic al străinilor
4. Problema refugiaților și persoanelor strămutate

1. Noțiuni generale privind populația în dreptul
internațional public

Prin populație se înțelege totalitatea indivizilor ce locuiesc pe
teritoriul unui stat sau altui stat la un momemt dat și care sunt supuși
jurisdicției acestuia. Populația unui stat cuprinde totalitatea
cetățenilor, străinilor, persoanelor fără cetățenie ori cu dublă
cetățenie, refugiații, persoanele strămutate care locuiesc pe teritoriul
statului respectiv și se supun jurisdicției sale. Deci din această
definiție reiese că populația unui stat este compusă din următoarele
caregorii de persoane:
1. Cetățenii statului respectiv;
2. Cetățenii străini;
3. Persoanele fără cetățenie;
În cadrul exercitării competențe sale suverane fiecare stat
stabilește situația juridică a populației sale reglementând statutul
juridic, drepturile și obligațiile tuturor caregoriilor de persoane care
formează populația sa. De la această regulă fac excepții persoanele
care având un statut diplomatic se bucură de anumite imunități.
Statele încheind anumite acorduri internaționale în domeniul
drepturilor omului urmăresc determinatea cadrului și formelor
cooperării lor în acest domeniu. Referitor la problemele drepturilor
omului există diverse opinii unele susțin că sunt aspecte privind
protecția și promovarea și țin de competența internă a statelor, în
timp ce altele fac parte din ordinea internațională. Noțiunea de
promovare cuprinde activități referitoare la cooperarea statelor în
domeniul drepturilor omului, adică adoptarea unor documente

38 referitoare la drepturile omului și rapoartele periodice prezentate de
state ca o modalitate eficientă pentru schimbul de informație și
experiență în domeniu. Noțiunea de protecție a drepturilor omului se
desfășoară la nivel național unde un rol deosebit îl au anumite
instituții juridice, iar aspectul internațional apare atunci când prin
încălcari grave și sistematice sunt puse în pericol valori majore ale
umanității precum: pacea, securitatea internațională precum și în
situația când se comit crime împotriva umanității.
Pe lângă problema drepturilor omului un concept important este și
cel alresponsabilității unui stat pentru soarta coetnicilor săi.dreptul
popoarelor care aparțin minorităților naționale sunt și ele înscrise în
sfera drepturilor omului. În virtutea principilor nondiscriminării și
egalității minorităților acestora nu li se acordă drepturi sau obligații
speciale sau colective.

2. Instituția cetățeniei în dreptul internațional public.
Modurile de dobândire și de pierdere a cetățeniei. Dubla
cetățenie și apatridia

Cetățenia reprezintă legătura politică și juridică permanentă dintre
o persoană fizică și un stat, legătură care generează drepturi și
obligații reciproce între stat și persoană. Problemele referitoare la
cetățenie intră în competența internă a statelor, căci statul prin legea
sa internă determină legătura de cetățenie, modurile de dobândire și
de pierdere a acesteia precum și consecințele care decurg din acestea.
Cazurile în care cetățenia are relevanță în sfera dreptului
ninternațional sunt:
 Protecția diplomatică;
 Cazurile de dublă cetățenie;
 Apatridia;
Modalitățile de dobândire a cetățenieipot fi:generale și speciale.
Modalitățile generale sunt:
1. Dobândirea cetățenie prin naștere . Prin naștere cetățenia
se poate dobândi urmînd unul din criteriile: dreptul sângelui când
noul născut dăbîndește cetățenia părinților indiferent de locului de
naștere și dreptul solului cînd noul născut va dobîndi cetățenia
statului pe teritoriul căruia se naște indiferent de cetățenia părinților.
Dreptul sîngelui îl aplicăastfel de state: Italia, Belgia, Franța,
Japonia, Republica Moldova. Dreptul solului îl aplică așa state:

39 Argentina,Paraguai. Adoptarea Carte ONU și a altor documente
privind drepturile omului referitoare la înlăturarea descriminării față
de femei au consacrat principiul liberului consimțămînt al femeii
căsătorite cu un bărbat străin de a lua cetățenia pe care o dorește.
2. Dobîndirea cetățeniei prin naturalizare se realizează
numai la cererea persoanei interesate și în urma unui act al autorității
statului care o acordă. Naturalizarea se înfăptuiește cu îndeplinirea
unor condiții stabilite de lege:
 Domicilierea de diferită durată pe teritoriul statului care
acordă cetățenie(5,7,8,10 ani);
 Cunoașterea și respectarea prevederilorConstituției;
 Cunoaștere limbii de stat;
 Prezența surselor legale de existență;
Dobîndirea cetățenie prin naturalizare este facilitată deseori prin
faptul că persoana interesată i-a făcut anumite servicii statului a cărui
cetățenie o solicită.
3. Dăruirea cetățeniei se realizează la inițiativa autorităților
competente ale statului și nu la cererea persoanei interesate.
Dobîndirea cetățeniei în ordinea dăruirii are loc de obicei pentru
merite deosebite față de acest stat. La etapa actuală asemenea cazuri
sunt extrem de rare.
Modalitățile speciale de dobîndire a cetățeniei sunt:
 Dobîndirea în grup a cetățeniei sau naturalizarea
colectivă(strămutarea de populație);
 Obținerea sau alegerea cetățeniei;
 Reintegrarea sau redobîndirea cetăținiei;
Problema pierderii cetățeniei tot ține de competența națională a
statelor însă unele dispoziții referitoare la subiectul în cauză sunt
prevăzute de tratatele bilaterale.
Există două forme de pierdere a cetățeniei:
1. Renunțarea reprezintă o formă de pierdere a cetățeniei în
baza deciziei autorităților competente ale statului, adoptată la
cererea persoanei interesate.
2. Retragerea cetățeniei cuprinde un element de sancțiune ea se
realizează la inițiativa autorităților statului și de regulă în
privința persoanelor care au comis fapte grave împotriva
statului.

40 Dubla cetățenie este situația juridică a unie persoane fizice care
posedă concomitent cetățenia a două sau mai multor state. În cazul
dublei cetățenii apar unele neclarități și probleme fiind că persoana
ce are dublă cetățenie își asumă drepturi și obligații în ambele state.
Spre exemplu în satisfacerea serviciului militar în ambele state.
Complicații mai pot apărea și în legătură cu protecția diplomatică pe
care statele sunt în drept să o exercite asupra cetățenilor lor. În
asemenea situații s-a instituit regula cetățeniei efective adică
cetățenia acelui stat cu care persoana cu dublă cetățenie are o
legătură stabilă durabilă. În așa cazuri se încheie tratate
internaționale. La Conferința de la Haga pentru codificarea dreptului
internațional din 1930 au fost adoptate unele acte referitor la
problemele duble cetățenii în legislația națională a statelor poate fi
întîlnită dispoziția în conformitate cu care persoanie ce domiciliază
în mod permanent pe teritoriul unuia din statele a căror cetățenie o
deține nu îi este recunoscută cetățenia celuilalt stat. Potrivit rezoluției
Institutului de Drept Internațional apatridul este individul care nu
este cosiderat de nici un stat ca avînd naționalitatea sa. Apatrizii au
drepturi reduse în raport cu cetățenii statului pe teritoriul căruia se
află și chiar cu străinii. De regulă ei sunt limitași în beneficierea de
drepturi civile și politice, nu se bucură de protecția diplomatică a
vreunui stat și pot fi victime ale anumitor descriminări, expulzări
abuzive. În cadru ONU a fost elaborate și adoptate Convenția cu
privire la statutul apatrizilor din 1954 și Convenția cu privire la
reducerea cazurilor de apatridie din 1961.Printre dispozițiile
principale ale acesteia din urmă putem menționa:
 Statele părți contactante vor acorda cetățenia lor
persoanelor născute pe teritoriul lor care în lipsa
acesteia vor fi apatrizi;
 În caz de modificare a statutului personal, pierderea
cetățeniei să fie codiționată de faptul că persoana
vizată să posede sau să obțină cetățenia unui alt stat;
 Statul nu poate lipsi o persoană de cetățenia lui dacă
prin aceasta ea devine apatrid.

3. Regimul juridic al străinilor

Prin străin este desemnată persoana care se află pe teritoriul unui
stat fără a avea cetățenia acestui, ci a altui stat. Totalitatea drepturilor

41 și obligațiilor pe care străinul le are pe teritoriul unui stat în tmeiul
legislației acestuia și ale convențiilor internaționale la care el este
parte formează regimul juridic al străinilor. Străinilor li se aplică
următoarele regimuri juridice:
1. Regimul național în temeiul căruia străinilor li se acordă într-o
mare măsură aceleași drepturi sociale, economice, culturale,
civile și ca și propriilor cetățeni.
2. Regimul special prin care statul acordă străinilor anumite
drepturi prevăzute de legislația sau de convenții (limitarea
străinilor de desfățurare a unor genuri de activități).
3. Regimul clauze națiuni celei mai favorizate -străinii dintr-un
stat vor beneficia de tratamentul cel mai favorabil acordat de
acel stat străinilor din alte state pe bază convențională.
4. Regimul capitulațiilor potrivit căruia pe timpuri statele
europene creștine prin intermediul unor tratate internaționale
inegale, încheiate cu țări de altă credință ca Turcia, Egipt,
China, Siria, Liban, obțineau pentru cetățenii lor aflați pe
teritoriul unor asemenea state anumite privelegii cum ar fi
nesupunerea jurisdicției acestuia sau beneficierea de un cerc
mai larg de drepturi și libertăți în raport cu cetățenii proprii.
Indiferent de regimul de care se bucură străinul pe teritoriul
statului de reședință au obligația de a respecta legile, reglementările
statului în care se găsesc, obligația de a nu întreprinde nici o
activitate ilegală împotriva acestui stat. Intrarea străinilor pe teritoriul
unui stat are loc în baza actelor cerut de legea internă pentru
terecerea frontierei de stat.
Regimul juridic al străinilor implică și două probleme referitoare
la:
 Expulzarea este o măsură care se i-a în baza unui act prin care
un stat constrînge unul sau mai mulți străini care se află pe
teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp și în general
se expulzează numai străinii. Măsura expulzării se i-a în scopul
ocrotirii juridice a statului sau din considerente de ordin
politic, economic. Statul care adoptă măsura expulzării unor
străini nu este obligat să dea statului care îi aparțin explicații.
Instituția expulzării este reglementată de legislația fiecărui stat
și ea nu este o măsură penală ci o măsură de siguranță.
 Extrădarea este un act de asistență juridică în materie penală
interstatală care urmărește transferul unui individ urmărit sau

42 condamnat penal din domeniul suveranității juridice a unui stat
în domeniul celuilalt stat. Acest act se bazează pe colaborareay
internațională în ce privește asistența juridică între state.
Extrădarea are loc la cererea statului interesat ca persoana
extrădată să fie cercetată, judecată sau să se execute pedeapsa
la care a fost codamnată. Extrădarea fiind un atribut suveran al
statului poate fi refuzată sau admisă.
Principalele condiții de fond ale exrădării sunt:
– fapta pentru care se cere extrădarea să fi fost
prevăzută că infracțiune în legislațiile ambelor state;
– persoana extrădată să nu fie extrădată pentru altă
infracțiune decît cea pentru care a fost cerută;
– persoana să nu fie supusă altei pedepse decît cea în
cauză.

4. Problema refugiaților și persoanelor strămutate

Problema refugiaților este o problemă actuală datorită existenței
tot mai frecvente acelor cauze care duc la acordarea statutului de
refugiat. Privitor la această problemă au fost adoptate o serie de acte
internaționale în cadrul reuniunilor și conferințelor internaționale
organizate de forurile internaționale. Totodată la nivel național
statele ratifică aceste prevederi și adoptă careva acte normative în
această direcție. Potrivit reglementărilor internaționale prin refugiat
se înțelege persoana care și-a părăsit țara de origine în virtutea:
a. unei temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă,
religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social
sau opinie politică și nu poate sau din cauza acestei temeri
nu dorește să revină în țara sa;
b. agresiunii externe, ocupații, dominației străine sau a unor
evenimente care au tulburat în mod esențial ordinea publică
din țara sa sau dintr-o anumită parte a acesteia;
c. unor dezastre naturale (cutremure, calamități naturale) care
au dus la subminarea bazelor materiale ale existenței lor.
În acest context prin persecuție se poate înțelege o amenințare a
vieții sau a libertății pe motive de rasă, religie, naționalitate, opinie
politică sau apartenență la un anumit grup social. Caracterul
subiectiv al temerii de persecuție o evaluare a opiniilor și
sentimentelor persoanei interesate.

43 Prin discriminare se consideră acele diferențe în tratamentul
aplicat diferitor grupuri. Un caz în care măsurile discriminatorii ar
conduce la consecințe de natură a aduce prejudicii substanțiale
persoanei interesate de exemplu restricții grave al dreptului de a-și
câștiga existența, de a-și practica religia sau de a avea acces la
facilități educaționale, disponibile în mod normal pentru toți.
Referitor la discriminările rasiale va fi atunci când este afectată
demnitatea umană în așa măsură încât se încalcă cele mai elementare
și inalienabile drepturi ale omului. Persecuția din motive de religie
poate lua diferite forme spre exemplu interzicerea apartenenței la o
comunitate religioasă, de a practica un cult în public sau în
particular, de a da sau a primi educație religioasă, sau aplicarea de
măsuri grave de discriminare față de persoane deoarece își practică
religia.
Prin naționalitate se înțelege nu numai cetățenia dar se referă la
apartenența la un anumit grup etnic sau lingvistic. Coexistența în
cadru frontierelor unui stat a două sau mai multor grupuri naționale
poate crea situații de conflict și totodată situații de persecuție sau de
pericol de persecuție. A avea opinii politice diferite de cele ale
guvernului nu înseamnă în sine un motiv pentru a cere statutul de
refugiat ci solicitantul trebuie să demonstreze că se teme de
persecuție datorită acestor opinii. Aceasta presupune că solicitantul
are opinii ne tolerate de autorități, opinii ce sunt critici la adresa
politicii sau metodelor utilizate. Solicitantul care afirmă că se teme
de persecuție din cauza opiniei politice trebuie să demonstreze că
autoritățile din țara sa de origine îi cunoșteau opiniile înainte de a
părăsi țara. Acolo unde o persoană este urmărită sau pedepsită pentru
o infracțiune cu caracter politic, trebuie să se facă distincție între
faptul dacă urmărirea penală este o urmare a opiniei politice sau a
unor acte ce sunt motivate politic. Dacă urmărirea penală se referă la
un act prejudiciabil comis de motive politice și dacă pedeapsa
prevăzută este conformă normelor de drept ale țării respective, teama
de astfel de urmărire nu-i va conferi solicitantului calitatea de
refugiat. Pentru a determina infractorul politic poate fi considerat
refugiat trebuie avut în vedere: personalitatea, opinia sa politică,
motivația și natura actului comis, natura urmăririi penale și motivele
acesteia.

44 Statutul de refugiat conferă beneficiarului drepturile prevăzute de
legislație pentru cetățenii străini și pentru apatr izi precum și
drepturile speciale:
a. De a rămâne pe teritoriul Republicii Moldova și de a obține
documentele corespunzătoare pentru confirmarea identității și
pentru trecerea frontierei.
b. De a alege locul de reședință și de a circula liber în condițiile
stabilite de legislația în vigoare pentru străini.
c. De a fi angajat de persoanele fizice sau juridice, de a exercita
profesii libere, de a efectua acte de comerț și alte acte juridice.
d. De a solicita și de a beneficia de celelalte drepturi materiale ce
decurg din activitățile desfășurate, precum și de asigurările
sociale în condițiile legii.
e. De a urma învățământul primar în condițiile stabilite de lege
pentru cetățenii Republicii Moldova precum și celelalte forme
de învățământ în condițiile stabilite de lege pentru cetățenii
străini.
f. De a beneficia de un tratament identic cu cel acordat
cetățenilor Republicii Moldova în ceia ce privește libertatea de
a practica propria religie și de a da educație religioasă copiilor.
g. De a beneficia de minimum garantat de asistență medicală
gratuită, în condițiile stabilite de lege pentru cetățenii străini.
Totodată refugiatul ce se află pe teritoriul Republicii Moldova are
și anumite obligații:
a. Să cunoască și să respecte Constituția Republicii Moldova,
prevederile legii cu privire la statutul refugiaților.
b. Să aibă un compartiment corect și civilizat, să respecte regulile
stabilite de autorități și să răspundă la solicitările acestora.
c. Să nu provoace stări de conflict sau incidente cu populația, să
le evite, să nu comită contravenții și infracțiuni.
d. Să ramburseze sumele primite în calitate de ajutor dacă a
realizat venituri ce îi permit acest lucru. Sumele rambursate se
fac venit la bugetul de stat.
Refugiații beneficiază de aceleași drepturi acordate străinilor.
Statutul de refugiat nu poate fi acordat străinului care:
 a comis o crimă împotriva păcii, împotriva umanității sau o
crimă de război;
 a comis cu intenție pe teritoriul Republicii Moldova înainte
sau după solicitarea azilului, o infracțiune pentru care Codul

45 Penal prevede o pedeapsă cu închisoarea pe un termen de
peste trei ani ori a comis în afara țării o crimă gravă de drept
comun;
 a comis acte contrar scopurilor și principiilor ONU;
 prin comportamentul său ori prin apartenența sa la o anumită
organizație sau grupare, prezintă o amenințare pentru
securitatea națională sau ordinea publică;
 are mai multe cetățenii și fără un motiv real bine întemeiat
nu a solicitat protecția uneia dintre țările al căror cetățean
este.
Procedura de acordare a statului de refugiat în Republica
Moldova este stabilită de legea cu privire la statutul refugiaților.
Persoana ce dorește să i se acorde statutul de refugiat depune o
cerere imediat ce s-a prezentat la punctul de control al trupelor de
grăniceri, a intrat pe teritoriu Republicii Moldova sau în țara de
origine a solicitantului cu drept de ședere în Republica Moldova și au
survenit evenimentele care îl determină să ceară protecție.
Odată ce străinul a depus cererea de acordare a statutului de
refugiat el dobândește dreptul de a solicita azil. Dispune de acest
drept până în momentul în care este emisă o decizie prin care este
recunoscut refugiat sau i se respinge cererea. Solicitanții de azil pot fi
plasați în centre de recepție, triere și cazare. Lor li se întocmesc
dosare personale ce conțin fotografii, identitatea lor, amprente
digitale și sunt supuși examenului medical.
Documentele solicitantului de azil se expediază împreună cu
cererea sa și procesul verbal Direcției Principale pentru Refugiați.
Cererea este depusă în limba de stat sau în una din limbile țărilor
membre ale O.N.U. Până la acordarea acestui statut persoana este
intervievată, poate fi intervievată în prezența unui avocat sau un
reprezentant al unei organizații nonguvernamentale.
Solicitantul trebuie să prezinte probe concrete care ar justifica
temeiurile de persecutare.
Persoana pierde statutul de refugiat când:
a. A redobândit în mod voluntar cetățenia pierdută sau a
dobândit o nouă cetățenie și se bucură de protecția țării al
cărei cetățean a devenit.
b. A redobândit în mod voluntar protecția țării sale de origine.

46 c. Poate beneficia de protecția țării al cărei cetățean este,
deoarece motivele pentru care i s-a acordat statutul de
refugiat au încetat să existe.
d. Nu are nici o cetățenie și se poate reîntoarce în țara în care
își avea domiciliu legal și obișnuit deoarece motivele pentru
care i s-a acordat statutul de refugiat au încetat să existe.
e. A obținut cetățenia Republicii Moldova.
f. Și-a restabilit domiciliul legal și obișnuit în mod voluntar în
țara pe care a părăsito în virtutea temerilor specificate.
Convenția din 1951 stabilește în primul rând obligația refugiaților
de a se conforma legilor, regulamentelor și măsurilor pentru
menținerea ordinii publice din statul pe teritoriul căruia s-au refugiat.
În ceea ce privește drepturile, refugiații beneficiază de același
tratament acordat, în general, străinilor.
– Din analiza dispozițiilor Convenției din 1951 cu privire la
statutul refugiaților, rezultă că statele părți urmează să acorde
acestora un statut încadrat, în linii generale, de următorii
parametri:
– statutul personal al refugiatului va fi cârmuit de legea statului
unde își are domiciliul, sau dacă nu are domiciliu, legea
statului unde își are reședința;
– egalitate între refugiați și străini, în ceea ce privește dobândirea
de bunuri mobile și imobile;
– protecția dreptului de autor, a proprietății industriale, a
invențiilor, desenelor, modelelor, mărcilor de fabrică etc.,
acordată în mod egal, prin raport cu cetățenii statului de
reședință;
– accesul la instanțele judecătorești pe teritoriul tuturor statelor –
părți la Convenție, beneficiind de același tratament ca orice
cetățean, inclusiv asistență juridică și scutirea de cautio
Judicatum solvi. Cauțiunea Judicatum solvi reprezintă suma de
bani pe care străinul, în calitate de reclamanți într-un proces,
erau obligați, în conformitate cu legile unor state, să o depună
ca o garanție pentru cazul în care acțiunea le-ar fi fost respinsă
și ei ar fi fost obligați la cheltuieli de judecată și alte daune.
Cauțiunea Judicatum solvi se întemeia pe idea că dreptul de a
introduce o acțiune în Justiție era garantat numai propriilor
cetățeni nu și străinilor în ultimul timp, mai ales prin tratatele
de asistență Juridică, statele renunță la această cauțiune,

47 aplicând străinilor, în ceea ce privește accesul la instanțele
Judecătorești, un tratament egal cu cel aplicat propriilor
cetățeni.
– un statut egal cu cetățenii statului pe teritoriul căruia se află
refugiații și în ce privește exercitarea unor profesiuni
remunerate, dreptul la o locuință, la învățământul primar,
aplicarea legislației muncii și asigurărilor sociale ca și diverse
măsuri administrative.
Unul dintre cele mai importante drepturi de care se pot bucura
refugiații, în înțelesul dat acestei noțiuni de Convenția din 1951, se
referă la ne returnarea acestora. În doctrină, principiul ne returnării
este astăzi considerat de unii autori ca având valoarea unei norme
cutumiare, constituind astfel o obligație generală, opozabilă tuturor
statelor.
În urma unor evenimente ca lovituri de stat, războaie civile ori
conflicte interstatale, tensiuni sau conflicte interetnice etc., un număr
tot mai mare de persoane sunt "împinse" dincolo de frontierele
naționale. Dintre acestea, din punctul de vedere al protecției, numai
un număr limitat poate beneficia de statutul instituit prin Convenția și
Protocolul privind refugiații: cei persecutați pe motive de rasă,
religie, naționalitate sau convingeri politice. În cazurile unui influx
larg de refugiați, statele nu se arată însă dispuse să aplice principiul
nereturnării, pe o bază permanentă. În această situație, pentru
refugiații care nu cad sub incidența regimului de protecție al
Convenției din 1951, practica de până acum a statelor relevă două
orientări care încearcă să îmbine, în mod flexibil, criteriul protecției
pe considerente umanitare și comandamentele politice ori economice
sau îngrădirile legislative ale diverselor state. Este vorba despre
„admiterea refugiaților pe o bază temporară‖ și cooperarea dintre
state în suportarea poverii influxului masiv de refugiați. De altfel, din
moment ce un segment important al masei refugiaților îl reprezintă
persoanele care și-au părăsit țara ca urmare a unor conflicte armate,
care, logic, nu pot dura la infinit, este de presupus că, odată cu
încheierea conflictelor respective, aceste persoane se vor întoarce în
țara de origine.
Admiterea refugiaților „pe o bază temporară‖ înseamnă acordarea
unui statut de „refugiat temporar‖, care poate fi apreciat ca o formulă
intermediară între celelalte două soluții extreme: ne returnarea și
acordarea de azil ori ne admiterea la graniță și repatrierea sau

48 reașezarea într-o altă țară. Conceput astfel, refugiul cu caracter
temporar a fost avut în vedere și de Comitetul Executiv al înaltului
Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați, care, în Concluziile
sale privind protecția internațională a refugiaților din 1977,
precizează că în cazul afluxului de persoane la scară largă, cele care
solicită azil trebuie să primească, în orice caz, cel puțin refugiul cu
caracter temporar.

