Dr. Constantin DEGERATU Dr. Mihai TUDOSE Dr. Gheorghe VĂDUVA RĂZBOI , CUNOAȘTERE , ADEVĂR EDITURA NEMIRA București, 20 12 RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR… [611656]
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
1
Dr. Constantin DEGERATU Dr. Mihai TUDOSE
Dr. Gheorghe VĂDUVA
RĂZBOI , CUNOAȘTERE , ADEVĂR
EDITURA NEMIRA
București, 20 12
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
2
Conf. univ. dr. Constantin DEGERATU , director master Studii de
Securitate și Apărare, Facu ltatea de Științe Politice,
Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, director al
Institutului de Studii de Securitate „Dimitrie Cantemir” ,
director al revistei „Univers Strategic”
Lector univ. dr. Mihai TUDOSE, profesor asociat la Universitatea
Creștin ă „Dimitrie Cantemir” director adjunct al Institutului de
Studii de Securitate „Dimitrie Cantemir”, director adjunct al
revistei „Univers Strategic”
CS I dr. Gheorghe VĂDUVA, cercetător științific la Institutul de
Studii de Securitate „Dimitrie Cantemir”, redactor șef al
revistei „Univers Strategic”
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
3
Numai interesul vital al unui popor poate
și trebuie să fie apărat prin război
Friedrich von Bernhardi
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
4
ISBN 978-606-579-358-3
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
5
CUPRINS
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR – UN DEMERS COGNITIV,
ACȚIONAL ȘI MORAL ÎN TR-O LUME FĂRĂ STARE …………… 9
ARGUMENT ………………………….. ………………………….. ………………. 14
CAPITOLUL 1 FENOMEN OLOGIA COMPLICATĂ A
RĂZBOIULUI ………………………….. ………………………….. …………….. 25
1.1 Gânduri despre războiul modern. Modernitatea războiului ….. 26
1.1.1 Regenerarea războiului modern ………………………….. ………. 29
1.1.2 Pre -definiție pentru un război încă neidentificat și
neredefinit ………………………….. ………………………….. ……………….. 37
1.1.3 Ră zboiul și conflictul armat. Detronarea războiului? …….. 42
1.2 Războaiele din noua generație ………………………….. ………………. 46
1.2.1 O posibilă tipologie a noilor r ăzboaie ………………………….. 47
1.2.2 Noile generații – a patra și a cincea – ale războiului ……… 50
1.2.3 Câteva posibile principii ale noului război ……………………. 54
1.3 Războiul antirăzboi? ………………………….. ………………………….. .. 58
CAPITOLUL 2 FILOSOF IA PARADOXALĂ A RĂZB OIULUI 61
2.1 Există oare o filosofie a războiului? ………………………….. ……….. 61
2.1.1 Filosofia valorilor și conflictualitatea lumii. Axiologia
războiului ………………………….. ………………………….. ………………… 66
2.1.1.1 Școala valorii ………………………….. …………………………. 66
2.1.1.2 Sfera valorilor și teoria definiției ………………………….. 69
2.1.1.3 Judecată, valoare semnificație ………………………….. ….. 71
2.1.2. Noua Dreaptă, modernitatea și războiul ………………………. 74
2.1.3. Arta prudenței ………………………….. ………………………….. …. 79
2.2 Criza, conflictul, războiul și efectul de rețea ………………………… 82
2.2.1 Efectul de rețea ………………………….. ………………………….. … 83
2.2.2 Efectul de criză ………………………….. ………………………….. …. 87
2.2.3 Incertitudini orizontale ………………………….. …………………… 89
2.2.4 Cunoașterea spațiului cyberstrategic al războiului ………… 92
2.3 Cert și incert în teoria, practica și arta războiului ……………… 100
2.3.1 Concepte clasice asupra războiului ………………………….. .. 101
2.3.1.1 Școala clasică franceză ………………………….. …………. 102
2.3.1.2 Școala de la Berlin ………………………….. ………………… 112
2.3.1.3 Școala britanică ………………………….. ……………………. 131
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
6
2.3.2 Concept și acțiune în războiul modern ……………………….. 139
2.3.2.1 Războiul din Vietnam ………………………….. …………….. 139
2.3.2.2 Războiul d in Falkland ………………………….. ……………. 141
2.3.2.3 Războiul din Golf din martie -aprilie 2003 …………….. 146
2.4 Aria de cuprindere a conceptului noului război ………………….. 150
2.4.1 Războiul de rețea ………………………….. …………………………. 151
2.4.2 Războiul asimetric ………………………….. ……………………….. 154
CAPITOLUL 3 CUNOAȘTEREA NOULU I RĂZBOI …………… 157
3.1 Războiul și teoria cunoașterii ………………………….. ………………. 157
3.1.1 Managementul cunoașterii războiului de tip cogniti v și
limitele sale ………………………….. ………………………….. ……………. 158
3.1.1.1 Limite și limitări ………………………….. ……………………. 162
3.1.1.2 Axiologia conflictualității ………………………….. ………. 164
3.1.1.3 Management și gestionare ………………………….. ……… 166
3.1.2 Info -războiul ………………………….. ………………………….. …… 168
3.1.3.1 Info -valoare, info -cultură, info-civilizație …………….. 169
3.1.3.2 Info -conflictualitatea ………………………….. …………….. 170
3.1.3.3 Noile hegemonii ………………………….. ……………………. 175
3.2 Cunoașterea războiului. Cunoașterea cunoașterii războiului .. 178
3.2.1. Cunoașterea comună a războiului ………………………….. … 179
3.2.2 Epistemologia și dialectica războiului ………………………… 180
CAPITOLUL 4 DINAMIC A RĂZBOIULUI COGNITI V ………. 186
4.1 Un concept proiectiv și con structiv ………………………….. ………. 187
4.2 Cunoașterea impactului de rețea asupra conflictelor clasice și
asimetrice ………………………….. ………………………….. ………………….. 201
4.3 Noua cultură a războiului ………………………….. ……………………. 203
4.3.1 Există oare soluții pentru a gestiona și soluționa o
conflictualitate endogenă? ………………………….. ……………………. 205
4.3.2 Războiul sfârșitului războiul ui ………………………….. ………. 210
CAPITOLUL 5 SIMETRIA , DISIMETRIA ȘI ASIM ETRIA ÎN
CONFLICTELE MILITAR E ACTUALE ȘI EFECTEL E LOR ÎN
PLANUL CUNOAȘTERII R ĂZBOIULUI ………………………….. … 212
5.1. Sensurile și semnificațiile noțiunilor de simetrie, disimetrie și
asimetrie ………………………….. ………………………….. ……………………. 218
5.1.1. Simetria și proporționalitatea ………………………….. ………. 221
5.1.1.1 Principii ale politicilor, strategiilor, forțelor,
mijloacelor, surselor și acțiunilor simetrice. Efectul de
echilibru ………………………….. ………………………….. …………….. 221
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
7
5.1.1.2 Caracteristici ale simetriei conflictuale ………………… 227
5.1.1.3 Tendințe în dinamica simetriei conflictuale …………… 232
5.1.2 Disimetrie ………………………….. ………………………….. ………. 233
5.1.2.1 Principii ………………………….. ………………………….. ….. 238
5.1.2.2 Caracteristici ………………………….. ……………………….. 240
5.1.2.3 Tendințe ………………………….. ………………………….. ….. 241
5.1.3 Asimetrie ………………………….. ………………………….. ……….. 242
5.1.3.1 Principii ………………………….. ………………………….. ….. 243
5.1.3.2 Caracteristici ………………………….. ……………………….. 245
5.1.3.3 Tendințe ………………………….. ………………………….. ….. 245
5.2 Dinamica fluidă a conflictualității actuale …………………………. 248
5.2.1 Arhitectura simetrică ………………………….. …………………… 250
5.2.2 Tendința spre disimetrie sau non -simetrie …………………… 254
5.2.3 Realitatea asimetrică ………………………….. …………………… 255
5.3 Efecte simetrice, disimetrice și asimetrice în planul conflictelor și
războaielor contemporane și viitoare ………………………….. …………. 259
5.3.1 Decizie politică, angajare, efect ………………………….. …….. 260
5.3.2 Principii ale interacțiunii simetrice, disimetrice și
asimetrice conflictuale ………………………….. …………………………. 263
5.3.3 O probabilă arhitectură a conflictelor viitorului ………….. 265
CAPITOLUL 6 FIZIONO MIA OPERAȚIEI BAZATĂ PE EFECT
ÎN RĂZBOIUL DE TIP COGNITIV ………………………….. ……….. 271
6.1 Filosofia și fizionomia condiționată a efectului ………………….. 273
6.1.1 Generarea și regenerarea efectului ………………………….. .. 275
6.1.2 Linearitatea și nelinearitatea efectului. Sferă și conținut . 277
6.1.3 Caracterul și caracteristicile efectului ………………………… 280
6.1.4 Efecte ale efectului ………………………….. ………………………. 281
6.2 Tipologia complexă și paradoxală a efectului …………………….. 283
6.2.1 Efecte planificate ………………………….. …………………………. 284
6.2.2 Efecte evadate din planificare. Efecte uitate. Efecte
colaterale ………………………….. ………………………….. ………………. 285
6.2.3 Spontaneitatea și necondiționarea efectului ………………… 286
6.2.4 Imprevizibilitatea efectului și comp licarea EBO ………….. 287
6.2.5 Efecte normale și paradoxale ………………………….. ………… 288
6.2.6 Complexitatea și simplitatea efectelor ………………………… 289
6.2.7 Lanțul de efecte ………………………….. ………………………….. . 290
6.2.8 Efectele în cascadă. Unicitatea, individualitatea și
irepetabilitatea efectelor. ………………………….. ……………………… 290
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
8
6.2.9 Ieșirea efectelor din condiționarea directă. Efectele
predominant haotice ………………………….. ………………………….. … 291
6.3 Operația bazată pe efect ………………………….. ……………………… 292
6.3.1 Suportul clausewitzian al EBO ………………………….. ……… 294
6.3.2 Suportul pragmatic al operației bazată pe efect …………… 313
6.3.2.1 Fi losofia pragmatică și EBO ………………………….. ….. 313
6.3.2.2 Analiza pragmatică și EBO ………………………….. ……. 317
6.3.3 Principii ale EBO ………………………….. ………………………… 326
6.3.4 Caracteristici ale EBO ………………………….. …………………. 327
6.4 Dimensiunea militară a Operației Bazată pe Efect ……………… 328
6.4.1 RMA și EBO ………………………….. ………………………….. …… 329
6.4.2 EBO și inducerea efectului ………………………….. ……………. 333
6.4.3 Caracteristici militare ale EBO ………………………….. …….. 334
6.4.3.1 EBO, apărarea națională și apărarea colectivă …….. 334
6.4.3.2 Expediționarismul și EBO ………………………….. ……… 336
6.4.3.3 EBO și reacția rapidă ………………………….. ……………. 336
6.4.3.4 Efectul militar al EBO ………………………….. …………… 337
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ……………… 339
BIBLIOGRAFIE SELECTI VĂ ………………………….. ……………….. 346
ANEXE ………………………….. ………………………….. …………………….. 351
Anexa nr. 1 Tipuri de războaie în concepția lui Jomini ……………. 351
Anexa nr. 2 Dinamică, scopuri, obiective și efecte ale războiului 360
Anexa nr. 3 Curente epistemologice ………………………….. …………… 368
Anexa nr. 4 Simetria lineară pozițională (plană, axială,
multidimensională) ………………………….. ………………………….. ……… 370
Anexa nr. 5 Simetria nelineară dinamică și complexă (plană, axială,
complexă) ………………………….. ………………………….. ………………….. 371
Anexa nr. 6 Disimetria nelineară dinamică și complicată (plană,
axială complexă) ………………………….. ………………………….. ………… 372
Anexa nr. 7 Asimetria lineară (de te atru) ………………………….. …… 373
Anexa nr. 8 Asimetria haotică ………………………….. ………………….. 375
Anexa nr. 9 Dinamica efectelor ………………………….. …………………. 376
Anexa nr. 10 Fizionomia Operației Bazată pe Efect ………………… 377
Anexa nr. 11 Fizionomia militară a efectului ………………………….. 378
Anexa n r. 12 Efectul militar complex al EBO …………………………. 380
Anexa nr. 13 Fizionomia dinamică a unui oplan EBO ……………… 381
Anexa nr. 14 Arta Războiului ………………………….. …………………… 382
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
9
RĂZBOI , CUNOAȘTERE , ADEVĂR – UN DEMERS COGNITIV ,
ACȚIONAL ȘI MORAL ÎN TR-O LUME FĂRĂ STARE
CUVÂNT Î NAINTE
Nu există război sfânt; numai pacea este sfântă : cugetarea,
impresionantă prin simplitatea și profunzimea ei, a fost rostită de cel
mai iubit dintre pământeni de la cumpăna mileniilor, – Suveranul
Pontif al modernității postbelice, Papa Ioan Paul al II -lea –, într -o
vreme în care lumea, ce părea că își regăsise , în sfârșit , sensul, se
scufunda din nou, tulburată și, aparent , inocentă, în eternul nonsens al
războiului fără de sfârșit .
Cu două secole în urmă, generalul generalilor și maestrul
strategiilor militare – inegalabilul Napoleon – consta (cu tristețe? cu
bucurie? cu resemnare?) că, în lume (lumea lui? lumea de când
lumea?), există (în esență ) numai două forțe – sabia și spiritul; și tot
el consta că , pe termen lung, sabia va fi întotdeauna cucerită de
spirit , dar și faptul , la fel de adevărat adesea, că, decât o coală de
hârtie, mai bine o sabie ascuțită .
Preocupările privind natura și formele de manifestare,
raționalitatea sau iraționalitatea, justificarea sau absurditatea,
fizionomia sau aparența, realitatea sau mitologia războiului nu sunt
deloc nici noi și nici lipsite de sens sau semnificație.
Cândva, mai pe la începuturile istoriei noastre – ale istoriei
europene –, Heraclit, înțeleptul enigmatic din Efes, îndrăznea, cu
vădită nonșalanță, să -l contrazică pe Homer, neegalatul povestitor al
vitejiei fiilor Eladei, cel care visa să elimine confruntarea d intre
oameni și din viața omenirii, pentru că, spunea Heraclit, Homer nu
încerca să înțeleagă că înlăturarea luptei din arena vieții ar însemna
sfârșitul devenirii și, deci, al vieții înseși. Pentru aparent prea puțin
prolificul gânditor al civilizației eu ro-mediteraneene timpurii,
războiul – ca expresie generică semnificativă a luptei fără de sfârșit –
părea să fie, în esență, esențiala pârghie către înalt și armonie, către
acord și unitate.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
10
De-a lungul timpului și de -a latul planetei, războiul a fost, es te
și, cu siguranță, va fi, o prezență perpetuă în planul gândirii raționale
și al visării absurde, al cugetării serioase și speculației aforistice, al
acțiunii și inacțiunii. Lucrarea pe care cei trei colegi de breaslă v -o
propun spre lectură (un filozof și condeier, maestru al cuvântului ce
dă substanță gândirii militare; un practician erudit, bine ancorat în
arhitectura școlilor de gândire și doctrinelor politico -militare,
răspunzător, cu ceva ani în urmă, de identificarea drumului spre viitor
al Armatei Române într -un moment de cumpănă pentru destinele
securității naționale; un politician de formație tehnocrată, cu vădite
înclinații pentru domeniul securității și apărării din perspectiva –
vitală – a suportului economic și al infrastructurii critice), nu este nici
o sinteză a unor astfel de preocupări, dar nici nu face excepție de la
tentația naturală ce le animă.
Departe de a fi o pledoarie prea entuziastă pentru neiertătorul
dicton al strămoșilor noștri latini ale căror legiuni plecau la drum sub
deviza limpede Aut vincere, aut mori!, lucrarea ce urmează mai
pledează, parcă, totuși, undeva în urzeala sacră a cuvintelor sale,
pentru un gen de patriotism (adică spirit de sacrificiu pentru Patrie),
poate desuet pentru unii, poate încă necesar pentru al ții. Necesar și
posibil, am fi înclinați să zicem, adică să credem, chiar dacă lumea de
azi nu prea mai pare să aibă răbdare.
Cercetarea și strădania de a cunoaște și înțelege războiul ca
fenomen social, politic, militar, economic sau cultural -religios
complex, volatil și greu de încadrat, în integralitatea sa, în
paradigmele raționalității uzuale ori pragmatice, este una dintre
preocupările constante ale evoluției umanității. Dimensiunile
biologice și psihologice ale confruntărilor armate ale unor mase de
oameni motivați, mobilizați și direcționați politic nu au fost nici ele,
niciodată, ignorate în totalitate. Istoria și geografia, științele educației
ori cele ale conducerii (comenzii militare), mecanica, fizica și chimia,
medicina și artele și -au dat mân a pentru a înțelege fenomenul și a -l
canaliza pentru atingerea unor obiective sociale, economice sau
politice, etnice sau religioase, esențiale din perspectivă națională,
imperială sau de coaliție.
De la Sun Tzî la Tucidide și Machiavelli, de la Cartea L egii
lui Manu , la De Bello Galico și De Jure Belli ac Pacis , fenomenul
războiului a fost preamărit sau hulit, lăudat sau blestemat, descris sau
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
11
prescris, din perspectiva comandantului, soldatului sau a omului
politic, a naratorului (istoricului), poetului sau culegătorului de
informații, a cavalerului credinței, agricultorului sau târgovețului, al
apărătorului gliei (cetății), invadatorului sau observatorului neutru, al
ostașului învingător, rănitului, sclavului sau prizonierului, al
bărbatului plecat la lu ptă sau al mamei rămasă singură să -și
ocrotească pruncii de urgia militară, de foamete sau boală – războiul
a fost prezent în mintea și sufletul miliardelor de ființe umane ce au
traversat istoria planetei. Cercetătorii riguroși vor fi adunat toți anii
de război (îngrozitor de mulți) și toți anii de pace (tragic de puțini)
care vor fi marcat trecerea timpului pe planeta albastră. Iar, dacă
pentru titanul Renașterii – Leonardo da Vinci –, războiul era cea mai
bestială nebunie , pentru Napoleon – genialul stra teg al bătăliilor
infernale –, războiul părea să fie totul, știință, artă și creație , în timp
ce, pentru Clausewitz – rigurosul și, probabil, ternul prusac –,
războiul nu mai era nimic altceva decât un instrument al politicii,
respectiv continuarea politic i cu alte mijloace și anume cu mijloace
violente.
Cartea pe care ați putea să o parcurgeți nu -și propune să
confirme, consacre sau contrazică nici una din multele reflecții
despre război, pentru că nu acesta este scopul. Ca urmare, pe timpul
sau după lect ura ei, vom putea rămâne în continuare convinși fie că,
în esență, războiul este un mijloc sălbatec de rezolvare a unor
probleme de viață , arta de a ucide în mare și a face cu glorie ceea ce,
făcut în mic, duce la spânzurătoare, știința distrugerii ori seria de
catastrofe care se termină cu o victorie, fie că, așa cum încerca să își
convingă contemporanii dintr -o Românie aflată la examenul istoriei,
războiul ca fenomen socio -politic ar fi fost să fie produsul simultan
al unor nenumărate forțe materiale, mo rale, intelectuale și
economice … adică ceva mai mult decât numai o simplă chestiune de
strategie, aprovizionări și armament, pentru că el ”rezumă o
întreagă epocă istorică: toată știința, toată economia, toată cultura,
toată tehnica unui timp se oglinde sc într -însul !"
Lucrarea, de sinteză eseist -filozofică, Război, cunoaștere,
adevăr face, însă, un efort de a trece dincolo de impactul mai
degrabă sentimental al unor astfel de expresii sintetice, uneori
riguroase din perspectivă științifică, alteori furat e de alegorii și
metafore (adesea seducătoare), pentru a proiecta asupra cititorului
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
12
întregul torent de profunde înnoiri în domeniu (deși termenul înnoiri
ar putea fi catalogat straniu aici). Este vorba aici de impresionanta (și
nu tocmai pozitivă ca sens , exprimare) panoplie a conflictelor armate
– mai mult sau mai puțin sângeroase, mai lungi sau mai scurte, mai
interne sau mai internaționale – ce au brăzdat și brăzdează adânc fața
plină de cicatrici a lumii moderne, lumea de după marile războaie
(primul și al doilea război mondial, plus războiul rece), conflicte ce
au îmbogățit arsenalul cunoașterii noastre cu o și mai impresionantă
gamă de concepte, teorii și strategii ale căror și mai trecătoare nume
se perimează cu viteza luminii.
Demersul lucrării nu este nici artificial, nici superfluu. Eternele
dezbateri cu privire la cauzele și consecințele războaielor, la tipologia
și fizionomia lor, la justețea sau caracterul lor agresiv, la clasicismul,
modernitatea sau super -modernitatea războaielor lumii post -bipolare
se regăsesc firesc în paginile cărții, așa cum, din păcate,
necruțătoarele ciocniri armate între oameni animați de convingeri
diferite se regăsesc în realitatea contemporană într -o varietate greu de
anticipat pe vremea uceniciei militare a generaț iei mele, respectiv a
generației unora dintre autorii demersului științific. Mai mult decât
atât, ne -a fost și ne este dat să trăim paradoxala situație în care, după
apropare cincizeci de ani de război rece – în fapt, ani de pace pentru
noi, în care armate le europene (cu excepția celor din statele posesoare
de colonii), aproape că nu au cunoscut botezul focului –, majoritatea
statelor europene s -au trezit în vâltoarea unor conflicte sângeroase
(aici, acasă, sau aiurea, prin Africa sau Asia), demne de cruzim ea
vechilor migrații.
Din perspectiva conflictelor asimetrice, a operațiunilor altele
decât cele de război, a intervențiilor militare menite să ducă la
înlăturarea unor regimuri tiranice sau, dimpotrivă, intervenții
umanitare, lucrarea continuă și divers ifică efortul major al unei nații
retrezită la viața plină de suspans a luptei pentru supraviețuire și
propășire, re -racordată la fluxul istoriei, trăindu -și, împreună cu alții,
speranțele și spaimele. Acest efort are ca scop mai pragmatic studiul
războaie lor din trecutul recent sau cele ale prezentului, din
perspectiva cerințelor perene ale artei militare, a legilor, principiilor,
formelor si procedeelor luptei armate, punând în evidenta atât
continuitatea cât și tradiția, valorile europene și euro -atlanti ce
comune, interesul național și inovația științifică din era cunoașterii,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
13
dar și perenitatea forței militare clasice, orientare spre rețele și efecte,
dar și clasica grijă ori spaima în fața imposibilității protecției
împotriva anarhiei, improvizației și terorismului. Concluzia că
informația este esențială pentru victorie este la fel de valabilă ca și
cea potrivit căreia factorul ultim și decisiv îl reprezintă ostașul de pe
câmpul de luptă, ostașul cu arma lui, cu moralul lui, cu morala lui, cu
speranțele, calitățile și defectele sale. Iar cheia lecturii poate fi
căutată aici pentru că, deși trăim în vremea armatelor de profesie,
ostașul poate fi oricine, oricând și oriunde. Cheia victoriei lui este
cunoașterea iar garanția supraviețuirii – adevărul pentru că, nu -i așa,
în fapt, nici războaiele de azi (după cum nici cele de mâine), nu
hotărăsc cine are dreptate ci, pur -și-simplu, cine rămâne în viață . Iar
viața rămâne, încă, bunul cel mai de preț. Chiar și în război. Și chiar
și pentru cei ce au jurat.
Prof . univ. dr. Gheorghe TOMA, Gen . Bg. (r)
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
14
ARGUMENT
Lumea este conflictuală. Pentru că firea omului este
conflictuală, pentru că mediul lui de viață este conflictual, pentru că
tot ce ne înconjoară este conflictual, pentru că întregul Univers este
conflictu al. Mișcarea și devenirea provin din conflict, nu din armonie,
chiar dacă nu există conflict fără armonie, așa cum nu exisă nici
armonie fără conflict. Nimic nu este absolut și încremenit în veșnicie
pe lumea aceasta. Probabil, că nici pe altele. Dar totul este simplu și,
în același timp, sofisticat, complicat, chiar încurcat, brutal și elegant,
complex și esențializat, singular și multiplu, unic și irepetabil . Aici,
în acest joc, deopotrivă, real și ireal, de cuvinte și tăceri, de
certitudini și incertitud ini, de convingeri și îndoieli, ne ducem
întreaga noastră viață.
Trăim , deci, complicat, într-o lume simplă și compl exă, cu
evoluții deopotrivă lineare și nelineare, cu așteptări și surprize de tot
felul, cu certitudini , incertitudini și paradoxuri, cu sp eranțe și
disperări. Nu ne temem de nimic și ne temem de fiecare moment
incert sau, dimpotrivă, mult prea cert, dacă putem folosi a cest grad de
comparație inexistent pentru acest cuvânt , din care, dacă am reușit să
intrăm, nu ne mai putem întoarce. Ieșirea din certitudine este,
totdeauna, dramatică. Chiar dacă îndoiala face parte din natura umană,
certitudinea se află pe suportul fiecărei îndoieli, așa cum noaptea se
află în suportul zile i și ziua la originea nopții.
Spunem toate acestea, acum și aici, la începutul acestei
reflecții despre Război , despre Cunoaștere și despre Adevăr , întrucât
noi, oamenii, le facem și le desfacem pe toate, noi construim lumea
noastră și tot noi o distrugem – evident, sub convingerea sau doar sub
pretextul construirii alteia mai bune (mai bune pentru cine!?) –, noi
facem matematica și tot noi fugim de ea, întrucât devine prea
complicată, noi generăm haosul și tot noi încercăm să -l cunoaștem și
să-l modelăm , pentru că ne fascinează și, în același timp , ne
înspăimântă . Probabil că, în aceste întreprinderi simple și uluitoare,
nu vom reuși niciodată să devenim demiurgi – deși, într -un fel, chiar
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
15
suntem demiurgi – și nici Dumnezei, deși cei mai mult dintre noi
credem în această Idee Absolută care se cheamă Dumnezeu,
Dumnezeul Atotp uternic al armoniei noastre planetare, al Binelui
sufletului și cugetului nostru, apărătorul nostru de rele și învățătorul
nostru de gânduri și fapte bune.
Este, oare, războiul o faptă bună? Este el un mijloc de a
debloca o situație strategică foarte compl icată, de a tăia un nod
gordian, de a scoate lumea din încremenire, de a primeni sângele,
națiunile și sufletul? Desigur, nici un om cu scaun la cap nu ar da un
răspuns afirmativ la o astfel de întrebare. Majoritatea oamenilor vor
înfiera războiul, îl vor unge cu păcură neagră, îl vor ocărî, îl vor pune
la colț, în genunchi, pe coji de nucă – așa cum făceau dascălii
altădată cu elevii obraznici și nesilitori –, îl vor înfiera și îl vor
murdări, se vor descotorosi de el ca de un lucru foarte rău – ca și cum
nu ar fi al nostru, produs de noi și pentru noi (sau împotriva noastră),
ca și cum ar fi venit de pe altă planetă, ca o ciumă sau ca un lucru
foarte rău, de care nici măcar nu vrem să auzim…
După hecatombele Primului Război Mondial, oamenii au creat
Liga Națiunilor care să st ea de veghe să nu se mai producă așa ceva
în lume, iar după cel de al Doilea, ONU s -a și grăbit să scoată
războiul ofensiv, adică războiul de agresi une, în afara legii, fără a se
atinge în nici un fel de războiul de apărare, adică de d reptul
oamenilor și al națiunil or de a se apăra împotriva agresorilor. Dar și
agresorii sunt tot oameni, iar războiul pe care îl declanșează ei nu va
purta niciodată – absolut niciodată! – numele de „război de
agresiune”, ci, dimpotrivă, va fi cel mai autentic, mai curat și mai
inofensiv război de apărare, sau de… preempțiune, cel mai perfect
mijloc de a impune ferm legea, cel mai eficient act de veghere,
supraveghere, păstrare și impunere a păcii…
Va fi cel mai curat război al păcii, singurul și unicul mijloc
consistent și eficient care o poate genera, evalua, înțelege, cunoaște,
păstra, menține, impune și contrapune conflictualități intempestive și
ticăloase a celeilalte fațete a acelei lumi care, vorba unei fabule
franceze, este foarte rea și foarte nere cunoscătoare celor care au grijă
de ea:
Cet animal est très méchant
Quand on l’ attaque , il se défend
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
16
Războiul este și nu este un dat. Este un dat, pentru că face
parte din conflictualitatea lumii, iar lumea este, în esența ei, așa cum
foarte bine se știe , conflictuală, întrucât conflictualitatea reprezintă,
fără îndoială, un suport al mișcării și dezvoltării. Acolo unde nu
există conflict nu există mișcare. Acolo unde nu există mișcare, nu
poate avea loc niciun fel de evoluție, niciun fel de dezvoltare.
Războiul reprezintă una dintre formele cele mai complexe ale
conflictualității locuitorilor planetei Pământ, dacă nu chiar cea mai
complexă. Din această perspectivă, noi considerăm că lumea nu are
prea multe lucruri de făcut, în afară de acceptarea faptulu i că războiul
face parte din viața ei și că, într -o formă sau alta, trebuie doar să -l
gestioneze și să -l facă mai puțin distrugător, control ându -i violența și
armele și „orientându -l”, într -un fel, pe calea cea bună . Pentru că, așa
cum vom demonstra pe par cursul acestei lucrări, războiul nu -i chiar
cel mai rău lucru care i se poate întâmpla omenirii, chiar dacă este și
va fi totdeauna riscul ei extrem.
În același timp, războiul n u este un dat, întrucât el reprezintă
doar o formă a conflictualității și nu conflictualitate a în sine.
Conflictualitatea nu înseamnă neapărat război. Chiar dacă societatea
oamenilor , ca oricare altă existență evolutivă din Univers, este
conflictuală, de aici nu rezultă neapărat că întreaga conflictualitate ,
sun toate formele, formul ele și efectele ei, înseamnă război, că
expresia conflictualității oamenilor și a mediului lor de viață se
reduce la acest fenomen, pe de o parte, nociv și distrugător, și, pe de
altă parte, disuasiv , protector și chiar legitim și primenitor.
Războiul este un maximum special al conflictualității lumii. El
constă în atingerea unui prag de la care conflictualitatea nu mai poate
fi nici înțeleasă, nici acceptată, nici eludată , nici pusă sub control.
Războiul înseamnă, într -un fel , ieșirea din conflictualitatea obișnuită,
gestionabilă, și plonjarea într -un areal în care domină principiul aleea
iahta est. Războiul se află totdeauna dincolo de ultimul prag critic al
unei crize. Nu există război acolo unde nu există criză, dar nu orice
criză duce în mod automat și necesar la război, dar poate deschide
calea către el.
Războiul este și va fi totdeauna ultima soluție și ulti mul
argument. Zeul Marte va avea , probabil, totdeauna grijă ca spectrul
lui să nu -i părăsească pe oameni. În oriz ontul de așteptare al oricărui
om, se va afla, ca temere absolută, dar suportabilă (pentru ca „așa ne
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
17
este dat”) , pericolul de război. De aceea, totdeauna va exista un prag,
ultimul prag al crizei. De la acest prag, începe războiul. Oamenii au
făcut totul până aici , până la acest prag . Cel puțin, așa cred ei. De aici
urmează să intre în funcțiune armele, iar rezultatul confruntării
armate de mare amploare – așa cum este orice război – depinde, în
cea mai mare măsură, dacă nu chiar în totalitate, de bunul Dumnezeu.
Acest a este, dealtfel, și unul dintre sensurile cele mai profunde ale
dictonului Inter arma silent musae . Când au cuvântul armele, toate
celelalte, inclusiv capacitatea de creație a minții omenești, cu tot ce
rezultă de aici în planul valorilor, tac. Cel puțin, așa se spune.
Răzb oiul apare ca o nenorocire, ca o noapte absolut neagră, în care
toate stelele sunt oarbe, în care nu știi încotro s -o apuci. Aceasta este
imaginea care s -a creat sau propoziția universală afirmativă care s -a
formulat. Dar nu este chiar așa . Este doar peric ulos. Și inexact.
Tăcerea muzelor este, totuși, ca orice tăcere, relativă. Mai exact,
discutabilă. Pentru că, orice s -ar spune, creația rezultă nu din stagnare,
ci din conflict. Conflictul creează competiția , pune probleme și
impune căutarea soluției . Mișc area, schimbarea și transformarea
creează durata. Ex nihilo nihil . Grafic, locul războiului în
conflictu alitatea lumii, într -o matrice a tablei înmulțirii, se află în
căsuța 100, ast fel:
10 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
9 9 18 27 36 45 54 63 72 81 90
8 8 16 24 32 40 48 56 64 72 80
7 7 14 21 28 35 42 49 56 63 70
6 6 12 18 24 30 36 42 48 54 60
5 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50
4 4 8 12 16 20 24 28 32 36 40
3 3 6 9 12 15 18 21 24 27 30
2 2 4 6 8 10 12 14 16 18 20
1 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
LEGENDA
1-10 – gradarea motivației
1-100 – intensitatea conflictualității rezultată din confruntarea
motivațiilor (de la foarte joasă, reprezen tată de cifra 1, la maximă,
reprezentată de cifra 100)
100 – intensitate maximă = RĂZBOI
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
18
Celelalte forme de conflictualitate, de la conflictul de interese
la confl ictul armat de joasă intensitate, de intensitate medie sau de o
intensitate post -medie, fac parte din acest univers conflictual și sunt
extrem de diversificate și foarte dinamice.
Război înseamnă însă , precis, maximă conflictualitate. Sau
conflictualitate dusă pe ultima ei treaptă. Această ultimă treaptă
rămâne , totuși, o uriașă necunoscută. Nimeni nu poate ști, ab initio,
care va fi treapta finală a războiului și cum se vor rostogoli efectele
acestuia. Chiar și războaiele riguros planificare, așa cum a fo st
invazia din Irak din 2003, nu pot avea doar efectele scontate și
planificate și nici treapta de angajare și de conflictualitate estimată.
Războiul nu este și n -a fost niciodată pe placul oamenilor,
chiar dacă omul este, deseori, definit ca o ființă ră zboinică , unica și
singura ființă războinică din câte se cunosc până acum . Războiul a
fost dintotdeauna considerat, de către marea majoritate a oamenilor
care se pricep sau nu la război – chiar și de către cei care l -au
declanșat –, ca un fel de cutremur s ocial, ca o catastrofă socială. De
cele mai multe ori, atât beligeranții defensivi, cât și cei ofensivi au
folosit războiul , sau prilejul lui , ca soluție impusă, ca ultima soluție
pentru rezolvarea unui diferend, pentru deblocarea unei situații
strategice complexe și complicate. Se înțelege că, până la o asemenea
soluție extremă, au fost încercate și altele , îndeosebi diplomatice, de
embargo economic, de presiuni politice, de avertizare și chiar de
amenințare cu folosire a forței pentru rezolvarea diferendul ui care a
declanșat situația complexă și complicată, dar și de altă natură.
Războiul nu exclude diplomația, dialogul sau alte soluții, dar , de cele
mai multe ori, intervine atunci când aceste a se blochează sau sunt
blocate (intenționat sau nu) , tocmai pent ru deblocarea lor. Războiul
poate fi însă înțeles și ca o soluție de tranzit, în sensul că nu el
rezolvă efectiv diferendul, ci doar creează condiții – prin folosirea
violenței armate – pentru soluționarea acestuia. Orice diferend se
rezolvă tot la masa tr atativelor. Războiul este doar un mijloc de a -i
aduce pe oameni, îndeosebi pe decidenții politici majori, la masa
tratativelor.
Dacă lucrurile stau așa, putem trage concluzia că războiul este
doar acea intervenție „chirurgicală ”, cu durată variabilă, dar limitată,
de regulă, de scurtă durată (întrucât omenirea nu este capabilă să
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
19
suporte un război de lungă durată) , pentru a extirpa acel element
periculos, care blochează și face imposibil dialogul, adică soluția
negociată.
Războiul înseamnă o maximă și rapi dă folosire a forț elor,
mijloacelor și resurselor; este, deci, foarte costisitor și extrem de
periculos, întrucât generează, de cele mai multe ori, escaladări
simetrice, disimetrice sau asimetrice, greu de controlat și de gestionat.
Iar eficiența lui , a ră zboiului în sine, este, deseori, discutabilă și chiar
nulă. Pentru că, așa cum foarte bine se știe, nu războiul în sine a
rezolvat vreodată diferendul pentru care a fost declanșat, ci dialo gul
din timpul tratatului de pac e, care a urmat conflictului armat,
armistițiului sau situației indeci se rezultată din imposibilitatea
continuării ostilităților milita re sau capitulării necondiționat e a uneia
dintre părți. Dar acestea au fost posibile, totuși, ca urmare a
războiului. De unde și expresia paradoxală că răzb oiul impune pacea.
Noi considerăm că războiul reprezintă vârful unei crize, că el
nu apare din senin, ci este un rezultat al evoluției , spre punctul
maxim , a unei situații conflictuale, în condiții favorabile, adică într –
un mediu politic, economic, social și militar, in tern și internațional
complex, contradictoriu, extrem de tensionat, chiar conflictual, cu
numeroase probleme nerezolvate și cu evoluții haotice și , deci,
imprevizibile.
Societatea omenească nu s -a aflat niciodată într -o stare de
normalitate . Este vorba, desigur, de o normalitate care ar fi definită
pe absența totală a tensiunilor, crizelor și conflictelor. Această stare
de normalitate, înțeleasă ca normalitate absolută, a fost totdeauna un
ideal care nu a putut fi atins și, probabil, nu va put ea fi atins niciodată.
Starea de normalitate a lumii este, de fapt, una de tip
conflictual. Noi o definim aici în mod ideal – adică pe un suport non –
conflictual –, tocmai pentru a reliefa celelalte stă ri ale societății
omenești: pre criza, criz a, război ul rece și război ul. Starea de „Război
Rece” nu este specifică numai perioadei dintre 1948 și 1990,
perioadă care se identifică, adesea, cu acest tip de război, în care
armele nu tac pur și simplu, ci, în tăcere și prin tăcere, se dezvoltă,
proliferează . Ea e ste proprie aproape întregii istorii a omenirii,
întrucât societatea omenească, î ncă din perioada ei primitivă, s -a aflat
într-o permanentă pregătire pentru a face față unui război, situație
care echivalează , în mod evident , cu ceea ce putem numi azi „Răzb oi
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
20
Rece” sau, mai exact, o stare permanentă, tensionată, de pregătire ,
din toate punctele de vedere , pentru un viitor război sau pentru un
eventual război. Dar pregătirea pentru război sau pentru un eventual
război face parte tot din război. Iată cum arată curba conflictualității
în perioada 1920 -2008:
5
4
3
2
1
Legenda
După cum se vede și din graficul de mai sus, î ntre 1920, anul
încheierii păcii în urma Primului Război Mondial, și 2008, situația
conflictuală n -a ieșit niciod ată, din etapa de precriză ( de crize haotice)
sau din situații tensio nate, echivalente cu ceea ce numim stare, grad
sau prag de precriză , ci totdeauna a oscilat , uneori chiar pe muchi e de
cuțit, între o conflictualitate cu geometrie variabilă, cu cauze
complexe și, adesea, greu de identificat, și o normalitate tensionată,
în care și prin care se genera sau se regenera o politică de forță și de
influență , care sunt, la urma urmei, componente ale războiului sau, în
orice caz, elemente din anticamera acestuia.
Al Doilea Război Mondial reprezintă maximumul cunoscut al
conflictu alității lumii și, probabil, va rămâne pentru multă vreme,
chiar pentru totdeauna , așa. Spunem acest lucru, întrucât cel de -Al
Doilea Război Mondial nu numai că nu a rezolvat problemele pentru
care a fost declanșat, dar a accentuat semnificativ și mondiali zat
conflictualitatea, i -a dat un caracter de generalitate. Fără s -o scoată
din dimensiunile ei fractale, disparate, complexe și complicate, i -a
dat un grad sporit de integra litate, de vector blestemat, angajând, 5 Război
4 Război Rece
3 Criză
2 Precriză
1 Normalitate 1920 1938 1940 1945 1948 1964 1990 1991 2003 2008
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
21
practic, întreaga planetă într -o confruntar e fără obiect și fără subiecți.
Mai mult, învingătorii din cel de Al Doilea Război Mondial – Statele
Unite, Rusia, China, Franța și Marea Britanie – și-au rezervat cele
cinci fotolii (fiecare cu drept de veto) în Consiliul de Securitate al
ONU, asumându -și, în același timp și prin aceasta, și responsa –
bilitatea prevenirii războiului și menținerii păcii. Cel de -Al Doilea
Război Mondial i -a pus pe învingători în fotoliile guvernării păcii,
dar marii învinși – Germania și Japonia – au reușit nu doar să se
reabiliteze în urma înfrângerii dezastruoase suferite, ci și să iese rapid
din efectele dezastrului și să dea o nouă lecție lumii de rezistență,
organizare, de cultură a progresului și gestionare a conflictualității.
Orașele Hiroshima și Nagasaki, unde au fost aruncate bombele
atomice, sunt printre cele mai frumoase și mai moderne din lume, iar
Germania este efectiv motorul economic al Uniunii Europene și, într –
un fel, chiar dacă nu deține arma nucleară, cea mai puternică țară din
Europa.
Desigur, nici German ia, nici Japonia nu se află în fotoliile
decidente ale Consiliului de Securitate, dar sunt repere de bază,
solide și inconfundabile în arhitectura economică și financiară a lumii.
Puterea rămâne putere. Oricum, în multe probleme de decizii
importante, CS a l ONU, aplică formula 5 + 1, iar acest 1 este
Germania. Ca să contezi în relațiile internaționale, trebuie să fii
puternic. Cei care fac parte din Consiliul de Securitate al ONU știu
foarte bine acest adevăr. Și au toată grija să -l respecte. China este una
dintre marile puteri emergente ale lumii, iar Rusia, chiar și după
destrămarea Imperiului roșu, nu a încetat niciodată să fie un uriaș pol
de putere. Țările din CS al ONU știu foarte bine că, pentru a -și
exercita drepturile și îndatoririle, este necesar c a fiecare să dispună de
toate argumentele posibile și nu doar de un loc privilegiat (și , desigur,
responsabil) în cadrul acestui organism de bază al ONU. Pentru că, la
urma urmei, în relațiile internaționale, ca și în viața obișnuită, tot
„frica păzește vi a”. De aceea, cele cinci mari puteri învingătoare în
Al Doilea Război Mondial s -au dotat rapid cu arme nucleare , au tras
o linie foarte vizibilă pe Elba, mai exact, de la Marea Baltică la
Marea Neagră – linia frontului Războiului Rece –, au creat două
tabere, într-o beligeran ță de tip special, NATO și Tratatul de la
Varșovia, și au construit un fel de pace pe muchie de cuțit, au impus
o cortină de fier, sau un perete de oțel, dincolo de care cele două
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
22
tabere s -au înarmat până în dinți, într -o competiție făr ă start, pe care
n-au mai putut -o nici controla , nici gestiona, nici declanșa . A rămas o
competiție aproape în sine, deopotrivă, absurdă și paradoxală – ca
mai tot ce ține de justificarea conflictualității –, dar necesară, cu
efecte pe termen foarte lung, dar și cu unele avantaje printre care ar
putea fi incluse și următoarele:
dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor de vârf și a
tehnologiei informației;
accelerarea procesului de amplificare exponențială a
rețelelor de comunicații și de informații, tran smiterea și receptarea
informației în timp real;
crearea unei situații strategice complexe, în care și prin
care un război de tipul celei de a doua conflagrații mondiale să
devină practic imposibil, sau aproape imposibil, deoarece
impossibilum nula obligat io est , iar acest lucru ar fi anihilat orice
politică și stratege de reînarmare, în timp ce conflictualitatea lumii
crește, se fragmentează și, în același timp , se reintegrează;
reconceptualiz area războiului și infiltrarea lui în planul
cunoașterii, creare a războiului cognitiv.
Această reconceptualizare a războiului aduce în prim -plan noi
dimensiuni, necunoscute până acum, ale conflictualităț ii armate
violente , punând serios în discuție rațiunea confruntării armate,
problematica extinde rii strategiilor de t ip militar și la alte domenii,
cea a scoaterii războiului din zona exclusivă a confruntării armate și
golirea lui de un conținut tradițional, concomitent cu noi configurări
și reconfigurări – unele dintre ele discutabile – ale noțiunilor de
beligeranță, de confruntare militară, de distrugere, de impunere, de
agresiune, de apărare, de legitimitate etc.
Cea mai spectaculoasă metamorfoză din spațiul războiului ar
putea fi aceea a considerării acestui fenomen social complex în
termeni de afacere și tratarea lui și din această perspectivă. În fond,
orice acțiune umană trebuie să creeze un produs, iar acesta trebuie să
aibă cel puțin o valoare de întrebuințare, adică să fie necesar cuiva.
Războiul nu poate fi scos înafara acțiunii umane eficiente, dar nici nu
poate fi considerat doar ca o acțiune între altele , ca o afacere între
altele .
Transformarea războiului într -o afacere ca oricare alta pare a fi
efectul cel mai interesant în revoluționarea războiului, dar acest lucru
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
23
rămâne de demonstrat și de înțeles. Deoc amdată, exemplele care ar
putea fi folosite pentru a ilustra această perspectivă – războiul din
Irak și războiul din Afganistan sau acțiunile militare și civil -militare
folosite în procesul de gestionare a crizelor și conflictelor armate –
nu sunt foarte c oncludente. Ele par mai degrabă impuse de evoluțiile
haotice ale conflictualității și de o serie de interese geopolitice și
geostrategice (dar mai ales economice) destul de clare, decât izvorâte
din necesități stringente sau paradoxale privind soluționarea efectivă
a conflictualității din zonele respective.
Oricum, războiul, ca oricare alt fenomen social de mare
amploare, evoluează spre dimensiuni, configurații și expresii ce nu
sunt și nu pot fi pe deplin cunoscute și modelate. De aceea,
cunoașterea războ iului, mai ales a noului război, adică a războiului
sau războaielor din generația a 4 -a și a celor din generația a 5 -a
rămâne una dintre marile provocări ale prezentului și viitorului.
Transformarea războiului într -o afacere scoate filosofia și
fizionomia acestuia din vocația sa strategică esențială și îl aduce la
îndemâna puterii politice, economice și financiare, îndepărtându -l din
ce în ce mai mult de vocația și interesul națiunilor. Războiul național,
înțeles ca război pentru apărarea ființei naționale trece undeva, în
istorie, pe drumuri acoperite de iarbă și de uitare. Noul război –
generat mai ales de interesul marii finanțe și de jocurile politice și
strategice ale arealului deja misterios al Puterii discreționare – devine
un generator de efecte pla nificate și controlate sau doar planificate,
dus de armate profesioniste, cu obiective complexe (sau doar
complicate și îmbârligate ), dar, în esența lor, foarte simple (și bine
camuflate ), care va aduce, probabil, un nou ev mediu pe frumoasa
noastră planet ă luminată de un soare mult prea arzător și umbrită de
gânduri mult prea întunecate care scapă cam prea mult principiului
rațiunii suficiente.
Întrebările care se generează din această dezvoltare paradoxală
a fenomenului război sunt numeroase. Majoritatea oamenilor vor
continua să condamne fenomenul război, să -l pună pe seama
armatelor și a mitocăniei politice, în timp ce Puterea va avea toată
grija ca disprețul și neprețuirea să n -o atingă în nici un fel , deși nu va
scăpa niciodată de oprobiul celor năpăs tuiți, al victimelor . Probabil,
cel puțin pentru o vreme, războiul se va îndepărta din ce în ce mai
mult de eroismul națiunilor, iar națiunile nu vor mai ști ce înseamnă
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
24
eroism, luptă pentru libertate, pentru independență, pentru
suveranitate. P entru că toate astea vor dispărea treptat, fie prin
banalizare, fie prin desuetitudine, fie prin omniprezența rețelei sau
prin noile forme de expansiune a Puterii, iar lor, națiunilor, li se va
spune, din ce în ce mai des și, poate, din ce în ce mai convingător, că
vremea lor a trecut, că trăim alte timpuri , în care totul – și valoarea, și
interesul, și sufletul și vocația și speranța, și războiul și tot ce ține de
comportamentul și gândul omenesc – au alte dimensiuni și o cu totul
altă filosofie . A globalizării, a re țelei, a conexiunii, a ieșirii din Sinele
Național și a Universalizării Un -ului Indivizibil…
Toate acestea sunt doar supoziții. Este greu de spus încotro se
îndreaptă omenirea. Și, de asemenea, este foarte greu de spus, dacă
nu chiar imposibil, dacă ea va renunța la această formă de
conflictualitate extremă, care se cheamă război, sau o va duce mai
departe, pe alte trepte, spre alte orizonturi și spre alte tărâmuri.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
25
CAPITOLUL 1
FENOMENOLOGIA COMPLICATĂ A RĂZBOIULUI
Războiul a fost și încă mai este o expr esie a unei realități la
limită, a unei realități extreme, chiar dincolo de limite, dincolo de
prag, a conflictualității societății omenești. Este un fel de escaladare,
pe vreme rea, a Everestului. Adică, se prezintă ca un soi rău de
atitudine bizară, de i nconștiență curajoasă, de neputință riscantă sau
de putere malefică, în măsură să schimbe sau să transforme realul în
imaginar și imaginarul în real, logica adevărului în adevărul unui nou
tip de logică, cea a inferențelor paradoxale…
Războiul face de toa te. Animă, descurajează, distruge , spulberă
iluzii și realități, generează tragedii inimaginabile, suferințe și
dezamăgiri, dar, în același timp, reprezintă și una dintre soluțiile
extreme, de cel mai mare risc, pentru rezolvarea unor probleme
extreme , pen tru consumarea energiilor și tensiunilor acumulate .
Metaforic vorbind, e ste un seism al societății omenești. Distruge și
eliberează. Eliberează, constrânge și distruge…
Chiar dacă pare un produs exclusiv al voinței oamenilor, al
voinței puterii, al voinței politice, un dictat al acestei voințe
imperturbabile în dialectica sa conflictuală, el nu este decât un efect
al dialecticii unor evoluții haotice și intempestive spre praguri critice,
imposibil de ocolit, de depășit sau de înlăturat. Războiul baleiază
totdeauna între ultimul prag de criză , ajunsă în etapa conflictuală
majoră, ireversibilă, și un areal necunoscut . Războiul este, de fapt, o
cunoscută plonjare într -un orizont necunoscut , cvasicunoscut sau pur
și simplu incognoscibil, imposibil de identificat , de evaluat, de
prognozat și de gestionat.
Atunci, dacă necunoscutul în care plonjea ză orice război nu
este totdeauna și pe de-a întregul accesibil inteligențelor care au
decis declanșarea conflictualității armate, ce anume le determină pe
aceste intelig ențe să depășească pragul de siguranță și să treacă
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
26
dincolo de ceea ce se vede, de ceea ce se înțelege, de ceea ce poate fi
modelabil și previzibil , deci cognoscibil ? De ce acceptă inteligențele
depășirea riscantă a pragurilor critice? De ce acceptă ele
nemărginirea, plonjarea spre orizonturi cu totul și cu totul imprecise,
neidentificate și chiar neidentificabile , necunoscute, ci doar
imaginate? Ce anume îl împinge pe om să proiecteze, să realizeze și
să suporte războiul? De ce este războiul , și în acest s ecol al
globalizării, gestionării crizelor și conflictelor de tot felul, al
construcției păcii și liniștii, al parteneriatelor strategice, al rețelei și
al informației în timp real, un instrument al politicii? De ce -i mai
trebuie politicii, astăzi, în epoc a informației, a rețelei, în societatea
cunoașterii, război, războaie și conflicte armate? Ce nevoie are
politica – ea însăși uriașă și discreționară, măreață și, de foarte
multe ori, perversă, de o forță armată violentă care să o slujească?
De ce mai este războiul, în epoca bătăliilor cibernetice și mediatice,
un instrument al politicii? Cu ce fel de război avea de -a face?
Perspectiva scoaterii războiului național din cartea de citire, din
istorie și din conștiința coruptă a națiunilor trebuie să ne îngrij oreze
sau, dimpotrivă, să ne liniștească? Vor renunța politichiile (partea
abjectă, superficială, perversă, coruptă și coruptibilă a politicii de
orice fel) naționale și cele mondiale, mondialiste, mondialitizate și,
deopotrivă, mondialitizante, la servici ile războiului sau îl va perverti
și pe acesta într -o filosofie de clan, într -o imagine de șatră?
Întrebări la care, desigur, într -o formă sau alta, se poate
răspunde. Dar, dincolo de răspunsuri, adică dincolo de judecățile și
raționamentele coerente care se pot formula, rămân paradoxurile.
1.1 Gânduri despre războiul modern .
Modernitatea războiului
Este, oare, războiul modern altceva sau altfel decât războiul,
în general, ca fenomen social complex, ca mijloc sau instrument al
politicii, ca expresie la li mită a conflictualității lumii, ca modalitate
extremă de deblocare a unei situații strategice, ca formă violentă,
dusă la extrem, a unui modus vivendi tensionat și conflictual?
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
27
Răspunsul la o astfel de întrebare este foarte simplu: nu.
Războiul nu este al tceva decât a fost el întotdeauna și dintotdeauna în
dinamica tensionată și conflictuală a lumii oamenilor. Dar, așa cum
lumea, în întregul ei și în toate componentele sale, se dezvoltă și se
transformă, și războiul, la rândul lui, reflectă (desigur, într -un mod
specific) aceste transformări. Este normal să fie așa, de vreme ce
războiul nu este și nu poate fi altceva decât o activitate a oamenilor,
un mod de a trăi și a supraviețui (prin violență) într-o lume în care
regula este lupta. Vivere militare est . A trăi înseamnă a lupta. Dar
cum? Prin ce mijloace? De ce? Până când? Și cu cine?
Deși transformările din societatea omenească (economice,
sociale, politice, informaționale, demografice, geopolitice etc.) se
înscriu într -o evoluție ascendentă, care se ved e la tot pasul, ele nu
sunt predominant lineare, ci predominant nelineare, dinamice și
totdeauna foarte complexe. Vream să subliniem că totdeauna există și
altceva dincolo de ceea ce se vede. Societatea omenească – și acum,
ca totdeauna – devine mereu , adică se transformă mereu , își modifică
în permanență comp onentele , se adaptează noilor cerințe,
supraviețuiește, își reglează sistemele de generare și regenerare a
resurselor, de consum, de acumulare, de ameliorare a tensiunilor și de
descărcare a energiilor negative, de apărare și de securitate.
Din epoca primitivă până azi, omul, esențialmente, nu s -a
schimbat. Are aceeași constituție fizică, biologică și energetică, este
tot o fiin ță socială, se bate și se zbate cam în același areal geografic ,
geofizic și cosmic , pe care -l umple din ce în ce mai mult cu creațiile ,
cu produsele , cu efectele, cu distrugerile și cu excrementele sale și ale
acțiunilor sale . Ne aflăm deja în etapa în care infrastructurile create
de oameni , impuse naturii (și acceptate sau asumat e de natură) sunt
pe cal e de a echivala și, pe unele locuri, chiar de a depăși numeric
unele dintre elementele de relief , în expansiunea geografică a omului
și a mediului său concurențial și conflictual de viață – expansiune pe
care o considerăm de tip int ensiv, în sensul de expansiune interioară
–, iar această realitate spune foarte multe. Ea poate fi înțeleasă ca o
adaptare la cerințele unui mediu de viață natural, ca modificare a
acestui mediu , în sensul trebuințelor umane, ca o re-creare a naturii
pe co ordonate umane, deci a naturii umane, dar și ca o agresiune a
omului împotriva mediului natural. Orașele și, în general, localitățile,
tind să acoperă în întregime uscatul. Există deja proiecte pentru
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
28
construirea unor localități… acvatice , subacvatice sau cosmice,
pentru că expansiunea umană nu seva opri niciodată. Ceva echivalent
cu acțiunea ofensivă și dinamică (ca să nu -i spunem agresiunea) a
civilizației occidentale asupra continentului american locuit de
indieni, de azteci, de incași etc. Populații mâ ndre, bine organizate,
care, azi, nu mai sunt nici măcar istorie…
În 2050, planeta va avea o populație de 9 miliarde de locuitori,
densitatea populației crescând de la 6,7 locuitori pe kilometru pătrat ,
cât era în 1920, și de la 43,6 locuitori pe kilometru pătrat, cât este în
prezent, la 60,4 locuitori pe kilometru pătrat , cât va fi în 2050. În
2100, densitatea populației va depăși cu mult 77 de locuitori pe
kilometru pătrat.
E mult? E puțin?
Sunt întrebări care generează multă bătaie de cap, multe
contro verse, foarte multe puncte de vedere, foarte multe îngrijorări,
dar și uriașe speculații, ca și uluitoare minciuni pe post de adevăruri
imbatabile.
Suprafața planetei = 510.065.600 km2.
Suprafa ța uscatului este de 148.993.100 km2.
La ora actuală, fiecăru i om de pe planetă îi revin 0,0785 km2
din suprafața totală a planetei și 0,0230 km2 din suprafața uscatului.
În 2050, unui om îi vor reveni 0,056 km2 din suprafața totală a
planetei și 0, 0165 km2 din suprafața uscatului.
Nu este departe vremea când supraf ața uscatului va fi identică
cu suprafața planetei locuită de oameni, poate, chiar mai mică decât
aceasta, în condițiile în care agresiunea apei asupra uscatului va
crește, probabil, în intensitate, odată cu încălzirea atmosferei și
topirea semnificativă a ghețarilor. Așa, cel puțin, se spune, deși
directorul Observatorului american asupra soarelui arată că, după
aceste explozii solare, uriaș a noastră stea va intra într -un fel de
hibernare care, la nivelul T errei, va însemna o nouă și modest ă
glaciațiune.
Probabil că așa va fi. Sau nu. Orice este posibil pe lumea
aceasta cu evoluții probabile și, în general, imprevizibile. Dar omul le
va duce pe toate. Se va adapta rapid la orice. Pentru că omul își va
extinde arealul și asupra oceanelor, și asupra Cosmosul ui și a altor
planete. Deja există țări unde localitățile acoperă suprafețe aproape
egale cu ale terenurilor unde nu se află locuințe.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
29
1.1.1 Regenerarea războiului modern
Există, oare, un război modern? În ce anume constă
modernizarea războiului? Care sun t factori generatori ai războiului
modern? Dar cei inhibitori? Dar cei perturbatori? Care sunt
principalele trepte (praguri) în evoluția războiului modern?
În martie 2006, puterea distructivă a arsenalului nuclear al
lumii, dacă se consideră că fiecare og ivă ar avea o putere de o
megatonă și at putea distruge , dacă ar fi declanșată în cazul unui
război sau accidental, totul pe o rază de 4 km, deci pe o arie de 50
km2, se prezenta astfel:
Țări
deținătoare Arsenal nuclear Putere de distrugere în km2
Total Activ Arie
ogiva Totală Activă Club nuclear Rusia 16.000 5.830 50 800.000 291.500
Statele
Unite 9.962 5.735 50 498.100 286.750
China 200 145 50 10.000 7.250
Franța 350 350 50 17.500 17.500
Marea
Britanie 200 200 50 10.000 7.250 Non TNP India 50 50 50 2.500 2.500
Pakistan 60 60 50 3.500 3.500
Israel 200 200 50 10.000 10.000
Coreea
de Nord 10 10 50 500 500
Total 27.032 12.580 50 1.352.100 626.750
De unde rezultă că, dacă ar fi explodat întregul arsenal nuclear,
suprafața terestră ar pu tea fi distrusă în întregime, iar dacă ar fi
explodate doar capetele nucleare active, diferența n -ar fi prea mare,
întrucât acolo unde explodează, în mod intenționat, o ogiv ă dintr -un
arsenal nuclear, vor exploda, în lanț și celelalte, chiar și cele care n u
sunt active.
Această armă teribilă – care, astăzi, nu este chiar cea mai
teribilă – ar trebui să pună războiul cu botul pe labe, făcându -l nu
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
30
doar extrem de primejdios, dar chiar și imposibil, întrucât el n -ar mai
fi, în aceste condiții, un mijloc al po liticii, ci un act deliberat de
sinucidere, ceea ce nu poate fi acc eptat când este vorba de popula ția
unei planete.
Mai exact, puterea de distrugere este, următoarea:
Putere Distrugere
totală Distrugere
majoră Arsuri de
gradul III Arsuri de
gradul II Arsuri de
gradul I 500
Rem 200
Rem 100
Rem
1 Kiloto nă 250 m 500 m 750 m 1.5 km 2 km 500 m 750 m 1 km
100 Kiloto ne 1 km 2 km 3 km 10 km 15 km 1 km 2,5 km 5 km
1 Me gaton ă 4 km 10 km 15 km 25 km 50 km 8 km 10 km 20 km
Există, desigur, un război modern , deși sensul noțiunii modern,
legată de război, ar putea fi discutabil. Modernitatea războiului nu
este însă legată stricto sensu de semantica acestui cuvânt, ci are
conotații mult mai diverse. Din păcate, războiul face parte din
societatea omenească, est e un produs al acesteia și, ca atare, el va
avea, în principiu, cam aceleași caracteristici pe care le va avea
arealul care îl generează temeri, acțiuni și un modus vivendi pe un
pat procustian și din care se generează , precum lumina din întuneric
și fulge rul din nori.
Cu alte cuvinte, războiul nu va fi nici mai bun, nici mai rău ca
societatea oamenilor din care face parte și pe care o însoțește
dintotdeauna și o va însoți întotdeauna. Nu ca o fatalitate, ci ca o
realitate a trecerii conflictualității lumi i mereu la limită și peste limită.
La un moment dat, s -a spus că armele vor cunoaște o asemenea
dezvoltare și vor avea o asemenea putere de distrugere încât, practic,
războiul va fi imposibil. Este și motivul pentru care mulți dintre noi
accepta că este posibil să fie așa . Se pare că, odată cu dezvoltarea
armamentului nuclear și a sistemelor de arme ultramoderne, această
previ ziune a devenit sau va deveni în curând realitate. O realitate în
paradox, desigur, întrucât, în mod aproape sigur, războiul se va
transforma, își va schimba formele, își va perfecționa mijloacele, dar
nu va dispărea, întrucât el este un produs al conflictualității lumii, iar
această conflictualitate est , deopotrivă, endogenă și exogenă .
Endogenă, pentru că face parte din ea , din aceast ă societate totdeauna
conflictuală ; exogenă, pentru că face parte din Univers.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
31
Războiul se configurează după configurația lumii și evoluează
pe principalele coordonate pe care evoluează efectiv lumea. Lumea și
întregul Univers. Războiul a fost și este un maximum al acestei
conflictualități, expresia ei de vârf și, de aceea, omenirea simte (a
simțit mereu) nevoia de a pune sub control – în măsura posibilului și
chiar a imposibilului – această realitate dinamică și complexă.
Primele form e ale războiului au a părut, probabil, odată cu
primele comunități omenești, de îndată ce acestea au putu t
conștientiza un interes de grup necesar a fi impus altui grup sau altor
grupuri. Adică atunci când omul a devenit homo politic us. În opinia
noastră, omul a fost dintotdeau na un homo politic us, pentru că ființa
umană nu poate exista înafara socialului uman, iar socialul uman
implică, fără îndoială, o componentă politică intrinsecă.
Raționamentul este foarte simplu. Acolo unde există oameni,
există interese, acolo unde exist ă interese, există politică, acolo unde
există politică , există război, întrucât războiul este un instrument al
politicii.
Războaiele s -au purtat totdeauna între comunitățile omenești,
având forma, anvergura și conținutul impuse de aceste comunități.
Ele a u avut mereu configurații și desfășurări simetrice, disimetrice
(non-simetrice) și asimetrice, impuse, pe de o parte, de realitatea față
în față a entităților conflictuale și, pe de altă parte, de tendința și
efortul de a ieși din această simetrie, de a ru pe echilibrul, de a realiza
disproporționalitate a și de a acționa rapid și prin surprindere asupra
adversarului.
În realitate, aproape toate războaiele de până acum au avut
arhitecturi, evoluții , desfășurări și efecte foarte complexe, care au
cuprins totdeauna și peste tot , în diferite proporții, toate cele trei
configurații – simetrice, disimetrie și asimetrice –, sau combinații
aleatoare ale acestora, atingând chiar etape haotice (mai ales în
timpul unor bătălii sau campanii încrâncenate ).
Interesul, co nceptul politic ce rezultă din acest interes și
exprimă acest interes, forma de organizare a comunității umane,
informația, armele și mijloacele de luptă, inteligența strategică,
experiența și motivația sunt cele care au avut totdeauna și vor avea
întotdea una rolul decisiv în identificarea, selectarea, definirea,
conceperea, configurarea și desfășurarea războiului. Dar el va fi
mereu un instrument al politicii, chiar și atunci când va reprezenta
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
32
doar neputința politicii de a rezolva prin dialog și prin dipl omație un
diferend. La ora actuală, pentru a justifica atitudinea violentă pe care
o presupune războiul, se afirmă uneori că războiul este ultima soluție,
că împrejurările sau evoluția conflictualității îl impun, că politicienii
sunt nevoiți să apeleze la el, dar nu ei sunt vinovați, ei aplică doar o
soluție, ultima dintre ele și, uneori, singura posibilă. Vinovat de
declanșarea unui război nu este nimeni. Așa este lumea făcută.
Noi considerăm că, în principiu, războiul a cunoscut o serie de
concepte, conf igurări și desfășurări printre care ar putea fi incluse și
următoarele:
Epoca Organizar
e politică Tipul de război Scop politic Obiectiv
strategic
Primitivă Triburi Fractal
Neconvențional Putere Nimicire
Înfrângere
Antichitat
e State
Imperii Frontalier Cucerire Nimicire
Înfrângere
Expediționar Impunere Înfrângere
Imperial Cucerire
Dominare Înfrângere
Evul
Mediu State
Imperii
Biserici
Feude Frontalier Cucerire Înfrângere
Expediționar Impunere Înfrângere
Imperial Cucerire
Supunere Înfrângere
Religios Impunere Înfrân gere
Fractal Diversificat Diversifica
t
Neconvențional Complex Complex
Renaștere State
Federații
Imperii Frontalier Cucerire Înfrângere
Expediționar Impunere Înfrângere
Colonial Cucerire Supunere
Imperial Supunere Înfrângere
Epoca
modernă State
Federații
Uniunii
Organizații Frontalier Cucerire Înfrângere
Expediționar Impunere Înfrângere
Colonial Cucerire Înfrângere
Mondial Dominare Înfrângere
Neconvențional Complex Complex
Epoca
contempor
ană State
Federații
Uniuni Frontalier Soluționare
diferend Impunere
prin forță
Expediționar Impunere Înfrângere
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
33
Organizații Nuclear Descurajare Nimicire
Neconvențional Complex Complex
De secesiune Secesiune Impunere
Epoca
post-
război rece State
Federații
Uniuni
Organizații Frontalier Soluționare
diferend Impunere
prin forță
Expediționar Soluționare Impunere
De secesiune Secesiune Impunere
Terorist Impunere Distrugere
Împotriva
terorismului Distrugerea
bazelor Nimicire
Distrugere
Nuclear Descurajare Nimicire
Neconvențional Complex Complex
Fractal Divers Divers
Haotic Haotic Haotic
Epoca
cunoașterii Entități
Organizații Cognitiv Soluționare Cunoaștere
Neconvențional Complex Complex
De apărare a
planetei Supraviețuir
e Nimicire
Ca întotde auna, războiul, oricât ar fi el de modern, este tot un
instrument și, în același timp, un efect al unor decizii politice care
pun în operă, de regulă, acțiuni generate de interese le vitale sau
considerate vitale ale unei națiuni (așa cum a fost în epoca națiunilor)
sau ale unor entități puternice, adică ale Puterii . Asemenea interese
vor exista întotdeauna și întotdeauna ele vor fi opuse altor interese
vitale sau considerate vitale. Nu există reguli și metode impuse sau
unanim acceptate de defin ire a intereselor vi tale și de acceptare a
acestora de către toată lumea. Ceea ce este vital pentru un stat poate
să nu aibă nicio importanță pentru altul.
Dinamica și dialectica intereselor sunt mulțimi infinite, care nu
pot fi puse niciodată sub restric ții, oricât de mult și -ar dori lumea
acest lucru. Ar fi însă posibil ca, în epoca deplinei cunoașteri, care, în
general, s -ar suprapune peste o fază avansată din epoca globalizării,
să asistăm la o altă dialectică a intereselor . Și, atunci, probabil, vom
avea și o altă dialectică a războaielor.
Factorii generatori de războaie, mai exact de interese
conflictule ce se concentrează în politici conflictuale ce pot decide
declanșarea unor războaie, sunt numeroși și, în viitor, ar putea fi și
mai numeroși. Pentru că mediul de viață al oamenilor crește enorm în
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
34
complexitate, iar presiunile, provocările, pericolele și amenințările
generate sau adăpostite de acesta proliferează și se diversifică, în
timp ce vulnerabilitățile societății omenești, în pofida efortului
oamenilor de a le reduce, se complică , se diversifică și se multiplică.
Printre principalele categorii de situații, de stări și de evoluții
ce se pot constitui în suporți pentru evoluția unor interese și politici
ce pot deveni factori generatori sau stimul atori de războaie și
conflicte armate, ar putea fi situa te și următoarele:
insuficienț ele previzibile sau imprevizibile ale mediului
de viață al oamenilor și complicarea periculoasă a acestuia ;
anumite evoluții imprevizibile și chiar haotice ale
efectului sau efectelor de rețea;
efectele negative imprevizibile ale globalizării;
recrudescența, de o manieră imprevizibilă, a spiritului
comunitar identitar , o reconfigurare a acestuia sau, pur și simplu, o
ieșire din el ;
accentuarea periculoasă a decalajelor din tre lumea
bogată și lumea săracă;
alienarea și înstrăinarea.
Există, bineînțeles și alte situații ce pot influența dinamica și
dialectica intereselor și, deci, conflictualitatea politicilor, pentru că
evoluția societății omenești, chiar dacă este indiscuta bil progresistă,
continuă să fie extrem de dinamică și de imprevizibilă, mai ales în
ceea ce privește dezvoltarea intereselor. Interesele oamenilor și ale
societăților nu sunt bătute în cuie și nu pot fi identificate și evaluate
cu ușurință. Unele sunt foa rte bine camuflate, altele sunt deghizate,
iar altele nu devin vizibile și, deci cognoscibile, decât în împrejurări
cu totul speciale, de regulă, în situații -limită.
În dinamica situațiilor enumerate mai sus, se află sau este
posibil să se afle și acei fac tori care pot genera perturba ții și chiar
disfuncții semnificative ce pot frâna fenomenul războiului sau
anumite etape ale lui. Unii dintre acești factori pot obliga războiul să
evolueze și în alți parametri decât cei cunoscuți până acum și chiar
să-l dete rmine să -și canalizeze forț a și energia în folosul întregii
omeniri și nu doar al unora sau al altora dintre comunități. Desigur,
vremurile acelea sunt încă foarte îndepărtate, dar de aici nu rezultă
neapărat că nu există și o astfel de perspectivă.
Printr e acești factori, ar putea fi situați și următorii:
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
35
tehnologia și dezvoltarea armamentelor , astfel încât ele să
devină , în continuare, mult prea numeroase și, mai ales,
mult prea periculoase pentru a mai putea fi folosite;
dezvoltarea rețelei, organizarea ei și transmiterea
informației în timp real;
soluționarea problemelor resurselor;
expansiunea în Cosmos.
Evident, acești factori descurajează sau fac mai puțin probabil
războiul în forma în care îl cunoaștem noi acum, mai ales sub
impactul emoțional al cel ui de Al Doilea Război Mondial, încă
prezent în conștiința colectivă a omenirii, dar, de aici nu rezultă că nu
pot exista și alte forme de război. În acest sens, am menționat mai sus
războiul cognitiv – o contradicție în termeni! – care abia începe să fie
cât de cât cunoscut și înțeles.
Totuși, războiul a rămas una dintre constantele limitativ –
superioare ale conflictualității omenești. Esența lui nu s -a schimbat
de-a lungul mileniilor, iar principiile lui sunt cam aceleași. E drept,
războiul, ca fenomen soc ial-politic, a mai crescut sau a mai scăzut în
intensitate și în amploare , mai ales în amploare, în funcție de
caracteristicile epocilor pe care le -a străbătut, de condițiile specifice
și, evident, de variația cond ițiilor inițiale care au stat și stau la b aza
lui, dar, el, ca fenomen și ca esență , a rămas același.
Războiul este unul dintre acele fenomene pe care le luăm de -a
gata, pe care îl studiem, îl analizăm, îl disecăm, î l condamnăm sau îl
preamărim, dar rareori reușim să ne și apropiem de el, să -i înțelegem
nuanțele, suporturile, trecerile. Sau chiar dacă reușim – așa s -a
inventat polemologia, istoria militară, geografia militară, dar și arta
militară –, cunoașterea și înțelegerea fenomenului război se
realizează în același mod în care se realizează p entru oricare alt
fenomen, începând cu cutremurele, inundațiile, uraganele, avalanșele,
căderile de meteoriți etc. și continuând cu cele ce țin de mediul uman,
de mediul social, politic, economic, informațional, cultural, militar ,
terestru sau cosmic . Dacă este o trecere la limită sau peste limită,
ridicându -se spre riscul extrem, adică spre cifra 1, pe o scală a
probabilității, a intensității și a amplorii de la zero la unu, atunci
războiul este un fenomen care implică anumite praguri, anumite
obstacole, a numite puncte obligatorii de trecere, anumite zone de
regrupare și multe alte examene riguroase pe care le presupune
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
36
evoluția sau involuția spre extrem. Pragurile pe care le -a trecut
războiul, în evoluția sa, sunt, de regulă, tehnologice și doctrinare și
mai puțin politice și strategice. Politicile militare ale Imperiului
Roman se aplică bine -mersi și astăzi, iar strategiile războaielor
antichității încep să fie din nou aduse cu generozitate și fără nici un
fel de complex în actualitate.
Ne întoarcem la fi losofia războaielor antice, dar războiul
modern nu este o simplă replică a războiului antic – deși, este, totuși
și o astfel de replică –, ci o nou ă construcție , deopotrivă, suplă și
complicată, simplă și foarte încurcată care, pentru a fi durabilă,
apelea ză la izvoare. Aceste praguri ar pute a fi următoarele:
Praguri Efecte
Tehnologic Doctrinar e Politice Strategice Operative Tactice
Arma albă
Arc, suliță
Car de
luptă
Nava
război
Armă de
foc
Mașini
luptă
Avion
ADM
Arme noi
Cunoaștere
Pragurile tehnologice au impus mutații substanțiale la toate
nivelurile decizionale și de execuție. Dar și ele, la rândul lor, au fost
condiționate de evoluțiile tehnologice, iar evoluțiile tehnologice au
avut ca su porturi atât cerința funcțională (de sorginte politică,
strategică, operativă, tactică și tehnică), cât și experiența dobândită,
adică acumulările în planul științei și tehnicii.
Politica, strategia , nivelul operativ și nivelul tactic au formulat
cerința (evident cu ajutorul expertizei științifice și tehnice), iar
experiența tehnică și nivelul științific ( de cunoaștere) au configurat
putința, respectiv, capaci tatea de a produce escalada tehnică și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
37
doctrinară. Războiul modern are, ca vârf de lance, războiu l
tehnologic, cu detașamentul său înaintat – Războiul bazat pe Rețea –,
dar, deopotrivă, dincolo și dincoace de high -tech și IT, se află și o
imensă gamă de războaie frontaliere, fractale, secesioniste, de gherilă ,
informaționale, mediatice, cy berspațiale etc., unde se folosește toată
gama de arme și de tehnologii, de la arcul cu săgeți otrăvite din
jungla amazoniană sau din Africa războiului continuu, până la tancuri
moderne și arme de mare performanță.
Războiul modern, oricât s -ar strădui, nu poate ieși din jungla
teribilă a celorlalte războaie, care se modern izează și ele, în limita
resurs elor și accesului la tehnologii de vârf.
Va veni oare vreodată , în lumea asta a noastră, vremea când
„armele” războaielor lumii vor fi… cunoașterea și înțelepciunea?
Probabil că da.
1.1.2 P re-definiție pentru un război încă neidentificat
și ne redefinit
De ce trebuie definit sau redefinit războiul modern? Care sunt
principalele elemente definitorii? Cum se generează războiul
modern? Este o continuare a celui tradiți onal, a celui clasic sau este
un alt tip de război? Este un război înalt tehnologizat, un război
informațional, dus cu preponderență în ciberspațiu, sau este un
război în mozaic, dus prin toate mijloacele posibile și îndeosebi prin
cele asimetrice?
Dacă r ăzboiul nu -și schimbă esența, înseamnă că definirea sau
redefinirea lui nu sunt nici importante, nici necesare. Războiul
rămâne tot un fenomen social complex, prin care o entitate se
confruntă, prin mijloace violente cu altă entitate, c a urmare a unor
decizii politice, pentru rezolvarea, pe această cale , a unui difer end
dintre ele, prin deblocarea prin acțiuni în forță a unei situații
strategice complexe, intrată în limită de evoluție. Ca formă extremă a
conflictualității, războiul taie un nod gordian, f ăcând astfel p osibilă
ieșirea dintr -un impas politic și strategic și, din aceste motive,
reprezintă totdeauna o posibilă soluție , o ultimă soluție, de vreme ce
el există de cân d există omenirea. Această soluție nu va fi însă
aceeași mereu, nici ca formă, nici în ceea ce privește conținutul.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
38
Există, în opinia noastră, mai multe configurații ale războiului,
în funcție de epoca istorică, de organizarea social -economică, de
calitatea și dinamica relațiilor internaționale, de dinamica politicilor,
de opțiunile pe care le au la dispoziție, de cunoștințele de care dispun
beligeranții, de valorile pe care se bazează, de convingerile pe care le
au, de prețul pe care îl pun pe soluția violentă, de sistemele de arme,
de caracteristicile mediului de securitate, de tensiun ile existente, de
intensitatea conflictualității și, evident, de sistemele de arme, de
resursele economice , financiare , tehnologice, informaționale, de
sistemul relațiilor și alianțelor, de posibilitatea alcătuirii unor coaliții,
de efectul internațional p revizibil, de configurarea și prognoza
situației post -război , adică de efectele principale, secundare și
colaterale etc.
Războaiele se duc totdeauna pentru ceva, pentru ieșirea, pe
cale violentă dintr -un blocaj. Sau dintr -un sistem complicat de
blocaje. Care sunt aceste blocaje? Evident, majoritatea blocajelor
pentru care se declanșează războaie sunt de natură politică și
economică, mai ales financiară .
Criza din 1929 -1933 a generat cel de -Al Doilea Război
Mondial, iar actuala criză financiară nu este depa rte de a degenera și
ea, la rândul ei, într -o astfel de confruntare, deși mijloacele,
tehnologiile armatele și oamenii nu mai sunt chiar ca în 1940.
Totuși, politicul fiind, în esența lui , o expresie concentrată a
interesului unui grup, unui stat, unei re giuni etc. , nu s e poate
dezminți de teribilul său obice i ancestral de a apela, în vremuri foarte
grele, la glasul tunului. Pentru că, totdeauna și dintotdeauna, l a baza
interesului se află, incontestabil , un nucleu, un areal și un orizont de
putere, de inf luență, de resurse, de poziție sau de construcție
interesată, partajată și, în foarte mare măsură, conflictuală . Iar puterea
esențială, puterea incoruptibilă, puterea distrugătoare și, în același
timp, onorabilă, o reprezintă, totuși, glasul inconfundabil al tunul ui.
Acest glas le spală pe toate, pentru că, atunci când vorbește el, toate
celelalte tac. O vreme, apoi din nou construiesc arealul și sistemul
care, în final, din păcate, va cere din nou un glas de tun. Se pare că
așa este lumea făcută. Dar, a rmatele, chiar și atunci când se războiesc ,
punând în operă o decizie politică, mai au, totuși , onoare. Toți
militarii din lume au onoare. De aceea, ei sunt cei din urmă care
doresc războiul și primii care apără pacea.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
39
În general, războaiele cunoscute pot fi privite și tratate și astfel:
Război Belige ranți Formă Conținut Pro Contra
Frontalier State State Luptă armată
în zone de
frontiere Cuceriri teritoriale
De
secesiune Facțiuni Stat – Luptă armată
– Diversiune Desprinderea de
teritoriul unui stat
Etnico-
religios Entități Entități – Luptă armată
– Diversiuni
– Terorism
– Acțiuni
specifice Impunerea
intereselor unui
grup etnico -religios
asupra altor grupuri
Gherilă Facțiuni Stat – Luptă armată
– Hărțuire
– Diversiuni
– Surprindere Cucerirea puterii
politice
Mondial State State Luptă armată – Reconfigurare
geopolitică a lumii
– Reîmpărțire a
puterii și a sferelor
de influență
– Dominare politică
și strategică
Nuclear Puteri
nucleare Puteri
nucleare Lovituri
nucleare – Distrugerea unei
puteri nucleare
– Supremație
mondială și
cosmică
– Distrugere
reciprocă
Tehnolo –
gizat State – State
– Grup de
state
– Entități
ostile – Luptă armată
între două sau
mai multe
state
tehnologice
– Acțiuni
armate și
presiuni
împotriva unor – Impunerea voinței
unor puteri
tehnologice
– Cucerirea piețelor
tehnologice
– Dominare
strategică
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
40
state care nu
dispun de
tehnologii
Terorist Entități și
rețele
teroriste Lume – Acțiuni
specifice
– Atacuri
armate – Impunere a
voinței
– Putere
– Influență
– Dezorganizare
– Haos
Contra –
terorist – State
– Coaliții
de state Entități și
rețele
teroriste – Lovituri cu
sisteme de
arme
– Acțiuni
specifice Distrugerea
entităților și
rețelelor teroriste
Disproporț
ionat Mari
puteri State
slabe Acțiuni
militare cu
sisteme de
arme precise – Impune rea voinței
fără ca statele
respective să se
poată opune în
vreun fel
– Dominanță
politică, economică
și strategică
Asimetric – Mari
puteri
– Coaliții
de puteri – State
slabe
– Entități
slabe Confruntări
asimetrice Impunere reciprocă
a voinței politice
Anti-
război Mari
coaliții
de state,
sub egida
ONU Entități
ce
produc
conflicte
și
războaie – Luptă armată
– Descurajare
– Amenințare
– Embargo
– Blocadă
– Alte forme – Dezamorsarea
conflictualității
– Distrugerea
entităților
generatoare de
conflicte și
războaie
Cognitiv Entități
politice,
econom .,
sociale
etc. Entități
politice,
econom .,
sociale
etc. Bătălii între
concepte, în
termeni de
afaceri,
influențe,
construcții – Impunerea unor
concepte
economice,
financiare, politice,
sociale etc. și
cucerirea uno r piețe
și resurse
Haotic Toți Toți Lupte și bătălii
în tot spectrul, – Crearea unei stări
haotice
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
41
de la cele
militare la cele
informaționale
și cognitive
etc. – Ieșirea din haos și
reașezarea relațiilor
pe noi principii ce
urmează să fie
definite
După cum rezultă și din acest tabel sumar, războiul a fost
dintotdeauna complex și va fi totdeauna complex. Războiul trece ca
una dintre cele mai riguroase și cele mai bine planificate dintre
activitățile omenești. Cu toate acestea, nici războiul nu rămâne, pe
toată durata lui, în chingile planului. A proape toate tipurile de
războaie s -au deplasat, în desfășurarea lor, către o etapă confuză,
chiar haotică, iar ieșirea din asemenea etape s -a făcut cu greu sau nu
s-a făcut niciodată.
De regulă, știm cum începe r ăzboiul, care este scopul lui
politic și care -i sunt obiectivele strategice, care sunt costurile
estimativ e și cam la ce ne putem aștepta, dar niciodată nu vom putea
ști foarte precis care va fi finalul și, mai ales, care vor fi implicațiile
și desfășurări le ulterioare, post -război.
De unde rezultă că războiul n -a fost niciodată și nu va fi
vreodată ultima ratio mundi, dar el va fi totdeauna un vâr f al crizei,
un punct terminus al conflictualității, o încercare de soluționare, prin
mijloace violente sau vir ulente, ceea ce nu s -a putut soluționa prin
dialog (cel puțin, acesta va fi totdeauna argumentul justificativ) , prin
cunoaștere și prin mijloace pașnice.
Războiul modern – chiar și în forma lui cognitivă , cea mai
avansată , adică neînarmată, dar care trans formă cunoașterea în cea
mai teribilă armă – va fi tot o confruntare violentă și virulentă pentru
putere, dominanță și influență.
Numai că, într -o perspectivă pe care o dorim optimistă, este
foarte posibil ca el să iasă cumva din sectarism și fractalitate și să
devină o modalitate prin care lumea să se protejeze împotriva
pericolelor și amenințărilor pe care tot ea le -a generat, dar și a altora,
pe care abia de le bănuiește, să fie , adică , un mod de acoperire a
vulnerabilităților și de asigurare a acelui m ediu de securitate care să
permită supraviețuirea omenirii și nu doar impunerea voinței unuia
sau altuia dintre state, uneia sau alteia dintre părți, în defavoarea
celorlalte.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
42
1.1.3 Războiul și conflictul armat . Detronarea războiului?
Care sunt diferențel e actuale dintre un război și un conflict
armat? Care sunt caracteristicile războiului? Dar ale conflictului
armat? Cum vor evolua acestea în viitor? Este conflictul (armat sau
nearmat) omniprezent, în timp ce războiul, alungat din principiile
ONU și conda mnat de dreptul internațional, rămâne un militant în
ilegalitate, o voce care nu poate fi folosită decât în… legitimă
apărare?
În accepția generală a termenilor, războiul și conflictul armat
reprezintă cam același lucru1. Desigur, fiecare dintre cei doi t ermeni
își au locul și rolul lor în materializarea și explicarea conflictualității
lumii. Noi considerăm că războiul reprezintă un fel de summum (vârf,
culme) al conflictualității și constă într -o maximă concentrare a
violenței pentru impunerea, pe această cale, a voinței uneia sau unora
dintre părțile aflate în conflict, cu o maximă angajare a forțelor,
mijloacelor și resurselor.
Războiul presupune totdeauna o decizie politică dictată de
interese vitale sau considerate vitale . De aceea, o decizie pentru
declanșarea unui război este o hotărâre extrem de responsabilă,
elaborată în situații -limită, pentru crearea unor situații -limită sau
pentru ieșirea din astfel de situați i și presupune un angajament de
1DEX -ul definește astfel conflictul:
CONFLÍCT, conflicte, s.n. 1. Neînțelegere, ciocnire de in terese, dezacord; antagonism; ceartă,
diferend, discuție (violentă). Loc. vb. A intra în conflict (cu cineva) = a se certa (cu cineva).
Conflict de frontieră = ciocnire între unități militare însărcinate cu paza frontierei între două
state. ♦ Război. 2. Contradicție între ideile, interesele sau sentimentele diferitelor personaje,
care determină desfășurarea acțiunii dintr -o operă epică sau dramatică. – Din lat. conflictus , fr.
conflit . Sursa: DEX '98 |
CONFLÍCT s. 1. v. neînțelegere . 2. v. război .
CONFLÍCT ~e n. 1) Ciocnire materială sau morală violentă; situație controversată; stare de
dușmănie; divergență . ~ armat. ~ social. ~ psihologic. 2) Ciocnire între interesele sau între
sentimentele personajelor, care stimulează desfășurarea acțiunii într -o operă artistică (literară).
/<lat. conflictus , fr. conflict Sursa: NODEX |
CONFLÍCT s.n. 1. Ciocnire, dezacord; ceartă. ♦ Război. 2. (Fil.) Treapta de maximă ascuțire în
evoluția contradicțiilor antagoniste. 3. Ciocnire a intereselor și a pasiunilor personajelor
principale dintr -o operă literară, care determină desfășurarea acțiunii. [< lat. conflictus , cf. fr.
conflit ]. Sursa: DN |
CONFLÍCT s. n. 1. neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord; diferend. o ~ arm at = război. 2.
(fil.) treaptă acută în evoluția contradicțiilor antagoniste. 3. ciocnire între ideile, interesele sau
pasiunile diferitelor personaje dintr -o operă literară, care determină desfășurarea acțiunii. (< lat.
conflictus , fr. conflit ) Sursa: MDN , http://dexonline.ro/search.php?cuv=CONFLÍCT
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
43
foarte mare amploare, cu consecințe complexe, unele cal culate, deci,
previzibile, altele, de regulă, imprevizibile.
Războiul cere o elaborare a unui concept și o pregătire
temeinică pentru punerea lui în aplicare. Formele războiului sunt
numeroase. Ele depășesc cadrul unui conflict armat și înseamnă o
angajar e complexă de potențialuri și de resurse.
Conflictul – inclusiv conflictul armat – se află pe o treaptă
imediat inferioară războiului, reprezentând o acutizare a tensiunilor și
o escaladare violentă a situațiilor de criză. Totuși, conflictul, ca
expresie a conflictualității lumii, ca număr și ca frecvență, poate avea
o sferă mai largă decât războiul, în sensul că, în fond, și războiul este
tot un conflict armat, dar de forte mare amploare.
Desigur, nu competiția dintre conflict și război este aici
importa ntă, ci substanța conflictualității, modul în care se ajunge de
la un conflict de interese, spre exemplu, fie ele și interese vitale, la un
război. Dinamica intereselor dă, efectiv, dinamica foarte complexă a
conflictualității. Cunoașterea intereselor, a r elațiilor și raporturilor
dintre ele, duce la cunoaștere politicilor și, în consecință, a
parametrilor de conflictualitate. Dar cunoașterea intereselor este
stufoasă, fractală și complicată. Oamenii nu au totdeauna răbdarea,
capacitatea și disponibilitatea de a investiga și analiza interesele, fie
și pentru motivul că interesele nu sunt exprimate în văzul lumii, nu
sunt publice, ci, dimpotrivă, de cele mai multe ori, ascunse cu multă
grijă. Convenim să evaluăm diferitele trepte ale conflictualității, pe o
scală de la 1 -100, astfel:
Norma litatea: 0 -40;
Anormalitatea 4 1-60;
Precriza: 61-70;
Criza: 71-80;
Conflictul: 81-95
Războiul 95 -100.
Să presupunem că, într -un interval de 10 unități de timp (ani)
se ajunge de la normalitate la război.
După cum se știe, urmările efective ale războiului se lichidează
într-un interval de timp cel puțin dublu, deci cam în 20 unități de
timp. Într -un tabel și, respectiv, într -un grafic , această afirmație ar
putea fi prezentată astfel:
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
44
Valori Prerăzboi Postrăzboi
Etape Eval uări
pe ani Etape Evaluări pe ani
10-40 Normală Normală
41-60 Anormală Reașezare
61-70 Precriză Reconstrucție
7,1-8 Criză Refacere
8,1-9,5 Conflict Post-război
9,5-10 Război Război
020406080100120
1 3 5 7 911 13 15 17 19 21 23 25 27 29
Conflictualitate
Vârful conflictualității îl reprezintă războiul, sub toate formele
posibile. Conflictele, inclusiv cele armate, se află, pe scala aleasă de
noi, în funcție de frecvența lor în raport cu normalitatea, cu precri za
și cu criza, între 81 și 95. De la 95 la 100, conflictul devine o
confruntare extrem de violentă, denumită război.
De-a lungul timpului, termenul de „război” a fost extins și la
alte conflicte – ca ultima etapă a lor –, cu condiția ca o astfel de etapă
(denumită război) să fie o urmare a unei decizii politice, să aibă deci
un scop politic, indiferent de mijloacele care se folosesc în
confruntare.
Printre caracteristicile importante actuale ale războiului, ar
putea fi situate și următoarele:
diversifica rea formelor și conținutului acțiunilor
militare;
apropierea asimptotică a nivelurilor politic, strategic,
operativ și tactic;
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
45
creșterea interdependențelor din spațiul luptei;
asigurarea unui flux de informații în timp real;
scurtarea duratei confruntărilo r violente de tip militar;
implicarea comunității internaționale în manage mentul
războiului, mai ales în interzicerea lui;
creșterea decalajelor dintre armatele tehnologizate și
cele care nu au acces la tehnologiile de vârf;
menținerea pericolului nuclear .
Conflictul armat nu este război, dar poate deveni război.
