Dr. Eric Pearl – Reconectarea [606382]

Dr. Eric Pearl – Reconectarea
Aprecieri pentru Reconectarea
Autorul acestei cărți nu oferă sfaturi medicale si nici
nu prescrie nici un fel de tehnici ca formă de tratament
pentru probleme medicale sau fizice, care să fie aplicate
fără sfatul unui medic – primit fie direct, fie indirect.
Intenția autorului este doar aceea de a oferi infor –
mații de natură generală, care să vă ajute pe drumul de
căutare a stării de bine spiritual si emoțional.
În cazul în care folosiți oricare dintre informațiile
din această carte, prin alegere proprie – ceea ce reprezintă
dreptul vostru prin constituție – autorul si editura nu-si
asumă nicio responsabilitate.
The Reconnection™ (Reconectarea) si Reconnective
Healing™ (Vindecarea Reconectivă) simt mărci înregistrate.„Eric e un om uim itor, care are m inunatul dar al vindecării. C itiți aceasta
carte si transform ați-vă}”
John Edward, medium clarvăzător autor al
volumului Trecerea si Viata de dincolo
„C ând am prim it prim a dată cartea R econectarea, m -am așezat si am citit-o
din scoarță în scoarță, într-o singură seară.
A m fost cap tivată . Se citește ca un rom a n bun.
D ar, spre deosebire de un rom an, această carte este
adevărul — adevărul despre un m od nou si revoluționar
de a vindeca si de a fi vindecat, care stă la dispoziția o ricui.
Plin de um or, de observații subtile si de înțelegerea si sm erenia
profund ă ce vin nu m a i d in m aturita tea un ui bun p ra ctician
În m edicină si om de știință, E ric P earl povestește cum a fost el
transform at de energia reconectivă si ne spune
cum putem trăi cu toții același lucru.
D acă aveți intenții serioase cu privire la sănătate
si la vindecare, citiți această carte! ”
Christiane Northrup, doctor în medicină, profesor
de obstetrică-ginecologie la Universitatea din Vermont,
Facultatea de Medicină; autoa re a volumelor
Corpurile femeii, înțelepciunea femeii,
Înțelepciunea menopauzei

Eric Pearl RECONECTAREA

„C a m edic si neurolog, am fost învățată să știu de ce
si cum funcționează un tratam ent. C ând este vorba de vindecarea
reconectivă, nu știu cum funcționează aceasta. Pur si sim plu, din
experiență personală, știu că funcționează. M unca lui Eric P earl a
fost pentru m ine un m are dar; prin cartea sa,
ea poate fi același lucru si pentru voi. ”
dr. Mona Lisa Schulz, doctor în mediană,
autoare a volum ului Trezirea intuiției,„Eric a scris o carte m inunată, provocatoare si practică despre
vindecare. Pe lângă subtilele sale observații si experiențele sale
personale cu energia vindecării, el ne îm părtășește si o serie de
tehnici folositoare pentru a aduce în viața noastră vindecarea de
care avem nevoie – nu num ai pentru noi, ci si pentru ceilalți.
U m orul si sinceritatea lui Eric recom andă această carte
ca pe una care trebuie citită. “
dr. Ron Roth,, autor al volumului Sfantul Duh al vindecării

„M ulți au așteptat zeci de ani ceea ce dr. Eric P earl ne-a dat
În prim a sa carte – un alt m od de a preda vindecarea si
transform area – o m etodă nouă, unică si eleganta. A devărata
revelație a lucrării sale, însă, este că el revelează secretul! Cartea
aceasta nu num ai că este am uzantă la citit, dar aici, acest vin –
decător — care scrie, în m od intenționat, hazliu si bizar — chiar
ne arată cât de ușor putem să recunoaștem si să activăm , în
fiecare dintre noi, adevărata vindecare energetică. Era si timpul!”
Lee Carroll, autor al volumelor Kryon si
co-autor al volumului Copiii Indigo
R econectarea lui E ric Pearl este, pur si sim plu, cea m ai buna
carte apărută in ultim a vrem e despre vindecarea transpersonalâ
si m edicina spirituală. E a este un dar de la U nivers
si o contribuție extraordinar de incitantă la procesul global
de transform are a paradigmelor, care are loc în vremurile noastre.
D acă citiți doar două cărti în anul acesta, asigurati-vă
că acest giuvaer este una dintre ele. “
dr. Hank Wesselman, autor al volumelor Cel care pășește cu
Spiritul, Făcătorul de poțiuni si Căutătorul de viziuni.„Această carte oferă o perspectivă interesantă si nouă
asupra dinam icii vindecării. “
Deepak Chopra, doctor în medicină, autor al
volumului Cum să-L cunoaștem pe Dumnezeu
„Aceasta este o carte care inspiră m intea si alină
inim a — o celebrare a procesului de vindecare. Viziunea dr. Pearl
cu privire la vindecarea reconectivă ar trebui citită de profesioniști
din dom eniul sănătății, care doresc să faciliteze un nivel superior
de vindecare pentru pacienții lor
si, în același tim p, să se vindece pe sine.
D e asem enea, Reconectarea poate fi citită si de pacienți,
astfel încât să se poată vindeca singuri si să ajute la vindecarea
altora — iar prin exem plul lor să își inform eze m edicul de fam ilie
despre m edicina energetică actuală si despre puterea
vindecătoare a deconectării. “
dr. Gary E. K. Schwartz si dr. Linda G. S. Russek, directori
la Laboratorul pentru sisteme energetice umane al
Universității din Arizona și autori ai volumului
Universul de energie vie: O descoperire fundamentală, care
transformă știința și medicina

Eric Pearl
„Aceasta este o carte m inunată, care descrie evoluția unui
m edic vindecător într-o povestire spirituală, plină de um or
si de observații profunde. Poveștile unice a le dr. Pearl si
experiențele care au condus la dezvoltarea m etodei de vindecare
prin reconectare te inspiră si te m ișcă deopotrivă. E ric Pearl a
prim it un dar unic de vindecător, pe care ni-l transm ite si nouă.
M odul în care abordează el vindecarea,
prin reconectare, este sim plu, dar profund ca efect,
reprezentând o form ă nouă, nedirijatâ, de vindecare energetică,
ce merge dincolo de formulele, tehnicile si mantrele cu care a tre-
buit să lucrăm pe planeta aceasta până acum .
Recom and această carte practicanților în dom eniul îngrijirii
sănătății, precum si tuturor celor interesați să își
trezească propriul potențial de vindecare. “
Richard Gerber, doctor în medicină, autor
al volumelor Medicina vibrațională și Medicina vibrațională
pentru secolul al XXI-lea,
R econectarea o poveste de viață bine scrisă, care ar putea cu
adevărat să inspire oam enii să își urm eze calea spirituala si sa
devină vindecători. “
dr. Doreen Virtue, autoare a volumelor
Calea Lucrătorului întru Lumină, Vindecarea cu îngeri
D econectarea cu Sursa este secretul oricărei vindecări.
E ric ne explică m odul în care putem să facem asta, la fel de bine
ca orice alt autor pe care l-am citit. “
dr. Wayne W. Dyer, autorul best-sellerului
Puterea intențieiRECONECTAREA
Vindecă-i pe alții
Vindecă-te pe tine
D r. E ric P ea rl

Părinților mei, pentru că mi-au dat viata si
curajul de a-i trăi adevărul
Lui Aaron si lui Solomon,
pentru că mi-au o ferit perspectiva
interioară — si pentru că mi-au dat validarea
de care am avut nevoie ca să merg mai dep arte.
Lui Dumnezeu / Iubire / Univers,
pentru că a datCUVÂNT ÎNAINTE
Sunteți pe cale să citiți o carte despre un medic curajos și dedicat,
Dr. Eric Pearl, care a descoperit cheia vindecării si a sănătății, ca fiind
ceea ce el numește Reconectarea.
Când l-am auzit vorbind prima oară, în cadrul Progra mului
pentru Medicină Integratoare al Dr. Andrew Weil, de la Universitatea
din Arizona, am fost impresionați imediat de cât de sincer și de deschis
era dr, Pearl. Iată, aveam în față un om care era dispus să-si
abandoneze cabinetul – unul dintre cele mai de succes cabinete de
chiropractică din Los Angeles, pentru a porni într-o călătorie de
vindecare spirituală, abor dând câteva dintre cele mai importante si
controversate ches tiuni din medicina contemporană si din domeniul
vindecării.
Oare energia – si informația pe care o poartă aceasta – joacă un
rol esențial în sănătate si în vindecare?
Poate oare mintea noastră să se conecteze la această energie si
putem învăța să o stăpânim, pentru a ne vindeca pe noi si pe alții?
Există oare o realitate spirituală, mai vastă, formată din
energie vie, cu care putem învăța să ne conectăm si care poate să
promoveze nu numai vindecarea noastră perso nală, dar si
vindecarea întregii planete?
Ne-am întrebat; „Oare să-si fi pierdut dr. Pearl, mințile? Sau să se
fi re-conectat cu înțelepciunea din propria sa inimă si din inima de
energie vie a cosmosului?”
Adevărul este că, atunci când l-am întâlnit prima dată pe dr.
Pearl, nu știam sigur, în orice caz, dr. Pearl era dispus să ne ofere un
tur complet. Asta includea și să-și pună teo riile – și talentele – la
dispoziția unui laborator de cercetare

1011

Eric Pearl RECONECTAREA

al cărui motto este: „Dacă e adevărat, va fi dovedit; dacă e
fals, vom găsi greșeala.”
Laboratorul pentru sisteme energetice umane de la
Universitatea din Arizona este dedicat integrării medicinei
minte-corp, a medicinei energetice și a medicinei spirituale,
în colaborarea cu dr. Pearl, scopul nostru nu a fost să dove –
dim că vindecarea reconectivă funcționează, ci, mai degrabă,
să-i dăm procesului de vindecare prin reconectare ocazia să
ni se dezvăluie.
Reconectarea – o conexiune istorică
Relația mea personală cu conceptul de reconectare du –
rează din timpul programului meu de doctorat la Univer –
sitatea Harvard, la sfârșitul anilor 1960. Acolo am făcut cu –
noștință cu seminariile în domeniul auto-reglării și vindecă –
rii, conduse de unul dintre cei mai holistici oameni de știință
și medici din prima treime a secolului trecut.
În 1932, profesorul Walter B. Cannon, de la Universita –
tea Harvard, și-a publicat volumul clasic, înțelepciunea cor-
pului. Dr. Cannon descria modul în care corpul își menține
sănătatea fiziologică – de la grecescul hael, care înseamnă
„întregime, integralitate” – printr-un proces pe care el l-a de –
numit „homeostază”. După dr. Cannon, capacitatea corpului
de a-și păstra integritatea homeostatică presupune două lu –
cruri: că procesele de răspuns din tot corpul sunt conectate și
că informația care circulă prin această rețea de răspuns de
înaltă viteză, este fluidă și exactă.
De exemplu, dacă legăm un termostat la o sobă, astfel
ca, atunci când temperatura din cameră ajunge sub nivelul pe
care îl setăm pe termostat, semnalul de la termostat să aprin –
dă soba – și invers – atunci temperatura din încăpere se va
menține constantă. Termostatul este cel care asigură semna –
lul de răspuns (feedback); rezultatul este echilibrul homeo-
static dintre noi și încăpere.
* health – sănătate, în Ib. engleză (n.t.)Toate acestea funcționează în condițiile în care legătu rile din
cadrul sistemului sunt corecte.
Dacă deconectăm circuitul de feedback, temperatura nu se va
mai menține constantă. Aceasta, într-un cuvânt, este ideea conexiunii
prin semnale de răspuns.
Ca tânăr profesor asistent la Catedra de Psihologie și Relații
Sociale a Universității Harvard, am urmat firul logic ce ducea la
descoperirea că aceste conexiuni prin semnale de feedback sunt
fundamentale – nu numai pentru sănătatea și integritatea fiziologică,
ci și în natură, pentru sănătate și integritate la toate nivelurile.
Conexiunea prin semnale de răspuns (feedback) este
fundamentală pentru integritate – fie ea energetică, fizică, emoțională,
mentală, socială, globală – și da, chiar astrofizica.
Am avansat ideea că „înțelepciunea corpului ” de care vorbește
dr. Cannon ar putea să reflecte un principiu univer sal mai cuprinzător.
Am numit aceasta „înțelepciunea unui sistem” sau, mai simplu,
„înțelepciunea conectării”:
Atunci când lucrurile sunt conectate – fie că. este vorba despre:
1.oxigenul conectat cu hidrogenul, prin legături chi
mice, sub formă de apă;
2.creierul conectat la organele fiziologice, prin meca
nisme neuronale, hormonale sau electromagnetice
din corp; sau
3.Soarele conectat cu Pământul, prin gravitate și prin
influențele electromagnetice din sistemul solar…
…și când informația și energia circulă libere, orice sis tem are
capacitatea să fie sănătos, să-și păstreze integritatea și să evolueze.
Pe când eram profesor de psihologie si psihiatrie la Universitatea
Yale, de la mijlocul anilor '70 și până la sfârșitul anilor '80, am publicat
lucrări științifice care aplicau acest principiu al conectării universale
nu numai la integritatea și vindecarea minte-corp, dar și la integritatea
și vindecarea la

12

13

Eric Pearl RECONECTAREA.

toate nivelurile în natură (e.g., Schwartz, 1977; 1984). Colegii
mei si cu mine am avansat ideea că există cinci etape esențiale
pentru atingerea integrității si a vindecării: atenția, conecta-
rea, auto-reglarea, ordinea si ușurința de acțiune.
Etapa 1; Atenția voluntară. Acest lucru înseamnă, pur
si simplu, a vă simți corpul și energia care vă
curge prin corp, dar și între voi și mediul
înconjurător.
Etapa 2: Atenția creează conectarea. Atunci când îi per-
miteți minții să experimenteze energia si in –
formația – în mod conștient sau inconștient
-acest proces stimulează conexiunile din
interiorul corpului și pe cele dintre corpul
vostru și mediu înconjurător.
Etapa 3: Conectarea aduce auto-reglare. La fel ca o
echipă de atleți sau de muzicieni, care, împre –
ună, ajung la perfecțiune în sport sau în jazz
-conexiunile dinamice dintre jucători permit
echipei să se organizeze și să se controleze
(„auto-reglare”), sub îndrumarea antrenorilor
și a dirijorilor, dar și cu sprijinul acestora.
Etapa 4: Auto-reglarea stimulează ordinea. Ceea ce ex-
perimentați ca integritate, succes sau chiar fru –
musețe reflectă un proces de organizare, care
este posibil datorită conexiunilor ce permit
auto-reglarea.
Etapa 5: Ordinea este exprimată prin ușurința de
acțiune. Atunci când toate sunt conectate cum
trebuie, iar părților (jucătorilor) li se permite
să-și joace rolurile, procesul de auto-reglare se
poate produce fără efort si curgător.
Și opusul este adevărat. Există cinci pași de bază pen –
tru a ajunge la non-integrare și la disconfort (boală): neaten-
ția, deconectarea, dereglarea, dezordinea și boala.Dacă nu dati atenție corpului vostru (Etapa 1), acest lu-
cru creează o deconectare în corp și între corp și mediu (Eta-
pa 2), stimulând dereglarea organismului (Etapa 3), care va fi
măsurată ca dezordine, tulburare în sistem (Etapa 4) și care
poate fi experimentată ca boala (Etapa 5). Conectarea duce la
ordine și ușurință, deconectarea duce la dezordine și boală
Citind cartea dr. Pearl, veți vedea cum aceste etape ale conectării
prind viață la toate nivelurile – de la cel energetic, prin minte-corp,
până la cel spiritual.
Cheia pentru înțelegerea acestui nou nivel de vindecare este
prefixul re – re-fixarea atenției, re-conectarea, re-glarea, re-ordonarea
vindecării.
Descoperirea înțelepciunii reconectării
În filmul muzical Duminică în parc, cu George, de Stephen
Sondheim – un film despre pictorul poantilist
George Seurat – crearea frumuseții este descrisă ca un proces
de conectare. Seurat era maestru în a organiza și a conecta
puncte colorate, creând imagini frumoase, pe care le privim
cu smerenie chiar și în ziua de azi. Sondheim ne amintește
despre importanța acestui proces, prin câteva cuvinte simple:
„Conecteaza-te, George, conectează-te.”
Cât citiți această carte, veți participa la o călătorie de vindecare
reconectivă. Mintea și inima vi se vor lărgi, pe mă- sura ce dr. Pearl
conectează punctele vieții sale.
Veți pătrunde în sufletul unui vindecător talentat, cu
Îndoielile și cu durerile sale personale, care a descoperit pro-
cesul de reconectare; veți asista la profunda binecuvântare și
satisfacție pe care le-a trăit el, când și-a văzut pacienții vin-
decându-se.
Nu dorim să sugerăm că tot ce scrie în această carte este
recunoscut științific, însă nici dr. Pearl nu dorește să sugereze ace st lucru.
El își împărtășește experiențele, își oferă con-

14 15

Eric Pearl
cluziile – pe ale sale – si apoi vă lasă pe voi sa ajungeți la pro-
priile concluzii. Călătoria continuă.
Dr. Pearl s-a dedicat multă vreme medicinei bazată pe
dovezi. Studiile științifice elementare pe care le-am desfășu –
rat până acum în laboratorul nostru se potrivesc surprin –
zător de bine cu previziunile sale si s-au mai planificat și alte
studii de laborator. Așa cum sugerează volumul nostru,
Universul energiei vii, înțelepciunea vindecării se poate afla
peste tot în jurul nostru, așteptând să ne conectăm la ea, pen –
tru a-și putea sluji scopurile supreme.
Fie ca această carte să vă lumineze și să vă inspire, așa
cum a făcut-o și cu noi.
dr. G ary E Schwartz si dr. Linda C. S. Russek
Dr. Gary E. Schwartz este profesor de psihologie, de
medicină generală, neurologie, psihiatrie și chirurgie și este
director al Laboratorului pentru sisteme energetice umane al
Universității din Arizona. De asemenea, el este vice-preșe-
dinte pentru cercetare și educație la Fundația Universul
Energiei Vii. Și-a luat doctoratul la Universitatea Harvard în
1971 și a fost profesor asistent de psihologie la Harvard,
până în 1976. A fost profesor de psihologie și psihiatrie la
Universitatea Yale, director al Centrului de Psihofiziologie
de la Yale și director asociat la Clinica de Medicină Compor –
tamentală de la Yale, până în 1988.
Dr. Linda G. S. Russek este profesor asistent clinic de
medicină și director asociat al Laboratorului pentru sisteme
energetice umane, la Universitatea din Arizona. De aseme –
nea, este și președinta Fundației Universul Energiei Vii și
conduce seria de conferințe Celebrarea Sufletului Viu.
(www.livingenergyuniverse.com. )
16PREFAȚĂ
„ F iecare om are un scop în viată. .. un dar unic sau un talent spe cial pe care să-
l ofere celorlalți.
Iar când am estecam acest talent unic cu dedicarea pentru a-i sluji
pe ceilalți, exp erim entăm extazul si exultarea propriului nostru
spirit, care, dintre toate țelurile, reprezintă țelul s uprem .”
dr. Deepak Chopra
Mi-au fost date în viață multe daruri minunate. Unul dintre ele este
uimitoarea capacitate de a produce vindecarea – lucru pe care, după cum veți
vedea pe măsură ce întoarceți aceste pagini, nu îl înțe leg pe deplin (deși sunt din
ce în ce mai aproape). Un alt dar a fost descoperirea mea că, într-adevăr, există și
alte lumi în afara acesteia. Un al treilea dar este ocazia ce mi s-a dat de a scrie
această carte și de a împărtăși informațiile pe care le-am acumulat până acum.
Un lucru minunat în legătură cu primul meu dar este că, prin el, mi-am
dat seama că am un scop în viață si că am fost binecuvântat nu numai să pot
recunoaște acest scop, dar și să-l trăiesc, în mod activ și conștient. Dintre
darurile vieții, acesta este, într-adevăr, unul dintre cele mai mărețe.
Cel de al doilea dar mi-a dat capacitatea de a-mi recunoaște Sinele
adevărat — să înțeleg că sunt o ființă spirituală si că experiența mea umană este
doar atât: experiența mea umană. Este doar una din-tre experiențele celui care
sunt. Există și altele. Văzându-mi spiritul cum apare în tot ce fac, pot să-l văd –
și să-l ating – și în alții. Acest dar este unul minunat, pe care, deși l-am avut în
fața mea tot timpul, niciodată nu l-am remarcat măcar — până acum. Acest al
doilea dar mi-a clarificat perspectiva scopului meu.
17

___________________________ Eric Pearl
____________________________
Cel de al treilea dar este cel care a adus un element nou de
viață în primele două. Până nu demult, doar împărtășeam acest dar al
vindecării cu alți oameni, pe rând. Deși îmi plăcea ceea ce făceam,
știam că el trebuia împărtășit cu mai mulți. Nu făceam bine dacă îl
țineam pentru mine… Și nici nu-l țineam pentru mine în mod in –
tenționat. Il vedeam ca pe un dar (ceea ce si este) și – ca atare – cre –
deam că nu se poate să-l dau și altora (ceea ce se poate).
Darul a avut răbdare cu mine. Știa că, în curând, aveam să văd
întreaga imagine. De îndată ce a apărut capacitatea de a-i antrena si
pe alții, am început să fac seminarii, astfel că un număr mare de oa –
meni puteau interacționa cu darul, primit la prima mână. Descope –
rirea că acest dar al vindecării poate fi activat si la alții, prin televi –
ziune, a fost si ea foarte incitantă. Cât despre cuvântul scris — ei bine,
acesta pare să adauge transmiterii darului o dimensiune cu totul no –
uă. Lucrul care e atât de convingător în legătură cu comunicarea me –
sajului prin mediile tipărite și prin teletransmisii este că acest gen de
transmitere permite multor altor oameni să experimenteze chiar ei ac –
tivarea acestei capacități de vindecare.
Mi-am dat seama că era timpul pentru o schimbare a modului
nostru de înțelegere, pentru ca rasa umană să vadă (și nu vreau ca asta
să sune prea religios) că acolo unde se pot aduna doi sau mai mulți,
putem să ne fim de folos unii altora. Putem să facilităm vindecarea
altcuiva. Iar acum putem să facem acest lucru la niveluri care, înainte,
nu ne erau accesibile. Mi-am dat seama că darul meu nu era numai
să-i ajut pe alții dar și să-i ajut pe alții să-i ajute pe alții. Astfel, din tr-o
dată, aveam la dispoziție o modalitate mai vastă cu care să încep să-
mi îndeplinesc scopul. Această carte este o combinație între manu alul
de instrucțiuni pe care nu mi-a fost dat niciodată să-l am… și un
stimulent care să vă ajute să porniți pe propria voastră cale.
Dacă intenția voastră est e fie să deveniți vindecători, să vă ridi –
cați aptitudinile la alte niveluri, sau pur și simplu să atingeți stelele,
ca să vedeți că există — atunci, cartea a fost scrisă pentru voi. Dar ea
a fost scrisă si pentru mine. Ea este o expresie a scopului meu în viață,
pe care l-am găsit, în sfârșit. Sau, poate că ar trebui să spun că el m-a
găsit pe mine. Sper să vă ajute si pe voi să-l găsiți pe al vostru.
D r. E ric P ea rl
18MULȚUMIRI
Aș vrea să mulțumesc celor de mai jos:
Sonny și Lois Pearl, părinții mei, pen tru sprijinul pe care mi l-
au dat în toate felurile.
Chad Edwards, a cărui integritate, energie neobosită și dedicare
în slujba adevărului au salvat această carte.
Hobbie Dodd, a cărui extraordinară iubire, loialitate, prietenie
și credință – precum și capacitatea sa de a avea grijă de viața mea
personală și de afaceri – mi-a dat posibili tatea să îmi fac timp să mă
așez și să scriu această carte.
Jill Kramer, care a făcut munca de editare și a descope rit esența
cărții mele, asigurându-se că o vor putea găsi și alții.
Robin Pearl-Smith, sora mea, pentru că s-a ocupat de website, a
editat fără încetare această carte (împreună cu pă rinții mei, cu Hobbie
și cu Chad – înainte ca volumul să ajun gă la Jill) și m-a ajutat să aduc în
lume mesajul și înțelegerea Reconectării.
John Edward, pentru tot sprijinul din spatele scenei.
Lorane, Harry și Cameron Cordon, care și-au deschis inimile și
mi-au oferit familia de departe de familie și casa de de parte de casă,
ajutându-mă să fiu tot ceea ce puteam să fiu.
Lui Lee și Patti Carroll, a căror prietenie și credință m-au ajutat
și m-au susținut pe parcursul scrierii cărții.
John Altschul, care a încercat politicos să ignore toate astea,
până ce nu și-a primit propria vindecare.
Aaron și Solomon, pentru înțelegerea lor de dincolo de lumea
aceasta.
Fred Ponzlov, pentru dăruirea de sine și timpul său.
19

Eric Pearl
Mary Kay Adams, pentru sprijinul și încurajările ei.
Gary Schwartz și Linda Russek, pentru timpul și ener –
gia investite în cercetarea și în documentarea vindecării
reconective și pentru minunatul cuvânt înainte pe care l-a
scris pentru această carte.
Reid Tracy, pentru modul în care s-a ocupat de această
carte și pentru că m-a tratat cu blândețe și cu respect.
Personalul de la Hay House, inclusiv Tonya, Jacqui,
Jenny, Summer și Christy, pentru că au fost alături de mine
și mi-au dat tot sprijinul pentru această carte, ori de câte ori
a fost nevoie de ei.
Susan Shoemaker, care a băut nenumărate cești de ceai
citindu-mi întreaga carte cu voce tare – de două ori!
Joel Carpenter, care m-a primit în casa sa și a avut în –
totdeauna grijă să mă opresc din scris, pentru ca să am sufi –
cient de mult timp să mănânc.
Steven Wolfe, pentru că este un element de ancorare și
stabilizare în viața mea.
Craig Pearl, fratele meu, pentru că nu râde de mine.
Și lui Dumnezeu, Unicul din aceasta carte
Pe care nu Îl interesează cum Îi scriu numele.
20PA R TE A I- A
DARUL
„Cât o să-ti mai lași energia să doarmă?C ât
o să mai rămâi orb la propria ta imensitate?”
O ceașcă de ceai,
Bhagwan Shree Rajneesh

Eric Pearl RECONECTAREA

CAPITOLUL UNU
Primii pași
„Există doar două moduri de a-ți trăi
viața. Unul este ca si cum nimic nu ar fi
minune. Celălalt este ca si cum totul ar fi
minune.”
Albert Einstein
Miracolul lui Gary
„ Cum a reușit omul ăsta să urce pe scări?”, mă gân-
deam, privind prin geamul de la intrarea în biroul meu.
Noul meu pacient tocmai ajungea în capul scărilor. Se
deplasase printr-o serie de alonje de câte un pas, presărate cu
pauze, timp în care privea în sus către pasul următor, pregă-
tindu-se pentru efort, încă o dată, m-am întrebat dacă a des –
chide un cabinet de chiropractică la etajul doi al unei clădiri
fără lift fusese cea mai bună idee.
Oare nu semăna cu a-ți deschide un atelier de reparat
frâne, la poalele unui deal abrupt?
Atunci când mi-am deschis cabinetul, în 1981, nu avu –
sesem prea multe opțiuni – și, după cum s-a dovedit, acum
aveam chiar și mai puține… deși motivele erau altele.
În cei 12 ani de când eram aici, cabinetul meu de chiro –
practică se dezvoltase și devenise unui dintre cele mai mari
din Los Angeles.
Cum puteam să-l închid, pur și simplu, si să mă mut?
Am decis să nu ies ca să -l ajut pe acest om să treacă de
ultimele câteva scări. Nu voiam să-i diminuez sentimentuliminent că a realizat ceva extraordinar. Puteam să-i văd pe
față hotărârea nestrămutată a unui alpinist, care atacă ultima
pantă a Everestului.
Pe când ajungea, în sfârșit, pe platformă, n-am putut să
nu-mi amintesc de Cocoșatul de la Notre Dame, când s-a
cățărat neînfricat pe clopotniță.
O privire în dosarul pacientului mi-a dezvăluit că se
numea Gary. Venise la mine pentru durerea de spate pe care
o avea de o viață. Asta nu era de mirare. Deși era tânăr și
sănătos, avea o poziție chinuită, care devenea evidentă în cli –
pa în care corpul său îți pătrundea în câmpul vizual.
Piciorul drept îi era cu câțiva centimetri mai scurt decât
cel stâng, iar coapsa dreaptă era amplasată mult mai sus.
Datorită acestei diformități, mergea cu un șchiopătat exa –
gerat, legănându-și coapsa dreaptă în afară cu fiecare pas,
apoi împingându-și corpul înainte, pentru a acoperi distanța.
Piciorul drept i se întorsese în interior și se odihnea pe
cel stâng, astfel că cele două picioare acționau ca un singur pi –
cior, mai mare, echilibrându-i greutatea trunchiului. Ca să nu
cadă, spatele i se cocoșa în față, la un unghi de cam 30 de gra –
de, ceea ce dădea impresia că se pregătea să sară într-un ba –
zin. Poziția și mersul îi dăduseră, încă din copilărie, dureri
acute de spate – și continuau până în prezent.
Curând, Gary îmi spuse detaliile poveștii sale. Se dove –
di că, într-un fel, toată viața s-a chinuit să urce scările, încă de
la naștere. Doctorii îi tăiaseră cordonul ombilical prea de –
vreme, întrerupând alimentarea cu oxigen a creierului său de
bebeluș. Până ce plămânii au putut să preia operațiunea, stri –
căciunea era deja făcută: creierul îi era afectat în așa fel, încât
partea dreaptă a corpului nu se mai putuse dezvolta simetric.
Până la vârsta de 14 ani, mi-a explicat Gary, fusese la peste 20
de doctori, încercând să-și remedieze afecțiunea. S-a efectuat
o intervenție chirurgicală pentru a-i remedia mersul și pozi –
ția, prin alungirea tendonului lui Ahile peste călcâiul drept.

22

23

Eric Pearl RECONECTAREA

Nu a funcționat. I s-au dat să poarte pantofi ortopedici
și proteze pentru picioare. Nici o ameliorare.
Când spasmele care îi chinuiau piciorul drept au deve –
nit din ce în ce mai violente, lui Gary i s-au prescris medica –
mente antispastice puternice. Spasmele au părut să se înte –
țească în urma medicamentelor, care, pe de altă parte, îl fă –
ceau absent și dezorientat.
În sfârșit; Gary s-a dus la cabinetul unui specialist fai –
mos și respectat. Dacă exista cineva care îl putea ajuta, Gary
era sigur că aceasta era persoana.
După o examinare detaliată, doctorul s-a așezat, l-a
privit în ochi și i-a spus că nu putea face nimic. Gary urma
să aibă permanent probleme cu spatele, spunea el, adău –
gând că problemele se vor mări cu vârsta, că scheletul va
continua să se deterioreze și că, în final, își va petrece viața
într-un scaun cu rotile. Gary nu mai putea face altecva decât
să se holbeze la doctor.
Își pusese toate speranțele și își legase toate așteptările
de acest medic, dar a părăsit cabinetul simțindu-se mai de –
moralizat ca niciodată. După cum zice Gary, aceea a fost ziua
în care „mental, a trecut instituția medicală la casație”.
Au trecut treisprezece ani. Pe când făcea gimnastică, cu
o cunoștință, Gary i-a spus persoanei că avea dureri de spate
neobișnuit de severe. Nu întîmplător, ea îmi fusese pacientă
cu doi ani în urmă, în urma unui accident grav de motoci –
cletă. L-a trimis pe Gary la cabinetul meu.
Așa că, iată-1.
Absorbit de povestea lui, mi-am ridicat privirea din ca –
ietul de notițe și am întrebat:,,știi ce se întâmplă aici?”
Gary m-a privit, cumva încurcat de întrebare. „Ești chi-
ropractician, nu?”
Am dat din cap că da, luând hotărârea conștientă să nu
spun mai multe, în aer plutea un sentiment de așteptare.
Eram, oare, singurul care îl simțea?L-am dus pe Gary într-o altă încăpere și l-am pus pe
masă, unde i-am ajustat gâtul. Spunându-i să revină peste
48 de ore pentru o reexaminare, l-am informat că prima
vizită se încheiase. După două zile, Gary a revenit,
Ca și mai înainte, l-am pus să se întindă pe masă, Ajus –
tarea a durat doar câteva secunde. De data aceasta, i-am ce –
rut să se relaxeze și să închidă ochii. f. I-am spus să nu-i des –
chidă până ce nu spuneam eu. Mi-am adus mâinile, cu pal –
mele în jos, la o jumătate de metru în aer deasupra torsului
său, observând ușor senzațiile diverse, dar neobișnuite pe ca –
re le simțeam pe când le deplasam în sus, către capul lui
Gary. întorcânclu-mi palmele în interior, am continuat să le
ridic, până ce fiecare mână se afla lângă tâmplele lui.
Le-am ținut acolo și i-am privit ochii lui Gary – se
mișcau înainte și înapoi, rapid și cu putere, dintr-o parte în
alta, cu o intensitate care arăta că numai adormit nu era,
Am fost atras, în mod instinctiv, să-mi duc palmele în
jos, înspre zona picioarelor sale, Mi-am ținut palmele cu fața
înspre tălpile lui, îmi simțeam mâinile ca și cum ar fi fost
suspendate de o structură invizibilă de sprijin. Datorită di –
formității din naștere pe care o avea Gary, piciorul drept îi
rămânea rotit în interior, chiar și atunci când stătea culcat pe
spate, Privindu-i picioarele încălțate în șosete, nu aveam nici
cea mai mică idee ce avea să urmeze, A fost ca și cum picioa –
rele i-ar fi înviat, Nu au înviat așa cum sunt vii picioarele
noastre, ci ca și cum ar fi devenit două entități vii, distincte
una de alta – și care, clar, nu erau Gary, Fascinat de vrajă, am
observat mișcările picioarelor, în fiecare dintre ele aproape
că părea să fie prezentă o conștiință independentă,
Dintr-o dată/ piciorul drept al lui Gary începu un mod
special de mișcare, ca și cum ar fi „pompat” ușor o pedală de
accelerație, Pe când această mișcare de „pompare” continua,
s-a adăugat și o a doua mișcare – o mișcare de rotație în exte –
rior, care i»a adus piciorul drept, din poziția inițială, în care
se odihnea peste cel stâng, într-o poziție pe vârfuri, în care

24 25

Eric Pearl
corecteze – sau măcar să amelioreze – mersul, poziția lui
Gary, sau rotația din șold și din picior, însă acum, această
anomalie și durerea asociată cu ea dispăruseră, efectiv.
În decurs de câteva minute.
Dispăruseră.
Încă o dată, m-am întrebat de ce această energie ale –
sese să-și facă apariția prin mine.
Adică, dacă aș fi stat pe un nor, scrutând planeta ca să
găsesc persoana potrivită asupra căreia să pogor unul dintre
cele mai rare și mai căutate daruri din univers, nu știu dacă
aș fi scos mâna prin eter și, din vasta mulțime de oameni, aș
fi arătat cu degetul și să spun „El! El este acela. Dați-i lui
darul acesta”
Ei, poate că nu s-a întâmplat chiar așa, dar așa l-am
simțit eu.
Ce e sigur este că nu mi-am petrecut viața stân d pe
vreun vârf de munte din Tibet, contemplându-mi buricul și
mâncând orez cu bețișoare. îmi petrecusem 12 ani lucrând în
cabinet și făcându-l să prospere, iar acum aveam trei case, un
Mercedes, doi câini și două pisici.
Eram un tip care, din când în când, exagera cu răsfățul,
se uita la televizor mai mult decât un puști de 12 ani și credea
că face tot ce se „așteptau” ceilalți să facă,
Oo, am avut și eu partea mea de greutăți – de fapt, ele
au ajuns la un punct culminant, chiar înainte să înceapă să se
întâmple toate aceste evenimente bizare; dar, în general, via –
ța mea se desfășura conform planului,
Al cui plan, însă? Aceasta era întrebarea pe care tre –
buia să mi-o pun acum, Pentru că, dacă mă uitam în urmă,
vedeam că, de-a lungul drumului vieții mele, fuseseră câ –
teva indicatoare – întâmplări ciudate, coincidențe și eveni –
mente – care, deși nu însemnau mult la nivel individual sau
la nivel colectiv, privindu«le retrospectiv, sugerau că, în rea –
litate, nu mersesem niciodată pe calea pe care eram convins
că o alesesem.RECONECTAREA
Unde fusese primul indicator?
Cât de departe în urmă puteam merge cu dovezile?
Dacă o întrebam pe mama, ea îmi spunea că totul a
început în ziua în care venisem pe lume. Nașterea mea fuse –
se, spunea ea, „neobișnuită”.
Desigur, cele mai multe mame își amintesc prima ex –
periență legată de naștere, ca fiind specială și unică.
Dar nu e același lucru. Există femei care trec prin zile
întregi de travaliu chinuitor.
Altele care nasc în pădure, sau pe bancheta din spate a
unui taxi. Ce a pățit mama mea?
Ea a murit pe masa de naștere, pe când era în travaliu.
Dar nu moartea a deranjat-o.
Ceea ce a deranjat-o a fost că a trebuit să revină la viață.

2829

Eric Pearl
CAPITOLUL DOI
Lecții din viața de după moarte
„Există un m otiv logic pentru tot ce se întâm plă în această lum e
si dincolo de ea – si totul are sens. într-o zi, vei
înțelege scopul D ivin al planului lui Dum nezeu.”
Lois Pearl
Spitalul
„Nu se mai naște o dată copilul ăsta? ”, tipa ea, în du-
reri, în sala de travaliu, Lois Pearl, mama mea, își făcea
exercițiile de respirație și suporta, suporta… dar nu se
întâmpla nimic. Copilul nu ieșea. Nu se producea dilatarea.
Doar durere și iar durere – și doctorița care venea din când
în când să o verifice, între alte două nașteri. A încercat să
nu țipe -era hotărâtă să nu se dea în spectacol. La urma
urmei, se afla într-un spital, unde erau oameni bolnavi.
Însă, când doctorița veni din nou, mama o privi rugător
și o întrebă cu lacrimi în ochi: „Se va sfârși vreodată?”
Îngrijorată, doctorița și-a pus ferm o mână pe burta
mamei, ca să vadă dacă venisem suficient de jos ca să mă
nasc. Fața doctoriței arăta că nu era chiar convinsă că se în –
tâmplase acest lucru. Dar, ținând seama de durerea copleși –
toare a mamei, doctorița s-a întors către infirmieră și i-a spus
fără chef: „la-o înăuntru.”
Mama a fost pusă pe o targa și transportată în sala de
nașteri. Doctorița continua să o apese pe burtă; mama a ob –
servat că, dintr-o dată, încăperea s-a umplut de sunetul RECONECTAREA
cuiva care țipa foarte tare. Frate, se gândi ea, femeia aia chiar
se face de râs! Atunci și-a dat seama că, în afară de ea și de
personalul medical, nu se mai afla nimeni în încăpere – ceea
ce însemna că țipetele trebuie să fi venit de la ea. Până la
urmă, chiar făcea circ. Asta o deranja foarte tare.
„Când se va sfârși?”
Doctorița i-a trimis o privire liniștitoare și i-a adminis –
trat un puf scurt de eter. Era ca și cum ai fi pus leucoplast
pe un picior tăiat.
„O pierdem…”
Mama abia putea să audă vocea, dincolo de huruitul
motoarelor – motoare uriașe, ca acelea pe care le-ai întâlni
într-o fabrică, nu într-un spital. Nu fuseseră așa de zgomo –
toase la început. Sunetul, însoțit de o senzație gâdilătoare, în –
cepuse în jurul tălpilor picioarelor. Apoi a început să se cațere
în sus prin corp, ca și cum motoarele ar fi urcat, devenind din
ce în ce mai zgomotoase pe măsură ce avansau, blocând sim –
țirea într-o zonă, înainte de a trece la următoarea, în urma lor,
rămânea doar amorțeala.
Pe deasupra sunetului motoarelor, durerea traval iului
continua cu o intensitate zdrobitoare.
Mama știa că avea să-și amintească acea durere tot res –
tul vieții. Ginecoloaga ei – o doctoriță cu spirit practic, tipul
femeii de la țară, care nu vorbea mult – credea că femeile ar
trebui să experimenteze „trăirea completă” a nașterii. Ceea
ce însemna – fără calmante. Nu le administra nici măcar în
timpul nașterii, dacă nu puneai la socoteală o mică inspirare
de eter, la punctul culminant al contracției.
În mod ciudat, nimeni dintre doctori sau asistente nu
părea să fie deranjat. Iată, sunetul acesta ca de tunet, pe care
nimeni din sala de nașteri nu părea să-l observe. Mama s-a
întrebat: Cum se poate asta?
În mod normal, motoarele și amorțeala pe care o lăsau
în urmă ar fi trebuit să fie o ușurare. Dar pe când se deplasau

30 31

Eric Pearl RECONECTAREA

trecând de pelvisul mamei, înspre talie, își dădu seama ce
avea să se întâmple, atunci când vor ajunge la inimă.
O pierdem…
Nu! Fu inundată de un simț al împotrivirii. Cu sau fără
durere, nu voia să moară – îi veni imaginea oamenilor pe
care îi iubea îndoliați. Dar, indiferent cât s-ar fi luptat,
motoarele nu dădeau înapoi. Porniră în sus, amorțind-o cen –
timetru cu centimetru, ștergându-i, parcă, existența. Nu avea
nici o putere să le oprească. Când a înțeles asta, s-a întâmplat
ceva ciudat. Deși încă nu voia să moară, dintr-o dată s-a
pogorât asupra ei o pace.
O pierdem…
Motoarele ajunseseră la stern. Zumzetul lor îi umplea
capul. Și atunci începu să se înalte…
Călătoria
Nu corpul mamei se ridica în aer; tot ce putea să spună
era că acela era sufletului. Era trasă în sus, gravitând înspre
ceva. Nu a privit înapoi. Nemaifiind conștientă de mediul ei
fizic, știa că părăsise deja sala de nașteri și motoarele din ea.
A continuat să se ridice, deplasându-se în sus. Deși, la nivel
conștient, nu știa nimic despre moarte și viață sau despre
orice altceva de natură spirituală, asta n-a avut nicio impor –
tanță. Nu e nevoie să fii specialist, ca să-ți dai seama când
esența ta fundamentală îți părăsește corpul și începe să se
ridice. Pentru asta, nu poate exista decât o singură explicație.
Revelația finală a mamei mele, trăită pe masa de naș –
tere, a fost că, deși lăsa în urmă tot ce îi era familiar, nu-i
mai păsa. Asta a surprins-o la început. Imediat ce a încetat
să se opună și „s-a abandonat”, călătoria a început. Mai întâi,
a cu-prins-o un sentiment de pace generală, de liniște și de
absența oricăror responsabilități lumești. Nu mai exista nici
un detaliu îngrijorător al vieții de zi cu zi, care să o tragă în
jos. Nici un termen de respectat, nici o sarcină de
îndeplinit, nici oașteptare de satisfăcut, nici o restricție de stabilit. Nu mai
acea nici un fel de teamă de necunoscut. Una câte una, toate
se topeau … Și ce ușurare a fost. Ce mare ușurare. Pe când se
întâmpla acest lucru, a cuprins-o un sentiment de ușurare și
a devenit conștientă de faptul că plutea. Se simțea atât de
ușoară – acum că toate acele responsabilități lumești se topi –
seră – încât s-a ridicat la un nivel și mai sus. Și așa a început
înălțarea mamei mele, cu opriri doar cât să absoarbă cu –
noaștere – de un fel sau de altul.
A urcat printr-o succesiune de niveluri diferite – nu-si
amintește un „tunel” anume, așa cum relatează alții care au
avut experiențe similare. Ceea ce și-a amintit însă, a fost că,
pe drum, a întâlnit pe „alcineva”. Aceștia erau mai mult de –
cât „oameni”. Erau „ființe”, „spirite”, „suflete” ale celor al că –
ror timp aici, pe Pământ, se sfârșise. Aceste „suflete” au vor –
bit cu ea – deși a vorbi poate nu e cuvântul cel mai potrivit.
Comunicarea era non-verbală – un gen de transfer de gân –
duri, care nu lăsa nici o îndoială cu privire la mesajul trans –
mis. Aici nu exista îndoială.
Mama a aflat că limbajul verbal, așa cum îl cunoaștem
noi, nu este atât un ajutor pentru comunicare, cât un obsta-
col pentru aceasta. Este una dintre sarcinile pe care le avem
de îndeplinit, ca parte a experienței noastre de învățare aici,
pe Pământ, într-un fel, este si ceea ce ne menține în domeni –
ul nostru limitat de înțelegere, în care trebuie să funcționăm
pentru a ne putea învăța celelalte lecții.
Sufletul – „miezul” unei persoane – este singurul lucru
care supraviețuiește, sau care contează, a înțeles mama. Su –
fletele își expun clar natura lor. Nu existau fețe, corpuri, ni –
mic în spatele căruia să te ascunzi, dar i-a recunoscut pe fie –
care, știind cine erau. Aspectul lor fizic nu mai făcea parte din
ei. Fusese lăsat în urmă, ca amintire a rolului pe care îl juca –
seră odată în viața celor iubiți, ca să fie păstrat în memoria
existenței lor. Acesta este testamentul lor – dovada adevăru-

32 33

Eric Pearl RECONECTAREA.

lui fostei lor ființe fizice, singurul lucru ce rămâne aici, pe
Pământ. Adevărata lor esență trece dincolo.
Mama a aflat cât de neimportante sunt înfățișarea și
particularitățile noastre fizice și cât de superficial este atașa –
mentul nostru față de valoarea acestora. Lecția pe care o avea
ea de învățat la acel nivel era să nu judece oamenii după
înfățișare – inclusiv rasă sau culoare – și nici după ceea ce
cred, sau după nivelul lor de educație. Să descopere cine sunt
ei cu adevărat, să vadă ce este înăuntru, să treacă de exterior
și să le vadă adevărata identitate. Și – deși aceasta era o lecție
pe care o știa de aici- cumva iluminarea pe care a căpătat-o
acolo a fost infinit mai complexă, infinit mai cuprinzătoare.
Era imposibil să aprfecieze trecerea timpului. Mama
știa că se aflase acolo suficient de mult timp cât să treacă
prin toate nivelurile. Mai știa și că fiecare nivel conținea câte
o altă lecție.
Primul nivel era acela al sufletelor legate de Pământ
-cele care încă nu sunt pregătite să plece. Aceștia sunt cei
cărora le e greu să se despartă de ceea ce le este familiar. Sunt,
de obicei, spirite care simt că au o treabă neterminată de fă –
cut. Poate că au lăsat în urmă pe cineva bolnav sau handica –
pat, a cărui îngrijire era responsabilitatea lor (și nu vor să-l
părăsească); astfel, sufletele rămân la acest prim nivel, până
când se simt capabile să se elibereze de legăturile lor pămân –
tești. Sau, poate că au avut o moarte bruscă sau violentă, care
nu le-a dat timp să înțeleagă că au murit și să pătrundă pro –
cesul pe care trebuie să-l parcurgă pentru a urma calea înăl –
țării, în orice caz, aceste suflete încă mai simt legături puter –
nice cu cei vii și nu sunt pregătite să-i abandoneze. Până ce
nu-și dau seama că nu mai pot funcționa în acel plan, că nu
mai aparțin acelui plan și acelei dimensiuni, vor rămâne la
acest prim nivel – cel mai apropiat de viața lor trecută.
Amintirile mamei mele despre la cel de al doilea nivel
par cumva mai vagi, deși cele de la nivelul al treilea sunt
destul de vii.
34Când a urcat la al treilea nivel, își amintește că a cople-
sit-o un sentiment greu. A simțit tristețe, când și-a dat seama
că era nivelul celor care își luaseră viața. Aceste suflete se
aflau acum în purgatoriu. Păreau să fi fost izolate, să nu se
miște nici în sus, nici în jos. Nu aveau niciun scop. Prezenta
lor se mișca la întâmplare. Li se va permite, oare, ca, la un
moment dat, să se ridice pentru a-si completa lecția și pen –
tru a-si continua evoluția? Nu putea să conceapă că nu. Poa –
te că avea să dureze mai mult, dar asta – simțea ea – era doar
o speculație. Nu era un răspuns pe care mama putea să-l
aducă de acolo, în orice caz, aceste suflete nu erau liniștite
-trecerea prin acest nivel era foarte neplăcută, nu numai pen –
tru cei care își petreceau timpul acolo, dar si pentru cei care
erau doar în trecere.
Lecția de la acest al treilea nivel era nepieritoare si clară:
Luându-ti propria ta viată, întrerupi planul lui Dumnezeu.
Alte lecții
Au mai fost și alte lecții pe care mama a reușit să le
aducă aici. I s-a arătat inutilitatea gestului de a-i jeli pe cei
care au murit. Dacă există vreun regret care le încearcă pe
spiritele ce au trecut dincolo, acesta este legat de durerea su –
ferită de cei pe care îi lasă în urmă. Ei doresc ca noi să ne bu –
curăm de trecerea lor, să-i conducem acasă cu surle si trâm –
bițe, pentru că, atunci când murim, ne aflăm acolo unde
vrem să fim. Doliul nostru se leagă de pierderea pe care am
suferit-o noi, de pierderea locului pe care persoana respec –
tivă îl ocupa în viața noastră. Existența lor, fie că o trăim ca
plăcută sau neplăcută, a făcut parte din procesul nostru de
învățare. La moartea lor, pierdem „sursa” lecției respective.
Speranța este că fie am învățat ce aveam de învățat, fie,
reflectând asupra modului în care s-a întrețesut viața noas –
tră cu viața lor, într-un târziu vom reuși să învățăm. Mama
știa că trecerea timpului – de când plecăm din ceruri, ca să
35

Eric Pearl RECONECTAREA

ne trăim viața aici, pe Pământ, până ne întoarcem – este doar
o clipită pentru conștiința noastră eternă și că vom fi împre –
ună „într-o clipă”. Atunci ne dăm seama că toate sunt așa
cum a fost menit să fie.
De asemenea, i s-a mai arătat că, indiferent ce lucruri
aparent teribile sau nedrepte li se întâmplă oamenilor aici,
pe Pământ, aceasta nu este din vina lui Dumnezeu. Atunci
când sunt uciși copii inocenți, când un om bun moare după
o boală prelungită, sau când cineva e rănit sau desfigurat,
asta nu are nimic de-a face cu învinovățirea sau cu vina.
Acestea sunt lecțiile noastre pe care le avem de învățat – cele
ce există în planul nostru Divin – și pe care am acceptat să le
ducem la îndeplinire. Surit lecții pentru evoluție – atât pen –
tru cei care dau, cât și pentru cei care primesc.
Într-o perspectivă mai largă, aceste întâmplări sunt sub
îndrumarea si controlul persoanei care le trăiește. Acțiunea
-sau cum o executăm – este doar modul în care am orchestrat
noi evenimentele, înțelegând asta, a văzut cât e de nepotrivit
să ne întrebăm cum a putut Dumnezeu să lase astfel de lu –
cruri să se întâmple – sau, pe baza unor astfel de întâmplări,
să punem la îndoială chiar existența lui Dumnezeu. Acum,
mama mea a înțeles că exista o explicație logică pentru toate.
Era atât de perfect, încât se întreba cum de nu știuse dinainte.
Și într-un fel, văzând imaginea completă, și-a dat seama că
totul – totul- este așa cum trebuie să fie.
Mama a mai aflat și că războiul e o stare temporară de
barbarism, un mod ignorant și stângaci de a rezolva dispu –
tele – și că, la un moment dat, el nu va mai exista. Aceste su –
flete consideră dependența de arme a omenirii nu numai ca
fiind primitivă, dar și ridicolă – tineri care sunt trimiși să
lupte în bătăliile unor bătrâni, pentru a cuceri pământuri.
Într-o zi, omenirea se va uita în urmă la întregul con –
cept și se va întreba, de cel Când vor exista suficiente suflete
evoluate, cu o inteligență vastă, care să rezolve problemele,
atunci războiul va lua definitiv sfârșit.Mama a aflat chiar și de ce oamenii care, după toate
aparențele au făcut lucruri „oribile” în viață, au fost primiți
acolo fără judecată. Acțiunile lor au devenit lecții din care
aveau de învățat și cu ajutorul cărora urmau să-și perfecțio –
neze ființa. Ei urmau să evolueze, pornind de la nivelul ale –
gerilor lor. Desigur, trebuiau să revină mereu pe Pământ, pâ –
nă ce vor fi absorbit toată cunoașterea derivată din consecin –
țele – cu bătaie lungă – ale comportamentului lor. Urmau să
treacă prin acest ciclu al nașterii și renașterii, atâta vreme cât
era necesar pentru a evolua și a reveni, în sfârșit, Acasă.
Când s-au terminat lecțiile, mama a urcat la nivelul cel
mai de sus. Odată ajunsă acolo, s-a oprit din urcare și a înce –
put să alunece fără efort înainte, atrasă constant și intențio –
nat către un fel de forță. De o parte și de alta, treceau pe
lângă ea cele mai minunate forme și culori. Erau ca niște
peisaje, doar că… nu exista pământ. Știa, cumva, că erau flori
si copaci, dar nu erau în nici un fel ca aici, pe Pământ. Aceste
nuanțe și forme unice, indescriptibile, care nu existau în
lumea pe care o lăsase în urmă, au umplut-o de admirație.
Treptat, mama si-a dat seama că alunecă deasupra
unui fel de șosea, o bandă pe care erau, pe fiecare parte, su –
flete familiare – prieteni, rude, oameni pe care îi cunoștea
din multe vieți. Veniseră să o primească, să o îndrume și să
îi spună că totul este în regulă. Era un sentiment indescrip –
tibil de pace și extaz.
La capătul îndepărtat al drumului, mama văzu o lumi –
nă. Era ca și soarele – atât de strălucitoare, încât îi era teamă
că-i va arde ochii. Totuși, frumusețea ei era orbitoare. Nu-și
putea lua privirea de la ea. Surprinzător, deși se apropia, nu
o dureau ochii. Strălucirea rafinată a luminii părea famil-
iarăși, într-un fel, reconfortantă. Se găsi învăluită în aura ei și
știu că lumina aceea era mult mai mult decât o simplă stră –
lucire: era nucleul Ființei Supreme. Ajunsese la nivelul Lumi –
nii care cunoaște totul, mistuie totul, acceptă totul și iubește

3637

Eric Pearl RECONECTAREA

totul. Mama știa că ajunsese Acasă. Aparținea acestui loc. De
aici venise.
Atunci, Lumina a comunicat cu ea, fără cuvinte. Prin-
tr-unul sau două gânduri non-verbale, i-a comunicat sufi –
ciente informații cât să umple tomuri întregi. I-a desfășurat
viața – viața aceasta – și a văzut-o în imagini. Era minunat
să vezi asta; aproape tot ce spusese sau făcuse vreodată era
afișat în plină lumină. Putea să simtă, efectiv, durerea sau
bucuria pe care le pricinuise altora. Prin acest proces, își
primea propriile lecții – fără nici o judecată. Totuși, deși nu
exista judecată, știa că fusese o viață bună.
După o vreme, mamei i s-a dat să cunoască faptul că
avea să fie trimisă înapoi. Dar ea nu voia să meargă. Ciu-
dat, cu toată lupta cu care se împotrivise morții la început,
acum nu voia chiar deloc să plece. Acum era atât de minu –
nat de împăcată – adăpostită de noile ei împrejurimi, cu –
prinsă de noile ei revelații, alături de vechii ei prieteni. Voia
să rămână acolo pe vecie. Cum ar putea cineva să se aștepte
ca ea să plece?
Ca răspuns la aceste rugi tăcute, mama a fost făcută să
înțeleagă că nu-si terminase treaba pe Pământ: trebuia să se
întoarcă și să-și crească copilul, în parte, motivul pentru care
a fost adusă aici fusese ca să dobândească o cunoaștere spe –
cială, tocmai despre acest lucru! Dintr-o dată, mama se simți
atrasă afară din nucleul de lumină, înapoi, pe calea pe care
călătorise înainte. Dar acum mergea în direcția opusă și știa că
se întorcea la viața ei de pe Pământ. Pe când părăsea sufletele
familiare, culorile si formele, pe când părăsea si Lumina
însăși, simțea un dor și o tristețe profundă.
Pe măsură ce se îndepărta de Lumină, cunoașterea
mamei începu să pălească. Știa că fusese programată să uite;
nu trebuia ca ea să-și amintească, încercă cu disperare să se
agate de ceea ce mai rămânea, fiind sigură că nu avea de a
face cu un vis. Se luptă să se agate de amintiri și de impresii
– multe dintre ele deja plecaseră – și simți o pierdere teribilă.
Totuși, simțea o pace interioară, infiltrată acum de înțele-gerea că, atunci când urma să fie vremea să se întoarcă
Acasă, avea să fie primită cu iubire. Era sigură că își va
aminti acest lucru. Nu se mai temea de moarte.
În clipa aceea, mama auzi sunetul îndepărtat al motoa –
relor. De data asta, începură în partea de sus a capului si își
croiră drum în jos. Dincolo de zumzet, începu să audă voci
– voci omenești – si apoi își auzi bătăile inimii.
Observă că, în cea mai mare parte, durerea trecuse.
Motoarele se mișcau în jos, mai jos … zumzetul lor își
pierdea din intensitate. Curând, nu mai rămase nimic din
motoare, decât o furnicătură în tălpi. Apoi dispăru și aceas –
ta. Se terminase. Revenise la ceea ce oamenilor le place să
considere „lumea reală”.
O doctoriță cu o expresie extrem de ușurată se aplecă
peste ea, zâmbind. „Felicitări, Lois”, spuse ea. „Ai născut un
băietei minunat”.
Ce înseamnă toate astea
Încă nu mă arătaseră mamei. Mai întâi, trebuiau să mă
curețe, să mă cântărească și să-mi numere degetele. Așa că
au dus-o în salonul ei. Pe când o împingeau pe hol, în căru –
cior, o copleși dintr-o dată sentimentul total a ceea ce tocmai
trăise și absorbise. Știa, din intuiție, că deja uitase multe din –
tre revelațiile pe care le avusese cu numai câteva momente
înainte: de ce este cerul albastru, de ce este iarba verde, de ce
este pământul rotund, cum s-a făcut creația – logica perfectă
a tuturor lucrurilor. Cu toate astea, știa cu siguranță că există
o Ființă Supremă. Că există un Dumnezeu.
A mai fost o revelație pe care a adus-o cu ea, cu o clari –
tate fără echivoc: „Suntem puși aici ca să învățăm lecții care
să ne facă suflete mai complete. Trebuie să epuizăm traiul pe
acest plan, la acest nivel înainte să fim pregătiți să mergem la
alt nivel. De aceea, unii oameni sunt suflete vechi, pe când
alții sunt suflete noi.”

38 39

Eric Pearl RECONECTAREA

Poate că, în zilele noastre, găsiți multe dintre aceste in –
formații în cărțile de spiritualitate, dar la vremea aceea nu era
așa. Nu existau rafturi New Age în librării pe atunci, iar tra –
dițiile noastre religioase elementare sigur nu ne predau astfel
de lecții. Mama nu avea prieteni care să vorbească despre ast –
fel de lucruri, nici nu intrase în spital pentru a căuta ilumi –
narea – ea voia, pur și simplu, să-și scoată din corp un făt
foarte șovăielnic, înainte să înnebunească de durere!
Totuși, nu încăpea discuție că se schimbase. Putea să
simtă asta – și știa că, în mod ironic, parte din acea schimbare
era rezultatul faptului că trebuise să lase în urmă amintirea
atâtor lecții. Toată viața ei fusese o ființă autoritară și o per-
fecționistă. Acum, că tânjea să întrupeze fiecare dintre prin –
cipiile pe care le aflase, descoperea că pe cele mai multe nu
și le putea aminti. Cum să practici, dacă nu îți amintești?
Așa că, mama a decis că era vremea să fie mai blândă
cu sine… Și cu alții. Poate că de asta mai lasă, uneori, un pic
de praf să se aștearnă prin casă și nu mai poartă o sticlă de
dezinfectant cu ea în trusa de vacanță, ca să șteargă chiuve –
tele din camerele de hotel – poate că de asta a început să ac –
cepte lucrurile așa cum sunt.
Pe când căruciorul era împins pe coridor, tatăl meu
apăru lângă mama, ținând pasul cu acesta. Ea îi făcu semn
să se apropie. „Când ajungem înapoi, în salon”, îi șopti, „am
să-ți spun ceva ce am fost programată să uit.”
Când au ajuns în cameră si au rămas singuri – în afară
de alte două bolnave, mama șopti: „Sonny, nu repeta nimic
din ce am să-ți spun. Oamenii o să creadă că sunt nebună.”
„Nu o voi face.”
Atunci ea începu să descrie tot ce își mai putea aminti,
încercând să păstreze cele câteva grăunțe de nisip care îi
alunecau printre degete. Tata ascultă în tăcere; ea știu că nu
se îndoia de nici un cuvânt din cele ce-i spunea. El era sigur
că nu ar fi inventat niciodată o poveste atât de nebunească.Când termină, epuizarea începu să o tragă spre somn.
îl rugă pe tata să meargă acasă și să scrie totul pe hârtie, cât
putea de repede. Informațiile acestea erau prea prețioase,
pentru a fi pierdute, El fu de acord.
Când se trezi, era cu fața la femeia din patul de alături.
Mama o recunoscu din ziua precedentă. Primul ei gând a
fost un tulbure: „ Vai, e groaznic de urâtă!” Apoi își spuse:
„Stai puțin. Tocmai ai trăit revelația că înfățișarea unei per –
soane nu contează.” Ironia o făcu să râdă.
„Ai vorbit toată noaptea, când te-ai întors de la naște –
re”, îi spuse colega de cameră,
„Da?”
„Da, recitai din Scripturi. ”
„Ce spuneam?”
„Nu știu, Vorbeai în limbi. ”
Vorbea în limbi? Mama nu cunoștea nici o limbă stră –
ină sau veche si nu știa să recite nimic altceva decât Psalmul
23 – și asta numai în engleză,
Se întinse înapoi în pat. Atâtea întrebări! Dacă înainte
încă mai avea dubii despre ce i se întâmplase cu o zi înainte,
acum nu le mai avea. In sala de nașteri se întâmplase ceva
foarte neobișnuit, Știa că nu fusese un vis, fie și numai pentru
că visele nu te fac să te schimbi – nu într-un mod atât de pro –
fund, Cum să intri într-un vis, fiindu-ti frică de moarte si să
te întorci nu numai fără acea frică, dar chiar cu o stare de ușu –
rare legată de ea – și convinsă că întotdeauna te vei simți așa?
Mama voia să pătrundă mai adânc în experiența sa. în
special, voia să știe exact ce se întâmplase cu corpul ei în sala
de nașteri, pe când conștiința îi era departe, în comuniune cu
ființe de lumină pură. Descoperi curând că nu avea să fie
ușor să afle acest lucru.
Când o întrebă pe doctoriță dacă se întâmplase ceva
„ciudat” în sala de nașteri, i s-a spus: „Nu, a fost o naștere
normală”. După spusele doctoriței, singura complicație
-una minoră – fusese necesitatea de a folosi forcepsul
pentru

40 41

Eric Pearl _RECQNECTAREA

a așeza copilul în poziția normală pentru naștere – o practică
foarte obișnuită pe vremea aceea.
Codul tăcerii
O naștere normală?
Asta nu putea fi adevărat. Expresia „naștere normală ”
nu coincidea cu: „O pierdem”.
Mai departe, mama le-a întrebat pe asistentele care au
fost alături de ea înainte sau în timpul nașterii, dar nu păru
să găsească pe nimeni care să-și amintească faptul că a vor –
bit în limbi, sau să recunoască existența vreunei probleme.
„Totul a fost în regulă ”, i s-a spus.
Dacă doctorii și asistentele ar fi fost singurele persoane
prezente la naștere, probabil că totul s-ar fi sfârșit aici. Dar,
într-un sfârșit, mama și-a amintit de o infirmieră care fusese
și ea în sala de operație în timpul nașterii. Infirmierele aveau
o muncă ce le ținea în umbră. Ele își făceau treaba în liniște
și eficient, fără să iasă în față. Adesea treceau neobservate si
aproape întotdeauna erau subapreciate. Infirmierele nu au
prea multe motive să ascundă adevărul atunci când lucru –
rile n-au mers cum trebuie.
Așa că mama a întrebat-o pe infirmieră, spunându-i:
„știu că mi s-a întâmplat ceva în sala aia de operații ”.
După o pauză lungă, pe infirmieră o străbătu un fior.
„Nu pot să vorbesc despre asta, dar tot ce pot să-ți spun
este că.,, ai avut noroc.”
O pierdem?
Ai avut noroc?
Asta era suficient să confirme ceea ce mama știa deja:
într-adevăr, se întâmplase ceva neobișnuit în acea zi, în sala
de nașteri – ceva ce trecea cu mult peste bucuria de a mă fi
adus pe micuțul de mine în lume, fără a beneficia de anes –
tezie. Realitatea este că doctorii chiar o pierduseră. Murise
-și se întorsese. De fapt, ajunsese să se gândească la ceea ce ise întâmplase, nu ca la o experiență „în apropierea morții ”,
ci ca la o experiență de „viață după moarte”.
„Experiența în apropierea morții ” este un termen dilu –
at, Mama nu fusese „în apropierea “morții. Mama murise.
Si, la fel ca alții care au murit și s-au întors – si ea s-a întors
alt om, înțelegea acum că tot ce îi punea viața înainte –
„bun” sau „rău” – era exact ceea ce îi trebuia sufletului ei
pentru a progresa. „Vii înapoi… până ce înveți cum trebuie.”
Totul face parte din evoluție. Lecția aceasta s-a dovedit
a fi una foarte potrivită și oportună. Tocmai mă născuse pe
mine și – în ochii ei – eu ieșeam din tărâmul obișnuitului,
chiar din momentul nașterii mele.
Să fi fost asta doar o simplă exagerare maternă?
E posibil, numai că mama insistă că, de cum a dat cu
ochii de mine prima oară, în ziua după ce mă născusem, a
văzut că eram neobișnuit.
Eram singurul nou-născut din secție. Ea intră și, cu sti –
cla de lapte în mână, se apropie de pătuț si privi înăuntru.
Eu eram culcat pe burtă, treaz.
„Salutare, micule străin ”, spuse ea, „Tu și cu mine îm –
potriva lumii întregi. Tu și cu mine.”
Sunetul vocii ei mă făcu să mă ridic pe antebrațe si, ri-
dicându-mi căpșorul instabil, să mă întorc încet înspre st ân-
ga, apoi încet înapoi, înspre dreapta, ca si cum mi-as fi ana-
lizat noile împrejurimi. Mama privi cu uimire. Era oare cu
putință? întotdeauna i se spusese că mușchii unui nou-născut
erau mult prea slabi ca să poată face așa ceva.
Mama porni să pună sticluța pe o masă din apropiere,
apoi ezită, Cine știe ce microbi puteau să fie pe tăblia mesei
ăleia? îi si vedea, colcăind din exteriorul sticlei, către deschi –
zătura tetinei, ca să contamineze laptele.
Dar nu aflase oare, nu cu mult timp în urmă, că era mai
bine să ignore unele dintre micile obsesii ce obișnuiau să o
chinuie – că exista un motiv și un echilibru pentru toate?

42 43

Eric Pearl RECONECTAREA

Aproape că învățase. Așa că, mama făcu un compro –
mis – împături un șervețel si îl puse între sticlă și tăblia me –
sei, apoi se aplecă să mă ia în brațe.
Se îndrăgostise de mine, din clipa în care m-a văzut.
Mai târziu, când veni doctorița să o examineze, mama
îi spuse cum îmi ridicasem capul. Doctorița spuse ferm: „Nu
poate să facă așa ceva.” Apoi plecă să mă examineze, în sala
de nou-născuți.
După o secundă, mama auzi vocea doctoriței, din încă –
perea alăturată. „Măi să fie ” zise ea, cu vocea aproape doje –
nitoare, „n-ar trebui să poți face asta…”
În clipa aceea, mama știu cu siguranță că acolo se în –
tâmpla ceva extraordinar.CAPITOLUL TREI
Lucruri copilărești
„Copiii spun cele mai îndrăznețe lucruri. “
Art Linkletter
Copil fiind, învățam repede, dar mă plictiseam cu ușu –
rință. Aveam o imaginație bogată și o dispoziție foarte schim –
bătoare, eram atent și neglijent, iubitor și egoist.
Ca majoritatea copiilor mici, eram convins că Universul
se învârtea în jurul meu și al nevoilor mele. Și de ce nu?
În mintea mea, existau puține obstacole între ceea ce
doream și ceea ce mă așteptam să primesc. Credeam că totul
trebuie să se petreacă așa cum vreau eu. Totul.
Inclusiv planificarea familială.
Mama simți în pântece primele mișcări ale unei noi
vieți, cam pe la vremea când eu împlineam doi ani.
Senzația veni sub forma a două „licăriri ” distincte, ast-
fel că a fost convinsă că poartă gemeni. O echipă de gineco –
logi a încercat să o convingă că greșește, deși burta îi creștea
în neștire. Era o femeie înaltă și subțire. Din spate, îi vedeai
doar silueta înaltă și zveltă, dar când se întorcea, apărea un
profil atât de spectaculos, încât puteai, fără probleme, să spri –
jini o tavă pe burta ei.
Îmi plăcea să vin și să ascult bufniturile din burta ma –
mei. Când îmi lipeam urechea de ea, înăuntru activitatea se
întețea, iar asta mă fascina.