TEME DE MEDITAȚIE PENTRU STUDENȚI:

1. Modul de dobîndire și pierdere a cetățeniei României.
2. Modul de dobîndire și pierdere a cetățeniei Italiei.
3. Modul de dobîndire și pierdere a cetățeniei Federației Ruse.
4. Statutul juridic al imigranților și emigranților.
5. Dreptul de azil.
6. Statutul, drepturile și libertățile femeii în statele cu religie
musulmană.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internațional public‖, Vol. I,
Chișinău, Tipografia „Reclama‖, 2001.
2. Balan O, Burian A, „Drept internațional public‖, Vol. II,
Chișinău, F.E.-P. ―Tipografia Centrală‖, 2003.
3. Geamănu G., „Drept internațional public‖, vol.1, ed. Didactică
și pedagogică, București, 1981.
4. Moca Gh, „Drept internațional public‖, vol.1, București, 1989.
5. Popescu D., Coman F., „Drept internațional public‖, ed. MI,
București, 1993.
6. Andronovici C., „Drept internațional public‖, ed. „Graphix‖,
Iași, 1993.
7. Niciu M., „Drept internațional public‖, ed. „Chemarea‖, Iași,
1993.
8. Diaconu I., „Curs de drept internațional public‖, ed. „Șansa‖,
București, 1993.
9. N Ecobescu., Duculescu V., „Drept internațional public‖, ed.
„Hyperion‖, București, 1993.

49 10. Miga -Beșteliu R., „Drept internațional public. Introducere în
dreptul internațional public‖, ed. „ALL. Educațional‖,
București, 1997.
11.D. Popescu, A. Năstase, „Drept internațional public‖, ed.
„Șansa‖, București, 1997.
12. Coman F, „Clauza națiunii cele mai favorizate‖, ed. „Scorpio
78‖, București, 1998.
13. Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova.
Monitorul oficial al R.Moldova Nr.12 din 3 noiembrie 1994.
14. Legea cu privirea la ieșirea și intrarea în Republica Moldova.
Monitorul oficial al R.Moldova. Nr.6. din 26 ianuarie 1995.
15. Legea cu privirea la cetățenia Republicii Moldova, adoptată la
5 iunie 1991.

50 TEMA 6: TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
PUBLIC

PLAN:
1. Noțiuni generale privind teritoriului de stat
2. Frontierele de stat și regimul de frontieră. Problema
modificărilor teritoriale
3. Regimul juridic de navigație pe fluviilor și canalele maritime
internaționale
4. Zone demilitarizate și neutralizate. Zone denuclearizate
5. Regimul juridic al zonelor polare

1. Noțiuni generale privind teritoriului de stat

Teritoriul din punct de vedere al regimului juridic se împarte în :
1. Teritoriul statelor care se află sub suveranitatea lor
2. Teritoriul cu regim internațional nesupuse suveranității
statelor
3. Teritoriul cu regim juridic combinat.
Teritoriul de stat reprezintă spațiul geografic în al cărui limite
statul își exercită suveranitatea deplină și exclusivă și este alcătuit
din suprafețe terestre, acvatice și aeriene. Teritoriul de stat reprezintă
una din premisele materiale naturale de existență a statului ca subiect
principal al dreptului internațional.
Teritorii cu regimuri internaționale nesupuse suveranității statelor
includ: zona internațională a spațiilor submarine, spațiul
extraatmosferic și corpurile cerești, marea liberă. La baza acestui
regim stă conceptul de res communis omnium ceia ce înseamnă
patrimoniul comun al întregii omeniri. Aceste spații sunt deschise
folosirii de către toate statele și popoarele în condiții de egalitate și în
scopuri pașnice.
Teritorii cu regimuri juridice combinate sunt acele spații asupra
cărora acționează în același timp normele dreptului internațional și
normele dreptului intern. Aceste teritorii cuprind:
a. Zona contiguă reprezintă fâșia adiacentă mării teritoriale care se
întinde în largul mării până la distanța de 24 mile marine
măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale.
b. Zona economică exclusivă este fâșia adiacentă mării teritoriale
care se întinde în largul mării pe o distanță de până la 200 mile

51 marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării
teritoriale.
c. Platoul continental reprezintă prelungirea naturală țărmului care
coboară în pantă ușoară sub apele mării până la marginea
continentală unde adâncimea este de 150-200 m dincolo de care
începe panta continentală și marile adâncimi.
Din punct de vedere juridic platoul continental reprezintă fundul
mărilor și oceanelor, subsolul acestuia dincolo de limita exterioară a
mării teritoriale, în larg până la o distanță de 200 mile marine
măsurate de la linia de bază de la care se măsoară lățimea mării
teritoriale.
Teritoriul de stat este alcătuit din spațiul geografic ce cuprinde
suprafețele terestre, acvatice și aeriene asupra căruia statul își
exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă. Teritoriul unui stat
constituie una din premisele materiale care condiționează existența
statului. În determinarea naturii juridice a teritoriului în dreptul
internațional este important să se pornească de la argumentele:
a. Spațiul exercitării puterii suverane a statului
b. Spațiul exercitării puterii suverane a poporului
c. Obiectul suveranității asupra resurselor și bogățiilor naturale.
Spațiul terestru cuprinde partea de uscat și poate fi format dintr –
o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărțite de ape
maritime care formează un stat arhipelag.
Spațiul acvatic al statului se compune din apele interioare și
marea teritorială. Apele interioare cuprind râurile, fluviile, canalele,
lacurile și mările care se află în întregime pe teritoriul aceluiași stat.
În afară de cele situate în întregime pe teritoriul unui stat există și
cursuri de apă care formează frontiera de stat dintre două sau mai
multe state și cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe
state.
Apele golfurilor și băilor sunt considerate ape interioare ale unui
stat până la linia de demarcație trasă la intrarea sau în interiorul băii
acolo unde distanța dintre țărmurile opuse nu depășește 24 de mile
marine. Apele portului sunt considerate ape interioare până la linia
care unește instalațiile permanente făcând parte integrantă din
sistemul portuar și care înaintează cel mai mult în larg. Statutul
navelor și echipajelor lor în porturilor străine se stabilește prin legile
și regulamentele statului riveran. Acest statut diferă după cum nava
este militară, comercială sau de stat.

52 Navele militare sunt cele care fac parte din forțele armate ale
unui stat și poartă semnele exterioare distincte ale acestui stat și se
află sub comanda unui ofițer de marină și ale căror echipaje sunt
supuse regulilor disciplinei militare a acestui stat. Navele militare
aflate într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicție penală
și civilă. Ele nu pot fi percheziționate, sechestrate sau confiscate de
statul riveran.
Navele comerciale sunt cele care aparțin unui stat fie unor
persoane fizice sau juridice care efectuează transporturi de mărfuri
sau de pasageri ori exploatează resursele maritime. Navele
comerciale aflate într-un port străin sunt supuse unei duble
jurisdicție: a statului de pavilion și a statului riveran.
Navele de stat destinate unor scopuri, ne comerciale sunt navele
de cercetare științifică, de poștă, de control sanitar, vamal, pentru
salvarea naufragiaților. În caz de forță majoră accesul în porturi este
admis tuturor categoriilor de nave fără autorizație prealabilă.
Marea teritorială este partea apele mării sau oceanului de-a
lungul țărmului unui stat cuprinsă între linia de bază și linia
exterioară a ei și care se află sub suveranitatea statului riveran. În
limitele mării sale teritoriale statul riveran exercită toate atribuțiile
care decurg din deplina sa suveranitate cu privire la dreptul de
pescuit, de exploatare a tuturor resurselor naturale existente,
reglementarea navigației, aplicarea măsurilor de garantare a
securității teritoriului sau dreptul de control vamal și sanitar de
cercetare științifică și de protecție a mediului înconjurător.
Spațiul aerian al statului este constituit din coloana de aer situată
deasupra solului și a spațiului acvatic al statului fiind delimitat
orizontal prin frontierele terestre, fluviale sau maritime, vertical până
la limita interioară a spațiului extraatmosferic. Conferința
internațională de la Chicago din 1944 în cadrul căreia s-a adoptat
Convenția referitoare la aviația internațională recunoaște statelor
suveranitatea completă și exclusivă asupra spațiului aerian deasupra
teritoriului său.

2. Frontierele de stat și regimul de frontieră. Problema
modificărilor teritoriale

Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat și pe apă teritoriul
de stat de teritoriul statelor vecine iar în plan vertical delimitează

53 spațiul aerian și subsolul de spațiul aerian și subsolul statelor vecine.
Teritoriul de stat este delimitat prin frontiere în interiorul căruia
statul își exercită deplina sa suveranitate. Frontierele statului sunt
inviolabile. Respectul reciproc al frontierelor și obligația statelor de a
rezolva pe cale pașnică litigiile privind frontierele constituie un
element esențial al principiului integrității teritoriale consacrat în
dreptul internațional.
Putem clasifica frontierele de stat după mai multe criterii:
1. După natura lor:
a. Naturale care se stabilesc ținându -se seama de anumite
particularități geografice munți, văi, râuri, litoralul mărilor.
b. Geometrice care sunt linii mai mult sau mai puțin drepte care
despart teritoriile statelor.
c. Astronomice la stabilirea cărora sunt folosite paralele sau
meridiane.
2. După elementele componente ale teritoriului avem :
a. Terestre care dispar uscatul dintre două sau mai multe state.
b. Fluviale separă în două părți apele unui fluviu situat între
teritoriile a două state.
c. Maritime reprezintă liniile exterioare ale mării teritoriale
stabilite de state prin acte unilaterale sau pe bază convențională
cu statele vecine.
d. Aeriene separă spațiile aeriene ale statelor prin linii
perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau
acvatice în sus până la limita interioară a spațiului cosmic. În
plan juridic frontierele se stabilesc prin acorduri încheiate între
statele vecine. Fixarea frontierelor se face prin două operațiuni
distincte:delimitarea și demarcarea.
Delimitarea este o operațiune politică și juridică care constă în
identificarea direcției principale și descrierea amănunțită în cuprinsul
tratatului încheiat în scopul stabilirii frontierei, a traseului acestuia.
Demarcarea este operațiunea propriu -zisă de stabilire pe teren a
celor convenite în textul tratatului. Regimul juridic al frontierei de
stat a Republicii Moldova este stabilit prin Legea privind frontiera de
stat a Republicii Moldova care reglementează:
a. Modul de trasare și de marcare a frontierei de stat.
b. Zona de frontieră.
c. Paza frontierei de stat.

54 d. Condițiile în care se face trecerea peste frontieră a persoanelor,
mijloacelor de transport, mărfurilor și a altor bunuri.
e. Condițiile în care se pot practica anumite activități pescuit,
recoltarea produselor lemiculoase.
f. Împuternicirile organelor puterii de stat și administrației de stat
în domeniul pazei de stat.
Modificările teritoriale ale statelor este admisă de dreptul
internațional contemporan în baza respectării principiului dreptului
popoarelor de a dispune de ele și numai prin mijloace pașnice. În
trecut modificările teritoriale erau concepute în contextul expansiunii
și al cuceririlor dominante în raporturile internaționale sau erau
bazate pe transpunerea în dreptul internațional a unor instituții de
drept ce facilitau transmiterea de teritorii prin vânzarea – cumpărarea,
donații, arendă. Orice modificare teritorială în raporturile dintre state
se desfășoară cu acordul liber exprimat al statelor și în interesul
poporului. În trecut au existat situații de ocupație originară ca fiind o
modalitate prin care teritorii din America, Africa, Asia erau alipite la
imperiile coloniale. Alt mod de modificare a teritoriului este cesiunea
de teritoriu ce reprezintă trecerea unui teritoriu din suveranitatea unui
stat în suveranitatea altui stat. Modalitatea de exprimare și consultare
a populației ce locuiește pe teritoriul care va fi transmis se face prin
două forme:
a)Printr -o hotărâre a organului legislativ suprem
b)Prin consultarea directă a populației.

3. Regimul juridic de navigație pe fluviilor și canalele
maritime internaționale

Fluviilor internaționale sunt apele curgătoare care traversează sau
separă teritoriile a două state sau mai multe state și sunt navigabile
până la vărsarea lor în mare sau ocean. Fluviile prezintă interes
pentru comunicațiile dintre state cât și pentru folosirea apelor lor în
scopuri industriale, pentru agricultură și în domeniul energetic. Până
în prezent nu au fost create reglementări internaționale generale care
să stabilească principii și norme aplicabile navigației și folosirii
tuturor fluviilor internaționale. Congresul de la Viena din 1815 a
fondat pentru prima dată principiile generale ale regimului de
navigație pe fluviile internaționale europene. Congresul de la Berlin

55 din 1885 a instituit libertatea de navigație pe fluviile Congo și Niger.
Din reglementările adoptate în convenție decurg regulile:
 Fiecare stat este suveran asupra porțiunii din aceste fluvii care se
află pe teritoriul său.
 În privința navigației se aplică principiul liberei navigației.
 În virtutea suveranității numai statele riverane prin acordul lor
reglementează navigația pe fluvii.
 În timp de pace navele comerciale ale tuturor țărilor -în
conformitate cu reglementările internaționale -se bucură de deplină
libertate de navigație pe fluvii.
 Statele riverane au obligația de a menține fluviul în stare de
navigație, au dreptul de a percepe taxe în cuantumul necesar
efectuării lucrărilor de întreținere și amenajare, de control sanitar și
vamal.
 Pentru fluviile internaționale se formează comisii internaționale
alcătuite din reprezentanții statelor riverane.
După cel de al II război mondial au apărut noi concepții și teorii
cu privire la utilizarea fluviilor internaționale. Una din aceste teorii
este ―utilizarea echitabilă‖ care a fost dezvoltată de Asociația de
Drept Internațional în Regulile de la Helsinki din 1966. Conform
acestor reguli statele riverane au dreptul de navigație pe tot fluviul și
pot acorda acest drept și navelor statelor neriverane. Regulile poartă
un caracter convențional și nu sunt obligatorii pentru state dar
prevederile acestora reprezintă o tendință de dezvoltare a dreptului
internațional fluvial.
Regimul navigație pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o
însemnătate deosebită pentru statele riverane în scopul participării
acestora la comerțul și cooperarea internațională. La congresul de la
Viena din 1815 Dunărea a fost recunoscută drept fluviu internațional
însă prin victoria Rusiei aspra Turciei, Rusia preia controlul asupra
Dunării. Prin tratatul de la Paris din 1856 s-a instituit principiul
libertății de navigație și Comisia Europeană a Dunării. La început
comisia avea sarcini tehnice mai apoi elabora reguli de navigație,
stabilea taxe. O etapă nouă în stabilirea regimului Dunării a fost
marcată de Conferința de la Paris 1921.Regimul actual al navigației
pe Dunăre este reglementat prin Convenția de la Belgrad din 1948.
Navigația pe Dunăre este liberă pentru cetățenii, navele
comerciale și mărfurile tuturor statelor în condiții de egalitate.

56 Navele militare pot naviga pe Dunăre numai în porțiunea teritoriului
statului iar în afara acestuia la înțelegerea părților. Stabilirea regulilor
de navigație pe Dunăre, supravegherea fluvială, sanitară și
polițienească precum și efectuarea lucrărilor hidrotehnice menținerii
fluviului în stare de navigație intră în competența statelor riverane.
În vederea coordonării activității privind navigația pe Dunăre
precum și alte activități convenția de la Belgrad a prevăzut înființarea
a două tipuri de organe:
1. Comisia Dunării -organ cu competență generală
2. Administrațiile fluviale speciale -cu competență limitată în anumite
sectoare de pe fluviu. Atribuțiile Comisiei Dunării sunt de
coordonare și recomandare, consultare. Utilizarea apelor Dunării în
alte scopuri decât navigația este reglementată prin acorduri
încheiate între statele riverane. Ex. Porțile de Fier între Iugoslavia –
România încheiat în 1976.
În 1985 la București a fost adoptată Declarația statelor dunărene
în materie de gospodărire și protecție apelor fluviului contra poluării.
Această declarație are drept scop prevenirea poluării și folosirea
rațională a apelor fluviului. În 1994 la Sofia a fost semnată
Convenția privind cooperarea pot fi împărțite pentru protecția și
utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Această convenție prevede
gospodărirea durabilă și echitabilă a apelor fluviului, măsuri de
reducere a poluării, protecția mediului acvatic, utilizarea durabilă
pentru alimentarea cu apă potabilă industrială și pentru irigații.

4. Zone demilitarizate și neutralizate. Zone denuclearizate

Canalele maritime sunt căi artificiale constituite în scopul de a
spori posibilitatea de comunicare între zonele maritime oceanice.
Canalele situate pe teritoriul unui singur stat au același regim ca și
ansamblu teritoriului. Din punct de vedere al importanței și
amplasării canalurilor pot fi împărțite ca fiind de importanță
națională sau internațională. Canalul devine internațional când este
constituit pentru a fi deschis libertății de navigație tuturor statelor
fără discriminare unilaterală a statului riveran. Un asemenea regim
internațional îl au:Canalul Suiez, Canalul Panama, Canalul Kiel.
Canalul Suiez este cel mai important canal care face legătura
dintre Marea Mediterană, Marea Roșie și Oceanul Indian. Acest
canal a fost construit în sec XIX pe teritoriul Egiptului, are o lungime

57 de 160 km este deschis atât în timp de pace cât și în timp de război
navelor comerciale și de război indiferent de pavilion. În caz de
război beligeranții sunt obligați să nu angajeze ostilități pe canal sau
să împiedice libera circulație a navelor. Regimul său juridic a fost
stabilit prin Convenția din 1888 de la Constantinopol prin această
convenție Egiptul s-a angajat să respecte prevederile ei, să fixeze
taxe echivalente celor prevăzute în convenție și să efectueze lucrări
de întreținere exploatare, perfecționare și administrare a canalului.
Canalul Panama este navigabil pe o distanță de 80 km ce leagă
Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific. El a fost construit la sfârșitul
sec XIX. Regimul său juridic este stabilit prin convenții bilaterale
încheiate între Anglia și SUA și Panama. În 1901 Marea Britanie se
vede silită să cedeze SUA dreptul exclusiv de a asigura controlul
canalului. În privința canalului s-a stabilit un regim juridic care
permitea libera navigație a navelor militare și civile ale tuturor
statelor, neutralizarea canalului dar nu și demilitarizarea acestuia.
SUA menține în zonă baze militare în acest context se evidențiază
lupta poporului panamez pentru restituirea către statul Panama a
teritoriului concesionat de SUA. Cât privește conducerea și
administrarea canalului acesta este asigurat de un sistem mixt
panamez -american care a durat până în 1999 ca mai apoi să-i
aparțină Panamei.
Canalul Kiel are o lungime de 98 km a făcut parte până în 1918
din apele interioare ale Germaniei. El face legătura dintre Marea
Nordului cu Marea Baltică. Regimul juridic al acestui canal este
reglementat de tratatul de la Versaille 1918 care stabilește regimul
liberei navigații pe acest canal. Negocierile care au avut loc între
Germania și Anglia, Franța și Italia s-au soldat cu un eșec, cazul este
adus în fața Curții Permanente de Justiție a Ligii Națiunii. Curtea a
decis canalul Kiel a încetat să fie o cale navigabilă interioară a
Germaniei și în consecință el a devenit un curs de apă internațional
deschis vaselor militare și civile aparținând tuturor statelor. În 1936
Germania a denunțat tratatul de la Versaille și a interzis accesul liber
al vaselor de război străine pe canal care și-a recăpătat statutul de apă
interioară germană. După 1945 dobândește regim internațional.
Dreptul aerian s-a dezvoltat după 1900 când a apărut necesitatea
reglementării navigației aeriene. Sub aspect juridic în dimensiunea
orizontală distingem spațiu supus suveranității naționale a statului
deasupra căruia se află și restul spațiului care se află deasupra

58 zonelor maritime arctica și Antarctica. În dimensiunea verticală
spațiul aerian supus suveranității naționale nu a fost până în prezent
delimitat pe bază de tratat internațional față de spațiul
extraatmosferic nesupus suveranității nici unui stat, dar se consideră
că limita dintre ele s-ar situa la 100-110km deasupra nivelului mării.
După primul război mondial a triumfat definitiv principiul
suveranității statului asupra spațiului aerian reprezentând coloana de
aer cuprinsă în limitele frontierelor sale, până la limita interioară a
spațiului cosmic. Acest principiu a fost instituit prin convenția de la
Paris din 1919 și Convenția de la Chicago din 1944 referitoare la
aviația civilă internațională. Suveranitatea fiecărui stat asupra
spațiului aerian nu exclude ci presupune colaborarea bi sau
multilaterală în vederea reglementării navigației și transporturilor
civile aeriene. În această privință Convenția de la Chicago face
distincție între:
1) Servicii aeriene internaționale regulate.
2)Servicii aeriene internaționale neregulate.
Aeronavele care sunt angajate în astfel de servicii neregulate au
dreptul de a pătrunde fără o autorizație prealabilă pe teritoriul
oricărui stat contractant de al traversa în tranzit sau de a cere o
aterizare. În vederea realizării cooperării internaționale în problema
navigației civile aeriene au fost semnate acorduri multilaterale:
a) Acordul cu privire la tranzitul serviciului aerian.
b) Acordul cu privire la transportul aerian internațional.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pasagerilor mărfurilor în
transportul aerian este reglementat de Convenția de la Varșovia din
1929.