Conflictul armat se poate ivi pe neașteptate, având la origine un
incident2, un interes al unui grup restrâns, o revoltă sau o formă de
conflictualitate socială, economică sau de o altă natură. Da r și
conflictul se declanșează – chiar și atunci când este spontan – printr -o
decizie politică sau de sorginte politică. Cineva trebuie să dea
comanda: Atacați! Și să stabilească, în funcție cel puțin de resurse,
limitele angajării armate.
Printre princip alele caracteristici ale conflictelor armate actuale
și viitoare ar putea fi incluse și următoarele:
decizia precipitată de declanșare a lor;
violența extremă;
marea diversitate;
cauzalitate a complexă;
urmări le imprevizibile;
frecvenț a foarte mare;
deplasa rea semnificativă a zonelor de confruntare spre
latura asimetrică a conflictualității;
distribuți a haotică, în mozaic;
proliferarea acțiunilor și reacțiilor de tip terorist, îndeosebi
în zona Orientului Mijlociu, în zona Orientului Apropiat, în
Africa, în America Latină, dar și în alte părți (Pakistan,
India, Asia de Sud -Est etc.);
proliferarea acțiunilor de tip disproporționat, pe de o parte,
și de tip simetric de joasă intensitate, pe de altă parte;
proliferarea conflictelor armate cu obiectiv politic ide ntitar ;
proliferarea unor conflicte armate variate, de rețea;
apariția și dezvoltarea conflictelor cibernetice .
2 În America Latină, se cunosc cazuri când s -a decla nșat un conflict armat între două state,
datorită unui… meci de fotbal.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
46
Aceste caracteristici și multe altele fac din conflictele armate
actuale și viitoare unele dintre cele mai complexe , mai dinamice și
mai imprevi zibile provocări și chiar amenințări ale secolului al XXI –
lea. Este posibil ca, în viitor, aceste provoc ări să se extindă și să
cuprindă, practic, aproape toate domeniile activității umane,
îmbrăcând forme din ce în ce mai diversificate și mai complicate.
Din păcate, cu toate realizările excepționale în domeniul high –
tech, al IT și al comunicării, omenirea nu a reușit încă și, probabil, nu
va reuși niciodată pe deplin, să -și gestioneze, în mod eficient,
propria -i conflictualitate distructivă. Fie datorită limitelor până la
care s -a ajuns și, deci, neputinței, fie datorită faptului că tensiunile și
conflictele sunt endogene, fac adică parte din sistemul societății
omenești și din procesele ei permanente și esențiale. Pentru că nu va
reuși niciodată să -și arm onizeze interesele. Și nu va reuși, pentru că,
prin natura lor, interesele sunt diversificate, flexibile, etajate, haotice
și, în marea lor majoritate, conflictuale. Nu va exista niciodată o
unitate a lumii în ceea ce privește interesele.
1.2 Războaiele di n noua generație
Există „generații” în identificarea, definirea, calificarea și
clasificarea războaie lor? Ce înseamnă „noua generație ”? Care sunt
principalele elemente ale războaielor din noua generație? Cum pot fi
ele cunoscute?
Războaiele sunt ca oameni i și ca societățile. Se dezvoltă odată
cu ele, îmbracă formele și trăsăturile conflictualității individuale și
sociale, economice, politice, informaționale și militare, pe care o duc
la extrem, fac parte din societate și pot fi clasificate și în funcție de
stadiul la care a ajuns societatea respectivă, de nivelul, sfera și
conținutul presiunilor, provocărilor, pericolelor și amenințărilor care
se conturează în acea societate, de vulnerabilitățile societății, de
soluțiile pe care le oferă și de modul în care societatea acceptă
situațiile create și desfășurările asociate acestora.
Cu alte cuvinte, războaiele din noua generație poartă, pe de o
parte, amprenta celor din generațiile anterioare și, pe de altă parte,
sunt modelate de cerințele evoluției parametril or conflictualității
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
47
noului tip de societate. Ele sunt, oare, forme noi ale vechilor noastre
războaie? Sau este vorba de o transformare radicală, în care doar
rădăcinile, originile, cauzele și interesele mai au o oarecare
continuitate?
Nici un război nu e ste unic pe planetă, deși fiecare război este
unic în felul său. Unic și irepetabil, chiar dacă, aparent, războaiele
seamănă unele cu altele. Fiecare război se trage din cel precedent și,
în același timp, fiecare război are configurații și desfășurări care -i
sunt proprii și nerepetabile.
1.2.1 O posibilă tipologie a noilor războaie
Într-un articol intitulat „Războaiele din noua generație”,
publicat la Berlin, în nr . 3 din 1997 al revistei Imperativ , Pavel
Tulaev, vicepreședinte al asociației „ Sinergiile R usiei” a subliniat că,
noi, cei care trăim în aceste vremuri (este vorba de finele secolului al
XX-lea), suntem deja antrenați să suportăm aceste războaie mai vechi
sau mai noi: războaie informaționale, religioase, psihotro nice,
energetice, tehnologice, ec onomice, financiare, clasice etc.3 Aceste
războaie se duc simultan, paralel sau individual și, într -o formă sau
alta, fiecare dintre ele ne afectează.
Totdeauna, lumea a fost în război. Mai întâi, în cer (Indra –
Vrtra, Ahura -Daevas, îngeri și demoni, confl ictele Olimpului etc .),
apoi, pe pământ, atât între civilizații, cât și în interiorul acestora.
Niciodată, războiul nu a încetat pe această planetă. Practic, n -a existat
nici un interval de timp fără să fie undeva, pe planetă, un război sau
un conflict arm at. De unde și dictonul: Si vis pacem, para bellum .
Războaiele cerului sunt interpretate conform tradiției religioase
dominante. Ortodoxia dezvoltă doctrina creștină a ierarhiei forțelor
angelice care înving răul satanic. Simbolurile și miturile, Crucea,
Sfânta Scriptură, Ierusalimul constituie o realitate absolută pentru
creștini.
Războaiele religioase aduc realitatea cerească pe pământ.
Inchiziția este una din aceste formule de război împotriva răului din
om. Dar forma care s -a consacrat este cea care a coborât la nivelul
unui antagonism între popoare, între rase și între civilizații. Unii au
3 Pavel Tulaev, Guerres de nouvelle generation, http://foster.20megsfree.com/326.htm ,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
48
pus la baza acestui antagonism deosebirile și chiar conflictele dintre
valori. Nu valorile sunt însă conflictuale, ci interesele. Iar interesele
generează politici c are se confruntă. Devotamentul față de un slogan
sau altul, față de un profet sau altul nu înseamnă valoare, ci doar
devotament. Pe acest suport s -au construit însă mulțimile de interese
conflictuale care au permanentizat conflictul armat și războiu l.
Răzb oaiele obișnuite, de tipul armată contra armată, pot fi
categorisite în:
războaie antice;
războaie clasice;
războaie moderne;
războaie post -moderne.
Războaiele vechi sunt studiate pentru cultura militară. Cel
puțin, așa cred unii, mai ales cei care conside ră că nu au nevoie de o
astfel de cultură într -o epocă a vitezelor supersonice, a sistemelor de
arme de mare precizie, a undelor și rețelelor. Războaiele antice sunt
însă pline de învățăminte, mai ales că unele dintre ele trec în
actualitate, aduc noi dime nsiuni care, de fapt, sunt vechi de când
lumea: simetria, disimetria și asimetria.
Războaiele moderne folosesc sisteme de arme moderne și toate
mijloacele ce pot fi utilizate în astfel de situații. Războaiele moderne
– între care se situează, desigur, și c ele două conflagrații mondiale –
au demonstrat și demonstrează uriașul potențial de conflictualitate al
lumii . Concluzia este cât se poate de pesimistă, în sensul că lumea nu
va reuși să iasă niciodată din această conflictualitate. Probleme care
se pune d in ce în ce mai acut și mai tranșant este nu dacă lumea poate
sau nu poate ieși din conflictualitate (la urma urmei, ieșirea din
conflictualitate poate să însemne ieșirea din evoluție și dezvoltare), ci
cum va reuși ea în viitor să -și modeleze și să -și ges tioneze
conflictualitatea.
Războiul post -modern – războiul din generațiile viitoare – va fi,
probabil, un război care iese din violența tradițională și trece tot mai
mult în planul cunoașterii, sau, dacă nu va fi așa, nu va mai fi,
probabil, deloc, întruc ât deja ne aflăm în stadiul la care nivelul de
conflictualitate iese din rațional. La ora actuală, bombele A și H, ca și
celelalte arme de distrugere în masă, la care se adaugă sistemele de
arme de mare precizie, armele geofizice și armele neconvenționale
creează și mențin, la nivel de tensiune permanentă, pericolul și chiar
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
49
amenințarea unui război ce poate evolua rapid spre o dimensiune
haotică imprevizibilă și catastrofică.
Războiul post -modern ar putea deveni, în viziunea noastră, un
război antirăzboi sau un război de apărare a civilizației umane atât
împotriva propriei agresivități, cât și împotriva altor amenințări,
cum ar fi cele geofizice, cele cosmice, cele informaționale și cele ce
rezultă din conflictualitatea cunoașterii .
Războiul post -modern nu este cu nimic mai prejos de cele care
l-au precedat și de cele care vor urma. El îmbracă toate formele
posibile – simetrice, disimetrice și asimetrice – și nu reduce
conflictualitatea, ci, dimpotrivă, o amplifică , o complică și o
diversifică incomensurabil .
Cel de Al Treilea Război Mondial a fost, în opinia lui Pavel
Tulaev, dar și a altora, un război rece. Acesta s -a încheiat nu cu o
pace definitivă, ci cu cel de Al Patrulea Război Mondial, care se duce
în noi spații, cu utilizarea de tehnologii noi și pri n participarea unor
subiecți noi.4 Agresorii principali sunt considerați, de către Tulaev,
companiile tr ansnaționale, băncile internaționale, precum și
organizațiile de securitate, precum NATO, ONU, OSCE.
Scopul acestui război este realizarea unei noi or dini mondiale,
iar mijloacele sunt, înainte de toate, tehnologiile cele mai moderne,
informația și rețeaua. Agresiunea împotriva localităților și a
populațiilor se duc e acum, nu neapărat prin sisteme de arme, prin
atacuri și cuceriri, deși nici acestea nu sunt excluse, ci prin… media.
Propaganda fără măsură, aculturația, produsele culturii de piață,
filmele, clip -urile publicitare etc. domină spațiul informațional.
Americanii pun aproape totul pe Internet, începând cu strategia
de securitate și continuând cu strategiile de comunicare sau cu
strategia de securitate informațională și homeland security . Ei
consideră că l umea trebuie să știe și să afle ce fac ei, americanii , și
eventual să procedeze în același fel. Acest lucru poate să aibă
consecințe benefice pe planul prevenirii crizelor și conflictelor, dar,
în realitate, este vorba de un adevărat război dus nu doar prin
mijloace informaționale, ci, efectiv, prin mijloace specifice
cunoașterii. Americanii obțin, spre exemplu, din exportul de produse
culturale , mai mult decât din exportul de armament. Dincolo de
aceste avantaje materiale și financiare incontestabile, americanii mai
4 Pavel Tulaev, Ibidem, http://foster.20megsfree.com/326.htm
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
50
obțin ceva foarte important: tot mai multă lume adoptă stilul de viață
american, chiar dacă tot mai multă lume îl și critică.
Terap iile de șoc, monetarismul, variația intempestivă a
cursurilor valutare, prețul hidrocarburilor, invaziile de tot felul ,
rețelele comerciale și informaționale în expansiune, condiționările
internaționale, războaiele și conflictele locale provocate cu intenț ii
foarte precise, dictatul tehnologic și informațional, migrația haotică a
populațiilor și concentrarea creierelor în mari centre, atacurile
psihotronice, virușii, viermii și troienii din rețelele Internet etc. sunt,
în cele din urmă, nu doar realități in tempestive ale acestei epoci, ci și
mijloace de agresiune tehnologică, psihologică, mediatică și
informațională.
S-a creat impresia falsă că toată lumea este în apărare
împotriva unor pericole și amenințări care vin din zone obscure, din
rețele teroriste și din lumea chinuită care rabdă de foame și care dă,
în fiecare an, 45 de milioane de morți5. Ca și cum această tragedie nu
ar fi un efect al bătăliei pentru putere, al lăcomiei unora și politicilor
sistematice de sărăcire și înfometare a populațiilor sau al efectelor
unor politici de dominare și influențare, de control al piețelor și
resurselor, în folosul a mai puțin de 10 la sută din populația planatei.
Fără a neglija acest aspect extrem de important și de real,
considerăm că nu avem dreptul să eludăm , în cadrul unei analize
lucide și nepărtinitoare, așa cum trebuie să fie, dealtfel, orice analiză,
și celelalte aspecte ale războiului informațional, ale războiului
mediatic, ale războiului geofizic, ale războiului cunoașterii, care se
prezintă ca un războ i continuu, intens, strat egemic și disproporționat.
Chiar dacă războiul este război și atât, toate celelalte forme de
manifestare tind să se autonomizeze, să coopteze sau să centreze și să
concentreze asupra lor efortul principal, nu neapărat pentru a prov oca
un conflict, ci, mai ales, pentru a preveni un conflict și a -și asigura un
plus de securitate , prin putere și dominanță politică și strategică .
1.2.2 Noile generații – a patra și a cince a – ale războiului
Există, în opinia noastră, mai multe generați i de războaie.
Probabil că fiecare epocă istorică își are sau ar trebui să -și aibă
5 Une Europe sure dans un monde meilleur. Strategie européenne de sécurité , decembre 2003,
p. 6, http://www.iss -eu.org
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
51
generațiile ei de războaie. Desigur, s -ar putea afirma că, într -un
anume sens, fiecărei epoci îi corespunde o anume generație de
războaie. Depinde ce anume se înțelege prin „generație de războaie”.
Noi c onsiderăm că o generație de războaie ar trebui să grupeze,
pe baza caracteristicilor vitale sau esențiale ale acestui fenomen,
acele războaie sau tipuri de războaie care sunt asemănătoare,
compatibile sau complementare din pu nct de vedere al politicilor care
le generează, al strategiilor, tehnologiilor, resurselor, campaniilor,
operațiilor și efectelor .
Războiul este un însoțitor permanent al societății omenești .
Este foarte clar că , din momentul în care societatea oamenilor, mai
exact, comunitatea în care trăiau oamenii a devenit o societate
politică, care a conștientizat adică un interes de grup, războaiele care
s-au dus de -a lungul timpurilor au avut anumite caracteristici și pot fi
încadrate în diferite tipologii care, evid ent, aparțin unor generații de
războaie . O astfel de clasificare ajută, după părerea noastră, la
cunoașterea mai precisă și mai profundă a acestui fenomen, la
înțelegerea universului și limitelor lui, a coordonatelor în care acesta
evoluează, adică a preze ntului și a viitorului războiului.
Începând cu 1989, strategul american W.S. Lind a lansat
conceptul de „război de generația a patra” (Fourth Generation
Warfare, prescurtat 4GW). Era necesară o astfel de clasificare, pentru
a orienta mai bine reflecția st rategică și politică asupra fenomenului
război. Clasificate pe generații, războaiele pot fi mai bine analizate,
cunoscute și înțelese, atât în ceea ce privește dinamica mediului de
securitate care le -a generat, cât și desfășurările și efectele lor. Desigur ,
clasificările își au limitele lor, care țin de limitele criteriilor folosite,
dar pot aduce un plus de claritate în ceea ce privește cunoașterea
fenomenului război. Efectele, cum bine se știe, sunt extrem de
diferite și de complexe, iar influența lor asu pra noilor concepte este
extrem de mare.
Războaiele din epoca modernă și contemporană ar putea fi
grupate , după opinia noastră, nu în patru, ci în cinci generații, întrucât
la orizontul politic și strategic al încep utului de veac și de mileniu se
conturea ză din ce în ce mai clar o nouă generație de războaie, chiar
dacă o astfel de perspectivă nu este pe de -a întregul succesivă epocii
războaielor din generația a patra, ci, într -o anumită măsură, chiar
concomitentă cu aceasta sau suprapusă în mare parte pest e aceasta.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
52
O astfel de clasificare poate fi prezentată astfel:
Generația Tipuri de războaie Caracteristici
Generaț ia 1 Războaiele cuprinse între
introducerea armei de for și
Primul Război Mondial Războaie de masă;
Forțe masive,
dispuse față în față sau în
diferite dispozitive pe un
teatru de război
Generația 2 Conflictele și războaiele dintre
cele două conflagrații mondiale Mitraliera, arme de
foc puternice
Mobilizarea
industriei;
Crearea economiei
de război
Generația 3 Cel de Al Doilea Război
Mondial Arme automate,
tanc, avion;
Război de mișcare;
Manevre pe spații
largi;
Arme noi, îndeosebi
de distrugere în masă ;
Tehnologie,
manevră, vi teză;
Acțiune rapidă.
Generația 4 Războaie simetrice;
Războaie disimetrice;
Războaie asimetrice Revoluție în proble me
militare;
Sisteme de arme de
mare precizie;
Lovituri la distanță;
Extinderea spațiului
luptei;
Terorism;
Acțiuni asimetrice;
Extinderea
conflictualității în spațiul
economic, informațional
și chiar cultural;
Folosirea rețelei, a
sistemelor C4I2SR și
variantelor
ultraperfecționate ale
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
53
acestora
Generația 5 Războaie haotice;
Războaie cognitive;
Războaie cibernetice;
Războaie de apărare sau
de protecție a civilizației Într-o primă etapă,
conflictualitatea devine,
probabil, haotică, tinde să
scape de sub co ntrol,
afectează grav toate
domeniile, inclusiv pe cele
ale cunoașterii, noțiunilor,
construcțiilor
motivaționale;
Într-o etapă
următoare, este posibil ca
lumea să se solidarizeze
pentru a se proteja de o
serie de provocări,
pericole și amenințări
exogene, inclusiv de
natură cosmică și
extracivilizațională.
Războaiele din generația a 4 -a și cele din generația a 5 -a pot
avea evoluții care să scape formelor clasice de management și de
gestiune a conflictualității. Deja există o saturație pe planul politicil or
de securitate și apărare, strategiilor militare, economice, sociale și
informaționale . Acestea creează blocaje strategice majore pe care nu
se încumetă nimeni să le înlăture, ca altădată, prin război.
Politica de război – condamnată de toate organizați ile și
organismele internaționale , regionale și naționale – a devenit un fel
de politică intrată în clandestinitate, mai ales atunci când este vorba
de războiul sau de războaiele altora, și nu de cele provocate de înseși
interesele marilor puteri strategic e, pe spezele restului lumii și mai
ales ale așa -numiților pivoți strategici. Marile puteri strategice sunt,
la ora actuală, Statele Unite, Uniunea Europeană, NATO, Rusia,
China și India, iar marii pivoți strategici sunt sau pot fi Orientul
Mijlociu, prin zonele conflictuale Irak, Iran, Afganistan, Asia
Centrală, Orientul Apropiat (Israe lul), Africa mozaicată și, din punct
de vedere geopolitic, zona de falie etnico -religioasă din Asia de Sud –
Est. Dar și această reflecție este relativă și subiectivă și supor tă
discuții. Spre exemplu, constituirea BRIC (Brazilia, Rusia, India și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
54
China), la care s -au afiliat și alte state mari , reprezintă, considerăm
noi, o modalitate de a reechilibra – cel puțin din punct de vedere
geopolitic – raporturile care se constituie, dinamic și complex, în
reconfigurarea centrelor de putere și în repoziționarea forțelor,
mijloacelor și resurselor, probabil, în vederea uriașelor bătălii de
mâine (vizibile sau invizibile) pentru putere, influență, resurse
(îndeosebi energetice și de mate rii prime esențiale).
1.2.3 Câteva posibile p rincipii ale noului război
Noul război nu este altceva decât vechiul război modernizat,
actualizat sau, cu un termen mai nou, up -gradat și up -datat , adică
înnoit și adus la zi. Într -un fel, războiul este unic. Nu există, la drept
vorbind, șapte sute de mii patruzeci și cinci de feluri de războaie –
câte bordeie, atâtea războaie –, ci doar o „extensie” a conflictualității
modelată politic la aproape toate domeniile vieții și activității
oamenilor. Noul război co nstă tocmai în această „extensie” a forțelor,
mijloacelor , operațiilor și acțiunilor, prin implicarea masivă a
aproape tot ce ține de putere. Este vorba de forțe, mijloace,
dispozitive, acțiuni și resurse pentru punerea în operă a unor politici
de dominare și, de cealaltă parte, de contracarare a acestor politici sau
de adaptare la violența, subtilitățile și exigențele lor.
Printre principiile cele mai importante ale noului război
considerăm că ar trebui situate și următoarele:
predominanța informațională;
dominanța tehnologică;
poziționarea strategică oportună;
simetria conflictuală;
disimetria;
asimetria;
extensia mediatică;
acțiunea indirectă.
Este foarte posibil ca t oate aceste principii să încerce să scoată
războiul din onoarea și demnitatea de altădată a spațiului luptei și să
îl situe ze în filosofia și fizionomia afacerii, marcată semnificativ de
labirintul informației, dezinformării, manipulării și acțiunilor
disimetrice și asimetrice. Fiecare face ce poate și cum poate. Există
posibilitatea un război al unei țări împotriva altei țări – războiul
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
55
frontalier – pentru diverse motive, un război al marilor puteri
împotriva tuturor celor care pun la îndoială și încearcă, într -o formă
sau alta, să submineze condiția lor de mari puteri, război al
„comunității internaționale ” împotriva statelor „rebele”, război al
statelor „rebele” împotriva celor care le fac să fie rebele, adică
împotriva acelei ordini a lumii pe care ele n -o doresc și n -o acceptă,
război al unor entități împotriva altor entități, prin toate mi jloacele
posibile și imposibile etc. etc. .
Lumea întreagă este un război continuu, care se desfășoară, tot
așa, prin toate mijloacele posibile, pentru bani, pentru teritorii, pentru
resurse, pentru influență și, în foarte multe cazuri, pentru
supraviețuir e.
Pentru a avea succes într -un astfel de război este necesar să fie
pus în operă și principiul .
Principiul predominanței informațional e constă în tendința
marilor puteri, a organizațiilor și organismelor internaționale de a ști
totul, de a realiza o sup remație informațională, de a contracara orice
acțiune prin surprindere din partea unui terț și, la urma urmei, de a
asigura controlul și gestionarea crizelor și conflictelor armate, de a
asigura un mediu strategic non -conflictual sau de a menține
conflictu alitatea la un nivel cât mai scăzut , în așa fel încât să poată fi
controlată și orientată . Desigur, în primul rând, în interes propriu, dar,
la acest interes, pot fi arondate – și sunt arondate – și numeroase alte
state. În felul acesta, se creează mari ce ntre ale puterii informaționale,
în jurul cărora mișună o mulțime de țări -satelit.
Principiul dominanței tehnologice este esențial pentru
realizarea dominanței informaționale și, în același timp, pentru
realizarea forței necesare dominării reale, de regulă prin mijloace
disproporționate, a mediului strategic. Noul război are ca nucleu
tocmai predominanța tehnologică și informațională a anumitor centre
de putere, în general, cam aceleași de când există lumea modernă , dar
care transpun bătălia pentru putere î ntr-un spațiu mult mai larg,
complex și multidimensional , ce permite manevra strategică pe linii
exterioare nu doar prin grupări uriașe de forțe, mijloace și resurse, ci
și prin folosirea tuturor mijloacelor de dominanță și influențare .
Pentru a realiza ac est lucru este necesar să fie aplicat și
principiul poziționării strategice oportune .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
56
Principiul simetriei conflictuale constă în faptul că fiecare
dintre puterile sau entitățile candidate la calitatea de beligeranță în
noul război caută să aibă aceleași mijloace, politici, doctrine și
strategii cu ale posibililor adversari, astfel încât, la nevoie, să poată
face față unui atac din partea acestora și să -i asigure un minimum de
condiții pentru a contraataca sau chiar pentru a preveni sau
preîntâmpina un ata c, deci pentru efectuarea unui atac preventiv sau
preemptiv.
Principiul disimetri ei constă în tendința fiecăruia dintre
posibilii beligeranță de a realiza o superioritate netă – în forțe,
mijloace, acțiuni, politici și strategii –, care să permită realizar ea
scopului și obiectivului propus fără pierderi sau cu cât mai puține
pierderi și cheltuieli. Tendința este veche și totdeauna ea s -a
manifestat și în realitate, într -o formă sau alta. Realitatea este însă
dinamică și niciodată disproporționalitatea nu a putut fi menținută
multă vreme în formula inițială. Totdeauna, la un anumit interval de
timp, de regulă, imprevizibil ca durată și moment, forțele și, respectiv,
raporturile de forțe s -au schimbat.
Principiul asimetri ei6 este omniprezent. Niciodată el nu a fost
însă mai pregnant ca în momentul de față. Probabil că, în viitor, el se
va manifesta și mai intens, întrucât lumea nu este dispusă să accepte
nici simetria – deși o dorește –, nici disproporționalitate a, deși marea
putere o urmărește totdeauna și pr in toate mijloacele posibile. În
situația în care o entitate perceptibilă în plan politic și strategic nu
poate realiza o disproporționalitate care să -i asigure condiții pentru
îndeplinirea obiectivelor propuse, ea va avea totdeauna în rezervă
politici, st rategii, forțe, mijloace, resurse și acțiuni asimetrice, dintre
cele mai surprinzătoare. Unele dintre țări, inclusiv dintre marile
puteri strategice ale lumii, apelează de la început la politici, strategii
și tactici asimetrice, pe care le dezvoltă în secr et, le experimentează
cu precauție și le aplică ori de câte ori au prilejul să o facă. Astfel,
războiul mediatic din zilele noastre este, deopotrivă, un produs al
politicilor și strategiilor bazate pe disproporționalitate, dar și al
politicilor și strategi ilor asimetrice.
6 Aceste principii – simetri e,disimetrie și asimetrie – vor fi tratate într -un capitol separat al
acestei lucrări, întrucât sunt foarte importante pentru noile construcții geopolitice și
geostrategice în vederea unui posibil nou război.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
57
Principiul extensi ei mediatic e (principiul mediatic) a fost
practicat dintotdeauna. Niciodată el nu a atins în să cotele din zilele
noastre. Pentru că niciodată, din câte cunoaștem noi, nu au existat pe
planeta Pământ atâtea rețele și atâte a sisteme de comunicații care să
asigure transmiterea semnalelor și chiar a informației în timp real.
Războiul, ca expresie de vârf a conflictualității lumii, luat sub toate
formele și formulele sale, nu putea să nu folosească acest nou spațiu
de confrunta re: informația, mai ales informația publică, imagine a și
cuvântul.
Într-un anume sens, putem spune că războiul trece din ce în ce
mai mult în spațiul informației, în zona cuvântului, în zona
cunoașterii. Folosirea cunoașterii ca armă nu este nouă. Dar, în
zilele noastre, ea devine un fel de super -armă, o armă a armelor,
întrucât ultimul bastion al spațiului care generează valoare rămâne
cel al cunoașterii .
Principiul acțiunii indirecte dezvoltat de Liddell Hart, în
cunoscuta sa lucrare Strategia acțiunilor indirecte7, a devenit unul
dintre cele mai importante principii ale epocii actuale. Deși lovirea
nemijlocită a centrelor vitale ale dispozitivului inamic se înscrie în
rândul strategiilor directe, promovate cu putere de către forțele uriașe
americane și n u numai, manevra de forțe, manevra cibernetică,
manevra psiholog ică și cea mediatică (aceasta din urmă trecând chiar
în prim -planul mijloacelor celor mai eficiente și mai la îndemână ale
războiului), proiecția forțelor, modalitățile de realizare a motivați ilor,
argumentelor și dispozitivelor, modul de alcătuire a grupărilor de
forțe, acord urile încheiate cu țara -gazdă, complexitatea procedurilor
de angajare, de elaborare a deciziilor politice naționale în acest sens
și o mulțime de alte modalități de punere în operă a unei decizii se
bazează, tot mai mult, pe acest principiu care generează un efect
complex, de regulă, indirect.
Informația și diplomația militară joacă aici un rol esențial în
toate etapele pregătirii și desfășurării războiului . Uneori, poți o bține
prin cuvânt, mult mai mult decât prin forța armelor. Însuși Napoleon,
unul dintre cei mai mari strategi ai lumii, spunea că o gazetă poate
face cât o mie de baionete.
7 Basil Liddell Hart, Strategia acțiunilor indi recte , Editură Militară, București, 1993
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
58
1.3 Războiul antirăzboi ?
De ce un război antirăzboi? Este, oare, lumea dispusă să
distrugă un război printr -un alt tip de război? Războiul antirăzboi
înseamnă negarea războiului , nimicirea războiului printr -un război
de sens contrar sau doar gestionarea lui? A ajuns, oare, lumea într -o
etapă în care este nevoită să folosească mijloacele specifice
războiului pentru a combate războiul?
Ne aflăm într -o etapă de dezvoltare a societății omenești în
care războiul a devenit unul dintre cele mai indezirabile fenomene.
Cel puți n, așa se crede. Sau așa apare. Lumea se teme cumplit de
noul război, chiar dacă noul război are caracteristici ale noii societăți
și vine s ă o ajute, direct sau indirect, mijlocit sau nemijlocit, pe
aceasta în rezolvarea – și prin mijloace violente – a problemelor
conflictuale cu care se confruntă. Iar cea mai gravă dintre
problemele cu care societatea omenească se confruntă, de când
există ea pe pământul oamenilor, o reprezintă tocmai dinamica
haotică a acelor interese vitale ce nasc politic i ce proiectează, ca
mijloc de impunere, de slujire, sau de apărare a acestor inter ese
vitale, războiul .
Războiul acesta – războiul care slujește interesul vital al unei
comunități sau alteia – n-ar trebui să fie respins de omenire, pentru că
omenirea l -a creat. L -a creat, l -a dezvoltat și , acum, se pare că s-a
cam speriat de el, că înc earcă să -l pună sub control. Dar nu oricum, ci
tot printr -un război de oprire, de nimicire sau de control al războiului .
Care se dorește a fi un altfel de război. Război împotriva războiului!
Dar, războiul, așa cum îl definea Benhardi, se justifică numai p rin
interesul vital, adică pentru apărarea interesului vital. Războiul se
folosește însă nu doar pentru apărarea interesului vital, ci și prin
impunerea acestuia. Și atunci? Despre ce fel de război vorbim?
Cu alte cuvinte, războiul de care are nevoie omeni rea în
prezent și, mai ales, în viitor este sau ar trebui să fie un nou tip de
război, un război antirăzboi, adică un război care să prevină, să
dezamorseze sau să anihileze războiul distrugător, adică războiul
care ar putea pune capăt civilizației oamenil or.
Așa să fie oare?
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
59
Au mai rămas, ca să spunem așa, trei mari categorii de
războaie. Mai exact, războaiele lumii – cele vechi, cele actuale, dar și
cele noi – pot fi grupate și regrupate în trei categorii mari:
războaie simetrice;
războaie disimetrice s au disproporționate;
războaie asimetrice
Chiar dacă există voci care contestă o astfel de clasificare, noi
considerăm că o astfel de sistematizare este necesară din cel puțin
două motive importante:
– creșterea diversității și complexității războaielor și extinderea
lor la numeroase spații și domenii, care, altădată, erau fie adiacente ,
fie compl ementare , fie indiferente la fenomenul război;
– dezvoltarea fără precedent a mijloacelor, scopurilor și
obiectivelor confruntărilor violente ce pot fi încadrate î n categoria
„război”.
Dar și această clasificare poate fi privită și tratată nuanțat,
întrucât, încă de la începutul lumii (păstrând, desigur, proporțiile),
războaiele au fost, deopotrivă, simetrice, disimetrice și asimetrice.
Probabil, că la fel vor fi ș i cele viitoare. Noua natură a
actualelor și viitoarelor războaie nu constă numai în simetria,
disimetria și asimetria lor, ci și în transformarea substanțială a
tipologiei conflictualității, în aria de cuprindere a conflictelor armate
și războaielor, în c onținutul și formele concrete de manifestare a
ostilităților.
În timp ce un război frontalier, între două țări care -și dispută
un teritoriu – cum a fost cel dintre Iran și Irak dintre anii 1970 -1980,
izbucnit pentru cele câteva insule de la confluența fl uviilor Tigru și
Eufrat, de pe porțiunea denumită Shatt -al-Arab , dar nu numai –,
poate fi considerat unul de tip simetric, atacurile din 1991 și 2003
efectuate de coaliția condusă de Statele Unite împotriva Irakului sunt ,
categoric, cel puțin până la un pun ct, războaie disimetrice sau
disproporționate.
Ceea ce a urmat în Irak și în Afganistan, după încheierea părții
disimetrice a războiului, care încă are și va avea efecte pe termen
lung, se poate numi , fără îndoială, război asimetric .
Noua natură a război ului nu constă doar în forma și conținutul
conflictului armat, în configurațiile și desfășurările mai mult sau mai
puțin clasice, mai mult sau mai puțin moderne ale confruntărilor din
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
60
teatrele de operații sau din teatrele de război, ci în scopurile,
obiect ivele și , mai ales, în efectele războiului .
Scopurile, obiectivele și efectele războaielor actuale, ale noilor
războaie ar putea fi grupate în diferite categorii, pentru a înțelege mai
bine determinările reciproce, conexiunile și interconexiunile, precum
și perspectivele evoluției acestora în timp și spațiu.
O posibilă variantă de grupare sintetică a acestora se prezintă
în Anexa nr. 1 Dinamica scopuri lor, obiective lor și efecte lor
războiului
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
61
CAPITOLUL 2
FILOSOFIA PARADOXALĂ A RĂZBOIULUI
Dintotdeauna, războiul s -a prezentat sau a fost prezentat ca o…
ieșire din rațiune, ca o măsură nechibzuită, dăunătoare omenirii, ca
un cataclism sau ca o lipsă de măsură a politicienilor și a celor care
au drept de decizie. Și aceasta, pentru că războiul nu este o s implă
confruntare în spațiul imaginii sau o simulare a principiului
contradicției. Războiul cere o uriașă angajare de forțe și mijloace,
consumuri imense, pierderi de vieți omenești, distrugeri materiale și
numeroase alte efecte dezastruoase pe termen lung . Rareori, războiul
a însemnat avantaje certe sau soluții excelente. Totdeauna, războiul a
însemnat puține avantaje și imense pierderi, chiar dacă, în plan politic
sau strategic, a dus la schimbarea raportului de forțe, la cucerirea sau
pierderea unor teri torii, unor resurse sau unor sfere de influență. Cu
toate acestea, războiul face parte din viața oamenilor și oamenii îl
acceptă, chiar dacă îl condamnă, îl fac, chiar dacă se tem de el, îl
legitimează, chiar dacă -l repugnă.
2.1 Există oare o filosofie a războiului ?
Avem , oare, de -a face un… război filosofic? Este, oare,
posibilă alăturarea ce lor doi termeni: război și filos ofie? Ce să
înțelegem printr -un astfel de concept? Că s -au apucat filosofii să se
războiască între ei? Că filosofia are nevoie de p olitică sau de o
decizie politică? Este, oare, oportun ca, într -o epocă a gândirii
democratice și liberale, să vorbi m de un… război filosofic sau de o
filosofie a războiului ?
Filosofia este înțeleasă, îndeosebi, ca un mod de a gândi. Ca
știință, experie nță îndelungată și artă a gândirii, a construirii
abstractului, uneori, chiar prin depărtarea de concret, ca o a dialectică
a lumii limbajelor, a semnificanților, semnificaților și semnificațiilor.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
62
De-a lungul mileniilor, filosofia s -a constituit într -o se nsibilă și
complexă ar hitectură a gândirii, a creat și re -creat mereu lumea
gândului, a abstractului, a noțiunilor și conceptelor, a propozițiilor și
raționamentelor. Ea s -a ocupat, deopotrivă, de viața și gândurile
omului, de teoria existenței – ontologia –, de teoria cunoașterii –
gnoseologia, cu ramura ei de cunoaștere a științei sau de cunoaștere
științifică denumită epistemologi e – și de arhite ctura propriu -zisă a
gândirii – logica. Ontologia, gnoseologia și logica sunt trei
componente armonioase și im presionante ale filosofiei, care
înnobilează ființa umană, prin calitatea superioară a gândirii umane.
Probabil că, în Univers, mai există și alte tipuri de gândire ,
precum și alte modalități de construire a abstractului, dar noi,
oamenii, deocamdată, nu -l cunoaștem decât pe acesta, cel care
produce gândirea umană. Științele aprop iate de mecan ismele gândirii
și compor tamentului uman , îndeosebi psihologia, soci ologia și logica,
ne dau, în mare măsură, uriașa dimensiune a construcției gândirii
umane.
Dar, cu m bine se știe, gândirea umană nu se ocupă doar de
propria ei existență, nu este adică doar o gândire a gândirii, ci se
prezintă, în primul rând, ca o gândire a lumii, a Universului și a
acțiunii umane , ca un mod de formulare a modelelor acționale, ca un
modus vivendi și nu doar ca un modus cognoscendi, mai exact, ca un
modus cognoscendi în vederea constituirii și dezvoltării unui modus
vivendi.
Ce legătură au toate acestea cu războiul?
Au, desigur. În primul rând, războiul, ca oricare altă activitate
omenească , este gândit, atât în plan conceptual, cât și în plan acțional.
Dacă „vocația” societăților omenești este conflictualitatea, iar
războiul pare a fi ultima treaptă a acesteia, este normal ca oamenii să
gândească războiul, să -l modeleze, să -l planifi ce, să -l construiască în
primul rând în planul conceptului, al gândirii. Există, așadar, o
filosofie a războiului, adică un mod de a gândi războiul care are cel
puțin patru laturi fundamentale:
gândirea deciziei politice privind declanșarea războiului,
mai exact, de folosire a războiului ca modalitate de
soluționare a unui diferend;
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
63
gândirea războiului ca fenomen social complex, cu urmări
dramatice și, de cele mai multe ori, imprevizibile pentru
om, pentru acțiunea umană, pentru existență și cunoaștere ;
gândirea strategică a războiului;
gândirea operativă (operațională) a războiului , a
operațiilor și acțiunilor militare strategice ;
gândirea tactică a războiului și acțiunilor militare.
Gândirea deciziei politice privind războiul face parte din ceea
ce am pute a numi filosofia politică a războiului . Conținutul acesteia
se referă îndeosebi la a gândi politic războiul, adică în funcție de
interese, îndeosebi de interesele vitale ale entității respective, de
scopuri politice și, deci, de cauze și efecte. Efectele d orite, sperate,
preconizate și planificate stau la baza oricărei decizii politice privind
războiul. Aceste efecte sunt privite, analizate, configurate și tratate
pe cel puțin cinci configurații importan te:
nivel de risc;
interese vitale și conjuncturale;
avantaje și costuri economice, financiare, sociale,
culturale și civilizaționale;
relații internaționale sau regionale (locale);
posibilități, limite și consecințe directe ale angajării.
Toate acestea și încă foarte multe alte configurări revin
decidentulu i politic, iar acesta nu -și poate permite să elaboreze
hotărârea de a declanșa ostilitățile fără să gândeasc ă efectele pe
termen scurt, pe termen mediu și pe termen lung. Acest mod de a
gândi efectele, dar și costurile și pierderile, face parte din ceea ce
numim filosofie politică a războiului sau filosofia riscului de război .
Gândirea socială a războiului depășește sfera politicului și
impune participarea, într -o formă sau alta, a întregii societăți la
edificarea unei paradigm e a războiului. Aici intră în funcțiune
memoria colectivă, psihologia colectivă, psihologia deontică, logica
gândirii conflictuale, științele exacte, raporturile dintre o posibilă
decizie politică privind declanșarea războiului și efectele în planul
relațiilor interumane, al economiei , demografiei și securității sociale
și individuale. Gândirea socială a războiului creează un anumit tip de
reprezentare a acestei conflictualități. În spațiul iugoslav, spre
exemplu, a fost de -ajuns o sigură scânteie, pentru ca memoria
colectivă și psihol ogia grupurilor etnice și religioase să amplifice
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
64
starea de beligeranță și să transforme conflictualitatea într -un
dezastru.
Gândirea strategică a războiului are cel puțin trei dimensiuni:
știința, priceperea, arta și voința de a pune în operă
decizia poli tică privind declanșarea războiului;
expertizarea strategică a deciziei politice;
planificarea strategică a războiului și a efectelor
acestuia .
Aceste dimensiuni cer, pe lângă o gândire metodologică
profundă – adică în algoritmi, concepte și standarde –, prin care se
pune în aplicare decizia politică privind declanșarea războiului, o
gândire profundă și responsabilă a noțiunilor, raționamentelor,
îndoielilor, certitudinilor și conceptelor – științifică, socială,
informațională, militară, psihologică și log ică – cu privire la
fenomenul război, la desfășurările, instrumentele și la efectele
acestuia
Gândirea operativă (operațională, pozițională) a războiului ,
operațiilor și acțiunilor militare este o gândire a manevrei pentru
realizarea dispozitivului, pentr u aducerea forțelor și mijloacelor în
spațiul luptei . Ea se materializează, de regulă, în planul operației sau
operațiilor (OPLAN) și îmbină rigoarea planificării și corelării unor
deplasări de forțe, mijloace și resurse pe spații foarte mari cu suplețea
gândirii unor soluții și acțiuni de mare anvergură. Aici intervin nu
numai legități, norme și re glementări , cadre permisive și restrictive,
reguli de angajare, ci și a bilități, priceperi, capacitate de a găsi soluții
adecvate, principii ale gândirii logice a războiului și confruntării
armate, norme morale, valori ce se cer respectate, protejate sau
apărate. Sistemele de valori care se au în vedere aici se referă
îndeosebi la:
cultura războiului;
cultura instituției militare care materializează acest
război, a tradițiilor armatelor, a calității luptătorilor;
cultura țării -gazdă;
cultura liniilor de transport;
valori le umane etc.
Toate aceste valori se cer nu numai respectate, protejate și
apărate, ci și incluse în modul de a gândi războiul, manevra și
acțiunea .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
65
Gândirea tactică a războiului și acțiunilor militare este, de
fapt, gândirea în detaliu a luptei. Deobicei, o astfel de gândire este, ca
să spunem așa, pragmatică, adaptabilă la situații, intuitivă și
inspirativă. Acești doi termeni – intuitivă și inspir ativă – nu prea au
legătură cu gândirea, în calitatea ei de a opera cu noțiuni și concepte,
judecăți și raționamente, dar, în spațiul tactic, adică în spațiul luptei,
o influențează în mod hotărâtor. În general, la nivel tactic, se
consideră că nu este pre a mult timp pentru reflecții, pentru
formularea de judecăți și raționamente. Este și motivul pentru care,
de regulă, la acest nivel, se operează cu proceduri, procedee și
standarde. Părerea noastră, rezultată din analiza multor războaie și
campanii, dar și din propria experiență, este că nivelul tactic nu poate
fi lipsit de o gândire tactică rapidă și, în același timp, foarte
profundă .
Procedurile, ca și standardele, sunt foarte bune, dar ele nu
suplinesc obligația comandantului și chiar a luptătorului de a găsi o
soluție inteligentă și eficientă pentru fiecare situație în parte, în
funcție de caracteristicile spațiului luptei și de dinamica extrem de
complexă a acțiunilor.
Noțiunea de război filosofic sau de filosofie a războiului pare
o contradicție în t ermen i. Sofia înseamnă înțelepciune , iar filo
înseamnă pentru . Filosofia este o pledoarie pentru înțelepciune,
pentru inteligență, pe când războiul este o continuare prin mijloace
violente a unei politici, este un mod de a debloca o situație strategică,
o soluție violentă pent ru rezolvarea unor probleme car e nu au alte
soluții. Ce legătură are războiul cu planul gândirii filosofice, în afară
de faptul că și războiul, ca oricare altă activitate omenească, trebuie
gândit? Tocmai faptul că și războiul trebuie gândit este esențial în
explicarea a ceea ce înțelegem noi prin filosofia războiului . Războiul
nu este doar un lanț de campanii brutale, ci o acțiune de mare
amploare și de risc extrem asumat și cal culat. Războiul nu este un
produs al minților demențiale, ci al marilor inteligențe, al gândirii
celei mai profunde, chiar dacă, în aproape toate războaiele,
învingătorii i -au acuzat pe cei învinși de crime de război, de acțiuni
iresponsabile, de lipsa de gândire și de înțelepciune în pregătirea și
desfășurarea c ampaniilor și operațiilor etc. etc. Convingerea noastră
fermă este că nu putem analiza și înțelege războiul decât atunci și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
66
numai atunci când vom încerca să cunoaștem profund cauzele
complexe și efectele numeroase ale acestui fenomen.
2.1.1 Filosofia valo rilor și conflictualitatea lumii.
Axiologia războiului
De la început trebuie să spunem că războiul nu se duce în
spațiul valorilor, ci în cel al interes elor. Cauzele războaielor nu
trebuie căutate în valori, ci în interese. Dinamica intereselor definește
dinamica foarte complexă a conflictualității, iar aceasta, dusă la
limită, definește războiul. Ce legături există, atunci, între război și
valoare? Există oare o axiologi e a războiului?
2.1.1.1 Școala valorii
Așa cum subliniam mai sus, un război, ca mijlo c al politicii, se
duce din cauza și în profitul intereselor, nu al valorilor. Valorile nu
generează războaie, ci conexiuni în spațiul duratei, al culturilor și
civilizațiilor. De aceea, pentru a argumenta mai bine complicatele
cărări ale conexiunilor dint re război și valoare, dintre interesul care
generează război și valoarea care generează cultură și civilizația, ne
vom întoarce la izvoare și vom apela la primele școli care au generat
o teorie a valorii.
Școala de la Marburg este reprezentată de Cohen, Na torp și
Cassirer este considerată ca întemeietoare a teoriei critice prin
aplicare metodei transcendentale asuprea raționamentului filosofic,
îndeosebi în domeniul științei.
Al doilea mare curent din Germania anilor 1870 l -a constituit
Școala de la Baden ai cărei fondatori sunt Windelband, Rickert și
Lask. Este cea de a doua școală a neokantianismului clasic, menită să
depășească hegelianismul care, la aceea vreme, domina peisajul
filosofic.8 Neokantianismul urmărea să continue filosofia critică, prin
aplicarea metodei transcendentale la toate domeniile experienței,
concentrându -se, din punct de vedere al formei, asupra teoriei
cunoașterii și, din punct de vedere al conținutului, constituind
8 La philosophie des valeurs, http://perso.orange.fr/fillosophe/traductions/philoRickert.htm
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
67
„faptul” culturii în ansamblul ei și nu numai în domeniul științe lor
fizico -matematice, ca obiect al filosofiei critice.
Școala de la Marburg își propunea să lupte îndeosebi
împotriva tuturor presupozițiilor metafizice care puteau fi legate de
ideea kantiană de lucru în sine, referindu -se la faptul științei.
Școala de la Baden orientează interpretarea sa, din perspec –
tiva filosofiei kantiene, asupra noțiunii de valoare, considerată ca o
condiție esențială a constituirii oricărei realități culturale . În
această viziune, raportul esențial al filosofiei kantiene constă în
deschiderea unui plan nou, între scepticismul psihologic și
dogmatismul metafizic, acela al lucrurilor care nu sunt, dar care
valorează, care se impun tuturor oamenilor, independent de interesele
și de dorințele lor personale. Școala de la Baden consider ă valoarea
ca o expresie a rațiunii practice . De aceea, ea poate fi considerată
mai degrabă ca un neofichtianism decât ca un neokantianism, în
înțeles propriu.
Primul care a insistat asupra acestui nou mod de a înțelege
valoarea ca „punct de vedere ideal”, adică acela de „a completa
realitatea printr -o lume ideală” produsă de omul însuși, al cărui statut
este acela al „valorii care nu are existență” a fost Lange (1828 –
1875)9.
Mai târziu, Windelband (1848 -1915) radicalizează acest punct
de vedere al ideal ului, situându -l la fundamentul tuturor actelor
conștiinței, atât în domeniul logicii, cât și în cel al eticii sau esteticii
și conferindu -i transcendența datoriei absolute. Pentru Windelband,
filosofia devine știința valorilor universal valabile, sau, mai precis,
știința „conștiinței normale”, adică „conștiința, în legăturile
sistematice, ale tuturor normelor care au o validitate obiectivă, dar
necesită să fie realizate subiectiv”.10 El adaugă filosofiei kantiene o
critică a rațiunii istorice, tocmai dator ită faptului că istoria are o
strânsă legătură cu valorile.
Istoria este înțeleasă ca un fel de loc pe care Windelband îl
numește „fenomenalizarea” libertății , apelând îndeosebi la Critica
facultății de judecare, unde Kant opune problema relației dintre
natură și libertate. Windelband definește kantianismul ca o „ filosofie
9 Lange, Historie du materialsme , Leipzig, 1865.
10 La philosophie des valeurs de Heinrich Rickert , apud Über die Gewissheit der Erkenntnis ,
Berlin, 1873, http://perso.orange.fr/fillosophe/traductions/philoRickert.htm .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
68
a culturii orientată istoric”. În acest caz, problema centrală a teoriei
cunoașterii devine cea a demarcației între științele naturii și științele
istorice ale spiritului și ale culturii . Ele se disting, după Windelband,
prin metodă, primele ocupându -se de legile generale, iar celelalte de
descrierea evenimentelor singulare. Primele sunt științe ale legilor,
celelalte sunt științe ale evenimentelor.
Gândirea științifică este, în cazul șt iințelor naturii, nomotetică
și, în carul celorlalte, idiografică. Dimpotrivă, Dilthey, spre exemplu
susține că deosebirea dintre unele și altele nu este de metodă, ci de
obiect. Bătălia dintre cei doi s -a dus multă vreme, dar punctele lor de
vedere sunt, la urma urmei, convergente. Științele naturii se separă de
științele istorice, ale spiritului și ale culturii, atât prin obiect, cât și
prin metodă.
Rickert (1863 -1938) preia analizele făcute de Windelband,
mai ales în lucrarea Die Grenzen der naturwissen schaftlichen
Begriffsbildung (Fribourg, 1896 -1902), și duce mai departe, într -un
mod mult mai sistematic, ideile lui Windelband. El arată și de ce
anume cunoașterea științifică se orientează după una dintre cele două
metode – nomotetică și ideografică –, dar metodele respective nu
sunt separate, ci întrunite, consistente, complementare și chiar unitare.
Ele nu descriu, ci analizează, pe baza unui subiect transcendental,
condițiile posibile.
Contrazicându -l pe Dilthey, el arată că nu obiectele separă
științ ele naturii, ci orientarea curiozității teoretice a subiectului. În
mod cert, științele spiritului au de -a face mai ales cu realitățile
psihice, dar și ele pot folosi metoda științelor naturii, în măsura în
care prin aceasta se elaborează legi generale ale vieții psihice.
De asemenea, a separa aceste științe prin obiect ar însemna să
acceptăm că realitatea este scindată în două domenii radical distincte:
al naturii și al spiritului.
Există însă o sigură realitate. Subiectul are însă nevoie de două
maniere diferite de a o analiza, pentru a o înțelege. Ea devine naturală,
când se raportează la universal, și istorică, atunci când are în vedere
individualul sau particularul.
Mai mult, spiritualul nu se reduce la psihic. Nu pot fi eliminate
din spiritual valor ile transcendente, ce nu se reduc la o simplă
succesiune de procese psihice. Toate științele trebuie să facă apel la
concepte generale.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
69
2.1.1.2 Sfera valorilor și teoria definiției
În vremea când Rickert își susținea teza de doctorat cu tema
teoria defin iției, nici științele istorice, nici filosofia valorilor nu erau
bine conturate. Rickert și -a elaborat teza de doctorat sub îndrumarea
lui Windelband, pe atunci profesor la Strassbourg. În 1894 ,
Windelband ține un discurs prin care formulează pentru prima dată
distincția dintre ș tiința nomotetică și știința ide ografică. Rickert
înțelege de la Windelband că realitatea istorică prezintă o bogăție
încă neexplorată și că doar întoarcerea la Kant poate oferi o metodă
eficientă pentru ieșirea din scepticism. În Theorie de la definition ,
Rickert arată în ce măsură adoptarea metodei transcendentale permite
depășirea relativismului empirismului și psihologismului fără a se
apela la presupozițiile metafizice.
Fidel lui Kant, el ia ca punct de plecare un „fapt” al cul turii,
cel al definiției, pe care o înțelege ca o delimitare riguroasă. În ceea
ce privesc știința și definiția științifică, voința se determină prin
considerarea adevărului ca valoare universală. Metoda pe care o
propune Rickert este simplă: mai întâi și înainte de toate, întoarcerea
la subiect; apoi, identificarea scopului precis pe care îl vizează
activitatea subiectului; examinarea mijloacelor prin care se poate
realiza acest scop. Or, a lua în calcul o finalitate viz ată de subiect,
înseamnă a considera maniera în care el ia poziție în raport cu o
valoare. Aceasta înseamnă că el se referă la un context istoric în care
se situează, de vreme ce maniera specială în care se realizează
această valoare este legată de o epocă istorică. Determinarea unui
scop, a unei finalități începe cu o anchetă istorică de context. El
schițează deja ideea unei continuități între subiectul transcendental și
subiectul istoric.
Intuiția este, din punct de vedere psihologic, instrumentul cel
mai eficace pentru a defini ceva, dar, din punct de vedere logic, ea
presupune un indeterminant, ceea ce intră în contradicție cu definiția
care, prin excelență, este o determinare. De aceea, e l consideră
realitatea ca fundamental irațională și, pentru a -i prezerva unitatea
față de cele două m aniere de a o cunoaște și înțelege – continuitate
regulată sau singularități eterogene –, este obligat să apeleze la un
„continuum eterogen”. Informațiile parvenite prin intuiție sunt radical
diferite – nedeterminate și raționale – de cele care constituie
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
70
înțelegerea pe care empirismul și psihologismul o neagă. Realitatea
nu ne oferă definiții.
Definiția este un act constitutiv al subiectului transcendental,
pentru că numai subiectul transcendental poate fi unul care definește.
În lucrarea sa, Sistemul fi losofiei , publicată în 1921, el arată că orice
înțelegere a realității, chiar la nivelul simplei experiențe trăite,
implică o elaborare din partea subiectului, de vreme ce doar el îi
conferă acesteia un sens.
Realitatea războiul se raportează aproximativ în același sens la
rolul subiectului în ceea ce privește cunoașterea ei. Ea trebuie să aibă
un sens, iar acest sens dă rațiunea definirii ei, dimensiunile înțelegerii,
ale cunoașterii. Subiectul transcendental trebuie să delimiteze în mod
riguros, într -un spațiu cu nedeterminări multiple, ceea ce face parte,
de fapt, chiar din aceste determinări, dar care, identificat, dă o
dimensiune a cunoașterii, un nivel logic al cunoașterii, o ieșire din
nedeterminările intuitive și o intrare în concept, în limbaj.
Relația dintre intuiție și gândire, dintre intuiție și logică este
una foarte complexă. Intuitivul introduce nedeterminarea, raționalul o
înlătură. Este ne cesară construirea unei cunoștințe adevărate,
universal valabile, adică formarea unui concept. Dacă a conceptualiza
înseamnă a depăși radical reprezentarea intuitivă, nu înseamnă doar a
întocmi o clasificare practică, precum se petrec lucrurile la nivelul
limbajului, ci de a constitui o cunoștință veritabilă, adică universală și
necesară.
Astfel apare noț iunea de valoare . Conceptul apare ca o
valoare în sine, ca o valoare transcendentală pe care trebuie s -o
regăsim necondiționat . Valoarea nu este o percepție sau o
reprezentare a valorii, nu este o construcție subiectivă, chiar dacă
doar subiectul transcend ental o poate construi. Valoarea trebuie să fie
adevărată, veritabilă. Ea se constituie, deci, pe o funcție de adevăr.
De aceea, Rickert se referă la o sferă nouă, caracterizată prin
dimensiunea sa transcendentă, sfera valorilor.
Depășind psihologismului prin transcendental, Rickert
descoperă sfera transcendentală a valorii și, prin aceasta, domeniul
spiritual al științelor istoric e de care se va ocupa ulterior. Se ocupă de
această problematică în lucrările ulterioare – Der Gegenstand der
Erkenntnis. Ein Beitrag zum Problem der philosophischen
Transcendenz , pe tema transcendenței, și Die Grenzen der
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
71
naturwissenschaftlichen Begriffsbildung , opera sa de căpătâi, în care
dezvoltă și sistematizează teoria conceptului sfera transcendentală a
valorii, pentru a d esprinde de aici toate consecințele necesare
specificității științelor istorice.
2.1.1.3 Judecată, valoare semnificație
Rickert dezvoltă, pe fondul teoriei cunoașterii, o teorie a
conceptului, pe care se fundamentează întreaga sa filosofie a valorilor.
Problema centrală devine cea a conceptualizării individualului, adică
cea a tratării individului prin mijloacele conceptelor generale. După
Rickert, dacă disciplinele istorice vor să fie științe veritabile, trebuie
să depășească intuiția în favoarea concept elor, întrucât intuiția
implică o indeterminare a cunoașterii, în măsura în care ea conține o
multiplicitate infinită concomitent în extindere și în intensitate.
Obiectivul unei științe este acela de a surmonta acest infinit
sensibil, dar n -o poate face d ecât prin concepte pe două direcții bine
conturate:
înțelegerea realității ca o continuitate extensivă omogenă
care cuprinde constantele pe care le adună în conceptul de
lege;
înțelegerea realității intensiv discontinuu compusă din
unități eterogene prin r aportul special pe care îl deține
fiecare cu un concept de valoare pentru a se constitui în
individualități singulare.
Conceptul de valoare joacă pentru științ ele istorice rolul pe
care-l joacă conceptul de lege pentru științele naturale. Conceptul de
valoare nu este, totuși, decât un instrument pentru științele istorice, în
timp ce conceptul de lege este scopul final pe care -l vizează științele
naturale.
Cu alte cuvinte, științele naturale descoperă legea, în timp
științele istorice, folosind valoarea, d escoperă singularitatea,
unicitatea, individualitatea.
Rickert folosește, în Grenzen , ca exemplu diamantul Kohinoor.
Cel mai mare diamant din lume, Kohinoor, nu este un veritabil
individ singular și istoric decât prin faptul că se raportează la
valoarea di amantului. În schimb, culoarea pelerinei pe care o purta
Frederich al II -lea în timpul bătăliei de la Rossbach nu contribuie cu
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
72
nimic la singularitatea istorică a acestui eveniment, întrucât este
imposibil s -o raportezi la o valoare oarecare, întrucât ne i nteresează
bătălia și nu culoarea pelerinei lui Frederich.
Conceptul de valoare pe rmite să distingem în realitate ce este
esențial și ce este secundar, tocmai pentru a surmonta o diversitate
infinită. Rickert n -a trecut mai departe de acest concept. I s -a reproșat
că este prea abstract, dar el nu a depășit niciodată planul pur logic.
Max Weber îl consideră pe Rickert un foarte bun logician.
Toate încercările care s -au făcut n -au trecut de stadiul de a
sugera că o judecată istorică poate fi reductibilă la o judecată fizică și
invers, dar ni meni nu a pus până acum problema teoriei valorii pe
care a formulat .o de Rickert.
Teoria lui Ricker t l-a interesat însă pe Heidegger. Teza de
doctorat a lui Heidegger, prezentată în 1913, Die Lehre vom Urteil im
Psychologi smus este o mărturie a interesului pe care acesta îl avea
față de filosofia valorii a lui Rickert. Obiectivul său era de a defini
filosofia plecând de la ireductibilitatea logicii la psihic.
Aceasta o spusese și Rickert. Filosofia transcendentală nu ia
niciodată ca punct de plecare decât datele imanente ale conștiinței.
Filosofia valorii a lui Rickert îl ajută pe Heidegger să facă o distincție
radicală între ființă și valoare.
Există un plan transcendent al valorii care se opune conștiinței,
în pofida ei. Referința la planul transcendent al valorii apare cu
claritate atunci când se analizează judecata, cea care constituie
esențialul gândirii.
Judecata are sens numai dacă se raportează la o valoare, adică
la un adevăr confirmat și afirmat . Brentano afirma se că
intenționalitatea este proprietatea esențială a conștiinței. În 1921, în
lucrarea sa System der Philosophie11, distingea trei regnuri esențiale:
al ființei sau realității sensibile;
al valorii sau mediul inteligibil;
al semnificației sau mediul subie ctului care face
legătura dintre celelalte două.
Rickert îl definește ca „lume a trăirii imediate, a vieții
teoretice, artistice, morale, etice și religioase”. Heidegger arată că, în
acest perimetru, Rickert și Husserl nu operează cu concepte ale
11 Heinrich Rickert, System der Philosophie. Ertster Teil. Allgemeine Grundlegung der
Philosophie , Tübingen, 1921
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
73
lucrurilo r, ci cu concepte ale sensului. În cele din urmă, sensul vieții
devine, la Rickert, una dintre problemele esențiale ale filosofiei.
Heidegger îi reproșează lui Rickert că este prea teoretic. În fond,
Kant, prin termenul de „Eul Logic”nu vrea să spună ce zi cea Rickert,
un abstractum logic, ceva general și ireal.
Contribuția esențială a lui Rickert la filosofia valorii constă în
așezarea valorii pe spațiul filosofic, pe spațiul construcției categoriale,
conceptualizarea și universalizarea ei. Chiar dacă știi nțele fizice se
ocupă de legile generale, iar științele istorice au nevoie nu neapărat
de conceptul de valoare, cât mai ales de instrumentul -valoare, pentru
a defini și identifica singularul, evenimentul, saltul este enorm.
Avem de -a face cu un mod de a g ândi lumea , plecând , cumva,
în același timp, pe de o parte, de la o exterioritate a ei – valorile nu
sunt subiective – și de la o interioritate a ei – valorile aparțin lumii,
fiind, deopotrivă concepte și instrumente.
O astfel de reflecție ne ajută să înțe legem mai bine acțiunea
umană – inclusiv războiul –, de pe poziția unui semnificant cu
valoare de lege și de instrumente pentru științele istorice și ale
spiritului.
Am adus în discuție, pe scurt, aceste două celebre școli
neokantiene – una, cea de la Ba den, care se ocupă de axiologie, adică
de filosofia valorii, de teoria valorii, iar cea de a doua, de la Marburg ,
preocupată de combaterea supozițiilor metafizice – pentru că, deși
ambele se preocupă de domeniul cunoașterii, al cunoașterii științifice
și filosofice, continuându -l pe Kant, ele ne ajută să înțelegem mai
bine rolul valorii, îndeosebi al valorii umane, adică al culturii, al
transcendenței și chiar pe cel al supoziției metafizice în cunoașterea
fenomenelor și proceselor, inclusiv a conflictualit ății lumii.
Având în vedere progresele remarcabile realizate în domeniul
cunoașterii, mai ales al cunoașterii științifice, folosirea unor
modalități de reflecție filosofică, mai ales ale filosofiei culturii și,
legat de aceasta, ale filosofiei valorii, ni se pare absolut necesară o
astfel de abordare .
Conflictualitatea lumii și, prin urmare, războaiele ei – trecute,
prezente și viitoare – au nevoie nu de o negare intuitivă, ci de o
cunoaștere profundă, adică de o gândire filosofică și de o reflecție
profu ndă.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
74
Chiar dacă majoritatea intelectualilor nu se apleacă asupra
acestor fenomene – sau se preocupă numai de unele, cum ar fi, spre
exemplu, fenomenele meteorologice, dar nici de acelea din punct de
vedere filosofic –, noi considerăm că tocmai conflictual itatea lumii,
ca izvor al dezvoltării, dar și ca spațiu al unor distrugeri
inimaginabile, are nevoie de foarte multă reflecție filosofică.
Dacă negăm existența valorilor în spațiul războiului
distrugător și în cel al conflictualității endogene a lumii și, mai mult,
scoatem atunci aceste fenomene din cadrul reflecției filosofice,
considerându -le ca marginale și nesemnificative pentru gândirea
filosofică , facem un act de certă nedreptate .
Pentru că, printr -o astfel de atitudine, lipsim unele dintre cele
mai complicate și mai dramatice acțiuni de risc extrem de realitatea
lor esențială: faptul că există și fac parte din viața oamenilor.
Or, gestionarea lor, presupune tocmai centrarea cu prioritate a
reflecției filosofice atât pe conținutul acestora, cât și p e forma lor de
manifestare.
2.1.2. Noua Dreaptă , modernitatea și războiul
Noua Dreaptă a apărut în 1968. Este considerată ca un mod de
a gândi, nu ca o politică. Metapolitica nu este înțeleasă ca un alt mod
de a face politică.
Modernitatea este mișcarea politică și filosofică din ultimele
trei secole de istorie occidentală. Ea se caracte rizează, în principal,
prin cinc i procese convergente :
individualizarea prin di strugerea vechilor comunit ăți
de apartene nță ;
masificarea prin adoptarea de comportamente și
moduri de viață standard ;
desacralizarea prin refuzul marilor religii în folosul
unei interpretări științifice a lumii ;
raționalizarea prin dominarea rațiunii instrumentale
vizavi de schimbarea pieței și eficacitatea tehnică ;
universalizarea pr in ext indere la nivel planetar a unui
model de societate considerat singur ul rațional, deci
singurul posibil.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
75
Toate acestea au rădăcini foarte vechi. Practic, sunt împru –
muta te de la metafizica creștină și aduse în viața profan ă după ce au
fost golite de orice dimensiune transcende ntală. Marile mutații laice,
în era post -revoluționară, se află în creștinism. Individualismul se
afla deja în raportul individului cu Dumnezeu. Egalitarismul își află
originea în faptul că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu .
Progresismul izvorăște din ideea că toate au un început și un sfârșit
necesar, iar desfășurarea este global asimilată pe plan divin.
Universalismul este expresia naturală a unei religii car e afirmă că
deține un adevăr relevat, valabil pentru toți oamenii și care justi fică,
într-un fel, converti rea lor. În săși viața politică se fundamentează pe
conceptele teologice seculare. Creștinismu l, redus astăzi la statul de
opinie printre alte opinii, a fost el î nsuși vi ctima acestei mișcări pe
care tot el a pus -o în aplicare : în istoria Occidentului, va fi fost religia
ieșirii din religie.
Diferitele școli filosofi ce cale modernității, concurente și chiar
contradictorii, se reconc iliază totuși asupra unei idei esențiale: ideea
că există o soluție unică și universală pentru toate fenomenele
sociale, morale și politice .
Umanitatea este percepută ca o sumă de indivizi raționali care,
prin interes, convingere morală, simpatie sa u teamă, sunt chemați (și
obligați) să realizeze unitatea lor în istorie. Din această perspec tivă,
diversitatea devine un obstacol și tot ceea ce diferențiază oamenii
este perceput ca periculo s. S-a încercat mereu scoaterea omului din
individualitate și supunerea lui unui mod universal de asociere. Iar
cel mai efica ce mod l -a reprezentat și îl re prezintă piața.
Imaginea modernității a fost dată de dorința de libertate și de
egalitate. Aceste două valori cardinale – în concepția Noii Drepte –
au fost trădate. Rupți de comunitățile care le dădeau forma și sen sul
existenței lor, indivizii ie s din l ibertate și se supun unor mecanisme
decizionale de dominare. Ei sunt nevoiți să suporte puterea mondială
a pieței, rețelei și tehnologiilor de comunicați, fără să poată acționa în
vreun fel asupra lor. Și promisiunea de e galitate a eșuat de două ori :
– comunismul a instituit regimuri totalita re, cele mai dure din
istorie ;
– capitalismu l, pornind de la egalitatea principiilor și șanselor, a
instaurat inegalitățile economice și sociale cele mai odioase.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
76
Mode rnitate a a proclamat « drepturile », fără a cre a și
mijloacele prin care aceste a să fie exersate. Numai minoritatea are
acces la ele, în timp ce majoritate a se află într -o continuă revoltă.
Ideologia progresului, car e promitea o lume mai bună, cunoaște, la
ora actuală, o criză radicală: viitorul, care se dovedește a fi
imprevizibil, nu este purtător de speranță, ci de spaimă.
Fiecar e generați e se confruntă cu un viitor diferit de cel al
părinților săi. Această veșnică noutate fundamentată pe descalificarea
filiației și vechilor experiențe, asociată transf ormării totdeauna
accelerate a modurilor de viață și mediului de existență, nu produce
bunăst are și fericire, ci angoasă.
„Sfârșitul ideologiilor” semnifică epuizarea istorică a marilor
îndemnuri mobilizatoare care s -au materializat în liberalism,
socialis m, comunism, naționalism, fascism sau nazism. Rezultatele
au fost un dezastru. Genocide, etnocide, masacre de masă, războaie
totale între națiuni, concurență permanentă între indivizi, dezastre
naturale, haos social, pierderea tuturor reperelor semnificati ve.12
Toate acestea au dus la o sărăcie spirituală fără precedent. Și,
evident, la accentuarea suporturilor conflictualității. Aveam de -a face
cu o lume săracă de trecut, săracă de prezent, săracă de viitor. Totul
este incert și discutabil. Aproape că nu m ai există repere. Distrugerea
lumii vii în folosul unei rațiuni instrumentale n-are nicio rațiune . Dar
există. Limbajul publicitar a devenit paradigma tuturor limbajelor
sociale, regele banilor, universalismul pieței, omul transformându -se
într-un obiect d e schimb într -o atmosferă de hedonism sărăcăcios,
rețeaua introducând nu doar accesul la informație, ci și delincve nța,
lipsa de civilizație, precum și un fel de război al tuturor contra tuturor
și al fiecăruia împotriva lui însuși. O lume privată de viito r, ca și de
trecut. Individul solitar se pierde într -o lume anonimă și ostilă.
Această afirmație seamănă foarte mult cu ceea ce spuneau, la
începutul secolul al XX -lea, existențialiștii.
Globalizarea liberală transformă modernitatea în utopie
universală. S fârșitul secolului al XX -lea înseamnă sfârșitul
modernității și intrarea într -o epocă a postmodernității.
Noua dreaptă, mai ales prin Grupul de Cercetări și Studii asupra
Civilizației Europene (GCSCE) consideră că inamicul principal al
lumii și vinovat de acest dezastru este liberalismul. El încarnează
12 http://www.grece -fr.net/textes/_txtWeb.php?idArt=71
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
77
ideologia dominantă a modernității, prima care apare și ultima care
dispare. El a făcut din valoarea de piață o valoare supremă. Acestui
tip de construcție socială i s -a opus socialismul, o altă utopie. Ca ș i
marxismul, liber alismul a reușit să distrugă identitățile colective și
culturile tradițion ale, universalizând sistemul de producție.
Rădăcinile ND
În ianuarie 1969, Grupul de Cercetări și Studii asupra
Civilizației Europene (GCSCE) s -a constituit în F ranța. Desigur, nu
întâmplător. De la căderea fascismului și până în 1968 , extrema
dreaptă a trenat, întrucât amintirile nazismului erau recente.
Independența Algeriei agită spiritele Dreptei nu numai în
Franța. După pierderea Algeriei și a Congo -ului, Jea n Thiriat, un
belgian, a înțeles că din noul raport de forțe trebuie desprinsă o
concluzie. Înainte de război, Jean Thiriat a fost membru al
organizației fasciste Legiunea Națională. El a fost condamnat pentru
că, sub ocupație, a fost agent al organizației Amicii Marelui Reich
German (AMRG).
După ce a fost eliberat, el a dezvoltat în Belgia și în Germania
o rețea de susținere logistică a OAS. În 1960, a înființat Comitatul de
Acțiune și de Apărare al Belgienilor din Africa (CAABA), care
devine, în același an, Mișcarea de Acțiune Civică (MAC), mai târziu
denumită Tânăra Europă, cunoscută actualmente sub sigla P.C.N.E
(Partidul Comunitar Național -European) care se află la Charleroi.
Thiriat a decedat în 1992. A elaborat o doctrină fascistă,
anticomunistă, an tisindicală, antidemocratică, împotriva lumii a treia,
plasată sub conceptul „nici stânga, nici drea pta”, dar spre extrema
dreaptă. Deasemenea, el este cel care a formulat conceptul Marea
Națiune Europeană „de la Dublin la Vladivostok”. Doctrina lui
Thiria t este fundamentală pentru Noua Dreaptă, dar tactica sa
tradițională nu este în măsură să ducă la cucerirea de spații noi,
concept la care visează vechii și tinerii militanți francezi de extremă
dreaptă.
Noua Dreaptă este susținută de vechi intelectuali, î ndeosebi
scriitori, anticomuniști ( Jean Mabire, Saint -Loup, Raymond Abellio,
Thierry Maulnier, René Huyghe, Boris Jouvarire, Jean Raspail,
Anthony Burgess, Pierre Gaxote, Jean Cau etc.). Cu sprijinul lor
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
78
Noua Dreaptă instalează Grupul de Cercetări și Studi i asupra
Civilizației Europene (GCSCE).
Obiectivele urmărite de ND
ND urmărește trei obiective, în două etape:
Primul obiectiv: reunificarea tuturor fraților diseminați în
grupuscule de extremă dreaptă, mai ales printr -o acțiune concertată
asupra tactic ii.
Al doilea obiectiv: statul și armata.
GCSCE trebuia să devină, după cum scria Dominique Venner,
„un centru ideologic care difuzează un învățământ doctrinal și
permane nt (…)”, de unde rezultă că fie care membru va avea obligați a
să influențeze alți oame ni în Franța, Germania, Italia, Spania, Marea
Britanie, Grecia, Norvegia, Argentina și, în general, America Latină.
Precum Clubul Ceasului, „Națiunea înarmată” afișează un
obiectiv social impecabil. În Revista nr. 1 din februarie 1976 se scria:
„Să arătă m ca Apărarea nu este numai problema mediului militar, ci
Națiunea trebuie să se înarmeze, aceasta ținând de spiritul critic și de
valorile morale indispensabile supraviețuirii oricărei societăți.”13 Cât
de departe este acest obiectiv de realitățile conflic tuale ale acestei
lumi care trăiește între cele mai cumplite dintre arme, fără să știe sau,
mai exact, fără să -i pese de o astfel de realitate pe care o consideră în
exteriorul ei și total nedependentă de ea!
Al treilea obiectiv: Acesta constituie, de fapt , etapa a doua.
Este etapa realizării, consolidării și dezvoltării acelui liant social care
să facă posibilă constituirea unui model rațional de societate,
rezistență la liberalism, neoliberalism și modernitate, capabilă să -și
apere și să -și impună valoril e, să lupte împotriva efectelor extrem de
nocive ale globalizării, pentru refacerea identităților.
Politica libe rală – susține Noua Dreaptă – reprezintă o
contradicție în termeni. Dorind să formeze un liant social pe baza
unei opțiuni raționale care supun e cetățenia utilității, ajunge la un
ideal de gestionare științifică a societății globale, plasata sub
expertiză tehnică.
13 http://www.archivesolidaire.org/scripts/article.phtml?section=A1AAAABX&obid=21093
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
79
În epoca globalizării, liberalismul se prezintă mai mult decât o
ideologie; se prezintă ca un sistem mondial de producție și
reproducț ie de oameni și mărfuri, în surplombele drepturilor omului.
2.1.3. Arta prudenței
Modernitatea neagă existența unei naturi umane (teoria tabul a
rasa) sau o raportează la predicate abstracte deconectate de la lumea
reală și de la existen ța trăită. De aici, se desprinde ideea unul „om
nou”, maleabi l, transformabil , datorită transformabilității mediului
său.
Aceste utopii au marcat într egul secol XX. Principalul
determinant al statutului social sunt capacitățile cognitive. Omul nu
se naște ca o pagină albă, c i fiecare este purtător al caracteristicilor
generale ale speciei. La acestea se adaugă conștiinț a propriei sale
conștiințe, gândirea abstractă, limbajul sintactic și semiotic,
capacitatea simbolică, aptitudinea de a elaborare judecăți de valoare ,
raționam ente și concepte etc.
Noua Dreaptă propune o viziune a unui om echilibrat, care să
fie scos din dezechilibre și prejudecăți.
Din punct de vedere natural, omul nu este nici bun, nici rău, dar
poate fi sau deveni și bun și rău. Este, deci, o ființă deschis ă,
transformabilă și periculoasă, tocmai pentru că are capacitatea de a se
depăși sau de a se degrada.
Această capacitate poate fi definită, în opinia noastră, ca un
război al omului cu sine, ca un mod de a pune în operă o decizie
predominant ”politic ă” în legătură cu sine, cu condiția sa și, evident,
cu devenirea sa. Războiul acesta are mai multe faze:
identificarea mobilurilor de conflict;
conflictul cu sine;
distrugerea a ceea ce este bun sau a ceea ce este rău;
refacerea sau, dimpotrivă, distrugerea co mpletă.
Războiul omului cu sine poate avea ca efect o reconstrucție a
omului în sine și prin sine, o reconstrucție socială și psihologică,
adică o trecere de la omul normal la omul superior, realizat pe toate
planurile, la omul creator sau generator de mor alitate sau, dimpotrivă,
o distrugere socială și psihologică , o trecer e de la omul normal la
omul decă zut, la omul -neom.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
80
Apartenența colectivă nu anulează identitatea individuală, dar,
în concepția Noii Drepte, constituie suportul ei. Cine -și părăsește
comunitatea de origine o face pentru a găsi alta.
Concepția holistă, potrivit căreia întregul este și altceva decât
suma părților sale, având, deci, caracteristici proprii, este combătută
de individualismul modern și de universalismul modern care
consideră că ierarhia închide și ucide spiritul. Modernismul se
derulează pe două dimensiuni esențiale: contractul, care se prezintă
ca o dimensiune politică, și piața, care se constituie într -o dimensiune
economică.
Dar modernitatea nu eliberează omu l, ci îl supu ne altor
constrân geri. Devenind soli tar, omul devine mai vulnerabil. Or,
liberalismul și, mai ales, neoliberalismul accentuează solitudinea, îl
fac pe om dependent de piață, de rețea, de altul și de alții,
accent uându -i, în același timp, solitudinea. Marel e proiect de
eliberare este, de fapt, un mare proiect de înstrăinare. Marea familie
este înl ocuită prin birocrație, prin schimb economic (piață) și
supunere.
Nici politicul nu rezolvă problema. Politicul ține de faptul că
finalitățile sociale sunt totdeaun a multiple. El are totdeauna esența sa
și legile sale proprii care nu se reduc nici la ra ționalitatea economică,
nici la cea etică sau la cea estetică, nici la metafizică și nici la sacru.
Politicul face distincția între națiuni cum sunt cele care se refe ră la
domeniul public și la domeniul privat, la comandament și la supunere,
la deliberare și la decizie, la cetățean și la străin, la amic și la inamic.
Există, desigur, o morală și în poli tică. Dar de aici nu rezultă că
morala individuală trebuie să fie aplicabilă din punct de vedere
politic. Cu alte cuvinte, între morala politică și morala individuală,
există nu doar deosebiri, ci chiar conflicte.
S-a încercat aplicare a unei viziuni „neutraliste” asupra politicii,
în sensul că politicul trebuie doar să g estioneze, să aplice mecanic
normele tehni ce, juridice și economice. G uvernarea oamenilor
trebuie să s e modeleze pe „admin istrarea lucrurilor”.
Prima îndatorire a politicii este să asigu re pacea interioară,
securitate a și armonia socială, să reducă vulnera bilitățile, iar în
exterior să combată, să contracareze sau să diminueze pericolele și
amenințările.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
81
Politica este, deopotrivă, o știință și o experiență, dar mai ales o
artă și cu precădere o artă a prudenței. Prudența este arma cea mai
eficientă a politi cii. Pentru că încearcă să gestioneze incertitudinea.
Politica presupune totdeauna o incertitudine, o judecată interogativă
asupra pluralității lucrurilor și o decizie privind finalitatea acestora.
Puterea rezidă în configurarea finalităților. Ea se manife stă în
capacitatea de a identifica, genera și sluji interesul vital. Aici nu este
vorba doar de forța puterii, ci și de arta puterii..
Puterea politică are, în unele viziuni, mai ales forma
suveranită ții nelimitate, de tipul papalității. Este vorba de cee a ce
numim „teologie politică”, fondată pe ideea unui organism politic
suprem, un fel de „Leviathan” al lui Hobbes, menită să controleze
corpul, spiritul și sufletul. Multe guverne de azi tind spre o astfel de
dimensiune. Acest tip de politică a creat stat ul-națiune absolutist,
unic, centralizat, care nu împart e puterea cu nimeni și distruge
culturile locale. În cele din urmă, o astfel de concepție a dus la
crearea totalitarismului modern. Acestui model de politică, Noua
Dreaptă îi opune un model, moștenit de la Althusius, în care izvorul
de independență și de libertate se află în autonomie și unde statul este
federal. În această formă de guvernământ, poporul este totdeauna
suveran. Guvernul poate fi superior indivizilor, dar el nu va fi
niciodată superior p opoarelor, adică voinței generale, exprimat prin
corpul cetățenilor.
Principiul subsidiarității se aplică la toate nivelurile. Libertatea
unei colectivități nu este antinomică unei suveranități partajate.14
Sfera și conținutul politici nu se reduc la stat. Persoanele publice se
definesc ca o rețea continuă de grupuri, de familii, de asociații, de
colectivități locale, regionale, naționale sau supranaționale. P entru a
nu deveni totalitar, p oliticul trebuie să se sprijine pe această
înlănțuire .
Rasismul este o teorie care postulează fie inegalitatea între rase,
fie situarea valorii unui indi vid pe criterii rasiale, fie fa ptul că rasa
reprezintă factorul explica tiv central în istorie. Rasi smul nu este o
superstiție premodernă, ci o doctrină eronată, fundament ată pe
pozitivismul scientist, potrivit căruia se poate măsura în mod absolut
valoarea societăților umane, potrivit unor stadii care definesc
progresul istoric inegal. Migrația este un soi de dezrădăcinare forțată,
14 http://www.grece -fr.net/textes/_txtWeb.php?idArt=71
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
82
o smulgere din propria c ultură, prin mijl oace economice, dat și de
altă natură . Dezbaterile democratice sunt deviate de la esența lor. Nu
se discută, se denun ță. Nu se argumentează, s e etichetează. Nu se
demonstrează, se impune. Unele dintre idei sunt etichetate ca…
nedemocratice sau ca… abe rante, înainte ch iar de a fi ascultate și
înțelese. Fo arte mulți nu sunt capabili să dezvolte idei proprii și
atunci declanșează un adevărat război pentru combaterea ideilor
altora. Cenzura are o altă formă. Nu se mai spune „Cine nu e cu noi
este împotriva noastră”, ci „Cine nu aderă la principiile noastre nu
poate fi cu noi”. Iar aceste principii sunt considerate, de cei care le
formulează, ca indiscutabile. Partidele politice se războiesc feroce, nu
în doctrine, nu în programe, ci în… abilități le de a-și descoperi și
exploata slăbiciunile și vulnerabilitățile. Oamenii asistă la această
bătălie distrați, perple cși sau indiferenți.
Absenteismul de la vot arată că, de fapt, între aceste partide care
candidează la putere și populația care -i alege – și care este suverană
pe vot –, se duce un război extrem de grav și de periculos, care
transformă democrația într -o competiție desfășurată , de regulă, prin
mijloace strategemice , de fapt, într -o agresiune a politicului
împotriva alegătorului.
Parcă așa a fost mer eu, dar, în zilele noastre, beligeranții (de
fapt competitorii politici) dispun de mijloace mult mai puternic și mai
sofisticate de influențare și manipulare, între care rolul cel mai
important revine mediei, înde osebi televiziunii. Media este, de fapt,
cea care animă rețeaua , cea care -i dă consistență, forță și viabilitate.
Media a devenit extrem de puternică, datorită rețelei.
Chiar dacă rețeaua transmite și alte date și informații decât cele
mediatice, la ora actuală, cea mai mare influență este exercit ată de
media. Dar, cum bine se știe, media nu are o forță în sine. Ea este
doar u n mijloc. Un mijloc între foart e multe altele.
2.2 Criza, conflictul, războiul și efectul de rețea
Care sunt raporturile dintre criză, conflict și război? Cum
evoluează ele î n spațiul fizic? Dar în cel cognitiv? Cum se manifestă
efectul de criză? Care sunt interdeterminările în spațiul
conflictualității viitoare și cum pot fi ele cunoscute și evaluate?
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
83
Noua epocă deschisă după spargerea bipolarității politice se
caracterizea ză, între altele, prin realități și efecte contradictorii, chiar
conflictuale, cu schimbări bruște și evoluții nelineare și imprevizibile.
Rețeaua oferă posibilitatea circulației rapide a datelor și informațiilor,
dar acest lucru nu este totdeauna benefic. Este adevărat, oricare om
de pe planetă care are un televizor conectat la un cablu de rețea sau
dispune de un calculator cuplat la Internet poate afla, la orice oră din
zi și din noapte, ce se petrece în lume, dar cu o singură condiție: să
știe să se desc urce în păienjenișul de date și informații, să știe adică
ce să caute și cum să caute. Din păcate, rețeaua, care devine un suport
din ce în ce mai stabil și mai extins, este foarte eficient ă nu numai
pentru informație, ci și pentru dezinformare, pentru tot felul de date
și chiar de informații care îl pot intoxica nu doar pe un neavizat, ci
chiar și pe un specialist în domeniul informațiilor.
2.2.1 Efectul de rețea
Odată cu dezvoltarea rețelelor, au apărut, au evoluat, s -au
complicat și multiplicat fel de f el de abilități, de la cele care țin de
constituirea și gestionarea rețelelor până la cele care urmăresc
vulnerabilizarea acestora sau folosirea lor în fel de fel de scopuri.
Rețelele evoluează, proporțional, în oglindă, de o parte și de alta a
unei axe, d ucând cu ele tot ce are mai bun și mai rău omenirea.
Rețelele nu sunt selective, nu sunt purificatoare. Ele constituie doar
un suport. Și, așa cum, de veacuri, hârtia suportă orice, și ele suportă
orice, cu condiția să poată fi transpus în acel semnal purt ător de
informație specific rețelei. De aceea, cu o minimă pregătire în ceea ce
privește folosirea unui calculator, alcătuirea unui slide, introducerea
unor date, obținerea unui cont și a unei parole, dar chiar și fără
acestea, oricine poate intra în rețea și beneficia de ceea ce oferă
aceasta.
De aici nu rezultă neapărat că crizele și conflictele armate se
constituie și se transmit de -acum prin rețea sau că rețelele ar constitui
noi cauze pentru crize , conflicte și războaie . Rezultă doar o realitate
care influențează semnificativ și domeniul crizelor și conflictelor
armate. Este evident că, la acest nou început de secol și de mileniu,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
84
rețelele există, că ele reprezintă realități complexe, bazate îndeosebi
pe interacțiuni și efecte.
La rândul lor, ele ampl ifică interacțiunile și induc un efect
special, care influențează semnificativ dinamica tuturor sistemelor și
proceselor sociale și nu numai – efectul de rețea.
Efectul de rețea se bazează pe accelerarea circulației infor –
mației, pe amplificarea explozivă a fluxului informațional, pe
facilitarea actului comunicării, dar și pe capacitatea rețelelor de a
asimila, de a se multiplica, de a influența, de a schimba filozofia
relațiilor sociale, adică viața oamenilor și a entităților omenești, de a
descoperi, a a capara, a extinde15 și, în același timp, a ascunde și a
vulnerabiliza. Efectul de rețea este similar cu fulgerul sau cu trăsnetul.
Creează și degajă uriașe energii, dar și uriașe distrugeri. Siguranța
sistemelor și proceselor sporește într -un sens și se deg radează în altul.
Puterea rețelei este imensă. Ea crește pe măsură ce rețeaua se
extinde, fiind direct proporțională cu numărul de noduri. Cu alte
cuvinte, cu cât o rețea are mai multe noduri, cu atât este mai stabilă,
mai puternică și mai sigură. Chiar da că redundanța crește, o dată cu
ea cresc și siguranța și stabilitatea. Spre exemplu, rețelele de
transmisiuni funcționează și în cazul în care o mare parte dintre
noduri sunt distruse. Rutarea se face în mod automat. Informația este
automat dirijată pe can alele neafectate, astfel încât ea să ajungă rapid
la destinație. Evident, în aceste cazuri, puterea rețelei scade, așa cum
scade și capacitatea ei, dar ea, totuși, funcționează.
Puterea rețelei este egală cu pătratul nodurilor de rețea. De aici,
importanța deosebită a articulațiilor rețelei și rețelelor, care generează
capacitatea ei, a reț elei, de a funcționa în orice condiții.
2
r rN P
,
unde Pr este puterea rețelei, iar Nr numărul nodurilor de rețea.
15 92 / 57 Network effect / Effet de réseau / Efecto de red /Efectul de rețea. „ Efectele de rețea
apar atunci când valoarea unui produs crește, pentru un utilizator, cu numărul de utilizatori ai
aceluiași produs sau ai unor p roduse compatibile. Economiștii vorbesc despre acest fenomen ca
despre „externalitatea” rețelei, deoarece, atunci când se atașează consumatori suplimentari la
rețeaua consumatorilor existenți, aceștia au un impact „extern” benefic pentru consumatorii
care sunt, deja, membri ai rețelei“ ( http://www.competition.ro/publicatii/ GlosarUE). A se
vedea și http://www .kinecto.ro/new/Resurse/dictionar -de-termeni/web -communication.shtml
„Efectul de rețea“ (Network effect) = fenomenul prin care un serviciu devine cu atât mai
valoros cu cât este folosit de mai multe persoane; numărul mare de utilizatori încurajează
înscri erea de utilizatori noi (de exemplu, un forum este cu atât mai util cu cât este accesat de
mai mulți utilizatori).“
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
85
Efectul de rețea este generat, p e de o parte, de puterea rețelei și,
pe de altă parte, de aria de cuprindere a rețelei, de capacitatea ei de a
asimila rapid orice element, de a modela mediul în care acționează și
de a se adapta la condițiile lui. Comportamentul rețelei în raport cu
mediu l în care se dezvoltă este unul de asimilare a acestui mediu și
de acomodare la condițiile lui, dar nu supunându -se lui, ci dialogând
cu el și, într -un fel, transformându -l.
În acest sens, rețeaua distruge. Distruge și înlocuiește, nu lasă
nimic gol. Cu a lte cuvinte, rețeaua creează o altă realitate, o nouă
realitate, deosebită de ceea ce există. Este o realitate de rețea, o
realitatea virtuală, în care dependența, interdependența și securitatea
devin reguli stricte de funcționare.
Pentru a funcționa, reț eaua trebuie să fie stabilizată și
securizată. Dar o rețea nu poate fi niciodată securizată complet.
Totdeauna vor exista vulnerabilități generate de funcționarea rețelei,
de raporturile ei cu mediul sau cu alte rețele, de variația condițiilor
concrete. Ac este vulnerabilități vor fi exploatate de alte rețele
concurente, de inamicii rețelei și de toți cei care sunt angajați, într -o
formă sau alta, în continua bătălie a lumii pentru resurse, piețe, putere,
supremație și influență.
Propriu -zis, în acest războ i permanent al omenirii cu sine, mai
exact, cu acele entități, sisteme și procese care devin incompatibile
între ele și generează dezordine și conflictu alitate, rețeaua nu se
constituie în parte beligerantă. Rețeaua nu este decât un suport, un
mijloc, îns ă un mijloc care se extinde și se multiplică, facilitând
circulația rapidă a informației, comunicarea, transportul, transmiterea
de date și de imagini, circulația mărfurilor, dar și a tot felul de efecte.
Există rețele ale diferitelor entități care se pot afla în relații de
colaborare, de parteneriat, de concurență sau în război, dar există și
rețele care acoperă indiscutabil întreaga planetă – cum ar fi, spre
exemplu, Internetul –, care pot fi folosite de toată lumea.
Efectul de rețea se face simțit nu d oar în circulația mărfurilor,
a informației, a trenurilor, avioanelor, iar în viitor, și a navetelor
cosmice, ci și în dimensionarea, configurarea și reconfigurarea
crizelor și conflictelor armate, a războiului și altor fenomene
complexe care însoțesc și d efinesc omenirea și conflictualitatea ei
permanentă. Rețeaua aduce noi dimensiuni și elemente specifice în
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
86
dinamica acestor fenomene și procese, dintre care cele mai
importante ar putea fi:
– circulația rapidă a informației, ceea ce conduce la o
cunoașter e mai precisă și oportună a cauzelor, determinărilor, impli –
cațiilor și efectelor crizelor și conflictelor, inclusiv ale conflictelor
armate și războaielor;
– accelerarea fenomenelor și proceselor generatoare de crize și
conflicte, dar și a celor care esto mpează, frânează sau dezamorsează
crizele și conflictele;
– inducerea și amplificarea efectului de criză și al celui de
conflict;
– diminuarea și chiar estomparea efectului de criză și al celui
de conflict.