44 45

Eric Pearl RECONECTAREA

Câteva luni mai târziu, mama era din nou în sala de
nașteri, dar de data asta i s-au dat calmante. N-a mai auzit
motoare și n-a mai avut parte de nici o odisee.
„Rezistă”, îi spuseră doctorii, printr-o ceață aproape su –
portabilă – și așa făcu, apoi adormi. După scurt timp, o tre –
ziră. „Felicitări, aveți o fetiță minunată”. Mulțumită (și ame –
țită), dădu din cap si adormi din nou. După câteva minute, o
treziră din nou. „Rezistă.” Bine, gândi ea, știam că așa o să
fie. Așa că, încă o dată, îi ascultă.
Următorul lucru pe care își amintește să -l fi auzit este,
„Felicitări, aveți un băiețel minunat.” Știind că se terminase,
își dădu voie să alunece într-un somn profund.
Curând, o treziră din nou.
„Rezistă.”
„Doar nu mai vine unul! ”
Au râs. „Nu, nu, asta e pentru tratamentul post-natal. ”
Când gemenii au ajuns, în sfârșit, acasă, a fost surprinsă să
vadă că eu – primul ei născut – nu arătam prea mulțumit.
„Care e problema?”, întrebă ea.
„Nu i-am vrut”, am zis eu.
„Ai spus că îi vrei”, a răspuns ea blând.
„Nu, n-am spus.”
„Ai spus că vrei un frate și o soră. ”
Cu picioarele depărtate, cu pumnul drept înfipt în șold,
mi-am privit mama în ochi: „Am spus că vreau un frate sau
o soră. Saaaauuu o soră. Ia unul înapoi!”
Știam prea puțin despre dificultățile ce mă așteptau, ca
să mă obișnuiesc să împart cu frați și surori un spațiu care,
până atunci, fusese numai al meu.
Asta avea să fie o provocare majoră (ei bine, o lecție de
evoluție) în anii ce aveau să urmeze.Deschide ușa
Comportamentul precoce este uneori drăguț, alteori nu
– cam așa stă treaba. De la o vârstă foarte fragedă, am avut o
problemă cu autoritatea – și o problemă încă și mai mare cu
plictiseala. Era o combinație volatilă. Dacă exista vreo cră –
pătură, cât de mică, pe care știam că nu aveam voie să o ex –
plorez, acolo mă duceam. Dacă era ceva ce nu ar fi trebuit să
fac, cel mai probabil cam aia aveam să fac. După cum spunea
mama, ca să-mi fac de lucru, devenisem foarte inventiv cu tot
felul de „trucuri” și explicații. Mă duceam să mă culc doar ca
un mod de a reîntineri. Și, chiar și așa, îmi era teamă că aș pu –
tea să pierd ceva, în timpul cât dormeam.
Un exemplu de astfel de trucuri o implică pe bunica
mea din partea mamei, „Nana”, într-o zi, nu la mult timp
după ce fratele și sora mea fuseseră aduși acasă, Nana a venit
să stea cu ei. Asta îi dădea mamei o pauză de care avea mare
nevoie. Fratele și sora mea erau în pătuțurile lor, iar eu eram
ocupat temporar cu televizorul. Trei oale mari de aluminiu
-una plină de scutece, celelalte cu biberoane, fierbeau de zor
pe aragaz, iar o grămadă de rufe tocmai se uscaseră în beci.
Nana coborî să ia rufele. Harnică, rapidă și practică, Nana
încerca să se grăbească, pentru că știa că nu era chiar cel mai
înțelept lucru să mă lase pe mine singur, prea mult timp. Cu
brațele încărcate de rufe calde, proaspăt uscate și împăturite,
începu să urce scările. Uitându-se peste maldărul din brațe,
văzu dintr-o dată ușa beciului începând să se închidă, încercă
să se grăbească, dar ușa se trânti, înainte să poată ajunge sus.
Broasca se încuie.
Sprijinindu-se de ușă, cu maldărul de rufe în brațe,
Nana își eliberă o mână și încercă clanța. Nu se rotea. „Eric,
deschide ușa”, spuse ea, cu o voce dulce și controlată.
Cu o voce și mai dulce, am răspuns: „îhî. ”
„Hai, deschide ușa. ”
„îhî.”

46 47

Eric Pearl RECONECTAREA

Nana știa că un ton ferm nu ar fi mers cu mine. Dar nu
avea de gând să se lase dusă de nas de un mucos, oricât de
precoce ar fi fost el – mai ales când trei oale de apă fierbeau
într-o încăpere și doi bebeluși dormeau în cealaltă. Așa că,
încercă să abordeze situația în alt fel. „Pun pariu că nu poți
să ajungi la clanță”, zise, mizând pe încăpățânarea mea.
„Ba pot”
„Pun pariu că nu poți ”
Se făcu tăcere.
Pe Nana o trecură sudorile. Aproape că putea să audă
zumzetul din creierul meu care testa situația. Dar într-un
sfârșit, așa cum sperase și ea, trebui să dovedesc că pot.
Am împins puțin de clanță. Ea o auzi zornăind ușor.
„Pun pariu că nu poți să o deschizi ”, spuse ea.
„Ba pot.”
Încă o dată, se auzi provocarea deghizată în cuvinte
spuse cu o voce dulce: „Pun pariu că nu poți”.
Iarăși, o pauză lungă. Rufele deveneau din ce în ce mai
grele. Mecanismul de închidere era un mic buton, care se îm –
pingea și se rotea. Făcea un mic clic, atunci când era eliberat
– Nana aștepta sunetul ăsta. Trebuia să se miște repede. Nu
voia să mă rănească, deschizând ușa prea repede, dar se pu –
tea prea bine ca asta să fie singura ei șansă.
N-am putut să rezist.
Clic.
Nana împinse repede ușa, care se deschise mai rapid
decât se așteptase. Rufele, călduțe încă și proaspăt împătu –
rite, se împrăștiară pe podea. Eu am fost doborât de grăma –
dă, înainte să pot să fug.
Șocat, am rămas acolo, plângând .
Nana se grăbi să stingă focul la apa care fierbea, apoi
veni să mă consoleze.
Aveam doar doi ani și jumătate, dar Nana știa că deja îi
fusese retezată întreaga ei carieră ulterioară de baby-sitter.În nori
Nana era mama mamei mele, iar „Bubba ” era cea a
tatei. Bubba era o bunică blândă, puternică, în stilul lumii
vechi, care venea cu pupăturile acelea grase, țoșcăite, pe
obraz, de modă europeană – genul care ar face să roșească
până și un bolovan. Era plină de viață, cu o energie debor –
dantă și cu un simț al umorului libertin, care punea deseori
în încurcătură rudele mai „conservatoare”.
În vacanțe, se așeza lângă mine la masa de seară, iar
când rămâneam la ea peste noapte, mă scotea dimineața în
grădină, să culeg căpșuni și alte fructe și apoi pregătea un
mic dejun uriaș si minunat. Apoi mă purta într-o singură
mână, ca pe o pană, în timp ce făcea curățenie, ștergea pra –
ful, dădea cu aspiratorul și vorbea la telefon, îmi plăcea toată
mișcarea aceea, sentimentul acela de a călători prin spațiu,
fără a-mi folosi picioarele. Mai mult și mai repede, asta vo –
iam. Of, ce mult o iubeam pe bunica!
Într-o zi de ianuarie, Bubba a plecat la spital și nu s-a
mai întors niciodată.
Se pare că, stând în patul de spital, a simțit o durere în
piept, s-a întins înspre buton să cheme asistenta – dar nu a
mai ajuns. Acum, Bubba plecase brusc din viața mea, iar pă –
rinții mei trebuiau să facă față acestei situații.
„S-a dus la culcare ”, mi-au spus, „și nu se va mai
trezi.” M-am gândit puțin la asta, apoi am eliminat varianta.
„Eu pot să o trezesc”, am zis. „Pun pariu că dacă îi punem
trei aspirine în gură si dacă sar pe burta ei în sus și în jos, o
să se trezească”. Săritul în sus și în jos pe stomac era strate –
gia mea suplimentară, ceva care să fie de ajutor în cazul în
care gustul celor trei aspirine dizolvate pe limbă nu ar fi fost
suficient ca ea să deschidă ochii și să-și reia viața.
Aceasta a fost una dintre puținele dați când îmi amin –
tesc că l-am văzut pe tatăl meu plângând.
Înmormântarea a avut loc la scurt timp după aceea.

4849

Eric Pearl RECONECTAREA

Nu mi s-a dat voie să particip. Părinții mei au simțit că,
la vârsta de cinci ani, ar fi prea traumatic pentru mine să văd
corpul neînsuflețit al bunicii mele. Bubba plecase; toată lu –
mea apucase să-si ia rămas-bun, în afară de mine. Noaptea,
stăteam în pat si mă gândeam la ea. Uneori plângeam în
tăcere, îmi era dor de ea și, deși la acea vreme nu înțelegeam
conceptul – nu aveam sentimentul unei încheieri.
Intre timp, însă, știam că, deși nu apucasem să-mi iau
rămas-bun de la Bubba, ea nu mă uitase. Știam exact unde
este și știam că mă veghează, așa cum o făcuse întotdeauna.
Știam, pentru că mă ajuta atunci când „aveam nevoie” – de
exemplu, atunci când mă jucam afară cu prietenii mei și înce –
pea să plouă.
Toată lumea voia să meargă acasă și astfel jocul s-ar fi
terminat, așa că le spuneam: „Așteptați aici; mă întorc ime –
diat.” în timp ce toată lumea se strângea sub poartă, eu aler –
gam în partea laterală a casei, unde nu mă putea vedea ni –
meni. Apoi, priveam la cer și spuneam: „Bubba, te rog, poți
să faci să se oprească ploaia?”
Și, de cele mai multe ori, ploaia se oprea. Se părea că,
la urma urmei, Bubba nu mă părăsise.
În conflict cu școala
Curând, a venit vremea să merg la grădiniță. Din mo –
mentul în care am pășit pe ușă, școala m-a plictisit aproape
de moarte. Cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam
visând cu ochii deschiși, dar nu aveam fanteziile obișnuite ale
unui băiețel – să mă joc cu mingea, să înving monștri (deși
uneori mă mai luptam cu câte o tornadă uriașă, dar… nu așa
facem cu toții?). De cele mai multe ori, îmi imaginam că eram
Oracolul din Delphi. Nu știam exact cine sau ce era Oracolul
din Delphi, dar, cumva, mă vedeam stând într-o peșteră
îndepărtată și ocupându-mă de mulțimi de oameni care ve –
niseră de departe ca să-mi audă sfatul.Mă mai preocupau si fapte despre care știam că se pot
face – cum ar fi să-mi trec mâinile prin pereți. Eram sigur că,
dacă reușeam să mă încui în camera mea vreo trei zile, aș fi
putut să-mi dau seama cum se face asta. Dar – destul de ciu –
dat, nimeni nu părea să mă lase să o fac. Probabil că încerca –
seră când erau copii și hotărâseră că era o pierdere de vreme.
Dacă educatorilor nu le plăcea faptul că visam cu ochii
deschiși, probabil că lipsa mea de atenție le displăcea și mai
mult. Adesea chiar deranjam foarte tare: mă purtam urât și
atrăgeam atenția asupra mea, sau îi ignoram si mă pierdeam
în propria mea lume.
Înainte să se termine primul meu an de grădiniță, deja
avusesem atâtea probleme, că – într-un sfârșit – mama izbuc –
ni în plâns în fața directoarei:
„Când o să se termine? ”, suspină ea, nepotrivit, cu ace –
leași cuvinte pe care le folosise când mă născusem.
„Când va apărea ceva care îi va atrage interesul ”,
spuse directoarea.
„Când se întâmplă asta? ”
„Se poate întâmpla oricând.” Directoarea se opri, apoi
izbucni într-un râs neputincios.
„în cazul fiului meu, asta s-a întâmplat la facultate.”
Nu era vorba că nu mă interesa nimic; doar că nimic
din ce mă interesa nu se manifesta la scoală. Când bunicul
mi-a dat o cutie de ceasuri vechi, stricate, am fost fascinat.
Pe vremea aceea, ceasurile erau niște mistere compli –
cate, alcătuite din părți mici, care interacționau între ele (îna –
inte de revoluția digitală).
De fiecare dată când i se strica unul dintre ceasuri, dacă
ceasornicarul nu mai putea să-l repare, îl punea într-o cutie
veche de trabucuri, împreună cu altele care avuseseră aceeași
soartă, într-o zi, îmi aduse mie acest cufăr de comori, plin de
ceasuri stricate
Nici un ceas din cutie nu mergea si – desigur – erau
prea mari ca să le pot purta, dar asta nu mă deranja. Voiam

50 51

Eric Pearl RECONECTAREA

să mă joc cu ele, oricum. Ceea ce am și făcut. Am întors unul
și a început să ticăie. Am întors încă unul și acesta porni, apoi
se opri. Cel de al treilea nu se lăsa întors deloc, așa că l-am
scuturat puțin. L-am ținut strâns, vreme de câteva minute, pe
cel care pornise și apoi se oprise. A pornit din nou și a con –
tinuat să meargă. L-am ținut pe cel pe care îl scuturasem și a
pornit și el. Curând, „reparam” ceasurile vechi ale prietenilor
mei. Cred că, într-un fel, e principiul opus celui care face ca
ceasurile să se strice, atunci când le poartă anumite persoane.
Dar, pentru unii, faptul că aveam capacitatea de a re –
para ceasuri fără să le deschid nu era la fel de important ca a
colora un contur si a recita corect poezii pentru copii.
Problemele mele de natură școlară au fost considerate
destul de severe, astfel că, în clasa a doua sau a treia, a venit
la noi acasă o asistentă socială, să verifice mediul în care tră –
iam și să vadă de ce nu aveam rezultate la școală. La puțin
timp după ce a venit, am întrebat-o dacă poate să-mi explice
ce înseamnă „infinitate”. Tulburată, sări în picioare și țâșni
afară din casă.
„Va trebui să vorbesc cu directorul des pre asta”, strigă
ea peste umăr. Dacă a făcut-o, nu mi-a spus niciodată ce a
aflat de la director.
De data aceasta, încheiere
Aveam un bun motiv să contemplu lucruri de natură
infinită, pentru că, în aceeași perioadă, aveam să sufăr încă o
pierdere: cățeaua mea, Silk. Era un Doberman Pinscher și
avea aproape doi ani când mă născusem eu, dar s-a descur –
cat cu grație în noul context al comportamentului meu infan –
til – inclusiv cu obiceiul meu de a-i folosi buza de jos ca
mâner de care să mă sprijin pentru a mă ridica în picioare,
astfel încât să mă pot ține de ea și să învăț să merg. Gemea
de durere, dar niciodată nu încerca să muște și nici măcar numârâia. Cumva, știa că eram copil si că aveam nevoie de
iubirea și de protecția ei.
Îmi plăcea să simt lucrurile reci la atingere, inclusiv
urechile lui Silk. Când dormea lângă patul meu, îmi strecu-
ram brațul într-o parte și îi apucam ușor urechea răcoroasă
între două degete, într-un târziu, atingerea îi încălzea ure –
chea (ceea ce nu voiam), așa că treceam la cealaltă ureche,
apoi reveneam, când aceasta devenea prea caldă. Când am –
bele urechi deveneau prea calde pentru a fi interesante, o lă –
sam pe Silk afară, ca să se răcorească din nou.
După vreo zece minute, se auzea un lătrat la ușa din
față – semnalul ei – și știam că era pregătită să intre și să o
mai facem o dată. După două cicluri complete ale acestui ri –
tual, adormeam.
Când am împlinit zece ani, Silk avea doisprezece (adi –
că 84, în ani câinilor), iar sănătatea ei se șubrezise. Mama și
tata făcuseră o înțelegere ca, în momentul în care nu se mai
putea face nimic pentru ea, să n-o lase să sufere, ci să o adoar –
mă. Acesta fusese anul cel mai greu pentru Silk. Fuseseră
momente când, deși încerca, acest câine care mă ajutase să
învăț să merg nu mai putea, pur și simplu, să stea în picioare.
Pentru un adult, era tulburător să vadă asta – și cu atât
mai mult pentru un copil. Mi-a zdruncinat întreaga lume.
Venise vremea să fie dusă la veterinar – și eram destul
de siguri că aceasta avea să fie vizita aceea.
Era aproape de Ziua Recunoștinței. Am decis să mai
așteptăm o zi sau două, până după sărbătoare. De Ziua Re –
cunoștinței, mama i-a dat lui Silk o farfurie mare cu carne de
curcan, cu sos, piure de cartofi și umplutură. Silk, care nu
prea mânca mâncare „de oameni”, a ezitat. Părând oarecum
derutată, privi înspre noi, cerându-ne aprobarea, apoi decise
să nu se mai preocupe și își luă ultima masă.
În ziua următoare, am dus-o la veterinar. De data asta,
mama a rămas acasă. Amintindu-mi lipsa senzției de înche –
iere care înconjura moartea lui Bubba, am insistat să merg cu

5253

Eric Pearl RECONECTAREA

tata. Stând în sala de așteptare, cu mirosurile alea medicinale
și cu pozele de câini jucând cărți, â la Norman Rockwell, to –
tul mi s-a părut atât de rece.
Tata a ieșit și mi-a spus că se terminase: Aveau să o
adoarmă pe Silk. Voiam să fiu acolo? L-am urmat pe tata și
pe veterinar, pe când o duceau pe Silk pe culoarele vechi,
afară, pe o ușă din spate, într-o curte. Mi-am luat rămas-bun
de la ea, apoi am privit cum veterinarul i-a făcut injecția.
După câteva secunde, se prăbuși ușor la pământ. Apoi,
au ridicat-o și au pus-o într-un cuptor de crematoriu.
În noaptea aceea și în multe nopți care au urmat, am
plâns mereu, ca după cineva iubit.
Dar de data asta existase un final. Infinitatea nu mai
părea atât de departe, nici eternitatea atât de lungă.
Natură / educație
Grădinița s-a transformat în școală primară, iar con –
știința mea de sine s-a dezvoltat, încă mă mai plictiseam cu
ușurință și petreceam o grămadă de timp visând cu ochii
deschiși, însă, în rarele ocazii când se nimerea să am un pro –
fesor care mă provoca și mă inspira cu adevărat, depășeam
orice așteptări. Din păcate, atunci – ca și astăzi – astfel de
profesori erau excepția, nu regula.
Atmosfera de acasă mi-a permis să mă dezvolt mai
mult decât vârsta pe care o aveam.
Părinții mei mă tratau ca pe un adult: nu-mi vorbeau
de sus, mă includeau în conversații și în decizii, tratându-mă
ca pe o persoană ale cărei opinii contau.
În fiecare zi, abia așteptam să vin acasă de la școală. Se
părea că întotdeauna era câte o persoană fascinantă cu care să
fac cunoștință. Părinții mei aveau o mare varietate de prie –
teni, din domenii copleșitoare: antropologi, psihologi, artiști,
doctori, avocați și așa mai departe.(Și, pentru ca lucrurile să fie si mai minunate, acest grup
divers o inspira pe mama să facă feluri de mâncare delicioa –
se, cu gusturi si arome minunate.)
Întrucât cei din casa mea erau atât de deschiși și eu fi –
ind în contact cu atât de mulți oameni diferiți, era absolut
normal să am.în continuare o problemă cu autoritatea părti –
nitoare, dictatorială – sau, poate că ar trebui să spun că auto –
ritatea părtinitoare și dictatorială a continuat să aibă o pro –
blemă cu mine.
Administrația liceului era foarte riguroasă cu privire la
punctualitate. Deși locuiam la o mică distanță de campus,
aproape întotdeauna întârziam dimineața. Un minut azi,
unul poimâine – nu mare lucru, pentru oricine în afară de
conducerea școlii. Dacă elevii ajungeau la școală după ce
suna clopoțelul, trebuiau să aibă un certificat de întârziere.
Problema era că școala nu le elibera elevilor certificate
de întârziere, decât dacă aveau un bilet de acasă. Toate se
petreceau însă pe neașteptate, astfel încât nu aveam cum să
știu când urma să întârzii și nu puteam să iau bilet de la ma –
ma, decât dacă mă întorceam ca să i-l cer. Astfel, ar fi trebuit
să pierd mereu prima jumătate a orei. De ce îmi era atât de
greu să ies din casă cu numai 15 minute mai devreme?
Nu avea nici un sens – dar nici nu s-a sch imbat nimic.
Pur și simplu, părea că nu funcționez în aceiași parametri de
timp ca restul lumii; mă gândeam că, dacă plec de acasă în
fiecare dimineață la 8.01 si merg destul de repede, aș putea
să ajung la școală până la 7.50.
Într-un sfârșit, am întrebat-o pe mama dacă o deranja
să-mi scriu eu biletele de întârziere în astfel de dimineți si să
semnez cu numele ei, atunci când este nevoie.
Analizând alternativa de a rata o întreagă materie din
cauza plimbărilor acasă și înapoi la școală, în fiecare dimi –
neață, a fost nevoită să accepte.

54 55

Eric Pearl RECONECTAREA.

într-o zi, administratorul cu disciplina din școală m-a
văzut că îmi scriam singur biletul de întârziere. Era un tip
plin de sine, fost militar, al cărui fiu ar fi putut fi dat ca exem –
plu de copil cu probleme de comportament (te cam pune pe
gânduri, nu?). Arătând înspre biletul pe care îl scriam, izbuc –
ni, cu o importanță de sine indignată: „Ce faci?”
„îmi scriu un bilet de motivare a întârzierii ”, a venit
răspunsul meu calm.
„O să trebuiască să cobori la camera de penitență, pen –
tru că falsifici semnătura mamei tale.”
„Nu, n-o să cobor. A falsifica înseamnă să o fac fără ca
ea să știe, sau fără consimțământul ei. Iar eu le am pe
amândouă.”
Răspunsuri ca acesta nu le erau prea dragi p rofesorilor
mei. „Cum te cheamă?”, mă întrebă administratorul.
„Eric Pearl.” M-am ridicat, mi-am adunat lucrurile și
l-am privit pe om în ochi. „P-E-A-R-L”.
Apoi m-am întors și am pornit înspre clasa mea.
Astfel s-a desfășurat viața mea, presărată cu aseme nea
întâmplări-lecții. Tata era co-proprietar al unei companii de
automate, pe care o conducea împreună cu fratele și cu tatăl
lui. Mai era și polițist voluntar.
Mama stătea acasă și ne creștea pe noi trei. Uneori, mai
era și model și modera emisiuni de modă.
Tata ieșea din casă înainte de 7.00 dimineața, iar la acea
vreme mama ne împingea micul dejun pe gât, ca o pasăre ce-
și hrănea puii. Nu plecai până nu mâncăi bine la micul dejun
si nu aveai cutiuța pentru prânz plină – cu „toate cele patru
grupe de mâncare” (la vremea aceea, părinții încă mai cre –
deau în paradigma asta).
La vârsta de 13 ani, mi-am sărbătorit bar-mitzvah. Une –
ori, duminicile, mergeam cu prietenii la biserică.
Grădinița, școala primară, gimnaziul, liceul: prieteni
noi, examene, promovări, carnetul de șofer, alte examene și,
în sfârșit, bacalaureatul și facultatea…Mai departe
Am descoperit repede că terminarea liceului nu în –
semna „libertate”: părinții mei erau hotărâți să mă țină
aproape, lângă ei. Dar, ca de obicei, eu aveam alte idei. De ce
să rămân în New Jersey? Voiam să merg la facultate în Cali –
fornia. Suna de parcă as fi spus „Polul Nord”.
„E prea departe”, au insistat mama și tata. Discuția re –
zonabilă s-a transformat în dezacord din ce în ce mai mare,
care a evoluat la țipete.
Într-un sfârșit, s-a ajuns la un compromis: puteam să
merg la facultate la Miami, în Florida.
Părinții mei credeau că planul ăsta e sigur – nu numai
că Miami era de două ori mai aproape de casă decât Califor –
nia, dar bunicul meu din partea tatălui, Zeida – cel care îmi
dăduse cutia de ceasuri când eram copil – se mutase acolo, nu
la mult timp după ce murise Bubba. Ideea era că Zeida ar fi
putut să stea cu ochii pe fiul risipitor. La urma urmei, eram
primul născut al primului născut.
Acesta s-a dovedit a fi modul în care părinții mei m-au
pierdut pentru un an întreg.
M-am înscris la Universitatea din Miami.
Părinții îmi spuseseră tot timpul că puteam să fiu orice
doream să fiu și puteam să fac ance îmi puneam în minte. Să
crești cu un astfel de concept era dătător de putere, dar pen –
tru mine, lipsa aceasta de busolă interioară a devenit o pro –
blemă din ce în ce mai mare, pe măsură ce creșteam și am
început să mă gândesc la o carieră. Fii orice și fă orice nu îmi
dădea o orientare prea exactă. Chestia era că nu mă interesa
nimic, așa că nu aveam cu ce să „îmi pun mintea”.
M-am dedicat imediat… unui traseu educațional com –
plet incoerent, în decurs de un an, am analizat nu mai puțin
de trei domenii majore: psihologie, școala pregătitoare de
drept și dansul modern.
Nu aveam idee ce voiam să fac. Si – ca de obicei – ni –
mic nu-mi putea reține interesul pentru mai mult timp.

56 57

Eric Pearl RECONECTAREA.

Zeida a observat că, trăind independent în Miami, evo –
luam – și dorea să vadă acest proces continuând. Fără a le
cere permisiunea părinților mei, deschise ușa posibilității ca
eu să-mi petrec anul al doilea în Mediterană. Perspectiva era
foarte interesantă. Pe când prin cap mi se învârteau viziuni
cu Roma și cu Atena, Zeida se porni să „definească” Medite-
rană. Avea și un nume de alint – îi spunea Israel. Cu un pas
înaintea situației, ca de obicei, Zeida scoase la iveală o bro –
șură despre un curs de un an la Ierusalim – un program pen –
tru studenții americani. Apoi s-a oferit să subvenționeze
aventura. Cum ar fi putut părinții mei să spună nu?
Mai mult decât lapte și miere
Cei mai mulți dintre studenții care au plecat în Israel
s-au dus acolo așteptându-se să-L vadă pe Dumnezeu cobo –
rând din ceruri și laptele și mierea să curgă pe străzi. Au fost
dezamăgiți. Eu însă m-am dus acolo așteptând ceva mai
mult decât un an în afara Statelor Unite – deci, nimic nerea-
list care să-mi stea în cale, astfel că am sfârșit prin a mă în-
drăgosti de tot. Călătoria în țara Sfântă era cel mai puternic
an din viața mea de până atunci. Până și azi mă trezesc din
vise în care sunt acolo, printre oamenii, templele vechi și pei –
sajele uluitoare ale Muntelui Sinai,
La întoarcerea în State, am revenit exact la viața pe care
o lăsasem în urmă. Indiferent ce aș fi găsit în țara Sfântă, ea
nu-mi dezvăluise adevăratul meu scop – sau, dacă o făcuse,
eu nu-l recunoscusem. Acum eram înapoi, confruntându-mă
cu aceeași dilemă: să-mi aleg un domeniu de studii.
În anul dinainte să plec în călătorie, îmi venise o idee.
în timpul anului petrecut la Miami, avusesem o experiență
cu o tehnică de masaj al țesutului profund, numită Rolfing,
menită să elibereze musculatura corpului. Câțiva prieteni de
ai mei făcuseră cele zece ședințe de Rolfing prescrise și văzu –
sem ce schimbări fizice se produseseră.Pozele lor „înainte” și „după” au fost tot ce mi-a tre –
buit, ca să mă hotărăsc să merg și eu la ședințele de masaj.
Ședințele au sfârșit prin a-mi schimba modul de a gân –
di și au părut a mă deschide unui mod mai cuprinzător de a
vedea lumea. Construită pe baza conceptului unui circuit de
feedback între minte și corp, teoria Rolfingului este că, prin
eliberarea mușchilor, unul câte unul, se eliberează și durerea
acumulată – fizică și emoțională, veche și nouă. Adeseori, tre –
când prin aceste ședințe, te eliberezi de experiențe vechi, pe
măsură ce te eliberezi de disconfortul adus de ele. Ca rezul –
tat, atât corpul tău fizic, cât și emoțiile sunt adeseori transfor –
mate. Această nouă existentă, eliberată de multe dintre du –
rerile vechi, îți dă voie să te miști, să stai și să ai o postură dife –
rită. Iar atunci când îți schimbi postura – adică, atunci când
ocupi un alt spațiu fizic – ocupi și un alt spațiu emoțional.
Impresionat deopotrivă de concept și de rezultate,
m-am gândit să devin și eu maseur specialist în Rolfing. Dar
părinții mei au simțit că Rolfingul se putea dovedi a fi o mo –
dă trecătoare, lăsându-mă astfel izolat profesional. Poate, au
sugerat ei, aș putea să mă gândesc la o carieră într-un dome –
niu al îngrijirii sănătății, care era dovedit ca util: chiropracti-
ca. Dacă nu-mi aducea nimic altceva, măcar aveam o diplo –
mă pe care să mă sprijin. Am convenit să merg la Brooklyn
și să vorbesc cu un chiropractician căruia i-am fost prezentat
de un prieten de familie. Doctorul mi-a prezentat filosofia
elementară din spatele artei și științei chiropracticii. A expli –
cat că există o inteligență universală, care păstrează organi –
zarea și echilibrul Universului – și că există o prelungire a
acelei inteligențe, denumită inteligența înnăscută, în interi-
orul fiecăruia dintre noi, care ne ține în viață, sănătoși și
echilibrați. Această inteligență înnăscută – sau forță vitală
-comunică și cu restul corpului nostru fizic, în mare parte
prin intermediul creierului, al coloanei vertebrale și al restu –
lui sistemului nervos – sistemul care ne controlează corpul.

58 59

Eric Pearl RECONECTAREA

Atâta timp cât comunicarea între corp și creier este des –
chisă și se desfășoară liber, ne menținem în starea noastră po –
tențială, optimă, de sănătate. Atunci când una dintre vertebre
se răsucește, sau se deplasează de la locul ei, aceasta poate
exercita o presiune asupra nervilor, inhibând sau întreru –
pând comunicarea între creier si partea din noi alimentată de
acei nervi. Ca urmare a acestei interferențe, celulele noastre
încep să slăbească, la fel ca și rezistența noastră, permițând
apariția stării de disconfort, care este premergătoare bolii.
Astfel, ceea ce face un chiropractician este să îndepărteze in –
terferențele cauzate de aceste dezalinieri (numite subluxări]
din coloana vertebrală și să permită forței vitale să-și reia cur –
sul, readucându-ne la starea sănătoasă de echilibru.
Cu alte cuvinte, asta înseamnă vindecare prin îndepăr –
tarea cauzei, nu prin acoperirea sau tratarea simptomului.
Când mi-am dat seama, dintr-o dată, că durerile de
cap ale oamenilor nu erau rezultatul unei deficiențe conge –
nitale de aspirină în sânge – așa cum ne făceau să credem
reclamele pe care le vedeam – și că puteam să fac ceva ca să
ajut, m-am decis să devin chiropractician. Nu m-am oprit să
mă gândesc la absurditatea acestui pas, nici nu am prevăzut
rolul pe care avea să-l joace această decizie în viața mea,
până la urmă. Sincronicitatea nu era un concept pe care îl
aveam la nivel conștient, Dintr-o dată, s-a făcut un clic. Am
fost inundat de amintiri ale unor fantezii din copilărie – sau,
să fi fost viziuni? – în care ajutam oamenii, ca Oracolul din
Delphi. Poate că asta era o cale să fac ceva în acest sens. Tot
ce știam atunci era că ceva din spusele doctorului atinsese o
coardă, Ceva mă făcea să simt că totul este perfect – iar asta
era suficient pentru mine.
Eram gata să fac primul pas într-o nouă direcție
-aceea care, într-un final, avea să mă aducă mai aproape de
destinul meu.CAPITO LU L PATRU
O nouă cale a descoperirii
„Bineînțeles că ai aptitudini de vizionar;
doar că nu îți dai seama de asta.”
prietena mea, Debbie Luican
Înapoi la școală
Chiropracticianul din Brooklyn cu care vorbisem, îmi
recomandase Colegiul de Chiropractică Cleveland, din Los
Angeles. Am făcut cerere acolo si m-au acceptat.
Așa s-a întâmplat că, până la urmă, părinții mei și-au
pierdut fiul – și l-au pierdut în favoarea Californiei, acolo
unde voisem să merg de la bun început.
Pe de altă parte, într-un sfârșit, s-au ales cu un doctor
– prin urmare, presupun că toate s-au echilibrat.
Prima mea zi la colegiul de chiropractică îmi va rămâ –
ne mereu în amintire. Grupa de boboci era mare – peste 80
de studenți. A trebuit să se dea la o parte un perete, tempo –
rar, ca să putem încăpea în două săli. Instructorul ne-a cerut
fiecăruia dintre noi să spunem, pe scurt, care erau motivele
pentru care doream să devenim chiropracticieni.
A început cu studentul care stătea în primul rând, în
capătul din stânga – care, desigur, s-a nimerit să fie cel mai
îndepărtat de locul unde stăteam eu, în colțul din dreapta, în
spate. De acolo, fiecare și-a spus povestea, rând pe rând. Am
stat și am ascultat poveste după poveste, despre un student
care fusese paralizat și apoi ajunsese la un chiropractician;

60 61

Eric Pearl RECONECTAREA

un alt student care se vindecase de cancer; o fată căreia îi re –
venise vederea; o alta care scăpase de migrenele ce o chi –
nuiau de o viață – și așa mai departe, o litanie nesfârșită de
vindecări permanente, care depășeau domeniul a ceea ce era
obișnuit să audă oricine care nu era chiropractician – iar eu
în mod special. Zeida încă îi mai numea pe chiropracticieni
„ăia care îți pocnesc spatele”.
Într-un sfârșit, mi-a venit rândul să vorbesc. Optzeci și
trei de capete se întoarseră să-mi audă povestea – ultima din
acea zi. Oare povestea mea avea să fie sfârșitul apoteotic, care
să-i arunce pe toți din încăpere, direct pe o nouă și străluci –
toare cale a vieții lor? Nu cred. Eram singura persoană din
încăpere care nu fusesem niciodată la un chiropractician. DL.
acest motiv, încă nu prea știam ce este un chiropractician. îmi
aminteam doar bucățele din ce îmi spusese doctorul acela, în
decursul întrevederii noastre de douăzeci de minute – ceva
despre îndepărtarea interferențelor și despre a lăsa corpul să
se vindece singur, înțelesesem premisa atât de bine, atunci
când îmi fusese explicată, încât nu mă deranjasem niciodată
să o testez, să o analizez, sau să vorbesc cu alții despre ea.
M-am ridicat, m-am uitat peste mulțime și m-am auzit
spunând: „Ei bine… e ceva ce sună frumos!'
Dacă nu găsești, înseamnă că te străduiești prea mult
Așa că, iată-mă înapoi la școală – dar lucrurile erau
puțin diferite, de această dată. în primul rând, era o școală și
un curs pe care eu le alesesem. Asta însemna o diferență cât
lumea de mare.
Nefiind un șoarece de bibliotecă, îmi plăcea să fiu cu
prietenii, să mă distrez și să-mi explorez noul oraș. Mi-am
luat un serviciu – o jumătate de normă la un magazin de
pantofi – pentru că, deși părinții îmi trimiteau bani ca să-mi
acopăr cheltuielile cu școala, voiam să câștig ceva în plus, ca
să fac lucrurile pe care voiam eu să le fac.într-o zi, a intrat în magazin un client – un cercetător
de la un laborator de seismologie, ca să-și cumpere pantofi.
Cât a fost acolo, s-a întâmplat să menționeze că, la laborator,
se anticipase un cutremur ce urma să aibă loc în sudul
Californiei, în următoarele 24 de ore.
„Ați spus cuiva dintre ceilalți angajați? ”, am întrebat.
„Nu, nu am spus la nimeni. ”
„Bine. Nu spuneți nimic. ” Am zâmbit.
Mi-a zâmbit ca răspuns, arătând că înțelege, apoi a plă –
tit pantofii și a ieșit din magazin. La câteva minute după ce
a părăsit magazinul, am pretins că am o premoniție și mi-am
anunțat colegii că aveam sentimentul că urma să fie un cu –
tremur în următoarele trei zile.
Așa cum „prezisesem”, s-a întâmplat. Toată lumea l-a
simțit și s-a vorbit de el si la știri. Colegii mei de muncă au
fost foarte impresionați.
După câteva zile – și fără intervenția unui seismolog
-am avut sentimentul că avea să aibă loc un alt cutremur.
Cu curaj, mi-am urmat norocul și am dat de veste și despre
acesta. Credeți sau nu, dar a mai fost un cutremur.
Era ca și cum se declanșase ceva în mine.
In următorii doi sau trei ani, am prezis cu acuratețe
21 din cele 24 de cutremure./N
Intr-o după-amiază, colegul meu de cameră a ajuns
acasă si a găsit un bilet de la mine: Va fi cutremur. Mi-a spus
mai târziu că, în momentul în care citea biletul, a început
cutremurul. Prietena lui a stat tot timpul lângă el… țipând.
Într-o altă zi, mâncăm singur la un restaurant și am
simțit începuturile unui alt cutremur, de felul acelora care
fac o mișcare de „ruliu”. Pe măsură ce creștea în intensitate,
am privit în jur, în încăpere. Nu reacționa nimeni. Nu se cu –
tremura paharul nimănui; lămpile atârnau nemișcate dea –
supra capului. Totuși, în același timp, eu puteam vedea miș-
carea lămpilor. Pentru mine era ceva real. M-am ridicat și
am ieșit repede în stradă. Nu mi-am putut da seama de ce nu

62 63

Eric Pearl
RECONECTAREA

mai fugea nimeni, de ce, peste tot, viața curgea în continu –
are, absolut monotonă și normală.
Părea imposibil. Pământul încă se mai cutremura; îl
simțeam. A fost cel mai lung cutremur cu ruliu pe care l-am
trăit vreodată; totuși, combinația dintre mișcarea sa ireală și
faptul că nimeni nu părea să-l observe m-a făcut să trag con –
cluzia că, în realitate, nu se întâmplase. M-am întors la res –
taurant, cu coada între picioare.
M-am bucurat că cinam singur; ar fi fost puțin dificil să
explic de ce fugisem așa, brusc, în stradă…
Dar dacă nu fusese un cutremur adevărat, atunci tre –
buie că fusese un alt fel de premoniție.
Nu putea să fie altă explicație.
Pe drum spre casă, de la restaurant, m-am oprit la cu –
rățătorie să-mi iau rufele și le-am spus proprietarilor că în
seara aceea avea să se cutremure pământul. Au râs cu toții.
Mai târziu, în timpul serii, ne lovi cutremurul.
Epicentrul era în Culver City, exact acolo unde locuiau
cei care aveau curățătoria.
După câteva săptămâni, când s-au strâns suficiente ru –
fe murdare ca să umplu o jumătate de duzină de plase uri –
așe, m-am dus iar la curățătorie. Chinuindu-mă să văd ceva
dincolo de primele trei plase pe care le căram, am căutat ușa
cu piciorul. Deschizând-o cu atenție, am fost nevoit să repe –
rez tejgheaua cu degetele de la picioare.
Deodată, o voce răsună lângă mine atât de puternic,
încât mă mir că n-am aruncat în aer toate șase plasele.
„El e! El e omul!”, strigă femeia din spatele tejghelei, cu
un puternic accent ruso-evreiesc.
„Iată adresa mea”, spuse ea, vârându-mi în palmă o
bucățică de hârtie, mâzgălită în grabă. „Vreau sa chemi la
telefon pe mine chind vine următor!”
De atunci, de fiecare dată când intram acolo, îmi ce -reau să le prezic următorul cutremur. Chiar încercam – dar
se părea că nu merge așa. Nu puteam să forțez nota; prezi-

cerile veneau numai când îmi vedeam de treaba mea. Fără
să-mi dau seama, aflasem un adevăr profund:
Dacă nu poți să găsești, înseamnă că te străduiesti prea mult
Reînvierea
Din când în când, puneam laolaltă destui bani din bu –
getul meu de student, cât să mă duc la un film, la colțul străzii
pe care se afla apartamentul în care stăteam, într-o după-
amiază, am ajuns exact la timp pentru al doilea film – sau fil –
mul „B”, Reînvierea, Cu Ellen Burstyn. Desigur, era un film
de categorie B doar pentru un timp, căci domnișoara Burstyn
avea să fie nominalizată, mai târziu, la un premiu Oscar pen –
tru cea mai bună actriță, cu rolul din filmul acesta.
Reînvierea se bazează pe povestea unei femei, numită
Edna Mae, care, după un accident de automobil, moare în
sala de operație… si revine la viață după aceea. La un mo -ment dat, mai târziu, descoperă că are puterea de a vindeca
– un fel de vindecare prin atingere. Doar atingând oamenii
și intrând, în același timp, într-o stare de iubire, oamenii se
vindecau. Uneori le prelua boala sau infirmitatea – după ce
o îndepărta de la ei, și apoi își vindeca propriul corp. Alteori,
vindecarea părea să se producă prin Grație Divină, fără ca ea
să trebuiască să preia nimic.
Am fost atât de fascinat de acest film, încât, după ce am
stat să văd primul film – nu mai știu ce a fost – am mai văzut
o dată Reînvierea. Apoi mi-am adus și prietenii să-l vadă.
După aceea, am adus și alți prieteni. Nu aveam nici o idee de
ce eram atât de atras să văd filmul ăsta, de atâtea ori.
La vremea aceea, deși aspectul de vindecare al filmului
era interesant, ceea ce mă atrăsese cu adevărat era asemăna –
rea între imaginea din film a experienței în apropierea morții
pe care o avusese Edna Mae și cea prin care trecuse mama
mea, în ziua în care mă născusem.

64 65

Eric Pearl RECONECTAREA.

Nu văzusem și nu citisem niciodată nimic pe tema asta,
iar acest film descria cu enorm de mare acuratețe, experiența
mamei. De fiecare dată când îl vedeam, mă simțeam ca și
cum as fi tras cu ochiul la ceva ce îmi era, într-un fel, extrem
de familiar. Ca si cum puteam să văd aproape totul – aproape
că îmi puteam aminti totul. Ceva…
Alte indicii
În perioada mea de explorare, am mai descoperit si
ceea ce se numește „psihometrie” – abilitatea sau arta de a
culege informații despre oameni, atingând sau ținând în
mâini un obiect care le aparține – de obicei, o bijuterie pe
care au purtat-o. După ce am văzut pe cineva făcând acest
lucru, am încercat și eu și am descoperit că acțiunea mă des –
chidea pentru a primi informații exacte despre oameni
-chiar despre oameni pe care nu îi cunoscusem niciodată, în
scurt timp, am descoperit două secrete despre acest proces:
cu cât îmi mișcăm mai constant degetele pe bijuterie, cu atât
mă concentram mai mult; apoi, cu cât vorbeam mai repede,
cu atât informațiile erau mai exacte. Explorarea insistentă a
obiectului cu degetele părea să-mi liniștească mintea, într-un
mod asemănător celui în care, la mulți dintre noi, ni se rela –
xează și ni se liniștește mintea, atunci când conducem. Apa –
rent, vorbirea mai rapidă nu-mi lăsa timp să mă gândesc de
două ori. Prin liniștirea minții, îmi veneau informațiile, iar
prin rapiditatea vorbirii, curajul de a le exprima.
Menționez aceste idei, nu doar pentru că ele mi se pă –
țeau ciudate, dar și pentru că îmi indicau „alte” influențe în
viața mea, chiar și în acei ani de început.
Pe lângă aceste întâmplări oarecum pline de culoare,
principala mea activitate în această perioadă de timp a fost
ceea ce învățătorii și profesorii mei din școala primară și se –
cundară nu ar fi crezut niciodată că o voi avea: mergeam la
școală și învățam.Ei bine, versiunea mea de a „merge la școală ” consta
adesea în a mă așeza în spatele clasei si a ridica mâna, doar
atât cât să spun: „Prezent”, însă, ca si în cariera mea școlară
anterioară, reușeam să iau note bune … în final, am terminat
cu o diplomă de chiropractician. Fără să vreau, dovedisem că
directoarea mea de școală din copilărie avusese dreptate.
Îmi găsisem ceva care mă interesa si – până la urmă
-chiar aveam să fac ceva cu viața mea.
Friguri și vizitatori
Într-o zi a anului 1983, nu mult după ce am terminat co –
legiul, mi-am dat seama că mă simțeam cam răpus de vreme:
aveam dureri în corp, mă durea capul și aveam febră. Nu mă
încânta prea tare să iau o aspirină ca să-mi scadă febra, căci
știam că febra are scopul ei si voiam să o las să-și urmeze cur –
sul. Așa că m-am dus în pat, m-am înfofolit, am băut o groază
de lichide si m-am uitat la televizor (privitul la televizor este
darul suprem al statului în pat, atunci când ești bolnav).
Dar, după câteva zile, am hotărât că era vremea să în –
treprind ceva mai eficient, ca să determin febra să cedeze.
Așa că, în fiecare noapte mă înfășuram în pături, transpiram
si schimbam cearșafuri și pijamale, de cel puțin două ori.
În fiecare dimineață mă trezeam la fel ca în ziua prece –
dentă, în sfârșit, am cedat și am chemat un doctor. Mi-a pres –
cris Tylenol cu codeină. Se vede treaba că astea au fost Tyle-
nol-cu-codeină-varianta-super-mari, căci e nevoie de al nai –
bii de multă codeină ca să mă dobori pe mine, în timpul unei
vizionări maraton a filmului Îmi place Lucy. Dar după ce am
dat pe gât pilulele alea, tot restul zilei s-a transformat într-o
ceață presărată cu păr roșcat și cu accente cubaneze.
Aveam temperatură foarte mare: 40, 41, 42. înt r-un
sfârșit, după încă o noapte de schimbat cearșafuri si pijamale
(eram sigur că, dacă o țineam tot așa, febra avea să cedeze),
am deschis ochii și – pentru un scurt moment – am văzut că

66 67

Eric Pearl .RECONECTAREA

aveam „musafiri”. Acolo, la capul patului, stătea un grup de
„oameni”. Păreau să fie șapte, diferiți ca formă și dimensiune:
unii înalți, alții scunzi, alții aproape ca niște pitici. Au rămas
acolo doar atât cât să-i văd – și cât să vadă că i-am văzut.
Apoi au plecat.
Înainte ca mintea mea să poată prelucra conștient ceea
ce se întâmplase, am luat o gură de aer. Am simțit că respir
ca și cum ar fi fost prima oară când respiram în ziua aceea;
ca și cum, de când deschisesem ochii și până ce „vizitatorii”
mei plecaseră, nu aș fi respirat deloc. Am început să inspir și
am simțit – și am auzit – un sunet slab, un zornăit în piept.
Dintr-o dată, am înțeles: Mor.
Mi-am sunat doctorul și i-am spus că vin la el, apoi am
sunat la un taxi și am cerut să trimită o mașină cu aer con –
diționat, căci era un val de căldură caniculară si – cu febra
mea, nu mai aveam nevoie și de caniculă.
Abia puteam să stau în picioare, dar am ajuns la ușă și
afară, în stradă. A venit taxiul… fără aer condiționat, bine –
înțeles, în plin delir, am urcat în el. La cabinet, doctorul mi-
a făcut o radiografie la plămâni și mi-a spus să mă duc direct
la spital. „Nu te opri pe drum”, mi-a spus. Se părea că aveam
pneumonie. Simțind că urma ceva mai mult decât o scurtă
vizită, am luat un taxi direct acasă, să-mi adun pijamalele,
periuța de dinți și așa mai departe.
Nu aveam asigurare medicală pe vremea aceea, așa că
la spitalul județean m-au lăsat să aștept o vreme, înainte să
mă primească în salon, în dimineața următoare, m-au mutat
într-o cameră în care am stat zece zile, cu tuburi de oxigen…
și mâncare ca cea pe care o primești pe orice linie aeriană
națională. Când mi-au dat drumul, în sfârșit, greutatea îmi
scăzuse la 62 kg. – iar eu am 2 metri. Ulterior, doctorul meu
mi-a mărturisit că a crezut că nu aveam să scap viu de acolo.
Nu-mi amintesc prea multe despre timpul petrecut la
spital, dar știu că mi-am pierdut mare parte din memoria
recentă, probabil ca rezultat al febrei atât de ridicate.(Că veni vorba de creiere supraîncinse, ați observat vre –
odată cât de asemănătoare sunt cuvintele transpirație și apa-
ritie? Ambele au doi i, doi p, cinci vocale, patru silabe… Și
oricare dintre ele îl poate crea pe celălalt.)
Deci, cine fuseseră oamenii aceia pe care îi văzusem la
capul patului, acasă?
Ghizi?
Spirite?
Îngeri păzitori?
Un grup inter-dimensional de observatori?
Apariții provocate de febra mea – cu alte cuvinte, o
iluzie? Sau erau apariții care existau cu adevărat, dar pe care
le puteam vedea doar când aveam febră – adică, ființe ce
locuiau într-unul din cele 11 planuri ale existenței descrise
(până acum) de teoria și de tendințele actuale ale gândirii
cuantice?
Nu știu. Dar un lucru e sigur: dacă nu i-aș fi văzut pe
acei vizitatori, în ziua în care mi-a hârâit pieptul, mi-as fi con –
tinuat regimul de sucuri și înfofoliri – si probabil că as fi mu –
rit, însă nu eram pregătit să o fac. Aveam alte planuri.
Și poate că cineva, sau ceva, are planuri cu mine.
Reînvierea – din nou
Ca parte din procesul profesional pe care îl alesesem,
am devenit, într-un târziu, „extern” – de fapt, un „doctor stu –
dent” la cabinetul unui chiropractician calificat. Deși plină de
satisfacții în multe privințe, această fază a carierei noului chi –
ropractician nu era chiar ceea ce am putea numi o perioadă
lucrativă. Ca majoritatea oamenilor, am presupus că toți doc –
torii știu cum să conducă un cabinet. Nu avusesem dreptate.
La cabinetul unde am fost eu, nu știau o grămadă de lucruri.
Relațiile cu pacienții erau primele pe listă.
*perspiration; apparition în Ib. eng. n.t.

6869

Eric Pearl RECONECTAREA

înțelegerea era că eu le dădeam cincizeci la sută din
ceea ce luam de la pacienții mei. Cum ei își tratau proprii lor
pacienți, să spunem, nu tocmai ca pe neamuri regești, nu a
fost de mirare că pe ai mei îi tratau pe jumătate atât de bine.
Iar din cauza modului în care îmi tratau pacienții, mulți
dintre ei nu s-au mai întors.
Venitul de numai cincizeci la sută din ceea ce încasam
de la un fond imprevizibil de pacienți abia mă ajuta să-mi
plătesc chiria la birou sau la apartament. Cu cât lucram mai
mult ca extern, cu atât datoram mai mulți bani. Cu cât da –
toram mai mulți bani, cu atât mai puțin îmi permiteam să
plec – până ce, după trei ani, a trebuit sa plec – sau să renunț
de tot la cariera mea. Așa că, am plecat.
Dar tot m-am ales cu ceva avant aje frumoase din acea
experiență. Unul dintre pacienții mei avea o legătură directă
cu filmul Reînvierea – care, după cum am menționat, deve –
nise unul dintre filmele mele preferate.
O pacientă era membră a Academiei de Arta și știință
a Filmului si m-a dus la decernarea premiilor Academiei din
acel an. Așa că, iată-mă acolo, la balcon, privind spectacolul.
Când m-am întors, am văzut că Ellen Burstyn, o candidată
care stătuse în față, pe scena principală, venise și se așezase
chiar în spatele meu.
Ce ciudat, mi-am spus. Nu observasem mai înainte că
scaunul fusese gol.
După o vreme, s-a ridicat și a plecat. Nu am mai vă-
zut-o niciodată pe ea, în persoană – și nici nu m-am gândit
prea mult la acea întâlnire la distanță atât de mică, sau la cele –
lalte evenimente ciudate care îmi marcaseră viața: „ființele”
de la capul patului, prezicerea cutremurelor, psihometria,
ceasurile care se „reparau” singure…
Cel puțin, nu m-am gândit mult la ele, până ce, 13 ani
mai târziu, au început vindecările.Fantoma din Melrose Place
Ca fost extern, fără prea mult timp sau bani, am pus
mâna pe primul locșor care corespundea bugetului meu
-un dormitor într-un apartament cu două camere la man –
sardă, în Melrose Place – pe care îl împărțeam cu doi psi –
hologi. Melrose Place – cu toate cele trei străduțe – este con –
siderată de mulți ca fiind una dintre cele mai interesante și
mai atrăgătoare străzi din Los Angeles, dar eram sigur că cei
care făceau astfel de afirmații nu îmi văzuseră noul birou.
Pacienții trebuiau să se târâie pe o seri e de trepte – si
asta nu era singura problemă. După cum știe toată lumea, în
Los Angeles nimeni nu merge niciunde decât cu mașina, iar
locuri de parcare în Melrose Place aproape că nu existau,
lucru ce mi-a dat ideea să fac niște aranjamente pentru par –
care cu cei care aveau magazinul de antichități și obiecte de
artă de la parterul blocului.
Așa că, pacienții mei mai pasionați de urcarea pe scara
socială se puteau lăuda că mergeau la un chiropractician ca –
re avea valeți la locul de parcare.
Insă toate astea au venit mai târziu. La început, cea mai
mare problemă a mea a fost cum să transform un singur dor –
mitor într-un spațiu util pentru chiropractică.
Am proiectat o serie de nișe de tratament de forme bi –
zare și astfel am făcut din dormitor trei încăperi; „camera de
mic dejun” am transformat-o în zonă de primire, iar în cea
mai mică bucătărie pe care v-o puteți imagina, am înghesuit
un birou și o recepționeră.
Apoi am angajat oameni să facă treaba.
Așa cum știe oricine care a avut vreodată de a face cu
construcțiile, lucrările pot să dureze la nesfârșit, depășind cu
mult bugetul și timpul alocat inițial, într-un târziu, am ră –
mas fără bani și n-am putut convinge banca să-mi mai îm –
prumute și alții.
În fiecare dimineață veneam la biroul meu neterminat,
ca să-mi văd pacienții si să mai fac încă două lucruri: să sun

70 71

Eric Pearl RECONECTAREA

la bancă pentru ca să încerc să-i conving să-mi mai împru –
mute niște bani și să strâng șuruburile la noul meu corp de
iluminat.
La 27 de dolari bucata, ideea de spoturi de lumini mas –
cate zburase direct pe fereastră, împreună cu devizul estimat
de instalator și cu termenele de execuție anunțate de acesta.
Dintr-un motiv oarecare, în fiecare dimineață, șurubu –
rile lămpilor erau „deșurubate ” și ieșite cu vreo 2 centimetri
în afară din poziția lor optimă. Eram la colțul unei străzi cu
mult trafic, deci poate că vibrațiile produse de mașinile grele
le făceau să se deșurubeze.
Prin urmare, în fiecare dimineață le înșurubam. Era un
ciclu: cei de la bancă îmi strângeau mie șurubul, iar eu
strângeam șuruburile la lămpi.
Într-o seară târziu, după ce „personalul” meu (o femeie
care petrecea atât de mult timp pilindu-și unghiile, încât mă
miram că nu găseam sânge pe tot ce atingea) închisese și ple –
case acasă, am rămas să lucrez cu un pacient întârziat.
O mișcare mi-a surprins privirea și m-am uitat în sus,
la un bărbat care se plimba pe culoar, trecând de ușa camerei
de tratament. Știam că ușa de la intrare era încuiată, așa că
n-avusese cum să intre nimeni.
Totuși, îl vedeam clar pe omul ăsta: avea peste doi me –
tri, o față rotundă și un păr ondulat, lipit de cap.
Purta o jachetă gri texturată și părea să aibă între două –
zeci și treizeci de ani. Știam, fără cea mai mică urmă de în –
doială, că era o fantomă.
In dimineața următoare, când le-am spus psihologilor
cu care împărțeam apartamentul despre acest lucru, am fost
uimit să aflu că ambii făcuseră deja cunoștință cu acest vizi –
tator. Nu mi-l pomeniseră, pentru că aveau nevoie de o a
treia persoană la împărțeala chiriei și se temeau că perspec –
tiva unei fantome m-ar alunga de acolo.
Adevărul era că nu mă prea deranja fantoma – însă eu
păream să-l deranjez pe el.„Prea mult trafic pedestru ”, spuse un medium, care
crezuse că poate face fantoma să plece.
„Nu-l deranjează un om pe oră, cum e la psihologi, dar
tu aduci prea mulți străini în casa lui.”
M-am uitat la persoana respectivă cât s-a plimbat prin
apartament (biroul meu), căutând locul unde credea că fan –
toma își petrecea cea mai mare parte din timp și cum îi
spunea, foarte politicos că, de fapt, era moartă.
După aceea, i-a spus: „Du-te în lumină ” – sau ceva de
genul ăsta. Totul a durat 30 de secunde.
Asta se întâmpla într-o duminică seară, în dimineața
următoare, am intrat si m-am uitat la șuruburile de la lampă:
erau toate înșurubate bine și au rămas așa până le-am dat
jos, după cinci ani, când mi-am extins biroul.
Atunci a sunat telefonul.
Era banca.
Împrumutul meu fusese aprobat.

72 73

Eric Pearl RECONECTAREA

CAPITOLUL CINCI
Deschidem alte uși, aprindem lum ina
„C eea ce se afla în spatele nostru fi ceea ce se află
În fata n o astră su n t lu cru ri m ăru n te ) în co m p arație
cu ceea ce se află în no i. ”
Ralph Waldo Emerson
Țiganca evreică de pe Venice Beach
Au trecut doisprezece ani; între timp, mi-am extins
afacerea și am preluat și etajul al doilea al clădirii din Mei-
rose Place, Treaba prospera. Cabinetul avea acum opt ca –
mere de tratament și era ținut în viață de asistente, maseuri,
reflexologi, valeți de parcare și de cât de mulți pacienți pu –
team să preiau, Cu toate acestea, din punct de vedere emo –
țional, abia mai rezistam.
Tocmai pusesem capăt unei relații de șase ani, de la
care mă așteptasem să dureze tot restul vieții mele. M-am
târât cumva prin zilele de după despărțire, efectiv incapabil
să fac un pas după altul. Singurul lucru mai greu decât să mă
trezesc în fiecare dimineață, ca să mă duc la birou, era să fac
lucrurile să pară în regulă pentru pacienți, cât eram acolo.
Ca și cum ceea ce se întâmpla în viața mea personală nu
era suficient, s-a întâmplat că, în același timp, tocmai îmi
schimbam personalul la birou, Femeia extrem de competentă
care se ocupase de cabinet se mutase în altă parte a țării, ca să
fie lângă prietenul ei, Plecarea asta s-a suprapus cu alte două
plecări, pe care le convenisem cu angajații încă dinainte.Iată-mă, deci, cum nu peste mult timp o luam de la ai
pat. Mi-au trebuit doi oameni ca să înlocuiesc femeia care ple –
case – o persoană care să se ocupe de chestiunile de culise,
cum ar fi facturi, rapoarte medicale și corespondentă, iar cea –
laltă care să preia relațiile cu pacienții și fluxul de oameni la
birou. Postul acesta se numea recepția.
Ca într-un spectacol de pe Broadway (sau o telenovelă,
în cazul acesta), lucrurile trebuiau să meargă mai departe, așa
că am început să chem oameni la interviu, pentru postul de
la recepție. Când e vorba despre un recepționer, mie mi-a plă –
cut întotdeauna „caracterul”: o persoană sociabilă la recepție
creează o legătură cu pacienții – iar o personalitate puternică
mă ajută pe mine să nu mă plictisesc.
N-am fost niciodată foarte bun la angajat oameni, astfel
încât, în privința interviurilor, m-a ajutat o prietenă care făcea
treaba asta ca profesie. Mai erau încă una sau două persoane
care mă ajutau cu selecția. Parcurgând lista candidaților, gân –
dul îmi rămase – și nu numai mie – la o anumită femeie.
Nu știu dacă mă credeți, dar arăta, vorbea și se purta
exact ca și personajul Fran Drescher, din serialul TV Dădaca:
înaltă, brunetă și atrăgătoare, avea o atitudine îndrăzneață,
un accent ascuțit și nazal de New York și o voce cu care pu –
tea să taie diamante. Era o actriță care nu mai voia să fie ac –
triță (dacă există așa ceva).
Toată lumea mi-a spus: „N-o angaja. N-o angaja pe
femeia aia.” Dar a trebuit să o fac. Era ceva în ochii ei care îmi
amintea de Bubba. Pe de altă parte, nu-mi venea să cred că o
astfel de persoană există cu adevărat, Am mai încercat o dată
să mă conving să nu o angajez, să ascult de sfaturile profesi –
oniștilor care veniseră să mă ajute să-mi angajez la birou per –
sonal competent, dar eram fascinat de ea. Nu avea sens să
mai tulbur toată chestiunea cu vreo reflecție logică.

Lucrurile se transformară într-o relație de iubire/ură, Pacienții o urau.
74

Eric Pearl RECONECTAREA

într-o zi, mă anunță că, având în vedere tot stresul l a
care fusesem supus, o zi la plajă mi-ar face bine. Asta însem –
na, de fapt, că ea voia să meargă la plajă și nu voia să-și chel –
tuiască banii pe benzină, dar… la naiba, în sâmbăta aia am
plecat la Venice Beach. O vreme am zăcut așa, relaxându-ne
în nisip, apoi ea dispăru. Când s-a întors, mi-a spus,
„Am găsit-o pe femeia asta care dă în cărți. Trebuie să
mergi să-ți ghicească”
Nu aveam nimic împotriva datului în cărți, dar chiar
as fi preferat să merg la cineva care avea referințe mai bune.
„Nu vreau să-mi dea în cărți, un personaj oarecare de
pe plajă”, i-am spus,
Dacă o ghicitoare e chiar așa de bună, oamenii ar veni
ei la ea, m-am gândit eu. N-ar trebui ca ea să care o masă, cu
fată de masă, scaune și alte angarale, pe trotuarul unei plaje
supra-aglomerate, încercând să pescuiască vreun client.
Dar recepționera mea insista – și o făcea chiar în stilul
ei de Dădacă. Am privit o singură dată în ochii ei – si mi-am
dat seama că orice proteste s-ar dovedi inutile, în final, a
mărturisit că o cunoscuse pe femeia asta la o petrecere si că
îi spusese că urma să fie la plajă în acea zi. „M-aș simți tare
încurcată dacă nu te-ai duce să-ți dea în cărți”, oftă ea, în-
cruntându-și o sprânceană. „ Teroooog…”
Am cedat și am urmat-o pe „Dădacă ” prin nisipul fier-
binte al plajei, ca s-o văd pe femeia respectivă. Am găsit-o la
măsuța ei de ghicit, cu cărțile etalate într-o manieră țigă –
nească, dar potrivită cu situația, După ce s-au făcut prezen –
tările, femeia spuse, „Bubbelah, avem ghicit de 10 dolari și
ghicit de 20 de dolari”
Bubbelah! Adică, chiar să existe o țigancă evreică?
Nu știu cum, dar venisem la plajă doar cu vreo 20 de
dolari în buzunar. Gândindu-mă cât îmi era de foame, i-am
spus: „Să facem unul de 10 dolari.”
În schimbul banilor, am primit o ședință de ghicit
foarte nostimă, dar nu neapărat memorabilă, despre timpulprezent. Când s-a terminat, femeia spuse – cumva, ca un td
de reflecție întârziată: „Eu fac o lucrare foarte specială. Lu –
crarea reconectează liniile meridiane ale corpului tău, cu li-
niile grilei planetei, care ne conectează la stele și la alte pla –
nete” Mi-a spus că, în poziția mea de vindecător, aveam ne –
voie de asta. Mi-a mai spus si că puteam să citesc despre
acest gen de lucrare într-o carte, numită Cartea cunoașterii:
Cheile lui Enoch, de J. J. Hurtak.
Suna destul de interesant, așa că am aruncat întrebarea
cea mare: „Cât costă?” Mi-a spus, „333 de dolari.” I-am spus,
„Nu, mulțumesc.”
Ăsta e genul de lucruri despre care ești avertizat la ști –
rile de seară. Chiar pot să aud și titlul: „țigancă evreică jefu –
iește un chiropractician naiv, luându-i 333 de dolari, pe
Venice Beach…” Apoi, poza mea apare pe ecran, cu subtitlul
Fraierul „…îl convinge pe doctor să-i mai plătească 150 de
dolari pe lună, tot restul vieții, ca să ardă lumânări pentru
protecția lui… amănunte la ora 11.00.” M-am simțit umilit că
i-am dat atenție. Așa că recepționera mea și cu mine am ple –
cat să ne folosim creativitatea – adică ca să încropim, cu 10
dolari, un prânz pentru două persoane.
Ați putea crede că ăsta a fost sfârșitul, dar căile minții
sunt misterioase. Nu mi-am putut scoate din cap cuvintele
femeii. M-am trezit folosindu-mi ultimele câteva minute
dintr-o pauză de prânz, ca să merg la librăria Bodhi Tree de
lângă birou și să încerc să citesc rapid capitolul 3.1.7 din
Cartea cunoașterii: Cheile lui Enoch. (Acesta era capitolul ce
îmi fusese recomandat în acea zi, pe plajă.) însă cea mai
mare lecție din ziua aceea a fost că, dacă s-a scris vreodată o
carte pe care să nu fie cu putință să o citești la repezeală,
atunci era cea pe care o aveam în mână. Dar citisem destul.
Cartea urma să mă bântuie, până cedam. Mi-am spart puș –
culița si i-am dat femeii un telefon.
Lucrarea avea să se facă în două zile separate, în prima
zi, i-am dat banii, m-am întins pe masă și mi-am ascultat

76 77

Eric Pearl RECONECTAREA

pălăvrăgelile minții, în vreme ce ea a făcut ca lumina să fie
difuză și a dat drumul la obișnuitele dăngănituri New Age,
Ăsta e cel mai idiot lucru pe carel-am făcut vreodată, m-am
gândit. I-am dat toți banii ăștia unei femei complet necunos –
cute, ca să-mi deseneze cu vârful degetelor, linii pe corp,
Stăteam acolo și mă gândeam la tot ce aș fi putut face
cu acei bani, când o străfulgerare mă făcu să mă aud gân –
dind: Ei bine, oricum, deja i-ai dat banii. Ai putea să încetezi
cu pălăvrăgeala asta negativă si să fii deschis să primești ce o
fi de primit. Așa că am rămas tăcut, pregătit și deschis.
Când s-a terminat, mintea m-a anunțat că nu se întâm –
plase nimic. Absolut nimic, însă se pare că eram singurul
din încăpere care știa acest lucru. Femeia mă ridică, de p:.r-
că s-ar fi mișcat pământul, spunându-mi să mă țin de ea, cât
mă va plimba încet prin sufragerie.
„ Ancorează-te”, mă instrui ea. „Vino înapoi în corp”
Și atunci am auzit-o: acea voce mică, nu foarte tăcută,
din capul meu, spunând: Cucoană, habar n-am ce crezi tu că
s-a întâmplat aici, darmiemi-a scăpat
Plătisem pentru ambele ședințe, așa că m-am gândit că
as putea să revin duminică, să văd partea a doua. însă, în
noaptea aceea s-a întâmplat cel mai ciudat lucru cu putință.
La vreo oră după ce mă dusesem la culcare, veioza de lângă
patul meu – una pe care o aveam de zece ani – s-a aprins și
m-am trezit cu senzația extrem de reală că în casă se află
cineva. Așa că m-am ridicat curajos – cu un cuțit de sculptat,
un tub de spray de piper și cu câinele meu Doberman Pin-
scher – și am cercetat casa. Dar nu am găsit pe nimeni.
M-am dus înapoi la culcare, cu sentimentul extrem de
pregnant că nu sunt singur, că sunt urmărit.
Următoarea ședință a început la fel ca prima, însă, în
curând a devenit clar că nu avea să fie deloc așa. Picioarele
nu voiau să-mi stea liniștite. Aveau senzația aceea de tremur
și nerăbdare care te lovește câteodată din senin, în miez denoapte, în curând, senzația s-a răspândit în t ot corpul, ames-
tecată cu frisoane aproape insuportabile. Tot ce puteam să
fac era să stau liniștit pe masă. Pe cât de mult voiam să sar în
sus și în jos si să-mi scutur senzația aceea din corp – nu
îndrăzneam să mă mișc. De ce? Pentru că îi dădusem femeii
mai mulți bani decât aș fi dat pe alimente într-o lună și
intenționam să-mi trăiesc experiența de toți banii – de aia!
Într-un sfârșit, ședința s-a încheiat. Era o zi frustrant de
caldă, de august, iar noi ne aflam într-un apartament fără aer
condiționat.
Cu toate acestea, îmi era frig – eram aproape înghețat,
iar dinții îmi clănțăneau în gură; femeia se grăbi să mă înve –
lească într-o pătură, în care am rămas vreo cinci minute bu –
ne, până ce temperatura corpului mi-a revenit la normal.
Acum eram altfel. Nu înțeleg ce s-a întâmplat, nici nu
pot încerca să explic, dar nu mai eram persoana care fusesem
cu patru zile înainte. Nu știu cum am ajuns înapoi la mașina
care păru să cunoască singură drumul spre casă.
Nu-mi amintesc nimic despre restul zilei. N-aș pute a
să vă spun cu certitudine nici că restul zilei a avut loc. Tot ce
știu este că, în dimineața următoare, mă aflam la serviciu.
Odiseea mea începuse.
Se întâmpla ceva
Memoria îmi reveni la momentul la care am pășit în
recepția cabinetului. Era ca și cum, cu o zi înainte, îmi fusese
ridicată din craniu o parte din creier, care acum îmi revenise.
Dar acesta nu era singurul lucru ciudat. M-am mai tre –
zit și în fața unui torent de întrebări neașteptate: „Ce ți s-a
întâmplat în week-end? Arăți altfel! Pari diferit!”
Cu siguranță că nu aveam de gând să-i răspund:
Ei, i-am dat unei ghicitoare de pe plajă 333 de dolari ca
să-mi deseneze niște linii pe corp cu vârfurile degetelor. Dar
de ce întrebi?”
78

Eric Pearl
La unele întrebări mai bine nu răspunzi.
„O, nimic”, am răspuns simplu – întrebându-mă, la
rândul meu, ce se întâmplase în week-end.
Obișnuiam să las pacienții să stea întinși pe masă, cu
ochii închiși, vreo 30 – 60 de secunde după ce făceam trata –
mentul. Asta le dădea timpul să se relaxeze și lăsa ajustarea
să se instaleze, în această zi de luni, șapte dintre pacienții
mei – printre care cu unii lucram deja de ani de zile, iar cu
unul mă vedeam pentru prima oară – m-au întrebat dacă mă
deplasasem în jurul mesei, pe când ei stăteau întinși. Unii m-
au întrebat și dacă a venit încă cineva în încăpere, pentru că
au avut senzația că în jurul mesei stăteau sau se plimbau mai
multe persoane. Trei dintre ei au spus că au simțit ca și cum
niște oameni ar fi alergat în jurul mesei, iar doi au mărturisit
timizi că a fost ca și cum cineva ar fi zburat în jurul mesei.
Eram chiropractician de doisprezece ani și nimeni nu
îmi mai spusese așa ceva până atunci. Acum, șapte persoane
mi-o spuneau în aceeași zi. Nu trebuia să-mi cadă un pian în
cap, ca să-mi dau seama: se întâmpla ceva!
Pacienții mi-au spus că puteau să simtă unde se aflau
mâinile mele, înainte ca acestea să le atingă corpul, îmi pu –
teau simți mâinile, de la mulți centimetri distanță. A devenit
un joc – să vadă cât de exact îmi puteau localiza mâinile. A
devenit însă mai mult decât un joc, când oamenii au început
să primească vindecare. La început, vindecările erau mai pu –
țin spectaculoase: dureri, migrene și altele asemenea.
Pacienții veneau pentru tratamentul chiropractic, eu
făceam ajustarea și apoi îî rugam să închidă ochii și să ră –
mână acolo, până ce le spuneam să-i deschidă din nou. Cât
aveau ochii închiși, îmi treceam mâinile pe deasupra lor,
timp de o clipă sau două. Când se ridicau și își dădeau sea –
ma că le-a trecut durerea, mă întrebau ce făcusem.
„Nimic – și nu mai spune la nimeni! ”, a devenit răs-
punsul meu obișnuit. Directiva asta era cam la fel de eficientă
ca și abordarea lui Nancy Reagan, cu „Spune nu, drogurilor”.RECONECTAREA
In curând, pacienții începură să vină de peste tot, pen –
tru „vindecări”. Cu toate astea, eu nu prea aveam idee ce se
întâmplă, căci nimeni nu se ostenise să-mi lase vreun manu –
al de instrucțiuni. O sunam regulat pe femeia din Venice
Beach – trebuia să vorbesc cu cineva, căci și în casă se întâm –
plau lucruri ciudate și chiar nu puteam să povestesc despre
aceste fenomene, nici unuia dintre prietenii mei „normali”.
„Trebuie că vine de la ceva ce se afla deja în tine ”, mi-a
spus ea. Apoi a adăugat: „Poate că are a face cu experiența
în preajma morții, pe care a avut-o mama ta când te-a năs –
cut. Asta e ceva extrem de neobișnuit. Nu s-a mai întâmplat
niciodată până acum.”
În prima zi pe plajă, ea sugerase să încep să iau „pică –
turi de esențe florale” – și numise ce anume picături voia să
iau. De fapt, menționase șase, dar îmi spusese că puteam să
amestec numai cinci deodată.
Așa că m-am străduit să mă hotărăsc care să fie cele
cinci pe care să le iau – și pe care anume să o exclud. Această
procedură de luare a unei decizii ar putea părea fie extrem
de amuzantă, fie tare plictisitoare pentru oricine mă cunoș –
tea la vremea aceea, pentru că… ei bine… să spunem doar că
nu eram renumit pentru caracterul meu hotărât.
Într-un sfârșit, am trimis comandă pentru picături, iar
când au ajuns, le-am amestecat în bucătărie, cu o grijă ce se
apropia de venerație. Am umplut un picurător de trei mili-
litri, pe trei sferturi cu apă de izvor. Am pus șapte picături
din fiecare dintre cele cinci esențe florale asupra cărora mă
hotărâsem, în fiecare dintre sticluțe. Țineam o sticluță lângă
pat, una în servietă, una în dulapul cu medicamente și una în
sertarul biroului, la cabinet, într-o manieră aproape solemnă,
în fiecare zi îmi puneam sub limbă șapte picături din noua
mea poțiune – de patru ori pe zi. Și, ca și cum asta nu era sufi –
cient, mai făceam și o baie (apă curată, sucul de la o jumătate
de lămâie și șapte picături din amestec), o dată la trei zile.