5. Regimul juridic al zonelor polare

Practica internațională a statelor cunoaște numeroase tratate
internaționale prin care ele au stabilit anumite statute speciale pentru
anumite zone teritoriale. Regimurile juridice internaționale ale
acestor zone au caracter diferit: de demilitarizare, de denuclearizare
și de neutralitate. Regimul de demilitarizare reprezintă statutul
juridic internațional aplicabil unei zone statut convenit de către state
în baza unui acord sau tratat prin care se instituie drepturi și obligații
de natură a interzice total sau parțial existența armamentelor,
instalațiilor militare precum și staționarea unor trupe militare a

59 oricărui stat. Sub aspect teritorial demilitarizarea poate cuprinde o
parte din teritoriul de obicei în zonele de frontieră sau se poate
extinde la zone mai mari ale teritoriului ori chiar tot teritoriul de stat.
Din punct de vedere al conținutului demilitarizarea poate fi de două
feluri:
1. Totală deplină atunci când se prevăd obligații și măsuri de
distrugere a tuturor fortificațiilor, tipurilor de armament și
înlăturarea forțelor armate cu excepția celor de păstrare a ordinii
publice.
2. Limitată parțial este atunci când se permite menținerea unor
fortificații sau forțe armate reduse.
Demilitarizarea este cunoscută încă din sec.XVII -XVIII. Ex. Prin
Convenția de la Paris din 1856 Rusia a fost obligată să demilitarizeze
malurile Mării Negre. Prin acordul de la Posdam 1945 s-a hotărât
totala demilitarizare a Germaniei. Statutul de demilitarizare cuprinde
de regulă și obligația de neutralitate ceia ce înseamnă că zona
respectivă niciodată nu va fi transformată într-o zonă de război.
Regimul de neutralizare reprezintă statutul juridic internațional
aplicabil unei zone, statut convenit între state în baza unui acord sau
tratat de natură a interzice desfășurarea de operațiuni militare pe
teritoriul acelui stat sau al transforma într-o bază militară sau teatru
de război. Neutralitatea poate fi permanentă atât pe timp de pace cât
și de război și temporară numai în timpul unui conflict armat.
Neutralitatea permanentă este aplicată în special unor căi maritime
internaționale cum ar fi canalele maritime și strâmtorile cu regim
juridic internaționale. Neutralitatea temporară este dispusă prin
prevederile Convenției de la Geneva referitoare la protecția
persoanelor civile în timp de război. Zonele demilitarizate și
neutralizate ale acestor zone s-au cristalizat în dreptul internațional și
în practica statelor cu scopul de a preveni declanșarea unui război
sau extinderea operațiunilor militare pe un teritoriul determinat.
Denuclearizarea este o instituție relativ nouă a dreptului
internațional ce caracterizează tendința statelor de eliminare a
armelor nucleare precum și de a evita sau restrânge posibilitatea
folosirii armamentului nuclear în anumite regiuni. Regimul juridic al
acestor zone este aplicabil unor spații mai întinse care cuprind fie
teritoriul unui stat fie continente întregi. În temeiul acestui regim
statele respective au obligația de a nu folosi și experimenta arme

60 nucleare în zona respectivă și de a nu ataca sau amenința cu
asemenea arme teritorii întregi.
Regimul juridic este prevăzut prin tratatele internaționale precum
și reglementări de ordin intern. Ex. Tratatul de la Washington din
1967 care interzicea experimentele pe lună. În practica statelor
regimul de zonă denuclearizată a fost instituit pe două căi:
– includerea unui asemenea regim în cuprinsul unor tratate
care stabilesc regimul general al unor teritorii
– încheierea unor tratate speciale de interzicere a amplasării
armelor nucleare.
Statele care fac parte din zona denuclearizată vor trebui să-și
asume următoarele obligații: să nu experimenteze, să nu dezvolte, să
nu producă arme nucleare fie direct fie indirect, să nu acționeze, să
nu posede, să nu primească sub orice formă arme nucleare, să
prevină, să interzică instalarea, amplasarea, stocarea armelor
nucleare aflate sub controlul statelor din afara zonei, să prevină, să
interzică tranzitarea armelor nucleare prin zonă.
Statele incluse în zona denuclearizată au dreptul de a folosi
energia nucleară în scopuri pașnice în condiții de securitate. În
practica internațională s-au formulat anumite principii cu privire la
crearea zonelor denuclearizate:
1) Inițiativa creării unei zone libere de arme nucleare trebuie să
emane de la statele din regiunea interesată, iar participarea să se
facă pe bază voluntară.
2) Angajamentele referitoare la zonele denuclearizate trebuie să se
asigure că acestea vor rămâne efectiv libere de arme nucleare.
3) Obligația privind stabilirea zonei poate fi asumată de grupuri mai
mari de state sau de grupuri mai restrînse. Statele posesoare de
arme nucleare trebuie să se angajeze să nu folosească, să amenințe
cu folosirea armelor nucleare a statelor.
Arctica este teritoriul Polului Nord cu o suprafață totală de 27
mln km format din 2/3suprafață acvatică și 1/3 suprafață terestră.
Pentru delimitarea zonelor polare a fost propusă linia geografică și
astronomică a cercurilor polare, a ghețarilor și dispariției vegetației.
Arctica prezintă interes atât din punct de vedere științific cât și din
punct de vedere strategic întrucât este bogată în resurse naturale.
Arcticii pentru delimitarea zonelor polare i s-a aplicat teoria
sectoarelor sau zonelor de atracție. Această teorie a fost dezvoltată
încă din 1918 de juristul rus V. Lakhtin. Potrivit acestei teorii statele

61 riverane Oceanului Înghețat de Nord sunt suverane asupra tuturor
pământurilor cuprinse într-un triunghi ce are ca bază coasta, ca vârf
Polul Nord și ca laturi meridianele care trec prin extremitățile de vest
și de est ale coastei. Astfel aceste teorii le-ar reveni SUA, Rusiei,
Canadei, Danemarcei ȘI Norvegiei. Împărțirea arcticii conform
acestei teorii nu este unanim acceptată de către statele riverane.
Astfel în 1996 la reuniunea statelor (Danemarca, Islanda, Canada,
Norvegia, Rusia, SUA, Finlanda și Suedia) au semnat la Otawa
Declarația despre formarea unui consiliu arctic, o nouă organizație
regională care are scopul de a realiza colaborarea și a coordona
activitățile statelor în regiunea dată de a efectua controlul și a
coordona programele ecologice și a răspândi informații despre
antarctica.
Antarctida este o regiune polară de sud cu o suprafață de 14 mln
km situată între Africa de Sud, America de Sud, Australia și Noua
Zeelandă. Odată descoperită Antartida și zăcămintele sale în subsolul
său interesul față de ea a crescut, multe dintre statele lumii au
încercat să acapareze aceste teritorii. În 1959 prin tratatul de la
Washington s-a stabilit regimul juridic internațional al Antartidei.
Prin acest tratat s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare,
neutralizare și denuclearizare. Tratatul stipulează folosirea Antartidei
exclusiv în scopuri pașnice și prevede că: Sunt interzise orice măsuri
cu caracter militar, cum ar fi crearea de baze militare și de fortificații,
efectuarea de manevre militare precum și experimentarea oricăror
tipuri de arme.
Tratatul prevede libertatea cercetărilor științifice și colaborarea
statelor în acest domeniu. În ceia ce privește colaborarea statelor
tratatul stipulează schimbul de informații, de personal științific între
expedițiile statelor precum și între stațiile create de ele în Antartida și
de rezultatele științifice.
Prevederile tratatului nu se pronunță asupra pretențiilor de
suveranitate teritorială în Antartida. Atâta timp cât tratatul este în
vigoare nici un stat nu are dreptul de a înainta noi pretenții asupra
Antartidei. În scopul de a respecta tratatul s-a creat un nou sistem de
control și inspecție reciprocă care se realizează prin observatorii
desemnați de reprezentanții statelor părți la tratat. În ceia ce privește
protecția mediului și regimului resurselor minerale în iunie 1988 a
fost adoptată Convenția privind reglementarea activităților asupra
resurselor minerale din Antartida. Obiectul convenției este

62 interzicerea acelor activități care ar cauza daune mediului sau
ecosistemelor Antartidei sau ar afecta climatul la nivel global sau
regional. În octombrie 1991 statele părți la tratatul cu privire la
Antartida au semnat la Madrid Protocolul asupra protecției mediului
în această zonă protocol care interzice prospectarea și mineritul pe o
perioadă de 50 de ani în Antartida. Problema Antartidei este pusă pe
ordinea de zi a Adunării Generale a ONU.

TEME DE MEDITAȚIE PENTRU STUDENȚI:

1. Probleme frontierei de stat a Republicii Moldova în raport cu
statele vecine(România și Ucraina)
2. Regimul jiridic al spațiului aerian al unui stat.
3. Regimul juridic de navigație pe fluviul Dunărea.
4. Navigația pe strîmtorile Gibraltar, Magelan, Bosfor și
Dardanele.
5. Demilitarizarea și denuclearizarea canalelor, fluviilor și altor
zone ce constituie patrimoniu comun al întregii omeniri.

Bibliografia :

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internațional public‖, Vol. I,
Chișinău, Tipografia „Reclama‖, 2001.
2. Geamănu G., „Drept internațional public‖, vol.1, ed. Didactică
și pedagogică, București, 1981.
3. Moca Gh., „Drept internațional public‖, București, 1989.
4. Popescu D., Coman F., „Drept internațional public‖, ed. MI,
București, 1993.
5. Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internațional public‖, ed.
„Hyperion‖, București, 1993.
6. Diaconu I., „Curs de drept internațional public‖, ed. „Șansa‖,
București, 1993.
7. Andronovici C., „Drept internațional public‖, ed. „Graphix‖,
Iași, 1993.
8. Niciu M., „Drept internațional public‖, ed. „Chemarea‖, Iași,
1993.
9. Popescu D., Năstase A., „Drept internațional public‖, ed.
„Șansa‖, București, 1997.

63 10. Miga -Beșteliu R., „Drept internațional public. Introducere în
dreptul internațional public‖, ed. „ALL‖, București, 1997.
11. Dicționar de drept internațional public, coordonator: dr. Ionel
Cloșcă, ed. Științifică și enciclopedică, București, 1982.
12. Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova.
Monitorul oficial al R.Moldova Nr.12 din 3 noiembrie 1994.

64 TEMA 7: PRINCIPIILE JURIDICE GENERALE ALE
SPAȚIULUI EXTRAATMOSFERIC
PLAN:
1. Noțiuni generale privind spațiul extraatmosferic.
2. Principiile spațiului extraatmosferic:
 Principiul liberei explorări și utilizării spațiului de către
toate statele în condiții de egalitate.
 Principiul ne apropierii a vreunei părți a spațiului
extraterestru.
 Principiul folosirii și utilizării spațiului extraterestru în
scopuri pașnice și în interesul întregii omeniri.
3. Jurisdicția și controlul asupra personalului și obiectelor
spațiale:
 Statutul juridic al astronauților.
 Înmatricularea obiectelor lansate în spațiu cosmic.
Răspunderea internațională pentru daunele cauzate de
obiectele lansate în spațiu.
 Principiul privind teledetecția prin satelit.

1. Noțiuni generale privind spațiul extraatmosferic

Anul 1957 este socotit ca an de referință a începutului explorării
spațiului cosmic prin lansarea primului satelit la 4 octombrie.
Aceasta a marcat necesitatea elaborării unor principii și norme pentru
a reglementa regimul juridic al spațiului cosmic și al activităților
spațiale. Însă de la începutul erei spațiale s-a stabilit că statele nu pot
dispune de o libertate absolută neîngrădită de acțiune în spațiul
cosmic și că aceasta nu poate fi supus suveranității naționale.
În 1958 Adunarea Generală a ONU creează un comitet special
pentru utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic. Până în 1963 o
serie de rezoluții ale Adunării Generale a ONU au dus la formarea
principiilor generale și speciale ale spațiului extraatmosferic. Astfel
apare dreptul internațional spațial care are ca obiect de reglementare
regimul juridic asupra spațiului extraterestru, asupra lunii și altor
corpuri cerești și relațiile dintre state în vederea explorării și utilizării
spațiului extraatmosferic.
În 1967 a fost adoptat tratatul cu privire la principiile ce trebuie
respectate în materie de exploatare și utilizare a spațiului

65 extraatmosferic. Se prevede că luna și celelalte corpuri cerești nu pot
face obiectul apropierii naționale prin proclamarea de suveranitate,
nici prin utilizarea sau ocupație ori alt mijloc. Explorarea și utilizarea
trebuie să fie făcute în beneficiul și interesul tuturor statelor. Accesul
la toate corpurile cerești este liber, iar libertatea de cercetare
științifică, cooperarea internațională trebuie să fie înlesnite și
încurajate.
În 1968 se încheie Acordul cu privire la salvarea astronauților și
la întoarcerea lor și obiectelor lansate în spațiu. Sunt incluse
prevederi referitoare la accidentele, situații periculoase și aterizări
forțate, acordarea de asistență personalului și măsuri pentru
întoarcerea astronauților în statul căruia îi aparțin. În 1971 se încheie
Convenția privind răspunderea internațională pentru daunele cauzate
de obiectele spațiale, iar mai apoi în 1975 a fost adoptată Convenția
privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiu.

2. Principiile spațiului extraatmosferic

Principiul utilizării în scopuri pașnice a spațiului inclusiv luna și
alte corpuri cerești a fost consacrat în art. 3 al tratatului spațial unde
se prevede că părțile vor desfășura activitățile de explorare și
folosirea spațiului extraatmosferic, luna și celelalte corpuri cerești în
conformitate cu dreptul internațional inclusiv Carta ONU în interesul
menținerii păcii internaționale. Statele se obligă de a nu pune pe
orbita circumterestră nici un obiect purtător de arme nucleare sau alte
arme de distrugere în masă și de a nu instala astfel de arme pe
corpuri cerești, iar luna și celelalte corpuri vor fi utilizate în scopuri
pașnice și pe acestea se interzice amenajarea de baze și instalații
militare și executarea de manevre militare. Teritoriul spațial este
supus unui regim de denuclearizare și demilitarizare. Explorare,
utilizarea și cercetarea științifică a spațiului și a corpurilor cerești
sunt libere pentru toate statele lumii în condiții de egalitate și aceste
activități trebuie efectuate spre binele tuturor statelor. Luna și
celelalte corpuri cerești sunt considerate ca patrimoniu comun al
omenirii care în momentul când explorarea va fi posibilă vor fi
supuse unui regim internațional.
Acest principiu rezidă în esență în accesul egal indiferent de
gradul de dezvoltare economică, științifică, mărime sau poziție
geografică al tuturor statelor la activitățile spațiale. În acest sens

66 statele pot să amplaseze vehicolele lor pe lună și celelalte corpuri
cerești și să le lanseze de aici pe orbita circumterestră. Ele pot plasa
personalul lor, instalații, echipamente spațiale în orice punct al
suprafeței și sub suprafeței lunii și celorlalte corpuri cerești. Spațiul
extraatmosferic inclusiv luna și celelalte corpuri nu pot face obiectul
de apropiere națională prin proclamarea suveranității asupra acestora
nici prin folosirea, ocuparea și nici prin alte mijloace de către un stat
sau un grup de state a suprafețelor și subsolul corpurilor cerești. Ele
nu pot forma obiectul suveranității statelor și respectiv proprietatea
acestora, a organizațiilor internaționale guvernamentale sau ne
guvernamentale a organizațiilor naționale și a persoanelor fizice.
Instalarea unor echipamente, instalații pe suprafața corpurilor cerești
nu echivalează cu constituire dreptului de proprietate. Potrivit acestui
principiu se interzice transferul, vânzarea – cumpărarea sau orice altă
tranzacție cu titlu oneros sau gratuit între state, organizații
internaționale a unor porțiuni din solul și subsolul corpurilor cerești.

3. Jurisdicția și controlul asupra personalului și obiectelor
spațiale

Jurisdicția și controlul asupra personalului și obiectelor spațiale
prevede că statele sunt obligate să se călăuzească după principiul
cooperării și asistenței reciproce ținând seama de interesele
corespunzătoare ale celorlalte state. Toate statele trebuie să
coopereze în domeniul cercetării științifice în spațiul extraatmosferic.
Jurisdicția și controlul asupra personalului și obiectelor spațiale
aparțin statului de lansare în al cărui regim este înregistrat obiectul
spațial, cât timp acesta se află în spațiu, pe corpurile cerești sau revin
pe pământ. Dacă lansarea a fost făcută de două sau mai multe state
jurisdicția îi revine statului de înmatriculare sau aceluia care a fost
desemnat prin acord. Potrivit tratatului spațial astronauții trebuie
considerați ca trimiși ai omenirii în spațiul cosmic, iar statele sunt
obligate să le acorde toată asistența posibilă în caz de accident, în caz
de pericol sau aterizare forțată. În cazul unei astfel de aterizări
întoarcerea astronauților către statul lor va trebui efectuată de îndată
și în deplină securitate. La rândul lor astronauții care se găsesc în
exercițiul activității lor în spațiu cosmic sau pe corpurile cerești vor
acorda întreaga asistență posibilă astronauților altor state. Toate
aceste prevederi sunt reglementate de tratatul spațial din 1967.

67 Din principiul jurisdicției și controlul statului de lansare rezultă și
principiul răspunderii unde statele sunt responsabile pe plan
internațional pentru daunele cauzate unui alt stat sau persoanelor
fizice și juridice de obiectele spațiale lansate de ele sau de părțile lor
componente indiferent dacă aceste daune se produc pe pământ, în
aer, sau în spațiul cosmic. Potrivit reglementărilor internaționale este
necesară înmatricularea tuturor obiectelor lansate în spațiu pentru
operațiunile de securitate și reglementarea tarifului pentru
soluționarea problemei daunelor cauzate de acestea unui stat sau
organizație internațională și evitarea într-o oarecare măsură a
curselor înarmării precum și informarea celorlalte state în privința
existenței unor sateliți folosiți pentru teledetecția transmisiunii de
televiziune, de date meteorologice, pentru servicii de salvare pe mare
și a altor activități comerciale. În conformitate cu Convenția din
1975 privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiu statul de
lansare are obligația de a înregistra într-un registru național special
orice obiect spațial lansat în spațiu și obligația de a comunica
secretarului general al ONU informațiile necesare pentru
identificarea acestuia și a activităților pe care le desfășoară.
Teledetecția este o metodă prin care se poate determina natura și
starea resurselor naturale, elementelor naturale ale mediului
înconjurător al pământului prin observații și măsurări făcute de pe
obiectele spațiale. Comitetul speciale al ONU pentru utilizarea
pașnică a spațiului atmosferic a creat în 1971 un grup de lucru
special privind teledetecția prin obiecte spațiale. Teledetecțiile se
efectuează prin sateliții unui stat cu o tehnologie avansată asupra
teritoriilor altor state care nu au posibilitatea să o efectueze și constă
în stabilirea bogățiilor subsolului altor state. În așa caz statul supus
teledetecției va avea acces la informația analizată privind teritoriul de
sub jurisdicția sa, informație aflată în posesii egale. Cunoaștem o
serie de organizații în materia dreptului spațial: ONU, Uniunea
Internațională privind teledetecția, Institutul Internațional de drept
spațial precum și o serie de organizații ne guvernamentale.

TEME DE MEDITAȚIE PENTRU STUDENȚI:

1. Organizațiile internaționale și dreptul internațional cosmic.
2. Răspunderea internațională pentru daune cauzate de obiecte lansate
în spațiul cosmic.

68 3. Naționalitatea aeronavelor și înmatricularea lor.
4. Reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securități aviație civile.
5. Protecția mediului în activitatea de exploatare a atmosferei și
cosmosului.

Bibilografia:

1. Balan Oleg, Burian Alexandru, „Drept internațional public‖, Vol.
II, Chișinău, F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2003.
2. Burian A., Regimul de drept al spațiului cosmic // ‖Revista
Națională de Drept‖, 2002, nr. 3, p. 30-37.
3. Burian A., Regimul de drept al spațiului cosmic și reglementarea
activităților spațiale // ‖Revista Națională de Drept‖, 2002, nr. 6, p.
41-47.
4. Bolintineanu A., Considerații asupra regimului juridic al spațiului
cosmic în lumina principiilor generale ale dreptului internațional //
„Studii juridice‖, București, 1959.
5. Popescu D., Răspunderea internațională în domeniul dreptului
extraatmosferic // „Studii de drept românesc‖, nr. 3, 1996.
6. Niciu M., Cucerirea cosmosului și progresul omenirii, Cluj-
Napoca, Edit. „Dacia‖, 1978.
7. Niciu M., Introducere în dreptul internațional spațial, Craiova,
1992. Niciu M., Drept cosmic, Iași, 1994.
8. Andronovici C., Dreptul internațional și cosmosul, lași, Edit.
―Junimea‖, 1981.
9. Miga -Beșteliu R., Drept internațional. Introducere în dreptul
internațional public, București, ALL, 1997.
10. Международное космическое право. Учебник./Отв. ред.
А.С. Пирадов, Москва, „Международные отношения‖, 1985.
11. Международное космическое право. Учебник./Отв. ред.
Г.П. Жуков. – Москва, „Международные отношения‖, 1999.

69 TEMA 8: DREPTUL MĂRII

PLAN:
1. Formarea principiilor și conceptelor dreptului mării
2. Natura juridică a mării teritoriale. Dreptul de trecere
inofensivă
3. Zone maritime asupra cărora statele au drepturi suverane
4. Zone maritime nesupuse suveranității statelor

1. Formarea principiilor și conceptelor dreptului mării

Mările și oceanele constituie aproximativ 70 %din suprafața
planetei. Aceasta preocupă în prezent toate statele și popoarele atât
pentru cerințele navigației cât și pentru valoroasele resurse piscicole,
minerale energetice. Dezvoltarea activităților maritime și a
raporturilor dintre state în acest sens au dus la apariția și formarea
principiilor și conceptelor dreptului mării.
În sec. XII-XVII Suedia, Danemarca, Spania, Portugalia și alte
state europene promovau și practicau ideea dreptului de proprietate
asupra unor teritorii întinse ale mărilor la care acestea erau state
riverane.
În sec. XVI Franța, Olanda, aveau deplină libertate de navigație,
comerț și pescuit. Referitor la dreptul de proprietate asupra mării au
fost propuse două concepții. Prima concepție formulată de Groțius în
1609 care afirma că mările și oceanele trebuie să fie deschise tuturor
statelor pentru navigație, comerț și pescuit. A doua concepție este
formulată de Selden în 1635 care susține dreptul de însușire și de
monopol al Marii Britanie asupra unor zone maritime întinse.
În sec. XVIII -XIX în practica raporturilor dintre state se
evidențiază conceptul de mare teritorială și mare liberă. Drept
criteriu de delimitare a lățimii mării teritoriale era stabilit: bătaia
tunului, linia orizontului, sau criteriul celor trei mile marine de la
țărm. Mai târziu după Conferința de la Haga se recunoaște conceptul
de zonă contiguă în care statul riveran are dreptul să exercite anumite
drepturi speciale (vamale, fiscale, control sanitar,). În 1958 are loc
prima conferință asupra dreptului mării sub egida ONU: sunt
adoptate patru convenții: asupra mării teritoriale, a mării libere, a
platoului continental și a pescuitului, conservării resurselor
biologice.

70 În 1968 Adunarea Generală a ONU a creat un organism special
numit Comitetul de utilizare pașnică a subsolului mărilor și
oceanelor dincolo de limita jurisdicției naționale. Codificarea
dreptului mării s-a făcut pe deplin odată cu adoptarea textului final al
Convenției privind dreptul mării din1982. prin această convenție s-a
constituit și consolidat bazele dreptului mării.

2. Natura juridică a mării teritoriale. Dreptul de trecere
inofensivă

Marea teritorială se delimitează de apele maritime interioare de
linia sa de bază, iar în larg se întinde până la o limită care să nu
depășească 12 mile marine(o milă egală cu 1600 -1800m). Marea
teritorială este parte integrantă din teritoriu de stat fiind supusă
împreună cu resursele sale suveranității naționale a statului riveran,
iar regimul său juridic este stabilit prin legislația internă a statului
riveran ținându -se seama de prevederile dreptului internațional.
Asupra mării teritoriale statul riveran exercită toate drepturile ce
decurg din suveranitatea sa în ceia ce privește apele, solul și
subsolul, coloana de aer, drepturi ce constau în pescuit, navigație și
control, protecția mediului având și obligații corespunzătoare.
Pescuitul și exploatarea resurselor naturale revine în exclusivitate
statului riveran. Activitățile de mai sus pot fi efectuate de alte state
numai în urma încheierii unor acorduri care prevăd expres condițiile
de pescuit și exploatare a resurselor naturale de alte state.
Desfășurarea unor asemenea activități fără consimțământul statului
riveran este supus sancționării statul riveran este de a reglementa în
conformitate cu dreptul internațional efectuarea de către navele
comerciale ale unor state a dreptului de trecere inofensiv.
Tratatele internaționale prevăd interzicerea trecerii prin marea
teritorială a unui stat a oricăror nave care au la bord armament
nuclear sau alte arme de distrugere în masă sau care transportă astfel
de arme. Dreptul de control și de supraveghere vamală urmărește
prevenirea contrabandei și aplicarea de sancțiuni pentru astfel de
infracțiuni. Statele pot crea pe teritoriul lor porturi și zone libere în
interiorul cărora sunt acordate facilități vamale și fiscale pentru
activități de comerț exterior, tranzit, depozitare, control sanitar care
au ca scop asigurarea sănătății populației.