Rețeaua interconectează componentele sistemice și procesuale
ale unei crize, optimizând dinamica lor. În aceeași măsură, rețeaua
conectează și crizele între ele. În acest fel, în funcție de o mulțime de
factori, efectul de criză poate fi diminuat sau amplificat.
Rețeaua dezvoltă, intensifică și amplific ă un sistem dinamic
complex de relații bazate pe efecte, micșorând semnificativ ecartul
dintre cauză și efect, dintre acțiune și rezultatul acesteia, dintre
subiectul acțiunii și obiectul acesteia, dintre proiect și execuție, dintre
producție și consum, di ntre scop și mijloc.
Rețeaua nu schimbă actorii. Îi scoate însă din turnul lor de
fildeș sau din sistemele tradiționale de protecție și îi obligă să suporte
efectul de rețea, sau cel puțin să țină seama de el , să existe adică în
mediul lui și să se supună lui, așa cum, spre exemplu, planeta Pământ
se va supune determinărilor generate de centura fotonică a Centrului
Galactic, în care intre la finele anului 2012. Acești actori sunt de trei
feluri. Unii produc efectul de rețea, alții îl suportă, iar cei mai mu lți
nu-și dau seama nici de acest efect, nici de rolul și locul lor în
ordinea și harababura rețelelor care se războiesc între ele, creând un
haos informațional cum n -a mai fost vreodată. Probabil că, în etapa
următoare, se va încerca „organizarea” acestui haos.
Acest efect haotic de rețea face parte din viața noastră și, în
curând, va deveni una dintre structurile de rezistență ale mentalității
noastre. Va deveni, cu alte cuvinte „drogul” nostru. De acum înainte,
nimeni nu va mai putea eluda nici rețeaua ca atare, nici efectul de
rețea , ca produs, ca rezonanță, ca ecou, ca mod de existență, ca
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
87
modus vivendi. Se vor găsi însă mijloace și strategii adecvate pentru
folosirea lui la maximum în avantaj propriu.
2.2.2 Efectul de criză
Efectul de criză poate fi definit ca impact direct sau mediat al
crizei asupra altor domenii care nu sunt direct afectate de criză. O
criză este ca o furtună, ca un uragan. Distruge, în proporții mai mari
sau mai mici, tot ce întâlnește în cale, dar, în același timp, provoacă
dezechilibre semnificative pe o arie foarte mare, induce și o stare de
teamă, de nesiguranță, bulversează producția, prețurile, diminuează
siguranța oamenilor și instituțiilor, sporește vulnerabilitățile și
creează un câmp propice recrudescenței pericolelor și amenințărilor.
Efectul de criză este ca o undă (este o undă!) care se propagă
în toate direcțiile, afectând, într -o măsură mai mare sau mai mică, tot
ce poate avea tangență atât cu procesul sau cu sistemul care a
declanșat sau din care s -a declanșat criz a, cât și cu sfera de
manifestare a acesteia și, evident, cu conținutul ei.
Efectul de criză se manifestă ca o reacție în lanț. Criza
prelungită din Orientul Mijlociu și cea din Orientul Apropiat induc
efecte dintre cele mai grave, care se manifestă pe o arie foarte largă,
începând cu recrudescența fenomenului terorist, mai ales a
terorismului islamic, și continuând cu fluctuațiile prețului petrolului,
care a depășit pragul de 125 dolari barilul, cu influențarea piețelor și
strategiilor de piață, a relații lor financiare și chiar cu declanșarea sau
stimularea unui adevărat război financiar.
Acest război s -a declanșat cu adevărat, dar nu doar datorită
crizei din Irak sau de prin alte locuri supuse presiunilor Puterii
mondiale discreționare, ci datorită carac teristicilor complicate,
conflictuale și imprevizibile ale sistemului financiar, în măsura în
care există cu adevărat un astfel de sistem, deopotrivă foarte real și
foarte fantomatic.
Din această perspectivă, spre exemplu, o parte dintre țările
arabe, mai ales cele producătoare de petrol, vor acumula, probabil,
cantități mari de devize, putând produce o adevărată criză a dolarului.
Oricum, efectele crizelor multiple și greu de înțeles, de acceptat și de
gestionat, chiar negestionabile din Orientul Mijlociu și din Orientul
Apropiat (pentru că toate acestea sunt legate între ele) , se extind în
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
88
mod haotic asupra relațiilor internaționale, bulversând grav nu doar o
economie construită pe un suport energetic extrem de „fluid“ și greu
de înlocuit , cum este petrol ul, ci și secu ritatea, în general, și
securitatea energetică, în special, a tuturor țărilor lumii.
Interdependențele sunt atât de mari, încât nici o țară din lume
nu poate eluda efectul crizelor și îndeosebi efectul crizelor energetice.
Evident, nu există crize energetice în sine, ci crize energetice
generate de un fenomen politic complex, măcinat de un sistem de
strategii și de bătălii (câștigate, pierdute sau în plină desfășurare,
fiecare cu efectele ei) pentru resurse, pentru piețe, pentru supremație
și, evident, pentru realizarea și menținerea unui mediu strategic care
să asigure prevenirea războiului , a unui anumit tip de război, și
realizarea unor capacități de acțiune și de reacție ante -criză, în timp
de criză și post -criză semnificative și benefice pentru cine le are .
Rețeaua favorizează acest lucru, dar, în același timp, prin efectul de
rețea, amplifică, în proporții greu de estimat și de controlat, efectul de
criză.
J. M. Guillery16 scrie că „există crize care se nasc dintr -o pură
revelație mediati că.“ O revistă, intitulată „Jurnalul de Duminică“, a
publicat, pe patru coloane, în susul paginii, un titlu șocant: „Alertă la
Montparnasse. Amiantă. Trebuie luate măsuri de urgență în imobilul
unde lucrează 5000 de oameni. Două scenarii în studiu arată că
evacuarea liniei ar dura… trei ani!“17
Toate publicațiile și agențiile de presă au preluat și publicat
conținutul acestui articol. În 24 de ore, efectul de criză s -a produs.
Patrick Lagadec numește acest fenomen „efectul Larsen“18 O astfel
de știre, preluat ă și amplificată, declanșează scandalul. De fapt, nu
este nimic nou. Turnul Montparnasse, ca mai toate clădirile
construite în acea epocă, conține amiantă (azbociment). Iar
azbocimentul este, se spune, generator de cancer…
Nimeni nu are o evidență clară a acestor clădiri sau, în orice
caz, dezamiantarea acestora (înlăturarea plăcilor de azbest și de
azbociment) ar dura foarte mult și ar costa enorm. Dar, dezvăluirile
jurnalului au produs multă panică. Autorii consideră că p atologiile
16 http://www.gestiondecrise.com/amiante_gestion_crise.htm
17 http://www.gestiondecrise.com/amiante_gestion_crise.htm
18 Microfonie. Efect de feedback electroacustic între microfon și amplificator. Oscilații a căror
amplitudine atinge foarte repede va lori maxime. Se prezintă sub forma unui șuierat strident,
caracteristic.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
89
legate de azbociment su nt responsabile de 3.000 de morți pe an și se
estimează că vor fi, în continuare, responsabile și de 50.000 -100.000
decese care se vor produse, probabil, până în 2025.
Efectul de criză este rapid și șocant. El trece însă foarte repede,
chiar mai repede de cât criza care l -a produs. Lasă însă urme greu de
șters.
2.2.3 Incertitudini orizontale
Într-un fel, rețeaua, prin efectul de rețea, ajută la
depresurizarea zonelor grav tensionate. Difuzarea rapidă a infor –
mațiilor de stare este benefică pentru metasiste m, în sensul că,
datorită accesului la informație în timp real (sau în timp util), se
creează condiții pentru a fi luate măsuri care să ducă la rezolvarea
oportună a situațiilor care au facilitat producerea crizei sau care
întrețin cauzele generatoare de c rize și conflicte.
Rețeaua are funcția unor vase comunicante (cu noduri de
distribuție și de optimizare), dar ea nu poate rezolva, prin această
calitate, toate problemele care se ivesc cu rapiditate sau ca urmare a
unor acumulări în timp, într -un loc sau în altul. Mărește însă
interacțiunile și facilitează cunoașterea rapidă a problemelor, ceea ce
este esențial în gestionarea crizelor și conflictelor.
Rețeaua creează o situație nouă, în coordonate noi, multidi –
mensionale, care impun abordări noi, flexibi le și oportune. Această
nouă situație poate fi caracterizată prin:
– sporirea cantității de informație despre zona sau despre
zonele în criză, aceasta definindu -se pe un procent mai mare de
nedeterminări înlăturate și, prin urmare, prin reducerea semnifica tivă
a incertitudinilor;
– creșterea proporțională a posibilității de dezinformare, ceea
ce duce la crearea unor noi tipuri de incertitudini, a incertitudinilor
orizontale sau a incertitudinilor de rețea;
– crearea unor presiuni concurențiale noi, altfel c onfigurate,
care pot fi disipate în toată rețeaua și, la momentul potrivit,
concentrate acolo unde se consideră că este necesar19;
19 O astfel de concentrare a efectelor poate fi dirijată de cei care au capacitatea, posibilitatea și
interesul să o facă. Și, de cele mai multe ori, lucrurile așa se produc. Trebuie a vute totuși în
vedere și situațiile de concentrare spontană și, adesea, haotică, deci necontrolabilă, a efectelor,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
90
– formarea, în cadrul rețelei, a unor noduri sau elemente care
pot crea perturbații, instabilitate și chiar crize și conflicte în spațiul
virtual, dar și în cel real;
– vulnerabilizarea sistemelor și/sau proceselor prin flexibili –
zarea incertitudinilor;
– posibilitatea apariției, inducerii și proliferării unor efecte
negative de rețea.
Rețeaua creează, deopotrivă, un sistem de pr esiuni continue
asupra utilizatorilor și mediului ambiant, în sensul restricțiilor și
regulilor ce se cer urmate și în cel al vulnerabilităților ce se cer
depistate și reduse sau acoperite, dar și un spațiu extins de
comunicare și de acțiune.
Printre pres iunile create și exercitate de rețea s -ar putea situa și
următoarele:
– extinderea nelimitată a spațiului informației și al comunicării
(în mod implicit și a ofertei informaționale), dar, în același timp, și
restricționarea accesului;
– crearea unor puter nice presiuni de rețea, atât la nivelul
individului (concretizată într -o dependență numită, între altele, și
„sindromul Internet“, deși rețea nu înseamnă numai Internet), cât și la
nivelul instituțiilor, administra ției, organizațiilor și organis melor
internaționale și altor structuri naționale și internaționale;
– crearea și accentuarea interdependențelor;
– impunerea de standarde;
– crearea unui conflict major și periculos între monopolul de
rețea și tendința firească de multiplicare și proliferare a rețe lelor;
– creșterea redundanței canalelor de comunicații, ceea ce, pe
de o parte, duce la o mai bună stabilizare a acestora și, pe de altă
parte, la multiplicare, complicarea și bulversarea datelor, imaginilor
și informațiilor, deci la intoxicare informațio nală;
– facilitatea manipulării și creșterea „efectului de manipulare“;
– generarea și facilitarea extinderii periculoase a unui nou tip
de piraterie – pirateria informați onală;
– generarea și facilitarea extinderii cyberterorismului;
– amplificarea „efect ului de criză“.
ceea ce sporește și mai mult, deopotrivă, efectul de criză și efectul de rețea, prin cumularea
intempestivă a acestora.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
91
Vulnerabilitățile sunt strâns legate de aceste presiuni și se
referă, în principiu, la:
– sensibilitatea programelor și bazelor de date și posibilitatea
spargerii codurilor și parolelor, deci a accesului neautorizat;
– dependența de surse d e energie și, deci, vulnerabilitatea la
acestea;
– complicarea programelor și vulnerabilitatea lor încă mare
atât la cyberpiraterie, cât și la atacuri ale hackerilor;
– costul destul de mare al programelor de securitate și
schimbarea lor foarte rapidă;
– competiția deschisă, dinamică și foarte intensă dintre
programele de securitate și activitatea hackerilor și altor inamici ai
rețelei sau care vor, pur și simplu, să utilizeze rețeaua în folosul lor.
Vulnerabilitățile, ca și abilitățile și elementele de pu tere ale
rețelei, sunt dinamice. Ele evoluează odată cu sistemele, procesele și
programele și, pe măsură ce unele dispar, altele apar și se dezvoltă,
proliferează . Niciodată nu vom putea spune că rețelele de informații,
de comunicații și de relații interna ționale, precum și cele economice,
politice, sociale, culturale etc. sunt complet și pentru totdeauna
securizate. Pe măsură ce ele se dezvoltă și se diversifică , se amplifică
și se diversifică și vulnerabilitățile lor, apar altele noi, se complică și
se so fistichează sistemele de acces și de siguranță, se măresc și se
diversifică presiunile, provocările, pericolele și amenințările, iar
riscurile (asumate, impuse sau conjuncturale) devin din ce în ce mai
numeroase și mai greu de gestionat. Siguranța și secur itatea
sistemelor și proceselor, în condițiile filosofiei și fizionomiei de rețea,
devin foarte costisitoare.
Rețeaua introduce dimensiunea orizontală în relațiile inter –
umane, în toate componentele lor. Orizontalitate nu înseamnă însă
egalitate, ci doar posibilitate de comunicare, acces la informații și
transmitere rapidă a oricărui eveniment ce se petrece în rețea (evident,
dacă nu există restricții).
Oricum, restricțiile sunt mult mai puține și m ai puțin stresante
decât imposi bilitatea de a comunica.
Rețeaua introduce însă o nouă dimensiune, extrem de impor –
tantă în dinamica siste melor și proceselor: interdepen dența. Nu este
vorba, desigur, de o interdependență totală, ci doar de o interde –
pendență în spațiul comunicării, al informației.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
92
Se pare că, a stăzi, informația, ca nede terminare înlăturată,
devine din ce în ce mai mult, o funcție a rețelei. Bineînțeles, nu
rețeaua creează informația. Ea doar o adăpos tește și o transmite.
Informația face parte din această lume și există în măsura în
care lumea există și are nevoie de informație, în sensul adâncirii
cunoașterii și în cel al facilitării acțiunii. Fără informație, nu există
nici viață, nici cunoaștere, nici acțiune, așa cum nici informația nu
poate exista decât în măsura în care, în calitate de fun cție a sistemelor
integrale vii, folosește inteligenței și acțiunii umane.
2.2.4 Cunoașterea spațiului cy berstrategic al războiului
Spațiul în care viețuiește, se generează, se regenerează, se
transmite și se înmagazinează informația se numește cyberspați u.20
Cyberspațiul este, prin excelență, un produs al rețelei. La această
realitate virtuală au contribuit, deopotrivă, printre cei dintâi, medicul
militar român Ștefan Odobleja, în lucrarea sa „ La psychologie
conso nantiste “, și Norbert Wiener, în „ Ciberneti ca sau sistemele de
comunicare la om și mașină “, dar și Shannon, cel care a creat
aparatul matematic pentru analiza informației, între care și celebra
formulă a entropiei:
Dar, acolo unde există informație, există și conflict, există și
război, și, în primul rând, un război al informației , din care se nutresc
toate celelalte. Iar acolo unde există război, există și strategie.
Rezultă că războiul informației se desfășoară cu predilecție în
cyberspațiu, în primul rând, în cyberspațiu, iar str ategia acestui tip de
război am putea s -o numim, pentru a o distinge de celelalte strategii
(terestre, navale, aeriene, economice, politice, sociale, de coaliție, de
alianță, de globalizare, identitare etc.), cyberstrategie. Ea nu poate fi
altceva decât o dialectică a voințelor care se confruntă în acest spațiu
al rețelei virtuale , pentru a -și impune, unele altora, un anumit tip de
comportament, pentru a gestiona o situație conflictuală sau pentru a
realiza un anumit tip de dominanță strategică informaționa lă.
20 Gheorghe Văduva, Cyberstrategia , în Gândirea militară românească, nr. 2/2006
1.logn
x i xi xi
iH x p p
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
93
Fără a se separa integral de strategiile care modelează celelalte
tipuri de războaie sau de confruntări, cyberstrategia se limitează,
totuși, la cyberspațiu. Ea răspunde, bineînțeles, prin mijloace
științifice, pragmatice și creative, unei politici sa u unor politici
privind cyberspațiul, dar rămâne tot atât de „pământeană“, de realistă
sau de fantezistă, precum sunt sau pot fi respectivele politici. Nu
există, deci, o singură cyberstrategie, ci atâtea tipuri de cyberstrategii
câte tipuri de cyberpolit ici se bat sau se zbat în acest nou spațiu,
deopotrivă , virtual și real.
Toate aceste cyberstrategii au însă , de la început, comună
teoria cyberstrategiei , care include un sistem coerent de teorii,
principii, reguli și norme cu care operează toată lumea ș i care se
constituie într -un limbaj științific comun pentru a lucra cu aceleași
concepte și cu aceiași termeni. Cyberpractica și arta cyberstrategică
țin însă de experiență și, respectiv, de capacitatea de creație și de
construcție în spațiul virtual.
Cyberstrategia este un domeniu relativ nou al strategiei. Este,
de fapt, o nouă strategie, care, la fel ca oricare altă strategie, se
compune dintr -o cyberstrategie a forțelor (este vorba de marile
corporații, de entitățile din spațiul informațional, de unită ți militare
sau civil -militare speciale, care gestionează sistemele de comunicații,
alte forțe, inclusiv hackerii și cyberpirații), o cyberstrategie a
mijloacelor hardware și software și o cyberstrategie a acțiunilor și
operațiilor care se desfășoară în cy berspațiu.
Structura de rețea – îndeosebi de rețea informatică – a devenit
esențială în societatea modernă. Toate relațiile economice, sociale,
politice sunt dependente de această rețea informatică omniprezentă și
omnipotentă, care capătă din ce în ce mai mult o dimensiune
mondială.
Noua rețea – de fapt, noile rețele, pentru că , în universul
virtual, există numeroase rețele și nu doar una singură –, care se
prezintă, deci, ca o rețea de rețele, creează în jurul ei un spațiu
specific, deopotrivă virtual și real – spațiul cibernetic sau
cyberspațiul. Acest spațiu se cere identificat, localizat (chiar dacă este
fluid și flexibil), analizat, cunoscut, modelat și securizat. Încă de la
crearea sa, el este amenințat continuu, adăpostește și, în același timp,
supo rtă numeroase atacuri: acces fraudulos la informație; atacuri
informaționale (viruși, vierm i, bombe logice, troieni), spam -uri,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
94
email -uri bombe21 etc., precum și un sistem dinamic și coerent de
protecție împotriva acestor atacuri și de reacții. Este însă ti mpul să fie
concepute și unele acțiuni preventive, care să diminueze și chiar să
anuleze, în anumite componente, amenințarea din cyberspațiu.
În 2002, Administrația George W. Bush publica o versiune
provizorie a Strategiei Naționale de Securitate a Cybers pațiului
(National Strategy to Secure Cyberspace ). Ultima versiune fusese
publicat ă sub Administrația Clinton, în 2000. Cea de a doua versiune
avea în vedere și experiența dramatică a atacurilor teroriste de la 11
septembrie 2001. Richard Clarke, la acea d ată, consilier special al
președintelui pentru securitatea cyberspațiului, este cel care a
coordonat elaborarea acestui document deosebit de important nu
numai pentru Statele Unite, ci și pentru Canada și Mexic, adică
pentru întreaga rețea de informații a Americii de Nord. Dar nu numai
pentru această zonă, ci pentru întreaga lume, întrucât spațiul de
interes al Statelor Unite este reprezentat de întreaga planetă Pămân t,
dar și de Cosmos. Această strategie22 s-a dorit a fi o interesantă foaie
de parcurs în le gătură cu ceea ce trebuie să facă industria, guvernul și
persoanele private pentru a asigura securitatea rețelelor.
Două chestiuni sunt foarte importante în această strategie. În
primul rând, toată populația țării și fiecare cetățean în parte,
consumator de informație , și nu numai guvernul, trebuie să -și asume
responsabilitatea securizării acelei părți din cyberspațiu care -i revine
nemijlocit, întrucât problema amenințărilor contra cyberspațiului nu
poate fi lăsată exclusiv în grija militarilor și forțelor de ordine.
Este una dintre marile mutații pe care le introduce rețeaua. În
viziunea americană, universitățile, diverse sectoare ale economiei,
proprietarii de infrastructuri esențiale, ca și cei ai rețelelor de
distribuție a electricității și cei ai rețe lelor de telecomunicații trebuie
să-și protejeze rețelele lor. În al doilea rând, țara trebuie să treacă de
la paradigma amenințării la cea a vulnerabilității. Până la atacurile
din 11 septembrie 2001, guvernul, și doar guvernul, era acela care
trebuia să semnaleze prezența pericolelor și amenințărilor și să -i
consilieze pe toți cei vizați în ceea ce privește măsurile de securitate a
rețelelor.
21 Olivier Itéanu, Sauver la société de l’information , www.smsi -territoires.net/article44.html
22 http://www.securecyberspace.gov
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
95
Potrivit strategiei elaborate în 2002, guvernul a trecut de la
reglementări și impuneri la a transfera (delega) t uturor americanilor
„puterea de a -și proteja propria lor parte din cybespațiu“. Pentru
aceasta, guvernul și -a asumat următoarele activități:
– să educe și să sensibilizeze utilizatorii și proprietarii de
cyberspațiu în legătură cu toate riscurile și toate vulnerabilitățile
posibile;
– să creeze noi tehnologii de securitate;
– să formeze specialiști și mână de lucru cu înaltă calificare în
domeniul cybersecurității;
– să definească și să promoveze sensul responsabilității
particularilor, întreprinderilor și sectoarelor de securitate la toate
nivelurile, recurgând la forțele pieței, parteneriatelor sectoarelor
publice și private și la reglementările legale necesare;
– să sporească cybersecuritatea federală, astfel încât aceasta să
devină un model pentru cele lalte sectoare;
– să stabilească mecanismele de pre -alertă și de diseminare
eficace a informa ției sectoa relor publice și private (și între ele),
pentru ca orice atac să fie descoperit imediat și să se poată interveni
eficient.
Iată o modalitate de pregăti re a populației pentru a face față
celei mai periculoase crize și celui mai periculos și mai probabil
dintre războaiele care se profilează la început de mileniu: războiul
cunoașterii . Fără a se exclude și alte tipuri de războaie – războiul
terorist, război ul nuclear, războiul frontalier, războiul de gherilă,
războiul economic, războiul financiar (cel mai periculos dintre
toate!), războiul mozaic, în general –, oamenii responsabili se
gândesc la pregătirea națiunii pentru un război al viitorului, care, fără
îndoială, va fi și un cy ber-război, adică un război al cuno așterii
complexe, care începe cu bătălia din spațiul informațional, adică din
cyberspațiu și nimeni nu știe cum se poate termina . Nu neapărat un
război al r oboților, ci un război al compu terelor, a l rețelelor, al
hackerilor, al societății informaționale, ci bernetice, epistemologice
împotriva celor care -i contestă realitatea sau care o amenință și o
vulnerabilizează. Acest război deja a început, este în curs de
desfășurare și se pare că nu va înceta niciodată.
Documentul a fost divizat în cinci secțiuni: utilizator ii la
domiciliu și micile între prinderi; marile întreprinderi; sectoarele
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
96
esențiale, îndeosebi cele guvernamentale, sectoarele private și
universitățile; prioritățile naționale; sectoarele de importanță
mondială. La fiecare nivel, au fost stabilite obiective strategice pentru
toți utilizatorii și realizate programe, recomandări și subiecte de
dezbatere pentru a se realiza respectivele obiective. Documentul a
fost însoțit, în anexe, de planur i concrete de protecție a
infrastructurilor esențiale ale sectoarelor bancare și financiare,
energiei electrice, petrolului, gazelor, apei, transport ului, îndeosebi
feroviar, infor mației și telecomunicațiilor și, bineînțeles, produselor
chimice.
Ele sunt publice și pot fi consultate de oricine dorește să o facă
pe site -urile http://www.ciao.gov sau http://www.pcis.org .
Aceste planuri sunt puse în aplicare împreună cu Cana da și cu
Mexic și permit securizarea numeroaselor infrastructuri esențiale (EI)
comune de informații ale Americii de Nord.
Există numeroase alte recomandări conținute în acest document
cu privire la strategia de securitate a cyberspațiului, între care se află
și următoarele:
– guvernul federal trebuie să efectueze o examinare completă a
randamentului Programului Național de Siguranță a Informației
(National Information Assurance Program – NIAP), în sensul
extinderii lui asupra tuturor achizi țiilor guvern amentale de tehnologie
a informației (IT);
– universitățile au obligația să stabilească unul sau mai multe
centre de partajare și analiză a informației (ISAC), pentru a sesiza
cyberatacurile și vulnerabilitățile la acestea;
– sectoarele private trebuie să creeze astfel de centre de analiză
și partajare a informației (ISAC), care să analizeze ecarturile pentru
sectoarele tehnologiei și ale R&D și să stabilească practici sectoriale;
– furnizorii de servicii Internet (FSI) au obligația să adopte un
„cod de bună conduită“ în materie de cybersecuritate;
– guvernul federal a instalat un sistem de alertă (Cyber Warning
Information Network – CWIN) în centrele guvernamentale și non –
guvernamentale -cheie de opera țiuni de cybersecuritate, cu scopul de
a analiza, aver tiza și coordona acțiunile în situațiile de criză;
– toți cei implicați, inclusiv comercianții de material electronic
și de programe, au obligația să creeze un Centru de Operații de Rețea
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
97
în Cyberspațiu (Cyberspace Network Operations Center –
Cyberspace NO C).
Impactul imediat al acestei strategii americane de securitate a
cyberspațiului l -a constituit sporirea atenției asupra Canadei și
Mexicului și consolidarea, împreună cu aceste țări, a mediului de
securitate al cyber spațiului. De aici nu rezultă că ata curile hackerilor
și cyberpirateria ar fi încetat, ci doar că au fost intensificate măsurile
de cybersecuritate.
Din acest motiv, în SUA și în Canada, ca și în alte țări,
utilizarea neoficială a sistemelor informatice constituie o infracțiune
foarte gravă, care se pedepsește cu cel puțin zece ani de închisoare.
Cele mai vulnerabile la aceste atacuri sunt întreprinderile mici și
utilizatorii particulari. Timpul acelui „eu sunt prea mic pentru a fi
atacat“ a trecut.23 Oricine poate deveni azi țintă în cadrul r ăzboiului
rețelelor sau al războiului în rețea. Orice calculator poate fi
supravegheat, monitorizat și chiar distrus de la distanță. Aproape
orice rețea, în anumite condiții, poate fi controlată, grav perturbată și
chiar anihilată.
Dar n ici marile întrepr inderi sau marile organizații nu sunt
scutite de așa ceva.
Dar, spre deosebire de marile corporații, întreprinderile mici
sau acele organizații familiale, care trăiesc de azi pe mâine și pentru
care achiziționarea de calculatoare, de programe și de licenț e pentru
fiecare calculator reprezintă un efort considerabil, nu dispun de
strategii adecvate de securizare a sistemelor și nici de acea cultură de
securitate care se realizează în marile întreprinderi, în marile
organizații naționale, internaționale sau t ransnaționale.
Mai mult, împotriva micilor utilizatori și a întreprinderilor mici
s-a declanșat un adevărat cyberterorism, pe de o parte, de către tot
felul de profitori și de speculanți și, pe de altă parte, de anumite
cercuri de interese și chiar de aut orități.
De asemenea, în multe state, s -a elaborat o politică represivă
fără nuanțe și discernământ, care -i lovește, bineînțeles, tot pe cei
slabi în materie de securitate a cyberspațiului. Este vorba, între alții
(dintre cei loviți), și de operatorii de telecomunicații, care trebuie să
păstreze datele tehnice de conexiune timp de un an, altfel sunt
pedepsiți cu închisoare. Nu se definește însă foarte exact care sunt
23Olivier Itéanu, Ibidem, www.smsi -territoires.net/article44.html
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
98
aceste date și ce înseamnă conser varea lor. Sunt vizați, de asemenea,
și utilizatorii care , dintr -o eroare, pot accesa informații pentru care nu
au autorizarea necesară.
Cei care folosesc Internet -ul ca sursă de documentare știu ce
înseamnă acest lucru. Legislația din domeniu a creat un adevărat
hiatus între „lumea numerică“ și lumea reală. Se pare că legile din
una nu sunt valabile și în cealaltă.
De aceea, una dintre prioritățile strategice ale acestei epoci este
să se realizeze integrarea sau, mai bine -zis, reintegrarea celor două
lumi, care, de fapt, sunt una și aceeași. În acest sens, se impune un
cod de conduită obligatoriu pentru toți cei care intră în rețea, dar și
găsirea unor modalități de depistare a „violatorilor de rețea“ din masa
celor care nu doresc altceva decât să aibă acces, potrivit necesităților
lor de cunoaștere , la informa ție, în virtutea libertății informației și
dreptului de a fi informați.
Desigur, măsurile de securitate a cyberspațiului și de siguranță
a utilizatorilor autorizați sunt absolut necesare, întrucât la nivelul
rețelelor mari (financiare, economice, de corpo rații, Internet etc.),
fără un sistem drastic de securitate, s -ar crea o stare de haos. Dar de
aici și până la a sancționa cu zece ani de închisoare un utilizator care
a intrat în rețea și, aproape fără să -și dea seama, a accesat sau a
încercat să acceseze sisteme informatice pentru care nu a fost
autorizat, ar trebui să fie o cale lungă.
Această cale nu există, întrucât rețelele sunt extrem de
dinamice și, în multe cazuri, foarte vulnerabile. Noii intrați în acest
sistem, îndeosebi cei din țările care s -au aflat o jumătate de veac sub
autoritatea comunistă, nu au avut timpul necesar pentru a -și forma o
cultură strategică și informațională necesară filosofiei de rețea, adică
o cybercultură.
Pentru aceasta, va trebui să treacă un timp și, poate, chiar o
generație, dacă nu chiar două.
Chiar dacă nu suntem de acord cu o legislație atât de aspră,
care poate fi aplicată fără discernământ în cazul accesului la
informația din rețea, se pare că a sosit timpul punerii unei anumite
ordini în rețea. Unii consideră în să că o astfel de ordine deja există,
întrucât o rețea de tipul Internetului sau al rețelelor Kazza n -ar putea
funcționa fără anumite reguli, fără o anumită disciplină de rețea.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
99
Cui aparține dimensiunea creativă în acest imens domeniu
care cuprinde întrea ga planetă? Cine domină și cine va domina arta
cyber strategică a începutului de veac? Marii creatori de programe?
Hackerii? Pirații rețelelor? Marile școli de informatică? Marea
finanță? Marile corporații cu interese mondiale, care domină lumea?
Sau, într -un fel, toate acestea la un loc? Se va declanșa oare o
competiție între ele pentru dominarea rețelelor? Sau rețeaua va
deveni, din ce în ce mai mult, un bun al tuturor, o nouă configurare a
relațiilor dintre oameni, un nou și consistent modus vivendi?
E greu de dat un răspuns tranșant. Sau răspunsuri tranșante.
Unii spun că, de fapt, îndeosebi rețeaua Internet, dar și alte rețele, nu
reprezintă altceva decât o modalitate militară voită, planificată,
experimentată și foarte bine dirijată de gestionare a in formației lumii,
iar principalii ei beneficiari s -ar afla la Pentagon.
Dacă ar fi așa, probabil că evenimentele de la 11 septembrie
2001 nu ar fi avut loc sau, în orice caz, nu în sensul în care sunt
cunoscute azi.
Noua fizionomie a relațiilor internațio nale, definită pe o
filosofie de rețea, care se prezintă a fi cu totul deosebită și încă destul
de greu de înțeles în toate determinările sale, implică foarte multe
elemente și domenii , unele previzibile și chiar modelabile, altele
imprevizibile.
Este pos ibil ca cyberstrategi a și, respectiv, arta cyberstra tegică
să cunoască mai multe niveluri de competențe și , de aici, de angajare
și de responsabilitate , unele dintre ele situându -se foarte aproape de
lumea reală, altele continuând mai departe gestionarea n oului război
de pe un teatru, deopotrivă, virtual și real, numit cyberspațiu. Acest
nou teatru de război nu este însă doar virtual, ci și fizic.
Are loc, din ce în ce mai mult, o relație de interdeterminare
consonantă între spațiul fizic și cel virtual, î ntre lumea fizică și lumea
cibernetică. De fapt, este vorba de aceeași lume care se virtualizează
tot mai mult.
Cyberspațiul se constituie însă în acea n -dimensiune pe care
abia acum începem să o înțelegem nu doar ca spațiu de conexiune și
de comunicare, c i și ca spațiu al luptei, ca teatru al unui război
deopotrivă fizic și virtual, declanșat de unele dintre componentele
unui lumi împotriva altor componente ale aceleiași lumi.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
100
2.3 Cert și incert în teoria , practica și arta războiului
Este războiul o priori tate în ceea ce privește teoria, practica,
axiologia și arta acțiunii umane eficiente? Există punți de legătură
între teoriile și conceptele clasice ale războiului și cele moderne?
Avem de -a face cu evoluții ciclice, cu dezvoltări lineare sau cu un
dinamis m complex în evoluția și desfășurarea fenomenului război, în
cunoașterea și evaluarea acestuia? Mai este, oare, nevoie să
cunoaștem războiul? Nu-l cunoaștem, oare, destul? Ce ar mai trebui
să știm despre el?
Războiul este unul dintre domeniile care nu a u prea pătruns în
teorie, pentru că, aparent, n -are nicio legătură cu teoria. Polemologia
lui Gaston Bothoul, considerată ca știință a războiului, nu are în
vedere chiar întreaga știință a războiului , ci doar pe cea care
analizează războiul ca fenomen social complex. Există, în general,
două module mari ale științelor care se ocupă de război, adică ale
științei războiului: un ul dintre ele începe cu „Arta războiului”, a lui
Sun Tzî, și cu „ Arthashastra ” indianului Kotilya și se continuă, azi,
cu strategiile și doctrinele războiului asimetric, iar celălalt,
reprezentat în special de școala franceză, de școala germană, de
Clausewitz, Moltke, Jomini, B ernhardi etc., susține că războiul este,
de fapt, o continuare a unei politici sau o punere în operă a unei
politi ci prin mijloace violente și atât .
În primul caz, războiul poate fi considerat ca știința,
experiența, practica și arta de a impune adversarului voința proprie,
prin toate mijloacele posibile, angajamentul militar într -un teatru de
operații fiind ultima d intre opțiuni . Și astăzi, doctrina chineză
consideră că lupta armată este ultima dintre soluții, și nu cea mai
bună.
Ieșirea din acel blocaj strategic nu se face neapărat prin
înfruntarea dintre două sau mai multe armate, care se nimicesc
reciproc pe un câmp de bătălie, ci, în primul rând, prin negocieri, prin
politici, prin stratageme. Acesta se aplică și atunci când lupta armată
nu poate fi evitată.
Arta războiului este o artă a înșelării inamicului , a obținerii
avantajului strategic, politic, economic etc., fără prea mult efort și cu
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
101
cât mai puține pierderi și cheltuieli . Acest concept nu a împiedicat
însă China să se doteze cu arma nucleară.
În cel de al doilea caz, soluția ieșirii dintr -un blocaj strategic o
reprezintă confr untarea militară directă, face-to face, într -un teatru
de război, adică în unul sau mai multe teatre de operații . Scopul
politic al acestui tip de război total, întreg, sau complet, ca să -i
spunem așa, pentru a -l deosebi de războiul fluid, asimetric și
schimbător, care nu poate fi identificat cu precizie, care scapă
analizei și iese din legile și regulile clasice ale războiului, îl constituie
tot impunerea voinței politice asupra adversarului, dar, prin mijloace
violente. Obiectivul strategic al războiului complet este nimicirea
armatei adversarului într -un teatru de război, adică în unul sau mai
multe teatre de operații. Există însă și a treia variantă, cea a
arhitecturii dinamic e, variabile și complexe a războiului. Niciodată
războiul n -a ascultat în întregime nici de politicienii care l -au decis,
nici de comandanții care l -au pus în aplicare. El a evoluat totdeauna,
la început, pe linii principale, dinainte gândite, apoi, pe parcurs,
printr -un comportament imprevizibil în bifurcații.
Soarta unei bătălii sau chiar a unui război a f ost decisă, adesea,
de o mică rezervă care a intervenit la momentul oport un, de un
amănunt, de o variație a vremii sa u de inspirația vreunui general și
chiar de eroismul sau fapta ieșită din comun a unui simplu soldat.
2.3.1 Concepte clasice asupra războiu lui
Războiul, probabil, nu va ieși niciodată direct și pe deplin din
clasicismul său, nu se va îndepărta prea mult de izvoare, indiferent
cât de departe ar ajunge forțele, mijloacele și acțiunile, sursele și
resursele care -l susțin și îl întrețin.
Războiu l este un lucru foarte grav, iar oamenii nu lasă așa ceva
în voia sorții. Dar nici nu pot să facă mare lucru pentru el . Situația
internațională actuală arată că, pe măsură ce sistemele de securitate
cresc în complexitate și eficiență, sistemele securizate devin tot mai
vulnerabile . Acesta este unul dintre paradoxurile societății înalt
tehnologizate. Toate școlile de analiză a fenomenului război tind,
cumva, către același univers al complexității și seriozității războiului.
Din păcate, deși războiul afecteaz ă, practic, întreaga planetă, este
lăsat încă pe mâna politicienilor…
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
102
2.3.1.1 Școala clasică franceză
Maximele lui Napoleon
Napoleon Bonaparte (1769 -1821) a fost nu numai un mare
coma ndant, un militar de excepție și o minte proiectată parcă pentru o
astfel de performanță, ci și un politician abil pentru timpul său. Este
considerat, alături de Alexa ndru Macedon, cel mai mare geniu militar
european. Cel mai mare, dacă o astfel de calitate – adică aceea de a fi
geniu – suportă ierarhii sau grade de comp arație, nu ne spune totuși
mare lucru .
Dar nu este om cât de cât citit pe pământul acesta care să nu f i
auzit de Napoleon Bonaparte . Genialitatea lui politică se exprimă în
modul în care folosește condițiile și valorile create de Revoluția
franceză, pe care a cunoscut -o destul de bine, întrucât avea 20 de ani
pe atunci. Dintre aceste valori, se evidențiază, pentru Napoleon,
mobil itatea socială, coeziunea maselor, dorința de progres,
dinamismul și entuziasmul. Interesant (și paradoxal) este că astfel de
valori sunt promovate de o formă de guvernare absolută și revolută –
imperiul –, nu de republică.
Este, într -un fel, cazul particular al Franței, măreția ei, cea care
măsura, de fapt, revoluționarismul european.
Acestui revoluționarism , Germania îi răspundea pr in
revoluțion arismul ideatic, filosofic, prin Sturm und Drang și prin
marile școli filozofi ce germane, iar Statele Unite prin prima
Constituție și, în cele din urmă, prin Ră zboiul de secesiune, atât de
important pentru arta militară a timpului care avea să vină.
Franța era pe atunci o creație a Secolului luminilor, o mare
putere culturală, demografică, economică și militară, un fel de cetate
de scaun a valorilor e uropene.
În acest mediu cu totul deosebit, a apărut și s -a dezvoltat
geniul mil itar al lui Nap oleon. El este primul, de la Gingis Han
încoace, care înțelege, construie ște și aplică arta manevrei, mai exact
arta combinată sau întrunită a manevrei.
Esența artei geniale a lui Napoleon constă în reunirea
mobilității și concentrării în același concept. Cele trei mari elemente
ale unei acțiuni militare – focul, șocul (lovitura) și mișcarea – fac
parte din arta napoleone ană a războiului.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
103
Sunt foarte interesante – și bine cunoscute – maximele sale.
Reproducem aici, după Antologia mondială de strategie a lui
Chaliand, acest text, intitulat Maxime24:
La război, numai comandantul înțelege importanța
anumitor lucruri și el singur poate, prin voința sa și prin iluminările
sale supe rioare, să învingă și să surmonteze toate dificultățile.
Un guvern colectiv are id ei complicate, iar luarea
deciziei durează mai mult.
Nu țineți de loc consiliu de război, ci luați avizul de la
fiecare în ceea ce privește dec izia.
Trebuie ca un militar să aibă atâta caracter cât și spirit;
oamenii care au mult spirit și puțin caracter sunt cel mai puțin curați,
sunt ca o navă care are arborada disproporționată în raport cu lestul;
valorează mai mult caracterul decât spiritul. Oamenii care au un spirit
mediocru și un caracter propo rționat, reușesc adesea în această
meserie; trebuie atâta bază câtă înălțime. Generalii care au avut mult
spirit și caracter în aceeași măsură au fost Cezar, Hanibal, prințul
Eugen și Frederic.
Arta războiului consistă în a avea totdeauna, cu o armată
inferioară, mai multe forțe decât inamicul în punctul în care atacă sau
în punctul care este at acat; dar această artă nu se învață din cărți, nici
din obiceiuri, ci este un act de conduită care constituie, la propriu,
geniul războiului.
Arta războiului constă în dispunerea trupelor în așa fel
încât ele să fie peste tot în același timp. Arta plasamentului trupelor
este marea artă a ră zboiului. Plasați totdeauna trupele în așa fel încât
orice ar face in amicul, să vă puteți reuni rapid.
Nu atacați de front pozițiile pe care le -ați putea cuceri
manevrându -le.
Nu faceți ce vrea inamicul, din simpla rațiune că el o
dorește; evitați câ mpul de bătaie pe care el l -a recunoscut și studiat, și
cu încă și mai multă grijă pe cel care l -a fortificat și unde s -a
consolidat.
Care sunt condițiile superiorității unei armate? 1.
organ izarea; 2. obi șnuința ofițerului și soldatului cu războiul; 3.
24 Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la str ategie des origines au nucleaire , Edition
Robert Laffont, Paris, 1990, pp. 785 – 788.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
104
încrederea tuturor în ei înșiși; adică brav ura, răbdarea și tot ceea ce
ideea de sine dă mijloacelor morale.
Trecerea de la ordinea defensivă la cea ofensivă este una
din operațiunile cele mai delicate ale războiului.
Mai ales, nu trebuie părăsită linia defensivă pe care
trupele se refac și se repauzează, fără a avea un proiect determinat,
care să nu lase nici o înd oială asupra operațiilor următoare. Este o
mare nenorocire să părăsești această l inie, pentru a fi după aceea
obligat să o recucerești. În război, trei sferturi sunt probleme morale,
balanța forțelor depinde de c elălalt sfert.
În războiul în munți, cel care atacă este dezavantajat;
chiar în ră zboiul ofensiv, arta constă în a nu avea d ecât lupte
defensive și în a -l obliga pe inamic să atace.
Curajul moral este foarte rar la două ore după miezul
nopții; este vo rba de acel curaj surprinzător, care, în pofida
elementelor celor mai neaște ptate, lasă totuși libertate de spirit, de
judecată ș i de decizie.
Pierderea de timp este ireparabilă în război; rațiunile
care se invocă sunt totdeauna insuficiente, pentru că operațiile nu se
ratează decât datorită întârzi erii.
În ocuparea unei țări, trebuie luate punctele principale și
de aici trebuie să plece colo ane mobile pentru a -i urmări pe briganzi.
Experiența Vandei a demonstrat că cel mai bine este să ai coloane
mobile, diseminate și mult iplicate peste tot, și nu corpuri staționare.
Soarta unei bătălii este rezultatul unei clipe, unui gând;
te apro pii prin diverse combinații, forțele se amestecă, se bat un
anumit timp, se ivește momentul decisiv, o scânteie își face apariția și
cea mai mică r ezervă duce la bun sfârșit acțiunea.
Principiile lui Cezar au fost aceleași cu cele ale lui
Hanibal: să ții f orțele reunite, să nu fii vulnerabil în nici un punct; să
acționezi cu repeziciune asupra punctelor importante, să f olosești
mijloace morale, reputația armelor, teama pe care o inspiri și, de
asemenea, mijloace politice pentru a menține fidelitatea ali aților și
supunerea popoarelor cucerite.
Geniul militar este un dar al cerului, dar calitatea
esențială a unui general este fermit atea de caracter și hotărârea de a
învinge cu orice preț.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
105
Generalii comandanți sunt ghidați de propria lor
experiență sau de g enialitate. Tactica, evoluțiile, știința inginerului
(genistului n.n.) și a artileri stului pot fi învățate din tratate, cam ca
geometria; dar cunoașterea părților înalte ale războiului nu se
realizează decât prin exper iență și prin studiul bătăliilor marilor
căpitani. Se învață oare din gramatică să compui un cânt din Iliada, o
tragedie de Corneille?
Știința militară consistă mai întâi în a calcula corect
toate șansele și apoi în a face exact, aproape matematic, partea
hazardului. Asupra acestui punct nu trebui e să te înșeli, căci o zecime
în plus sau în minus poate schimba totul. Or, acest partaj între știință
și muncă nu se poate realiza decât într -o minte de geniu, întrucât,
pretutindeni unde există creație, spiritul uman este cel care dă măsura.
Hazardul răm âne totdeauna un mister pentru spiritele mediocre și
devine o real itate pentru oamenii superiori.
Arta războiului nu cere manevre complicate, ci le
preferă pe cele mai simple; trebuie să ai bun simț. Nu se înțelege, din
aceasta, cum comit g eneralii greșeli ; se întâmplă, pentru că ei vor s -o
facă din spirit. Cel mai dificil este să ghicești planurile inamicului, să
vezi adevărul în toate rapoartele pe care le primești. Restul nu cere
decât bun simț; este ca într -o luptă cu pu mnii: cu cât dai mai mulți,
cu at ât e mai bine.
Amintiți -vă aceste trei lucruri: unitate a forțelor, acțiune
și hotărâre fermă de a pieri cu glorie. Acestea sunt trei mari principii
ale artei militare care mi -au adus totdeauna noroc în toate operațiile.
Moartea nu î nseamnă nimic; dar a tr ăi învins și fără glorie înseamnă a
muri în fiecare zi.
Întreaga artă a războiului consistă într -o defensivă bine
gândită, e xtrem de circumspectă și într -o ofensivă îndrăzneață și
rapidă.
Trebuie să fii încet în deliberare și rapid în execuție.
Arta război ului este o artă simplă și oricând executabilă;
nu este nimic co nfuz aici; totul este b un simț, nimic nu este ideologi e.
A învinge nu însemnă nimic; trebuie să profiți de succes.
La începerea unei campanii, trebuie să gândești bine
dacă este sau nu necesar să înaintezi; dar, când ai trecut la ofensivă,
trebui e s-o susții până la capăt: pentru că, indepe ndent de onoarea
armelor și de moralul care se pierde într -o retragere, de curajul care
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
106
se dă inamicului, retragerile sunt mai dezastruoase, costă mai mulți
oameni și material ca problemele cele mai sângeroase, cu diferența că
într-o bătălie inamicul are aproape aceleași pie rderi, în timp ce într -o
retragere pierzi doar tu.
Cu puține excepții, trupa cea mai numeroas ă asigură
victoria. Arta războiului constă de ci în a fi superior din punct de
vedere numeric în l ocul unde vrei să lupți. Dacă armata ta este mai
puțin numeroasă decât a inamicului, nu -i lăsa acestuia timp să -și
reunească forțele; surprinde -l în timpul mișcărilor; concentrează -ți
efortul asupra diver selor corpuri pe c are ai reușit să le izolezi,
combină manevrele în așa fel încât, în toate locurile în care întâlnești,
să fii în măsură să opui armata ta întreagă unor diviziuni armate.
Astfel, cu o armată cât jumătate din cea a inamicului vei fi totdeau na
mai puternic decât el pe câmpul de băt aie.“25
Arta războiului în viziunea lui Jomini
Riguros, exact, ca un ceasornic elvețian, Henri de Jomini
(1779 -1869) a adus multă reflecție și foarte mult șarm artei militare.
Unui spirit de observație de zvoltat, i se adaugă talent și foarte multă
experiență, poate și un pic de nemulțumire, pr ovenită din faptul că nu
toată lumea l -a înțeles. Mai ales că el nu a fost chiar un muritor de
rând. Dimpotrivă, a avut șansa să trăiască o parte din vremea marilor
campanii și să reflecteze asupra lor.
Jomini a fost ofițer elvețian. Un ofițer elvețian avansat la
gradul de colonel de către Napol eon. A participat la bătăliile de la
Jena și Eylau, la începutul războiului cu Spania.
La 28 de ani , devine general de brigadă. Pe atu nci, gradul de
general se obținea ca urmare a bravurii, spiritului de inițiativă și
capacităților de conducere strategică, probate pe front. Participă la
campania din Rusia, apoi, dezamăgit, trece de partea rușilor și
participă la bătălia de la Leipzig.
În 1828, ia parte, împreună cu fostul său elev, țarul Nicolae I,
la camp ania împotriva turcilor. Participă la înființarea Academiei
militare din Moscova. În 1837, este publicată opera sa fundamentală
Manual al artei războiului , un manual de stinat viitorului țar,
25 Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la strategie des origines au nucleaire , Edition
Robert Laffont, Paris, 1990, pp. 785 – 788.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
107
Alexandru. Ca și Clausewitz, Jomini se ocupă de arta războiului. Și el
scrie că trecerea de la polit ică la război este o combinație „prin care
un om de stat trebuie să judece când un război este convenabil,
oportun, chiar indispensabil, și să determ ine diversele operații
necesare pentru atingerea scopului.“26
Motivele pentru care un stat duce un război sunt, după Jomini,
următoarele:
pentru a revendica drepturi sau pentru a se apăra;
pentru a -și satisface mari interese publice, cum sunt cele
care țin de comerț, de industrie și de tot ceea ce privește
prosperitatea națiun ilor;
pentru a susține vecinii sau pentru a menține echilibrul
politic;
pentru a îndeplini stipulațiile de alianțe ofensive și
defensive;
pentru a propaga doctrine, a le comprima sau a le apăra;
pentru a extinde influența sa sau puterea sa prin achiziții
necesare statului;
pentru a salva independența națională amenințată;
din mania cuceririlor și din spirit de invazie.
Fiecare dintre aceste războaie poate fi ofensiv sau defensiv.
Dar ma i sunt și alte circumstanțe și complicații ale situațiilor ce
generează războaie, cărora Jomini le acordă atenția cuvenită. Ele
provin din situația specifică a părților, as tfel:
1. Războiul dus de unul singur împotriva unei alte puteri;
2. Războiul dus de unul singur împotriva mai multor stat e aliate
între ele;
3. Războiul dus, împreună cu un stat aliat, împotriva unui singur
inamic;
4. Războiul în care ești parte principală sau numai un auxiliar;
5. În acest din urmă caz, se va interveni de la începutul ră zboiului
sau în timpul unei lupte d eja mai mult sau mai puțin angajate;
6. Teatrul va fi pe teritoriul țării inamice, al unui aliat sau pe
teritoriul propriu;
7. Dacă războiul este de invazie, el poate fi vecin sau îndepărtat,
înțelept și cu măsură sau e xtravagant;
26 Gérard Chaliand, Op.cit. , p. 866.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
108
8. Războiul poate fi național, fie împotriva noastră, fie împotriva
inam icului;
9. În sfârșit, există războaie civile și religioase la fel de
periculoase și de deplorabile.
Odată declanșat, războiul trebuie dus după principiile artei
militare; e xistă însă o mare diferență între natura operațiilor, potrivit
unor șanse. Jomini dă un exemplu foarte interesant privind aceste
diferențe, ceea ce conduce la o mai bună înțelegere a filosofiei
războiului acelor vremuri: „De exemplu, 200.000 de francezi ca re vor
să supună Spania rid icată împotriva lor ca un singur om, nu vor
manevra la fel cu 200.000 de fra ncezi care vor să acționeze asupra
Vienei, sau a oricărei alte capitale, pentru a dicta cond ițiile de pace
(1809); nu li se va face luptătorilor de gheri lă Mina onoarea de a se
lupta cu ei așa cum s -a luptat la Borodino.“27
Toate aceste comportamente depind, după Jomini, de ceea ce
el numește politică milit ară sau filosofie a războiului.
De filosofia războiului modern la început de sec ol se ocupă și
gener alul francez Jean Colin (1864 -1917), autorul lucrării Les
grandes batailles de l’histoire (1915). Lucrarea lui Les
Transformations de la guerre , publicată în 1911, este semnificativă.
Din p ăcate, el moare pe front, la sfârșitul anului 1917 , și nu -și poate
continua și completa ideile cu experiența Primului Război M ondial.
El face diferența între războaiele de mișcare ale lui Napoleon și,
spre exemplu, folosirea cursurilor de apă, de către Moltke, pentru
organizarea apărării (Napoleon le folosea doar pentru mascarea
mișcării fo rțelor).
Colin remarcă, la Moltke, nu ceea ce se spunea despre el – și
anume că este un calculator rece și precis –, ci strategul, comandantul
iscusit care fol osește pozițiile de flanc și manevrele de întoarcere. El
nu a fost învingăto rul de la Sadova, Metz și Sedan cu apt itudinile
unui șef de birou.
Moltke are darul marilor căpitani. El ia totul în mod natural, cu
calm și îndrăzneală. La Gravelotte, spre exemplu, când marele
Bismark a emis părerea renunț ării la ofensivă, Moltke spune că va da
ordinul de atac pentru a doua zi în zori.
27 Idem, 867.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
109
Prusia secolului al XIX -lea este cea care a introdus în război
două operații aproape necunoscute până atunci: mobilizarea și
concentrarea .
Statul major pr usac pregătea tot timpul războaie posibile contra
Austriei, Franței sau Rusiei, studia constant tot felul planuri de
campanie pe care se străduia să le pună la disp oziția armatei. Evident,
pentru a fi aplicate, atunci când va fi nevoie. Acestea se numeau
Aufmarsch28.
Napoleon numea această operațiune reun irea armatelor. Mai
târziu, aceasta s -a numit, impr opriu, concentrare. Căile ferate au adus
noi dimensiuni planurilor de transport și de concentrare, care erau
foarte atent studiate și bine cunoscute sub îndrum area lui Moltke.
Unii dintre ofițeri s -au gând it că ar fi mai potrivit ca mobilizarea și
concentrarea să nu fie succesive, ci unificate, concomitente. Acest
lucru devenea posibil datorită căii ferate și celo rlalte mijloace de
transport, așa cum , azi, la începutul secolului al XXI -lea, devine
posibilă, datorită informației reale și Război ului bazat pe Rețea,
concentrarea efectelor.
Colin vorbește de noile condiții ale războiului, care s -au
schimbat r adical încă din secolul al XIX -lea. Nu numai armele s -au
dezvoltat, ci și mi jloacele de subzistență și, m ai ales, mijloacele de
comunicații.
Progresele armamentului au modificat lupta, bătălia, dar, oricât
de importantă ar fi, o astfel de schimbare, de modificare, ea singură
nu este de natură să transfo rme războiul în ansamblul său.
Mai există, după Colin, două elemente de care depinde o astfel
de transformare: progresele mijloacelor de comunicații și creșterea
efectivelor . Ca și Bernhardi, el sesizează importanța căilor ferate, a
rețelelor rutiere, a armatelor de masă, a liniilor de aprovizionare și
liniilo r de comunicații.
Orice s-ar întâmpla – spune Colin –, generalii nu trebuie să se
lase dominați de spatele frontului ca odinioară armatele de
magazinele din vremea lui Napoleon. În această privință, libertatea
de acțiune a trup elor este salvgardată, cum a fost totdeauna, prin
convoaie, atelaje și automobile de care ele nu trebuie să fie niciod ată
28 Aufmarsch nu semnifică nici desfășurare, nici concentrare, ci o operație care se efectuează
când element ele unei coloane debușează și se regrupează, cu intervale mari, în formații de
așteptare.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
110
private. Telegraful a schimbat complet condițiile de desfășurare a
războiului, într ucât permite conducerea de la mare distanță. Dar
automobilul aproape că a dep ășit telegraful, în sensul că generalul
însuși poate ajunge, mai rapid chiar decât ordinul pe care -l transmite
prin telegraf, acolo unde dorește, u nde este nevoie de el.
„Ultimele transformări ale războiului – precizează Colin – nu
fac altceva decât să acce ntueze evoluția realizată la mijlocul secolului
al XVIII -lea:
Bătălia, odinioară independentă față de operații, intim
legată de acestea în vremea lui Napoleon, absoarbe aproape toate
operațiile.
Linia comunicațiilor, de care nu -și făcea nimeni griji la
Valm y, care devenise foarte importantă în timpul lui Napoleon, a
căpătat o importanță vit ală în deceniile următoare .
Urmând legea naturală, recentele progrese industriale și
militare au favorizat d efensiva în lupta de pe front; dar ofensiva are
mai mul tă forță pentru a impune bătălia și a o face decisivă în profitul
său, de vreme c e armata asaltatoare ocupă toată lărgimea teatrului de
operații și mătură totul în tr ecerea sa.“29
Se spune că marile principii ale războiului sunt imuabile.
Acestea se prezi ntă, din toate timpurile, sub forma unor adevăruri
simple, de bun simț. După păr erea justificată de lui Colin, nu trebuie
să se exagereze în această privință. Marile principii care se aplicau
înainte se vor aplica, fără îndoială, și în viitor, dar multe dintre ele
vor fi caduce. Vor apărea, d esigur, și altele noi. Ni se pare foarte
importantă, pentru arta militară, analiza pe care o f ace Colin cu
privire la aplicare a principiilor napoleoniene în vremurile mode rne.
Principiul unității liniilor de operații nu mai era respectat încă
din 1813, pentru că apr ovizionarea se făcea deja pe calea ferată, o
singură linie fiind de -ajuns pentru patru sau cinci corpuri de armată.
Unitatea liniilor de operații avea o dublă semnificație pentru
Napol eon. Ea facilita protecția depozi telor și a convoaielor și asigura
unitatea acțiunii. Protecția convoaielor se va re aliza altfel în viitor.
În ceea ce privește mișcarea maselor de trupe pe care
războaiele eur opene le vor solicita, există ideea ca ele să fie
desfășurate într -o linie cont inuă, omogenă, cu o densitate aproape
constantă, cu care se va declanșa băt ălia, fără alte combinații.
29 Gérard Chaliand, Op.cit. , p. 1097.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
111
Principiul concentrării sau cel al reunirii, cum se numea în
vremea lui Napoleon nu î nsemnă adunare a 5 -6 corpuri de armată
într-un spațiu în care soldaț ii să fie umăr lângă umăr : această reunire
îi asigură generalului posibilitatea să poată întrebuința o asemenea de
forță potrivit proiectelor sale și circumstanțelor. Nu este mare l ucru
să concentrezi două milioane de oameni pe un front de două -trei sute
de kilometri. Trebuie să te preocupi pentru a întrebuința această forță
într-o manieră comună, potrivit împrejurărilor.
Napoleon dorea un singur șef, o singură linii de operații, pentru
ca toate forțele să fie modelate după o voință comună, orientată de o
idee comună, spre un scop comun. Nu este suficient să ai un general
șef și o armată desfășur ată fără intervale; trebuie să existe o idee
dominantă după care va acționa această armată.
Mai există încă un punct de vedere care ține de principiul
unității. E ste ceea ce Clausewitz numea economia forțelor în timp,
adică dirijarea tuturor forțelor de care se dispune pe același teatru de
operații, dar su ccesiv.
Despre economia forțelor scrie foarte convingător profesorul
de istorie militară, de str ategie și de tact ică aplicată de la Școala de
război, generalul Ferdinand Foch (1851 -1929), care l -a înlocuit pe
generalul Pétain la conducerea statului major, în 1917. Acest
principiu a luat naștere în timpul perioadei revoluționare, datorită
dificultăților la care el dăd ea un răspuns. Cu atât mai mult cu cât,
atunci, ca și acum, circula peste tot proverbul potr ivit căruia cine
vânează doi iepuri nu prinde nici unul.
Ceea ce scrie Frédéric , fiind convins că a ști să pierzi sau să
sacrifici o provincie, pentru a reuși să -ți concentrezi toate forțele în
vederea nimicirii in amicului în altă parte, nu mai este suficient. Foch
consideră că principiul economiei forțelor constă în arta de a deversa
toate resursele într -un anumit moment în același punct, astfel încât
ele să poată comunica între ele, apoi, o dată obținut rezultatul dorit,
de ale reuni pentru a acționa co nvergent într -un nou scop unic.
Această acțiune se desfășoară succesiv, în funcție de rezistența
întâmpinată. Este un principiu care a apărut în timpul Revoluției ,
datorită ră zboaielor naționale cu efective mari. El se aseamănă cu
principiu concentrării, dar este altceva. Este vo rba de o concentrare
succesivă, în funcție de situație, de o tratare gradată a inamicului, în
așa fel încât , cu minimum de forțe , să se obți nă m aximum de efecte,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
112
păstrându -se tot timpul rezerve suficiente. Xenofon spunea că „Arta
războiului este, în definitiv, arta de a -ți păstra libertatea de a cțiune“.
Aceasta înseamnă – spune Foch – ca, în timpul unei operații, să te
sustragi voinței adversa rului.
Arta acestui principiu constă în securit atea acțiunii, în siguranța
ei. Adică să ataci fără să te descoperi, ca în scrimă.
2.3.1. 2 Școala de la Berlin
Chiar în momentul în care, în Franța, Jomini interpreta, în
stilul său , ce mai rămăsese din școa la franceză de strategie,
elogiindu -l pe Nap oleon, a apărut, în Prusia, sub conducerea lui
Scharnhorst, o nouă școală a gândiri militare care -i cuprinde pe
Clausewitz, pe Lossow și pe Rühle von Lilienstern. F. K. von
Lossow (1767 -1848) și -a încheiat carier a militară în 1833. Avea
gradul de general -locotenent și era guvernator al provinciei Dantzig.
Exista pe atunci Societatea Militară din Berlin . Acolo l -a întâlnit pe
Scharnhorst care se pare că a avut o infl uență hotărâtoare asupra sa în
ceea ce privește t eoria militară. În fața acestei asociații, aveau loc
expuneri pe diferite teme care țineau de arta militară și de exper iența
războaielor.
Ne aflăm în epoca de constituire și afirmare a filosofiei clasice
germane. De aceea, toate aceste discu rsuri și teori i erau impregnate și
marcate de spiritul filosofic al timpului. Se întâlneau, deci, în aceste
teorii, d ubla influență a revoluției nepoleoneene a artei militare și
tendințele speculative ale gândirii clasice germane. Scharnhorst
adusese însă un spirit pred ominant practic în aceste dezbateri, deși el
avea vaste cunoștințe lit erare și filosofice. Nu același lucru se poate
spune despre Lossow și Rühle, care erau, în pr imul rând, practicieni.
Face excepție Clausewitz, deopotrivă, un militar experimentat și un
om de cultură, singurul care a produs o teorie a războiului cu
adevărat completă, n eschimbată, în esența ei, până în zilele noastre. 30
Scharnhorst este primul care a sesizat revoluția produsă de
Napoleon în arta militară, altfel decât Jomini, adică într -un expozeu
lipsit de dogmatisme, de rigorile obișnuite ale vr emii, de interpretări
30 General dr. Mihail Popescu, general -locotenent (r) dr. Valentin Arsenie, general de brigadă (r)
dr. Gheorghe Văduva, Arta militară de -a lungul mileniilor , vol. 2., Editura CTEA, București,
2004, pp.97 -103
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
113
strict militare, operaționale. Spiritul său era liber, interpretarea
complexă, pentru că, oricât de paradoxal ar părea, războiul, care este
un produs atât de teribil și atât de îngust în metodele sale, se prezintă,
totuși ca un fenomen extrem de co mplex, cu cauze multiple și
implicații imense și pe termen lung pentru cond iția umană. Era
timpul când războiul, ca „meserie” a militarilor, cerea el însuși să fie
scos din cancelarii și chiar din cazărmi, dus în piețele publice ale
gândirii științifice, filosof ice și chiar publice, privit, disecat, analizat,
comparat, abstractizat și înțeles în toate dimensiunile sale.
Considerăm că, de fapt, aceasta este prima și cea mai
categorică r evoluționare a artei militare. Toată viața, Scharnhorst a
lucrat cu răbdare și pasiune la o astfel de analiză pe care, din păcate,
n-a reușit să o termine. A creat însă o școală care a dus mai d eparte
acest spirit.
Exista o adevărată pasiune, o adevărată provocare de a
pătrunde s ecretul noilor forme de război, de a le înțelege, de a le
grupa într -un sistem de principii și de reguli, de a le constitui într -o
teorie rațională. Toate explicaț iile și teoriile de până atunci erau
considerate de Lossow și Rühle ca fiind speculative sau li psite de
importanță. Clausewitz dovedise deja acest lucru, arătând adevărata
fațetă a războiului, adevăratele sale d imensiuni logice, filosofice,
istorice, sociale și politice. Generalul Clausewitz spusese foarte clar
că războiul nu este produsul armatelor, nu este al militarilor, ci al
politicienilor, al societății, al politicii . Or un astfel de raționament
limpede scotea gândirea militară din tot felul de sofisme și speculații
inutile.
Predecesorii lor considerau că teoria mili tară are ca sarcină să
stabilească, izolat și a bstract, un număr de elemente sau de forme de
bază care se pretindeau a fi valabile în mod absolut pentru toate
situațiile, sferele și epoc ile. Astfel de proceduri erau, până atunci,
incontestabile. Scharnhors t și școala sa au rid icat împotriva unor
astfel de proceduri numeroase obiecții.
Era, de fapt, ca și în științe, o luptă între ideile fixe, între
dogme și spiritul de îndoială ridicat la rangul de principiu de
Descartes. Dobito e rgo cogito, cogito ergo su m. De aici nu rezultă că
teoriile anterioare erau negate. Ele erau considerate, și în continuare,
în aspectul lor analitic. Se nega doar valabilitatea lor în situații
concrete, în toate situațiile concrete, se nega universalitatea lor și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
114
funcția lor de reț ete unive rsal valabile, întrucât teoreticienii militari ai
vremii începuseră să înțeleagă că războiul real se supune unor factori
variabili.
Teoriile se concentrau asupra unor factori materiali, când, de
fapt, un război concentrează în el o mulțime de for țe și variabile
deopotrivă materiale și spirituale. Aceste vechi te orii considerau
războiul ca o activitate unilaterală, redusă la lupta armată, când, de
fapt, războiul este un ansamblu continuu, flexibil de activități opuse,
complexe și, adesea, imprev izibile.
Această școală de la Berlin a înțeles că războiul nu este o
funcție co ntinuă de activități lineare, ci presupune etape diferențiate,
unele previzibile, altele i mposibil de anticipat.
Discuții serioase au început să se poarte și în ceea ce privește
geom etria liniilor interioare ale lui Jomini, securitatea bazelor a lui
Bülow sau pr edilecția pentru punctele -cheie a lui Lloyd. Reprezen –
tanții școlii berlineze au introdus c eea ce ei numeau „noua
raționalitate“ – în filosofie era vremea raționalismului –, bazată pe
controlul și modificarea rezultatelor, ori de câte ori este necesar,
pornind de la învățămintele experienței practice, adică de la natura
lor. Să nu uităm că, în filosofia germană, lumea era percepută ca un
cosmos impregnat de forțe spirituale. Pentru aceasta, trebuie înțeleasă
bine natura, adică devenirea lucrurilor. Astfel, situaț iile totdeauna
schimbătoare ale războiului trebuiau tratat e în raport cu spiritul lor, și
nu prin aplicare mecanică și stereotipă a unor formule și pr ecepte
considera te imuabile.
Se ieșea astfel din rigiditismul Evului Mediu și chiar din prima
perioadă a Renașterii care era o întoarcere aproape mecanică la
scrierile antichității târzii, înde osebi a celei grecești. Napoleon
realizase practic o astfel de ieșire din rigi dități, din sloganuri și
formule preconcepute, ceea ce l -a făcut pe Scharnhorst să afirme că
trebuie a cționat în acord cu natura chiar și a circumstanțelor.
Cât de apropiate de provocările zilelor noastre sunt aceste
afirmații nu este greu de observat. În timp ce gândirea militară
germană era i mpregnată de aceste „forțe spirituale“ (să nu uităm Eul
lui Fichte, care opune, în Eu, Eului divizibil un non -Eu divizibil, sau
drumul Ideii absolute hegeliene spre real itatea lucrurilor și spre
conștiința de sine), cea franceză era dominată de ide ile Revoluției, de
geniul lui Napoleon și de spiritul de corp al armatei sale, precum și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
115
de o revenire la arta războiului antic bazat pe surprindere, strat ageme
și influență psihologică. Jomini nu ses izase aceste realități c are n -au
nici un element de fairplay în ele, dar care țin, fără nici o îndoială, de
arta strategică a marilor timpuri.
Generalii școlii de la Berlin înțeleseseră perfect aceste
determinări care amenințau să transforme războiul într -un joc al
hazardului. A ici era marea deosebite între teoreticienii din aintea lui
Clausewitz și cei din timpul și de după marele strateg. Vechii
teoreticieni se străduiau să înlăture hazardul, să pună războiul în
ecuații liniare sau în pătrățele geom etrice, în timp ce școala lui
Clausewitz vedea în război, ca instrument al politicii, manifestarea
unui spirit liber, impr evizibil și, de aceea, foarte greu de controlat. De
aici și până la teoria haosului din timp urile noastre nu mai este nici
măcar un pas. Războiul redevine astfel ce ea ce a fost el întotdeauna,
adică nu numai o co nfruntare violentă între două en tități, ci o
confruntare între două entități care gândesc, între două spirite.
Acest nou tip de război s -a născut din geniul lui Napoleon și
din a tmosfera epocii, din bătăliil e dintre idei, din raționalismul
filosofic și din filosofia raționalismului ecrazant al ti mpului. Ideea de
stat, cea de națiune, spirtul legilor, filosofiile identitare, cu tot
arsenalul lor de speculații și d emonstrații se regăseau și în ceea ce
privește războiul. Pentru Scharnhorst și prietenii săi , războiul devine
o forță uriașă care exprima această entitate spirituală, dar organ izată,
începând cu Napoleon, în cele mai neînsemnate detalii tehnice și
tactice și, prin Jomini, transformată într -un joc de fo rme și formule
eficace.
Generalii și teoreticienii de până atunci luaseră războiul așa
cum apărea el, se preocup aseră de strategia forțelor, de cea a
mijloacelor și de cea operațională – deși nu se numeau așa –, adică de
unele eleme nte care țineau de cond ucerea și desfășurarea războiului.
Odată cu Clausewitz, războiul începe să fie tratat ca un tot, ca un
ansamblu, ca un fenomen.
S-a ivit însă o nouă dificultate. Într -o astfel de viziune, nu mai
exista război, ci războaie, fiecare război fiind unic, având deci
individual itatea sa. De unde rezultă că analiza războiului, adică
descompunerea lui pe părți și studierea lor , devenea imposibil ă și
lipsit ă de valoare pract ică. Lossow considera că teoria determină
etapele individuale ale războiului, dar concluziile de aici nu sunt
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
116
valabile decât pentru acel război, în part icularitatea lui. De unde
rezultă că nu se pot elabora teorii generale despre război, că războiul
nu po ate fi studiat din cărți, că fiecare război își are cartea sa, fiind
unic și irepet abil.
Răzb oiul nu poate fi confundat cu ideea de război. Ideea de
război stă la baza gândirii militare, dar războiul ca atare nu se reduce
la ideea de război, întrucât acea stă idee are aplicații nenumărate. De
unde, rolul excepțional al comandantului, care dă viață, consistență,
unicitate și aplicabilitate unei as tfel de idei.
Lossow și Rühle31 erau extrem de speculativi și de înclinați
spre di scursul filosofic complicat, ceea ce i -a făcut puțin accesibili,
spre deosebire de Clausewitz și de alți contemp orani, care e rau
limpezi și direcți în ideile pe care doreau să le exprime. Dar aceasta
nu este tocmai rău. Complexitatea discuțiilor, filosofarea îndelungată
– chiar neprolifică – asupra unui a sau altuia dintre aspectele
războiului se constituiau în exe rciții ale spir itului, făcând parte din
acel imens efort de a -i despovăra pe generali de responsabilitatea
războaielor. O școală de gândire strategică nu se naște din nimic și,
mai ales, nu se naște în cazărmi sau pe terenurile de instrucție, nici
chiar în încrânc enarea bătăliilor. Acolo ea doar se exprimă.
Singurul din toată această școală care a reușit să exprime
filosofia războiului ca un tot, a războiului total a fost Karl von
Clausewitz. În timp ce Lossow era de p ărere că brutalitatea strategiei
lui Napoleon bulversa se, prin geniul său, reg ulile calculabile ale
războiului secolului al XVIII -lea, Clausewitz a văzut co ntrariul,
căutând determinările războiului în ansamblul lui, adică teoria
sistematică a războiului, și nu cazul particular al lui Napoleon. În
secolul al XVIII -lea, comandanții acționau mai degrabă după reguli
convenționale decât după o logică militară precisă. Uneori, bătăliile
se desfășurau nu pentru a nimici armata inamică și a realiza
obiectivul strategic al războiului, ci din rațiuni inconsecvente, chi ar
paradoxale, pe ntru a satisface, spre exemplu, vanitatea unui
comandant, pentru a ieși dintr -o situație disperată etc. În aceste
cazuri, teoria aproape că nu avea ce căuta, decât ca un sistem de
reguli pe care le urmează, spre exemplu, doi boxeri, mai mu lt ca să se
31 Lossow a publicat, în 1815, lucrarea Războiul , Rühle, în 1814, Despre război și Clausewitz,
în 1832, Despre război (Vom Kriege ).
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
117
protejeze fiecare pe sine decât pentru a realiza sc opurile pentru care
intră în ring.
Napoleon a ieșit din aceste ambiguități, dând războiului un
scop foarte precis: învingerea inamicului. Într -o astfel de strategie,
războiul se prezenta ca un tot și era dirijat spre obiectivul lui normal,
logic, și nu spre scopuri colaterale, ca în secolul al XVIII -lea.
Războiul dev ine astfel un ansamblu indivizibil, un complex de
acțiuni coerente, înlănțuite, un mecanism, un sistem cu o logică
internă precisă , care dă un sens exact fi ecărui act, fiecărui element.
Fortificațiile, bătăliile, poziționările, atacul, apărarea, spațiul, ti mpul,
manevrele, marșurile, mijloacele folosite răspund, toate, acelorași
imperative, acelorași scopuri. Obiectivul final al răzb oiului este
nimicirea puterii adversarului. Altceva nu există.
Aceasta era, de fapt, noua teorie a război ului.
Încă de la primele scrieri, Clausewitz, care era un militar
experime ntat și un teoretician excepțional, un vizionar, demolează
pur și simplu lu crarea lui Bülow , Spiritul războiului modern ,
introduce determinarea clară, categ orică, între strategie și tactică,
determinare care va forma baza întregului său demers teoretic.
Această uriașă lucrare va aduce în sfârșit războiul, atât în teorie, cât și
în practică, cu p icioarele pe pământ.
Așa cum se întâmplă mereu, nici el, ca mulți alții, nu a fost
înțeles. Pe de o parte, era foarte greu să accepți că războiul este o
continuare a politicii, deci subordonat acesteia, iar pe de altă parte o
mulțime de or golii și de v eleități aveau nevoie să se exprime
conjunctural și savant, să epateze sau să impresioneze. Clausewitz a
scris, așa cum o făceau mulți pe vremea aceea în Germania, așa cum
a crezut și așa cum a si mțit. Iar acest lucru dă adevărata valoare și
frumusețe lucrării sale. Clausewitz era un soldat care scria ce a trăit,
ce a simțit, ce a gâ ndit. Un fel de Exupery al teoriei și practicii
războiului…
Lossow și Rühle erau, oameni ai epocii lor, care se cramponau
fie în discuții complexe, încurcate, sav ante și greu de înțeles, fie în
rațion amente care le adânceau și mai mult scepticismul, acel
scepticism care -l produce Schopenhauer.
Singurul care a înțeles că aplicarea metodei filosofice în arta
militară nu trebuie să se f acă din exterior, ci din interi or a fost
Clausewitz. Metoda filosofică nu este altceva decât o metodă de
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
118
gândire, adică o modalitate de investigare sistematică a cauzelor
producerii unui fenomen, a raporturilor care se creează în acest
proces, a logicii interioare a fenomenului, implica țiilor ace stuia, iar
rezultatul nu poate fi decât un sistem de propoziții esențiale,
afirmative sau negative dubitative sau categ orice, probabilistice sau
asertorice, pe baza cărora gândirea își va continua sau își va relua, de
câte ori va fi nevoie, d emersul său. Cu alte cuvinte, a aplica metoda
filosofică în analiza fenomenului răzb oi însemna a gândi războiul, a -l
cunoaște, a -l înțelege și, de ce nu, a -l justifica și a -l folosi.
Din școala germană de strategie, în afară de Moltke, care -l
continuă pe Claus ewitz mai ales în practică, din conducerea efectivă
a armatei, f ace parte și Schlieffen, un solitar meditativ, ciudat și
liniștit. Este foarte posibil ca un astfel de comportament să -l fi
dobândit din contactul lui foarte apropiat, prin rudele sale, cu via ța
monahală. El pare a fie , din foarte multe puncte de vedere, contr ariul
lui Moltke. Contrar comportamentului său, el avea o capacitate
enormă de a afla adev ărul, de a -și concentra eforturile și energiile
spirituale pentru a lovi acolo u nde este cel mai i mportant, asupra
celui care contează, a intui, simți, cunoaște, stăpâni și folosi secretul
victoriei.
Caietele lui Rosinski îi atribuie lui Schlieffen o „sete
devorantă pe ntru secretul victoriei“, amplificată de poziția Germaniei
sub urmașii lui Bismarck. El gândea, în aceste circumstanțe, că cel
slab nu trebuie să cedeze inițiativa adve rsarului, nici așa cum spunea
Clausewitz, pentru că apărarea îi oferea avantajul economiei forțelor,
nici așa cum spunea Moltke, pentru a aștepta să profiți de ero rile sale .
Dimpotrivă, susținea Schlieffen, cel slab trebuie să atace și să
păstreze inițiativa mai mult ca niciodată. Pentru el, nici poziționarea
de flanc de care vorbea Clausewitz, nici urmărirea pe care o practica
Napoleon și o lăudau teor eticienii săi, nici at ragerea inamicului în
capcane și ambuscade pregătite din timp, nici atacul de flanc ca
sensul întregii istorii militare nu aveau valoare. Pentru el conta doar
să cauți fără răgaz să nimicești inamicul.
Schlieffen susține ideea atacului decisiv, atacului a bsolut în
flancul și spatele inamic ului, în punctele sale sensibile sau dificile, de
unde s -a născut viziunea planului său din 1905 , care trebuia să
includă întregul teatru occ idental, până la Marea Mânecii, și în care
inamicul ar fi fost privat de posib ilitatea oricărei riposte prin
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
119
batalioanele în careu asupra aripii sale drepte. În studiile din 1902 –
1912, el a culminat prin a susține ideea unei încercuiri complete cu
forțe inferioare, surclasându -se prin aceasta superioritatea n umerică a
inamicului print r-o acțiune concentrică din to ate părțile, așa cum a
procedat Hanibal la Cannes. El elaborează așa numita Strategie a
Absolut ului, bazată pe exploatarea avantajului formelor strategice ale
atacului în flanc și în spatele inamicului, în inferioritate n umerică, pe
încercuirea totală a forțelor acestuia. Era o strategie care nu se baza
pe ceea ce putea să fie rațional, ci prin impunerea conduitei
comanda ntului, prin implementa rea unei constrângeri supraomenești.
Foarte ușor de recunoscut aici ceea ce a caracte rizat multe di ntre
războaiele pierdute de germani: neconcordanța dintre ob iectivul
strategic al războiului și forțele care să -l realizeze.
Acest obiectiv fixat de Schlieffen nu excludea însă libertatea
de acți une, ci dimpotrivă, presupunea înlăturarea ori cărei îngrădiri și
a oricărei prejudecăți și cultivarea curajului de a merge exact în
miezul lucrurilor. Nici Schlieffen, nici alți contemporani sau urmași
nu au continuat aceste dezbateri. De aceea, o vreme, această școală a
intrat într -o formă de inactiv itate, chiar de c ădere.
Schlieffen n -a fost însă uitat. Ideile sale despre atac, despre
încercuire, despre concentrarea eforturilor etc. se vor regăsi în
strategia ge rmană din cel de Al Doilea Război Mondial.
Generalul Friedrich von Bernhardi (1849 -1930 ) a publicat în
1911 La guerre moderne , cea mai bună lucrare a lui, în care
analizează condițiile prob abile ale războiului viitorului. El prevedea
că un astfel de război va fi scurt (era o concepție specifică epocii, ca
și acum, de altfel). De asemenea, ar ată în ce măs ură armele de foc
dominau tactica, impunându -i legile lor. Evident, un astfel de război
(scurt și dominat de armele moderne) nu poate fi dus decât de către
statele industrializate.
În concepția lui Bernhardi, războiul nu este același pentru to ți
și peste tot.. El cunoaște numeroase variații, după specificul teatrului
și natura beligeranților. Într -un fel se duce războiul în Peninsula
Balcanică și altfel s-a dus el în Manciuria, între ruși și jap onezi, sau
în Rif, între spanioli și berberi.
Este adevărat, subliniază teoreticianul german, principiile
generale sunt aceleași peste tot, dar circumstanțele impun folosirea
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
120
diferențiată a mi jloacelor, iar acestea variază la infinit. Dacă se
întrebuințează forțe numero ase într -un ținut deșertic, lipsit d e
drumuri sau de munți, trebuie urm ată o con duită total diferită de ce a
adoptată într -o vastă câmpie cu o rețea densă de căi ferate și drumuri
practicabile orientate în toate sens urile.
Se va întrebuința o cu totul altă metodă într -un război
desfășurat cu armate mici în regiuni puțin cultivate (precum
războaiele britanicilor în Africa) decât în confruntările dintre m arile
armate europene în zone dens populate.
Războiul este cel la care ne gândim și, de aceea, el ne apare
aproape ca un sfinx incomprehensibil , enigmatic.
Bernhardi are perfectă dreptate. N imeni n -a știut vreodată totul
despre războiul viitorului. Cei care au crezut că știu s -au înșelat. A
fost doar o iluzie. Națiuni întregi sunt chemate să lupte unele
împotriva celorlalte. Ele o vor face totde auna cu mijloacele pe care le
au și cu cele mai perfecționate arme, unele dintre ele neîntrebuințate
niciodată până în acel moment. Situația relativă a infanteriei,
artileriei, cavaleriei va fi complet schimbată. Toate mijloacele te hnice
își dau concursul pentru a facilita mișcarea.
Inclusiv aerul va fi cucerit. Baloanele și aeroplanele introduc
un element nou în arta războiului. Bernhardi se întreabă care va fi
influența mijloacelor moderne asupra luptei. Influențele sunt, de fapt,
interinfluențe, pentru că nu numai mijloacele moderne influențează
luptele, ci și luptele au efecte asupra evoluției acestor mijloace și
asupra sistemelor care le produc. Pe scurt, războiul viit orului, în
viziunea teoreticianului german, va pune în acțiune o cantitate de
forțe c are nu va putea fi apreciată înainte, iar rezultatele vor depinde
în mare măsură de ci rcumstanțe fortuite, adică de hazard, și nu se
pretează la previziuni sau calcule prealabile.
Este foarte posibil ca voința generalului să fie anihilată de jocul
forțelor angajate, care nu poate fi calculat. Putem produce forțe, nu
însă și rezu ltatul confruntării lor. Acesta depinde de foarte mulți
factori, atât de mulți, încât, uneori, spunem că rezultatul luptei
depinde de hazard. De aici până la a formula ideea evoluți ei
războiului spre o configurație haotică nu mai este decât un singur pas,
cel al aplicării metodelor det erminismului dinamic complex în
analiza conflictualității politice, economice, sociale, info rmaționale și
militare a lumii.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
121
După ce formulează aceste i poteze, Bernhardi nu mai este în
întregime de acord cu ele. „Dacă vom ex amina de fond toate
elementele noi care vor juca un rol în războiul viitor și efectele pe
care ele le pot produce, precum și r aporturile acestor efecte cu legile
universale ale operați ilor militare, vom reuși să ne facem o idee
generală despre esența războiului modern și să descoperim metoda
cea mai avantajo asă.“
În vremea lui Bernhardi, existau comandanți experimentați care
puneau totul pe seama lui Moltke. Era de -ajuns să știi ce a sc ris și ce
a zis Moltke pentru a fi capabil, în viitor, să câștigi războiul. Această
mentalitate este combătută de Bernhardi. El spune că nu acesta este
spiritul scr ierilor lui Moltke. Dimpotrivă, Moltke, prin ceea ce scrie,
arată că nu trebuie să aplici în tr-un război învățămintele trecutului
decât în măsura în care ele sunt co mpatibile cu condițiile prezente.
Niciodată Moltke n -a disprețuit lecțiile exp erienței, dar nici nu s -a
limitat la atât. El era un spirit liber, privea înainte și tindea totdeauna
să dezvolte eleme ntele existente în lumina schimbărilor și inovațiilor
care se anunțau.
Mesajul lui Moltke ar putea fi exprimat astfel: nu vă limitați la
ceea ce se știe, mergeți înainte, gândiți voi înșivă, cu toată libertatea .
De unde Bernhardi conchide că, pentru a sonda războiul viitorului,
trebuie să i eșim din argumentele autorității și, ținând cont de
condițiile moderne, să dezvoltăm învățămintele lui Moltke și ale
războaielor Unității germane într -o nouă gândire și în noi principii.
De-a lungul secolelo r, lucrurile s -au mai schimbat din punct de
vedere p olitic și strategic. Experiența războaielor trecute este, într -un
fel, unicul fundament pos ibil al artei militare, în sensul că gândirea
are nevoie de material teoretic pentru a concepe o doctrină. Dar ar ta
milit ară nu este doar o proiecție în prezent sau în viitor a experienței
războaielor trecute. Ea este, de fapt, o construcție în care se îmbină
marile repere strategie ale războiului, date deopotrivă de experiență și
de principiile care se desprind de a ici, cât și elemente ale prezentului
și viitorului. La proiectarea construcției artei militare în viitor
concură științele, noile descoperiri, evoluția sistemelor de a rme,
industria, finanțele economie, cultura, adică sistemele de valori, dar
și dinamica f oarte complicată a intereselor, deci politica…
Trecutul , prezentul și viitorul sunt dominate de legi generale
care sunt considerate mari constante, implicate totdeauna și peste tot
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
122
în ră zboi (ca fenomen social). În același timp, trebuie să se aibă în
veder ea și influența împrejurărilor, a noilor condiții asupra războiului.
Nu este de -ajuns să înțelegem pri ncipiile războiului, teoria războiului;
trebuie să scoatem din aceste cunoștințe o doctrină pentru a le putea
aplica, adică o doctrină de lu ptă. Se poate desprinde, de asemenea,
într-o anumită măsură, după Bernhardi, și legea victoriilor în
războaiele viitor ului. În unele războaie , înving armatele superioare
numeric, în altele, dimpotrivă, victoria tr ece de partea celor inferioare
numeric. Diferența a fost compensată de inteligența generalului.
Uneori, armatele care se confruntă rămân într -un echil ibru tactic sau
strategic, iar rezultatul războiului se decide pe alte căi. Sunt și situații
în care contează hazardul, concursul de împr ejurări, o particularitate a
armamentului, o armă nouă introdusă în luptă, o acțiune prin
surprindere, norocul, perseverența, m oralul trupei, iscusința
comandanților etc.
Istoria te ajută să cunoști războiul. Doctrina te învață să -l faci.
Însă, de foa rte multe ori, cheia succesulu i se află în mâna generalului.
În timpul lui Frédéric -Guillaume , s-a recunoscut că elementul
decisiv în luptă îl repr ezenta focul. Tactica focului s -a perfecționat
foarte mult în acele timpuri. Prusacii trăgeau deja până la zece
lovituri pe minut. Era nevo ie de o disciplină de fier, care a rămas
până astăzi c unoscută sub denumirea de disciplină prusacă. Infanteria
prusacă se mișca în formațiuni masive și rigide și nu se înc ovoia
niciodată, oricât de grele ar fi fost pierderile. Ea se arăta a fi
superioară a dversarului, atât prin această di sciplină, cât și prin foc.
Frederic cel Mare a constatat că numai focul și disciplina nu
sunt s uficiente, dacă nu li se asociază o ofensivă hotărâtă, adică un
spirit ofe nsiv. Și, după cum se știe, el a introdus acest spirit ofensiv în
armata prusacă, transmis la toate co ntingentele și în toate timpurile
care au urmat. Acest spirit s -a manifestat în primul rând prin folosirea
șarjei de caval erie. Șarja a devenit principiul de bază al acțiunilor
cavaleriei. Aplicând acest prin cipiu în tactica armei respective, el a
făcut din cavaleria prusacă – după cum remarcă Bernhardi – una
dintre cele mai redutabile forțe din lume. Marele comandant și strateg
prusac a căutat peste tot și to tdeauna soluții extreme, atât pe plan
strategic, câ t și în plan tactic.
După moartea lui, tactica lineară s -a teoretizat excesiv și a
degenerat într -un sistem de mici artificii fără valoare practică.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
123
Următorul care a introdus un element de noutate în arta militară
a fost N apoleon. Și, la drept vorbind, de la Napole on până la cel de –
Al Doilea R ăzboi M ondial, s -au schimbat puține elemente esențiale
în arta războiului. Practic, în afară de influențele și mutațiile aduse de
forța economică și financiară și de sistemele de arme , adică de
tehnologiile perfecționa te, care au impus fie conce ntrarea excesivă,
fie dis persia, nu s -a schimbat mare lu cru.
Autorul face o analiză pertinentă a momentelor importante care
au influențat arta războiului. Ne aflăm deja în plin secol XX, secolul
vitezei, al marilor confruntări, a l marilor explozii economice și
financiare, dar și al marilor tr agedii, al spaimelor, angoasele și
dezamăgirilor.
Bernhardi nu vorbește însă de dezamăgiri, ci de logica
războiului, de momentele care se înlănțuie în apodicte sau în îndoieli.
Aceste momente nu sunt ac eleași, în trucât condițiile în care au loc
confruntările armate sunt totdeauna noi, sunt to tdeauna altele.
Citându -l pe Clausewitz, care rămâne unul dintre cei mai mari
teoreticieni ai războiului, el insistă asupra unei duble condiționări în
arta militară, îndeosebi în arta războiului.
În primul rând, este necesar să fie e xpuse, într -o manieră
definitivă, finală, legile constante ale războiului. Bernhardi era
convins că există ceva comu n în toate războaiele, un cadru în care
acestea evoluează, u n sistem de structuri și de funcțiuni condiționat
de legi imuabile, perene sau greu schimb ătoare.
Apoi, în cadrul impus de aceste legi, se cere readaptată în
permanență doctrina practică la formele totdea una schimbătoare ale
războiului. El este convins că nu se va putea construi o doctrină
satisfăcătoare a războiului în afara acestei metode. Și, desigur, are
mare dreptate.
Pentru a rezolva prima dintre aceste probleme, războiul trebuie
debarasat de toate aparențele sale exterioare, de tot ceea ce este
contingent, var iabil, de tot ce ține de circumstanțe. Rămân, după
opinia lui Bernhardi, doar trei factori care domină războiul, întrucât
avem de a face cu lupta individului sau a unor popoare, cu lupta
popoarelor sălbatice sau a națiunilor civil izate in extre mis.
Primul dintre acești factori constă în aceea că războiul,
prin natura sa, este totdeauna același. Se dorește, cum a
spus-o deja Clausewitz, să se i mpună voința proprie
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
124
voinței adversarului. Aceasta înseamnă nimicirea
inamicului sau producerea de pierd eri însemnate în
rândurile acestuia, astfel încât el să fie constrâns să
renunțe la un anumit lucru, conform interesului nostru.
În al doilea rând, orice luptă se supune legii atacului sau
apărării. Lupta nu poate fi co ncepută în afara acestor două
noțiuni .
În al treilea rând, toate operațiile războiului sunt
influențate de calitățile fizice, intelect uale ș i morale ale
omului.
Cu alte cuvinte, războiul are totdeauna aceeași natură, se
supune acel orași legi și este condiționat (influențat) de factorul uman.
Desigur, și natura teatrului de operații exercită, de asemenea, o
influență c are, în anumite privințe, rămâne totdeauna aceeași.