8081

Eric Pearl RECONECTAREA

Stăteam în cadă douăzeci de minute, udându-mi me –
reu, cu atenție, toate părțile capului si ale corpului care înce –
peau să se usuce la aer – cum ar fi nasul (care, după cum am
înțeles mai târziu, trebuia să stea deasupra apei o mare parte
din timp). Instrucțiunile femeii erau precise si eu le urmam,
poate cu o mai mare precizie decât era necesar.
De ce menționez toate astea? Pentru că se pare că în
nopțile astea pline de ritualuri, după ce îmi parcurgeam ruti –
na obișnuită de încuiat și re-încuiat, setat și re-setat alarma și
– într-un târziu – mers la culcare, mă trezeam cu senzația că
în casă sunt oameni. Mă ridicam cu inima bubuindu-mi în
piept, porneam prin casă, simțind în fiecare clipă că acum
voi da peste cineva care nu se afla acolo când mă dusesem la
culcare … ca să descopăr doar că o ușă pe care o închisesem
era acum deschisă și/sau o lumină pe care o stinsesem îna –
inte de a mă duce la culcare, era aprinsă.
Uși care se deschid și lumini care se aprind – ce meta –
foră frumoasă! însă nu o priveam suficient de detașat, ca să o
recunosc ca atare. Știam doar că în casa mea se petrecea ceva
ieșit din comun – și voiam răspunsuri. Țiganca mea nu putea
să mi le dea, însă nu părea îngrijorată de ce se întâmpla, așa
că nu m-am îngrijorat nici eu.
Habar n-aveam că, în curând, urma să trecem împre –
ună dincolo de domeniul care îi era ei familiar.
Bășici și sângerări
Mai erau și pacienți care veneau pentru tratamentul
chiropractic obișnuit, nefiind conștienți de „celelalte lucruri”
care se întâmplau în cabinetul meu. O astfel de pacientă fu –
sese trimisă la mine de ortopedul ei, care nu reușise să o sca –
pe de durerea de spate. Femeia avea aproape cincizeci de ani
și suferise de durerea asta multă vreme.
Îi era foarte rău, în ziua în care a venit la cabinet, dar nu
numai de la durerea de spate. Mi-a spus că suferea de o afec-dune osoasă degenerativă la genunchiul drept, de când avea
nouă ani și că durerea era aproape de nesuportat.
Am făcut ajustarea, apoi i-am spus să închidă ochii și
să nu-i deschidă până ce nu-i spuneam eu. Pe când avea
ochii închiși, am trecut în partea cealaltă, la genunchiul ei
drept și mi-am ținut mâinile la vreo 10 centimetri deasupra,
făcând mici mișcări circulare. Am observat că, întotdeauna
când făceam asta cu o persoană, aveam o anume senzație în
palme. De data aceasta, simțeam căldură.
Asta e tot ce am observat – deși era, poate, un pic mai
multă căldură decât în mod obișnuit.
După ce am terminat, i-am cerut să deschidă ochii.
Mi-a spus că se simte mai bine. Trebuie să recunosc că
mă obișnuisem deja cu genul ăsta de reacție. Chiar ciudată
cum era, părea să se întâmple cu destul de multă regulari –
tate, însă ceea ce m-a surprins cu adevărat a fost ceea ce s-a
întâmplat după aceea. Am pornit către ușa de la intrare și, pe
când ne apropiam de recepție, recepționera mea aproape
căzu de pe scaun.
„Uite!”, a scheunat ea, în felul ei unic, arătând înspre
mâna mea. Am privit în jos. Mâna îmi era acoperită de bășici
– bășici mărunte-mărunte, de un milimetru.
Șaptezeci si cinci, o sută, poate chiar mai multe, în trei
sau patru ore, au dispărut.
Bășicile astea au apărut de mai multe ori. într-un fel,
mă bucuram de apariția lor – era o manifestare vizibilă a unui
lucru altfel nevăzut. Era ceva ce puteam să le arăt oamenilor
și să spun: „Vezi? Vezi?”
Apoi, s-a întâmplat. Palma mi-a sângerat. Nu vă mint.
în loc de bășici, a sângerat. Nu cu șuvoaie care să-mi țâșneas –
că din ea, ca în vechile filme, sau în National Enquirer, ci ca
și cum mi-aș fi înțepat palma cu un ac. Dar era sânge.
Pe când eu și pacienta mea ne uitam la asta în tăcere,
s-au apropiat și alți pacienți.
„E o inițiere”, zise unul dintre ei.

82 83

Eric Pearl RECONECTAREA

„Inițiere în ce?”, am întrebat eu.
Nimeni n-a putut să răspundă.
Dar, bine, cum puteau ei să știe? De ce nu știam eu?
Cine știe, cu adevărat?
Căutarea răspunsurilor
Nu numai că am continuat să caut explicații, dar am și
accelerat această căutare. Am descoperit nume și detalii le –
gate de câteva persoane renumite pentru experiența lor în
diferite domenii legate de fenomene spirituale și așa-numite,
paranormale. Le-am cumpărat cărțile audio și le-am ascultat
în mașină – și am ajuns la întrebările pe care voiam să le pun
acestor oameni. Din când în când, mai reușeam să și pun
aceste întrebări.
Când am auzit că dr. Brian Weiss, autor al cărții Multe
vieți, mulți maeștri, face un seminar de o zi, am aranjat
imediat să mă duc. Dr. Weiss este una dintre cele mai mari
personalități, la nivel global, în materie de hipnoză regresivă
și de vieți anterioare. Și-a început cariera ca psihiatru și hip-
noterapeut obișnuit – dar, în timp ce trata anumiți pacienți,
s-a convins de realitatea vieților trecute și de efectul pe care
acestea le pot avea asupra acestei vieți.
Speram că, dacă mă duceam la seminar, voi reuși să
vorbesc cu el într-o pauză, să văd dacă putea să arunce pu –
țină lumină asupra a ceea ce se întâmpla în propria mea via –
ță, care fusese cândva normală.Ei bine, a existat o pauză,
într-adevăr, dar nu așa cum o anticipasem.
Am stat la seminar, împreună cu încă vreo șase sute de
persoane, toate așteptând cu nesaț să vorbească personal cu
dr. Weiss, cu speranța nu numai că acesta va fi uimit de ceea
ce aveau să spună, dar că își va face și timp să vorbească cu
fiecare dintre ei, astfel încât ei să se poată simți importanți.
' publicată de Editura For You n.tIn aparență, puțini își dădeau seama – sau nu le păsa
-că șase sute de persoane care pun întrebări, înmulțit cu un
minut pentru fiecare răspuns, înseamnă zece ore, adică mai
mult decât timpul alocat pentru întregul seminar.
Desigur că eu eram una dintre aceste persoane. Ca și
ceilalți, simțeam că întrebarea mea trebuie pusă. Așa că am
așteptat momentul potrivit să ridic mâna: pauze naturale în
cursul prelegerii, subiecte legate de întrebarea mea etc. A do –
ua opțiune mi-ar fi dat mai multe posibilități de intervenție,
pentru că ar fi trebuit să-mi prefațez întrebarea cu o scurtă
poveste a ceea ce se întâmpla cu mine – întâmplări care aveau
legătură cu aproape fiecare subiect pe care îl discutase dr.
Weiss. însă nu numai că nu s-au pus întrebări, dar nici nu a
existat o sesiune de întrebări.
Pauza de prânz a venit curând. Seminarul era pe jumă –
tate gata și eu încă nu reușisem să-mi creez ocazia.
După pauză, dr. Weiss a anunțat că urma să facă o re-
gresie la viețile anterioare, pe scenă – lucru pentru care avea
nevoie de un voluntar din public. Cinci sute nouăzeci și șapte
de mâini s-au ridicat (probabil că trei încă mai erau la toaletă).
Dr. Weiss a anunțat că avea să aleagă cinci persoane din pu –
blic, care să urce pe scenă, după care va face un soi de exami –
nare vizuală a fiecăruia, pentru a determina cel mai bun su –
biect. Celelalte patru persoane se vor întoarce la locurile lor.
„Unu, doi, trei, patru, cinci… ” Dr. Weiss își alese volun –
tarii si aceștia urcară pe scenă, fiecare ocupând unul dintre
cele cinci locuri indicate. Eu nu mă aflam printre aceste per –
soane. Cei care nu fuseserăm selectați ne-am lăsat mâinile jos
si am așteptat cu nerăbdare, să vedem ce se întâmplă în con –
tinuare… când dr. Weiss se întoarse brusc din nou către pu –
blic, ca și cum ar fi pierdut ceva.
„Tu!” Arătă prin mulțime. „Nu aveai mâna ridicată?”
M-am uitat în jur, să văd înspre cine arată, dar mi-am
dat seama că toată lumea se uita la mine.
„Ba da”, m-am bâlbâit, încurcat și nestiind prea bine ce
să fac. „Dar deja ați ales cinci persoane.”

84 85

Eric Pearl RECONECTAREA

„Voiai să vii?”
Bineînțeles că voiam să vin. Ce întrebare mai era și asta?
„Păi, da”, am răspuns.
„Bine, atunci vino”, îmi spuse.
Să spun că acum aș fi vrut să intru într-o gaură de șar –
pe ar însemna să spun prea puțin. Cumva, mi se părea mult
mai simplu să fiu unul dintr-un grup de cinci, decât să fiu o
persoană singură, identificată într-un mod atât de bătător la
ochi. Dar m-am dus – după câteva ghionturi prietenești în
coaste și o serie de priviri răutăcioase, deghizate cam trans –
parent. Nu puteam să-i învinuiesc.
Oricine ar fi vrut să aibă ocazia să fie subiectul unei re-
gresii făcute de însuși Brian Weiss.
Dr. Weiss m-a adus pe scenă și a descris „examinarea
vizuală” la care avea să ne supună pe fiecare dintre noi.
De fapt, era un test de sensibilitate la hipnoză, în care
priveam în sus fără să ne mișcăm capetele, apoi închideam
ochii încet, ca el să poată vedea „vibrația” închiderii pleoa –
pelor. Era clar că în felul ăsta putea să determine persoana
cea mai potrivită pentru regresie hipnotică.
Dacă nu ați ghicit deja, eu am fost norocosul. Poate că
el știuse de la bun început.
M-a așezat pe un scaun, m-a pus să închid ochii, a fă –
cut câteva sugestii, apoi a întrebat: „Ce vezi?”
Mi-am dat seama că mă uitam la mine însumi, în jos,
chiar dacă aveam ochii închiși. Am văzut pielea bronzată,
dar de o nuanță diferită de a mea – era un ten măsliniu, me –
diteranean. Dintr-o dată, am știut că eram un băiețel și că
trăiam într-o epocă îndepărtată, undeva în deșert. Mai știam
și că, după standardele de azi, arătam mai în vârstă decât
eram. De fapt, după cum i-am spus cu voce tare doctorului.
Weiss, eram „un băiat între 12 și 17 ani.”
Am descris ce era împrejurul meu: curtea interioară a
unei clădiri foarte mari, cu coloane de piatră. O coloană seafla în mijlocul curții, ridicându-se peste nivelul privirii me –
le. Era enormă, avea un diametru de cinci picioare, suficient
de mare încât să mă pot ascunde după ea – ceea ce și făceam.
La acest moment, gura mea spuse publicului: „Sunt înapoi,
în Egipt,” în timp ce, în minte, îmi spuneam: Dumnezeule!
Egipt! Toată lumea spune că se întoarce în Egipt.
Oare inventez toate astea? Am continuat: „Trăiesc în
casa Faraonului.” Normal că da. Ce lipsă de imaginație din
partea mea. „Sunt o rudă apropiată a Faraonului.”
Deci, acuma sunt os domnesc. „Dar nu sunt din sân –
gele Faraonului.” Așa că, presupun că sunt Moise. Nu pot
să cred că spun asta!
Dar în ochiul minții mele se desfășura o poveste; că era
adevărată sau nu, acum nu puteam să mă opresc. Le-am
spus că mă ascundeam în spatele coloanei, strecurându-mă
ca să nu fiu văzut de un paznic, îmi amintesc că mi-a sunat
ca ceva ciudat, pentru că, la urma urmei, eram în casa mea.
Dar știam că scopul meu era să trec nevăzut până la
niște scări care duceau în subsol, la o încăpere unde magici –
enii curții își țineau uneltele meseriei lor.
Nimeni nu avea voie acolo – și nici eu. Magicienii zi –
ceau că sunt singurii care știau cum să folosească uneltele.
Eu știam altceva. Eu știam că eu eram singura persoană care
avea îndemânarea să le folosească; magicienii se prosteau
-sau încercau să ne prostească pe noi, ceilalți.
Mai știam și că, printre comorile din încăperea subte –
rană, se mai aflau sceptre de aur de diferite lungimi, unele
având chiar până la șase picioare. La capătul rotunjit, erau
împodobite cu pietre enorme – mai ales una, care era într-o
montură de țepi de aur. Acest sceptru avea o piatră verde
închis, imensă – un smarald sau un moldavit finisat, denu –
mire pe care aveam să o aflu mai târziu.
Următorul lucru pe care mi -l amintesc este dr. Weiss,
care îmi spunea: „Bine, să trecem la sfârșitul acestei vieți.”

86 87

Eric Pearl RECONECTAREA

Am mers puțin mai departe. Dintr-o dată, am știut că
murisem și că părăsisem acea viață. Conștiința pe care o
aveam la acea vreme îmi spusese că puterea nu se afla câtuși
de puțin în sceptru și coroană – puterea era în mine și o pur-
tam cu mine, din viață în viață.
Așa s-a încheiat ședința mea. Din ziua aceea și până
astăzi, încă tot nu sunt sigur dacă nu cumva am inventat
toată povestea.
Pe când mă aflam pe scenă, sunt sigur că am simțit ne –
voia să spun ceva.
După ce s-a terminat, multe persoane din public mi-au
spus: „Dacă ai fi fost aici, privind, așa cum am făcut noi, ai fi
știut că nu inventezi.”
Dr. Weiss mi-a spus ulterior că, în timpul regresiei,
adusesem informații pe care el le aflase deja pentru urmă –
toarea sa carte. Nu aveam cum să fi știut acele lucruri, îna –
inte de a păși pe scenă, a spus el.
A trebuit să fiu de acord. Deși nu era nimic în acea
experiență care să-mi valideze realitatea ei, nimic din ceea ce
povestisem nu se găsea în lucrarea pe care o scrisesem în
anul trei de liceu, la materia numită „Egiptologie”.CAPITOLUL ȘASE
Goana după explicații
„R ecunoaște ceea ce poți să vezi; si ceea
ce îți este ascuns va deveni clar. ”
Biblioteca Nag Hammadi
M-am gândit că cineva trebuia să știe ce însemnau
toate întâmplările astea ciudate.
Cu siguranță, experiențele mele nu erau unice.
Cineva, undeva, trebuia să aibă răspunsurile.
Am început, desigur, de la femeia din Venice Beach.
Când a auzit despre bășici și despre sângerare, a recunoscut
că nu avea idee ce se întâmplă, sau de ce, Epuizase toate pre –
supunerile si platitudinile New Age și mi-a spus că acum era
momentul să contactez o alta femeie, care „o învățase pe ea
și pe toți ceilalți” despre cum se face treaba asta. Mi-a dat un
nume și un număr de telefon.
Era prea târziu să mai sun în seara aceea, așa că am tele –
fonat în ziua următoare și i-am spus acestei noi „învățătoare”
toată povestea; luminile care se aprind, ușile care se deschid,
„oamenii” pe care îi simțeam în casă și cei pe care pacienții îi
percepeau la cabinet, palmele mele cu bășici și însângerate.
Eram optimist și speram să aflu de la ea ceva util. După
ce mi-am terminat povestea, la capătul celălalt al firului s-a
lăsat o lungă tăcere. Apoi femeia spuse: „Nu cunosc pe ni –
meni care să fi reacționat vreodată așa. Este fascinant.”
Asta era tot ce avea de oferit.

88 89

Eric Pearl RECONECTAREA

Se pare că „fascinant ” era varianta New Age pentru:
„ești pe barba ta, băiețaș”. Dar nu eram pregătit să mă dau
bătut. Luna următoare, la recomandarea unui prieten, am
contactat un clarvăzător renumit din L. A.
Când am stabilit întâlnirea, nu i-am spus ce mi se
întâmpla; nu i-am spus nici măcar numele meu mic. Voiam
să văd dacă avea să-și dea seama de ceva de la sine și – poate
– să aibă vreo idee despre ce se întâmpla cu mine.
În ziua când trebuia să mă întâlnesc cu el, cu sufletul la
gură, pierdut și în întârziere cu 30 de minute, am dat buzna
în apartamentul lui, m-am proptit pe un scaun și m-am pre –
făcut că nu observ insinuarea din privire.
Știți, privirea aceea constipată a celor super-punctuali,
cea care te face să îți amintești fiecare ocazie când ți s-a făcut
morală pentru că ai întârziat și să te îndoiești de valoarea ta,
ca ființă umană. Eram sigur că, în ziua sa liberă, omul ăsta
scria petiții la Parlament, ca să reintroducă folosirea cuvân –
tului întârziatin sistemul nostru școlar de stat. Mă gândeam
că ședința era ratată.
Clarvăzătorul își etala cărțile, într-o manieră foarte pro –
fesională, atent să nu afișeze nici un pic de căldură sau de
compasiune. Se uită la cărți, apoi mă privi direct în ochi, cu
ceea ce era fie o expresie ușor întrebătoare, fie una încruntată.
„Cu ce te ocupi?”, mă chestiona el, imperativ.
Acuma, nu știu cum sunteți voi, dar eu, la 100 de dolari
pe oră, mă gândeam: Tu ești clarvăzătorul. Tu să-mi spui.
M-am abținut să-mi verbalizez gândurile.
„Sunt chiropractician, ” am răspuns, cu o voce clară,
atent să nu dezvălui nimic care să poată influența lectura pe
care urma el să o facă,
„A, nu”, zise el, „e mult mai mult decât atât. îți iese
ceva din mâini și oamenii se vindecă. O să apari la televizor”,
continuă el, „și o să vină să te vadă oameni din toată țara.”
Acesta era ultimul lucru pe care mă așteptam să-l aud
de la acest om – mai ales după modul în care începuse întâl-nirea. Mă rog, aproape ultimul lucru pe care mă așteptam să
îl aud, pentru că următorul lucru pe care mi l-a spus a fost că
aveam să scriu cărți. „Hai să-ți spun ceva”, am replicat eu, cu
un zâmbet atotștiutor. „Dacă există vreun lucru de care sunt
sigur, acela este că nu voi scrie nici o carte.”
Și chiar așa credeam. Nu mă împăcasem niciodată cu
cărțile. Până la acel moment al vieții mele, citisem, poate,
vreo două cărți – din care la una încă mai coloram.
Activitatea mea favorită era să mă uit la televizor. Ca
să o spunem pe șleau, eram dependent de televizor.
Destul de ciudat, dar după vizita la clarvăzător, m-am
trezit citind. Citeam în neștire. Dependența mea de televizor
se oprise brusc, înlocuită – îndrăznesc să spun – de cărți,
Nu mă mai săturam – filosofie orientală, viață după
moarte, informații venite prin channeling, chiar și experiențe
cu OZN-uri. Am citit totul, indiferent de unde venea și de
cine era scris.
Bucățică cu bucățică, viața îmi era preluată de această
energie nouă și ciudată. Noaptea, când mă duceam la cul –
care, îmi vibrau picioarele. Mâinile erau de parcă ar fi fost
„încinse” tot timpul. Oasele craniului îmi vibrau și ele, iar în
urechi aveam un bâzâit, Mai târziu, am început să aud to –
nuri și – rareori – ceva ce semăna cu un cor de voci.
„Gata. Mi-am pierdut mințile. ” Acum eram sigur.
Toată lumea știe că, atunci când înnebunești, începi să auzi
voci. Ale mele cântau. Și încă în cor!
Nu puteam și eu să am parte de un murmurat ușor, de
vreun solist amărât, sau măcar de un mic grup coral,
Nu – eu aveam Corul Templului Mormon.
Cât despre pacienții mei? Aceștia vedeau culori: nuanțe
rafinate de albastru, verde, purpuriu, galben și alb. Nuanțe
de o frumusețe ce depășea tot ce cunoșteau.
Deși puteau recunoaște aceste culori, mi-au spus că nu
le mai văzuseră niciodată manifestate în acest fel.

90 91

Eric Pearl RECONECTAREA

Unii pacienți care lucrau în industria filmului mi-au
spus că nu numai că aceste culori nu există pe Pământ – în
modul în care cunoaștem noi culoarea – dar că ele ar fi impo –
sibil de reprodus, chiar folosind toată tehnologia și toate re –
sursele pe care le au ei la dispoziție.
Auzind acestea, mi-am amintit de experiența de viață-
după-moarte a mamei mele, când vorbise despre „nuanțe și
forme indescriptibile”, care nu existau în lumea pe care o lă –
sase în urmă – și cum vederea lor o făcuse să se minuneze.
Manifestarea simptomelor
Indiferent că înțelegeam sau nu sursa primordială a
energiei pe care o foloseam, vindecările au continuat. Deși
îmi puneam întrebări cu privire la originile energiei, nu i-am
pus niciodată la îndoială rezultatele.
Dacă aș fi făcut-o, ar fi fost alții care să le confirme.
Pe la sfârșitul anului (1993), îmi făcusem planuri să
plec în partea cealaltă a țării, ca să-mi petrec sărbătorile cu
Zeida. în noaptea dinainte să plec, am fost invitat la o petre –
cere. Nu prea voiam să merg, mai ales că, de obicei, sunt cam
nervos înainte de o călătorie – ce să-mi iau cu mine, ce să las,
ce o să uit.., Dar am reușit să ajung la petrecere.
Când am ajuns, gazda a menționat că unul dintre oas –
peți avea SIDA, în stadiu avansat. Lucrul acesta mi-a fost
clar din clipa în care l-am văzut; pielea lui avea paloarea ce –
nușie care apare adesea în stadiile finale ale bolii, iar el țâra
după el o perfuzie de morfină contra durerii, folosindu-se de
suportul perfuziei ca să-și mențină echilibrul. Mai avea și o
complicație numită citomegalovirus, care îi afecta ochiul
drept și toată vederea pe acea parte.
Omul nici nu se mai gândea că durerea avea să-i dis –
pară vreodată, dar spera cu adevărat că ar putea să-și reca –
pete măcar vederea. Gazda mă întrebă dacă voiam să lucrez
cu el; am spus: „Sigur, cu plăcere”.L-am luat în altă cameră și am lucrat cu el vreo cinci
minute, după care mi-a spus că durerea aproape că i-a dis –
părut. Ne-am gândit amândoi că ăsta era un rezultat min –
unat și eu am ieșit din încăpere.
După vreun minut, a ieșit si el și a anunțat că vede clar
cu amândoi ochii. A fost un moment extraordinar.
La fel de extraordinar, dar în alt fel, a fost și în dimi –
neața următoare, când m-am trezit cu propriul meu ochi
-cel stâng – umflat la de trei ori dimensiunea lui normală!
Dintr-un motiv oarecare, de câte ori „dobândeam ”
temporar simptomele altcuiva, acestea se instalau întotdea –
una pe partea opusă a corpului meu – nu știu de ce.
Ochiul îmi rămase umflat vreme de vreo 36 de ore.
Nu aveam nimic cu bășicile și cu sângerarea, dar asta
era altceva. Am început să mă întreb: Oare preiau boala alt –
cuiva, atunci când fac lucrarea asta energetică? Mă agăț de
boala aceea? Oare asta o să declanșeze în mine niște reacții
ulterioare?
Gândurile acestea îmi dădeau o stare de disconfort.
Apoi mi-am dat seama: Nu aveam nevoie să materia-
lizez fizic problemele sau simptomele altor oameni, pentru ca
să apară vindecarea – și nici nu aveam nevoie de aceste sem –
ne, ca dovadă că acolo se întâmpla ceva adevărat și puternic.
După această revelație, nu am mai avut nici o altă
manifestare fizică.
Dar a avut-o altcineva.

92 93

Eric Pearl RECONECTAREA

,
CAPITOLUL ȘAPTE
D arul pietrei
„Orice tehnologie suficient de sofisticată este imposibil
de deosebit de magie. ”
Lumile pierdute ale lui 2001, de Arthur C. Clar ke
În cultura noastră, ianuarie este începutul anului – un
moment în care ne gândim la trecut și luăm decizii pentru
viitor. Privind în urmă la anul 1993, am văzut un șir de vin –
decări, care mă umpleau de venerație și de uimire.
Privind înainte, vedeam… ce? Cât de departe aveau să
meargă toate astea? Unde mă duceau? Nu aveam idee – la
vremea aceea, încă nu îl întâlnisem pe Gary (din Capitolul 1)
și nici nu trăisem saltul de potențial pe care avea să-l repre –
zinte vindecarea lui.
Desigur, toată chestia asta cu vindecarea o făceam du –
pă ureche – nu aveam nici un manual, nici o planșă, nici un
sfat de la vreun maestru recunoscut în ale „metafizicii”.
Tot ce puteam să fac era să o țin tot așa și să sper că
ceea ce îmi aducea această energie, își va face treaba.
Așa cum se întâmplă deseori, nu am recunoscut etapa
următoare, atunci când ea s-a instalat. Curând după ce am
revenit la cabinet, după sărbători, un pacient mi-a adus un
cadou, într-o cutiuță albă. îmi amintesc că mi-am spus că e
cam ciudat ca cineva să-ți dea un cadou de sărbători – după
sărbători. Deși era genul de cutiuță în care putea să fie o mică
bijuterie, știam ce era înăuntru.De când începuseră vindecările, pacienții îmi tot adu –
ceau daruri. Fiecare credea că aveam nevoie de câte ceva.
„Ceva” se încadra, de obicei, într-una din aceste trei ca –
tegorii: (1) cărți sau casete – am primit o grămadă; (2) statu –
ete – am primit toate versiunile de Buddha, Moise, lisus,
Fecioara Măria, de Krishna și de arhangheli pe care vi le pu –
teți imagina; și (3) cristale. Cristalele erau de două dimensiu –
ni: mărimea „Volkswagen” – genul de chestii pe care trebuie
să le pui în colțul unei camere, dacă ai o cameră suficient de
mare – și cele „de buzunar”.
Cei care dăruiesc cristale de buzunar iau termenul „de
buzunar” foarte în serios. Ei așteaptă de la tine să porți cris –
talul în buzunar! Există un singur mod în care poți evita să le
porți în buzunar – și anume, să găsești chakra corespunză –
toare, peste care să le agăți, dar și să faci rost de șnurul sau
lănțișorul de culoarea potrivită, de care să le atârni.
Nu aveam cum să merg atât de departe, așa că îmi pu –
neam cristalele în buzunar. Curând, au început să se aglome –
reze. De fiecare dată când mă aplecam să fac o ajustare, îmi
cădea din buzunar cel puțin un cristal. Când mă aplecam să
îl ridic, cristalele de cuarț roz – singurele care erau finisate și
rotunjite – o luau singure la vale din buzunar și se rostogo –
leau pe coridor, ca niște bile de sticlă. Sunt sigur că unii din –
tre pacienții mei, văzându-mă, și-au spus că am luat-o razna.
Așa că, deschizând cutiuța albă, m-am așteptat să gă –
sesc ceva albastru sau roz sau strălucitor… dar, spre surprin –
derea mea, am descoperit o piatră de un verde întunecat, cu
o formă neregulată, care arăta aproape ca din altă poveste,
cum era ea aranjată frumos pe pernuța de vată. îmi amintesc
că mi-am spus că nu e o piesă deosebit de atractivă. Nu
strălucea și nu reflecta lumina; avea o formă brută.
Nu strălucea în culori minunate, dar avea un „ceva ”
aparent de neobservat, întunecat, lucios, marmorat, obscur,
negru-verzui. în cel mai bun caz, semăna la culoare și la tex –
tură cu un fruct de avocado Haas, copt prea tare.

94 95

Eric Pearl RECONECTAREA

Cu alte cuvinte, nu se potrivea cu imaginea pe care o
aveam despre cristale.
„Ce este?”, am întrebat.
„Moldavit”, veni răspunsul.
Hmmm… Moldavit Ce nume drăguț? Presupun că
există multe mucegaiuri care pot lua culori asemănătoare cu
asta – m-am gândit. Va trebui să țin minte pentru cadourile
de sărbători de la anul. Poate voi găsi si niște pietre care se
numesc ciupercă – să nu primească toți același cadou. Știind
că, în general, fiecare cristal are atribuit un anume domeniu
de influență, am întrebat ce însemna moldavitul.
„Privește culoarea! ”, mi-a spus pacientul meu, ca și
cum nu ar fi observat remarca sau comentariile mele tăcute.
Ignorându-mi întrebarea și expresia nu tocmai încân –
tată, îmi smulse cu entuziasm piatra dintre degete și o duse
la fereastră, lăsând lumina să treacă prin ea. Nu eram pregătit
pentru ceea ce aveam să văd. Cu lumina soarelui pătrunzând
din spate, această piatră, opacă mai devreme, se transformă
într-un smarald pur, diafan, provocator de fermecător în lică –
rirea lui translucidă.
Am repetat întrebarea, „Pentru ce este? ”
„Păi”, răspunse pacientul meu, „e prea complicat de
explicat. Pune-ți-o în buzunar si data viitoare când te duci la
librărie, ia ceva materiale despre ea.”
Mi-am vârât piatra verde în buzunar, fără să mă mai
gândesc la ea – si mi-am continuat ziua. Habar nu aveam că
lumea mea, care și așa se cam clătina de pe axul ei, avea să
se răstoarne complet cu susul în jos.
Mai târziu, tot în ziua aceea, a venit Fred pe la cabinet.
Fred era un pacient cu care mă vedeam de vreun an și jumă –
tate. De data aceasta, i-am făcut ajustarea, apoi i-am spus să
închidă ochii și să nu-i deschidă până ce nu-i spun eu.
1 în Ib. engleză, mold – mucegai (n.tr.)Mi-am ridicat mâinile și le-am trecut peste corpul lui,
ca de obicei – dar când am ajuns la cap, acesta avu o tresărire
în spate. Ochii s-au dat peste cap, gura i s-a deschis și limba
începu să i se miște într-un mod care, în mod clar, forma
vocale. Se auzea cum îi ieșea aerul prin gură.
Ca să spun așa, imaginea a fost cel puțin deconcertan –
tă pentru mine. Energia îmi curgea în continuare prin mâini
si mi-am spus: Știu că încearcă să vorbească.
Mi-am mișcat încet mâinile, încercând să loca lizez o
zonă în care senzația devine mai puternică. M-am mișcat
ușor într-o parte, apoi în cealaltă. Căutam
Dar Fred încă nu scotea nici un cuvânt – doar panto-
mima aceea cu buzele și limba. Mă simțeam frustrat, îmi era
clar că încerca să vorbească și voiam să știu ce are de spus.
Mi-am adus urechea tot mai aproape de gura lui, ca și cum
asta l-ar fi putut ajuta. N-a fost așa.
Eram uimit de situație, între timp, știam că încăperile
din jur se umpleau de pacienți care nu erau obișnuiți să aș –
tepte. Eram sigur că toată lumea se întreba: Ce f ace doctorul?
Trebuia să opresc ședința cu Fred.
Mi-am retras mâinile – dar nu știam ce să fac cu Fred,
pentru că limba încă i se mai mișca și el continua să emită
sunete care promiteau să formeze un discurs. L-am atins
încet pe piept și i-am spus: „Fred, cred că am terminat.”
I s-au deschis ochii. M-a privit și l-am privit si eu. N-a
spus nimic, așa că nu am spus nici eu nimic, într-un sfârșit,
s-a ridicat, ca și cum ar fi fost o vizită obișnuită – și a plecat.
Am decis să uit, pur și simplu, toată chestia asta și să o
las să treacă. După cum spuneam, Fred îmi era pacient de
vreun an si jumătate – si lucrurile se desfășuraseră relativ
normal cu el până în acea zi. Dar, după mai puțin de o săp –
tămână, Fred veni la o altă vizită. După ajustare, mi-am adus
mâinile în zona capului său și – bum, acesta s-a rostogolit pe
spate, buzele s-au despărțit, limba și-a început mișcarea și
aerul a început din nou să iasă cu zgomot.

96 97

Eric Pearl RECONECTAREA

Deși trebuie să recunosc că mă cam așteptam să se în –
tâmple asta, intensitatea m-a făcut să mă dau un pas în spate.
Rămăsesem fără grai.
Cumva, co-creasem întâlnirea din această zi, pentru că
mai devreme, când îl văzusem pe Fred la recepție, avusesem
inițiativa să mut ceilalți pacienți din cabinet înaintea lui, ast –
fel încât să putem avea o ședință fără să ne întrerupă nimeni.
Imediat ce au început să apară mișcările pe care le văzusem
data trecută, mi-am lăsat mâinile să caute o legătură bună,
puternică, cu energia lui – un loc în care să pot să fac ceva
care să amplifice acest comportament.
Într-un sfârșit, Fred începu să vorbească.
Deci, când vorbim, cei mai mulți dintre noi deschidem
gura si iese o voce – nimic surprinzător. Dar să auzi o voce
care se formează din eter e puțin… neliniștitor. Șuieratul
spart al aerului, pe care îl auzisem data trecută, începuse să
se transforme în cuvinte. Vocea care le purta începu ca un
scheunat zdrențuit și ascuțit: „Suntem aici ca să-ti spu –
nem”… vocea deveni mai profundă „… să continui să faci
ceea ce faci..!' vocea continuă pe un ton întrerupt. „Ceea ce
faci tu… aduce lumină si informație pe planetă”.
În timp ce vorbea, vocea lui Fred se schimba, acordând
treptat tonalitatea, de la scheunat la un tunet profund, rezo –
nant; formularea rămânea însă mecanică, aproape ca și cum
sursa acestei comunicări învăța să utilizeze cutia vocală a lui
Fred. Dar tot ce spunea era clar și covârșitor.
Între timp, toate camerele de ajustare se umpluseră din
nou de pacienți. Asta însemna un număr semnificativ de
oameni. Iar camerele de ajustare nu aveau uși – nu era nimic
care să împiedice această voce ciudată să călătorească prin
tot cabinetul.
Dar nu voiam încă să -l las pe Fred să plece. Mă între –
bam dacă aveam tipul de personalitate care putea să spună:
„Mă scuzi, domnule Voce din Univers, care ai călătorit atâtde departe ca să comunici cu mine, dar acum nu e momen –
tul potrivit. Poți să revii? Pe la șapte jumate ar fi minunat.”
Se dovedi că n-am putut să merg chiar atât de departe,
dar am început să insist un pic. „Cum pot să vorbesc cu tine
din nou?”, am întrebat vocea lui Fred.
„Mă găsești în inima ta ”, spuse aceasta.
Ăsta nu e răspuns; asta e o felicitare de la Hallmark!
Voiam să aud din nou vocea. „Bine”, am spus, „pot să te
contactez prin altă persoană?”
Răspunsul venit a fost vag.
„Pot să te contactez din nou prin această persoană? ”,
am întrebat.
Un alt răspuns neclar. Nu voiam să mă las așa ușor.
Prin urmare, am insistat, într-un sfârșit, vocea spuse: „Bine,
poți să vorbești din nou cu mine prin această persoană.”
L-am atins pe Fred ușor pe piept, ca si înainte, spunân-
du-i: „Fred, cred că am terminat ”. A deschis ochii – și Fred a
țâșnit de pe masă la perete, unde s-a oprit, blocând telefonul.
Mai târziu, mi-a spus că a fost sigur că urma să sun la un spi –
tal de boli mintale, să vină să-l ia. Deși nu-și putea aminti cea
mai mare parte din ceea ce îi ieșise din gură, era conștient de
ce se întâmplase – în principiu, cel puțin. A mărturisit că i se
mai întâmplase și înainte. Mai spusese la două persoane
despre asta si nu voia să mai știe nimeni altcineva.
Observase că vocea începuse să vorbească prin el încă
de la ședința anterioară, dar crezuse că reușise să o stăpâ –
nească și că nu observasem nimic.
De data aceasta, pierduse controlul aproape imediat și
vocea se formase. Fred nu se sinchisea deloc de faptul că pier –
duse controlul. Simțea că nu era răspunzător de ceea ce îi ie –
șea din gură, explicând că îl deranja că nu poate să înțeleagă,
în mod coerent, ceea ce spune. Descria procesul cam așa:
auzea un cuvânt, apoi pe al doilea, apoi pe al treilea, iar când
îl auzea pe al patrulea, îl uita deja pe primul, îl mai deranja și
că nu putea să-și adune gândurile în minte.

98 99

Eric Pearl RECONECTAREA

L-am asigurat că auzisem despre channeling și despre
vorbitul în limbi și m-am gândit că e interesant să cunosc pe
cineva care chiar face asta – am etichetat întâmplarea ca pe
ceva ce-i aparține numai lui.
Dar după vreo două zile, s-a întâmplat din nou – cu
trei pacienți diferiți! Unul după altul – capetele li s-au rosto –
golit pe spate, ochii li s-au dus peste cap, buzele li s-au de –
părtat, limba a început să se miște și aerul să iasă cu zgomot.
Nu aveam de gând să stau și să aștept rezultatele unui pre –
lung studiu pe grupuri martor neinfluențate. Știam că, la ur-
mătoarea vizită, aveau să vorbească. Voiam răspunsuri – și
le voiam imediat.
Ochiul de aur
Atunci, m-am întors la clarvăzătorul care îmi spusese
despre mâini. La urma urmei, era renumit. Făcea ședințe
pentru case regale din Orientul Mijlociu, pentru Reagan la
Casa Albă și pentru o serie de celebrități care îi căutau sfatul.
I-am telefonat si i-am explicat tot ce se întâmpla. As –
cultă atent, apoi spuse: „Ei bine, nu știu ce e asta.”
Asta nu mă făcea să mă simt mai bine.
„Du-te la franțuzoaica asta din Beverly Hills ”, îmi spu-
se el. „Ea a studiat chestii din astea. Poate te ajută – dacă
poate cineva să te ajute. O cheamă Claude.” (Nu mă întrebați
de ce nu o chema Claudine sau Claudette; habar nu am.)
Așa că m-am dus la Claude.
M-am gândit că aveam să intru, să îmi țin mâinile
lângă ea și să o las să simtă ceea ce venea prin ele. Apoi, în
scenariul meu imaginat, ea îmi explica ce era, eu mă lă –
muream cât de cât și puteam să îmi continui viața.
Se părea că eram singurul care avea astfel de așteptări.
Claude mă invită înăuntru, mă rugă să mă așez pe sofaua ei
și îmi puse câte un cristal în fiecare mână. Apoi aduse o
placă imensă, pe care era desenată o stea.Fiecare porțiune a stelei era de altă culoare. Ca și cum
asta nu ar fi fost destul, peste tot, pe chestia aia, lipise niște
ochișori – evident, pentru efect.
Îmi spuse să mă uit la stele și la culori, apoi să închid
ochii, începu să mă treacă printr-un exercițiu elementar de
vizualizare a ^culorilor. Chiar nu aveam dispoziția necesară
pentru asta. în viața mea se întâmpla ceva pe bune; dacă
voiam să-mi imaginez propriile explicații pentru asta, aș fi
putut să stau acasă și să o fac. Dar eram aici.
Ținând cristalele în mâini, am închis ochii. Claude
spuse, „Acum imaginează-ti albastru. To tul este albastru”
Nu știu cum sunt alții, dar eu, când închid ochii, sin –
gura culoare pe care o văd este negru ca tăciunele.
Însă am încercat.
„Albastru”, spuse ea. „Totul este albastru.”
Mă străduiesc.
„Acum vizualizează roșu. ”
Roșu, m-am gândit.
„Verde.”
Verde.
„Galben.”
Galben.
„Portocaliu.”
Portocaliu.
„Acum imaginează-ti auriu. Totul este auriu, ” spuse
Claude. „Cerul auriu. Pământul auriu. Muntele auriu.
Cascada aurie.”
Bine, toată lumea e aurie.
„Stai sub cascada aurie ”, continuă ea. „Simte apa
aurie, cum curge pe tine.”
Femeia asta chiar întinde coarda, m-am gândit.
„Acum imaginează-ți un ochi auriu, un ochi auriu
uriaș, sus – în cer. Vei pune întrebări acestui ochi.”
Asta a fost tot ce mi-a trebuit să aud. Am deschis ochii
si m-am uitat la ea. „Și cum o să-mi răspundă? E un ochi”

100 101

Eric Pearl JRECONECTAREA

„închide ochii și o să-ti spun ce să întrebi ”
„Bine”, am spus și am închis ochii.
„întreabă ochiul câte stringuri de ADN ai. ”
Nervos si frustrat, am deschis încă o dată ochii și am
privit-o. „Știu câte stringuri de ADN am; sunt doctor.” Am
început să-i explic despre ADN și ARN, să-i descriu
stringurile simple, stringurile duble și spirala dublă.
Ea ascultă cu răbdare.
Apoi, ca și cum nimic din ce spusesem nu ar fi avut pic
de relevanță, reluă: „întreabă ochiul”.
Așa că am închis iar ochii – pentru a treia oară, încer –
când să-mi imaginez cum aveam să scap din aiureala asta.
Cum puteam să pun ochiului ăstuia (pe care nici nu îl
vedeam) o întrebare la care oricum nu avea cum să răspun –
dă, pentru că era un ochi, nu o gură – și al cărei răspuns îl și
știam deja, adică „două” – și să ies din apartamentul femeii
ăsteia, fără să par prea nepoliticos?
Dintr-o dată, am deschis ochii și m-am uitat la ea, di –
rect și, în același timp, m-am auzit debitând: „Eu am trei.
Există douăsprezece stringuri de ADN. Douăsprezece.”
Nu îmi spusese nimeni că era o întrebare cu două
părți, așa că nu aveam habar de ce răspunsesem așa.
Mai ales că ceea ce spusesem contrazicea tot ce știam
până atunci, la nivel conștient.
„Oh”, spuse Claude. „Tu ești Pleiadian.”
„A, da?”, am spus. „Ce-i aia – un Pleiadian?”
Îmi explică despre Pleiade – un sistem de șapte stele,
care se vede clar de pe Pământ. (Imediat ce am ajuns acasă,
am verificat – avea dreptate.)
Claude își continuă explicația și spuse că, la un mo –
ment dat, Pământul fusese considerat ca o stație de lumină
și de informație pentru călătorii prin univers. Aceștia se pu –
teau opri aici ca să se relaxeze, să întinerească și să acceseze
informații, Pământul fiind considerat a fi o bibliotecă vie.Oamenii care conduceau planeta la acea vreme erau
Pleiadienii. La un moment dat, s-a iscat o luptă și s-a format
o schismă ideologică și politică între două facțiuni de Pleia-
dieni. Fiecare grup voia să preia controlul – nu numai asu –
pra celuilalt grup, dar și asupra întregii planete.
Însă, cum membrii fiecăreia dintre facțiuni erau la fel
de inteligenți si de puternici, tot ce puteau să prevadă era un
viitor de lupte permanente pentru obținerea unei poziții de
superioritate. Acest lucru nu era acceptabil pentru nici unul
dintre ei, astfel că au menținut un soi de armistițiu, până ce
oamenii de știință ai unui grup au descoperit un mod de a
deconecta 10 din cele 12 stringuri inițiale de ADN, la mem –
brii celuilalt grup. Se spune că noi suntem descendenții aces –
tor Pleiadieni modificați. Cine știe?
Totuși, aceia dintre noi care avem și a treia catenă – și
care, teoretic, suntem mai aproape de părinții noștri – am
revenit ca să aducem lumină și informație pe această planetă
– adică, exact ceea ce îmi spusese și Fred (sau, mai degrabă,
ce îmi transmisese prin channeling).
Acum, eu nu spun că sunt Pleiadian, nici nu spun că
Pleiadienii ăștia există. Tot ce sugerez la acest punct este să
continuați să urmăriți povestea.
Mă abandonez
M-am dus la Bodhi Tree și – că tot eram pe acolo -m-
am hotărât să cercetez puțin despre mica piatră verde pe
care o aveam în buzunar. Din ce descoperisem eu, moldavi-
tul nu este un cristal pământesc; este un meteorit care a căzut
pe Pământ, în Europa de Est, acum aproximativ cincispre –
zece milioane de ani. Se presupune că el poate deschide co –
municarea cu îngeri, entități și ființe din alte dimensiuni (în
funcție de sursa din care citești informația).
Să fie adevărat? Oare piatra asta chiar are capacitatea
să stabilească o comunicare interdimensională?

102 103

Eric Pearl .RICONECTAREA.

Nu știu. Ceea ce știu este că mi-am pus piatra în buzu –
nar și a început channelingul.
Mă aflam în fața unei alegeri. Lucrurile deveneau din
ce în ce mai ciudate în viața mea, chiar și înainte ca Fred să
fi transmis prima oară vocea. Unde mă va duce asta? în
sfârșit, trebuia să iau o decizie – dacă să continui sau nu pe
acest drum nou și necunoscut.
Ce făceam? Era bine? Era rău? Ascultam oare vocile
cele „bune”? Cum puteam să fiu sigur cu privire la intențiile
sursei care se afla în spatele întregii lucrări?
Reacția mea inițială a fost să întreb pe toată lumea care
credeam că ar fi trebuit să știe – vindecători, mediumuri,
clarvăzători și așa mai departe.
Aceștia au fost aproape la unison. Ei simțeau că, până
când (și dacă) nu reușeam să determin sursa acestor voci, era
mai bine să mă țin departe de ele.
Asta m-a pus în mare încurcătură. Cum să fac asta?
Cum să întreb vocea? Nu e asta chiar dilema veche de secole
– „Dacă e o voce cinstită, îți va spune adevărul, iar dacă e
una necinstită, te va minți” în orice caz, răspunsul e același.
Să o împușc cu un glonț de argint?
Să port un colier de usturoi? Să-mi cumpăr o cruce
mare? îmi era foarte greu să cred că această voce (sau aceste
voci) și-ar fi dat osteneala să bată atâta drum prin univers,
doar ca să pună în scenă o măreață glumă cosmică.
Mi-am dat seama că emoțiile care înconjurau tot acest
proces se încadrau acum pe o scală mult mai îngustă: anxie –
tate, neliniște si panică. Mi-a fost clar că toate sfaturile bine
intenționate pe care le primeam aveau un fir unificator: frica.
Și mi-am dat seama că mă aflam în fața unei alegeri încă și
mai importante: dacă eram dispus să îmi bazez cea mai mare
decizie potențială din viață, pe frică. Nu. Răspunsul era evi-
dent și incontestabil. Am hotărât că aveam să mă abandonez
la ceea ce venea prin mine.C A P IT O L U L O P T
O bservații: prezent și viitor
„Ș i pornim !”
Jackie G leason
Cei trei pacienți care „vorbiseră ” cu voci, așa cum fă-
cuse Fred, reveniră pentru consultații, După cum prezise –
sem, buuum!- unui după altul, capetele ii s-au dat pe spate,
ochii peste cap, limba începu să li se miște și aerul să le iasă
prin gură cu zgomot,,, și ce spuneau?
„Suntem aici să-ți spunem să continui să faci ceea ce
fad, Ceea ce faci tu aduce lumină și informații pe planetă.“
Exact frazele pe care le rostise și Fred,
Doar că acești pacienți nu îl cunoșteau pe Fred, Nici
măcar nu ie cunoșteau între ei,
Doi dintre ei au mai adăugat o frază: „Ceea ce faci tu,
reconectează stringurile“
Al treilea pacient a spus un lucru ușor diferit : „Ceea
ce faci tu, reconectează corzile“ La următoarea vizită a lui
Fred, mi-a spus că făcuse dictare automată – în fișele lui,
scris de propria sa mână, ultimul rând (referitor la mine)
spunea;
„Ceea ce face el, reconetează corzile”
După două zile, au început să apară și alți pacienți care
rosteau aceste fraze, I-am intervievat ulterior cu atenție și am
aflat că, în afară de Fred, nici unul dintre ei nu mai avusese
astfel de experiențe înainte,

104 105

Eric Pearl _RECQNECTAREA

Însă, dintr-un motiv oarecare, ei fuseseră aleși să fie
vehiculele acestor voci – și indiferent ce alte cuvinte mai ros –
teau, repetau cu toții aceleași șase fraze:
1.Suntem aici să-ți spunem să continui să faci ceea ce faci.
2.Ceea ce faci tu, aduce lumină si informații pe planetă.
3.Ceea ce faci tu, reconectează stringurile.
4.Ceea ce faci tu, reconectează corzile.
5.Trebuie să știi că ești maestru.
6.Am venit datorită reputației tale.
M-am gândit: Bun. Ceea ce faci tu, aduce lumină și in –
formații pe planetă… așa că am continuat să aștept să pri –
mesc informațiile… însă nu părea să vină nimic.
Ei bine, m-am gândit – ce fel de informații? Despre
cum să crești fructe uriașe? Cum să pui la punct un sistem de
apărare interplanetar? Cum să construiești farfurii zbură-
toare? Încă nu aveam idee despre ce era vorba.
Stingerea
Am continuat să aștept să se împlinească frazele pe care
le auzisem, dar în aprilie 1994 ceva începu să se schimbe. Mai
întâi, vocile răzbăteau tot mai greu.
Ușurința cu care oamenii făceau channeling se dimin –
ua, iar transmisiunile în sine au devenit mai rare. De fapt,
chiar au cunoscut o scădere bruscă și spectaculoasă.
Apoi s-a terminat, în afară de Fred, nu mai existau alte
transmisiuni si nici alte voci.
Înainte de asta, mă întrebasem adesea dacă nu cumva
toată treaba fusese o glumă. Dacă nu cumva fata de la recep –
ție alesese pacienții la întâmplare și le spusese: „Uite, astea
sunt replicile. Să nu vadă doctorul scenariul!”
Acum, vocile plecaseră, iar eu știam că nu fusese o glu-
mă. Nici nu ar fi putut să fie mai real.Aveam un sentiment de goliciune. La urma urmei,
toate întâmplările astea ciudate deveniseră pivotul principal
al vieții mele. Cum să se fi terminat?
Până atunci, cele șase fraze îmi veniseră prin 50 de per –
soane diferite, independente una de alta. Să nu uităm că, în
afară de Fred, nici una dintre persoanele acelea nu mai făcuse
channeling înainte – ba chiar, unele dintre ele au fost atât de
tulburate de experiență, încât nu au mai revenit niciodată la
cabinet. Date fiind toate acestea, precum si descrierile – re –
marcabil de asemănătoare una cu alta, ale unor diverse enti –
tăți – mi-a fost clar că în timpul unei ședințe de vindecare, în
încăpere se mai afla cineva, în afară de mine și de pacient . Iar
această persoană – sau ființă – vorbea prin corpul persoanei
care se afla pe masa de tratament. Nu știu dacă cei care fă –
ceau channelingul erau ca niște aparate de radio care perce –
peau semnale transmise din tot universul, sau dacă primeau
cu toții același semnal de la o singură sursă, centrală, însă pre –
supun că asta nu contează. Mesajul venise, clar și răspicat.
S-ar putea ca mesajele să se fi oprit pentru că mă prins-
esem care era chestia. Era cu neputință ca cineva – chiar si eu
– să nege că acolo se întâmpla ceva adevărat și profund. Deși
încă mai tânjeam după confirmarea pe care entitățile mi-o
transmiteau prin channeling, sursa decisese că aveam tot ce
îmi trebuia, Era vremea să nu mai caut altceva și să îmi dau
voie să văd ceea ce mi se dăduse deja.
Când treci printr-o astfel de experiență, știi că te co-
nectezi la ceva din altă parte. Am abandonat repede ideea că
totul fusese o glumă și am așteptat. Dar când aceste miste –
rioase „informații” pe care se presupunea că le voi primi nu
veniră, sentimentul meu de goliciune s-a adâncit.
Ce făcusem, de mă abandonaseră vocile?
Însă mai simțeam încă senzațiile în palme și lucram în
continuare cu pacienții, la fel ca mai înainte.
Vindecările continuau. De fapt, aceasta a fost perioada
în care a venit la mine Gary și a avut loc prima vindecare pe

106 107

Eric Pearl RECONECTAREA

care o consider „majoră ”. Așa că, în ciuda disperării mele că
nu primeam ceea ce credeam că este informația promisă, am
continuat să lucrez cu pacienții și să îmi mișc mâinile dea –
supra corpului lor, așa cum făcusem si înainte. Din când în
când, mușchii faciali ai pacienților – mai ales cei din jurul
gurii – începeau să se miște, însă vocile nu se mai auzeau.
Totuși, la sfârșitul sesiunii, pacienții îmi spuneau că
„văzuseră” lucruri. Adesea, relatările erau similare: anumite
forme, anumite culori… Si anumite persoane. Numiți-le
îngeri, îndrumători, entități, spirite – cum vă convine, însă,
indiferent ce erau, pe baza descrierilor pe care le-am primit,
de obicei aparițiile arătau exact ca oamenii adevărați.
Observații și validări
Cam în aceeași perioadă în care mi-am dat seama că
mi se făcuse un dar profund, pe care decisesem să îl accept,
am primit un telefon de la producătorii unei emisiuni de
televiziune, numită în partea cealaltă, care prezenta povești
despre tot felul de întâmplări paranormale. Auziseră despre
mine și voiau să apar în emisiunea lor. Am acceptat și l-am
luat cu mine pe Gary, ca să-și spună povestea.
După emisiunea asta, care s-a transmis pe la jumătatea
anului 1995, au început să vină la cabinet oameni din toată
țara, A venit o femeie, pe nume Michele, din Seaside, Ore-
gon, Pe când se afla pe masă, mi-am deplasat mâinile dea –
supra ei și i-am privit reacțiile musculare, apărute involuntar
la trecerea energiei, Asta e tot ce am văzut.
Dar când am terminat, ea și-a deschis ochii și mi-a
spus; „Am văzut o femeie, Cred că este un înger păzitor. Și
mi=a spus că o să mă fac bine, că o să mă vindec.”
Povestea lui M ichele
Michele a venit cu diagnosticul de sindrom de oboseală
cronică și fibromialgie. Simptomele erau atât de severe, încâtmulți dintre doctorii care o consultaseră au crezut că are și
alte complicații. Astfel că i s-au prescris o serie de analgezice
si de alte medicamente. Viața ei era un ciclu constant de du –
rere și epuizare. Lucruri mici, cum ar fi spălatul vaselor, pre –
gătirea cinei sau chiar ridicatul din pat, dimineața, deveni –
seră sarcini majore si uneori imposibil de realizat.
Soțul ei trebuia să o care sub dușul fierbinte chiar si de
patru ori pe noapte, ca să-i mai aline durerea.
Nu putea să mănânce și pierduse mult în greutate.
Intr-o seară, pe când toată lumea din casă dormea, în –
ghiți mai mulți pumni de pastile contra durerii, amestecate și
la grămadă. Când acestea începură să își facă efectul, se trezi
rugându-se: „Doamne, te rog, ajută-mă. Nu vreau să trăiesc
așa, dar nici nu vreau să-mi părăsesc băieții.”
Simțea, pur si simplu, că nu mai putea să fie bolnavă,
dar nu știa unde să meargă, ca să primească ajutor.
Probabil că a căzut și a adormit pe podea, pentru că
următorul lucru pe care si-l amintește este că a fost trezită de
soarele de dimineață, care intra prin fereastra de la baie. Sim-
țindu-se bolnavă și epuizată, se târî până la canapea.
Se prăbuși acolo și, zăcând, dădu drumul la televizor
-era un talk show. Mi se lua interviu – mie și unui grup
întreg de medici. Discuția era despre pacienții mei – cum
câți dintre ei fuseseră vindecați de afecțiuni neobișnuite.
Se uită la televizor și mă ascultă explicând că vin –
decările păreau a fi efectuate de o „Putere superioară”, care,
cumva, venea prin mine. Michele a sunat la postul de tele –
viziune ca să afle numărul meu de telefon.
Prima ei ședință a început într-o încăpere liniștită, cu
lumini difuze și într-o atmosferă de pace. Mi-am pus ușor un
deget deasupra inimii ei și ea a căzut imediat într-un somn
ușor. Apoi, mi-am ținut mâinile pe și deasupra capului ei.
Corpul i-a fost pătruns și înconjurat de o căldură. Nive –
lul de energie din cameră a crescut foarte mult, iar ochii au
început să i se rotească în orbite si degetele să facă niște miș-

108 10M

Eric Pearl RECONECTAREA

cari aproape ca de marionetă, în același timp , avea un spasm
continuu, involuntar, al genunchiului drept
La un moment dat, am lăsat-o singura o clipă. Când am
revenit, Michele mi-a spus ca a avut senzația puternică a unei
alte prezențe care intrase în încăpere. Auzise vocea dulce a
unei femei care încercase să-i spună lui Michele numele ei.
Acesteia i-a fost greu să înțeleagă clar, căci comunicarea se
făcea prin ceea ce Michele a descris ca fiind „aproape” o voce.
La început, Michele a crezut că femeia era cam agresivă, însă
după aceea și-a dat seama că era doar frustrată că Michele nu
prea putea să o înțeleagă.
Femeia i-a spus lui Michele că era îngerul ei păzitor si
că numele ei era ceva de genul Parsley sau Parcel.
Într-un sfârșit, a auzit numele: Parsilia. Apoi îngerul
i-a spus un lucru extrem de ciudat. I-a spus lui Michele:
Vei fi vindecată. Si trebuie să mergi la televiziune si să
vorbești despre asta. După cum gândeam eu la vremea ace ea,
astea nu erau lucruri pe care le-ar spune un înger. Dar nu era
treaba mea să fac comentarii de acest fel. Doctorii făcu seră
ce putuseră pentru Michele, dar prezența Parsiliei îi
spusese că acum viața ei începea din nou.
După ședința aceea, Michele și-a recăpătat pofta de
mâncare.
Ședința a doua, din în ziua următoare, a fost la fel de
spectaculoasă, îngerul păzitor a revenit. Din nou, mai multe
zone din corpul lui Michele s-au înfierbântat, apoi s-au
relaxat și au devenit calde. S-a făcut așa de caldă, încât chiar
și picioarele i-au căpătat o culoare roz strălucitoare.
Din nou, Parsilia i-a spus lui Michele, de mai multe ori,
că se vindeca. De fapt, Michele avea atât de multă energie
după a doua ședință, încât a decis să meargă la cumpărături
cu mama ei. Pe când umblau prin magazine, mama ei a tre –
buit să-i spună, efectiv, să o ia mai încet.
Era un șoc plăcut pentru amândouă.În timpul celei de a treia și celei de a patra ședințe ale
lui Michele, îngerul i-a spus că se vindecase și că, treptat,
avea să mai remarce și alte schimbări.
Michele a văzut flori de culori pe care nu le văzuse
niciodată până atunci și a simțit fericire peste tot în jurul ei.
Imediat a înțeles că fiecare avea un scop. De asemen ea,
i s-a mai spus și să petreacă mai mult timp cu fiii ei.
Pentru Michele, viața a revenit la normal. A început să
ia în greutate, să facă exerciții fizice în fiecare zi si să lucreze
cu normă întreagă – la propria ei afacere.
Puțină cunoaștere
Înainte ca Michele să vină la cabinet, o serie de pacienți
mai descriseseră îngeri sau ființe cu formă umană.
Însă niciodată nu auzisem o poveste atât de detaliată și
de elaborată ca a ei. Ei bine, m-am gândit, la ce te aștepți?
Vezi ce faci – se pare că ti-e dat să atragi genul de oameni
care cred că văd îngeri.
La o lună sau două după vindecarea lui Michele, a ve –
nit la cabinet un bărbat din Beverly Hills. Nu era bolnav; nu –
mai că auzise despre ceea ce se petrecea în cabinet și voia să
experimenteze și el.
După ședință, și-a deschis ochii și mi-a spus: „Am vă –
zut o femeie, care mi-a zis să-ți spun că e aici, că o să știi cine
este. Părea să fie un pic agresivă, dar mi-am dat seama că era
doar frustrată, că nu-mi putea comunica clar numele ei. Era
Parsley – sau așa ceva. Apoi mi-a spus: Dacă te vindeci, o să
mergi la televizor să vorbești despre asta?
Am rămas uimit. Cine era personajul ăsta, Parsley
-îngerul Relațiilor cu Publicul? Nu – ea era confirmarea.
Nu l-am mai văzut pe omul acela niciodată. El nu-l cu –
noștea pe nici unul din pacienții mei – si totuși, știa despre
îngerul cu nume ciudat.
Lucrurile abia începeau capete formă.

no 111

RECONECTAREA
A venit la mine o femeie din New Jersey, cu fata ei de
11 ani, care avea scolioză – o curbare a coloanei vertebrale.
După ședința, fata a deschis ochii și a privit surprinsă,
După cum mâ obișnuisem, am întrebat: „Ce s-a întâm –
plat? Ce ai observat?”
„Ei bine”, mi-a spus ea, „am vâzut un papagal mic, cu
multe culori, care mi-a spus că îl cheamă George,
După aceea, nu mai era defel un papagal; nu mai era
nici măcar o formă de viață”
O formă de viată, a spus ea.
Erau cuvintele ei. O fetită de 11 ani.
„ Apoi”, adăugă fetița, „el a devenit prietenul meu”
Nu mult după asta, a venit un bărbat – adult – pen tru
o ședință. Când s-a terminat, mi-a spus, „M-am trezit lângă
o statuie, o statuie de marmură, afară, undeva lângă un
vechi bazin roman sau grecesc, cu secole în urmă.
Am privit înspre mâna mea dreaptă și am văzut un
papagal mic, cu multe culori.
Mi-a spus că îl cheamă George. Și apoi, nu mai era
deloc un papagal; iar apoi a devenit prietenul meu. ”
În afară de „forma de viață”, era aceeași poveste ca a
fetiței – cuvânt cu cuvânt.
M-am simțit și mai vulnerabil decât de obicei când
m-am hotărât să-i explic verișoarei mele – a cărei părere o
prețuiam – ce se întâmplă în viața mea. Am luat o gură de
aer și m-am ținut tare, ca să aud cum îmi ies din gură fraze
ca „palma mi s-a bășicat”, „altă dată a sângerat” și „pacienții
mei își pierd cunoștința și vorbesc cu voci care nu sunt ale
lor”, într-un ritm ciudat de independent de voința mea.
„Dacă ar fi fost oricine altcineva în afară de tine ”, zise
ea după ce am terminat, „nu l-aș fi crezut. Dar știu că tu nu
ai inventa chestii din astea. Te știu de o viață. Ești prea cu
picioarele pe pământ.” Auzind asta de la verisoara mea, care
avusese grijă de mine când eram copil, mi-am dat seamadintr-o dată, că habar nu aveam cum mă percep alți oameni
-sau că modul în care mă percep ei este atât de diferit de cel
în care mă percepeam eu. Habar nu aveam că atâția oameni
rni-ar spune că mă cred când le povestesc ce se întâmplă,
„pentru că o spui tu”, „pentru că ești așa de mult cu picioa
rele pe pământ”, „pentru că. te bazezi așa de mult pe reali –
tate”, „pentru că, de obicei, ești atât de sceptic”.
Cu picioarele pe pământ. Mă bazam pe realitate. Scep –
tic. Știam că eram un pic sceptic – măcar si doar pentru că nu
prea îi credeam pe oameni, atunci când îmi spuneau că sunt
cu picioarele pe pământ. Adică, eu mă consideram un om cu
picioarele pe pământ (uneori, cel puțin), însă în nici un caz
nu îmi dădusem seama că eram si perceput în acest fel.
În ciuda acestor confirmări, mi-a trebuit o vreme până
să le spun părinților ce se întâmplă în viața mea.
Nu voi uita niciodată răspunsul tatălui meu: „Să nu
pleci niciodată din cabinetul ăla!” Ca si cum îngerii, la fel ca
si fantoma care obișnuia să bântuie clădirea din Melrose
Place, erau cumva legați de acea adresă anume.
Din fericire, vindecările, inclusiv aspectul lor de expe –
riență transcendentală – precum îngerii si culorile – apăreau
la fel de bine și când călătoream, astfel încât știam că, dacă
entitățile astea ar fi fost într-adevăr „angajate” în Melrose
Place, cel puțin îmi puteau urmări programul si își puteau
aranja transportul până la locuir ța mea.
Nu că ar fi trebuit să călătoresc cine știe ce., dat fiind
cât de mulți oameni veneau să mă vadă.
Curajul de a ieși în față
Vindecările deveneau din ce în ce mai uimitoare. Și to –
tuși, deși rezultatele erau satisfăcătoare – în sine si de la sine
-ele nu păreau să-mi fie de ajuns, încă mai voiam să știu de
ce apăreau vindecările. Ce însemna acest fenomen?
De unde venea? Căutarea mea nu avea sfârșit.

112 113

Eric Pearl JRECONECTAREA.