71 Reglementarea navigației în marea teritorială de statul riveran are
ca scop asigurarea securității traficului, protecția cablurilor și a
conductelor petroliere. Încă din sec. XVIII s-a format o serie de
criterii pentru delimitarea mării teritoriale față de marea liberă. Nici
una din conferințele de la Haga și Geneva nu au stabilit o limită
exactă între marea teritorială și marea liberă. De obicei statele
singure delimitează aceste zone maritime prin legi. La Conferința
ONU din 1982 privind dreptul mării s-a stabilit dreptul fiecărui stat
riveran de a stabili lățimea mării sale teritoriale de 12 mile marine de
la liniile de bază determinate în conformitate cu convenția. Linia
interioară de la care se măsoară lățimea mării teritoriale diferă în
raport cu configurația țărmului. Dacă țărmul este lin fără crestături
această limită este formată din linia de bază normală dea lungul
țărmului, iar când țărmul reprezintă crestături adânci în uscat sau a
unor insule dea lungul coastei limita interioară este constituită din
liniile de bază drepte care unesc punctele cele mai îndepărtate în larg
legate însă efectiv de uscat și urmează configurația țărmului. Se
ridică probleme deosebite referitor la delimitarea zonelor maritime în
cazul existenței unor golfuri, insule pentru statele arhipelagice.
Dreptul de trecere inofensivă este recunoscut tuturor statelor.
Trecerea trebuie să fie neîntreruptă și rapidă. Oprirea sau ancorarea
sunt interzise exceptându -se cazurile impuse de nevoile navigației
sau ca urmare a unui caz de forță majoră sau avarie, pentru salvarea
persoanelor sau pentru ajutarea navelor și aeronavelor aflate în
primejdie. Trecerea este inofensivă atâta timp cât nu aduce atingere
păcii, ordinii publice sau securității statului riveran. Se consideră că
trecerea este inofensivă dacă nava străină desfășoară în marea
teritorială una din activitățile:
 Amenință cu forța sau folosește forța împotriva
suveranității, integrității teritoriale sau independenței
politice a statului riveran;
 Efectuează activități și manevre cu arme de orice fel;
 Culege informații care pot să prejudicieze apărarea și
securitatea statului riveran;
 Desfășoară propagandă care prejudiciază interesele
apărării sau ale securității;
 Săvârșește acte de poluare gravă, efectuează cercetări
sau pescuiește;

72 Intrarea navelor cu propulsie nucleară în marea teritorială este
supusă în unele state unei aprobări prealabile, aceste nave precum și
cele care transportă substanțe radioactive sau alte substanțe
periculoase sunt obligate ca atunci când se află în trecere inofensivă
să i-a măsuri speciale de securitate și de precauție. Submarinele în
trecere inofensivă prin marea teritorială a statului riveran au obligația
să navigheze la suprafața apei.

3. Zone maritime asupra cărora statele au drepturi suverane

Ca instituție a dreptului internațional al mării platoul continental a
fost consacrat pentru prima dată în Convenția din 1958 a ONU și
apoi dezvoltată în Convenția din 1982. Din punct de vedere geologic
platoul continental reprezintă prelungirea țărmului statului riveran
într-o pantă ușor înclinată, iar în unele cazuri abruptă sub apele
mărilor și oceanelor până la marginea continentală unde acestea au
adâncimi de 150-200 m dincolo de care începe panta continentală și
marile adâncimi.
Sub aspect juridic platoul continental reprezintă fundul mărilor și
oceanelor și subsolul acestora dincolo de limita exterioară a mării
teritoriale în larg până la o distanță de 200 de mile măsurare de la
linia de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale. Asupra
platoului continental statul are și exercită nu suveranitatea, ci
drepturi suverane căci platoul continental nu face parte din teritoriul
național, ci reprezintă o prelungire a acestuia.
Drepturi suverane ale statelor riverane asupra platoului au ca
obiectiv explorarea și exploatarea resurselor naturale ale acestuia în
deosebi a petrolului și gazelor naturale. În acest caz statul are dreptul
de a construi stații și instalații fixe și are dreptul de a stabili o zonă
de securitate de 500 m în jurul instalațiilor având totodată obligația
de a nu încurca navigației și căilor de comunicații. Asupra platoului
continental au drepturi suverane doar statele riverane, cele neriverane
au dreptul doar de a instala cabluri și conducte submarine. Probleme
apar când există unele insule în apropierea litoralului, fac parte din
teritoriul de stat, iar delimitarea se face de la linia de bază trasată dea
lungul litoralului. Convenția din 1982 stabilește că insulele și stâncile
mici nu sunt locuibile și nu au o viață economică proprie spre
deosebire de acestea insulele populate au un platou continental caz în

73 care pot exista dificultăți când unele insule sunt pe coastă unui stat
dar aparțin altui stat.
Zona contiguă reprezintă fâșia de mare adiacentă mării teritoriale
care se întinde spre largul mării până la o distanță de 24 mile marine
măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale. În această zonă
statul riveran exercită jurisdicția și controlul având o serie de drepturi
speciale: control vamal, sanitar, al trecerii frontierei de stat. El are
dreptul de preveni și reprima în zonă infracțiunile comise pe
teritoriul său ori în marea sa teritorială exercitând dreptul de
urmărire. În vederea protejării resurselor piscicole și a altor interese
economice. O serie de state riverane în perioada 1970 -1980 au
stabilit zone speciale: exclusive de pescuit, de jurisdicție sau chiar de
mare teritorială până la 200 mile sau între 15-100 mile. În plan
normativ zona economică exclusivă a fost consacrată pentru prima
dată de convenția din 1982. Zona economică exclusivă se întinde pe
o distanță de 200 mile de la liniile de bază care se măsoară lățimea
mării teritoriale. Natura juridică a aceste zone se definește prin
drepturile suverane exclusive statului riveran de exploatare, cercetare
științifică, conservarea resurselor naturale biologice precum și
protecția mediului marin. Zona este supusă jurisdicției statului și
drepturilor sale suverane economice dar reprezintă și aspecte de mare
liberă. Deci este supusă unui regim juridic mixt. Statul riveran are
dreptul de a construi, autoriza, reglementa construirea, exploatarea și
utilizarea de insule artificiale. Statul riveran poate permite prin
încheierea unor acorduri statelor neriverane desfășurarea unor
activități de pescuit. Statul riveran are dreptul de a reglementa prin
legi interne stabilirea unor măsuri administrative de sancționare a
oricăror încălcări ale regimului juridic din zona economică exclusivă.

4. Zone maritime nesupuse suveranității statelor

Convenția din 1982 definește marea liberă ca o parte a mării care
nu aparține mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat. Nici
un stat nu poate să pretindă în mod legitim supunerea unei părți
oarecare din marea liberă suveranității sale. Statele riverane și
neriverane pot exercita în marea liberă următoarele libertăți:
navigația, pescuitul, punerea de cablu și conducte petroliere sau
submarine.

74 Convenția din 1982 stabilește că regimul de mare liberă se aplică
mărilor și oceanelor situate în afara zonei economice exclusive a
mării teritoriale, apelor interioare a statelor. Regimul juridic al mării
libere este guvernat de principiul libertății mării potrivit căruia
aceasta este deschisă tuturor statelor. Convenția mai prevede
libertatea de pescuit în condiții care să asigure conservarea resurselor
biologice. Marea liberă se va utiliza în scopuri pașnice și se interzice
blocarea porturilor de către forțele armate ale altui stat.
Conform tratatului din 1968 privind interzicerea experimentelor
nucleare în atmosferă, cosmos, sub apă în marea liberă și în spațiul
aerian deasupra acestuia sunt interzise orice fel de experimente
nucleare, iar tratatul din 1971 interzice amplasarea armelor nucleare
pe fundul mărilor și oceanelor și în subsolul lor. Totuși marea liberă
este militarizată deoarece nu se permite amplasarea dar desfășurarea
de manevre militare, deplasarea și circulația navelor este permisă.
Acțiunile privind răspunderea penală sau disciplinară a personalului
navelor în cazul oricărui incident de navigație în marea liberă sunt de
competență exclusivă a autorităților administrative și judiciare ale
statului de pavilion sau a cărui cetățean este persoana. În exercitarea
libertății de navigație pe marea liberă statelor le revine serie de
obligații de a preveni și pedepsi transportul de sclavi pe nave, de a
coopera pentru reprimarea pirateriei în marea liberă.
Conform Convenției din 1982 fundul mărilor și oceanelor,
subsolul acestora situat dincolo de limita interioară a platoului
continental constituie ceia ce convenția numește patrimoniul comun
al întregii omeniri. Exploatarea și explorarea zonei și resurselor sale
se face cu participarea și în beneficiul tuturor statelor și popoarelor.
Aceste zone și resursele lor nu pot fi supuse suveranității naționale.
În zonă pot fi făcute activități de cercetare științifică, exploatare și
explorare a gazelor naturale de către state. Autoritatea Internațională
organizația prin intermediul căreia statele organizează, realizează și
controlează activitățile din zonă în interesul întregii omeniri.
Autoritatea internațională are la bază principiul egalității suverane a
tuturor statelor membre având ca organe principale:
 Adunarea constituită din statele membre;
 Consiliul format din 36 de membri aleși. În cadru
consiliului activează două comisii: comisia juridică și
tehnică, comisia de planificare economică;
 Secretariatul;

75 În vederea soluționării diferendelor legate de punerea în aplicare a
convenției s-a instituit tribunalul internațional al dreptului mării.
Convenția din1982 stabilește un regim juridic general privitor la
strâmtorile importante pentru navigația mondială cu excepția celor de
interes regional care nu sunt supus e regimului internațional. Prin
strâmtori se înțelege legătura unei porțiuni a mării libere sau a zonei
economice exclusive cu o altă parte a mării libere ori cu o zonă liberă
exclusivă. Totodată se recunoaște navelor și aeronavelor dreptul de
pasaj și de trecere. Libertatea de navigație se realizează printr -un
tranzit rapid, navele străine sunt obligate să se abțină de la orice
activități care reclamă autorizația prealabilă a statelor riverane sau
sunt interzise de acestea. Deci statele riverane au obligația să asigure
dreptul de pasaj în tranzit în condiții de securitate prin strâmtorile
care leagă marea teritorială a unui stat cu o parte a mării libere sau a
zonei economice exclusive a unui alt stat. Condiții speciale de
navigație sunt stabilite prin tratate pentru strâmtorile: Gibraltar în
baza Convenției din 1904 dintre Franța și Anglia, Magelan prin
Convenția din 1981 dintre Argentina și Chille. Prin convenția de la
Cuciu -Cainargi s-au stabilit reglementări referitoare la regimul
juridic de liberă navigație pentru navele tuturor statelor în timp de
pace și de război a strâmtorilor Bosfor și Dardanele. În prezent
regimul juridic al acestor strâmtori este stabilit prin convenția de la
Montreo din 1936 care prevede principiul libertății de trecere a
navelor comerciale pe timp de pace și pe timp de război dacă Turcia
nu este beligerantă. Turcia are dreptul de control sanitar asupra
navelor și de a percepe taxe. În timp de război dacă Turcia este
beligerantă este interzisă trecerea navelor comerciale ale statului
inamic Turciei, iar pentru cele neutre trecerea este liberă cu condiția
de a nu ajuta inamicul.
Protecția mediului marin se realizează în bază legilor interne și a
convențiilor internaționale pentru zonele de sub jurisdicția națională.
Astfel prin convenția de la Londra din 1954 privind combaterea
poluării mării cu hidrocarburi continuând cu convențiile de la
Bruxsell din 1959, 1971 privind răspunderea și intervenția în caz de
accident s-au stabilit reguli și principii pe baza reglementărilor
interioare. Prin convenția privind dreptul mării s-au stabilit prevederi
vizând toate formele și tipurile de poluare pentru toate zonele mărilor
și oceanelor și conservarea mediului marin, supravegherea și
controlul respectării prevederilor convenției.

76 TEME DE MEDITAȚIE PENTRU STUDENȚI:

1. Navigația navelor în zona economică a Mării Negre.
2. Navigația navelor maritime a statelor în marea liberă.
3. Delimitarea mării teritoriale în Marea Caspică. Problema
exploarării zăcămintelor naturale din acest bazin acvatic.

Bibliografia :

1. Balan O, Burian A, „Drept internațional public‖, Vol. II,
Chișinău, F.E. -P. „Tipografia Centrală‖, 2003.
2. Mazilu D., Dreptul mării, ed. Academiei Române, București,
1980.
3. Geamănu G., „Drept internațional public‖, ed. Didactică și
pedagogică, București, 1981.
4. Andronovici C., „Drept internațional public‖, ed. „Graphix‖,
Iași, 1993.
5. Niciu M., „Drept internațional public‖, ed. „Chemarea‖, Iași,
1993.
6. Moca Gh., „Drept internațional public‖, vol.1, București,
1989.
7. Miga -Beșteliu R., „Drept internațional public. Introducere în
dreptul internațional public‖, ed. „ALL. Educațional‖,
București, 1997.
8. Popescu D., Nastase A., „Drept internațional public‖, ed.
„Șansa‖, București, 1997.
9. Dicționar de drept internațional public, coordonator: dr. Ionel
Cloșcă, ed. Științifică și enciclopedică, București, 1982.

77
PLAN: TEMA 9: DREPTUL TRATATELOR
1. Definiția, elementele esențiale și accesorii ale tratatelor.
Denumirea și clasificarea tratatelor
2. Procedura de încheiere și intrarea în vigoare a tratatelor
3. Înregistrarea și aplicarea tratatelor
4. Interpretarea tratatelor

1. Definiția, elementele esențiale și accesorii ale tratatelor.
Denumirea și clasificarea tratatelor

Tratatul este actul juridic care exprimă acordul de voință între
două sau mai multe state sau alte subiecte în scopul de a crea, a
modifica, a stinge drepturi și obligații în raporturile dintre ele.
Dreptul tratatelor constituie totalitatea normelor care îl
reglementează: încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea,
modificarea, nulitatea și cazurile de încetare a tratatelor. Dreptul
tratatelor este parte componentă a D.I.P. Convenția de la Viena din
1969 privind dreptul tratatelor prevede că tratatul este acord încheiat
în scris între state și guvernat de dreptul internațional, fie că este
consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe
instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa. El se poate încheia
însă și între state și alte subiecte de D.I.P. și între acestea din urmă.
Scopul încheierii sale este de a produce efecte juridice.
Elementele esențiale ale tratatului sunt:
 Părțile tratatului -trebuie să fie subiecte de drept internațional. Nu
sunt considerate tratate actele încheiate între state și persoane
fizice sau juridice străine.
 Voința părților – trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de
consimțământ.
 Obiectul tratatului -care trebuie să fie licit și posibil.
 Tratatul să producă efecte juridice, stabilirea unor norme de
conduită obligatorii sau crearea, modificarea, stingerea unor
drepturi ori obligații între părți.
 Guvernarea tratatului de către normele de D.I.P.
Elementele accesorii ale tratatului sunt:
a. Termenul -un eveniment viitor și sigur de care depinde intrarea în
vigoare sau ieșirea din vigoare a unui tratat.

78 b. Condiția -un eveniment viitor și nesigur de care depinde începerea
sau încetarea executării obligațiilor.
În conformitate cu Convenția de la Viena din 1969 denumirea
generică de tratat se utilizează pentru a desemna totalitatea actelor
juridice din această categorie indiferent de denumirile particulare pe
care acestea le pot primi într-un caz sau altul. Practica convențională
enumără o varietate de denumiri ale tratatelor ca:
 Tratatu l este folosit pentru desemnarea unei înțelegeri solemne
precum sunt tratatele de pace, de alianță, de neutralitate.
 Convenția este înțelegerea pin care se reglementează relațiile
dintr-un domeniu special al relațiilor internaționale. Ex. Convenția
de la Viena din 1969, 1982.
 Acordul este o înțelegere intervenită mai ales în domeniul
economic, comercial, financiar, cultural.
 Pactul este o înțelegere intervenită în domenii concrete ale
relațiilor politice dintre state și cu caracter solemn. Ex. Pactul
Briand -Kellogg.
 Protocolul poate fi un act accesoriu la un tratat preexistent încheiat
pentru al modifica, prelungi, interpreta dar și o înțelegere de sine
stătătoare.
 Declarația este document multilateral prin care se fixează reguli
de conduită, modalități de acțiune sau punct de vedere comune ce
urmează a deveni reguli de conduită, principii.
 Carta este acordul prin care se constituie o organizație
internațională.
 Statutul este acordul de constituire a unei organizații.
Tratatele pot fi clasificate după mai multe criterii distincte :
1. Din punct de vedere al conținutului lor material :
a. Tratate legi al căror obiect constă în a stabili o regulă de
drept obiectiv valabilă.
b. Tratate contracte vizează realizarea unor operațiuni
juridice constând în prestații reciproce între părțile
contractante, fiecare dintre ele urmând totodată obiective
diferite.
2. După numărul părților :
a. Tratate bilaterale încheiate între două subiecte.
b. Tratate multilaterale la care participă mai mult de două
subiecte.

79 3. După obiectul pe care îl reglementează :
a. Tratate politice.
b. Tratate economice.
c. Tratate speciale. Ex. acorduri în transport, în
comunicații, juridice, ocrotirii sănătății.
4. Din punct de vedere al procedurii de încheiere :
a. Tratate formale.
b. Tratate simplificate.
5. După durată:
a. Tratate cu termen pe 5,10,20 de ani.
b. Tratate fără termen. Ex. tratate de pace, tratate de
dezarmare.
6. În dependență de nivelul încheierii :
a. Tratate interstatale.
b. Tratate interguvernamentale.
c. Tratate interdepartamentale.

2. Procedura de încheiere și intrarea în vigoare a tratatelor

Încheierea tratatelor reprezintă ansamblu de activități desfășurate,
proceduri care trebuie îndeplinite și reguli care trebuie observate
pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părți, să
intre în vigoare. Autoritățile competente să încheie tratate sunt
prevăzute de constituția și legislația fiecărui stat, respectiv în actele
constitutive ale organizațiilor internaționale. În general puterea
executivă președintele, prim-ministru, ministru afacerilor externe, au
competența pentru negocierea și semnarea iar parlamentele pentru
exprimarea consimțământului de a deveni parte la tratat prin
ratificare sau aderare.
Încheierea unui tratat presupune mai multe etape ca:
a. Elaborarea textului tratatului.
b. Exprimarea consimțământului părților contractante
de a fi legate prin tratat.
Elaborarea textului tratatului presupune unele sub faze ca:
a) Negocierea se desfășoară între reprezentanții statelor special
abilitați în acest sens, fie prin funcțiile pe care le îndeplinesc în stat,
fie prin împuternicirile conferite de deplinele puteri ce le-au fost
eliberate. În cursul acesteia negociatorii îndeplinesc o serie de
proceduri, acte care duc la formarea textului tratatului. Scopul

80 negocierii este realizarea acordului de voință asupra textului
tratatului și adoptării lui. În cazul tratatelor bilaterale inițiativa
negocierilor revine statului sau ambelor state. În cazul tratatelor
multilaterale conferința reprezentanților statelor este convocată pe
baza unui acord preliminar dintre statele interesate care conține
prevederi referitoare la locul, data, ordinea de zi, a conferinței. În
cazul elaborării tratatelor bilaterale fiecare parte își prezintă proiectul
său, iar în cazul negocierilor ambele proiecte se pun de acord. Pentru
participarea la negocieri persoanele respective trebuie să dispună de
depline puteri – un document emis de autoritatea competentă a unui
stat prin care sunt desemnate una sau mai multe persoane
împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau
semnarea unui tratat. Verificarea deplinelor puteri se face înainte de
începerea negocierilor. După ce s-a căzut asupra textului se trece la
adoptarea acestuia. În cazul tratatelor bilaterale pe bază unanimitate
iar în cazul tratatelor multilaterale cu o majoritate de 2/3 din numărul
statelor prezente.
După adoptarea textului se parcurge autentificarea sa prin:
a. Parafarea care constă în înscrierea inițialelor numelui
împuterniciților statelor pe textul negociat.
b. Semnarea ad referendum a textului cu confirmarea ulterioară
din partea executivului sau altei autorități abilitate a statului.
c. Semnarea definitivă este o modalitate de autentificare atunci
când tratatul urmează să fie ratificat sau aprobat.
d. Semnarea actului final al unei conferințe în care este
consemnat textul tratatului.
e. Adoptarea unei rezoluții speciale a organizației
internaționale.
Din momentul în care textul tratatului a devenit autentic și
definitiv statele semnatare urmează să-și exprime consimțământul de
a deveni părți prin mijloacele juridice ca:semnarea, schimbul
instrumentelor care constituie un tratat, ratificarea, aprobarea,
acceptarea și aderarea.
Semnarea are două funcții autentificarea textului și exprimarea
consimțământului de a deveni parte la tratat.
Schimbul instrumentelor care constituie un tratat la fel este o
modalitate de exprimare a consimțământului statelor atunci când:
1) Instrumentele prevăd că schimbul lor va avea acest efect.

81 2) Este stabilit pe o altă cale că aceste state conveniseră ca
schimbul de instrumente să aibă acest efect.
Ratificarea constituie actul juridic prin care un stat își exprimă
consimțământul prin intermediul autorităților sale competente de a fi
legat printr -un tratat internațional semnat de reprezentanții săi.
Ratificarea poate fi făcută sub forma unor acte de drept intern (legi,
hotărâri, decrete).
Convenția de la Viena din 1969 prevede cazurile când un stat își
exprimă consimțământul de a ratifica un tratat:
a. Când tratatul prevede că acest consimțământ se
exprimă prin ratificare.
b. Când este stabilit că statele participante la negocieri
conveniseră asupra cerinței ratificării.
c. Când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub
rezerva ratificării.
d. Când intenția statului de a semna tratatul sub rezerva
ratificării rezultă din deplinele puteri ale
reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul
negocierilor.
Drept documente ce confirmă efectuarea ratificării servesc
instrumentele de ratificare. Acestea de regulă cuprind trei părți:
a. Introductivă în care se indică autoritatea statului care
a ratificat tratatului.
b. Dispozitivă unde este reprodus textul tratatului cu
enumerarea eventuală a rezervelor ei.
c. Partea finală care conține angajamentul statului de a
respecta și aplica cu bună – credință tratatul.
Aprobarea reprezintă o modalitate de exprimare a
consimțământului statului de a fi parte la acelea tratate care nu
necesită să fie ratificate dar care prevăd aprobarea lor. Potrivit
reglementărilor interne ale fiecărui stat sunt supuse aprobării sau
acceptării de către guvern tratatele care nu implică angajamentele
politice majore sau nu se referă la domenii esențiale ale exercitării
suveranității de stat.
Aderarea este un act unilateral de drept intern al unui stat prin
care el îți exprimă consimțământul de a deveni parte la un tratat pe
care nu l-a semnat. Aderarea se referă numai la tratatele
multilaterale. Actul de aderare poate îmbrăca forma instrumentelor
de aderare, instrumentelor de ratificare sau notificare. Momentul din

82 care tratatul internațional devine obligatoriu pentru părțile
contractante poartă denumirea de intrare în vigoare. Tratatele care nu
necesită ratificare sau aprobarea lor intră în vigoare:
a) La momentul semnării.
b) La scurgerea unui anumit termen după semnare.
c)La data indicată în tratat.
Ordinea intrării în vigoare a tratatelor ce urmează să fie supuse
ratificării este determinat de caracterul lor. Tratatele bilaterale intră
în vigoare la data schimbului instrumentelor de ratificare sau la
scurgerea unui anumit termen de la data efectuării schimbului
instrumentelor de ratificare. Tratatele multilaterale intră în vigoare:
a) La data acumulării la depozitar a unui număr de instrumente
de ratificare.
b) La scurgerea unui timp de la data acumulării la depozitar a
unui număr de instrumente de ratificare.
c) La data transmiterii unui număr de instrumente la depozitar cu
indicarea concretă a statelor ale căror instrumente de ratificare
necesită să fie depuse în mod obligatoriu. După intrarea lor în
vigoare tratatele sunt trimise la secretariatul general al O.N.U. spre
înregistrare sau clasare sau publicare. Publicarea și înregistrarea
oficială a tratatelor are loc și la nivel național.
Structura unui tratat este:
1. Preambul – în care se indică părțile contractante ale tratatului,
motivele care au determinat încheierea lui, scopul și obiectul.
2. Partea dispozitivă în care sunt cuprinse articolele și care constituie
conținutul de bază al prevederilor sale. Articolele unor tratate
poartă uneori scurte denumiri.
3. Partea finală care precizează data și locul semnării, limba sau
limbile în care au fost redactat textul, modalitățile de intrare în
vigoare, durata și valabilitatea tratatului. O răspândire tot mai largă
în practică o capătă anexele. Ele apar astfel ca o parte distinctă a
textului tratatului. Prin utilizarea acestora se urmărește
completarea, detalizarea și interpretarea conținutului tratatului.