În câmpie, spre exemplu, raportul dintre modul de acțiune a
trupelor și n atura ținutului rămâne, de regulă, constant. Pentru a trece
prin defileuri, ești nevoit să reduci fronturile; pantele abrupte
îngreunează înaintarea; punctele ridicate din teren asigură o bună
vizibilitate; linia crestei g arantează protecția împotriva observării și
focului inamic etc.
Războiul naval se derule ază într -un spațiu lichid, bântuit de
furtuni și supus, prin natura mării, unor legi imuabile. Influența
circumstanțelor nu schimbă în mod direct natura războiului, dar
creează acele condiții în c are se dezvoltă arta militară. De aceea,
trebuie să li se ac orde importanța cuvenită. Partea constantă a
războiului se rezumă, deci, la trei factori: scopul, forma de luptă și
omul. Din aceștia derivă legile imuabile ale artei răzb oiului.
Este evident că nu poate fi posibilă dezvoltarea teoretică a
acestora în a nsamblul lor. Spre exemplu, nimeni n -ar putea să reducă
la un sistem de legi forțele morale umane cu infin ita lor varietate și
atât de larga diversitate situațională.
Rămânem neputincioși în fața acestor profunzimi de nepătruns
și, de aceea, f acem apel la ex periență atunci când vrem să vedem
limpede și să înțelegem limpede. „Ceea ce marii generali din toate
timpurile au consi derat ca principii ale acțiunil or, ceea ce apare în
spiritul critic drept cauză ultimă și esențială a succeselor sau
insucceselor, rapor turile de cauzalitate între anumite moduri de
acțiune și succes, care se reproduc adesea, toate acestea trebuie să fie
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
125
luate într -un sens critic, iar faptele degajate de ceea ce este te mporal,
local, fortuit și abia după aceea examinat dacă fiecare princip iu
general de sprins din definiția războiului este convenabil. Astfel, se
vor putea constitui, dacă nu toate legile războiului, cel puțin
principiile cele mai importante ale conducerii practice a războiului,
care se fundamentează pe caracterul normal al fen omenelor.“32
Există un grup de legi peri odice a căror valoare este limitată în
timp. Este imposibil să se dezvolte totalitatea legilor g enerale, dar se
poate demonstra categoric valoarea lor imuabilă. Nu este, desigur,
cazul legilor periodice. Nu avem îns ă nici un criteriu pentru a
considera un f enomen determinat în genul de război căruia îi aparține,
adică în anumite condiții, ca fiind normal sau accidental. Se poate
demonstra doar că el nu este în contradicție cu marile legi generale
ale războiului, dar de aici nu rezultă că el are valoare de principiu și,
în felul acesta, se adaugă legilor importa nte.
Bernhardi sesizează un lucru esențial pentru arta militară: legile
și principii le războiului nu sunt arbitrare; ele țin de sistemele de
valori, se sediment ează în timp, fac parte din patr imoniu.
Obiectivul oricărei doctrine practice a războiului consistă în a
expune aceste legi și principii în mod clar și convingător. Este însă
foarte greu a scoate ese nța, adică principiile, din păienjenișul faptelor.
Consta tăm că, în diferite armate, aceleași evenimente ale istoriei
militare sunt judecate diferit, iar fenomenele noi din domeniul
războiului sunt, adesea, apreciate extrem de diferențiat. Va fi deci
foarte dificil să se ajungă, în acest d omeniu atât de schimbăt or și de
incert, la principii incontestabile.
Se va rămâne totdeauna în spațiul probabilităților. Cel mai bun
lucru pe care putem să -l facem este să încercăm să ne apropiem cât
mai mult posibil de certitudine.
Concluzia gânditorului militar german este c ât se poate de
realistă. Acest soi de gândire – care nu pare a fi specifică
exactitudinii și rigorii germane – se înscrie în spiritul ieșirii din
determinismul de tip mecanicist de la începutul sec olului al XX -lea și
de abordare, de pe poziții mai realiste , a artei războiului. Având în
vedere că, în general, principiile războiului nu sunt creații teoretice
sau descoperiri savante, ci provin din experiență, o astfel de abo rdare
este cât se poate de curajoasă.
32 Gérard Chaliand, Op. cit , p. 1075
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
126
„Experiența arată că, pe de o parte, este foarte important să
avem pri ncipii pentru a face față războiului și, pe de altă parte, că va
fi extrem de dificil să descoperi legea fenomenelor războiului viitor
din care să d educi aceste principii.“33
Circumstanțele exterioare care dau caracterul războiului nu s e
transformă subit, ci puțin câte puțin. Marile descoperiri și schimbările
sociale profunde nu antrenează nici ele dintr -o dată transformarea
tuturor factorilor care interesează războiul. După descoperirea
pulberii, au trecut sec ole până ce ea a influențat războiul. Dar l -a
influențat, și încă decisiv. Dar nu i -a schimbat nici natura, nici
structura, nici esența. Nici principiile frederic hiene ale războiului,
nici cele ale războaielor napoleoniene, co ncepute după necesitățile
acelor timpuri, n -au putut fi a plicate ad -litteram, spre exemplu , în
campania din 1870, deoarece condițiile exterioare ale războiului au
fost esențialmente altele.
„Astăzi , puținilor oameni le este dat să acumuleze o experiență
militară personală sufic ientă. Cu cât pacea durează mai mul t, cu atât
se diminuează, cel puțin pentru Germania, numărul oamenilor care
cunosc ră zboiul prin ei înșiși. Nu rămâne deci decât posibilitatea de a
căuta în istora războaielor o asemenea experiență și a desprinde, din
aceste lecții, legi pentru vi itor.“34
O influență foarte mare asupra maselor de militari și elitelor o
au băt ăliile câștigate de generali faimoși sau scrierile care prezintă
astfel de succese. Se citează adesea Napoleon, Mol tke, Jomini. Toate
aceste influ ențe – care nu pot fi negate – sunt uneo ri prea mult
simplificate, alteori exager ate. Jomini se închidea în unele concepții
pe care le atribuia lui Napoleon, dar, în realitate, el căuta să se
adapteze cât mai bine fiecărei situații concr ete. Există însă și o altă
condiție și anume aceea că, în p rocesul de elabo rare a unei concepții
generale asupra războiul ui, nu trebuie să te lași nicio dată d ominat de
fapte particulare, oricât de importante ar fi acestea.
Moltke prefera manevre pe direcții (pe linii) exterioare. Și tot
el a transfo rmat o idee în tr-un principiu – cel al concentrării forțelor
numai pe câmpul de bătaie și nicăieri în altă parte, adică fără grupări
prealabile. Mult mai târziu, la începutul secolului al XXI -lea, când s –
a pus în discuție și în practică ideea ră zboiului în rețea, se va vorbi
33 Gérard Chaliand, Op. cit , p. 1076.
34 Ibidem , p. 1078.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
127
din ce în ce mai mult de concentrarea efectelor și nu a forțelor.
Pentru că tehnologia de azi permite acest lucru.
Două lucruri sunt foarte importante: În primul rând, trebuie
exploatate toate datele exi stente și evitat arbitrariul. Din aceste date
rezultă foarte multe lucruri. De aceea, ele se cer examina te cu multă
atenție. Trebuie fi xată valoarea lor reală, recunoscute legile care au
dus la apariția lor, cauzele și limitele. Din aceste date , se poate
deduce maniera naturală, firească în care evolu ează evenimentele sub
influența, fie a noutăților tehnologice sau sociale, fie a co ndiționărilor
noi aduse în conducerea războiului. Adevă ratul progres constă în a
prevedea și provoca evoluția naturală în profitul armatei. Adesea,
este mai periculos să nu cunoști b ine importanța marilor descoperiri
decât să supraapreciezi noutățile.
Bernhardi sesizează caracterul de masă a l războiului viitorului.
În sta tele Europei Centrale – spune el –, populația masculină este
organiz ată în formațiuni militare împotriva u nui invadator . Este
vorba de un război națio nal, în sensul cel mai larg. Acestui concept îi
corespunde serviciul militar obligatoriu, recunoscut , la acea vreme și
până în ultimul deceniu al secolului al XX -lea, pe întregul contine nt.
În caz de război, se m obilizează armate imense, nu numai pentru
apărare (potrivit co nceptului de răz boi național), ci și pentru acțiuni
ofensive. Aceste armate nu sunt unitare. Există armate permanente și
miliții. Cele permanente sunt compuse din regimente de linie, care se
completează cu r ezerviști , și regimente de linia a doua ș i a treia care
se mobilizează din clasele mai vechi de rezerviști.
Elementele cele mai capabile sunt chemate în regimentele de
primă lini e și folosite pentru a duce războiul în afara teritoriului
națio nal. Celelalte au misiunea de a furniza garnizoane de fortăreață,
de a asigura securit atea căilor ferate, de a ocupa teritoriile cucerite și
de a completa golurile produse în armata propriu -zisă. Toate aceste
unități trebuie să fie în măsură să org anizeze apărarea locală și să
combată inamicul sub forma războiului național, dacă el trece
frontierele țării.
Prima consecință a acestui tip de răz boi este aceea că valoarea
militară a armatelor depinde mai mult ca înainte de caracterul și
natura națiunii. Dacă p oporul este harnic, supus , ascultător și tenace,
este normal că și armata care se recrutează din rândul lui va avea ca
suport aceste calități, de va fi o armată di sciplinată, riguroasă și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
128
tenace. Națiunea se menține astfe l printr -o educație politică pe
măsură. Dacă, dimpotrivă, o armată se recrutează din rândul unei
populații revoluționare, o bișnuită să se revolte împotriva oricărei
autorități, ea își va asuma riscuri foarte mari, pentru că filosofia unei
armate este contrară ace stor obiceiuri.
O altă conse cință – și mai importantă decât prima – este că
semnifica ția politică a războiului a suferit o transformare completă.
Deoarece toate clasele politice participă la confrunt area militară, este
imposibil ca războiul să mai fie angajat pentru rațiuni frivole s au
pentru interese d inastice. Numai interesul vital al unui popor poate și
trebuie să fie apărat prin război.
Va fi din ce în ce mai dificil de declarat și de angajat un război,
întrucât acesta va presupune sacrificii foarte mari de bunuri și de vieți,
care vor de păși tot ceea ce se cunoștea la vremea aceea. Deja
pregătirea unui război costa foarte mult încă în timp de pace,
absorbind o mare parte din impozite, din venitul națiunii. Cheltuielile
vor fi insuport abile în timpul mobilizării, desfășurării războ iului și
aprovizionării și completării a rmatelor aflate în teatrul de operații.
De aceea, la un moment dat, s -a susținut că nici un stat nu va fi
capabil să susțină un război, pentru că, între cheltuielile presupuse de
confruntările militare și resurse se va crea o adevărată prăpastie.
Economia, care gene rează și regen erează aceste resurse va avea o
uriașă nevoie de acea forță de muncă – în general, bărbătească și
calificată – care se va consuma în ritmuri înfiorătoare pe câmpul de
luptă. Averea publică nu va putea sub nici o formă să susțină astfel de
armate.
Autorul consideră aceste opinii exa gerate. Natura umană are
capaci tatea de a se regla automat. Șefii vor fi obligați să se adapteze
le resu rse, iar războiul va înceta atunci când el nu va mai avea res urse
pentru a fi contin uat.
Aceste lucruri sunt foarte interesante. Este pentru prima dată
când se vorbește clar d espre condiționarea economică a războiului și
când se pune tranșant în cauză interesul vital al națiunii.
Aceasta va fi caracteristica secol ului al XX -lea și ea va
influența în mod s ubstanțial arta militară. După Al Doilea R ăzboi
Mondial, va apărea o altă condiționare – cea a riscurilor nucleare
masive – care va regenera principiul medieval al desc urajării prin
posibilitatea distrugerilor inac ceptabile.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
129
Bernhardi – perspicace și foarte profund – vede încă de la
începutul secolului această evol uție. Totuși, el scrie: „Pierderile unui
război sunt atât de mari, și este atât de periculos să riști (când nu ești
suficient pregătit) să suporți aceste pierderi, dacă astfel de imense
sacrificii pentru apărarea națion ală nu se justifică, prin ele însele, ca
fiind necesare în toate cazurile.“35
Armatele numeroase, formate din militari în termen, necesită
foarte mari cheltuieli pentru instrucție. Timpul de pregătire se
scurtează foarte mult față de epocile anterioare și, de aceea,
instructorii trebuie să fie foarte calificați și cap abili de a depune
eforturi mari. În afară de aceasta, trebuie pregătită și rezerva.
Va veni o vreme, spune autorul, când număru l va fi învins de
valoarea ta ctică a trupelor. În 1870 -1871, armatele franceze, deși mai
numeroase, se zdrobesc de solidele batalioane pr usace, iar japonezii,
deși în inferioritate numerică, obțin victoria asupra trupelor rusești.
Totul se complică. Armat ele nu vor mai acționa potrivit
aceleiași gâ ndiri, vor surveni dificultăți în transporturi, cele ale
menținerii perm anente a armatelor cu o capacitate de luptă ridicată,
aprovizionarea cu muniții, evacuarea răniților, asigurarea și
întreținerea comunicații lor etc. De unde rezultă că, în ceea ce pr ivește
aceste mari armate , capacitatea lor de manevră va fi inferioară celei a
unei armate mai mici.
De aceea, trebuie trimisă cercetare a mult în față, luate decizii
cu bătaie mai lungă și prevenite unele situații neplăcute. Astfel de
armate mărș ăluiesc pe mai multe itinerare, au adâncimi foarte mari,
ceea ce îngreunează introducerea lor organizată în luptă, man evra,
logistica.
Armatele nu au aceeași pregătire, nu sunt omogene. Aceasta
îngreunează conducerea, face dificilă angaj area, mai ales la
schimbarea de situații.
Și din nou Bernhardi folosește ca exemplu complexitatea și
manevrele din războiul franco -prusac din 1870 -1871 și din cel rus o-
japonez. Dacă, în primul, abundența comunicațiilor și terenul
permitea o mare diversit ate în sistemul de angajare, în războiul ruso –
japonez, cele două armate erau legate de rezerve și de liniile lor de
aprovizionare printr -o singură cale fer ată, dar și aceasta cu multe
probleme, datorită diferenței de ecart.
35 Gérard Chaliand, Ibidem , p. 1083.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
130
După o analiză ext rem de pertinentă, Bernhardi spune că, totuși,
modernitatea războiului n u va fi dată numai de masivitatea armatelor
și de un itatea lor de acțiune strategică și tactică, ci și de tehnologie.
Meritul de a scoate istoria militară din istorisirea bătăliilor
revine german ului Hans Delbück (1848 -1929), care a scrie o operă
colosală în șapte volume intitulată Gerschichte der Kriegskunst im
Rahmen der Polotischen Censhischte , Berlin 1900 -1920 ( Istoria artei
războiului în c adrul istoriei politice ), tradusă doar î n limba engleză.
În istorie, nu este atât de dificil să descoperi cea mai bună sursă de
acțiune. „Marile idei militare sunt, în realitate, extrem de simple.
Manevrele cele mai cunosc ute, prezentate în istorie ca fiind opera
unor veritabile genii (de exempl u, retragerea prusacă de la Ligny spre
Waterloo) ar fi putut să fie inventată de un operator de bătălie care
avea harta sub ochi. Măreția rezidă în libertatea intelectului și a
spirit ului în momente de tensiune și de criză și voința de a -ți asuma
riscuri.“
Critica militară nu încetează de a face fel de fel de interpretări,
fel de fel de supoziții: că Napoleon ar fi fost foarte precaut în fața
Moscovei și, în loc să atace decisiv, cu ultimele rezerve, pentru a
obține o victorie t otală, el a preferat ă să-i lase pe ruși să se retrag ă; că,
la Waterloo, armata franceză ar fi fost nu numai dispersată, ci și
capturată, dacă prusacii ar fi părăsit Plancenoit cu o oră mai
devreme…
Comportamentul lui Napoleon la Mo scova nu ține de
slăbiciune, ci de natura umană. Isto ria ar trebui să descrie lucrurile
așa cum au fost, nu așa cum se dorește să fi fost… De multe ori ,
aceste două perspective se confundă…
Clausewitz scrie că scopul oricărui război, în sensul politic cel
mai restrâns, este distrugerea puterii militare a in amicului. În
consecință, bătălia trebuie co nsiderată ca unicul factor decisiv într -un
război, scopul oricărei strategii. Aceasta este esența operei lui
Clausewitz. Toate sistemele strategice anterioare se fondau pe un
punct de vedere opus: succesul în răzb oi se poate obține în egală
măsură prin manevră, prin ocuparea p ozițiilor, prin punerea la punct
a propriilor comunicații și ruperea celor inamice.
Tipul de războaie din care Clausewitz desprinde astfel de legi
sunt cele n apoleoniene. Dar campaniile lui Fr ederic cel Mare se
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
131
fondau pe sistemul opus. Clausewitz însuși considera că, pe timpul
lui Frederic cel Mare, bătălia era considerată ca un rău căruia oamenii
i se sup uneau pentru că nu avea mijloace de a o evita…
Lenin, care -l citise pe Clausewitz și cărui a îi datorează victoria
din 1917, formulează cunoscutele sale șase puncte asupra guvernului
și armatei revoluționare: adunarea constituantă a întregului popor;
înarmarea poporului; libertatea politică; libertate deplină națiunilor
oprimate și frustrate de drepturile lor; ziua de muncă de opt ore;
formarea de comitete revoluționare țărănești.
Sarcinile d etașamentelor revoluționare erau de două feluri:
acțiuni militare independente și dirijarea mulțimii. Ce s -a întâmplat
între timp și cum s -au petrecut lucru rile până în ultimul deceniu al
secolului al XX -lea s-a văzut.
Arta militară nu a acumulat nimic nou în vremea comunismului.
În timpul Războiului Rece , s-au accentuat doar antagonismele și
incompatibil itățile politice și s -a derulat furibund și periculos cursa
înarmărilor, în deosebi a celor nucleare.
Principiile clausewitziene au ajuns astfel să fie aplicate, așa
cum au fost aplicate, în constituirea unor armate revoluționare care
își vor juca și ele, ca to ate armatele acestei lumi, rolul lor în tot
secol ul al XX -lea.
2.3.1. 3 Școala britanică
Secolul al XX -lea aducea în prim plan, metodic și profund,
dimensi unea strategică a războiului, cu toată gama de atribute și
implicații dată de noile armamente, de noile provocări. Unul dintre
cei care dezvoltă arta militară la început de secol este și britanicul
Julian Corbett (1854 -1922). Ca rtea sa principală se intitulează Some
Principles of Maritime Strategy (1911), dar contribuția sa cea mai
originală la dezvoltarea artei militare, îndeosebi a strategiei navale , o
reprezintă The Green Pamphlet (1906). Această lucrare este foarte
interesantă. Corbett începe prin câteva definiții. El spune că str ategia
navală este o parte a artei războiului. Obiectul de studiu pentru ofițeri
este arta războiului, care include, bin eînțeles, și strategia navală.
Războiul este definit de Corbett ca o utilizare a forței în
scopuri pol itice. Această definiție o continuă pe cea a lui Clausewitz.
De altfel, tot secolul al XX -lea va fi marcat de teoria clausewitziană
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
132
asupra războiului. Du pă aceste prime puneri în temă, Corbett se
referă la marea strategie și la strat egia globală (britanicii, la începutul
secolului, utilizau termenul de marea strategie pentru strategia
globală sau integrală). El privește lucrurile de o manieră integrală.
Fiecare operație (sau mișcare particulară) trebuie considerată nu
numai în ceea ce privește obie ctul ei specific, ci și ca etapă a
campaniei sau a războiului.
Strategia – în viziunea lui Corbett – este arta de a aplica
puterea mil itară pentru realizarea scop urilor fixate. Există două feluri
de strategii: strategia gl obală, care vizează scopurile ultime și mica
strategie, care vizează primele obie ctive.
Fiecare operație a unei armate sau a unei flote trebuie să fie
pregătită și d usă în funcție de: 1) planul g eneral al războiului și 2)
obiectivul pe care acesta îl vizează în mod direct.
Strategia globală are ca domeniu planul războiului și cuprinde:
1) alegerea obiectivelor imediate sau care sunt primele vizate
pentru a se atinge obie ctivul final;
2) alegerea forței care va fi întrebuințată, adică determinarea
funcțiunilor relat ive ale marinei și forțelor terestre.
În sensul cel mai larg, strategia globală se referă la ansamblul
resurselor țării pentru război. Este o ramură a politicii36 care
apreciază fo rțele terestre și marina37 ca făcând parte dintr -un tot care
va fi întrebuințat ca instrument al războiului. Dar ea tr ebuie să țină
seama de situația politică și diplomatică a țării (de care depinde
eficacitatea instrument elor), de situația economică (comercială , spune
autorul) și financiară (care furnizează energia necesară funcționării
instrumentului).
Conflictul (fricțiunea) care rezultă de aici, inerent războiului,
este identificat ca fiind o defle cție a strategiei de către politică. El
este în g eneral considerat ca o maladie și se conține în orice problemă
strategică. Cu alte cuvinte, este imposibil să se ia o decizie
impo rtantă, într -o chestiune de strategie, în afara diplomației și
viceversa. Uneori, o acțiune convenabilă din punct de vedere
strategic nu poate fi de sfășurată din rațiuni de diplomație. (Este
valabilă și recip roca, dar de puține ori se ține seama de ea).
36 Corbett se referă aici la doctrina strategică.
37 Pe vremea aceea, nu existau forțe aeriene.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
133
Strategia și diplomația nu pot fi niciodată total disociate.
Interacțiunea lor trebuie acceptată ca făcând parte din ceea ce
Clausewitz numea „fricți unea ră zboiului“.
Nu era o simplă revenire la Clausewitz. Era o dezvoltare a
determin ărilor strategiei și, în același timp, o delimitare clară (atât cât
se putea la înc eput de secol) a domeniului ei. De fapt, în secolul al
XX-lea, se va p une în operă, atât teoretic, cât și pragmatic, ce s -a
creat în secolele al XVIII -lea și al XIX -lea.
Domeniul strategiei, după Corbett, îl reprezintă planul
operațiilor. Aceasta î nseamnă:
alegerea obiectivelor parțiale, în funcție de efectivele și
punctele strategice ale in amicului, cu scopul de a fixa
obiectivul final al unei operații;
conducerea forțelor destinate pentru operația respectivă.
Mica strategie poate să fie:
navală, în cazul în care obiectivul imediat poate fi realizat
doar c u forțele n avale;
terestră, în cazul în care un astfel de obiectiv se atinge
doar prin întrebuințarea forț elor terestre;
mixtă, atunci când obiectivul se realizează prin acțiunea
combinată a forțelor tere stre și navale.
Strategia navală este o subdiviziune a strategiei. De unde
rezultă că st rategia nu poate fi studiată numai din punctul de vedre al
operațiilor navale. Strat egia navală este deci supusă acelorași fricțiuni
ca marea strategie, dar pe un plan mai redus.
Comandanții de forțe de nivel strategic sunt adesea nevoiți să
ia decizii în mod independent față de cond ucerea centrală sau de
cartierul general. Astfel de decizii pot să aibă consecințe pe plan
diplomatic sau pe plan mil itar de care trebuie să se țină seama.
Tot la început de secol XX , are loc și dezvoltarea unei strat egii
a acțiunilor celui slab împotriva celui puternic. Astăzi, o astfel de
strategie se numește strategie asimetrică . O astfel de strategie, bazată
pe hărțuire, este fondată de un absolvent de la Oxford, participant la
săpături arheologice în Orientul Mijlociu, car e a l ucrat o vreme, la
Cairo, în serviciile de informații ale armatei – Thomas Edward
Lawrence (1855 -1935). În 1916, el a fost trimis la Hedjaz unde arabii
s-au revoltat împ otriva turcilor. De comun acord cu Faycal, care va
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
134
ajunge după război suveran hașem it în Irak, el elab orează o strategie
a celui slab împotriva celui puternic: strategia războiului de gherilă .
Publică lucrarea Șapte piloni ai înț elepciunii , lucrarea The Army
Quarterly (1920) și o serie de eseuri între care și cel intitulat Gherila .
Este singurul european care nu se ocupă de contra -insurecție,
concepție și strategie care se utiliza de decenii în războiul col onial, ci
de războiul de gherilă.
Studiul se fundamentează pe experiența concretă a revoltei
arabilor împ otriva turcilor din 1916 -1918. Această revoltă a început
în iunie 1916 printr -un atac al unor triburi arabe, slab înarmate și fără
experiență, împotriva garnizoanelor turcești din Medine și din
împrej urimile orașului Meca. N -a fost încununat de succes. După
câteva zile, atacatorii s -au retras. Medine era legat de forțele
principale ale turcilor, care se aflau în Siria, printr -o cale ferată, așa
că respectiva garnizoană a fost imediat întărită. Un corp expediț ionar
turc a pornit, din Medine, împotriva rebelilor care se retrăseseră spre
Meca. Avea de parcurs o distanță de 400 km. Primii 75 km au fost
parcurși relativ ușor. Au urmat apoi 30 km de coline unde oamenii
din triburile arabe ale lui Faycal se aflau în apărare. După aceste
coline , se deschidea o zonă plată costieră care duce la Rabegh, port la
Marea Roșie, considerat cheia orașului Meca. Aici se afla Șerif Ali,
fratele mai mare al lui Feycal, cu alți oameni din triburile arabe, dar
și forțe regulate arabe formate din ofițeri și luptători de origine arabă
care serviseră în armata turcă.
Din vremea lui Napoleon, se considera că, pentru obținerea
victoriei, contează doar a rmatele regulate. Opinia militară era
obsedată de axioma lui Foch, potrivit căreia principiul războiului
modern constă în a căuta inima armatei inamice, centrul ei de putere,
și a o di struge în bătălie. Un astfel de principiu îl vom întâlni și în
secolul al XXI -lea, sub forma lovirii centrelor vitale ale inamicului ,
formulat și folosit de americani .
Forțele neregulate n -au atacat pozițiile tu rcilor. De altfel, erau
considerate incapabile de a forța o decizie. În timp ce forțele regulate
arabe se aflau la antrenament, turcii au amorsat brusc avansul lor
asupra orașului Meca. Au traversat colinele în 24 de ore, făcând
proba celei de a doua teoreme a războiului neregula t, și anume aceea
că trupele neregulate sunt de asemenea incapab ile nu numai să atace,
dar și să apere un punct sau o poziție. Însă nici forțele regulate arabe,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
135
care se găseau într -o situație critică, n -au fost capabile să respingă
măcar atacul unui batali on, dar al unui întreg corp de arm ată.
În ianuarie 1917, oamenii lui Fayal au părăsit Meca și Medine,
au mărșăluit 300 km spre nord, până la Quedj. Această mișcare
excentrică a avut un efect magic. Spațiul de amenințare s -a mărit,
vulnerabilitățile dispozi tivului turcesc s -au înmulțit. Turcii au fost
nevoiți să -și disperseze forțele, iar cu jumătate din ele să organizeze
paza căii ferate, trecând astfel în defensivă. În acest timp, arabii au
obținut succes după succes, pierd erile turcilor fiind de 35.000 de
morți și tot atâția prizonieri. Arabii au ocupat 250.000 km2 din
teritoriul inamicului, fără să aibă pie rderi considerabile.
Strategia și tactica unui astfel de război erau cu totul diferite
față de teoriile pe atunci în mare vogă ale lui Clausewitz și Fo ch.
Turcii au fost bl ocați într -o porțiune limitată de teren, fără resurse,
deci fără posibilit atea de a se întări, de a lua legătura cu forțele lor
principale care se aflau în Siria, de a se retrage sau de a întreprinde
noi acțiuni. Așa ceva nu era scris în manual ele de atunci. Potrivit
teoriei europene, inamicul trebuia distrus, lovindu -i inima armatei. Și
totuși, arabii, printr -o strategie neconvențională și o tactică pe măsură,
au câștigat indubit abil războiul.
Războiul absolut care se teoretiza atât de mult în Europa –
spune Lawrence – era valabil pentru Fra nța, Germania și Anglia, iar
educarea militarilor în spiritul urii față de adversar se finaliza în cele
din urmă prin aceea că soldatul ura războiul. Războiul absolut nu
putea fi altceva decât un tip de război. Clausewitz mai distinsese și
alte tipuri: războaiele personale din rațiuni dinastice, războaiele de
expulzare din rațiuni partizane, războaiele comerciale din rațiuni
comerciale.
Arabii doreau să cucerească teritoriile care le aparțineau și să -i
alunge pe turci, cu cât mai puține pierderi proprii. Atât din punct de
vedere strategic, cât și tactic, se întâlnesc ac eleași elemente: unul
algebric, altul biologic și un al treilea psihologic, dar valoarea lor
constă în altă interpretare. Primul ține de știință, de matematică și
comportă constante cunoscute, condiții fixe, spațiu și timp, lucruri
neorganice precum coline, climate, căi ferate. Eleme ntul uman este
prezent, în această dimensiune, doar ca mase prea importante pentru
a se ține cont de varia țiile individ uale. În cazul arab, factorul algebric
se prezenta sub forma unei zone de c ucerit, care era de 320.000 km2.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
136
Turcii nu puteau să apere această zonă, cu armata lor regulată, decât
prin linii de tranșee, prin poziții etc. Arabii nu aveau cum să a tace
aceste poziții cu fo rmații în linie, pentru că nu dispuneau de armate
de acest tip. Ei se puteau mișca însă peste tot, intangibili și greu de
oprit, ca un gaz. A rmatele sunt ca niște plante solide, imobile, cu
rădăcini și tulpini prin care se hr ănesc. Arabii se doreau a fi ca un
abur care sufla peste tot și în fiecare punct ales. Fără un obiectiv, un
soldat dintr -o armată regulată este paralizat. După un calcul
elementar – un post de 20 de oameni la fiecare 6 km2 –, rezulta că,
pentru a ap ăra cei 250.0 00 km2 și a face față tuturor arabilor din țară,
turcii aveau nevoie de 600.000 de oameni. Ei dispuneau doar de
100.000. Turcii au crezut că rebeliunea arabilor poate fi rezolvată
prin mijloace militare, ca și cum rebelii ar fi făcut parte dintr -o
armată r egulată și i -ar fi atacat așa cum scriau regulame ntele acelor
vremuri. N -a fost însă așa.
Cel de al doilea termen este factorul biologic (bionomie, îi
spune aut orul). Teoriile vremii îi ziceau, cu acea nuanță eroică și
tragică, efuzi unea sângelui. În reali tate, este vorba de un factor
variabil, foarte sensibil și il ogic. Turcii tratau oamenii ca material,
întrucât ei aveau mai mulți oameni decât echipament, deci nu ca pe o
variabilă, ci ca pe o consta ntă. Distrugerea unei căi ferate, unui pod
sau a unei puș ti era mai impo rtantă pentru ei decât pierderea unui om.
La arabi, oamenii nu constituiau unități, ci indivizi, iar pierderea unui
om însemna pierd erea unei zale dintr -un lanț. Arabii aplicau cum nu
se poate mai bine principiul economiei forțelor. Războiul arabilor se
prezenta ca o presiune necunoscută, ca un deșert. De oriunde era
posibil un atac asupra turcilor, iar în acel atac ei, ar abii, erau
superiori, în acel punct și în acel moment, celor pe care îi atacau.
Iată, deci, un principiu napoleonean apli cat de o altfel de
armată și în alt fel de condiții. Aplicarea acestui principiu era posibilă
pentru că arabii își asiguraseră, prin manevre iscusite, individuale și
pe grupuri mici, libertatea de acțiune și posibilitatea realizării
surprinderii tactice. P entru că, oricum, ei reușiseră, după Quedj, să
cucerească și să mențină inițiativa strategică. Toate acestea erau
posibile pentru că ei aveau informații perfecte, care, de altfel, nu erau
prea greu de procurat, dacă se are în vedere imobilitatea
dispozitiv ului de apărare al tu rcilor.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
137
Cel de al treilea factor îl constituie cel psihologic. El privește
mulțimea, starea de spirit a acesteia. Starea de spirit era la fel de
importantă pentru comanda nții arabi, precum ordinea de bătaie
pentru turci. La aceasta se adăuga starea de spirit a națiunii arabe,
care sprijinea lupt ătorii săi. Dincolo de toate , este însă vorba de etica
războiului. Armata arabă era foarte slabă din punct de vedere fizic.
De aceea, o astfel de slăbiciune trebuia compens ată prin factorul
psihologic.
În gândirea militară și în practica vremii, se considera că , de
îndată ce s -a înțeles necesitatea proporționalității între spațiu și
efective, succ esul era sigur și putea fi demonstrat cu un creion și o
hârtie. Proba nu era fizică, ci morală și, ca urmare, în aceste condiții,
bătăliile d eveneau o eroare. Tot ceea ce se putea câștiga printr -o
bătălie desfășurată în aceste condiții erau muniț iile consumate de
inamic. Era, se știe, o mentalitate, sau o filosofie a primei perioade a
Evului Mediu, prin c are se încerca evitarea bătăliilor, pentru a reduce,
desigur, num ărul pierderilor de vieți omenești. Se revenise asupra
acestui aspect în epoca modernă. Napoleon spunea că este greu de
găsit generali dispuși să ducă o bătălie. Nenorocirea acestui război –
scrie Lawrence – este că foarte puțini generali erau în măsură să facă
altceva.
Gândirea militară pivotase un secol asupra reflecției lui
Napoleon, formul ată într -un moment de rafinament al veacului al
XVIII -lea în care oamenii apro ape uitaseră că războiul dă licența de a
ucide. „O bătălie este ceva care se impune părții considerate mai
slabă; ea este dusă inevitabil fie prin lipsa de spațiu, fie prin
necesitatea de a apăra un bun material mai scump decât viața
soldaților.“38
Arabii n -aveau nimic material d e pierdut, deci nu aveau nimic
nici de apărat, nici ceva care să fie mai scump decât viața so ldaților.
Ei doreau doar să -și ia înapoi pământurile, fără să piardă inutil vieți
omenești. Atuul lor era rapiditatea și timpul, nu puterea de lovire,
ceea ce le d ădea o forță mai mult strategică decât ta ctică.
Luptând potrivit acestei filosofii, ei au luat Akaba, Talief de la
Marea Moartă, Azrak, și Deraa, apoi Damasc.
Acțiunea lor în deșert s -a asemănat foarte mult cu cea de pe
mare, în primul rând, datorită mob ilității. Armata arabă nu păstra
38 Gérard Chaliand, Op.cit. , p. 1133.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
138
avantaj ul pe care-l oferea un atac reușit, nu consolida terenul, nu
rămânea pe loc. După ce at aca, se retrăgea pentru a ataca în altă parte,
într-un loc mai îndepărtat. Era posibil așa ceva, întrucât arabii
dispuneau de cav alerie și cunoșteau foarte bine terenul, iar pregătirea
lor nu se făcuse în limitele te oriei vremii. Ei nu au acționat însă
singuri. În anumite condiții, raidurile arabe au fost întărite cu blindate
conduse de britanici.
Aceste mijloace, care se întrebuin țau pentru prima dată pe un
câmp de luptă, au fost foarte eficace, mai ales în ma rșul spre Damasc.
Armata arabă, animată de idealul libertății, nu era de aceeași factură
cu armatele eur opene. Îi lipsea disciplina și rigoarea, în sens
european, fiecare tri b având regulile și tradițiile sale. De aceea,
combinarea triburilor în ti mpul unor acțiuni era, uneori, extrem de
dificilă.
Teza războiului de gherilă formulată de Lawrence se reduce la
aceea că rebeliunea tr ebuie să aibă o bază inatacabilă, un loc la
adăpost nu numai de un atac, ci și de teama unui atac, o bază precum
acelea pe care revolta arabă le -a avut în porturile de la Marea Roșie,
în deșert sau în spiritul oamenilor care au subscris la această acțiune.
Ea trebuie să aibă, de as emenea, un adversar străin cu echipament
perfecționat, care se prezintă sub forma unei armate de ocupație
disciplinată, prea mică pentru a satisface regula suprafață -efective,
prea redusă pentru a -și adapta numărul la spațiu, în vederea dominării
întregii zone într -un mod efi cient folosind posturi fortificate. Revo lta
trebuie să se sprijine pe o populație amică, sau cel puțin simpat izantă,
care nu -l va informa și nu -l va ajuta pe inamic.
Cele subliniate de Lawrence se înscriu în spiritul epocii
națiunilor. Era ti mpul luptelor pentru libertate, pentru afirmarea
entităților naționale , pentru o nouă arhitectură a relațiilor internați –
onale, mai ales pe continentul european .
Acest timp cerea angajare masivă, complexă, fie cu armate
numeroase, formate din militari în termen , la car e participau toate
clasele sociale, fie cu armate neregulate, care luptau prin mijloace
atipice și asimetrice.
Secolul al XX -lea aparține acestui ti p de confruntări între state
și națiuni, între forțe masive, costisitoare și violente , pe spații imense,
cu desfășurări de mare anvergură și efecte foarte complexe . Lumea
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
139
ajunsele la un prag peste care a fost nevoită să treacă: pragul
mondializării războiului .
Cele două războaie mondiale sunt o consecință a acestei
filosofii, a ace stei stări.
2.3.2 Concept și acțiune în războiul modern
Războiul modern nu schimbă conceptul de război. Schimbă
doar forțele, mijloacele și acțiunile, în funcție de decizia politică, de
limitele angajării și de caracteristicile mediului strategic. Am putea
spune că războiul modern se bazează pe teoria clasică extinsă a
războiului.
2.3.2.1 Războiul din Vietnam
Unii consideră că războiul din Vietnam se înscrie în categoria
conflictelor regionale. Originile acestui conflict se află însă în
sistemul confruntărilor și acțiunilor de după A l Doilea Război
Mondial. As tfel, în 1954, Franța este nevoită să se retragă din
coloniile sale din Indochina. În Vietnamul de Nord, se instaurează un
regim comunist, sprijinit de Uniunea Sovietică, în timp ce guvernul
din Vietnamul se Sud, deși are o esenț ă dictatorială, este susținut de
Statele Unite. Populația din Sud este nemulțumită și, în 1957, se
constituie într -o mișcare de rezistență, sprijinită, începând cu 1959,
de Vietnamul de Nord și de sov ietici.
Americanii trimit consilieri în armata Vietnamu lui de Sud, iar
în 1964, americanii intră în acțiune. Răzb oiul foarte dur care se
desfășoară în junglă nu slăbește rezistența vietnameză. În 1969, sub
presiunea populației americane, î ncep negocierile, iar în 1973 se
preconizează o încetare a focului. Rezi stența invadează Saigonul la
30 apr ilie 1976, iar în 1976, țara este unificată sub denumirea de
Republica Soci alistă Vietnam.
Acest tip de război de gherilă a opus două strategii total diferite.
Strategia americană v iza lovirea centrelor vitale (care, de fapt, nici nu
existau), vânarea și distrugerea forțelor de gherilă, în timp ce
strategia de gherilă vietnameză viza uzarea forțelor americane,
atragerea lor în junglă, în ca pcane și obstacole de tot felul, epuizarea
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
140
lor și obligarea (și cu ajutorul opiniei publice mondiale) să înceteze
războiul și să părăsească Vietn amul.
Războiul din Vietnam a fost o confruntare între forțe clasice și
forțe de gherilă, între r ezistența vietnameză, sprijinită masiv de
sovietici, și unitățile americane, care nu erau nici pr egătite, nici
motivate pentru un astfel de ră zboi. S -a tras însă prea devreme
concluzia că pierderea acestui război de către americani înseamnă o
victorie categorică a rezistenței împotriva invaziei, a ră zboiului
întregului popor împotriva armatelor profes ioniste, foarte bine dotate
și foarte bine i nstruite. În realitate, era vorba de un război pe care
americanii nu l -au pregătit nici din punct de vedere politic, nici
strategic, nici militar. Și nici nu și -au pus mintea cu el.39
Acest război a avut ecouri fo arte mari și pe termen lung. El a
creat o emoție puternică în rândul populației americane, emoție
existentă încă și azi, la î nceputul mileniului al III -lea, și o
nemulțumire accentuată în rândul militar ilor care au suportat nu
numai pierderile de pe câmpul de luptă40, ci și umilința lucrului prost
făcut. De aceea, ulterior, americanii au luat măsuri categorice pentru
delimitarea prin lege a responsabil ității factorilor politici și a celor
militari și pentru pregătirea forțelor armate în vederea îndeplinirii cu
minimum de pierderi (conceptul pierderi zero) a misiunilor foarte
bine fixate, susținute politic, mediatic și financiar și elaborate în cele
mai neînsemnate detalii. Ep isodul Vietnam nu s -a mai repetat.
De aceea, considerăm că, din punct de vedere al ar tei militare,
războiul din Vietnam aparține filosofiei războaielor specifice
procesului de lichidare a colonialismului fizic și i ndustrial, care vor fi
din ce în ce mai rare (dar nu excluse) în noul tip de societate. Astfel
de războaie reprezintă o reziste nță la invazie și ele nu vor dispărea.
Totuși, avându -se în v edere complexul proces al frontierelor la
început de mileniu, astfel de ră zboaie sunt completate și, uneori,
precedate de acțiuni neconvenționale de tot felul, inclusiv de ter orism.
Terorismul ca re, la sfârșitul mileniului al II -lea și începutul
39 Pierderile americane în Vietnam au fost de 15.058 morți și 109.527 răniți (sursa:
http://khmercanada.site.voile.fr/v ietnam5.htm )
40 În centrul Washingtonului, există un monument din marmură neagră, în formă de unghi obtuz,
sub niv elul solului, pe care sunt înscrise numele tuturor militarilor pieriți în războiul din
Vietnam. În fiecare zi, aici, rudele și apropiații cel or dispăruți aprind lumânări și se reculeg.
Este o expresie a respectului pe care americanii îl acordă soldaților săi care și -au făcut datoria
față de Statele Unite ale Americii, oriunde, în lume.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
141
mileniului al III -lea devine un adevărat război, are î nsă o sferă mult
mai largă și cauze complexe. Iar dacă el este cu adevărat război – așa
cum s -a spus, dar cum n -o zice și dreptul internațional – însea mnă că
noul tip de război trebuie redefinit și analizat cu foarte multă atenție,
întrucât singura ființă teroristă cunoscută până la această dată în
Univers este omul…
Tipului de război din Vietnam îi corespunde și invazia
sovietică asupra A fganistanului d in 27 decembrie 1979. Sovieticii
desfășoară forțe și ocupă orașele importante și câmpia. M ujahedinii
se ascund în munți și hărțuiesc în permanență aceste forțele sovietice.
Prețul pe care îl plătesc afganii este foarte mare: peste un milion de
morți și cin ci milioane de refugiați, îndeosebi în Pakistan. În 1989,
sub presiune internațională, sov ieticii se retrag cu multe pierderi.
Misiunile Enduring Freedom și ISAF sunt, de fapt, din aceeași
categorie cu cele dinainte, chiar dacă obiectivul lor este stabili zarea
zonei și combaterea terorismului. Din punctul de vedere al teoriei
războiului și al cunoașterii acestui fenomen, ele nu ies din strategiile
politice și militare de invazie.
2.3.2.2 Războiul din Falkland
Războiul din Malwine (Falkland) este unul dintr e cele mai
neașteptate și mai controversate din istorie. Bătălia s -a dat în 1982
pentru stăpânirea (contr olul) Insulelor Malwine (Falkland). În fapt, el
nu a avut un obiectiv strategic. Nu se urmărea nici stăpânirea sau
controlul unor resurse, nici obț inerea unei poziții strategice
avantajoase. În actualele condiții, Insulele Falkland nu au nici un fel
de importanță politică, militară, economică sau strategică. Acestea au
o suprafață totală de 12.000 km2 și o populație care, în 1991, era de
2121 de locuitor i41.
A fost un război al org oliilor (mai exact, al orgoliului britanic)
căruia i s -a dat însă o importanță exagerată. În fapt, el nu a avut
aproape nici un fel de impo rtanță, în afara aceleia de a demonstra că
Marea Britanie rămâne o putere maritimă, capab ilă oricând să pună
în mi șcare un corp expediționar, iar Statele Unite vor sprijini
41 Steve Ouellet, La guerre des Malouines, http://rain.prohosting.com/stoue/malouines.html .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
142
totdeauna, cel puțin cu un sistem ultraperformant de informații,
acțiunile aliatului său de peste ocean.
Este valabilă, desigur, și reciproca, așa cum au dovedito -o cele
două războaie din Irak, războiul din Kosovo și cel din Afganistan.
Steve Ouellet citează un jurnalist de război din acel timp, Olivier
Rolin, care definește acest război ca o „ga ură neagră“ a istoriei, în
care, pentru nimic și fără nici un fel de discernămâ nt, în numele unor
simboluri absurde sau al unor rațiuni războin ice, s-au aruncat uriașe
sume de lire sterline și de dolari. Rezultatele acestui război sunt și ele
absurde. Singurul rezultat pe care l -au prevăzut specialiștii au fost
pierderile umane.
Arhipelagul Falkland, descoperit în 1592 de navigatorii și
exploratorii e nglezi John Davis et Sir Richard Hawkins, aparținea
Marii Britanii. El se află în sudul Oceanului Atlantic la 500 km de
Argentina și la 12.000 km de Marea Britanie. E drept, o parte a
aparținut, într -o vreme, Spaniei, apoi și Franței. Căderea Imperiului
spaniol și obținerea independenței Argentinei (în 1816) au
determinat -o pe aceasta din urmă să revendice, doi ani mai tâ rziu, în
1820, arhipelagul. Englezii n -au fost însă de acord. În 183 3, ei au
preluat controlul insulelor și i -au alungat pe argentinieni de acolo.
Aceasta a fost, de altfel, și cauza ofici ală a conflictului din 1982.
Negocierile în vederea reglementării problemelor de suveranitate
asupra insul elor au început la ONU în 1960 . În 1982, când a izbucnit
războiul, acestea erau în curs de desfășurare.
Condițiile climatice sunt extrem de dificile. Bat vânturi
neîntrerupte, pădurile sunt rare, iar oc upațiile locuitorilor se rezumă
la creșterea vitelor și la pescuit. Britanicii cred că ținutul adăpostește
și importa nte resurse de petrol, dar cercetările (cel puțin până în 1982)
nu confirmaseră aceste pres upuneri.
Argentinienii nu au recunoscut niciodată autoritatea englezilor
asupra insulelor. Dimpotrivă, Argentina considera că arhip elagul îi
revine de drept. Ea a repr odus hărțile geografice începând cu 1529 și
considera că adevăratul descoperitor al insulelor a fost un navigator
portughez la întoarcerea din expediția lui Magellan. Argentina
susținea că Anglia recunoscuse deja, prin T ratatul de la Ultrech din
1713, suveranitatea Spaniei asupra teritoriilor colonizate de aceasta,
iar poses iunile franceze asupra insulelor fuseseră deja vândute
spaniolilor.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
143
Englezii susțineau că primul care a debarcat în insule a fost
John Strong, în 16 90. De altfel, Marea Britanie considera că ea ocupă
oficial i nsulele din 1833, iar locuitorii aprobă suveranitatea britanică.
La drept vo rbind, argumente de acest tip ar fi putut aduce , dacă ar fi
dorit, și Spania și Franța.
Disputa era pe cale de a se re gla, dar situația internă din
Argentina (i nflație 120%, șomaj 20%, datorie externă 250 de
miliarde de franci, probl emele dificile cu care se confrunta Junta
dictatorială) cerea deturnarea atenț iei asupra unui alt obiectiv care să
facă apel la solidaritate și unitate națională, iar repunerea pe rol a
chestiunii suveranității asupra Malwinelor părea tocmai potriv ită.
Marea Britanie devenea un adversar ideal.
Junta militară conta pe lipsa de reacție a Marii Britanii sau, în
orice caz, pe crearea unei probleme care nu avea efectiv o soluție
militară. Arge ntinienii nu credeau că, în secolul al XX -lea, Anglia va
trimite un corp exp ediționar în Malwine pentru a apăra un pământ
steril cu prețul vieții soldaților britanici. În plus, în acea vreme,
britanicii se afla u într -un proces de reducere și reorganizare a forțelor
armate.
Junta militară argentiniană nu cunoștea însă (sau nu lua în
calcul) nici forța orgoliului britanic, nici caracterul primului ministru
conservator de atunci, Margaret Thatcher, d enumită „Doamna de
Fier“. Mai mult, și „Doamna de Fier“ avea nevoie de o mică
diversiune pentru a compensa unele măsuri social econ omice care
privilegiau clasa de mijloc pe seama celor bogați, dar și a celor săraci.
Ea a încercat să instaureze o democrație a micilor prop rietari,
inspirată din valorile victoriene.
Astfel, veniturile individuale urmau să crească pe seama
cheltuielii salariului social (cheltuieli de sănătate, șomaj, asigurare,
asistență socială). Aceste măsuri favorizau reduc erea cheltuielilor
publice și pr ivatizarea aparatului guverna mental. Ele au scăzut
popularitatea „Doamnei de Fier“ și era de așteptat să piardă alegerile
din 1983. Așa că situația creată de Junta argentiniană îi venea ca o
mănușă.
Există, după unii autori, și alte rațiuni ale declanșări i acestui
conflict. Una dintre acestea (neconfirmată până în prezent) se referă
la existența unor negocieri între Statele Unite și Marea Britanie
pentru cedarea arhipelagului americanilor, în vederea instalării unei
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
144
baze militare. Chir dacă importanța stra tegică a ace stor insule pare
minoră pentru argentinieni și chiar pentru britanici, cu totul altfel se
pune problema pentru americani.
O astfel de bază deschisă aici s -ar putea constitui într -un ce ntru
de supraveghere a sudului Americii Latine și mai ales a Antarcticii.
Faptul că un astfel de obiectiv nu s -a realizat până azi se poate
explica și prin aceea că americanii sunt interesați îndeosebi de Pacific
și, desigur, de repoziționarea forțelor în vederea unor posibile bătălii
(prin forța descurajării) pen tru petrolul arctic.
Războiul a început la 2 aprilie 1982. Argentinienii au invadat
insula cu 10.000 de militari. A doua zi, Margaret Thatcher a
constituit un corp expediți onar din 40 de nave de luptă, cincizeci de
nave de sprijin militare și civile rechi ziționate, între care și
„Elisabeta“, „Canberra“ și „Uganda“, 40 de avioane, 60 de elicoptere,
28.000 de oameni și 4 submarine nucleare de atac. Orgoliul
„Doamnei de Fier“ trebuia să demonstreze de opotrivă forța Marii
Britanii, ca putere maritimă indiscuta bilă, și voința politică a națiunii
de a acționa pentru scoaterea invadatorilor din insulă. Nu pentru că
insulele respective ar avea vreo importanță, ci pentru că ele aparțin
englezilor. Iar e nglezii știu să apere, cu orice preț, ce ea ce consideră
că este al lor.
Consiliul de Securitate al ONU a votat pentru retragerea
imediată a forțelor argentiniene și reluarea negocierilor. Câteva zile
mai târziu, Comunitatea Eur opeană a stabilit un embargo asupra
importurilor argentiniene din țările europene și vânzăril or de arme în
Argentina. Stat ele Unite au hotărât să sprijine Marea Britanie, iar
Rusia n -a schițat nici un gest.
Margaret Thatcher a ordonat distrugerea imediată a navei
„Belgrano“, nava am iral a flotei argentiniene. Acțiunea s -a desfășurat
pe 2 mai și a avut ca rezultat scufu ndarea vasului și moartea a 350 de
militari argentinieni. Două zile mai târziu, argentinienii au scufundat
distrugătorul br itanic „Sheffield“ cu o rachetă „Exocet“. Britanicii,
care ocupaseră, pe 25 aprilie, insula Georgia de Sud , au continuat
atacul.
Mai multe țări și -au exprimat opinia asupra acestui conflict,
unele chiar afirmând că se vor alătura de o parte sau de ce alaltă.
Nimeni nu a făcut -o însă cu adevărat, în afară de Statele Unite ,
care au susținu t Marea Britanie cu inform ații transmise prin sat elit.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
145
Primul ministru britanic, ne tulburata și inflexibila „Doamnă de
Fier“ , avea însă o susținere internă totală.
Se declanșase un fel de frenezie britanică, specifică epoc ilor de
mari confruntări, dar și celor în care orgoliile ș i emoțiile devin
omniprezente și omnipotente. Opinia publică a rgentiniană era
indignată mai degrabă împotriva americanilor, care au trădat
interesele continentului, decât împotriva britanicilor. Au remarcat
însă și britanicii absurdul situaț iei. Nimeni nu vorbise, până la invazia
argentinienilor, de insulele sacre Falkland.
Până la acest conflict, numai filateliștii britanici cunoșteau
existența acestor insule. Br itanicii, de fapt, nu știau cum să scape de
ele, în pofida faptului că locuitorii se considera u… englezi. „În fond,
scrie un corespondent britanic, dacă noi îi batem pe argentinieni, nu o
facem pentru a relua insulele, ci pentru a găsi modalitatea cea mai
demnă de a le pie rde…“
Totuși, a fost un război. Rațiunile pentru care britanicii l -au
câștiga t au fost numeroase. Logistica britanică a fost superioară celei
argentin iene. S -au folosit, pentru trupele de uscat care au debarcat în
insulă, costume speciale, aparatură de vedere pe timp de noapte și un
sistem de conducere foarte bine pus la punct. În plus, debarcarea s -a
făcut între insule, într -o zonă ina ccesibilă, ceea ce a dus la
surprinderea tactică totală. Raportul de forțe a fost, de asemenea,
favorabil forței expediționare, atât din punct de vedere tehnologic, cât
și în ceea ce privește forța um ană (2,8/1).
Marea Britanie controla net căile maritime, dar și Argentina
controla căile a eriene, ceea ce a și dus la scufundarea distrugătorului
respectiv. De remarcat că, din cauza restricțiilor b ugetare, britanicii
n-au adus în zone imensele sale porta vioane.
Generalul argentinian Mario Benjamin Menendez susține că
victoria britanicilor se explică și prin susținerea diplomatică
europeană, prin sprij inul acordat de Statele Unite (prin sateliți) și de
Națiunile Unite. În acea ep ocă, Argentina era complet izolată. Ea nu
aparținea nici lumii a treia, nici sistemului comunist, nici
democrațiilor occidentale. Nimeni nu o susținea, mai ales că modul în
care acț ionase Junta nu era nici legitim, nici oportun, nici necesar,
nici eficient.
Consecințele conflictul ui sunt și ele absurde. Marea Britanie a
pierdut 2 di strugătoare, 2 fregate și un cargo, câteva avioane și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
146
elicoptere, 255 de morți și 777 răniți. Războiul a costat între 700 și
900 de milioane de lire sterline. Acolo a instalat o bază militară
ultramodern ă, un spital și alte echipamente care nu se rvesc la nimic.
Argentina a pierdut 635 de oameni, un crucișător, un su bmarin,
o navă de patrulare trei nave de transport și mai multe avioane de
vânăto are. Junta militară a trebuit să cedeze puterea civililor. Ța ra a
ieșit deva stată din acest conflict. Cea care a câștigat enorm de pe
urma conflictului a fost „Doamna de Fier“, care a refăcut prestigiul
Imperiului britanic. La 9 iunie 1983, ea a câștigat aleg erile și un al
doilea mandat. Ulterior, a fost numită o co misie de anchetă, sub
conducerea lordului Franks, care avea sarcina să studieze
circumstanțele conflictului. Nu i s -a făcut nici un reproș lui Margaret
Thatcher. Statele Unite au pierdut însă foarte mult în urma acestui
conflict. Americanii au fost acuzați că au trădat Doctrina Monroe și
interesele aliatului lor sud -american, p unând în pericol o alianță
diplomatică ce a durat mai mult de 100 de ani.
Din punct de vedere militar, acest conflict a demonstrat rolul
tehnol ogiei și al voinței umane în război. Ac est conflict are o valoare
geopolitică remarcabilă. El s -a desfășurat în liniile generale ale
filosofiei lui Mackinder potrivit căreia care Marea Britanie, ca putere
maritimă incontestabilă poate acționa, pe linii exterioare, împotriva
oricărei altei puter i terestre. Desigur, Macki nder, ca și Spykman, se
refereau la Heartland -ul de Nord (Eurasia) și la cel de Sud (Afr ica).
Se înțelege însă că principiul a fost folosit și în confruntarea din
Falkland. În bătălia de la Tushima, flota rusească a parcurs o dist anță
imensă, ocolind trei continente, pentru a claca în fața flotei japoneze
care i -a întins o ambuscadă în zona insulei Tushima. Marea Britanie a
făcut pe mare, un marș de 15.000 de kilometri, pentru a câștiga
bătălia terestră și navală cu una dintre cele mai mari țări ale
continentului amer ican. Argumentul, ca și în cazul bătăliei de la
Tushima este același: superioritatea tehnologică. Acest argument va
fi confirmat în toate confruntările care au avut loc în ultima parte a
secol ului al XX -lea și în primii ani ai secolului al XXI -lea.
2.3.2.3 Războiul din Golf din martie -aprilie 2003
Forța terestră care a acționat în Irak (Divizia 3 Infanterie,
Divizia 101 Aeropurtată, Div iziile 1 și 2 din Corpul de Infanterie
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
147
Marină, elemente din Divizia 82 Aeropurtată) s -au bazat, în principal,
pe trei elemente foarte i mportante:
scutul informațional;
acțiunea întrunită (integrată), în care aviația strategică și
cea de pe portavioane, navele de luptă și forțele speciale au real izat
un al doilea scut – „scutul aerian“ sau „scutul de foc“ – înapoia
căruia au înaintat spre Bagdad forțele terestre.
elementul central al acțiunii forțelor terestre l -au
reprezentat tancurile (1000 de tancuri); în jurul lor s -a constituit
întregul dispozitiv tere stru.
Ulterior, a fost adusă în tea tru și Divizia 4 Infanterie – prima mare
unitate a Forțelor Terestre Americane în întregime digitalizată –, dar,
probabil, și pentru alte misiuni.
Modul de acțiune al forțelor terestre a fost, în general, unul
specific lu ptei în deșert, într -un teren în ca re trupele irakiene nu
puteau realiza decât cel mult surprinderea tactică. Dar și acest lucru
era posibil, dacă apărarea ar fi fost pregătită din timp, ținându -se
seama de uriașul p otențial american și organizând o ripostă bine
chibzuită, intempestivă și asimetrică.
Era însă nevoie de o motivație, cel puțin ca în ianuarie 1991. Or,
se știe, o dictatură ucide sentimentul național, sentimentul identitar.
Respectul față de soldatul irakian, pe care coma ndanții americani l -au
comunicat și l -au lăudat în urm a războiului din 1991, nu s -a mai
justificat în acest conflict (cel puțin în ceea ce -i privește pe
comandanții armatei irakiene, inexi stentă pe teatrul de operații).
Unitățile americane au înaintat pe coloane, cu avangărzi
puternice. Fi ecare avangardă ave a în față, pe cele două benzi de
circulație ale unor dr umuri asfaltate, două tancuri Abrams. Înapoia
lor se aflau alte tancuri (în general, într -o singură coloană, fără
intervale), însoțite de mașini de luptă ale infanteriei Bradley și
Humvee. Era un dispo zitiv specific pentru acea zonă și pentru acea
situație. Acest dispozitiv a fost condiționat de următoarele:
supremația informațională;
supremația aeriană;
inițiativa strategică;
acțiunile, în folosul forțelor terestre și infanteriei
marine, ale elicoptere lor de lu ptă Apache (care aparțin Forțelor
Terestre) și avioanelor A 10;
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
148
prezența posibilă a minelor, dar mai ales a
ambuscadelor de i nfanterie și a celor efectuate de formațiuni înarmate
ale Partid ului Baas;
rezistența blindajului tancului M1 Abrams la i mpactul
cu gr enada cumulativă trasă de AG 7 și vulnerabilitatea mașinilor de
luptă ale infanteriei și a celorlalte mașini din coloană la astfel de
mijloace.
Pentru siguranța reciprocă, tancurile și mașinile de luptă ale
infanteriei au acționat împreună, ca și în 1991, una dintre misiunile
importante ale m așinilor de luptă fiind să protejeze terestru, pe
orizontală, tancurile în special împotriva vânătorilor de tancuri (care
acționaseră împotriva tancurilor am ericane în timpul războiului din
Golf din ianuari e 1991) și să nu permită apropierea infanteriei
inamice de aceste blindate. Misiunea tancurilor grele americane a fost
cea tradițională a „nucle ului de fier“ care asigură greutate și energie
forței care lovește, înaintează și stăpânește. Rolul lor a fost c onfirmat
pe deplin în acest război. Ele continuă să fie un element de forță, de
stabilitate, de dominare a câmpului de luptă și de siguranță.
Tancul nu a mai fost (cel puțin în acest război) o forță de izbire
care înaintează pe direcții, cu viteză maximă, în adâncimea
dispozitivului in amic, fragmentându -i forțele și creând faptul împlinit.
El a fost, în ma rtie-aprilie 2003, în războiul din Irak (și se pare că așa
va din ce în ce mai mult în viitor) nucleul greu al unei forțe
combinate (întrunite, integrate) care înaintează înapoia unor scuturi
(informaționale, diversioniste, psihologice, de foc etc.), lovește și,
mai ales, st ăpânește.
Desigur, în urma rezultatelor războiului din 2003, conceptul
Joint Vizion 2010 (JV 2010) va fi fost revizuit în acest sens. Inițial,
americanii își propuseseră ca, în 2020, unitățile grele ale Forțelor
Terestre moștenite (Legacy Force) să fie înlocuite cu o forță
interimară (Interim Force), mai ușoară, dotată cu vehicule de luptă pe
roți. Între timp, se lucrează la const ituirea Forței obiectiv (Objective
Force), care are ca obiectiv să asambleze, începând cu 2010, toate
calitățile fo rmațiilor grele și ușoare, într -un sistem de luptă pentru
viitor (Future Combat System).
Acțiunea tancurilor și blindatelor americane se deosebeșt e,
totuși, ese nțial de cea din 1991. Este adevărat, de data aceasta, forțele
americane au întâmp inat o rezistență mult mai slabă decât în primul
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
149
război, ceea ce le -a permis să acți oneze pe coloane. Rezistența
irakiană a fost anihilată și prin alte mijloace decât cele terestre. Mai
mult, în acest război, americanii au aplicat conceptul de Război bazat
pe Rețea, cu rezultate mulțum itoare. Blindatele americane au acționat
nu ca forță de izbire, ci ca forță de cucer ire, înapoia a trei scuturi
foarte importante (scutul informațional, scutul aerian și sc utul
terestru – de foc).
Scutul informațional a fost asigurat de sistemul de sisteme al
Război ului în Rețea, adică de acel sistem care a permis supremația
informațională, transmiterea informației în timp real și co nducerea
directă a platformelor de luptă, adesea, peste (sau în completarea)
rețelei obișnuite de comandă și control.
Tancurile au fost dotate cu sisteme GPS, cu ind icatori termici și
(cele ale comandanților) cu elemente ale Războiului în Rețea
(calculato are cuplate la rețeaua platformelor de luptă, la rețeaua
senzorilor și, bineînțeles, la rețeaua centrală C4).
În compone nța acestui scut informațional au intrat și alte
informații decât cele transmise prin mijloace ale sistemului cunoscut
compus din satel iți, AWACS, avioane de ce rcetare, avioane fără pilot,
forțe speciale etc. Este vorba de informații obținute prin agenți și prin
surse din afara forțelor armate, dar cuplate la rețeaua centrală.
Componenta politică și cea psihologică ale acestui război au
jucat un rol chiar mai important decât acțiunea propriu -zisă, în teatru.
Informațiile care au apărut ult erior în legătură cu modul în care a fost
pregătit războiul, premiile mari (câte 15 m ilioane de dolari pentru
informații în legătură cu locul în care s e ascunde fiecare dintre cei doi
fii ai lui Saddam Hussein și 25 de milioane de dolari pentru
informații în legătură cu liderul irakian), acțiunile politico –
diplomatice, economice și informaționale la scară mondială arată că
războiul viitorului nu se reduc e doar la te atrul de operații, ci se
mondializează.
Scutul aerian a fost asigurat de componenta strategică a Forțelor
Aeriene, de aviația de pe portavioane și de cea a forțelor terestre, iar
scutul terestru de forț ele speciale, de mijloacele aeriene ale d iviziilor
(elicoptere de atac Apache și avioanele A 10) și de sistemele de arme.
Au fost, de asemenea, întrebuințate poduri de asalt pe tanc H82510
(acest tip de pod va fi înlocuit cu un nou pod de asalt mult mai
eficient XM104 Wolverine). Tancurile nu au fost întrebuințate pentru
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
150
lupta propriu -zisă în localit ate (este vorba, în principal, de Bagdad,
Basra și Kerbala. Ele au avut rol de descurajare și de susținere cu foc.
Irakienii nu au dispus de mijloace pentru a împiedica p ătrunderea
tancurilor M1A1 Abra ms în localități.
Schema de acțiune a fost următoarea: informație – atac
electronic – atac aerian – înaintare terestră pe suport de tancuri,
aceasta din urmă asigurând contr olul și stăpânirea teatrului.
Soarta tancurilor în armatele moderne este discutat ă de mai
mulți ani, iar războiul din martie -aprilie 2003 pare să dea un prim
răspuns acestei provocări. Pentru că tancurile, în acest război, au avut
un rol cu totul d eosebit.
Urmează ca viitorul să aleagă între condiția tancului ca nucleu
greu al unei fo rmații terestre întrunite sau integrate , puternic
acoperită informațional, aerian și terestru, și ac eea de a fi înlocuit
printr -un vehicul pe roți, mai ușor și cu posibilități de a fi transportat
rapid în teatru.
2.4 Aria de cuprindere a conceptului noulu i război
Care poate fi aria de cuprindere a noului război? Este el mai
amplu, mai larg, mai sofisticat și mai cuprinzător, sau este același de
veacuri, dar îmbrăcat în hainele relativ noi (sau doar înnoite, spălate
și scrobite) ale vechiului război? Aduce noul război ceva cu adevărat
nou sau rămâne la aceleași temeri, concepte și precepte
dintotdeauna? Cum va afecta noul război vechea conflictualitate a
lumii? Va mai fi el legat de o astfel de conflictualitate sau va avea cu
totul și cu totul alte motive, a lte mobiluri, alte argumente și alte
obiective politice și strategice? Va aduce el conflictualitatea lumii cu
picioarele pe pământ, sau o va lăsa așa cum este, agățată
semnificativ și, uneori, revoltător de mizerabil, de subiectivismul,
voluntarismul și li psa condamnabilă de responsabilitate a clasei
politice cu sau fără frontiere?
Noul război este mult mai larg decât cele precedente. El le
înglobează pe toate, le reunește în noua conflictualitate haotică a
lumii și, în același timp le intersectează, le su pune unui proces de
analiză și sinteză, de generalizare, concretizare și abstractizare, ceea
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
151
ce duce la o conceptualizare specifică a noului război. Războiul de
Rețea, Războiul cognitiv și Războiul haotic par să fie unul din
rezultatele acestui nou proces, impus de realitățile încep utului de
mileniu, de analiză ș i reconsiderare a războiului.
2.4.1 Războiul de rețea
Războiul de Rețea , sau în Rețea, este și va fi din ce în ce mai
mult prima și cea mai importantă fațetă a noului război, de care
vorbim din ce î n ce mai des, înțelegând, prin această plonjare în
interdependențe , un fel de plonjare într -o uriașă pânză de păianjen.
Rețeaua este pânza de păianjen a civilizației tehnologice și
informaționale, care ne va duce, în tr-un orizont previzibil, în faț a
acelei trompe uriașe care va suge informația din noi și ne va
transforma doar în niște forme fără conținut, fără fond, dependente de
noul conținut care ni se va injecta și care, după ce ne vom desprinde
de pânza care ne -a imobilizat și vom pluti o vreme ca nișt e electroni
liberi, sau ca niște musculițe rătăcite, fără conținut, vom fi din nou
prinși într -o altă pân ză de rețea -păianjen. Și va apărea iarăși o uriașă
sau minusculă trompă care va suge noul conținut transformat în
informație prin scurtul și productiv ul nostru zbor liber, precum cel al
albinelor care adună nectar… Pentru că informația nu se creează decât
prin libertatea izvoarelor sau a creierelor…
„Un virus informatic – scrie François -Bernard Huyghe – are
capacitatea de a face milioane de victime atunci când declamă : Vă
iubesc , iar generalii se vă d nevoiți să ducă războaie cu zero morți.
Economia se militarizează, războiul se vrea umanitar. Cetățenii
reclamă coduri secrete, spionii vor publicitate. Noi dorim tehnologii
liniștite, dar avem conflicte dure. N -avem inamici, avem în schimb ,
peste tot , bătălii. Toate aceste paradoxuri sunt, de fapt, unul singur:
societatea informației produce contrariul său – conflictul și
secretul.”42
Toate par, parcă, întoarse pe dos, fiecare trece în contrarul său
sau tinde către contrarul său, dar nu pentru a -l distruge – un contr ar
distrus nu face doi bani, el este valabil doar ca adversar, nu și ca
învins –, ci pentru a -l folosi, pentru a lua ce -i al lui și a nu -i da nimic
42 François -Bernard Huyghe, L’ennemi à l’ère numérique. Chaos, information, domination ,
version numérique publicată de autor pe site -ul http://www.huyghe.fr
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
152
în schimb. Oamenii vor fi dotați cu cipuri, nu pentru a le fi lor mai
ușor să aibă acces la informația mondială, ci, probabil, pentru a fi mai
ușor identificabili și manipulabili în marea masă care, în toamna lui
2011, a depășit șapte miliarde de suflete.
Obsesia controlului și manipulării, a infl uențării și dominării
informaționale devine ea însăși o obsesie. Ne este din ce în ce mai
greu să distingem între efectele reale și cele benefice ale IT și high
tech și modul în care acestea sunt folosite pentru noul război, pentru
dominarea planatei, a st atelor, a piețelor și resurselor, a oamenilor și
gândurilor. Dar, sincer, nici nu știm foarte exact la ce ne -ar folosi…
Oricum, lumea merge înainte, iar acest mers face uneori
caduce privirile înapoi. Dar, fără „înapoi”, nu există „înainte”, iar
fără „înai nte”, nu există nici rațiunea devenirii, nici cea a duratei.
Oamenii neagă ceea ce li se pare lor că nu le folosește, nu
recunosc ce au făcut rău și nu -și reprezintă durerea. Ei trăiesc într -un
prezent continuu și într -un viitor neclar pe care îl asociază unei
dimensiuni care nu are decât un contur vag și un halo de lumină
difuză, care poate fi și o simplă iluzie: speran ța. Nimeni nu -i lasă să
renunța la ea, nimeni nu -i îndeamnă să o păstreze. Dar s ecretul se
desecretizează, libertatea se secretizează. Dese cretizarea este
generată de nevoia de informație, de cât mai multă informație,
secretizarea libertății vine din nevoia de securitate, de siguranță , de
stabilitate și de așezare a valorilor la locuri sigure, bine apărate și
bine protejate .
Informație
strategică
Nesecret, liber
la comunicare,
la atitudine,
la comportame nt,
la parteneriat,
la acțiune
Nevoia de
informație Nevoia de
securitate
SECRET NESECRET
SECRET NESECRET
SECRET -NESECRET
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
153
Totuși, aceste două planuri nu se pot contopi. Este adevărat,
rețeaua desecretizează tot mai mult lumea, dar tot ea o secretizează la
loc. Secretizarea și desecretizarea nu sunt complementare, ci doar
funcționale. Fiecare trece în cealaltă când are nevoie să treacă. O
astfel de trecere nu este transformare, cum s -ar putea crede, nici
metamorfozare, ci doar… căutare. Lumea secretă caută informație și
credibilitate, lumea nesecretă, lumea liberă, caută securitate. Aparent,
rețeaua oferă fiecăreia dintre ace ste lumi ce dorește ea să vadă, să afle,
să știe, să folosească, să ofere, să -și asigure, adică, funcționalitate,
stabilitate și securitate, în noul context politic și strategic bazat pe
rețea. În realitate, este vorba nu de o deschidere spre orizonturi ș i
posibilități nemărginite, ci doar de un nou modus vivendi. Acest nou
modus vivendi nu este mai puțin conflictual decât cele de dinaintea
lui. Este însă mai apropiat de spațiul acțional, de teatrele de
confruntare extinse ale planetei, de paradoxurile ei. Și, evident, de
coordonatele, conceptele și realitățile noului război.
Războiul de rețea se duce în rețea, prin rețea, pentru rețea, da r
nu înafara lumii reale, ci tocmai în miezul cel mai fierbinte al acesteia:
natura umană, informația, cunoașterea, gând irea, logica.
Un astfel de război de rețea are, în opinia noastră, foarte multe
dimensiuni printre care pot fi situate și următoarele:
este un război de rețea, în rețea și pentru rețea;
este un război tehnologic, informațional, psihologic și
mediatic;
este un război în expansiune;
urmărește realizarea supremației informaționale, în toate
dimensiunile și sub toate aspectele, prin desecretizarea secretului și
crearea, în spațiul nesecretizat, a unei nevoi endogene de securitate
prin secretizare;
urmărește do minanța în spațiul cognitiv, prin punerea în
circulație a unor concepte de mare semnificație sau care par a avea o
foarte mare se mnificație, precum și a unor metodologii de analiză,
sinteză, generalizare și abstractizare, creând astfel un fel de nou
modus cognoscendi;
urmărește revoluționarea gândirii războiului, în sensul
unor construcții de sinteză în spațiul noțiunilor, judecăților,
raționamentelor și conceptelor.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
154
Acest nou război – exprimat și manifestat și sub forma
războiul ui de rețea , dar nu numai – nu este doar ceea ce numim
Război bazat pe Rețea, ci un fel de metarăzboi care folosește toate
tipurile de rețele – de la cele de informații, la cele ale traficanților și
radioamatorilor – pentru a ajunge oriunde există ființă umană care
poate fi informată , dezinformată, influențată, atr asă de o parte sau de
alta a un ei baricade nevăzute, aruncată într -o stare de haos sau de
incertitudine, transformată într-o sursă de informație utilă, de produs
util sau pur și simplu de forum -ist care recepționează ce i se spune și
își dă cu părerea în sensul dorit de marile „armate” de rețea. Un astfel
de individ (omul cibernetizat) pare centrul Universului – chiar are
această impresie întrucât poate vorbi în timp real cu cine dorește el de
pe glob –, dar, în realitate, nu este decât un pion pe o tablă de șah.
Un astfel de metarăzboi se manifestă cu pregnanță în toate
spațiile cunoscute și pe toate coordonatele activității omenești, de la
simpla activitate productivă obișnuită, la marea dimensiune a gândirii
formale , dar m ai ales în cele patru spații care configurează lumea
modernă:
spațiul fizic;
spațiul informațional sau cibernetic;
spațiul psihologic;
spațiul cognitiv.
Forțele și mijloacele unui astfel de război sunt numeroase. Să
ne gândim, spre exemplu, că, la fiecare magazin de electronice, se
găsește un GPS care te poate conduce oriunde în lume, pe oricare
drum dorești, un calculator cu care poți intra imediat în rețea, un
modem wireless , pe care -l poți cumpăra cu câteva zeci de euro și o
mulțime de alte produse ale acestei lumi electronice de rețea în care
se pare că adevăratul război pentru spațiul fizic, spațiul comercial,
spațiul mediatic, spațiul psihologic și spațiul cognitiv abia începe.
2.4.2 Războiul asimetric
Războiul asimetric este, în mare măsură, tot un r ăzboi de rețea.
N-ar fi tocmai corect să spunem că războiul asimetric este o creație
violentă a prăpădiților lumii, a disperaților, a celor ce nu dispun de
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
155
tehnologii sau a criminalilor, teroriștilor, huliganilor, statelor prost
guvernate sau falimentare, adică a „răului” lumii.
Nu putem intra din nou în acea capcană – și ea asimetrică și
perversă – potrivit căreia „noi” suntem buni, iar”ceilalți” sun t „răi”,
iar datoria noastră este să -i nimicim pe cei răi sau să -i facem buni.
Dacă se poate. Dacă nu, nu. O astfel de capcană, simplistă și perversă,
totuși, există și atrage, din păcate, foarte multă lume. Deși ne aflăm în
era cunoașterii – chiar a cunoașterii științifice –, continuăm, în mare
măsură, să trăim în această dihotomie primitivă buni-răi, noi și
ceilalți, da -nu.
Toate aceste a sunt în discordanță cu descoperirile științifice, cu
uriașul potențial uman de a cunoaște și înțelege procesele dinamice
complexe, departe de echilibru, ecuațiile nelineare, evoluțiile și
desfășurările complexe, chiar haotice . Ace astă realitate complicată
generează , dealtfel, un alt mare paradox al acestei lumi: trăim și
gândim complex, suntem angajați în cunoașterea nelimitată a
nemărginirii, însă, în ceea ce privește conflictualitatea, pace a și
războiul, impunem simplismul, exclusivismul, dihotomia și o
condamnabilă ușurință de a opera cu da și cu nu, fără a ne păsa câtuși
de puțin de intervalul infinit dintre aceste două extreme.
Războiul prezentului și cel al viitorului – practic, toate
războaiele prezentului și, mai ales, cele ale viitorului – vor îmbrăca
forme dintre cele mai ciudate și mai imprevizibile , iar conținutul lor
se va particulariza din ce în ce mai profund, deși, în linii generale, va
rămâne același ca acum o mie de ani . Dar, într -un anumit fel, toate
acestea – formă, conținut, politici, strategii, tactici, resurse etc. – vor
fi strânse , ineluctabil, în chingile rețelei și, în acest fel, vor putea fi,
în oarecare măsură, cunoscute și chiar influențate sau modelate
semnificativ .
Rețeaua a schimbat complet fața l umii. Omul este, de -acum,
conectat nu numai la informație, ci și la acțiune. De undeva dintr -un
punct, el poate acționa, la zeci de mii de kilometri un dispozitiv, o
mașină, un instrument cu care poate face cam tot ce dorește el și ,
evident, ce îl lasă sau pot să -l lase cei mai puternici ca el – cei care
controlează și gestionează rețeaua sau rețelele – să facă sau să nu facă.
Între el, adică între acest om oarecare situat undeva, într -un punct de
pe planetă sau din spațiul cosmic conectat la rețea, și ei, managerii
rețelei, se va duce totdeauna un război, un război asimetric de rețea și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
156
pentru rețea. Un război, desigur, disproporționat și complicat. Pentru
că totdeauna managerii rețelei vor impune , în interesul lor și al rețelei,
anumite reguli de funcționa re a rețelei, regimuri de securitate
(evident, pentru alții, adică pentru ceilalți, și nu pentru ei), iar el,
omul -punct din rețea sau de rețea și ceilalți „ alții” vor căuta să spargă
aceste regimuri, să iasă din îngrădiri, să folosească rețeaua sau
rețele le așa cum vor și cum cred ei. În final – dacă va exista un final
– probabil că nu va câștiga nimeni.
Războiul rețelei sau rețelelor este unul de tip continuu, ca și cel
economic, un război pentru impunerea unui interes împotriva altor
interese, unei poli tici împotriva altor politici, unei voințe împotriva
altor voințe , pe de o parte, și, pe de altă parte, o reacție sau un
complex de reacții la aceste impuneri .
Războiul rețelelor, războiul în rețea, de rețea și pentru rețea va ,
și în continuare, ceea ce a fost el mereu, adică, între altele și un
mijloc , ultimul dintre ele, de deblocare a unei situații strategie, mai
exact, infostrategice și va urma, în principiul, cam aceleași reguli
precum războiul descris de Clausewitz, d ar nu oricum, ci în noile
condiți i ale noului teatru de război, adică ale noului război.
Scopul politic al acestui nou război – avem, aici, în vedere
doar una dintre componentele noului război, cea a confruntării pentru
rețea – este asemănător celui din vremea marelui Napoleon:
impunerea voinței politic e.
Evident, impunerea voinței politic e acolo unde există putere și
capacitate de a folosi această putere, adică în rețea. Obiectivul
strategic este învingerea sau distrugerea inamicilor din rețea,
impunerea unui sistem favorabil de gestion are a rețelei și asigurarea
capacității proprii, în defavoarea capacității celorlalți, de a folosi în
mod eficient rețeaua. Astăzi, cine domină rețeaua domină lumea.
Iar dominarea rețelei nu se poate realiza decât prin mijloace
disproporționate și, în foa rte mare măsură, asimetrice, adică greu de
egalat, de cunoscut, de înțeles și, mai ales de contracarat. Asimetria
puterii constă în disproporția pe care o creează, o menține și o
amplifică și, evident, în capacitatea de a se adapta rapid la reacția
asimetr ică a adversarilor, aceștia fiind, totdeauna sau de cele mai
multe ori, în inferioritate tehnologică, dar nu și strategică.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
157
CAPITOLUL 3
CUNOAȘTEREA NOULUI RĂZBOI
Una dintre provocările vitale ale omenirii este cea a cunoașterii
profunde a războiului. Ea a devenit cu adevărat vitală în momentul în
care războiul însuși a pătruns, prin mijloacele sale, în spațiul
cunoașterii, deși el, cam în toate timpurile, nu s -a arătat prea dispus
să existe în văzul lumii, să se supună adică procesului cunoașterii.
Dar faptul că războiul încearcă (și chiar reușește) să se folosească de
cunoaștere sau de anumite componente ale acesteia ca de o armă, să
transforme adică unele dintre elementele cunoașterii în arme de
subjugare, influențare, distrugere sau de supunere devi ne extrem de
important. Pentru că nu știm cum se va comporta acest metasistem
sau metaproces – războiul – în viitoarele bifurcații. Știm doar că
războiul este un fenomen social complicat, că este un instrument al
politicii, adică o modalitate prin care o p utere impune alteia voința sa
sau prin care o entitate politică esențială (stat, grup de state, alianță
etc.) își apără voința în fața alteia. Nu știm dacă va alege cale a
transparenței, a expansiunii soluțiilor conflictualității în spațiul
cunoașterii, pri n mijloacele cunoașterii, sau doar se va folosi de
universul infinit al cunoașterii pentru expansiunea conflictualității de
tip războinic. Noi considerăm că ambele comportamente se cer
studiate și analizate, întrucât, atunci când este vorba de fenomenul
război, singurele lucruri importante sunt resursele, informația,
luciditatea, curajul adevărului și marea responsabilitate a deciziei
politice și strategice pentru declanșarea, continuarea și finalizarea lui .
3.1 Războiul și teoria cunoașterii
Poate fi, oare , războiul supus unui proces de cunoaștere? În ce
constă, de fapt, cunoașterea războiului? Este vorba de cunoașterea
cauzelor și efectelor, mecanismele războiul fiind, pentru majoritatea
oamenilor, un fel de cutie neagră? Sau putem spera ca sistemul și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
158
procesele deosebit de complexe pe car e le presupune războiul să
poate fi supuse cu adevărat cunoașterii comune și mai ales
cunoașterii științifice? Va reuși oare știința cunoașterii să treacă
dincolo de numeroase cortine care adâncesc tot mai mult misterul
fenomenului război, deși el pare, acum , după experiența dramatică a
țărilor care au compus Iugoslavia, după cea a Irakului,
Afganistanului și Orientului Mijlociu și transmiterea în direct a unor
imagini accesibil e tuturor, intrat deja în rețelele de comunica ții de
tip Internet?
Ceea ce s -a transmis în direct despre recentele confruntări
armate poate fi impresionant. Oamenii sunt avizi după spectacole.
Dar războiul nu este un spectacol. Ceea ce se vede la televizor nu
înseamnă război transmis în direct, ci d oar niște umile secvențe din
conul extrem de limitat al camerei de luat v ederi. Comentariile care
se fac de avizați sau neavizați sunt și ele parțiale și convenabile sau
interesate , unele foarte critice, altele foarte laudative . În realitate,
foarte puțini oameni știu ce înseamnă cu adevărat fenomenul război
și cu atât mai puțin războiul concret, cel care se duce în teatr ul de
război și în teatrele de operații. Cunoașterea științifică asupra
războiului va rămâne, încă pentru multă vreme, parțială, fragmenta tă
și discutabilă, întrucât interdiscip linaritatea și integrarea cunoștințelor
vor întâmpina totdeauna dificultăți. De aici nu rezultă că războiul nu
poate fi cunoscut sau că, între război și cunoaștere, există o falie greu
de trecut. Rezultă numai dificul tatea extremă a acestui proces și
ușurința cu care pot fi oamenii manipulați de către cei interesați să o
facă.
3.1.1 Managementul cunoașterii războiului de tip cognitiv
și limitele sale
Războiul cunoașterii este mult mai mult decât războiul
cunoștințelor , iar cunoașterea războiului devine tot mai dificilă.
Cunoașterea unui fenomen atât de complex, dominat de politici
feroce și de interese fără limite în spațiul conflictualității, trebuie să
treacă prin furcile caudine ale unei confluențe și, deopotrivă , ale unor
falii dintre rațional și irațional, dintre ceea ce există și merită să piară,
dintre ceea nu există și merită să nu existe.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
159
Oamenii nu -și doresc nici războiul și nici războaiele,
indiferent cum ar fi și ce ar fi acestea. Fiecare om respinge război ul,
dar aproape fiecare este sau devine robul războiului sau carnea de tun
a bătăliilor interminabile pentru cuvinte, resurse, piețe, putere și
influență. Stresul războiului devine atât de mare, încât nu ne mai
putem lipsi de el. Face parte din viața noast ră, fără să dorim acest
lucru și, în același timp, fără să simțim în mod direct această prezență
tacită, poluantă și molipsitoare.
Violența din comportament, din muzică, din literatură, din
programele de televiziune, dar și din teatrele războaielor de tot felul,
este edificatoare și nu are nevoie de cunoaștere, iar atunci când
cineva dorește, totuși, s -o cunoască, se deschide un labirint din care
cu greu mai poate cineva ieși.
Dintotdeauna, războiul a adunat, sub, în sau pe aripile sale
distrugătoare, acap aratoare și, câteodată, chiar și un pic protectoare,
cam tot ce a realizat mai de preț cunoașterea umană. Și aceasta, nu
dintr -un egoism feroce și lipsit de orice rațiune, ci tocmai din prea
multă rațiune.
Paza bună, care, de cele mai multe ori, trece pri mejdia rea,
este valabilă și în cazul războiului. Mai ales în cazul războiului cu
desfășurări violente reale și previzibile, unde primejdia are cu totul
alte dimensiuni decât în viața de fiecare zi.
Dar viața este viață. Ea își are legile ei, universul ei și modul
ei de a percepe, eluda, accepta și, evident, de a -și asuma provocările,
pericolele și amenințările. Oricum, războiul nu cere permisiunea
vieții, nici să fie acceptat sau negat, nici să fie declanșat. El face parte
din viața oamenilor și, în cea m ai mare măsură, se supune universului
legilor ei, iar legile ei sunt contradictorii și chiar conflictuale, de unde
și permanența războiului, ca parte intrinsecă a vieții conflictuale a
oamenilor.
Totuși, înaintea a orice altceva, chiar și a războiului, se
situează viața. Chiar dacă un om adevărat este cu adevărat fericit
atunci când gândul îi este mai tare ca viața, el, omul gândului, oricât
ar dori și oricât s -ar chinui, nu va putea ieși niciodată dintr -o realitate
incontestabilă: nu există gând fără viaț ă, iar viața precede și însoțește
totdeauna gândul, chiar și atunci când gândul o depășește,
construindu -și propria lui lume, propria lui existență, propria lui viață,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
160
care nu poate fi decât una cu desfășurări în spații multiple, abstracte
și concrete, ter estre și cosmice, sensibile și raționale, uneori și
iraționale…
Cunoașterea se află, în primul rând, în slujba vieții, și nu doar
pentru că este, efectiv, produsul ei, ci și pentru ace ea că ea însăși
produce viață și înnobilează viața. Cunoașterea se pre zintă ca un
proces de asimilare a mediului cognoscibil și, în același timp, de
acomodare la cerințele și exigențele lui. Cunoașterea este o frumoasă
și năbădăioasă construcție dinamică, permanentă, bazată pe o
arhitectură flexibilă și pe un proiect de mișc are și în mișcare. Un
proiect care se modifică mereu, întrucât mereu trebuie adăugat câte
ceva, sau de schimbat câte ceva.
Viața omului este foarte complexă și foarte complicată. Ea se
desfășoară concomitent pe foarte multe planuri, unele prezente, altele
trecute, iar cele mai multe viitoare – întrucât omul trăiește în viitor –,
în foarte multe forme și cu conținuturi dintre cele mai diversificate.
Omul trăiește concret, dar și abstract, într -un spațiu cât se poate de
real, dar și într -un spațiu virtual, s e adăpostește și chiar se închide
într-o casă, dar se deschide, prin gând, prin rațiune și prin rețea, spre
toate orizonturile, pătrunde în lumea întreagă, în toate spațiile
posibile și imposibile, de la Atom la Univers. Omul este monada
civilizației sale. Este Nimic în Totul și Totul în Nimic. Este, ca să -l
parafrazăm pe Kant, lucrul în sine al lui Dumnezeu.
Dar omul acesta atât de complex și atât de complicat mai este
încă ceva. Este tot timpul teatrul unui război permanent, unui război
de atriție, care se duce în el, cu el, pentru el, împotriva lui sau în
numele lui, într -un Univers fantastic, mișcător și nesigur , Universul
lui.
Războaiele de până acum n -au fost altceva decât părticica
vizibilă a Marelui Război al Cunoașterii car e se duce de mii de ani în
acest teatru -univers, care este omul. Puțina siguranță de care are parte
omul în viața lui se distribuie, mai exact, se risipește în milioane și
milioane de lucruri mărunte. Acestea -i abat atenția de la pericolele
ce-l pândesc la tot pasul și care sunt extrem de numeroase. Totul, dar
absolut totul, de la radiația cosmică sau solară care, într -o zi, poate,
va pătrunde ionosfera și îl va descompune pe om în elementele
primare ale Universului, la posibilul criminal real sau virtual care -l
așteaptă la una di ntre cotiturile drumului lui sinuos și complicat prin
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
161
Universul Cunoașterii, ca al oricărui sistem dinamic complex, sau la
oceanul care, bulversat de un tsunami, se va năpusti peste plaja
însorită în care el, omul, se simte, în clipa dinaintea dezastrului,
fericit, amenință. Totul amenință și, în același timp, oferă o mică
marjă de securitate, adică o cută de univers în care poți să te
adăpostești.
Totul este o amenințare. Diluată de milioanele de lucruri
mărunte care, totuși, nu amenință în mod direct, ci dantelează și
înfloresc viața, abătând -o de la marea și adevărata amenințare:
Cunoașterea. Partea malefică și imprevizibilă a Cunoașterii. Este o
manevră strategică de înșelare, care înșeală de zeci de mii de ani și pe
care, deși o cunoaștem, ne facem că n -o vedem. Dar ea există și, din
când în când, își exprimă prezența, mai mult sau mai puțin vizibil,
mai mult sau mai puțin inteligibil, mai mult sau mai puțin major,
uneori în simple semne, sau în simboluri, alteori, în evenimente
extrem de grave – cutremu re, uragane, avalanșe, războaie –, în spațiul
fizic, dar și în cel al cunoașterii, care distrug, îngrozesc, intră în
memorie, dar, aproape imediat, sunt uitate sau, mai exact, acceptate
ca făcând parte din viață.
Trăim lângă ele, lângă toate aceste perico le ce pot deveni
amenințări directe, așa cum căprioara trăiește lângă leu, știind sau
simțind, probabil, că regele animalelor poate deveni primejdios doar
când este înfometat, iarba lângă erbivore, planeta Pământ lângă
oceanul de meteoriți și de radiații, sistemul solar lângă alte sisteme,
probabil foarte acaparatoare de energie… , cum ar fi, spre exemplu,
Centrul Galactic, din care chiar face parte.
Omul cunoaște toate acestea, pentru că face parte din ele,
pentru că, într -un fel, este demiurgul lor (în sensul că le recreează în
propria sa gândire) , chiar dacă unele dintre propriile sale creații îl
înrobesc, iar altele îl umilesc. Toate însă îl înalță și, într -o formă sau
alta, îl sufocă, îl copleșesc.