Am hotărât să merg la un seminar de trei zile, susținut
de Deepak Chopra (Dr. Chopra, desigur, este una dintre figu –
rile majore ale curentului de sinteză medicină-spiritualitate
de astăzi, inclusiv ale contopirii fizicii cuantice cu înțelepci –
unea străveche.) Majoritatea participanților la seminar erau
medici și alți specialiști.
Poate din cauza succesului neobișnuit pe care îl avuse –
sem cu Brian Weiss, am crezut că voi putea găsi un moment
ca să îi pun dr. Chopra o mică, întrebare, care ar putea să
arunce puțină lumină asupra a ceea ce se întâmpla cu mine
și asupra vindecărilor. Am remarcat că, din loc în loc, în în –
căpere se aflau microfoane instalate pe stative, care păreau a
fi puse acolo pentru a invita publicul să participe.
Seminarul mergea înainte, dar nimeni nu pomenise în –
că de microfoane, sau de posibilitatea de a interveni din pu –
blic. Timpul trecea.
În sfârșit, chiar înainte de pauza de prânz din a doua
zi, n-am putut să mă mai abțin. Am ridicat mâna si l-am
întrebat pe dr. Chopra dacă va exista o sesiune de întrebări.
Dr. Chopra mi-a răspuns cu o între bare: „Ai o între-
bare de pus?”
„Da, am”, am spus.
„Ei bine, du-te la microfon și întreabă. ”
Pe când parcurgeam drumul – aparent, nesfârșit de
lung – până la cel mai apropiat microfon, mi-am dat seama
că pașii mei răsunau din ce în ce mai tare în încăperea în care
se lăsase, brusc, o tăcere întrețesută cu gânduri aproape so –
nore și parcă auzeam:
Cine mai e si ăsta?
De ce el are voie să pună întrebări?
Și eu voiam să pun o întrebare.
Am fi putut să mâncăm de prânz acuma.
Și proverbialul…
Măcar să fie una bună!Pe când mă apropiam de microfon, dr. Chopra îmi
puse întrebarea: „Ei, care e întrebarea?”
Nu știam, încă nu o formulasem. Ca să fie treaba oablă
de-a binelea, mi-am dat seama, dintr-o dată, că dacă dr.
Chopra nu știa nimic despre ce se întâmpla în viața mea din
august 1993 încoace, ar fi imposibil pentru mine să pun în –
trebarea, chiar dacă aș fi formulat-o. Așa că am încercat, pe
cât de succint puteam, să explic rapid ce se întâmplase – vo –
cile, sângerările, bășicile. Speram că, până ce aveam să ter –
min cu introducerea, mi se va arăta și întrebarea perfectă.
La sfârșitul micului meu monolog, mă trezii spunând:
„Vă rog să nu credeți că nu-mi dau seama cum sună toate
astea – pentru că îmi dau seama. Dar mă întreb dacă nu
cumva aveți vreo observație, sau vreun sfat?”
Nici măcar nu prea era o întrebare. L-am privit pe
dr. Chopra înclinându-se în față, acolo, pe scenă.
Apoi întrebă: „Care e numele tău de familie? ” M-am
dat jumătate de pas înapoi, am spus brusc: „Pearl!”
Dădu din cap. „Am auzit de tine. ”
Privi în încăpere. „Și vreau să știți cu toții, cei care vă
aflați aici, că tot ce a spus acest om este adevărat. ”
În prezența tuturor acelor persoane, m-a invitat să vin
la Centrul pentru Bunăstare Chopra din La Jolla (în apro –
piere de Sân Diego) și să facem ceva cercetări.
Apoi veni si sfatul: „Rămâi ca un copil ”.
Patru cuvinte – care însemnau atât de mult…
Nu le voi uita niciodată.
Începuturile cercetării
După cum mi se spusese că se va întâmpla, din ce în ce
mai mulți producători de televiziune începură să îmi ceară să
apar în emisiunile lor. Fox TV mi-a cerut să îmi ia un interviu
la o mare conferință din zona Sân Francisco, împreună cu alte
persoane, printre care și dr. Andrew Weil, doctorul cu barbă

114 115

Eric Pearl RECONECTAREA

albă, autorul best-sellerului Să mâncăm bine pentru o sănă –
tate optimă, care poartă un război extrem de vizibil pentru
consolidarea medicinei „tradiționale” și „alternative”.
Înainte să părăsesc Los Angeles și să plec la seminar,
din senin, am primit un e-mail de la părinții mei. îmi spuneau
un lucru destul de surprinzător: Tatăl meu și cu tatăl dr. Weil
aveau aceeași orientare politică și fuseseră amândoi membri
în câteva comitete, în orașul meu natal, cu ani în urmă. De
fapt, părinții mei și cu părinții lui fuseseră prieteni. Cumva,
informația asta nu apăruse până atunci.
Apoi, mama mi-a spus ceva foarte mișcător despre tatăl
dr. Weil, Dan. Povestea era așa: La începutul anilor 1980, tatăl
meu a avut o operație cvadruplă de bypass. Pe când era în
convalescență, Dan Weil – un om bun și plin de compasiune
– a trimis o scrisoare, dar nu lui, ci mamei mele. Scrisoarea
spunea că, adesea, în vremuri de încercare cum erau acelea,
cei mai mulți trimiteau o carte poștală celui aflat în spital,
uitând că, de cele mai multe ori, persoana care rămâne acasă
este cea care are nevoie de mai mult sprijin. Scrisoarea lui era
plină de blândețe si de încurajare – a fost un lucru pe care
părinții mei nu l-au uitat niciodată. De atunci, Dan Weil
murise, iar părinții mei se gândiseră că poate fiul lui va dori
să știe cum le influențase tatăl său viața. I-au scris o scrisoare
lui Weil și m-au rugat să i-o dau eu.
Se nimeri ca Andrew Weil să fie în holul hotelului chiar
atunci când eu mă înscriam la seminar. M-am prezentat și
i-am dat scrisoarea. M-a întrebat dacă pot să-i dau și scrisoa –
rea pe care o scrisese tatăl său, ca să i-o arate mamei lui.
Am schimbat câteva cuvinte politicoase și am crezut că
asta avea să fie cam toată conversația mea cu doctorul.
În seara aceea, am primit un telefon de la femeia care
aranjase si făcuse interviurile de la televiziunea Fox. Avu –
sese un accident de mașină în săptămâna trecută si avea câ –
teva coaste rupte, astfel că trebuia să meargă în baston, iar
coastele rupte îi permiteau să respire numai superficial. Abiaputea să vorbească – ceea ce nu o punea în cea mai bună po –
ziție pentru a lua interviuri oamenilor.
Mă întrebă dacă puteam să lucrez cu ea în seara aceea.
I-am spus că mi-ar fi făcut plăcere. Dar se dovedi a fi mai
mult decât atât. Se dovedi a fi încă una dintre piesele acestui
puzzle de sincronicitate.
În dimineața următoare, am apărut pentru interviu si
am descoperit că dr. Weil urma să fie intervievat chiar după
mine. Așa s-a făcut că drumurile noastre – al meu, al repor-
teriței si al dr. Weil – s-au întâlnit. Dr. Weil venea la interviu,
iar reportera îmi mulțumea pentru ședință si spunea că nu
mai are nevoie de baston, că acum poate să respire profund
si că este în stare să facă interviurile.
Dr. Weil a întrebat ce făcusem. După ce i-am explicat
puținul pe care îl aveam la dispoziție, m-a invitat să vin la
Universitatea din Arizona si să țin o prelegere pentru bursi –
erii din Programul lui de medicină integrată (PMI).
Invitația a fost o onoare și am acceptat-o bucuros. Asta
m-a condus la Gary E. R. Schwartz, șeful catedrei de Sisteme
Energetice Umane de la Universitatea din Arizona. El și cu
soția lui, Linda G. S. Russek, sunt autorii cărții Universul de
energie vie, care prezintă ideea că totul, la orice nivel de exis –
tență, este viu, își amintește și evoluează. Cartea vrea să ex –
plice nu numai unele dintre cele mai mari enigme ale științei
convenționale, dar și mistere cum ar fi homeopatia, supra –
viețuirea după moarte si capacitățile paranormale.
Dr. Schwartz m-a invitat să revin la universitate si să
fac cercetare pe tema vindecărilor. Am acceptat.
Intersecții
Lucrurile se întâmplau din ce în ce mai repede. Era
tentant să continui să mă las așa, dus de val, dar oare chiar
puteam să fac asta? Mai erau și alte considerații.

116 117

Eric Pearl RECONECTAREA

Îmi petrecusem o parte importantă din viață constru –
ind un cabinet de succes, iar toată treaba asta cu „energia
vindecătoare'' și cu „spiritele venite prin channeling” nu
prea fusese cine știe ce benefică. Așa cum am spus și mai de –
vreme, unii dintre pacienții care făcuseră channeling au fost
atât de șocați de experiență, încât pur și simplu nu au mai re –
venit niciodată, însă ăsta nu era cel mai rău lucru,
Imaginați-vă că mergeți la chiropractician pentru un
tratament și auziți cum din încăperile alăturate răsună voci
bizare. Așa ceva v-ar cam pune pe gânduri …
De multe ori mi-am spus: „Trebuie că ești nebun. Ai de
plătit ipoteca, ai rate la mașină – și mai ai și un cabinet mare,
pe care trebuie să îl ții în funcțiune, ca să poți să faci față la
toate astea. Rămâi la chiropractică și gata.”
Dar nu asta voiau să spună entitățile cu Suntem aici ca
să îți spunem să continui să faci ceea ce faci – și știam asta.
Așa că am continuat să fac acest „lucru” nou care apăruse.
Chiar și atunci când vindecările luau o pauză, eu con –
tinuam să lucrez cu energia.
Continuam să fac ceea ce făceam.
De ce eu? Nu puteam să mă abțin să mă tot întreb acest
lucru. Mi s-a spus că e o întrebare a egoului, dar când viața
ți se dă peste cap și când elementele fundamentale ale reali –
tății, pe care le acceptasei încă de la naștere, pur și simplu nu
se mai aplică, întrebarea chiar devine una dificilă.
M-am trezit din nou gândindu-mă la fraze. Ceea ce
faci aduce lumină si informație pe planetă, în mod clar, asta
însemna că se întâmpla mai mult decât simpla „vindecare”
– cel puțin în sensul obișnuit al cuvântului a vindeca.
Iar Trebuie să știi că ești un maestru avea conotații des-
tul de puternice. Problema era că nu prea mă puteam vedea
ca un bun candidat pentru statutul de profet.
Îmi plăcea să beau, să mănânc, să mă distrez, să pierd
nopțile. Da, este adevărat că fascinația mea – uneori obsesivă- pentru genul acesta de distracții scăzuse destul de mult,
din acea zi pe Venice Beach – și chiar si mai mult din ziua în
care stătusem la fereastra cabinetului și îl privisem pe Gary
luptându-se cu treptele. Totuși, cu siguranță că mai erau și
alți oameni, care păreau mult mai „merituoși”, așa că ceea ce
se întâmpla nu prea avea sens.
În parte, motivul ar putea să fie că am, așa, o gură ma –
re: sunt dispus să ies în față și să vorbesc despre chestiile
astea. De asemenea, poate si pentru că se pare că sunt capa –
bil să construiesc legături. Mă dichisesc frumos și am capa –
citatea să mă prezint la spitale și la universități, într-o stare
destul de lucidă, să vorbesc cu medici, cu educatori si cu cer –
cetători pe o temă care, ca să nu spunem mai mult, este „de
actualitate”. De asemenea, văd că nu am nici o problemă să
vorbesc cu cei care pretind că sunt spiritualiști paranormali.
Aceste două grupuri par că există la capete opuse ale
spectrului și că își petrec cea mai mare parte din timp fie
țipând unii la alții, fie încercând să se ignore reciproc.
Se pare că am capacitatea să îi iau de mână – si pe unii,
și pe alții – si să îi prezint ca oameni care au ceva interesant
de oferit și de împărtășit.
Sau poate că, la urma urmei, am fost ales cu mult
înainte să fi fost capabil să mă gândesc la asta.
Poate că am fost ales încă din noaptea în care m-am
născut și în care mama mea a renăscut – noa ptea în care
magnifica Lumină i-a spus mamei că avea o treabă de făcut:
trebuia să mă crească pe mine. Poate că locul ăsta de muncă
mi s-a repartizat încă de pe atunci. Și poate că ceea ce se
întâmplă acum este că eu mă reconectez cu el.
Vindecătorule, învață-te pe tine
Vindecarea lui Gary și apariția la televizor care a urmat
au fost puncte de răscruce în viața mea. Dintr-o dată, m-am
trezit înconjurat de două tipuri de oameni: cei care doreau

118 119

Eric Pearl .RECONECTAREA

vindecare și cei care doreau să îi învăț cum să facă astfel de
vindecări, în sfârșit, am început să fiu abordat de tot felul de
organizații de învățământ, cu aceeași cerere.
„Asta nu e ceva ce poate fi învățat”, am răspuns.
Adică, cum să îți predea cineva chestia asta? Pe mine nu mă
învățase nimeni. Pur și simplu… venise.
„Sigur că se poate”, venea răspunsul de „trezire la rea –
litate” – întotdeauna inevitabil. „O grămadă de oameni pre –
dau cursuri despre vindecare. Există cărți și casete pe tema
asta în toate librăriile”. Și atunci îmi fluturau în față o listă de
autori și de titluri – probabil că multe dintre ele vă sunt cu –
noscute. Dar, citind cărțile și ascultând casetele, mi-am dat
seama că instrucțiunile – toate – se reduceau la ceva de genul
acestor rânduri: „Puneți clientul să stea întins pe spate (sau
pe un scaun). Poziționați-vă într-o anume parte față de
pacient (cartea vă va spune exact și care parte este cea mai
potrivită), puneți mâna dreaptă aici și mâna stângă aici, apoi
mutați mâna dreaptă unde a fost mâna stângă, iar mâna
stângă o puneți aici…” Nu vă faceți griji. Cartea vă va spune
nu numai pozițiile exacte în care să vă plasați mâinile, dar și
direcția în care să mergeți și spre care să priviți. Iar dacă asta
nu e suficient, cartea vă va mai spune și ce anume să gândiți,
în timp ce faceți toate astea.
Dar, după cum îmi dădeam seama, asta nu era vinde –
care. Era un soi de tangou. Iar lumea nu prea avea nevoie de
încă un profesor de dans.
Nici milioanele de seminarii pe tema asta nu păreau să
fie de mai mult ajutor – fie mari, fie mici, ieftine, scumpe sau
exorbitant de scumpe. Să vorbim despre câteva dintre aces –
te seminarii. Ca să fii vindecător, nu ai nevoie să cheltuiești
40.000 de dolari pe un curs de patru ani, unde să studiezi
despre alți vindecători și hipnotizatori care au existat de-a
lungul timpurilor. Ca să îl parafrazez pe dr. Reginald Gold,
chiropractician și filosof al timpurilor noastre, asta nu te face
vindecător – asta te face istoric.Cu alte cuvinte, cele mai multe școli de vindecare nu te
învață nimic despre vindecare, ci despre istoria anumitor
vindecători. Te învață ce gândea vindecătorul cutare, ce cre –
dea vindecătorul cutare, iar în cazul în care chiar nu ai nici un
pic de noroc, te învață și ce anume ar trebui sa gândești tu.
Am abordat fiecare nouă experiență educațională
structurată – fie ea carte, casetă sau seminar – cu o stare de
anticipație, ca să-mi dau seama doar că mi se servea același
castron de ovăz spiritual, încălzit și reîncălzit la nesfârșit. Ba
mai mult, castronul care mi se oferea se răcise atât de mult,
încât prinsese si pojghiță.
Și totuși, la seminariile astea, jumătate dintre partici –
panți stătea acolo hipnotizată, de parcă li s-ar fi aruncat di –
nainte perlele unei cunoașteri nou descoperite.
Cealaltă jumătate afișa un zâmbet si dădea din cap
aprobator. Nu e vorba despre acel gest mic pe care îl faci-
când ești singur într-o cameră si citești o carte sau asculți pe
cineva la radio; astea erau încuviințări largi, de spectacol, su –
pradimensionate, care să demonstreze celorlalți că instruc –
torul spune un lucru pe care ei îl știau deja și care să îi va –
lideze pe ei, față de toți ceilalți din încăpere. (Să nu uităm că
goana după evoluția spirituală nu înseamnă întotdeauna că
jocul de-a „conducătorul” s-a terminat.)
Sprijinindu-mă pe dovezile din ce în ce mai covârși –
toare ale acestor experiențe, am început să fiu si mai sigur de
afirmația mea dinainte; Vindecarea nu e ceva ce se poate
preda și învăța. Și știți ceva? încă mai cred asta.
Ei bine, atunci, de ce scriu cartea asta? Pentru că, pe
când mă concentram să văd dacă (sau cum) se poate învăța
despre vindecare, mi-a scăpat un fenomen din ce în ce mai
frecvent, care se petrecea chiar aici, în cabinetul meu.
Știți, din ce în ce mai mulți oameni care veniseră la mi –
ne pentru vindecare telefonau, de obicei după o primă șe –
dință, ca să-mi spună că, atunci când ajung acasă, descoperă
că televizoarele, combinele muzicale, luminile, frigiderele –

120 121

Eric PearlRECONECTAREA

în general, aparatele electrice de tot felul – se aprind și se
sting, Totul se întâmplă în mod repetat.
Oprirea era rareori una permanentă – deși, ne-am pu –
tea gândi că aparatele se pot stinge sau pot să se oprească și
să nu mai meargă minute – sau zile – în șir. De obicei, cu cât
era mai mare obiectul, cu atât mai lung era timpul de oprire.
Era ca și cum aparatele ar fi căpătat viață proprie.
Pentru cei mai mulți dintre oameni, experiența dădea
senzația că li s-ar fi comunicat ceva. Cred că așa și este. Eu
mă gândesc că e cineva care spune: „Salut. Chiar sunt aici.
Noi chiar existăm.”
Aceiași oameni povesteau apoi că simțeau și că se în –
tâmpla ceva ciudat cu mâinile lor – senzații ciudate: calde și
electrice, sau reci și ca o adiere.
Apoi îmi explicau că, dacă își țineau mâinile în apro –
pierea cuiva care avea o problemă, adeseori simptomele se
diminuau sau dispăreau în întregime: psoriazisul se curăța,
astmul dispărea, rănile cronice se vindecau.
De multe ori, astfel de rezultate apăreau peste noapte
sau imediat. Poveștile și telefoanele veneau mereu.
Din asta mi-am dat seama că, deși nu poți învăța pe
cineva despre vindecare, capacitatea de a vindeca poate fi,
într-un fel, „transmisă” oamenilor.
Apoi, ceea ce se poate preda este modul de recunoaște –
re și de rafinare al acestei capacități (lucru pe care încerc să -l
fac prin această carte).
Într-un sfârșit, am sunat la una dintre organizațiile
care îmi făceau curte și am fost de acord să predau un curs.
Le-am spus să adune oamenii și să facem o încercare.
Sosi și seara cursului. Undeva pe drum, pe când co n-
duceam în traficul infernal al orei de vârf în L.A„ am decis să
nu folosesc notițe, Am intrat în încăpere și toți erau deja așe –
zați la locurile lor.
Douăzeci și cinci de persoane. Nu mă așteptasem să
văd atâta lume, Am mers în partea din față a încăperii și amdat la o parte scaunul și pupitrul; mi-am dat jos pantofii și
nvam așezat, cu picioarele încrucișate, pe masa pliantă care,
dintr-un motiv sau altul, fusese pusă acolo și a fost suficient
de drăguță încât să nu se prăbușească sub greutatea mea.
„Știu că ați venit aici cu toții ca să auziți ce am de spus în sea –
ra asta”, am spus, „și abia aștept și eu să văd ce am de spus.”
Am început să povestesc ce mi s-a întâmplat în august
1993, am răspuns la întrebările lor și apoi am „activat” mâi –
nile fiecărui cursant. I-am învățat cum să se joace (sau cum să
lucreze, dacă preferați așa) cu aceste noi frecvențe de energie
– și, după ce le-am spus să mă sune dacă se întâmplă ceva
interesant, am eliberat un grup de proaspeți „vindecători”,
pe o planetă care nici nu bănuia ce i se întâmplă,
După aceea, telefonul începu să sune ca la gară,
Dar iarăși – cine putea să știe ce urma să se întâmple?
A cum a cine e elevul?
Deci, iată-mă aici, Călătoria a fost lungă și ciudată, in-
citantă și puțin înspăimântătoare pe ici, pe colo, însă cred că
acum sunt acolo unde trebuie să fiu.
Dacă ne gândim, este o mare ironie; loaza, elevul care
nu putea să stea liniștit, puștiul care chiulea de câte ori putea
și care m împotrivea cursurilor da la facultate, ori de câte ori
putea – acum deveniii chiar el profesor,
Restul cărții eite o parte din acest proces,
Tot făcând eemirarii, de-a lungul anilor am descoperit
că oamenii m pot conecta la această energie, având o canti –
tate minimă de instrucțiuni – și să o folosească apoi în modul
în care doresc,
Într-un fel, a învăța ia folosești aceste energii este ca și
cum ai învăța să dansezi tango,
Poți să te uiți la niște desene dintr-o carte, dacă vrei
-dar învățarea m face mai rapid și mai bine dacă te uiți la o
casetă video,

122 123

Eric Pearl
Si, până la urmă, nici caseta nu este la fel de eficientă
ca un curs de dans la un studio, unde lucrezi cu un instruc –
tor în mod direct.
Același lucru este valabil și aici.
Restul cărții vă va da o serie de informații transmise
prin cuvinte. Alte informații vor fi împărtășite prin altceva
decât cuvintele – puteți să o numiți codificare, vibrație, sau
oricum altcumva.
Și da, puteți începe transformarea și lucrul cu energia
după ce citiți aceste rânduri, pentru că, într-o anumită măsu –
ră, capacitatea de a menține si de a utiliza aceste frecvențe
noi este împărtășită celor care vin în contact cu ele prin cu –
vântul scris, dar si prin alte forme de media.
Nu, nu e la fel ca atunci când lucrezi cu fiecare per –
soană în parte, dar este un început în forță.PARTEA A II- A
VINDECAREA
RECONECTIVĂ ȘI
CE ÎNSEAMNĂ
ACEASTA
“Linii drepte ale timpului sunt, de
fapt, fire ale unei plase care se
întinde la infinit”
A trăi acest moment
Sutre pentru iluminare instantanee

CAPITOLUL NOUĂ
Spune-mi mai mult
„ R eligia si știința trebuie sa se îm pa ce, la fel cu m trebuie să se
îm pa ce in tu iția si ra țiun ea , exp eriența si cu no așterea .”
Dr. Jonas Salk
Așa cum am spus, după cea de a doua ședință pe care
am avut-o cu femeia din Venice Beach și după evenimentele
ce au urmat, m-am concentrat să aflu ce se întâmpla cu mine.
Faptul că am început să citesc cărți de bună voie spune
multe, dar nu m-am oprit acolo.
În afară de „experții”, „mediumurile senzitive” și „ma –
eștrii paranormali” pe care i-am vizitat – și care m-au vizitat
– am întrebat pe toată lumea care am crezut că mi-ar putea
da cea mai mică idee despre ce se întâmpla: conducători reli –
gioși, rabini, kabaliști, guru – tot ce vreți.
În cea mai mare parte, mi-am dat seama că nimeni nu
„știa” cu adevărat. Cel puțin, nimeni de pe lumea asta. Sau
poate că știau frânturi, dar nu aveau o viziune completă. Sau
îmi confundau experiențele cu ceva ce citiseră, cu un lucru
despre care învățaseră, însă care, de fapt, nu se aplica aici. Si –
tuația cea mai obișnuită în care mă aflam era că, în loc să
analizeze efectiv fenomenul, oamenii voiau să-l explice din
optica parametrilor confortabili ai propriului lor sistem de
credințe sau religii. Cumva, voiau să îl înghesuie într-o cu –
tiuță prea mică, prea restrictivă ca să-l poată conține.
Trebuia să știu mai mult și voiam să aflu mai multe de
la cineva care avea o perspectivă completă. Voiam să am oconversație directă cu acești îngeri, cu aceste ființe. Am în-
cercat cum am putut, dar lucrul acesta părea să nu se întâm –
ple – si credeți-mă, era mai mult decât frustrant.
Mi-am observat si mi-am ascultat pacienții destul de
mult până acum, ca să știu că îngerii ăștia erau reali. Pacien –
ții mei chiar vedeau ihgerii, chiar îi auzeau, le miroseau par-
fumul – adică, toți în afară de mine.
E puțin dacă aș spune că mă simțeam exclus. Așa că,
ori de câte ori puteam, încercam să fac aceste ființe să comu –
nice cu mine, cel puțin indirect, prin Fred.
Vreau să știți că nu obișnuiesc să cred lucrurile doar
pentru că sunt flatat sau pentru că ele sună bine. Nu îmi pasă
prea tare de termenul NewAge. Am îndoieli serioase cu pri –
vire la mulți dintre cei care pretind că au daruri „speciale” și
„supranaturale”, mai ales după ce, analizând intențiile și sco –
purile lor, se pare că mulți dintre ei se prezintă în acest fel
doar în încercarea lor de a se evidenția din mulțime, de a pri –
mi ceva laude publice, sau de a-și compensa sentimentele de
inferioritate. Nu văd aure și nici nu am puteri paranormale.
Iar în ceea ce îi privește pe cei care fac channeling, hai să fim
serioși – nu trebuie să fii Linda Blair, să te tânguiești, să tre –
muri și să vorbești cu o voce care sună ca un disc vechi, cân –
tat pe un patefon cu viteze variabile.
Pe de altă parte, când am 50 de oameni care nu m-au
mai văzut niciodată si care îmi spun aceleași cuvinte și – fără
să le cer – îmi relatează că au perceput aceleași entități de ca –
re n-a mai auzit nimeni până acum… ei bine, atunci nu mai e
rezonabil să nu accept faptul că se întâmplă cu adevărat ceva.
Dar ce anume se întâmplă? în primul rând, de unde
vine energia vindecătoare? Cine o trimite?
Cum face ea ceea ce face?
Entitățile erau dispuse să vorbească despre cele mai

multe dintre aceste lucruri, dar channelingul era doar una dintre sursele de informație.

126 127

Eric Pearl
RECONECTAREA

În sfârșit, aveam să descopăr o altă sursă de informație
-una care se afla adânc în mine. (Uneori, curajul înseamnă
să mergi adânc în tine și să ai încredere în ceea ce aduci de
acolo… dar asta e altă poveste.)
Ceea ce am ajuns să numesc deconectarea (nume pe
care l-am luat din cea de-a treia și din cea de-a patra frază pe
care le-am primit prin channeling) nu este ceva imaginar. Pe
lângă faptul că mă bazam pe cele șase fraze primite și pe
ființele spirituale din alte dimensiuni, care să confirme si să
dovedească realitatea existenței acestei reconectări, ea este
evidentă si în practică, dar și în laboratoarele științifice.
Reconectarea este procesul general de reconectare la
univers, care permite ca vindecarea reconectivă să aibă loc.
Aceste vindecări și frecvențe progresive au o lățime de
bandă diferită și ne vin printr-un spectru de lumină si infor-
mație care nu a fost prezent pe Pământ până acum. Prin
Reconectare, putem să interacționăm cu aceste noi niveluri
de lumină și informație; la fel, prin aceste noi niveluri de
lumină și informație, ne putem reconecta.
Acum sunteți deja pregătiți să vă faceți o idee despre
ce este procesul acesta, de unde vine și cum funcționează el.
Bun venit la ceva nou. Acest lucru este diferit Este real
-și, cumva, el se află în voi.
Din fericire, nu e nevoie să depanăm povești despre
sursa sau despre natura acestei energii. Vindecarea Reconec –
tivă este sprijinită de cele mai recente teorii din fizica
nucleară si cuantică, prin care tot ceea ce noi, oamenii, știam
că este adevărat, acum este răsturnat cu susul în jos: timpul
curge invers, gravitatea creste odată cu distanța, iar materia
și energia se desfac în bucle vibratorii de stringuri.CAPITOLUL ZECE
Stringuri si corzi
„D intr-un punct de vedere m ultisenzorial, observațiile, intuițiile,
bănuielile si inspirațiile sunt m esaje venite de la suflet
sau de la inteligențele avansate, care sprijină sufletul
în călătoria sa de evoluție.”
GaryZukav, autor al car tii Sediul Sufletului
Ce se află dincolo
Oamenii sunt ființe cercetătoare, întotdeauna vrem să
știm „cum” și „de ce”, chiar și atunci când răspunsurile nu
ne fac nici un bine – așa cum, cel mai adesea, este cazul.
De cele mai multe ori, „cum ” și „de ce” pot fi niște în-
Irebări foarte care ne iau din forță. Cu toate acestea, încă de
la început, iată cum mă lupt tocmai cu aceste întrebări:
„Cum?” „De ce?” „Cum funcționează asta?”
„De ce este aici?” „Ce se întâmplă?”
Niciodată nu am primit un răspuns care să mă satis-
lacă. Știu că nu toată lumea insistă să primească răspunsuri.
Unii oameni nici nu pun multe întrebări. Citesc despre
ceva și imediat cred lucrul acela. Prietenii le spun altceva și
ei cred și aia. Credulitatea absolută, combinată cu ceea ce eu
numesc „spiritul gregar”, îi face pe oameni să alerge în masă
si să sară de pe o culme New Age pe alta, căutând răspun –

suri, dar înecându-se într-o mare de nehotărâre, care e mereu i cdirecționată.

128 129

Eric Pearl.RECONECTAREA

Numai după ce mi-am dat seama că nu aveam să pri –
mesc alte răspunsuri – oricum, nu din surse externe – am
ajuns la concluzia că, poate, nici nu era important pentru mi-
ne să știu. Poate că ar fi fost chiar contraproductiv.
Dar existau indicii – aluzii pe care vi le împărtășesc
acum, în această carte.
„ Ceea ce fad tu, reconectează stringurile. “
„ Ceea ce faci tu, reconectează corzile. “
Așa cum am mai spus înainte, astea erau cea de a treia
si cea de a patra afirmație, care îmi fuseseră transmise prin
channeling, printr-o serie de pacienți de ai mei. Din propria
experiență, am știut imediat la ce se refereau „stringurile”.
Când folosim această energie vindecătoare, facem mai
mult decât să rezolvăm o anumită problemă; de fapt, efectiv,
reconectăm stringurile – stringurile de acid dezoxiribonucle-
ic, de ADN. ADNul este o moleculă complexă, formată din
două stringuri conectate într-o formă de dublă spirală, ca o
scară răsucită. Știința ne învață că fiecare ființă umană are
aceste două stringuri în fiecare moleculă de ADN din corp și
că această configurație este baza codului nostru genetic – a
structurii noastre. Din aceste mici fărâme de materie provine
structura corpului, a creierului și chiar a personalității noas –
tre. Ceea ce nu ne spune știința – cel puțin, nu încă – este că,
la un moment dat, se poate ca noi să fi avut 12 stringuri de
ADN, care codificau încă și mai multă informație! (Ei bine,
închideți-mă – am spus-o, deși am jurat că nu am să o fac!)
„Reconectarea stringurilor ” implică, în mod special,
faptul că rasa omenească nu mai continuă să evolueze într-o
manieră aproape lineară, ci va ajunge înapoi în timp si va
scoate la iveală aspecte din vremea când eram oameni mai
compleți. Asta este, în parte, ceea ce se întâmplă acum, cu
Reconectarea: ne reconectăm cu cine am fost altă dată.
„Ceea ce faci tu, reconectează stringurile.“
”Ceea ce faci tu, reconectează corzile. “La început am crezut că cele două fraze înseamnă, mai
mult sau mai puțin, același lucru – unii foloseau cuvântul
stringuri, alții cuvântul corzi, asta era singura diferență.
O diferență semantică.
Apoi am auzit de un concept din fizica cuantică și mi-
am dat seama că nu mă prinsesem defel despre ce era vorba
cu „stringurile” la care se refereau entitățile.
Fraza aceea nu se referea deloc la ADN. Ea se referea
la planurile existențiale paralele (care se întâmplă în același
timp): se referea la fizica subnucleară.
Era vorba despre descrierea structurii fundamentale a
universului. Despre teoria stringurilor*
În esență, „teoria corzilor, sau a stringurilor” este un
mod de a vedea „cărămizile” de materie și energie, într-un
fel care ar putea să clarifice dilema care îi bântuie pe oamenii
de știință de decenii încoace: anume, că nu se poate ca amân –
două ramurile fizicii să fie adevărate.
* Teoria Corzilor, sau a Stringurilor este un concept ipotetic din
fizică. Termenul provine din denumirea engleză „String Theory”, care ar
însemna Teoria Corzii sau poate, și mai bine, Teoria Corzilor. Deoarece un
element esențial în construcția modelului fizic este supersimetria, de multe
ori Teoria Corzilor este redenumită Teoria Supercorzilor, dar în esența
ambele denumiri semnifică același lucru.
Până în prezent sunt cunoscute cinci modele viabile care nu au
anomalii și care sunt consistente într-un spațiu fizic cu zece dimensiuni, una
temporală si nouă spațiale. Se crede că aceste cinci teorii nu reprezintă
altceva decât diverse manifestări ale Teoriei M (M-theory).
In Teoria Stringurilor, particulele elementare sunt alcătuite din
stringuri (corzi sau sfori) aflate sub excitație. Stringurile trebuie să fie
întinse sub tensiune, pentru a deveni excitate, dar aceste stringuri nu sunt
prinse de un suport, ele plutesc in spațiu- innp. Tensiunea stringurilor este
data de cantitatea l / (2pa), unde a este egal cu păt ratul lungimii stringurilor.
Daca teoria stringurilor este o teoria a gravității cuantice, atunci mărimea
medie a unui string trebuie să fie aproximativ egală cu lungimea Planck,
care este aproximativ 10-33 cm.
Stringurile pot fi inchise (sunt ca o bucată de sfoară sub formă de
cerc), sau deschise (ca o bucată de sfoară). Cele deschise se pot inchide și ele,
devenind inchise. Aceste stringuri interactionează unele cu altele in spațiu si
timp, rezultând particule elementare. Diferitele forme de interacțiune dintre
stringuri dau proprietățile fizice ale particulei, n. t.

130131

Eric Pearl
Asta nu este fizica pe care am învățat-o cu toții la școa –
lă, ci una care sprijină și observă viața, spiritualitatea, planu –
rile paralele ale existenței. Să aruncăm o privire.
La urma urmei, fizica este cea care definește universul
fizic în care trăim. Fizica se referă la obiectele din acest
univers, la forțele care le țin laolaltă și la secretele care fac
mecanismul să funcționeze.
Fizica se mai referă și la extreme. La un capăt al scalei,
principiile bizare ale „mecanicii cuantice ” descriu și estimea –
ză comportamentul a ceea ce este foarte, foarte mic: atomii și
părțile lor componente.
La cealaltă extremă, cele două teorii ale relativității ale
lui Einstein se ocupă de vastitatea universului în sine, de
viteza luminii și de deformarea spațiului-timp de către cor –
puri masive, cum ar fi stelele, galaxiile și găurile negre.
Dincolo de frumusețea lor abstractă, ambele teorii s-au
dovedit a fi instrumente foarte puternice. Mecanica cuantică
a dus la dezvoltarea chip-urilor de calculatoare.
Relativitatea le-a dat cosmologilor instrumentele nece –
sare ca să explice tot felul de activități ciudate care se petrec
în imensitatea universului.
Problema, spun ei, este că, dacă fizica cuantică este
adevărată, atunci relativitatea trebuie să fie falsă – și invers.
Când încerci să aplici regulile ce guvernează un tărâm
pe regulile ce îl guvernează pe celălalt, ele nu mai func –
ționează. Mecanica cuantică sugerează că, la nivel subatom-
ic, unde materia și energia nu mai sunt entități separate, uni –
versul este atât de haotic și de imprevizibil, încât el este den –
umit „spumă cuantică”.
Pe de altă parte, relativitatea funcționează doar într-un
univers perfect neted și extrem de previzibil. Vreme de
decenii, fizicienii au căutat un mod de a unifica aceste două
teorii puternice într-o singură Teorie a Totului. Acum se
pare că au reușit – prin Teoria Corzilor. RECONECTAREA
Conform acestui concept, cele mai mici „lucruri ” din
univers nu sunt particulele subatomice despre care am auzit
cu toții – protonii, neutronii și electronii – și nici măcar par –
ticulele și mai mici, cu care lucrează de obicei specialiștii în
fizică nucleară – quarkul, leptonul, neutrino (care, dacă mă
întrebați pe mine, sună ca numele unei mărci de cereale pen –
tru micul dejun) și așa mai departe. Se pare că cele mai ele –
mentare particule din univers, de fapt, nu sunt deloc parti –
cule. Cea mai bună descriere a lor este că sunt niște bucle de
„coardă”, care vibrează la anumite frecvențe.
Aceste frecvențe vibraționale determină „identitatea ”
corzii – și implicit genul de particulă din care ea va face parte:
un quark care face parte dintr-un atom, care, la rândul lui,
face parte dintr-o moleculă de materie, sau o particulă care,
în final, va deveni un foton de energie electromagnetică.
Totul depinde de frecvența vibrației.
Percepută de la acest nivel, „spuma cuantică ” nu mai
pare atât de iremediabil haotică.
Bine, asta îi mulțumește pe fizicieni, însă cu noi cum
rămâne? Ce înseamnă Teoria Corzilor, pentru noi?
Probabil că deja v-ați năpustit să trageți concluzii: Teo –
ria Corzilor sugerează că forma si conținutul întregului uni –
vers este determinată de frecventele vibraționale din inima
fiecărui atom, a fiecărei particule.
Acest concept coroborează ideea că, până la urmă, nu
este nici o diferență între materie și energie. Totul este una
-și totul este ca un fel de muzică. Vă sună cunoscut?
Conceptul acesta a fost deja înțeles de mistici și de alte
persoane de spiritualitate înaltă, cu secole în urmă.
Dar asta nu e totul. La nivelul minuscul al Teoriei Cor-
zilor – un domeniu atât de mic, încât poate fi descris doar
prin formule matematice extrem de complexe – universul nu
este construcția cvadri-dimensională pe care suntem obiș –
nuiți să o percepem noi, oamenii si în care suntem obișnuiți

132 133

Eric Pearl
.RECONECTAREA

să trăim. Oamenii funcționează într-o lume definită prin
înălțime, adâncime, lățime si timp. Asta e tot ce știm.
Dar asta nu e tot ce este – nici pe departe. Până acum,
fizicienii care lucrează cu teoria corzilor postulează că aceste
corzi există peste tot, în 7 pană la 11 dimensiuni diferite în
același timp. într-un târziu, vor identifica și o a douăspreze –
cea dimensiune – unii spun deja că există mai multe.
La celălalt capăt al scalei cosmice, oamenii de știință au
acum dovada că unele particule nu numai că nu respectă
„limita de viteză cosmică” a lui Einstein – viteza luminii
-dar o și depășesc cu mult.
Deci, ce înseamnă toate astea pentru noi, la scară ome –
nească? în primul rând, ele ne arată cât de mult mai au de
învățat oamenii de știință. Pe de altă parte, acum știm că mai
există și alte dimensiuni. Puneți asta laolaltă cu natura insta –
bilă și imprevizibilă a acestui univers – conform mecanicii
cuantice – si veți obține suportul științific pe care se sprijină
nu numai conceptul de dimensiuni multiple, dar și acela de
universuri multiple – în cazul acesta, universuri paralele – și
anume, așa-numita interpretare a Lumilor Multiple. Poate că
există un număr infinit de astfel de universuri, care sunt,
toate, conectate cu al nostru, la nivelul corzilor.
În sensul unei concluzii logice, asta ne spune că locul
în care vă aflați acum, în vreme ce citiți această carte, există
într-un număr infinit de variațiuni, care au loc toate în ace –
lași timp. într-unul din aceste universuri, stați singur.
În altul, încăperea este absolut goală, într-un altul, are
loc o petrecere. Cu alte cuvinte, toate lucrurile sunt… nu nu –
mai posibile, dar și probabile, într-un univers alternativ.
Până acum, cei mai mulți dintre noi am fost conștienți
de singurul univers pe care îl ocupăm. Acum, prin noile
frecvențe de reconectare, putem să interacționăm cu alte pla –
nuri, sau cu alte dimensiuni… la nivel conștient.
Aceasta este trecerea noastră de la ființe omenești cu cinci simțuri, la ceea ce Gary Zukav numește ființe
omenești

cu multisenzoriale- sau ceea ce eu numesc ființe omenești
trans-senzoriale sau transcendent-senzoriale.
Astfel putem să trecem dincolo – să transcendem cele
cinci simțuri de bază pe care le avem.
Când am primit prin channeling cele șase fraze, cine
îmi trimitea aceste mesaje? Cu siguranță că ele nu veneau de
la persoana care vorbea – si era clar că nu se mai afla nimeni
altcineva în încăpere. Așa că, poate era cineva dintr-unul din
aceste planuri de existență care apar simultan – cineva care
înțelesese cum să treacă dintr-un plan într-altul și cum să se
prezinte într-o încăpere din lumea noastră.
Să fim atenți
„P roblem ele im portante pe care le avem nu pot fi rezolvate la
același nivel de gândire cu care le-am creat. ”
Albert EinsteinObișnuiam să cred că oamenii se încadrează în trei cate –
gorii: aceia care nu cred în existența a ceva de dincolo de cele
cinci simțuri ale noastre, aceia care sunt deschiși să accepte
posibilitatea că dincolo de acele simțuri există ceva și aceia
care cred, cu siguranță, că există ceva mai mult.
Cu toate astea, dintr-o dată mă trezesc că mă aflu într-
o a patra categorie: aceia care știu că există ceva mai mult.
Ce înseamnă faptul că diferite persoane care au venit la
mine în cabinet văd aceleași entități în repetate rânduri – en –
tități care nu sunt pomenite în nici o carte, în nici o poveste?
Oamenii ăștia văd aceiași îngeri, aceleași ființe, aceiași
ghizi, aceiași… cum vreți voi să le spuneți.
Ce înseamnă faptul că oameni străini unii de alții per –
cep aceleași mirosuri, văd aceleași culori și forme și trăiesc
aceleași senzații?
E cu neputință ca aceste manifestări să se repete cu o
asemenea acuratețe absolută – în afară de cazul în care ele

134 135

Eric Pearl RECONECTAREA

chiar există undeva, iar diferiți oameni le percep, printr-o
iranscendere a celor cinci simțuri.
Cu alte cuvinte, pare clar că aceste persoane sunt în
contact cu cel puțin un univers alternativ – diferit de al nos –
tru și totuși unit cu el, undeva în spuma cuantică.
Două universuri, trei universuri, mai multe universuri
legate unul de altul si legate de toate universurile posibile…
prin corzile vibrânde care se află în miezul a toate.
Trans-senzorial sau transcendent-senzorial
Trans înseamnă „de partea cealaltă, dincolo de, peste”.
Mai înseamnă si „prin” și „schimbare”.
Transcedendent înseamnă „care trece dincolo” (de o
limită omenească), „care există dincolo de si independent de
…” (experiența materială a universului) si „care se ridică
deasupra sau peste, care depășește”.
Iar senzorial înseamnă „care are legătură cu simțurile ”.
Trans-senzorial transcendent-senzorial sau cum vreți să-i
spuneți, este un termen care ar descrie procesul sau capaci –
tatea de a trece dincolo de cele cinci simțuri de bază pe care
le avem.
Deși interpretarea și descrierea pe care o dăm acestor
experiențe se bazează deseori pe cuvintele familiare care re –
prezintă cele cinci simțuri ale noastre, experiența în sine nu
este aceeași. Ca vindecător, pacienții (sau clienții) pe care îi
aveți ar putea să vă spună: „Am auzit o voce, dar nu era chiar
o voce… Nu aș putea spune chiar că am auzit-o”
Sau, așa cum mi-a spus Gary: „Am simțit ca și cum
niște mâini invizibile mi-ar fi rotit piciorul, dar nu le simțeam
deloc ca pe niște mâini.”
„I-am văzut, dar nu i-am văzut efectiv, cu ochii ”, este
o observație obișnuită, la fel ca și: „Era cel mai uimitor par –
fum, însă ceea ce e ciudat, este că eu nu am simțul mirosu –
lui, așa că nu știu cum îl miroseam.”Relaționăm experiențele noastre la simțurile limitate
pe care le avem aici, pe Pământ, pentru că asta e tot ce știm…
deocamdată.
Dintr-o dată, când noi, ca vindecători, lucrăm cu cine –
va, nu numai că simțim un vânt în mâini, deși în încăpere nu
este nici o adiere – sau o senzație ca niște balonașe în palme,
sau scântei sau pulsuri magnetice – ci îi aducem și pe ceilalți
într-un loc în care și ei interacționează cu alte dimensiuni.
Nu numai noi facem tranziția, ci îi ajutăm și pe ceilalți,
în tranziția și transformarea lor în ființe trans-senzoriale sau
transcendent-senzoriale. îi purtăm dincolo, peste cele cinci
simțuri pe care le au. îi conducem prin și în schimbare, însă,
mai mult decât atât, îi ajutăm să evolueze dincolo de limitele
lor omenești, să existe dincolo de experiența materială si in –
dependent de aceasta,
„Ceea ce faci tu, reconectează corzile ”.
Corzile.
Ce cuvințel ciudat pentru ceva care ne modifică atât de
drastic perspectiva asupra realității!

136 137

Eric Pearl RECONECTAREA

C A P IT O L U L
UNSPREZECE
Marile întrebări
„ Suntem m em b rii unei im ense orchestre cosm ice, în care fiecare
in stru m en t viu este esenția l p en tru interp reta rea co m p le m en ta ra
s i a rm o n io a sa a în tre g ii p a r titu ri. ”
din Suntem înrudiți cu tot ce înseamnă viață,
de J. Allen Boone
Ce înseamnă să te „acordezi ” la o frecvență sau la o vi –
brație? De fapt, în primul rând, să vedem ce înțelegem prin
„frecvențe” și „vibrații”? în scrierile spirituale întâlniți terme –
nii aceștia tot timpul, mai ales în materialele autorilor New
Age contemporani, însă veți vedea că ele rareori sunt definite
clar, Acceptăm – pe încredere – că ele înseamnă ceva concret?
Cei care funcționăm foarte mult cu partea stângă a creierului
ne-am putea simți împinși să acceptăm anumite definiții doar
pe bază de încredere – și să nu ne placă acest lucru. Cei care
lucrăm cu partea dreaptăne delectăm cu libertatea si cu flui –
ditatea conceptului,
Pe măsură ce evoluăm dincolo de cele cinci simțuri ele –
mentare, învățăm să comunicăm prin concepte și să
acceptăm faptul că anumite concepte nu pot fi definite cu
cuvintele noastre, Limbajul nostru este limitat de dimensiu –
nea pe care o percepem.Vrem ca aceste cuvinte – sau, mai exact, lucrurile la care
se referă aceste cuvinte – să însemne ceva concret. Indiferent
ce înseamnă ele pentru noi la nivel intuitiv, mulți dintre noi
credem că, pentru a fi de folos, cuvintele trebuie să aibă
înțelesuri clar definite. Avem o dorință – aceea de a putea îm –
părtăși experiența noastră prin cuvinte aici, în ceea ce credem
a fi „lumea reală”. Așa că vrem ca înțelesurile acestor cuvinte
să fie – și ele – la fel de reale.
Să începem cu dicționarele. A acorda înseamnă „a
ajusta, a armoniza, a pune într-o relație armonioasă de reac –
ție reciprocă”, A vibra înseamnă „a se deplasa rapid înainte
și înapoi”, în domeniul științei, energia este „capacitatea
unui sistem fizic de a efectua o activitate”, iar frecventa în-
seamnă „numărul de apariții (sau ce măsurăm noi, acolo)
într-un interval de timp dat”.
Să vedem acum ce înseamnă aceste cuvinte pentru noi.
Energie versus spirit
Mai întâi, dați-mi voie să subliniez că nu prea mă inte –
resează cuvântul energie, folosit în legătură cu genul acesta
de muncă de vindecare. Pentru mine, este un termen mult
prea rece și prea mecanic. Un alt motiv este că, în general, se
consideră că energia scade odată cu distanța. Frecvențele
acestui continuum de reconectare nu scad odată cu distanța.
Asta, pentru că vindecarea și transformarea au loc printr-un
schimb de informații – „lumină și informații”, ca să fiu mai
exact. Deși vindecarea aceasta se poate transmite prin ener –
gie, componenta energetică a acestei informații este doar
unul dintre purtătorii ei. Șoptitul este o analogie simplă.
Șoptitul utilizează mult mai puțină energie decât țipatul, dar,
într-o stare corespunzătoare, cantitatea de informație primită
este aceeași – dacă nu chiar mai mare, în orice caz, aici nu
vorbim despre utilizarea energiei în sine, ci despre transferul

138 139

Eric Pearl
de informație. Cu alte cuvinte, transferul de informație nu
depinde de cantitatea de energie care îl poartă.
Din acest motiv, vindecarea reconectivă ne duce din –
colo de domeniul oricărei forme de vindecare energetică.
Vindecarea reconectivă se înscrie, mai degrabă, în sen –
sul vindecării prin Spirit, sau prin spiritualitate, însă nu mă
interesează nici termenul de vindecare spirituală, pentru că,
deși, în sensul său pur, este mai în ton cu ceea ce facem, ceea
ce a ajuns el să însemne astăzi este o colecție de lucruri date
din mână în mână și o serie de oameni care se prosternează
în fața lor cu venerație. Așa că, nici termenul acesta nu este
bun. Din câte înțeleg eu acum, ceea ce se întâmplă ar putea fi
definit cel mai bine ca si o „comunicare spirituală/schimb de
informații la nivel spiritual”.
Beverly Rubik a spus odată că are senzația că „infor –
mație sfântă” ar fi un termen mai reprezentativ, dar eu nu aș
vrea să-mi asum sarcina de a căra o astfel de cruce.
Așa că, pentru moment – și pentru ca să facem comu –
nicarea mai ușoară și textul mai simplu, să folosim doar
cuvântul energie,
Frecvențe
Dar „vibrație”? E un cuvânt pe care îl folosim tot tim –
pul, însă mulți dintre noi nu știm prea sigur ce înseamnă.
Desigur, întotdeauna putem să ne bazăm pe definiția sim –
plistă din dicționar: o vibrație este, pur și simplu, o mișcare
repetitivă. Coarda unei chitare vibrează când o atingi; nu –
mărul de deplasări înainte și înapoi ale coardei într-o se –
cundă este „frecvența” vibrației. Noi o înregistrăm ca pe un
anumit sunet. Dacă schimbăm frecvența, schimbăm sunetul.
Însă efectele vibrației depășesc cu mult ceea ce pot per –
cepe simțurile noastre, fără nici un fel de ajutor.
De exemplu, forța care face un magnet să se lipească
de frigider este aceeași forță care vă permite să vedeți conți-RECONECTAREA
nutul frigiderului atunci când deschideți ușa acestuia în tim-
nutul frigiderului, când deschidem ușa în timpul nopții – si
anume, electromagnetismul. Singura diferență dintre mag –
netism și lumina vizibilă este frecvența mișcării ondulatorii
a energiei.
Ce sunt culorile? Sunt frecvențe diferite de lumină vi –
zibilă, interpretate de creierul nostru. Ce sunt căldura și
frigul? Sunt diferite frecvențe de mișcare moleculară – din
nou, așa cum sunt ele interpretate de creierul nostru.
Lucrurile continuă așa, până la nivelul celor mai mici
particule subatomice. De fapt, așa cum am explicat deja, fizi –
ca nu face decât să confirme o credință veche – anume, că
totul în univers este format, esențialmente, din vibrații care
au loc la diferite frecvențe.
Dacă schimbăm frecvența vibrației, vom schimba și
natura particulei pe care o definește vibrația. Când vibrează
un electron, spun unii, tremură întreg universul.
Vibrația și frecvența au de a face cu alte două concepte
– rezonanța și antrenarea. Gregg Braden, în cartea sa, Pășind
printre lumi le definește. Rezonanța, explică el, este…
un schimb de energie între două sau mai multe
sisteme energetice. Schimbul este bidirecțional și
permite fiecărui sistem să devină un punct de re –
ferință pentru celălalt. Un experiment obișnuit
pentru ilustrarea rezonanței este plasarea a două
instrumente cu coarde, în colțuri opuse ale came –
rei. Dacă atingem coarda cea mai de jos a unui
instrument, va vibra aceeași coardă la cel de al
doilea instrument. „A doua coardă” nu este atin –
să de nimeni; ea reacționează la undele de ener –
gie care traversează încăperea și își găsesc rezo –
nanța cu cealaltă coardă.
* Editura FOR YOU. n. t.

140141

Eric Pearl RECONECTAREA

Antrenarea, continuă el, este…
o aliniere de forțe sau de câmpuri energetice, ast –
fel încât să permită transferul maxim de informa –
ție sau comunicare.
Spre exemplu, să luăm două elemente adia –
cente, care vibrează amândouă. Unul vibrează
mai repede, iar celălalt vibrează la o viteză mai
lentă. Tendința elementului de vibrație scăzută
de a se sincroniza și de a se conforma elementu –
lui de vibrație mai rapidă poate fi considerată an-
trenare, în măsura în care se realizează potrivirea,
putem spune că a avut loc antrenarea, sau că vi –
brația mai rapidă a antrenat vibrația mai lentă.
Deci, ce înseamnă asta pentru noi? înseamnă că „a
acorda sau a antrena la o frecvență superioară” semnifică „a
se armoniza cu o mișcare recurentă, ce are loc cu un număr
mare de repetări pe secundă”
Gândiți-vă la asta, luând în considerare efectele acestei
acordări. Să spunem că v-ați născut cu daltonism, incapabili
să distingeți culoarea albastră de culoarea roșie si de culoa –
rea galbenă. La un moment dat, se întâmplă ceva cu ochii
voștri și celulele care receptează culoarea se activează.
Vă puteți imagina? Dintr-o dată, se trezește la viață un
tărâm de percepție cu totul nou pentru voi.
Cu vindecarea reconectivă se întâmplă ceva similar.
Acordându-ne (armonizându-ne) cu noile frecvențe energe –
tice, începem să simțim schimbări în interiorul corpului.
Vibrațiile se vor înregistra în noi și vor deveni o parte din noi.
Când învățăm să lucrăm cu vindecarea, capacitatea de a
recunoaște aceste senzații este un aspect important, la fel cum
capacitatea de a percepe culorile este de neprețuit pentru un
pictor, însă rețineți că asta nu este o cerință. Deși impresiile
dobândite prin intermediul acestei capacități sunt foarte utile
142ca să ne stăpânim mai bine aptitudinile, există pictori orbi și
muzicieni surzi.
Sistemele de colectare a impresiilor se vor dezvolta în
modul care vă este propriu, dintr-o stare de pace si nemiș –
care. Antrenarea, alinierea forțelor și a câmpurilor, comuni –
carea luminii și a informației va avea loc și – cel mai proba –
bil – va găsi un mod de a vi se face cunoscută.
Cum va avea loc această acordare în cazul vostru? Ce
puteți face, astfel încât corpul vostru – și de fapt chiar ființa
voastră – să devină conștiente de noile vibrații și să poată ac –
ționa ca un canal pentru ele?
Știți ceva? Aceste schimbări se petrec deja în voi.
Schimbările au loc în voi, chiar în acest moment. Pentru
mulți dintre voi, faptul că acest proces de acordare se codifi –
că și se desfășoară în voi chiar acum, când citiți această carte,
este o concluzie a priori. Alții, probabil că abia îl descoperă
sau sunt pe cale de a-l descoperi.
Din experiența mea, există trei „stiluri ” principale prin
care oamenii fac această acordare, această transformare, pen –
tru a face loc noilor frecvențe: (1) Puteți remarca schimbări în
voi aproape de la început – senzații noi de căldură, o senzație
ciudată în cap sau în mâini, atunci când auziți prima oară
despre materialul despre care scriu – sau când îl vedeți în li –
brărie. (2) La alții, procesul poate începe de îndată ce luați
cartea și o țineți în mână, sau când o deschideți și începeți să
o citiți. Se poate să începeți să observați că se întâmplă lu –
cruri, pe măsură ce citiți mai departe. Cufundați în material,
senzațiile devin din ce în ce mai evidente. (3) Câțiva dintre
voi s-ar putea să nu simtă nimic până mai târziu – după trei
zile, trei săptămâni… sau poate chiar mai mult.
În sfârșit, există și un al patrulea „stil” – cel care mate-
rializează. Aceasta este o persoană care va avea bășicuțe sau
sângerări inexplicabile, așa cum mi s-a întâmplat și mie, la
un moment dat, în evoluția mea. Dacă se întâmplă acest
lucru, el nu va dura mai mult de o zi sau două – înseamnă,
143

Eric Pearl RECONECTAREA

pur și simplu, că organismul vostru se transformă, pentru a
face loc acestor noi frecvențe, care sunt superioare.
Descoperirea specificității
În martie 1994, am primit invitația ciudată de a partici –
pa la o adunare deschisă. Conform invitației, se pare că
Arhanghelul Mihail alesese acest moment din timp pentru a
reveni pe Pământ, iar un grup decisese să se adune și să ajute
la „ancorarea” energiilor sale.
Acum, nu știu cum sunteți voi, dar mie mi-e cam greu
să cred că, dacă Arhanghelul Mihail ar vrea să viziteze Pă –
mântul, succesul proiectului său ar depinde de vreo 30 ue
persoane care să îi cânte mantre.
Cu toate rezervele pe care le aveam față de așa ceva,
m-am dus la întâlnire. La vremea aceea, căutam răspunsuri
peste tot și încă mai credeam că cineva, dintre toți „vindecă –
torii” care există pe lume, trebuie să știe măcar ceva ce eu nu
știu despre asta.
De fapt, abia trecusem de etapa la care eram sigur că
toți știau tot ce eu nu știam.
M-am înființat la ușa apartam entului unde se petrecea
evenimentul și mi-am croit drum prin mulțime. Oamenii se
adunaseră în jurul a două mese de masaj, iar pe fiecare din –
tre mese se afla câte o persoană.
Unii dintre participanți își țineau mâinile pe persoana
de pe masa lor; alții își țineau mâinile în aer, deasupra per –
soanei, în stilul „vindecătorului”.
Când ești la Roma, faci ce fac romanii… mi-am zis și
m-am alăturat lor.
Mă aflam acolo în căutare de răspunsuri – și am prim –
it mai multe. Primul mi-a venit pe când stăteam acolo și aș –
teptam ca cei de pe mesele de masaj să înceapă să aibă
mișcări corporale involuntare și să îmi transmită fraze prin
channeling, așa cum se întâmpla cu pacienții mei.În loc de asta, ei doar stăteau acolo, ca și cum ar fi fost
în meditație, sau ca și cum ar fi tras un pui de somn – n-aș
putea să bag mâna în foc că ăsta nu era chiar adevărul.
Am fost dezamăgit. Sperasem ca cei din încăpere să
poată să vadă ceea ce, la mine la cabinet, devenise o rutină
zilnică; sperasem ca ei să mă poată ajuta să înțeleg.
În loc de asta, era mai puțină mișcare decât într-un ma –
gazin universal, în prima zi după Crăciun.
Cumva încurcat de nivelul scăzut de reacție fizică al
persoanelor de pe masă, am întrebat dacă i-ar deranja dacă aș
arăta ce se întâmplă, atunci când sunt singurul care își ține
mâinile în apropierea unei persoane. Oamenii au fost de
acord și și-au tras niște scaune mai aproape de mesele de
masaj, ca să poată vedea și, poate, să-mi dea ceva idei. O per –
soană s-a oferit voluntar să fie pe masă. Ceilalți și-au ocupat
locurile și eu am început.
Rezultatele au fost imediate. Mușchii din jurul gurii vo –
luntarului au început să tresară, degetele au intrat într-o miș –
care involuntară asimetrică, bilaterală, ochii începură să i se
miște dintr-o parte în alta cu repeziciune si persoana începu
să vorbească. Reacția nu a început la fel de repede ca atunci
când lucram în mediul meu, însă după câteva minute a ajuns
aproape la punctul culminant.
După gurile căscate din încăpere, mi-am dat seama că
nimeni dintre cei prezenți nu mai văzuse, până atunci, ceva
atât de puternic.
Apoi, în mod brusc si deloc caracteristic, activitatea în –
cepu să scadă. Vocea se opri și mișcarea scăzu considerabil.
Niciodată nu mai văzusem asta. în sfârșit, mi-am ridi –
cat capul și m-am întors către ceilalți, gata să explic cât de
neobișnuit era acest lucru.
Atunci am văzut: grupul se decisese să „contribuie ”.
Stăteau acolo, cu palmele întoarse în sus, pe ascuns, îndrep –
tate către persoana de pe masă. Nu toți – doar câțiva.

144 145

Eric Pearl RECONECTAREA

Mai târziu, în cadrul discuțiilor, motivul pe care l-au
invocat participanții a fost că ei cred că „energia de grup ar
întări efectul”. Deși părea logic, n-a funcționat așa. Dar de ce?
De ce mai multă energie nu însemna mai mult ajutor?
Răspunsul mi-a venit clar: Energia de grup – mai ales a
unui grup care încă nu transportă noile frecvente – alterează
sau diluează cumva specificitatea frecventelor care realizează
efectiv vindecarea. Energiile pe care le „introducem” noi
acum, nu sunt acelea pe care le foloseau ceilalți. Aceste noi
energii funcționează la frecvențe vibraționale unice, iar ames –
tecarea cu multe alte frecvențe nu le face bine. Dacă pui bă –
nuți în pușculiță, vei avea mai muți bani, însă dacă pui apă
într-o supă sau într-o cafea perfect echilibrată, o vei dilua – si
probabil nu într-un mod pe care ți l-ai dori.
Asta a fost o lecție importantă – și la mai multe niveluri.
Deși, ca grup, poate că am scăpat ocazia de a împărtăși și de
a învăța ceva nou, experiența ne-a permis să recunoaștem că
aceste frecvențe au ceva specific, ceva ce le diferențiază de
altele la care am avut acces până acum pe planetă.
De asemenea, în lucrul meu cu mulți dintre acești vin –
decători, după aceea am descoperit că, atunci când grupul
era antrenat cu aceste noi energii, experiența de grup căpăta
o dimensiune cu totul nouă… sau, poate ar trebui să spun, di-
mensiuni cu totul noi.
Marea transformare
Cum se face că, brusc, există „noi ” frecvențe pe pla-
netă? Sau, ca să spunem mai bine, cum pot să existe frecvențe
care sunt noi pentru planetă, dacă frecvențele în sine sunt o
parte din universul acesta, aflat în permanentă evoluție?
După cum văd eu lucrurile, apariția bruscă a acestor
frecvențe pe Pământ pare să aibă legătură cu modul în care
se schimbă timpul. Dacă ați fost atenți, probabil că ați remar –
cat că timpul pare să se miște mai repede.Nu în felul în care ar spune bunicii noștri, „Pe măsură
ce îmbătrânești, verile par să vină din ce în ce mai repede ”.
Asta e altceva. Nu numai că timpul se mișcă mai repede, dar
si facem mult mai multe în ceea ce pare a fi același interval.
Poate sună ca o contradicție – dacă timpul s-ar mișca
mai repede, ar fi de așteptat să avem mai puțin timp să facem
tot felul de lucruri, nu? Ei bine, de fapt, este adevărat con –
trariul. Este ca și cum fiecare unitate de timp și-ar fi încetinit,
efectiv, viteza, pentru ca noi să putem face mai multe pe du-
rata ei – dar, în general, timpul pare să se miște mai rapid.
Asta ne amintește de natura contradictorie a fizicii
cuantice și a relativității. Nu pot să fie adevărate amândouă,
dar la un anumit nivel chiar sunt.
Timp, energie, masă… toate sunt interconectate. Asta
înseamnă relativitatea. Dacă ceva se mișcă mai repede, masa
acelui ceva crește, iar cadrul temporal se încetinește.
Ca urmare, dacă timpul își mărește viteza, atunci frec –
vențele care stau la baza tuturor dimensiunilor universului
nostru trebuie că se transformă și ele. Ca dovadă, luați
aminte la toate schimbările care s-au petrecut în ultimele
două decenii ale secolului 20. Acum cincisprezece ani, poate
că nu v-ar fi interesat să citiți această carte. Acum șapte ani,
eu nu aș fi scris-o!
Luați oamenii pe care îi cunoașteți bine și de suficient
de mult timp. Ați observat că, dacă începeți să le vorbiți des –
pre chestiuni spirituale și despre concepte cum ar fi „trans –
formarea”, nu numai că sunt mai deschiși și mai receptivi
decât v-ați fi așteptat, dar mulți dintre ei vor recunoaște că se
gândesc la aceste lucruri de ceva vreme, în tăcerea propriei
lor minți? Metafizicieni de sertar.
Și totuși, acum câțiva ani, unii dintre acești oameni
v-ar fi privit mai mult decât ciudat dacă ați fi adus în discuție
astfel de subiecte, în plus,, să ne uităm la instituția medicală.

146 147

Eric Pearl RECONECTAREA

Acum douăzeci de ani, nu aș fi reușit nici să trec de
intrarea principală a unui spital – nici măcar ca și doctor de
chiropractică.
Acum sunt invitat sa vorbesc și să predau la spitale si
la universități – nu ca și chiropractician, ci ca și vindecător.
Această transformare este evidentă chiar și în industria
spectacolului. Cu toate păcatele pe care le are, Hollywood-ul
este un barometru excelent al culturii noastre.
Succesul lui depinde de capacitatea de a determina care
sunt interesele oamenilor și ce anume vor aceștia să vadă pe
ecrane – și asta ne și dă. în ultimii douăzeci de ani, în filme
s-a pus un accent clar pe chestiuni spirituale: filme despre în –
geri, viață după moarte, transformări de paradigme, dimen –
siuni paralele, capacități paranormale…
Și, da, vindecători. Și nu numai atât, dar nici televizorul
nu mai poți să îl aprinzi fără să vezi ceva de genul acesta.
Efectele acestei transformări devin clare și la alte nive –
luri. Probabil că ați observat că mulți oameni, conștient sau
nu, aleg, în aceste vremuri, să părăsească planeta prin boli de
gen SIDA, cancer și diverse alte moduri de a ieși.
Alții, cum sunteți și voi, ați ales să rămâneți și să spri –
jiniți tranziția la noile vibrații superioare. Tranziția aceasta
are multe nume. „Transformarea” și „Transformarea Ere –
lor” sunt doi termeni pe care îi folosește Gregg Braden.
Tranziția a fost prezisă de mayași, de incași, de indie –
nii Hopi, de Nostradamus, de Edgar Cayce și de Kabbala
(atât cea creștină, cât și cea iudaică), în cartea Pășind între
lumi, Braden definește această trecerre ca fiind
o epocă în istoria Pământului și o experiență a conștiinței umane,
deopotrivă. Definită de convergența tendințelor descres cătoare ale
magnetismului planetar și a celor crescătoare ale frec venței planetare la un
anumit punct în timp, Trecerea de la o Eră la alta – sau, simplu, Trecerea –
reprezintă o ocazie rară de remode- lare colectivă a tiparelor de exprimare a
conștiinței umane. Trecerea este termenul folosit pentru a descrie
procesul de accelerare aPământului, în decursul unei schimbări evolutive, în cadrul căruia specia
umană este conectată, la alegerea ei, de câmpurile electro magnetice ale
Pământului, acomodându-se printr-un proces de modificare celulară.
Acum, eu nu spun că toate „prezicerile ” trebuie luate
neapărat ca atare.
Nu sunt genul care crede tot ce aude – și vă sugerez să
vă păstrați și voi un grad de scepticism sănătos și obiectiv.
Multe scrieri pot fi răsucite și interpretate, astfel încât să spu –
nă ceea ce are planificat de spus cel care face interpretarea.
Însă atunci când atât de multe dintre aceste surse recu –
noscute par a spune aceleași lucruri si a stabili același cadru
temporal pentru această Trecere, poate că cea mai bună so –
luție nu e să-ti îngropi capul în nisip, ca struțul.
Previziunile de amploarea asta nu apar așa, din senin.
Atâtea similitudini nu fac decât să sprijine conceptul
foarte plauzibil al unei Inteligențe Universale, al unui corp
de cunoaștere, la care unii oameni – cei care își permit să fie
suficient de deschiși – se pot conecta cu ușurință. Edgar
Cayce, Nostradamus și alții ne-au adus aceste informații.
Acum, Trecerea este aici. Aproape că trebuie să faci eforturi
ca să nu o observi.
Mă bucur că nu am citit și nu am auzit despre această
Transformare înainte de a o remarca pe mine însumi.
Dacă s-ar fi întâmplat așa, niciodată n-as fi putut să fiu
sigur că nu îmi imaginez lucrurile, pur și simplu ca o reacție
de așteptare. Faptul că am recunoscut-o pe mine însumi
-așa cum ați făcut sau faceți cei mai mulți dintre voi – și că
abia mai târziu am descoperit-o în scrierile înțelepților mi-a
servit ca verificare și mi-a validat autenticitatea a ceea ce
descoperim noi acum, a ceea ce recunoaștem noi acum.
A fost confirmarea de care aveam nevoie, ca să pot să
îi accept realitatea și să merg mai departe.