3. Înregistrarea și aplicarea tratatelor

Tratatele care nu sunt afectate de nulitate trebuie aplicate cu bună
credință. Încălcarea unui tratat dă naștere la răspunderea
internațională a statului care a comis o astfel de încălcare. În scopul

83 prevenirii unor astfel de situații de-a lungul istoriei au fost stabilite în
textul acestora modalități de executare a lor.
Ex.
1) Jurământul religios
2)Luarea de ostatici
3)Ipoteca
4)Gajul financiar asupra venitului.
În prezent garantarea executării tratatelor se face prin proceduri
specifice în cadrul organizațiilor internaționale. Executarea tratatelor
presupune dobândirea forței juridice și în planul dreptului intern.
Executarea obligațiilor prevăzute de tratate presupune luarea
măsurilor necesare în sensul aplicării lor de către autoritățile
administrative sau judecătorești. Problema care se pune este dacă
tratatele produc direct efect în dreptul intern sau sunt necesare
anumite acte pentru introducerea lor în dreptul intern. Există în acest
sens diverse soluții care depind de prevederile constituționale ale
fiecărui stat:promulgarea, urmată de publicare sau emiterea de legi
speciale pentru declararea tratatului ca lege internă. Statele nu pot
invoca legislația internă pentru a justifica neexecutarea unui tratat,
indiferent de modalitățile de introducere în ordinea juridică internă.
Regula generală de aplicare a tratatelor este pe tot teritoriul statelor
părți. Sunt situații în care statele pot decide că un tratat nu se aplică
unei părți din teritoriul: a)Clauza federală b)Clauza colonială. Unele
tratate stabilesc regimuri juridice pentru spații sau zone geografice
aflate dincolo de limitele suveranității statelor părți. În ceia ce
privește aplicarea în timp a tratatelor regula generală este
neretroactivitatea tratatelor dacă din cuprinsul lor nu reiese o intenție
diferită. O altă discuție se impune în cazul tratatelor succesive:
1. Regula potrivit căreia dacă se încheie un nou tratat asupra aceleiași
materii între aceleași părți noul tratat se va aplica dacă:
a. Din dispozițiile sale rezultă intenția părților de a
înlocui vechiul tratat.
b. Dispozițiile noului tratat sunt incompatibile
2. Tratatele mai importante prevăd că în caz de conflict cor prevala
dispozițiile lor
3. Articolul 30 din convenție stabilește alte două reguli:
a. Când un tratat precizează că este subordonat unui
tratat anterior sau posterior sau că nu trebuie
considerat ca fiind incompatibil cu celălalt,

84 dispozițiile acestuia din urmă se vor aplica cu
precădere.
b. Când toate părțile la tratatul anterior sunt părți și la
tratatul posterior tratatul anterior nu se aplică decât
în măsura în care dispozițiile sale sunt compatibile
cu cele ale tratatului posterior.
4. Când părțile la tratatul posterior nu includ toate părțile la tratatul
anterior se aplică regula după care când toate părțile la tratatul
anterior sunt părți la tratatul posterior, tratatul anterior se aplică
numai în măsura în care prevederile sale sunt compatibile cu cele
ale tratatului posterior. Între statele părți la ambele tratate și un stat
parte la un tratat se aplică tratatul la care ambele sunt părți.
5. Dispozițiile particulare ale tratatelor bilaterale se aplică cu
precădere față de dispozițiile tratatelor generale indiferent dacă
primele sunt anterioare sau posterioare celorlalte.
În legătură cu raportul dintre legea internă și tratat în deosebi în
caz de conflict între acestea se pun o serie de probleme în dependență
de fiecare sistem al statelor:
a . În sistemul englez se dă prioritate legilor și precedentelor
judiciare interne.
b .În Germania, Austria tratatele sunt asociate cu legile interne iar
în caz de conflict se dă prioritate celei mai recente
c. Constituția franceză, olandeză dau prioritate tratatului.
d. Constituția Republica Moldova acordă valoare egală tratatului
și legii interne cu excepția drepturilor omului.
Articolul 4 al constituției precizează: Dispozițiile constituționale
privind drepturile și libertățile omului se interpretează și se aplică în
concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu
pactele și cu tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului la care Republica Moldova este parte prioritate o au
reglementările internaționale.

4. Interpretarea tratatelor

Interpretarea unui tratat reprezintă operațiunea intelectuală prin
care se determină sensul unui cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc
exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziții. Interpretarea
tratatelor are ca scop aplicarea lor corectă și respectarea acestora în
spiritul și litera lor. În dreptul internațional interpretarea tratatelor

85 ridică probleme cu privire la organele competente să o îndeplinească
și la valoarea interpretării efectuată de organele respective. Literatura
și legislația internațională prevede modurile și regulile de interpretare
a tratatelor internaționale.
Modurile de interpretare a tratatelor sunt:
1)Interpretarea internațională.
2)Interpretarea internă.
În dependență de autoritatea competentă să interpreteze un tratat
potrivit primului mod poate fi:
a. Interpretarea făcută părțile contractante ale tratatului
poartă denumirea de interpretare autentică. Ea poate
fi expresă care se face prin clauze interpretative
înscrise în cuprinsul tratatului și interpretare tacită
adică ceia care decurge din practica concordantă a
statelor în aplicarea prevederilor unui tratat
internațional.
b. Interpretarea jurisdicțională care este efectuată de
tribunalele arbitrare sau instanțele de judecată
internaționale.
c. Interpretarea făcută de către organizațiile
internaționale.
Interpretarea internă a tratatelor poate consta dintr -o interpretare
guvernamentală internă făcută de autoritățile publice
guvernamentale, de regulă competente în domeniul relațiilor externe
sau dintr-o interpretare jurisdicțională internă efectuată de către
instanțele de judecată ale statelor părți. Interpretarea internă nu se
impune decât organelor statului în cauză și nu altor state părți la
tratat.
Regulile de interpretare a tratatelor internaționale potrivit
Convenției de la Viena :
1. Regula bunei credințe constă în aceia că interpretarea să aibă
în vedere ceia ce părțile au avut de gând să spună în realitate și
pornindu -se de la elementele interseci ale tratatului și aplicând
metodele de interpretare atunci când textele nu au un înțeles clar
cuvintele folosite vor fi interpretate în sens uzual.
2.Regula de interpretare prin context potrivit căreia să fi avut
în vedere fraza în care figurează termenul respectiv, alineatul în care
se găsește termenul în cauză o anumită parte a textului tratatului sau
chiar textul tratatului în întregul său.

86 3. Regula sensului obișnuit al termenilor tratatului ceia ce
înseamnă că la interpretare trebuie reținută semnificația uzuală a
cuvintelor afară de cazurile când acestea sunt utilizate într-un sens
special.
4. Regula interpretării în lumina obiectului și scopului său.
Aceasta presupune raportarea interpretării la sensurile și scopurile pe
care părțile le-au avut în vedere la încheierea tratatului în cauză.
5. Regula sensului clar care înseamnă că nu trebuie interpretate
dispozițiile unui tratat care au sens clar.
6.Regula efectului util. Ea cere ca interpretarea oricărui termen
sau a oricărei dispoziții a tratatului să se facă astfel încât să producă
un efect util asupra aplicării tratatului dar nu să –l facă nul.
7. Regula ne admiterii termenilor tratatului în sens absurd .
Convenția de la Viena din 1969 prevede și unele mijloace
complimentare de interpretare: lucrările pregătitoare și împrejurările
în care a fost încheiat tratatul.

TEME DE MEDITAȚIE PENTRU STUDENȚI:

1. Analiza tratatelor privind micul trafic la frontieră.
2. Planul de acțiuni Republica Moldova Uniunea Europeană.
3. Interpretarea internațională a tratatelor.
4. Rolul și scopul înregistrării și aplicării tratatelor internaționale

Bibliografia:

1. Balan O, Burian A, Drept internațional public, Vol. II,
Chișinău, F.E. -P. „Tipografia Centrală‖, 2003.
2. Geamănu G., „Drept internațional public‖, ed. Didactică și
pedagogică, vol.2, București, 1981.
3. Popescu D., Coman F, „Drept internațional public‖, ed. MI,
București, 1993.
4. Diaconu I., „Curs de drept internațional public‖, ed. „Șansa‖,
București, 1993.
5. Miga -Beșteliu R., „Drept internațional public. Introducere în
dreptul internațional public‖, ed. „ALL. Educațional‖,
București, 1997.
6. Popescu D., Năstase A., „Drept internațional public‖, ed.
„Șansa‖, București, 1997.

87 TEMA 10: EFECTELE, MODIFICAREA ȘI ÎNCETAREA
TRATATELOR. REZERVELE TRATATELOR
PLAN:
1. Rezervele la un tratat și efectele lor
2. Efectele tratatelor față de statele terțe
3. Condițiile de valabilitate și de nulitate a tratatelor
4. Modurile de modificare și încetare a tratatelor

1. Rezervele la un tratat și efectele lor

Potrivit Convenției de la Viena rezerva este o declarație
unilaterală, oricare ar fi conținutul sau denumirea sa, făcută de un
stat atunci când semnează, ratifică, acceptă sau aprobă un tratat ori
aderă la acesta prin care urmărește să excludă sau să modifice efectul
juridic al unor dispoziții din tratat cu privire la aplicarea lor față de
statul respectiv. Rezervele sunt folosite atunci când un stat care este
de acord cu marea majoritatea prevederilor tratatului nu este
satisfăcut de una sau mai multe clauze și refuză pe această cale să fie
legat de acele clauze. Rezervele se pot formula numai în cazul
tratatelor multilaterale. Condițiile în care se pot face rezerve au variat
în timp. În dreptul internațional clasic rezervele nu erau admise dacă
afectau integritatea regulilor de fond ale tratatelor și numai dacă erau
acceptate de toate celelalte părți ale tratatului. Conform Convenției
de la Viena ultima regulă se aplică numai pentru tratatele cu un
număr redus de state.
Condițiile stabilite conform Convenției de la Viena sunt:
1)Condițiile de formă :
a. Să fie exprimate în scris și comunicate statelor contractante
și altor state care au dreptul să devină părți la tratat.
b. Pot fi formulate la momentul semnării, ratificării, aprobării,
acceptării, aderării. Rezervele formulate la semnare trebuie
reconfirmate la exprimarea consimțământului de a fi legat
prin tratat.
c. Problema acceptării sau respingerii rezervelor. Dacă un tratat
multilateral general permite în mod expres formularea de
rezerve nu este nevoie de acceptarea ei de către celelalte
state dacă tratatul nu prevede necesitatea acceptării. Ne
formularea de obiecții timp de 12 luni de la comunicarea
rezervei echivalează cu o acceptare. Acceptarea și

88 respingerea nu necesită reconfirmarea, dar retragerea
obiecției trebuie făcută în scris.
2)Condițiile de fond :
a. Să nu fie interzisă expres de tratat.
b. Să nu se refere la anumite dispoziții de la care
tratatul interzice expres efectuarea de rezerve.
c. Să nu fie incompatibile cu obiectul și scopul
tratatului.
În urma formulării de rezerve între statul rezervatar și
celelalte state părți se por stabili mai multe grupuri de raporturi
juridice în funcție de atitudinea acestora din urmă:
1. Cele între statul rezervatar și statele părți care au acceptat
rezervele. Aceste raporturi sunt guvernate de tratat, dispozițiile
articolelor aspra cărora s-au făcut rezerve fiind aplicabile așa
cum acestea au fost modificate de sensul rezervelor.
2. Cele între statul rezervatar și statele părți care au formulat
obiecții. Acestea din urmă pot:
a. Să refuze ca restul dispozițiilor tratatului, neafectate
de rezerve să se aplice între acestea și statul
rezervatar.
b. Să refuze aplicarea în totalitate a tratatului între ele
și statul rezervatar.
O rezervă autorizată în mod expres de un tratat nu are nevoie să
fie acceptată ulterior de celelalte state contractante cu excepția
cazurilor când tratatul prevede aceasta. Statele pot formula nu numai
rezerve la un tratat internațional dar și declarații interpretative față de
unele din prevederile acestuia. Spre deosebire de rezerve care
urmăresc modificarea unor raporturi juridice create prin tratat,
declarațiile interpretative se limitează să precizeze numai anumite
poziții de principiu ale statelor în cauză față de tratatul multilateral
sau față de unele clauze ale acestuia.

2. Efectele tratatelor față de statele terțe

Regula generală ne spune că tratatele produc efecte față de părți
nu și pentru terți. Terți sunt statele care nu sunt legate prin tratat.
articolul 34 al Convenției de la Viena prevede că un tratat nu creează
nici obligații, nici drepturi pentru un stat terț fără consimțământul
său. Prin expresia efecte față de terți se înțeleg numai drepturi și

89 obligații ce pot rezulta dintr-un tratat anume față de terți adică
avantaje sau dezavantaje. Regula că tratatele produc efecte numai
față de terț cunoscută ca regula efectului relativ decurge din
principiul egalității suverane a statelor care admite că un grup de
state încheind tratate ar putea să impună obligații sau drepturi pentru
alte state și ar duce la înlăturarea suveranității și egalității în drepturi
ale statelor.
Condițiile prin care statele pot dobândi drepturi în temeiul
unor tratate la care nu sunt părți sunt:
a. Dacă părțile la un tratat înțeleg să confere un drept
fie statului terț sau unui grup de state căruia acesta
aparține fie tuturor statelor.
b. Dacă statul terț consimte. Conform articolului 36
consimțământul este prezumat în lipsa unei indicații
contrare deci poate fi tacit.
Condițiile prin care pentru state pot rezulta obligații din
tratate la care nu sunt părți sunt:
a. Părțile la tratat să fi înțeles să creeze o asemenea obligație prin
dispozițiile tratatului.
b. Statul terț să accepte în mod expres și în scris. S-a apreciat că prin
realizarea acestor condiții se creează de fapt un acord colateral
între statele părți și terți. În doctrină se mai susține că anumite
tratate care creează regimuri juridice obiective fac excepție de la
regimul relativ:
– prin care se stabilesc regimuri teritoriale
– prin care se creează un anumit regim pentru căi de
comunicații internaționale
– tratate multilaterale prin care se înființează organizații
internaționale
– prin care se fixează statute de neutralitate
Potrivit regulii generale care decurge din principiul suveranității
exclude categoric impunerea în sarcina unor state terțe a unor
obligații fără consimțământul lor, totuși se invocă posibilitatea
existenței unor tratate care să stabilească obligații pentru statele terțe
fără consimțământul lor. Ex. acordul de la Postam din 1945, cel de la
Londra prevede pentru statele terțe obligația de a pedepsi criminalii
de război. Convenții privind genocidul stabilesc obligații valabile
pentru întreaga comunitate internațională.

90 3. Condițiile de valabilitate și de nulitate a tratatelor

Un tratat pentru a fi valabil trebuie să fie licit atât din punct de
vedere a regulilor sale de încheiere cât și din punct de vedere al
conținutului, obiectului și scopului său. Aceasta presupune ca
tratatul:
 Să fie încheiat în modul cuvenit de către subiectele de drept
internațional.
 Să reprezinte rezultatul unei înțelegeri autentice dintre părți
ceia ce înseamnă că acordul de voință al părților să nu fie
afectat prin vicii de consimțământ.
 Să nu contravină în întregime sau în parte principiilor
fundamentale și normelor imperative ale dreptului
internațional.
În dependență de gradul de ilegalitate a tratatului internațional
cunoaștem două tipuri de nulitate: relativă și absolută.
Sunt sancționate cu nulitate relativă viciile de consimțământ
rezultând din:
1. Violarea vădită a unei norme de importanță fundamentală a
dreptului intern privitoare la competența de a încheia tratate.
2. Eroarea.
3. Dolul care constă în conduita frauduloasă a unei părți
contractante prin care se urmărește determinarea altei părți
contractante să-și dea consimțământul pentru încheierea
tratatului.
4. Coruperea reprezentantului unui stat participant la negocierea
încheierii tratatului pentru a accepta încheierea lui în anumite
condiții.
Prin nulitate absolută se sancționează viciile de consimțământ
rezultând din:
1. Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat prin acte
sau amenințări îndreptate împotriva libertății sau integrității fizice
a acestuia, reputației sale. Tratatul încheiat în aceste condiții este
lipsit de orice efect juridic.
2. Constrângerea exercitată asupra unui stat participant la încheierea
unui tratat internațional prin amenințare sau folosirea forței. De
nulitate absolută sunt lovite și tratatele care contravin normelor
imperative ale dreptului internațional atât cele în vigoare în
momentul încheierii lor cât și cele apărute mai târziu pe parcursul

91 aplicării acestora. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice stat
parte la tratat nu neapărat de statul victimă precum și din oficiu de
către o instanță internațională.
Dispozițiile unui tratat nul nu au forță juridică. Dacă tratatul este
lovit de nulitate în virtutea contradicției sale cu o normă imperativă
de drept internațional părțile lui sunt obligate să elimine în măsura
posibilităților consecințele oricărui act îndeplinit pe baza unuia
asemenea tratat.

4. Modurile de modificare și încetare a tratatelor

De regulă tratatele conțin clauze exprese privind procedura de
modificare pe calea unor amendamente care se adoptă în unanimitate
sau cu o majoritate de 2/3. În practică modificarea tratatelor poartă
denumirea de amendare sau revizuire. Amendarea se face când
modificarea este de mică importanță sau parțială. Revizuirea se face
când modificarea este substanțială și extinsă la părți mari ale
tratatului. Această deosebire tehnică nu are relevanță din punct de
vedere juridic. Modificarea se face numai prin acordul părților. De
regulă modificările parcurg pentru a intra în vigoare aceleași etape
prevăzute pentru încheierea tratatelor. În cazul tratatelor bilaterale
este necesar acordul ambelor părți pentru modificare.
În cazul tratatelor multilaterale există mai multe posibilități:
 Modificarea nu poate interveni decât prin acordul tuturor
statelor părți.
 Modificarea poate interveni cu acordul majorității statelor
părți. În acest caz tratatul poate să prevadă: – opozabilitatea
modificărilor pentru toate statele părți indiferent dacă nu au
votat pentru modificare; – opozabilitatea modificărilor numai
pentru statele care au votat pentru aceasta ceia ce creează
regimuri juridice diferite.
Regimurile juridice diferite sunt:
1. Între părțile care au acceptat modificările se aplică prevederile
tratatului modificat.
2. Între părțile care au respins modificările se va aplica tratatul
inițial.
3. Între prima și a doua categorie se aplică tot tratatul inițial. O
problemă se ridică legată de modificarea Cartei ONU mai ales în
cadru eforturilor de reformă a organizației.

92 Prin încetarea unui tratat internațional se înțelege că acesta și-a
pierdut forța sa juridică în raporturile dintre participanții săi, el ne
mai producând în continuare drepturi și obligații pentru părți.
Tratatele își pot înceta efectele lor prin mai multe modalități:
1. Denunțarea. În acest caz se face distincție între tratatele
bilaterale care în cazul denunțării pune capăt tratatului, iar în
cazul tratatelor multilaterale denunțarea capătă caracterul
retragerii și nu pune capăt tratatului în cauză. Potrivit art. 56 al
Convenției de la Viena un tratat cate conține dispoziții cu
privire la stingerea și denunțarea sa sau la retragerea din el nu
poate fi obiectul unei denunțări sau retrageri. De la această
regulă sunt două excepții: – atunci când poate fi stabilită
intenția părților de a admite posibilitatea denunțării sau
retragerii. – atunci dreptul de denunțare sau retragere poate fi
dedus din natura tratatului. Organul competent pentru a
denunța un tratat este prevăzut de dispozițiile constituționale
ale fiecărei părți în mod firesc el fiind acela căruia îi aparține
competența de a angaja statul pe plan internațional.
2. Abrogarea este un caz stingere a tratatelor internaționale care
solicită voința unanimă a părților.
3. Anularea este o modalitate de renunțare unilaterală a unui stat
de la tratatul încheiat de acesta. Anularea unui tratat poate
avea loc în cazurile strict determinate cum ar fi:
– Violarea substanțială a tratatului de către una dintre
părțile sale;
– Apariția unei norme imperative de drept internațional cu
care tratatul nu este în concordanță;
– Schimbarea fundamentală a împrejurărilor în care a fost
încheiate tratatul;
1. Dispoziția uneia dintre părțile contractante ale tratatului – ca
subiect de drept internațional.
2. Executarea completă a prevederilor tratatului.
3. Expirarea termenului de valabilitate a tratatului.
4. Survenirea unei condiții rezolutorii expres prevăzute în cuprinsul
tratatului.
5. Reducerea numărului de participanți la tratatul multilateral sub
numărul necesar pentru intrarea în vigoare a acestuia. O situație
intermediară în raport cu încetarea definitivă a tratatului o
constituie suspendarea adică încetarea provizorie a aplicării

93 tratatului sub influența diferitelor împrejurări. Suspendarea este
admisă dacă tratatul o prevede expres și părțile contractante sunt de
acord cu ea.

TEME DE MEDITAȚIE PENTRU STUDENȚI:
1. Structura tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană.
2. Efectele nulitatății tratatelor internaționale.
3. Specificul denunțării tratatelor bilaterale și multilaterale.
4. Carta ONU – tratat de fondare a ONU.