Ființa umană este o ființă a cunoașterii. Deși multe dintre cele
omenești rămân încă necunoscute și /sau zone interzise cunoașterii,
poate chiar incognoscibile, viața omului, inclusiv în componenta sa
conflictuală și războinică, este și rămâne cognoscibilă. Războiul, ca
produs al acțiunii omului social, al so cietății omenești, poate fi
cunoscut. Iar dacă este o creație a omului și , ca atare, poate fi
cunoscut, el, războiul, poate fi și transformat. Chiar și Marele Război
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
162
al Cunoașterii poate fi transformat în Marele Efect al Cunoașterii . În
Marele Câștig al Cu noașterii. Omul, probabil, nu va reuși niciodată
să iasă din conflictualitatea propriei gândiri și totdeauna va considera
că Universul este vinovat pentru problemele și frământările sale. Dar
va trăi cu ele, căutând, pe cât posibil un mic adăpost liniștit și cât se
poate de sigur în propria sa gândire.
3.1.1. 1 Limite și limitări
De ce face războiul parte din viața oamenilor? De ce au
oamenii nevoie de războaie? Este războiul o reproducere, la scară
macro, a ceea ce se află în om la scară micro? Există, oare un război
genetic? Este, oare, omul sortit să suporte, să creeze și să dureze, la
infinit, războiul? Fără război și războaie, oare, omenirea ar muri de
plictiseală?! Ce înseamnă Marele Război al Cunoașterii? Este
Războiul un dat cosmic , un act sau un edic t Dumnezeiesc?
Omul crede că în jurul lui se învârtesc toate. Chiar dacă știe
foarte precis – după sute de mii de ani de existență, a aflat și el atâta
lucru! – că el nu este și nu poate fi centrul Universului, ci doar o
fărâmă oarecare dintr -un infinit d e infinituri, omul continuă să adune,
să centreze și să concentreze în jurul lui toate orizonturile. Le strânge
în jurul lui, dintr -un simț de proprietate, dar, mai ales, din nevoia de a
le cunoaște, de a ști ce -i cu ele, la ce pot folosi și la ce -i pot fo losi și
chiar de a se folosi de ele. Sau, de ce nu, de a le fi el însuși folositor.
Omul privește cu teamă și curiozitate la aceste orizonturi
nemărginite , întrucât ele se află mereu într -o zonă imprecisă, de falie
sau de confluență, dintre lumea lui – care se confundă cu el însuși –
și lumea de dincolo de el, de limitele lui fizice, de limitele lui
cunoscute și cognoscibile, lumea mare, dar, într -un fel, tot lumea lui.
Pentru că lumea cealaltă, pe care tot el, omul, vrea s -o știe, dar se
teme să afle prea multe lucruri despre ea, este o lume a neființei, a
nemișcării, a non -conflictualității, este o lume eternă , o lume
încremenită, o lume a entropiei zero . Iar lumea eternă, fiind lipsită de
mișcare și de conflict, nu există. Cel puțin, în planul cunoașteri i. Ce
să cunoști la ea?!
Războiul nu este o lume, ci doar un sistem de acțiuni, un
proces și, prin aceasta, un instrument de construcție sau de distrugere
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
163
în spațiul unei lumi, al acestei lumi reale sau imaginare, sau al acestor
lumi, un fenomen care repr oduce, în mediul oamenilor, ceea ce, de
fapt, se petrece în Univers. Și Heraclit spunea asta, uimit, probabil, ca
și noi, de energiile teribile ale lumii care se concentrează și se
dezlănțuie în războaie.
Acest raționament creează o oarecare resemnare în mediul
uman, în sensul sugerării ideii că războiul n -ar ține doar de oameni și
n-ar cădea în responsabilitatea oamenilor, că n -ar fi ei, oamenii,
vinovați de o asemenea grozăvie, ci altcineva, oricine altcineva din
Univers, energiile negative, extratereștr ii…, o ricine, mai puțin el,
omul. El, omul, care are conștiința de pândar și convingerea de
victimă, crede și acum, după atâtea milenii de existență și cunoaștere,
că toată responsabilitatea și, ca atare, întreaga vină a războiului ar
aparține altcuiva, U niversului iresponsabil, legilor naturii care se
transpun dramatic în legile naturii oamenilor , hazardului, nenorocului
etc. De aceea, potrivit unei asemenea viziuni, n -ar fi prea multe
lucruri de făcut în ceea ce privește Războiul. Așa cum nu sunt prea
multe lucruri de făcut nici în ceea ce privește furtuna, uraganul,
bombardamentul cu meteoriți, avalanșele iernilor aspre sau
inundațiile din vremea musonilor, în spațiul sud și sud -est-asiatic, a
ploilor de toamnă sau de primăvară, în spațiul european . A
blestemelor și realităților partidelor politice iresponsabile în spațiul
românesc …
Fără a înlătura complet o astfel de perspectivă, trebuie să
vedem și latura cealaltă a războiului, cea care aparține efectiv
oamenilor, celor care gândesc războiului și cree ază mijloacele
necesare pentru ducerea lui. Pentru că, înain te de a fi confruntare
violentă (odinioară, în săbii și săgeți, astăzi, în sisteme de arme
precise și chiar în arme de distrugere în masă, mâine, în unde,
electroni și, probabil în rețele, poimâin e, în concepte ), războiul este
gând, concepție, plan, proiect. Iar toate acestea sunt făcute și vor fi
mereu făcute de oameni. Războiul oamenilor este o confruntare
violentă – în „șpăngi ” de toate soiurile sau în concepte și teorii de
toate soiurile –, gân dită, planificată, programată.
Oamenii știu dinainte ce au de făcut în cazul unui război, se
pregătesc îndelung, din generație în generație, practic, de când există
omenirea, pentru astfel de eventuale confruntări, pentru orice fel de
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
164
confruntări și de pr obleme, elaborând politici și strategii, constituind
forțe și mijloace, alocând resurse.
Toți știm că politicienii sunt cei care, în ultimă instanță,
hotărăsc războiul. Iar unii dintre mai marii sau mai micii politicieni ai
lumii, care nu sunt Dumnezeu, c red, uneori, că războiul le -a fost dat
lor și numai lor să se folosească de el, așa cum le -au fost date mâinile,
picioarele și, într -o anumită măsură, creierele.
De aici nu rezultă că politicienii ar avea mai mult sau mai
puțin creier ca alții, care nu su nt politicieni, ci doar faptul că, de când
este lumea, creierele politicienilor n -au ezitat să se folosească, la
vremuri mai mult sau mai puțin potrivite, și de acest fenomen al
conflictualității omenești, mai exact, al vieții omenești (viață care, așa
cum spuneam, este conflictuală de la un capăt la altul ), pentru
impunerea propriei lor voințe altor politicieni sau, pur și simplu, altor
țări și altor oameni de pe planetă. Ceea ce, la urma urmei , este foarte
normal, de vreme ce trăim într -o lume a voințelor care, dacă sunt
voințe, se confruntă.
Confruntarea voințelor țin e de o dialectică ciudată și
paradoxală, pe care n -a înțeles -o nimeni, niciodată pe deplin, deși toți
au formulat -o și au explicat -o prin sute și mii de volume.
3.1.1. 2 Axiologia conflictual ității
Deși omul este mai mereu surprins de evenimente, niciodată
nu disperă și nu se lasă bătut. Totdeauna, caută soluții, reacționează
într-un fel sau altul, gândește ce face, acumulează experiență, învață,
supraviețuiește. Și, mai presus de toate, din a cel Labor improbus
omnia vincit (Munca stăruitoare le învinge pe toate), deviza lui de
muncă și de viață, el își face un templu de putere, mândrie și
demnitate. Mai mult, o astfel de filosofie a muncii stăruitoare creează
durata, iar durata înseamnă valoar e. Numai ce este valoros durează.
Nimic din ceea ce nu este valoros nu poate rămâne sub semnul
duratei. Conceptul de valoare joacă, în istoria lumii, rolul pe care -l
joacă cel de lege în științele naturii.
Valoarea, în spațiul civilizației oamenilor, conce pt
fundamental al culturii și, deopotrivă, pilon al civilizației, al oricărei
civilizații, este pusă în slujba omului și a mediului său de viață.
Heinrich Rickert și Wilhelm Windelband, ca de altfel întreaga școală
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
165
de la Baden, au dezvoltat o știință a val orii – axiologia43 –, care
înseamnă respect față de sensul valorii, acela de a legitima
individualitatea.
Axiologia este, îndeosebi , știința valorilor morale. Ea se
descompune în două părți importante, în două științe importante:
etica și estetica . Aparent , științele astea n -au ce să caute în
managementul războiului. Aici nu este însă vorba de orice război, ci
de războiul cognitiv, adică de acel război care se duce nu doar în
zona conceptelor economice și militare, ci și în regiunea extrem de
sensibilă a co nceptelor care construiesc arhitectura axiologică a unei
nații, a unui continent, a unei lumi .
Asemenea concepte , care construiesc migălos, ca niște albine,
valoarea sau asamblează valori în sisteme puternice și coerente, sunt
dinamice, sunt concepte acți onale și, din acest motiv, sunt vulnerabile.
Războiul cunoașterii le vânează la tot pasul, fie pentru a le distruge,
fie pentru a le influența, fie pentru a le transforma , dar totdeauna
pentru a le folosi sau pentru a se folosi de ele .
Războiul acesta al Cunoașterii este cumplit, întrucât nu este
unul comun, cu arme la vedere, cu strategii previzibile, ci unul care
se infiltrează în spațiul motivației cunoașterii, care distruge sau
impune concepte.
Numai relația cu valoarea permite identificarea, în interi orul
unui infinit sensibil, a unor singularități eterogene.
Există oare valoare și în conflictualitate? Cu alte cuvinte,
conflictualitatea are valoare în sine? Poate fi ea, conflictualitatea,
raportată la o valoare, de tipul celei pe care o are, spre exemp lu,
diamantul lui Rickert? Dar războiul? Face războiul parte dintre
sistemele de valori ale lumii?
Evident, răspunsurile la aceste întrebări și la multe altele
asemănătoare nu pot fi decât negative. Toate aceste acțiuni care țin de
conflictualitate, fie c ă se numesc revoluții, insurecții, revolte, gherile,
proteste sau război, nu sunt valori, întrucât sunt acțiuni, iar acțiunile
sunt provocate de interese, de scopuri și obiective ce se realizează, în
cazul războiului și al conflictualității armate, prin vi olență.
43 În filosofie, cuvântul axiologie a apărut în 1902, în lucrarea Logica voinței a lui Paul Lapie și,
în 1905, în lucrarea lui Eduard von Hartman Grundriss der Axiologie (de fapt, cuvântul fusese
întrebuințat, de același autor, în 1890, în lucrarea Axiologia și diviziunile sale (Révue de la
France et de l’étranger , juillet -déecembre, vol. XXX, pp. 466/479), http://www.techno –
science.net/?onglet=glossaire&definition=684 .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
166
Valorile n -au ce căuta aici. Valorile se extrag din ceea ce
produce acțiunea, sunt rezultate de excepție ale acțiunii, produse
acceptate și recunoscute de oameni și de societate, ce vor intra în
patrimoniu, produse de patrimoniu, care înnobilează acțiunea, dar nu
în dimensiunea acelui „ finit coronat opus ”, ci în alt registru, cel dat
de acel „ ad augusta per angusta ”, care ne arată că la rezultate
strălucite care, în timp, pot deveni valori, nu se poate ajunge oricum.
Ele, aceste rezultate străluci te, care pot deveni valori, sunt
confirmate de timp și însușite de oameni. Dar ele trebuie să treacă
prin furcile caudine ale războaielor cunoașterii.
Valorile nu sunt însă dogmatice, chiar dacă ele au calitatea de
a trece prin timp, de a avea durată. Fără valoare nu există durată. Iar
valoarea, chiar dacă poate avea și o latură, să zicem, dogmatică, nu
este dogmă, ci arhitectură deosebită, mulată perfect pe psihologia și
sociologia tuturor vremurilor, pe nevoia oamenilor de repere
fundamentale, de stabilit ate și securitate. Deci, orice am spune,
valoarea nu există în nici un fel în conflictualitate, nu face parte din
armele care se folosesc pe un câmp de luptă (deși unele arm e, prin
modul cum au fost executate, pot fi valori), ci, uneori, în finalul
acestei a sau în rezultatele acesteia, atunci și numai atunci când, după
ploaie vine soare.
3.1.1.3 Management și gestionare
Secolul al XXI -lea nu va fi, totuși, după toate probabilitățile,
un secol dogmatic, o ieșire intempestivă din rațiune și o întoarcere la
o neo-inchiziție. Bătălia fundamentală se va duce, probabil, între
globalizare și fragmentare, dar nu între orice fel de globalizare și
orice fel de fragmentare, ci doar între pozițiile și interesele extreme și
extremiste ale celor două tendințe. O globaliz are rațională nu poate să
nu țină seama de entitățile naționale, culturale, civilizaționale,
religioase etc., de universul cunoașterii și de războiul permanent și
extrem de distrugător (dar și primenitor) din spațiul cunoașterii.
Fragmentarea se dorește a avea funcții corective, dar cine poate
face oare o distincție clară între „corectarea” unor nedreptăți ale
istoriei și punerea în operă a intereselor unor grupări care vor să
distrugă sau să fragmenteze alte grupări, din rațiuni cât se poate de
reale, de justificate sau de perverse?! Într -un haos profund, de tipul
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
167
celui care se instalează cam peste tot, orice este posibil și nimic nu
poate fi prea sigur.
Siguranța și securitatea nu sunt puncte forte ale epocii în care
trăim. Să sperăm, totuși, că secolul în care abia am intrat va fi, în cele
din urmă, nu un secol al bigotismului și extremismului religios, nici
al extremismului politic, ci unul al rațiunii, al creării, realizării,
implementării și consolidării societății epistemologice, adică a acelui
tip d e societate, bazată pe rațiune, știință și tehnologie, unde fiecare
om va fi, să spunem așa, un mic savant. Un secol al valorii umane , un
secol al axiologiei .
Bătăliile din războiul cunoașterii se vor duce, totuși, în spațiul
entităților generatoare de v alori materiale și spirituale. Nu în spațiul
valorilor, ci în cel al acțiunilor, adică acolo unde se creează produse,
concepte, acțiuni ce pot deveni, în timp, valori. Valori ale civilizației
oamenilor. Pe fundamentul cărora se construiesc marile și
stator nicele areale. Generic, în spațiul întreprinderii. Cea mai mare
parte a întreprinderilor sunt, în același timp, supra -comandate și sub –
dirijate.44 Această problematică abia de este înțeleasă, foarte puțin i
oameni fiind în măsură să sesizeze diferențele. Ea privește toate
formele de organizare, inclusiv statele -națiuni. Peter Drucker afirma,
referitor la șefii de state și la maniera lor de a conduce, următoarele:
«Nu există țări subdezvoltate, nu există decât țări prost conduse ”.
Există o mare diferență într e „a gera” și „a mana gera”, chiar
dacă ambele activități sunt absolut necesare pentru rentabilitatea
respectivei întreprinderi sau a oricărei alte entități unde se desfășoară
activități umane. „A gera” constă în a comanda, a controla, a provoca,
a îndeplin i, a-ți asum a responsabilități. „A manager a” (a conduce)
înseamnă a influența, a ghida, a orienta, a mobiliza, a coagula. Prima
este o activitate de rutină. Cea de a doua este creație.
Cei care gerează cunoașterea se numesc gestionari și trebuie să
știe „ ce trebuie să facă ei”, adică ce au ei de făcut, și își concentrează
efortul asupra modului „cum trebuie să facă ce au de făcut?”.
Cei care conduc procesul cunoașterii – este vorba, desigur, de
cunoașterea războiului cunoașterii –, managerii sau liderii, ș tiu „ce
trebuie făcut” și își orientează eforturile pentru a răspunde la
întrebarea: „cum să se facă ce este de făcut?”
44 Citat de H. Pointillart și D.Xardel, Megabaza: Le marketing du toucher -juste , Ed. Village
Mondial, Paris, 1996, p15.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
168
Managerii nu se mulțumesc să ducă mai departe ceea ce alții
deja au făcut. Ei creează noi idei, noi politici și noi metodologii.
Manag erii înțeleg, inovează, creează continuu. Inclusiv în acest
controversat spațiu al războiului cognitiv.
Managementul cunoașterii războiului cognitiv este, deci un
sistem complex de activități de descoperire, identificare, analizare,
evaluare, prognozare și valorificare a deosebirilor și congruențelor
ce există între sisteme, procese și acțiuni din spațiul războiului
conceptelor, a cauzelor conflictualității ce se conturează pe măsură
ce aceste sisteme și procese sunt puse în relație, a particularităților
fiecăruia dintre sisteme, fenomene și procese, dar și prin crearea de
noi „atribuții”, funcții și posibile utilități, într -o viziune dinamica și
complexă a cunoașterii războiului. Nu încape nicio îndoială că
inovația (creația) – funcția de bază a oricărui m anagement – se
bazează aproape în exclusivitate pe cunoașterea și înțelegerea
specificului războiului cunoașterii, pe asocierea de semnificații ce
dau dinamica unui sistem sau proces, utilitatea și profitul (câștigul)
pe care -l presupune totdeauna creația, găsirea de noi semnificanți.
Dar, așa cum am afirmat mai sus, cunoașterea este un proces dificil,
de durată și foarte complex, iar integrarea datelor, informațiilor și
cunoștințelor în procese și sisteme care să asigure managementul
efectiv al cunoașterii războiului va mai dura. Dar nimeni nu va da
înapoi, întrucât procesul cunoașterii războiului, indiferent sub ce
formă s -ar desfășura acesta este necesar, benefic , progresiv și
ireversibil.
3.1.2 Info-războiul
Războiul trece din ce în ce mai mult în spațiu l informațional,
mai exact, în spațiul cunoașterii . Această adevărată mutație strategică
se produce din cel puțin trei motive:
dezvoltarea fără precedent a domeniului informațional și,
deci, a domeniului cognitiv și centrarea competiției, concurenței și
conflictualității umane în acest nou spațiu, extrem de complex, de
dinamic și, în același timp, de fluid;
dezvoltarea armelor de distrugere în masă și a altor
sisteme ultraperfecționate de arme care fac improbabilă, chiar
imposibilă , o confruntare de mare am ploare în spațiul geofizic;
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
169
dispariția efectivă a motivației geografice, fizice și
geofizice a conflictualității și transferarea ei în spațiul cognitiv sau, în
orice caz, extinderea semnificativă a acestei motivații în spațiul
conflictual al cunoașterii .
Toate aceste trei realități impun o nouă reconfigurare a
conflictualității, în general, și a războiului, în special, astfel încât
aproape toate conceptele vor fi, mai devreme sau mai târziu, adaptate
la această nouă realitate n-dimen sională.
3.1.3.1 Info-valoare, info -cultură, info -civilizație
François -Bernard Huyghe45 în capitolul IX, intitulat
„Amenințări, conflicte, informație: spre o info -strategice” , din cadrul
unei lucrări mai ample, intitulată „ Guerre cognitive ”, subliniază că
ideea unui „război cogn itiv” întâmpină rezistențe de toate felurile . În
fond, războiul înseamnă moarte, eventu al moarte colectivă. Este
„provincia vieții și a morții” de care vorbea metaforic înțeleptul
chinez. Dar problema nu este lingvistică, ci ideologică. Ea nu -și
găsește su rsa – susține François -Bernard Huyghe – în reticența
acceptării adevărului că progresul mijloacelor de cunoaștere a fost
asociat totdeauna celui al mijloacelor de distrugere. În fond, nu
numai mijloacele de distrugere, ci și conceptele care stau la baza lo r,
evoluțiile din domeniul matematicii, fizicii, îndeosebi a l fizicii
cuantice și fizicii nucleare, a l chimiei, bi ologiei, informaticii etc. sunt
legate strâns de conflictualitatea lumii, de războiul sau de războaiele
lumii. Însuși războiul este, la urma u rmei, un produs al cunoașterii,
atât în forma lui distructivă, cât și în cea restrictivă, mai precis, în cea
de „organizare” a violenței. La toate acestea, s -ar putea adăuga natura
conflictuală, ca să nu spunem răutăcioasă, a omului. „Jena provine –
scrie François -Bernard Huyghe – din ideea că raportul cunoașterii cu
violența implică altceva decât o proastă utilizare a cunoștinței, și
anume deturnarea acesteia în folosul unor finalități ofensive (spre
exemplu, fabricarea de arme din ce în ce mai perfecționa te).”46
De la Saint -Simon încoace, poate chiar din timpuri străvechi,
cu mult înainte de Saint -Simon, pe care -l citează Huyghe,
45 Doctor în științe politice, fondatorul Observatorului European de Info -strategie
46 François -Bernard Huyghe, Menaces, conflit, information: vers u n info -strategie, p. 1.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
170
cunoașterea și comunicarea, printr -o bogată tradiție intelectuală, sunt
considerate mijloace de soluționare a problemelor, mijl oace pacifiste.
Chiar dacă mijloacele tehnice, îndeosebi tehnologia, mijloacele
economice și cele financiare au fost dintotdeauna obiective de
rivalitate, cunoașterea rămâne, în esența ei, cel mai important mijloc
al oamenilor de soluționare a problemelor cu care se confruntă.
Se pare însă că lumea ultimelor decenii ale secolului al XX -lea
și a primului deceniu al secolului al XXI -lea a fost , continuă să fie
sau re începe să fie tot mai fie indiferentă la asocierea complicată și,
în același timp, tulburăto are dintre a ști, a afla și a comunica , adică
dintre cunoștință (ca produs al cunoașterii), informație (ca
nedeterminare înlăturată, deci tot cunoaștere) și comunicare (ca
rezultat și ca mijloc al interacțiunilor dintre aceste elemente, în planul
relațiilo r umane).
Dar, din ce în ce mai mult, rezultatele cunoașterii, grație
evoluției tehnologiei informației, tehnologiei numerice și rețelei,
devin sursa esențială a schimbărilor sociale, a progresului și
civilizației.
În același timp, aceasta (cunoașterea) se constituie și într -un
mijloc de înlăturare sau de gestionare a neprevăzutului, a pericolelor
și amenințărilor, a conflictului. Și chiar dacă, pe măsură ce societatea
progresează, apar noi provocări, noi pericole, noi amenințări, noi
vulnerabilități și, de aici, noi riscuri, nu există nicio îndoială că, în
managementul acestei evoluții dinamice și complexe, cunoașterea
joacă rolul esențial.
Dar, tot pe acest fond al cunoașterii, există decalaje economice,
tehnologice și informaționale imense, arsenale im ense, politici,
strategii și acțiuni extrem de diversificate – toate ofensive – care nu
numai că nu anulează conflictualitatea lumii, dar îi dau o turnură
globală, complexă și chiar haotică.
3.1.3.2 Info-conflictualitatea
Există o ipoteză, potrivit căreia societatea informațională se
dovedește a fi una deopotrivă a conflictului, a controlului și a
secretului. Această ipoteză, cel puțin în etapa actuală, se pare că
începe să se confirme. La urma urmei, lumea este dominată de c ei
care produc, dețin, folosesc mijloacele și tehnologiile de elaborare,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
171
vehiculare și manipulare a informației. Ei, acești giganți informatici,
au posibilitatea să facă aproape tot ce doresc în spațiul informațional,
iar spațiul informațional este, la ora actuală, cel care dom ină planet a.
În acest moment, pe planetă, în homosferă, există două mari entități
care, de fapt, formează una singură: Informația și Conflictul .47
Indiferent în ce scop se folosește informația, ea produce, în
societatea omenească, deopotrivă, progres și conflictuali tate. Noile
Tehnologii de Informare și Comunicare (NTIC) se extind continuu,
aflându -se, mai mult ca niciodată, în avangarda civilizației, creând,
de fapt, un nou concept civilizațional, cel de info -civilizație, de
civilizație informațională. Noțiunea info -civilizație (sau conceptul,
dacă ne referim la conținutul extrem de larg al cuvântului pe care îl
folosim aici) pare incompletă și nerealistă. Informația nu este decât
un efect al unei acțiuni de cunoaștere, adică o componentă a
cunoașterii, o modalitate de înlăturare a unei nedeterminări, adică de
aflare a unui lucru nou, necunoscut până atunci, pe când civilizația
presupune o cultură, deci un sistem de valori, acumulate în timp și
confirmate de viață.
Informația în sine nu este valoare, deși importanța ei va fi
totdeauna deosebită. Ea are, cel mult, o valoare de întrebuințare, în
procesul cunoașterii. Totuși, infrastructurile informaționale și de
comunicare – în speță, rețelele informaționale planetare, de tipul
Internetului, dar nu numai –, băncile de d ate și informații, raportul tot
mai strâns dintre informație și cunoștință, dau informației o valoare
epistemologică, fac adică din informație o epistemă, adică o entitate a
cunoașterii științifice. Putem vorbi, considerăm noi, de o valoare a
informației s au de informația luată ca valoare, adică de info -valoare.
Aceasta nu schimbă nici definiția valorii, nici importanța ei ca
entitate de bază a culturii, nici domeniul valorii, ci aduce informația
în spațiul valorii. Acest lucru este posibil – chiar fără ele mentul
„confirmare în timp”, întrucât informația n -are timp, ea este
importantă prin faptul că aduce noutate, permite pasul înainte în
domeniul cunoașterii, are, adică valoare fără durată, valoare fără
timp. Dar, trebuie să recunoaștem, această afirmație nu are acoperire
în spațiul definirii valorii. Pentru civilizația actuală și viitoare, pentru
cunoașterea actuală și viitoare, informația devine un fel de monadă
47 François -Bernard Huyghe, Ibidem .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
172
informațională – în sensul leibnizian al noțiunii monadă –, adică
entitate fără dimensiuni și fără timp.
Societatea actuală și -a format deja o cultură informațională,
caracterizată de un sistem de valori informaționale, de info -valori,
sau de sisteme de info -valori care dau deja o altă dimensiune,
necunoscută până acum (la acest nivel de dezvoltare ). Dacă există o
cultură informațională, adică un sistem de valori informaționale care
identifică și definesc o cultură informațională, există și un info –
interes, adică un sistem de interese informaționale sau mai multe
sisteme de interese informaționale c are produc politici, strategii,
tactici și acțiuni informaționale. Iar toate acestea sunt conflictuale.
De unde rezultă că există o conflictualitate informațională, o
info-conflictualitate, produsă nu de info -valori, ci de info -interese .
Aceasta este o c oncluzie foarte importantă, pe care noi o considerăm
a avea valoare de axiomă în analiza conflictualității actuale și
viitoare.
Și, dacă avem de -a face cu un domeniu distinct, foarte
important pentru definirea civilizației actuale, este normal ca el să fi e
analizat din toate perspectivele posibile și înțeles în toate
coordonatele, determinările și desfășurările sale. Pentru că el
configurează această civilizație, atât ca suport de valori pe care se
fundamentează, pe care se construiește, cât și ca univers de interese,
pe coordonatele căruia evoluează, se dezvoltă.
Conflictualitatea acestei noi civilizații, a info -civilizației,
componentă a civilizației cunoașterii și, în timpurile viitoare, a
civilizației epistemologice, a civilizației matematice (ca să ne referim
la esențialul acestei deveniri), se derulează pe cel puțin două planuri,
care creează două sisteme distincte de referință:
rezistența la globalizare și, respectiv, presiunea
globalizării;
extinderea rețelelor informaționale și atitudinea anti –
rețea.
Rezistența la globalizare și presiunea globalizării reprezintă, de
fapt, expresia nouă, actuală, a unui foarte vechi conflict, cel identitar.
Globalizarea este un nou tip de identitate a mediului uman, a
societății omenești,. Este vorba de o identitate definită pe un nou tip
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
173
de civilizație, pe civilizația cunoașterii , care, după cum se constată
deja, este precedată de o etapă pe care noi o numim info-civilizație
sau civilizație informațională și urmată de civilizația epistemologică .
Info-civilizația est e o etapă necesară și ea se construiește
indiferent dacă noi vrem sau nu vrem. Recrudescența informației este
determinată de creșterea rolului ei în viața oamenilor, întrucât, astăzi,
nu există om fără informație. Globalizarea, ca proces prin care
concepte le, relațiile internaționale, economia, comunicațiile, finanța,
infrastructurile devin interactive, asigurând accesul tuturor, indiferent
unde s -ar afla și cine ar fi, la informație, se poate realiza în trei
variante:
ca identitate de identități sau ca ent itate de entități;
ca o nouă identitate, prin negarea și chiar prin
distrugerea celorlalte identități, mai ales prin
distrugerea națiunilor și statelor politice, adică prin
agresiune civilizațională;
ca o combinare, în proporții egale sau diferite, între
cele două.
La nivelul reprezentării și la cel al cunoașterii comune, este
greu să se poate face distincție între cele trei variante, cu atât mai
mult cu cât nu există „responsabili cu globalizarea”, instituții
naționale sau internaționale specializate sau î nsărcinate de către
oameni și de către state (singurele suverane) cu managementul unui
astfel de proces.
Nici la nivel politic sau la nivel strategic, nu există structuri
sau elemente abilitate să conceapă, să planifice, să gestioneze și să
înfăptuiască g lobalizarea. Și atunci, această globalizare apare ca un
proces sau ca un fenomen complex, cu desfășurări greu previzibile
sau chiar imprevizibile, chiar haotice, de tipul celor meteorologice
sau geofizice, în fața cărora nimeni nu este responsabil și nimen i nu
are ce face.
În cel mai fericit caz, pot fi luate măsuri pentru înlăturarea (sau
valorificarea) efectelor.
Dacă procesul de globalizare ar oferi garanții că se va constitui,
într-o primă etapă, ca identitate de identități (adică fără să distrugă
statele politice și structurile existente) și ar exista suficiente
argumente și suficiente garanții că o astfel de meta -identitate este
necesară pentru omenire (de exemplu, pentru a fi mai puternică și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
174
unitară într -un posibil război cu o altă civilizație, ext raterestră, care ar
urma să ne invadeze planeta), atunci rezistența la globalizare ar fi mai
puțin importantă, iar conflictul s -ar desfășura în termeni acceptabili,
adică în limitele generării evoluției, mișcării, dezvoltării, și nu în cei
ai distrugerii.
Rezultă, de aici, câteva teme mari care se au în vedere din toate
timpurile, dar care, abia azi, își află șansa de a fi luate în seamă și,
poate, soluționate. Dintre aceste a, cele mai importante și mai actuale ,
care înd eamnă la profundă meditație, dar care pot fi luate și în
dimensiunea lor afirmativă, asertorică, conclusivă și, evident, de
sensibil și ineluctabil avertisment, fac parte, în opinia noastră și
următoarele:
paradisul informațional și ideologia sau utopia
tehnologică48;
întrebuințarea proastă a tehnologiilor, mai ales a heigh
tech și a IT, și repartiția lor inegală și inechitabilă (este
vorba de hegemonia americană);
era numerică nu -și onorează încă promisiunile ;
noua economie nu demarează;
finele istoriei sau noua ordine mondială sunt amânate
sine die;
cultul tehnologiilor de comunicații apare mai degrabă
ca o justificare a unei globalizări rușinoase.
Optimismul pro -tehnologiilor găsește din ce în ce mai puține
suporturi. Tehnologiile impresionează, dar, în același timp, adâncesc
decalajele, faliile strategice, divid lumea, îi măresc conflictualitatea,
concomitent cu crearea unui profund sentiment de teamă și
nesiguranță.
Se dezvoltă un puternic curent anti -tehnologic, concomitent cu
o resurecție a culturalismului, a mișcărilor identitare, a m ișcărilor
antiglobalizare.
În același timp, are loc o „divizare” a „societății cibernetice”,
de o parte situându -se marile corporații informatice, rețelele, întreaga
info-structură și infrastructură spe cifică și, de cealaltă parte,
cyberpirații, hackerii , e-militanții și toți protestatarii și luptătorii
antitehnologie.
48 François -Bernard Huyghe, Ibidem .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
175
3.1.3.3 Noile hegemonii
Noile Tehnologii de Informații și de Comunicații (NTIC)
permit extinderea conflictului – și chiar a războiului – într-un mediu
în care, altădată, nu prea avea ce că uta. Acest mediu nu este numai
cel strict informațional – adică în cel al confruntării dintre serviciile
secrete sau dintre marii giganți purtători de informație –, ci mai ales
în mediul comunicațiilor de masă, în mediul mas media.
Media a devenit una din tre marile puteri ale lumii, care tinde
chiar să se desprindă de condiția ei și de filosofia ei, de rațiunea ei de
a exista și chiar de funcția ei acordată circumstanțial și oarecum
lingușitor, de a fi cea de a patra putere în stat – funcție deopotrivă
adevărată și metaforică, expresie cu acoperire reală , dealtfel – și să
devină o putere în sine, o putere fără locații și fără standarde, care
creează noi coordonate ale conflictualității și pune efectiv războiul –
inclusiv războiul fizic – în chingi mediatice greu de identificat, de
definit și de gestionat. Unii dintre cei care se află în nodurile
decidente de rețea tind să transforme media într -o putere fără
frontiere, într -o putere discreționară, mult mai eficientă și mai
descurajatoare chiar decât arma nucl eară. Or, cum bine se știe, media
face parte din filozofia cunoașterii, ca unui dintre elementele cele mai
dinamice ale acesteia.
Războiul informațional (care este un război continuu) se duce
nu doar între serviciile secrete – deși aceasta este, de fapt,
componenta tradițională și complexă a acestui tip de război –, ci mai
ales în media și prin media, adică în mediul comunicațional. Media,
adică imaginea în timp real – reală, montată, trucată, oricum,
selectată cu multă grijă –, cuvântul – ales și el cu dib ăcie, pentru a
induce informația dorită –, fluxul neîntrerupt de date, filmul ,
Internetul și toate celelalte rețele și produse mediatice se constituie în
mijloace extrem de eficiente de influențare, manipulare, avertizare și
descurajare etc., precum și de liniștire, asigurare, de siguranță și chiar
de securitate.
Tehnologia informației a atins cote incredibile. Practic, poate
face orice. Prin culoare, frecvență, mod de emisie, calitate a imaginii,
variații în spectrul luminos, dar și prin calitatea frazei, prin stil și prin
consistența mesajului, se poate transmite consumatorului de
informație sau de produs mediatic ceea ce efectiv se dorește a i se
transmite. Zeci de pagini Web sunt, de fapt, componente ale Network
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
176
Centric Warfare, netwar, third wawe war, ale Infosec, Psyops,
Compsec etc. Nu toate paginile Web sunt folosite pentru așa ceva, se
înțelege. Dar cum să le deosebești pe unele de altele? Cum să
scăpăm de efectul informării sau dezinformării, de manipulare sau
de influențare, când trăim într -o lume a informației și a comunicării?!
Sunt întrebări care presupun răspunsuri nuanțate, bine gândite
și elaborate cu multă grijă. Poate că nu trăim numai și numai într -un
teribil război informațional. Poate că războiul reprezintă doar latura
conflictuală a med iului informațional, cea dictată de interese
financiare, economice, politice și de altă natură, care cer, pentru a fi
puse în operă, info -dominare, manipulare și influențare. În rest,
comunicarea face parte din mediul de viață al oamenilor, din natura
uman ă, iar mijloacele prin care se realizează sunt, în primul rând,
produse ale inteligenței creative, ale inteligenței constructive și nu ale
cele distructive. Dar, încă odată, cum să le deosebim pe unele de
celelalte? Cum să facem diferența între imaginea ca re are drept scop
să influențeze, să manipuleze și imaginea care există și pe care pur și
simplu dorim sau trebuie să o vedem?
Există, desigur, diferențe, însă nimeni nu -ți lasă timpul necesar
pentru a le sesiza. Efectul noii ofensive informatice este cel de
siderare, de uimire, de impresionare. Astăzi, nu mai există invazii
precum cele ale conchistadorilor de odinioar ă. Nici precum cele ale
armatelor care au invadat Africa, America de Nord, America de Sud
și atâtea alte locuri bogate sau considerate bogat e de pe pământ.
Astăzi, cei puternici, cei care au creat rețeaua și tehnologia
informației nu fac altceva decât să transmită informație, să creeze
imagini, să influențeze, să sidereze.
Desigur, nu numai cei puternici procedează astfel, ci și cei mai
puțin puternici, cei slabi. Rețeaua permite aproape orice, cu condiția
să știi s -o folosești. Rețeaua orizontalizează nu numai informația,
comunicare a și relațiile, ci și provocarea, pericolul, amenințarea și,
evident, vulnerabilitatea. Riscul care se cere cal culat, cunoscut și, pe
această bază, asumat, devine el însuși foartze complicat.
Strategia înșelării, a manipulării, a influențării este foarte
veche. François -Bernard Huyghe49 atribuie acestei strategii p atru arte
marțiale:
49 François -Bernard Huyghe, L’ennemi à l’ère numérique. Chaos, information, domination ,
versiune publicată de autor pe site -ul
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
177
arta apariției (producerea de semne și semnale) ;
arta înșelării (inducerea adversarului în eroare și
determinarea lui să ia decizii eronate);
arta observării (a acumula informații despre mediu,
inamic și obiectiv);
arta ascunderii (in vizibilitatea, păstrarea secretului și
surprinderea ).
Războiul nu este numai confruntare pe un câmp de luptă până
ce una dintre părți este învinsă și dezarmată. Războiul este și o
bătălie de discursuri, de declarații, de amenințări, de imagini șocante,
de cântece, de simboluri, de sigle, de embleme, de tot ce poate să
exprime forța și să -l intimideze pe adversar, pentru a se câștiga un
punct, pentru a se crea un precedent sau pentru a -l determina să
renunțe la luptă, să accepte condițiile sau să se teamă.
Prin cuvinte, imagini și tot felul de date, de tehn ologii și de
acțiuni mediatice, se poate face aproape orice. La ora actuală, unii
dintre războinicii lumii își expun public doctrinele și strategiile, le
pun pe Internet, le comunică întregii lumi. Aceasta nu înseamnă că ei
trăiesc efectiv în văzul lumii, pentru că lumea comună, lumea vizibilă
nu vede nimic dincolo de ce se vede, ci doar că ei prezintă lumii ceea
ce o poate impresiona sau convinge în legătură cu forța, argumentul,
capacitatea și chiar „morala” extrem de democratică și de deschisă a
acestei sau acestor puteri foarte justificate și foarte bine intenționate .
Noua hegemonie este asigurată tot de forța economică , de forța
financiară și de forța militară, dar exprimarea ei se realizează mai
ales prin informație, prin comunicare, prin „produse” cul turale (de
regulă, de piață) care contribuie la crearea modelului de urmat, a
deschiderilor democratice , universale sau, dimpotrivă , nedemocratice,
tradiționale, locale, a aspirațiilor tuturor, îndeosebi ale celor tineri,
spre astfel de model e.
Civilizați a blugilor, a filmelor violente, a blog -urilor și
comunicării pe Internet, oriunde în lume, constituie un efect al
acestor politici și strategii de influențare, dar și o expresie a noilor
tendințe spre o globalizare imprecisă, dar pline de speranțe. Dar și
acțiunile teroriste ale grupului care a distrus Word Trade Center și a
atacat Pentagonul și Casa Albă se constituie în „valori” și în modele
pentru lumea care nu acceptă valorile americane sau europene.
http://www.huyghe.fr , cu permisiunea PUF
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
178
Efectele se exprimă în primul rând în crearea unei m entalități,
a unei imagini utopice despre libertate și realitate, sau despre
imanența tradiției, care conturează și modelează câteva repere iluzorii
într-o lume haotică, dezorientată și amenințată din toate direcțiile: din
Cosmos, din realitatea geofizică și climatică, din efectele nocive ale
noii ordini, din faliile strategice imense dintre lumea bogată și lumea
săracă, din poluarea spirituală și morală, din pierderea identității și
din o mie de alte nebuloase fluide.
3.2 Cunoașterea războiului. Cunoaștere a cunoașterii războiului
Orice război, mic sau mare, informațional, geofizic, economic
sau combinat, riguros organizat sau haotic, este, astăzi, în foarte mare
măsură, un război mondial.
Mondializarea războiului se prezintă , deja, ca un fapt împlinit.
Informația , rețeaua și sistemele de arme, media și psihologia au
facilitat acest salt spectaculos de la individual la general, de la local
la regional și mondial. Indiferent de categoria în care încadrăm un
război sau altul, de forma de manifestare și de conț inutul propriu -zis
al politicilor, strategiilor și campaniilor, războiul se cere foarte bine
cunoscut.
Cunoașterea războiului reprezintă un proces foarte complex,
continuu și de durată, care cuprinde și vizează toate aspectele ce țin
de filozofia, fiziono mia, teoria și practica conflictualității umane, de
analiza cauzelor, determinărilor și caracteristicilor mediului de
securitate, a dinamicii acestora, a interacțiunilor și acțiunilor pe care
le presupune războiul .
Acest proces cere, de asemenea, cunoaște rea anticipată a
efectelor directe și indirecte, a conexiunilor inverse, concomitent cu
elaborarea unor modele cognitive, precum și cu evaluarea și
prognozarea evoluțiilor, implicațiilor și extensiilor războiului sau
componentelor acestuia în mediul fizic, geofizic, real și virtual, cu
dimensiunile lor economice, sociale, psihologice, mediatice, culturale,
informaționale, politic e și militare. Dar mai înseamnă și cunoașterea
cunoașterii acestui proces, adică a instrumentelor pe care le folosește
cunoaștere a în relație cu acest fenomen complex și extrem de
periculos.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
179
3.2.1. Cunoașterea comună a războiului
Toată lumea știe sau crede că știe ce este acela un război. În
general, războiul, în lumea obișnuită, este înțeles ca un fenomen
foarte grav, ce constă înt r-o succesiune de evenimente din ce în ce
mai tensionate și culminează cu bătălii sângeroase, pierderi de vieți
omenești și de bunuri materiale, toate acestea presupunând costuri
imense.
Războiul nu este înțeles, în procesul cunoașterii comune, ca un
mijloc de deblocare a unei situații strategice, ci doar ca un mod de a
impune voința politică și economică asupra unei țări sau asupra unui
grup de țări, pentru a le obliga să face ce nu sunt de acord să facă,
pentru a le subjuga sau a le cuceri prin forță. Se nsul comun al
războiului este bătălia sângeroasă, sau succesiunea de bătălii , care, în
final, duc la nimicirea sau distrugerea unei armate și la obținerea
victoriei.
Armatele, în această viziune, pot obține victoria pe câmpul de
luptă, dar pot fi și învin se. De aici încolo este treaba politicii să
continua victoria militară (sau înfrângerea militar) prin alte mijloace,
de regulă, politice, economice, sociale și administrative.
Vinovate de pierderea bătăliilor se fac totdeauna armatele.
Vinovate de pierder ea războiului se fac, la o primă reprezentare, tot
armatele, dar consecințele le suportă toate structurile țării sau țărilor
învinse.
Cunoașterea comună a războiului este totdeauna simplă , adică
la nivel de bun simț, intuitivă, dar și superficială, afectiv ă și
părtinitoare. Niciodată omul de rând nu s -a preocupat de cunoaștere a
profund, științifică a fenomenului război.
Cauzele acestei „indiferențe” a omului obișnuit, a cunoașterii
comune față de fenomenul război rezidă în următoarele:
caracterul misterios , ultrasecret al războiului;
lipsa datelor și informațiilor necesare;
caracterul complex, interdisciplinar al procesului de
cunoaștere a războiului și inaccesibilitatea cunoașterii
comune la interdisciplinaritate.
Se creează astfel o crevasă între cunoașt erea comună și
cunoașterea științifică a războiului , pe care nimeni nu se grăbește nici
s-o înlăture, nici s -o acoperă, nici s -o exploateze . Se pare că toată
lumea se mulțumește s -o lase acolo, așa cum este, pentru că războiul
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
180
va rămâne mereu un fenomen ex trem de complex și de inaccesibil
cunoașterii comune, dar nu îndeajuns de curtat de cunoașterea
științifică, întrucât aceasta are alte probleme, mult mai presante decât
conflictualitate a endogenă a lumii.
3.2.2 Epistemologia și dialectica război ului
Episte mologia înseamnă, de fapt, cunoaștere științifică. Ea
începe, într -un fel, cu definirea științei și se continuă cu identificarea
unor metode de cunoaștere a științelor sau a metodelor pe care le
aplică știința în procesul cunoașterii. Nu toți filosofii și nu toți
oamenii de știință au aceeași părere și aceleași orizonturi în ceea ce
privește obiectul și conținutul epistemologiei și mai ales configurația
și metodologia ei.
De aceea, în configurația epistemologiei pot fi identificate
câteva curente important e. În ordinea apariției lor, acestea sunt , așa
cum subliniază și Martin Riopel, de la Universitatea Quebec din
Montreal, într -un interesant studiu asupra epistemologiei și rolulu i
special al acesteia în învăță mântul științific50, următoarele:
raționalismul, empirismul, pozitivismul, constructivismul și realismul.
Raționalismul este specific secolului al XVII -lea. Este un
curent epistemologic care consideră că orice cunoștință validă
provine, parțial sau în totalitate, din rațiune sau prin intermediul
rațiuni i. Principalii reprezentanți ai raționalismului epistemologic pot
fi considerați Euclid (~300 î.H.), Pitagora (569-475 î.H.) și Platon
(428-347 î.H.), chiar dacă, pe vremea aceea, nu exista un curent
raționalist, precum și, în epoca modernă, matematicienii Descartes
(1596 -1650) și Leibniz (1646 -1716), precum și filosoful Immanuel
Kant (1724 -1804).
Veacurile al XVII -lea și al XVIII -lea alcătuiesc, în mare
măsură, vremea de vârf a promovării raționamen tului, în general, și,
în mod special a raționamen tului d e tip deductiv, ca mecanism de
producere a cunoștinței.51 Experiența este exclusă. Mai exact, este
inclusă în raționalism, ca metodă de verificare. Experimentul
folosește, în concepția raționaliștilor, doar la a verifica o cunoștință
50 Martin Riopel, Epistemologie et enseignement des sciences , Universitatea Quebec din
Montreal, http://www.er.uqam.ca/nobel/r20507/epistemologie/
51 Martin Riopel, Ibidem.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
181
obținută prin deducție . Galileo Galilei (1564 -1642) , cel care a
efectuat numeroase experiențe, scrie, în Încercătorul, următoarele:
„Marea carte a Universului este scrisă în limbaj matematic.
Această carte nu poate fi înțeleasă decât dacă se învață, în prealabil,
limbajul și al fabetul în care a fost redactată. Caracterele sunt
triunghiuri și cercuri, ca și alte figuri geometrice fără de care este
omenește imposibil să se descifreze chiar și un singur cuvânt.”
Curentul raționalist se asociază, de regulă, Europei continentale .
Există, în cadrul acestui curent, câteva școli, printre care se situează
platoni smul, care reliefează armonia inerentă din natură ce se r eflectă
în spirit, și criticismul lui Kant, care consideră, în Critica rațiunii
pure, că cunoștința este o construcție pri n care lucrul în sine se
integrează în structuri apriori, adică într -un sistem de categorii ,52 prin
acele intuiții sensibile numite de marele filosof spațiu și timp. Critica
rațiunii pure este, de altfel, una dintre primele lucrări de foarte mare
anvergură, inteligentă și sclipitoare, privind cunoașterea cunoașterii.
Și chiar dacă, aparent, nu există nicio legătură între fenomenul război
și eforturile filosofilor raționaliști de a așeza în rațional problem a
cunoașterii, în realitate, școala de la Berlin și î ntreaga gândire
militară germană a fost influențată și de acest curent.
Empirismul este specific secolului al XVII I-lea. Potrivit
acestui curent din gândirea filosofică a secolului al XVII I-lea, orice
cunoștință provine din experiență. Principalii reprezen tanți ai acestui
curent sunt consider ați Anaximene (610 -545 î.H) și, din epoca
modernă , Francis Bacon (1561 -1626), întemeietorul logicii inductive,
în al său Novum organum53, John Look (1632 -1704) și Berkeley
(1685 -1753), care susțin că știința progresează prin acumularea de
observații și experiențe . Newton (1642 -1726) a acordat o mare
atenție experiențelor. În 1686, în Principia , el remarcă, de asemenea ,
că observația precede, de regulă, demonstrația .
Pentru gândirea militară a secolului al XVIII -lea și ch iar a
secolului al XIX -lea, empirismul avea să se constituie, fără îndoială,
în unul dintre stimulentele practicismului, ale folosirii experienței în
elaborarea politicilor și strategiilor militare. Aproape întreaga gândire
a lui Napoleon, ca și Maximele s ale, poartă în ea ceva din
52 Immanuel Kant, Critica rațiunii pure , Editura Științifică, București, 1969, pp. 41 -58
53 Francis Bacon , Novum organum , Paul Carus Student Editions, 3 volume,
http://w ww.amazon.com/gp/reader/0812692454/ref
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
182
inductivismul lui Bacon, dar și din Regulile lui Descartes, din
secolele anterioare.
De fapt, gândirea lui Napoleon, școala franceză de strategice,
ca și cea germană, iar în zilele noastre cea americană, reprezintă,
cumva, o sin teză a spiritului acestor curente epistemologice, care se
regăsește azi în noua epistemologie a războiului modern, adică în
modul cum este gândită și concepută, prin mijloace științifice,
cunoașterea și folosirea acestui fenomen atât de complex și atât de
primejdios.
Pozitivismul este un curent epistemologic specific secolului al
XIX-lea. După cum se știe, el se atribuie, în general, lui Auguste
Compte (1718 -1857). Martin Riopel, în sintez a intitulată
Epistemologie et enseig nemen t des sciences , remarcă însă că Feigl
(2001) sublinia că, de fapt, filosoful grec Sextus Empiricus (160 -210)
ar fi adoptat o poziție pozitivistă, insistând pe suspendarea oricărei
judecăți. Pe lângă Comte, se mai remarcă , în spiritul acestui curent,
în viziunea lui Riopel, dar și a a ltor istorici ai filosofiei, precum și a
unor fizicieni , precum Mach (1838 -1916) , Bridgman (1882 -1961) și
Bohr (1885 -1962).
Ca și empirismul, pozitivismul promovează experiența,
experimentul. Știința devine pozitivă, atunci când se sprijină pe fapte,
prin argumente, prin demonstrarea practică a ipotezelor.
Raționamentul inductiv este cel care asigură trecere a de la individual
la general, de la experiență la știință. Economistul John Stuart Mill
(1806 -1837 ) și geneticianul Fisher (1890 -1962) au elaborat met ode
inductive bazate pe calculul probabilităților și pe statistică. Dar și
logica inductivă conține o parte pur convențională. Pozitiviștii spun
că știința arată cum sunt lucrurile nu și de ce sunt așa cum sunt.
Distincția dintre observație (cum sunt lucr urile) și modelele
matematice (de ce sunt așa) este foarte importantă pentru a înțelege
distincția dintre empirism și pozitivism. Pozitiviștii neagă modelele
științifice care nu pot fi direct observabile. Calculele infinitezimale
ale lui Newton folosite în calcularea mișcării corpurilor nu reprezintă,
în viziunea pozitivistă, decât niște artificii matematice care nu au
nicio valoare pentru ei. Vidul dintre atomi nu poate exista, este
preferabil, în locul lui, să se folosească noțiunea de eter. Noțiunile
absolute de spațiu și timp, utilizate de Newton, nu pot fi reale,
întrucât spațiul și timpul trebuie să fie măsurate, în raport cu ceva
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
183
real, material. Pozitivismul este prezent și azi, mai ales în rândul
fizicienilor cuantici care util izează masiv calculul p robabili tăților și
calculul statistic pentru a face legătura dintre observație și predicție.
O anumită formă de pozitivism – să-i spunem pozitivismul direct,
pragmatic – este prezent ă și în cadrul gândirii militare , mai a les în
elaborarea conceptelor, strategiilor și doctrinelor.
În interiorul pozitivismului, se conturează câteva curente dintre
care cele mai importante sunt următoarele:
convenționalismul reprezentat, în special de Poincaré
(1854 -1912), potrivit căruia ipotezele n -au valoare
cognitivă în sin e;
pragmatismul repre zentat de americanul Wiliam James
(1842 -1910), precedat de Charles Pierce (1839 -1914),
din care s -a născut, mai târziu, instrumentalismul lui
John Dewey (1859 -19529) ;
pozitivismul logic sau neopozitivismul reprezentat de
Rudolf Carnap (1891 -1970), care s -a constituit în 1923,
în cadrul Cercului de la Viena, animat de Schlick, dintr –
un grup de savanți și filosofi c e promovau rigoarea
științifică, excluzând orice dimensiune metafizică ;
împreună cu grupul lui Reichembach, constituit la Be rlin,
au generat pozitivismul logic ;
Constructivismul este specific secolului al XX -lea. Protagoras
(485-510 î.H.) a formulat acea celebră propoziție: omul este măsura
tuturor lucrurilor , care ar putea fi considerată ca un embrion al
constructivismului , constituit douăzeci de secole mai târziu.
Întemeietorul acestui curent este matematicianul olandez Luitzen
Egbertus Jan Brouwer (1881 -1966). El a întrebuințat termenul de
constructivis t pentru a justifica poziția sa în ceea ce privește
fundamentele matematic ii, deosebită de cea formalistă a
matematicianului
David Hilbert (1862 -1943). Matematica, în concepția lui
Hilbert, este, alături de filosofie , o știință a spiritului. Matematicienii
care au încercat să răspundă la întrebarea referitoare la
fundamentarea matematicilor pe un singur sistem coerent și complet
se grupează în trei școli: școala logică (fundamentarea matematicii pe
logica propozițiilor); școala formalistă (demonstrarea consistenței
tuturor axiomelor fundamentale ale matematicilor); școala
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
184
constr uctivistă (nu acceptă ca adevărat decât ceea ce se poate
construi).
Niciuna dintre aceste școli nu s -a dovedit foarte consistentă.
Totuși, școala constructivistă a fost, într -un fel, preluat ă și continuată
de Jean Piaget (1896 -1980), în anii 1960, pentru a explica
fundamentele cunoștinței. Cunoașterea este, în opinia lui Piaget, o
construcție între subiectul cunoscător și obiectul cognoscibil.
În gândirea militară, constructivismul aduce, cumva, politica și
strategia cu picioarele pe pământ. Cunoașterea ră zboiului nu
înseamnă doar cunoașterea elementelor, structurilor, funcțiunilor și
mecanismelor lui și folosirea l or pentru realizarea unor obiective
politice, ci și înțelegerea efectelor complexe ale conflictualității
militare, transferarea lor în viața oam enilor și a societăților,
escaladarea înarmărilor, a conflictualității și, evident a pericolelor. O
atitudine constructivistă lucidă în planul politicilor și strategiilor
militare ar fi prevenit, poate, ajungerea la stadiul de acum, când un
imens pericol – cu dimensiuni nucleare, teroriste și asimetrice, în
general – se profilează din ce în ce mai a menințător la orizonturile de
mâine. De aici, nevoia acută de realism, chiar într -un secol al
realismului filosofic și epistemologic, dar al absurdului confruntă rilor
de tip militar, concretizate în două războaie mondiale fierbinți și
distrugătoare și într -un război rece – tot mondial –, care nu a fost cu
nimic mai prejos decât predecesoarele sale.
Realismul este specific secolului al XX-lea. Se pare însă că
primu l dintre realiști a fost Aristotel (384-322 î.H.), în sensul că,
pentru construirea unor modele, a pornit de la rezultatele observației.
Modelele științifice aparțin unei realități obiective,
independente de observator. Acest curent nu formulează un
mecan ism precis, precum celelalte, de progres în domeniul
cunoașterii, de constituire a cunoștinței, dar recunoaște principiul
complementarității.
Plank (1859 -1947) și Enstein (1879 -1955) se situează printre
principalii reprezentanți ai realismului epistemolog ic.
Recunoașterea existenței unei realități spre care tind modelele
științifice, care sunt construcții umane, deosebește realismul de
constructivism.
Constructivismul spune cu convingere : observația
(observatorul) construiește realitatea.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
185
Realismu l adau gă cu aceeași convingere : observatorul face
parte din realitate. Interesant este că fiecare dintre aceste curente
epistemo logice aparține unei epoci a cunoașterii științifice și
pregătește terenul pentru apariția și manifestarea curentului următor,
fără a se nega pe sine.
Aceste curente, deși nu se referă în mod expres la gândirea
științifică militară, influențează substanțial și această gândire și se
materializează în toată gama de concepte privind războiul, acțiunea
militară violentă și, în general, acț iunea armată.
În Anexa nr. 3, Curente epistemologice , se prezintă
principalele caracteristici ale acestor curente.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
186
CAPITOLUL 4
DINAMICA RĂZBOIULUI C OGNITIV
Conceptul de „război cognitiv” , în măsura în care se acceptă
acest termen folosit, deopotrivă, de americani54 și de francezi55, are,
în accepția noastră, cel puțin două sensuri: război al cunoașterii și
cunoaștere a războiului , aceasta din urmă și cu varianta cunoaștere a
cunoașterii războiului . Primul sens se referă atât la faptul că orice
război se desfășoară și în spațiul cunoașterii, sau cu preponderență și
în spațiul cunoașterii, iar cel de al doilea încearcă să răspundă la o
întrebare veche de când lumea: Poate fi războiul cunoscut?
Războiul cunoașterii – traducerea aproximativă a uneia dintre
semnificațiile termenului de război cognitiv – se duce atât în planul
conceptelor și teoriilor, cât și în cel al suportului războiului fizic,
adică în cel al confruntării efective dintre două sau mai multe armate,
în urma unor decizii politice.
Un război al conceptelor și teoriilor a existat, de fapt,
dintotdeauna . Aceasta înseamnă că, înainte de a fi declanșat și
efectuat , războiul este gândit, modelat. Armatele pleacă pe câmpul de
luptă știind exact ce au de făcut. E drept, nu totdeauna socoteala de
acasă se potrivește cu cea de pe câmpul de luptă , dar n -ai ce căuta
aici dacă nu ți -ai făcut o socoteală acasă și, mai ales, dacă nu știi să
socotești.
Orice război (criză, conflict) presupune o desfășurare de forțe,
un sistem de acțiuni, precum și consumuri, p ierderi, angajamente
dureroase, care se soldează cu victorii, înfrângeri, situații indecise și
foarte multe altele. Toate acestea sunt puse în planificări strategice, în
planuri de operații, în decizii formulate cu claritate, în baza unor legi,
unor acte j ustificative, în ultimă instanță, a unor rațiuni care niciodată
nu sunt prea suficiente și nici pre insuficiente .
54 Arden B. Dahl, Minding the Cognitive War, 1996.
55 Christian Harbulot, Didier Lucas (direction), Guerre cognitive, L ’arme de la conaissance,
Editura Lavauzelle, 2006
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
187
De asemenea, nu poate exista război fără informație, fără
analiză, fără decizii, iar toate acestea înseamnă , bineînțeles,
cunoaștere. De aceea , termenul de război al cunoașterii este cât se
poate de îndreptățit și, în același timp, cât de poate de firesc.
Acest termen îl presupune, în mod implicit, și pe cel de al
doilea: cunoașterea războiului. Acestuia din urmă i s -au dedicat tone
întregi de s crieri. Contestatare sau justificatoare, analitice, critice,
disprețuitoare sau elogioase. Cele mai multe scrieri din această lume
au fost dedicate războiului și sentimentului de dragoste. Și chiar dacă
dragostea și războiul nu au, poate, alte trăsături co mune, în afară de
acelea ale angajamentului total și ale calității de a fi năbădăioase, ele
fac parte din viața oamenilor și, oricât am vrea, nu le putem ocoli. Și,
mai ales, nu trebuie să le ocolim.
4.1 Un concept proiectiv și constructiv
Noile concepte î n planul cunoașterii și ducerii războiului au
fost inventate tot de americani. Aproape totul, în materie de război,
vine, acum, în acest început de secol – de fapt, de la încheierea celui
de Al Doilea Război Mondial –, deci, de la jumătatea secolului al
XX-lea, de peste ocean. Se pare că restul lumii a uitat că războiul
face parte din viața oamenilor și, ca atare, el trebuie analizat, studiat,
gândit, cunoscut și înțeles. Nu este suficient să spui , spre exemplu, că
războiul a fost și este o vulgaritate , un act necivilizat, o reminiscență
a epocii de piatră, o agresiune împotriva omului și valorilor sale și,
din acest motiv, odată ce i -ai pus o astfel de etichetă pe frunte (pe
care, probabil, ai aflat -o de la alții sau ai descoperit -o în timp ce
urmăreai la t elevizor, un film de acțiune, cu împușcături sau
bombardamentele asupra Bagdadului), nu te mai interesează, treci la
altceva. La altceva mai bun de făcut. Evident, poate că nici un om cu
mintea întreagă, dintre oamenii raționali ai civilizației tehnologice și
informaționale a secolului al XXI -lea, nu iubește și nu acceptă
războiul, ca pe o soluție acceptabilă sau necesară. Războiul nu prea
ține însă seama de o astfel de concepție. El își urmează drumul lui, ca
și cum ar fi o ființă vie, puternică și indifer entă, și n -ar auzi nimic din
tot ce se spune despre el.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
188
Războiul merge totdeauna înainte. Ba chiar în avangarda
tehnologică și informațională. Pentru că, practic, aproape toate marile
realizări din domeniul high -tech și IT, ca și din cel al transporturilo r
strategice, al infrastructurilor critice și rețelelor, a fost realizat pentru
el sau î n numele lui. Așa a apărut, spre exemplu, c elebrul Network
Centric Warfare.
Calitățile deosebite ale conceptelor Network Centric Warfare
(NCW)/Network Centric Operatio ns (NCO) au fost relevate de către
Statele Unite (care le -au și inventat) în relativ recentele confruntări
disimetrice din teatrele de operații. Europa nu poate rămâne însă
indiferentă la o asemenea dezvoltare a unor concepte care vor defini
viitorul strat egiilor de securitate și apărare. De aceea, în acest
moment, ea știe și știe că știe că trebuie să aleagă și să -și definească
opțiunile strategice.
În acest sens, Christophe Kaiser, analist și consilier
independent, a realizat, în noiembrie 2004, sub coor donarea lui
Christophe Bédier și a lui Philippe Cothier, respectiv, administrator și
președinte al Centrului de Studii Prospective Strategice, un raport
intitulat Net-Centric Warfare/Net -Centric Operations: impact
strategic – impact industrial . La 2 februa rie 2005, unele dintre
concluziile acestui raport au fost publicate pe rețeaua Internet.
În Statele Unite, conceptul NCW a fost rebotezat NCO
(Network Centric Operations) pentru a fi integrat și în programe
conținute de strategia Departamentului Securităț ii Interne
(Department of Ho meland Security). Deasemenea, s -a urmăr it a se
demonstra, în cursul operațiilor militare recente, mai ales în cea
intitulată Iraqi Freedom, dar și în cle din Afganistan, utilitatea unui
astfel de concept. Este însă vorba de un p roces incomplet, de o
punere în aplicare limitată, de un sistem emergent care nu poate să
ducă la realizarea unei capacități operaționale reale decât treptat, abia
la orizontul anilor 2010 -202056.
Așa cum afirmă inițiatorii co nceptului NCW, David S. Albert s,
John J. Gartska, Frederick P. Stein, „RBR se referă la
comportamentul uman și organizațional. El se bazează pe adoptarea
unui nou mod de gândire – gândirea în rețea – și aplicarea sa în
56 Christophe Kaiser, NCW/NCO : Un concept décisi f pour l’avenir , februarie 2005,
http://www.european -security.com/index.php?id=5160
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
189
operațiile militare.“57 Această definiție a fost dată de unul dintre
creatorii NCW, dr. David S. Alberts, director de cercetare și
planificare strategică la Biroul Asistentului Secretarului Apărării
pentru Rețele și Integrarea Informațiilor (OASD -NII), Departamentul
pentru Apărare, citat de Philippe Cothier.
În Europa, lu crurile, mentalitățile și atitudinile sunt mai
nuanțate și, în genere, diferite de cele de peste ocean. Decidenții
europeni nu tratează toți în același fel problematica NCW/NCO. Unii
privesc partea pozitivă a unui asemenea proces, alții, dimpotrivă,
consid eră că NCW/NCO reprezintă o cursă tehnologică prin care se
urmărește asfixierea economică a Europei, făcând o paralelă cu
Inițiativa de Apărare Strategică (IAS) , declanșată de Reagan în
deceniul 80 pentru a ruina URSS. Europenii sunt, în general, suspecți
la inițiativele și conceptele americane.
Problema rămâne , bineînțeles, discutabilă. Chiar dacă pot
exista unele temeri, să nu uităm că Uniunea Europeană nu este o
entitate economică falimentară, precum URSS de odinioară, ci o
mare putere economică, situată pe același plan și în același concept
filosofic și economic cu Statele Unite. Deci UE nu poate fi
falimentată din punct de vedere economic, prin angajarea ei în
procesul NCW/NCO, ci, dimpotrivă, motivată să -și perfecționeze
tehnologiile, inclusiv pe cele din domeniul securității și apărării.
În plus, UE nu poate rămâne în afara efortului de consolidare a
mediului internațional de securitate (inclusiv de securitate economică
și în spațiul cunoașterii ), prin participarea activă la materializarea
efectivă a acestui nou concept. Criza actuală nu schimbă semnificativ
datele problemei, ci, dimpotrivă, arată doar cât de vulnerabilă la
pericole și amenințări financiare (dar și de altă natură) este această
lume.
E drept, efortul comprehensiv al europenilor nu se re duce la a
cunoaște și transcrie înto cmai modelul american, ci presu pune o
reflecție substanțială, detaliată și foarte profundă, pentru a înțelege
care sunt nevoile reale ale Europei pentru operațiile pe care le va
duce singură, în diferite tipuri de coaliț ii sau în cadrul Alianței Nord –
Atlantice, pentru a lansa un concept corespunzător de elaborare,
materializare și dezvoltare a politicilor, strategiilor, mijloacelor și
resurselor necesare.
57 Christophe Kaiser, Ibidem
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
190
Pe tema conceptul ui NCW/NCO american, în Europa , există
câteva dive rgențe. Într -un studiu realizat de Agenția Suedeză de
Studii de Apărare, profesorul Andrew D. James de la Universitatea
din Manchester precizează că modelul britanic este „mai pragmatic și
se sprijină pe armamente, centre de comandă și capt atori deja
exist enți“, iar „obiectivul gândirii britanice este să se sporească mai
degrabă efectul militar decât să se creeze o rețea“.
În Europa, desfășurarea operațională a conceptelor NCW/NCO
aproape că nu există . Fac excepție Marea Britanie și Suedia , care au
elabora t o serie de concepte în acest domeniu atât de complex și de
sensibil . Acest lucru creează și unele avantaje, în sensul că nu va fi
nevoie să se treacă pe ste conceptele naționale referi toare la acest
domeniu, întrucât ele nu există. Totuși, cu vreo cinci a ni în urmă,
punerea în operă a NCW/NCO deve nea urgentă și pentru europeni.
Acum, asupra acestui domeniu, datorită crizei financiare prelungite,
există un fel de stand by.
Europa are însă unele probleme bugetare, tehnologice și
capacitare, și nu poate abord a acest concept fără precauțiile necesare.
Se pornește de la ideea că prioritară, pentru Europa, nu va fi
conceperea unei „soluții globale“ în ceea ce privește NCW/NCO,
pentru simplul motiv că un astfel de concept deja există, ci
identificarea modalitățilo r de aplicare a lui în spațiul european sau în
cel de interes european.
Situația specifică , constrângerile bugetare și efectele încă
insuficient cunoscute și greu previzibile ale crizei impun
concentrarea asupra segmentelor strategice, îndeosebi a celor c are
deja există, iar restul să fie realizate sau procurate treptat. Acest lucru
va permite reducerea costurilor de dezvoltare până la 40% și va
asigura o cooperare echilibrată și benefică cu Statele Unite. Cel puțin,
aceasta e ra intenția.
Conceptul NCW, cu m bine se știe, nu este chiar foarte nou. El
apare în Statele Unite prin anii 1990, fiind modalitatea cea mai
directă și cea mai eficientă de transpunere în practică a ceea ce
americanii numesc Revoluția în afaceri militare (Revolution of
Military Affairs – RMA), adică Revoluția în domeniul militar, în
limbajul nostru. Nici acest concept nu este cu totul nou. El a fost
dezvoltat de sovietici prin anii 60 și validat de Statele Unite în
operația Furtună în deșert din 1991.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
191
Un alt concept, folosit atât de Stat ele Unite, cât și de NATO,
este transformarea militară . Acest concept a apărut după 11
septembrie 2001 și a fost accelerat de necesitatea punerii în aplicare a
RMA, prin crearea și valorificarea înaltei tehnologii și tehnologiei
informației, în vederea rea lizării supremației informaționale
(Information Dominance), condiție esențială a construcției acelui
mediu de securitate bazat pe conceptele civilizației democratice
occidentale. Numai într -un as tfel de mediu este posibilă
materializarea efectiv ă a concept ului NCW/NCO.
În operația Anaconda din Afganistan, din 2002, conceptul
NCW/NCO se afla abia la început. Cu alte cuvinte, acolo a fost
experimentat, chiar dacă unele dintre elementele lui au fost utilizate
și pe timpul bombardării Iugoslaviei, în 1999 , mai ales în
componentele I2SR și C4.
Conceptul NCW/NCO a fost utilizat în plenitudinea lui în
campania din Irak, din martie -aprilie 2003. Această campanie a
constituit un adevărat laborato r experimental în cadrul proiec tului
Pentagonului de a constitui o infos feră ( Global Information Grid ,
GIG), pe termen mai lung.
Acest concept schimbă aproape totul: maniera de conce pere și
ducere a războiului, secur itatea statelor, evoluția indus triei de apărare
și de securitate, viața oamenilor. Din când în când, este oblig atoriu să
se producă un astfel de salt, o astfel de schimbare. O cere evoluția
tehnologică, rețeaua și dinamica mediului de securitate.
Această schimbare este de cele mai multe ori determinată de
revoluția tehnologică, iar omenirea cunoaște câteva asemenea mari
revoluții: inventarea motorului cu ardere internă, a avionului, a
vehiculelor spațiale, descoperirea energiei nucleare și, iată, acum, a
sistemelor informaționale și high -tech extrem de performante.
Elementele și tehnologiile necesare NCW/NCO extind sfera de
nevoi și de solicitări și în rândul actorilor civili. În aceste condiții,
aproape întreaga industrie performantă lucrează și în domeniul
securității și apărării. Acest lucru începe să fie valabil și în unele țări
din Europa. În Franța, spre exemp lu, industria de apărare se bucură
de un tratament cu totul special, în timp ce industria de apărare din
România aproape că a dispărut cu desăvârșire.
De unde rezultă că, în era informației sau a societății episte –
mologice, unde cunoașterea științifică, d eci informația, știința
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
192
cunoașterii și știința aplicativă au rolul hotărâtor, întrucât întreaga
acțiune se bazează pe predominanță informațională , pe știință și, deci,
pe cunoașterea completă și complexă a situației, a cauzelor și
determinărilor ei, în tim p real, se produc, între altele, și următoarele
mutații esențiale:
– revenirea la un sistem de difuzare a responsabilității
securității și apărării în întreaga societate și îndeosebi în dome niile ei
cele mai performante58;
– dispariția „economiei de război“ și fuziunea dintre teh –
nologiile necesare războiului și cele necesare producției și producerii
bunurilor de consum;
– transformarea din ce în ce mai mult a războiului într -o
chestiune de afaceri, deci cuantificarea lui pe baza unor criterii de
costuri, de consum și de eficiență;
– introducerea tot mai ac centuată și în ritm rapid a teh nologiilor
de rețea, care asigură conectarea eficientă și foarte rapidă, în timp
real, în orice tip de acțiune – economică, socială sau militară –, a
tuturor factorilor de pot ențial;
– reducerea costurilor.
Economia, informația, cercetarea științifică și tehnologică
devin astfel implicate direct și permanent în filosofia și fizionomia
războiului, conceput mai ales ca modalitate de gestionare și
dezamorsare a crizelor și conflic telor, ca instrument de menținere a
unei situații strategice la cel mai scăzut nivel de periculozitate și cu
cel mai mic risc posibil.
Războiul devine astfel un fel de instrument eficient al
„gardienilor păcii“, adică al factorilor destinați de comunitatea
internațională – organismele de securitate – să asigure pace a și
securita tea planetei, întorcându -se la adevărata lui menire din toate
timpurile, aceea de a permite deblocarea unei situații strategice
complexe și complicate, ajunsă în acest stadiu datorit ă haosului
intereselor și, în consecință, numeroaselor slăbiciuni, vulnerabilități
și disfuncționalități care sunt totdeauna de natură financiară,
economică, politică și socială.
58 Acest lucru s -a petrecut și la ieșirea din Evul Mediu, o dată cu înarmarea națiunilor și
înființarea armatelor naționale. Considerăm că, în societatea viitorului, chiar dacă armatele
propriu -zise sunt profesioniste, responsabilitatea domeniului apărării și securității și a realizării
mijloacelor high-tech și IT necesare revine în tregii societăți.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
193
Conceptele NCW/NCO sunt, la urma urmei, concepte de
eficiență. Ele permit re ducerea masivității armatelor (întrucât asigură
reducerea incertitudinil or și creșterea perform,anțelor armelor și
informațiilor), comunicarea rapidă, cunoaș terea în timp real a
situației, capacitatea de previziune sporită și, de aici, mijloace mai
puține, cheltuieli mai mici și eficiență mai mare.
În opinia lui Christophe Kaiser59, conceptul NCW/NCO derivă
dintr -un concept anterior Neopolitik (de la grecescul spirit), dezvoltat
de Rand Corporation , prin opunere la conceptul Realpolitik (cu
referire la expa nsionismul teritorial).
Expansionismul teritorial reprezintă o etapă depășită. În
procesul globalizării, acest tip de expansionism nu mai are, practic,
nici o importanță, întrucât teritoriile au fost deja unificate de către
informație, iar societățile tre c la o dimensiune epistemologică, în care
procesul cunoașterii științifice se generalizează, toată lumea având
acces aproape instantaneu (datorită rețelei și bazelor de date) la
întreaga informație existentă pe planetă, de la cea istorică la cea care
se referă la prezent și chiar la viitor.
Americanii au posibilitatea și capacitatea să dezvolte orice
concept. Europenii ar trebui să -și păstreze și să -și dezvolte și ei o
asemenea capacitate, asigurând, în opinia lui Kaiser, independența și
dezvoltarea organi smelor sale de reflecție , acele entități think -thank,
atât de răspândite în Statele Unite .
Avantajele aplicării nemijlocite a conceptului NCW/NCO sunt
indiscutabile. În desfășurarea operației Furtună în deșert , din 1991,
spre exemplu, timpul necesar pentr u identificarea (căutarea,
localizarea, planificarea) și lovirea unei ținte era de patru zile. În
timpul operației Iraqi Freedom din 2003, acesta era, în același teatru
de operații, doar de 45 de minute.
Elementul eficace esențial al NCW/NCO constă în poz iționarea
platformelor de luptă. Ele vor fi amplasate în nodurile rețelelor de
informații și de comandament, ceea ce oferă posibilitatea activării lor
rapide și directe prin bucle de decizii diferite. Se realizează astfel o
adevărată revoluție în interoper abilitatea mijloacelor, în evitarea
suprapunerilor și confuziilor, în interconexiunea platformelor și a
elementelor asociate.
59 http://www.european -security.com/index.php?id=5160, Christophe Kaiser, Op.cit.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
194
Acest concept revoluționează complet și modul în care statele
concep, definesc și achiziționează sistemele de apărare și de
secur itate. Se realizează, în mod obligatoriu, o relație necesară de
parteneriat între industrie și operațiile cerute de punerea în operă a
conceptelor de apărare și securitate.
Acest parteneriat devine regulă, devine principiu, întrucât
elementele acționale în spațiul luptei (platformele și vectorii) trebuie
să fie într -o relație compatibilă cu arhitectura sistemelor de informații.
Cu alte cuvinte, cele trei mari componente ale NCW/NCO – grila
senzorilor de date, imagini și informații, rețelele centrale de
comandament și rețeaua platformelor de lovire – trebuie să aibă
aceeași arhitectură sau, în orice caz, arhitecturi compatibile.
Or, pentru a se realiza această exigență specială – care devine o
adevărată lege în războiul supertehnologizat –, este absolut nec esar
ca respectivul principiu să se aplice și în domeniul industriei, adică
acolo unde se creează toate aceste mijloace. Dar cum să realizezi
acest lucru în cadrul unei economii europene, încă specializată
excesiv și cu destule incompatibilități?
Mai mult , crescând indubitabil rolul informației, întreaga
economie devine ea însăși dependentă de informație, de unde se
profilea ză detașarea acesteia într -un sistem terț, greu de acceptat de
entitățile economice europene, deja integrate, sau de cele naționale,
reticente încă la procesul de integrare.
Lucrurile nu sunt însă simple. De unde și numeroasele ezitări.
După Christophe Kaiser, Europa va trebui să mediteze foarte serios și
responsabil la o serie de vulnerabilități pe care le creează noul
concept NCW/NCO și la mijloacele pe care trebuie să le realizeze
pentru a răspunde acestor provocări. Aceste vulnerabilități sunt:
– posibilitatea controlului sistemelor de informații de către terți,
adversari sau „amici“, nealiniați la procesul de integrare europeană;
– dezinformarea;
– interzicerea accesului;
– diminuarea semnificativă sau chiar căderea temporară a
sistemelor de informații, în timp ce luptătorii vor fi prea mult (chiar
total) dependenți de tehnologiile de informații.
La aceste vulnerabilități se adaugă cele ale rețelelor și
dimensiunii virtuale a sistemelor, între care cele mai importante ar
putea fi:
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
195
– trecerea principalei confruntări în ciberspațiu, cu toate
consecințele care decurg de aici;
– crearea unor noi tipuri de sensibilități determinate de pr oiecții
virtuale și de limitele noilor sisteme de explorare;
– apariția și proliferarea unui comportament haotic, strict
dependent de variația condițiilor inițiale, care devin din ce în ce mai
greu de identificat;
– cyberpirateria.
Mutarea (extinderea) tea trelor de operații și într -un spațiu
virtual reprezintă un proces complicat, dar ea începe deja să se
realizeze. Războiul din ciberspațiu, spre deosebire de cel din spațiul
real, chiar dacă nu produce morți și răniți, nu este și nu poate fi mai
puțin impor tant și nici mai puțin distructiv decât cel care terorizează
lumea de mii de ani. El reprezintă însă un nou tip de confruntare, cu
noi caracteristici, dintre care nu lipsesc:
– virtualitatea;
– continuitatea;
– flexibilitatea;
– omniprezența;
– surprinder ea;
– globalitatea.
Pentru a face față noilor provocări, Europa trebuie să se doteze
cu mijloace de comunic ații ultraperformante, să parti cipe activ la
proiectarea și real izarea unei arhitecturi informa ționale pe măsură, la
realizarea unor sisteme electr onice și a programelor adiacente
compatibile cu tehnologiile de rețea și cu arhitectura de securitate și
apărare europeană ce se conturează în viitor.
Alegerea echipamentelor nu este simplă. Ea poate crea
dependențe tehnologice și operaționale, dar și mod alități rapide de
integrare și, deci, de realizare a unor performanțe europene.
Exemplul cel mai edificator este alegerea lui Joint Str ike
Fighter, făcută de Marea Britanie, Italia, Olanda, Danemarca și
Norve gia. Joint Strike Fighter este un sistem de sis teme realizat sub
control american. Această alegere ar fi putut fi făcută în mod
inconștient, ceea ce, susține Kaiser, este puțin probabil, întrucât
europenii fac parte din elita tehnologică a lumii și nu învață acum
alfabetul tehnicii performa nte. Joint S trike Fighter înseamnă o
alegere deliberată, făcută însă de o Europă dependentă de Statele
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
196
Unite și sub protecție americană. Acest tip de opțiune ar readuce
Europa la statutul pe care l -a avut în timpul Războiului Rece , mai
precis, la prelungirea acestui s tatut din care continentul european
încearcă să iasă spre binele sau, dimpotrivă, spre nenorocirea ei .
Pe mulți dintre europeni, această dependență îi îngrijorează,
întrucât ea înseamnă îndepărtarea de perspectiva punerii reale în
operă a unei politici eu ropene de securitate și apărare. De unde
rezultă și problema stabilirii unui „model european“ al NCW/NCO,
ceea ce presupune o analiză substanțială , care să ofere soluții viabile
pentru viitor.
Desigur, Europa nu trebuie să creeze ceea ce este deja creat.
Deasemenea, ea nu -și poate construi – și nu e bine să -și construiască
sau să -și conceapă – o identitate singulară, izolată, opusă față de o
dimensiune euro -atlantică, deja existentă și eficientă, ci una care să
recon figureze și mai solid această dimensiune , ce devine foarte
importantă, chiar hotărâtoare în direcționarea procesului de
globalizare.
Tot ceea ce dorește Europa de azi este afirmarea ei puternică în
cadrul dimensiunii euro -atlantice și eur o-asiatice, proiectarea și
realizarea unui sistem de sist eme care să -i redea personalitatea și
forța de odinioară, nu împotriva Statelor Unite, nici la remorca
acestora, ci împreună cu Statele Unite.
Conceptul NCW/NCO repune pe tapet marile probleme ale
integrării europene, ale capacității europene de a face faț ă
provocărilor viitoare. Exigențele care decurg de aici vizează:
– realizarea unui siste m european de informații perfor mant,
conexat la cel american, care să participe efectiv la arhitectura unei
rețele globale, benefice pentru securitatea globală, dar și pentru o
economie modernă și performantă;
– controlul sau gestiunea dependențelor și interdependen țelor;
– afirmarea forței și entității europene;
– consolidarea politicii europene de securitate și apărare ;
– independența și suveranitatea continentală;
– o capacitate credibilă de participare eficientă la gestio narea
crizelor și conflictelor.
Este însă nevoie de foarte multe lucruri și, în primul rând, de
un sistem integrat și coerent, deopotrivă, european și euro -atlantic, de
date și informații. Comunitat ea americană de informații dispune de o
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
197
puternică agenție R&D, care a lansat o cerere extrem de generoasă și
de tentantă pentru elaborarea unor proiecte în domeniul tehnologiilor
de informații inovatoare.
Începând cu 1998, Agenția de Dezvoltare Tehnologic ă și de
Cercetare Avansată (ARDA) a finanțat un program de tehnologii
„revoluționare“, în folosul comunității de informații (National
Security Agency NSA, National Geospatial -Intelligence Agency –
NGA, CIA, DIA, NRO etc.). La acest program, participă masiv
indus tria americană, îndeosebi socie tățile Boeing, Lockheed Martin,
CAIC, microsocietăți inovatoare și o mulțime de universități.
Programul a fost lansat și efectuat pentru 2005 și a cuno scut două
tipuri de finanțare:
– „Challenge Workshops“, cu o finanț are între 1 și 1,5 milioane
de dolari pe 12 -18 luni, care a cuprin s proiecte din domenii deja
dezvoltate de ARDA, unele aflându -se în faza a doua sau a treia
bianuală de cercetare (VACE, GI2 Vis, NIMD);
– „Seedling Workshops“ (maximum 500.000 de dolari) pe ntru
domenii de cercetare inedite pentru ARDA (nanoelectronică, imagini
avansate, performanță înaltă în domeniul computerelor), constând în
avansarea unui concept nou, crearea unui proiect de cercetare etc.
Unele dintre societăți au participat și particip ă la mai multe
domenii de cercetare. Spre exemplu, în domeniul exploatării
informației (Info -X), preocupările (și finanțările corespunzătoare) s –
au canalizat pe trei programe: Video Analysis & Content Extraction
(VACE), Advanced Question Answering for Inte lligence
(AQUAINT) și Geospatial Intelligence Information Visualization
(GI2Vis).
Programul Video Analysis & Content Extraction (VACE)
cuprinde: tehnologii de det ecție, de comprehensiune, de ex tracție de
conținut video, din cinci tipuri de surse: TV, conf erințe, suprave ghere,
date, recunoașteri la sol; rezolvarea unor probleme inerente de mediu
(indexare, calitate a imaginilor, stocaj și transfer).
La aceste programe participă: Boeing Space & Communication
(superrezoluții tehnologice), GE -CRD (extracție c onținut), HNC
Software (detecția obiect), TASC (identificare comportament), SRI
International (recunoaștere tridimensională – 3D), Universitatea din
Maryland (activitatea de detecție), Universitatea din California de
Sud (event understanding – înțelegerea tuturor evenimentelor).
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
198
Este posibil ca scenariile confruntărilor militare pentru secolul
al XXI -lea să nu aibă aproape nimic comun cu cele din perioada
Războiului Rece. Acest lucru este valabil pentru toate țările și pentru
toate armatele din lume. Germa nii consideră că, în viitor, nu se vor
mai confrunta mari unități de blindate și alte forțe de acest gen. Locul
lor îl iau amenințările asimetrice care pot veni din partea unor state
mici, a organizațiilor teroriste sau chiar din partea diferitelor
persoan e. Acest potențial al noilor tipuri de amenințări este greu de
sesizat și de anihilat.
De aceea, la baza războaielor moderne, care, în esența lor, vor
fi războaie specifice escaladării crizelor și, respectiv (dar tot în cadrul
acestora), războaie (modalit ăți, acțiuni, operații complexe) pentru
gestionarea crizelor și conflictelor, vor sta informațiile și modul în
care acestea sunt tratate.
Pentru canalizarea optimă a fluxului de informații, crește
importanța media și mai ales cea a rețelelor Internet. Med ia nu a
reușit și nu reușește încă să pună la dispoziție informațiile în timp
real, cel puțin până acum.
Războiul bazat pe Rețea (RBR) reușește acest lucru, ordonând
datele și informațiile. De acestea vor beneficia toți participanții, de la
simplul solda t la comandant, de la subunitatea luptătoare la
dimensiunea logistică. Acest concept, cum bine se știe, a fost elaborat
de Statele Unite și folosit, pentru prima oară, de americani, în
războiul din Irak din 2003. Comandamentul operațional a fost instalat
în Qatar. Mai bine de 60 de servere de mare putere au asistat
proiecția, desfășurarea și acțiunile forțelor în teatru. Comandamentul
a știut totdeauna tot ce se întâmplă cu primele unități, chiar înainte de
contact, și a avut posibilitatea să intervină efic ient.
Deși nu toate țările sunt în măsură să materializeze acest
concept, cele mai dezvoltate dintre acestea au posibilitatea să -l
implementeze. În Marea Britanie și în Suedia, există preocupări
destul de avansate în acest sens, datorită atât tehnologiei, îndeosebi
tehnologiei informați ei, cât și capacității și flexi bilității economice
din aceste țări. Asemenea preocupări există și în Franța, și în Rusia,
și în China și în multe alte țări. De asemenea, armata germană se
pregătește, la rândul ei, pentru a p utea să conducă și să desfășoare
operații în rețea. Există deja sisteme de acest gen în dotare, cum ar fi
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
199
cele de transmisie de date pentru obuziere, tancuri, marină și aviație.
Sistemele de ghidaj HEROS, la forțele terestre, sau AUTOFU, la
forțele aeriene , dispun de interfețe care corespund exigențelor RBR.
RBR va impune schimbări radicale în structurile militare ale
tuturor țărilor, ale NATO și, evident, ale țărilor care fac parte din
Uniunea Europeană și contribuie activ la punerea în operă a Politici i
Europene de Securitate și Apărare (PESA), care se vor adapta cu
ușurință noilor cerințe ale misiunilor și amenințărilor militare.
Războaiele anilor viitori vor fi, probabil , războaie inteligente,
unele duse cu cărțile pe față, altele extinse mult în spa ții nespecifice,
îndeosebi în domeniile financiar, economic, cibernetic și
informațional. Transformările impuse de RBR, chiar dacă vor fi
treptate (întrucât cheltuielile sunt foarte mari și nici o țară din lume,
nici chiar Statele Unite, nu -și pot permite să le efectueze dintr -o
dată), vor fi radicale. RBR cere alte structuri informaționale, alte
sisteme de comandă -control, alte mijloace de lovire, care să fie
conectabile la rețea și să asigure o reacție imediată și chiar o acțiune
preventivă. Aceste noi si steme vor fi produse, desigur, de industrie,
dar ele vor impune o organizare militară și civil -militar specifică, mai
suplă și mai ușor a daptabilă schimbărilor spațiului luptei. Se discută
mult, în toată lumea – și îndeosebi în cea înalt tehnologizată – aceste
aspecte ale transformării. În acest sens, pe 12 -13 mai 2005, s -a
organizat la Londra o conferință unde s -au discutat pe larg aceste
aspecte. Această conferință a continuat dezbaterile efectuate în
noiembrie 2004, tot la Londra, pe această temă. Suport ul acestor
dezbateri l -a constituit, în mare măsură, experiența acumulată de
coaliție în războiul din Irak din martie -aprilie 2003 și din
desfășurarea operațiilor ulterioare de stabilitate și stabilizare.
Din experiența dobândită de forțele coaliției și de armatele
țărilor NATO în procesul de transformare, din Directiva ministerială
a NATO, precum și din alte documente elaborate în urma summit –
ului de la Praga, a celui de la Istanbul și a celui de la Riga, au rezult at
unele exigențe ale procesului de transf ormare, între care s -au situat și
următoarele:
– simplificarea actului conducerii;
– mutarea unor raporturi și mecanisme de conducere de pe
verticală pe orizontală;
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
200
– adaptarea structurilor la cerințele de rețea;
– concomitent cu menținerea potențialului de acțiune în
războiul de mare intensitate, crearea unor abilități de acțiune și de
reacție cerute de procesul de gestionare a crizelor și conflictelor;
– flexibilizarea și modularea structurilor;
– formarea unor capacități din ce în ce mai eficiente de analiză
și combatere a teroris mului.
Aceste exigențe se materializează atât în procesul de
transformare a NATO, cât și în cel de transformare a forțelor
naționale ale statelor membre ale Alianței și ale Uniunii Europene.
Forța de Răspuns a NATO (NRF) și For ța de Reacție Rapidă
Europeană sunt structuri pentru viitor, mai exact modele
(experimentale) de structuri acționale pentru viitor. La rândul ei,
fiecare țară europeană, începând cu Franța, care a trecut, potrivit legii
programării din perioada 1998 -2002, dar și a celei anterioare, la
profesionalizarea armatei și la realizarea unor structuri mai suple
(spre exemplu, Divizia 11 Parașutiști a devenit Brigada 11
Parașutiști, fără să -și piardă, prin profesi onalizare, capacitatea de
luptă; dimpotrivă, această ca pacitate a crescut simțitor, datorită
profesionalismului) și continuând cu reformele preconizate în armata
Germaniei și în alte armate din Europa, dar mai ales cu realizarea
unor structuri de conducere (Comitet Militar European, Stat Major
Militar European ). trebuie să fie în măsură să conducă operații sub
egida Uniunii Europene, independente sau complementare NATO.
Acum câțiva ani, a mericanii vorbe au de un Future Combat
System (FCS), prin care se vizează nu doar realizarea unor unități
mai suple, complet digitalizate, ci și un sistem coerent și eficient de
integrare a acestora în spațiul luptei. Spre exemplu, viitoarele sisteme
de luptă ale forțelor terestre (Army’s Future Combat Systems)
urmăresc realizarea unor structuri și formarea unei mentalități care să
asigure un deziderat vechi de când lumea, dar mereu actual: percepe,
înțelege, formează și domină . Rețeaua FCS se compune din patru
module deschise: mediul comun de operații într -un sistem de sisteme;
soft-uri de conducere a luptei; comunicații și calc ulatoare (C2);
sisteme de informații (intelligence, recunoaștere și supraveghere –
ISR). Acestea acționează sinergic unul asupra celuilalt, permițând
viitoarei forțe să vadă, să înțeleagă, să acționeze prima și să obțină un
succes decisiv.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
201
Legat de impleme ntarea conceptului RBR, Organizația de
Cooperare în domeniul Armamentelor, care reprezintă șapte țări
europene (Franța, Germania, Marea Britanie, Spania, Belgia,
Luxemburg și Turcia), va achiziționa, până în 2022, de la Airbus
Military S.L., un număr de 18 0 de avioane de transport strategic A
400 M, echipate fiecare cu câte patru sisteme radio VHF/UHF60.
Acest program constituie cel mai important proiect militar european
al deceniului în domeniul sistemelor radio ambarcate. Primele 180
urmau să fie livrate î n 2009. O altă comandă de 200 avioane urma să
fie livrată, la export, începând cu același an, 2009.
Sistemele radio R&S ( Rohde & Schwarz ) de ultimă generație
utilizează protocoale de comunicație standardizate de NATO. Ele
furnizează capacități cu salt de f recvență rapidă SATURN (a doua
generație NATO de sisteme radio tactice antibruiaj). Acestora li se
pot asocia și alte funcțiuni prin teledescărcare de noi programe.