148 149

Eric Pearl RECONECTAREA

CAPITOLUL
DOISPREZECE
Ca să dai, trebuie să primești
„Si M oise ii spuse lui Izrael: „N u doar cu tine fac
eu această înțelegere… ci cu aceia care stau printre noi astăzi,
Înaintea D om nului nostru, Dum nezeu, si cu aceia
care nu sunt astăzi aici, printre noi ”
Vechiul Testament
Se dovedi că, pentru a găsi mai multe răspunsuri, tre –
buia să fac o introspecție, încă de la începutul relației mele cu
energiile vindecătoare, m-au preocupat două lucruri: unul,
că nu puteam să prevăd ce reacție va avea cineva – și deci nu
puteam să fac nimănui nici un fel de promisiuni; al doilea, că
aveam căderi și vârfuri de energie, care durau de la câteva
ore până la câteva săptămâni, timp în care mă simțeam destul
de pierdut și de confuz.
Oamenii spuneau: „O, astăzi ești cu moralul scăzut, așa
că vindecările nu vin”
Si eu explicam, „Nu, vindecările nu vin și de aceea am
eu moralul scăzut”
Dar se părea că oamenii nu voiau să înțeleagă asta.
Sunt sigur că nu cadra cu cine știe ce aforism New Age
sau ca altceva… oricum, mă bucur că nu știu care e aforismul
ăla. în orice caz, un lucru știam: că mă simțeam minunat
atunci când aveau loc vindecările, dar atunci când intrau într-
o perioadă de scădere, mă simțeam abandonat și mă între-ham dacă aveau să mai revină vreodată. Nimeni nu avea nici
un răspuns pentru mine – nici un răspuns care să reprezinte
adevărul. Așa că mă gândeam din nou la cele șase fraze pe
care le primisem prin channeling.
Știam că răspunsurile erau pe undeva pe ac olo.
În momente de felul acesta, cel mai adesea mă liniștea
prima frază: Suntem aici ca să-ți spunem să continui ceea ce
faci. Așa că am continuat. Știam că fac ceea ce trebuie, deși nu
era atât de ușor pe cât suna. Vedeți voi, una era când funcțio –
na, dar – pentru că lucrurile erau contrare oricărui concept de
realitate pe care l-am avut vreodată, era cu totul altceva când
nu mergea. Nimeni nu poate pune la îndoială înțelepciunea
căii pe care te afli mai puternic decât o faci tu singur. Am de –
venit si mai deprimat – dar am continuat.
Într-un târziu, vindecările începeau din nou să capete
forță, însă aceste fluctuații ale energiei pe care o canalizam
chiar mă deranjau. Cu toții suntem ființe complexe și forma –
te, întrucâtva – cel puțin la suprafață – din aspecte și tră –
sături aparent contradictorii, așa că ar trebui să vă fi lămurit
până acum că nu este genul meu să stau și să mă uit cum lu –
crurile își urmează calea. Eram – și încă mai sunt, în multe
feluri – un om care ia frâiele în mâini. Cu alte cuvinte, nu
eram genul: „ce-o fi, o fi ”.
Așa că, vă imaginați ce surprins am fost când, în sfâr –
șit, mi-am dat seama că, pentru ca să se producă vindecările,
trebuia să mă dau la o parte și să încetez să mai dau ins –
trucțiuni. Trebuia să mă dau la o parte și să las o Putere Su –
perioară să îndrume lucrurile.
Cine spune asta?, am gândit.
Nu se poate să o spun eu.
Dar așa era. Nu numai că energia știa unde să meargă
si ce să facă, fără cele mai mici instrucțiuni de la mine, dar cu
cât îmi eliminam mai mult propria atenție, cu atât mai puter –
nică era reacția.

Primește, nu trimite.

150 151

Eric Pearl RECONECTAREA

Cine a spus as ta? am întrebat, cercetând cotloanele as –
cunse ale creierului meu, ca și cum aș fi putut să văd ceva
acolo. Nu sunt persoana potrivită pentru genul ăsta de sfa –
turi. Egoul meu încă se mai refăcea, după șocul cu „Dă-te
la o parte din drum si lasă o Putere Superioară să
îndrume.”
Nu înțelegeam nimic din toate astea. Cum să transmit
cuiva o vindecare dacă nu o „trimit”persoanei respective?
m-am întrebat.
Primește, nu trimite.
Te-am auzit de prima dată; acum răspunde-mi la în –
trebare, am replicat.
Tăcere.
(Tăcerea chiar mă enervează uneori.)
Dar, după cum am ajuns să-mi dau seama, Primește,
nu trimite era chiar regula, în toată deplinătatea ei. La mo –
mentul acela, am îmbrățișat cu adevărat conceptul căruia îi
fusesem dedicat tot timpul, deși nu îl înțelesesem pe deplin:
nu eu sunt vindecătorul; numai Dumnezeu este vindecătorul
– și dintr-un motiv oarecare, fie că sunt un catalizator, fie că
sunt un recipient, un amplificator sau un intensificator – ale –
geți ce cuvânt vreți, sunt invitat să iau un loc în formulă.
Primește, nu trimite.
De unde știu că e adevărat? E simplu: am testat-o.
Dacă încercam să forțez lucrurile, dacă încercam să
preiau conducerea și să fac energia să facă asta sau asta, ea
nu mai funcționa. Dar dacă mă dădeam la o parte, dacă mă
scoteam din prim plan și lăsam energia să preia controlul,
vindecările reveneau.
Nici măcar nu sunt singurul care a testat asta. La Uni –
versitatea din Arizona, sub îndrumarea dr. Gary Schwartz,
cercetările erau în toi. Făceam o serie de experimente menite
să arunce lumină asupra naturii și domeniului acestei lucrări.
Unul dintre aceste experimente presupunea măsurarea
nivelului de radiații gama într-o încăpere închisă, unde lu –
cram cu energia reconectivă.Câțiva dintre cercetători si alți participanți fuseseră la
seminarul meu din săptămâna aceea.
Când le-am spus: „Rețineți, voi nu trimiteți, ci primiți'',
ei n-au înțeles ce voiam să spun.
„Și cum să duci o vindecare de aici, acolo, dacă nu o
trimiți?”, au întrebat.
Le-am răspuns științific: „Nu știu ”
De obicei, nivelul radiației gama crește, odată cu creș –
terea numărului de oameni și cu intensificarea activității într-
un spațiu închis. Cercetătorii încercau să vadă dacă exista o
diferență măsurabilă în nivelul radiației gama din încăpere
atunci când lucram cu frecvențele reconective, față de nivelul
de radiație existent în mod obișnuit.
Mai târziu, cercetătorii au analizat datele și mi-au dat
un telefon. „Ei bine, n-o să crezi”, mi-au spus ei.
„Detectoarele de radiație gama a înregistrat o scădere
considerabilă a nivelului de radiații în prezența energiei re –
conective.
Ei au înțeles din asta – și e o ipoteză – că, atunci când
oamenii folosesc energia reconectivă, de fapt, se absoarbe
ceva. Oamenii primesc energie, nu o trimit,
Adevărata natură a vindecării
Când se gândesc la „vindecare ”, cei mai mulți oameni
se concentrează pe noțiunea unei persoane care suferă de o
afecțiune, sau are o rană – și care „se face bine7'.
Dar ce înseamnă „a se face bine ”? Bine, față de ce? Bine
față de cum erau la un moment în trecutul lor?
Bine în comparație cu alții?
„A se face bine” este o definiție mult prea limitată a
vindecării. Faptul că gândim în acest fel ne deposedează de
dreptul nostru din naștere, acela de a fi în comuniune directă
cu Dumnezeu/Iubirea/Universul – de a fi, prin urmare, fi –
ințe care se susțin singure și se vindecă singure.

152

153

Eric Pearl RECONECTAREA

După cum înclinăm să credem deseori, vindecarea
poate însemna și reabilitarea simptomelor, a bolilor, a infir –
mităților si a altor aspecte observabile, care împiedică o
funcționare deplină. Vindecarea înseamnă și restaurarea in –
tegrității spirituale a unei persoane, în esență, vindecarea
este așa: eliberarea sau îndepărtarea unui blocaj sau a unei
interferențe care ne-a ținut separați de perfecțiunea Uni –
versului, Dar vindecarea se referă la evoluția noastră și in –
clude si restructurarea evolutivă a ADNului nostru și re-
conectarea noastră cu universul, la un alt nivel.
De ce „RE-conectare ”?
Cu toții venim în această existență cu anumite limitări.
După cum o dovedește istoria, omenirea, ca întreg, a fost de –
conectată cu mult timp înainte de la liniile de energie care ne
acordează cu propriile noastre corpuri, cu câmpurile ener –
getice ale celor din jurul nostru, cu liniile planetei și – de aici
– cu grila energetică a întregului univers.
Cum s-a petrecut această separare? Poate că povestea
conspirației Pleiadienilor este adevărată. Poate că nu.
Asta nu pot să spun cu siguranță; dar ce pot să spun
este că, poate, nu am fost întotdeauna așa, în viață.
Fiecare cultură din istorie – de la civilizațiile pre-biblice
și până la grecii antici (pe care îi onorăm ca fondatori ai civi –
lizației occidentale) – povestește despre o lume străveche,
mai perfectă. O lume fără războaie, fără boli, fără durere.
Shangri-La, Atlantis.
Apoi a venit un soi de Cădere – o decuplare de la for –
țele care ne-au pus laolaltă în iubire si în fericire,
O separare, Unii atribuie această întâmplare Grădinii
Paradisului. Alte culturi o atribuie unor vremuri încă și mai
îndepărtate. Cu mici variațiuni, însă, această poveste este
universală – încuiată în inconștientul colectiv al rasei umane,
imprimată în genele noastre.Fenomenul Reconectării ne transportă, într-o măsură
diferită, înapoi în amintirile noastre interioare, la această
epocă de aur – și ne leagă cu sentimentul nostru inițial, de
conexiune profundă cu tot ce este viață.
Ne întoarcem și – în aceeași măsură – înaintăm către
ceva nou. Vindecarea vine din această integritate.
Adevărata vindecare. Vindecarea ce aduce evoluție.
În ciuda a tot ce se spune despre „întoarcere”, ade –
vărul este că nivelul de vindecare despre care vorbim aici nu
ne-a fost accesibil tot timpul.
La un moment dat, specia noastră era conectată mai
deplin, era „întreagă”, așa că frecvențele specifice reconec-
tării nu erau necesare.
Ne-a fost accesibil altceva, însă; capacitatea de a înălța
conștiința colectivă la nivelul la care putem accepta și putem
găzdui frecvențe de genul acesta.
Nivelul acesta a fost atins, în sfârșit, iar universul a ho –
tărât că acum este momentul ca ele să fie prezentate.
Cu toții avem capacitatea de a transporta această nouă
frecvență de vindecare. Nu este un dar pentru câțiva aleși
-guru sau „sfinți” (în accepțiunea generală),
Este un dar al acestui timp; inteligența și înțelepciunea
de care avem nevoie ca să ne îndrume este deja aici.
Ca rasă, pătrundem la un nivel de frecvență la care
neadevărurile nu își vor mai putea antrena vibrațiile și – fiind
prea dense – pur și simplu se vor destrăma; separările vor fi
vindecate, iar superstițiile vor dispărea.
Pornim în acest proces incitant de a păși în propria
noastră frică, de a recunoaște cum – de multe ori – ea vine de –
ghizată sub forma unor ritualuri de iubire și frumusețe.
Deși, dintr-un motiv oarecare, universul a ales să mă
„însămânțeze” cu această energie ca să încep procesul de
ridicare a frecvenței, se pare că, pe zi ce trece, din ce în ce mai
mulți oameni își găsesc locul, ca participanți la acest feno –
men. Prin această lucrare, noi ne ridicăm nivelul general de

154 155

Eric Pearl RECONECTAREA

conștiință, Lăsându-ne în urmă superstițiile și credințele de –
modate – evoluând ~ ne pregătim să ne asumăm următoarea
mantie de putere și responsabilitate,
Masa critică
Va veni o vreme – în viitorul nu așa de îndepărtat
-când nu va mai trebui să faceți o călătorie special ca să mă
vedeți pe mine sau pe altcineva, pentru a vă „acorda” la
această nouă bandă de frecvențe,
În curând, veți sta la teatru, în aeroport sau în autobuz
și, pur și simplu, veți prelua această rezonanță de la persoana
care stă lângă voi, Ba, mai mult, ea va fi transmisă genetic,
generațiilor viitoare,
Am văzut începuturile acestui fenomen la seminariile
pe care le fac – adesea, persoanele care participă sunt acor –
date la niveluri din ce în ce mai înalte de performanță. Pe
măsură ce eu progresez, frecvența este transmisă partici –
panților la seminarul următor la acest nivel nou, superior,
Cum se pare că suntem cu toții legați la același tub de
comunicații, aceia dintre voi care au fost la seminariile ante –
rioare veți descoperi că și voi faceți aceste salturi, în mod au –
tomat, Fenomenul este confirmat de studiile omului de știin –
ță englez Rupert Sheldrake, principalul susținător al concep –
tului de „masă critică”,
Într-un experiment clasic, s-au folosit două grupuri se –
parate de șoareci. Pe durata a șase generații, un grup a fost
plasat în mod regulat într-un labirint complicat, Celălalt
grup a font închis într-o cușcă alăturată si testat din când în
când, Rezultatele experimentului au fost semnificative: la
grupul testat, noua generație începea întotdeauna la nivelul
de performanță pe care îl atinseseră predecesorii lor,
Încă și mai remarcabil – când au fost aduși în labirint
șoarecii din grupul martor, ei au început de la nivelul de per –
formanță al șoarecilor din grupul de test paralel.Fenomenul mai este denumit și „teoria guru-ului ” sau,
mai obișnuit, „teoria celei de a o suta maimuță”.
Cumva, Reconectarea ne pregătește să facem această
tranziție la transformarea care are loc chiar acum.
Fără să trebuiască să așteptăm după procesul lent si ar –
bitrar al mutației de-a lungul mai multor generații si al se –
lecției naturale, ne continuăm calea în evoluție, către res –
tructurarea inevitabilă a ADNului nostru.
În prezent, facem primii pași către această Reco-
nectare. Noi suntem avangarda care duce acest nou val de
vindecare, în linia întâi a ceea ce se va dovedi a fi stadiul
următor de evoluție a omenirii.

156 157

Eric Pearl RECONECTAREA

CAPITOLUL
TREISPREZECE
Dă-te la o parte
„Cu cât punem mai mult accent pe perfecțiune,
cu atât ea se îndepărtează mai mult. ”
Să ne stăpânim problemele vieții,
de Haridas Chaudhur
Rolul vindecătorului
De dragul conveniențelor, uneori vorbesc despre mine
folosind termenul de „vindecător”, dar adevărul este că nu
sunt vindecător. Eu nu vindec pe nimeni. Și nici voi nu o veți
face. Dacă sunteți vindecător – sau dacă doriți să deveniți
vindecător, sarcina pe care o aveți este să ascultați, apoi să vă
deschideți, pentru a primi energia care vă permite să fiți
catalizatorul vindecării pacientului.
Vindecarea este o chestiune care se decide între pacient
și univers. (Tot de dragul conveniențelor, dar si din pură
obișnuință, fie voi folosi cuvântul pacient ca să denumesc
persoana care vine la voi pentru vindecare, fie o voi numi
persoana pe care o aveți pe masă – adică, pe masa de masaj,
deși puteți lucra cu oamenii și pe canapea sau pe pat, sau în
orice alt loc.
Atunci când folosesc termenul pacient mi vă confer ti-
tlul de doctor- și nici nu v-ar ajuta dacă aș face-o; pur si sim –
plu, este cuvântul care îmi vine cel mai ușor.
Dacă vreți să percepeți aceste persoane ca fiind cliențiivoștri, sau dacă preferați alt cuvânt, înlocuiți termenul meu
cu acela din mintea voastră. Iar dacă găsiți vreun termen mai
bun, spuneți-mi-l și mie!)
„ Ascultarea” despre care vorbesc este o stare de recep –
tivitate a ființei. Când ascultați un sunet, timpanele primesc
vibrațiile unei anumite frecvențe: unde sonore. Când ascul –
tați mai intens, încercați să vă optimizați receptivitatea.
Poate chiar vă faceți mâinile pâlnie la ureche, ca să măriți
zona receptivă. Când „ascultați” ca vindecător, plasați genul
acesta de atenție receptivă pe mâini sau pe partea corpului
vostru care acționează ca punct de concentrare a energiilor.
In această stare de receptivitate, miracolul comunicării
atinge un nivel cu totul nou.
Ca „vindecători”, devenim o verigă în lanțul reco-
nectării. Energia vindecătoare vine de la Sursă – ea curge în
noi și prin noi, emanând de la noi și înspre noi. Această ener –
gie este ca o lumină care trece printr-o prismă. Noi suntem
prisma. Ne alăturăm pacientului și universului, pentru a ge –
nera un câmp reciproc format din iubire – în cel mai exaltat
sens al acestui cuvânt – și o stare de unitate. Universul re –
cunoaște nevoile pacientului și apoi furnizează circum –
stanțele care permit o reacție corespunzătoare la acele nevoi.
Cum se întâmplă asta, mai exact? Nu prea știe nimeni.
Dacă m-ar obliga cineva, aș teoretiza că frecvențele
vibrationale ale pacientului interacționează cumva cu vibra –
țiile care vin din univers prin implicarea noastră și reac –
ționează la ele. Când vibrațiile se schimbă, la fel se întâmplă
și cu toate particulele și structurile „superioare” pe care le
definesc aceste vibrații. Vibrația inferioară se antrenează cu
cea superioară? Poate. Mai probabil însă, atunci când aceste
frecvențe (a pacientului, a voastră și a universului) interac –
ționează, undele se pot combina în așa fel, încât să creeze o
frecvență cu totul nouă.
Cu alte cuvinte, trei frecvențe se pot antrena pentru a
forma una nouă, care nu era prezentă în grupul inițial – ceva
158

Eric Pearl RECONECTAREA

care se creează din întâlnirea acestor frecvențe, ca și cum și-ar
aranja propria reacție enzimatică sau catalitică.
Asta mi se pare o explicație rezonabilă, în fizica cuan –
tică, dacă modifici comportamentul unei particule, o altă par –
ticulă, dintr-un alt loc, va reacționa instantaneu, indiferent
dacă se află la o depărtare de câțiva centimetri – sau cu câte –
va universuri mai încolo. Cum de este posibil acest lucru?
Oare pentru că particula se află în două locuri diferite – în do –
uă dimensiuni, poate? – în același timp, sau pentru că cele do –
uă particule se află într-o formă instantanee de comunicare?
Adevărul e că… nu știu care e adevărul. Nu știu dacă asta e
adevărat. Nu știe nimeni, oricum – indiferent ce ar spune.
Nu știu nici de ce suntem noi onorați să participăm ia
ecuația totală. Mi se pare cam greu de crezut că Dumnezeu
are nevoie de noi, sau că îi trebuim noi ca să poată să facă
vindecări. Poate că nu am imaginație, dar pur și simplu nu
mi-L imaginez pe Dumnezeu, în Infinita Sa înțelepciune,
stând călare pe un nor și spunând: „Hei, chiar mi-ar plăcea
ca Martha să se vindece… pe unde umblă dr. Pearl ăsta,
acum când am nevoie de el?”
Așa că – de ce suntem implicați noi? Iarăși – nu știu si-
gur, dar am sentimentul că rolul nostru are a face cu ceva ce
trebuie noi sa luăm de la univers. Cu alte cuvinte, e mai mult
pentru noi, decât pentru cealaltă persoană. Poate că noi fa –
cem parte din ecuațiile de vindecare ale celorlalți indivizi,
dar hai să ne amintim că, la rândul lor, și ei devin o parte din
ecuația vindecării noastre. Pentru ca vindecarea să aibă loc,
cu toții au un rol în experiența de vindecare.
Wo și valiza
Lee Carrol, autorul cărților de la Kryon și co-autor al
volumului Copiii Indigo* este un povestitor măiastru.
* publicată de Editura FOR YOU. n. t.Dacă nu ați citit nici o carte de a lui până acum, vă re –
comand să o faceți. Cu permisiunea lui, mă voi referi la câte –
va fragmente dintr-o poveste din Cartea Kryon VIII: Trecerea
liniei de demarcare. Titlul poveștii este „Parabola lui Wo și a
valizei”. Interpretarea poveștii îmi aparține, în parabolă, per –
sonajul principal, Wo, nu este definit ca bărbat sau femeie.
Pentru a face comunicarea mai ușoară, pronumele folosit este
„el”, deși Wo, după cum spune Lee, este, de fapt, un „bărbat-
femeie”1. Wo ne reprezintă pe mulți dintre noi – aceia care
simțim că suntem pregătiți să pătrundem în această nouă
Transformare. Și deși se consideră un Lucrător întru Lumină,
Wo se dovedește a fi un călător cu multe bagaje.
După cum spun la seminarii, scopul de a participa la
ele nu este acela de a asimila o serie de „lucruri” noi, pe care
să le duceți acasă și să le puneți peste o serie de alte „lucruri”
vechi, înghesuite deja în fundul dulapului. Știți despre ce
vorbesc – sacii care se îngrămădesc în dulap și din cauza că –
rora paltonul, rochia sau costumul nu poate atârna până jos,
din cauza cărora orice haină mai lungă decât o cămașă se și –
fonează la poale – sau sacii în care nu v-ați băgat nasul de ani
de zile, dar la care „o să ajungeți, odată și odată”.
Ca să deveniți vindecător, veți lăsa tot ce nu vă e nece –
sar – „lucrurile” care v-au folosit sau nu, de-a lungul timpu –
lui, dar care, cu siguranță, nu vă mai folosesc acum – decât ca
să vă întărească starea de atașament. Atașamentul înseamnă
nevoie, iar nevoia înseamnă frică. Cum vi se pare „cuta” asta,
pe pantalonul vechiului costum pe care îl purtăm?
În parabolă, ne alăturăm lui Wo, care este pe cale să se
întâlnească cu îngerul Bagajelor; îngerul a venit să vadă ce a
ales Wo să ia cu el, în călătoria sa către noua energie, în pri –
ma valiză a lui Wo, îngerul găsește îmbrăcăminte.
1 în Ib. engleză: man – bărbat, woman – femeie; analogia e clară:
wo-man – bărbatul-femeie (n.t.)

160 161

Eric Pearl RECONECTAREA

O grămadă de îmbrăcăminte.
Sunt acolo haine pentru orice vreme, dar ele nu sunt
aranjate într-un anume fel și nici unul dintre articole nu se
asortează cu celelalte. Se pare că Wo a împachetat, pur și
simplu, ce i-a venit la mână, pregătindu-se pentru orice ar
putea să-l aștepte.
Cu alte cuvinte, Wo nu și-a dat seama că, în interiorul
lui, deja are deplinătatea pe care caută să o obțină de la lu –
crurile din afara lui. Și-a adunat o amestecătură din toate
obiectele ce se pot imagina. Obiectele astea includ toate in –
strumentele, ritualurile și teoriile despre vindecare imagin –
abile, pe care a putut să pună mâna. Fiecare obiect pe care l-
a pus în bagaj îi întărește conștiința că el, în sine, nu este su –
ficient. Cu fiecare obiect pe care l-a luat, Wo și-a cedat câte o
părticică din puterea pe care o avea, impregnând-o, la nivel
conceptual – și în mod inconștient – în aceste articole.
Bagajul este o analogie atât de perfectă, căci el poate
lua atâtea forme – asortat sau neasortat, simplu sau cu mo –
nogramă, Louis Vuitton sau American Tourister; într-o for –
mă sau alta și în cantități variabile – cu toții avem bagaje, în
alte forme, bagajul ne are pe noi. Așa cum se arată în para –
bolă, „Metafora este onorarea nesiguranței… Binecuvântat
fie Omul care înțelege că nesiguranța lui va fi rezolvată, pe
măsură ce el înaintează pe cale – că pregătirile pe care le-a fă –
cut înainte nu sunt necesare acum… Schimbările se vor ve –
dea și se vor rezolva, pe măsură ce vor apărea.”
Nu pot să mă apuc să tratez toate semnificațiile acestei
parabole, așa că dați-mi voie să pătrund în sensul pe care ea
l-ar putea avea pentru aceia dintre noi care încearcă să mear –
gă pe calea vindecătorului.
Nu mai este nevoie să aruncăm sare în patru colțuri, să
ardem tămâie, sau să invocăm entități protectoare.
Nu mai este nevoie să ne scuturăm mâinile de energie
negativă – căci, de fapt, nu există energie negativă – în boluricu apă sărată, nici să ne dăm cu sticle de alcool sau să purtăm
amulete. Nu este nevoie să ne folosim mintea conștientă si să
încercăm să determinăm ce anume „nu este în regulă” cu un
om, ca să putem ști cum să îl „tratăm”. Acum, ne putem per –
mite, pur și simplu, să fim – să fim cu persoana respectivă și
„să înțelegem că toate dubiile ne vor fi spulberate”.
Lecția noastră este să învățăm să fim. Libertatea de a fi
vă va scoate de sub oprimarea lui a face. Aici se află sămânța
cunoașterii care are capacitatea să vă ducă dincolo de toată
cunoașterea acestei lumi.
Acum să vedem ce se află în următoarea valiză din
parabolă și să vedem cât de mult din cele ce am discutat este
abordat în continuare.
Aceasta este Valiza cu Cărți – valiza cu cărțile spiri –
tuale. Aceste cărți reprezintă învățătura și cunoașterea spiri –
tuală, deși, în mod clar, ele nu împărtășesc cunoaștere. Sunt
cărțile de referință ale lui Wo.
„Teoriile” lui. „Teoriile” noastre. Cărțile pe care le-am
cumpărat si pe care le-am citit (mă rog, măcar am citit „păr –
țile bune” din ele). Cărțile pe care nu le-am citit încă (dar pe
care le vom citi, într-o zi).
Notițele pe care le-am luat, dar pe care le-am lăsat într-
unul din sacii aceia cu „lucruri” din dulap, după seminarii.
Îngerul Bagajelor îi explică lui Wo că nu va avea nevoie
de cărțile pe care și le-a luat cu el. Wo, desigur, nu înțelege; la
cererea îngerului, el îi arată cărțile din colecția lui, pe care le
consideră de cea mai înaltă spiritualitate, îngerul îi spune că
volumele sunt învechite. Wo nu poate să înțeleagă de ce.
„Ți-ai lua cu tine un caiet de însemnări științifice, vechi
de 150 de ani?”, îl întreabă îngerul. „Sau un manual de
științe, vechi de 2000 de ani?”
„Bineînțeles că n-aș lua! ”, exclamă bietul Wo „pentru
că descoperim în permanență lucruri noi, despre cum
funcționează toate.”

162 163

Eric Pearl RECONECTAREA

„Exact” spune îngerul. „Din punct de vedere spiritual,
Pământul se schimbă extrem de mult și într-un fel magnific.
Ceea ce nu puteai să faci ieri, poți să faci astăzi. Paradigma
spirituală de ieri nu este paradigma spirituală de mâine. Ceea
ce ți s-a spus, ca șaman, despre energia spirituală care
funcționa ieri nu va mai funcționa mâine, pentru că energia
se transformă și se rafinează. Tu ești în transformare și tre –
buie să mergi cu valul noii puteri/7
Atunci Wo îl provoacă pe înger cu fraza ce-a fost ieri o
să fie si astăzi și întotdeauna. „Asta nu este o frază care de –
notă că Dumnezeu este același dintotdeauna? Cum să fie
asta, ceva învechit?”
„Este despre Dumnezeu, într-adevăr ”, răspunde înge-
rul. „Dar fraza ne vorbește despre caracteristicile lui Dum –
nezeu, nu despre relația Omului cu Dumnezeu. Toate cărțile
tale sunt seturi de instrucțiuni scrise de Oameni, despre cum
să comunici cu Dumnezeu, cum să fii mai aproape de El și
cum să mergi prin viață cu Dumnezeu. Dumnezeu este
mereu același… Omul este cel care se schimbă, iar cărțile se
referă la relația Omului cu Dumnezeu.
Ca urmare, cartea este învechită ”
Rețineți că asta nu înseamnă că ea nu a fost niciodată
valabilă. O grămadă de lucruri sunt încă valabile în para –
metrii vechi și cumva mai limitați. Numai că acum, odată cu
Transformarea, noi existăm în cadrul unui context mult mai
vast de parametri. Pentru o clipă, dați-mi voie să ilustrez cu
un exemplu concret. La sfârșitul secolului al XlX-lea, astro –
nomii au fost extrem de frustrați, pentru că, indiferent cum
calculau, orbita planetei Mercur nu se potrivea cu previziu –
nile matematice. Aceste previziuni care reieșeau din legile
mișcării și ale gravitației, proiectate de domnul Isaac Newton
în urmă cu câteva secole, funcționaseră cu o precizie incredi –
bilă pentru orbita oricărei alte planete (și, de fapt, a oricărui
obiect în mișcare) – așa că, de ce Mercur nu se încadra deloc?După cum s-a dovedit, răspunsul a fost că legile și ecu –
ațiile lui Newton erau doar o descriere parțială a mișcării și a
gravitației. Ele funcționau perfect în cele mai multe situații
-dar când obiectele se mișcau foarte aproape de un obiect
masiv, cum este soarele, ceva se schimba. A fost nevoie de
Albert Hinstein, ca să ne dăm seama care era schimbarea:
Relativitatea. Gravitația, deși considerată a fi una dintre
cele patru forte de bază ale universului, nu este o „forță” ca
electromagnetismul; ea este o deformare a spațiului-timp,
cauzată de prezența unui corp. Cu cât corpul este mai masiv,
cu atât deformarea relativă este mai mare (cu atât mai este
„puternică” gravitația), întâmplător, Mercur se află într-o
regiune în care încovoierea spațiului-timp este destul de
observabilă, așa că orbita micii planete nu corespunde
previziunilor care func ționează pentru corpurile mai
îndepărtate.
Înseamnă asta, oare, că fizica newtoniană este înve –
chită? Deloc; traiectoriile navelor spațiale încă se mai calcu –
lează cu ajutorul acestei matematici „străvechi”, deoarece ea
este simplă – comparativ vorbind – și funcționează perfect
în cadrul parametrilor potriviți. Dar dacă pășim într-o pa –
radigmă mai largă, matematica newtoniană devine la fel de
inutilă ca si o hartă a Parisului, folosită în Los Angeles.
Tot așa, în domeniul vindecării, multe dintre tehnicile
care au trecut testul timpului funcționează și acum, la fel de
bine ca totdeauna – doar că acum avem mai mult și suntem
mai mult, așa că vechile tehnici nu mai sunt suficiente.
Pe cât de bune au fost odată, ele nu mai sunt potrivite
în cadrul noului set de parametri – la fel cum niște lanterne
n r fi nepotrivite ca faruri la o mașină, deși ele funcționau per –
fect pentru căruțe.
Slăbiciunile cărora le sunt pradă aceste tehnici – care
necesită îndepărtarea bijuteriilor, a obiectelor din piele, care
au nevoie de credință din partea primitorului, de ritualuri de
protecție pentru ambele părți implicate – nu sunt prezente în
noile frecvente.

164 165

Eric Pearl RECONECTAREA

Să ne amintim și de ce mulți dintre noi, cei care am
practicat tehnici de vindecare, ne-am apucat de ele de la bun
început: nu pentru a deveni adepți fanatici ai tehnicii în sine,
ci pentru a deveni vindecători. Tehnica era, pur și simplu,
una din etapele precoce ale acestui proces.
Imaginați-vă, pentru o clipă, că vă aflați la baza unei
scări mărețe, cu trepte multe. Unul dintre obiectivele voastre
– acela de a deveni vindecător – vă așteaptă în vârful acestei
scări. Primul vostru pas este să învățați o tehnică.
Vă aruncați în tehnica asta, o stăpâniți, deveniți chiar
profesor și îi învățați pe alții. Acum dețineți acest prim pas.
Este în regulă să-l iubiți, dar fiți atenți, să nu vă îndrăgostiți
de el. Pentru că, dacă faceți asta, vă veți așeza, veți trage lân –
gă voi o pătură și o pernă și vă veți muta acolo, făcând din
acest pas centrul restului vieții voastre. Ce înseamnă asta
pentru restul călătoriei voastre, în sus, pe scară? Călătoria se
oprește. Acum este momentul să vă binecuvântați primii
pași… și să vă continuați urcarea.
Să discutăm și ultima „valiză ” din parabolă: Valiza cu
Vitamine.
„Ce e în valiza asta, ceva ce zornăie când o ridic? ”, în-
treabă îngerul.
„Dragul meu înger al Bagajelor ”, spune Wo, „astea
sunt vitaminele și plantele mele. Am nevoie de ele, ca să-mi
păstrez sănătatea și echilibrul… Știi că sunt sensibil la anu –
mite substanțe și la anumite mâncăruri. Așa că am nevoie de
plantele și de vitaminele astea, ca să mă susțină și să-mi dea
tărie în timpul călătoriei”
Wo se teme că îngerul nu îl va lăsa să ia cu el aceste su –
plimente. îngerul spune: „Nu, Wo, nu le voi arunca. Dar le
vei arunca tu, până la urmă.” îi explică lui Wo că se află în
tranziție – atât la nivel fizic, cât și în alte sensuri. „Pe măsură
ce pășești pe cale și îți realizezi potențialul”, explică îngerul,
„vei înțelege, încet-încet, că ADNul tău se modifică. Sistemultău imunitar se modifică și se întărește… Celulele tale vor pri –
mi mesaje și seturi de instrucțiuni – iar tu vei ști cu siguranță
că aceste suplimente, deși îți sunt de preț acum, vor cădea de
la sine, pe măsură ce îți vei căpăta bunăstarea… Iluminarea
nu te va face mai sensibil, ci îți va întări sistemul în așa fel,
încât nimic nu va mai putea să treacă prin lumina pe care o
porți, încet-încet, vei putea să te lepezi de orice dependență
aparentă de substanțele chimice cu care călătorești.”
Câte lucruri nu cărăm după noi – lucruri care zornăie,
curg și miros? (Nu râdeți. Deschideți unele dintre valizele și
gentile voastre și inspirați profund.) Dați-vă seama că orga –
nismul vostru are capacitatea să creeze țesut celular speciali –
zat dintr-un baton de Mars. Bineînțeles, nu susțin ridicarea
batoanelor de Mars la rangul de hrană și sunt pe deplin con –
știent de epuizarea solului, de tratamentele chimice și de
toate celelalte lucruri care ne afectează hrana.
La fel, dacă unii dintre voi și-ar lua halate albe și ar ori –
enta niște reflectoare să le bată pe spate, ar putea fi confun –
dați cu ușurință cu o farmacie ambulantă. Dați-vă seama că
cea mai mare parte din ceea ce luați (nu vorbesc aici de me –
dicamentele pe rețetă sau de cele recomandate de doctori
pentru probleme de sănătate considerabile) nu sunt necesare.
De fiecare dată când ne întindem după o sticluță sau
după un borcan inutil, ne transmitem confirmarea inerentei
noastre fragilități. Investim puterea intrinsecă esenței noas –
tre în nevoia de completare din exterior. Mai mult, ne închi –
dem singuri în capcana ciclului din care ne dăm seama că
suntem gata să scăpăm: acela de a întări în noi înșine iluzia
că nu suntem suficienți. La nivel simbolic, devenim oameni-
sac, a căror existență depinde de ceea ce putem să cărăm cu
noi, în formă materială.
Este timpul să ne asumăm proprietatea asupra a ceea
ce suntem, să știm că noi suntem Lumina si să permitem
înțelepciunii care a creat corpul, să conducă acest corp.

166 167

Eric Pearl RECONECTAREA

Ergo, Ego
Nu ni se dă un ego, pentru ca noi să -l înfometăm până
la moarte. Ni se dă un ego pentru ca să învățăm să-l echili –
brăm, să-l stăpânim, în multe cazuri, egoul reprezintă identi –
tatea: el ne dă o separare, o formă care este esențială pentru
funcționarea în acest plan. Ne este greu să înțelegem concep –
tul că toți suntem unul. Dacă am fi întruparea adevărată a
acestui concept, atunci nu ar mai fi de experimentat nici o
lecție. Egoul ne dă identitatea necesară pentru a experimenta
lecția dintr-un punct de vedere foarte special – al nostru. E ca
si cum am privi situația printr-o anumită fereastră. Cadrul
ferestrei este egoul nostru. El ne dă forma prin care să privim
(dintr-o perspectivă foarte subtilă) aspectul respectiv al pro –
blemei. E ca și cum am avea linia orizontului, dar și vedere
către întregul univers. Egoul devine un periscop, prin care
vedem anumite aspecte specifice ale acestui universului.
Să luăm un atlet care practică săritura la înălțime, spre
exemplu. El trebuie să treacă peste bara de sus. Bara se află
acolo pentru ca atletul să poată sări peste ea. Ea devine obs –
tacolul, iar săritura peste ea devine recompensa.
Ni se dă un ego. Recompensa apare atunci când sun –
tem capabili să-i dăm drumul acestui ego… si să vedem în –
tregul tablou.
Nu e întotdeauna ușor să ne amintim care este
adevăratul nostru rol în ecuația vindecării. Pacienții care văd
rezultate spectaculoase vor fi fericiți să spună, oricui îi ascul –
tă, că voi i-ați vindecat. E tentant să credem asta. Nu o faceți.
Dacă chiar vrem să ne îmbătăm cu apă rece, tot ce avem de
făcut este să începem să ne asumăm meritul pentru vin –
decările pe care le primesc pacienții noștri. După ce ne-am
asumat meritul pentru prima „noastră77 mare vindecare,
unul dintre cele mai rele lucruri care se pot întâmpla este ca
următorul nostru pacient să aibă parte de o vindecare încă și
mai spectaculoasă, iar următorul – de alta, și încă unul, ime –
diat după aceea, în curând, simțul nostru de sine devine ostructură construită complet pe un sistem de valori extern.
De îndată ce, în acest lanț, apare prima persoană care nu per –
cepe vindecarea, ne simțim distruși – pentru că, dacă am ac –
ceptat meritul vindecării, în mod automat vom accepta și re –
sponsabilitatea, în cazul în care nu apare vindecarea.
Dați-mi voie să fac aici o analogie pe care o vor înțelege
cel mai bine cei care au supraviețuit anilor 60: „Beția”
drogului nu merită „mahmureala “ de după.
Egoul se mai arată și în capacitatea noastră de a apre –
cia ceva ca fiind un anumit lucru, de a recunoaște că actul
nostru de a aprecia lucrul respectiv este rolul nostru în for-
mula respectivă. Când vom recunoaște că interacționăm cu
ceva care ni s-a arătat deja în deplinătatea și în perfecțiunea
sa, vom înceta să mai dorim să ne împopoțonăm inutil.
Încercările noastre de a modifica perfecțiunea acelui lu –
cru, de a-i „adăuga” ceva, de a o „îmbunătăți”, nu vor face
decât să împingă manifestarea acestei perfecțiuni tot mai de –
parte – de noi și de propria ei perfecțiune. Asta este urmarea
faptului că simțul nostru de prețuire de sine se structurează
pe exterior – este orientat pe obiect- în loc să se bazeze pe in –
terior – să fie orientat pe subiect. Cu toții cunoaștem pe cine –
va care este așa. Pentru a se simți importanți, astfel de oameni
trebuie să se poată asocia cu o schimbare pe care au produs-
o în ceva – nu pentru valoarea intrinsecă a schimbării în sine,
ci pentru a avea o dovadă externă (dacă se poate, recunoscută
și de alții) a efectului lor asupra unui lucru, pentru ca acsta să
pară „mai bun”. Asta este o formă de ego pe care eu o
numesc Evidențiere spirituală.
Evidențierea spirituală se face cunoscută într-o multi –
tudine de situații – fie că este vorba de persoana care ne
spune că moldavitul este o piatră prea avansată pentru noi
și că ar trebui să începem cu ceva mai simplu, sau persoana
care încearcă să vă pună în cârcă vina cosmică pentru răceala
pe care a contractat-o, sau persoana care nu poate lăsa per –
fecțiunea în pace.
168

Eric Pearl RECONECTAREA

Un exemplu încântător de clar este grupul despre care
am vorbit mai devreme în carte – cei care au ținut ședința
menită să ancoreze energiile Arhanghelului Mihail. Grupul
acesta a avut ocazia să asiste la ceva ce nu mai văzuse nicio –
dată, însă nevoia lor de a se simți o „parte” din acel ceva,
combinată cu incapacitatea lor de a recunoaște că, observân-
du-1, erau și ei o parte din acel ceva, i-a despărțit de însuși
obiectul cu care voiau să se contopească. Cu alte cuvinte,
faptul că nu au fost capabili să aprecieze perfecțiunea și in –
teracțiunea rolurilor lor ca martori i-a împins să se alăture,
din motive de ego, ceea ce, în cele din urmă, a îndepărtat de
ei materializarea acestei experiențe. E același lucru care a
dus la deformarea sistemului Reiki. Atât de mulți oameni au
încercat să își pună „amprenta” personală pe acest sistem, să
intercaleze propriile lor „interpretări”, să facă propriile lor
adăugiri, modificări, „îmbunătățiri”, încât acum e chiar o
problemă să-l mai găsești în forma sa originală, pură,
Egoul se mai hrănește și într-un mod aparent altruist.
Să vorbim despre persoana a cărei vindecare nu durează, E
o situație rară, dar se întâmplă, Astfel de oameni vin la voi
din nou, după trei săptămâni sau o lună, pentru o nouă șe –
dință. De data asta durează numai două săptămâni – sau
poate șase luni, După care se întorc din nou. La un nivel,
egoul nostru este rănit că oamenii aceștia, aparent, nu au
primit ceea ce au primit alții care au venit la noi; o vindecare
durabilă. La un alt nivel egoul nostru poate fi hrănit de sa –
tisfacția care ne vine din sentimentul că suntem un om bun,
pentru că ne pare rău de ei Iar la un alt nivel, egoul nostru
se umflă din nou, doar pentru că mai încearcă o dată.
Dacă îmi permiteți o clipă, să fac o digresiune de la
ego – aș dori să sugerez că rolul vostru în situație a fost să în –
depărtați interferențele Bau blocajele din calea persoanei res –
pective, Ați făcut așa ceva. De două ori, Și sunteți pe cale să
o faceți și a treia oară. După ce ați îndepărtat blocajele, este
responsabilitatea persoanei respective să avanseze.Uneori, suntem atât de ocupați să ne asumăm meritul
pentru vindecări, încât nu observăm sentimentul exagerat
de responsabilitate cu care ne copleșește acest merit.
Noi nu suntem vindecători. Noi suntem doar un ter –
men al ecuației. Ecuația are trei termeni: un termen este pa –
cientul, un termen suntem noi, iar un alt termen este
Dumnezeu. Când Dumnezeul din noi se întâlnește cu Dum –
nezeul din pacient, se întâmplă lucrurile cele mai uimitoare.
Ecuația aceasta se numește uneori „Puterea lui Unu” sau
„Puterea lui Trei”. De ce suntem implicați în această ecuație?
Să fie pentru binele celorlați? Probabil că nu. După
cum spuneam mai devreme, cel mai probabil este că suntem
implicați în această ecuație pentru noi. (Pentru aceia dintre
voi pe care îi deranjează folosirea cuvântului Dumnezeu
-depășiti-vă problema, E doar egoul vostru. Dumnezeu,
Iubire, Univers, Sursă, Creator, Lumina – toate aceste cu-
vinte înseamnă același lucru și sunt interschimbabile în tex –
tul cărții. Alegeți termenul care vă place.)
Ca să aveți o imagine mai largă asupra procesului și
asupra rolului pe care îl joacă egoul în el, ați putea să vă înce –
peți ședința următoare cu această atitudine puternică: De-
veniți una cu persoana, apoi vindecati-vă pe voi înșivă.
Cine se vindecă?
Că tot veni vorba, ce înseamnă atunci când un pacient
nu primește vindecarea la care se aștepta?
A fost o vreme când mă învinovățeam pentru ceea ce
percepeam, la început, ca fiind eșecuri într-un sfârșit, am
fost nevoit să accept că nu pot să fiu mai responsabil pentru
absența unei vindecări clare, decât sunt pentru prezența un –
eia extrem de spectaculoase, Așa că, ce înseamnă că o șe –
dință de vindecare nu are rezultatele așteptate?
Problema nu e cu vindecarea, ci cu așteptările.
Obișnuiam să spun că nu toată lumea se vindecă.

170 171

JEric Pearl RECONECTAREA

Acum nu mai cred asta. Acum cred că toată lumea se
vindecă – deși nu neapărat în modul în care se așteaptă să se
întâmple acest lucru. Recunoscând că „vindecarea” înseam –
nă reconectarea cu perfecțiunea universului, ne dăm seama
că universul știe ce ne trebuie și ce vom dobândi, ca rezultat
a ceea ce am primit. Chestia este că ceea ce ne trebuie s-ar
putea să nu corespundă întotdeauna cu ceea ce așteptăm noi,
sau cu ceea ce credem că vrem,
Așa cum vindecătorii trebuie să-și accepte rolul de ca –
nale, la fel și pacienții trebuie să-și accepte rolul de primitori.
Treaba pacientului este, pur și simplu, să se pună la dispo –
ziția energiilor vindecătoare și apoi să accepte ceea ce aduc
acestea. Și este sigur că ele vor aduce ceva.
Doar că ceea ce aduc s-ar putea să fie o surpriză.
Să spunem că vine la voi un pacient cu un ulcer.
Facilitați o ședință de vindecare – sau două, sau trei,
dar ulcerul rămâne. Pacientul se simte frustrat, iar voi vă sim –
țiți ca niște ratați, deși știți că nu ar trebui, pentru că, vorba
aceea, nu sunteți decât oameni.
Dar după câteva luni, pacientul vă sună din nou. „Sunt
bine”, vă spune el „Ulcerul s-a curățat. Poate pentru că, după
ce am fost la tine, am încetat să-mi mai fac atâtea griji și m-am
lăsat de băut și de fumat – și mă înțeleg mult mai bine cu soția
și cu copiii…” Uneori, pacientul va atribui vindecarea ori –
căror altor factori, numai nu timpului pe care l-au petrecut cu
voi, însă, la urma urmei, asta chiar nu contează!
Astfel de oameni sunt atât de atașați de rezultat – iar
marea interferență, dacă există vreuna, este chiar acest atașa –
ment. Atașamentul este o legătură de constrângere, iar o con –
strângere retează curgerea a ceea ce v-ar plăcea să primiți,
Îndrumarea vindecării
Urmând atitudinea comună față de vindecare pe care o
promovează sistemul medical si societatea – si anume, oabordare bazată pe simptome – mulți simt nevoia să sLi
bilească ceea ce consideră ei că este problema persoanei,
înainte de ședința de vindecare sau în timpul acesteia. Este
primul pas care vine din uitarea faptului că nu noi îndrumăm
vindecarea. Să combinăm asta cu popularitatea de care se bu –
cură astăzi conceptul de intuititie medicală – și ne vom găsi
în fața unui sac plin de mâncare pentru ego, marca Purina.
Diagnosticul este o parte fundamentală a lumii alopate
– și un instrument extrem de valoros, atunci când este folosit
corespunzător. El este și un domeniu complicat, care cere
foarte mult studiu. Până la urmă, e tot o activitate de ghicit,
dar un ghicit structurat Dr. Reginald Gold explica odată, că,
pentru a înțelege cu adevărat ce înseamnă diagnoză, ar trebu i
să împărțim cuvântul în cele două cuvinte care îl formează:
di, din latinește, care înseamnă „doi”, și agnos (ca în agnos-
tic), din grecește, care înseamnă „nu știe”. Și e clar: doi oa –
meni care nu știu – tu și cu doctorul – așa că, să nu ne mai
batem capul. Dr. Gold mai spune și că doctorii sunt obișnuiți
să spună lucruri de genul, „Dacă nu ai un diagnostic stabilit,
nu răspund pentru ce se întâmplă”
Și tot el continuă: „M-am întrebat adesea: oare asta în –
seamnă că, dacă aiun diagnostic stabilit și dai de belea, atun –
ci ei o să răspundă de ce se întâmplă?” Cumva, mă îndoiesc.
Ca doctor, pot să vă spun că mulți oameni aleg să nu
țină cont de „specializarea” lor în domeniul diagnozei si să
o folosească drept trambulină, pentru a își menține un senti –
ment de importanță de sine structurat pe referințe exteri –
oare. Cei care nu pot să recunoască genul acesta de atitudine
artificială ar putea fi orbiți de reclamă și să cadă pradă do –
rinței de a fi ei înșiși atât de plini de sine, încercând să o
recreeze într-o atmosferă pseudo-spirituală. Această imitare
a unui aspect mai puțin admirabil al modelului medical ne
conduce către o dorință de a diagnostica – bazată pe refe –
rințe externe – și ne face, de multe ori, să adoptăm eticheta
de medici care au intuiție medicală.

172 171

Eric Pearl RECONECTAREA

Intuiția medicală, atunci când este folosită pentru a îi
ajuta pe doctori sau pe alții care au nevoie de diagnostice în
meseria lor, are o importanță clară pentru meseria respectivă.
Simularea intuiției medicale cu scopul de a impresiona face
un deserviciu celor care sunt medici competenți cu intuiție
medică, îndepărtându-ne, în același timp, de pacienții noștri
si de procesul de vindecare.
Însă când lucrăm cu energiile reconective, nu numai că
diagnosticarea este inutilă, dar ea chiar ne împiedică. Eu cred
că, adesea, cu cât știu mai puține despre pacient, cu atât mai
bine, pentru că este cu atât mai probabil că voi încerca să diri –
jez ședința, în mod conștient sau în alt fel. Cu cât mai puțin
încercați să dirijați, cu atât mai mult faceți loc Universului sa
dirijeze – și cu atât mai mărețe sunt rezultatele. Nu că Uni –
versul nu ar putea să lucreze și pe lângă „îndrumările” voas –
tre, dar, atunci când ne dăm la o parte, apare un anumit nivel
de grație și ușurință.
Deși, poate, nu știm cu absolută exactitate care este ro –
lul nostru în aceste vindecări, sunt sigur că el nu este să-i dăm
lui Dumnezeu sau Inteligenței Universale o a doua opinie.
Cum gândim
Desigur, ființele omenești sunt creaturi înzestrate cu
rațiune. Cimpanzeii pot să facă unelte din bețe, ca să își
scoată mâncarea pentru prânz dintr-un mușuroi de furnici,
dar ei nu construiesc zgârie-nori și nici Boeing-uri. Ei nu ela –
borează Teoria Corzilor. Nu deschid universități, ca să-și
transmită cunoștințele, din generație în generație.
În multe situații din viață, capacitatea de a raționa
poate fi de mare folos – însă rațiunea, ca orice alt instrument,
poate să nu fie chiar așa de utilă dacă este folosită necores –
punzător sau inadecvat, încercați să vă folosiți capsatorul ca
pe un ciocan și veți vedea ce vreau să spun. (Nu că aș vorbi
din experiență proprie…)Arta rațiunii se bazează pe cele două reguli de bază ale
logicii: inducția și deducția. Logica inductivă este cea mai
rigidă dintre cele două: ea se bazează pe premisa că întregul
este egal cu suma părților sale. Iar, după cum arată Dr.
Reginald Gold, fie că este așa sau nu, întregul este rareori egal
cu doar unele din părțile sale… Să ne gândim la asta o clipă.
Știm astăzi mai multe decât știam ieri? Bineînțeles că da.
Urmând această linie rațională, este probabil ca mâine să știm
mai multe decât astăzi, iar peste o mie de ani să știm cu mult
mai multe decât vom ști peste o sută de ani. Așa că, dacă e să
ne bazăm concluziile doar pe logica inductivă, eu aș prefera
să aștept până ce vom avea ceva mai multe „părți” din întreg.
În principal, diagnoza se bazează pe rațiunea induc –
tivă. Boala omenească poate fi incredibil de complexă, mai
ales când luăm în considerare temerile și așteptările pacien –
tului și pe ale vindecătorului, deopotrivă, în cel mai bun caz,
ne dăm seama doar de câteva dintre componentele unei boli
sau ale unei răni, astfel că vom face imediat o greșeală dacă
decidem că le-am identificat pe toate. Ca ființe omenești,
suntem mai mult decât capabili să punem lucrurile astea cap
la cap într-un mod incorect și să ajungem la concluzii false.
Asta înseamnă că logica inductivă este inutilă?
Deloc. Trebuie doar să ne amintim că este un capsator
care se folosește pentru a capsa. Nu-l putem folosi ca să con –
struim o casă – în afară de cazul în care construim un castel
din cărți de joc.
Pe de altă parte, logica deductivă are un domeniu mai
vast. în logica deductivă, începem prin a analiza imaginea
totală și ne facem deducțiile în acest fel.
De exemplu, pe măsură ce câștigăm experiență în do –
meniul în care lucrăm, concluziile noastre vor deveni din ce
în ce mai deductive.
Experiența noastră se dezvoltă și ia forma unei intuiții
– când recunoaștem că e mai mult decât putem să vedem și
când deducem ceea ce nu vedem în mod intuitiv.

174 175

Eric Pearl RECONECTAREA

însă și asta ne poate induce în eroare. In vindecarea re-
conectivă, noi interacționăm cu energiile din apropierea unei
zone a corpului pacientului, până când suntem gata să tre –
cem la o altă zonă. Și când suntem gata să trecem mai de –
parte? Când ne-am plictisit – când ceea ce ne-a făcut să lu –
crăm în zona respectivă nu ne mai reține atenția!
Deci, căutați ceva nou, care vă atrage atenția, care vă
acaparează interesul – o senzație în palme, un bâzâit sau o
vibrație în urechi, o reacție vizibilă la persoana de pe masă.
Este o mică indicație – „hai să lucrăm aici! ” Este ca bu-
curia aceea copilărească de a descoperi ceva pentru prima oa –
ră si de a rămâne absolut imobilizat pe acel ceva, până când
atenția ne este atrasă de altceva. Sună prea neserios? Dim –
potrivă – această abordare onorează procesul la cel mai înalt
nivel al său, păstrându-ne pe noi „adevărați” și integri, abso –
lut conectați și una cu procesul și cu persoana de pe masă. Nu
are nici o legătură cu a ști că pacientul are nevoie de mai
multă sau de mai puțină energie. Dacă are, o să și-o ia – cu cât
încercăm mai puțin să-l ajutăm conștient să o facă, cu atât va
fi mai bine pentru el si pentru noi.
Desigur, asta contravine principiilor multor curente de
gândire, care ne învață să „scanăm” o zonă și să încercăm să
determinăm locurile unde persoana de pe masă are nevoie
de mai mult sau de mai puțin „ceva”. Suntem învățați să
scanăm și să căutăm zone congestionate, zone cu prea puțină
energie, zone cu prea multă energie sau cu energie blocată.
Apoi, bazându-ne pe propria noastră judecată, reechili –
brăm aceste zone, încercând să adăugăm sau să îndepărtăm
energie din locul respectiv.
Nu numai că ne-am desemnat responsabili cu identifi –
carea zonelor suferinde, dar – noi sau egourile noastre
-ne-am și proclamat capabili să remediem situația.
Și mai vorbim despre responsabilitate!
Ce spuneți de pendul, ca o altă formă de diagnoză?
Sunteți într-o dispoziție bună când lucrați cu primul pacient?Dar când ajungeți la al treilea? Ați avut o mică ceartă cu
partenerul sau cu partenera, la telefon?
Vă tremură mâna când țineți pendulul?
Nici testele de laborator nu sunt impecabile.
Oare a cerut doctorul analizele potrivite? Oare mostrele
au fost mânuite corespunzător?
Oare rezultatele au fost determinate cu acuratețe? Si
-ceva mai important – oare cauza situației poate fi detectată
cu tehnologia noastră actuală?
Pe măsură ce vă simțiți mai siguri pe voi înșivă, veți
putea să vă dați la o parte și să lăsați inteligența vindecătoare
să determine de ce este nevoie.
Nu îmi pasă dacă scanăm corpul, dacă folosim un pen –
dul sau dacă stăm pe acoperiș într-o zi cu vânt și ne facem că
suntem giruete. Orice formă de diagnoză am folosi, ea este
doar un pas în plus înspre separarea dintre pacient și proce –
sul de vindecare a acestuia.
În orice mod am determina ceea ce credem că nu este
în regulă cu cineva, noi nu facem decât o presupunere des –
pre o anumită chestiune, un soi de determinare cu mintea
noastră logică și educată, care funcționează, în esență, pe ba –
za premisei că noi știm mai bine decât perfecțiunea Univer –
sului. Nu știm.
În multe situații, genul ăsta de diagnoză nu face decât
să împiedice, pentru că – la un nivel sau altul – el ne încura –
jează mintea conștientă să încerce să preia conducerea.
În acest nou capitol al omenirii, am ajuns, în sfârșit, să
recunoaștem și să onorăm inteligența unei forțe vindecătoare
superioare. Putem să recunoaștem că această energie știe ce
nu e în regulă cu noi, ce ajustări sunt necesare și în ce ordine.
Tipul acesta de vindecare nu are nici o legătură cu
credința în vechile paradigme de diagnostic și dirijare.
Treaba noastră, ca vindecători, este de a ne da la o parte
din drum – pur și simplu – și de a lăsa ceva ce este atotștiu –
tor și atotvăzător să ia deciziile potrivite.

176 177

Eric Pearl RECONECTAREA

Uneori, pe baza a ceea ce pare să fie rezultatul final, s-ar
putea să nu avem confirmarea că decizia pe care am luat-o a
fost cea corectă, sau că rezultatul a fost benefic pentru paci –
ent. Dar decizia a fost cea corectă.
Nu întotdeauna ne este dat să vedem lucrurile dintr-o
perspectivă mai largă. O face altcineva pentru noi.
Așa că, să nu ne batem capul cu ceea ce putem să re –
cunoaștem sau să intuim.
Slavă Domnului că nu mai este nevoie nici să recunoa –
ștem, nici să intuim!
Trebuie doar să pășim în cadru, să devenim un termen
al ecuației și să lăsăm lucrurile să aibă loc.
Acesta este prezentul vindecării.
Acesta este viitorul vindecării.CAPITOLUL
PAISPREZECE
Să dăm tonul
„G âsca polară nu trebuie sa facă baie, ca să se facă albă. La
fel nici tu nu trebuie să faci nim ic, decât să fii tu însuți.”
Lao Tse
Emoții personale
Ca să recunoști că ești doar o parte din experiența totală
de vindecare, nu ai nevoie să ajungi la cine știe ce stare de
detașare zen, sau altceva. Dimpotrivă, adesea observ că ener –
gia se amplifică, atunci când se amplifică, mai întâi, emoțiile
mele. Destul de ciudat, dar contează prea puțin dacă sunt im –
presionat de ceva și scap o lacrimă, sau dacă, pur și simplu,
mă simt foarte fericit.
Este important să păstrăm un nivel de detașare față de
întreaga situație, căci atașamentul este unul dintre puținele
lucruri care pot interfera și încetini acest proces de vinde –
care. Atunci când vă bucurați din plin de emoțiile voastre, vă
dați voie să vă mențineți la acest nivel de prezență detașată.
Adesea, fericirea și alte stări elevate de emoție con –
tribuie foarte mult la starea de detașare, pentru că detașarea
nu înseamnă detașare de viață, ci de nevoia de a îndruma, de
a controla, înseamnă detașarea de rezultatele celeilalte per –
soane. Astfel, veți putea să fiți în acest proces, fără a investi
nimic în rezultatele sale.

178 179

Eric Pearl RECONECTAREA

Stările de emoție amplificată vă permit să rămâneți ab –
sorbiți de propria voastră experiență și să contribuiți la ea, fi –
ind observatorul și subiectul observat, în același timp. Aceas –
tă stare ajută persoana de pe masă să intre în samadhi, în pro-
pria unime, unde să poată fi și să-și trăiască propria experi –
ență. Dar toți suntem unul: pe măsură ce procesul devine mai
profund, veți vedea și veți simți manifestarea unei intensități
uimitoare. De cele mai multe ori, asta vă duce imediat într-un
spațiu mai vast de conștientă și observație, care va intensifi –
ca, din nou, interacțiunea pe care o va simți pacientul.
Pe măsură ce acest ciclu evoluează, vă aflați imobilizați
în această cunoaștere indescriptibilă, într-un mod rafinat și
atemporal.
S-a întâmplat ceva amuzant, în drum spre vindecător
Hai să fim cinstiți – râsul nu e un lucru pe care, în mod
normal, l-am asocia cu durerea, cu disconfortul și cu boala.
Școlile de medicină au calitatea că îți pot extirpa simțul
umorului mai rapid decât ar putea un chirurg să îți scoată
amigdalele. Nici educația non-alopată nu e mai brează, în
sensul acesta.
Fețele de vindecători solemni și savanții în medicină
cu mutre împietrite nu sunt nici ei de prea mare ajutor.
Slavă Domnului, că există dr. Bernie Siegel, autorul vo –
lumului Iubire, medicină si minuni – dar oamenii ca el sunt
rari. El prezintă perspectiva din care un simț al umorului
sănătos este promotorul unei bune sănătăți; râsul este asociat
cu bunăstarea ființei, care este asociată cu un sistem imunitar
puternic și cu o recuperare mai rapidă după boli sau răni.
Dacă acceptăm că vindecarea reconectivă vine printr-o in –
teligență superioară sau universală – și că rezultatul va fi cel
care este cel mai potrivit – indiferent de ceea ce noi sau cea –
laltă persoană considerăm, în mod conștient, că ar fi cel mai
potrivit – atunci de ce ne mai zbatem? Pentru numele luiDumnezeu, unii dintre voi chiar arătați ca și cum ați avea ne –
voie de vreo două-trei prune uscate.
Inseninați-vă. Râsul îi face pe oameni să se simtă con –
fortabil. Una dintre prioritățile inițiale pe care le aveți – cu
fiecare dintre pacienții pe care îi vedeți – este să îi scoateți din
starea de cfeconfort și să îi aduceți într-una de confort – la
nivel fizic, emoțional, mental, spiritual și în orice alt mod po –
sibil. Ideea e că lucrurile sunt amuzante. Viata e amuzantă.
Dacă nu vrei să 'fii acolo unde se râde, nu vrei să fii unde e
viață. După cum spune Ron Roth, autorul cărții Sfântul Duh
al vindecării „Nu vă mai luați așa de mult în serios. Oricum,
sunteti singurii care o faceți”
Ce este iubirea?
Când au început experiențele mele cu aceste vindecări,
nimeni nu a găsit de cuviință să îmi trimită și un manual de
utilizare. Tot ce știam era că eu plecasem de la cabinet într-o
vineri, gândindu-mă că sunt chiropractician, iar când m-am
întors, luni dimineață, mi-am dat seama că, de fapt, sunt
altceva. Așa cum am spus și mai devreme, am hotărât să
merg la alții ca să caut răspunsurile. Am luat reviste New
Age din librării și de prin magazinele de nutriție și sănătate,
am răsfoit paginile cu anunțurile celor care practică diverse
forme de vindecare și i-am sunat pe cei care, după fotografii,
păreau a fi cei mai sănătoși la minte.
Mi-am stabilit întâlniri cu oamenii ăștia, le-am spus ce
făceam si chiar le-am arătat. Când au văzut reacțiile pe care
le stârnesc aceste frecvențe, am observat că mulți deveneau
dintr-o dată un pic supărați. Cel puțin unii dintre ei deve –
neau, as zice eu, chiar îmbufnați. Văzându-le consternarea,
i-am întrebat dacă făcusem ceva ca să o provoc.
Îmi spuneau: „Noi am petrecut ani în șir, încercând să
ne acordăm la inimile noastre si să lucrăm cu iubirea.
Tu, pur si simplu te-ai trezit, într-o zi, cu darul ăsta.

180181

Eric Pearl RECONECTAREA

Faci totul mecanic, dar, cu toate astea, obții toate aces –
te rezultate minunate pe care noi nu le obținem”. Atunci ră –
sunară cuvintele pe care nu eram pregătit să le aud: „Ai o
inimă care trebuie deschisă”.
Mă gândeam, Dumnezeule, ce nu e în regulă cu mine?
Ce nu e în regulă cu inima mea? Cum auzeam asta de la toți
vindecătorii aceștia „cu tehnică”, mă întorceam acasă sim-
țindu-mă din ce în ce mai distrus și mă gândeam cum anume
as putea să îmi deschid inima. Și mi-a picat fisa abia într-o zi,
când mă simțeam deosebit de deprimat: Cum ar putea inima
mea să fie chiar așa de închisă, dacă ea mă doare așa de tare,
că nu știu cum să o deschid? Și atunci am înțeles mai clar
diferitele forme ale iubirii.
Vindecătorii aceștia cu tehnică luau iubirea drept sen –
timentul de pe o carte poștală. Ei credeau sincer că o lacrimă-
două stoarse în timpul unei ședințe vor fi de ajutor persoanei
de pe masă.
Iubirea sentimentală nu este iubirea care mediază aces –
te vindecări. Ea nu surprinde nici pe departe esența iubirii
care creează universul.
Întrebați pe oricine a avut o experiență de viață după
moarte și care a mers suficient de departe în acea experiență,
ca să cunoască „iubirea” care înseamnă acea experiență.
Vindecătorii confundau iubirea cu această formă de
mită. Iubirea pe care se bazează vindecarea este iubirea pe
care se bazează viața și universul. Nu este iubirea hormonală
sau cea de tipul „Trebuie să te am”, nici iubirea cu ochii în
lacrimi, de genul „Am sentimente pentru tine”.
Este vorba despre iubirea care îți permite să ieși din
ego, să te dai la o parte și să fii observator și observat în ace –
lași timp, dând voie pacientului să primească și el același dar.
Este iubirea care dă voie puterii care a făcut corpul să
vindece corpul. Atunci are loc transformarea. Atunci curge
lumina și informația.
Asta înseamnă iubirea.Frica ascunsă în ritualurile noastre
„C el m ai dificil aspect cu care ne-am confruntat
când încercam sa dam îngrijiri m edicale băștinașilor, a fost
să îi facem să renunțe la superstițiile lor. ”
Dr. AlbertSchweitzer
Cea mai vicleană e frica, atunci când se ascunde sub
masca iubirii. Frica este singurul lucru care stă între voi și
oricine altcineva, între voi și orice altceva… inclusiv
obiectivul vostru de a deveni vindecători desăvârșiți. Unul
dintre darurile pe care sper să vi le aducă această carte este
capacitatea de a recunoaște frica sub toate formele în care
apare – și astfel, de a o transforma în iubire. Frica este doar
absența iubirii, la fel cum întunericul este absența luminii.
Ca atunci când aduci o lumină în întuneric, iar lumina
devine singurul lucru prezent – atunci când aduci iubire într-
un loc în care, înainte, a fost frică, vezi că frica nu mai e
acolo.
Pătrunderea „tehnicilor ” de vindecare este un ritual.
Ritualul umple o serie de goluri, inclusiv sentimentul
că noi, în sine, nu suntem suficienți. Apoi, noi perpetuăm
golul, creând în jurul lui un ritual, iar apoi perpetuăm ritua –
lul, creând în jurul lui frumusețe… și creând ritualul în jurul
frumuseții. Perpetuat în frumusețe, ritualul se întoarce mă-
iastru și perpetuează golul.
Mai devreme, am mers să caut răspunsuri și înțelegere
la alții. Deși eu aveam întrebări pentru persoanele acelea, s-a
dovedit că și ele aveau întrebări pentru mine. Prima întrebare
care mi se punea era: „Te protejezi?”
„De ce anume?”, întrebam eu, uitându-mă peste umăr.
Nu știau. Știau doar că li se spusese să se protejeze – de
către altcineva, căruia cineva îi spusese să se protejeze, că-
ruia cineva îi spusese să se protejeze la rândul lor…
Tradiții respectate, obișnuite, vechi de generații.
Dar cine a început procesul acesta? Și de ce?

182 183

Eric Pearl RECONECTAREA

Dacă un truism este transmis din generație în generație
de-a lungul timpului – iar adevărul este adevărul este ade –
vărul – atunci există probabilitatea ca el să fie adevărat și
astăzi. Dar dacă un lucru era fals în trecut – și dacă adevărul
încă mai este adevăr – atunci ceva care a fost fals va rămâne
fals. Mpoate fi ceva mult mai vechi – dar la fel de fals.
Acum așezați-vă o clipă, țineți-vă bine, iar dacă aveți
vreo două-trei funii de usturoi pe lângă voi, atârnați-le de gât,
căci vă voi spune un lucru care s-ar putea să vă cam zgâlțâie
fundamentele false: Nu există ceea ce este numit rău.
Nu există entități al căror scop, în existența lor, este să
vă facă viața un calvar, sau să se ascundă prin încăperi întu –
necoase si prin dulapuri, așteptând momentul potrivit să vă
sară în spate și să facă „Bau!” Nu numai asta, dar nici nu au
veri care să vi se atârne de umeri și pe care să fiți nevoiți să
vi-i dați jos printr-o ședință de vindecare săptămânală sau
lunară, sau care să fie alungați cu pandantive scumpe, bur –
dușite cu pietre prețioase. Nu vă mai flatați astfel. Astea sunt
născociri și fantezii inventate, întărite numai de frica voastră
de ele. Dacă astfel de entități chiar au existat cândva, acum
ele au murit cu toatele. Au murit de râs la toate bufoneriile
pe care le-ați făcut, în încercarea de a vă proteja de ele. Una
a murit chiar ieri, când a aflat cât ați dat pe amuleta cea nouă.
Hai să aruncăm o privire la câteva dintre ritualurile
noastre bazate pe frică:
Flori – ca să nu vină fantomele
Scuturarea mâinilor – ca să scăpați de energia ne gativă
a altor persoane, pe care ați adunat-o pe mâini în
timpul ședinței
Boluri cu apă – ca să adune energia negativă pe care o
scuturați de pe mâini
Sare – se pune în apă, pentru a sparge energia
negativă care s-a adunat în apă după ce v-ați scu- turat-
o de pe mâiniAlcool – ca să vă dați pe mâini, în caz că nu aveți la
îndemână bolul și sarea și apa în care să le scu turați
Lumânări – se ard anumite culori pentru pro tecție
Direcții de mișcare – vă întoarceți sau mergeți
numai în anumite direcții (dreapta, stânga, în
sensul acelor de ceasornic, în sens contrar acelor de
ceasornic – în funcție de școala sau de linia la care
v-ați afiliat)
Direcții de poziționare – pacientul trebuie să fie
îndreptat într-o anumită direcție (cu capul spre nord,
spre sud, spre est sau spre vest, în funcție de școala
sau de linia la care v-ați afiliat)
Mâinile – mâna dreaptă este mâna care dă; mâna stângă
este mâna care primește
Bijuterii și/sau obiecte din piele – trebuie îndepărtate,
pentru a nu interfera cu vindecarea
Expirarea – exhalarea de energie negativă
A „tăia” coloana vertebrală – se stă în partea
dreaptă a persoanei, dacă lucrați pe partea dreap tă, si în
partea stângă, dacă lucrați pe partea stân gă a corpului
persoanei, pentru a nu le „tăia co loana vertebrală”
Șervețele – ca să vă ștergeți lacrimile, după ce ați râs
așa de tare la câteva dintre aste ritualuri, încât ați
suflat și ați stins lumânările, sau după ce ați plâns
că, din greșeală, ați omorât florile, pe care le-ați pus
în apa sărată în care trebuia să vă scu turați
mâinile.., și rugăciunile nu le aduc înapoi.
Nu putem să ne aflăm în iubire, atâta vreme cât întă –
rim conceptul de frică, înclinația noastră culturală este să ne
decorăm fricile cu ritualuri, păcălindu-ne apoi să credem că
aceste ritualuri sunt expresii ale iubirii.