Bibliografia:

1. Balan O, Burian A, Drept internațional public, Vol. II, Chișinău,
F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2003.
2. Geamănu G., „Drept internațional public‖, ed. Didactică și
pedagogică, vol.2, București, 1981.
3. Popescu D., Coman F, „Drept internațional public‖, ed. MI,
București, 1993.
4. Diaconu I., „Curs de drept internațional public‖, ed. „Șansa‖,
București, 1993.
5. Miga -Beșteliu R., „Drept internațional public. Introducere în
dreptul internațional public‖, ed. „ALL. Educațional‖, București,
1997.
6. Popescu D., Năstase A., „Drept internațional public‖, ed. „Șansa‖,
București, 1997.
7. Niciu M., „Drept internațional public‖, ed. „Chemarea‖, vol.1 Iași,
1993.
8. Convenția privind tratatele internațional de la Viena din 1969.
9. Legea privind modul de încheiere, aplicare, ratificare și denunțare
a tratatelor, convențiilor și acordurilor internaționale din
18.03.1993.

94

PLAN: TEMA 11: REZOLVAREA DIFERENDELOR
INTERNAȚIONALE PE CALE PAȘNICĂ

1. Noțiunea de diferend internațional
2. Modalitățile și mijloacele de rezolvare pașnică a diferendelor
internaționale
3. Reglementarea pașnică a diferendelor în cadrul organizațiilor
internaționale
4. Mijloacele bazate pe constrângere

1. Noțiunea de diferend internațional

Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale și
procedurile de drept internațional au cunoscut o lunga evoluție
istorica. În conținutul acestui principiu se reunesc aspecte juridice, de
morala și de politica internaționala. Primele încercări de
reglementare a soluționării prin mijloace pașnice a diferendelor
internaționale au avut loc în cadrul Convențiilor de la Haga, din 1899
și 1907. Statutul Societății Națiunilor (1919), stabilea pentru statele
membre obligația de a încerca sa soluționeze prin mijloace pașnice
diferendele dintre ele, fără a exclude însă posibilitatea recurgerii la
război. Soluționarea diferendelor internaționale pe cale pașnica
constituie un principiu al dreptului internațional public din anul
1928, când a fost semnat „Pactul Briand -Kellogg‖. Pe lângă
condamnarea războiului și renunțarea la folosirea războiului ca
instrument al politicii naționale, Pactul consemnează și angajamentul
statelor de a soluționa conflictele internaționale numai prin mijloace
pașnice. În dispozițiile Pactului nu este specificata nici o procedura
de constrângere colectiva aplicabila în cazul încălcării sale. Carta
O.N.U ( 1945 ) consacra principiul soluționării diferendelor
internaționale prin mijloace pașnice, ca o obligație internaționala a
statelor și un principiu fundamental al dreptului internațional public.
La nivel regional, principiul a fost consacrat în „ Convenția
europeana pentru soluționarea pașnica a diferendelor‖ (1957)
adoptata în cadrul Consiliului Europei. În sens larg, noțiunea de
diferend cuprinde contestațiile, litigiile, divergentele sau conflictele
dintre doua subiecte de drept internațional. Diferendele internaționale
pot să aibă o natura juridică sau politică.

95 Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenții de drept
între state și care au ca obiect interpretarea unui tratat, o problema de
drept internațional, existența unui fapt care, daca ar fi stabilit, ar
constitui încălcarea unei obligații internaționale precum și stabilirea
naturii sau întinderii reparației datorată pentru încălcarea unei
obligații internaționale.
Diferendele politice sunt diferendele în care pretențiile
contradictorii ale parților nu pot fi formulate juridic. O regula
importanta a dreptului internațional contemporan este regula
caracterului facultativ al mijloacelor pașnice, conform căreia, statele
își aleg în mod liber și pe baza acordului dintre ele, mijlocul pașnic la
care sa recurgă pentru soluționarea unui diferend apărut între ele.

2. Modalitățile și mijloacele de rezolvare pașnică a
diferendelor internaționale

Mijloacele pașnice de drept internațional pot fi clasificate în doua
categorii: mijloace politico -diplomatice și mijloace jurisdicționale. O
categorie aparte o constituie mijloacele pașnice bazate pe
constrângere. Mijloacele pașnice de drept internațional – diplomatice
și politice – sunt reglementate prin convenții internaționale universale
sau regionale. În general, soluțiile adoptate ca urmare a folosirii
acestor mijloace pașnice au un caracter de recomandare fata de
părțile diferendului, cu excepția hotărârilor adoptate de Consiliul de
Securitate al O.N.U.
Din mijloace politico -diplomatice categorie fac parte:
negocierea, bunele oficii, medierea, ancheta internaționala și
concilierea internaționala.
a) Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important
de soluționare a diferendelor internaționale. Reprezintă un demers
necesar oricărei tentative de a reglementa un diferend. Tratativele
diplomatice directe reprezintă unul dintre cele mai utilizate mijloace
de soluționare pentru că acestea se află la îndemâna fiecărui stat, sunt
cele mai puțin costisitoare și în desfășurarea lor vin în contact una cu
alta în mod direct. Negocierile sunt considerate ca fiind o modalitate
bine definită din punct de vedere procedural. Ele se pot desfășura
prin contacte și tratative între reprezentanții părților ca și prin
schimbul de documente scrise. Negocierile diplomatice directe între
statele aflate într-un diferend sunt purtate de câtre ministerele

96 afacerilor externe ale statelor, de către șefii guvernelor sau, în unele
cazuri, chiar de către șefii statelor. În cazul organizațiilor
internaționale, negocierile se poarta de către cei mai înalți funcționari
ai acestora (secretari generali, directori sau președinți). Unul din
avantajele negocierilor este acela că ele se pot relua la nivele diferite
de reprezentare. În situația negocierilor părțile sunt situate pe poziții
de egalitate în discuții. Durata negocierilor variază în funcție de
împrejurările concrete ele pot dura câteva zile sau mai mulți ani. În
cazul când negocierile nu vor da rezultate părțile pot recurge la
arbitraj.
b) Bunele oficii reprezintă demersul întreprins pe lângă statele –
parți la un litigiu, de către un terț – stat sau organizație internațională
– din proprie inițiativa sau la cererea parților, cu scopul de a
convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor
diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariției
unui diferend dintre state sau soluționarea unui diferend produs deja.
În cazul bunelor oficii, rolul terțului încetează în momentul începerii
negocierilor directe între părțile aflate în diferend. Terțul nu participa
la negocieri și nici nu face propuneri referitoare la modul de
soluționare a diferendului, ci doar facilitează începerea tratativelor.
Pentru a se angaja în activitatea de bune oficii terțul are nevoie de
acceptarea părților.
c) Medierea presupune, de asemenea, intervenția unui terț, care
poate fi un stat, o organizație internaționala sau o persoana fizica.
Terțul, de aceasta data, participa la negocieri și face propuneri
referitoare la felul în care se poate soluționa conflictul. Propunerile
terțului nu sunt însă obligatorii pentru părțile aflate în diferend. Din
punct de vedere procedural medierea internațională se caracterizează
prin deplina sa adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui
diferend și prin absența unor forme sau etape care trebuie parcurse.
În practică acțiunile de mediere se pot interpătrunde cu negocierile
directe între părțile la un diferend, uneori revenirea la negocieri fiind
rezultatul intervenției unui mediator. Părțile la un diferend sunt libere
să refuze soluția propusă de mediator.
d) Ancheta internaționala se poate utiliza în cazul diferendelor
internaționale generate de aprecieri diferite asupra unor situații de
fapt. Părțile aflate în diferend pot sa constituie o comisie
internaționala de ancheta, pe baza acordului dintre ele, în care se
precizează faptele pe care Comisia trebuie sa le elucideze, modul de

97 alcătuire al acesteia si întinderea împuternicirilor membrilor săi.
Comisia nu se pronunța asupra răspunderii parților în diferend.
Deliberările Comisiei internaționale de ancheta au loc cu ușile
închise si rămân confidențiale. Comisia își încheie lucrările printr -un
raport, care se limitează doar la stabilirea faptelor si nu are caracterul
obligatoriu al unei sentințe judecătorești.
e) Concilierea internațională consta din examinarea unui
diferend de către un organ permanent sau instituit ad-hoc după
apariția diferendului, cu scopul soluționarii aspectelor litigioase
dintre părțile în diferend care sa conducă la împăcarea lor. Comisia
internaționala de conciliere cercetează nu numai faptele care au
generat diferendul respectiv, dar face și recomandări asupra modului
de soluționare a lui. Recomandările sau avizele Comisiei de
conciliere nu sunt obligatorii pentru părțile aflate în diferend.
Mijloacele jurisdicționale de soluționare a diferendelor:
Arbitrajul internațional
Arbitrajul internațional este judecata pe plan internațional a unui
diferend de către o instanța ad-hoc, constituita de părțile în diferend.
Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oara în Convenția de la
Haga din 1907, privind aplanarea conflictelor internaționale, care
prevede obligația părților de a se supune cu buna – credința hotărârii
arbitrale. Sentințele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru părțile
diferendului și sunt limitate la cauza în care au fost pronunțate.
Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind condiționata de acordul
părților într-un diferend. Acordul părților poate să îmbrace
următoarele forme:
a. Compromisul, care reprezintă un tratat internațional prin care
părțile consimt să supună diferendul dintre ele unei instanțe
arbitrale, constituită fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un
organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal permanent.
b. Clauza compromisorie, care este o clauza (generala sau
speciala) inclusă într-un tratat încheiat de părți prin care
acestea înțeleg să supună eventualele diferende dintre ele
unei instanțe arbitrale.
În competența unei instanțe arbitrale intra soluționarea
diferendelor de ordin juridic și politic dintre state sau alte subiecte
ale dreptului internațional public. Tribunalul arbitral decide asupra
competentei sale, pe baza compromisului arbitral și a altor tratate în
legătura cu cauza, precum și prin aplicarea principiilor de drept. În

98 soluționarea cauzei, tribunalul aplica regulile determinate prin
compromisul părților. Sentința pronunțata este motivată, are caracter
obligatoriu și definitiv. Se admit, în mod excepțional, anumite căi de
recurs:
 Recursul în interpretare, daca între părțile diferendului a apărut
un dezacord asupra sensului hotărârii;
 Recursul în corectare, daca tribunalul a săvârșit o eroare de
drept sau de fapt sau a manifestat exces de putere;
 Recursul în revizuire, daca se descoperă un fapt nou, cu
caracter esențial care nu a fost cunoscut la data pronunțării
sentinței.
Curtea Internaționala de Justiție
C.I.J. a fost instituită prin Carta O.N.U. și reprezintă nu numai
organul judiciar al organizației, ci și al întregii comunitați
internaționale. Jurisdicția sa a înlocuit pe cea a Curții Internaționale
Permanente de Justiție, dizolvata o data cu Societatea Națiunilor.
Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, părți la Statutul C.I.J. Statele
nemembre O.N.U. pot deveni părți la Statutul Curții în condiții
determinate de Adunarea Generala a O.N.U., la recomandarea
Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizării
Curții de către orice stat al comunitații internaționale, chiar daca nu
este membru O.N.U sau parte la Statut, în condițiile stabilite de
Consiliul de Securitate. Jurisdicția C.I.J. are caracter permanent și
este facultativă, fiind determinată de consimțământul statelor – părți
la litigiul cu care a fost sesizată.
Curtea este compusă din judecători permanenți, judecători ad-hoc
și camere. Curtea are ca membrii permanenți 15 judecători, care
funcționează cu titlu individual, fiind aleși de către Consiliul de
Securitate și Adunarea Generala O.N.U., pe o perioadă de 9 ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului. Compunerea corpului de
magistrați permanenți reflectă structura Consiliului de Securitate al
O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curții.
Calitatea de judecător al Curții este incompatibilă cu exercitarea altor
funcții judiciare într-o cauză anterioară. Magistrații Curții
beneficiază de privilegiile și imunitățile necesare desfășurării
activității lor. Judecătorii ad-hoc sunt special numiți de câtre un stat
pentru soluționarea unui anumit diferend, în cazul în care nici unul
dintre cei 15 judecători ai Curții nu are calitatea de cetățean al său.
Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnați.

99 Camerele Curții sunt constituite din 3 sau mai mulți judecători,
numiți în vederea examinării unor cauze determinate sau care se pot
soluționa în cadrul unei proceduri sumare, în litigii de mai mică
importanță.
Competența Curții poate fi analizată sub două aspecte: al
subiectelor de drept internațional care apar în fața sa – competența
personală – și al litigiilor care i se supun – competența materială.
a) Conform Statutului, numai statele pot sa fie părți în cauzele
supuse Curții. Interesele persoanelor fizice și juridice sunt
reprezentate de state prin intermediul protecției diplomatice.
Organizațiile internaționale nu pot să apară ca pârți într-un litigiu,
dar pot sa fie autorizate de Adunarea Generala a O.N.U. să solicite
Curții avize consultative sau să ofere informații în legătură cu
problemele puse în discuție.
b) În Statutul Curții se prevăd două categorii de cauze care intră
în sfera competenței sale materiale: cauzele pe care i le supun părțile,
precum și toate chestiunile reglementate în mod special în Carta
O.N.U. sau în tratatele și convențiile în vigoare. Curtea poate să
examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care au ca
obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept
internațional; existența unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o
încălcare a unei obligații internaționale; natura și întinderea reparației
datorate pentru încălcarea unei obligații internaționale.
Exercitarea jurisdicției Curții este condiționată de acceptarea ei de
câtre statele părți. Statele pot să-și exprime consimțământul fie
anterior unui diferend, fie ulterior producerii lui.
a) Acceptarea anterioara a jurisdicției Curții se poate face printr -o
declarație unilaterala (clauza facultativa) care se depune Secretarului
General al O.N.U. și cuprinde obligația asumată de stat de a accepta
jurisdicția Curții pentru orice diferend care s-ar produce în cadrul
raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipată a
jurisdicției Curții poate să rezulte din tratatele dintre state, care
reglementează soluționarea pașnică a diferendelor, sau poate să fie
prevăzută într-o clauză compromisorie, inclusa în cuprinsul unui
tratat încheiat între state.
b) Acceptarea jurisdicției Curții ulterior producerii unui diferend
se realizează printr -un acord special între state, denumit compromis,
în care părțile stabilesc obiectul diferendului supus Curții.

100 C.I.J. aplică în soluționarea litigiilor dreptul internațional în
vigoare (tratatele, cutuma, principiile generale de drept, precedentul
judiciar, doctrina) sau principiile echitații, dacă există acordul
părților.
Statutul Curții prevede procedura de soluționare a litigiilor,
respectând principiul contradictorialității și al publicității
dezbaterilor. Procedura cuprinde o fază scrisă (depunerea de
memorii) și o fază orală (audierea părților, dezbateri).
În prima etapă a procedurii părțile pot să ridice excepția de ne
competență a Curții în soluționarea cauzei, obiecții la care Curtea
trebuie să răspundă înaintea judecății pe fond. Curtea poate să
dispună – pe cale de ordonanță – măsuri conservatorii cu titlu
provizoriu, la cererea părților sau din oficiu, daca există pericolul
producerii unui prejudiciu iremediabil în cauză. Ne prezentarea uneia
dintre părți la procedura în fața Curții nu împiedică continuarea
examinării cauzei.
Curtea adoptă hotărârile cu votul majorității judecătorilor
prezenți. În caz de paritate, votul Președintelui Curții prevalează.
Hotărârea Curții se motivează, iar dacă există opinii separate (cele
care diferă de hotărârea Curții) sau individuale ( cele care coincid cu
hotărârea Curții dar se bazează pe argumente proprii) ale unor
judecători, acestea se anexează hotărârii. Hotărârile sunt definitive și
obligatorii pentru părțile din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o
soluționează. Hotărârile Curții beneficiază de autoritatea lucrului
judecat. Carta O.N.U. dă posibilitatea sesizării Consiliului de
Securitate al O.N.U. de către un stat, dacă cealaltă parte a litigiului
nu execută obligațiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curții.
Statutul Curții prevede, de asemenea, dreptul unei părți de a solicita
interpretarea hotărârii pronunțate, în cazul în care se contestă
înțelesul sau întinderea dispozițiilor hotărârii. Se admite și
posibilitatea revizuirii unei hotărâri, dacă ulterior pronunțării s-a
descoperit un fapt nou, de natură a influența în mod decisiv procesul
decizional și care nu a fost cunoscut de câtre Curte sau de parte la
acea dată. Termenul în care poate fi solicitată revizuirea este de 6
luni de la data descoperirii faptului necunoscut și nu mai târziu de 10
ani de la pronunțarea hotărârii.
Curtea este competentă să emită avize consultative la solicitarea
Adunării Generale și a Consiliului de Securitate al O.N.U, în legătură
cu orice problemă juridică. Cu autorizarea Adunării Generale mai pot

101 solicita avize și alte organe ale ONU, precum și instituțiile
specializate. Rămâne la latitudinea Curții să accepte sau nu emiterea
unui aviz consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar
pot să prezinte expuneri proprii, după ce le-a fost notificată de către
grefierul Curții existența unei cereri de aviz. Procedura este mai
simplă decât cea contencioasă, dar este în mare măsură asimilată
acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă
organismul care le-a solicitat a acceptat în prealabil aceasta.

3. Reglementarea pașnică a diferendelor în cadrul
organizațiilor internaționale

Organizațiile internaționale, în special cele apărute după cel de-al
doilea război mondial, au un rol important în acțiunea de soluționare
pașnică a diferendelor ivite între statele membre. Organizațiile
internaționale, în special O.N.U, sunt competente să acționeze în
mod direct pentru soluționarea diferendelor internaționale, fie la
cererea parților diferendului, fie din propria lor inițiativă. Carta
O.N.U instituie un sistem de rezolvare pașnică a diferendelor
internaționale care prezintă o anumita gravitate și a căror prelungire
în timp pune în pericol pacea și securitatea internaționala. Dintre
organele principale ale O.N.U sunt competente să acționeze pentru
soluționarea pașnică a diferendelor internaționale: Consiliul de
Securitate, Adunarea Generala și, în anumite condiții, Secretariatul
General al organizației.
Consiliul de Securitate al O.N.U poate acționa pentru soluționarea
unui diferend internațional care amenința pacea și securitatea
internațională, din proprie inițiativă sau la cererea oricărui stat
membru al organizației. Consiliul de Securitate este principalul organ
al O.N.U. răspunzător pentru menținerea păcii și securității
internaționale. Carta O.N.U. prevede obligația parților într-un
diferend ca, în situația în care nu reușesc să îl soluționeze, să îl
supună Consiliului de Securitate, care, fie le recomandă să recurgă la
un anumit mijloc pașnic de soluționare, fie propune o soluție de fond
în vederea soluționării diferendului. Consiliul de Securitate are
dreptul, potrivit Cartei O.N.U., să adopte decizii (rezoluții) privind
măsurile aplicabile statului vinovat. Aceste măsuri pot să nu implice
folosirea forței (întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice
ale statelor membre cu statul vinovat, ruperea relațiilor diplomatice

102 cu statul vinovat etc.) sau, în cazurile excepționale, pot fi aplicate
măsuri de constrângere, bazate pe forță.
Adunarea Generala a O.N.U. este competentă doar să pună în
discuție și să facă recomandări cu privire la soluționarea unui
diferend internațional și numai cu privire la procedurile de aplanare
pașnică a diferendului.
Secretariatul General al O.N.U. este competent să atragă atenția
Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme legată de apariția
unui diferend. De asemenea, el poate îndeplini misiuni de ―bune
oficii‖ sau de mediatiune.

4. Mijloacele bazate pe constrângere

În cazul în care un stat comite acțiuni neamicale față de un alt stat
sau încalcă normele dreptului internațional, lezând în acest mod
drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, daca nu reușește sa
rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate sa recurgă la
folosirea unor mijloacele pașnice bazate pe constrângere. Aceste
mijloace nu trebuie sa implice folosirea forței sau amenințarea cu
forța, pentru a nu încalcă principiul fundamental al dreptului
internațional – principiul neagresiunii. Dreptul internațional admite
recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relațiilor diplomatice,
ca mijloace pașnice bazate pe constrângere.
Retorsiunea. Consta în masurile de răspuns ale unui stat fata de
actele inamicale, contrare curtoaziei internaționale ale altui stat
îndreptate împotriva lui. Actul de retorsiune, ca si actele la care se
răspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care determina
retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecătorești.
Represaliile . Consta într-un act sau mai multe acte ale unui stat,
contrare dreptului internațional, prin care acesta răspunde la actele
ilegale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Prin aplicarea
represaliilor se urmărește determinarea statului vinovat sa înceteze
actele ilegale si sa repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi
aplicate numai ca răspuns la acțiuni ilegale ale unui stat fata de alt
stat si doar daca, înainte de a recurge la ele statul lezat a cerut
statului vinovat sa repare daunele provocate prin acțiunile ilegale si
nu o obținut vreun rezultat, si doar cu respectarea principiului
proporționalității între actele ilicite si daunele provocate prin acestea
si represaliile care se aplica. Exemple de represalii sunt: sechestrarea

103 bunurilor aparținând cetățenilor statului vinovat, întreruperea
relațiilor poștale, a comunicațiilor cu statul vinovat etc.
Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul si boicotul.
 Embargoul reprezintă acțiunea unui stat de a interzice
importurile, exporturile sau ieșirea navelor comerciale ale altui
stat din porturile sale sau din marea sa teritoriala, până când
statul vinovat nu încetează acțiunile sale ilegale si nu îl
despăgubește pentru daunele provocate. Tot o măsura de
embargo o reprezintă si reținerea bunurilor, de orice fel,
aparținând statului vinovat.
 Boicotul consta în masurile de constrângere executate de un
stat sau de o organizație internaționala împotriva altui stat, care
s-a făcut vinovat de încălcarea dreptului internațional
(întreruperea relațiilor economice, științifice, culturale si de
alta natura).
 Ruperea relațiilor diplomatice este actul unilateral al unui stat,
prin care acesta își recheamă misiunea diplomatica dintr -un
stat si cere statului respectiv sa își recheme misiunea
diplomatica de pe teritoriul sau. Prin acest act, statul pune
capăt relațiilor oficiale cu statul vizat prin acțiunea sa.

TEME DE MEDITAȚIE PENTRU STUDENȚI:

1. Rezolvarea pe cale pașnică a diferendului transnistrean.
2. Rezolvarea diferendului internațional România Ucraina privind
construirea canalului Bîstroe.
3. Aspectul internațional al conflictului Georgia Federația Rusă
privind recunoașterea statală a Osetiei de Sud.
4. Fășia Gaza pămînt palestinian sau isdrailean.
5. Conflictul cecen – diferend internațional sau problemă internă a
Federației Ruse.

Bibliografia :

1. Anghel M. Ion, Anghel I. Viorel. „Răspunderea în dreptul
internațional‖. Ed. Lumina Lex, București, 1998.
2. Balan O, Serbenco E, „Drept internațional public‖, Vol. I,
Chișinău, Tipografia „Reclama‖, 2001.

104 3. Balan O, Burian A, „Drept internațional public‖, Vol. II, Chișinău,
F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2003.
4. Geamanu G., „Drept internațional public‖, vol.1, Ed. didactică și
pedagogică, București, 1981.
5. Moca Gh., „Drept internațional public‖, vol.1, București, 1988.
6. Andronovici C., „Drept internațional public‖, Ed. „Graphix‖, Iași,
1993.
7. Popescu D., Coman F., „Drept internațional public‖, Ed.
Ministerului de Interne, București, 1993.
8. Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internațional public‖, vol.1,
Ed. „Hiperion‖, București, 1993.
9. Niciu M., „Drept internațional public‖, Ed. „Chemarea‖, Iași 1993.
10. Popescu D., Năstase A., „Drept internațional public‖, Ed.
„Șansa‖, București, 1997.