Avioanele A 400 M vor putea fi utilizate în spațiul aerian
internațional în cadrul conceptu lui RBR.
4.2 Cunoașterea impactului de rețea asupra conflictel or
clasice și asimetrice
RBR, deocamdată, nu schimbă esenț a strategiei militare:
pune rea în operă a unei decizii politice și, respectiv, expertizarea
strategică a acestei decizii . El nu face a ltceva decât să dinamizeze
spațiul luptei, punând în relație directă (în timp real sau aproape real,
decalajul fiind neglijabil) toate structurile și elementele care
acționează în spațiul luptei. Informația în timp real dă posibilitatea
forțelor care acțio nează să identifice și să selecteze rapid țintele,
centrele de greutate, centrele vitale, punctele tari și punctele
vulnerabile ale inamicului și să aleagă cele mai eficiente modalități
de acțiune. Evident, astfel de obiective nu pot fi realizate decât cu
condiția realizării, ab initio , a supremației tehnologice și informați –
onale și, pe această bază, a inițiativei strategice. Acest lucru favori –
zează strategiile directe. Iar strategiile directe sunt specifice, de
regulă, țărilor și armatelor foarte puterni ce.
60 http://www.actutem.com/pages/05_04_08_rs.html
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
202
O astfel de filosofie este valabilă în cadrul conflictelor clasice
și îndeosebi în confru ntările simetrice sau dispropor ționate. Atunci
când se confruntă două armate, câștigă cea mai bine dotată, mai
puternic motivată și mai bine instruită.
Acest tip de confruntare – care aparține războiului simetric – se
reduce din ce în ce mai mult la războaie frontaliere sau la con fruntări
militare desuete. Pe mapamond, cel puțin după încheierea Războiului
Rece, se manifestă cu pregnanță, îndeosebi , două tipuri de r ăzboaie:
războiul disproporționat și războiul asimetric .
Războiul (conflictul) disproporționat constă în superio ritatea
clară de forțe, mijloace, strategie și tactică a uneia dintre părți și în
imposibilitatea reacției părții inferioare.
Războiul (confli ctul) asimetric presupune, deopotrivă, di spro-
porți onalitatea, diferența clară de doctrine și strategii, dar și
capacitatea fiecăreia dintre părțile aflate în conflict de a crea
vulnerabilități celeilalte și de a le folosi la maximum pe cele
existente.
RBR nu a rezolvat decât primele două tipuri de conflicte. În
fața celui de al treilea – care se prezintă ca fiind asimetric și difuzat
capilar în spațiul luptei și dincolo de acest spațiu (practic, în întreaga
lume), conceptul RBR nu a găsit încă soluții. Es te adevărat, se
studiază, în momentul de față, folosirea RBR în conflictele
(războaiele) de joasă intensitate, dar rezultatele sunt departe de a fi
mulțumitoare, întrucât cerințele esențiale ale misiunilor sunt complet
diferite de cele ale unei confruntări militare clasice.
Nici conceptul CIMIC (Civil Military Cooperation) nu a reușit
să treacă dincolo de o colaborare civil -militar ă în gestionarea
situațiilor de criză și în operațiile post -conflict. Ceea ce s -a realizat
până acum (protecția populațiilor di n zonele de conflict, întoarcerea
refugiaților, asistența umanitară, studierea și ameliorarea condițiilor
de angajare a forțelor într -un teatru, care sunt cu totul deosebite de
cele de odinioară, datorită implicării populațiilor într -un conflict în
care nu există fronturi și limite, multiplicarea actorilor din teatru etc.)
nu reprezintă decât modalități (desigur, eficiente) de reducere a
intensității unei crize și de facilitare a reinstalării păcii și, ulterior, a
dezangajării progresive a forței.
Conceptu l de rețea (cu structurile specifice RBR) are și aici un
spațiu foarte larg de manifestare. Exigențele sunt însă mult mai mari
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
203
decât într -un teatru de operații obișnuit, întrucât sfera de angajare,
modalitățile concrete și conținutul efectiv al angajării s unt mult mai
complexe, deoarece includ factorii de mediu, acțiunile preventive și
preemptive , dezamorsarea tensiunilor sau, în operațiile post -conflict,
reabilitarea și refacerea infrastructurilor, a instituțiilor și sistemelor
productive etc. În aceste co ndiții, nu doar forțele care acționează
efectiv, ci și noii actori sau actorii temporari trebuie conectați, într -o
formă sau alta, la fizionomia și filosofia de rețea. Or, deocamdată,
acest lucru este dificil și pentru structurile militare.
De unde rezult ă că provocările RBR sunt, în continuare, foarte
mari și ele nu se rezolvă doar prin lărgirea benzii Internet,
optimizarea sistemelor de comunicații, realizarea și interconectarea
bazelor de date , ci și printr -o dinamică speci fică, adică printr -o nouă
arhitectură a filosofiei și fizionomiei de rețea.
4.3 Noua cultură a războiului
Poate fi , oare, războiul comparat cu unul sau altul dintre
fenomenele naturale dezastruoase, dar nu numai datorită efectelor
sale distructive, ci și faptului că este imprevizibil și haotic, la fel ca
majoritatea acestor fenomene? Poate fi războiul – care se prezintă
ca una dintre cele mai riguroase și mai bine organizate dintre
acțiunile umane – un fenomen haotic? De unde rezultă acest caracter?
Putem vorbi, oare, de o nouă cultură a războiului ? Și dacă da,
atunci ce anume cuprinde această nouă cultură a războiului?
Imprevizibilitatea, nelinearitatea și caracterul haotic al
războiului rezultă, pe de o parte, din caracterul ascuns al pregătirilor
pentru război, din faptul că fiec are dintre părțile angajate sau care vor
fi angajate în conflict urmărește surprinderea celeilalte, prin toate
mijloacele posibile, și, pe de altă parte, din imposibilitatea prevederii
cu exactitate a finalului confruntărilor violente, a efectelor acestor
confruntări, a modului în care se pot dezvolta teatrele de operații și
bătăliile și, înainte de toate, a efectului de bumerang, prezent în
oricare război, încă de la începutul lumii. Planificarea riguroasă a
războiului nu rezolvă, ipso facto, toate problem ele privind
desfășurarea și finalizarea războiului.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
204
Asemănarea războiului cu fenomenele naturale, îndeosebi cu
cele geofizice și cu cele meteorologice, nu este o exagerare, nici o
aplicare, în planul războiului, a unui concept de tipul organicismului
lui Spencer, prin care societatea omenească se considera a fi un fel de
organism viu. Este vorba doar de o asemănare a formei, în vederea
configurării unui posibil model, în parametrii aceleiași teorii care
promovează, în dinamica evoluțiilor imprevizibile, o evoluție haotică,
modelată de ecuații nelineare.
Astăzi, spre exemplu, nu se pot genera previziuni atmosferice
decât pentru câteva zile (3 zile), datorită capacității limitate a
ordinatoarelor de a face calcule precise cu privire la evoluția
fenomenelor m eteo pe termen lung. Și aceasta, nu datorită neapărat
ordinatoarelor – deși și acestea au capacități limitate –, cât mai ales
limitelor ecuațiilor care sunt folosite. Posibilitatea limitată și chiar
imposibilitatea de a introduce în ecuații toate micile va riații din acel
moment influențează semnificativ procesul de prognozare. Micile
imprecizii în calcularea evoluției unui proces sau unui fenomen pot
duce, pe termen lung, la erori extrem de mari, practic, la
imposibilitatea previziunii, deci la un comportam ent haotic. Acest
efect, în timp, al lucrurilor mici poartă numele de „efectul de fluture”.
În ceea ce privește războiul și, în general, conflictualitatea
lumii, acest principiu al variației, în timp, a condițiilor inițiale, prin
amplificarea imprevizibil ă a efectelor, este esențial. Chiar dacă
războiul este un act conștient, un mod bine gândit și pregătit cu
minuțiozitate de a pune în aplicare, prin mijloace violente, o decizie
politică, în vederea impunerii voinței proprii asupra adversarului și
obțineri i unui anumit efect, la scară planetară, războiul se comportă
tot mai mult ca un fenomen haotic.
O mică ceartă armată la frontiera dintre două state este tratată,
mai ales în viziunea marilor puteri ale lumii, ca un conflict oarecare,
de joasă intensitate , între alte sute de conflicte de acest fel, care nu
pune probleme deosebite. Însă, în timp, un astfel de mic conflict
poate genera evoluții imprevizibile, datorită, în primul rând,
dinamicii haotice și conflictuale a intereselor și funcției ei
amplificato are.
Asemenea evoluții nu pot fi prevăzute cu precizie. Faptul că,
spre exemplu, două posturi de frontieră au deschis focul unul asupra
altuia, peste frontieră, preț de câteva minute, poate fi un simplu
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
205
incident, dar efectele în timp ale acestui incident pot duce, în anumite
condiții, la un război de mare amploare. Uneori, un atentat poate duce
la un război mondial. Atentatul de la Sarajevo din 15/28 iunie 191461,
care a declanșat, practic, ostilitățile ce au dus la Primul Război
Mondial, est de notorietate . Dar și o virgulă, pusă după Nu, care
schimbă complet semnificația unei telegrame, poate să reprezinte
scânteia declanșării unui conflict ce poate scăpa de sub control,
ducând la dezvoltarea unor războaie pustiitoare. Așa cum a mai fost.
Acest lucru este posibil și azi. Totuși, u n război pustiitor, de
tipul celor două conflagrații mondiale sau chiar de maniera unui nou
Război Rece, este , astăzi, puțin probabil (dar nu imposibil). Acest tip
de conflictualitate simetrică, față în față, indiferent de cauzele care au
generat -o, a marcat o lungă perioadă din istoria omenirii. Se pare că
timpul simetriei conflictuale a trecut. A trecut, în mare măsură, și
vremea ingrată a disimetriei, adică a dominanței intempestive,
unilaterale, deși disproporționalitatea n -a dispărut, ci, dimpotrivă, s -a
accentuat și a proliferat.
4.3.1 Există oare soluții pentru
a gestiona și soluționa o conflictualitate endogenă?
Întrebările care au generat teoria haosului au pornit de la niște
probleme simple, de fiecare zi, dar considerat e fără soluție, întrucât
erau discontinui și dezordonate.62 Printre cele mai cunoscute dintre
acestea se situează și următoarele: Cum se formează uraganele? Dar
norii? Ce anume explică fenomenele meteorologice? Există reguli
care condiționează aritmiile car diace sau comportamentul creierului?
Care este momentul în care apa ce se scurge printr -un robinet atinge
61 Asasinatul a fost planificat de organizația secretă sârbească Mâna Neagră, condusă de
colonelul Dragulin Dimitrievici, care și -a propus să -i ucidă pe toți cei care se opuneau
constituirii Iugoslaviei. Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro -Ungariei, se opunea,
dorea ca imperiul să -și mențină autoritatea asupra teritoriilor slavilor de sud. În ultima zi a
vizitei lui Franz Ferdinand, adică la data de 15/28 iunie 1914, un elev de 19 ani, patriot sârb,
Gavrilo Princip, membru al organizației Tânăra Bosnie, i -a împușcat pe Franz Ferdinand și pe
soția acestuia. Atentatul de la Sarajevo a constituit pretextul declanșării Primului Război
Mondial. Gavrilo Princip și ceilalți atentatori (Trifko Grabez, Nedjalko Gabrinovici) au fost
judecați de un tribunal militar. Gavrilo Princip a fost condamnat la 20 de ani de închisoare. A
murit de tuberculoză, în timpul Primului Război Mondial.
62 James Gleick, THEORIE DUCHAOS. VERS UNE NOUVELLE SCIENCE, Champs
Flamarion, 1987, Introducere, din http://www.edelo .net/chaos/sommaire.htm , patrice jeandroz,
théorie du chaos , gleick , bifurcation, attracteur, espace des phases.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
206
pragul de turbulență? Ce anume determină vălurirea fumului de
țigară? Dar variațiile populațiilor? Dar dinamica războaielor și
conflictualității lumii ?
Toate aceste fenomene care nu conțin în mod explicit un sistem
de determinări măsurabile și sesizabile au fost denumite haos.
Oamenii de știință s -au aplecat, începând cu anii 1970, asupra
acestor fenomene și le -au analizat prin două modalități comple –
mentare: imaginația creativă și folosirea capacității de calcul iterativ
și de reprezentare grafică oferită de calculatoare. Teoria haosului este
considerată, azi, una dintre revoluțiile fizicii, după teoria relativității
și mecanica cuantică. Determinismul mecanicist de tip cartezian ,
potrivit căruia, prin reguli clare, poate fi analizat orice fenomen ,
conține atât capacitatea de evaluare, cât și ce ea ce duce la puterea de
a înțelege reversibilitatea acestuia și, pe această bază, la
previzibilitatea acestui a. Dinamica de tip newtonian avea în vedere,
deasemenea, fenomenele reproduc tibile și reversibile. Celelalte nu
meritau atenție, întrucât nu se supuneau acestor reguli, erau simple
accidente. Dar, în secolul al XX -lea, certitudinile au început, încet,
încet, să cam dispară. Dezordinea, care a fost considerată multă
vreme, ca o tragedie, a început să fie admisă ca o stare firească a
naturii. Ordinea aparținea unei lumi ideale, modelată, să spunem de
științe, precum geometria euclidiană, lineară, cu planuri ș i linii care
explicau și modelau orice, mai puțin lucrurile accidentale și
inexplicabile.
Unele au fost numite paradoxuri, altele antinomii, altele n -au
fost numite nicicum, întrucât erau departe de echilibru și nu se
supuneau regulilor clare ale intelect ului și ale minții…
Apar științele „holistice” care au în vedere întregul și limitează
reducționismul. Lumea nu mai poate fi explicată doar prin
cromozomi și neuroni, ci trebuie înțeleasă în globalitatea ei, ca întreg,
ca entitate. În acest nou peisaj, în care certitudinea este serios pusă
la… îndoială, meteorologul Eduard Lorenz, care se ocupa de
previziuni meteorologice, a făcut apel la niște ecuații care, de la el
încoace, se numesc „atractorii Lorenz”. Eduard Lorenz credea că, de
vreme ce fenomenel e meteorologice sunt naturale, iar lumea urmează
o traiectorie deterministă, este suficient să introduci date într -un
ordinator , iar acesta va da o proiecție asupra situației meteo.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
207
Comportamentul sistemului va fi evalu at în funcție de datele
introdus e. Acestea erau legile cunoscute până la Lorenz, iar el nu
putea ieși din ele. Cei mai importanți atractori in dinamica neliniară
haotică63 sunt:
– atractori haotici – structuri foarte complicate fără nici un fel
de simetrie ce corespund unor mișcări haotice, ș i au proprietăți
geometrice neobișnuite;
– atractori stranii – forme geometrice de tip fractal,
caracterizate de structuri repetitive la orice scară.
Atractorii de forma unor puncte fixe sau curbe închise (tip ciclu
limită) sunt caracteristici unor dinamic i predictibile și apar î n condiții
de staționaritate și periodicitate . Analiza mișcărilor maselor de aer în
atmosferă a constituit prima lucrare în care s -a făcut referire la
problema sensibilității la condițiile inițiale. Este vorba de
comportamentul unor particule în regim de turbulență. Starea finală a
sistemului nu poate fi precizată. Acest lucru a fost remarcat de
Edward Lorenz, în 1961, în timp ce lucra la un program de simulare a
dinamicii atmosferice. În timp ce rula un program format din 12
ecuații diferențiale lineare, a reluat unele calcule, introducând, ca
valoare inițială una dintre valorile aflate în șirul de date obținute.
A rămas surprins, întrucât lista noilor date nu corespundea cu
cea din rularea anterioară. Noile date reluau doar o porți une din șirul
anterior, după care rezultatele erau complet diferite față de cele
anterioare.
Sistemul de ecuații folosit de Lorenz este următorul:
dxyxdt
dxr x y xzdt
dzxy bzdt
Variabilele ce caracterizează sistemul sunt: x, y și z ( x – viteza
fluidu lui în mișcarea circulară de convecție; y – variația orizontală a
temperaturii; z – variația verticală a temperaturii).
63 http://www.plasma.uaic.ro/mecanica/Mecanica_clasica.pdf ,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
208
Parametrii sistemului sunt: , r și b (este proporțional cu
numărul Prandl, care descrie raportul dintre vâscozitate și
conductibilit atea termică a fluidului; b descrie configurația sistemului;
r este proporțional cu numărul lui Reynolds, care descrie tranziția din
regim laminar în regim turbulent.64
Pentru b = 8/3, convecția începe la valori mici ale lui (este
vorba de diferențele de temperatură). Parametrii utilizați de Lorenz
au fost = 10,0; r = 28,0; și b = 2,6666666 pentru condițiile inițiale
x0 = – 0,6895; y 0 = – 0,0560; și z 0 = 19,3245.
Sistemul se comportă diferit, în funcție de valorile acestor
parametri. La valori mari, s e obțin o serie de bifurcații care conduc
spre o stare haotică.
Teoria catastrofei a lui René Thon, relevată în 1970, arată că „o
variație continuă a unor cauze produce o variație discontinuă a
efectelor”. Ea a fost preluată în numeroase domenii – arhitec tură,
pictură, artă, în general –, dar, după opinia noastră, poate fi folosită și
în analiza fenomenului război, care nu este prea departe nici de
fenomenele meteorologice, nici de cele cosmice, nici de cele sociale
și nici de cele ale comportamentului nea șteptat care se întâlnește în
creație, în artă. Pentru că, la urma urmei, războiul este o artă.
Teoria fractalilor a fost formulată de Benoît Mandelbrot, în
1975, și se ocupă de neregularitatea formei. Toate formele din natură
sunt neregulat e. Neregularita tea se află atât în sistemele mici, cât și în
cele mari. Desigur, o astfel de teorie este folosită în arhitectură și în
pictură, unde se deschide un univers de forme.
Economia și finanțele sunt guvernate și ele de această teorie a
haosului, chiar dacă resp ectivele domenii sunt considerate printre
cele mai organizate ale lumii. Nimeni nu poate să prevadă cu
exactitate creșterile economice sau evoluțiile de la bursă. Există
mecanisme de autoreglare bazate pe un ansamblu de factori
psihologici, sociali și de a ltă natură , dar ele nu pot fi cunoscute și
prevăzute. Evoluția prețului petrolului sau cel al aurului se comportă
precum evoluția populațiilor.
Francezul Jacques Laskar a demonstrat că însuși sistemul solar
este haotic. La fiecare 3,5 milioane de ani, dist anța dintre două
64 Dumitru Luca, Universitatea Al. I. Cuza Iasi, Cristina Stan, Universitatea Politehnica
București, Mecanică clasică , pp. 292 -294,
http://www.plasma.uaic.ro/mecanica/Mecanica_clasica.pdf .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
209
traiectorii ale unei planete, în condiții inițiale ușor diferite, se
dublează. Aceasta face ca traiectoriile planetelor să fie nedefinibile
cu exactitate, atât în trecut, cât și în viitor.
Toate fenomenele din natură și din societate , indi ferent de
natura lor – inclusiv războiul – au evoluții imprevizibile, deci haotice.
Teoria haosului se află însă abia la început, este foarte complicată și
greu de asimilat, dar, fără îndoială, ea va oferi instrumente foarte
utile și benefice în cunoașter ea detaliată a fenomenului război.
Vine, de -acum, vremea asimetriei. Este vorba nu doar de o
dimensiune asimetrică a conflictualității de tip militar, ci de un
concept care se materializează în politici și strategii pe termen lung,
în structuri de forțe, în doctrine, proiecte de înzestrare, strategii
operaționale etc. Este un fel de întoarcere la Sun Tzî, așa cum unii
dintre filosofii veacului al XX -lea, în special cei care aparțineau celor
două școli axiologice ale timpului – de la Marburg și de la Baden –
au tras semnalul de alarm ă și au cerut întoarcerea la Kant.
Întoarcerea sau, mai exact, reîntoarcerea la stratageme ține,
într-adevăr, de esența asimetriei – lovirea adversarului prin acțiuni și
mijloace neașteptate –, dar nu se reduce la aceasta. Toate politicile și
strategiile care le pun în operă, indiferent din ce parte ar veni și la ce
spectru s -ar referi, au în vedere o constantă: lovirea prin mijloace
adecvate a părții adverse, pe cât posibil, în așa fel încât aceasta să
nu poată să reacționeze se mnificativ și în timp util . Evident, marile
puteri, alianțele, coalițiile sau alte tipuri de entități tehnologice,
informaționale și militare vor folosi sistemele ultraperfecționate de
arme de mare precizie și armele noi, surprinzătoare, în timp ce
grupări le și rețelele teroriste, gherilele și alte structuri din spectrul
reacției la globalizare, la democrație, la hăurile economie i de piață
etc. vor face apel la acțiuni ingenioase, cu mijloace simple, în care ,
uneori, însuși omul se va comporta ca o armă, sa crificându -și viața
pentru a obține un anumit efet.
Dar acțiunile și reacțiile asimetrice din spațiul războiului ce
tinde spre evoluții necontrolabile, deci, haotic e trec, dincolo de
confruntarea din teatre, creând și întreținând o stare negestionabilă
sau greu gestionabilă de conflictualitate și chiar de beligeranță pe
termen lung. Această stare are drept scop să vulnerabilizeze sistemele
și procesele, să creeze diversiuni și, în cele din urmă, să întrețină un
război haotic de atriție în spațiul cunoașteri i.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
210
4.3.2 Războiul sfârșitului războiului
Războiul cognitiv se extinde, încet, încet, în toate spațiile
cunoașterii. Ca un cancer. Probabil că nu le va cuprinde prea curând
pe toate, dar nu suntem foarte siguri că, în final, nu se va ajunge la
metastază, că nu va reuși. După ritmul în care înaintează, se pare că
nu este prea departe acel moment al dezastrului. Sau al renașterii.
Pentru că finalitatea unui război, mai ales din spațiul cunoașterii,
poate fi un dezastru, dar și o renaștere, o revigorare esenț ială a
sistemului sau distrugerea lui pentru a ceda locul altuia, mai
performant.
Războiul este un fenomen care aparține societății oamenilor,
este un seism al ei, care degajează energiile acumulate în timp, care
distruge , dar și revigorează. Acest fenomen , deși aparține oamenilor,
tinde să iasă de sub controlul oamenilor, să evolueze de o manieră
imprevizibilă, să devină haotic. Războiul se comportă din ce în ce
mai mult ca un sistem dinamic complex, cu evoluții nelineare și
imprevizibile.
Adjectivul „hao tic”, care, după părerea noastră, poate fi asociat
și fenomenului război, are cel puțin două înțelesuri:
– ca evoluție nelineară și imprevizibilă a războiului de îndată ce
el a fost declanșat;
– ca atribut al războaielor viitorului.
În primul caz, este v orba de evoluția imprevizibilă a războiului,
în ceea ce privește succesiunea bătăliilor, rezultatul confruntărilor,
pierderile, armele și efectele. Această evoluție haotică nu este nouă.
Într-o formă sau alta, în marea lor majoritate, războaiele, de îndată ce
au fost declanșate, s -au desfășurat predominant haotic, în sensul că
rareori rezultatul a corespuns cu cel planificat, iar efectele au fost
altele decât cele preconizate.
Cel mai recent exemplu de evoluți e haotică a războiului îl
reprezintă confruntar ea militară din Irak. Dacă, în prima parte a
acestei confruntări, Războiul bazat pe Rețea declanșat de coaliția
condusă de Statele Unite ale Americii în martie 2003 împotriva
armatei dictatorului de la Bagdad a avut rezultate previzibile, dar și
evoluții n eașteptate, după ce ostilitățile disimetrice armată contra
armată s -au încheiat, s -au declanșat cele asimetrice, iar confruntarea
din spațiul irakian a devenit haotică. Nimeni nu poate spune cu
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
211
precizie cum se va finaliza această confruntare, întrucât efec tele sunt
numeroase, în mozaic și foarte greu de evaluat și de prognozat.
Este posibil ca, în viitor, războaiele să se desfășoare în mozaic,
prin toate mijloacele posibile, într -o manieră nelineară și
imprevizibilă. Apariția unuia sau altuia dintre războai e va fi , probabil,
din ce în ce mai haotică, cel puțin în perioada de preglobalizare.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
212
CAPITOLUL 5
SIMETRIA , DISIMETRIA ȘI ASIMET RIA ÎN CONFLICTELE
MILITARE ACTUALE ȘI EFECTELE LOR ÎN PLANUL CUNOAȘTERII
RĂZBOIULUI
Lumea a fost dintotdeauna dinamică și c omplexă. Acest tip de
determinism dinamic și complex nu este, deci, nou. Nou este doar
efortul de a -i cunoaște și a -i înțelege cauzele, efectele, conexiunile și
evoluțiile lui în viitor, în funcție de o mulțime imensă de determinări,
de factori și de condi ții. Aceste condiții sunt și vor fi totdeauna
variabile.
Variabilitatea condițiilor se constituie în esența dinamismului
sistemelor și proceselor, a mediului în care acestea evoluează și se
dezvoltă.
Totdeauna ne vom strădui să cunoaștem aceste condiții,
precum și cauzele, elementele de stabilitate și de dinamică și tot ce
generează și va genera, cât va fi lumea, mișcarea, transformare a și
dezvoltarea durabilă.
Le vom cunoaște mereu, dar niciodată nu vom reuși să le
cunoaștem pe deplin și în totalitate. P entru că ele se schimbă tot
timpul, nefiind niciodată aceleași, adică identice cu ele însele.
Pornind de aici, una dintre constatări ar putea fi aceea că gradul de
interdeterminare se află în raport direct proporțional cu dinamica
evoluției lumii.
Ceea ce se schimbă mereu, atingând valori din ce în ce mai
substanțiale, este gradul de complexitate și, odată cu el, cel de
integralitate.
Gradul de integralitate variază între 0 și 1, în funcție de
soliditatea conexiunilor și a interdeterminărilor.
Pe o scală de valori de la 0 la 1 (pe orizontală fiind notată
valoarea conexiunilor și pe verticală cea a interdeterminărilor, gradul
de integralitate al unei structuri (inclusiv al lumii, ca entitate) ar putea
fi reprezentat astfel:
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
213
Dacă acceptăm o astfel de cons tatare – dealtfel, confirmată de
timp și de evoluția societății omenești și mediului de viață al
oamenilor –, atunci putem afirma că efortul principal al cunoașterii,
în această nouă etapă de creștere rapidă și masivă a conexiunilor și
interdeterminărilor, trebuie axat pe identificarea și evaluarea
elementelor sau zonelor de impact, deci a efectelor și, deopotrivă, a
efectului de rețea.
Rețeaua a devenit una dintre principalele dimensiuni actuale (și
viitoare) ale existenței societății omenești – inclusiv a informației și
cunoașterii – și, ca atare, ea conturează o nouă ontologie, o nouă
gnoseologie și o logică specifică, în care se confruntă două tendințe
antinomice: integralitatea – deci, tendința evoluției sistemelor și
proceselor spre integrare – și fra ctalitatea, adică ruperea sau
spargerea monolitelor și refacerea unor identități sau construirea unor
noi tipuri de identitate, ca parte a întregului sau ca element care se
opune întregului. În economie, spre exemplu, trecerea de la unitățile
mari, greoaie , de tip A, specifice epocii industrializării, la cele mici,
flexibile, de tip B, în condițiile globalizării tot mai accentuate a
economiei, ale dezvoltării fără precedent a rețelelor economice,
reprezintă o soluție în care toate cele trei dimensiuni ale c unoașterii
fenomenului economic – ontologică, gnoseologică și logică – se
conexează, se integrează și, în același timp, se fragmentează și se
reindividualizează. Unitățile economice de tip B au o altă fizionomie 1,0 1,0
0,9 0,9
0,8 0,8
0,7 0,7
0,6 0,6
0,5 0,5
0,4 0,4
0,3 0,3
0,2 0,2
0,1 0,1
0,0 0,0
0,0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1,0
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
214
decât marile concerne, dar nu neagă interdep endențele și rețelele, ci,
dimpotrivă, le amplifică, le generalizează și, în același timp, le
particularizează. Relațiile și condiționările, în cadrul sistemelor și
proceselor complexe, pot fi, în timp și chiar în același timp, simetrice
și nesimetrice. Sp ecific pentru sistemele dinamice complexe este
tendința de ieșire din simetrie, adică din echilibru.
Esența determinismului dinamic complex constă în
complexitatea evoluțiilor și în imposibilitatea unor concluzii sigure și
definitive. Evoluția fenomenelo r și proceselor este condiționată de
variația condițiilor inițiale, de arhitectura condițiilor prezente și de
variația interacțiunilor.
Conflictele – ca etape de vârf ale crizelor – se structurează, la
rândul lor, într -un complex de condiționări și interc ondiționări care le
fac dificile și cu un grad de imprevizibilitate din ce în ce mai mare. Și
ele, ca și sistemele și procesele care le generează sau care le afectează,
evoluează, deopotrivă, spre integralitate – lumea întreagă este, de fapt,
un conflict u niversal – și spre fragmentare, în sensul că fiecare sistem
și proces își are propria sa conflictualitate.
Asimetria nu acceptă unilateralismul. Și ea, ca și disimetria,
presupune disproporția, dar nu restricționează acțiunea, ci lasă câmp
liber inteligen ței, imaginației și nonco nformismului. Asimetria este
tot ne -simetrie, dar o ne -simetrie în care fiecare parte dintre cele
aflate în conflict acționează asupra celeilalte sau asupra celorlalte.
Asimetria conflictuală presupune deci interacțiunea , dar nu în sens
cooperativ, ci adversativ, conflictual .
Războiul împotriva terorismului declanșat de o coaliție
condusă de Statele Unite ale Americii este unul dintre cele mai
edificatoare exemple în acest sens. La un moment dat, s -a spus că
terorismul constituie p rincipala amenințare la adresa securității lumii,
că organizațiile și rețelele teroriste au declanșat un război necruțător,
un război asimetric asupra civilizației umane, îndeosebi asupra celei
occidentale, iar lumea trebuie să se coalizeze rapid, cât se p oate de
rapid, și să susțină, prin toate mijloacele un război de răspuns
împotriva ac estui flagel. Inclusiv războiul din Irak, din 2003, s -a
declanșat pentru a descoperi și anihila armele de distrugere în masă
pe care le -ar fi deținut Saddam Hussein și, e vident, pentru a combate
terorismul. Toate acestea nu s -au dovedit a fi adevărate. Dar războiul
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
215
a durat deja nouă ani.65 Nu este însă singurul exemplu. Acțiuni
asimetrice au loc în tot spectrul de confruntare. Se pare că războiul
actual și cel viitor iese e l însuși din simetria tradițională și devine un
război asimetric, dus în toate planurile: fizic, psihic și cognitiv.
1) normalitate; 2) anormalitate; 3) pre -criză; 4) criză; 5) conflict; 6) război; 7)
post-război; 8) p ost-conflict; 9) refacere; 10) reconstrucție 11) normalitate
Curba crizei nu este simetrică, deși pare a fi simetrică. Ramura
coborâtoare nu este aceeași cu cea urcătoare, chiar dacă pare a fi.
Etapele care urmează războiului sau conflictului sunt altfel și
altele decât c el care preced conflictul și răz boiul, chiar dacă, în
reprezentarea grafică, ele par a fi cam aceleași, dar cu alte denumiri
(post -război, post -conflict, refacere, reconstrucție, normalitate).
Normalitatea de după război (sau de după con flict) nu mai este
chiar aceeași cu cea de dinaintea războiului sau conflictului, deși, pe
verticală, ea poate avea cam aceleași valori cu normalitatea de
dinaintea vârfului crizei. Într -un cuvânt, ceea ce se află în stânga
65 Sâmbătă, 17 decembrie 2011, la ora 23.30 GMT, ultimii soldați americani, mai puțin 157
care au rămas să instruiască în continuare armata irakiană, au părăsit această țară pentru a se
întoarce acasă, în Statele Unite. În total, în cei nouă ani de război, amer icanii au cheltuit 770 de
miliarde de dolari cu acest război și au trimis pe front 170.000 de militari. Dintre aceștia, 4.474
militari americani și -au pierdut viața (3518 în luptă), iar 32.000 au fost răniți. Se adaugă, după
cum arată Organizația britanică IrakBodyCount.org., pierderea a 104.035 sau 113.680 civili
(http://www.lexpress.fr/actualite/monde/proche -orient/irak -l-armee -americaine -part-apres -neuf-
ans-de-guerre_1062820.html?xtor=EPR -181-[XPR_Quotidienne] -20111218 –
149877817@187840659 -20111218155602 ) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 6
5
4
3
2
1
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
216
săgeții curbei (care reprezintă ordonata maximă, vârful curbei fiind
războiul ) nu este pe deplin simetric cu ceea ce se află în dreapta, în
etapele de refacere și reconstrucție.
Desigur, o astfel de situație poate fi reprezentată și altfel. Să
luăm, spre exemplu, criza care a generat ce l de Al Doilea Război
Mondial și situația de după război, până ce s -a ajuns la normalitatea
de astăzi.
Normalitatea de dinainte de război nu este identică sută la sută
cu cea de după război. Este, mai degrabă, o „normalitate tensionată”,
o „normalitate am enințată” de arsenalele nucleare și de toate celelalte
provocări și pericole din vremea Războiului Rece și de după acesta,
adică o „normalitate vulnerabilă”, o „normalitate neliniștită”.
Acordând nivelurilor de provocări, pericole și amenințări,
valori înt re 0 și 100 pentru fiecare an din perioada 1938 -2008, putem
obține următorul grafic:
020406080100120
1938 1941 1944 1947 1950 1953 1956 1964 1980 1995 2005 2008Line 1
Dacă anul 1943 reprezintă vârful de săgeată al traiectoriei
conflictualității (este vorba de anul de vârf al celui de Al Doilea
Război Mondi al), apoi traiectoria conflictualității, pe ramura post –
război, chiar dacă este, în general, descendentă și variabilă, nu pare
(și nu este) defel simetrică cu cea de dinainte de război.
Precizăm toate acestea, întrucât simetria, în domeniul conflic –
tualită ții, este, de fapt, o cvasisimetrie, adică o simetrie aparentă sau
o simetrie „în linii mari”, nu în detalii. Totuși, ea există sub diferite
forme, în general sub forme mari, și nu există în detalii, întrucât
dinamismul extrem de complex al conflictualităț ii este, de fapt, o
ieșire din simetrie.
Interacțiunea dintre cele trei concepte complementare este
direct proporțională cu evoluția sistemelor și proceselor în planul
conflictualității. Cum bine se știe, conflictualitatea lumii nu scade, ci
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
217
se dezvoltă, s e ramifică și se complică. E drept, ea este ținută la
nivelul cel mai de jos posibil, dar existența armamentului strategic
nuclear, dezvoltarea noilor sisteme de arme, inclusiv a armamentului
neconvențional, a armelor bazate pe laseri și pe unde etc., apariția
unor arme noi, ce pot fi folosite pentru amplificarea unora dintre
fenomenele naturale – uragane, ploi torențiale și alte fenomene ce pot
fi declanșate doar prin crearea unor puncte în care să se realizeze
brusc diferențe imense de presiune – creează o complexitate ce se
dezvoltă haotic și care permite și chiar impune un comportament
asimetric.
Fără îndoială, entitățile lumii luptă în continuare pentru propria
lor identitate și monitorizează tot ce le poate afecta sau amenința,
adică toate provocările și pericolele posibile, ca și vulnerabilitățile de
sistem și de proces la acestea, dar decalajele sunt atât de mari și
evoluțiile atât de complexe și de imprevizibile, încât gradul de
insecuritate devine direct proporțional cu cel de nedeterminare, iar
orizonturile de așteptare și de evaluare a nedeterminărilor se
multiplică și devin din ce în ce mai greu de identificat, de analizat, de
cunoscut și de gestionat.
Presiunile sunt din ce în ce mai numeroase. Ne referim,
deopotrivă, la cele financiare și econo mice, dar și la cele politice și la
cele ce rezultă din dezvoltarea fără precedent a armamentelor, din
imposibilitatea controlului acestora – cu toate inițiativele dezvoltate
și puse în operă în acest sens –, la interesele care trec peste orice
logică și p este orice obstacol și impun comportamente bizare, greu de
înțeles, de cunoscut și de acceptat. Eforturile depuse de omenire în
conceperea și realizarea unui management al crizelor și conflictelor
au la bază concepte simetrice, filosofia unui determinism d irect,
cauză -efect, impunerea și acceptarea unor soluții simple, lineare, dar
care nu mai pot avea impact benefic asupra unei realități în care
globalizarea se luptă cu fragmentarea, spiritul integral cu cel fractal,
rețeaua cu elementele anti -rețea, lumea bogată cu lumea săracă etc.
Realitatea este cu totul alta. Deși în lumea științei s -a trecut
demult de la linearitatea euclidiană la cunoașterea și evaluarea
discontinuității, a fractalității, a variațiilor bruște, a determinărilor
complexe, departe de e chilibru, în lumea politică se pendulează între
un determinism mecanicist – cauză -efect – și un asimetrism empiric,
fără suport și fără orizont. Or, o astfel de atitudine nu este menită să
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
218
descopere, să identifice, să analizeze, să cunoască și să foloseasc ă
relațiile dintre cele trei realități din ce în ce mai interdependente ale
conflictualității – simetria, disimetria și asimetria –, ci doar să
recurgă la niște explicații de dicționar, fie pentru a nu se complica, fie
pentru a simplifica lucrurile și a nu se angaja într -un efort de Sisif
care, rareori, duce la rezultate notabile și palpabile.
De aceea, în condițiile conflictualității, putem vorbi, după cum
vom arăta și în cele ce urmează, nu de simetrie, disimetrie și
asimetrie, ca noțiuni separate, cu ex istență în sine și pentru sine, ci ca
noțiuni complementare sau, în orice caz, care coexistă tensionat,
conflictual și interacționează continuu în acest dinamism din ce în ce
mai complex și din ce în ce mai surprinzător.
5.1. Sensurile și semnificațiile n oțiunilor de simetrie,
disimetrie și asimetrie
Explicațiile din dicționare – chiar și cele ale conflictualității –
nu mai sunt suficiente pentru a defini noțiuni care au ieșit demult din
ele, cel puțin din dimensiunea comună, statornică și repetabilă .
Limbajul comun și semantica obișnuită a unora dintre noțiuni nu mai
sunt de actualitate. Dintre aceste noțiuni fac parte și cele la care ne
referim noi, aici: simetria , disimetria (non-simetria) și asimetria . De
data aceasta, realitatea o ia înaintea conceptu lui.
Chiar dacă mai întâi a fost Cuvântul, pentru că, așa cum se știe,
Cuvântul l -a creat pe om, de data aceasta, cuvântul trebuie să dea
prioritate realității, s -o asculte și s -o asimileze. În general, disimetria
sau non -simetria și asimetria au aceeași explicație: nesimetrie , ieșirea
din simetrie sau despărțirea de ea. Adică tot ce nu este simetric este
disimetric, non -simetric sau asimetric. Cu alte cuvinte, asimetria și
disimetria sunt sinonime, deosebire a dintr e ele fiind doar sintactică.
Ceea ce, evi dent, este foarte adevărat. Dar nu și suficient, mai ales
când vorbim de conflict și război.
Atunci când vorbim de conflictualitate, adică de sisteme,
subsisteme, procese, acțiuni etc. care intră în conflict, ieșim cumva
din simpla poziționare a acestora f ață de o axă și intrăm într -un
domeniu al interdependențelor, al mișcării, al procesualității. Pe
măsură ce interacțiunile cresc, poziționările devin relative, chiar
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
219
flexibile, astfel încât este foarte greu să le identifici, să le evaluezi și
să acționezi asupra lor.
Așadar, simetria, disimetria și asimetria se definesc tot față de
o axă, dar axa nu mai reprezint un prag greu de trecut, ci doar un ul de
referință care, în cadrul asimetriei, spre exemplu, pur și simplu
dispare.
În cazul 1 (SIMETRICE), entitatea A și entitatea B se află față
în față, la aceeași distanță față de axă, fiecare având posibilitatea să
acționeze asupra celeilalte. Este drept, acțiunile uneia dintre părți nu
sunt și nu au fost niciodată, în istoria răz boaielor, identice cu ale
celeilalte, dar ele s -au încadrat cam în aceleași principii, fiind, într -un
anume sens, „compatibile” unele cu altele. Simetrie perfectă nu
există decât în geometria euclidiană. Ochii nu sunt identici, mâinile
nu sunt identice, ma i ales în ceea ce privește funcționalitatea, urechile
nu sunt identice, părțile unui fulg de zăpadă sau ale unui cristal, chiar
dacă sunt simetrice față de o axă sau de un punct, nu sunt în
întregime identice, iar exemplele ar putea fi continuate. Totuși, în
toate aceste cazuri, inclusiv în cel al entităților și acțiunilor
conflictuale, chiar de tip militar, putem vorbi de o anumită simetrie,
adică de o anumită proporționalitate.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
220
În cazul 2 (DISIMETRICE), între entitatea A și entitatea B
există diferențe ur iașe și chiar o ruptură categorică , o falie strategică
de netraversat pentru entitatea care nu are mijloacele necesare .
Datorită acestor disproporții, în cazul conflictualității, deci al
confruntării, numai entitatea A are posibilitatea să acționeze asupra
entității B, de regulă non -contact, în timp ce entitatea B nu are
această posibilitate. Nu se poate nici apăra, întrucât mijloacele de
care dispune sunt, în genera l, incompatibile cu cele ale entității A,
nici proteja, nici ascunde . De aceea, în acest caz , termenul de
DISIMETRIE înseamnă disproporționalitate, non -contact, acțiune
unilaterală (dinspre A spre B) , dominanță politică, strategică,
operativă și tactică – deci, pe toate planurile –, diferențe irecuperabile,
vulnerabilități ale entității B greu de acoperit , de protejat și chiar de
neacoperit etc.
În cazul 3 (ASIMETRICE), disproporționalitatea între entitatea
A și entitatea B se menține. Numai că, spre deosebire de cazul 2, de
data aceasta, entitatea B își propune să compenseze dispropor –
ționalitate a, să se adapteze situației, să caute vulnerabilitățile entității
A și să lovească acolo unde acestea există, de regulă, acolo unde A
este foarte vulnerabilă, să-i producă entității A pierderi pe care
aceasta trebuie să le accepte, continuând confruntarea asimetrică sau
să ia măsurile în consecință. De regulă, conflictualitatea, de orice fel
ar fi, se desfășoară în parametri asimetrici sau, în orice caz, tinde
către asimetrie. Entitatea A nu dorește acest lucru și caută să
radicalizeze disproporționalitatea , în favoarea ei, în timp ce entitatea
B va căuta totdeauna să compenseze această disproporționalitate și să
mărească cât se poate de mult vulnerabilitățile entității A. De aici
rezultă câteva posibile definiții ale celor trei noțiuni, astfel:
SIMETRIE – două forțe egale sau compatibile, aflate față în
față, fiecare având posibilitatea să acționeze asupra celeilalte
DISIMETRIE (NON -SIMETRIE) – două forțe, complet
diferite, de regulă disproporționate, incompatibile, aflate față în față,
doar una dintre ele a vând posibilitatea să acționeze asupra celeilalte
(sau fără ca vreuna să poată acționa asupra celeilalte)
ASIMETRIE – două forțe complet diferite, de regulă
disproporționate și incompatibile, dar care acționează asimetric și
eficient una asupra celeilalte.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
221
5.1.1. Simetri a și proporțional itatea
În cazul conflictualității actuale, simetria poate fi definită ca
poziționare distinctă, compatibilă și relativ identică sau asemănătoare
a forțelor, mijloacelor și politicilor, strategiilor și acțiunilor celor
două sau mai mult or părți distincte de o parte și de cealaltă a unei axe,
în jurul unui ax sau al unui punct, fiecare dintre acestea având
posibilitatea efectivă să acționeze asupra celeilalte , în limitele
acelorași concepte, acelorași principii, sau unora foar te apropiate,
într-un raport de forțe proporțional.
Chiar dacă niciodată n -a existat și nu va exista o identitate
perfectă între entitățile care se confruntă, ele vor rămâne, cel puțin
într-o fază inițială, în limitele aceleiași filosofii și ale unor
configurații structurale , funcționale și acționale identice, comparabile,
compatibile sau cât mai apropiate. Simetria vine din tendința de
echilibru sau de echilibrare a sistemelor și proceselor și se manifestă
totdeauna și în toate formele posibile. Deși sime tria este, prin
filozofia ei de „ face to face ”, unică și omniprezentă, putem spune că
există atâtea feluri de simetrie câte sisteme și procese există.
Simetria din zona conflictuală este una de tip dinamic, în care
părțile, confruntându -se, se transformă, unele putând chiar să și
dispară. În același timp, ea se poate prezenta sub cel puțin trei
formule:
în configurați e plană: bidimensională, adică de o parte
și de alte a unei axe:
în configurație spațială: tridimensională, adică în jurul
unui ax;
în confi gurație, spațială, multidimensională, adică în
jurul unui punct.
Cele trei configurații ale simetriei conflictuale sunt variabile și
din ce în ce mai complexe. Tendința comportamentului acestora este
ieșirea din echilibru și reconfigurarea disimetrică sau asimetrică.
5.1.1.1 Principii ale politicilor, strategiilor, forțelor, mijloacelor,
surselor și acțiunilor simetrice. Efectul de echilibru
Simetria face parte din legile universului. Cristalele sunt
simetrice, corpul omenesc este simetric, aproape toate lucrurile
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
222
existente pe pământ se supun legilor simetriei. Simetria este o funcție
a echilibrului, un efect de echilibru și, în același timp, o generatoare
continuă și, în același timp, discontinuă de echilibru. Într -un anume
fel, în etapa organizării și m aturizării sistemelor și proceselor, toate
tind spre echilibru, spre simetrie. Și toate ating această formă
normală perfectă sau apropiată de perfecțiune, dar care rămâne, totuși,
limitată, trecătoare și foarte greu de identificat. Momentul simetriei
perfe cte este, probabil, un fel de monadă, în sensul de entitate fără
dimensiune, fără formă. Am putea spune că simetrice rămân doar
valorile, adică ceea ce se acumulează în timp și se constituie în
suporturi durabile ale sistemelor și proceselor.
Principiile s imetriei conflictuale sunt și mai greu de definit și
de identificat, întrucât conflictualitatea exclude echilibrul, chiar dacă
nu-l poate evita și, la un moment dat, trece și prin această fază. La
urma urmei, sensul ei și idealul ei sunt definite tocmai pe un orizont
de așteptare care înseamnă echilibru, deci simetrie. Mai exact,
simetrie neconflictuală. La o astfel de simetrie se ajunge însă prin
soluționarea conflictualității, deci, prin găsirea echilibrului strategie
major . Echilibrul strategic major dev ine însă incompatibil cu esența
domeniului politic – dinamica intereselor – și, de aceea, nu poate
rezista sub semnul duratei.
Printre principiile de bază ale simetriei în planul
conflictualității moderne, considerăm că ar putea fi situate și
următoarel e:
principiul valorii;
principiul stabilității;
principiul echilibrului intrinsec sau endogen;
principiul echilibrului relativ;
principiul raportului de forțe;
principiul ieșirii continue din dezechilibru;
principiul toleranței minime.
Aceste principii def inesc un areal relativ stabil sau care tinde
spre stabilitate, chiar dacă sensul simetriei este tocmai ieșirea din
simetrie, adică din stabilitate, trecerea prin disimetrie și asimetrie,
adică prin instabilitate, și revenirea la simetrie.
Principiul valori i este foarte important pentru înțelegerea
duratei sau a elementelor de stabilitate ale simetriei structurilor,
funcțiunilor și acțiunilor. El arată că, la baza oricărei construcții
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
223
durabile, stă și trebuie să stea valoarea. Sistemele de valori sunt
neperi sabilul acestei lumi, structura de rezistență a sistemelor și
proceselor, elementele di n care se constituie , se întrețin și se susțin
arhitecturile durabile. Principiul valorii constă în aceea că simetria
asamblează elementele, procesele și acțiunile în si steme stabile sau
relativ stabile. Fără stabilitate nu există durată, iar fără durată nu
există nici echilibru, nici suport al acțiunii.
Simetria structurilor, funcțiunilor, proceselor și acțiunilor, în
cazul conflictualității – inclusiv al conflictualită ții armate sau al
conflictualității de tip militar –, reprezintă armonizarea acestora în
vederea fundamentării unor politici și strategii pe termen lung. Fără o
astfel de dimensiune simetrică, exprimată semnificativ prin principiul
valorii, n -am fi capabil i decât de structuri instabile, de nișă,
dependente de cerințele exprese ale situațiilor de moment, ale
partenerilor sau ale altora. Fără a exclude și această posibilitate,
trebuie să subliniem că , în lipsa unor structuri și funcțiuni simetrice
cu ale lumi i moderne, capabile să acționeze independent sau în
alianță și coaliție în confli cte și războaie, nu poate exista nici
identitate, nici suveranitate, nici putere și, ca atare, nici durată.
Simetriile adevărate ar fi acolo, în altă parte, iar noi n -am avea
niciodată acces la ele. Spre exemplu, dacă s -ar răspunde prompt și
fără discernământ sugestiei de desființare a categoriilor de forțe ale
armatei , în favoarea unei structuri joint (întrunite), probabil că s -ar
tăia creanga de sub picioare chiar acestor str ucturi întrunite care, de
regulă, sunt operaționale, expediționare și capabile de reacție rapidă
tocmai datorită faptului că își trag resursele din categoriile de forțe,
avându -și rădăcinile acolo . Generarea și regenerarea acestor forțe de
tip joint, fără un suport corespunzător în categoriile de forțe, ar fi
extrem de dificile, dacă nu chiar imposibile. Sau, oricum, în timp, ar
deveni superficiale și ineficiente.
Principiul stabilității rezultă din principiul valorii, este
complementar acestuia și îl pune în aplicare. Așa cum se sublinia mai
sus, stabilitatea se bazează pe un echilibru dinamic, adică pe acele
structuri, politici, strategii, doctrine și tactici simetrice care se creează,
se dezvoltă și se adaptează structurilor, politicilor, strategiilor,
doctrinelor și tacticilor care există în toată lumea sau în anumite zone.
Ea este relativă și dinamică, construindu -se și reconstruindu -se mereu,
în funcție de elementele și de funcțiunile care o determină și care o
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
224
compun. Dacă armatele moderne, spre exempl u, dispun de sisteme de
arme integrate, de mare precizie, este normal ca și armata noastră să
facă tot posibilul pentru a dispun e de astfel de sisteme, pentru a evita
disproporționalitatea și asimetria. Nu este treaba armatei, desigur, ci a
țării, a decide ntului politic, dar armata trebuie să expertizeze din
punct de vedere strategic o astfel de decizie politică. Să-i spună adică
decidentului politic de ce are nevoie și ce înseamnă să nu dispună de
astfel de mijloace pentru punerea în operă a unor decizii g rave, în
situații -limită, deci în condiții de risc extrem.
Cursa înarmărilor, spre exemplu, este un produs al principiului
stabilității, chiar dacă ea a generat confruntare, concurență, înarmare
periculoasă a forțelor aflate de o parte și de alte a unei a xe și, în acest
caz, instabilitate, amenințare și descurajare reciprocă. Din păcate,
această cursă n -a încetat și nu va înceta niciodată, chiar dacă se
încearcă punerea ei sub control. Un anumit control va exista, ca un
control reciproc, prin descurajare, dar cursa respectivă nu va înceta ,
probabil, niciodată, chiar dacă parametri ei și modalitățile de
desfășurare vor fi în continuă schimbare și transformare.
Principiul echilibrului intrinsec sau endogen derivă din
primele două. În același timp, el este o funcție de sistem. Toate
sistemele tind spre echilibru și, în același timp, se îndepărtează de
echilibru. Tendința spre echilibru generează stabilitatea sistemului,
armonizarea și consolidarea structurilor sale, asamblarea elementelor
fundamentale, a valor ilor, care-i dau durata, în timp ce tendința spre
dezechilibru determină creșterea și dezvoltarea sistemului, adaptarea
sa la condițiile de mediu și pregătirea lui pentru confruntare, adică
supraviețuirea sa. Echilibrul închis, absolut, fără ieșirea pruden tă, dar
consistentă din dezechilibru, înseamnă izolarea și, în cele din urmă,
degradarea și chiar moartea sistemului și nu conservarea și păstrarea
lui, cum s -ar crede. Existența și dezvoltarea sistemelor și proceselor
într-un mediu conflictual înseamnă ad aptarea la acest mediu,
respectarea regulilor lui și nu ieșirea din reguli. Conflictualitatea are
totuși nevoie de un astfel de principiu, întrucât el asigură coeziunea
internă a sistemelor și proceselor care se confruntă, asimilarea și
conservarea valoril or, unitatea și inte gralitatea acestora, construcția și
reconstrucția simetrică, atât interioară, cât și în raport cu alte sisteme
și procese cu care se confruntă. Tăria unui sistem, într -un mediu
conflictual, se obține deopotrivă, prin consolidarea intern ă a
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
225
sistemului și prin promovarea unor suporturi de conflict, prin
identificarea clară a punctelor și liniilor strategice de manevră
exterioară.
Principiul echilibrului relativ este, deasemenea, un principiu
important al simetriei, dar și al non -simetriei . Nu numai pentru faptul
că nu există niciodată și nicăieri un echilibru perfect, ci doar unul
relativ, ci și datorită tendinței entităților care se confruntă de a ieși
din echilibru, de a realiza superioritatea față de adversar.
Desigur, în timp ce maril e puteri economice, financiare,
tehnologice și militare adoptă, ca prin cipiu de confruntare, disimetria ,
deci disproporționalitatea și războiul sau conflictul non -contact,
celelalte țări tind spre un oarecare echilibru cu acestea, c aută să
găsească modalit ăți de a ieși din dezechilibru, fie alăturându -se unor
alianțe, coaliții etc., fie adoptând politici, strategii și tactici de
echilibru relativ.
Deci, în timp ce marile puteri ies din simetrie sau, în orice caz,
cultivă o simetrie relativă cu alte mari pu teri, țările mici caută să se
apropie cât de cât de o simetrie între ele sau, dacă este posibil, chiar
cu unele dintre aceste mari puteri. Un astfel de echilibru este însă
foarte greu de realizat, întrucât niciodată marile puteri nu vor permite
ca țările m ici și sărace să dispună de mijloacele necesare pentru a le
echilibra puterea militară. Și nici aceste țări sărace nu -și vor putea
permite o astfel de politică.
Și atunci ele vor apela la o altfel de simetrie sau vor cultiva
relații de confruntare asimetr ice.
Principiul raportului de forțe este cel mai concludent principiu
al simetriei politice, strategice, operative (operaționale) și tactice.
Totdeauna entitățile vor folosi acest raport pentru a -și calcula șansele
de reușită în caz de conflict și de conf runtare, inclusiv în situația unui
conflict armat.
Raportul de forțe este, de fapt, o modalitate de folosire a
filosofiei simetriei pentru a ieși din simetrie și a crea acel
dezechilibru de care este nevoie pentru a obține victoria în caz de
confruntare. Oricum, dacă pe ansamblul confruntării de tip militar,
adică la nivel politic și strategic, se poate vorbi de o anumită simetrie,
în sensul potențialului general al celor două sau mai mult or părți care
se confruntă, la nivel tactic echilibrul este de o alt ă natură. Raportul
de forțe, așa cum bine se știe, nu este doar cantitativ, ci și calitativ.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
226
Armatele care atacă, spre exemplu, trebuie să realizeze o
superioritate netă în forțe și mijloace pentru a avea șanse de reușită,
în timp ce într -o luptă de întâln ire, spre exemplu, atunci când se
impune o astfel de confruntare, forțele sunt aproximativ egale,
victoria revenind celei care găsește cea mai bună soluție. Principiul
raportului de forțe nu reflectă doar un raport cantitativ, ci și unul
calitativ și dinam ic, Acest raport se poate schimba de la un minut la
altul de la o situație la alta .
Au fost numeroase situații când forțe mai puțin numeroase au
obținut victorii strălucite în timpul unor bătălii (Maraton, 490 î.e.n.;
Canne, 216; Falkland, 1982 etc.) El r ămâne însă, în opinia noastră, un
principiu al conflictului simetric , dar aplicabil, cel puțin la nivel
tactic, în orice situație .
Principiul ieșirii continue din dezechilibru este, într -un fel,
echivalent cu principiul echilibrului politic, strategic, ope rativ și
tactic. El exprimă tendința tuturor sistemelor și proceselor care se
confruntă de a ajunge la un echilibru, chiar dacă un astfel de echilibru
va fi totdeauna relativ și, deci, de foarte scurtă durată.
Este posibil ca el să nu se realizeze nicioda tă, ci să se manifeste
doar ca o tendință, ca un ideal. Principiul însă rămâne, întrucât toate
sisteme, inclusiv cele care se confruntă, tind spre echilibru. Ieșirea
din dezechilibru se constituie, de regulă, în prima fază a confruntării
armate, când forțe le inferioare calitativ și numeric sau surprinse într –
o situație defavorabilă, tind să iasă rapid dintr -o astfel de stare, de
această ieșire din dezechilibru depinzând, deopotrivă, supraviețuirea
lor și șansa ulterioară de reușită.
Principiul toleranței m inime este unul de stabilitate. El arată
limitele în care sistemul poate funcționa, cotele de avarie și, în cele
din urmă, coordonatele în care confruntarea poate rămâne în
domeniul simetriei. Evident, în măsura în care simetria avantajează
forțele partici pante la conflict. De regulă, simetria este relativă.
Entitățile aflate în conflict nu o pot nici accepta pentru prea multă
vreme, nici tolera. De aceea, ele vor face totul pentru a înclina
balanța confruntării de partea lor, pentru a evita confruntarea
neavantajoasă sau pentru a crea condiții de obținere a unui avantaj la
masa tratativelor.
Toate aceste principii arată că sistemele, procesele și acțiunile
tind să se echilibreze, chiar dacă ele se îndepărtează continuu de
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
227
starea de echilibru. Se îndepărtea ză de o stare, dar se apropie de o alta,
astfel încât, în orice tip de conflict, să existe și să prolifereze și o
dimensiune simetrică.
5.1.1.2 Caracteristici ale simetriei conflictuale
Simetria conflictuală nu este și nu poate fi diferită de cea care
există în mediul natural. Configurațiile simetrice sunt omniprezente,
destul de stabile și interesante. Ele reprezintă capacitatea naturii de a
se constitui, genera și regenera în sisteme și în procese care se
raportează la un mediu relativ stabil, adică la un suport care -i asigură
repere viabile și durabile.
Simetria înseamnă, în general, dublarea unicului, mai exact,
capacitatea sistemelor și proceselor de a se multiplica pe sine și de a –
și crea, ab initio , fiecare un fel de altul al său. Un altul identic, da r,
totuși, altul. De aici nu rezultă negarea unicului, ci doar, printr -o
dimensiune simetrică, asigurarea capacității de realizare a celei de a
treia dimensiuni. Or, cea de a treia dimensiune nu este posibilă decât
dacă este condiționată de existenta simet riei.
Simetria conflictuală este un fel de contradicție în termeni,
întrucât simetrie nu înseamnă conflictualitate, ci doar identitate a
două sau mai multe elemente și poziționare egală a acestora față de o
linie, față de o axă sau față de un punct. Conf lictualitatea presupune
opoziția celor două sau mai multor elemente, excludere a reciprocă,
deci, poziționare a conflictuală. Unul dintre cele două elemente va
dispărea sau, în orice caz, din confruntare, va rezulta altceva, un nou
elemente sau un nou grup d e elemente, de procese sau de acțiuni.
În Antichitate și în Evul Mediu, armatele se postau față în față,
la o distanță ceva mai mare decât „bătaia” armelor din dotare (arcuri,
sulițe), în dispozitive aproximativ simetrice, care se schimbau chiar
de câteva ori înainte de a începe confruntarea. Oricum, este vorba de
mase mari de oameni, care erau poziționate acolo nu din dorința de a
realiza dispozitive simetrice cu ale adversarului, ci pentru a realiza, în
timpul bătăliei, manevra cea mai potrivit și a câști ga lupta. Aceste
dispozitive erau exersate de sute de ori, până ce se ajungea la cele
mai potrivite formule. Uneori, aceste armate rămâneau așa, față în
față, zile sau chiar săptămâni întregi, în căutarea sau în așteptarea
momentului potrivit pentru a înce pe confruntarea. De multe ori,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
228
confruntarea nici nu mai avea loc. Sau, dacă avea lor, rezultatul era,
de cele mai multe ori, un dezastru. De regulă, î n urma bătăliei, una
dintre armate – cea învinsă – dispărea pur și simplu, iar resturile ei
erau fie luate prizoniere, fie se retrăgeau undeva, în țara de origine
sau în altă parte, pentru ca, pe baza lor, să se constituie din nou o
entitate militară capabilă să reia ostilitățile.
În antichitate și în Evul Mediu (dar și în zilele noastre)
configurațiile armat elor nu exclud definitiv și irevocabil simetria
conflictuală, ci, dimpotrivă, o presupun și o includ în filosofia și
fizionomia lor, ca pe un sistem de norme și de reguli de la care se
pleacă și peste care nu se poate trece. Oricare armată este făcută
pentru a se înfrunta cu o altă armată de același tip sau aproximativ de
același tip, întrucât armatele nu au fost niciodată și, probabil, nu vor
putea niciodată să fie ș i altceva decât sunt aceste instituții în toată
lumea și în toate timpurile istorice.
Exist ă însă cel puțin două feluri de simetrii:
simetria generală, continuă și omniprezentă, formată
din sistemele de valori care stau la baza instituției
militare (armata), fără de care o astfel de instituție nu
poate exista;
simetria dinamică, evolutivă, schi mbătoare și flexibilă,
care se adaptează împrejurărilor și permite transfor –
marea fiecăreia dintre armatele de pe mapamond.
Către prima se tinde mereu, este un obiectiv stabil și absolut
necesar, întrucât asigură stabilitatea, forța, durata și cultura
organizațională. Din cea de a doua se iese continuu, pentru că
simetria dinamică este doar relativă.
Simetria este, deci, deopotrivă, continuă și temporară. Ea se
manifestă, ca să spunem așa, mai ales pe „ramura urcătoare” a
pregătirii conflictului și cons tă în adaptarea structurilor și acțiunilor
militare după cel mai bun model, după cea mai bun ă și mai
competitivă structură sau entitate în domeniu. Ea se manifestă cu
precădere în construcția entităților simetrice, este o simetrie de
construcție, de poziți onare.
De îndată ce se atinge acest nivel, urmează, în mod firesc,
debutul ieșirii din simetrie, întrucât, în mod automat, „simetria
conflictuală” înseamnă, de fapt, negarea simetriei. Adică ieșirea din
simetrie și trecerea la o etapă nesimetrică, de dist rugere a simetriei.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
229
Această dinamică reprezintă o evoluție firească în planul oricărei
acțiuni, inclusiv în ce l al acțiunii militare. Așadar, acțiunea militară
armată implică , pe de o parte , o simetrie continuă , care este o
simetrie trecută, prezente și, în oarecare măsură (ca model), viitoare,
și o simetrie dinamică, specifică, deci schimbătoare, și, pe de altă
parte, ieșirea din simetrie și negarea simetriei.
Totuși, o relație simetrică este constructivă și satisfăcătoare nu
oricum și oricând, ci atunci când fiecare dintre cei doi parteneri (sau
adversari) se respectă în mod reciproc. În același timp, o relație
simetrică poate să dezvolte o relație conflictuală în care și prin care
fiecare va încerca să iasă din simetrie. Cursa armamentelor este un
exempl u cât se poate de edificator, în acest sens.66 Dar și modul în
care se constituie, se instruiesc și se comportă armatele este la fel de
concludent. Aici putem vorbi de așa -numita escaladă simetrică.67
Printre principalele caracteristici ale simetriei conflic tuale sau
ale simetriei în epoca fără de întoarcere a conflictelor moderne, ar
putea fi situate, după cum rezultă din numeroasele analize ale
conflictelor armate și războaielor, și următoarele:
permanența sau continuitatea;
conflictualitatea;
flexibilitate a;
diversitatea;
autonegarea;
autogenerarea.
Mai sunt, desigur, și altele. Dar acestea ni se par a fi esențiale,
întrucât relevă o situație contradictorie și chiar conflictuală în însăși
domeniul simetriei care ar trebui să fie unul al armoniei formelor.
Dealtfel, prima dintre aceste caracteristici – permanența sau
continuitatea –, care rezultă din principiul valorii, relevă tocmai
nevoia permanentă de simetrie. Această nevoie face parte din
arhitectura lumii, este forma ei de acces la durată . Permanența sa u
continuitatea simetriei conflictuale ar e și ea tot un astfel de rol.
Aceasta înseamnă că, totdeauna, se vor constitui și reconstitui,
simetric, de o parte și de alta a unei linii, în jurul unei axe sau al unui
punct, forțe și mijloace relativ simetrice, gata să se confrunte. Când
66 Symétrie et complémentarité dans la com munication interpersonnelle,
http://www.fredericdemarquet.com/symetrie_complementarite.pdf
67 Ibidem
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
230
sosește momentul, acestea se confruntă, simetria dispare, dar se va
construi din nou , sub alte forme și cu conținut uri diferite, în funcție
de o mulțime de condiții.
Putem privi, cunoaște și înțelege această caracteristică în mo d
rigid, analitic, dar și în mod dinamic și complex. Caracteristica
respectivă se manifestă oarecum diferit de la o epocă istorică la alta.
În prezent, inter valul de timp dintre construcția simetric ă și spargerea
simetriei sau evadarea din simetrie este di n ce în ce mai scurt,
devenind, la un moment dat, insesizabil. El însă e xistă, chiar dacă
simetria și ieșirea din simetrie, în epoca modernă a conflictelor
armate ale lumii, devin asimptotice.
Pregătirile pentru războiul din Golf, după invadarea Kuweitului
de către armata irakiană și intervenția iminentă a Statelor Unite, în
fruntea unei coaliții, cel puțin din punct de vedere al raportului
cantitativ de forțe ce putea u fi concentrate în scurt timp în teatru, crea
impresia unei simetrii beligerante discutab ile, întrucât se putea crede
că diviziile bine înarmate ale armatei irakiene ar putea pune serios în
dificultate forțele coaliției.
Ulterior, diferența enormă de potențial tehnologic, de forță
economică, de concept politic și de atitudine internațională a u arătat
că, de fapt, simetria era formală și relativă, în fond existând o
disproporționalitate imensă. Soarta Diviziei mecanizate Tawakalna68,
una dintre diviziile de elită ale armatei irakiene, trimisă să acționeze
în fâșia de asigurare și să oprească sau să încetinească înaintarea
Corpului american este edificatoare. Deși această divizie a luptat
eroic, nu avea, practic, nicio șansă să -și îndeplinească misiunea.
Tancurile din dotarea sa erau de tip T -55, fără termovizoare, iar
distanța loviturii directe d oar de 1 100 de metri, în tim p ce tancurile
americane erau dotate cu termovizoare iar distanța loviturii directe,
cu proiectilele săgeată (dar nu numai) era de 4000 de metri. Pentru a
putea trage precis, din mișcare, tancurile irakiene trebuiau să
pornească motoarele (ca să funcționeze stabilizatoarele) și era u
imediat depistate și lovite, fără ca ele să poată riposta . Neavând altă
soluție, irakienii au fost nevoiți să tragă din poziții acoperite,
68 Le dernier combat de la division Tawakalna,fleuron de la Garde républicaine (Texte original:
Stephen A. Bourque, "Correcting Myths about the Persian Gulf War: the Last Stand of the
Tawakalna"The Middle East Jounal, Volume 51, Number 4, Autumn 1997, Traduction et
réécriture: Cap Ludovic Monnerat), http://www.checkpoint -online.ch/CheckPoint/Histoire/
His0010 -CombatTawakalna.html
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
231
pregătite sumar, să reziste atacurilor din aer ale avioanelor și
elicopterelor antiblindate și să încerce să facă față și atacului frontal
al corpului american. Imposibil. Disproporția era mult prea mare.
Această divizie, în frunte cu comandantul ei, a dispărut în întregime
pe câmpul de luptă.
Este normal ca una d intre caracteristicile importante ale
asimetriei conflictuale să fie chiar… conflictualitatea. Aceasta
înseamnă că, în spațiul conflictual, simetria nu este altceva decât
„imitarea” părții adverse, pentru a o cunoaște, a -i înțelege filosofia și
fizionomia și a o putea distruge, la momentul potrivit, adică atunci
când va sosi timpul confruntării. Armatele, spre exemplu, fac asta tot
timpul. Ele se străduiesc să cunoască fiecare din celelalte armate,
aliate, indiferente sau posibile inamice, pentru că numai î n acest fel
pot fi pregătite să acționeze în spațiul luptei.
Acest proces de cunoaștere este una din funcțiile de bază ale
simetriei militare în timp de pace. În general, în timp de pace,
armatele, ca și statele din care fac parte, se află în relații mai mult sau
mai puțin apropiate, chiar de colaborare și de respect reciproc.
Oricum, respectul reciproc este una din funcțiile de bază ale simetriei,
chiar dacă ea poate deveni, la un moment dat, conflictuală.
Există și în simetrie, ca în oricare alte raportu ri dintre entități,
acțiuni și procese, o foarte mare diversitate. Această diversitate se
manifestă pe toate planurile, atât în construcția simetrică, în și între
entitățile care se află în astfel de raporturi, cât și între acestea și
celelalte entități și sisteme departe de arealul în care se construiește o
relație simetrică.
Simetria conflictuală este extrem de diversificată. De aceea,
este nevoie de o analiză foarte complexă și foarte consistentă a
acestui domeniu, întrucât, trecerea cu ușurință peste d omeniul
simetriei poate induce grave erori în decizia politică și militară.
Războiul din Vietnam , confruntări le din Irak și cele din Afganistan
probează tocmai lipsa unei analize substanțiale în plan simetric,
disimetric și asimetric.
Este posibil ca unel e aspecte privind disproporționalitate a,
proporționalitatea neadecvată, asimetria și reacțiile atipice să fie fost
îndelung studiate de cei în drept, dar realitatea arată cât de dificilă
este o astfel de problemă, cât de relativ este ecartul dintre simetri e,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
232
disimetrie și asimetrie și cât de importantă poate fi înțelegerea acestei
problematici în dinamica ei.
Simetria nu este da capo al fine una și aceeași. Chiar dacă este
permanentă sau continuă, ea nu poate fi în permanență identică cu
sine. Simetria nu este un dat, ci, așa cum se sublinia mai sus, se
comportă ca o construcție. Ea se construiește și se reconstruiește
mereu, pentru că mereu se distruge și se autodistruge, se neagă adică
pe sine, pentru că nu poate fi mereu identică cu sine. Armatele și
entitățile care se confruntă sau se pregătesc pentru a se confrunta sunt
dinamice, se transformă mereu. Ele tind spre simetrie, dar, de îndată
ce o ating, ies imediat din ea. Și, de îndată ce au ieșit din ea, trec
imediat la reconstrucția ei. Și acest lucru s e întâmplă, tocmai pentru
motivul că una dintre cele mai importante calități ale simetriei o
constituie capacitatea ei de a se autogenera, de a se regenera.
5.1.1.3 Tendințe în dinamica simetriei conflictuale
Pornind de la aceste caracteristici, se pot de sprinde câteva
tendințe importante în ceea ce privește evoluția simetriei conflictuale
sau a simetriei conflictelor și războaielor moderne. Aceste tendințe
sunt, în linii generale, orientări și/sau predispoziții spre anumite
configurații, evoluții și desfă șurări posibile, dar cu greu se pot
formula concluzii categorice și valabile pe termen lung. Așa cum am
subliniat mai sus, simetria – ca mod de existență a obiectelor,
fenomenelor și proceselor – este activă și constructivă. Ea se distruge
și se reface mer eu, este autogeneratoare sau autoregeneratoare.
Din acest motiv, simetria , ca sistem și proces, cunoaște mai
ales tendințe contradictorii și complementare, care, în dezvoltarea
entităților, fenomenelor și proceselor, sunt perechi, astfel:
echilibrare -dezechilibrare;
distrugere -refacere;
autodistrugere -autoregenerare;
diminuare -escalad are;
negare -afirmare etc.
Statele, guvernele, entitățile armate de pretutindeni își dezvoltă,
încă din timp de pace, potrivit obiceiurilor, necesităților și limitărilor
impuse de legislația internațională, structuri similare și chiar
simetrice cu ale altor state și, în același timp, caută să identifice, să
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
233
elaboreze și, dacă este posibil, chiar să testeze și să experimenteze
modalități de ieșire din simetrie și de acțiune sau d e reacție
disproporționată sau asimetrică, pentru a -și asigura din timp toate
condițiile necesare obținerii victoriei (în caz de război sau de conflict
armat) s i realizării scopurilor și obiectivelor politice și strategice
propuse. Încrederea care se culti vă între state în timp de pace nu este
totdeauna suficientă pentru prevenirea războiului sau conflictului
armat și, de aceea, statele se grupează în alianțe, coaliții sau în alte
forme de siguranță politico -militar și strategică, în parteneriate și în
nume roase alte forme și formule .
Acestea arată, de fapt , flexibilitatea simetriei, capacitatea ei de
a se adapta la împrejurări, de a fi, totdeauna, omniprezentă și
omnipotentă, chiar și atunci când existența ei se află pe muchie de
cuțit sau când se neagă ef ectiv pe sine.
Simetria, disimetria (non -simetria) și asimetria sunt modalități
de relaționare a entităților, fenomenelor și proceselor și, în același
timp, sisteme de cunoaștere, evaluare și dezvoltare a unor politici,
strategii și tactici adecvate. Ele a u sens numai în procesul cunoașterii
și acțiunii eficiente, în funcție de mediul de securitate și de condițiile
specifice.
Calitatea unei armate depinde în mare măsură de modul în care
cei ce o constituie, o pregătesc și o folosesc înțeleg și aplică aceas tă
filosofie de confruntare și aceste dimensiuni ale oricărei existențe și a
oricărei dinamici din spațiul de viață și de activitate al oamenilor și
comunităților omenești.
În Anexele 4 și 5 , se prezintă unele modalități de reprezentare a
simetriei.
5.1.2 Disimetrie
De fapt, am putea spune că dacă simetria este, deopotrivă,
permanentă și continuă, dar și discontinuă și relativă . Disimetria sau
non-simetria este la fel. Ea poate fi definită ca partea complementară
a simetriei, mai exact, simetria în oglindă, sau sub axă . Spre
deosebite însă de simetria comună , de simetria în oglindă, dar de
semn contrar – ca să -i spunem așa, simetria în oglindă nefiind, de
fapt, simetrie, ci doar imagine –, disimetria conflictuală presupune,
cel puțin în viziunea noastră și a ltceva. Ea nu se reduce la faptul că
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
234
două sau mai multe elemente ale unei entități nu sunt simetrice sau
devin nesimetrice, în procesul evoluției (sau involuției) entității
respective, al devenirii, al transformării acesteia, ci mai primește și
alte conota ții interesante.
În primul rând, și disimetria, ca și simetria, se constituie într –
un moment al devenirii sistemului, fenomenului, procesului, entității
sau acțiunii respective și anume într -un moment sau într -un interval
de discontinuitate sau de ruptură, care poate avea mai multe forme de
existență, dintre care cele mai importante ar putea fi următoarele:
separare temporară;
separare definitivă;
separare conflictuală;
ruptură sau falie;
dispariția uneia dintre părți.
Aceste forme de discontinuitate sau de ruptură pot conține
următoarele categorii de raporturi:
de proporționalitate;
de disproporționalitate;
de complementaritate;
de intercondiționare;
de conflictualitate.
Proporționalitatea constă în crearea unor dependențe care se
condiționează reciproc, p e tot parcursul discontinuității. Propor –
ționalitatea menține, totuși, sistemul în parametri funcționali, iar
tendința evoluției este, de regulă, spre simetrie, dar și spre dispro –
porționalitate. Evoluția spre simetrie se caract erizează printr -o
reechilibr are a părților componente, dar pe un alt palier de reflexie și
de condiționare. Evoluția spre disproporționalitate presupune crearea
unor mari diferențe între părți și menținerea lor în hiat, în falie
strategică , operațională și/sau tactică, sau, dimpotriv ă, opunerea lor,
de regulă, non -contact, într -un spațiu conflictual disproporționat.
Deși non -contactul exclude raportul dintre două entități,
disproporționalitatea există, iar posibilitatea acțiunii sau interacțiunii
nu este cu desăvârșire exclusă. În caz ul războiului modern,
disimetric, non -contactul nu este un efect, ci un rezultat direct al unei
planificări strategice, al unei politici și, respectiv, al unei strategii
foarte bine elaborate.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
235
Disproporționalitatea este elementul de bază al disimetriei.
Scopul disimetriei este disproporționalitatea. Atunci când disimetria
se planifică, scopurile și obiectivele planificării sunt cele ale realizării
unei disproporționalități pozitive, în sensul creării, pe tot parcursul, a
unei superiorități de forțe și mijlo ace care să aibă capacitatea și
abilitatea de a nu permite , mai exact, de a face imposibilă reacția
părții adverse, aflată într -o mare inferioritate tehnologică, politică,
economică, militar ă, strategică și doctrinară, sau care să o anihileze
rapid, fără p rea multe costuri.
Complementaritatea este valabilă doar în cazul ieșirii relative
din simetrie și separării temporare. Ea este o funcție a dinamicii unui
sistem, fenomen sau proces și constă în crearea continuă a acelor
elemente și structuri care să asigu re și să mențină parametri de
funcționare a sistemului, acoperirea vulnerabilităților, contracararea
pericolelor și amenințărilor – deci securitatea sistemului – și crearea
condițiilor trecerii în siguranță la acea nouă stare propusă prin ieșirea
din simet rie sau creată prin ieșirea intempestivă din simetrie. Ieșirea
din simetrie, în acest caz, se face în sus, prin amplificare forței și
crearea disproporționalității (dacă se poate prin surprindere).
Sistemele disproporționate nu pot rămâne așa multă vreme.
Rațiunea disproporției de sistem și de proces constă în asigurarea
condițiilor pentru trecerea la o nouă stare. Această trecere nu se
realizează fără riscuri, fără pierderi, fără urmări. Există, în evoluția
sistemelor disproporționate (A), o bifurcație imp ortantă (prima dintre
bifurcații):
evoluția spre o nouă simetrie (A 1);
evoluția independentă sau conflictuală a părților spre o
nouă diviziune (A 2).
Cea de a doua direcție se bifurcă la rândul ei în alte două
posibile subdirecții:
spre echilibru strateg ic, deci spre o nouă simetrie (A2 1);
spre distrugerea uneia dintre părți, deci spre o nouă
formulă în care o parte dispare și alta se reconstruiește,
fără cea opusă (care va dispărea), urmând ca ea însăși,
după perioada de simetrie, să iasă din simetrie și să
repete procesul prezentat anterior (A2 2).
Schematic, această dinamică a disproporționalității ar putea fi
reprezentată astfel:
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
236
După fiecare război distrugător, una dintre armate dispare sau
se reconstituie cu greu, pe alte coordonate, iar cea învingătoare, după
ce atinge un nivel de simetrie dinamică (comparativ cu alte armate
sau cu un model virtual de armată eficientă) , în căutarea unor forme
noi de pregătire pentru următorul război, se reorganizează, se
transformă și se pregătește pentru un nou război, indiferent care ar fi
și cum ar fi acela.
Intercondiționarea este, deopotrivă, absolută și relativă.
Intercondiționarea absolută face parte din natura sistemelor și
proceselor și este dată de legea conservării, în sensul că nimic nu se
pierde, nimic nu se câștigă, ci totul se transformă. Intercondiționarea
relativă se exprimă în faptul că sistemele și procesele se transformă,
devin. Intercondiționarea se subordonează acestei deveniri, face parte
nemijlocită din ea. Ea exprimă, deopotrivă t endința sistemelor spre o
nouă simetrie, dar și spre negarea simetriei și intrarea într -o fază de
contradicție, chiar de conflict, singura care poate scoate sistemul din
echilibru, determinându -l să evolueze, prin dezechilibru, spre un nou
echilibru.
Confl ictualitatea face, de asemenea, parte din dinamica
evoluției sistemelor și proceselor. Ea este, deopotrivă, o funcție a
simetriei, în sensul că orizontul de mișcare al unui sistem (fenomen,
proces) se definește pe realizarea unor parametri simetrici, de
echilibru, dar și o funcție a disimetriei, deoarece, pentru punerea în
mișcare a sistemului este nevoie de un dezechilibru,. Deci de o
disproporție.
Disimetria (non -simetria) conflictuală se definește ca o stare
dinamică, în care forțele se separă, evolueaz ă spre zone complet A A
1
A
2 A21
A22 An1
An
An2
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
237
diferite – unele ajungând la performanțe foarte mari, altele coborând
foarte jos, în ceea ce privește performanța, deci, forțele, mijloacele și
resursele necesare realizării acesteia –, iar confruntarea dintre ele
(atunci când aceasta s e produce) nu mai este posibilă decât într -un
singur sens, de la cel puternic împotriva celui slab, acesta din urmă
neavând, practic, nicio posibilitate de reacție.
Cele care cultivă disimetria sau disproporționalitatea
strategică sunt marile puteri finan ciare, economice, tehnologice și
militare, iar mijloacele prin care realizează această uriașă
disproporționalitate sunt: sumele uriașe alocate domeniului militar,
tehnologia de vârf, informația, armamentul nuclear strategic , armele
sofisticate neconvențion ale, intelligence -ul și sistemele de arme de
mare precizie. Pentru a evita conflictul dintre ele (care nu poate fi
decât unul simetric de vârf ,. Adică de foarte mare intensitate și de
foarte mare amploare ) și a gestiona mediul de securitate al planetei,
marile puteri ale lumii se grupează în alianțe, coaliții și alte forme de
organizare și de parteneriat, din care fac parte, desigur, într -o formulă
sau alta, și alte țări care vor să iasă din disproporționalitate și din
zona de insecuritate endogenă și exoge nă.
Efectele disimetriei sunt:
– dominanța tehnologică, informațională, economică, politică,
militară și strategică;
– ținerea la un nivel cât mai scăzut a conflictualității
simetrice;
– descurajarea războiului;
– descurajarea accesului la tehnologii nuc leare și la tehnologii
de vârf;
– gestionarea crizelor și conflictelor armate;
– controlul activ -ofensiv al piețelor și resurselor;
– menținerea statu -quo-ului, concomitent cu găsirea unor
soluții politice și chiar militare de atenuare a efectelor de falie
strategică rezultate din accentuarea decalajelor economice,
financiare, tehnologice, informaționale și militare imense;
– coalizarea forței pentru prevenirea și descurajarea efectelor
de reacție intempestivă, de tip gherilă, terorism și rețea ilegală.
Disimetria se cultivă. Cei care dețin forța nu doresc să iasă din
disproporție. Și nici nu -și pot permite să o facă. Dimpotrivă, politicile
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
238
și strategiile actuale (și, după toate probabilitățile, și cele viitoare)
încurajează disproporția, dominanța strateg ică, efectul de rețea
controlată, interzicerea accesului la arme perfecționate și la înalta
tehnologie a țărilor din palierul lumii sărace etc.
Alternativa – adică ieșirea din disproporție și cultivarea unei
simetrii strategice conflictuale prin atingerea de către toate țările a
nivelului de înarmare și de tehnologii ofensive pe care îl au în
momentul de față marile puteri – nu poate fi posibilă, deși o astfel de
tendință, cu toate măsurile care se iau, va fi foarte greu de
contracarat. Mai mult, nici mari le puteri nu vor sta pe loc și nu vor
accepta să fie echivalate din punct de vedere tehnologic, de către
celelalte țări care nu sunt mari puteri și nu nici posibilitatea, nici
resursele și nici interesul să se transform în puteri războinice care să
ducă p e umerii lor imensa responsabilitate a gestionării
conflictualității lumii. Și chiar dacă ar vrea, cu ce ar face -o??!
5.1.2.1 Principii
Principiile disimetriei sunt, în general, opuse celor ale simetriei,
întrucât disimetria nu reprezintă doar un nivel de acumulare, ci mai
ales un nivel al acțiunii. Ea condiționează, deci , acțiune a, creând acea
diferență care impune mișcarea, dinamica, transformarea.
Printre principiile disimetriei (non -simetriei) ar putea fi situate
și următoarele:
principiul forței;
princ ipiul disproporționalității;
principiul dominanței;
principiul dezechilibrului;
principiul rupturii sau falierii strategice (operaționale,
tactice) .
Principiul forței exprimă motorul disimetriei. Prin forță , se
creează un anumit statut, o anumită superiori tate, pe baza căreia se
produce ruptura și se asigură dominarea.
Esența disimetriei , în orice conflict, este și, probabil, va rămâne
totdeauna disproporționalitatea . Disproporționalitatea, în cazul
disimetriei – adică disproporționalitatea prin forță, doctrină, resurse,
tehnologie și incompatibilitate. O astfel de disproporționalitate
creează o ruptură, una dintre părți fiind pe malul înalt, dominant, care
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
239
nu poate fi atins, iar cealaltă situându -se pe malul jos, inundabil,
vulnerabil și neputincios. Dispro porționalitatea asigură forței
posibilitatea de a lovi fără să fie lovită, de a ataca fără să fie atacată și
fără să fie contracarată, de a acționa non -contact sau cum dorește ea,
de a domina și de a nu da socoteală nimănui. Lumea este, în general,
disprop orționată, dar disproporția dată de disimetrie este predominant
tehnologică, politică și strategică și urmărește punerea în operă a un ei
politici de forță, unilaterală, prin aplicare a unui alt principiu
important al disimetriei, principiul dominanței .
Principiul dezechilibrului ar trebui să aibă efecte pozitive,
întrucât din dezechilibru rezultă acțiunea. Dezechilibrul practicat în
cadrul disimetriei este însă unul exclusiv, care generează acțiune
unilaterală și face imposibilă reacția adversă. Cu alte cuvi nte
dezechilibrul disimetric, nu construiește, ci distruge, asigură
dominanța forței. Mai exact, construiește disproporționalitatea și, pe
această bază, falia strategică, operațională sau tactică. El este
practicat, din toate timpurile, de către marile put eri, dar și de alianțe
și coaliții. Desigur, într -un anume sens, el ar putea fi înțeles și ca
modalitate de creare și folosire a presiunii pentru gestionarea crizelor
și conflictelor, de izolare a „forțelor răului”, de combatere a focarelor
generatoare de crize și conflictualitate. Esența acestui principiu – ca
și a disimetriei – rămâne însă crearea unor condiții pentru asigurarea
dominanței.
Principiul rupturii sau falierii este o urmare firească a
celorlalte principii. Aplicarea lui creează condiții pentr u acțiunea
unilaterală, pentru invulnerabilitatea forței. Ruptura trebuie să fie
suficient de mare pentru ca forța care acționează să nu poată fi lovită
de către forța care este lovită, dar nu atât de mare încât să nu permită
lovirea disproporționată. Cu a lte cuvinte, principiul faliei – care vine
cumva din acel divide et impera – se constituie într -o modalitate de
dominare a unor entități mai slabe, făcute să fie slabe, de către o
entitate mai puternică. De aici nu rezultă neapărat că Puterea este
totdeaun a discreționară și ticăloasă, că ea înrobește și distruge, că
impune sărăcirea oamenilor și statelor care nu sunt mari puteri
tehnologice și informaționale și crearea unui mediu strategic
totdeauna favorabil ei. Rezultă doar că crearea disproporționalități i,
ca politică și strategie a războiului, aparține Puterii.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
240
Entitatea puternică sau dominantă creează tipul de falie sau de
ruptură care -i este convenabil. Spre exemplu, în timpul
bombardamentelor din 1999 asupra teritoriului Serbiei, aviația
Aliaților a cționa de la înălțimi foarte mari sau medii situate înafara
bătăii mijloacelor antiaeriene ale sârbilor. Atunci când nu s -a
respectat acest principiu, un F 117 a fost doborât.
5.1.2.2 Caracteristici
Deși termenul disimetrie înseamnă pur și simplu nesimetri e sau
lipsa simetriei, noi considerăm că, în ceea ce privește conflic –
tualitatea armată, efectul disimetriei este, deopotrivă dispro –
porționalitatea , falia și unilateralismul. Aceste a sunt cele trei
caracteristici important ale acestei noțiuni aplicată dom eniului
conflictualității armate.
Prin disproporționalitate, așa cum se afirma mai sus, se creează
diferențe uriașe între capacită țile efective ale marilor puteri
tehnologice, ale alianțelor și coalițiilor și restul țărilor lumii care nu
se pot nici alia, nici coaliza altfel decât în jurul celor care deja există,
au forță, notorietate și resurse. Omenirea a fost dintotdeauna
disproporționată și conflictuală. Cu alte cu vinte, disproporția , în
planul forțelor care se confruntă, există dintotdeauna. Dar totde auna
partea adversă avea măcar șansa de a se apăra, de a lovi. Acum
această șansă s -a diminuat semnificativ. Aceasta este însă și motivul
pentru care a apărut asimetria.
Disimetria conflictuală actuală exclude (cel puțin teoretic, dar
și practic) o astfel de posibilitate. În războiul din 2003, dintre forțele
coaliției conduse de Statele Unite și armata lui Saddam Hussein,
armata lui Saddam nu a avut, practic, nicio șansă de a se apăra
împotriva forțelor coaliției.
Supusă unui embargo drastic în ceea ce pr ivește mijloacele de
luptă, izolată, satanizată, lovită tot timpul, în intervalul dintre primul
război din 1991 și 2003, prin toate mijloacele posibile – de la
bombardamentele efectuate din zonele de exclude re aeriană la acțiuni
eficiente de război psiholo gic –, monitorizată de sistemele I2SR și
lipsită de resurse, această armată, în timpul războiului din 2003, n -a
avut nici măcar posibilitatea de a acționa asimetric. Aceasta este
realitatea în ceea ce privește armata irakiană care nu avea cum să facă
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
241
față unui atac american. Spre exemplu, în războiul din 1991, sistemul
de comunicații al armatei irakiene a fost distrus în douăzeci și patru
de ore.
Disimetria, în condițiile moderne, ale dezvoltării tehnologiilor,
creează condiții ideale pentru o dominanță st rategică, deopotrivă,
directă și indirectă, prin capacități, tehnologii, resurse și politici
adecvate.
5.1.2.3 Tendințe
Tendințele disimetrice se mențin și se dezvoltă în ritm susținut.
Ele evoluează pe două mari paliere:
– în virtutea unui trend favorabi l, creat de diviziunea
conflictuală a lumii;
– ca urmare a faliilor financiare, tehnologice, militare și
informaționale create de dezvoltarea economică inegală și de
conflictualitatea intereselor.
Acest tip de dominanță nu este însă exclusivist și dictato rial, ci
are sau poate avea conotații responsabile în planul construcției și
optimizării mediului de securitate.
Dezvoltarea fără precedent a armamentelor, expansiunea
tehnologică și informațională a marilor puteri financiare, tehnologice,
informaționale și militare, crearea și dezvoltarea rețelelor impun
trecerea de la o configurație discreționară a puterii și a forței la una
de tip cooperativ și responsabil.
Marile puteri, marile organizații și organisme internaționale
devin responsabile de calitatea me diului de securitate, nu numai
pentru că un astfel de mediu este și trebuie să fie benefic pentru toată
lumea, ci mai ales pentru că destabilizarea mediului de securitate
afectează pe toată lumea și creează un pericol grav inclusiv pentru
marile puteri.
Cu alte cuvinte, disproporționalitatea promovată de disimetrie,
reduce relativ , dar semnificativ, vulnerabilitatea marilor puteri .
Evoluțiile disimetrice încep să fie însă afectate foarte serios de
universalizarea interdependențelor. Interdependențele redu c și, în
același timp, extind vulnerabilitățile, le transformă în vulnerabilități
de rețea, fiecare țară, mare sau mică, fiind protejată de rețea, dar și
făcută vulnerabilă la pericolele și amenințările de rețea.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
242
Cele mai frecvente imp licații directe ale disproporți onalității, în
planul confruntării disimetrice – deci pe o falie strategică –, ar putea
fi următoarele:
– accentuarea periculoasă a decalajelor;
– crearea unui conflict major în cadrul polului de bogăție și
putere;
– proliferarea , la scară zonal ă, regională sau chiar planetară, a
unor fenomene extrem de periculoase – boli, foamete, accentuarea
conflictualității în lumea săracă, distrugerea mediului natural etc. – și
crearea unui efect de bumerang.