184 185

Eric Pearl RECONECTAREA

Zădărnicim rugăciunea, atunci când o folosim pentru
protecție – căci de ce anume ne protejăm, folosind aceste ritu –
aluri și rugăciuni? De nimic altceva, decât de natura amorfă
a fricilor noastre – pur și simplu, pentru că mâncăm concep –
tul de rău pe pâine. Dar nu ne dăm seama că răul este doar
spectrul unei iluzii.
Petrecem atâta timp protejându-ne de ceva care nici nu
există, așa că nu e de mirare că ne rămâne atât de puțină
vreme ca să ne ocupăm de ceea ce există cu adevărat
Atenția noastră creează întrupări iluzorii ale răului
-care, la rândul lor, ne atrag din ce în ce mai mult atenția,
astfel încât sistemele noastre de credințe încep să se susțină și
să se confirme pe sine. Pur și simplu, de multe ori, nu ne
dăm seama că mergem acolo unde este atenția noastră.
Chiar credeți că dacă fluturați un buchet de flori în fa –
ța unei fantome, aceasta se va întoarce și va fugi ca din
pușcă? Poate, Dar numai dacă are alergie la flori.
Dacă se află o fantomă primprejur, ea nu e acolo pen –
tru voi. Ea își are treaba ei, propriul ei scop, pentru care și~a
întrerupt ciclul
Si cum e cu scuturarea energiei negative de pe mâini,
într-un bol cu apă sărată? încercați să o înecați?
Asta ar funcționa numai dacă energia respectivă vine
dintr-un univers cu apă dulce,
Problema inerentă cu toate ritualurile astea de protecție
este că, de fapt, atunci când faceți ceva care este menit să vă
protejeze, vă spuneți că există ceva de care să vă temeți
-chiar si dacă e vorba de direcția în care este îndreptată o
persoană, de mâna pe care trebuie să o folosiți sau, pur și
simplu, de teama de a nu „greși”,
Deci, cu cât sunteți mai puțin conștienți de componen –
ta bazată pe frică a ritualului, cu atât mai mult vor pătrunde
efectele fricii, Aceeași componentă de frică se aplică și altor
comportamente ritualice și superstiții, cum ar fi îndepărtarea
bijuteriilor și a obiectelor din piele.Atunci când vă dați jos aceste obiecte – voi sau pacien –
tul – vă spuneți că voi înșivă nu sunteți destul, că voi și ceea
ce canalizați este de natură limitată.
Să vă dau doar un motiv pentru care știu că aceste lu –
cruri sunt adevărate: Când au început să apară aceste vin –
decări, pacienții mei credeau că vin la chiropractician – și eu
credeam că asta sunt. Nu putea să existe o situație mai potriv –
ită. Bineînțeles, ca pacienți pentru chiropractică, ei veneau cu
cizmele de piele cu carâmbi de oțel, cu curele grele, cu brățări
metalice la glezne și cu toate celelalte bijuterii obișnuite,
Nu aveam nici un motiv să le sugerez să își dea jos bi –
juteriile sau obiectele din piele. Nu m-am oprit să spun rugă –
ciuni sau să ard tămâie sau să-i afum cu salvie, nici nu am an –
corat energia încăperii cu cristale în culorile chakrelor, impor –
tate din America de Sud. Eu doar am privit, cu uimire copi –
lărească. Fără nici un atașament, fără nici o constrângere, fără
nici un ritual, fără nici o frică.
Doar vindecări de la Univers – pur și simplu.
Nu ce faci, ci de ce o faci
Să spui o rugăciune înainte de fiecare ședință e mani –
pulare spirituală, La fel cum ai ști că te manipulează soția
sau copilul, dacă și-ar începe fiecare cerere către tine cu câte
un „Te iubesc”, știi că o rugăciune înainte de fiecare ședință
de vindecare înseamnă, pur și simplu, că tu îi ceri ceva lui
Dumnezeu, fie că e direct pentru tine, sau pentru altcineva.
În loc să ceri ceva, oferă ceva,
Poți să începi prin a oferi mulțumiri. Eu spun o rugă –
ciune de mulțumire în fiecare dimineață, pentru că sunt cu
adevărat recunoscător pentru ceea ce am. Apoi mă simt per –
fect instalat în starea mea de gratitudine și trec prin zi, făcând
ceea ce fac de obicei, fără a simți nevoia să cer protecție spe –
cială sau să cer permisiunea. Care e diferența dintre o rugă –
ciune de mulțumire și una de cerere?

186 187

Eric Pearl RECONECTAREA

în primul rând, rugăciunea de cerere are ca rezultat
alte rugăciuni de cerere. Rugăciunile pentru protecție vă țin
atenția concentrată pe frică, ceea ce duce la si mai multe ru –
găciuni pentru protecție. Uneori e bine nici să nu auzi tot
timpul cereri de favoruri, nici să nu le faci.
O rugăciune de mulțumire vă permite să vă parcurgeți
ziua simțindu-vă bine în relația voastră cu universul.
Cred că lui Dumnezeu îi place asta.
Ce faceți când începeți să chemați prezența lui Dum –
nezeu și/sau a arhanghelilor, înaintea fiecărei ședințe?
Spuneți că nu prea credeți că Dumnezeu e tot timpul cu
voi, că El si cu îngerii trebuie să fi ieșit la o cafea și v-au lăsat
de izbeliște, să vă luptați cu fantoma care provoacă pacientu –
lui problemele cu sinusurile.
Cum ieșiți din modelele de frică? Mai întâi, recunos –
când aceste modele. Lumina recunoașterii alungă întune –
ricul, fără ca voi să trebuiască să faceți mai mult decât să ră –
mâneți conștienți. Cum să faceți procesul mai rapid? E sim –
plu. De fiecare dată când apare frica, înfruntați-o, Dacă vă e
frică să faceți o ședință de vindecare pentru că nu purtați tri –
coul cel roșu, atunci, intenționat, nu purtați nimic roșu în ziua
respectivă. Dacă vă surprindeți punându-vă în buzunar cris –
talul favorit, pentru că simțiți că vă va ajuta într-un fel, scoa-
teți-l și lăsați-l acasă în ziua respectivă. Puteți să purtați cris-
talul în buzunar, sau să vă îmbrăcați cu roșu în orice altă zi,
dar puterea pe care o recăpătați de fiecare dată când tăiați
atașamentul de o temere vă apropie, pas cu pas, de scopul
vostru – acela de a deveni vindecători, de a alunga iluzia se –
parării și de a trăi în Unul cel infinit.
Cum scăpați de dependența de ritualuri
Puteți să puneți flori în cameră, pur și simplu, pentru
că arată frumos? Să ardeți lumânări, pentru că lumina lor di –
fuză face încăperea foarte primitoare? Sigur că puteți.Dar fiți mereu atenți, căci dacă într-o zi vă alegeți lumâ –
nările datorită semnificației simbolice a culorilor lor, sunteți
pe marginea prăpastiei, gata să reintroduceți frica în munca
voastră. De cum am introdus conceptele si ritualurile de pro –
tecție în munca mea, vindecările au devenit rapid din ce în ce
mai puțin spectaculoase, deși ședințele erau din ce în ce mai
dramatice. într-o zi, mi-am dat seama că nu mai mergeam să
fac o ședință cu același sentiment de așteptare bucuroasă, cu
care mergeam odată. Nu mai veneam acolo liber de griji, ca
un copil. Veneam încărcat cu ceea ce percepeam drept „res-
ponsabilitatea” darului, într-un sfârșit, am început să înțeleg
ce voiau oamenii să spună, când îmi ziceau: „Trebuie că te
apasă o mare responsabilitate”
Până în acel moment, nu mă apăsase. Iar lucrurile mer –
seseră mai bine – și pentru mine, și pentru pacienții mei.
Într-o zi, relația dintre aceste ritualuri, frică și diminu –
area vindecărilor deveni, dintr-o dată, foarte clară. Am oprit
toate ritualurile – cel puțin, toate pe care le puteam recunoaș –
te. Am aruncat bolurile cu apă sărată, am încetat să-i mai
chem pe arhangheli si alți „protectori” si chiar am încetat să
mai chem prezența lui Dumnezeu – pentru că mi-am dat sea –
ma că, oricum, Dumnezeu era cu mine tot timpul. Am elimi –
nat toate rugăciunile imploratoare – acum, pur și simplu,
spun cea mai veselă rugăciune de mulțumire, înainte să plec
de acasă, dimineața – și chiar nu e nimic dacă mai uit, câteo –
dată, îmi amintesc în ziua următoare. Nici nu îmi scutur mâi –
nile, căci acum știu că aici, în această interacțiune cu persoana
de pe masă, are loc uimitoarea frumusețe a transformării – și
orice rămâne cu mine nu poate fi decât un dar.
De cum am dat drumul ritualurilor bazate pe frică – așa
frumos deghizate cum erau ele – vindecările au început să-și
recapete splendoarea inițială. Mi-am dat seama că era bine că
putusem să le văd la potențialul lor deplin, ca să știu că exis-
tă. Cunoașterea asta – și sentimentul pierderii lor – mi-au dat
impulsul și motivația să le caut si să le găsesc din nou.

188 189

Eric Pearl RECONECTAREA

Făcând asta, învățam din nou să merg – metaforic vor –
bind; e un proces atât de complex si de dificil, încât doar cei
care au fost nevoiți să învețe să meargă a doua oară pot să
înțeleagă.
Care a fost motivul pentru toate astea, în planul lu –
crurilor? Ei bine, faptul că știi să mergi singur și de la sine nu
îți dă neapărat și capacitatea de a învăța pe altcineva să facă
același lucru. Poate că o să reușești să ajuți un copil să învețe,
dar copilul acela, cu lipsa lui de frică, ar învăța oricum, însă
cu un adult care nu a mers niciodată, e altceva. Nu trăiam la
înălțimea potențialului meu. Nu-mi îndeplineam scopul,
stând pur și simplu în încăpere, oră după oră, zi după zi, fa –
cilitând vindecări câte unei persoane la rând.
Trebuia să învăț pe alții. Iar ca să poți să înveți pe alții,
trebuie să fi înțeles conștient nu numai cum să faci lucrurile,
dar și cum să nu le faci, ca să îndrumi oamenii departe de
capcane, înspre obiectivul lor – dinspre întuneric înspre lu –
mină; dinspre frică în iubire.
Nu trebuie să dați drumul la toate fricile, înainte de a
fi pregătiți să trăiți iubirea. Puteți să vă luați fricile în brațe și
să le duceți cu voi, în iubire. Căci, odată ce pășiți în iubire,
frica se dezvăluie drept iluzia care a fost întotdeauna, iar tot
ce rămâne este iubire.CAPITOLUL
CINCISPREZECE
Lucruri de luat în seamă
„D acă îm pingi sem nificația bazei fiziologice a m edicinei suficient
de departe, de obicei vei ajunge la un punct la care aceasta
va fi im posibil de ap ărat științific, la care va trebui
sa o iei pe încredere. ”
Vindecare din inimă, de dr. Mehmet Oz
Cine este vindecător?
Cine este vindecător? La această fază a tranziției noas –
tre, vindecarea este o capacitate pe care o au toți. Nu trebuie
să fiți profund încastrați în anumite credințe religioase sau
spirituale pentru asta. Nu e necesar să aveți numai gânduri
plăcute, sau să nu rostiți niciodată vreun cuvânt sarcastic.
Nu trebuie să deveniți vegetarieni. Puteți să vă beți paharul
de vin la masă – sau de martini, sau de marguerita. De fapt,
orice altceva vă face plăcere, este în regulă. Vă spun asta din
experiență proprie.
Toate aceste considerații se bazează pe aprecierea „va –
lorii” – iar valoarea noastră a fost deja stabilită, prin simplul
fapt că suntem. Este minunat să aspirăm să devenim o per
soană mai bună. Suntem aici ca să învățăm și ca,să evoluam
Însă măsura în care realizăm aceste țeluri nu ne deler
mină valoarea. Nu avem nimic de demonstrat, nimic de re
alizat, nimic de făcut ca să devenim valoroși. Deja sunlem

190 l'M

Eric Pearl RECONECTAREA

toate acestea. Nu putem aspira la ceva ce deja ne aparține.
Dacă vă deschideți și căutați această reconectare, meri –
tați să o primiți. Nu așteptați până când credeți că egoul
vostru este ținut sub control, că vă trăiți viața total fără a jude –
ca, sau că pizza cu ardei iute face parte din trecut. Asta ar fi
ca si cum ați aștepta momentul perfect pentru a vă căsători,
sau pentru a avea un copil.
Acest moment ar putea să nu vină niciodată – sau, cel
puțin, nu într-o formă în care să îl recunoașteți.
Vindecarea, medicina și viitorul sistem de asistență
medicală
La ora actuală, după părerea mea, punctele forte ale
medicinei sunt două domenii de bază. Pe cel dintâi îl voi des –
crie ca primul ajutor sau asistența în situații de criză. După
cum am spus la un seminar: „Dacă, Doamne ferește, aș fi lo –
vit de o mașină, DATI-VĂ LA O PARTE, să vină salvarea!”
Vorbesc serios. Medicii și asistenții de pe salvare sunt
cei mai buni când e vorba să se ocupe de răni sângerânde și
de oase rupte. După ce m-am stabilizat și sunt în siguranță,
putem să vorbim de chiropractică, de homeopatie, de nu –
triție și de alte forme de vindecare. Acesta ar fi momentul cel
mai potrivit să-i dăm corpului șansa să se vindece.
Al doilea domeniu în care pot să admit că abordarea
medicală este de dorit, e atunci când nimic altceva nu a func –
ționat Dacă organismul nostru nu a reușit să se vindece sin –
gur, aceasta este faza la care ar putea fi nevoie de medica –
mente, de intervenții chirurgicale, sau de alte măsuri extreme.
Nu de mult, întâlneam adesea – iar astăzi în întâlnim
poate și mai des – oameni care aleargă la doctor la primul
semn de dezechilibru. Principalul demers al doctorului, în
cele mai multe dintre cazuri, este să ne prescrie o medicație
sau să ne taie din corp. Nu pot să se abțină; așa au învățat.
Din păcate, recurgerea la soluția medicală de la început
192întârzie, de cele mai multe ori, un ajutor natural important
-însă corpul nostru are cu atât mai multe șanse să se
vindece complet si deplin, cu cât apelăm mai devreme la
cineva care ne poate ajuta.
Dacă luăm medicamente și ne mascăm simptomele
chiar de la început, până ce lucrurile vor ajunge să se înrău –
tățească atât de mult, încât să fim nevoiți să mergem la cine –
va care să se ocupe de îndepărtarea cauzei si să dea voie cor –
pului să se vindece, se poate ca sănătatea noastră să fi ajuns
deja la un punct de la care să nu mai poată fi recuperată sută
la sută. La fel, dacă o luăm de la început pe calea chirurgicală
si operația nu dă rezultate, atunci, până ce ajungem să con –
sultăm un chiropractician, un acupuncturist sau pe altcineva
care să lucreze din perspectiva îndepărtării dezechilibrului și
să dea voie vindecării noastre să vină de sus, de jos, dinăun –
tru și din afară, ne vom putea duce la ei doar cu partea din
noi care a mai rămas întreagă. Evident, sută la sută din mai
puțin de sută la sută este, totuși, mai puțin de sută la sută.
Dacă, dintr-un motiv oarecare, demersul natural nu dă
rezultate în cazul nostru, medicina este – în toate circum –
stanțele – următoarea soluție logică. Mulțumesc cerului că
există. Doar că, uneori, nu ne oprim ca să privim lucrurile
dintr-o perspectivă mai vastă: oare nu e logic ca, dacă orga –
nismul nostru are posibilitatea să se vindece, să căutăm pe
cineva care să ne ajute să facilităm acest proces în noi, înainte
de a apela la un set de măsuri de natură mai invazivă?
Atunci, cum vedem întâlnirea dintre medicină și vin –
decare? Acum, la intrarea în noul mileniu, eu observ o schim –
bare la nivelul conștiinței profesioniștilor din serviciile de
sănătate: mulți își dau seama că nu îndeplinesc spiritul visu –
lui care i-a adus în această meserie de la bun început și încep
să înțeleagă că trebuie să fie ceva mai mult – si să dorească să
caute acest ceva.
Faptul că sunt invitat să țin prelegeri la universități si la
spitale este semnul unei mentalități mai deschise, care se
193

Eric Pearl RECONECTAREA.

adoptă în toată țara. Integrarea, printre opțiuni, a diferitelor
forme de vindecare, inclusiv acupunctura și homeopatia, a
fost un prim pas. Acum vedem cum apar secții de medicină
energetică. Eu țin prelegeri la colegii de chiropractică și la spi –
tale de osteopatie – si acolo văd progresul în gândire.
Mulți practicieni (doctori, chiropracticieni și specialiști
în osteopatie) introduc vindecarea reconectivă în practicile
lor – unii pe tăcute, alții mai zgomotos.
Există o veche zicală care spune că știința avansează cu
o înmormântare după altă înmormântare, în multe cazuri,
acest lucru este adevărat, atunci când e vorba de obținerea
unui progres considerabil. Slavă Domului că, astăzi, fața me-
dicinei începe să se schimbe, însă procesul se întâmplă dină –
untru în afară – și e nevoie de foarte multe schimbări înăun –
tru, înainte să le putem întrezări manifestarea în afară.
Pe măsură ce publicul își deschide ochii, medicina își
deschide mintea. Nu prea i s-a dat de ales. Așa că acceptarea
va veni, chiar dacă pentru asta e nevoie de timp.
Cum văd eu întâlnirea dintre medicină și vindecare?
Chiar în felul în care ea există.
Vindecarea prin credință
Am stabilit deja că această lucrare depășește cu mult
ceea ce numim de obicei vindecare energetică. De asemenea,
nu este vorba nici de „vindecarea prin credință”. Nu trebuie
să credeți în proces, pentru ca el să funcționeze. Am înțeles
acest lucru chiar de la apariția vindecărilor – când nici eu, nici
pacienții mei nu ne așteptam la ele. Ulterior, el mi-a fost re –
confirmat de locul de unde vin. Vedeți voi, cei mai mulți din –
tre pacienții mei vin la mine din toată lumea, așa că foarte pu –
țini dintre ei sosesc fără soțul sau soția lor, sau fără altcineva
care să îi însoțească. Pentru mine, nu e o situație neobișnuită
să mă trezesc că port o plăcută discuție de prezentare cu un
cuplu, din care doar o persoană e pacientul meu – iar apoi,soțul sau soția ies și așteaptă în anticameră. Pacientul se
transformă automat, se holbează la mine și îmi șuieră:
„Vreau doar să știi că eu cred că toată chestia asta e o
escrocherie și că nu m-aș fi aflat aici, dacă nu m-ar fi obligat
soțul sau soția”. De obicei, le răspund: „Ei bine, deja ești aici,
așa că ai putea foarte bine să te întinzi pe masă și să fii deschis
la orice va urma.”
Poate că e de folos dacă pacientul nu-si încrucișează
brațele peste piept și adoptă o atitudine de genul: Refuz să f iu
vindecat- însă, în afară de asta, credința nu pare să joace un
rol prea mare în toate astea.
Încurajați pacienții sceptici să accepte tratamentul cu o
atitudine de genul, poate merge, poate nu. Destul de ciudat,
dar, de obicei, aceștia sunt pacienții care au parte de vinde –
cările cele mai spectaculoase, de cele mai multe ori venite cu
surle și trâmbițe (cu toate senzațiile vizuale, olfactive, audi –
tive și tactile). Să vă spun cine este cel mai puțin probabil să
trăiască deplinătatea unei experiențe de vindecare. Credeți
sau nu, este persoana care vine la voi insistând că tratamen –
tul trebuie să funcționeze – persoana care a citit toate cărțile
pe tema asta și care simte că știe tot ce e de știut despre asta.
Dacă există vreun mod de a interfera cu vindecarea, este prin
genul acesta de atașament, prin această nevoie atotconsuma-
toare și insistentă ca, de data asta, va funcționa.
De ce unii se vindecă
Nu se vindecă boala sau infirmitatea – se vindecă per –
soana. Indiferent cât de mult aș explica lucrul acesta la sem-
inariile mele, pare să existe un flux continuu de întrebări de –
spre măsura în care poate fi vindecată o boală sau alta.
Unul dintre puținele moduri în care puteți să vă restric –
ționați în acest proces este prin sistemul de credințe și convin –
geri pe care îl aveți – prin ceea ce credeți în mod automat.
Dacă credeți în ideea că o anumită boală sau infirmitate nu
194

Eric Pearl
poate fi vindecată, s-ar putea să vă dovediți că aveți dreptate.
Spun s-ar putea, pentru că s-ar putea ca universul să treacă
peste voi sau să vă ofere ocazia să vă ridicați deasupra con –
vingerilor voastre, în orice caz, este un impediment de care
nu aveți nevoie. Ați putea crede că, de fiecare dată când cine –
va vine la voi cerând o vindecare, asta e chiar ceea ce vrea.
Insă uneori oamenii pot fi surprinzători.
Scleroza multiplă este o boală degenerativă a sistemu –
lui nervos, care de obicei lovește adulții tineri. Ea tinde să se
dezvolte pe o perioadă de mai mulți ani, pacientul fiind pri –
vat progresiv de coordonare, apoi de mobilitate și – în sfârșit
– de orice control muscular.
Cu ceva timp în urmă, a venit la mine o nemțoaică.
Hannah avea scleroză multiplă. Soțul ei, Karl, a adus-o în
sala de tratament într-un scaun cu rotile, de care se folosea
de vreo trei ani. Karl m-a ajutat să o ridic pe masă, apoi a ieșit
în sala de așteptare.
Ședința mea cu Hannah a mers minunat; la sfârșit, ea
s-a ridicat de pe masă și a mers pe propriile ei picioare. Nu,
nu sărea într-un picior prin cameră – trebuia să se țină cu o
mână de perete și să se oprească după fiecare mic pas, însă
era un salt considerabil de la condiția de pasager neajutorat
într-un scaun cu rotile.
De obicei, recunoștința pe care o vezi când partenerul
pacientului intră în sala de tratament și își vede iubitul sau
iubita atât de schimbată este nemăsurată, dar în cazul aces –
ta, când Karl a văzut ce s-a întâmplat, n-a părut prea fericit.
Hannah urma să vină a doua zi, pentru încă o ședință,
dar nu a mai apărut toată săptămâna. Când s-a întors, era
din nou în scaunul cu rotile. Asta era cel puțin neobișnuit,
pentru că, în cele mai multe dintre cazuri, vindecările oame –
nilor păreau permanente – indiferent dacă erau imediate sau
treptate. După ce Karl a ieșit în sala de așteptare, am avut o
discuție cu Hannah. Mi-a spus că soțul ei îi mărturisise că, de
ceva timp, avea o amantă.RECONECTAREA.
Conversația noastră a dezvăluit curând ce a însemnat
asta, atât pentru Hannah, cât și pentru Kari, în ceea ce priveș –
te vindecarea ei. Mai degrabă decât să fie o situație profi –
tabilă, vindecarea ar face pe fiecare dintre ei să piardă ceva:
ea si-ar pierde cea mai mare legătură cu soțul ei rătăcitor, iar
el si-ar pierde scuza pentru că are o amantă!
În ceea ce mă privea, Hannah și cu mine ne aflam aco –
lo pentru un singur motiv, iar eu trebuia să mă asigur că în –
țelegea faptul că alegerea de a se vindeca îi aparținea.
„Dacă nu participi la propria ta vindecare/7 i-am spus,
„poți foarte bine să pleci de pe acum”.
A înțeles.
După ședință, era înapoi pe propriile picioare.
Un alt motiv pentru care unii se vindecă
Împotrivirea la vindecare poate lua multe forme; unele
dintre acestea sunt atât de profund întrețesute cu alte as –
pecte ale vieții pacientului, încât le puteți vedea numai din-
tr-o perspectivă suficient de largă.
Spre exemplu, acum câțiva ani, am petrecut un timp în
New York City. Printre cei care au venit să mă vadă se afla
și un grup de aproximativ opt persoane care sufereau de ar –
trită reumatoidă. Nu artrită reumatoidă în formă blândă, sau
măcar moderată, din cele pe care le vezi uneori la oamenii
care au încheieturile vizibil mai mari și ale căror degete nu
se pot mișca prea bine – nu; grupul acesta avea artrită reu –
matoidă severă, deformantă, handicapantă. Mulți dintre ei
-la cel puțin o mână sau un picior – aveau structura osoasă
atât de deformată, încât abia dacă mai amintea de forma ei
inițială. Era ca și cum aproape fiecare moment le-ar fi provo –
cat o durere imensă. Vremea înrăutățea și mai tare lucrurile.
Vizita mea acolo a coincis, cu una dintre acele furtuni
de zăpadă tipice pentru New York, cu ploaie de gheață, cu
grindină și un frig mușcător, care te îngheța pe dinăuntru.

196
197

Eric Pearl RECONECTAREA

De obicei, acesta e tipul de vreme care îi face pe cei cu
artrită reumatoidă să stea în casă.
Cei mai mulți dintre acești oameni își aranjaseră câte
trei ședințe. La sfârșitul primei vizite, nici unul dintre ei nu
a menționat că ar fi simțit vreo ușurare a afecțiunii.
Deși până atunci nu mai văzusem pe nimeni cu aseme –
nea forme extreme de artrită reumatoidă, mă așteptam ca,
din opt, măcar câțiva dintre ei să se simtă mai bine. Când au
început să apară la ședința a doua, m-am simțit puțin ciudat.
Știam că se înfofoleau și își croiau cu multă suferință
drum prin oraș, prin furtuna asta – și că, până acum, nu se
aleseseră decât cu frig și cu încheieturi umflate. A doua run –
dă de ședințe n-a adus cu mult mai mult decât prima.
Acesta a fost momentul când egoul meu și-a scos la
iveală căpsorul. Mă înspăimânta cea de a treia rundă de
vizite. Unii dintre ei au anulat ședința – și chiar m-am simțit
ușurat. M-am forțat să fac ședințele cu cei care au venit, dar
-iarăși – nici unul dintre ei n-a anunțat că se simte mai bine
sau să dea semne vizibile de ameliorare.
După asta, când mă suna cineva cu artrită reumatoidă,
îl convingeam să nu vină la cabinet. Hotărâsem că genul ăsta
de vindecare nu funcționează la oamenii cu această afecțiu –
ne și nu voiam să îi pun – sau să mă pun – în situația repe –
tării spectacolului din iarna aceea, de la New York.
Se dovedi mai târziu că toți cei din New York aveau
ceva în comun: pe lângă artrita reumatoidă, mai aveau și im –
planturi de silicon, de un fel sau altul.
Prin urmare, e posibil ca frecvențele reconective să nu
aibă efect pe artrita provocată de silicon.
Ulterior, după ce am discutat cu asistenta mea, am aflat
că oamenii aceștia mai aveau ceva în comun: cu toții erau im –
plicați într-un proces comun împotriva producătorului de si –
licon. Cu alte cuvinte, aveau interes să nu se facă bine. Cu cât
puteau prezenta Curții mai multe informații care să le dove –
dească sănătatea șubredă și insuccesul în ceea ce privește vin-decarea, cu atât aveau mai multe șanse de reușită si cu a tât
mai mare avea să fie suma înțelegerii finale – și era vorba ele
o sumă considerabilă de bani. Faptul că mi-am dat seama ce
se întâmplă cu acești oameni, m-a ajutat să-mi ușurez senti –
mentul de vinovăție pe care îl aveam – și gândul că as fi putut
să fac lucrurile mai bine: As fi putut să fiu mai lucid? Mai
concentrat? Mai prezent?
Am continuat să mă simt oarecum nesigur, până într-o
zi când țineam o prelegere unui grup mare de medici și asis –
tente, la spitalul Jackson Memorial, din Miami. Pe la jumăta –
tea discursului, am întrebat – așa cum fac de obicei – dacă
vrea cineva să simtă aceste frecvente de energie. Dintr-o dată,
o asistentă sări în sus și, cu brațul întins în față, începu să vină
înspre mine. Tot ce vedeam era mâna ei, apropiindu-se din ce
în ce mai mult. Nodurile mari, roșii, umflate de artrită reuma –
toidă deveneau din ce în ce mai clare, pe măsură ce se apro –
pia, încăperea din jur se învălui în ceață.
„Am artrită și nu pot să mișc degetele astea ”, mă anun-
ță ea, de parcă ar mai fi fost nevoie. Nu numai că mă vedeam
confruntat cu cea mai mare teamă a mea în lumea vindecării,
dar aceasta se și îndrepta spre mine în viteză.
Și totul se întâmpla în fața unei comunități care aduna
laolaltă practicieni dintr-un spital și savanți ai unei scoli me –
dicale. „Poți să îmi vindeci mâna?”, mă întrebă, adăugând,
„Nu pot să îndoi degetele mai mult decât atât”.
„Asta e doar o demonstrație, ca să vezi dacă o simți ”,
am răspuns, însă am știut că nu mă auzise nimeni. Ei voiau
să vadă o vindecare. Sau voiau să vadă că nu există nici o vin-
decare, în nici un caz nu îi interesa să vadă „o demonstrație,
ca să vezi daca simți” – indiferent ce spuneam eu.
Femeia și-a croit drum până unde mă aflam și și-a
întins mâna către mine. A pornit să arate cât de puțină mo –
bilitate avea la brațul respectiv – pentru mine și pentru sală
-povestindu-ne, pe scurt, și antecedentele ei în ceea ce
privește tratamentul ortopedic și fizioterapia, menționând
totodată si

198 199

Eric Pearl
absenta consecventă a rezultatelor tuturor acestor abordări.
Am început demonstrația și ea a simțit energia imediat
-unul dintre degete a început să tresară involuntar. Toți
ochii erau ațintiți pe noi doi, în timp ce mie mi se învârtea
prin cap gândul: O, Dumnezeule, artrită reumatoidă!
„Bine. Să-ți vedem mâna ”, am spus, după vreo 45 de
secunde. Ea își închise degetele. Strânse tot pumnul. Pentru
prima dată de când putea să-și amintească, degetele îi atin –
seră palma. Deschis, închis. Deschis, închis.
Mobilitatea i se refăcuse. Roșeața furioasă a încheietu –
rilor dispăruse și era înlocuită de o culoare normală a pielii.
Două dintre noduri rămăseseră oarecum umflate, dar
rigiditatea și durerea dispăruseră.
La fel dispăruseră și temerile mele subconștiente lega –
te de pacienții cu artrită reumatoidă, convingerea mea că ar-
trita reumatoidă nu reacționează la ceea ce fac.
Există multe motive pentru care oamenii aleg să nu se
facă bine.
Aceste motive rareori au legătură cu voi.
Oare acest proces funcționează și asupra artritei
reumatoide?
Nu boala sau infirmitatea se vindecă, ci persoana.P AR TE A A III- A
NOI ȘI VINDECAREA
RECONECTIVĂ
“Statornicit în A Fi , efectuează acțiunea”
Bhagavad Gita
200

Eric Pearl RECONECTAREA

CAPITOLUL
ȘAISPREZECE
Să pătrundem în bazinul de
energie reconectivă
„O cupă-te cat mai m ult cu studiul lucrurilor D ivine, nu doar
pentru a le ști, ci pentru a le face; iar când închizi cartea, privește
în jur, privește înlăuntru, privește să vezi daca m âna ta
poate pune în fapta ceva din ce ai învățat. ”
Moise din Evreux, 1240 î.Ch.
Însemnare, înainte să începem
Aceasta este secțiunea „așa se face ” a cărții.
Ea nu este la fel de esențială ca și secțiunile similare din
alte cărți, pentru că, în cazul vindecării reconective, atunci
când „încercăm” să facem vindecarea, în realitate, interfe –
răm cu procesul. V-am năucit? Nu vă faceți griji.
Din clipa în care ați început să citiți această carte (de
fapt, din clipa în care ați hotărât să o citiți), ați început pro –
cesul… „procesul de devenire”. Procesul vostru de restructu –
rare și devenire este deja atât de avansat, încât nu l-ați mai
putea întoarce, nici dacă ați dori.
În cel mai bun caz, ați putea încerca – în sensul acesta
– să ignorați această evoluție, pentru o vreme… însă curând
v-ați da seama că acest lucru devine din ce în ce mai greu,
până ce, într-un sfârșit, el va fi imposibil.Sunteți intrigați? Și eu. Așa am ajuns să țin seminarii și
ateliere despre vindecarea reconectivă.
Când relatările despre vindecări au început să se
răspândească, au început să vină la mine din ce în ce mai
mulți oameni și din ce în ce mai multe organizații educa –
ționale, întrebându-mă dacă aș vrea să predau.
Le-am răspuns la toți la fel: „Nu poți să predai cursuri
despre vindecare.” Dar, bineînțeles că, între timp, modul în
care înțelegeam această noțiune s-a schimbat.
Am înțeles că fraza care îrni venise prin channeling,
„Ceea ce faci aduce lumină si informație pe planetă”, se re-
feră la mult mai mult decât la ideea ca o persoană singură
-eu – să stau într-o încăpere, ceas după ceas, facilitând vin –
decări pentru câte o singură persoană.
Când interacționam cu acești oameni, mi se părea că,
într-un fel, „aprjndeam ” în ei un nivel nou de receptivitate,
proiectat pentru a lucra cu noul nivel de frecvențe – această
„lumină și informație” – cu care suntem dăruiți acum.
Am avut revelația că, din grupul de persoane cu care
intram în contact, ieșea la iveală o întreagă generație de noi
vindecători pe această planetă.
La vremea aceea nu aveam nici o idee câte persoane
urmau să fie afectate – și îmi închipuiam doar vag cât de pro –
fund avea să fie acest efect.
Tot ce știam pe atunci era că aici se dezvolta ceva vital
și puternic – lucru care devenea din ce în ce mai evident, cu
fiecare persoană cu care interacționam.
Așa că am început să fiu mai atent la ce se întâmpla în
interiorul meu si în jurul meu, în timp de continuau să lucrez
cu aceste energii.
Am descoperit că ceea ce obișnuiam să spun mereu era
adevărat; Nu poți să predai cursuri despre vindecare.
Dar un lucru îl puteam face: puteam să aduc această
nouă lumină și informație pe planetă – și să-i las pe oameni

să învețe singuri.

202 203

Eric Pearl RECONECTAREA,

Roțile ajutătoare
Înainte să mergem mai departe, dați-mi voie să clarific
faptul că există un lucru pe care nu îl veți învăța de la mine:
„tehnica”. Vindecarea reconectivă nu este Atingerea Vinde –
cătoare, Atingerea Terapeutică sau Atingerea pentru Sănă –
tate. Nu este Reiki, Johrei sau Jin Shin. Nu este Qi Gong,
Mah-Jongg sau Beijing. Nu este nici o tehnică pe care ați în-
tâlnit-o până acum. Vindecarea reconectivă nu este deloc o
tehnică. Ea transcende tehnica.
Sper că ați înțeles până acum că, în esență, tehnicile
sunt ritualuri menite să vă aducă într-o anumită stare. Din
păcate, așa cum vi s-a întâmplat multora dintre voi, procesul
de a învăța și de a stăpâni tehnica tinde să te împiedice să
ajungi la starea care este chiar obiectivul tehnicii respective!
Este ca atunci când ai roți ajutătoare la bicicletă: ele
sunt acolo ca să te ajute să înveți să mergi pe bicicletă, dar nu
vei putea niciodată să mergi efectiv pe bicicletă si să trăiești
experiența din plin, până nu le dai jos.
Vindecarea reconectivă ne duce dincolo de tehnică,
într-o stare de a fi. Ssunteți această energie vindecătoare –
și ea este una cu voi. Nu aveți ce face, decât să rezonați cu
ea. Din clipa în care vă concentrați atenția asupra ei, ea
emană din voi – si veți vedea că, uneori, atenția voastră
este concentrată asupra ei, tocmai pentru că ea emană din
voi.
Așa începeți să lucrați cu energia reconectivă – obser-
vând-o, lăsându-vă atenția să se concentreze pe ea.
Poate că asta vă sună simplist, așa că dați-mi voie să vă
întreb – si să și răspund la o întrebare care, poate că deja vi
s-a înfiripat în minte: „Cum pot să învăț dintr-o carte modul
în care să „observ” un fel anume de energie?” Vă voi răs –
punde cu două cuvinte, cele mai importante pe care trebuie
să vi le includeți în vocabular, ca vindecători – și pe care le-
am folosit deja, în mod repetat, pe parcursul cărții: nu știu.
Nu știu cum li se activează oamenilor fluxul energetic
atunci când lucrez cu ei individual. Nu știu cum se face căoamenii din cele mai îndepărtate colțuri ale unei săli de bal
se „activează”, atunci când trec eu prin mulțime. Nu știu
cum, atunci când mă adresez unor grupuri mari de oameni
si când trec printre rândurile din față, de lângă scenă, per –
soanele de la balcon și de la mezanin încep să simtă senza –
țiile care indică prezența acestei energii.
Și telefoanele? De multe ori mi s-a întâmplat să fiu pro –
gramat să apar într-o emisiune la televizor, doar pe baza a
ceea ce a simțit producătorul în timpul convorbirii cu mine la
telefon. Se pare că aceste frecvențe se transferă și prin casete,
CD-uri, radiouri și televizoare. Veți vedea. Oamenii vor înce –
pe să simtă activarea și atunci când vor intra în contact cu voi.
Dar cel mai ciudat lucru dintre toate este că activarea se
transmite și prin cuvântul scris – prin internet, prin reviste,
prin ziare și cărți. Nu vorbesc de un soi de transfer intelectu –
al, în care eu vă spun la ce să vă așteptați, voi vă gândiți la
asta și – într-un final – se întâmplă.
Vorbesc despre transmiterea efectivă – despre trecerea
energiei la voi, prin această carte.
Cum se poate întâmpla asta?
Nu știu.
Nu mi-am pus o robă albă cu centură de aur și nu am
umblat de-a lungul maldărelor de cărți din depozitul edito –
rului, cu brațele întinse, agitând o baghetă magică și strigând:
„Vindecă!”, „Energizează!”, „Vindecă!”, „Energizează!”
O explicație plauzibilă ar fi că activarea este o energie
transportată și comunicată prin alegerea cuvintelor – nu ne –
apărat că le-am ales conștient- și care e posibil să aibă legă –
tură cu intenția mea inițială, când m-am apucat să scriu car –
tea. Lucrul pare a fi adevărat pentru casetele audio.
Am descoperit că, în multe cazuri – cum ar fi Deepak
Chopra, Lee Carroll, Caroline Myss, ca să menționez doar
trei nume – darul de a transmite informația se manifestă, în
mare parte, prin vocile persoanelor respective.
Atât de mult se comunică prin subtilitățile și unduirile

204 205

Eric Pearl RECONECTAREA

vocii – si la atât de multe niveluri,, încât ascult casetele chiar
și după ce am citit cartof.
Desigur, mai există și alți autori, cu voci la fel de inci-
tante ca un somnifer puternic si ale căror casete ar trebui să
se vândă cu recomandarea de a nu conduce vehicule sau de
a nu opera utilaje grele în timpul ascultării – si totuși, ceva se
transmite, chiar si așa. Poate că activarea este ceva transportat
prin voce. In cazul cărților, poate că transmiterea se face prin
imaginile vizuale pe care le primește cititorul.
Într-un fel sau în altul, ea pare a fi codificată în comuni –
care. Rețineți că simțurile fizice ale ființei umane nu sunt se –
parate unul de celălalt. Ele folosesc – toate – aceeași energie,
dar în locuri diferite pe scală. De exemplu, atât lumina, cât și
sunetul sunt vibrații (cel puțin într-un sens), dar la frecvențe
foarte diferite.
Pe de altă parte, poate că activarea nu are nici o legă –
tură cu nici unul dintre simțurile de care suntem conștienți și,
pentru a fi transportată, nu are nevoie de nici unul dintre me –
diile pe care le cunoaștem astăzi. Tot ce știm este că această
comunicare depășește granițele timpului și ale spațiului, pe
când noi stăm aici, scăldându-ne în iluziile astea, hotărâți să
descoperim un mecanism pentru a o explica. Propria noastră
orbire ne poate face să sfârșim agățați de roata asta de aler –
gat, învârtindu-ne la nesfârșit, ca niște hamsteri pe bandă.
Indiferent ce mecanism ar sta în spatele ei, capacitatea
de a activa receptivitatea la aceste energii, în oameni cu care
nu interacționăm niciodată în mod direct, nu este nici pri –
mul, nici ultimul lucru pe care îl vom discuta și pe care nu îl
pot explica, în aceeași măsură, ea este o formă fascinantă de
transmitere, care apare tot timpul.
Ieșiți în lume pe cont propriu
Această secțiune a cărții se ocupă de mult mai mult
decât simpla recunoaștere, amplificare și utilizare a energieireconective. Ea se ocupă cu genurile de întrebări pe care, de
obicei, potențialii vindecători le pun la seminarii.
Dar înainte să abordăm oricare dintre aceste domenii,
dați-mi voie să subliniez – din nou – un lucru pe care l-am
spus de mai multe ori: Nu aveți nevoie de mine.
Nu aveți nevoie de mine ca să faceți asta, ca să faceți
aia, ca să faceți ailaltă. Așa că, de ce să cheltuiți bani și timp
și să mergeți mai departe, ascultând o casetă – sau poate
chiar mergând la un seminar?
Sunt mai multe motive, dar să începem cu cel mai im –
portant. De ce credeți că atâția oameni își câștigă existența ca
profesori, antrenori sau formatori?
Pentru că, de regulă, învățăm mai bine atunci când
suntem învățați sa facem ceva nou sau necunoscut. Cel puțin
teoretic, instrucțiunile primite de la cineva cu mai multă ex –
periență îi pot ajuta pe nou-veniți să avanseze mai repede.
Dar repet: nu aveți nevoie să fiu tot timpul lângă voi și
nici nu aveți nevoie de instrucțiuni specifice – de desene care
să vă spună exact unde să vă țineți mâinile, cum să vă miș –
cați, ce să evitați să faceți sau să gândiți și așa mai departe.
Astea nu sunt altceva decât roți ajutătoare.
Așa cum mulți dintre noi ne amintim din copilărie, a
învăța să mergi pe bicicletă fără roțile ajutătoare poate să fie
o experiență care să îți aducă mult mai multe julituri și să ge –
nereze un proces de învățare mai abrupt decât dacă ai avea
roțile ajutătoare. Durerea și eșecul permanent duc rareori la
competență – de fapt, ele tind să ducă la contrariul: la aban –
donare. Chiar dacă – știm cu toții – în unele cazuri, abando –
nul este o cale valoroasă, să nu ne lansăm în discuții semanti –
ce pe tema aceasta. Aici este vorba despre a renunța.
În ceea ce privește vindecarea, se folosesc ca roți ajută –
toare tot felul de „lucruri” – fizice si simbolice: cristale, sta –
tuete, embleme, rugăciuni și așa mai departe. Și care-i pro –
blema cu folosirea talismanelor, atâta vreme cât ele ne ajută
să căpătăm putere?

206 207

Eric Pearl RECONECTAREA.

Ei bine, este o putere falsă.
Este o putere care își are sursa în afară – artificială/ ilu –
zorie și lipsită de autenticitate.
Ea este rezultatul încercării noastre inconștiente de a
transpune adevărata noastră putere în obiectele din afară. La
fel, renunțarea simbolică la putere ne invalidează tot atât de
mult ca si gestul de a renunța la cea reală, dacă ar fi posibil
Slavă Domnului că nu putem renunța decât la iluzie!
Imaginați-vă următorul scenariu, într-o zi, sunteți ple –
cat din oraș. întâlniți o femeie, de exemplu – și în conversație
descoperiți că aceasta are acasă un copil care ar avea mare
nevoie de o ședință de vindecare, iar ea vă cere ajutorul.
Ce spuneți? „Oh, chiar mi-ar plăcea să fac asta, dai
mi-am lăsat piramida portabilă la Toledo”? Să fim serioși!
Dar cum putem ști când a venit momentul să dăm jos
roțile ajutătoare, plasele de siguranță, cârjele?
De fapt, tot timpul „a fost momentul ”.
Doar că e posibil să nu -l fi observat până acum.
208CAPITOLUL
ȘAPTESPREZECE
Mediul vindecătorului
„Proiectați întotdeauna un lucru ținând seam a de contextul său
im ediat mai m are – un scaun într-o cam eră, o cam eră într-o casă,
o casă într-un cartier, un cartier în cadrul unui oraș. ”
Eliel Saarmen, în revista Time, 2 iulie 1956
Înainte să ne ocupăm efectiv de energii, voi vorbi puțin
despre aspectele mai temporale, mai practice ale meseriei de
vindecător – anume, despre acelea care sprijină un mediu ce
duce la vindecare. Mulți dintre voi veți alege să aveți un loc
fizic anume, pe care să îl puteți numi „al vostru”, unul care
să va reprezinte.
Ca urmare, înainte de a începe să lucrați cu aceste en –
ergii si să le aplicați, veți dori, poate, să vă ocupați de câteva
dintre aceste aspecte mai pământești.
Lumea e cabinetul vostru
Dacă sunteți ca .majoritatea oamenilor, atunci când vă
imaginați un doctor lucrând cu un pacient, în imagine există
un doctor în halat alb de laborator, o cameră care arată steril,
un pat reglabil și una sau două asistente învârtindu-se prin
cabinet, în pantofi scârțâitori de cauciuc.
Poate că mai e și vreun aparat care țiuie, o pungă de
perfuzie, tuburi, electrozi și o mâncare oribilă pe o tavă de
plastic… așa, pentru mai multă culoare.
209

Eric Pearl RECONECTAREA.

În afară de cazul în care faceți treaba asta într-un spital,
tipul acesta de mediu are foarte puțină legătură cu vinde –
carea reconectivă.
Adevărul e că ați putea, pur și simplu, să mergeți la oa –
meni pe stradă și să lăsați energia să curgă în ei și prin ei, iar
ei ar putea foarte bine să se vindece pe loc.
Același lucru e valabil și pentru cineva care nu se află,
fizic, în același loc ca si voi.
Pe măsură ce vă perfecționați, vă va fi din ce în ce mai
ușor să lucrați în medii din ce în ce mai puțin controlate.
Vindecarea la distanță este, și ea, o variantă, însă – dintr-o
multitudine de motive – poate că nu asta veți dori să faceți
în cea mai mare parte a timpului.
Atunci, care ar fi un mediul „optim ”?
Ce conține el – și ce nu?
De fapt, nu sunt prea multe de spus: locul în care faceți
o ședință de vindecare ar trebui să fie, pur și simplu, cât mai
plăcut cu putință – atât pentru voi, cât și pentru pacientul cu
care lucrați.
Urmează câteva lucruri generale care ar fi de reținut.
Crearea unei zone de confort
Un pacient cufundat în energie reconectivă are parte
de mai mult decât o simplă „reparație”. El este permeat cu
lumină și schimbă informații într-o conferință „la nivel înalt”
cu universul. Deși aspectul de experiență transcendentă al
ședinței poate sau nu să facă parte din vindecare, el este un
dar prețios și rar, adesea recunoscut ca fiind experiența cea
mai semnificativă din viață. Onorați acest lucru, atunci când
încercați să optimizați mediul pentru pacienții voștri.
Astfel că, dacă avem de ales, confortul pacientului este
prioritatea esențială. De obicei, pacientul va sta culcat, prefer –
abil pe o masă de masaj sau pe un pat. în general, cel mai bine
este ca pacienții să stea culcați pe spate – în principal, pentru
210că aceasta este poziția cea mai confortabilă pentru majorita –
tea oamenilor, dar si cea mai „deschisă”, permițându-le o
maximă receptivitate si cunoaștere a propriei lor experiențe.
Personal, prefer să nu-i dau pacientului o pernă. Nu
pentru că eu cred că perna ar interfera cu fluxul de energie
(nici un zid de plumb nu ar putea interfera cu această ener –
gie), ci pentru că pernele pot să te jeneze dacă vrei să-ți miști
capul sau alte părți ale corpului. Dar dacă pacientul are pro –
bleme cu gâtul sau cu spatele, s-ar putea să fie nevoie să îi
sprijiniți capul, sau să îi puneți o pernuță sub genunchi.
Vă rog să rețineți că vindecările vor fi la fel de eficiente
dacă persoana este culcată pe spate, pe burtă sau pe o parte,
dacă ține ochii deschiși și vorbește, sau dacă ține ochii închiși
și nu vorbește.
Diferența este în aspectul de experiență transcendentă
al ședinței – care deseori le dezvăluie oamenilor informații
subtile, extrem de prețioase și care le pot schimba viața.
Nu uitați: confortul este prioritatea esențială, pentru ca
pacientul să poată fi relaxat și receptiv.
Și confortul vostru este important, pentru că veți dori
să vă mențineți într-un anumit cadru mental atunci când vă
alăturați energiilor vindecătoare, iar tensiunea fizică vă poa –
te distrage de la aceasta. Nu-i faceți un dar persoanei care a
venit la voi să primească ajutor, dacă propriul vostru discon –
fort vă distrage mereu atenția. De aceea, recomandarea mea
este să țineți masa reglată la o înălțime confortabilă, care să
nu vă oblige să vă aplecați, să vă încovoiați sau să îngenun –
cheați. Dacă încăperea este suficient de mare, puneți masa
sau patul într-o poziție care să vă permită să vă deplasați în
jurul pacientului.
Dacă lucrați într-un loc mai mic, așa cum am făcut eu
în primii ani, ați putea pune masa lângă un perete, astfel
încât să aveți libertatea de a vă deplasa confortabil pe laturile
ei libere. Asta nu va interfera cu nimic din ceea ce veți face.
211

Eric Pearl RECONECTAREA

Am descoperit că se întâmplă extrem de regulat ca oa –
menii să-și deschidă ochii în mijlocul ședinței, cumva sur –
prinși – și să-mi spună, uitându-se la mine și arătând pere –
tele: „Aveam senzația că ești în partea asta.”
Într-un fel sau altul, Lumina nu recunoaște ceea ce noi
percepem ca limitări fizice sau spațiale.
Dacă vreți să vă deplasați în jurul mesei, foarte bine
-deplasați-vă în jurul mesei.
Efectele luminilor
De regulă, veți dori ca pacientul să își închidă ochii,
pentru a elimina distragerile și pentru a permite relaxarea.
O lumină strălucitoare, care bate direct pe pleoapele
pacientului, nu e foarte relaxantă. Pe de altă parte, prea pu –
tină lumină nu este bine pentru voi, ca vindecători, pentru că,
în timpul vindecării, veți folosi atât ceea ce „simțiți”, cât și ce –
ea ce „vedeți” ca energie.
Așa că o lumină neutră este cea mai potrivită, dacă se
poate. Eu aș prefera lumini verticale incandescente, difuze
(independente sau prinse în perete) și un întrerupător regla –
bil. Dacă nu, aș pune o lampă cu halogen – tot cu întrerupător
reglabil. Lămpile fluorescente directe, din tavan ar fi o ale –
gere înspăimântătoare, deși acceptabilă, în cazul în care țineți
întrerupătorul în poziția „închis”, sau dacă toate becurile
sunt arse.
Un aspect foarte important, legat de lumini, sunt um –
brele. Deplasându-vă în jurul pacientului, veți face umbre pe
pleoapele acestuia. Pacientul va reacționa la această schim –
bare de lumină cu o tresărire oculară care imită unul din re –
gistrele cele mai obișnuite (reacțiile involuntare la energie)
ale unei conexiuni cu energiile vindecătoare. Astfel, nu veți
mai putea ști cum reacționează pacientul, pentru că veți în –
cepe să vă concentrați pe reacțiile sale false.
Poate că veți dori să onorați aspectul de trăire trans-cendentă al ședinței. Nu vreți să faceți o „interpretare gre –
șită”, pentru voi și pentru pacient. Dacă pacientul simte o tre –
sărire, sau observă o umbră în mișcare, trebuie să știe că nu
voi ați cauzat-o… și nici altceva din acest plan al existentei.
Mirosuri, arome și parfumuri
Din același motiv, nu veți dori să aduceți în încăpere mi –
rosuri pământești, dacă ele pot fi evitate, în starea lor trans-
senzorială, mulți pacienți vor simți, în timpul ședințelor, anu –
mite mirosuri, astfel că nu ați vrea să le impuneti conceptul
vostru despre ce înseamnă o aromă plăcută, anulând astfel o
experiență olfactivă ce vine de altundeva.
Rețineți că s-ar putea să nu mai aibă niciodată ocazia
să simtă acel miros unic. Așa că, evitați să aprindeți bețișoare
sau lumânări parfumate, sau să purtați parfumuri, ape de
toaletă sau uleiuri – si, da, asta include si uleiurile de aroma-
terapie. De asemenea, feriți-vă de florile cu miros foarte pu –
ternic (sau cu polen foarte mult), de odorizante de încăperi
și de substanțe de curățat cu miros puternic.
Dintr-un punct de vedere si mai practic, gândiți-vă că
uneori veți fi vizitați și de pacienți care au alergii la ceea ce se
află în mediul înconjurător. Pentru unii dintre ei, chiar si cea
mai mică urmă de miros de bețișoare sau de lumânări parfu –
mate poate declanșa o reacție – cum ar fi obturarea căilor res –
piratorii și/sau dificultăți de respirație. Tot așa, ei ar putea
avea o reacție alergică chiar și la urme de substanțe chimice
de la detergenții de rufe (din cearșafurile cu care ați acoperit
masa de masaj) si de la alte substanțe de curățat. Odorizan –
tele de încăperi nu fac decât să înrăutățească lucrurile. Situa –
țiile de genul acesta nu pot fi remediate întotdeauna rapid
-ceea ce înseamnă că tocmai ați ratat întreaga ședință,
pentru
toți cei implicați.
Ideea de bază: Cel mai bine este să lăsați aerul cât mai
curat cu putință.

212

213

Eric Pearl RECONECTAREA

Distrageri de natură muzicală
Pe când lucram ca si chiropractician, aveam întotdeau –
na muzică în sălile de tratament – atât pentru plăcerea mea,
cât și pentru cea a pacienților. Dar acum, de când lucrez cu
aceste energii vindecătoare, nu mai pun muzică în sala de
tratament, căci ea tinde să conducă oamenii spre anumite ex –
periențe create. Dacă își vor aminti prima oară când au auzit
un anumit cântec sau se vor gândi la cât de mult le place sau
nu le place – sau dacă se lasă duși de reveria pe care le-o cre –
ează în minte melodia respectivă, este mai puțin probabil ca
pacienții să își observe propriile lor reacții la procesul de vin –
decare. Cu alte cuvinte, muzica îi duce pe oameni într-un
anumit loc… și îi ține acolo.
Asta nu înseamnă că încăperea trebuie să fie izolată
fonic sau într-o tăcere mormântală. Personal, îmi place să am
un soi de zgomot alb în cameră și atât.
Dacă nu cunoașteți termenul, „zgomotul alb ”, să știți că
este o formă de sunet constant, blând, asemănător cu bâzâi-
tul unui ventilator de modă veche. Este bun pentru că anu –
lează elementele care pot distrage din afara încăperii.
Zgomotul alb va trebui să fie blând și uniform (nu ca
sunetul de ploaie sau de valuri spărgându-se – căci astfel de
casete cu sunete din natură conțin, de multe ori, spații goale
între sunete, în spațiul acela gol, sunetele din exterior devin
bubuitoare.).
Îmbrăcămintea personală
Ca vindecător, nu trebuie neapărat să purtați un halat
alb – și nici mantii preoțești. Nu e nevoie de stetoscop, nici
de brățări făcute dintr-un anumit compus metalic.
Pur și simplu, îmbrăcați-vă confortabil.
Însă veți evitați să purtați tricouri largi, pe deasupra
pantalonilor, sau mâneci largi în stil medieval, sau bijuterii
care alunecă pe mână și ating pacientul.De asemenea, atenție la brățările zornăitoare, la ceasu –
rile care ticăie tare și la țesăturile rigide, foșnitoare – cum ar
fi taftaua și catifeaua raiată. Dacă aveți părul foarte lung (ge –
nul care stă în toate direcțiile, care intră în încăpere înaintea
voastră și iese la 20 de minute după ce ați plecat), țineți-l
prins la spate sau în sus, fără să vă încurce, încă o dată, sco –
pul este să evitați să-i dați pacientului „semnale” false.
Lucrul acesta este important, mai ales când este vorba
de simțul tactil, deoarece, atunci când pacienții simt o atin –
gere pe braț sau o mângâiere pe obraz, doriți ca ei să știe că
nu voi sunteți autorul.
Tensiunea provocată de „rude ”
Sugestia mea este ca singurele persoane din încăpere să
fiți voi și pacientul. Există câteva motive bune care să susțină
această sugestie, dar cel esențial este că e nevoie ca si voi, si
pacientul să rămâneți la nivelul procesului și să nu începeți să
vă orientați pe rezultate. Este greu să rămâi detașat de rezul –
tat, atunci când prietenii și membrii familiei pacientului te ur –
măresc cu nerăbdare, așteptând să se întâmple ceva spectacu –
los. Prezența unui public poate distrage atenția.
Vă rog să rețineți, însă, că există anumite situații în care
este preferabil să fie cineva cu voi în încăpere. De exemplu,
ar fi o idee bună să aveți cu voi în cameră tutorele sau părin –
tele, atunci când pacientul este minor.
O situație care apare cu anumiți copii – și cu unii adulți
– este că se simt oarecum stânjeniți să fie singuri într-o în –
căpere, cu cineva pe care abia l-au cunoscut. Prezența unei
figuri cunoscute le poate ușura disconfortul.
În afară de dorința voastră de „a face bine” sau de „a
face ceva” pentru persoana din încăpere, mai există un factor
de care trebuie să țineți seama, atunci când sunteți cu cineva
apropiat pacientului.
Eu o numesc tensiunea provocată de rude.

214 215

Eric Pearl RECONECTAREA

Tensiunea provocată de rude- altfel spus, intensitatea
cu care cei apropiați pacientului trăiesc momentul – este ca –
racterizată adesea prin mișcări rapide și mărunte ale buzelor,
încleștarea mâinilor, transpirație deasupra buzei superioare
și rotirea ochilor în disperare. Dacă nu priviți direct la per –
soana respectivă, de unde veți ști dacă se confruntă sau nu cu
această tensiune? Vă dați seama dacă ruda prezintă sau nu
semnele exterioare obișnuite ale sindromului, după reacțiile
pacientului. Sfatul meu în ceea ce privește reducerea acestei
tensiuni, ar fi să aveți la îndemână niște reviste recente și – ex-
plicându-le de ce – să rugați însoțitorii să-și țină nasul îngro –
pat în ele și mintea ocupată cu cititul. Cel mai probabil, veți
remarca registrele conectării energetice apărând din nou, ast –
fel încât pacientul va putea beneficia din plin de întregul po –
tențial al ședinței.
Durata unei ședințe
lată-ne ajunși si aici. Acum, că sunteți perfect echipați
pentru vindecare, totul este pregătit pentru ca să aduceți pa –
cienți și să porniți împreună pe drumul spre vindecare. Dar
cum puteți ști cât va dura, sau de câte ședințe este nevoie,
pentru ca vindecarea să fi ajuns la expresia ei maximă?
Ideea e că n-aveti cum să știți de cât timp ar putea avea
nevoie un anumit pacient, pentru a reacționa la energia vin –
decătoare. Reacția poate fi imediată sau, poate că nu vor reac –
ționa deloc, dacă vindecarea de care universul hotărăște că
au ei nevoie diferă de cea de care cred ei că au nevoie – sau
chiar de cea de care credeți voi ca au ei nevoie.
Pe de altă parte, mi-am dat seama că nu prea are rost să
ții oamenii pe masă, prea mult timp. Din punct de vedere al
vindecării, timpul nu contează. Unele dintre cele mai specta –
culoase vindecări pe care le-am văzut s-au petrecut în ședințe
care au durat mai puțin de un minut, însă trebuie să alocați
un anumit timp, pentru a stabili și pentru a păstra o relație cupersoana care s-a deplasat până la voi Dacă cineva șofează 30
de minute ca să vă vadă, iar voi lucrați cu el două minute și
apoi îi spuneți: „Bine, ești gata pentru azi”, probabil că omul
va avea senzația că ceva nu prea e în regulă. Așa că, deși tim –
pul nu reprezintă un factor în vindecare, el este un factor im-
portant pentru mulți – iar pentru unii, el poate chiar să joace
un rol în beneficiile pe care își dau voie să le primească.
Cei mai mulți se așteaptă ca o ședință să dureze între
45 de minute și o oră. Pentru alții, 30 de minute e o perioadă
bună – atâta timp cât credeți, în mintea voastră, că e o durată
corespunzătoare. Vindecarea e o călătorie, nu un punct de
sosire. Procesul nu se stinge, pur și simplu, atunci când
ședința s-a terminat… pentru că nu se termină niciodată.
Mereu poți să progresezi; mereu poți să fii mai bun.
Ședințele pot fi cât de lungi sau cât de scurte doriți,
întrucât ele continuă adesea singure, după ce s-a terminat
perioada „alocată”. Printre altele, o durată predeterminată a
ședințelor are un mare avantaj; ea vă permite să vă planifi –
cați ziua, Mă credeți sau nu, dar eu vă spun că lucrul acesta
e important, având în vedere că și alți oameni au programul
lor și nu vor să stea si să aștepte la nesfârșit, până ce pendu –
lul vostru dă semn că ședința s-a încheiat.
De câte ședințe este nevoie? De oricâte sunt necesare,
pentru ca persoana să accepte vindecarea. La fel cum nu exis –
tă doi fulgi de zăpadă identici, nu există nici două ședințe de
vindecare la fel. De fapt, nu există nici doi oameni la fel,
Ținând seama de asta, unii ar putea alege mai multe
ședințe, iar alții doar una. Sentimentul meu este că, dacă nu
s-a produs nici o schimbare vizibilă până la sfârșitul celei de
a treia ședințe, probabil că aceasta nu este cea mai potrivită
cale pentru ca pacientul să își atingă rezultatele pe care le
dorește în mod conștient. Asta nu e „terapie” și nu este nici
necesar, nici de dorit ca cineva să vină mereu la ședințe,
Cei mai mulți dintre pacienții mei trebuie să ia avionul
ca să mă vadă. Trebuie să-și planifice călătoria dinainte, să-și

216 217

Eric Pearl RECONECTAREA

ia liber de la serviciu, să-și plătească biletele de avion dus-în-
tors și să-și facă rezervări la hotel. Așa că vor să aibă o idee,
cam cât timp vor trebui să petreacă în Los Angeles și de câte
vizite va fi nevoie. Mulți nu vor să fie prea mult timp plecați
de la serviciu și departe de familie.
Din aceste motive, prefer să planific ședințele în zile
consecutive, sau în zile alternative. Nu vreau să-mi țin paci –
enții departe de casă mai mult decât este necesar – si nici nu
vreau ca ei să plece înainte să simtă că sunt refăcuți.
Când sunt întrebat cam câte ședințe ar fi necesare, ade –
sea îmi iese din gură: „trei”.
„Să rămâneți suficient timp ca să venit la trei ședințe.
Vă puteți hotărî de la o ședință la alta dacă doriți să contin –
uați, însă, cel puțin să aveți timpul rezervat, dacă vă hotă –
râți.” Pe lângă asta, oamenii mi-au spus adesea că – deși fie –
care ședință este unică, cea de a treia are ceva absolut special.
Nu vă spun că numărul de ședințe necesare este trei. O
ședință – poate chiar o parte dintr-o ședință – ar putea fi
prea mult. Dacă cei care vin să vă vadă sunt localnici si
dacă vă permite programul, puteți stabili ședințele pe
măsură ce vedeți pacienții. Fiți atenți la persoanele care ar
putea dezvolta un soi de dependență de voi. Pacienții nu au
nevoie să vină să vă vadă săptămânal, sau în mod regulat.
Unii merg la doctori și la vindecători doar ca să li se dea
puțină atenție. Vin decarea reconectivă nu se ocupă de asta.
Un alt lucru de care nu se ocupă vindecarea reconectivă
este tânguiala. Persoanele de pe masă nu au nevoie să stea
acolo, să bocească și să retrăiască experiențe vechi și
dureroase. Asta le ține fixate în trecut, în loc să le dea voie să
meargă înainte. Universul se re-creează în jurul imaginii
noastre de realitate. Dacă punem mereu vechile noastre ca –
sete, vom începe să le și reproducem. Cu siguranță, ideea că
„fără trudă nu-i câștig” nu mai este valabilă. Două lucruri
funcționează, între iluzoriile noastre limite de timp: decizia
noastră de a accepta vindecarea și iminența și deplinătateademonstrării ei. Dacă cineva vine la voi ca să plângă și să se
tânguiască, ați putea alege să le spuneți că asta nu trebuie
neapărat să facă parte din experiența lor. Dacă vin la voi mai
multe persoane care se tânguiesc, vă veți da seama că voi
sunteți cei care nu vă puteți debarasa de această credință, iar
cei care vin la voi, pur si simplu, o preiau. Să le facem – să ne
facem – o favoare și să ne desprindem de acest concept vechi.
El nu face decât să ne tragă înapoi.
Vindecările la care veți fi martori se vor petrece într-o
clipă, cu ajutorul forței – și prin forța – Grației Divine.
Medicația actuală
Pacienții vă vor întreba: „Să-mi întrerup medicația,
înainte să vin la ședința de vindecare?” Oricât de tentant ar
suna, vă sugerez să vă abțineți să le dați vreun sfat în acest
domeniu, din mai multe motive. Unul important este că,
dacă nu sunteți medicul curant al pacientului respectiv, nu
prea vreți să vă jucați de-a Dumnezeu cu tratamentul lor
medical – doar de asta a făcut școală, acel doctor! Conse –
cințele pot fi severe – la nivel fizic, emoțional, etic și chiar le –
gal. Nu vă înhămați la așa ceva.
Dar mai e și un alt motiv pentru care să nu vă ameste –
cați în medicația actuală a pacientului; îmi amintesc de un pa –
cient care părea să se simtă extrem de necomfortabil în tim –
pul ședinței, L-am întrebat care era problema și mi-a spus că
decisese să-și întrerupă medicația, Ca reacție, îi apăruse o
mâncărime zăpăcitoare, care nu-i dădea voie să stea liniștit și
să trăiască vizita din plin. De ce să introducem încă o varia –
bilă în situație? Dacă un pacient a ajuns la o stare de echilibru
cu medicamentele pe care le ia (lucru care se întâmplă adesea
la pacienții care iau anumite medicamente pe perioade lungi
de timp), îndepărtarea bruscă a unuia sau mai multora din –
tre ele poate avea rezultate neașteptate si, uneori, neplăcute.

218 219

Eric Pearl RECONECTAREA

CAPITOLUL
OPTSPREZECE
Să activăm vindecătorul din noi
„ C ea m ai m are revolu ție a generației noastre este descoperirea
că fiin țele u m a n e își p o t m o d ifica a sp ecte le ex terio a re a le v ieții
p r in m o d ific a re a a titu d in ii lo r m e n ta le, ”
William James
Înainte să puteți să aplicați energia reconectivă, cel mai
bine e să învățați să o recunoașteți. Acum, ea e pregătită să
vă cunoască – dar, ca un străin care vă așteaptă la aeroport,
e util ca ea să poată fi identificată. Cum putem învăța să re –
cunoaștem ceva ce nu am mai simțit niciodată? Oare descri –
erile dintr-o carte sunt, într-adevăr, suficiente?
Unul dintre lucrurile cele mai izbitoare pe care le veți
descoperi, atunci când veți începe să interacționați cu această
energie este că – spre deosebire de unele dintre demersurile
mai vechi în vindecare, bazate pe tehnică – acest proces ne dă
semnale foarte clare că este prezent si că noi suntem implicați
în el. în această privință, nu este „energie subtilă” – e orice,
dar nu subtila – și nici nu e ceva pentru care trebuie să vă cul –
tivați sensibilitatea o viață întreagă. Vindecarea reconectivă
nu e doar ceva ce simțim, sau ceva ce simte pacientul – este
ceva ce putem vedea, efectiv, cum lucrează. Dați-mi voie să
subliniez din nou: legătura voastră cu această energie s-a
dezvoltat în tot timpul cât ați citit această carte.
Acum este momentul să o ducem un pas mai departe.Activarea mâinilor
Când țin seminarii, prima secțiune de interacțiune fizi –
că a seminarului este chiar asta: vă „activez” mâinile. Prin
„activare” înțeleg că ajut la formarea unei deschizături, prin
care să primiți această energie vindecătoare și care să acți –
oneze ca un canal, prin care ea să treacă de la univers către
voi. Acest pas este catalizatorul unui proces care vă pornește
în călătoria de transformare, dându-vă posibilitatea să trans –
portați si să găzduiți aceste noi frecvențe.
Pentru că mâinile noastre sunt receptive într-un mod
atât de conștient, aceasta este partea corpului pe care o folo –
sesc ca un fel de „paratrăsnet”, prin care să vină energia.
Încep prin a cere fiecărui participant să țină o mână în
față, în „poziția anatomică normală”. Aceasta este expresia
medicală pentru poziția pe care mâinile o iau în mod auto –
mat, atunci când nu sunteți conștienți de ele.
Pentru a găsi poziția anatomică normală, pur si simplu
lăsați-vă mâinile să cadă în lateral și să atârne. Scuturati-le
puțin, pentru a elibera orice resturi de încordare. Acum, fără
a le mișca, priviți în jos și observați poziția în care au căzut:
cu degetele ușor curbate, cel mai probabil fără să se atingă.
Aceasta este poziția anatomică normală. Cu aproximație,
este poziția pe care veți căuta să o păstrați și în timp ce lu –
crați. Aceasta este o poziție de confort. Dacă vrem să ajutăm
oameni care, printre alte probleme, au un disconfort care îi
face să fie bolnavi, atunci vom căuta să pornim noi înșine de
la o poziție confortabilă.
Conceptul acesta de confort răzbate din fiecare aspect
al vindecării reconective. Ținem mâinile într-o poziție con –
fortabilă, ne ținem corpul într-un loc confortabil, mintea și
gândurile rămân într-o stare de confort și, pe cât posibil, pa –
cientul se simte confortabil. Pentru a vă activa mâinile, îmi
plasez mâinile – pe care le țin tot în poziția anatomică nor –
mală – la circa treizeci de cantimetri distantă, având între ele

una dintre mâinile receptorului.