105 TEMA 12: PROTECȚIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN
DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC

PLAN:
1. Considerații generale. Concepte și principii privind protecția
mediului înconjurător
2. Obligații cu caracter general ale statelor în domeniul protecției
mediului
3. Obligații cu caracter specific în domeniu protecției mediului.
Răspunderea și compensarea

1. Considerații generale. Concepte și principii privind
protecția mediului înconjurător

Protecția mediului înconjurător pentru factorii din mediu care se
află sub suveranitatea națională în baza legii interne, iar pentru
factorii din mediu aflați în afara jurisdicției naționale protecția are
loc în conformitate cu tratatele internaționale în vigoare în cadru
cooperării între state. Faptul că poluarea nu cunoaște hotare a impus
accentuarea necesității de cooperare a statelor așa cum mediul
înconjurător constituie patrimoniul comun al omenirii. Necesitatea de
cooperare este determinată de înmulțirea și diversificarea tipurilor de
poluare, a surselor poluante și a gradului periculos a unor poluanți. În
plan internațional necesitatea cooperării și a dezvoltării dreptului
internațional în acest domeniu a fost subliniată în lucrările
conferinței O.N.U. asupra mediului uman din 1972 de la Stoclkholm.
Conferința s-a constituit ca un prim semnal de alarmă pentru politica
națională a statelor în ceia ce privește mediul înconjurător.
Conferința O.N.U. din 1992 de la Rio de Janeiro se înscrie ca un
eveniment major la care a participat peste 160 de state din categoria:
țărilor industrializate, țările în curs de dezvoltare, țările aflate în
perioada de tranziție. În cadru acestei conferințe a fost adoptate două
categorii de documente:
 Instrumente juridice: convenția asupra diversității biologice,
convenția asupra schimbărilor climatice.
 Documente programatice: declarația de la Rio asupra mediului
înconjurător, principiile cu privire la fondul forestier.
Anumite concepte și principii au apărut în jurisprudența
internațională și în doctrină cu peste trie decenii înaintea declarației

106 din 1972. Acestea se refereau la mediu, privit ca o componentă a
teritoriului de stat. Poluarea a fost combătută în cadru unor tratate. În
general se invocă principiul latin „folosește ceia ce îți aparține în așa
fel încât să nu producă daune altuia‖. În 1978 Comisia de Drept
Internațional începe lucrările de codificare în domeniu. Lucrările s-
au concretizat în proiectul de articole privind „Răspunderea
internațională pentru consecințele prejudiciabile decurgând din
activități care nu sunt interzise de dreptul internațional‖. Până în
prezent dreptul internațional nu conține un principiu de drept
convențional sau cutumiar în materie. În plan instituțional se creează
Programul Națiunilor Unite pentru Mediu Înconjurător, Uniunea
Internațională pentru Conservarea Naturii, Agenția pentru Protecția
Mediului a Comunităților Europene.

2. Obligații cu caracter general ale statelor în domeniul
protecției mediului

Una din obligațiile cu caracter general se referă la angajamentul
statelor de a preveni și reduce pericolul, riscul care implică un grad
sporit de periculozitate precum și angajamentul de a preveni și
reduce poluarea. În această direcție statele au încheiat tratate
bilaterale și multilaterale. Dreptul internațional al mediului continuă
să se dezvolte în plan multilateral pe bază sectorială, iar în plan
bilateral s-au încheiat convenții cu caracter general. De exemplu:
 Convenția de la Basel privind controlul transportului peste
frontieră a deșeurilor periculoase și a eliminării acestora din
1989.
 Convenția privind studiul de impact asupra mediului în
context transfrontalier din 1991.
 Convenția asupra efectelor transfrontaliere ale accidentelor
industriale din 1992.
 Convenția asupra securității nucleare.
Aceste convenții au ca obiect:
1. Obligații de colaborare cu caracter general și de permanență cu
privire la schimbul de informații, evaluarea situației și consultarea
prealabilă asupra măsurilor ce trebuie luate.
2. Protecția cursur ilor de apă.
3. Protecția unor ecosisteme.
4. Protecția unor resurse naturale ale mediului.

107 5. Protecția mediului marin.
În această ordine de idei a fost adoptată Convenția privind
protecția Mării Negre de la București din 1992. Această convenție în
primul rând dă explicații a unor termeni utilizați. Potrivit acesteia
poluarea mediului marin înseamnă introducerea de către om direct
sau indirect de substanțe sau energie în mediul marin care au sau
poate avea ca rezultate asemenea efecte dăunătoare cum sunt
vătămarea resurselor vii și a vieții marine, pericole pentru om,
obstacole pentru activități marine, inclusiv pescuit și alte folosințe
legitime ale mării, degradarea calității de folosință a apei mării și
deteriorarea condițiilor de agrement.

3. Obligații cu caracter specific în domeniu protecției
mediului. Răspunderea și compensarea

În baza protocolului din 1988 al Convenției privind poluarea
transfrontalieră părțile se angajează să reducă cu 30 % emisiile de
bioxid de sulf. Imediat după tragicul accident de la Cernobîl Agenția
Internațională pentru Energia Atomică a adoptat la 26 septembrie
1986 două convenții referitoare la notificarea rapidă a unui accident
nuclear și respectiv la asistența în caz de astfel de accident.
Convenția de la Basel prevede obligații concrete privind
interzicerea transportului deșeurilor periculoase în afara țării fără
autorizație, modalitățile de etichetare a acestor deșeuri,
reglementează documentele speciale de transport, condițiile în care
se poate face autorizarea, obligațiile specifice privind transmiterea
informațiilor în cazul producerii unui accident.
Convenția privind comerțul internațional cu specii sălbatice de
faună și floră de la Washington prevede obligații concrete privind
comerțul cu specii sălbatice, măsuri ce trebuie luate de părți pentru
punerea în aplicare a dispozițiilor convenției, măsuri privind
posibilitatea de informare a publicului asupra rapoartelor anuale și
asupra celor bianuale privind măsurile legislative și administrative
luate pentru aplicarea convenției. Până în prezent principiile
răspunderii și compensării nu și-au găsit o reglementare adecvată în
convențiile internaționale cu toate că în baza declarației de la
Stockolm.

108 TEME DE MEDITAȚIE PENTRU STUDENȚI:

1. Răspunderea internațională pentru daunele aduse mediului.
Regimul juridic general al răspunderii internaționale pentru
daune ecologice. Regimul juridic privind răspunderea
internațională pentru daune nucleare.
2. Regimul juridic privind transportul deșeurilor. Regimul
internațional al deșeurilor toxice.
3. Regimul juridic al poluării transfrontaliere.
4. Protecția mediului în activitatea de exploatare a atmosferei și
cosmosului.
5. Cooperarea internațională în domeniul protecției mediului.

Bibliografia:

1. Balan O, Burian A, „Drept internațional public‖, Vol. II,
Chișinău, F.E. -P. „Tipografia Centrală‖, 2003.
2. Duțu M., „Dreptul internațional și comunitar al mediului‖,
București, Editura Economică, 1995.
3. Duțu M., „Dreptul Mediului‖, Tratat, vol. 1-2, București, Editura
Economică, 1998.
4. Geamanu G., „Drept Internațional comtemporan‖, Editura
Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1965.
5. Marțian N., „Drept internațional public‖, Două volume, Ediția a
II-a (revizuită și completată), Editura Fundației „Chemarea‖, Iași,
1995 -1996.
6. Popescu D., „Protecția mediului înconjurător în dreptul
internațional‖, „Studii de drept românesc‖, 1992, nr. 2.
7. Popescu D., Popescu M., „Dreptul mediului‖, Tratate și Convenții
internaționale, vol. I, II, III, București, ARTPRINT, 2002.
8. Popescu D., Năstase A., „Drept internațional public‖, Ediție
revăzută și adăugită, Casa de editură și presă „Șansa‖ S.R.L.,
București, 1997.
9. Burian A., Negru C., Pelipețchi C., „Obiectul Dreptului
Internațional al Mediului // „Funcționarea Instituțiilor
Democratice în Statul de Drept: Materiale ale Conferinței
teoretico -științifice internaționale, 25-26 ianuarie 2003 (mun.
Bălți)‖/ red.șt. Gh. Costachi, Chișinău, „Tipografia Centrală‖,
2003.

109 TEMA 13 DREPTUL ORGANIZAȚIILOR
INTERNAȚIONALE

1. Noțiunea de drept al organizațiilor internaționale
2. Definiția și elemente constitutive
3. Actul constitutiv al organizațiilor internaționale
4.Dobândirea calității de membru
5. Pierderea calității de membru
6. Clasificarea organizațiilor internaționale

1. Noțiunea de drept al organizațiilor internaționale

Dreptul organizațiilor internaționale este constituit din normele
tratatelor internaționale de constituire a organizațiilor, din cele cuprinse
în tratatele multilaterale încheiate de către state referitoare la aceste
organizații (de exemplu: Convenția generală asupra privilegiilor și
imunităților ONU, din 1946), precum și din normele juridice proprii
fiecărei organizații internaționale.
Apariția dreptului org anizațiilor internaționale și caracteristicile sale
sunt legate de evoluția acestor organizații1. Acest drept face parte din
dreptul internațional public, ca o parte nouă și specială a acesteia, având
un anumit grad de autonomie în cadrul sistemului de nor me ale dreptului
internațional.
Normele dreptului organizațiilor internaționale sunt mai bine
ierarhizate decât cele ale dreptului internațional public, ca urmare a
faptului că normele dreptului organizațiilor internaționale sunt grupate în
2 categorii pri ncipale: dreptul originar (principal) și dreptul derivat .
Dreptul originar al organizațiilor internaționale este format, în primul
rând, din normele cuprinse în statutul organizației, care constituie o
adevărată „constituție‖ pentru aceasta. Dreptul originar este superior
dreptului derivat al organizației internaționale guvernamentale și el
guvernează întreaga activitate a organizației și a membrilor ei.
Statutul unei organizații internaționale produce efecte numai asupra
statelor membre ale organizaț iei respective, state care sunt părți
contractante ale statutului, ca urmare a ratificării lui sau a aderării la el.

1 Todos V., Drept internațional public, note de curs 7, Cahul, p.29

110 Statutele organizațiilor internaționale guvernamentale cuprind, în
general, următoarele prevederi mai importante:
a) obiectul și scopurile org anizației, prin care se precizează
principalele direcții ale activității ei. Organizațiile internaționale alături
de scopurile lor specifice au scopuri comune lor, cum sunt apărarea păcii
și securității internaționale, asigurarea libertății și progresului pentru toate
statele și popoarele;
b) principiile care guvernează activitatea organizației,
principiile fundamentale ale dreptului internațional și principiile specifice
ale organizației. Aceste principii trebuie respectate atât de către
organizația internați onală guvernamentală, cât și de statele membre, în
activitatea lor;
c) procedura de primire a noilor membri în organizație și
categoriile acestora. În general, membrii organizațiilor internaționale
guvernamentale se împart în următoarele categorii: membrii fo ndatori,
membri primiți ulterior constituirii organizației, membri asociați și
invitați;
d) drepturile și obligațiile decurgând din calitatea de membru al
organizației internaționale. În general statutele organizațiilor
internaționale guvernamentale prevăd ur mătoarele drepturi pe care le au
membrii lor: dreptul la vot în organele organizației, dreptul de a participa
la dezbaterile din cadrul diferitelor organe ale organizației, dreptul de a
face parte din organele principale și subsidiare ale organizației, dre ptul de
participa la stabilirea bugetului organizației, dreptul de a participa la
acțiunile organizației, și dreptul de a se retrage din organizație.
Corelativ acestor drepturi, statutele organizațiilor internaționale
guvernamentale prevăd următoarele obligații, care revin membrilor lor;
obligația membrilor de a participa la realizarea scopurilor organizației și
să respecte principiile sale; obligația de a contribui la realizarea bugetului
organizației prin contribuțiile lor, obligația de a respecta sta tutul
internațional al organizației;
e) sistemul organelor organizației și funcțiile lor. Statutele
organizațiilor internaționale guvernamentale prevăd care sunt organele
lor principale. Ele se compun dintr -un organ plenar și reprezentativ al
organizației, f ormat din toți membrii ei. Acest organ își desfășoară
activitatea în sesiuni ordinare și extraordinare. Unul sau mai multe organe
de îndeplinire a deciziilor organului plenar și care sunt formate dintr -un
număr restrâns de membri ai organizației; și un org an cu activitate
permanentă (secretariat sau biroul organizației) format din funcționarii

111 internaționali, în frunte cu Secretariatul general sau Directorul
organizației.
f) Statutele prevăd și sancțiunile care pot fi aplicate membrilor.
În general, sunt prevă zute următoarele sancțiuni: suspendarea statului
vinovat din drepturile și privilegiile care decurg din calitatea de membru
al organizației. Carta ONU prevede: „Un membru al Națiunilor Unite
împotriva căruia Consiliul de Securitate a întreprins o acțiune p reventivă
sau de constrângere poate fi suspendat de Adunarea generală, la
recomandarea Consiliului de Securitate, din exercițiul drepturilor și
privilegiilor inerente calității de membru” (art. 5).
O altă sancțiune prevăzută în statute este excluderea unui membru
din organizație, ca urmare a neîndeplinirii sistematice a obligațiilor cei
revin din calitatea de membru. Carta ONU precizează: „un membru al
Națiunilor Unite care încalcă în mod persistent principiile enunțate în
prezenta Cartă poate fi exclus din organizație de Adunarea Generală, la
recomandarea Consiliului de Securitate” (art. 6).
g) Statutele organizațiilor internaționale guvernamentale
stabilesc și modalitățile de modificare a lor. Ele pot fi modificate pe
calea amendamentelor aduse acestor statut e, sau revizuirii lor.
Dreptul derivat este subordonat dreptului originar al organizației,
care îi determină legitimitatea și constituie fundamentul său juridic.
Dreptul este subordonat și ordinii juridice internaționale.

2. Definiția și elemente constitu tive

Organizațiile internaționale sunt subiecte ale dreptului internațional,
fiind titulare de drepturi și obligații în conformitate cu normele
internaționale. Spre deosebire de state, subiecte originare ale dreptului
internațional, organizațiile internaționale sunt subiecte derivate, instituite
de state prin acorduri încheiate între ele. În afara organizațiilor
internaționale guvernamentale, au fost înființate și numeroase organizații
neguvernamentale, care se constituie în conformitate cu dreptul intern al
statului pe teritoriul căruia vor funcționa2.
Definiția organizației internaționale (interguvernamentale), propusă
de Comisia de Drept Internațional este următoarea: „o asociere de state,
constituită printr -un tratat, înzestrată cu o constituție și organe comune

2 Dan Tănase, Drept diplomatic și consular , Ed. Fundației România de Mâine ,
București, 2006 , ISBN 973 -725-509-7, p. 117

112 și posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre
care o compun” . Trebuie precizat că, atât în Convenția din 1969 privind
dreptul tratatelor cât și în Convenția din 1975 privind reprezentarea
statelor în relațiile lo r au organizațiile internaționale cu caracter universal,
art. 2 definește organizația internațională ca fiind o „organizație
interguvernamentală‖.
Pentru precizarea noțiunii de „organizație internațională‖ vom
încerca desprinderea elementelor sale constitu tive.
Înainte de toate, pentru ca o asociere să poată fi socotită organizație
internațională, se impune ca la respectiva asociere să participe, în calitate
de părți contractante, statele. Organizațiile internaționale, în înțelesul dat
sunt fondate de către state și funcționează prin voința acestora. Calitatea
de a reprezenta statele în aceste organizații și de a acționa în numele lor o
au, de regulă, reprezentanții guvernelor statelor respective. Excepțiile, de
altfel foarte limitate, în favoarea reprezentă rii parlamentare (Consiliul
Europei, NATO, Uniunea Europeană), sau a unor segmente sociale
(patronat sau sindicate în cazul Organizației Internaționale a Muncii) nu
fac decât să confirme regula de mai sus.
În al doilea rând asocierea unor state într -o orga nizație internațională
se realizează în baza acordului de voință a statelor care îmbracă, de
regulă, forma unui tratat. Vasta majoritate a organizațiilor internaționale
au luat naștere în baza unor tratate multilaterale ce reprezintă actele
constitutive al e organizațiilor respective purtând denumirea de Cartă,
Statut, Constituție, Pact, etc. Cele două elemente constitutive – asociere
de state și realizarea asocierii printr -un tratat internațional – permit
distincția dintre organizațiile internaționale inter guvernamentale și
organizațiile internaționale neguvernamentale, constituite pe baza
asocierii unor persoane fizice sau juridice înscrise în ordinea juridică
internă a unuia sau mai multor state. În afară de aceasta, tratatul de
constituire a organizațiilo r internaționale, conținând angajamente
mutuale, impune statelor participante o anumită cooperare în cadrul
organizației și cu aceasta prin actele constitutive se creează obligații
reciproce opozabile tuturor membrelor.
În al treilea rând, asocierea statel or în organizații internaționale
presupune urmărirea unor obiective sau scopuri comune: menținerea păcii
și stabilității internaționale; dezvoltarea economică; cooperarea
financiară; dezvoltarea comerțului; transfer de tehnologie etc. Proliferarea
organiza țiilor internaționale după cel de -al doilea război mondial decurge,
așa cum s -a mai arătat, din diversificarea activităților ce impun

113 cooperarea dintre state, ceea ce se reflectă și în preocuparea acestora de a
circumscrie cât mai exact, în actul constitut iv, obiectivele și scopurile
fiecărei organizații nou create.
Cea de -a patra condiție pentru calificarea unei asociații de state ca
organizație internațională interguvernamentală este cerința ca aceasta să
aibă o structură instituțională proprie.
De asemen ea, pentru a fi calificată ca organizației internațională,
asocierea între două sau mai multe sate, trebuie să se stabilească și să se
desfășoare în baza normelor de drept internațional. Supunerea diferitelor
forme de cooperare interstatală normelor de dre pt internațional și
calificarea numai a acestor instituții astfel create ca organizații
internaționale ridică problema încadrării sau nu, în această categorie a
societăților transnaționale, în multe cazuri, capitalul acestora provine din
mai multe state, e le au sucursale în afara țării de origine, personalul de
conducere poate avea naționalități diferite, iar influența economică a unor
asemenea societăți limitează sau excede capacitatea de control a
guvernelor naționale. Cu toate acestea, societățile transn aționale nu pot fi
incluse în categoria organizațiilor internaționale interguvernamentale.
Elementul principal ce distinge cele două categorii de entități este de
ordin juridic: în timp ce societățile transnaționale sunt subiecte de drept
intern, organizaț iile internaționale operează în baza normelor de drept
internațional și sunt subiecte ale ordinii juridice interstatale. Activitatea
societăților transnaționale nu este guvernată numai de un singur sistem
juridic; ea trebuie să se supună, cu multiple varia ții, cerințelor sistemelor
juridice naționale ale mai multor state: statul de origine al societății și
celelalte state în care operează.
Efectul cumulat al elementelor constitutive înfățișate, conferă
organizațiilor internaționale interguvernamentale perso nalitate juridică
proprie – de drept intern și internațional — în temeiul căreia acestea
beneficiază de drepturi și își asumă obligații pe teritoriul oricăruia din
statele membre sau în raporturile cu acestea ori cu alte subiecte de drept
internațional.
Apărute în cadrul comunității internaționale, alături de state, ca
membrele originare ale acesteia, organizațiile internaționale constituite de
state suverane, au dobândit treptat o poziție juridică proprie, dată de
raporturile lor cu statele membre și de re lațiile stabilite între ele,
guvernate de normele generale de drept internațional ca și de anumite
convenții speciale, precum și de funcțiile atribuite de state, prin actele lor
constitutive. Desigur că, prin raport cu statele, sfera raporturilor pe care l e

114 pot angaja organizațiile internaționale în cadrul comunității internaționale
este limitată la obiectivele și domeniul pentru care au fost constituite.
Aceasta nu împiedică însă calificarea organizațiilor internaționale ca
subiecte independente în raportu rile internaționale, ca entități distincte ale
comunității internaționale.

3. Actul constitutiv al organizațiilor internaționale

Încheierea actului constitutiv.
Prin procesul „încheierii‖ actului constitutiv se înțelege negocierea
tratatului în cauză semnarea și ratificarea lui, eventual formularea de
rezerve la acesta și intrarea lui în vigoare , etape care, odată parcurse,
conduc la crearea unui nou subiect de drept internațional. Tocmai acest
element esențial distinge actul constitutiv, ca tratat int ernațional, de
tratatele internaționale obișnuite: este un document care dă naștere unui
nou subiect de drept internațional, care acționează apoi, în viața
internațională, alături de statele care l -au creat.
Modificarea actului constitutiv.
După o anumită perioadă de timp în funcționarea organizațiilor
internaționale poate apare o schimbare a împrejurărilor, în raport cu cele
care au prevalat în momentul elaborării și adoptării actelor lor
constitutive. Ceva mai mult, schimbările pot fi de o asemenea anver gură
încât să se ajungă la înregistrarea riscului disfuncționalității unei
organizații. Cum organizațiile trebuie să se adapteze continuu
dezvoltărilor ce au loc în societatea internațională, tot astfel și actele lor
constitutive, ca o consecință firească, urmează să reflecte gradul acestei
adaptabilități. Acest proces se realizează, în principal, prin modificarea
actului constitutiv, operație care îmbracă două forme: revizuire și
amendare. Indiferent de forma pe care o îmbracă, modificarea actului
constitu tiv al unei organizații internaționale poate antrena o diversificare
a relațiilor convenționale între membrii organizației și între aceștia și
organizație. De aceea, cel mai des actele constitutive conțin dispoziții
speciale privind modificarea lor. Aceste dispoziții se referă, în principal,
la:
a) momentul introducerii unei propuneri de modificare a actului
constitutiv, în unele cazuri interzicându -se introducerea unor asemenea
modificări înainte de expirarea unei perioade de timp diferite;
b) cine poate prezenta propuneri de modificare – statele sau
organele organizației – și care dintre aceste organe;

115 c) magnitudinea modificărilor, dacă privesc ansamblul actului
constitutiv sau numai anumite schimbări punctuale;
d) modalitatea de adoptare a deciziei de modificare, care variază
de la unanimitate sau consens la majoritate simplă sau calificată, și
e) condițiile intrării în vigoare a modificărilor actului constitutiv.
Interpretarea actului constitutiv.
Problema interpretării actelor constitu tive ale organizațiilor
internaționale este intim legată de aplicarea lor în practică, de întinderea
competenței organelor lor deliberative și executive și de îndeplinirea de
către statele membre a obligațiilor pe care și le -au asumat prin aceste
acte. În mod logic, orice aplicare a unei reguli presupune o interpretare
uniformă a sa. În plus, uniformitatea interpretării conduce la evitarea
disputelor legate de aplicarea regulii. Actele constitutive ale unor
organizații internaționale, cum ar fi FMI sau OMM, cuprind reglementări
precise privind modul de soluționare a problemelor puse de interpretarea
lor. Unele includ această problemă într -o formulare generală, în
dispozițiile privind modul de reglementare a disputelor, iar cele mai
multe indică organismul că ruia organizația sau statele membre urmează
să i se adreseze în legătură cu problema interpretării. În acest context,
interpretarea actului constitutiv al unei organizații internaționale decurge
mai ales din rațiuni de ordin practic, de clarificare a rapor turilor dintre
state înăuntrul organizației și în raporturile dintre ele și organizație.
Considerentele de ordin teoretic, deși importante pentru teoria generală a
interpretării tratatelor, au mai puțină relevanță în practica urmată de
diferite organizații în materie de interpretare a actelor lor constitutive.