Disproporționalitatea – foarte îndrăgită de mari le puteri în
acțiunea lor de dominare a lumii – poate deveni extrem de
periculoas ă pentru acestea, întrucât disproporționalitatea nu poate
crea nici valoare, nici durată , ci doar… dominanță și izolare…
În Anexa nr. 6 , se prezintă unele elemente privind di simetria
nelineară dinamică.
5.1.3 Asimetrie
Asimetria poate fi definită ca o configurație dinamică și foarte
complexă a unor raporturi dintre două sau mai multe entități
disproporționate și incompatibile, dar care acționează una asupra
celeilalte, sau une le asupra altora, în mod foarte diferit, exploatând
la maximum vulnerabilitățile existente și chiar creând altele noi.
Asimetria conflictuală nu este, deci, doar ne -simetrie sau non –
simetrie, ci mult mai mult. Ea pornește de la o realitate indiscutabilă,
complexă și extrem de dinamică și anume aceea că sistemele,
procesele și acțiunile au fost, sunt și vor fi din ce în ce mai mult
disproporționate.
Lumea se dezvoltă cu viteze inegale. Unii se află în epoca
cunoașterii și a expansiunii cosmice, în timp ce alții n -au ieșit încă
din epoca de piatră. Prim pădurile Amazoniei sunt încă triburi care n –
au ieșit niciodată din acel univers verde. Unele, poate, nici nu au fost
descoperite. Există însă și posibilitatea ca, pe planeta noastră, în
locuri nedescoperite s au neștiute de nimeni , să existe forme de
civilizație mult mai avansată decât cea pe care o cunoaștem și la care
să nu avem acces, pentru că implică alte dimensiuni și alte sisteme
de referință.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
243
În fine, speculații se pot face multe. Dar chiar în limitele destul
de complexe ale civilizației noastre, există decalaje imense și forme
de relaționare care se cer încă studiate.
Simetria lumii înseamnă arhitectura ei durabilă. Chiar și
simetria conflictuală creează și menține acele raporturi atât de plastic
exprimata în configurația DA -NU sau YNG -YANG. Disimetria sau
non-simetria rupe echilibrul și necesită noi acțiuni pentru refacerea
lui. Aceste acțiuni sunt însă disproporționate și unilaterale, întrucât
disimetria, în accepția noastră, creează acele falii care nu pot fi
traversate decât de cei care au forțele , mijloacele , deprinderile și
priceperile necesare.
Pentru că ei sunt, de fapt, aceia care creează falii și
disproporționalitate sau care le exploatează în favoarea lor pe cele
existente.
5.1.3.1 Principii
Principiile asimetriei se află undeva, într -o zonă post -disimetrie,
în sensul că nu admit poziționarea disproporționată inactivă, ci doar
disproporția activă. Printre aceste principii, în opinia noastră, pot fi
situate și următoarele:
principiul interacți unii asimetrice;
principiul disproporționalității interactive;
principiul adaptabilității;
principiul flexibilității;
principiul eficienței.
Asimetria, într -un spațiu conflictual, înseamnă efectiv acțiune
asimetrică. Iar acest tip de acțiune este, de fapt , interacțiune
asimetrică, fiecare dintre entitățile aflate în conflict acționând altfel
decât celelalte, dar folosind la maximum vulnerabilitățile celorlalți, al
opozanților. Asimetria este o întoarcere la arta stratagemică a
antichității, adică o readapt are a principiilor artei militare formulate
cândva de Sun Tzî, în Arta Războiului , și de indianul Kautilya, în
lucrarea sa monumentală Arthashastra . Acesta este, în linii generale,
principiul interacțiunii asimetrice .
Principiul disproporționa lității inte ractive este comple mentar
principiului interacțiunii asimetrice. În cazul asimetriei, dispro –
porționalitatea nu admite faliile strategice, nu permite rupturi major e,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
244
ci, dimpotrivă, construiește un amalgam între Mare și Mic, între
Putere și non -Putere, înt re Înalta Tehnologie și Vidul Tehnologic.
Este o construcție bizară, haotică, în care cel slab se ține lipit
strâns de coasta celui puternic, în care se construiește un potențial
anti-potențial, un fel de vânător de potențial, care, pe de o parte,
foloseș te, ca în artele marțiale, potențialul celui puternic împotriva
celui puternic și în folos propriu și, pe de altă parte, subminează acest
potențial, îl erodează și în distruge. Disproporționalitatea cere forțe,
mijloace și resurse, asimetria cere inteligen ță, intuiție, curaj și nu
totdeauna moralitate.
Gherila, terorismul, insurgența sunt forme ale acțiunii
asimetrice. Dar tot form e ale acțiunii asimetrice sunt și discreditarea
unor conducători, inducerea în eroare, presiunea prin rețea,
dezinformarea, ca și cyberterorismul , pirateria, șantajul etc.
Principiul adaptabilității este esențial pentru arta strategică
asimetrică. El presupune capacitatea entităților asimetrice, atât a celor
puternice, cât și a celor ce nu au potențial de a se adapta la
împrejură ri, adică de a asimila mediul și a se acomoda la cerințele lui,
dar nu doar pentru a -l cunoaște, ci pentru a acționa efectiv și eficient.
Principiul flexibilității rezultă din cel al adaptabilității și constă
în capacitatea entităților de a se reconfigura în funcție de cerințele
efective ale acțiunii eficiente, de a -și modifica atitudinea și
comportamentul în funcție de dinamica factorilor de influență asupra
mediului și de evoluția acestora.
Cum evoluția factorilor este, în general , complicată, neliniară și
imprevizibilă , configurarea și reconfigurare a sistemelor și proceselor
care se confruntă nu se poate face totdeauna cu anticipație, ci, de
foarte multe ori, doar în funcție de calitatea lor de a fi flexibile.
Flexibilitatea nu poate fi nici evaluată cu precizie, nici ignorată cu
nonșalanță. În anumite împrejurări, ea poate decide soarta unei
confruntări pe viață și pe moarte, în altele poate rămâne doar o
modalitate de a ieși din ceea ce se cheamă onoare.
Principiul eficienței nu este propriu doar confi gurărilor și
acțiunilor asimetrice, ci oricărei acțiuni. În general, acțiunea umană
trebuie să fie eficientă. În cadrul asimetriei conflictuale, acest
imperativ se aplică foarte nuanțat. Acțiunea asimetrică, pentru a fi
eficientă, trebuie să fie ingenioasă , punctuală, cu evoluții
imprevizibile, cu variații bruște și desfășurări în rețea.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
245
5.1.3.2 Caracteristici
Printre caracteristicile cele mai importante ale confruntărilor și
configurațiilor de tip asimetric, considerăm că ar putea fi situate și
următoarele :
– gradul din ce în ce mai ridicat de imprevizibilitate a dinamicii
actuale și, mai ales, viitoare a structurilor, infrastructurilor, acțiunilor
și efectelor;
– evoluția haotică a structurilor, acțiunilor și efectelor;
– configurarea variabilă a structuri lor și desfășurarea în mozaic
a acțiunilor;
– capacitate a deosebită a sistemelor, proceselor și acțiunilor de
a se adapta la variația condițiilor inițiale și a condițiilor specifice;
– capacitatea de a folosi și crea vulnerabilități în obiectivele –
țintă;
– capacitatea de generare, regenerare și autoregenerare rapidă;
– capacitate a deosebită și abilitate a remarcabilă de a crea
diversiuni;
– non-convenționalitate a.
Toate aceste caracteristici (și multe altele) fac din modul
asimetric de a aborda confruntare a și conflictualitatea o artă
strategică de foarte mare subtilitate.
Pe baza acesteia, toate statele – atât cele care dispun de resurse
informaționale, tehnologice, economice și financiare, cât și cele care
nu dispun de astfel de resurse – se străduiesc să-și adapteze
structuril e, legislația, funcțiunile, politicile și strategiile la un mediu
de confruntare fluid, deci fluctuant și imprevizibil, aliniindu -se cu
prudență și cu foarte multă grijă la politicile și strategiile
organizațiilor și organismelor i nternaționale, oscilând între filosofia
de alianță și de coaliție și cea de parteneriate cu marile puteri
financiare, economice și militare.
5.1.3.3 Tendințe
În acest mediu fluid, instabil și, în mare măsură, imprevizibil,
este foarte greu să fie sesizate, analizate și prognozate tendințele în
cazul evoluțiilor asimetrice. Caracteristic pentru astfel de tendințe, în
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
246
cadrul unor evoluții de tip asimetric, este faptul că ele nu sunt și nu
pot fi doar un orizont statistic, bazat pe analiza unor s erii de
evenim ente, ci rezultă, deopotrivă, din variația condițiilor inițiale, din
arhitecturile de securitate care se modifică aproape în fiecare moment,
din comportamentul bizar al unor sisteme și procese și din multe alte
desfășurări care nu se supun pe deplin niciun eia din tre regulile
cunoscute.
Constatăm că, pe măsură ce timpul trece, conflictualitatea lumii
sacade în intensitate, dar și crește în diversitate și în complexitate.
Aproape că nu există domeniu de activitate unde să nu se dezvolte
confruntări și bătălii acerbe, disproporționale și asimetrice, pentru
piețe, pentru resurse, pentru influență, pentru spațiu și chiar pentru
timp, inclusiv prin folosirea forțelor și mijloacelor militare .
Aceste confruntări depășesc simpla concurență și, chiar dacă
nu au aspec tul unor confruntări armate sau al unor lupte de stradă,
deciziile care stau la baza lor, strategiile folosite, diversitatea lor,
modul cum evoluează le apropie foarte mult de filosofia și fizionomia
războiului. Aceste confruntări produc mai multe pierderi de vieți
omenești decât războaiele mondiale de odinioară.
Faptul că 45 de milioane de oameni mor anual de foame sau de
malnutriție69 arată care este, de fapt, efectul real al războiului
asimetric de pe falia strategică dintre lumea bogată și lumea săracă,
dintre cei care acumulează, intempestiv, fără nici un fel de scrupule,
prin orice mijloace – inclusiv prin terorism, crimă organizată, rețele
traficante , dar mai ales prin mijloace financiare, prin presiuni politice,
prin condiționări de toate felurile, a dică prin exercitarea puterii și
influenței –, averi nemăsurate și cei care suportă efectele extrem de
negative ale acestor acumulări.
Evoluția asimetrică a conflictualității poate duce, inițial, la o
creștere entropică, deci la o accentuare a nedeterminăr ilor, specifice
stării de haos, adică la proliferarea războaielor și conflictelor
asimetrice, la scăparea de sub control a unora dintre pericolele și
amenințările strategice majore – cum sunt cele rezultate și
amplificate an de an de proliferarea de armelo r de distrugere în masă
și a sistemelor de arme moderne – și, în acest fel, la intrarea în
metastază a stării de insecuritate a lumii.
69 Une Europe sure dans un monde meilleure. Stratégie européenne de sécurité , p. 6 ,
http://www.iss -eu.org .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
247
Totuși, considerăm că, în etapa următoare, adică în următoarele
decenii, se vor contura din ce în ce mai clar, următoarel e tendințe:
– accentuarea acțiunilor preemptive (de preîntâmpinare) și
preventive efectuate de marile puteri, de NATO, de Uniunea
Europeană, de ONU și de alte organizații și organisme de securitate
internaționale și regionale;
– dezvoltarea asimetriilor d e reacție și de fapt împlinit
– crearea unui echilibru “haotic”, care se compune, de fap t, din
marile dezechilibrări ale tuturor zonelor instabile de pe planetă,
inclusiv în domeniile financiar, economic și militar.
Războiul asimetric ia încet, încet locu l războiului tradițional. El
continuă să se dezvolt e pe toate palierele conflictualității lumii, într -o
paletă foarte largă de forme și formule, începând cu actele teroriste,
cu gherila, insurgența etc. și continuând cu războiul frontal ier, cu
războiul îna lt tehnologizat, cu războiul bazat pe rețea și cu toate
formele războiului cognitiv.
Aparent, asimetria scoate războiul din exclusivitatea militară și
îi dă conotații economice, financiare, informaționale, psihologice,
mediatice, într-o configurație predom inant civil -militară, dar și de
altă natură, apropiindu -l asimptotic de universul politic și chiar de
decidentul politic. Asimetria nu distruge însă armatele și sistemele
militare, ci doar le bulversează, le amestecă și le încrucișează cu
sistemele civile și civil -militare, pentru ca, în cele din urmă, să aducă
războiul – indiferent de forma și formula lui – la forma sa tradițională,
adică aceea în care, în pofida a tot felul de forme și de formule,
bătăliile decisive se vor da tot între armate. Aceasta îns eamnă,
desigur, revenirea la simetria conflictuală.
Oricum, războaiele prezentului și, mai ales, cele ale viitorului
vor fi influențate masiv de configurările asimetrice și vor evolua,
după toate probabilitățile, într -un spectru din care nu vor lipsi
urmă toarele tipuri de conflicte și confruntări armate violente:
– disproporționate ;
– în mozaic ;
– haotice ;
– imprevizibile ;
– cognitive (inteligente ;
– strategemice (iscusite) ;
– diversioniste.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
248
Asimetria conflictuală nu este o găselniță a acestor vremuri.
Dintotdeauna, statele și armatele au încercat, la momentul potrivit, să
evadeze din simetrie și să aplice în mod creativ și eficient, principiul
surprinderii . Acest principiu este unul al disimetriei și, deopotrivă, al
asimetriei, în sensul că o astfel de manevră (mai exact, un complex
de astfel de manevre) este folosită de orice luptător, de orice
subunitate, unitate, mare unitate etc. în luptă, în limita forțelor,
mijloacelor și resurselor de care dispune, dar mai ales a curtajului și
inteligenței în a fo losi o astfel de manevră. Toate războaiele și
confruntările armate s -au desfășurat între simetrie și asimetrie. Astăzi
însă, există mult mai multe mijloace pentru a realiza ceea ce
înaintașii noștri nu -și putea u permite nici măcar să încerce. Într -un fel,
astăzi, mai mult ca ieri, există șansa efectivă, dar și cerința
intempestivă de a ieși din simetrie , cel puțin în anumite momente ale
războiului, dar și ale operației și acțiunii militare sau civil -militare
tactice. În Anexele 7 și 8, se prezintă unele car acteristici ale asimetriei
conflictuale.
5.2 Dinamica fluidă a conflictualității actuale
Conflictualitatea actuală are unele caracteristici care o
deosebesc destul de mult, sau, mai exact, o particularizează în raport
cu cea din timpul Războiului Rece și cu cea de dinaintea Războiului
Rece. Este o conflictualitate de un tip deosebit, deopotrivă, simetrică ,
disimetrică și asimetrică, cu treceri insesizabile dintr -o parte în alta.
Războiul Rece a însemnat o configurare predominant simetrică
a politicilor, strategiilor și doctrinelor, precum și a forțelor,
mijloacelor și acțiunilor. Efectele acestor poziționări s -au centrat pe
ceea ce putem numi descurajare reciprocă și s-au concentrat pe o
cursă fără precedent a înarmărilor. Cruzimea, durata și umilința cel ui
de Al Doilea Război Mondial s -au resetat în noi reconfigurări
conflictuale, având ca suport, de data aceasta, nu atât interesele, cât
ideologiile.
Este însă greu de presupus și de acceptat că, într -o lume
civilizată, care tocmai a trecut prin experienț a a două războaie
mondiale sângeroase și distrugătoare, ideologiile ar fi putut
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
249
reprezenta cu adevărat un suport al Războiului Rece. Dar aceasta este
o problemă foarte complicată care, după opinia noastră, ar trebui
studiat ă cu multă atenție și în mod prof und, ieșind semnificativ din
prejudecăți și din… ideologi ile mărunte ale unor confruntări dintre
partide și ambiții electorale sau de tip electoral
Într-o lume democratică și civilizată, ideologiile ar trebui să
coexiste. Chiar și arunci când sunt conflic tuale, în parametrii lor
fundamentali, în bazele lor, în valorile lor, ele ar trebui să fie
complementare. La o analiză obiectivă a acestei situații paradoxale,
vom ajunge la concluzia că justificările concentrării unor cantități
imense de forțe și mijloac e, la finele unui război mondial extrem de
violent , în Europa – inclusiv a unor mari cantități din armamentul
strategic nuclear – nu sunt nici suficiente, nici consistente. Motivele
reale ale acestei poziționări n -au aproape nicio legătură cu…
ideologia. A u însă o foarte mare legătură cu realitatea conflictuală a
lumii, cu politica disproporționalității, cu politica de forță și de
influență și cu strategiile disimetrice ce se asociază foarte bine
conceptului de forță.
Pericolul roșu, susținut de tancurile sovietice, de arme nucleare
și de o ideologie totalitaristă pe post de expansiune democratică
absolută, ce promova utopia egalității universale dintre toți oamenii
planetei, a generat o regrupare a Occidentului democratic și o reacție
pe măsură. Pericolul nu era ideologic, ci politic, economic și social,
deci existențial. Acest pericol, luat drept amenințare, a generat o
reacție simetrică – concretizată în cursa înarmărilor și în bipolarism –,
iar lumea nu s -a obosit în nici un fel să înțeleagă noua realita te, ci s -a
mulțumit cu numeroase tentative – și de o parte și de cealaltă – de a
ieși din simetrie sau doar cu invective . Aceste tentative s -au
concretizat, pentru Occident, în creșteri economice substanțiale, în
dominare financiare, în revoluții tehnologi ce și în concentrarea
bogăției , iar pentru ceilalți în frustrări peste măsură .
Echilibrul simetric al terorii a f ost spart în ultimul deceniu al
secolului al XX -lea, când s -a ieșit din simetria de tip bipolar, centrată
pe doi poli de putere – Statele Unit e ale Americii și Uniunea
Sovietică –, fără a se realiza însă o altă dimensiune – disimetrică sau
asimetrică – demnă de luat în seamă. Cei doi poli de putere au
devenit parteneri strategici, iar forțele și mijloacele nu s -au regrupat.
Mai exact, cele ca re s-au regrupat n -au avut nici un efect în plan
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
250
politico -militar și strategic. Rusia, Statele Unite, China, Marea
Britanie și Franța – țări învingătoare în cel de Al Doilea Război
Mondial – dispun în mod „oficial” de arme nucleare, sunt membri
permanenți ai C onsiliului de Securitate al ONU, iar celelalte țări se
grupează, într -o formă sau alta, în jurul acestor piloni de putere, care
generează și regenerează, prin sistemul relațiilor internaționale, al
dreptului internațional și al unor noi arhitecturi organiz aționale,
sistemul internațional de securitate. Este vorba de o simetrie nu de o
parte și de alta a unei linii – ca în timpul Războiului Rece – ci în jurul
unui ax, iar tendința este ca axul să devină punct. De unde rezultă că
s-ar putea să avem o simetrie în … cinci, la care se vor mai adăuga și
alții, pentru ca, în final, să avem o simetrie în 8 (a se vedea G8) sau
în alte dimensiuni.
Construcția internațională de securitate și cooperare, cultivarea
încrederii, instituirea unor norme de drept pe care să le respecte toată
lumea etc. sunt, probabil, obiective pe termen lung ale unei simetrii
complexe, prin care să se realizeze o gestionare eficientă a
conflictualității.
Deocamdată, acestea sunt simple orizonturi posibile. În
realitate, lucrurile nu stau aș a. Simetria din jurul unui ax sau al unui
punct este foarte fragilă – de fapt, nici nu putem afirma cu certitudine
că ea există cu adevărat –, în timp ce, conștient sau nu, se dezvoltă
disimetrii amenințătoare și asimetrii strategemice sau disperate.
Toate acestea creează un imens paradox din care, probabil, se
va ieși cu greu sau nu se va ieși niciodată pe deplin.
5.2.1 Arhitectura simetrică
Simetria conflictuală actuală se dezvoltă, deopotrivă, pe un
palier global și pe unul fragmentar, fractal. La niv el politic și la nivel
strategic, ea ne apare fi e ca o simetrie de sinteză, fie ca o simetrie de
simetrii, în care fiecare țară, fiecare zonă și fiecare entitate dezvoltă
un anume tip de simetrie conflictuală. Pentru că, într -un fel se
prezintă o astfel de simetrie în Cecenia, spre exemplu, unde simetria
înseamnă, de fapt, ieșirea din simetrie, predominante fiind acțiunile
de tip terorist și neconvențional, forțele federale ruse înfruntându -se
cu gherilele cecene, mai exact, vânând gherilele cecene, iar ace stea
din urmă hărțuind armata rusă și forțele de ordine care acționează în
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
251
cadrul provinciei, și în alt fel în Afganistan sau în Irak, unde forțele
guvernamentale și cele ale coalițiilor conduse de Statele Unite sau de
NATO s-au situat (cazul Irakului) sau se situează de o parte și forțele
insurgente de cealaltă parte. Lina de demarcație nu este însă definită,
unele dintre aceste forțe acționând efectiv în localități sau în zonele
de dislocare a forțelor guvernamentale și forțelor coaliției. Mai mult,
se pa re că unii dintre membrii forțelor guvernamentale sunt, de fapt,
luptători în gherilele afgane sau irakiene. Ei nu fac altceva decât să
culeagă informații și să acționeze asimetric din poziții și situații
avantajoase.
Dezvoltările simetrice, în toate domen iile acționale și
conflictuale, sunt însă complexe, ies din raporturile „fa ță în față ” și
reclamă un studiu el aborat, care să aibă în vedere î ntreaga arhitectură
simetrică și complementară. Oricum, simetriile, azi, sunt relative. Ele
nu pot fi decât scurte echilibrări zonale sau punctuale de forțe, de
mijloace, de politici și strategii.
Într-un studiu interesant, Frederic Demarquet70 îl citează pe
Gregory Bateson, fondatorul Școlii de la Palo Ato71 care pune în
evidență noțiunea de simetrie și pe cea de compl ementaritate în
diadele interacționale. Acestea se găsesc la toate nivelurile, începând
cu cele personale și continuând cu cele sociale, culturale, militare,
internaționale etc. Toate interacțiunile din cadrul unei diade pot fi
definite fie prin schimburi simetrice, fie prin complementare, fie prin
ambele.
70 www.fredericdemarquet.com
71 „Această opțiune este susținută de elementele fundamentale ale reglementărilor normative
europene și Modele sistemice ale dezvoltării locale r omânești, precum și de complexitatea
specifică dezvoltării locale. Prin urmare, dintre multiplele definiri ale sistemului, o vom reține
pe cea aparținând lui Lapierre, pentru care „sistemul este un ansamblu organizat al proceselor
legate între ele printr -o mulțime de interacțiuni, coerente și flexibile, care determină un anumit
grad de autonomie” (Lugan, 1996, p. 38). În acest sens, o dezbatere mai amplă a problematicii
specifice abordării sistemice realizează Huteau, care, pornind de la accepțiunea asupra
sistemicii definită de L’École de Palo Alto , enunță patru principii fondatoare ale sistemului unei
colectivități teritoriale (Huteau, 2002, p. 10): deschiderea sistemului spre exterior sau
interrelaționarea între sistem și mediul său; interdependența dife ritelor elemente sau subsisteme;
pluridisciplinaritatea abordării analitice a sistemului; înscrierea sistemului într -un demers de
schimbare în conformitate cu care dezvoltarea locală nu se mai poate baza pe fundamentele
tradiționale ale administrației cole ctivităților publice. În virtutea acestui principiu, abordarea
sistemică a dezvoltării locale va deveni un demers de analiză și concepție, având ca punct de
plecare o reflecție asupra finalității colectivităților teritoriale diferențiindu -se, astfel, de
abordarea tradițională a managementului unei organizații.”
(http://www.ectap.ro/articole/177.pdf , Ani Matei, Lucia Matei, Modele sistemice ale dezvoltării
locale, p.12-13.)
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
252
Simetriile reflectă similitudinile, complementaritățile eviden –
țiază diferențele. Atât simetria, cât și complementaritatea sunt
configurări interacționale, deci au valabilitate atunci când este vorba
de acțiuni.
În concepția lui Frederic Demarquet, există șapte configurări
interacționale:
Simetria stabilă, în care A și B se află în relații
simetrice stabile, orizontale, adică fără niveluri, dacă
fiecare dintre cele două entități acceptă și definesc
relați ile lor ca fiind simetrice;
Complementaritatea stabilă, în care A își definește
poziția sa ca superioară și B acceptă, definindu -și
poziția sa ca inferioară, ceea ce acceptă, la rândul său,
și entitatea B;
Competiția simetrică pentru poziția superioară, î n care
A și B se află în concurență (conflict) pentru această
poziție, fiecare susținând că el se află pe o poziție
superioară, iar celălalt pe o poziție inferioară;
Competiția simetrică pentru poziția inferioară, în care
A și B se află în competiție pentr u poziția inferioară (în
relațiile de politețe, spre exemplu, sau în cele în care o
entitate își asumă riscul, favorizând -o sau protejând -o
pe cealaltă);
Competiția asimetrică pentru poziția superioară și
pentru simetrie, în care entitatea A definește poz iția sa
ca fiind superioară, iar B consideră că A se află în
poziție simetrică cu B;
Competiția asimetrică pentru poziția inferioară și
pentru simetrie, în care A definește poziția sa ca
inferioară, iar B nu acceptă că poziția sa este
superioară, ci o cons ideră simetrică cu a lui A;
Fluiditatea și combinarea celor șase poziții
interacționale, în care entitățile A și B alternează
pozițiile și relațiile într -o manieră fluidă.
Prin „poziție sau poziționare superioară sau inferioară” pot fi
înțelese nu doar st ările, locațiile, punctele pe o axă, în raport cu o axă
sau cu un centru, ci și situațiile, procesele și acțiunile.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
253
Cu alte cuvinte, simetria conflictuală nu este numai poziție și
poziționare, ci și acțiune efectivă, fiecare entitate acționând asupra
fiecăreia, în mod simetric sau fiecare împotriva unui terț, altor entități
sau aiurea, dar tot în mod simetric.
Evident, o astfel de simetrie este totdeauna relativă, durează
foarte puțin, trece prin faze de disimetrie și asimetrie, revine, pe un
alt plan, la condiția inițială și continuă ciclul sau spirala.
Din punct de vedere strategic, nu există o poziție mai bună
decât cealaltă. Dar tendința este ca fiecare să se poziționeze mai bine
decât adversarul sau chiar decât partenerul său.
Totul depinde de natur a relațiilor, de natura și amploarea
conflictualității și de scopurile fixate de fiecare dintre părți. Pozițiile
pot crea însă condiții pentru declanșarea unor acțiuni, dar acțiunile își
au cursul lor care le particularizează și le individualizează.
Anali za simetrică a conflictualității este însă foarte importantă.
Ea ar trebuie să cuprindă, în opinia noastră, între foarte multe altele,
și următoarele activități ce pot oferi un suport complex pentru un
raționament cât mai apropiat de o realitate dinamică ș i extrem de
fluidă:
identificarea și definirea configurației conflictuale
(simetrică, disimetrică, asimetrică sau o combinație
dintre acestea);
identificarea, evaluarea și analiza locațiilor și a
poziționărilor inițiale (fixe, schimbătoare, flexibile);
evaluarea componentelor stabile și instabile ale
entităților care se confruntă sau sunt în relații
conflictuale;
evaluarea dinamicii raporturilor dintre aceste entități;
identificarea și evaluarea consonanțelor și pertur –
bațiilor;
evaluarea motivației, adică a intereselor care stau la
baza politicilor și strategiilor simetrice, disimetrice sau
asimetrice și elaborarea măsurilor în consecință;
stabilirea cursului corespunzător al acțiunii.
Evident, pentru astfel de activități – chiar dacă ele sunt
prevăzute, în tr-o formă sau alta, în regulamente, instrucțiuni și în alte
acte normative –, nu există și nu pot exista standarde și criterii foarte
clare. Se apelează, de regulă, la prevederile legislației internaționale,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
254
la legislația internă a țării -gazdă sau a celor care acționează efectiv, la
lecțiile învățate, la experiența dobândită în teatrele de operații și la
alte elemente ce pot favoriza sau facilita o evaluare corectă și, în
consecință, o decizie înțeleaptă.
5.2.2 Tendința spre disimetrie sau non -simetrie
Mediul de securitate actual este dinamic și flexibil.
Determinările lui sunt atât de numeroase, încât modalitatea cea mai
realistă de a -l evalua și defini este apelul la teoria haosului. Desigur,
și acest apel este discutabil. O mulțime de elemente – multe di ntre ele
neidentificate și neidentificabile – impune sau tinde să configure ze,
uneori, intempestiv și aleatoriu , evoluții impredictibile, cu desfășurări
surprinzătoare și imprevizibile, dar în limita unui foarte relativ spațiu
de siguranță strategică.
Aceasta înseamnă că, în acest început de secol, activarea
forțelor și mijloacelor strategice este foarte puțin probabilă (dar nu
imposibilă), iar conflictualitatea se menține la un nivel care, chiar
dacă nu exclude pericolul nuclear, poate fi, totuși, în lini i mari și în
limite raționale, gestionabil.
Gherilele, atacurile teroriste, insurgența, mișcările de stradă,
acțiunile criminale din lumea interlopă, recrudescența traficanților și
traficului de tot felul reprezintă, într -adevăr, amenințări majore
pentru omenire, unele dintre ele extrem de virulente și de violente,
dar sunt încă departe de ceea ce ar putea fi un holocaust nuclear.
Entitățile care dețin astfel de capacități nucleare se află cumva într -o
simetrie conflictuală neactivată, dar stabilizată și, în linii generale,
echilibrată. Dar, din păcate, probabil că nu pentru foarte multă vreme.
Configurațiile și acțiunile simetrice disimetrice și asimetrice
din spațiul conflictualității nu mai pot fi însă formulate și analizate
doar empiric. Se impune din c e în ce mai mult o cultură politică și
strategică (și chiar tactică) a simetriei, disimetriei și asimetriei
conflictuale. O astfel de cultură constă în cunoașterea și înțelegerea
valorilor care stau la baza echilibrării și dezamorsării tendințelor
conflict uale, a acumulărilor ce se constituie în patrimonii prin care
oamenii pot să se raporteze la precedente, la soluții folosite cândva
pentru a ieși din conflictualitate, la lecțiile învățate ale istoriei.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
255
Cultura componentel or simetrice, disimetrice și asim etrice sau
combinate ale conflictualității nu presupune neapărat abilitățile
pentru a folosi aceste configurații în câștigarea unei bătălii sau unor
războaie, ci înțelegerea complexă a raporturilor, a interdependențelor
și intercondiționărilor, a fenomenel or și proceselor, a realităților și
tendințelor în dezvoltarea durabilă, dar și a pragurilor care se opun
acesteia, a provocărilor, pericolelor și amenințărilor pentru a căror
contracarare sunt necesare soluții simetrice, disimetrice, asimetrice
sau combin ate.
Este adevărat, cultura nu are componente dinamice, ci doar
tendințe creative – pentru că valoarea este, la urma urmei, un efect,
un rezultat al unei acțiuni sau al unor rezultate deosebite, valoroase –,
dar ea poate constitui un suport temeinic, un s istem pe care să se
dureze temeliile unui comportament adecvat, ale formulării unor
scopuri și obiective clare, cu șanse de reușită, care să ducă la
armonizarea acțiunilor și reacțiilor și să genereze protecția
structurilor, infrastructurilor, a patrimoniu lui și a valorii umane.
Omul este, prin excelență, o ființă culturală. Orice acțiune pe
care el o planifică și o desfășoară are, la bază, un sistem de valori sau
o reflecție ce vine din profunzimile memoriei și responsabilității. Dar
valorile nu sunt scop ul sau obiectivul acțiunii, nici mobilul ei (care se
constituie din interese), ci doar suportul ei. Mediul uman – oricât ar fi
el de conflictual – nu poate fi cunoscut, înțeles, optimizat și securizat
înafara unei culturi complexe, inclusiv a unei culturi strategice. De
aceea, aceste configurări simetrice, disimetrie și asimetrice sau de
sinteză, în spațiul conflictualității nu au nici un sens în afara un ei
culturi consistente a domeniului.
5.2.3 Realitatea asimetrică
Asimetria conflictuală are foarte mult e aspecte și poate fi
privită din mai multe perspective. Într -un interesant studiu, Tanguy
Struye de Swielande 72 subli niază că, în afară de dimensiunea sa
instrumentală, materială sau capacitară, asimetria are o consistentă
dimensiune politică și ontologic ă. Războiul asimetric este, astăzi, o
72 Tanguy Struye de Swielande, L’asymétrie instrumentale et ontologico -stratégique dans
l’aprčs guerre froide, p. 108 , http://cesice.upmf -grenoble.fr/publication/ares/54/8_
De_Swielande.pdf .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
256
realitate recunoscută și studiată de toată lumea. „Asimetria, în
concepția lui Metz și D.V. Johnson, privește nivelurile politico –
strategic, strategico -militar și operațional, sau combinarea acestora.
Ea poate implica diferite metode, tehnologii, valori, organizații,
perspective în timp sau combinări ale acestor elemente. Ea poate fi
utilizată pe termen scurt sau pe termen lung, deliberat sau în mod
automat. Poate fi întrebuințată izolat sau în consonanță cu abordări
simetrice. În fine, ea poa te avea o dimensiune psihologică sau
fizică.”73 Exemplele de conflicte și războaie asimetrice sunt
numeroase. N.J. Neuman, citat de Tanguy Struye de Swielande în
studiul amintit74, relevă trei rațiuni ale asimetriei: descurajarea,
perturbarea și înfrângerea. Toate acestea sunt, de fapt, scopuri și
obiective urmărite aproape în orice confruntare armată, în orice
conflict.
Cu peste 2500 de ani în urmă, în Arta războiului75, Sun Tzî
scria: „Dacă inamicul are o baniță de grăunțe în tabăra s a, tu să ai 20
în tabăra ta; dacă inamicul are paie, ierburi și grăunțe pentru caii săi,
în valoare de un chintal, tu să ai 20 în tabăra ta. Nu lăsa să -ți scape
nici o ocazie pentru a -l incomoda; fă -l să se piardă în detalii, găsește
mijlocul de a -l irita, pentru a -l face să cadă în capcană, provoacă
diversiuni, pentru a -l face să -și dim inueze forțele, dispersându -le,
masacrează -i câteva părți, din timp în timp, deturnându -i convoaiele,
echip ajele și tot ceea ce ar putea să -ți fie util.”76
În ultimele două m ilenii, lucrurile nu s -au schimbat. Ba, mai
mult, asimetria s -a accentuat, întrucât și diferențele dintre entitățile
conflictuale s -au multiplicat, iar noile tehnologii și rețeaua permit o
mare diversitate de soluții la aceleași probleme conflictuale. De
vreme ce există posibilitatea selectării unui mod de acțiune dintr -o
mulțime infinită de moduri de acțiune, nimeni nu -și mai poate
permite să se cramponeze în rigiditismul ideologic și antagonic din
timpul Războiului Rece. De aici nu rezultă defel că sfera
73 Tanguy S truye de Swielande, Ibidem , S. Metz, D.V. Johnson II, Asymmetry and U.S. Military
Strategy: Definition, Background, and Strategic , Concepts , London, Strategic Studies Institute,
U.S. Army War College, January 2001, p. 6. http://cesice.upmf -grenoble.fr/publication/
ares/54/8_De_Swielande.pdf
74 Tanguy Struye de Swielande, Ibidem.
75 În finalul acestui studiu, prezentăm, în Anexa nr. 14 , o traducere din limba franceză, a lucr ării
„Arta războiului” a lui Sun Tzî.
76 General dr. Mihail Popescu, general locotenent (r) dr. Valentin Arsenie, general de brigadă (r)
dr. Gheorghe Văduva, Arta militară de -a lungul mileniilor , vol. I, Editura CTEA, 2004, p. 272.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
257
conflictualității s -ar fi diminuat, c i doar concluzia că , în cadrul
acestei sfere, conținutul conflictualității s -a diseminat și multiplicat,
chiar dacă nivelul de confruntare reală, din teatrele de operații, este
unul aparent scăzut și de mică int ensitate . Armamentul strategic
nuclear, sistemele moderne de arme, extinderea sistemelor I2SR
(informație, intelligence, supraveghere, recunoaștere) în spațiul
cosmic, dezvoltarea armelor bazate pe amplificarea undelor, pe
nanotehnologii și multiplicarea efectelor geofizice mențin pericolul la
nivelul cel mai înalt posibil, de unde și nevoia acută de control și de
diminuare a volumului armamentului strategic. Aici sunt foarte multe
discuții și, în același timp, puține certitudini și numeroase semne de
îndoială.
Toate acestea îndreptățesc abordarea și din perspectivă
ontologică și gnoseologică, adică din punctul de vedere al teoriei
existenței și al teoriei cunoașterii, a configurației de tip asimetric a
conflictualității, inclusiv a celei militare. Conflictele actua le îmbracă
tot spectrul existent – din antichitate și până în epoca RMA77 –,
întrucât mediul de securitate actual este, deopotrivă, fragmentat în
teatre de operații și extins la nivel global, iar entitățile care participă
la configurarea, evoluția și gestio narea acestuia sunt foarte diverse.
Unele sunt mari puteri financiare, economice, informaționale și
militare, altele sunt organizații și organisme internaționale, alianțe și
coaliții sau pur și simplu țări obișnuite sau subdezvoltate, supuse
unor intermina bile bătălii dintre clanuri pentru putere. Multe dintre
aceste clanuri nu -și fac însă de cap, adică nu fac ceea ce fac doar de
capul lor, ci cu sprijinul extrem de interesat al unora dintre cercurile
interesate de imensele bogății ale acestui continent.
Toate războaiele din Africa poartă această amprentă, iar
intervențiile diferitelor entități sub mandat ONU, OSCE, al UE etc.
pentru rezolvarea situațiilor extrem de complexe se desfășoară nu
numai într -un mediu ostil și complex, ci și în configurații asimet rice,
în care pot fi întâlnite structuri și acțiuni înalt tehnologizate, specifice
Războiului bazat pe Rețea, dar și structuri și acțiuni primitive,
specifice războaielor premoderne.
77 RMA – Revoluția în Afa ceri Militare sau Revoluția în Domeniul Militar. Acest concept are
acoperire nu doar în evoluția spectaculoasă, revoluționară, a tehnologiei de vârf, îndeosebi a
celei militare, ci și în noile politici și strategii din domeniul mi litar, impuse, între al tele, de noile
reconfigurări geopoliti ce și geostrategice.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
258
Capacitatea entităților înalt tehnologizate, care aplică elemente
ale RM A și, în general ale înaltei tehnologii în efortul de prevenire a
războiului și de gestionare a crizelor și conflictelor , sau de orientare a
acestora spre obiective clare și interesate, nu este pur și simplu
incompatibilă cu mulțimea deschisă de pericole ș i amenințări
asimetrice, ce nu pot fi nici contracarate în întregime, nici cunoscute
în totalitate, nici gestionate în mod eficient.
Politica și str ategia de dominare, prin forța F inanței, a
tehnologiei de vârf, a informației în timp real , a cunoașterii și
sistemelor de arme perfecționate, întâmpină o reacție asimetrică
venită deopotrivă din mediile dominate, dar și din alte zone ale rețelei,
inclusiv din divizarea puterii discreționare. Dar , mai ales , aceste
acțiuni și reacții asimetrice vin din zona civi lizațională, din zona
diferențelor culturale , de fapt, a uriașelor interese de dominare a
acestor zone . Fiec are entitate își are civilizația și cultura ei, adică
sistemele ei de valori, care -i asigură coeziune, uni tate, forță și
stabilitate. Aceste valori se cer respectate. Pentru că, în planul
valorilor, nu există superioritate și inferioritate, simetrie, disimetrie și
asimetrie.
Valorile reprezintă monadele civilizaționale ale lumii, adică ce
are lumea mai de preț. Ele sunt rezultate ale unor acțiuni cre ative
îndelungate, beneficiază de o confirmare locală sau universală, fac
parte din patrimoniul lumii. Valorile se sedimentează în sisteme de
valori, care constituie piedestalul de valori, de forță și de stabilitate al
lumii și al fiecărei țări în parte . Valorile nu sunt conflictuale, ci
complementare. Ele nu creează falii, ci punți. Este foarte adevărat,
configurațiile simetrice pot constitui ele însele valori. Dar simetria
conflictuală, ca să nu mai vorbim de disimetria conflictuală sau de
asimetria confl ictuală, nu are nimic comun cu valorile pe care le
invocă, pentru simplul motiv că valorile nu sunt conflictuale.
Conflictuale sunt doar interesele .
Invocarea valorilor și a sistemelor de valori în conturarea
simetriilor, disimetriilor și asimetriilor con flictuale face ea însăși
parte din acele strategii asimetrice și perverse. Nu valorile stau la
baza conflictului, ci interesele diferitelor entități . Acolo unde există
unitate și stabilitate există și valoare, iar interesele se armonizează;
acolo unde nu e xistă unitate, ci conflictualitate, trebuie căutate și
analizate interesele care generează politici, strategii conflictuale și, pe
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
259
această bază, forțe, mijloace și tipuri de acțiuni din toată gama.
Simetrice, disimetrice și asimetrice. Valorile sunt doar s uportul
stabilității și construcțiilor durabile. Pentru că ele însele sunt durabile.
5.3 Efecte simetrice, disimetrice și asimetrice în planul
conflictelor și războaielor contemporane și viitoare
Importante nu sunt confruntările, conflictele și războaiele în
sine, ci efectele acestora. La urma urmei, întreaga conflictualitate a
lumii este modelată pe o filosofie a efectelor. Efectele nu sunt doar
rezultate, ci și rezultante, adică desfășurări ulterioare mai mult sau
mai puțin previzibile, mai mult sau mai puțin dorite , direcții și
sensuri ale acțiunii actuale și viitoare .
De aceea, problematica efectelor cere soluții , chiar înaintea
problematicii conflictualității. Pentru că, înainte de a declanșa sau a
se declanșa un conflict, trebuie să știm care sunt sa u pot fi urmările.
Dar, mai trebuie să ținem seama de ceva: socoteala de acasă nu se
potrivește totdeauna cu cea din târg.
Efectele conflictualității simetrice, disimetrice, asimetrice,
combinate sau întrunite, ca și ale modului în care sunt concepute,
înțelese, conduse și desfășurate aceste configurări și acțiuni, pot fi:
efecte lineare;
efecte nelineare;
efecte de rețea:
efecte complexe.
Fiecare dintre aceste efecte are, în filozofia și fizionomia lui,
explicații dintre cele mai complicate și evoluții din amice și foarte
complexe. Chiar dacă trebuie să gândim de zece ori sau de o mie de
ori înainte de a lua o decizie în ceea ce privește conflictualitate a, mult
mai greu ne va fi să analizăm, cu anticipație, posibila configurație a
efectelor.
Este și motivul pentru care, în arta militară, s -a introdus
noțiunile aparent pleonastice : operații bazate pe efecte , război bazat
pe efecte , acțiuni bazate pe efecte , planificare bazată pe efecte și,
probabil, în viitor, vom auzi și de… gândire bazată pe efecte .
Faptul că un conflict armat sau un război va avea totdeauna, în
configurarea inițială și în desfășurarea propriu -zisă, în proporții
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
260
variabile, componente simetrice, disimetrice, asimetrice și, mai ales,
sinergice, pune în mare dificultate decidentul politic . De aceea, el are
nevoie de o expertiză strategică substanțială, continuă și îndelungată,
mai ales în ceea ce privește efectele, pentru că, numai pe o bază
foarte solidă, pe principii clare, pe evaluări consistente și pe prognoze
responsabile, pot fi elabora te decizii corecte și coerente sau, în orice
caz, executabile și suportabile, privind limitele angajării, costurile și
implicațiile imediate sau pe termen lung.
5.3.1 Decizie politic ă, angajare, efect
Efectele, în planul deciziei politice și angajamentului politic
(ca asumare a efectelor, dar și ca definire a nivelului de angajare), al
configurărilor și desfășurărilor simetrice, disimetrice, asimetrice și
combinate ale conflictualității sunt numeroase. Ele îmbracă toată
gama cunoscută, derivă unele din alte le și se reconstruiesc unele su b
presiunea altora, astfel încât, împreună, pot duce fie la un echilibru
dinamic prin care se asigură stabilitatea, fie la un dezechilibru care
prelungește conflictualitate a și cere o soluție sau o decizie urgentă.
Printre ac este efecte, în planul rezultatelor, dar și al acțiunilor,
pot fi situate și următoarele:
izolare ;
încurajare ;
remodelare a politicilor și intereselor ;
imitare ;
acceptare ;
respingere ;
solidaritate ;
coalizare ;
embargo etc.
Considerăm că efectele cele mai diversificate și cele mai
complexe se manifestă îndeosebi la nivelul decidentului politic.
Decizia politică este totdeauna fundamentală. Unele dintre efectele
unor astfel de decizii sunt directe și lineare, altele sunt nelineare,
complexe, se manifestă pr in reflexie sau prin ricoșeu, împreună sau
izolat, combinate sau în cascadă, creând, de cele mai multe ori,
probleme politice și strategice extrem de complicate pentru a căror
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
261
soluționare sunt necesare eforturi foarte mari, derulate de -a lungul a
zeci de a ni.
Efectele strategice ale combinării celor trei configurări a
conflictualității sunt de trei tipuri:
mediate, filtrate (sau amplificate) de nivelul politic;
directe;
mediate, filtrate sau complicate de nivelul tactic și de
cel operativ.
Primele sunt totd eauna de configurație indecisă, flexibilă, deci
interpretabile și, adesea, perverse, întrucât unele dintre ele pot fi
efecte de bumerang.
Următoarele rezultă din dinamica strategică propriu -zisă, sunt,
în general, directe și foarte consistente. Ele pot con stitui un suport
semnificativ și durabil pentru o relație oportună de feed -back și, de
aceea, se cer evaluate cu foarte multă grijă, ch iar dacă, la rândul lor,
pot fi perturbate sau combinate cu efectele ce vin , de obicei în valuri
destul de tulburi, dinsp re nivelul politic. Pe baza lor și a rezonanței
efectelor politice și operative sau tactice, se elaborează expertiza
strategică de care are nevoie decidentul politic.
De aceea, în arta conflictualității și, în special, în arta strategică,
analiza și evalu area efectelor joacă un rol extrem de important, fiind
una dintre funcțiile de bază ale strategiei și nivelului strategic al
deciziei și acțiunii.
Efectele se manifestă deopotrivă asupra strategiei forțelor,
strategiei mijloacelor, strategiei operațiilor și acțiunilor și, evident,
asupra strategiei resurselor. Ele pot fi grupate pe cinci paliere mari:
efecte de descurajare;
efecte de aliere sau coalizare;
efecte de acțiune preventivă și preemptivă;
efecte de reacție intempestivă;
efecte de rețea.
Nivelu l strategic al efectelor este însă mult mai dezvoltat.
Aproape orice acțiune, de la nivel tactic la nivel politic , are sau poate
avea, în condițiile conflictualității moderne, efect strategic. Acțiunea
unui comando asupra unei centrale nucleare, lovirea, p rintr-un atac
terorist, a unui centru vital din sistemele C4, distrugerea unui element
de infrastructură etc. pot genera, în plan strategic, efecte
incomensurabile. De aceea, considerăm că planul strategic constituie
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
262
centrul vital al analizei și configurăr ii corespunzătoare a filosofiei și
fizionomiei efectelor .
Efectele configurării și desfășurării simetrice, asimetrice sau
combinate a conflictualității moderne vizează, evident, și nivelul
operativ.
În fond, la acest nivel se realizează dispozitivele și manevrele
concepute la nivel strategic, aici se poziționează , semnificativ și
hotărâtor, forțele și mijloacele – în viziuni simetrice, disimetrice sau
asimetrice –, aici se creează condițiile necesare pentru acțiunea
tactică. Efectele din planul operativ (operațional) pot stimula, frâna
sau chiar compromite acțiunea tactică.
Aceste efecte sunt, în principiu, următoarele:
efecte de poziționare;
efecte de proiecție;
efecte de manevră.
După cum rezultă și din denumirea lor, la acest nivel , se pune
cu adevărat în operă, în urma unei decizii politice și a unei soluții
strategice, filozofia de configurare (simetrică, disimetrică, asimetrică,
predominant simetrică, disimetrică , asimetrică, sau combinată ), iar
dacă nivelul operativ nu -și face treaba, este posibil c a restul să devină
un dezastru.
De aceea, armatele moderne dezvoltă implicit și intrinsec o
filosofie de reconsiderare a nivelului operativ, iar efectele acestei
filosofii pot fi, la rândul lor, categorisite în:
efecte de operaționalitate;
efecte de acțiu ne rapidă;
efecte de stimulare și dezvoltare a componentei
expediționare.
Nivelul operativ sau operațional dă, de fapt, dinamica
adevărată a artei militare și asigură consistența nivelului tactic și
stabilitatea nivelului strategic .
Efectele tactice sunt, deopotrivă, efecte ale efectelor, în sensul
că toate nivelurile își concentrează efectele în spațiul tactic, dar și
efecte primare, în sensul că primele rezultate ale acțiunii efective se
manifestă aici, la acest nivel. Nivelul tactic este nivelul final a l
acțiunii, este locul în care își află efectul tot ce s -a întreprins în
spațiul organizării luptei și alocării resurselor, de la nivel politic la
nivel operațional. Toate planurile strategice, inclusiv oplan -urile își
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
263
găsesc finalitatea aici, la acest niv el. Am putea spune că, în mare
măsură, calitatea acțiunii tactice este determinată de nivelul strategic
și de cel operațional. Dar ea se realizează și se hotărăște totdeauna la
nivelul tactic. Ultimul cuvânt îl are totdeauna luptătorul. El este cel
care pu ne în operă înțelepciunea generalului (evident, când ea există).
În principiu, efectele tactice ale configurărilor, poziționărilor și
acțiunilor simetrice, disimetrice, asimetrice, aleatoare sau haotice ar
putea fi următoarele:
efecte de adecvare a structu rilor tactice la condiții
haotice și aleatoare;
efecte asupra spațiului luptei;
efecte asupra conceptului de entitate tactică de bază;
efecte privind configurarea soldatului (luptătorului)
viitorului;
efecte de rețea;
efecte funcționale dinamice.
Există, probabil, și alte efecte care ar putea fi preconizate și
analizate. Numeroase instituții care studiază conflictualitatea se
preocupă de prognozarea și evaluarea acestor efecte și considerăm că
preocupările respective sunt esențiale pentru asigurarea unor c ondiții
optime de gestionare a noilor tipuri de conflictualitate, de asigurare a
securității și stabilității arealelor tradițional tensionate sau care pot
deveni, în mode aleatoriu, surse sau teatre de tensiuni și conflicte.
5.3.2 Principii ale interacțiu nii simetrice, disimetrice
și asimetrice conflictuale
Nu există simetrie pură, nici disimetrie pură și nici asimetrie
pură. Toate aceste trei forme ale conflictualității se combină, într -o
măsură mai mare sau mai mică, iar această combinare este flexibilă și
dinamică , deci schimbătoare, transformabilă .
Dacă lucrurile stau așa – și, bineînțeles că așa stau! –, atunci
ce rost mai are să separăm aceste dimensiuni ale conflictualității și
să ne b atem capul cu decelarea caracte risticilor fiecăreia, cu analize,
evaluări, prognozări etc., când, poate, ar trebui să avem în vedere
doar dimensiunea holistică , deci integrale, a acestei combinări?
Fără a nega importanța combinării flexibile a acestor
configurări poziționale și acționale, trebuie să subliniem că, în c eea
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
264
ce privește conflictualitatea și mai ales conflictualitatea armată,
întregul trebuie analizat, deopotrivă și în mod unitar atât ca întreg,
care este și altceva decât însumarea părților sale, cât mai ales și prin
părțile care interacționează.
Printre pr incipiile care configurează această interacțiune, ar
trebui situate și următoarele:
combinarea;
completitudinea;
integrarea;
întrunirea;
fuziunea;
separare a funcțională;
flexibilitatea;
interconexiunea dinamică.
Toate aceste principii se combină, la râ ndul lor, iar din această
combinare (prin aglutinare, prin sinteză, prin întrunire sau prin
integrare, adică prin dizolvare și constituire în întreg) dau
proporționalitate celor trei configurații – simetrică, disimetrică și
asimetrică – și, prin aceasta, o feră comandantului, com andamentului
și statului major posibilitatea unei viziuni realiste asupra întregului și
părților și nu doar una disparată sau una integrală, fără înțelegerea
nuanțelor și a variabilelor.
Problema simetriei, disimetriei și asimetriei în conflictualitatea
armată, respectiv, în analiza fenomenului război se află în atenția
tuturor țărilor din lume. Revista Militară Elvețiană , spre exemplu, îi
acordă un interes special. Ea subliniază, între altele , în unul dintre
numerele sale78, că reven irea la anumite fundamente ale războiului
„asimetric”este necesară, citând, în acest sens, câteva din prevederile
regulamentului intitulat „ Conducerea operativ XXI (COp XXI )” al
armatei elvețiene, astfel:
„1) Conflictele pot avea loc în mod simetric, disimetric și
asimetric. De fapt, ele se caracterizează printr -o combinare a acestor
trei forme. Definirea celui de al doilea război din Liban ca un conflict
doar asimetric ar fi deci eronată. Utilizarea vectorilor balistici
împotriva concentrărilor de populații civile nu este suficientă. Atât în
cel de Al Doilea Război Mondial (V 1 și V 2) cât și în timpul războiului
irako -iranian, acest mod de opera re a fost larg utilizat.
78 Symetrie, dissymetrie, asymetrie , http://www.revuemilitairesuisse.ch/node/300
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
265
2) Într -un conflict simetric, obiectivele urmărite de către părțile
prezente (de la eșalonul tactic la cel strategic) sunt asemănătoare.
3) Într -un conflict disimetric – pe care, în general, tindem să -l
confundăm cu conflictul asim etric –, obiectivele urmărite de către
părți sunt comparabile. Dezechilibrul mijloacelor (pe plan doctrinal,
organizațional sau material) permit e totuși unuia dintre protagoniști
să aibă avantaj și să -l exploateze.
4) Într -un conflict asimetric, una dintr e părți nu vrea sau nu
poate să ducă lupta în mod (di)simetric datorită inferiorității sale (pe
planul doctrinei, al structurilor și mijloacelor) și încearcă, în
consecință, să exploateze, punctual, vulnerabilitățile adverse (opinia
publică, sensibilitățil e culturale, juridice sau etnice). Atentatele de la
11 septembrie 2001 sunt exemple paradigmatice, după tentativa
eșuată de la Marignane (1994). Dincolo de aceasta, forțele armate
trebuie să respecte principiile dreptului internațional în ceea ce
privește conflictel e armate (DICA) fără ca partea adversă să fie
obligată să o facă”79.
Revista Militară Elvețiană consideră că , de înțelegere a corectă
a acestor trei forme – simetrie, disimetrie și asimetrie –, depinde
imaginea pe care ne -o facem despre adversar sa u de spre partea
adversă și, în cele din urmă, misiunile care se încredințează forțelor
armate.
Înțelegerea și aplicare a corectă a principiilor de mai sus, atât în
acțiunile propriu -zise, cât și în analiza conflictualității armate a lumii
oferă șansa rămâne rii în realitate și elaborării unor decizii corecte sau
pe cea a unei expertize strategice corecte, de care are totdeauna atâta
nevoie decidentul politic.
5.3.3 O probabilă arhitectură a conflictelor viitorului
După toate probabilitățile, conflictele vii torului nu vor ieși
semnificativ din această paradigmă a configurării combinate a
configurărilor. Chiar dacă războiul asimetric este, astăzi, analizat pe
toate părțile și considerat una dintre marile primejdii ale lumii,
probabil că, în scurt timp, se va i eși din această extremă și se va
înțelege că războiul este așa cum este el dintotdeauna, combinând în
79 Ibidem , http://www.revuemilitairesuisse.ch/node/300
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
266
proporții totdeauna variabile dimensiunile simetrice cu cele
disimetrice și asimetrice.
Într-un articol80 publicat în limba engleză pe FrontPageMag ,
Olavo de Carvalho afirmă că, după războiul din Algeria (1954 -1962),
«războiul asimetric» a devenit principiul de bază al strategiei anti –
Occident, fiind inspirat din «răz boiul indirect» conținut în lucrarea
fundamentală a lui Sun Tzî, Arta războiului . El consideră că războiul
asimetric este cel al unei confruntări armate în care protagoniștii nu
acceptă și nu respectă nici o regulă și nici o formă de restricție
privind acț iunile lor. Fiecare face ce -i convine, folosindu -se la
maximum de constrângerile, morala, legile și obiceiurile care -l leagă
pe celălalt de mâini și de picioare. Este citat, în acest sens, Callot
d'Herbois81, delegat al Convenției franceze, care afirma, cu două
secole și jumătate în urmă, că „ totul este permis celor care
acționează în favoarea revoluției ”.
Unii autori sau comentatori de tot felul arată că, de fapt,
războiul asimetric nu este altceva decât un război primitiv (de cele
mai multe ori, nejustifi cat) al celui slab împotriva celui puternic, în
care, datorită faptului că, totdeauna, cel puternic respectă regulile și
principiile războiului, normele de drept și întreaga legislație
internațională, fiind legat astfel de mâini și de picioare (evident, de
către aceste legi), el, cel slab, are, deopotrivă, și inițiativa strategică și
toate mijloacele pentru a -l pune pe cel puternic într -o situați e dificilă,
întrucât el, nefiind militar în uniformă, nu respectă nimic. Cu alte
cuvinte, victimele războiului as imetric ar fi marile puteri tehnologice
și informaționale, marile armate (care nu se pot coborî la furtișaguri
tactice, la ambuscade, atacuri teroriste, raiduri, incursiuni etc.), lumea
civilizată și democrația. Ceea ce este, în mare măsură, foarte
adevăra t.
Războiul asimetric este, astfel, asemuit cu gherila, terorismul,
revoluția armată, precum și cu alte forme prin care o parte a
populației sau o parte dintre țările lumii luptă pentru ceea ce
consideră ele că li se cuvine, dar cu condiția ca mijloacele ș i acțiunile
respective să fie legale. Termenul „legal” este înțeles în să în mod
80 Olavo de Carvalho, L'arme de la 'guerre assymétrique' , Folha de S.Paulo , 6 octombrie 2004 ,
http://www.olavodecarvalho.org/trad ucoes/assymetrique.htm
81 Om politic francez (născut la Paris, la 19 iunie 1750 – mort la Sinnamary, Guiana, la 8 iunie
1796). A reprimat cu violență insurecția regalistă de la Lyon (1793) și s -a opus lui Robespierre.
Organizator al Terorii. A fost deporta t în Guiana, unde și -a găsit și sfârșitul.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
267
diferit și de unii și de alții. Unii consideră că este legal tot ce se
supune legilor elaborate de e i și acordurilor internaționale sau
naționale impuse de ei sau de cei de o c ondiție cu ei – legile fiind
elaborate de parlamente, iar acordurile constituindu -se în norme de
drept internațional –, în timp ce alții sunt de părere că legile exprimă
doar interesele unora și le reprimă pe ale altora și, de aceea, ele nu
pot fi valabile pentru toată lumea.82
Războiul asimetric este asimetric pentru toată lumea. De o
parte a axei, se află înalta tehnologie, tehnologia informației,
politicile, doctrinele și strategiile care fundamentează războiul bazat
pe rețea, războiul preemptiv , război ul preventiv (considerat ilegal),
lovirea centrelor vitale ale inamicului, realizarea de alianțe și coaliții,
controlul piețelor și resurselor, dar nu oricum, ci creând un mediu
propice pentru aceasta, iar de cealaltă parte, se află politicile,
doctrinele și strategiile de ripostă adecvată, pronunțat stratagemică ,
cu mijloacele la dispoziție sau care pot fi procurate, folosind la
maximum vulnerabilitățile societății înalt tehnologizate și pe cele
care pot fi create sau induse. Acest tip de confruntare asime trică
accentuată este dramatic. El induce, în toate mediile, nesiguranță,
neliniște, revoltă, precum și agresivitate, violență, chiar terorism. Mai
mult, se creează o falie între cele două moduri de înțelegere a acestui
concept, iar umplerea ei și realizar ea unei zone de dialog și de
confluență devine, practic, imposibilă (sau extrem de dificilă).
Un astfel de război asimetric – în forma sa cea mai concretă,
război terorist și, evident, război împotriva terorismului, dar nu
numai – devine foarte periculos, datorită mijloacelor extrem de
diversificate, de sofisticate și răspândirii acestora în toate mediile,
începând cu cele terestre și continuând cu cele cosmice și cibernetice.
Războiul asimetric opune două forțe inegale, atât prin
mijloacele militare de c are dispun, cât și prin modul de a le folosi.83
82 Dr.Gheorghe Văduva, Războiul asimetric și noua filozofie a conflictualității armat e, Editura
Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007, p. 12.
Războiul preemptiv este admis de Carta ONU, î ntrucât, vizând contracararea unei lovituri
iminente, face parte din războiul de apărare; războiul preventiv este considerat război de
agresiune, întrucât nu vizează contracararea unei lovituri iminente, ci efectuarea unor lovituri
preventive.
83 BAUD Jacq ues, LA GUERRE ASYMETRIQU E OU LA DEFAITE DU V AINQUEUR,
Editions du rocher, l’art de la guerre. Mars 2003. 210 p. Comentariu realizat de Bruno Modica ,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
268
Definiția dată de Bruno Modica, profesor la Béziers, războiului
asimetric, pornind de la cartea analistului Jacques Baud, Războiul
asimetric sau înfrângerea învingătorului, apărută în 2003, este
asociată imagi nii de pe coperta acestei cărți. Un copil palestinian
înarmat cu o piatră est e gata să înfrunt e un tanc „Merk ava” is raelian.
Totuși, esența războiului asimetric nu poate fi redusă la primitivism
contra civilizație, violență contra democrație. În opinia noa stră,
acesta este un mod de a simplifica prea mult realitățile și chiar de a
abate atenția de la adevăratele mari probleme care fac posibil un
astfel de război disperat.
Mondializarea, noua organizare a lumii în rețea și în rețele,
difuzarea informației în mod instantaneu, adică în timp real,
modifică, potrivit celor spuse de Jacques Baud, percepția asupra
războaielor, crizelor, conflictelor și , în general, a violențelor. Toate
aceste adevărate și profunde mutații – în fapt, noi paradigme a le
conflictuali tății – impun o nouă viziune atât asupra conflictelor
recente sau viitoare, cât și asupra celor în derulare și chiar asupra
celor trecute. Proliferarea conflictelor din zonele periferice schimbă
natura conflictualității, scoțând războiul din raționalitate și coerență
și ducându -l într -un spațiu al situațiilor fluide, imposibil de gestionat,
al tensiunilor, violențelor, crizelor, confruntărilor și a l tot felul de alte
situații incerte care, la rândul lor, pot duce la războaie, de tipul celui
din Cașmir, dint re India și Pakistan sau celui care se duce de sute de
ani în Afganistan .
Are loc, în acest fel, o schimbare semnificativă de paradigme
operaționale. Cele clasice se diluează, dispar sau se metamorfozează ,
iar cele noi sunt neclare, nelineare și, deci, mu lt prea confuze pentru a
le înțelege suporturile și factorii de interinfluență . Logica constituirii
și dezvoltării armatelor și forțelor de ordine, cu rațiuni acceptate de
toată lumea, inclusiv de dreptul internațional, cu misiuni definite cu
claritate, es te înlocuită prin una a paradoxurilor, mai exact, prin lipsa
oricăror logici și a oricărei reguli de drept, prin acțiuni și reacții
imprevizibile și haotice, unde indivizi, grupuri, organizații de tot felul
acționează după cum le taie capul sau după cum le dictează interesul
direct. Acesta ar fi un aspect. Cel de al doilea aspect este cel al
www.livres -chapitre.com/ -W0EF9N/ -BAUD -JACQUES/ -LA-GUERRE -ASYMETRIQUE –
OU-LA-DEFAITE -DU-VAINQUEUR.html
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
269
extinderii conflictualității în ciberspațiu, în infosferă, unde devine
posibil aproape orice.
Declanșarea foarte rapidă a războiului împotriva terorismului,
sub imperiu l unor puternice emoții produse de atentatele teroriste de
la 11 septembrie 2001, și lovirea puternică a Afganistanului – o țară
și așa lovită de soartă și de peste 300 de ani de războaie – pune în
mod serios la îndoială rezultatele (cel puțin pe termen sc urt) ale
războiului împotriva terorismului. Deja marile puteri și o parte dintre
organizațiile și organismele internaționale, mai ales după uciderea lui
ben Laden, au cam luat piciorul de pe accelerație în ceea ce privește
acest război împotriva terorismul ui, greu de definit și de susținut din
punct de vedere comnceptual.
Dar și această afirmație este relativă. În fond, prin atacarea
masivă, rapidă și categorică a fief -ului lui Ossama ben Laden, acuzat
de a fi principalul autor al atentatelor de la 11 septe mbrie, Statele
Unite ale Americii au reușit să îndepărteze semnificativ atentatele de
tip terorist de vastul lor teritoriu. Eficiența măsurilor luate a fost și
este foarte mare.
Deși teroriștii de sorginte „rețea ben Laden” declară sus și tare
că Statele Unite se află în vizorul lor, întrucât reprezintă inamicul lor
principal și, deci, ținta lor principală, practic, de la 11 septembrie
2001 și până în prezent, pe teritoriul continental al SUA nu s -a mai
produs nici un atac terorist semnificativ .
De unde r ezultă că, totuși, războiul împotriva terorismului își
are victoriile sale. La acestea se pot adăuga, desigur, și avantajele
care revin complexului militar industrial american, dar și alte
numeroase avantaje. Însă, cea mai importantă realizare, în opinia
noastră, o reprezintă abordarea frontală, prin strategii directe a
problemei terorismului și altor amenințări de acest tip.
Chiar dacă, până la această oră, fiefurile terorismului au fost
serios lovite, procedurile distrugerii semnificative a entităților ș i
rețelelor teroriste fi ind puse deja cu vârf și îndesat în operă ,
terorismul nu poate fi eradicat doar printr -un război de tipul celui
declanșat împotriva Afganistanului . Și, la urma urmei, ce legătură are
această țară lovită de soartă și de clanurile ei interne care se bat
pentru putere și pentru supremația cartelurilor de droguri, cu
terorismul internațional, în afară de faptul că pe teritoriul său a
poposit cândva ben Laden?
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
270
Desigur, problematica simetriei, disimetriei și asimetriei nu
trebuie redusă , în mod conjunctural, forțat, emoțional și nerealist, la
războiul terorist și la războiul împotriva terorismului. Întreaga
conflictualitate a lumii – armată sa u non-armată – se duce în acest
spectru în care cele trei dimensiuni se combină, uneori, după regul i
foarte precise, aplicate cu multă ingeniozitate, alteori aleatoriu sau
haotic. Între preciza unor reguli instituite de la primele războaie și
conflicte armate și imprecizia și imprevizibilitatea unor combinări,
fuziuni, flexibilități, evoluții și revoluț ii haotice se află întreaga artă a
confruntărilor, dar și a gestionării crizelor și conflictelor armate ,
adică a prevenirii dezastrelor, a managementului riscului extrem .
Nu este însă nimic nou sub soare. Încă din vremea lui
Napoleon, cel care a sfidat reg ulile de ducere a războiului stabilite
până la el (campaniile să nu se desfășoare decât în anumite
anotimpuri, relațiile între armate să fie cavalerești, bătălia propriu –
zisă să fie un fel de acord între prinți etc.), s -a ieșit din reguli și, fără
să se ia să complet din cavalerismul războiului, s -a făcut apel la arta
înșelăciunii, la manevrele ascunse, subtile și la multe alte modalități
de a-l pune pe inamic într -o situație defavorabilă. De fapt, nici acest
lucru nu era complet nou. Legiunile romane, spre exemplu, foloseau
teroare ca politică de supunere a populațiilor din zonele cucerite.
De aceea, este foarte posibil ca, în deceniile următoare, intrarea
masivă a războiului în spațiul cunoașterii, să genereze fie noi
cavalerisme, fie noi abjecții. Singurul lucru pe care îl putem spune cu
o oarecare certitudine este acela că majoritatea conflictelor
desfășurate după cel de -Al Doilea Război Mondial au fost asimetrice
și, în general, abjecte în ceea ce privește moralitatea și respectarea
principiilor războiulu i. Mâine, va fi oare altfel? Dar poimâine?
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
271
CAPITOLUL 6
FIZIONOMIA OPERAȚIEI BAZATĂ PE EFECT ÎN R ĂZBOIUL
DE TIP COGNITIV
În acțiunea umană, efectul nu este și nu rămâne doar un simplu
rezultat. De fapt, o rice acțiune umană care se dorește a fi eficientă
pornește și trebuie să pornească de la efect. Dintotdeauna a fost așa și,
probabil, totdeauna va fi așa. Cunoașterea și anticiparea efectului este,
fără îndoială, una dintre cele mai semnificative realizări ale condiției
umane. Efectul este foarte importan t pentru acțiunea umană, dar nu
toată lumea înțelege același lucru prin noțiunea efect. Efectul poate
însemna un rezultat planificat și dorit, un obiectiv atins, un scop
realizat. Dar mai poate însemna și altceva. Mai poate însemna
mulțimi de rezultate ned orite și neașteptate, unele acceptabile, altele
inacceptabile, poate chiar periculoase, unele cunoscute altele
necunoscute, unele cognoscibile, altele necognoscibile, evoluții în
lanț sau în cascadă, multe dintre ele ascunse , cu bifurcații aleatoare,
multi plicări necontrolate sau necontrolabile, noi suporturi pentru noi
acțiuni, distrugeri sau construcții flexibile etc.
Prin excelență, acțiunea militară – care se prezintă a fi o
acțiune de risc extrem – trebuie să se configureze pe bază de efect,
indiferent la cel nivel s -ar desfășura.
Operațiile bazate pe efecte ( Effects -Based Operations – EBO)
sau Abordarea Efectelor ca Bază a Operațiilor (EBAO) reprezintă o
nouă modalitate de analizare, înțelegere, cunoaștere și materializare a
problematicii efectelor în operațiile militare și civil -militare. Această
modalitate de a privi și trata operațiile militare și civil -militare nu
reprezintă chiar o noutate, dacă avem în vedere viziunea simplificată,
chiar simplistă, asupra acestora. Nu este însă vorba de o fațadă n ouă
pentru o casă veche, ci efectiv de o filosofie mult mai complexă și
mult mai profundă în ceea ce privește operațiile.
Trecerea de la viziunea tradițională asupra operațiilor militare
la noua viziune este cumva asemănătoare cu trecerea de le geometria
euclidiană a planurilor și spațiilor ideale la geometria analitică și
diferențială a spațiului real, a spațiului imperfect, cu denivelări și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
272
schimbări în timp, așa cum este el în lumea reală. Cunoașterea
înțelegerea și folosirea Operațiilor Bazate pe Efect e apelează la
renunțarea la modelele lineare, simple și lipsite de detalii, specifice
unui determinism simplificat și chiar simplist – cauză -efect – și
abordarea realistă a complexității acestora, adică a universului extrem
de sensibil și de flexibil al ef ectelor și efectelor efectelor, a lanțurilor
de efecte și a evoluției imprevizibile a acestora. De aici nu rezultă, în
nici un caz, că relația cauză -efect ar trebui neglijată sau reconstruită
radical, ci doar faptul că o astfel de condiționare este complex ă,
având extrem de multe determinări și extrem de felurile conexiuni.
Prezentul studiu urmărește să aducă în atenție principalele
elemente care țin de filosofia și fizionomia acestor operații, de
dinamica aspectelor militare și civil -militare ale unor acți uni în care
oamenii își pun în joc viața pentru a realiza anumite scopuri și
obiective determinate de existența unui interes important, a unui
interes vital. Pentru că, așa cum susținea generalul prusac Bernhardi, .
războiul se justifică numai în apărarea unui interes vital.
În noile condiții deschise de rețelele informații, intelligence,
supraveghere, cercetare, recunoaștere – I2SCR, de rețelele și
structurile C2 (comandă -control), C3 (comandă, control, comunicații)
sau C4 (comandă, control, comunicații, computer) , de dezvoltare a
unor platforme de luptă și a unor sisteme de arme de mare precizie,
conectate la rețea, precum și de evoluția extrem de periculoasă a
armamentului strategic, îndeosebi a celui nuclear, a celui neletal și a
celui neconvențional, f iecare operație, indiferent de scopurile și
obiectivele fixate, constituie un complex de acțiuni militare și civil –
militare de mare risc, cu desfășurări complicate, periculoase și, din ce
în ce mai mult, cu efecte complexe , adesea, imprevizibile.
Caracter istica principală a noilor tipuri de operații nu este doar
găsirea drumului cel mai scurt pentru înfrângerea inamicului și
realizarea imediată a scopurilor și obiectivelor războiului sau
conflictului , ci și controlul permanent al efectelor. Dar, pentru a
putea fi controlate și a se lăsa controlate, efectele se cer, mai întâi,
cunoscute. Acest demers de cunoaștere a efectelor este foarte
important în noul tip de război – războiul de rețea, care devine un fel
de război fără limite și fără frontiere, cognoscib il, dar și extrem de
încifrat –, întrucât ele depășesc cu mult rezultatele planificate și
așteptate. Efectele care ies din planificare pot genera surprize de
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
273
proporții nu doar pentru forțele participante direct la război, ci pentru
regiuni întregi, pentru populație, pentru mediu, pentru întreaga
planetă.
6.1 Filosofia și fizionomia condiționată a efectului
Am putea spune că, astăzi mai mult ca ieri, nu mai există
efecte singulare, efecte izolate. Efectul se definește , din ce în ce mai
mult, ca eveniment co ndiționat, cauzat de ci de un alt eveniment
condiționat sau ca urmare a unuia sau mai multor evenimente care -l
preced și care -l generează. Dar, din nimic, nimic nu se face. Ex nihilo
nihil. Fiecare eveniment are una sau mai multe cauze, fiecare cauză
produc e unul sau mai multe efecte, un lanț de efecte, o mulțime de
efecte sau o cascadă de efecte. Nu știm dacă efectele sunt mai
importante decât cauzele care le generează. Știm însă precis că trăim
într-o lume a efectelor de tot felul și că încercăm mereu să î nlăturăm
cauzele acționând asupra efectelor. De cele mai multe ori, aceste
acțiuni rămân fără rezultate, întrucât, se știe foarte bine, nu schimbi
cu nimic stejarul dacă -i distrugi una dau mai multe ghinde. Nu
distrugi sistemele și procesele de generare a uraganelor, dacă ridici
diguri în calea apelor și realizezi infrastructuri care să reziste la
undele de șoc al vânturilor nebune. Nici nu previi furtunile și valurile
uriașe, dacă biciuiești marea pentru că ți -a scufundat corăbiile , așa
cum se spune că a f ăcut-o cândva, spre amuzamentul celor de azi,
Xerxes . Dar oamenii au acționat dintotdeauna asupra efectelor. Mai
exact, în primul rând asupra efectelor. Pentru că numai acestea sunt
vizibile, palpabile și măsurabile. Un glonț poate răni sau ucide un om.
Medicul vindecă rana, distruge urmele glonțului, dar, prin aceasta, nu
distruge și arma din care s -a tras și nici nu schimbă voința celui care
a tras. Acțiunea efectelor reprezintă, de fapt, primul nivel al oricărei
acțiuni, chiar dacă , primul nivel ar trebu i să vizeze combaterea
cauzelor. Dar cauzele rămân, adesea, complicate și invizibile, iar
oamenii nu au răbdare să caute mereu acul în carul cu fân.
Efectele nu sunt doar colecții de rezultate ale unor acțiuni. Nici
acțiunile nu sunt modalități de a produc e doar efecte dorite. Există
sisteme de interacțiuni complexe și complicate între universul
cauzelor, cel al acțiunilor și cel al efectelor, iar studierea, cunoaștere
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
274
și înțelegerea lor reprezintă una dintre funcțiile cele mai de preț al e
inteligenței uman e.
Progresele tehnologice din anii 1970 -1980 au permis realizarea
multor obiective, altădată fanteziste, cu privire la bătaia și precizia
armelor, ceea ce a facilitat , ulterior, un nou concept tehnologic și
informațional privind sistemele de arme și strat egia mijloacelor. Pe
această bază și sub presiunile politice și sociale privind reducerea
costurilor operațiilor militare, mai ales a celor în vieți omenești, au
fost regândite și reanalizate toate sau aproape problemele legate de
operațiile militare.
Tehn ologiile de vârf, tehnologia informației, rețeaua și noile
tipuri de provocări, pericole , amenințări și vulnerabilități, precum și
noile riscuri asociate acestora au condiționat și au impus unele cerințe
specifice privind dinamica efectelor.
Au apărut sist eme de arme cu totul noi – armele de mare
precizie, rachetele de croazieră cu bătaie lungă, avioanele fără pilot,
armele non -letale , armele bazate pe laseri, pe nanotehnologii sau pe
amplificarea undelor etc. –, precum și sisteme I2SCR distribuite în
toată lumea, pe orizontală și pe verticală, din spațiul subterestru sau
submarin până în Cosmos . Acestea au creat efectiv posibilitatea de a
cunoaște perfect inamicul sau zonele de criză, de a planifica și
desfășura rapid acțiuni care să producă inamicului pier derile dorite,
cu cât mai puține efecte colaterale, precum și capacitatea de a crea, la
momentul voit, perturbații locale, permanente sau temporare, atât la
nivel tactic, cât și la nivel operativ, care să permită cucerirea și
menținerea inițiativei și domi nanței informaționale și strategice
(atacuri paralele, în timp foarte scurt, asupra unui larg evantai de
obiective, cu scopul de a maximiza șocul și dezorganiza sistemele
adverse, făcând imposibilă folosirea lor în timp util).
La acestea , se adaugă invizi bilitatea unor mijloace de atac,
folosirea unor instrumente deosebit de eficiente de analiză a efectelor
colaterale și dezvoltarea unor sisteme de arme cu funcții și
caracteristici adaptabile spațiului luptei sau mediului de confruntare.
Comandanții au, de -acum, posibilitatea să „vadă”, în timp real,
întregul spațiu al luptei, să cunoască și să gestioneze efectele
acțiunilor proprii, precum și pe cele ale acțiunilor inamice.
Cunoașterea efectului devine o direcție importantă – cea mai
importantă – în noua filosofie a războiului și a gestionării crizelor și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
275
conflictelor, îndeosebi a celor armate. Și chiar dacă o astfel de nouă
filosofie a acțiunii și operației militare bazată pe efecte – deși, în
anumite privințe, este veche de când lumea – se află abia în fa za de
construcție dinamică sau de transformare, iar configurația este încă
discutabilă, nu încape nicio îndoială că ne aflăm în fața unui nou
concept, care -și are originea în trecut și esența în viitor.
6.1.1 Generarea și regenerarea efectului
Tehnologi ile informației și comunicațiilor, la care se adaugă
infrastructurile realizate în acest sens, a u generat seri i de efecte în
lanț sau în cascadă, care au schimbat complet nu doar realitatea fizică
a sistemelor și proceselor aflate în relații de colaborare, de indiferență
sau de conflict, ci și realitatea comunicării și cunoașterii.
Unele dintre d ezvoltările ulterioare au imprimat procesului
direcții neprevăzute, chiar imprevizibile. Au apărut sute de rețele și
de sisteme descentralizate, cu mii de noduri de r ețea, capabile să
genereze schimburi interactive de informații la scară planetară.
Efectele imediate ale rețelei sunt, pentru noi toți, extrem de
importante și de benefice, dar nu toate sunt așa cum ar dori unii
dintre noi.
Calculatorul conectat la rețea a devenit instrumentul de bază al
fiecărui om, unealta cea mai importantă care produce, practic, toate
„muncile”, de la căutarea informației la analiza evenimentelor,
fenomenelor și proceselor, de la informație la cunoaștere.
Trăim într -o lume a efectelor complexe și complicate, în care
se impun din ce în ce mai mult, pe de o parte, efectul informațional
de seră – ceea ce duce la accelerarea și chiar la deformarea
informației, sub cupola aparent deschisă dar extrem de densă a
comunicării permanente și accel erate – și, pe de altă parte, efectul de
rețea , care generează un lanț de efecte în cascadă, cu bifurcații greu
de înțeles și de controlat, dintre care cele mai importante par a fi , în
afară de cele benefice, care sunt predominante, și unele extrem de
nocive, cum ar fi: dependența patologică de rețea, sindromul Internet
și alienarea cibernetică.
Acțiunile militare se înscriu și ele în această nouă filosofie de
rețea – există deja un concept de Război bazat pe Rețea (RBR), care
s-a aplicat în bombardarea Iu goslaviei, în războiul din Irak și în cel
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
276
din Afganistan – și un sistem de acțiuni și de operații de răspuns la
crize, de gestionare a crizelor și conflictelor armate, de menținere a
păcii, post -conflict etc., prin care se creează noi coordonate de sistem
și de proces ale conflictualității lumii și noi cerințe și exigențe ale
compor tamentului statelor și populațiilor.
Toate acestea sunt efecte care produc efecte, iar universul și
dinamica lor ridică probleme fo arte serioase și foarte complexe
privind relaț iile internaționale, menținerea păcii și controlul
conflictualității. Ciclul cauză -efect -cauză -efect se sparge și nu mai
este posibilă punerea lui sub control.
Relațiile cauză -efect evoluează spre nelinear itate, chiar spre
desfășură ri haotice și, de aceea, identificarea și preconizarea efectelor
devin foarte important e, întrucât efectele sunt cele care configurează
sistemele și procesele , care modelează relația inversă, adică cea spre
mulțimea cauzelor. Dar și cauzele, la rândul lor, sunt foarte flexibile
și, deci, foarte des schimbătoare. Sunt flexibile, pentru că mulțimea
lor s -a extins și s -a diversificat. Sunt schimbătoare, pentru că, sub
feed-back -ul efectelor, se deformează și se fluidizează mult prea mult ,
scăpând de sub contro l.
Un asemenea concept nu schimbă dintr -odată și radical
filosofia mecanismelor cauză -efect (la urma urmei, orice efect are o
cauză), ci subliniază importanța efectului care, trecând în prim -planul
obiectivului și scopului acțiunii, determină reconfigurar ea sau, în
orice caz, influențarea cauzelor, mai exact, sistemelor sau mulțimilor Cauză
Efect Efect
Cauză Cauză
Efect
Cauză Cauză
Efect Cauză
Efect Efect Cauză
Cauz
ă
Efect Efect
Efect Efect
Efect
Efect Efect
Cauză Efect
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
277
cauzelor, generatoarelor de cauze. Astfel, în noua epocă în care a
intrat omenirea – care este efectiv o epocă a cunoașterii –, primul
generator de cauz e devine efectul.
6.1.2 Linearitatea și nelinearitatea efectului. Sferă și conținut
Efectul84 este un punct dintr -o evoluție, un rezultat, o stare, o
impresie, o consecință, o urmare, o desfășurare mai mult sau mai
puțin previzibilă. De regulă, nu punem efectul înaintea cauzei , dar
nici nu -l putem rupe de cauza care l -a generat. Nu există cauză fără
efect, nici efect fără cauză. Dar o simplă afirmație a sensului unic
cauză -efect nu este suficientă. Uneori, este posibil ca și efectul să -și
influențeze cauza, chiar să -și genereze sau să -și regenereze cauza.
Cauza și efectul formează un tot, dar, în cazul operațiilor bazate pe
efecte, un tot de tip special. Spunem așa, întrucât, dincolo de modul
cum sună și de suportul oarecum misterios (efectul rămâne totdeauna
o surpriză și chiar un mister), ca și de dimensiunea oarecum
pleonast ică a afirmației, în construcția unei operații, efectul trebuie
pus înainte. Cu alte cuvinte, trăim într -o epocă a dezvoltării acțiunii
militare în care putem spune: pentru a obține următorul efect, am
nevo ie de următoare cauză .
În mod obișnuit, o operație militară sau civil -militară se
constituie fie într -o activitate specifică războiului, conflictului armat,
procesului de gestionare a crizelor și conflictelor armate, acțiunii
post-criză sau post -conflict, menținerii sau impunerii păcii etc. Există
operații care compun o bătălie – cum ar fi operația ofensivă și cea
defensivă, de nivel strategic sau operativ –, operații în lanț sau lanțuri
de operații, dar și operații independente, unele cu caracter
multinați onal, altele pregătite și duse de comandamente ale NATO,
de Statul Major Militar al UE sau de forțele armate ale unor state
84 EFÉCT, efecte , s.n. 1. Fenomen care rezultă în mod necesar dintr -o anumită cauză, fiind într –
o legătură indestructibilă cu aceasta; r ezultat, urmare, consecință. ♢ Expr. A-și face efectul = a
da un anumit rezultat, a avea consecința scontată. 2. Impresie produsă de cineva sau de ceva
asupra cuiva. ♢ Loc. adj. De efect = care atrage atenția, care produce o impresie puternică. ♢
Loc. vb. A face efect = a impresiona. ♢ (În sintagma) Efect sonor = efect produs prin mijloace
electroacustice sau electronice sugerând ascultătorului senzația unui sunet real sau oferindu -i
sonorități inedite. 3. (Concr.; la pl.) Bunuri mobile. ♦ Îmbrăcăminte mili tară, echipament. 4. (La
pl.) Valori negociabile (emise de stat), hârtii de valoare. Efecte de comerț . Efecte publice . – Din
lat. effectus (cu sensurile fr. effet) Sursa: DEX
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
278
naționale , precum și de alte tipuri de forțe și de comandamente .
Există, de asemenea, operații într unite, operații integrate, dar și
operații teres tre, aeriene, navele, informa ționale, psihologice,
mediatice, umanitare, de salvare, de sprijinire a țării -gazdă, de
interdicție, de blocare, de descurajare, de impunere, de intervenție la
calamități și dezastre etc.
Fiecare operație este d efinită în funcție de:
– cultura și experiența strategică și operațională;
– scopul urmărit (fixat);
– obiectivul sau obiectivele de nivel strategic, operativ și tactic;
– forțele care participă la pregătirea și desfășurarea ei;
– aria de desfășurare și d e extindere;
– efectele propuse;
– efectele realizate.
Oricare operație cunoaște cel puțin patru etape:
– pregătirea;
– desfășurarea;
– reconfigurarea dinamică;
– reevaluarea și continuarea.
În etapa de pregătire sunt necesare cel puțin următoarele:
– o decizie politică, în legătură cu scopul politic, obiectivul
politic, limitele angajării și resursele alocate;
– un sistem de acțiuni naționale, de alianță de coaliție etc.
politice, diplomatice, economice, mediatice, informaționale și de altă
natură, pentru motivarea, crearea, modelarea, evaluarea permanentă
și optimi zarea cadrului complex, multidimensional flexibil necesar
desfășurării operației;
– o decizie strategică, prin care se fixează obiectivul sau
obiectivele strategice, forțele, mijloacele, acțiun ile și modul de
folosire a resursel or alocate, dar și de stabilire a resurselor necesare,
concretizată, de regulă, printr -un plan strategic al operației ( oplan );
– un sistem de acțiuni de detaliere, de punere în aplicare și de
corectare a oplan -ului.
Desfă șurarea operației implică, practic, toate nivelurile acțiunii
militare sau civil -militare (strategic, operativ -operațional și tactic),
dar și pe cele politice și diplomatice, și începe chiar din etapa de
pregătire a acesteia. Desfășurarea oricărei operații conține, de
asemenea, în funcție de valoare și specificul acesteia, mai multe etape
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
279
sau sub -etape, dintre care cele mai importante, după opinia noastră,
ar trebui să fie următoarele:
a. Etapa sau sub -etapa strategică:
– reexpertizarea și corectarea strat egică a deciziei politice;
– actualizarea planului strategic cu țara -gazdă, cu partenerii
și cu aliații;
– planificarea operației, în funcție de coordonatele deciziei
politice;
– detalierea și actualizarea oplan -ului
b. Etapa (sub -etapa) operativă (operaț ional) :
– proiecția forței;
– materializarea acordului ferm de colaborare detaliată cu
țara-gazdă sau cu beneficiarul operației sau a altor documente care o
justifică ;
– realizarea dispozitivului (dispozitivelor).
c. Etapa (sub -etapa) tactică:
– planificar ea acțiunilor tactice;
– stabilirea cursurilor acțiunilor;
– desfășurarea propriu -zisă, în limitele mandatului, direc tă
și indirectă, în cooperare internațională, împreună cu forțele legale
ale țării -gazdă, a acțiunilor tactice, cu protecția forței, a popu lației,
mediului și valorilor;
– corectarea erorilor.
d. Managementul (g estionarea ) efectelor:
– identificarea, cunoașterea și evaluarea efectelor;
– corectarea erorilor;
– formularea lecțiilor învățate;
– introducerea învățămintelor în oplan -urile viitoar e sau în
cele curente etc.
Ca atare, în cazul planificării EBO, oplan -urile încep cu
efectele ( Anexa nr. 9), dar nu doar ca rezultate dorite și așteptate, ci
mai ales ca elemente de sistem, cu funcții complexe, inclusiv de
influențare și chiar de configura re și reconfigurare a cauzelor și
acțiunilor. Cu alte cuvinte, în EBO, efectele sunt aduse în același plan
cu cauzele și acțiunile, cu scopurile, obiectivele, forțele, mijloacele și
resursele, atât pentru evaluarea realităților dinamice, a relațiilor și
interdependențelor, cât mai a les pentru înțelegerea complexi tății, a
dinamismului, a determinărilor de sistem și de proces.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
280
Sfera de cuprindere a efectului devine mai flexibilă, chiar
fluidă, întrucât include nu doar rezultatul unei acțiuni, ci și acțiunea
ca atare, cu toate componentele și relațiile lineare, care duc la un
anumit rezultat, dinainte cunoscut, vizat sau prognozat dar și la altele,
ce nu pot fi înțelese, analizate și optimizate decât în context.
Conținutul efectului privește întreaga sferă de cuprindere a
procesului de generare și dezvoltare a acestuia și identifică, evaluează
și modelează relațiile dintre componente, nu doar ca stare, ci mai ales
ca dinamică.
6.1.3 Caracter ul și caracter isticile efectului
Efectul are un caracter mijlocit și mijlocitor. Efectul se cere
analizat totdeauna în context. O astfel de analiză este dificilă, întrucât
extinde prea mult detaliile de conflict, de contrast, de confluență și de
intercondiționare. Principalele caracteristici ale efectului, în cazul
EBO, re zultă din conținutul special al acestui tip de operații, din
apropierea, până în zona asimptotică de contopire (fără a se atinge
însă acest prag), a nivelurilor politic, strategic, operativ și tactic.
Efectul, ca bază de susținere și ca factor determinant al
configurației și dinamicii EBO , are, după evaluarea noastră,
următoarele caracteristici:
– transformarea efectului -rezultat în efect -pivot;
– creșterea interdependențelor din efect și dintre efecte ;
– crește rea gradului de integralitate a efectului.
Transformarea efectului -rezultat în efect -pivot . Este
caracteristica de bază a efectului în cadrul și în cazul EBO. Efectul
trece, treptat, din starea sa tradițională de rezultat al acțiunii , în cea
de suport principal al acțiunii , de pivot al acesteia . În ac eastă nouă
dimensiune, el nu mai poate fi privit și tratat doar ca un final al unei
acțiuni, ci ca factor calitativ esențial, ca modelator și moderator al
acțiunii. În această postură, efectul determină acțiunea și nu acțiunea
efectul. Mai mult, el nuanțea ză și diferențiază cauza de acțiune . De
cele mai multe ori, efectul este înțeles ca un rezultat al unei acțiuni.
Deci, în această viziune, cauza este acțiunea, iar rezultatul acesteia
(direct sau în lanț, în lanțuri sau rețea) constituie efectul. În noua
dimensiune, acțiunea este strâns legată de efect, în sensul că efectul
orientează acțiunea, iar cauza devine exterioară acțiunii și ea poate fi
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
281
identificată la nivelul interesului care generează conflictul. Dacă
rămâne doar acolo – la nivelul acestui intere s, chiar dacă este vorba
de acel interes vital care generează războiul –, s-ar putea ca în
interiorul procesului acțional să se genereze un conflict care, în final,
va deturna efectul și îl va scoate din planificare.
Creșterea interdependențelor din efect . Efectul centrează și
concentrează în el, deopotrivă, vectorii acțiunii și pe cei ai cauzei.
Dependențele se transformă în interdependențe, iar acestea se cer,
deopotrivă, identificate, evaluate, analizate, deci cunoscute și
prognozate. Efectul ține foarte mult de cunoaștere, devenind un
centru vital al spațiului cognitiv.