220 221

Eric Pearl RECONECTAREA

Și atunci, începe. Pur și simplu, caut energia cu mâinile,
o găsesc și o strâng, lăsând fluxul pe care l-am adus în mâi –
nile mele să se mărească și să curgă înainte si înapoi, între
palmele mele, adesea învăluindu-mi nu numai mâinile, dar
și antebrațul – și nu numai în jurul dar și prin brațul recep-
torului. Apoi, energia circulă în restul corpului, făcându-se
cunoscută în anumite locuri, cum ar fi capul sau inima.
Acest proces vă activează receptivitatea latentă la acce –
sarea acestor noi frecvențe vindecătoare. Are loc o antrenare
de rezonanță, de la o persoană la alta, care amintește întru –
câtva de modul în care se antrenează ceasurile cu pendul,
atunci când se află în aceeași încăpere.
O activare mai servește și unui alt scop: Ea demon –
strează participanților realitatea energiei, pentru că o pot
simți cu propriile lor mâini. Aceste frecvențe sunt extrem de
palpabile și inconfundabile. Senzațiile anume pe care le simt
oamenii pot fi diferite, de la om la om și chiar de la o mână
la alta, însă există un fir distinct de continuitate, care devine
de necontestat, pe măsură ce auziți experiențele altor partici –
panți. Sunt obișnuite relatările despre senzații de gâdilare,
palpitație, răceală, căldură, împingere, tragere, până la o sen –
zație ca un vânt care trece prin mâini.
Este important să rețineți această diversitate, pentru
că, de obicei, judecăm tot ce trăim, în funcție de poveștile pe
care le auzim. De exemplu, în general, în cultura occidentală
culoarea albă este percepută ca reprezentând „binele”, iar
negrul – ca reprezentând „răul”. Insă, în alte culturi, cu –
loarea morții este alb.
Ne gândim la mâinile unui vindecător ca fiind calde și
considerăm că o senzație de răceală nu ar putea indica vin –
decare, ci – mai degrabă – boală și moarte. In multe scoli asi –
atice de vindecare, căldura reprezintă vindecarea de la pă –
mânt, iar răceala – vindecarea ce vine din ceruri. Nici una nu
este mai bună sau mai rea decât cealaltă. Nu putem trăi așa,
în cutiuțe restrictive și discriminatorii, așteptându-ne săavem perspectiva potrivită și să putem vedea toată imaginea,
dintr-o perspectivă mai largă. Chiar această diversitate – și
faptul că ea este determinată de o Putere Superioară – face ca
ceea ce vine să fie ceea ce este cel mai potrivit. Acest proces
este auto-regulator, auto-determinator, auto-ajustabil și întot –
deauna perfect reactiv.
Vindecarea reconectivă oferă o perspectivă asupra
acestor credințe, care arată inutilitatea încercării de a le atri –
bui semnificații specifice. Senzațiile pe care le simțiți – voi și
pacienții cu care lucrați – fac parte exact din procesul res –
pectiv; ele reprezintă ceea ce vă trebuie vouă, cât și pacien –
ților voștri – și ceea ce primiți.
Bine, dar ce înseamnă când oamenii simt – efectiv simt
– aceste senzații neașteptate în mâini? Este ca și cum ni s-ar
fi dat un fel de celule receptoare, codificate în ADN, astfel
încât ele să se „cupleze” în momentul la care noi inter acțio –
năm cu aceste frecvențe. Atunci când ni se activează mâinile,
sau oricare altă parte din corp, acești receptori se trezesc la
viață și – odată treziți – apare și receptivitatea; ea este un ele –
ment a ceea ce suntem de aici înainte.
Este important să înțelegeți acest lucru, pentru că, după
ce ați simțit energia o dată, o puteți găsi din nou, dacă vă pla –
sați, pur și simplu, atenția pe ea. Ați început transformarea,
pentru a putea transporta și găzdui aceste frecvențe.
Reacția la energie
Un alt lucru, legat de senzațiile pe care le simțiți la acti –
varea mâinilor, este că intensitatea lor variază, la fel ca și ca –
racterul. Unii rămân fără grai, sau izbucnesc în râs când simt
magnitudinea energiei în mâini; câțiva se încruntă și se în –
cordează, dorind cu disperare să poată spune, „Simt ceva!”
Iar foarte puțini – la început, sau până pornesc să lu –
creze cu energia – nu pot să o distingă de alte „tehnici ” cu
care sunt obișnuiți. Adesea, asta se întâmplă pentru că ei

222 223

Eric Pearl RECONECTAREA

alunecă în ceea ce le este familiar, în acel prim pas de pe
scara pe care au găsit-o și de care s-au îndrăgostit cu atâta
timp în urmă. Curând însă, frecvențele vindecării reconec-
tive se fac cunoscute în mod inconfundabil, iar aceste per –
soane relatează, în cele mai multe dintre cazuri, că nu mai
pot să găsească energiile din vechile lor tehnici.
Nu că aceste energii s-ar fi „pierdut ”. Este mai degrabă
ca și cum ar fi fost inundate si incorporate în frecvențele re-
conective – așa cum valul unui ocean poate să inunde o
băltoacă de pe mal. Deși poate că nu vom mai putea găsi
acea băltoacă niciodată, ea nu este pierdută; pur și simplu, a
devenit parte dintr-un întreg mai mare. Cu alte cuvinte, ați
început să urcați pe scară.
Dacă atingeți un perete cu mâna, îl veți recunoaște ime –
diat ca perete. Dacă îl atinge altcineva, persoana respectivă îl
va recunoaște și ea imediat – și va descrie senzația într-un
mod foarte asemănător cu cel în care o descrieți voi. Evident,
nici una dintre aceste calități nu este neapărat adevărată,
atunci când e vorba despre energiile pe care le simt oamenii
la activare. Astfel că un sceptic ar putea să spună – destul de
previzibil: „Asta pentru că „activarea” de acum e imaginară.
Puterea și natura senzațiilor pe care le simt oamenii se bazea –
ză pe puterea imaginației lor, nu pe puterea vreunei forțe re –
ale. Cu alte cuvinte, nu există”.
E o presupunere de înțeles, însă în lumea descoperi –
rilor de astăzi, am aflat că lucrurile stau altfel.
Printre experimentele pe care le-am făcut la Universi –
tatea din Arizona s-a numărat unul în care am pus un grup
de studenți într-o cameră complet sigilată. Pereții și tavanul
erau negri, la ferestre atârnau draperii grele și toate ușile
erau încuiate. Nu voiam să pătrundă nici un fel de influențe
exterioare necontrolate.
Ideea experimentului era următoarea: Trei persoane
urmau să joace, alternativ și prin rotație, trei roluri diferite
-receptorul, transmițătorul și observatorul.Receptorul era legat la ochi cu un fular gros, îmblănit.
Treaba transmițătorului era să transmită energie către recep –
tor, iar observatorul trebuia să cronometreze fiecare ședință
si să noteze rezultatele, în plus, s-au amplasat mai multe
camere video, care să înregistreze tot ce se întâmplă, inclusiv
toate mișcările corporale și vocile.
Obiectivul studiului era simplu: să determine dacă re –
ceptorul – practic desprins de orice stimuli fizici – poate de –
tecta când și unde este direcționată energia, în practică, re –
ceptorul urma să-și țină mâinile într-una din două poziții
predeterminate – uneori în mișcare activă, alteori în repaus.
S-au selectat pozițiile și componentele active și pasive
ale acestora. Transmițătorul urma să directioneze energie că –
tre mâna dreaptă sau către mâna stângă a receptorului, iar
receptorul avea să indice verbal în ce mână detectează ener –
gia. Observatorul alegea la întâmplare un cartonaș tipărit di –
nainte și – ținându-l astfel încât să-l vadă transmițătorul – îi
citea receptorului poziția aleasă.
Numai transmițătorul si observatorul puteau vedea
către ce mână urma să fie trimisă energia. Desigur, era o
șansă de 50/50 ca receptorul, pur și simplu, să ghicească co –
rect – la fel ca atunci când arunci în sus o monedă.
Am făcut experimentul vreme de cinci zile, una după
alta. în prima zi, numărul mediu de „ghiciri ” a fost de apro-
ximativ 65%, cu mult peste media de 50 la sută, care ar fi re –
prezentat un rezultat aleator, în a doua zi, procentajul a cres –
cut, în a treia zi, a crescut în continuare, în a patra zi, proba –
bil pentru că toată lumea era stresată, stând închiși zece ore
pe zi în laborator, precizia a scăzut, însă în ultima zi a expe –
rimentului, în ziua a cincea, nivelul de precizie nu numai că
a revenit, dar a ajuns până la 90 la sută – iar în unele cazuri
s-a ridicat chiar până la 96 la sută.
Rezultatul depășește cu atât de mult valoarea consi –
derată „semnificativă din punct de vedere statistic”, încât nu
are rost să vorbim despre șansele ca această energie să fie

224 225

Eric Pearl RECONECTAREA

imaginară. Eleganța si simplitatea acestui studiu dovedesc
că a existat un proces de învățare în detectarea energiilor re-
conective – un proces clar ascendent.
Si, bineînțeles că nu poți să înveți din ce în ce mai mult
despre ceva… decât dacă acest ceva există.
Fără mâini
Așa cum am discutat deja, când lucrează cu energia re-
conectivă, oamenii tind să se concentreze pe mâini. Ei bine,
de ce nu? Dar adevărul e că nu este nevoie sa vă folosiți mâi-
nile pentru a lucra cu aceste energii.
Energiile nu ar fi afectate nici dacă v-ați îndepărta mâi –
nile printr-o intervenție chirurgicală – deși nu aș vrea să fiu
subiectul unui astfel de studiu! Am participat la vindecări în
care nu am folosit nimic altceva decât ochii; ba am participat
chiar și la vindecări în care pacientul se afla la mai multe mii
de kilometri depărtare.
Însă eu prefer să îmi folosesc mâinile – si probabil că la
fel va fi si cu cei mai mulți dintre voi. Adevărul este că nu mă
interesează 100 la sută să fac ședințe lungi, în care să îmi
folosesc doar ochii. Cu atât de puțină mișcare din partea mea,
nu se simte prea mult interacțiunea cu energiile, astfel că
ședințele devin mai puțin interesante decât ar putea să fie.
Deocamdată, asta fac eu – și asta vă recomand și vouă
să faceți. De ce? Pentru că, chiar dacă energia aceasta este in –
vizibilă, noi – cei care o folosim suntem creaturi fizice. Folo –
sirea mâinilor vă poate ajuta să vă concentrați atenția. Vă re –
ține în „acum”, vă ține în prezent, vă ține implicați în proces.
Procesul de grup
În ciuda faptului că, activându-vă prin citirea acestei
cărți, s-ar putea să nu mai aveți nevoie de nici un fel de aju –
tor în dezvoltarea ulterioară a legăturii voastre cu frecvențele
vindecării reconective, vă voi recomanda, în cazul în care esteposibil, să participați la un seminar de vindecare reconectivă,
unde să vi se activeze mâinile personal. Simplitatea adevă –
rată cu care pot fi stăpânite aceste frecvențe este rareori mai
evidentă ca la astfel de seminarii.
Citind această carte, nivelurile la care se desfășoară, în
voi, aceste energii pot ajunge la cel al participanților la semi –
narii – dar acest lucru ar putea dura mai mult. Un motiv ar
putea fi intensitatea interacțiunii pe viu. Un alt motiv este că
se poate să fim cei mai răi dușmani ai noștri, într-o lucrare de
o asemenea simplitate, cum este aceasta, suntem adesea tul –
burați de convingerea că ceva de magnitudinea și de puterea
acestor frecvențe trebuie să necesite proceduri mai complexe,
sau mai complicate decât ni s-au dat, ori decât am putut să
înțelegem si să aplicăm din citirea acestor pagini. Iar în timp
ce cărțile sunt adesea o sursă de cunoaștere, experimentarea
și perceperea directă ne duc dincolo de cunoaștere.
Văzând, începeți să „cunoașteți ” – iar din „cunoaștere”
vine măiestria. Se pot spune multe despre un sfârșit de săp –
tămână pe care îl petreceți cufundați în aceste energii. Se pot
spune multe despre supravegherea directă, despre răspun –
sul imediat la întrebări si despre progresul vostru, pe mă –
sură ce deveniți capabili să transportați și să găzduiți frec –
vențe din ce în ce mai ridicate. Faptul că îi vedeți și îi cu –
noașteți pe alții care trec prin același lucru, dă întregii expe –
riențe o substanțialitate aparte. Când iei parte la o transfor –
mare atât de vastă si de imediată, când te vezi nu numai pe
tine, dar si pe alții, avansând către măiestrie cu atâta ușu –
rință, capeți un grad de încredere și de înțelegere care depă –
șește ceea ce se poate transmite prin cuvântul scris.
Seminariile și cărțile sunt complementare, în timp ce
seminariile vă dau posibilitatea interacțiunii personale, in –
tensitatea și dinamismul unui schimb liber, cărțile vă pre –
zintă materiale care sunt mai gândite și prezentate mai con –
cis – care fac apel și care interacționează cu un alt aspect al
conștiinței voastre. Citiți și absorbiți informația din cărți într-

226 227

JEric Pearl RECONECTAREA

un ritm diferit – în ritmul vostru, iar informația este codifi –
cată și incorporată în esența voastră în alt fel, ca să nu mai
vorbim că o aveți la dispoziție, oricând doriți să o consultați.
Însă ceea ce nu veți putea obține din aceste pagini este
neprețuita interacțiune care izvorăște din întrebări, din ne –
siguranță, din scepticism și din surpriza pe care o vezi pe
fața altora. Procesul de descoperire este uimitor de diferit la
fiecare seminar, însă, în fiecare caz, imprevizibilitatea și sin –
ceritatea emoțiilor împărtășite contribuie la evoluția fiecărui
grup ca un întreg.
Toată lumea vine la seminar la același nivel, indiferent
de experiența sau de nivelul lor de educație – și, credeți-mă,
acestea sunt într-adevăr foarte diferite! Grupurile sunt apro –
ximativ jumătate bărbați, jumătate femei. Veți întâlni maeștri
profesori de Reiki și maseuri, casnice și studenți, doctori și
asistente, funcționari si zidari, savanți și profesori de școală,
analiști programatori și funcționari guvernamentali, instala –
tori și electricieni, bancheri și avocați. Și – la cele mai multe
seminarii – veți găsi și persoana care nu a vrut să vină și care
stă lângă persoana care a târât-o acolo împotriva voinței sale.
Constanta diversitate din sală este asigurarea voastră
că, pe parcursul celor două zile, va fi abordată natura acestei
lucrări și modul în care se aplică ea în aproape toate aspec –
tele vieții. Cei care la început sunt blocați în partea stângă a
creierului evoluează adesea atât de mult peste limite, încât,
în final, vă întrebați dacă au trecut numai două zile. Iar când
observați că zidarul lucrează cu aceeași încredere și integri –
tate ca și maestrul de Reiki – chiar atunci, în acea clipă – nu
vă veți putea abține să nu remarcați frumusețea simplă, dar
minunată, a acestui dar.
Seminariile astea nu au nimic de-a face cu un profet
sau cu un guru care stă pe o scenă si ține o prelegere unui
grup de studenți care stau în atenție pasivă. Aici creăm un
mediu de participare interactivă, care promovează explo –
rarea și învățarea. Aici împărtășim experiența de grup.Când un grup lucrează cu energiile, împreună, nivelul
acestora crește cu o viteză amețitoare. Este ca și cum, într-o
ședință de grup ar exista un câmp care conectează pe toată
lumea încă și mai intens – mărindu-ne evoluția, exponențial.
Cu toții ne transformăm într-o secundă – și sunt multe
de spus despre petrecerea unui sfârșit de săptămână în care
suntem cufundați în energii… împreună.
Căutați energiile
Să zicem că v-ați hotărât să încercați să găsiți și să sim –
țiți aceste energii, pe cont propriu. Ce faceți?
Stați în fața unei oglinzi în care să vă vedeți în mărime
naturală și lăsați-vă mâinile în poziția anatomică normală,
relaxate complet, în continuare, priviți în oglindă și ridicați
încet antebrațele, din coate, aducând palmele una în fața ce –
leilalte, una în sus și cealaltă în jos, având între ele aproxi –
mativ 20 cm. Asigurați-vă că mâinile nu se ating între ele.
Acum, ele ar trebui să se rotească în mod natural, astfel
încât degetele mâinii drepte să arate înspre poziția „ora
zece”, iar degetele mâinii stângi să arate înspre poziția „ora
două”. Concentrați-vă atenția pe palme și așteptați să apară
o senzație. Ar putea să fie o senzație de presiune, o gâdilătură
sau o modificare a densității aerului. S-ar putea să simțiți o
adiere. De asemenea, senzația ar putea avea componente de
schimbare a temperaturii, greutate, plutire, lărgire, electrici –
tate și/sau atracție sau respingere magnetică. Nu vă fixați ob –
sesiv pe vizualizarea curgerii energiei în vreo direcție anume
sau cu vreo culoare specială. Pur și simplu, plasați-vă atenția
pe mâini și așteptați apariția senzației.
De obicei, senzația se va centra în palmă. Uneori, ea va
fi puternică și inconfundabilă; alteori – sau la anumiți oa –
meni – s-ar putea ca ea să fie slabă, la început. Este posibil să
aveți și alte experiențe senzoriale – să vedeți, să auziți sau să
mirosiți lucruri care nu par a-și avea originea în încăpere sau

228 229

Eric Pearl RECONECTAREA

chiar pe planetă. Câțiva s-ar putea să nu simtă nimic – cel
puțin, nu la început…
Unul dintre avantajele proiectului de cercetare a fost că
am putut să explorăm – dintr-o perspectivă mai științifică
-dacă unele dintre aceste senzații reprezentau într-adevăr
perceperea unui flux de energie, sau dacă erau doar un fel
de reacție nervoasă sau vasculară, declanșată de poziția
brațului sau a mâinii.
S-au făcut teste preliminare pe voluntari, care și-au ținut
mâinile ridicate, coborâte, într-o parte, sprijinite pe masă si pe
brațe de fotolii (capitonate si necapitonate) și plutind liber în
aer, pe diferite durate de timp.
Rezultatul a fost că vascularitatea (modificările circu –
lației sângelui sau a altor fluide, induse fizic) este exclusă ca
posibilă cauză a acestor senzații.
Un lucru interesant este că modificarea fiziologică apare
foarte rapid, atât la facilitat or, cât și la subiect, ea manifestân-
du-se adesea în 15 – 45 de secunde de la începutul ședinței,
prin modificări vizibile ale pielii și mișcări musculare involun –
tare. De fapt, odată ce ai învățat să o recunoști, manifestarea
se produce, practic, instantaneu.
Acestea fiind spuse, dați-mi voie să menționez două lu –
cruri importante: în primul rând, așa cum am spus mai de –
vreme, aceasta nu este o tehnică.
Deși s-ar putea să vă descriu un mod de a găsi o poziție
inițială de confort (poziția anatomică normală), pentru ca
mâinile voastre să poată simți energia – atâta timp cât o gă –
siți, o puteți găsi în orice mod doriți.
In al doilea rând: Nu forțați lucrurile.
Lăsați senzația să apară singură. Nu e vorba să încer –
căm, să forțăm sau să transmitem ceva. Pur și simplu, con-
centrați-vă atenția în palmele mâinilor si așteptați apariția
senzației. Eliberați-vă de minte, de ego și de așteptări și lăsați
să vină ce e să vină.Funcționează?
Dați-mi voie să duc și mai departe ideea de „a ne da la
o parte”: pentru a avea o reacție, nu este neapărat necesar să
simțiți o reacție! Este important să înțelegeți acest lucru, dacă
intenționați să lucrați cu această energie. Acum este un mo –
ment bun ca să vă debarasați de judecată si de aprecieri
-căci, în acest moment, ele nu fac decât să vă stea în cale.
Prin a judeca și a aprecia înțeleg a da valoare senzației,
a o aprecia drept corectă sau greșită. Nu spun să vă debara –
sați de puterea voastră de discernământ, care vă permite să
observați diferitele senzații pe care le trăiți. Aceasta vă păs –
trează interesul viu și vă menține în momentul prezent.
Judecarea acestor senzații, însă, are puterea de a inter –
fera cu fluxul lor. Indiferent ce aspect iau aceste senzații
-aceasta este forma potrivită pentru interacțiunea respectivă.
Rețineți că frecvențele reconective se auto-ajustează si
se auto-reglează, ele fiind îndrumate de Inteligența Supe –
rioară a Universului.
Vindecările apar prin unitate și unime. Judecarea în
sensul de corect, greșit, bun sau rău creează separare. Unul
dintre cele mai bune moduri de a vă perfecționa capacitățile
de vindecător este să mențineți o stare de absență a judecării.
Un prim pas în această direcție ar fi să vedeți dacă puteți
rezista cinci minute fără să judecați. Nu încercați de la în –
ceput să faceți acest lucru o zi – și nici măcar o oră întreagă.
Eșecul este sigur, căci modelele noastre de judecată
sunt foarte profund întipărite în noi. Când nu mai aveți nici
o problemă cu perioadele de cinci minute, prelungiți-le la
zece, cincisprezece și apoi douăzeci. Ideea nu este neapărat
dacă puteți sau nu să păstrați în permanență o stare de ab –
sență a judecării, ci să deveniți conștienți de prezenta acțiu –
nii de a judeca în viața voastră. Nu sugerez aici să aruncăm
judecarea pe fereastră – sau că ar fi cu putință să facem acest
lucru! Asta, deoarece, așa cum ni se dă un ego cu un scop
-și puterea de a judeca ni se dă dintr-un motiv important.

230 231

Eric Pearl RECONECTAREA

CAPITOLUL
NOUĂSPREZECE
G ăsirea energiei
„Singurul m od de a cunoaște o persoana sau altceva din asa-nu-
m ita lume exterioară este prin sim țirea propriului corp.
Întregul cosm os este trăit ca senzații în corp.”
Să trăim această clipă
Sutre pentru iluminare instantanee
Demistificarea procesului
Odată ce v-ați făcut o idee despre cum rezonează ener –
gia cu voi personal, este momentul să începeți să vă jucați cu
ea. „Jocul” este un concept important în vindecarea reconec-
tivă. Nu este vorba de frivolitate sau de ușurătate, ci despre
dezvoltarea unui simț al relaxării și al uluirii, atunci când lu –
crați cu aceste frecvențe. Rețineți că nu faceți decât să interac-
ționați cu energiile, în scopul de a face posibilă o schimbare
la cealaltă persoană. Nu încercați să le orientați, să le trimiteți
cu țintă, să le îmblânziți sau să le schimbați culoarea sau frec –
vența vibrațională. Jucați-vă și bucurați-vă de evoluția lor.
Conceptul acesta poate fi uimitor de dificil de înțeles pentru
unii. Pare aproape prea simplu, prea necomplicat, prea copilă –
resc. Totuși, pentru a putea folosi cu adevărată măiestrie aces –
te energii, este esențial să păstrăm o atitudine copilărească.
Vindecarea reconectivă nu este nici o tehnică, nici o co –
lecție de tehnici. Ea nu prea are nimic a face cu reguli și cu
proceduri. Este o nouă stare de a fi.Ea devine voi. Voi deveniți ea. Si sunteți schimbați
pentru totdeauna. Punct.
Pentru aceia dintre voi care au studiat diferite tehnici
-poate că ați mai întâlnit câteva dintre exercițiile de început,
pe care vreau să vi le prezint. Deși unele dintre metodele de
a intra în contact cu aceste senzații ar putea să vă fie cunos –
cute, nu vă tulburați: Acum le folosiți altfel. Acum canalizați
ceva nou și diferit. Vă veți da seama de acest lucru, în foarte
scurt timp.
Concentrarea atenției
Țineți mâinile în poziție anatomică normală, cu pal –
mele una în fața celeilalte, în modul pe care l-am descris mai
înainte, lăsând între ele o distanță de aproximativ o jumătate
de metru. Acum simțiți încet energia în oricare dintre palme
– sau în amândouă. Asteptați-o și lăsați-o să apară.
Dacă simțiți energia doar într-una dintre cele două pal –
me, deschideți-vă ușor mâinile, astfel încât ambele palme să
fie la vedere. Priviți în palma în care simțiți energia. Obser –
vați cum simțiți acea energie și apoi priviți în cealaltă palmă.
Pur și simplu, așteptați ca senzația să ajungă și acolo. De obi –
cei, acest lucru se va întâmpla în 10 – 15 secunde.
După ce a apărut, reveniți cu privirea în cealaltă palmă
și așteptați să reapară senzația. Repetați procesul cu încetul,
apoi la diferite viteze. La unii dintre voi, în timp ce faceți acest
lucru, senzația va trece dintr-o mână în alta. La alții, senzația
va rămâne în ambele palme și va crește în intensitate.
Mingea de ping-pong
Acum, că ați reușit să stăpâniți acest proces prin aten –
ție, îi vom da acestei senzații formă și substanță. Vizualizați
și simțiți energiile sub forma unei mingi de ping-pong.
Imaginați-vă această minge într-una din mâini, apoi arun-

cați-o cu un impuls ușor.

232233

Eric Pearl RECONECTAREA

În timp ce faceți acest lucru, vizualizați traiectoria sau
calea pe care ar urma-o mingea înspre cealaltă mână.
Plasați-vă atenția în mâna receptoare și așteptați, din
nou, senzația aterizării mingii acolo.
Odată aterizată, dați-i un impuls ușor și așteptați-o, din
nou, să ajungă în cealaltă mână. Uneori, la început, mingea
are nevoie de mai mult timp ca să ajungă de la o mână la
cealaltă. Pur si simplu, ideea e să vă simțiți confortabil cu pro –
cesul și să vă familiarizați cu senzația.
Șerpuirea
Aceasta este o variațiune a exercițiului cu mingea de
ping-pong. Vă puteți imagina energia ca pe un fel de spirală
eterică. Dacă nu este clar, spirala este o jucărie simplă, for –
mată dintr-un arc presat într-un fel de cilindru mai mare.
Dar, dacă mă gândesc mai bine, dacă nu știți ce e o spi –
rală, atunci – cel mai probabil – sunteți extraterestru, așa că
nu e nevoie să citiți această secțiune.
Dacă apucați un capăt al jucăriei și aruncați restul cilin –
drului, spirala se va desfășura pe o lungime uimitoare, apoi
se va întoarce într-o mișcare șerpuită.
De asemenea, puteți să „arcuiți ” spirala dintr-o mână
în alta, stabilind un ritm care face jucăria să pulseze dintr-o
mână în alta.
O altă imagine pe care o puteți folosi ca să simțiți
această energie este aceea a spiralei în palma unei mâini, în –
toarsă în sus. Aruncați-o în sus și vizualizați-o cum formează
un arc, care pornește dintr-o mână și trece în cealaltă. Simțiți
cum greutatea vă părăsește mâna. Acum simțiți cum aceeași
greutate coboară în cealaltă mână, cerc cu cerc, până ce ateri –
zează întreaga spirală. Inversați procesul și jucați-vă la viteze
variabile. La început, folosiți-vă ochii pentru a urmări curge –
rea energiei de la o mână la alta. Mai târziu, nu veți mai avea
nevoie să vă folosiți ochii.Căutați-o, găsiți-o, întindeți-o
Când simțiți energia (sau chiar dacă nu o simțiți), ima-
ginați-vă că există un soi de conexiune eterică, ce leagă inte –
riorul palmelor voastre, ca un fel de budincă moale, pe care
poți să o întinzi. Fără să vă schimbați poziția mâinilor – cu
alte cuvinte, lăsându-le în poziția anatomică normală – sim –
țiți energia mișcându-se și întinzându-se, încercați să mișcați
mâinile ușor, în cercuri mici, înainte să începeți procesul de
întindere, pentru a vă fi mai ușor să vă familiarizați cu aceas –
tă nouă senzație. Procesul vă ajută și să localizați relația pozi –
țională dintre mâinile voastre, ceea ce vă dă posibilitatea să
simțiți senzația mai distinct. Menținând senzația în mâini,
trageți-le acum, încet, îndepărtându-le una de alta, păstrând
tot timpul senzația – pentru că fiecare dintre aceste „budinci
eterice” este lipită de palmele mâinilor: un capăt într-o pal –
mă, celălalt în altă palmă,
Pe măsură ce întindeți această textură, îndepărtându-
vă încet mâinile una de cealaltă, puteți simți caracterul eteric
al acestei expandări, Dacă senzația se pierde, aduceți mâinile
puțin înapoi și repetați micile mișcări circulare, până la reve –
nirea senzației, Apoi reluați mișcarea de întindere.
La început, nu este nevoie de mișcări rapide. Luati-o
încet. Jucați-vă cu energia. Mai târziu, când veți lucra cu pa –
cienții, vă veți aminti că aveți o singură responsabilitate: să
primiți și să simțiți m mod clar. Asta e tot ce faceți acum.
Când ajungeți la acest punct, pasul următor este să în –
cepeți să lucrați, având ceva (sau pe cineva) între mâini, în –
cepeți simplu, având între mâinile voastre mâna unei alte
persoane, apoi repetați exercițiul de mai sus, Ulterior, puteți
să adăugați și alte poziții – să țineți mâinile pe părțile laterale
ale corpului unei persoane si să repetați exercițiul. Pentru a
face acest exercițiu, rețineți că între mâinile voastre nu există
mâna sau corpul unei alte persoane, Pur și simplu, lăsați
energia să treacă între mâinile voastre, fără a încerca să o tri –
miteți prin mâna celeilalte persoane.

234 235

Eric Pearl RECONECTAREA

Exercițiul de plutire
Un alt exercițiu pe care îl veți încerca se numește plu-
tirea. Imaginați-vă că încăperea în care vă aflați este plină de
apă, care vă ajunge până în partea de jos a pieptului, începeți
cu mâinile și brațele în poziție anatomică normală, apoi lă-
sați-le să plutească până la suprafața apei.
Simțiți cât sunt de ușoare, simțiți cum le sprijină apa.
De asemenea, simțiți tensiunea de contact a apei pe
care se sprijină ușor palmele voastre, în acest timp, observați
diversele senzații pe care le trăiți.
Atunci când lucrați cu un pacient pe masă, acesta este
unul dintre modurile în care veți putea stabili o legătură cu
câmpul său energetic.
Efectuarea corectă a acestui exercițiu va declanșa, în
cele mai multe dintre cazuri, manifestarea registrelor conec –
tării (reacții fizice involuntare, adesea vizibile)
Dacă nu o găsiți, înseamnă că vă străduiți prea mult
La început, poate că vor fi momente când nu veți fi si –
guri dacă energia este sau nu prezentă. Unicul mod în care
este cu putință ca ea să nu fie prezentă este frica voastră că
se va întâmpla așa – sau dacă vă străduiți prea mult.
Odată activată, ea este canalizată prin voi. Este deja
acolo. Nu o veți pierde niciodată.
Însă, pentru a vă ajuta să o găsiți în aceste momente de
nesiguranță, ridicați ochii, privind într-o parte.
Este poziția ochilor pe care o veți vedea la cineva care
ascultă absorbit o conversație la telefon.
Se accesează partea creierului care ascultă și interpre –
tează – nu numai cu urechile, ci cu însăși esența voastră. Nu
încercați să transmiteți energia; nu este nevoie să forțați ni –
mic. Este nevoie să primiți.
Este nevoie să „ascultați ”, căutând o altă senzație.
Să „ascultați” cu un alt simț.Dacă vă așteptați să primiți și să simțiți energia, cea –
laltă persoană o va simți și ea – și va putea confirma senzația.
Acesta este un mod în care vă puteți asigura că energia este
încă acolo; încă o mai aveți.
În timp, senzația vă va deveni la fel de familiară ca și
senzația atingerii apei sau a vântului pe piele.
Deși atenția se concentrează pe „a primi ”, exercițiile
acestea conțin și un element de transmitere.
Rețineți că ele sunt proiectate pentru a vă ajuta să vă
acordați percepțiile.
Când vă veți dezvolta acuitatea, vi se va îmbunătăți și
capacitatea de a le discerne si a le deosebi.

236 237

Eric Pearl RECONECTAREA

CAPITOLUL DOUĂZECI
Al treilea partener
„N im ic din ce ne-ani im aginat vreodată nu ne depășește puterile, ci
doar cunoștințele actuale.”
Theodore Rozak
Pe masă
V-ați activat mâinile, ați descoperit cum simțiți energia
și ați învățat cum să vă jucați cu ea și cum să îi mențineți
prezența atunci când vă mișcați mâinile. Acum sunteți pre –
gătiți să vedeți ce se întâmplă când includeți în ecuație și al
treilea partener – pacientul.
Cum veți include pacientul în fluxul de energie dintre
voi și univers? La ce fel de reacții vă puteți aștepta – atât de
la pacient, cât și de la voi?
Înainte de a răspunde la aceste întrebări, dați-mi voie
să sugerez că, la această fază, ar putea fi mai ușor dacă pa –
cientul este o cunoștință dispusă să se întindă pe pat și să vă
lase să exersați. Creați-vă primele ședințe astfel încât nici pe
voi și nici pe pacient să nu vă intereseze rezultatul – indi-
ferent care ar fi acesta. Cu alte cuvinte, exersați cu cineva
care nu așteaptă o vindecare și nici nu este hotărât să arate
că nu aveți dreptate. Ați putea să-i spuneți cuiva: „Știi, citesc
o carte neobișnuită… Vrei să-mi dai puțin mâna?” Dacă ac –
ceptă, țineți mâinile în poziție, în jurul mâinii persoanei, în –
cepeți demersul „caută, găsește, întinde” și când simțiți re –
acția, întrebați-o și pe persoana cealaltă ce simte.Nu este necesar ca persoana să aibă neapărat nevoie de
vindecare – deși întotdeauna există beneficii pentru cei impli –
cați. Acționați relaxat. Ultimul lucru de care aveți nevoie este
sentimentul unei presiuni de a face ceva, de a lucra corespun –
zător. Nu influențați persoana de lângă voi, spunându-i ce
senzație credeți că ar trebui să simtă. Jucați-vă, pur și simplu.
Căutați energia, găsiti-o, întindeți-o.
Așteptați-o să sosească, apoi mergeți cu ea. Ascultați
cu mâinile. Ascultați… cu un alt simț.
Dacă sunteți într-o atmosferă relaxată, persoana poate
să se întindă pe spate, pe o masă de masaj sau în alt mod.
Cereți-i să închidă ochii, amintiți-i să observe, să își re-
tragă procesele de gândire participativă si să observe, pur și
simplu, atunci când e ceva de observat, dar și atunci când nu
e nimic de observat; să stea întinsă și să se elibereze de toate,
ca și cum ar avea parte de un mic răgaz neașteptat.
Nu v-aș sugera să-i cereți persoanei să-și scoată totul
din minte, sau să încerce să nu se gândească la nimic. De obi –
cei, oamenii au probleme cu ideea de a nu se gândi la nimic.
Mintea merge tot timpul. Sugerați-le, pur si simplu, să
observe tot ceea ce le atrage atenția. Asta le dă ceva de făcut
si are și le ușurează stresul care apare deseori, atunci când
încerci să nu te gândești la nimic… si îți dai seama că nu știi
cum să faci. îndrumați-i să-și concentreze atenția în interi –
orul corpului și să o lase să călătorească prin ei. Observarea
a ceea ce ei percep ca fiind ieșit din comun le dă suficient ma –
terial ca să-și ocupe mintea, fără să se piardă în exerciții men –
tale de genul „așa trebuie, așa nu trebuie”.
Acum suntem gata să începem.
Faceți loc
Așa cum am vorbit mai devreme, când este vorba de
vindecarea reconectivă, o mare parte din experiența majo –
rității pacienților reprezintă diversele senzații pe care le vor

238 239

Eric Pearl RECONECTAREA.

simți în timpul ședinței. Dar și vindecătorul are un avantaj
din asta – și anume, că aproape toți pacienții vor prezenta
registre vizibile, atunci când lucrați cu ei. Unii pacienți vor si
vedea, auzi sau mirosi lucruri de care nu mai este conștient
nimeni altcineva din încăpere, încercați să nu interferați cu
acest proces în nici un mod – acesta fiind motivul pentru care,
după cum spuneam mai devreme, ar fi bine să evitați să pur –
tați haine largi, care să fluture pe lângă pacient la fiecare
mișcare pe care o faceți; de asemenea, să vă prindeți părul și
să nu îl lăsați să cadă sau să intre în contact cu părul, fața sau
corpul pacientului, într-un mod nepotrivit, să evitați să vă
dați cu parfum sau să folosiți odorizante de interior, să fre –
donați sau să puneți muzică și chiar să aruncați umbre pe
pleoapele pacienților. Acum, ținând minte toate aceste lu –
cruri, este momentul să ne jucăm din nou – numai că, de
această dată, vom fi împreună cu cineva.
Deplasarea de-a lungul corpului
Mai întâi, plasați-vă în apropierea corpului pacientului.
Cât de aproape ar trebui să fiți? După ce stabilesc conexiunea
cu câmpul pacientului, am descoperit că îmi place să țin
mâinile la orice distanță, între câțiva centimetri și aproape un
metru de corpul pacientului.
Se schimbă energia, atunci când mă trag mai departe?
Da. Devine mai puternică.
De ce se întâmplă asta? Nu stiu.
Deplasați-vă, mai aproape sau mai departe de pacient,
rămâneți conștienți și în contact cu propriile voastre senzații,
observând reacțiile persoanei de pe masă. Deși persoana are
ochii închiși, ca facilitator veți păstra ochii deschiși pe par –
cursul ședințelor de vindecare reconectivă.
Ochii voștri fac parte integrantă din procesul de vin –
decare și au un scop mult mai larg decât simpla observare a
felului în care arată pereții.Explorați, în timp ce urmați energia. Lăsați-o să vă în –
drume. Observați în ce fel mișcarea voastră afectează regis –
trele care se manifestă. Observați cum modificarea acestor
registre corespunde diferențelor de intensitate și caracter pe
care le simțiți în mâini si în jurul acestora. Pe măsură ce vă
simțiți mai confortabil cu energiile, veți începe să observați
registre la nivel de sentimente – semne interne de reacție di –
namică, ce apar si în corpul vostru.
Cu ce parte din corpul pacientului ar trebui să lucrați
mai întâi? Cu capul? Cu mâinile? Să începeți oare cu o anu –
mită chakră? De fapt, nu contează. Adesea, eu încep la cap
sau în partea pieptului. De asemenea, nu este ceva neobișnuit
nici să începi de la picioare. Poziția variază în funcție de in –
tuiție și este influențată adesea de unghiul de abordare.
Cu alte cuvinte, nu investiți mai multă atenție conști –
entă în asta, decât ați investi în acțiunea de a vă apropia de
un scaun prin partea dreaptă sau prin cea stângă.
Cu cât faceți mai multă analiză premeditată, cu atât
mai mult vă depărtați de „făgaș ”.
Dacă alegeți să începeți în partea de sus a corpului,
stați astfel încât să vă fie confortabil să vă puneți mâinile de
o parte și de alta a capului pacientului, cu brațele relaxate și
întinse în poziția anatomică normală. Acum găsiți energia
-sau, mai bine spus, lăsați energia să vă găsească.
Din nou, căutați-o, găsiți-o, întindeți-o. Simțiți gâdilă-
tura, căldura sau răceala – sau indiferent ce senzație vă pro –
duce vouă, energia. Nu fiți preocupați dacă simțiți sau nu
ceea ce trebuie.
Orice senzație simțiți, este bună. Important este că sim –
țiți, nu ce simțiți. După ce ați găsit-o, lucrați puțin cu ea: în-
tindeți budinca sau jucați-vă cu spirala.
Acum, lăsați-vă mâinile într-o poziție relaxată si depla-
sati-le încet, înainte și înapoi sau cu mișcări circulare mici.
Amestecați, potriviți, combinați până ce găsiți confluența.
Acesta este ritmul vieții voastre.

240 241

Eric Pearl RECONECTAREA

Acum, energia voastră intră pe un alt tărâm, iar ființa
voastră va cunoaște o percepție de o profunzime nouă, inte –
grând această forță în propria existență. Găsiți ritmul care
amplifică lungimea de undă, care amplifică forța ce vine
prin voi. Voi controlați butonul pentru amplificarea energiei.
Eu încep de multe ori prin a îmi roti mâinile în plan ver –
tical, dacă mă aflu în apropierea capului sau a picioarelor, sau
în plan orizontal, dacă sunt în zona corpului. Sau îmi las una
din mâini – sau pe amândouă – să rătăcească în explorare.
Nu analizați prea mult; doar lăsați-vă mâinile să exploreze și
să se miște cum vă îndeamnă instinctul.
De fapt, acum stabiliți un contact, o comunicare între
propriul vostru câmp energetic și cel al pacientului. Vă uniți
energia cu a lui și cu aceea a restului universului. Nu numai
că pacientul poate să simtă acest lucru, dar si voi veți putea
simți într-o mână mișcările celeilalte mâini. De exemplu,
imaginați-vă că cineva stă întins pe spate, pe masa de masaj,
iar voi, în picioare, de partea stângă, cu fața la persoană.
Ținând mâna stângă cu palma în jos, rotiți-o în cercuri
mici, într-o zonă deasupra picioarelor, lăsând ca senzația să
se acumuleze constant în mână.
Acum întindeți puțin și mențineți această intensitate.
Cu mâna dreaptă, localizați un punct, la circa douăzeci de
centimetri deasupra pieptului persoanei.
Din nou, începeți să explorați zona cu mici mișcări cir –
culare și întindeți în sus. Păstrați senzația de „tragere ” și „în-
tindere” în fiecare dintre mâini și observați că puteți detecta
clar modelul circular de mișcare al mâinii drepte, ca pe un
vârtej de energie în palma stângă.
Ajungând la acest nivel ridicat de sensibilitate, veți de –
veni conștienți de noi aspecte ale circuitului de răspuns.
Acesta este pasul următor, pe drumul spre măiestrie, căci la
acest moment răspunsul primit este extrem de folositor.
Aceste energii curg prin voi, din ființa voastră. Nu numai că
faceți parte, dar și participați la acest schimb.
242El nu se petrece în afara voastră, ci în interiorul vostru.
Pentru prima oară, implicați în proces și energia altcui –
va. Simțiți o confluență – iar această confluență vă deschide
percepția la un nivel mai profund, nu numai în timpul sesi –
unilor de vindecare, dar și în viață.
Nu există interferențe
Un cuvânt cheie folosit mai sus este confluență. Un alt
cuvânt revelator este esență. Alte perspective asupra lumii
-mai vechi și bazate mai degrabă pe materie solidă – precum
și percepția limitărilor care sunt rezultatul presupusei noas –
tre existențe cvadri-dimensionale, vă vor spune că fluxul de
energie va fi obturat sau împiedicat de corpul fizic al per –
soanei. Ca dovadă, veți vedea adesea „vindecători” care cred
în această iluzie și îi cer persoanei să se întoarcă, pentru a pu –
tea ajunge „la partea cealaltă”. Nu există partea cealaltă.
Este o iluzie bazată pe frică. Ființa omenească vie din
fața voastră nu este, în nici un caz, un blocaj pentru fluxul de
energie reconectivă. De fapt, este o parte integrantă a acestei
interacțiuni. Esența persoanei este componenta care dă naș –
tere acestei noi confluențe. Nu numai că persoana contribuie
la acest schimb, dar nu are cum să blocheze energia, nici dacă
ar fi jucător de fotbal american în Ligă.
Dacă lucrurile vi se par puțin confuze, dați-mi voie să
explic dintr-o perspectivă fizică.
Dacă scoatem tot spațiul gol din corpul unui om, ma –
teria rămasă ar fi proporțională cu o minge de golf, pe un
teren gol de fotbal.
Sau, gândiți-vă în alt fel: Dacă expandați un atom de
hidrogen, până la dimensiunile unui teren de fotbal, nucleul
ar fi mingea de golf, iar electronul ar orbita în jur, la distanță,
către margine.
Între ele se află doar spațiu gol – loc suficient pentru ca
energia dintr-o mână să ajungă la cealaltă mână.
243

Eric Pearl RECONECTAREA

Faceți ceea ce simțiți că e bine
Acum, voi si pacientul împărțiți aceeași energie, înce –
peți să lucrați, încet, de-a lungul corpului. Lăsați mâinile să se
miște în continuare, odată cu energia, în ce direcție vă depla –
sați? In cea care simțiți că e bună. Cum vă mișcați mâinile: fa –
ceți cercuri, trageți si întindeți, le lăsați să plutească? Lăsați
mâinile să vă spună. Acum interacționați cu forța vitală.
Energia voastră există într-o sferă de influență care este esen –
țială pentru ca voi să puteți înțelege o sferă diferită de exis-
tență, îi purtați forța, în feluri diferite si multidimensionale.
Voi sunteți receptori. Acesta nu este un proces conști –
ent, decizional. Este ca atunci când mergeți undeva.
Știți că vă deplasați de la un punct la celălalt punct, dar
nu vă gândiți, Bun, acum ridic piciorul stâng, pun jos călcâ –
iul, apoi degetele; acum îmi deplasez greutatea în fată si
ridic piciorul drept și pun jos călcâiul, apoi degetele… pur și
simplu, mergeți.
Dacă aveți vreo problemă cu detașarea, să ne amintim
un exercițiu pe care l-am prezentat cu câteva capitole în
urmă. Din nou, imaginați-vă că vorbiți cu cineva la telefon.
Acum ridicați-vă ochii, privind puțin într-o parte.
Ascultați absorbiți. Vă amintiți? Ascultați cu mâinile.
Fiți atenți doar – nu vă gândiți la ceea ce simțiți. Nu
analizați, nu interpretați. Doar simțiți.
Ca exemplu, am să vă spun cum as face eu în timpul
unei ședințe obișnuite de vindecare, încep la capul mesei,
făcând mișcări circulare cu o mână, înaintând către tălpile
pacientului. Senzația poate fi ca și cum aș amesteca ceva.
Adevărul este că nu știu de ce, dar, de cele mai multe ori, în –
cep ședințele în acest fel. Nu sunt conștient că aleg să proce –
dez astfel – dar la fel de des încep și din zona stomacului, sau
din zona capului.
Mișcările circulare sau de amestecare mă fac mai con –
știent de senzația inițială – la fel cum vă mișcați puțin în apă
degetele de la picioare, înainte să intrați complet în piscină.Adesea încep prin a căuta zone, în corpul pacientului,
care îmi dau cel mai puternic răspuns – sau cea mai puter –
nică senzație. Persoana poate avea încă ochii deschiși și con –
versează cu mine, în timp ce eu îmi mișc o mână în cercuri,
iar cu cealaltă trag sau împing, în sfârșit, îi cer pacientului să
închidă ochii și să se relaxeze – și continui.
Mâna dreaptă știe ce face mâna stângă
Că veni vorba – rareori îmi mișc mâinile în mod sin –
cron. Când faci asta, creezi doar modele, de dragul mode –
lelor. De unde știm? Să ne gândim la ștergătoarele de parbriz
– ele se mișcă fie paralel unul cu altul, fie în opoziție, dar tot
timpul într-o mișcare constantă și sincronizată. Acest model
se potrivește cu ștergătoarele, pentru că ele pot trata toate
picăturile de ploaie în același fel. însă aceasta nu este cea mai
potrivită abordare pentru noi. Putem simți o zonă sau un loc
într-un fel, iar o altă parte, altfel. Cum fiecare are caracteris –
ticile ei unice, mișcarea doar de dragul mișcării ar însemna o
ignorare a acestei unicități și o desconsiderare a procesului.
Să presupunem că vă aflați într-o sală întunecată de ci –
nematograf. Aveți paharul de suc pe podea, lângă piciorul
stâng, iar punga de floricele este în poala prietenului din
dreapta. Acum, închideți ochii si căutați-vă paharul cu suc și
floricelele în același timp. Observați cum mișcările mâinii
drepte sunt diferite de cele ale mâinii stângi. Asta pentru că,
de fapt, vă acordați timpul ca să simțiți senzația, lăsându-vă
mâinile să răspundă individual la reacția senzorială pe care
o dau cele două obiecte din locații diferite, cu densitate dife –
rită și de structuri diferite.
Dacă mâinile ar urma, amândouă, aceeași mișcare, pri –
etenul vostru ar fi îmbrăcat în floricele, iar cei din față ar fi
plini de suc. La fel, gândiți-vă la un pianist sau la un chitarist,
care fac lucruri diferite cu fiecare dintre mâini, deși ele lu –
crează împreună și produc un singur rezultat armonios.

244 245

Eric Pearl RECONECTAREA

La fel, deplasându-vă pe lângă pacient, „ascultați ” cu
mâinile și fiți atenți la variațiile modului în care simțiți ener –
gia. Atunci când găsiți că energia este mai puternică sau mai
slabă sau neobișnuită, într-un fel sau altul, jucați-vă cu ea
-întindeți-o, mișcați-o, interacționați cu ea.
Observați dacă o simțiți efervescentă – ca jetul dintr-o
cadă jacuzzi sau ca bulele unui suc acidulat; dacă este rece și
ușoară, ca o briză, sau dacă este fierbinte si delimitată clar, ca
și cum v-ați fi băgat vârfurile degetelor în ceară fierbinte.
Orice vă atrage atenția în energia pacientului – opriți-vă și ju –
cați-vă, dar fără a avea un scop anume în minte.
Concentrați-vă pe proces, nu pe rezultat.
Jucați-vă atâta timp cât simțiți că este interesant și sti –
mulator pentru voi. Apoi treceți mai departe.
Între timp, fiți atenți și la restul corpului pacientului.
Priviți-i ochii, fără a pierde din vedere restul corpului.
Fiți cât mai conștienți de toate schimbările care apar și core –
lați aceste reacții cu ceea ce simțiți în mâini în același timp.
Acest lucru este foarte important, pentru că astfel vă asigu –
rați că nu confundați senzațiile arbitrare sau imaginate din
palme cu fluxul autentic de energie și cu conexiunea.
Registre comune
După cum am spus mai devreme, un registru este o
reacție fizică sau fiziologică involuntară la frecvențe. Aceste
registre sunt la fel de variate și de aleatorii, ca și senzațiile pe
care le simțim în timpul ședințelor de vindecare. Nu există
un singur registru, la care să ne putem aștepta. Unii pacienți
prezintă registre mai puternice decât alții – însă sunt șanse
ca, atunci când faceți conexiunea, să apară ceva la pacient. Pe
măsură ce vă mișcați mâinile, explorând și descoperind mai
mult subtilitățile acestei comunicări, registrele vor varia nu
numai în intensitate, dar și în aspect. La seminarii, unele per –
soane manifestă acest lucru suficient de puternic pentru casă fie văzut clar de cei care stau mai în spate, pe când alți vo –
luntari prezintă registre atât de slabe, încât abia dacă pot fi
percepute de cei din primele rânduri.
Odată ce voi și pacientul intrați în stare de antrenare cu
energia, aceste registre pot apărea foarte clar.
Indiferent care ar fi registrul sau reacția, dați-vă voie să
nu o definiți și să nu-i alocați nici o semnificație.
Sunt reacții automate, multe dintre ele reflexe – de ge –
nul tresăririi genunchiului, atunci când doctorul îl lovește cu
ciocănelul de cauciuc. Lacrimile pot să fie semn de bucurie,
la fel de mult cum pot fi un semn de supărare sau de elibe –
rare a durerii. Cel mai bine este să considerați registrele ca fi –
ind indicații că ați găsit un „loc” bun în câmpul energetic
-un loc în care să vă conectați.
Cu cât lucrați mai mult cu o zonă care a generat un reg –
istru, cu atât mai mult pacientul tinde să reproducă registrul
respectiv în mod repetat. Când frecvența cu care se produce
registrul scade sau când interesul vostru pentru acel registru
începe să scadă, treceți mai departe și găsiți altul.
Ce înseamnă aceste reacții involuntare? Ele sunt o indi –
cație că persoana de pe masă a ajuns în locul în care se iau de –
ciziile legate de vindecarea sa. Sunt trei lucruri care, în apa –
rență, par să nu aibă nimic în comun: locația simptomelor
persoanei, locul în care vă țineți mâinile și zona în care se ma –
nifestă registrul.
Cu alte cuvinte, veți vedea adesea că registrele nu co –
respund deloc cu zona corporală în care se crede că se află
rana sau afecțiunea persoanei.
De exemplu, când lucrăm în apropierea picioarelor,
este posibil ca persoana să scape de durerea de cap, dar lu –
crul în apropierea capului poate induce aceeași reacție.
Când lucrăm în apropierea capului, este posibil ca au –
zul persoanei să se refacă, însă la fel de posibil este și să le
dispară bătăturile. De asemenea, pacientul ar putea manifes –
ta registrele la genunchi sau, la fel de bine, în zona feței.

246 247

Eric Pearl RECONECTAREA

Nu contează unde vă aflați și unde țineți mâinile. Func –
ția voastră este să găsiți un loc interesant în câmpul energetic
al pacientului și să vă jucați cu el până ce simțiți nevoia să tre –
ceți mai departe. De ce un loc interesant? Pentru că, atunci
când sunteți interesați, sunteți prezenți și conectați. De fiecare
dată când treceți la un alt loc din corp, veniți înapoi în pre –
zent și vă reconectați. Da, de fapt, asta e tot ce faceți. Simțiți
energia într-un loc, apoi jucati-vă cu ea, explorati-o, desco-
periti-o – fără nici un fel de așteptări sau scopuri fixe. Energia
rezonează în mâinile voastre și în viața voastră interioară.
Ea este de natură circulară. Apropiați-vă sau depărtați-
vă mâinile, rotiți-le în cercuri și faceți orice simțiți că este po –
trivit sau că vă accentuează conexiunea la momentul respec –
tiv. Nu faceți doar mișcări „frumoase” în aer, de dragul de a
vă mișca. Fiți conștienți total de senzațiile pe care le perce-
peți, în relație cu registrele pe care le afișează pacientul.
Veți observa că pacientul va manifesta un anumit re –
gistru, cu cât lucrați mai mult într-un loc… sau că în simfonie
se vor mai alătura și alte registre. Voi orchestrați această ener –
gie, într-un mod care indică un fel de „convergență armoni –
că” în viețile celor cu care lucrați.Mai jos sunt prezentate
câteva dintre registrele cele mai obișnuite.
Mișcări oculare rapide (REM*)
Mișcările oculare rapide, care la multe persoane re –
prezintă registrul inițial, sunt o dihotomie fascinantă, deoa –
rece deși pacientul trăiește deseori acea incredibilă stare de
nemișcare, din exterior, persoana numai liniștită nu pare a fi.
În aparență, este similar cu ceea ce se întâmplă atunci
când un om care doarme trece în stare de vis. însă, în cazul
unei persoane care are o experiență reconectivă, cauza este
diferită, deoarece nici de data asta pacientul nu este adormit.
* Rapid Eyes Movements, în original n. t.
248Mișcările oculare rapide care însoțesc frecvențele re-
conective tind să urmeze o serie de modele diferite. Uneori
este vorba de o tresărire ușoară a pleoapelor, alteori ea este
mai puternică. Uneori este rapidă, alteori lentă. De obicei este
constantă, însă uneori modelul este greu de identificat.
La jumătate dintre oameni se mișcă pleoapele; la ceala –
ltă jumătate se mișcă chiar ochiul. Uneori, atunci când se miș –
că globul ocular, mișcarea este una lentă, aproape ca și cum
omul ar rătăci cu privirea; alteori este o străfulgerare rapidă
dintr-o parte într-alta. Uneori, unul sau amândoi ochii se des –
chid parțial; de obicei însă, amândoi rămân închiși.
Ochii prezintă aproape întotdeauna un registru. Fie că
este vorba de mișcări oculare rapide sau nu, cel mai adesea
pacientul este conștient pe deplin de ceea ce se întâmplă,
Modificări ale respirației
Modificările de respirație sunt unul dintre registrele
inițiale care apare, în general, simultan sau imediat după ma –
nifestarea registrului ocular.
Există multe moduri în care se poate manifesta acest
registru; respirație mai rapidă, mai profundă sau neregulată,
precum și ceea ce eu numesc „pufăială”. Cuvântul încearcă
să descrie un tip de respirație neobișnuit, care apare atunci
când buzele sunt relaxate și ușor deschise, astfel că fiecare
respirație iese cu un „pufăit” ușor, Respirația din colțul gurii
este o variație a respirației pufăite, în care „pufăială” apare în
colțul gurii, Mai există și sforăitul – diferit de forma tradițio –
nală, doar prin aceea că pacientul este treaz și conștient că fa –
ce zgomotul respectiv,
Uneori, persoana se oprește complet din respirație.
Credeți sau nu, această reacție este una dezirabilă și indică o
stare elevată de unitate, în care puteți experimenta nemiș –
carea și tăcerea universului. Respirația se va relua la mo –
mentul potrivit.
249

Eric Pearl DECONECTAREA.

Toate aceste modificări de respirație sunt legate printr-
un fir comun. Termenul vedic samadhi se referă la o unime,
la o stare de unitate și de extaz. Se relatează adesea că în
această stare nu ești nici treaz, nici adormit, dar că, într-un
fel, starea este mai reală decât oricare dintre cele două.
Acestea sunt relatările multor oameni care trăiesc ase –
menea alterări de conștiință, asemenea alterări ale modelului
de respirație. Deși poate că nu cunosc termenul de samadhi,
acești pacienți descriu o stare foarte similară, în care sunt con –
știenți, la anumite momente, de modificările și de modelele
neobișnuite înregistrate la nivelul respirației.
În anumite situații, mergem pe muchie de cuțit.
Intenția voastră nu este să colorați experiența cuiva,
spunându-i la ce s-ar putea aștepta; pe de altă parte, nu doriți
nici ca vreo experiență neașteptată să zdruncine pacientul în
timpul ședinței de vindecare. Cei mai mulți dintre oameni se
află într-o stare atât de extatică în momentul când apar aces te
modificări de respirație, încât, pur și simplu, trăiesc extazul
acestor modificări, însă, uneori, mintea logică a pacientului
poate interveni și blochează experiența. Uneori, pacienții își
vor da seama că respirația li s-a oprit și – deși experiența este
minunat de rafinată, ei încearcă să se forțeze să respire din
nou. Dacă vă relatează așa ceva după ședință, spuneți-le că în
locul acela sunt în deplină siguranță și că nu trebuie să în –
cerce să se forțeze să-și reia respirația.
În cursul unei vindecări, uneori vi se oprește și vouă
respirația, pentru o vreme, deoarece experiența voastră in-
cludeiun moment de nemișcare completă, o reflexie a conexi –
unii voastre totale cu „unimea” pe care o trăiți. La momentul
potrivit, pacientul își va relua respirația.
Reflexul de înghițire
Declanșarea reflexului de înghițire pare să fie al treilea
registru, în această grupare inițială. Adesea, apare o creșterea frecvenței și/sau intensității reflexului. Uneori, aceasta du –
rează pe tot parcursul ședinței, dar de obicei registrul apare
doar în prima parte, Este un registru foarte obișnuit și – dacă
apare – el se instalează în primele câteva minute ale ședinței,
deși nu apare la fel de frecvent și nici cu aceeași intensitate ca
și mișcarea oculară rapidă sau ca modificările de respirație.
Lacrimi
De asemenea, apariția bruscă a lacrimilor este un regis –
tru fascinant, Aparent fără nici un avertisment, lacrimile se
strâng și se revarsă în flux continuu pe obrajii pacientului,
expresia acestuia rămânând în continuare una extatică.
Lacrimile sunt o reacție la atingerea Adevărului, la ex –
perimentarea și reamintirea Adevărului.
Este vorba despre recunoașterea Adevărului ca fiind
locul din care venim cu toții și locul în care ne vom întoarce
cu toții, locul pe care de foarte mult timp nu l-am mai văzut
așa cum este cu adevărat.
Atunci când avem onoarea de a atinge Adevărul și de
a interacționa cu el, chiar și pentru o clipă, acest contact ne
stârnește emoțiile, datorită acestui sentiment de Acasă și a
faptului că știm că, în curând, vom fi din nou acolo.
Râsul
Uneori, persoana de pe masă va izbucni într-un râs
necontrolat, Cel mai probabil, vă vor spune că nu știu de ce
râd, Este bine să le spuneți că e în regulă să râdă,
Dacă ei nu simt că lucrul acesta este acceptabil, atunci
vor râde și mai mult – lucru ce poate interfera cu aspectul de
experiență transcendentală al ședinței,
Faptul că, după ce s-a instalat registrul, le dați permi –
siunea să râdă, va face ca râsul să se potolească.

250 251

Eric Pearl RECONECTAREA

Mișcări ale degetelor
Un registru care, la multe persoane, așteaptă mai mul –
te minute până să se instaleze, este mișcarea degetelor. Miș –
cările involuntare ale degetelor tind să apară bilateral, sin –
cron sau asincron. Uneori se mișcă degetele ambelor mâini,
alteori doar cele de la o mână. Uneori degetele de la ambele
mâini se mișcă simultan; alteori, degetele de la o mână se
mișcă, apoi urmează cele de la cealaltă mână. Pe măsură ce
ședința avansează, veți vedea adesea că registrul implică și
mâna și încheietura. La unii oameni va fi implicat chiar și
brațul. Variațiuni ale acestui model pot apărea și la picioare.
Rotirea capului și mișcări ale corpului
Uneori, capul se rotește ușor sau se simte tras într-o
parte și/sau în cealaltă. Mișcările corporale observate în
mod obișnuit sunt la abdomen și la piept. De asemenea, veți
remarca „tresăriri” ale brațelor și ale picioarelor.
Ghiorțăieli în stomac
Adesea, stomacul pacientului „ghiorțăie ” sau face zgo-
mot în timpul ședinței, mai ales atunci când mâinile voastre
se află deasupra zonei respective a corpului.
Vă sugerez să le spuneți oamenilor, înainte de a începe
ședința, că acest lucru este ceva obișnuit. Mulți pot să se ruși –
neze și – dacă nu li se spune la ce să se aștepte – registrul îi
poate împiedica să se bucure de experiență.
A lăsa lucrurile să-și urmeze cursul…
și responsabilitatea voastră
Dați-mi voie, o clipă, să discutăm despre a lăsa lu –
crurile să-și urmeze cursul. Deși este adevărat că, din afară,
nu putem interpreta cu precizie ce trăiește persoana de pemasă, această forță își are propria inteligență – o inteligență
extrem de elevată. Ea știe ce este potrivit pentru persoana de
pe masă, deși s-ar putea ca mințile noastre limitate, educate
și orientate pe inducție să nu o știe.
Ședințele reconective sunt aproape întotdeauna perce –
pute ca plăcute, prețioase și unice. Uneori, destul de rar, oa –
menii pot interpreta ședința pe care au avut-o și altfel.
Modul în care ei interpretează ședința nu este respon –
sabilitatea voastră, însă veți face uz de un minim bun simț.
Așa cum am vorbit mai devreme, o persoană care plânge pe
masă, sau care pare a avea o durere fizică, în general, nu tră –
iește în interior, ceea ce arată în exterior.
Dar dacă o persoană își încleștează mâna pe inimă, ara –
tă spre cer și oftează „Sosesc, draga mea!”, poate că este ne –
voie să vedeți ce se întâmplă.
Veți învăța să vă folosiți propria discreție și judecată,
pentru a stabili dacă este sau nu cazul să întrerupeți ședința.
Deocamdată, în puținele rânduri când am luat hotărârea să
intervin (din 1993, de când au început toate astea), pacienții
mi-au spus că totul e minunat și că doresc să continue.
Poate că, de fapt, nu avem niciodată un motiv să inter –
venim, căci ședința este mediată de o forță pe care nu o pu –
tem înțelege, însă, dacă e să alegeți să o faceți, un cuvânt
blând din partea voastră va deschide comunicarea și astfel
veți putea verifica ce se întâmplă cu persoana.
Dacă pacientul nu reacționează, puteți alege să -l scoa-
teți din ședință printr-o atingere ușoară – sau mai fermă,
dacă este nevoie – pe claviculă (sau pe umăr) și strigându-l
pe nume. în foarte rare cazuri, am simțit nevoia să pocnesc
simultan din degete de câteva ori, în apropierea uneia dintre
urechile lui, în timp ce făceam cele de mai sus. Puteți instrui
pacientul să deschidă ochii și să-i țină deschiși câteva clipe,
până când se simte lucid.
Chiar și un pahar cu apă, așezat alături pe o măsuță,
poate fi extrem de util.

252 253

Eric Pearl RECONECTAREA.