4.Dobândirea calității de membru

Referindu -ne la participarea statelor la organizațiile internaționale,
prin dobândirea calității de membru al acestora, reținem că aceasta se
obține pe două căi: pr in participarea la elaborarea actului constitutiv și
prin aderarea ulterioară.
Aderarea . Admiterea de noi state în calitate de membri într -o
organizație internațională, după constituirea acesteia, se realizează prin
aderare. În general, condițiile aderării sunt specificate în actele
constitutive ale organizațiilor, uneori foarte clar, alteori imprecis. De
aceea și degajarea unor reguli de admitere, cu aplicabilitate generală, este
greu de obținut. Se pot desprinde însă câteva tendințe, unele exprimând

116 cerin țe de bază, ținând de obiectivele organizației, altele reprezentând
condiționări strict procedurale.
Cerințe de bază . O primă tendință privește legăturile dintre
diferitele organizații, în special între cele din sistemul ONU. Din punctul
de vedere al admit erii de noi membri, apartenența la o organizație
deschide deseori calea aderării la alte organizații. Astfel, prevederile:
privind dobândirea calității de membru la majoritatea instituțiilor
specializate, la Agenția Internațională pentru Energie Atomica (AIEA),
conținute în actele constitutive ale acestor organizații, pun pe primul plan
calitatea de membru al ONU. Această condiționare, care favorizează
procesele de aderare la anumite organizații internaționale, nu este însă
absolută. Anumite instituții, cu m ar fi FMI, impun condiții specifice de
aderare, chiar dacă un stat candidat este membru ONU.
O altă practică legată de aderare, care poate deveni regulă în cazul
anumitor organizații, constă în aceea că apartenența la o organizație este
condiționată de o bținerea, în prealabil, a calității de membru la o altă
organizație. Cel mai elocvent exemplu în această privință îl constituie
relațiile de interdependență dintre instituțiile financiare internaționale, cu
sediul la Washington: un stat nu poate deveni mem bru la BIRD dacă nu
este membru FMI, și nu poate obține calitatea de membru al Asociația
Internațională pentru Dezvoltare (AID) sau Societatea Financiară
Internațională (SFI) dacă nu este membru BIRD.
Cea de a treia remarcă vizează organizațiile internaționale cu
caracter regional. Apartenența la o anumită zonă geografică, nu conduce
automat la acceptarea calității de membru al organizațiilor constituite în
respectiva regiune. Odată cu satisfacerea cerințelor de ordin geografic
sunt impuse și alte exigențe, cum sunt cele de ordin economic. Pentru a se
obține calitatea de membru al Comunităților Europene, de pildă, numai
poziția geografica de stat european nu este suficientă. Uneori, cum este în
cazul alianțelor militare, noțiunea de „regiune‖ are u n înțeles mai larg,
fără a coincide exact cu limitele strict geografice ale regiunii. Tratatul
Atlanticului de Nord (NATO) cuprinde, de pildă, trei țări mediterane
(Turcia, Grecia și Italia) neriverane Oceanului Atlantic.
În sfârșit, notăm că admiterea de noi membri într -o organizație
internațională presupune îndeplinirea, de către statul candidat, a unor
condiții, care diferă de la o organizație la alta, în funcție de natura
obiectivelor fiecăreia, Potrivit Cartei ONU (art. 4), pot deveni membri ai
Organiz ației Națiunilor Unite statele care sunt: a) iubitoare de pace; b)
acceptă obligațiile din Cartă; c) sunt capabile și dispuse să le

117 îndeplinească. Aprecierea capacității statului candidat de a îndeplini
aceste condiții revine ONU. Un alt exemplu îl oferă C onsiliul Europei,
care solicită statului candidat să probeze că împărtășește idealurile care
reprezintă moștenirea comună a popoarelor Europei și principiile statului
de drept și este în măsură să asigure persoanelor de sub jurisdicția sa
respectul dreptur ilor și libertăților fundamentale ale omului. Ca și în cazul
ONU, constatarea aptitudinii statului candidat de a îndeplini condițiile
cerute revine organizației și nu statului candidat. Unele condiții de
aderare sunt mult mai precise: statul candidat trebu ie să aibă un serviciu
poștal propriu sau un serviciu meteorologic, la admiterea sa în
Organizația Meteorologică Mondială (OMM). Actele constitutive ale
unor organizații internaționale, cum ar fi Organizația Internațională a
Muncii (OIM), Organizația Mondi ală a Sănătății (OMS), Organizația
Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), nici nu impun
condiții specifice și nici nu declară admiterea liberă, nelegată de nici o
condiție, cu excepția, bineînțeles, a calității de stat suveran și
indepen dent. Ele acordă calitate de membru tuturor statelor admise printr –
o decizie a organizației. La prima vedere, s -ar părea că din moment ce
constituțiile acestor organizații nu impun condiții la admiterea de noi
membri, votul membrilor existenți ar fi liber și mai lesne de obținut. O
asemenea interpretare nu este neapărat corectă. Procesul admiterii de noi
membri în organizațiile internaționale nu poate fi desprins de
împrejurările politice, în care fiecare act de aderare are loc, problemă
asupra căreia vom r eveni.

5. Pierderea calității de membru

Cauzele al căror efect duce la pierderea calității de membru într -o
organizație internațională, sunt următoarele: retragerea voluntară,
excluderea, dispariția organizației și dispariția starului membru. Dintre
acestea, ne vom opri cu precădere, asupra primelor două — retragerea
voluntară și excluderea — efectele ultimelor două apărând ca firești.
Principial, părăsirea unei organizații internaționale de către unul sau
mai multe state, indiferent dacă aceasta este vol untară sau forțată, este
urmată de fracționarea comunității internaționale, ruperea echilibrului
cooperării dintre state, cel puțin în domeniul în care organizația
respectivă acționează, și, mai ales, permite statului care părăsește
organizația să fie exon erat de obligațiile pe care calitatea de membru i le
impunea. De aceea, în practica organizațiilor internaționale ambele

118 formule au fost folosite cu mare prudență.
Retragerea voluntară . În doctrină, există două curente legate de
dreptul statelor de a se re trage dintr -o organizație internațională. Primul
estimează acest drept ca nelimitat, considerându -se că exprimă o formă
de exercitare a suveranității statelor membre. Cel de -al doilea, inspirându –
se din regulile generale ale dreptului tratatelor, privind r etragerea din
tratatele multilaterale în care se încadrează și actele constitutive ale
organizațiilor internaționale, consideră retragerea ca fiind posibilă numai
ai în cazul unei schimbări fundamentale a scopurilor unei organizații, în
bună măsură, lipsa de unitate pe plan doctrinar în problema dreptului
statelor de a se retrage din organizațiile internaționale este reflectată în
diversitatea prevederilor în această materie ale actelor constitutive ale
principalelor organizații internaționale sau, invers, doctrina nu este decât
o reflectare a acestei diversități.
Excluderea. În general, excluderea unui stat dintr -o organizație
internațională poate fi privită dintr -o dublă perspectivă: ca sancțiune sau
ca măsură de protecție a organizației. Indiferent însă de motivația care
sprijină decizia excluderii unui stat dintr -o organizație internațională,
această decizie poate fi dăunătoare atât statului în cauză cât și organizației
respective. Statul exclus pierde drepturile rezultând din calitatea de
membru dar, în același timp, încetează și obligațiile sale față de
organizație. Pe de altă parte, mai ales pentru organizațiile cu caracter
universal, o excludere reprezintă o renunțare la realizarea unei
universalități absolute. Din asemenea considerente sau altele, le gate de
oportunitatea politică sau constrângerile de ordin juridic, cazurile de
excludere din diferite organizații internaționale nu sunt numeroase.
Desigur că atunci când un membru nu mai participă la activitățile
organizației dar continuă să profite de s erviciile acesteia sau îi blochează
deciziile (dacă luarea acestora presupune unanimitatea voturilor
membrilor organizației), ori întreprinde acțiuni contrare scopului
organizației (acte de agresiune, de pildă), excluderea poate fi singura
măsură care să p ermită asigurarea continuării funcționării organizației,
clauze exprese de excludere sunt astfel inserate în actele constitutive ale
multora din marile organizații internaționale. O asemenea clauză figura și
în Pactul Societății Națiunilor (art.16, alin.4) . Ea a fost invocată o singură
dată, atunci când, în 1939, a fost exclusă URSS, ca urmare a agresiunii
acesteia contra Finlandei. Ea se regăsește și în Carta ONU (art. 6).
Dispariția unui membru . Desigur că, în principiu, dispariția unui stat
ca subiect de drept internațional conduce, în mod automat, și la pierderea

119 calității de membru al organizațiilor din care făcea parte. Excluzând
situațiile create în preajma sau în tipul celui de al doilea război mondial
(ocuparea Abisiniei de către Italia, a Austriei sau Cehoslovaciei de către
Germania, ori a țărilor Baltice de către URSS), care plasează analiza într –
un alt context politico -juridic, situațiile de dispariție a unor state sunt
puțin numeroase. În 1958, Siria și Egiptul s -au unit formând Republica
Arabă U nită. Drept urmare, guvernele celor două țări au cerut
organizațiilor internaționale din care făceau parte Siria și Egiptul să
procedeze în consecință, respectiv să fie înscrise sub numele de
Republica Arabă Unită. Ulterior, Uniunea a fost dizolvată iar ce le două
state și -au redobândit separat calitatea de membre avută anterior. Un
proces asemănător a avut loc, în 1964, când Tanganica și Zanzibar s -au
unit și au format Republica Unită a Tanzaniei. Noul stat a luat locul
statelor din care s -a format în toate organizațiile internaționale din care
acestea făceau parte, fără impunerea unor proceduri suplimentare de
admitere.
Dizolvarea unei organizații. Lichidarea unei organizații are ca
efect logic pierderea calității de membru, indiferent dacă dizolvarea
acest eia s -a produs cu consimțământul tuturor membrilor sau numai a
majorității acestora, ori a fost sau nu înlocuită cu altă organizație, în
doctrină există opinii potrivit cărora în situația în care o organizație este
dizolvată prin decizia majorității, pentr u membrii care s -au opus acestei
acțiuni, lichidarea ar avea efectul unei excluderi.

6. Clasificarea organizațiilor internaționale

O clasificare a organizațiilor internaționale după criterii strict
delimitate întâmpinăm ari greutăți, înainte de toate, în privința stabilirii
criteriilor, datorită diversității actelor constitutive ale organizațiilor
internaționale, modalităților particulare de adeziune a statelor în calitate
de membre, funcțiilor atribuite prin statute, care conduc, în multe cazuri,
la su prapuneri de atribuții ori de responsabilități juridice cu care sunt
investite aceste organizații. În cele ce urmează vom încerca totuși să
degajăm unele criterii de ordin general, în temeiul cărora să se poată
contura o anumită tipologie a organizațiilor internaționale. Aceste criterii
ar fi: compoziția organizațiilor internaționale, funcțiile acestora și
structura lor instituțională.
Potrivit compoziției se disting organizații cu caracter sau vocație
universală și organizații cu caracter regional. Prima categorie privește

120 organizațiile din care pot face parte toate statele lumii – cum ar fi ONU și
instituțiile specializate din sistemul ONU — iar cea de a doua, o
reprezintă organizațiile care reunesc un număr determinat de state, în
baza principiului contiguității geografice.
Principalele caracteristici comune ale organizațiilor cu caracter
universal , dintre care ONU și instituțiile sale specializate sunt c ele mai
reprezentative, sunt următoarele:
a) Universalitatea . Multă vreme organizațiile cu caracter
universal n -au reușit să devină într -adevăr universale. Considerente de
ordin politic și ideologic au împiedicat, într -o anumită perioadă, chiar și
ONU, să aco rde calitatea de membru tuturor statelor lumii. Ceea ce este
important pentru a defini dacă o organizație are sau nu caracter universal
este faptul dacă ea este sau nu conform statutului său, deschisă tuturor
statelor, și nu dacă toate statele au devenit m embre. Este evident că o
tendință spre participarea universală este comună tuturor organizațiilor
având acest caracter. Cu cât membrii efectivi ai unei asemenea organizații
se apropie de universalitatea statelor membre ale societății internaționale,
cu atâ t regulile unei asemenea organizații se vor impune întregii
comunități internaționale. În același timp, o cât mai extinsă participare la
activitățile organizației, din punct de vedere al numărului statelor
participante, exclude sau diminuează acțiuni dizid ente, contrare scopului
organizației și intereselor comunității internaționale, în ansamblul său.
Cea mai importantă organizație internațională, atât prin caracterul
său universal – cuprinzând aproape toate statele lumii, cât și prin
scopurile ce i -au fost conferite, prin vastitatea și multitudinea activităților
sale, este Organizația Națiunilor Unite, instituită în 1945, după încheierea
celui de -al doilea război mondial.
b) Imperativele globalizării . Constituirea și, apoi, consolidarea
organizațiilor universa le, prin întărirea cooperării dintre state, a rezultat
din imperativele aplicării descoperirilor tehnico -științifice,
interdependenților economice și existenței unor provocări cărora
comunitatea internațională nu le putea face față decât prin abordări
globale și eforturi coordonate la scara întregii comunități.
c) Eterogenitatea . Organizațiile internaționale universale cuprind
state de dimensiuni diferite, având capacități economice, tehnologice,
militare, de asemenea, diferite. Ca o consecință firească, se în registrează
tendința statelor favorizate de factorii enunțați de a se bucura, înăuntrul
organizației, de o influență politică proporțională acțiunii acestor factori.
Deci diferențele de mărime și putere ale statelor participante la o

121 organizație universală par să prejudicieze, într -o anumită măsură,
cooperarea internațională. Totuși, după cum vom vedea, formele
instituționale de luare a deciziilor, acceptabile și acceptate de toți
participanții, permit o strânsă și eficientă cooperare între statele membre
ale organizațiilor universale, înăuntrul acestora și prin intermediul lor.
Organizațiile regionale, constituite potrivit principiului contiguității
geografice, sunt, în general, formate din state făcând parte din aceeași
regiune. Deși liantul de bază al înf iințării, funcționării și consolidării
acestui tip de organizării 1 -au constituit interesele comune sau apropiate
ale țărilor dintr -o anumită zonă geografică, crearea lor a fost uneori
grăbită sub presiunea unor influențe exterioare. De pildă, unele
organi zații vest -europene s -au constituit în fața pericolului extinderii
comunismului, sau, în cazul Organizației Unității Africane, a
neocolonialismului.
În Europa au fost înființate importante organizații regionale având
vânate și întinse sfere de activitate.
Cea mai veche este NATO, înființată în 1948, pentru combaterea
unor eventuale pericole din Est, având ca membri și Statele Unite și
Canada, alături de un grup de state europene, pentru protecția îndeosebi a
Europei de Vest (deși au fost incluse și Grecia ș i Turcia).
În general, organizațiile regionale se caracterizează printr -un grad
mai înalt de omogenitate. Ele cuprind state având sisteme politice
identice, asemănătoare sau compatibile și o bază economică și culturală
asemănătoare. Proximitatea geografică și sistemele economice
caracterizate prin aceleași trăsături sunt elemente de bază ale forței
organizațiilor regionale și cooperării strânse, mai ales pe plan economic,
pe care funcționarea acestora o generează. Proliferarea organizațiilor
regionale a con dus la constituirea unor adevărate ―sisteme regionale‖ de
organizații, dintre care cel mai reprezentativ este cel european, în cadrul
căruia organizații ca Uniunea Europei Occidentale (1954), Comunitățile
Economice Europene (1957), funcționând ulterior în cadrul Uniunii
Europene, Consiliul Europei (1949), sau mai recent Banca Europeană de
Dezvoltare (1991), joacă un rol important în cimentarea raporturilor
dintre țările continentului european. Sistemul american cuprinde printre
altele: Organizația Statelor Americane (Carta de la Bogota Din 1948)
Grupuri Andin (Carta de la Cartagena din 1969); Asociația nord –
americană de Liber Schimb (NAFTA, 1991); Asociația latino -americană
de Integrare (ALADI, 1980); Piața Comună a Sudului (MERCOSUR,
1991). În sistemul orga nizațiilor africane sunt incluse: Organizația

122 Unității Africane (OUA, 1963); Comunitatea Economică a Statelor
Africii de Vest (CEDEAO, 1975); Comunitatea Economică a Statelor
Africii Centrale (CEEAC, 1983) etc. în regiunea Asiei și Pacificului,
unde proces ul constituirii de organizații regionale este mai puțin marcant,
notăm: Asociația Națiunilor Asiei de sud -est (ASEAN, 1967), Comisia
Pacificului de Sud (1947) și Tratatul de asistență mutuală Noua Zeelandă,
Australia, Statele Unite (ANZUS, 1951).
Potrivit domeniului de activitate. Clasificarea organizațiilor după
criteriul domeniului de activitate conduce la stabilirea a două mari grupe
de organizații: politice și tehnico -economice, care, la rândul lor se pot
desprinde în mai multe subgrupe, în funcție de g radul lor diferit de
specializare.
Organizațiile politice – exceptând pe cele privind apărarea militară,
ale căror atribuții sunt mai strict delimitate — se pot implica în aproape
orice probleme legate de interesele vitale ale statelor. Cel mai ilustrativ
exemplu în acest sens este Organizația Națiunilor Unite, a cărei sferă de
activitate se extinde de la problematica menținerii păcii și securității
internaționale, a protecției drepturilor omului și dezvoltării economice și
sociale, până la înlesnirea conta ctelor directe dintre state prin diplomația
multilaterală. Competențe similare, deși în grade diferite, întâlnim și la
unele organizații politice cu caracter regional, cum ar fi Organizația
Statelor Americane, Organizația Unității Africane sau Liga Arabă.
Consiliul Europei, a cărui competență nu se extinde asupra chestiunilor
militare și nici a celor economice, ar putea fi socotit ca exemplu tipic de
organizație internațională cu competență primordial politică. Categoria
largă a organizațiilor tehnico -econo mice, în cadrul căreia cele mai
reprezentative sunt instituțiile specializate din sistemul ONU, cuprinde
organizații din domeniul comunicațiilor internaționale (Uniunea Poștală,
Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor, Organizația Aviației Civile
Inter naționale, Organizația Meteorologică Mondiala, Organizația
Maritimă Internațională), instituții exercitând acțiuni sociale (Organizația
Internațională a Muncii, Organizația Mondială a Sănătății), instituții
financiar bancare (Fondul Monetar Internațional, Banca Internațională
pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Asociația Internațională de
Dezvoltare, Societatea Financiară Internațională, Agenția Multilaterală de
Garantare a Investițiilor, Fondul Internațional pentru Dezvoltare
Agricolă), organizații exercit ând activități culturale și științifice
(Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, Agenția
Internațională pentru Energie Atomică, Organizația Internațională privind

123 Proprietatea Intelectuală) ori organizații internaționale în domeni ul
industriei, agriculturii și comerțului (Organizația Națiunilor Unite pentru
Dezvoltare Industrială, Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și
Agricultură, Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare,
Acordul General pentru Tarife și Comerț, respectiv Organizația Mondială
a Comerțului).

TEME DE MEDITAȚIE PENTRU STUDENȚI:

1. Prevederile statutelor organizațiilor internaționale
interguvernamentale
2. Încheerea și modificarea actului constitutiv al
organizațiilor internaționale
3. Pierderea calității de membru al organizației
internaționale
4. Clasificarea organizațiilor internaționale

Bibliografia:
1. Bolintineanu Al., Carta ONU, document ai erei noastre,
București, 1970
2. Ciucă Aurora, Drept internațional public, Editura
―Cugetarea‖, Iași, 2000.
3. Datcu Ion, Istoria relațiilor internaționale și a diplomației,
București, 1991.
4. Diaconu Ion, Drept internațional public, Casa de Editură
și Presă Șansa, București 1995.
5. Miga -Beșteliu Raluca, Introducere în drept internațional public,
Editura AII Beck,
Bucu rești, 1999.
6. Miga -Beșteliu Raluca, Organizații internaționale
interguvernamentale, Editura AII Beck,
București, 2000.

124 Bibliografie:

Acte normative naționale și internaționale:

5. Constituția Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994.
6. Legea cu privire la frontierele de stat ale Republicii Moldova
din 17.05.1994.
7. Legea privind modul de încheiere, aplicare, ratificare și
denunțare a tratatelor, convențiilor și acordurilor
internaționale din 18.03.1993.
8. Convenția privind regimul de navigație pe Dunăre de la
Belgrad 1948.
9. Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea
durabilă a fluviului Dunărea din 1994 de la Sofia.
10. Convenția de la Chicago privind aviația civilă internațională
din 1944.
11. Convenția privind statutul refugiaților din 1951.
12. Convenția privind tratatele internațional de la Viena din
1969.
13. Convenția privind succesiunea statelor la tratate din 1978.
14. Convenția privind dreptul mării de la Viena din 1982.
15. Convenția Europeană cu privire la cetățenie de la Strasburg
din 1997.

Monografii, manuale:

16. Andronovici C. „Drept internațional public‖, ed. „Graphix‖,
Iași, 1993.
17. Anghel M. Ion, Anghel I. Viorel. „Răspunderea în dreptul
internațional‖. Ed. Lumina Lex, București, 1998.
18. Balan O, Serbenco E, „Drept internațional public‖, Vol. I,
Chișinău, Tipografia „Reclama‖, 2001.
19. Coman F, „Clauza națiunii cele mai favorizate‖, ed. „Scorpio
78‖, București, 1998.
20. Dicționar de drept internațional public, coordonator: dr.
Ionel Cloșcă, ed. Științifică și enciclopedică, București,
1982.
21. Duculescu V., Ecobescu N. „Drept internațional public‖, ed.
„Hiperion‖, București, 1993.

125 22. Duțu M., „Dreptul internațional și comunitar al mediului‖,
București, Editura Economică, 1995.
23. Duțu M., „Dreptul Mediului‖, Tratat, vol. 1-2, București,
Editura Economică, 1998.
24. Diaconu I. „Curs de drept internațional public‖, ed. „Șansa‖,
București 1993.
25. Ecobescu N., Duculescu V. „Drept internațional public‖,
vol.1, ed. „Hiperion‖, București, 1993.
26. Geamanu G „Drept internațional public‖, vol.1, ediția
didactică și pedagogică, București, 1981.
27. Marțian N., „Drept internațional public‖, Două volume,
Ediția a II-a (revizuită și completată), Editura Fundației
„Chemarea‖, Iași, 1995 -1996.
28. Miga -Beșteliu R. „Drept internațional, introducere în drept
internațional public‖, ed. „ALL Educațional‖, București,
1997.
29. Moca G. „Drept internațional public‖, vol.1, București,
1988.
30. Niciu M. „Drept internațional public‖, ed. „Chemarea‖, Iași
1993.
31. Popescu D., Coman F. „Drept internațional public‖, ed.
„Ministerului de Interne‖, București, 1993.
32. Popescu D., Năstase A. „Drept internațional public‖, ed.
„Șansa‖, București, 1997.

Literatura periodică:

33. Burian A., Regimul de drept al spațiului cosmic // ‖Revista
Națională de Drept‖, 2002, nr. 3, p. 30-37.
34. Burian A., Regimul de drept al spațiului cosmic și
reglementarea activităților spațiale // ‖Revista Națională de
Drept‖, 2002, nr. 6, p. 41-47.
35. Bolintineanu A., Considerații asupra regimului juridic al
spațiului cosmic în lumina principiilor generale ale dreptului
internațional // „Studii juridice‖, București, 1959.
36. Popescu D., Răspunderea internațională în domeniul
dreptului extraatmosferic // „Studii de drept românesc‖, nr.
3, 1996.

126