Uneori, este posibil ca persoana să nu recunoască vin –
decarea. Nici pentru asta nu sunteți răspunzători. Poate că
vindecarea a venit într-o formă care se va manifesta ulterior
sau poate că va veni într-o formă care nu va putea fi recu –
noscută ușor în viitorul apropiat.
Așa cum spuneam mai devreme, când eram întrebat
dacă toată lumea se vindecă, obișnuiam să răspund că nu.
Acum nu mai simt așa. Acum simt că toată lumea pri-
mește o vindecare – doar că se poate ca ea să nu vină cu surle
și trâmbițe.
Ce este posibil să simțiți
Până la acest punct, în carte, m-am referit doar la câte –
va dintre senzațiile pe care le-ați putea avea în mâini sau în
corp. Asta, pentru a vă da timp să le descoperiți singuri.
Acum as vrea să vă dau o listă puțin mai cuprinzătoare,
ca să puteți vedea pe hârtie ceea ce, fără îndoială, ați întâlnit
deja în evoluția voastră către trans-senzorial.
Relația si interacțiunea dintre voi și energie este unică,
individuală și foarte intimă. Este esențial să deveniți conș –
tienți și să vă familiarizați cu subtilitățile acestor senzații, de –
oarece de la acest punct de recunoaștere veți începe să vă
dezvoltați măiestria. Nivelurile de performanță la care veți
ajunge astfel sunt de nedescris.
Iată câteva dintre cele mai frecvente senzații relatate de
practicieni:
Efervescență: în palmă poate să apară senzația unor
mici bule de apă minerală, sau a unor bule de dimensiunile
unor bile de sticlă, sau de dimensiunea unor mingi de tenis.
Apă: Adesea, senzația este ca aceea a unor picături sau
a unei ploi ușoare.
Scântei: V-ați întrebat vreodată care ar fi senzația unui
„duș” cu scânteile din focurile de artificii? Ei, cam așa este
ceea ce simțiți.
254Iată și alte câteva senzații obișnuite pe care s-ar putea
să le simțiți:
Uscăciune
Căldură
Răceală
Fierbinte, rece, umed și uscat în același timp (nu pot
explica, însă veți ști la ce mă refer, atunci când o
veți simți)
Tragere
împingere
Vibrație
Electricitate
A tracție magnetică
Respingere magnetică
Modificări ale densității aerului
Adieri(de obicei răcoroase si specifice locului)
Expandare- senzația că vi se lărgește corpul – ca un
„costum spațial” sau costum „de aer”, în for ma
corpului vostru – dar, de cele mai multe ori, mult
mai larg. Uneori, senzația apare în zona unui braț
sau a unui picior; alteori, ea se manifes tă într-un sfert
sau în jumătate din corp, iar alte ori cuprinde mult
mai mult.
Mișcați-vă în permanență
Mișcați-vă mereu de-a lungul corpului pacientului, gă –
sind locuri de energie cu care simțiți că ați vrea să vă jucați.
Dacă nu simțiți nimic, probabil că vă străduiți prea mult.
Abandonați-vă și așteptați. Nu trebuie să intrați în „stare de
transă”, să vă întindeti mâinile deasupra capului si să che –
mați melodramatic Spiritul, sau pe Dumnezeu; nu trebuie să
faceți un mare spectacol, pentru a aduce senzația înapoi.
Pur și simplu, abandonați-vă și spuneți-vă, „Bine, sunt
un pic prea concentrat pe asta. Acum o să mă detașez puțin
255

Eric Pearl RECONECTAREA

și o să las senzația să-mi vină în mâini. ” Apoi, abandonați-vă.
Reveniți, plastndu-vă atenția în mâini și așteptați până ce
senzația revine. Este simplu.
Căutați-o, găsiți-o, investigați-o! Pe măsură ce perfor –
manța voastră se îmbunătățește, vă veți putea deplasa mai
rapid. Când găsiți un loc, încetiniți și încercați să cunoașteți
locul respectiv. Păstrați contactul. Scoateți, amplificați, lucrați
cu energia. Uneori, explorările cele mai complexe sunt cele
care creează rezultatele cele mai puternice.
Vă puteți folosi ambele mâini deasupra zonei, sau o
mână se poate mișca pentru a căuta un al doilea punct – un
punct de interes – astfel încât ambele mâini să lucreze în câte
o zonă. In timpul acestui proces, lăsați-vă mâinile să prindă
viață proprie, să-și desfășoare propria lor căutare.
Insă rețineți: nu căutați puncte care există dinainte.
Acest lucru este foarte important și există o diferență
între acest nou nivel de vindecare și evoluție și limitările și
ideile greșite ale unora dintre abordările mai vechi, bazate
pe „tehnică”.
Poate că în trecut ați participat la cursuri unde vinde –
cătorul/instructorul v-a spus că vă va învăța să „scanați”.
Stând în picioare, aplecat deasupra pacientului, in –
structorul își lasă mâinile să plutească în aer și spune: „Să ve-
dem… aa, e chiar aici… aici este. Hai, toată lumea, ne aliniem
și să vedem dacă puteți să simțiți, îl simțiți aici? Bine.
Următorul. Simțiți, aici? Bine. Mai departe… ”
Ei bine, nu despre asta este vorba – și nu este „aici”.
Nu există un „punct ” fix, pe care să-l simțim. Rețineți
că vindecarea nu înseamnă un pacient întins pe masă și un
vindecător care, aplecat deasupra lui, îndrumă energie în
corpul acestuia, sau căută zonele de congestie.
Aceste transformări sunt o ecuație; ca la orice ecuație,
dacă schimbăm cifrele, vom obține rezultate diferite. La fel,
dacă doi oameni vor încerca să găsească același loc, nu-l vor
găsi amândoi – pentru că nu există nici un loc.
256Descoperirea, după cum spune știința, poate fi foarte
bine un act de creație. Punctul care apare pentru mine nu
este punctul care vi se face cunoscut si vouă. Locul acela este
o creație comună, un produs al iubirii, al simțirii și al comu –
nicării între voi, pacient și Univers. Din această triadă apare
o comunicare: esența eternă și fără formă a Universului nos –
tru, în permanență evoluție.
Puncte de conexiune omnidirecționale
Acestea fiind spuse, dați-mi voie să adaug că anumite
zone ale corpului tind să afișeze registrele cele mai puternice,
încă mai creați locurile, însă puteți merge și în zonele cele mai
fertile ale câmpului. Cele mai mari reacții le puteți obține
jucându-vă cu energia din vecinătatea părții superioare a ca –
pului (numită, în mod obișnuit, „chakra coroanei”), în cen –
trul frunții (zona cunoscută ca „al treilea ochi”), la gât, inimă,
în partea inferioară a abdomenului, pe partea posterioară sau
pe partea anterioară a mâinilor si a încheieturii mâinii și pe
partea superioară a picioarelor și în punctele moi de dea –
supra gleznelor. Numesc aceste zone care sunt extrem de re –
active, puncte de conexiune. Accesarea câmpului energetic al
unei persoane, conectarea și comunicarea cu acesta se poate
face foarte ușor din aceste puncte, care adesea manifestă si
cele mai puternice registre. Puteți să vă gândiți la aceste zone
ca fiind niște puncte centrale, niște platforme de pe care se
face schimbul de informație.
Un sistem de răspuns multistratificat,
reciproc și dinamic
Răspunsul pe care îl veți primi de la pacientul de pe
masă depășește registrele menționate mai sus. Nu numai că
el este multistratificat, dar este și dinamic si reciproc. La un
nivel vă aflați voi.
257

Eric Pearl RECONECTAREA

Întindeți energia, de exemplu. Simțiți senzația. Apoi,
trăgând-o în sus, ochii pacientului se mișcă într-un anume
fel. Acesta este registrul.
Dar, în același timp, simțiți și o modificare de intensi –
tate la nivelul propriilor voastre senzații. Asta vă spune că
ceea ce faceți a provocat mișcarea oculară.
La un nivel al răspunsului, pacientul are o reacție ex –
ternă. La un alt nivel, poate că nu va exista o reacție vizibilă,
însă voi veți avea o reacție internă, în mâini sau în corp.
Combinația celor două dă naștere unui sistem dinamic de
răspuns, care permite o acordare mai fină.
E mai mult decât să simți ceva și să observi reacția per –
soanei. Pur și simplu, sunteți „acordați” și vă dați voie să
simțiți ce se întâmplă și să observați că, în momentul în care
apare o modificare (una clară și recognoscibilă) la nivelul a
ceea ce simțiți voi, există o modificare simultană sau o rea –
cție specifică la pacient.
Treceți într-o stare de conștientă alertă. Ajustările ulte –
rioare vă vor da posibilitatea să simțiți într-o mână mișcările
celeilalte mâini, atunci când le mișcați independent. Cu alte
cuvinte, este posibil să găsiți ceva cu mâna stângă, apoi să
căutați cu mâna dreaptă și să găsiți un alt punct. Cu mâna
dreaptă faceți mici mișcări circulare, apoi veți deveni conș –
tienți de senzația acelei mișcări circulare în mâna stângă,
care nu face astfel de mișcări. Atunci când se întâmplă acest
lucru, câmpul din jurul persoanei pare să se amplifice, iar
pacientul va manifesta registre mai puternice.
Noul nivel de intensitate pe care l-ați găsit se corelează
cu o reacție elevată și mult mai spectaculoasă la pacient – iar
acest lucru este clar nu numai din ceea ce faceți, dar și din
ceea ce vedeți si simțiți în legătură cu ceea ce faceți. Adesea,
reacțiile mai puternice par a fi obținute cu mișcări mai mici.
Chiar când vă simțiți „pierduți ” în extaz, brațul sau ge-
nunchiul pacientului tresaltă. E ca și cum o particulă subato-
mică de aici răspunde, simultan, la mișcarea unei particule
258subatomice de acolo. Aceasta este una din premisele pe care
funcționează vindecarea la distanță și vindecarea în absență.
Continuând să urmăriți pacientul, poate că nu vedeți prea
multă mișcare și poate nu observați vreo schimbare de
senzație la nivelul propriilor voastre mâini.
Continuați să priviți în jur și, dintr-o dată, apare o tre –
sărire a ochiului sau vreun alt registru și, în același moment,
pacientul simte ceva în mâna sa.
Trebuie să acceptați faptul că unii pacienți manifestă mult
mai multe registre decât alții. Asta nu înseamnă că vin decarea
este mai bună sau mai rea decât altă vindecare. Nici nu
înseamnă că ea este mai eficientă, sau mai puțin eficientă.
Este ca si cum ai cumpăra două mașini. Una are toate
instrumentele posibile pe bord – rotații pe minut, presiunea
uleiului, temperatura motorului, nivelul lichidului de frână,
orice. Cea de a doua mașină e mai veche, iar bordul vă indică
doar când s-a supraîncălzit motorul sau când ați rămas fără
benzină.
Ideea este că, doar pentru că circuitul de semnale de
răspuns cu mașina mai veche vă dă mai puține informații,
asta nu înseamnă că ea nu merge la fel de bine ca și mașina
cea nouă. Așa că nu evaluați ceea ce faceți, pe baza a ceea ce
vedeți, încă mai trebuie să vă dezvoltați sensibilitatea – un
fel de măiestrie a atingerii, pentru a recunoaște „senzația”.
Păstrați contactul vizual cu punctele principale de
manifestare a registrelor la pacient, cum ar fi ochii, respirația
sau înghițirea, însă dați voie și viziunii periferice să surprin –
dă indicii ce ar putea apărea la nivelul degetelor de la mâini
sau de la picioare sau oriunde altundeva, în același timp,
învățați să recunoașteți senzațiile care apar odată cu mișcă –
rile. Acesta este sistemul multistratificat, reciproc și dinamic
de răspuns.
Să presupunem că șofați o mașină automată. Cu picio –
rul, căutați și găsiți pedala de accelerație. Astfel, inițiați un
sistem de semnale de răspuns.
259

Eric Pearl RECONECTAREA.

Când apăsați cu piciorul pe pedala de accelerație și ma –
șina începe să accelereze, vă contopiți cu sistemul de răspuns.
Receptorii senzoriali din picior creează un sistem de semnale
de răspuns, care vă spune în permanență ce presiune dinami –
că și tensiune aplicați asupra accelerației. Accelerarea mașinii
vă dă un alt gen de răspuns cu privire la acești parametri
Pentru că aveți două seturi de circuite de răspuns, sis –
temul este unul multistratificat Pentru că fiecare îl afectează
pe celălalt, sistemul este reciproc. Și pentru că primirea răs –
punsurilor este un proces continuu, care se schimbă odată cu
variația accelerației sau a presiunii pe pedala de accelerație,
sistemul este unul dinamic. Vă aflați acum într-un sistem de
răspuns multistratificat, reciproc si dinamic. La un anumit
moment, luați viteză, transmisia automatică trece în altă
viteză, iar voi veți simți avansarea subtilă a vehiculului.
În acest moment, ați intrat în relație cu un alt sistem de
răspuns, rămânând încă și în sistemul inițial, multistratificat,
reciproc și dinamic. Nu primiți informații despre presiunea
și tensiunea aplicată pedalei de accelerație numai de la sis –
temul senzorial al piciorului și de la faptul că mașina accele –
rează, ci și de la presiunea corpului vostru asupra spătarului
scaunului. Acum aveți trei straturi de răspuns, care vă dau
informații despre presiunea și tensiunea aplicată pedalei de
accelerație. Chiar si sistemul de informații primite vizual,
care a funcționat până acum simultan cu toate astea, trebuie
să se aranjeze pe mai multe straturi, voi evaluând viteza atât
prin obiectele staționare – cum ar fi copacii – cât și prin cele
nestaționare, cum ar fi păsările și alte vehicule – care se
mișcă, toate, la viteze diferite.
Când transmisia automată trece într-o altă viteză, „re –
gistrul” care apare la voi este o tresărire a corpului, în timp
ce mașina face un salt mai perceptibil înainte, înregistrați o
modificare de presiune asupra acceleratorului si, din nou,
creierul vostru trebuie să țină seama si să compenseze
modificările punctelor vizuale de referință (vehicule, păsări,copaci etc.). Vă aflați într-un circuit de semnale de răspuns,
care se află într-un circuit de semnale de răspuns, în interio –
rul altor circuite de semnale de răspuns.
Să presupunem că ați cumpărat o mașină nouă cu
transmisie manuală, dar ați condus doar mașini cu transmi –
sie automată. Acum nu numai că trebuie să țineți seama de
tot sistemul de răspuns de mai sus, dar si să incorporați cu –
noașterea exactă a modului și momentului în care să schim –
bați viteza; astfel, intrați într-un alt proces de învățare, care, la
început, se bazează pe informațiile de la indicatorul de rotații
pe minut, iar ulterior este înlocuit de schimbarea vitezei în
funcție de sunet și de alți indicatori interni mai subtili.
Acesta este doar unul dintre sistemele de răspuns mul-
tistratificate, reciproce și dinamice cu care lucrăm în fiecare
zi. Este un sistem învățat, la fel ca cel din această carte. Intrați
aici într-un proces de învățare, pentru că, deși informațiile
primite ca răspuns sunt, în mare parte, subtile, ele sunt reale
– ca si studiile făcute de Universitatea din Arizona.
La fel cum, în copilărie, învățăm să percepem lumea în
trei dimensiuni și cum să facem diferența între o fereastră, un
tablou, o oglindă și o deschizătură în perete, care duce într-o
altă încăpere, tot așa putem învăța să percepem si aceste e-
nergii. Toate acestea sunt reale. Nimic nu este inventat
-deși, pentru neinitiați, lucrurile pot părea inventate.
Și nici una dintre aceste energii, odată recunoscute și
incorporate (ca o „a doua natură ” – termen pe care îl găsesc
fascinant) nu sunt subtile.
Tot așa cum nici ceea ce vă spun acum nu este subtil.

260 261

Eric Pearl RECONECTAREA

CAPITOLUL
DOUĂZECIȘIUNU
Interacțiunea cu pacienții
„Cel m ai puternic lucru pe care îl puteți face ca să schim bați
lum ea, este să vă schimbați propriile credințe cu privire la natura
vieții, a oam enilor, a realității, în ceva m ai pozitiv… si să începeți
să acționați în consecință. ”
Vizualizare creativă, de Shakti Gawain
Voi sunteți propriul vostru instrument
Acum v-ați dezvoltat abilitatea de a recunoaște când
curge prin voi energia reconectivă.
Știți cum să identificați registrele, știți cum se „simte ”
energia în jurul corpului unui pacient și puteți să vă jucați cu
această energie și să lăsați să se întâmple ceea ce trebuie să se
întâmple. Cu alte cuvinte, sunteți gata să asistați pe cineva în
procesul de vindecare.
Rețineți că principalul obiectiv pe care îl aveți într-o șe –
dință de vindecare reconectivă este să vă dați la o parte.
Pe măsură ce corpul vostru își continuă transformarea,
pentru a găzdui noile frecvențe după ce v-ați familiarizat cu
circuitul de răspuns ce face parte din folosirea acestor ener –
gii, veți vedea că toate se așează la locul lor.
Veți dori, însă, să păstrați un anumit cadru mental, îna –
inte de a începe să lucrați cu alte ființe omenești.
La urma urmei, acum, că ați scăpat de dependența devechea voastră „jucărie de vindecare ”, singurul „instrument”
pe care îl veți folosi în acest gen de vindecare sunteți voi.
Cuvinte prin care vindecați
Rămâneți într-o stare de uimire
Cum puteți rămâne într-o stare de uimire? Fiind co-
pilărosi. Văzând totul cu ochi noi. încercând să nu vă repeziți
si să presupuneți că înțelegeți lucrarea la care sunteți martori.
Cel mai probabil, ceea ce credeți că înțelegeți este doar o ex –
plicație de suprafață, care v-a fost transmisă prin filtrări si in –
terpretări infinite, ce au făcut-o subțire si lipsită de substanță.
Să știți că singura voastră legătură cu acest cadru mental
-una pe care nu o poate rupe nimeni – este capacitatea voas –
tră de a spune, „nu știu”. In acest fel, aveți capacitatea de a
vedea totul, fiind într-o stare de minunare sinceră.
Vă amintiți de darul de a fi copilărosi si de a fi în per –
manență uimiți de toate?
Reamintiti-vă de acest dar!
Darul de a te afla în uimire, de a vedea totul cu o min –
unare sinceră, dă venerației voastre puritatea cristalină a co –
pilăriei și o legătură inerentă cu Dumnezeu. El vă eliberează
de dorința de a diagnostica, de a explica, de a încerca, de a
face, de a forța, de a depune efort. Vă eliberează chiar și de
nevoia voastră de a vă asuma meritele.
Acum vă amintiți de acest dar?
Este momentul să vă puneți inima, mintea și intențiile
în ordine. Sunteți pe cale să deveniți o parte din ecuația de
vindecare.
Pregătirea pacientului
De regulă, pacienții noi se împart în două categorii.
Unii sunt cei care sosesc la cabinet, se întind pe masă și se
abandonează, sperând să simtă orice vine. Apoi, mai sunt si

cei care dau fuga la masa de tratament și fac tot ce este posi-

262 263

Eric Pearl RECONECTAREA

bil și ce cred ei că „ar trebui ” să facă în timpul unei ședințe.
Mințile le aleargă cu un kilometru pe minut. Se roagă,
vizualizează, repetă mantre, fac respirație abdominală, res –
pirație pectorală, își țin palmele cu fața în sus, meditează, își
țin mâinile în poziție de rugăciune și așa mai departe.
Buzele li se mișcă ușor, lacrimile le curg – uneori în tă –
cere, alteori însoțite de vaiete – iar în interior, îi cer lui Dum –
nezeu tot ce vor pentru ei și pentru toți cei pe care îi cunosc.
Fără intervenție, acest monolog și această gamă de
procese vor continua pe toată durata vizitei, iar persoana se
privează de aspectul de experiență al ședinței reconective.
Va fi ca și cum ar fi fost într-un grup de rugăciune sau
într-o ședință de vindecare bazata pe tehnică, sau ca și cum,
pur și simplu, ar fi meditat acasă.
Nu doriți să se întâmple acest lucru, însă nici nu le veți
spune ce să nu facă, înainte ca ei să facă efectiv lucrul res –
pectiv. E ca și cum le-ați spune să nu vadă culoarea roșie.
Așa că, atunci când vedeți că aveți pe masă un astfel de
pacient, tot ce puteți face este să le-o luați înainte.
Eu le-aș spune ceva de genul acesta: „Poftiți, întinde-
ti-vă, închideți ochii. Lăsați-vă să plutiți, dar fără a adormi.
Aveți încredere că Cel ce aude gândurile și rugăciunile
deja le-a auzit pe ale dumneavoastră. A auzit nu numai ceea
ce ați cerut deja, dar și ceea ce nu v-ati gândit sa cereți.
A știut asta tot timpul. Chiar înainte ca voi să veniți aici.
Așa că nu mai vorbiți, opriți flecăreala minții și ascultați: lă –
sați Universul să vă aducă ceea ce hotărăște că vă trebuie.
Stați întins și fiți deschis să nu experimentați nimic, la
fel cum sunteți deschis să experimentați ceva. Această des-
chidere vă va aduce experiența.”
Pentru mulți, acesta nu e un sfat ușor de urmat – dar e
cel mai bun sfat pe care îl puteți da.
În cel mai bun caz, pacientul se va întinde pe masă, fă –
ră nici un fel de așteptări. Pentru ei, este de dorit să se afle
într-o stare de expectativă, deschiși să primească ceva. Actulde echilibrare este să nu treacă dincolo, într-o stare de expec –
tativă în care concentrarea să li se deplaseze pe rezultatul
precis care ar trebui să apară, în primul rând, pentru că e po –
sibil ca lucrul acela să nu fie chiar ce le trebuie – sau ceea ce
are în minte Universul să le dea, în interesul lor; în al doilea
rând, așteptările fixate dinainte ar putea constrânge, limita
sau înlocui ceea ce ar putea să vină pentru ei.
La fel, depinde de voi să fiți receptivi și să nu judecați
– să așteptați și să fiți parte din ceea ce se întâmplă, indife –
rent ce. Așteptarea este o formă de „ascultare cu spiritul”.
Așteptați până ce ajunge energia. Si ea va ajunge. Din-
tr-o dată, ea curge prin pacient și este conectată cu voi, prin
voi și în jurul vostru.
Nu e treaba noastră să determinăm tipul de vindecare
de care are nevoie o persoană. Sarcina noastră este să ne ofe –
rim ca parte din ecuație și să lăsăm vindecarea să își ia for –
ma ei naturală.
Ca parte din abordarea în care nu judecați – cea pe care
o menționam mai sus – de obicei eu nu mă atașez de pro –
blema specială cu care vine pacientul îl las să vorbească des –
pre ea, până la un punct, pentru că asta îl ajută să se simtă în
comuniune cu mine, lucru ce poate fi important, însă adevă –
rul este că, indiferent dacă știți sau nu care este problema cu
un pacient, el tot va avea parte de vindecare. Cred că există
în Univers o inteligentă care este implicată, o inteligență care
o depășește cu mult pe a mea si pe a voastră – și că vinde™
carea potrivită se va manifesta.
Lăsați lucrurile să meargă de la sine
Nevoia de a ne scoate egourile din ecuație merge mai
departe decât vă așteptați. De exemplu, mulți vindecători
vor să-și concentreze mintea pe modul de a acționa – un lu-
cru aparent inofensiv, cum ar fi să-și imagineze pacientul
„sănătos”, sau scoțând energie prin picioare sau prin cap sau

264 265

Eric Pearl RECONECTAREA

prin nas, să-si învelească pacientul în lumină violet sau în
norișori roz… să încerce să proiecteze sănătatea asupra paci –
entului, în orice mod în care cred ei că ar putea fi de ajutor.
De ce? Pentru că asta au auzit sau asta li s-a spus în tre –
cut. Aici deja s-a insinuat îndoiala. Toate aceste lucruri sunt
doar forme diferite de interferență. Cu cât mai mult încercați
să faceți, cu atât mai puțin veți putea să fiți – și starea de a fi
este cea care permite energiei să curgă prin voi, de la bun în –
ceput. Starea de a fi este cea care ne dă la o parte sinele, dând
voie Sinelui să participe la proces. Vindecarea apare pe când
ne aflăm în această stare.
Am fost educați să ne controlăm și să ne îndrumăm
propriile vieți. După ce am stabilit modul în care ar trebui să
„simțim” lucrurile, ideea de a ne schimba brusc metodele
poate fi înfricoșătoare. Iată un exemplu.
Străbunica mea, Annie Smith, avea un mic restaurant
într-un cartier predominant catolic. La vremea aceea, catoli –
cii nu aveau voie să mănânce carne vinerea, astfel că în fieca –
re vineri ea făcea ceea ce au devenit faimoasele ei crochete de
pește: cartofi piure, ceapă, sare, piper, condimente speciale și
cod, totul dat prin pesmet și prăjit.
Întotdeauna era coadă afară, în fața restaurantului, în –
trucât oamenii așteptau crochetele de pește, însă în acea sea –
ră anume de vineri, coada trecea după bloc. Toată ziua, cu
cât mai mulți oameni servea, cu atât mai mare părea să de –
vină coada.
„Hei, Annie, astea sunt cele mai bune crochete pe care
le-ai făcut vreodată”, veneau laudele. Proviziile au început să
se micșoreze, astfel că vându ce rămase și închise restauran –
tul peste noapte.
Străbunica mea, o femeie înaltă de un metru nouăzeci și
extrem de muncitoare, trecu în bucătărie, ca să facă curățenia
finală, în timp ce aranja lucrurile, deschise frigiderul și, șocată,
văzu castronul mare cu pește curățat și dezosat, pe care îl pre –
gătise cu atâta atenție pentru crochete. Uitase să pună peștele.
266A fost oripilată. Le dăduse oamenilor doar cartofi piure,
ceapă și condimente. Cum era cu putință – crochete de pește
fără peste? Oamenii nu avuseseră parte decât de aroma care
rămăsese pe masă și de la ceva resturi din vasele de bucătărie.
Ceea ce vânduse, de fapt, fusese esența crochetelor.
Annie nu spuse nimănui, iar vinerea următoare reveni
la rețeta cu pește. Oare noile crochete ale lui Annie, pe care le-
ar fi putut vinde alături de cele pe care le făcea până atunci, ar
fi putut să devină noua atracție a orașului?
Nu vom ști niciodată, Povestea este un exemplu de ci –
neva căruia i se arată ceva nou, sau i se dă ocazia să iasă din
zona de confort, însă care adesea preferă să rămână – sau, în
cazul acesta, să revină – la ceea ce le este cunoscut.
Uneori ni se arată alte moduri de a face lucrurile.
Câteodată, avem și curajul de a le pune în aplicare.
Comportament la patul de tratament
Un alt aspect al excluderii egoului din ecuație este să ne
păstrăm o stare sănătoasă de detașare – să nu devenim prea
implicați în istoria pacientului. Așa cum am discutat mai de –
vreme, persoana de pe masă se află, cel mai probabil, într-o
stare de extaz și nemișcare, adesea făcând mișcări corporale
involuntare, Rareori, așa cum am spus mai devreme, pot apă –
rea lacrimi, Aceasta nu este o invitație să vă apropiați cu o îm –
brățișare și cu niște cuvinte de consolare.
Vă rog să rezistați impulsului impus de cultura noas –
tră, de a interfera în acest mod, Experiența este a pacientului
și face parte din procesul acestuia. Nu-l privați de ea. Mai
mult decât probabil – și în ciuda aparențelor exterioare – se
simt bine cu ceea ce se întâmplă, Dacă vă simțiți obligați să
faceți ceva, întrebați-i cu blândețe dacă se simt bine, sau dacă
doresc să încheiați ședința, Șansele sunt ca ei să vă spună că
sunt în regulă. Dacă vor să iasă din experiență, cel mai pro –
babil o vor face.
267

E r ic Pearl RECONECTAREA

Așa cum am spus mai devreme, dacă cineva dorește
să-l ajutați să iasă din ședință, o atingere ușoară, apelarea pe
nume și un pahar cu apă sunt tot ce vă trebuie.
Dacă apare o astfel de situație neașteptată, rămâneți
sensibili și disponibili. Depinde de voi să sprijiniți pacientul
– nu doar ca vindecători, ci ca ființe umane pline de grijă, în
astfel de cazuri, pur si simplu asigurați pacientul că totul e
în regulă, că astfel de reacții sunt normale și acceptabile și că,
în cazul său, probabil sunt chiar necesare. După ce s-a cal –
mat, puteți continua sau puteți amâna tratamentul pentru
altă dată – orice considerați potrivit pentru toți cei implicați.
Adormirea
Doriți ca pacienții să se relaxeze și să nu se gândească,
să nu își facă griji despre ce se întâmplă în timp ce sunt întinși
pe masă, însă uneori relaxarea merge prea departe și pacien –
tul adoarme. Acesta nu este modul meu preferat de lucru, în
interior, capăt senzația că un pacient care doarme nu va bene –
ficia pe deplin de procesul de vindecare. Ca să nu mai spun
că partea din mine care este ego vrea ca pacientul să poată cu –
noaște și aspectul de experiență transcendentală conștientă.
Însă trebuie să înțelegeți că, dacă pacientul doarme pe
parcursul ședinței, atunci aceasta este manifestarea potrivită
pentru persoana respectivă. De asemenea, dacă un pacient
este prea activ ca să puteți lucra cu el în vreun fel – adică
dacă este hiperactiv (sau dacă e vorba de un copil), atunci
faceți lucrarea în vreme ce pacientul este adormit.
Iar voi, ca vindecători? Este posibil ca voi să adormiți
în timpul unei ședințe? Da, dar de obicei asta arată că nu ați
dormit destul si/sau că nu sunteți „în acum”, în orice caz, vă
rog să onorați pacientul sau situația și să vă îngrijiți de nevo –
ile voastre, astfel încât să puteți fi prezenți pentru el.
Îmi amintesc de cele spuse în avion: Mamele își vor pu-
ne masca de oxigen, înainte de a o aplica pe cea a copilului.Rețineți că dați voie minții voastre să ajungă într-un loc
în care nu sunteți nici treji, nici adormiți – un loc în care sun –
teți altundeva. Acesta este locul din care energia vindecă –
toare vine pe Pământ.
Discuția cu pacientul, după ședință
O pasăre bătrână si înțeleaptă stătea într-un stejar.
Cu cât auzea rnai multe, cu atât vorbea mai puține.
Cu cât vorbea mai puțin, cu atât auzea mai mult.
De ce sa nu fii si tu ca aceasta pasare bătrâna si înțeleaptă?
Autor necunoscut
Pentru cei care vor să țină fișe – și vă încurajez să faceți
acest lucru, dacă nu pentru voi, atunci măcar ca să-mi puteți
trimite material pentru următoarele cărți – să știți că există o
artă a „discuției ulterioare cu pacientul”. Credeți sau nu, pa –
cientul vă privește ca pe o persoană cu autoritate și vrea să
vă facă pe plac. Dacă le transmiteți, conștient sau inconștient,
ce fel de răspunsuri doriți, acelea vor fi răspunsurile pe care
le veți primi. Pentru a avea informații exacte, pentru a putea
ține niște fișe cuprinzătoare si pentru a nu deforma datele,
sugestia mea este următoarea:
La sfârșitul ședinței, atingeți ușor persoana imediat
sub claviculă și anunțați că ședința s-a încheiat.
Când a deschis ochii, luați-vă creionul și hârtia sau fișa
(cu numele, adresa, numerele de telefon si alte informații des –
pre pacient, colectate anterior), pregătiți să luați notițe.
Este la latitudinea voastră dacă doriți să conduceți
această parte a ședinței – iar eu vă recomand să o faceți.
Puteți proceda după cum urmează:
1. Întrebați pacientul: Ce experiență ai avut?, sau Ce-ti
amintești! Pe măsură ce răspunde la întrebări, asi-
gurați-vă că pacientul nu divaghează: am simțit

268 269

Eric Pearl RECONECTAREA

asta, am auzit asta, am văzut asta, am mirosit asta.
2.Puneți pacientul să descrie detaliat ce își amintește.
Dacă a văzut un om în halat alb, cereți-i să-l descrie.
Invitați-l să-și amintească el însuși, formulându-vă
întrebările într-un mod care să nu sugereze răspun
sul, ca de exemplu: Și ce vă mai amintiți despre acest
om? Lăsați pacientul să vorbească, apoi întrebați-1
despre culoarea părului, înălțime, lungimea halatu
lui și vârsta pe care părea să o aibă omul respectiv.
Ajutați-l să exprime sau să-si amintească despre ex –
periență, cât mai multe lucruri cu putință.
Fiți atenți să nu induceți răspunsurile. Un exemplu ar
fi să întrebați dacă omul era înalt, dacă avea păr negru, dacă
părea să aibă înjur de 30 de ani. Dacă persoana este oarecum
confuză, genul acesta de insistență ar putea să îi afecteze
amintirile. După ce simțiți că ați căpătat toate informațiile
posibile despre omul pe care l-a văzut pacientul, întrebați: Și
ce altceva vă mai amintiți? „Ce altceva” este o formulare
bună, pentru că invită pacientul să își scruteze propria
conștientă și să caute mai multe detalii. Dacă întrebați: Vă
mai amintiți si altceva?, nu e același lucru. Ați pus-o într-un
context de da sau nu, iar când formulați lucrurile în acest fel,
în special în starea de tihnă de după ședință, tendința natu –
rală este să răspundă: Nu.
3.După ce ați primit toate răspunsurile – și toate de-
taliile legate de întrebările „Și ce altceva?”, puneți în
trebări suplimentare, referitoare la cele cinci simțuri:
Ați mai văzut și altceva? Sau ați auzit, simțit, mirosit
sau gustat? (Da, ocazional, unii oameni au și un as
pect „gustativ” al ședinței.) îmi place să întreb oa
menii dacă i-am atins în vreun loc în timpul ședinței.
Dacă răspunsul este, de exemplu: „M-ai atins pe pi-
cior”, le cer să îmi arate cum am făcut-o. De ce?
Pentru că „a atinge” poate însemna altceva, pentru
fiecare om în parte. Pentru unii oameni, asta înseam-na o atingere rapidă, cu un singur deget. Pentru alții,
înseamnă o ciupitură sau o mângâiere ușoară cu do –
uă degete. După ce vedeți exact ce înseamnă „atinge –
re” pentru pacientul respectiv, veți putea descrie to –
tul cu mai multă precizie în notițele voastre.
Însemnări pentru voi
Iată câteva „însemnări ” pentru voi. Mai întâi, la sfârși-
tul vizitei, mențineți concentrarea pacientului pe ceea ce a
trăit efectiv, în timpul ședinței. Nu-l lăsați să vă dea propria
lui interpretare, să vă spună ce înseamnă pentru el experi –
ența, cum se leagă ea de ceea ce se întâmplă în viața lui, sau
să vă povestească despre experiențele anterioare, pe care le-a
avut în altă parte. Dacă începe să povestească așa ceva, adu-
ceți-l înapoi la specificul acestei experiențe, fără a da inter –
pretări. De ce? în primul rând, interpretarea pacientului de –
spre ce înseamnă un om în halat albe ste, de obicei, doar ceva
mai mult decât preluarea ideii altcuiva despre ce înseamnă
un om în halat alb, relatarea a ceva ce i-a spus cineva, sau a
citit într-o carte. Adesea, este modul pacientului de a vă im –
presiona cu ceea ce crede că știe și e foarte probabil ca po –
vestea să nu aibă nici o legătură cu prezentarea exactă a rea –
lității pe care tocmai a experimentat-o.
Mai important este faptul că, cu fiecare secundă pe ca –
re pacientul o petrece relatându-vă impresiile sale, el uită de –
taliile a ceea ce i s-a întâmplat efectiv, în acea ședință. Din
același motiv, veți ști că acesta nu este momentul la care să
împărtășiți poveștile voastre cu pacientul. Politicos, sugerați
să rămână concentrat pe relatarea a ceea ce s-a întâmplat și
spuneti-i că vă poate relata interpretările si alte povesti, la
sfârșit. Dacă aveți noroc, o să uite până atunci.
Iată încă ceva: Este posibil să nu vă dați seama cât de
importante se pot dovedi unele notițe, până nu trece ceva
timp de când le-ati scris. Dacă nu aș fi luat notițe prima oară

270 271

Eric Pearl RECONECTAREA.

când un pacient a văzut-o pe „Parsilia ” sau pe „George” sau
pe alții, nu le-aș fi avut și nu aș fi putut să le compar ulteri –
or, când aceste ființe s-au arătat și altor pacienți.
De asemenea, păstrati-vă o față de nepătruns. Nu una
împietrită, vreau să spun. Fiți mângâietori si sincer interesați;
nu arătați nici un fel de interes față de anumite tipuri de
reacții ale pacienților, în detrimentul altora. Dacă vă luminați
la față ori de câte ori pacientul vă spune că a văzut pe cineva,
în încercarea subconștientului său de a vă face pe plac, el se
va trezi că împopoțonează povestea cu lucruri pe care
„poate” si le aduce aminte.
Atunci, dacă față de următorul lucru pe care și -l amin-
tește nu aveți aceeași reacție, el ar putea avea tendința să sară
peste unele detalii importante. Acesta este un mod inconști –
ent de a vă deforma propriile date.
Nu începeți discuția, înainte de a se fi terminat ședința.
Nu este cinstit față de pacient, să-i cereți să relateze lucrurile
pe măsură ce ele apar, în afară de cazul că aveți un motiv
anume pentru asta. Relatarea întrerupe continuitatea și pro –
funzimea ședinței si privează pacientul de deplinătatea ex –
perienței. Cele două sugestii pe care le fac înainte de începe –
rea ședinței sunt că, dacă le atrage atenția ceva din ce simt în
încăpere, pot să deschidă ușor ochii, pentru a-și astâmpăra
curiozitatea, apoi să-i închidă din nou, ca să poată trăi din
plin experiența oferită de ședință.
Nu sugerez ce ar putea fi acel ceva, deoarece, dacă într-
adevăr au o experiență, nu vreau să o influențez fără să
vreau. De asemenea, le spun că, dacă în timpul ședinței se
întâmplă ceva ce simt că este foarte important de reținut, să
îmi spună discret, în momentul în care acest lucru se întâm –
plă. Le explic că, în felul acesta, pot să notez și să le amintesc
ulterior, iar ei nu mai trebuie să se chinuiască să-și amin –
tească în mod conștient.C A P IT O L U L
DOUĂZECIȘIDOI
C e este vindecarea?
'Adevărul nu se schimbă,
deși percepția noastră asupra acestuia poate varia, sau se
poate m odifica spectaculos. ”
Ochii martorului, de John și Lyn St. Clair Thomas
Dacă nu pare că se întâmplă nimic…
Dacă nu pare că se întâmplă nimic în timpul unei șe –
dințe, este fie pentru că vă străduiți voi prea tare, fie pentru
că pacientul o face. Urmăriti-1, observați-i fața. Dacă vedeți
cum i se învârt motorașele prin creier, dacă îl vedeți neas –
tâmpărat, sunt șanse că face altceva decât să se relaxeze aco –
lo, pe masă.
De obicei, când întreb ce face, răspunsul pe care îl pri –
mesc este: „Mă rog”
În mintea lor, pacienții spun: „Dragă lisus, dă-mi vin –
decarea aceasta; dragă lisus, dă-mi vindecarea aia, Doamne,
dă-mi asta, nu uita aia si vreau să arate de forma asta… “și
așa mai departe.
Nu încerc să vă descurajez – pe voi sau pe pacienții voș –
tri – în legătură cu rugăciunea; răspunsul meu este, „Aveți în –
crederea că puteți spune o rugăciune – o singură dată – si ea
va fi auzită”

272 273

Eric Pearl RECONECTAREA

Autovindecarea
Adesea, oamenii întreabă dacă pot folosi energiile și
pentru a se vindeca pe ei înșiși. Bineînțeles că da.
Autovindecarea este foarte simplă. Aproape prea sim –
plă. Ca și în cazul vindecării la distanță, dacă încercați să o
faceți mai complexă, ea va fi mai puțin eficientă. Acum deja
sunteți destul de familiarizați cu senzația energiei care vi se
mișcă undeva, prin corp. Așa că găsiti-vă un loc confortabil
– un pat sau un șezlong. Fiți conștienți că intenția voastră
este să intrați în energie, având ca scop autovindecarea – și
recunoașteți acest lucru.
Acum permiteți să apară senzația care anunță că ener –
gia a venit în mâini. Observați-o, pe măsură ce devine tot
mai puternică. Nu încercați să o forțați – pur și simplu, ob-
servați-o. Dați-i voie să vină și asteptați-o să ajungă. Ea apare
când vă plasați atenția asupra ei. Lăsându-vă atenția să ză –
bovească asupra ei, ea creste în intensitate. Cu cât devine
mai puternică, cu atât o observați mai mult. Cu cât o obser –
vați mai mult, cu atât devine mai puternică. Este un ciclu.
Fiți conștienți că, pe măsură ce senzația este tot mai puter –
nică, ea începe să se răspândească. Observați și alte zone ale
corpului, cum ar fi brațele si așteptați ca senzația să apară și
acolo – ceea ce se va și întâmpla. Apoi mutați atenția pe pi –
cioare și observați cum senzația vine și acolo.
Curând, ea va începe să se deplaseze în sus, pe pi –
cioare. Energia vă cuprinde întregul corp și începeți să vi –
brați la un nivel superior. Apoi, energia va deveni atât de
puternică, încât va începe să blocheze alte sunete și gânduri
care vă distrag. Efectiv, ea începe să vă cuprindă.
Simțiți-o cum vă cuprinde și devine din ce în ce mai
mare. Apoi lăsați-vă să alunecați în acest spațiu creat între
gândurile voastre. Pătrunzând în el, nu mai funcționați într-
un mod de gândire conștientă. Dacă stați acolo și vă gândiți:
Mă vindec, mă vindec, mă vindec – ei bine, „nu vă vindecați
nu vă vindecați, nu vă vindecați”.
274Debarasați-vă de acest gând. Dintr-o dată, nu mai ob –
servați nimic – pentru că sunteți în spațiul dintre gânduri.
Deși nu veți observa acest lucru până ce nu ieșiți din el.
Brusc, deschideți ochii – după cinci minute, după douăzeci
de minute, sau o oră si jumătate mai târziu. Sau, dacă vă an –
gajați în acest proces noaptea târziu, alegeți să nu-l părăsiți
până dimineața. Când e timpul să ieșiți din acest spațiu, vă
veți da seama, dintr-o dată, că ați ieșit.
Atâta tot. Este așa de simplu.
Apoi dați-i drumul. Nu mai reveniți la ea. Să știți că
vindecarea de care era nevoie s-a produs – și plecați. De ce?
Pentru că, de fiecare dată când reveniți, practic re-confirmați
teama că nu ați primit toată vindecarea, de prima dată.
Părăsiți vindecarea si nu vă uitați în urmă. Aceasta, în
esența voastră, înseamnă o recunoaștere că vindecarea este
deplină si completă, permițându-i astfel să aibă loc în totali –
tate. Intenția voastră a fost rugăciunea.
Energia a fost purtătorul mesajului. Părăsind-o fără să
priviți înapoi, v-ați transmis mulțumirea si acceptarea.
Vindecarea la distanță
Dr. Richard Cerber, în cartea sa Medicină vibratională,
vorbește despre modelul Tiller-Einstein al spatiului-timp po –
zitiv si negativ: existența materiei fizice în spatiul-timp pozi –
tiv, existența energiilor care depășesc viteza luminii (cum ar
fi frecvențele eterice și astrale) în spatiul-timp negativ. Gerber
arată că energia (și materia) din spatiul-timp pozitiv este de
natură esentialmente electrică, iar energia din spatiul-timp
negativ este esentialmente magnetică. La fel, spatiul-timp po –
zitiv este si tărâmul radiației electromagnetice, pe când spa –
tiul-timp negativ este tărâmul radiației magnetoelectrice.
Energia din spatiul-timp negativ, pe lângă natura sa
esentialmente magnetică, mai are și o altă caracteristică fasci –
nantă: o tendință către entropia negativă.
275

Eric Pearl
Entropia este o tendință către dezordine, dezorgani –
zare – disconfort Cu cât entropia este mai ridicată, cu atât
dezordinea este mai mare. Entropia negativă este tendința
către ordine, către organizare – către confort.
Este tendința către regenerare și vindecare. Și ce legă –
tură are asta cu vindecarea la distanță? Frecvențele vindecării
reconective nu sunt constrânse de legile spațiului-timp pozi –
tiv. Cel puțin la unele niveluri, ele sunt congruente cu con –
ceptele spațiului-timp negativ. Este un sistem de referință to –
tal diferit. Probabil că asta este o explicație parțială a inuti –
lității folosirii mâinilor în cazul autovindecării, sau al vinde –
cării la distanță – chiar si atunci când sunteți prezenți fizic în
aceeași încăpere cu pacientul.
Așa cum am discutat deja, una dintre teoriile mecanicii
cuantice este că forțele devin mai puternice pe măsură ce
distanța crește. Lucrul cu cineva care nu este prezent fizic
lângă voi vă dă ocazia să experimentați acest fenomen.
Pentru a începe procesul vindecării la distanță, găsiți
un loc confortabil, închideți ochii – dacă doriți – și lăsați sen –
zațiile să vă cuprindă, așa cum am discutat mai devreme, în
secțiunea despre „Auto vindecare”: de la mâini în brațe, din
picioare, în corp și în toată ființa. Deveniți în mod conștient
esența voastră și fiți cu persoana cu care vă conectați – fie în
ceea ce vedeți a fi spațiul lor fizic, fie undeva, afară, în spațiu
sau în întuneric, în vid – în tot și în nimic. Știți că sunteți aco lo
și că și cealaltă persoană se află acolo, cu voi. Nu contează
dacă știți sau nu cum arată persoana respectivă.
„Sentimentul” existenței persoanei este suficient. Nu
trebuie să vă aflați în legătură telefonică cu persoana, nu
aveți nevoie de poza sa, de o bijuterie, de o mostră de scris,
sau de o șuviță de păr de la ea.
Fiți cu această persoană. Lăsați vibrațiile acestor frec –
vențe să devină mai vaste și mai puternice. Uneori, eu intro –
duc și lucrări pe care le predau la seminariile avansate, însă
276 RECONECTAREA
ele nu sunt necesare – pur și simplu, îmi place să le fac.
Fiți în acest proces cât de mult doriți – fie că e vorba de
un minut, sau de o oră. Poate chiar alegeți să mergeți mai de –
parte și să intrați în spațiul dintre gânduri. Inițial, fiți conști –
enți de intenția voastră, apoi lăsați-vă să intrați.
Oare cealaltă persoană trebuie să fie conștientă de ceea
ce faceți? Nu.
Aveam un prieten în sudul Floridei, care sunase pen –
tru că mama sa se afla într-un spital în nordul Floridei, la
vreo patru sau cinci ore distanță de el. Se pare că starea ei se
înrăutățise, iar prietenul meu fusese sunat de la spital, ca să
i se spună să nu se așteapte ca mama lui să supraviețuiască.
Nu se așteptau că ea va trăi suficient încât el să poată
apuca să ajungă la ea. M-a sunat la Los Angeles și m-a între –
bat dacă vreau să fac cu ea vindecare la distanță.
Nu am cunoscut-o pe mama prietenului meu, iar ea nu
era disponibilă și conștientă ca să-i cer permisiunea, sau ca
să fie conștientă de ceea ce aveam să fac – dar am acceptat.
Așa că am mers în locul acela și ne-am întâlnit acolo.
Am lăsat senzațiile să curgă prin și peste mine. După cinci –
sprezece minute, am simțit că vindecarea era completă.
Prietenul meu m-a sunat a doua zi și mi-a spus că sta –
rea mamei lui se ameliorase extraordinar, surprinzând total
personalul de la spital. A fost externată în ziua următoare.
Schimbarea s-a produs pe când el se afla în mașină, în drum
spre ea. S-a întâmplat pe când ea și cu mine ne aflam împre –
ună în spațiul dintre gânduri. Oare refacerea ei s-a datorat in –
teracțiunii noastre? Nu știu.
Oare frecvențele reconective se deplasează cu viteze
mai mari decât viteza luminii? Destul de probabil – iar cum
totul este lumină și lumina este totul, poate că ar trebui să
spunem că se deplasează mai rapid decât lumina vizibilă.
Oare operăm la nivelurile spațiului-timp negativ, ale
componentelor omenești ce țin de dimensiuni superioare?
Atunci, oare, ceea ce facem este să organizăm și să spri-
277

Eric Pearl RECONECTAREA.

jinim structurile moleculare/celulare ale corpului fizic? Să le
reorganizăm, poate? Conceptul tărâmurilor magnetoelectrice
si al entropiei negative aduce o perspectivă uluitoare asupra
vindecării reconective la distanță, ca și asupra frecventelor re-
conective si a interacțiunii acestora cu autovindecarea și cu
vindecarea imediată.
Alegerea și permisiunea
„Karmaghcdonul: este atunci când toata lumea transmite vibrati i
negative, nu? Si apoi, cum s-ar zice, pământul explodează
si e chiar un balamuc total ”
The Washington Post
Alegerea si permisiunea reprezintă două concepte care
sunt, întrucâtva, întrețesute. Nu se pune problema că nu ar fi
totul si toate „una”, oricum; doar că aceste două idei au o re –
lație interesantă, atunci când e vorba de vindecare. Discuțiile
pe marginea acestor două concepte stârnesc pasiuni fervente
la seminariile mele, așa că păstrez tema pentru sesiunea de
imediat după prânz – în caz că vreunul din participanți a fost
cuprins de somnolența de după masă.
Să începem cu alegerea. Una dintre cele mai mari și mai
răspândite teorii legate de vinovăție se leagă de acest con –
cept. Nu intenționez să fac aici o trecere exhaustivă în revistă,
însă vreau să vă dau suficiente informații ca să susțin o idee.
Dacă mergeți la orice librărie sau adunare New Age și
petreceți acolo suficient de mult timp, de îndată ce discuția
atinge tema sănătății șubrede a unei persoane, inevitabil va
apărea cineva, în general folosind un ton de genul sunt-mai-
sfânt-decât-tine, care va spune: „Ei bine, mă întreb ce a făcut,
ca să-și atragă asta” Atunci, ceilalți vor da din cap, atotcu-
noscători, cu o mișcare bine exersată.
Am văzut asta cu toții. Săracul om – indiferent cine
este, are destule pe cap și fără ca un grup de bârfitori NewAge să încerce să se simtă superiori pe seama lui. „Bob (sau
Mary, sau oricine) ar trebui, pur si simplu, să aleagă să se
facă bine”, spun ei. „Uite ce efecte are asta asupra copiilor
lor.” Concurența spirituală este atât de dură, încât poți să o
tai cu un diamant.
Dacă am putea să ne facem alegerile la fel de ușor cum
alegem un tricou sau o felie de pizza, eu aș alege, cu sigu –
ranță, să fiu fericit, sănătos, să am o relație de iubire cu o par –
teneră care să îmi îndeplinească toate dorințele si nevoile și
să prosper în cariera pe care mi-o aleg. Si dacă tot sunt aici,
aș mai alege și să fiu incredibil de chipeș (ce naiba!). Știu că
mulți dintre voi ați alege cam aceleași lucruri. Mai știu și că,
dacă ar exista o pastilă care să ne poată da toate astea, dimi –
neața la prima oră am fi toți la ușa doctorului, făcând coadă
să ne luăm rețeta.
Așa că, de ce nu materializăm cu toții aceste lucruri în
viața noastră, în măsura în care credem că ne-ar plăcea să o
facem? Pentru că partea din noi care face alegerile nu este
partea din noi despre care mulți dintre noi cred că face ale –
gerile. Nu este partea din noi care alege tricoul albastru sau
pizza cu ardei. E partea din noi care vede întregul tablou,
care are o perspectivă generală asupra vieții noastre.
Este partea din noi care înțelege că aici, pe Pământ, tre –
cem prin niște lecții și că experiențele noastre trebuie să se
desfășoare în cadrul anumitor parametri – aceia cu care, cel
mai probabil, am fost de acord înainte de a ne încarna de
această dată.
Sunt sigur de chestia asta? Nu. Are logică? Da.
Așa că, e posibil ca Bob (sau Mary) să nu-si poată co –
manda, pur și simplu, un ajutor instant pentru „sănătate
perfectă”. Poate că, învinovățindu-i pentru asta – sau chiar
pentru că s-au îmbolnăvit, nu le facem un serviciu. Pe mă –
sură ce mai mulți vom fi capabili să vedem lucrurile dintr-o
perspectivă mai largă, aceia dintre noi care chiar avem in –
tenții bune vom provoca mai puțină durere celorlalți.

278 279

Eric Pearl RECONECTAREA

Ei bine, și ce are asta a face cu a cere cuiva permisiu –
nea, înainte de vindecare?
În esență, să ceri permisiunea cuiva care a venit la cabi –
net și e deja întins pe masa ta este, în mod clar – si exprimat
politicos – redundant. (Da, chiar am văzut vindecători făcând
acest lucru.) Acuma, dacă deja v-a sărit țandăra, întoarceți-vă
si recitiți paragrafele precedente referitoare la „alegere” si fiți
atenți la partea referitoare la cine face alegerile – pentru că
este aceeași parte din voi care acordă și permisiunea.
Să zicem că aveți un copil minunat, în vârstă de cinci
ani. „Johnny” e bolnav de la vârsta de un an și jumătate și tră –
iește zilnic în durere, îi cade părul, iar medicamentele pe care
le ia îi dau grețuri, își petrece zilele între dormitor și baie. Este
un drăgălaș, un scump și suferă cu stoicism.
Într-o zi, auziți de un vindecător minunat, un călugăr
care trăiește într-o peșteră din Himalaya. Luați legătura cu
călugărul și stabiliți să îl aduceți la voi cu avionul, pentru că
Johnny nu are destulă putere ca să reziste la un zbor în afara
țării, îl cazați pe călugăr la un hotel frumos și, după o zi de
odihnă, îl luați și îl aduceți acasă. Când sosește, îl conduceți
sus, în camera lui Johnny. După câteva minute de conver –
sație, este clar că între călugăr și băiețel s-a format o legătură.
Acum, pe un ton grav și respectuos, vindecătorul se
apleacă în față și îi spune fiului vostru: „Johnny, îmi acorzi
permisiunea să îți fac o vindecare?'7
Johnny, care nu-și poate imagina viața fără durere – și
care asociază „vindecarea” doar cu o viață mai lungă, plină
de și mai multă durere – se gândește o clipă. Apoi, cu glas
moale și sumbru, spune „Nu”. Pe cine vă vine să strângeți de
gât mai întâi – pe Johnny, sau pe vindecător?
Cu toată seriozitatea, consimțământul informat pă –
mântesc nu este întotdeauna consimțământ Informat Con-
simțământul cu adevărat informat este mai degrabă un soi de
consimțământ dezinformat Johnny nu și-a dat acceptul, pen –
tru că nu putea vedea dincolo de situația sa prezentă. El și-abazat decizia pe informații greșite. Consimțământul său
-sau lipsa acestuia – nu era informat, ci dezinformat Câți
dintre noi avem, într-adevăr, toate răspunsurile? Câți dintre
noi putem să vedem ce are viitorul pus deoparte pentru
noi?
Oricât de mult ar vrea unii ca lucrurile să arate altfel,
puteți doar să oferiți o vindecare; nu o puteți impune. Ca ur-
mare, permisiunea este cerută automat, ca o parte a actului
de a oferi. Când vindecarea este împlinită, înseamnă că s-a
acordat permisiunea. Așa că, indiferent dacă persoana este
un destinatar conștient – cum ar fi cineva care vă sună să sta –
bilească o întâlnire – sau dacă este o persoană care nu poate
face o alegere conștientă la momentul respectiv, este întot –
deauna potrivit să oferiți o vindecare, fie verbal, fie în tăcerea
propriilor voastre gânduri, Atât acceptarea acesteia, cât și for –
ma pe care ea o va lua, se fac având în minte binele suprem
al persoanei respective,
Ce înseamnă o vindecare reușită?
Ce anume determină o vindecare reușită? Este oare
atunci când cineva se ridică din scaunul cu rotile și începe să
meargă? Este ea dispariția bolii? Restructurarea și transfor –
marea ADNului?
Sau poate că viața e boala, iar moartea e vindecarea?
Într-o zi, m-a sunat un oncolog, care m-a întrebat dacă
aș putea să văd o pacientă de a lui. Am spus; „Bineînțeles”.
Femeia nu putea să părăsească spitalul, așa că am
văzut-o acolo, pe ea și pe soțul ei, seara târziu, Ea dormea
când am sosit, așa că am vorbit puțin cu soțul ei, apoi am în –
ceput ședința, După câteva momente, ea a deschis ochii,
Soțul a făcut prezentările și cuplul a purtat o conversa –
ție foarte animată și amuzantă pe toată durata ședinței. Efec –
tele chimioterapiei și ale altor tratamente de lungă durată
asupra ei erau vizibile, însă la fel de vizibilă era și sclipirea
de frumusețe pe care o purta în zâmbet și în ochi.

280 281

Eric Pearl RECONECTAREA

Erau un cuplu tânăr, probabil în jur de 30 de ani. Când
vorbeau unul cu celălalt, se priveau în ochi, ca doi iubiți care
tocmai se revedeau după o lungă despărțire. Era clar că se
bucurau unul de compania celuilalt și că erau foarte îndră –
gostiți unul de altul Ea vorbea, el asculta; el vorbea, ea as –
culta. Râdeau și m-au implicat în conversație, de parcă aș fi
fost un prieten vechi. Povesteau despre diferite lucruri pe ca –
re le făcuseră împreună si mi-au vorbit despre întâmplările
lor și despre oamenii din viața lor.
Dintr-o dată, femeia avu poftă de înghețată – de trei
feluri diferite de înghețată! Deja fusesem la spital mult mai
mult timp decât îmi planificasem, dar m-am oferit să mai ră –
mân, până ce soțul ei se duce după mâncare. Pe când el se
pregătea să iasă, ea a decis că i-ar plăcea și niște plăcintă cu
brânză. Era ora 11 seara, însă nimic nu l-ar fi putut face mai
fericit, decât să găsească toate aceste lucruri și să i le aducă
soției sale. A promis că va reveni curând, deși știam că avea
să dureze cel puțin 45 de minute până iese din spital, până
găsește un loc care e deschis și până se întoarce cu toate
cumpărăturile. Și așa a fost. Ba chiar, au fost unele dintre cele
mai lungi 45 de minute pe care le-am trăit, pentru că, după
ce s-a închis ușa în urma lui, ea s-a întors către mine si mi-a
spus: „Acum o să plec.”
Am întrebat: „ Ce-o să facil” Știam la ce se referă, însă
nu puteam să cred ce-mi auzeau urechile.
„Acum o să plec”, repetă ea,
„Acum?”, am întrebat. Dădu afirmativ din cap.
Eram oarecum șocat. Comportamentul și expresia fe –
meii nu lăsau loc la nici o interpretare, îmi spunea că plănuia
să moară ~ și că plănuia să o facă chiar atunci, își trimisese
soțul în cursa după mâncare, ca să se asigure că el nu va fi
prezent când se va întâmpla,
„Oh, nu, nu o să o faci ”, i-arn spus. N-aș fi vrut să-l văd
întorcându-se cu brațele pline de înghețată și de plăcinte cu
brânză și să mă găsească lângă soția lui moartă.
282„O să plec acum”, repetă ea.
„ O să stai chiar aici, până se întoarce soțul tăi” , i-am
spus, ca răspuns la cea de a treia și cea mai recentă amenin –
țare a ei, aruncând o privire la ceas și observând cât de încet
părea că se mișcă timpul. Ideea era că nu aveam nici o în –
doială că putea să „plece” chiar în clipa aceea. Singurul mod
de a împiedica acest lucru era să o țin implicată în conver –
sație. Știam că, dacă o lăsam să se oprească din vorbit, avea
să abandoneze totul și să treacă dincolo.
I-am spus femeii că, dacă luase decizia să plece, soțul
ei ar fi dorit să aibă ocazia să-și ia rămas bun. îi mențineam
procesele de gândire active – și asta era bine, La momentul
ăla, i-aș fi cântat și „Cățeluș cu părul creț” în chinezește, dacă
asta avea să o țină în viață până ce se întorcea el.
Am vorbit. Ea „a rămas”.
Cam după 45 de minute, soțul ei se întoarse. Nu s-a
menționat nimic despre „plecarea” ei, Și-au reluat conversa –
ția, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, Inima încă îmi sărea
din piept, pe când mă uitam la femeie cum își mănâncă în –
ghețata, Mi-au oferit și mie. Ei bine,,, nu prea îmi era foame,
Am spus noapte bună și am plecat în grabă,
Soțul m-a sunat în ziua următoare, să-mi spună că mu –
rise. Știam deja, Atunci îmi spuse că fusese adormită și/sau
incoerentă în cea mai mare parte a timpului, vreme de aproa –
pe două luni, înainte de vizita mea,
Aceasta fusese prima oară când fusese lucidă vreme de
mai mult de un minut,
Mi-a mulțumit că i-am redat soția pentru acea din
urmă seară,
Cine a avut parte de vindecare și ce a fost acea vinde –
care? Ei bine, fiecare dintre ei a avut o vindecare. El avea
nevoie să-și vadă soția pentru ultima oară, după două luni,
ca să-și ia rămas bun și să-i dea drumul.
Ea avea nevoie să-l vadă din nou și să știe că el va fi în
regulă dacă ea pleacă.
283

Eric Pearl RECONECTAREA

Fiecare și-a primit darul.
Oamenii mor.
Noi mergem mai departe.
Reciclarea face parte din experiența noastră cosmică.
Atunci când cineva trece dincolo, asta nu înseamnă că
nu a avut parte de vindecare.
Se poate foarte bine ca vindecarea să fi fost ușurința cu
care le-ați făcut posibilă trecerea, pacea pe care le-a adus-o
vizita voastră, să accepte și să dea drumul – și șansa de a
zâmbi și de a spune „Te iubesc” cuiva care avea nevoie să
audă acestea pentru o ultimă oară.
Așa că nu interpretați, nu analizați.
Doar fiți.
Și știți că purtați darul vindecării – indiferent ce formă
ar lua aceasta.GÂNDURI DE ÎNCHEIERE
Minunea din toate
În această carte am discutat despre vindecarea ca de –
scoperire, vindecarea ca teorie și vindecarea în practică, însă,
în încheiere, există un aspect pe care vreau să-l subliniez:
vindecarea ca miracol. Prin „miracol” înțeleg exact asta – un
eveniment minunat, care materializează un act supranatural
al lui Dumnezeu. Desigur că într-un Univers format din
quarci, din găuri negre și din 11 dimensiuni, supranaturalul
nu înseamnă ceea ce însemna pe vremuri.
Și nici Dumnezeu nu mai înseamnă același lucru.
Însă sentimentul venerației și uimirii care însoțește apa –
riția „imposibilului” nu se diminuează niciodată. Vedeți voi,
atunci când facilitați aceste energii, nu numai că sprijiniți vin –
decarea unei persoane, ci ajutați integrarea unei transformări
de o măreție și de o importanță necunoscute până atunci.
Oamenii mă întreabă dacă toată lumea are capacitatea
să poarte aceste frecvențe și să devină vindecător.
Răspunsul meu este, „Da. Toată lumea poate ajunge la
acest nivel, însă au ochii închiși. Doar câțiva sunt aceia care
îndrăznesc să deschidă ochii… iar cei care îi deschid sunt
adesea orbiți de ceea ce văd.”
Pentru mine, asta a vrut să spună Deepak Chopra,
atunci când mi-a spus să „rămân ca un copil”. Copiii sunt ui-
miti de toate; ei văd lumea ca pe o aventură nouă, în fiecare
zi. întrucât nu cunosc contextul nostru limitat, în care așezăm
lucrurile, copiii nu sunt orbiți de nimic din ceea ce văd. Fără
a fi fost învățați ce e frica, ei nu se restricționează cu „trebuie”,

284 285

Eric Pearl RECONECTAREA.

„nu trebuie”, cu ritualuri obligatorii, sau seriozitate. Totul fa –
ce parte din universul minunat pe care au venit să-l locuiască.
Eu simt în fiecare zi aceeași emoție. De fiecare dată
când fac această lucrare, o trăiesc cu un sentiment de noutate
și de descoperire, ca și cum ar fi prima dată. Asta, pentru că
este cu adevărat pentru prima dată – cu fiecare persoană în
parte. Știu că și voi simțiți la fel. Dați naștere la lumină și la
informații care devin, în mod unic, voi doi (de fapt, voi Trei,
dacă îl includem și pe Dumnezeu).
Atunci când mi s-a arătat acest dar, eram deja doctor și
aveam o experiență practică destul de vastă. Ca urmare, am
presupus că acest dar se referă la vindecare. Știam că se în –
tâmplă ceva foarte important și am numit acest ceva: vinde-
care, deoarece credeam că este vorba despre vindecare (în
sensul lărgit al doctorului/pacientului/miracolului) – și
pentru că voiam să fie vorba despre vindecare.
Acum îmi dau seama că, de la bun început, intenția
mea a fost ca acest dar să fie legat de vindecare. Am vrut să
îl înțeleg, să îl clasific – si probabil, mai târziu, să îl îndrum
și să îl amplific. Vindecarea era contextul în care lucrasem și
contextul în care se află restricțiile ascunse pe care le-am im –
pus Reconectării. Ele nu au fost restricții intenționate, ci pur
și simplu acelea aduse de incapacitatea mea de a vedea mai
departe, de a recunoaște de la bun început că era vorba des –
pre ceva mult mai vast.
Am ajuns să-mi dau seama de un lucru – si anume, că
este vorba de vindecare, într-un sens foarte diferit de ceea ce
am fost învățați să percepem, să înțelegem si chiar să credem
sau să acceptăm. Această vindecare se referă la un proces de
evoluție, care ia naștere din co-creatie, la cel mai înalt nivel de
interacțiune vibrațională cu Universul. Am ajuns să cred că,
într-adevăr, este vorba de restructurarea ADN-ului nostru,
deși am ezitat să o spun de la început.
Când trecem în zona trans-senzorială (adică dincolo de
cele cinci simțuri de bază pe care le avem), trecem într-un
286tărâm în care co-existăm cu o energie și cu o prezentă care de –
pășesc ceea ce am cunoscut până acum.
Se prea poate ca intenția mea să fi redirecționat câte
ceva din toate acestea, ca să se potrivească cu orizontul meu
de credințe și de înțelegere de la vremea respectivă.
Și, deși spun că trebuie să ne dăm la o parte, să nu în –
drumăm sau să arătăm forma pe care să o ia vindecarea, îmi
dau seama că am stat în calea acestor lucruri, din momentul
în care am luat decizia că este vorba numai de vindecarea
doctor/pacient/miracol.
Problema nu a fost că am avut intenția – ci că am avut
o anumită intenție.
Am intrat în starea de expectativă, cu ochii larg des-
chiși – și prin specificitatea intențiilor și a dorințelor mele,
am văzut acest dar prin filtrul îngust al așteptărilor mele.
Deepak Chopra, autor a ceea ce eu consider a fi una
dintre cele mai importante cărți pe care le poate citi cineva,
Cele șapte legi spirituale ale succesului, explică cum una
dintre Legile intenției si dorinței este să „abandonăm atașa –
mentul nostru de rezultat. Asta înseamnă să părăsim atașa –
mentul nostru rigid de un anume rezultat si să trăim în în –
țelepciunea nesiguranței.” într-o anumită măsură, mulți din –
tre noi fac asta acum. Am făcut-o și eu, atunci când am aban –
donat atașamentul de rezultatul vindecărilor, însă nu m-am
eliberat de atașamentul meu ca rezultatul să fie o vindecare;
ca urmare, mi-am limitat propria experiență.
Și eu, și voi putem acum să mergem mai departe.
Ca să facem asta, trebuie să rămânem conștienți de in –
tențiile noastre – de acelea atât de subtile, încât, în cea mai
mare parte a timpului, rămân sub linia radarului nostru con –
știent. Când apar pe ecran, avem responsabilitatea să le exa –
minăm. Intențiile noastre ascunse afectează direcția în care o
luăm – adesea mai puternic decât intențiile noastre conști –
ente, deoarece nu suntem suficient de conștienți de ele, încât
să le aducem la lumină și să le supunem unei examinări aten-
287

Eric Pearl RECONECTAREA.

te. Dacă nu știm că avem o frică, nu știm cum să-i facem față.
Prin informațiile împărtășite în această carte, voi vă
parcurgeți propria tranziție în evoluție. Acum puteți să as –
cultați si să auziți cu un alt simț, să vedeți cu o altă optică.
Ați învățat să simțiți ceea ce alții încă nu au simțit. Pe
măsură ce ați învățat să trăiți această nouă conștientă, ați tre –
cut la o existență de ființe trans-senzoriale.
Acum, când cei care vin la voi pentru ședințe aud,
atunci când pentru alții nu e nimic de auzit, miros, atunci
când nu au simțul fizic al mirosului; văd, atunci când au ochii
închiși și simt, atunci când, pentru un observator, nu ar fi
nimic care să provoace un sentiment anume – știți că îi în-
soțiți m propria lor călătorie la nivelul trans-senzorial al exis-
tentei. Și, de fiecare dată, este la fel de incitant ca atunci când
ați descoperit acest lucru pentru voi înșivă.
Ceea ce faceți voi aduce lumină și informație pe planetă
– iar acolo unde este lumină și informație, nu poate fi întu –
neric. Prin această lumină și informație – ca și prin multe al –
tele – vin transformarea și vindecarea.
Vindecarea nu este „de ce ” sau „cum7' – nici nu este o
rețetă. Ea este o stare de a fi.
Așa că luați-vă frica și pășiți cu ea în lumină si infor –
mație. Iubirea devine frica. Și apoi, frica devine iubire – și ea
este vindecătorul.
Voi sunteți deopotrivă observatorul și cel observat, cel
iubit și cel care iubește, vindecătorul și vindecatul.
Deveniți una cu cealaltă persoană, apoi vindecați-vă
pe voi înșivă.
Vindecându-vă pe voi, îi vindecați pe alții.
Vindecându-i pe alții, vă vindecați pe voi înșivă.
Reconectați-vă.
Vindecați-i pe alții; vindecați-vă pe voi înșivă.
Unele lucruri sunt greu de explicat; miracolele vorbesc
de la sine.
288DESPRE AUTOR
D r. E ric Pearl a renunțat la unul dintre cele m ai de succes
cabinete de chiropractică din Los Angeles, atunci când el și alții au
început să observe apariția unor vindecări m iraculoase. De atunci,
s-a dedicat îm părtășirii lum inii și inform ației procesului de vinde –
care reconectivă, prin prelegeri și sem inarii despre „Reconectare”.
D r. Pearl a apărut în num eroase em isiuni de televiziune, in –
clusiv Leeza, Sally Jessy Raphael, The O ther Side, Extra, Act
Bell Am erica's H ealth N etw ork, FO X TV și în m ulte alte em isiuni
de televiziune din toată lum ea. D e asem enea, a ținut o prezentare
la M adison Square Garden, în fata unei săli pline, iar sem m ariile
sale sunt menționate într-o serie de publicații, printre care si New
York Times.
Sem inariile pe care le predă E ric Pearl conțin instrucțiuni
pentru vindecarea reconectivă si reconectare (m ărci înregistrate).
Ele nu oferă și calificarea pentru a preda în continuare;
În prezent, nu există instructori autorizați sau calificați.
Ulterior vor fi oferite și seminarii de certificare a instructorilor; in –
formații în acest sens vor fi afișate la m om entul respectiv pe pagi n a
w eb și publicate în broșurile noastre. P entru siguranța dum –
neavo astră, vă rugăm să ne con tactați pe adresa de e-m ail:
Info@ TheReconnection.com, înainte de a participa la seminarii de
vindecare reconectivă sau de reconectare, p redate de oricine
altcineva decât de dr. Eric Pearl. Vă vom confirm a dacă participați
sau nu la un sem inar oferit de un instructor calificai
D acă aveți o poveste de vindecare rezultată în urm a citirii
acestei cărți sau a participării la un seminar al Dr. Pearl, trimiteți re –
latarea la adresa de m ai sus.
Pagina w eb: w ww .T heR econnection.com
289

Eric Pearl

Cuprins
Cuvânt înainte…………………………………………………………..11
Prefață …………………………………………………………………… 17
Mulțumiri………………………………………………………………….. 19
PARTEA I DARUL………………………………………………………… 21
Capitolul l PRIMII PAȘI……………………………………………….. 22
Capitolul 2 LECȚII DIN VIAȚA DE DUPĂ MOARTE ……..30
Capitolul 3 LUCRURI COPIL ÎREȘTI……………………………… 45
Capitolul 4 O NOUĂ CALE A DECOPERIRII ……………….6 1
Capitolul 5 DESCHIDEM ALTE U ȘI, APRINDEM
LUMINA ..74
Capitolul 6 GOANA DUP ă EXPLICAȚII…………………………89
Capitolul 7 DARUL PIETREI …………………………………………. 94
Capitolul 8 OBSERVAȚII. PREZENT Șl VIITOR……………..105
PARTEA a ll-a VINDECAREA RECONECTIV Ă…………………125
Capitolul 9 SPUNE-MI MAI MULT ………………………………. 126
Capitolul 10 STRINGURI Șl CORZI ……………………………. 129
Capitolul 11 MARILE ÎNTREBĂRI……………………………….. 138
Capitolul 12 CA SĂ DAI, TREBUIE SĂ PRIMEȘTI …… .120
Capitolul 13 DATE LA O PARTE ……………………………. 158
Capitolul 14 SĂ DĂM TONUL………………………………….. .179
Capitolul 15 LUCRURI DE LUAT ÎN SEAMĂ………………. .191PARTEAa lll-a NOI Șl VINDECAREA
RECONECTIVĂ .. .201 Capitolul 16 SĂ
PĂTRUNDEM ÎN
BAZINUL DE ENERGIE RECONECTIV Ă
…………………………………………………………..
.202
Capitolul 17 MEDIUL VINDEC ĂTORULUI
…………………………………………………………..
.209
Capitolul 18 SĂ ACTIVĂM
VINDECĂTORUL DIN NOI . .220
Capitolul 19 GĂSIREA ENERGIEI
…………………………………………………………..
232
Capitolul 20 AL TREILEA PARTENER
…………………………………………………………..
.238
Capitolul 21 INTERAC ȚIUNEA CU
PACIENȚII………….262
Capitolul 22 CE ESTE VINDECAREA
…………………………………………………………..
.273
Despre autor
…………………………………………………………..
289