Creșter ea gradului de integralitate a efectului . La urma urmei,
efectul este un cumul de factori. Toți acești factori pot conduce la
rezultate comune, sau individuale, conexate sau diverg ente. EBO
impun conexiunea efectelor și, la rândul lor, rezultă din conexiunea
efectelor. Cu alte cuvinte, EBO se constituie într -un efect de efecte
sau într-un efect al efectelor. Cu cât gradul de integralitate al
efectului este mai mare, cu atât EBO este mai performantă.
6.1.4 Efecte ale efectului
Convenim, așa cum s -a subliniat mai sus , că EBO este un efect
de efecte sau un efect al efectelor. De aici pot rezulta două concluzii
contradictorii și chiar conflictuale. Prima concluzie – în esența ei,
pozitiv ă – este aceea că EBO trebuie privită și tratată ca o construcție
foarte complexă, dar unitară prin concentrarea efectelor. Cea de a
două concluzie – destul de obișnuită în lumea acțiunilor de tot felul –
ar putea fi aceea că, și în cazul EBO, „scopul scuz ă mijloacele.” Nu
suntem prea departe de adevăr, nici în această sau din această
perspectivă, mai ales dacă scopul se referă la gestionarea crizelor și
conflictelor armate, la prevenirea războiului și la asigurarea păcii.
Dar, toate acestea, deși în esența lor par foarte generoase, în
conținutul lor nu reprezintă altceva decât transpunerea în acțiuni a
unor mulțimi de interese dintre cele mai diverse, mai mult sau mai
puțin vizibile, mai mult sau mai puțin cunoscute.
Efectul vizat nu este un final de final , ci un final relativ al unei
acțiuni limitate. În realitate, fiecare efect este, la rândul lui, un
generator de alte numeroase efecte. Altfel spus , fiecare efect devine,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
282
la rândul lui, cauză. Unele efecte evoluează linear și pot fi, cu destulă
ușurință, a nalizate, evaluate, diagnosticate și prognozate, altele nu,
întrucât evoluția lor poate fi haotică. Atunci când, spre exemplu, un
comando distruge un po d peste un fluviu, cu scopul de a împiedica
manevra de forțe și mijloace a inamicului și a asigura condi ții pentru
ca el să poată fi lovit pe părți, efectele nu vor fi numai cele ce țin de
competiția sau de lupta dintre cei doi adversari, ci și de altă natură:
economice, comerciale, mediatice, sociale, informaționale etc.
Evident , atunci când se ia decizia p entru distrugerea podului
respectiv ar trebui să se aibă în vedere țină seama, pe cât posibil,
toate efectele previzibile, începând cu cele ce țin de angajamentul
militar de teatru, deci de război, și continu ând cu cele politice,
economice , sociale etc.
Oricât de bine ar fi documentată și argumentată o astfel de
decizie, oricât de profund ar fi analizate și prognozate efectele unei
asemenea operații, totdeauna vor exista efecte greu de prevăzut, de
analizat de înțeles, de cunoscut, cum ar fi, spre exemplu, efectele de
gradul 3 de gradul patru, de gradul n…
Lanțurile efectelor sunt extrem de diversificate. Notând cu E 1,
E2, E3, …, E n efectele efectului E, putem avea o infinitate de evoluții:
)1( 2 1)1*( 2 1
)1()1( 2 2 21 3 2 1
…. ……… ….. .
n nn n
n n n n nn nn n
E E E E EnE E E E EbE E E E Ea
Efectele efectului sau efectele post /efect sunt cele care dau
Operației Bazată pe Efecte nota de realism și de pragmatism de care
trebuie să se țină seama în orice împrejurare. Practic, nu pot fi
calculate sau anticipate toate efectele post -efect sau toate efectele
efectului. Dar faptul că ele exi stă, că sunt recunoscute și luate în
seamă apropie EBO de realitatea spațiului luptei, îi dă consistență și
coerență. EBO nu este posibilă decât într -un spațiu bine cunoscut,
chiar integrat . Ea nu se desfășoară însă linear, ci are , de regulă,
evoluții comp lexe, variabile și, adesea, imprevizibile. De aceea,
Operațiile Bazate pe Efecte sunt proprii războiului în superioritate
tehnologică și informațională și îndeosebi Războiului Bazat pe Rețea,
dar mai ales componentei informaționale și cognitive a acestuia.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
283
6.2 Tipologia complexă și paradoxală a efectului
Efectul este, totdeauna, dinamic, deci, schimbător și foarte
complex, chiar dacă, uneori, reprezentarea lui este mult prea simplă
și chiar simplistă. Totdeauna are lor un proces mai mult sau mai puțin
evident de multiplicare a efectului, de concentrare și de disipare a lui
în lanțuri complexe de efecte.
Pentru EBO, considerăm că printre categoriile de efectele care
o structurează și îi dau justificare și consistență ar putea fi situate și
următoarele:
– efecte planificate, dar și neplanificate, principale și secundare;
– efecte colaterale;
– efecte spontane;
– efecte previzibile;
– efecte imprevizibile;
– efecte paradoxale;
– efecte complexe.
După forma de manifestare, efectele ar putea fi situate în trei
categorii principale, aflate totdeauna în relații foarte diferite, dar care
evoluează pe paliere de interacțiune și de interdependență:
– efecte relativ singulare;
– efecte irepetabile;
– efecte multiple și reproductive.
După modul de manifestare, de mult iplicare și de dezvoltare,
efectele ar putea fi:
– efecte în lanțuri lineare sau cu bifurcații;
– efecte în cascadă;
– efecte haotice.
Există, bineînțeles , și alte categorii de efecte. Important este ca
ele să fie, pe cât posibil, anticipate, identificate , evaluate și modelate.
Pentru a identifica și evalua efectele unei operații, este nevoie nu
numai de mijloace potrivite, ci și de experiență, de o cultură
strategică substanțială, de capacitatea de a înțelege conexiunile și de a
prevedea dezvoltarea lor î n viitor, de inteligență, de caracter, de
responsabilitate. Dacă se folosesc indicatori selectați cu mult grijă,
pot fi elaborat e programe , algoritmi și sisteme de identificare,
evaluare și prognozare a efectelor, ceea ce, evident, va duce la
creșterea per formanțelor EBO.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
284
6.2.1 Efecte planificate
Efectele ce pot fi planificate nu sunt prea numeroase, chiar
dacă configurația lor este și va fi totdeauna extrem de dinamică, de
ramificată și de imprevizibilă. Sau, poate că tocmai de aceea. Uneori,
ele se confun dă sau sunt confundate cu scopurile și obiectivele
misiunii și cu cele ale operațiilor pe care le presupune o misiune. Nu
este, desigur, o mare greșeală. În fond, scopurile sau obiectivele unei
operații sunt sau pot fi considerate efecte așteptate (și, de aceea,
planificate) sau un cumul de efecte. Pentru că, la urma urmei, efectul,
mai ales efectul planificat, este și trebuie să fie un rezultat sau un
sistem de rezultate previzibile.
După cum arată realitatea războaielor, misiunilor și acțiunilor
de răsp uns la crize, de gestionare a crizelor și conflictelor armate,
efectele nu sunt însă identice cu scopurile și obiectivele misiunilor,
operațiilor și acțiunilor.
Filosofia lor este ceva mai complicată, î ntrucât apelează la
raporturi de cauzalitate, la inte racțiuni și modalități de multiplicare,
iar fizionomia lor nu este totdeauna clară și distinctă, ci aproximativă
și, așa cum s -a subliniat deja, cu evoluții imprevizibile.
Efectul nu este un simplu rezultat, ci o arhitectură bazată pe
unul sau mai multe rezultate, adică o construcție ce se realizează prin
cumul de efecte.
Efect
planificat Tip de
operație Efecte posibile
Colaterale Spontane Paradoxale Altel
e
Înfrângerea
adversarului Ofensivă Distrugeri
inutile;
Morți și răniți
din rândul
populației;
Migrații;
Reacții
asimetrice etc. Revolte;
Accidente
ecologice;
Accidente
tehnologice; Descurajarea
forțelor proprii;
Contraofensivă ;
Atriție.
Atriție Defensivă Distrugeri
inutile;
Pierderi civile;
Consumuri
exagerate;
Deteriorare
psihologică etc. Epide mii;
Crime;
Violuri;
Terorism etc . Reacții
paradoxale din
partea țării
gazdă sau
opiniei publice
din țările aliate
Prevenirea
acțiunilor Preventivă Distrugeri
inutile; Reacții ostile;
Revolte; Creșterea
tensiunilor;
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
285
adverse Reacții al unor
forțe din alte
țări;
Pierderi de vieți
din rândul
civililor;
Transfugi; Crime etc. Intensificarea
conflictului;
Acțiuni extrem
de violente din
partea forțelor
atacate,
Acțiuni
asimetrice
impreviz ibile
Teamă de
consecințe Disuasivă Scăderea
nivelului de trai;
Nesiguran ță;
Neîncredere a
populației în
astfel de acțiuni;
Ostilitate. Înarmare;
Creșterea
tensiunilor;
Agresivitate;
Escaladare. Persuasiune;
Asumare a
consecințelor;
Răspuns
agresiv.
Contracarare De răspuns Agitare a
populației;
Efecte
economic
directe sau
indirecte;
Infracțiuni;
Nesiguranță. Deteriorarea
relațiilor
economice,
sociale,
informațional
e și militare. Refuz și
ostilitate
Impresionare Psihologică Panică;
Traume;
Crime;
Sinucideri;
Anomie etc. Rată ridicată
a conflictuali –
tății sociale Solidaritate
negativă
Dominanță
strategică Informațio –
nală Suspiciune;
Neîncredere;
Zvonistică;
Panică etc. Rată ridicată
a
dezinformării Blocaj
informațional
După cum se vede și din tabelul de mai sus, efectele sunt
multiple, iar cele planificate nu pot fi realiz ate cu ușurință. Este însă
posibilă conexiunea dintre aceste efecte și desprinderea unor
caracteristici pe baza cărora să se construiască EBO.
6.2.2 Efecte evadate din planificare. Efecte uitate.
Efecte c olaterale
Efectele planificate nu se realizează tot deauna integral. Unele
se metamorfozează, altele ies pur și simplu din planificare și devin
altceva, chiar cu totul altceva, unele transformându -se în contrariul
lor. Efectele colaterale sunt efecte de impact sau de bifurcații. Ele
depind de o mulțime de f actori aleatori și, de aceea, nu pot fi
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
286
gestionate, ci doar avute în vedere. Efectele de acest tip sunt, de
regulă, accidentale. Dintre efectele colaterale ale EBO cele mai grave
sunt cele vizibile, respectiv, pierderile de vieți omenești, ca urmare a
impr eciziei armamentului sau a unor erori, distrugerile materiale,
distrugerea accidentală a unor elemente de infrastructuri critice
(rețele electrice, rețele de comunicații, rețele de distribuție a gazelor
și apei pentru populație etc.). Efectele colaterale f ac parte dintre
efectele nedorite și neplanificate sau evadate din planificare .
Desigur, orice planificator și orice pilot știu că, dacă
bombardezi cu o precizie de un metru sau de douăzeci de centimetri o
clădire aflată într -un cartier locuit, este posib il ca fragmente din acea
clădire să rănească oameni aflați în apropiere, să incendieze clădiri
apropiate sau să genereze explozii foarte puternice, dacă se află în
vecinătatea unor rezervoare de petrol sau a unor depozite cu
materiale explozive și, pe cât posibil, încearcă să prevină sau să
limiteze astfel de efecte nedorite.
Dar ele nu vor putea fi niciodată evitate. Situația din Irak, din
Afganistan și cea care a avut loc în Kosovo , în timpul bombardării de
către NATO a teritoriului iugoslav din acea vre me dovedesc cu
prisosință acest lucru.
EBO are în vedere și astfel de efecte și, într -un fel, încearcă să
se folosească de ele, în sensul introducerii lor între factorii
determinanți ai acțiunii.
Măiestria comandantului și cea a statului major constă în a
asambla, prin planificare, efectele și a prevede cât mai multe dintre
situațiile posibile.
6.2.3 Spontane itatea și necondiționarea efectului
Efectele spontane fac parte din categoria acelor eve nimente cu
probabilități condiționate, declanșate pe neaștepta te pe timpul
desfășurării EBO. Ele nu pot fi nici planificate, nici prevăzute, nici
gestionate. Se știe doar atât: în toate perioadele de pregătire,
desfășurare și evaluare a EBO, există posibilitatea producerii, din
varii motive, a unor efecte spontane. T ot ceea ce se poate face aici
ține de o anume identificare și de o evaluare a factorilor generatori de
evenimente neașteptate care pot fi efecte spontane ale EBO sau
factori generatori ai unor astfel de evenimente.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
287
Aceste evenimente sunt de cel puțin trei categorii:
– evenimente produse ca urmare a unor germeni evidenți sau
ascunși (camuflați) conținuți de EBO, în diferite etape și care pot fi
suspectați și tratați ca posibili factori perturbatori sau stimulatori;
– evenimente produse ca urmare a unor germe ni situați în afara
EBO, dar în strânsă legătură cu EBO, cum ar fi: unele caracteristici
ale teatrului de operații, factori meteo, factori ce țin de teren și de
infrastructuri, de cultura indigenă, de gradul de ostilitate din zonă etc.;
– evenimente produs e ca urmare a unor germeni situați în afara
EBO, independenți de EBO, ce țin de dinamica vieții politice,
economice și sociale, de interesele de grup sau individuale, de
existența unor rețele, de calitatea oamenilor și a relațiilor interumane.
Importanța e venimentelor și efectelor spontane este imensă. Pe
acest suport, se instituie, ca metodă și, în același timp, ca realitate a
unei construcții dinamice, îndoiala. EBO pun e statul major la treabă,
îl obligă să identifice, să evalueze și să probeze variante, în condiții
de incertitudine. Astfel, acțiunea militară nu rămâne doar ultima
soluție, impusă în caz de forță majoră, ci devine una dintre soluții,
care se modelează și remodelează în funcție de efect, inclusiv de
efectul spontan. Intervalul de remodelare pe efect constituie, după
opinia noastră, elementul de bază al evaluării și optimizării EBO:
6.2.4 Imprevizibil itatea efectului și complicarea EBO
Evenimentele spontane generate de imense mulțimi de factori
sau cele generatoare de efecte spontane sunt cele care dau nota mai
mult sau mai puțin accentuală a caracterului imprevizibil al EBO.
Chiar dacă EBO țin de o filosofie pragmatică și se bazează pe un
remarcabil suport cognitiv, ele nu pot fi în nici un caz scoase din
sfera imprevizibilității. Pot fi însă situate , ab initio, în sfera unei
imprevizibilități conștiente și așteptate.
Planificatorul trebuie să țină seama de posibila dimensiune a
imprevizibilității efectelor sau a posibilelor efecte neprevăzute, în
calcularea cât mai apropiată de adevăr a șansei de reușită generală și
specifică a EBO. Imprevizibilitatea se centrează uneori pe aria
efectelor militare colaterale, alteori, pe mulțimea și intensitatea
reacțiilor internaționale sau ale diferitelor structuri ale țării -gazdă,
alteori pe comportamentul E BO la variațiile politice, economice și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
288
financiare. Nu putem să susținem că avem de -a face cu o…
imprevizibilitate previ zibilă, dar noi știm că imprevi zibilitatea se
constituie, într -o măsură mai mare sau mai mică, într -o caracteristică
a EBO și, într -un fel, chiar într -un efect al ei.
Imprevizibilitatea ține astfel de ceea ce mai sus am denumit
efect al efectului și nu poate fi nici neglijată, nici eludată, nici exclusă,
ci doar avută în vedere.
6.2.5 Efecte normale și p aradoxale
Efectele paradoxale sunt și vor fi mereu efectele cele mai
ciudate și cele mai complicate ale unei operații. Ele sunt produse
îndeosebi de variația încrucișată a condițiilor, de așa -zisa schimbare a
polilor și a tensiunilor conflictuale. Sunt efecte neașteptate și
uimitoare. Un ele dintre ele pot fi benefice, altele indiferente, dar cele
mai multe pot deveni dezastruoase, întrucât n -au nicio logică. Unele
pot fi efecte inverse celor planificate, complementare acestora sau
chiar în conflict cu ele.
Unul dintre efectele paradoxale ale războiului din Irak, spre
exemplu, îl reprezintă accentuarea ostilității, pân ă la limita unui
posibil război dintre Statele Unite și Iran , cu amestecul substanțial,
dacă nu chiar esențial, al Israelului . De asemen ea, comportamentul
unor grupări din in teriorul Irakului, în urma războiului, s -au constitui t
într-un efect paradoxal al războiului, întrucât, în loc să sprijine
coaliția de forțe care a dus la distrugerea regimului totalitar al lui
Saddam Hussein, s -au constitui t într-un adversar al acesteia.
După retragerea forțelor militare ale Statelor Unite din Irak,
situația nu pare nici stabilă, nici generatoare de stabilitate pe termen
lung. Efectele războiului din Irak sunt departe de a se fi epuizat. Iar
ceea ce se întâmpla la ora actuală în zonă, inc lusiv după revoltele din
toamna anului 2011 din nordul Africii (Egipt, Tunisia, Libia etc.) și
din Orientul Mijlociu arată că, de fapt, paradoxul efectelor se
continuă.
Desigur, recrudescența terorismului, a acțiunilor și reacțiilor
asimetrice pot fi însc rise în limitele unei logici a conflictualității, dar
încurajarea federalizării Irakului, care deschide posibilitatea
recrudescenței mișcărilor violente ale kurzilor pentru realizarea unei
unități de care nu sunt capabili, ofensând Turcia, Siria și alte st ate din
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
289
zonă, produce o mulțime de efecte paradoxale, care îndepărtează tot
mai mult posibilitatea soluționării crizei Orientului Mijlociu și,
implicit a Orientului Apropiat..
6.2.6 Complex itatea și simplitatea efectelor
Efectul este totdeauna complex. T rebuie însă să precizăm că
efectul complex, în viziunea noastră, nu este totuna cu complexitatea
efectelor. Efectul complex se înscrie, în principiul, în aceiași
parametri, dar are desfășurări complexe (lineare, nelineare, în lanț, în
cascadă, în rețea etc .), pe când complexitatea efectelor se referă la
mulțimile de efecte generate de EBO sau care se au în vedere în
construirea EBO. Efectele complexe au, la rândul lor, desfășurări
complexe, ceea ce dă operației nu numai o foarte pronunțată stare de
complexi tate, ci și o notă de imprevizibilitate, de desfășurare
aleatoare , de ieșire adică din planificare .
O astfel de notă pare chiar periculoasă, întrucât, în genere, nu
este acceptabil să fii conștient că o operație riguros planificată se
poate desfășura și a ltfel decât s -a stabilit prin oplan . Dar aceasta este
realitatea și ea trebuie acceptată ca atare.
Avantajul este acela că se iasă dintr -un determinism mecanicist
îngust, din relația simplificată și chiar simplistă cauză -efect și se
pătrunde în universul real și normal al unor acțiuni de o asemenea
amploare care pot genera și alte efecte decât cele prevăzute, care pot
ieși din drumul stabilit, care pot avea evoluții periculoase ce scapă
controlului și duc la dezastre.
Aproape toate războaiele importante d e pe planetă au avut, în
desfășurarea lor, evoluții militare și civil -militare complexe ce au
ieșit din planificare și, în mare măsură, au scăpat de sub control. Cel
puțin, pentru o vreme. Revenirea lor la o desfășurare planificată nu a
exclus imprevizibil itatea și „explozia” întârziată a efectelor
paradoxale. Socoteala din statul major nu se potrivește totdeauna cu
cea de pe teren, chiar dacă terenul este, de fapt, „casa” statului major.
Imprevizibilitatea este o realitate a EBO. Și, Într -un fel, chiar vo cația
ei. Iar acest lucru trebuie acceptat, întrucât face parte din realitatea
gestionării conflictualității, și soluționat în mod corespunzător, pe
baza adâncirii procesului cunoașterii efectelor -surpriză și a influenței
lor asupra cauzelor care le regene rează.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
290
6.2.7 Lanțul de efecte
Nu există efect în sine , ci efect dintr -un lanț de efecte . Efectul
constă, de fapt, într -o mulțime de efecte produse, deopotrivă,
simultan și în lanț. Există efecte, dar și efecte ale efectelor, efecte ale
efectelor efectelor și așa mai departe… Acceptarea, de către
comandamentul militar, a faptului că efectele se constituie,
deopotrivă, în explozii spontane, dar și în lanțuri de efecte este cât se
poate de benefică pentru planificarea operației și pentru efectuarea ei
în de plină cunoștință de cauză. Comandantul , comandamentul și
trupa știu la ce se pot aștepta, au cunoștință, încă de la început de
posibilitatea unor efecte -surpriză și a unor lanțuri de efecte cu
evoluții complexe și chiar paradoxale și acceptă o astfel de re alitate
dinamică și foarte schimbătoare, întrucât nu pot ieși din ea.
Bombardarea foarte precisă de către aviația nord -atlantică a
unor obiective din fosta Iugoslavie, acțiunile foarte exacte ale
coaliției condusă de Statele Unite în Irak și Afganistan au produs și
efecte colaterale, unele extrem de grave și pe termen lung – mai ales
cele datorate folosirii unor muniții din uraniu sărăcit – dar, din punct
de vedere militar, s -au obținut performanțe de -a dreptul incredibile de
precizie, lovire de la mare di stanță, conducere și coordonare, chiar
dacă n -au putut fi total evitate evenimentele neplăcute de fratricid și
de distrugeri inutile. Iar toate acestea sunt produse ale noului concept
EBO, mai exact, ale cunoașterii lanțului de efecte.
6.2.8 Efectele î n cascadă . Unicitatea , individualitatea
și irepetabilitatea efectelor.
Există efecte „liniștite”, calculate, cuminți. Ele se află acolo
unde s -a prevăzut în oplan , și toată lumea este mulțumită de calitatea
corespondenței dintre planificare și desfășurare, d intre anticipare și
realitate. Dacă, spre exemplu, 60 % dintre efectele esențiale
planificate sunt realizate întocmai așa cum au fost ele concepute,
comandamentul ar putea fi foarte mulțumit. Și, de regulă, atunci când
se acționează în superioritate IT, te hnologică, informațională, strate –
gică și tactică, așa se și întâmplă.
Comandamentul forțelor americane care au acționat în războiul
din 2003 împotriva armatei dezarmate a lui Saddam Hussein nu poate
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
291
să nu fie mulțumit de această campanie, deopotrivă, mil itară, civil –
militară, informațională, psihologică și mediatică.
Au urmat însă o serie de efecte în cascadă, unele prevăzute,
altele nu. Fragila societate irakiană s -a scindat în fel de fel de tabere,
în fel de fel de entități fluide, cu motivații dintre cele mai neașteptate,
declanșându -se astfel o cascadă de efecte care, au scăpat de sub orice
control. Acțiunile militare care au urmat nu s -au mai grupat în
operații bazate pe efecte, ci în intervenții punctuale care au urmărit
un anumit efect (capturarea unor lideri ai fostei armate irakiene,
lovirea unor centre de generare a conflictualității, lovirea unor forțe
insurgente etc.) , prinderea lui Saddam Hussein etc. . Chiar dacă, în
momentul de față, efectele în cascadă au încetat și s -a ajuns la un
sistem de înlănțuiri haotice de efecte, faza efectelor în cascadă din
Irak și d in Afganistan a generat situația de acum, care se poate
îndre pta și spre alte genuri de evoluții haotice.
6.2.9 Ieșirea efectelor din condiționarea directă. Efectele
predominant haotice
După revoluțiile din 1989, s -au declanșat serii de efecte haotice
ale acestora. Unele dintre ele continuă să existe și astăzi, altele s -au
multiplicat, iar câteva au încetat, datorită , în principal, integrării unor
țării din estul Europeni în NATO și în U niunea European ă. Dar, din
haosul efectelor generate de spargerea bipolarității, încă nu s -a ieșit.
Acesta este doar un aspect al problemei, care vizează îndeosebi
domeniul geopolitic și pe cel geostrategic, dar nu fără semnificați i și
fără influenț e în me diul politic și militar național și internațional, de
alianță, de coaliție sau de împotrivire la acestea.
Acțiunile militare mai ample sau mai puțin ample care au
urmat impactului spargerii bipolarității s -au reorientat, în general,
spre gestionarea crize lor și conflictelor și, sub a ceastă cortină foarte
generoasă, spre unele dintre zonele de control strategic al resurselor
și focarelor generatoare de tensiuni și conflicte. De unde rezultă că
rațiunea, sfera de cuprindere și conținutul EBO se centrează din ce în
ce mai mult pe aceste obiective, iar declanșarea operațiilor de acest
fel trebuie să genereze efecte în majoritate a lor prevăzute, planificate
și utile noilor politici și strategii. Desigur, în mare parte, aceste efecte
chiar se obțin. Dar, din aces te efecte, din altele, neprevăzute, precum
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
292
și din cele prăvălite în cascade periculoase și din alte evoluții sau
involuții, s -au generat numeroase efecte haotice, care au repus la
toate nivelurile – politic, strategic, operativ și tactic – asimetriile de
tip haotic, terorismul, criminalitatea, migrația și toate cele ce rezultă
din conflictul major al acestui început de secol dintre fragmentarea
excesivă și globalizarea excesivă.
Fără îndoială, EBO generează efecte haotice, dar se și bazează,
în oarecare mă sură, pe astfel de efecte. Efectele haotice sunt chiar
necesare, întrucât ele configurează o stare de incertitu dine, ce poate fi
„planificată” (în sensul dorinței de a se ajunge la ea ), evaluată și
folosită ca atare, pentru reconfigurarea, în alți parametr i și pe alte
coordonate , a sistemelor și proceselor.
Introducere a dimensiunii efectelor haotice în planificarea
strategică este sau, în orice caz, va fi, considerăm noi, una dintre
mutațiilor majore ale modelării mediului strategic al viitorului. Acest
lucru este impus de imposibilitatea evitării incertitudinii. În acest caz,
incertitudinea trebuie acceptată, analizată, modelată și utilizată.
6.3 Operația bazată pe efect
Problema tica operației pe bază de efect (EBO) sau a operației
abordată pe bază de efe cte (EBAO) este foarte complexă, dar cu
aspecte mult prea simple sau, dimpotrivă, mult prea complicate, greu
de înțeles și chiar cu o filosofie paradoxală. Deși se vorbește și se
scrie foarte mult, conceptul ca atare, după cum susține și locotenent –
colonel J. P. Hunerwadel din USAF85, care a încercat o analiză
realistă, din perspectiva unul pilot al Forțelor Aeriene ale SUA , a
acestui aspect, nu este foarte bine înțeles. Locotenent -colonelul J.P
Hunerwadel subliniază că americanii au o înclinație specială pe ntru
cuvintele sofisticate, pentru cuvintele la modă, pentru expresiile la
modă. Din această cauză – susține acest pilot –, de mai bine de 15 ani,
expresia Effects -Based Operations – EBO se dovedește a fi devenit
una dintre cele mai populare. În primul rân d, pentru că sună bine.
Dar ce se află dincolo de această sintaxă a cuvintelor care sună bine?
85 Lt. col. J.P. Hunerwadel, L’approche des opérations basées sur les effets, Ques tions et
réponses , http://www.airpower.maxwell.af.mil/apjinternational/apj -f/2007/Pri07/
hunerwadel.html ,.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
293
Unii susțin că EBO ar reprezenta un fel de „nouă paradigmă
pentru… operațiile militare”86 și, în același timp, un concept care
garantează victoria. Alții propun, ca alternativă la „alegerea
obiectivelor și mijloacelor de tratare bazate pe distrugere” și la
„operațiile bazate pe obiective”, o metodă „remarcabil diferită de
proceduri militare tradiționale de distrugere și de război de uzură”87,
cum este cea care are î n vedere filosofia și fizionomia efectului.
Există însă și numeroși comentatori care subliniază că, de fapt,
conceptul EBO nu aduce nimic nou. În fond. „de -a lungul istoriei,
șefii militari și planificatorii competenți au încercat să conceapă și să
execute campanii bazate pe efecte.”88
Conceptul EBO a primit, desigur, și numeroase și severe critici.
Unii au susținut că EBO reprezintă „un panaceu irealist, prea
focalizat”, un „jargon la modă”, un „termen care va trece”, o „idee
prost concepută”89.
Există, des igur, și alte opinii privind acest concept. Spre
exemplu, la un an după ce fostul director adjunct al operațiilor din
cadrul statului major interarme a calificat operația Iraqi Freedom
drept «campanie bazată pe efecte», un fost șef al US Joint Forces
Comma nd – JFCOM a declarat că EBO «nu este încă pregătit ă să
meargă mai departe»,90
Există cel puțin o duzină de definiții date acestui concept,
deopotrivă, interesante, penetrante și contradictorii. De aici rezultă
însă câteva întrebări interesante:
86 Ibidem , http://www.airpower.maxwell.af.mil/apjinternational/apj -f/2007/Pri07/hunerwadel.html ,
87 Apud locotenent -colonel J.P. Hunerwadel: colonel David A. Deptula, Firing for Effect:
Change in the Na ture of Warfare , Defense and Airpower Series (Arlington, Virginie:
Aerospace Education Foundation , 24 août 1995), 4; Michael Senglaub, Course of Action
Analysis within an Effects -Based Operational Context , Sandia Report SAND 2001 -3497, 7,
http://infoserve. sandia.gov/cgi -bin/techlib/access -control.pl/ 2001/013497.pdf ; colonel Gwen
Linde ș.a, " New Perspectives on Effects -Based Operations: Annotated Briefing ", Alexandria,
Virginie: Institute for Defense Studies , iunie 2001, 13.
88 Apud, Linde și ceilalți, " New Perspectives ", 12
89 Apud, Locotenent -colonel Brett T. Williams, Effects -Based Operations: Theory, Application,
and Role of Airpower , (Carlisle, Pennsylvanie: US Army War College , 9 avril 2002).
90 General William F. Kernan, remacă în New York Times după m anevrele Millennium
Challenge 2002 , citate de maiorul David W. Pendall, " Effects -Based Operations and the
Exercise of National Power ", Military Review , ianuarie -februarie 2004, 22 ; general de divizie
Stanley McChrystal, ministrul apărării ( Department of D efense – DOD), conferința de presă din
22 martie 2003, http://www.defenselink.mil/transcripts/2003/t03222003 0322osdpa.html
(consulté le 14 octobre 2005).
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
294
Având în v edere faptul că, în general, orice acțiune umană
urmărește realizarea unor efecte, este oare justificată detașarea, din
rândul tuturor operațiilor, a celor pe care le denumim operații
bazate pe efect sau pe efecte? Este oare necesar să detașăm EBO de
celel alte operații? De ce ar fi necesar? Ce au ele specific? Care sunt,
de fapt, aspectele militare ale EBO?
Esența artei militare – sugera Sun Tzî cu două milenii și
jumătate în urmă – este să învingi fără să lupți. De fapt, o astfel de
afirmație, ca dealtfel întreaga lucrare Arta războiului a ilustrului
strateg chinez, la care se adaugă Arthashastra indianului Kautilya, nu
face altceva decât să arate că efectul nu a fost inventat acum câteva
zile, ci el există, practic, de când există acțiune umană.
Este vor ba, desigur, de efectul planificat, de efectul dorit,
urmărit și valorificat, dar și de efectul produs, de efectul rezultat, de
efectul neplanificat dar realizat, cu toate urmările și desfășurările
posibile, de la cele dorite, la cele nedorite, de la cele esențiale, le cele
colaterale. În fond, trăim într -o lume a cauzelor și a efectelor, a
lanțurilor cauză -efect.
Relația cauză -efect nu a stat numai în atenția gânditorilor și
filosofilor, ci și în cea a militarilor. Întreaga artă militară modernă
face apel la gândirea filosofică modernă, iar reflecțiile clausewitziene,
spre exem plu, au fost posibile pentru că gândirea filosofică a epocii
pătrunsese în toate domeniile de activitate, inclusiv în școala germană.
Relația cauză -efect este fundamentală în orice a cțiune și cu atât mai
mult în orice război, cea mai complexă și cea mai dramatică dintre
acțiunile umane.
În Anexa nr. 1 0 Fizionomia Operației Bazată pe Efect , se
prezintă o posibilă configurare a unei EBO.
6.3.1 Suportul clausewitzian al EBO
Unul dintre marii observatori și analiști ai războiului, privit ca
fenomen social complex, ca instrument al politicii este generalul
prusac Carl Von Clausewitz (1780 -1831). El este cel care a sesizat
semnificația fund amentală a războiului, aceea de a fi un instrument al
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
295
politicii, o continuare, prin mijloace vi olente, a politicii.91 Oamenii au
interese și, dacă au interese, se află într -o permanentă confruntare, iar
pe planul raporturilor între societăți și comun ități, într -un permanent
război. În 5.600 de ani de istor ie, au avut loc pe ste 14.520 de
războaie, care s -au soldat cu peste 3.640.000.000 de morți și cu
pagube de 500 quintilioane de franci elvețieni92. Din cei 5.600 de ani
de ist orie, doar 292 au fost ani de pace. În acest caz, pacea poate fi
înțeleasă, așa cum arată și num ele, doar ca încheiere a unui război în
vederea obținerii unui răgaz pentru a pregăti un alt ră zboi. Oricât de
dură și de inumană ar părea o astfel de afirmație, ea nu trebuie negată.
Niciodată, nici o societate de pe lumea aceasta nu a i nfirmat-o.
Clausewitz a fost prezent la dezastrul de la Jena din 1806.
După ce s -a impresionat de ce a văzut acolo și după ce și -a petrecut
vreo trei ani – până în 1809 – în prizonierat în Franța, el a participat
la reorganizarea armatei prusace și, p ână în 181 2, a fost la Școala
militară din Berlin. A participat la campania din Rusia, apoi a făcut
campania dintre anii 1814 și 1815. În ult ima parte a vieții a condus
Școala militară din Berlin. În 1831, o epid emie de holeră i -a curmat
viața, iar opera sa Vom Krie ge (Despre război) a rămas neterminată.
Ea a fost public ată ulterior, prin grija soției sale. Singura parte
terminată din această operă este ca rtea a I -a, publicată integral în
Antologia mondială de strategie a lui Gérard Chaliand93, într -o
traducere nouă. Clausewitz, spre deosebire de mulți alți str ategi, a
fost un gânditor extrem de profund, un filosof al războiului. El
configurează fizionomia, resorturile și filosofia războiului a bsolut
care va guverna lumea de la Revoluția franceză la cel de -Al Doilea
Război Mondial.
Chiar din cartea I, intitulată Despre natura războiului, el scrie
că „Războiul este deci un act de violență care trebuie să co nstrângă
adversarul se execute voința noastră.“94 Violența se înarmează cu
invenții din domeniul artei și științei pe ntru a înfrunta violența.
Scopul acestei violențe este ac ela de a -l dezarma pe inamic.
91 General dr. Mihail Popescu, general -locotenent (r) dr. Valentin Arsenie, general de brigadă (r)
dr. Gheorghe Văduva, Arta militară de -a lungul mileniilor , vol. 2, Editura CTEA, București,
2004, pp. 73 -88.
92 România și tratatele internaționale , Editura Militară, București 1972, p. XIX
93 Gérard Chaliand, Anthologie mondiale de la strategie d ’origines au nucleaire , Edition R obert
Laffont, S.A., Paris, 1990 , pp. 816 – 866.
94 Gérard Chaliand, Idem , p. 816
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
296
Clausewitz spune că, poate, unele minți filantropice își
imaginează că inamicul poate fi dezarmat și altfel decât prin violență,
fără vărsare de sâ nge.
Deși o astfel de soluție ar fi de dorit, este o eroare care trebuie
denunțată. „Într -o problemă atât de periculoasă cum este ră zboiul,
cele mai grave erori sunt în mod sigur cele cauzate de bunătate. (…)
Ar fi în zadar și chiar greșit să vrei să nu ții seama de natura
războiului din cauza repulsiei pe care o inspiră realitatea sa. Dacă
războaiele dintre națiunile civilizate nu sunt chiar așa de crude și de
distrugătoare precum cele dintre entitățile necivilizate, aceasta ține
de condițiile sociale care guve rnează aceste st ate ca și de cele care
configurează relațiile lor mutuale.“
Războiul rezultă din aceste condiții și din aceste relații. Ele
sunt cele care îl generează, îl limite ază și îl moderează. Dar ele însele
nu aparțin războiului; ele sunt preexiste nte lui. „A intr oduce un
principiu moderator în filosofia războiului ar fi o a bsurditate“ , scrie
Clausewitz.
Este o observație de mare profunzime. Dacă războiul este
precedat de o stare de pace în care există un nivel de civilizație și
cultură, un si stem de norme și de r elații care proiectează nu numai
conduita de colab orare, ci, într -un anume fel, și pe cea de confruntare,
de îndată ce s -a ajuns la violența a rmelor, o astfel de confruntare își
are legile ei, chiar dacă ele acționează pe un suport civilizațional
preexiste nt confruntării armate.
După teoreticianul și strategul prusac, există două motivații
care î mping oamenii să se confrunte: sentimentul de ostilitate și
intenția ostilă . Disputa între componenta pasională, psihologică a
războiului și cea raț ională, intențio nală nu aduce noutăți, ci doar
moduri diferite de manifestare.
În oricare război trebuie să existe această intenționalitate. Ura
nu e ste suficientă. Războiul este un act intenționat de violență,
determinat de un interes, este un act politic și nu există l imite în
manifestarea acestuia. Fiecare dintre adversari caută să impună
celuilalt l egea sa. Aceasta nu duce la concilieri și reconcilieri
interminabile, ci la acțiuni extreme.
Este, după Clausewitz, primul caz de extremism și primul caz
de reciprocitate.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
297
Scopul războiului este nimicirea forțelor armate ale
inamicului95. Pentru aceasta, este necesar, cel puțin în teorie, să se
creeze cea mai dificilă situație p osibilă. Evident, o astfel de situație
nu poate fi decât aceea în care inamicul să fie dezarmat. Dar, la
rândul lui, și el își propune același obiectiv.
Acesta este, după Clausewitz, cel de al doilea caz de
reciprocitate, care conduce la cea de a doua conduită extremă. Efortul
maxim al forțelor ține de evaluarea adversarului, iar aceasta
presupune, p e de o parte, evaluarea amplorii mijloacelor sale și, pe de
altă parte, de voința sa.
Aceste elemente (chiar și puterea voinței) pot fi ev aluate. Vom
lua atunci măsuri pentru a realiza un raport de forțe convenabil
acțiunii noastre. Dar, fără îndoială, și inamicul va face la fel. De aici
rezultă cel de al treilea caz de rec iprocitate și cea de a treia extremă
sau trecere la limită.
Voința nu se hrănește niciodată cu subtilități logice, ci cu
realități conflictuale. Realitatea nu răspunde totdeauna l ogicii, de
unde și celebra expresie că nu tot ceea ce este logic este și adevărat.
Războiul nu este un șoc unic, fără durată, o ciocnire violentă
de o cl ipă. Dacă ar fi așa, s -ar tinde iarăși spre extreme, pentru că o
greșeală n -ar putea fi niciodată corectată. Dar, dacă războiul constă
într-o succ esiune de acțiuni și, ca atare, decizia presupune tot o
succesiune de acte, așa cum se întâmplă în realit ate, fiecare dintre cei
doi adversari va căuta să -l cunoască bine pe celălalt, pentru a -și
pregăti acțiune a, în funcție de situația reală, concretă.
Totuși , războiul se rezumă, în final, la un singur act dec isiv,
din care nu există decât o ieșire defavorabilă sau una favorabilă. În
cazul unei desfășurări nefavorabile, dacă, în pr ima etapă, ai
întrebuințat toate forț ele, o a doua devine de neconceput. În mod real,
în cazul pregătirii și ducerii războiului, este vorba de interacțiuni
între cei doi adve rsari, de condiționare reciprocă. De aceea,
Clausewitz consideră că, în caz de război, nu vor fi mobil izate toate
forțe le în același timp. De altfel, înseși natura și destinația acestor
forțe fac imposibilă punerea lor simu ltană în operă. Aceste forțe sunt:
forțele militare propriu -zise, țara cu teritoriul său și cu populația sa și
95 În războiul din Irak din martie -aprilie 2003, unul dintre scopurile declarate ale c onfrunt ării a
fost dezarmarea (prin violență) a Irakului și înlăturarea de la putere a regimului dictat orial al lui
Saddam Hussein.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
298
aliații. Dacă forțele militare pot fi mob ilizate în aceleași timp, nu se
întâmplă așa cu toate cetățile, râurile, munții, l ocuitorii etc. Nici
cooperarea aliaților nu depinde numai de voința beligeranților, ci mai
ales de natura relațiilor internaționale, fapt pentru care, adesea, ei
intervin pre a târziu.
Clausewitz spune că, în caz de război, concentrarea tuturor
forțelor într -un moment dat este contrară nat urii războiului. Această
afirmație pare oarecum paradoxală, întrucât, în ac eeași epocă istorică,
Napoleon formulase (în urma experienței, de sigur) principiul
concentrării forțelor în locul potrivit și la momentul voit . În real itate,
este vorba de aplicarea reală a acestui principiu, de gradarea lui, de
fizionomia efectelor și, totodată, de conturarea unor alte principii
care, nu ne îndoim, vor continua să fie studiate în viitorul ră zboiului
de teoria haosului. Este vorba de dependența de adversar și de
variația condițiilor inițiale . Și chiar d acă marele strateg nu le -a
formulat astfel, meditația strategică, gândirea filosofică profundă,
experie nța și intuiția l -au condus la formularea unor j udecăți de
valoare cu largi deschideri spre viitor.
Războiul nu duce la rezultate absolute. Statul învins cons ideră
un război pierdut doar ca o bătălie pierdută. El vede într -o înfrângere
doar un rău trecător , o tranziție, adică o problemă pe care
circumstanț ele politice o vor rezolva.
Din acest moment, războiul începe să fie înțeles ca un
fenomen complex, care nu poate fi r edus la una sau mai multe bătălii.
Această primă carte a lui Clausewitz analizează cu m inuție
relația dintre latura abstra ctă, teoretică a războiului – care împinge la
extreme, la un fel de te orie a jocurilor cu sumă nulă – și latura
practică, realistă a acestuia care atenuează extremele și accentuează
interdepende nțele. Probabilitățile din viața reală înlocuiesc extremele
și absolutul teoretic – scrie el. Răzb oiul se derobează astfel de legile
stricte după care forțele trebuie să fie întrebui nțate la extrem. Legile
care guvernează războiul real, războiul pe care -l duc stat ele sunt
legile pro babilității. Realitatea furnizează totdeauna „elementele
informaționale din care putem deduce necunoscutul care rămâne a fi
descoperit.“
Această afirm ație este similară cu principiul adâncirii
misterului din cunoașterea lucifer ică, enunțat de Lucian Blaga în
Trilogia culturii , potrivit căruia cu cât cunoaștem mai mult o realitate,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
299
cu atât se multiplică necunoscutul, mi sterul. Războiul – această
confruntare violentă a voințelor politice – este t otuși o acțiune umană
conștientă, care nu poate face abstracție de legile cunoașterii, de
sistemul acestor probabilități condiționate carte guvernează toate
fenom enele sociale.
„După caracterul adversarului, după instituțiile sale, după
situația sa și circumstanț ele în care se găsește, potrivit legilor
probabilității, fiecare dintre cele două părți va trage concluzii
privind conduita celuilalt și se va confo rma.“96
Această frază era formulată la începutul secolului al XIX -lea.
Deși, pra gmatic, mulți alți autori sesizaseră caracterul complex și
contradictoriu al războiu lui, nimeni nu formulase ideea că un astfel
de fenomen trebuie anal izat prin teoria probabilității, prin legile
probabilităților.
Dincolo de discursul excepțional al lui Clausewitz privind
natura războiului și c aracterul său de instrument al politicii, an aliza
lui prin prisma legilor probabilității este, credem, o adevărată
revoluție în știința militară și se menține semnificativ în noua logică a
războiului bazat pe efecte .
Obiectivul politic al războiului, care este un obiectiv mobil,
flexibil, c e constă într-un efect dinamic sau un complex lanț de efecte
dinamice, devine un element esențial al ecuației. Același obiectiv
politic, în epoci dif erite, poate să provoace reacții diferențiate la
popoare diferite sau ch iar la același popor. Din acest motiv, nu pu tem
considera obiectivul politic ca m ăsură în sine, ci doar în sensul în
care el influențează masele care trebuie m obilizate. Cu alte cuvinte,
trebuie să se țină seama de natura acestor mase, pentru că ele sunt
cele care întăresc sau slăbesc acțiunea. „Or, dacă obiectivul militar
se acordă cu obiect ivul politic, acesta va dispărea în general în
măsura în care obiectivul politic va di spărea, cu atât mai mult cu cât
acesta are importanță.“
În aceiași termeni este analizată și durata războiului,
subliniindu -se rolul interacțiunii militare în ansamblul ei, adică
dependențele și interdepe ndențele care se creează nu numai în teatru,
ci și în tot ceea ce îl condițione ază. Războiul va dura atâta timp cât
acționează principiul ostilității , iar cele două state sunt în armate.
Unul abia așteaptă momentul prielnic pentru a a cționa, în timp ce
96 Gérard Chaliand, Op.cit. p. 822.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
300
celălalt așteaptă momentul favorabil de reacție preventivă sau de
contracarare, adică preemptivă.
Totdeauna, după Clausewitz, în mod automat beligeranții
acționează invers, dar în a celași spațiu al confruntării, deci
complementar. Când unul atacă, celălalt se apără. Echilibrul forțelor
este relativ și temporar. Totdeauna, unul va at aca. Atacul va fi
totdeauna prioritar și permanent, pe când apărarea va avea totdeauna
un caracter temp orar, chiar dacă toată lumea declară că se pregătește
doar pentru apărare. Apărarea națională sau colectivă nu este totuna
cu apărarea, ca formă a operației și a acțiunilor de luptă.
Dar ostilitățile nu se vor încheia niciodată. Pacea este relativă.
Ea va fi considerată, de cel învins, ca un răgaz pentru a se pregăti să –
și ia revanșa (de regulă, recucerirea ter itoriului pierdut, avantaje
economice, crearea unui mediu de securitate convenabil etc.). Dar
războiul nu este o acțiune cont inuă. Există o mulțime d e războaie în
care acțiunea nu ocupă decât o mică parte din timp; re stul este
inacțiune. Aceasta nu este o contradicție. Este o realitate.
În măsura în care interesele celor doi beligeranți sunt opuse,
are loc o polaritate, de unde rezultă și așa -numitul principiu al
polarității . Acest principiu – spune Clausewitz – se aplică acolo unde
principiul pozitiv (ofensiva) și principiul negativ (apărarea) se
anulează reciproc. Desigur, unul câștigă, celălalt pie rde. Nu este,
desigur, același lucru. Dar suma lor es te nulă. Acest principiu nu se
aplică realității, ci relației.
Mai departe, Clausewitz scrie că apărarea și atacul sunt de
natură dif erită și de forță inegală. De unde rezultă că, de fapt,
principiul polarității nu se aplică în aceste circumsta nțe. Est e doar
unul ideal. O polaritate reală s -ar realiza numai atunci când s -ar folosi
o singură formă de luptă, difere nțierea constând în motivul pozitiv
sau negativ al confruntării (de exemplu, când d ouă echipe egale, trag
de aceeași frânghie sau , în război, în ca zul luptei de întâlnire). În ceea
ce privește confru ntarea militară, principiul polarității nu constă în
relația concretă, din teatru, atac -apărare, ci în decizia care ține de
acestea. To tdeauna între forțele care trec la ofensivă și cele care trec
la apăr are va fi o diferență substanțială. Polaritate a privește, deci, nu
acțiunea propriu -zisă, ci decizia.
Efectul polarității este, adesea, anulat de superioritatea apărării
asupra at acului, ceea ce explică suspensia actului de război. Fiecare
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
301
trebuie să fie î n măsură să se apere, întrucât apărarea este preferabilă
unor acțiuni ofensive nesigure sau unei păci defavorab ile.
Cunoașterea imperfectă a situației este o altă cauză care poate
să întrerupă acțiunea m ilitară. Oricare șef militar, în timp de război,
nu cunoaște cu certitudine decât o singură situ ație: pe a sa. Și nici pe
aceea cu desăvârșire, întrucât variază de la un moment la altul. Pe cea
a inamicului o cunoaște doar din informații, iar acestea nu sunt
totdeauna sigure.
De aceea, pot fi comise erori a tât în ceea ce privește inițiativa,
cât și în ceea ce privește acțiunea sau inacțiunea. După Clausewitz,
există tendința ca forțele inamicului să fie suprae stimate, de unde și
efectul de reținere , de prudență, în ceea ce privește acțiunea militară.
Acest neajuns este compensat, în cazul OBE, de superioritatea
informațională, de sistemele I2SR, care asigură informația în timp
real. Dominanța informațională asigură condiții pentru dominanța
strategică, iar sistemele C4 și platformele de lovire (sistemele de
arme) permit realizarea ei efectivă și, deci, efectuarea în siguranță a
EBO. Desigur, aceste afirmații sunt valabile îndeosebi pentru
războiul disproporționat, nu și pentru războiul simetric sau pentru cel
asimetric. Durata războiului este invers proporțio nală cu mobilitatea
forțelor. De asemenea, perioadele de ina cțiune sunt cu atât mai
scurte cu cât sunt mai mari tensiunile și eforturile de război . Iată un
princ ipiu care a fost confirmat de -a lungul timpului, deși efectul
acestuia trebuie judecat nu numai după mobilitatea forțelor și după
efortul de război, ci și după amploarea angajării și aria sp ațială a
confruntărilor.
Chiar dacă forțele din Primul Război Mondial erau mai puțin
mobile d ecât cele folosite în cel de Al Doilea, durata celor două mari
conflagrații mo ndiale, în raport cu amploarea angajării și cu alți
factori care au condiționat aceste războaie, nu face exce pție de la
regula enunțată de strategul austriac.
Războiul, așa cum s -a spus mai sus, poate avea numeroase
perioade de inacțiune. O part e dintre războaiele europene pe care le -a
studiat Clausewitz – mai ales cele din Evul Mediu – se caract erizau
prin existența unor perioade lungi de inacțiune. Această realitate l -a
determinat pa Clausewitz să afirme că, neînd oielnic, cu cât sunt mai
frecve nte asemenea perioade, cu atât mai mult se îndepărtează
războiul de extreme, devenind și mai mult dependent de un calcul al
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
302
probabilităț ilor. Aceste perioade de inacțiune oferă posibilitatea
variației condițiilor inițiale, ap ariției unor surprize și, de ac eea, ele
determină din ce în ce mai mult ca politici enii și strategii să apeleze
la calculul probabilităților.
Intervine, aici, hazardul. El este fundamental în calc ulul
probabilităților și devine un factor important și în război. Natura
subie ctivă a hazar dului și natura sa obiectivă fac din război un fel de
joc. Natura subiectivă a răzb oiului constă în primul rând în
mijloacele cu care se duce acesta. O privire atentă asupra războiului
conduce la concluzia că elementul nat ural al războiului este primejdia.
Cea mai înaltă calitate în acest mediu primejdios, în acest sistem al
primejdiei îl reprezintă cur ajul.
Nu curajul orb, ci curajul însoțit de un calcul prudent. Bravura,
optimismul, temeritatea și îndrăzneala sunt forme de manifestare a
curajului și toat e aceste tendințe ale sufletului caută hazardul care
este el ementul lor.
Observăm astfel că, în mod natural, absolutul de tip matematic
nu găsește niciodată, în arta războiului, fundamente solide pe care să
se sprijine. Încă de la început, există posibilit ăți și probab ilități,
norocul bun și norocul rău intră în joc, se infiltrează peste tot, astfel
încât p utem spune, împreună cu marele gânditor militar prusac , că
„dintre toate activitățile umane, ră zboiul este cel care seamănă cel
mai mult cu un joc de căr ți.“
O astfel de afirmație relanse ază studierea războiului ca
fenomen complex condiționat și, în consecință, folosirea lui cu mu ltă
prudență, întrucât, ca orice fenomen care se supune probabilităților
condiționate, nu poate fi în întregime controlat, ci d oar an alizat. Dar
acest lucru va fi spus mult mai târziu, o dată cu apariția teoriei
haosului, determinismului lui Ilia Prigogine și atractorilor lui Lorenz.
Dar nici atunci pe deplin, pentru că , atunci, ca și acum, la începutul
mileniului al III -lea, înse amnă încă mâ ine.
Ne așteptăm totdeauna la claritate și certitud ine, culti văm,
reclamăm și întreținem o as tfel de filosofie dihotomică, o astfel de
viziune. În realitate, spiritul nostru este atras de incert itudine. „În loc
de a urma, în compania așteptări i, drumul îngust al investigației
filosofice și deducțiilor logice, pe ntru a atinge, fără să țină seama de
acestea, ținuturi necunoscute, golite de reperele obișnuite, spiritul
preferă să poposească, alături de imaginație, în domeniul haza rdului
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
303
și șansei. Departe de mediocra necesitate, el se pierde în tărâmul
posibilităților; transportat, curajul își ia libertatea de a se arunca
înaintea î ndrăznelii și primejdiei, ca un înotător temerar care
plonjează în fața curent ului.“
Dacă teoria dorește să tragă conc luzii și să emită generalități
cu cara cter absolut, ea nu va avea nici o utilitate practică. Teoria
trebuie să țină cont de n atura umană și să abordeze curajul,
îndrăzneala și chiar temeritatea. Arta războiului se aplică unor forțe
vii, unor forțe morale. Nu se poate pr etinde nici absolutul, nici
certitudinea. „Rămâne totdeauna o marjă de incertitudine, atât în
problemele mari, cât și în cele mărunte. De o parte, se află
incertitudinea, de cealaltă, curajul și încrederea pentru restabilirea
echilibr ului. Cu cât curajul și încrederea sunt mai mari, cu atât mai
mare poate fi ma rja de incertitudine. Curajul și încrederea sunt deci
principii esențiale ale ră zboiului; în consecință, teoria nu trebuie să
prescrie decât acele legi care dau curs liber acestor virtuț i militare,
cele mai nobile și cele mai indispensabile, indiferent care ar fi
intensitatea și forma lor. Temeritatea însăși nu este lips ită de
înțelepciuni și nici de prudență; numai că trebuie un alt instrument
pentru a o măsura.“97
Iată cum s -au deschis l arg porțile spre o altfel de știință a
războiului, spre o altfel de artă militară, în care efectul este tot atât de
important, dacă nu chiar mai important, decât cauza. Mijloacele de
analiză a fenomenului război , în complexitatea sa, vor apela, de acum,
la teoria probabilităților, la teoria jocurilor, la metode științifice de
abordare. E drept, acest lucru nu va schimba nici natura ră zboiului,
nici percepția lui și, cel puțin până la războaiele mondiale (dar și
după ac eea), nici forma de manifestare a viole nței. Va influența în
schimb hotărâtor teoria strategiei, arta strat egică și practica strategică.
Școlile vor aborda cu seriozitate și profunzime știința și arta
războiului, marile bătălii vor fi anal izate de acum riguros, cu mijloace
științifice, pornind de la efecte spre cauze.
Pentru că, așa cum scria Clausewitz, „războiul nu este nici
pierdere de timp, nici amor al riscului sau al succesului, nici pr odus
al unui entuziasm fără limite; el este un mijloc serios în serviciul unei
cauze serioase. (…) Ră zboiul pe care îl duce orice comunitate –
popoare întregi, mai ales popoare civilizate – are drept cauză o
97 Gérard Chaliand, Ibidem , p. 828.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
304
situație politică și nu se expl ică decât printr -un motiv politic.
Războiul este deci un act politic. Totuși, dacă el este o manifestare a
violenței, com plet, fără obstacole, abs olut, așa cum se poate imagina
după conceptul pur, el s -ar substitui, într -un mod autonom, politicii
imediat după ce aceasta l -a provocat; el ar elimina -o, urmând
propriile sale legi, asemenea unei mine care nu poate exploda decât
în dire cția și în maniera dinainte fixate.“98
Este foarte importantă această preciz are.
Războiul nu este însă politică. El este mijloc al politicii,
instrument al politicii, dar se separă de politică, de procedeele
politicii. Politica îi fixează doar para metrii. De îndată ce s -a declanșat,
în parametrii fixați de politică, războiul își urmează cursul, își are
propriile sale legi și propriile sale efecte. Pot apărea chiar di scordanțe
între război și politică, ceea ce ar conduce la o distincție teoretică
între aceste două domenii. Realitatea este însă alta.
Războiul, chiar dacă nu este politică, rămâne un instrument al
politicii. El se prezintă ca o serie de acte, de pulsații ale violenței și
durează suficient de mult pentru a -i fi infl uențat cursul de o
inteligență superioară. Dacă războiul răspunde unui proiect politic,
este normal ca motivul politic care l -a gen erat să rămână prima și
suprema considerație care -i dirijează conduita. Dar nici obiectivul
politic nu este tiranic, fixist, imuabil. Și el se adap tează mi jloacelor
existente și poate fi, adesea, complet transformat. Dar el rămâne
totdeauna prima considerație. Politica pătrunde astfel în orice acțiune
militară, exercită asupra ei o influență continuă. Pentru că nu există
război de dragul războiului. Războiul este un mijloc al politicii .
În acest sens, la paragraful 24, Clausewitz notează celebra
frază care pune pentru totdeauna războiul în coordonatele sale reale:
„Răzb oiul este o simplă continuare a politicii prin alte mijloace. Noi
observăm deci că războiul nu este un simplu act politic, ci un
veritabil instrument politic, o urm are a activității politice,
exercitarea acesteia prin alte mijloace. Ceea ce rămâne propriu
război ului este caracterul cu totul special al acestor mijloace. Arta
războiului, în general, și staf f-ul războiului, în fiecare caz în parte,
pot să vegheze ca tendi nțele și intențiile politicii să nu fie
incompatibile cu aceste mijloace. Aceasta nu este desigur o exigență
minoră; ea poate, în anumite cazuri, să influențeze intențiile politice
98 Ibidem .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
305
și chiar să le modifice. Căci intenția politică este scopul, iar războiul
este mijlocul, și nu poate fi conceput mi jlocul independent de
scop.“99
Aceasta este, de fapt, esența teoriei războiului, a filosofiei
războiului. O relație de condiționare extrem de simplă, pe care
omen irea a construit -o, iar Clausewitz a reușit, în sfârșit, să o și
explice. Aceasta este un fel de ou al lui Columb în filosofia
războiului.
Totuși, natura războaielor este diferită. Tensiunile și motivele
pentru care se declan șează războiul sunt uneori atât de mari încât
viziunile pol itice și cele militare aproape coincid. În aceste situații
care merg la limită, răzb oiul va părea mai mult militar și mai puțin
politic. Pe măsură ce aceste tens iuni se diminuează, războiul se
depă rtează de extreme, de tendința sa naturală100, configurația polit ică
va diferi de cea a războiului ideal, a războiului -limită, astfel încât
războiul va deveni din ce în ce mai mult pol itic.
Politica poate să joace roluri diferite în diferite tipuri de
războ aie. Uneori, ea iese în față, este vizibilă, clară, alteori, ea pare să
lipsească cu d esăvârșire. În realitate, ea nu poate lipsi din nici un
război. Politica este int eligența statului. Ea operează cu mijloace
extrem de complexe și de diversif icate, unele chiar necinstite,
folosind sau evitând folosirea viole nței.
Războiul nu este niciodată ceva independent de politică. De
aceea, pentru a studia și î nțelege războiul, trebuie studiată și înțeleasă
politica. Este o concluzie foarte importantă. Fiecare război are în
spate o politică, mai exact o decizie pol itică.
Această aserțiune are implicații foarte serioase în ceea ce
privește te oria războiului. El este, deopotrivă rezultatul unui impuls
natural orb și un joc al probabilităților pe care -l pune în operă o
decizie politică. Aceasta din u rmă îi dă sens, rațiune și conținut.
Agresivitatea nu este suficientă pentru a explica răzb oiul. Cel mult,
ea explică violența. Războiul este un complex de acțiuni gândite,
elaborate. Există, deci, o trinitate a războiului: vio lența or iginală, ura
și animozitatea care se explică prin acest impuls natural orb; jocul
probabilităților și î ntâmplării care transformă războiul într -o
99 Gérard Chaliand, Ibidem , p. 829.
100 Este vo rba de logica războiului, de teoria lui, de ecuația lui de confruntare între extreme, nu
de practica lui, de războiul real, cel care se supune legilor probabilității, ecuațiilor nelineare.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
306
activitate liberă a ființei și calitatea sa de a fi un instrument al
politicii care îi dă cal itatea ra țională, mai exact, de unică rațiune.
Primul aspect interesează mas ele, cel de al doilea ține de
competența șefului militar și a a rmatei, iar cel de al treilea aparține
guvernului. Teoria nu poate să ignore aceste elemente, nici
raporturile dintre ele. Ea se definește pe aceste trei elemente, le
studiază și le mod elează.
În capitolul intitulat Scopul și mijloacele războiului ,
Clausewitz rev ine asupra naturii complexe și schimbătoare a
războiului. În afară de afirmația categorică potrivit căreia ră zboiul
este un instrument al politicii, nimic nu este fixat în coordonate
definitive. Scopul războiului variază după cel pol itic, se ține după el,
îl secondează și îl transpune în practică, dar nu or icum, ci în funcție
de condițiile concrete. Totuși, obiectivul po litic nu se transp une, nu
se topește în cel militar, ci rămâne exterior acestuia. Obiectivul
militar rămâne totdeauna învingerea inamicului, dezarmarea lui. Ce
înseamnă, de fapt, de zarmarea inamicului?
Clausewitz distinge trei elemente: forțele armate, ța ra și voința
inamicului. Forțele armate trebuie distr use, țara trebuie cucerită și,
prin aceste două elemente, se realizează și cel de al treilea. Astfel se
încheie pacea. Dar pacea nu rezolvă to ate problemele. Războiul real
nu este cel din teoria războiul ui. „Dacă există războaie între state
inegale, aceasta dovedește că, în realitate, războiul este adesea
foarte departe de co nceptul său original.“ Nu este nevoie ca două
state să se bată până ce se epu izează unul pe celălalt. Unul dintre
state poate ceda ș i atunci pacea se î ncheie înainte de a se sfârși
războiul. O astfel de eventualitate este foarte importa ntă și ea se ia
totdeauna în calcul, datorită costurilor imense ale războiului și
sacrificiilor pe care co ntinuarea acestuia le impune.
Dar și în relați a dintre obiectivul politic al războiului și
războiul ca instrument al polit icii intervin foarte multe elemente care
pot influența atât desfășurarea războiului, cât și obie ctivul politic
final. Obiectivul politic nu este imuabil. El însuși variază, în func ție
de condițiile concrete, de desfăș urarea ostilităților, de presiunile
internaționale, de starea resurselor, de rezultatele care se estime ază,
deci de probabilitatea rezultatelor.
Uneori, se speră ca inamicului să -i fie i mpusă superi oritatea
forțelor pr oprii într -o singură bătălie, obligându -l astfel să accepte
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
307
condițiile încetării ostilităților și înch eierii păcii, alteori se vizează
distrugerea forțelor inamicului și cucerirea teritoriului său prin mai
multe bătălii și chiar prin mai multe campanii. S unt și cazuri când,
prin război, nu se vizează distrugerea sau dezarm area forțelor
inamicului, ci crearea unor condiții, prin i ntermediul unor strategii
indirecte, de a -l obliga să accepte încheierea păcii.
Acestea sunt așa -numitele operațiuni care au o i nfluență
politică imediată. Printre ele se situează, astăzi, și EBO. E ste vorba
de acțiuni (de regulă, politice, dar nu numai) care să ducă la separarea
inamic ului de aliații săi, de câștigarea de partea proprie a unor noi
aliați. Mai târziu, în praxiologi e, aceste acțiuni vor fi integrate în ceea
ce numi m strategia faptului î mplinit .
Un alt mijloc este acela de a -l determina pe inamic să -și
sporească cheltuielile și să -și epuizeze resursele. O astfel de str ategie
indirectă va fi folosită în toate războaie le, inclusiv în timpul
Războiului Rece. Aceasta demonstrează realismul și perenitatea
operei marelui str ateg prusac.
Clausewitz arată și modalitățile în care poate fi determinat
inamicul să -și sporească cheltuielile și să -și epu izeze resursele.
Acestea sun t: a-i distruge o parte din armată și a -i cuceri o parte din
teritoriu; a -i ocupa teritoriul, dar nu pentru a -l păstra, ci pentru a -l
devasta, a -i afecta economia, a -i produce pie rderi; a -l uza. Această
modalitate – uzura inamicului –, care se va concretiz a în arta militară
în ceea ce se numește război de uzură sau de atriție, e ste definită de
Clausewitz ca o luptă care implică o epuizare graduală a forțelor
fizice și psihice și a voinței pe to ată durata acțiunii. Acest lucru se
realizează nu prin lupte cu obiective pozitive, adică ofensive, ci
printr -o simplă rezistență. Sau prin acțiuni numeroase, felurite, dar cu
obiective limitate și foarte diversificate, dar integrate unui concept
unitar. Aceasta as igură utilizarea mai bună a mijloacelor,
economisirea l or și uzura acce ntuată a celor ale inamicului.
Până unde se poate merge oare cu o astfel de strat egie? Ce
legătură are ea cu dinamica efectelor? Prin fiecare acțiune din
timpul strategiei de uzură se urmărește distr ugerea forțelor inamicului
până în acel punct în care inamicul să cedeze. Este și un mod
tradițional american de a duce războiul. Acest lucru se poate re aliza
printr -o singură acțiune sau printr -o succesiune de acțiuni. Este de
preferat succesiunea de acțiuni. Acțiunea negativă – adică apărarea –
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
308
oferă prilejul ca, în timp, forțele inamicului să fie aduse în acea stare
din care nu mai pot continua acțiunea pozitivă, deci ofensiva, raportul
de fo rțe se va contrabalansa și astfel cel din apărare va putea trece la
acțiuni ofensive. Strategia de uzur ă se folosește de cel slab pentru a
rezista împotriva celui puternic. Exemplul lui Frederic cel Mare din
timpul Răzb oiului de șapte ani este concludent.
Singurul mijloc al războiului pentru a realiza scopurile politice
este lupta. Operația, se știe, este o formă a luptei, un complex de
acțiuni de luptă, precum și etapele de pregătire a forțelor, mijloacelor
și resurselor pentru ducerea acestora.
Războiul este tot ce se raportează la forțe armate, adică la
crearea, pregătirea, întreținerea și folosirea lor . Lupta, în război, nu
este un fapt singular, ci un a nsamblu compus din mai multe părți,
care se disting unele după subiect altele după obiect. Subiectul este
constituit din stru ctura forțelor, obiectul din scopul luptei. Toate
acestea alcătuiesc ceea ce s e numește ang ajament sau angajare.
Întrebuințarea forțelor nu este nimic altceva decât o rganizarea unui
anumit număr de angajări directe sau indirecte.
Scopul angajării, în război, este distrugerea forț elor inamicului.
Este însă posibil ca, în anumite răz boaie, distrugerea forțelor inamice
să nu fie considerată absolut necesară. De altfel, distrugerea forțelor
nu este decât un mijloc pentru a atinge obie ctivul politic. Acesta
poate fi atins și prin alte mijloace, cum ar fi demonstrația de forță,
punerea in amicului în fața unui fapt împlinit etc. Acolo unde
inamicul este slab, în cazul unui a ngajament, acesta va ceda înainte
de a-i fi distrusă armata.
Singurul mijloc al războiului este lupta. Singurul mijloc al
luptei este angajarea. De aceea, distrugerea fo rțelor adversarului este
cheia de bo ltă a tuturor calculelor. Orice victorie importantă – care
înseamnă distrugerea forțelor inamicului – se propagă în toate
celelalte domenii, ca un fluid. Ef icacitatea nu constă totuși în
mijloace, ci în finalități, în re zultate , dar mai ales în efecte .
Distrug erea forțelor inamice nu înseamnă doar distrugerea fizică, ci și
morală. El ementul moral este cel mai fluid. El se află peste tot și, de
cele mai multe ori, nu supraviețuiește distrugerii f izice.
Distincția dintre a cțiunea pozitivă – atacul – și cea negativă –
apărarea – este necesară și utilă. Ofensiva vizează distrugerea,
apărarea înseamnă așteptare și, adesea, uzură a inamic ului. Ea nu este
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
309
însă așteptare pasivă, anduranță, ci trebuie să vizeze angajarea
convenabi lă și distrugerea forțelor inam ice. Mulți generali care n -au
ținut seama de acest principiu, adică de caracterul activ -ofensiv al
apărării , au pierdut. Scopul apărării este, în general întârzierea
acțiunii in amicului, iar aceasta înseamnă așteptare. Vine î nsă un
moment al angajării, care cere acțiune sau contra -acțiune ofensivă,.
Este momentul lovirii ofensive a inamicului. Și atunci ap ărarea nu
mai este o acțiune negativă, ci una pozitivă.
Război înseamnă punerea în aplicare a unei decizii politice
prin m ijlocirea armelor. Dar modul de punere în aplicare este flexibil.
Un coma ndant abil, atunci când scopurile politice ale războiului
permit acest lucru, evită bătălia și caută să realizeze obiectivul
războiului fără costuri și pierderi de vieți. Este o întoa rcere la arta lui
Sun Tzî care considera, între altele, că adevărata artă a răzb oiului
constă în obținerea victoriei fără luptă .
Între practica și teoria războiului nu există suprapuneri
perfecte. Pra ctica nu este teorie, ci aplicarea teoriei în funcție d e
circumstanțe, iar teoria ține de logica războiului, de regulile și
principiile care acționează în acest domeniu, de ecuațiile care îl
modelează , de… efectele practicii , într -o situație concretă .
Lucrurile nu sunt însă atât de simple. Tot ce ține de acț iunea
umană – iar războiul este o formă violentă a acestei acțiuni – depinde
nu numai de legi și de principii, de circumstanțe și de factori aleatori,
ci și de calit atea oamenilor, de capacitatea lor de a crea conexiuni, de
a găsi sau inventa soluții ingen ioase. N apoleon spunea că hotărârile
cele mai bune pe câmpul de luptă nu sunt, adesea, decât reamintiri,
de unde putem trage concluzia că, și în război, tot el, omul, este
măsura tuturor lucrurilor.
De aici, rezultă rolul geniului militar, al c omandan tului de
excepție. Clausewitz nu putea să nu remarce rolul personal ității
militare, al geniului militar. Arta militară este plină de astfel de
exemple. Adesea, nu atât știința războiului, cât spiritul intuitiv și
inventiv al comandantului – adică acela de a ve dea în mod inteligent
relația cauză -efect – a dus o a rmată sau alta la victorie .
Genialitatea militară nu este o calitate unică, precum curajul,
ci o combinație armonioasă de calități. Geniul militar apare mai ales
la popoarele care au a ctivități complexe. Rareori se vor găsi genii
militare la popoarele sălbatice. Aceste genii apar acolo unde evoluția
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
310
intele ctuală generală este la ordinea zilei, unde există o cultură, un
patrimoniu cultural, o experiență de viață, o filosofie , o gâ ndire
socială dezvoltată.
Curajul este de două feluri: cel personal, manifestat în fața
unei pr imejdii, și cel care presupune asumarea unei responsabilități,
fie în fața unei instanțe, fie în fața propriei conștiințe. Curajul
manifestat în fața unei pr imejdii se manifestă și el în două moduri: ca
indiferență față de peric olul respectiv, ca dispreț față de moarte, deci
ca o stare individuală permanentă, și, respectiv, ca ambiție, patriotism,
entuziasm. În acest din urmă caz nu este vorba de o stare permanentă,
ci de o stare emoționa lă, de un sentiment. Pr ima formulă a curajului
creează constanța, cea de a doua generează îndrăzneala. Din
combin area dintre cele două rezultă forma perfectă a curajului.
Acestea se întâlnesc mai ales la popoarele sălbatice sau semicivilizate.
Totuși, în război, calitățile intelectuale au un rol predominant.
Războiul este domeniul de incertitudine, trei sferturi din elementele
pe care se fundamentează acțiunea rămân ând în ceț urile unei
incertitudini mai mari sau mai mici. De aceea, ieșirea dintr -o astfel d e
stare nu poate fi realizată decât de o inteligență subtilă , care poate
aprecia din instinct adevărul.
O inteligență superioară este cea care asigură consistență
războiului. Una medie poate doar să vadă just, ceea ce nu este
suficient, ră zboiul fiind dom eniul hazardului. „Pentru a triumfa fără
probleme în această confruntare neîncetată cu nepre văzutul, două
calități sunt indispensabile: mai întâi, o înțelegere care, chiar în orele
cele mai sumbre, conservă urma luminii interne care duce la adevăr;
apoi, c urajul de a urma această lumină palidă. Prima a fost
configurată prin expr esia franceză coup d’oeil (aruncătură de ochi);
cealaltă este determinarea. Din aceste două el emente a luat naștere
ideea unei decizii rapide și exacte, foarte importantă atât pentr u
domeniul tactic, cât și pe ntru cel strategic.
Determinarea se datorează unei calități speciale a inteligenței,
rapid ității ei care este proprie mai mult spiritelor puternice decât
celor strălucito are. Trebuie să fii puternic pentru a rezista războiului,
inclusiv erorilor și or orilor războiului . Altfel devii timorat, iar
inteligența ta își pierde din consistență și acț ionezi sub impulsul
momentului. Determinarea, dincolo de logica argumentelor, trebuie
să conțină puterea cunoașterii, a înțelegerii luptei, cultura luptei.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
311
Capacitatea de a vedea totul dintr -o privire și de a înțelege
astfel coordonatele determină rii conduc la o cal itate foarte des
întâlnită în război, domeniu al neprevăzutului și forță de a învi nge
neprevăzutul: prezența de spirit .
Atmosfera războiului cuprinde , în viziunea generalului prusac,
patru elemente esențiale: primejdia, efortul fizic, incert itudinea și
hazardul. Pentru a le stăpâni este nevoie de tărie de caracter și de o
mare capacitate de înțelegere, adică de energie, fe rmitate, fo rță de
caracter și spirit mobil. Dacă, spre exe mplu, inamicul rezistă două
ore, în loc de patru, acest lucru exercită o mare presiune asupra
coma ndantului nu atât în mod direct, cât mai ales prin efectele asupra
combatanț ilor, prin influența pe care o are asupra acestora.
Moralul și entuzia smul sunt invers proporționale cu rezistența
inamicului. O dată cu prelung irea acțiunilor, numărul victimelor
crește, situația devine dificilă, iar comandantul trebuie să găsească
acele resurse pe ntru a depăși mai întâi el însuși starea pe care i -o
creează o astfel de situație și apoi să -i influențeze și pe ceilalți prin
ardoarea spiritului său, prin reaprinderea determinării, prin clar itatea
speranței pe care trebuie să le -o incumbe. Onoarea și gloria sunt acele
valori c are întrețin forța unei arm ate și a fiecărui luptător. Din păcate,
uneori, aceste valori supreme ale unei armate sunt ignorate și chiar
terfelite de decidentul politic, care nu înțelege cultura acestei instituții,
care nu înțelege logica și fizionomia mora lă a celui mai teribil
instrument pe care îl are la dispoziție – și care este și ultimul – și
anume războiul . Politicianul mediocru condamnă războiul, fără să
aibă nici un argument pertinent împotriva acestuia, nici măcar propria
sa emoție. Asemenea politi cieni – destul de numeroși și de
iresponsabili în structurile politice ale neamului româ nesc din toate
timpurile – au adus mari prejudicii Armatei României și conceptului
de război, ca instrument al unei politici matură și responsabile.
Valorile supreme se cultivă, se întrețin și se respectă. Toate
națiunile își respectă eroii căzuți pe câmpurile de bătaie ale neamului.
Fără acest respect, nu există nici valoare, nici spirit, nici prezență de
spirit. Armata este instituția de risc extrem a unei nații. Iar r iscul
extrem cere curaj, putere, valori morale deosebite și, mai ales, respect.
Din acestea rezultă acea energie atât de necesară continuării
luptei, i eșirii din situații dificile și acea fermitate de caracter care se
material izează de cele mai multe ori în și prin stăpânirea de sine.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
312
Clausewitz spune că un spirit puternic este cel care nu -și pierde
echil ibrul nici chiar în cele mai violente furtuni.
Dincolo de aceste calități care se cer oamenilor, intervin și alte
elemente deosebit de importante. Unul d intre acestea îl reprezintă
relația război -teren . Dacă în alte activități umane, terenul este la
îndemână, îl poți c uprinde dintr -o singură privire, în război,
comandantul nu beneficiază de acest avantaj. Aici intervine, în afară
de cunoștințele acumulate și de informaț iile adunate, simțul de
orientare .
Acesta constă, după Clausewitz, în capacitatea de a ne
reprezenta rapid și corect conf igurația geometrică a oricărui teren și,
în consecință, cea de orientare rapidă în orice moment. Aici trebuie
să intervi nă acea însuș ire a spiritului care se numește imaginație. Ei i
se asociază o bună memorie și o deo sebită c apacitate de înțelegere,
de asociere. Senzorii de informație din sistemele și rețelele I2SR sau
I2SCR (mai sunt, desigur, și altele mult mai sofistica te), GPS -ul,
calculatorul și rețeaua, chiar dacă oferă o informație în timp real, nu
înlătură necesitatea simțului de orientare, a respectului față de spațiul
luptei, a rolului efectului de spațiu , al efectului de teren , în
fizionomia și filosofia EBO.
Istoria nu atribuie, totuși, calitatea de a fi geniu decât celor
care s -au distins în primele rânduri, mai ales în activitatea de
comandament, întrucât aici se cer acele calități care, întrunite, duc la
genialitate. Clausewitz arată că nu i s -a atribuit lui Carol al XII -lea
calitatea de geniu , întrucât el n -a știut să subordoneze eficacitatea
armelor sale unei inteligențe și unei înțelepciuni superio are. Nici lui
Henric al IV -lea nu i se atribuie aura de geniu, deoarece el a trăit prea
puțin pe ntru ca talentu l său militar să dea roade. Napoleon spunea că
nenumăratele decizii pe care le ia un șef militar constituie o problemă
de ca lcul matematic demnă de talentele unui Newton sau unui Euler.
De la elitele intelectuale superioare se așteaptă strălucire,
capacita te de sinteză, viziune și judecată de mare anvergură, care nu
se găsește la int eligențele obișnuite. Dar toate aceste calități nu au
nici o relevanță istorică și nici o finalitate dacă nu sunt însoțite de un
temperament adecvat și de un c aracter puter nic. La acest nivel,
diferența dintre cunoștință și voință, dintre a ști și a putea este
flexibilă și realistă. Un om inteligent știe ce vrea, știe ce poate, vrea
ce poate și poate ce vrea.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
313
6.3.2 Suportul pragmatic al operației bazată pe efect
Considerăm, în ac ord cu numeroși analiști, că operațiile bazate
pe efect sau pe efecte (EBO) au un suport extrem de substanțial în
filosofia pragmatică americană. Susținem acest lucru, întrucât
operațiile bazate pe efecte, mai exact, abordarea problematicii
efectelor în fu ndamentarea, planificarea și desfășurarea operațiilor
militare și civil -militare presupune o gândire profundă, o arhitectură
care conexează concepte filosofice, istorice, psihologice, sociologice,
matematice, de management al riscurilor și de altă natură f oarte
consistente și foarte bine ancorate în ceea ce numim acțiune eficientă.
EBO este și trebuie să fie, în esența ei, o mare acțiune eficientă,
o meta -acțiune eficientă, ca să spunem așa, sau un complex de acțiuni
eficiente, iar acest lucru presupune ce ntrarea reflecției filosofice pe
motivele, scopurile, obiectivele acțiunii, identificând cu minuție și
răbdare toate efectele previzibile și acceptând că pot exista și altele,
necunoscute, unele chiar cu totul imprevizibile, dar care vor apărea
pe timpul d esfășurărilor.
Așa cum subliniam în capitolele anterioare ale acestui studiu,
filosofia pragmatică americană se apropie cel mai mult de o astfel de
viziune. EBO nu este o simplă adaptare a acțiunii militare și civil –
militare la efecte, ci un nou mod de a gândi, cunoaște și fundamenta
această acțiune din perspectiva, predominant pragmatică, a
conexiunilor multiple cauze -acțiuni -efecte -cauze.
6.3.2.1 Filosofia pragmatică și EBO
Există un curent în filo sofia contemporană denumit
pragmatism101. Acesta a apărut spre finele secolului al XIX -lea și
începutul secolului al XX -lea în gândirea filosofie americană. Este un
curent original produs de modul de viață american, de gândirea
centrată pe obiect, pe utilitate și pe eficiența. Ideile fundamentale ale
acestui cure nt își au izvorul în structura cognitivă a clasei de mijloc
din perioada respectivă – și dintotdeauna –, care își concentrează
efortul de analiză și de cunoaștere pe efecte, adică pe consecințele
practice ale acțiunii.
101 Pragma ( ) – faptă, acțiune.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
314
Pe americani îi interesează mai puți n teoria, atâta vreme cât
aceasta nu are o finalitate practică, nu se exprimă și nu se simte, într –
o formă sau alta, în modul lor de viață. Americanii își orientează
efortul meditației și gândirii filosofi ce pe posibilitățile omului, pe
rolul și locul lui într-un sistem care produce utilități, care creează
siguranță și încredere.
Din acest punct de vedere, filosofia pragmatică americană se
îndepărtează oarecum se filosofia europeană, centrată pe cunoașterea
lumii, pe teoretizare excesivă, nu lipsită însă d e efect în planul
cunoașterii, dar nu este prea departe de filosofia asiatică, îndeosebi de
cea sinică, unde accentul se pune pe cunoaștere sinelui și, pe această
bază, pe creșterea performanței individuale, prin atingerea unor
praguri foarte înalte, excep ționale de concentrare psihică și de
valorificare a calităților ființei umane, în cadrul unor determinări
tradiționale și al unor școli ce vin din străfundurile istoriei și dau
consistență și perenitate actului uman.
Americanii, în perioada apariției aces tui curent, acordau mai
puțină atenției istoriei, destul de recentă și de neimportantă pentru ei
(la acea vreme), punând în schimb accentul pe posibilitatea ființei
umane de a atinge performanțe îndeosebi în planul acțiunii.
Princi palii reprezentanți ai a cestui curent sunt Charles Sanders
Peirce (1839 -1914), William James (1842 -1910) și John Dewey
(1859 -1952). În 1871, a luat ființă Clubul metafizic de la Cambridge
(Massachusetts) din care făceau parte o serie de cercetători și
profesori.
Pragmatismul poa te fi definit ca încercare de a fundamenta
criteriile adevărului și ale semnificației conceptelor în și prin
consecințele ce rezultă în practică din admiterea lor. Adevărul și
semnificația au valoare prin utilitatea lor. Este adevărat ceea ce este
util, ce ea ce are efecte utile. Baza acestei afirmații și, evident, a
acestui concept se află în distincția kantiană dintre rațiunea practică
(morala) și acțiunea pragmatică (rațiunea utilitară).
Printre caracteristicile principale ale pragmatismului se
situează ș i următoarele:
– raportarea critică la clasicii filosofiei moderne (Kant,
Descartes, empiriștii);
– situarea cunoașterii pe suportul convingerilor și interpretarea
convingerilor ca efect al acțiunilor pe care le creează;
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
315
– considerarea gândirii ca instrum ent folosit nu neapărat pentru
cunoașterea realului, așa cum este el, cât mai ales pentru modificarea
lui (instrumentalismul lui John Dewey);
– acordarea unei importanțe speciale semioticii;
– considerarea și tratarea științei ca instrument de investigație
colectivă, în sensul înțelegerii comunității oamenilor de știință ca
subiect cunoscător;
– accentuarea teoriei metodei în cunoaștere;
– investigarea experienței reale, concrete și finite a oamenilor și
renunțarea la metafizică.
Chiar dacă unele dintre ca racteristicile pragmatismului sunt
exagerate sau discutabile, acest curent centrează efortul gândirii pe
efect , pe rezultat. Principalul reprezentant al acestui curent este
Charles Sanders Peirce, chiar dacă termenul de „pragmatism” a fost
folosit pentru p rima dată de William James, în 1897, într -o lucrare
intitulată „ Voința de a crede ”102.
Opera lui Peirce, constând din articole și studii publicate în
reviste de specialitate, este foarte tehnică, greu accesibilă publicului
larg, ceea ce a și limitat popular itatea autorului. El a dorit să
folosească experiența sa științifică pentru a fundamenta o concepție
filosofică, adică un mod de a gândi. Domeniul logicii formale și cel
al fundamentelor matematicii au fost instrumente foarte utile în
strădania lui Peirce. Contribuțiile sale filosofice se manifestă
îndeosebi în logică, teoria cunoașterii și semiotică.
Logica sa încearcă să corecteze și să dezvolte logica lui Kant,
mai ales în ceea ce privește categoriile și configurarea ideii de adevăr.
Ideea de adevăr form ulată de Peirce a rămas semnificativă pentru
pragmatism. În viziune a lui Peirce, adevărul nu este corespondență,
nici coerență, ci aplicare în practică a conceptului . Este, cu alte
cuvinte efect.
Perice, în eseul „Fixarea convingerii ”, analizează deosebire a
dintre credință, în sensul convingerii, și îndoială. Convingerea
motivează și dirijează acțiunea, se constituie într -un fel de argument –
suport al ei, în timp ce îndoiala creează nevoia de a cerceta calea de
ajungere la convingere, la credință și de a ver ifica o astfel de cale
care, ar putea fi greșită sau deturnată .
102 William James, The Will to B elieve, Human Immortality (1956) Dover Publications .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
316
Există, în concepția sa, diferite metode de a ajunge la
configurarea și fixarea convingerii, dintre care cea mai important ă
este metoda științei , metodă care, în opinia sa, are trei componente :
– abducția;
– deducția;
– inducția.
Termenul pe care -l folosește Peirce nu este cel de
“pragmatism ” ci cel de “ pragmaticism ”. Primul ține de simțul
comun, de o viziune ceva mai direct ă, cel de al doilea ține de metodă,
de știința de a ajunge la adevăr ul folositor.
William James duce mai de parte ceea ce a început Peirce î n
conceperea p ragmatismului ca teorie generală a acțiunii umane. Îl
preocupă, ca psiholog, mai ales acțiunea umană, îndeosebi cea
individuală. De aici, rezultă o modalitate specială de înțelegere a
adevărului. În concepția lui James , pragmatismul se reduce la o
formulare devenită celebră: „. Adevărul constă pus și simplu în ceea
ce este avantajos pentru gândire ”.
Pragmatismul lui James se bazează pe un empirism radical. El
consideră că a pragmatismul constă din două componente esențiale:
– o teorie a semnificației, pe care o atribuie semioticii lui Peirce;
– o teorie a adevărului, pe suportul operei lui John Dewey.
L-a preocupat, de asemenea, înțelegerea măsurii în care
experiența relig ioasă oferă dovezi sau argumente ale existenței lui
Dumnezeu. Arată că o astfel de experiență nu este suficientă. Efectele
pragmatice ale experienței nu sunt și nu pot fi argumente nici ale
existenței, nici ale existenței lui Dumnezeu, dar ele sunt foarte
importante pentru înțelegerea semnificației și pentru configurarea
ideii de adevăr ca produs al concreteții gândirii.
Cel de al treilea reprezentat al acestui curent filosofic este John
Dewey , specialist în psihologie aplicată . În 1896 , deschide un
labora tor de psihologie aplica tă, pe care îl va conduce p ână în 1904.
Scopul activității de laborator a fost acela de a înțelege mai bine
pedagogia și psihologia aplicată . Urmează, într -un fel, drumul
deschis de Hegel, considerând că spiritul uman nu este altcev a decât
un instrument necesar și perfectibil, care ajută omul să se adapteze la
mediul în care trăiește.
Dewey nu a avut o părere prea bună despre război. Dimpotrivă,
el a condamnat războiul, întrucât, în concepția lui, nu face parte din
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
317
natura umană, ci este un rezultat al organizării sociale, al
conflictualității sociale. De aici nu rezultă că reflecțiile sale – ca
psiholog și ca pedagog – nu sunt importante și pentru a înțelege
coordonatele acțiunii pragmatice militare.
Ideile pragmatismului formulate de cei trei și de întreaga
școală pragmatică americană ajută , desigur, și la altceva decât simpla
reflecție filosofică.
Pragmatismul american ajută la coborârea războiului „cu
picioarele pe pământ”, la scoaterea lui din mit și din fatalitate, la
înțeleger ea complexității cauzelor și efectelor lui , precum și a
impactului acestora asupra culturii și civilizației.
Pragmatismul a oferit gândirii militare nu doar o matrice
conceptuală bazată pe gândirea efectelor, ci și o metodă de ajungere
la efect sau de con exiune la efect.
6.3.2.2 Analiza pragmatică și EBO
Conceptul EBO este, în opinia brazilianului Alexandre Sergio
Rocha103, destul de vechi. El poate fi de -o vârstă cu cel de -Al Doilea
Război Mondial, sau chiar mai vechi. Colonelul Edward Mann,
locotenent -colonelul Gary Endersby și Tom Searle, citați de Rocha,
în „Dominant Effets: Effets -Based Joint Operation ”104, analizează o
serie de cazuri care ajung până la cel de -Al Doilea Război Mondial ,
în care forțele armate americane au aplicat acest concept. Nu a fost
însă niciodată instituțio nalizat un mecanism de gândire care să
justifice aderarea la acest principiu.
Astăzi, acest principiu este dezvoltat destul de timid și de
inegal de doctrina interarme americană și îndeosebi de ce a Forțelor
Terestre. Acest lucru nu este și nu poate fi surpri nzător. În fond,
orice operație planificată – și toate operațiil e sunt planificate sau
presupun un proces complex de planificare – implică un efect
previzibil. Locotenent -colonelul Antulio J. Echevarria II arată că
orice acțiu ne are efecte de primul sau de cel de al doilea rang.105
103 Dr. Alexandre Sergio da Rocha, Opérations basées sur les effets. Une application militaire
de l’analyse pragmatique , Air & Space Power Journal en français – Printemps 2007 .
104 Aerospace Power Journal 15, n° 3 (toamna anului 2001): 93.
105 Lieutenant colonel Antulio J . Echevarria II, " ‘ Reining in’ the Center of Gravity Concept ",
Air and Space Power Journal 17, n° 2 (été 2003): 91.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
318
Problema determinării sau calculării efectului dorit diferă de
cea a efectelor veritabile ale unei acțiuni.
Modul în care cele două tipuri de efecte – cele dorite și cele
rezultate – influențează med iul politic, economic, militar și socio –
cultural este însă foarte important pentru EBO.
Colonelul Edward Mann, locotenent -colonelul Gary Endersby
și Tom Searle consideră că este necesară elaborarea unei teorii
fondată în întregime pe efecte. Acest lucru pr esupune concentrarea
efortului pe două direcții:
– crearea unei teorii militare complete a planificării și a
războiului , fondată pe o reflecție bazată pe efecte și impregnată de
acestea, ceea ce se și întâmplă în prezent , îndeosebi în forțele armate
americ ane;
– efectuarea de studii pentru elaborarea fundamentelor teoretice
ale reflecției bazată pe efecte.
Rocha se ocupă de cea de a doua direcție, iar acest lucru ni se
pare important pentru teoria efectului .
Reflecția bazată pe efecte este proprie oricărei activități umane,
inclusiv planificării militare, iar americanii au o deosebită experiență
în acest sens, întrucât modul lor de viață se bazează pe o conexiune
foarte puternică între teorie și practică, pe o filosofie pragmatică
fundamentată, între alții, de Charles Peirce și, mai ales, de John
Deway.
În perioada 1986 -1992, pe când era titular la o catedră în
cadrul Școlii Naționale Braziliene de Război, Rocha a elaborat o
teorie pe care a denumit -o analiza pragmatică . Această teorie n -a
fost aplicată nici odată în școala respectivă, dar, în opinia lui Rocha,
ea ar putea fi avută în vedere de politicile guverna mentale pentru a se
înțelege de ce un mare număr dintre aceste politici, care ar fi trebuit
să reu șească, n -au avut practic, nici un succes.
Rocha face o paralelă între teoria sa – cea a analizei
pragmatice – și EBO, arătân d că prima încorporează caracte risticile
celei de a doua și, chiar mai mult, ar putea fi folosită pentru
clarificarea unor aspecte legate de studiile consacrate operațiilor
bazate pe e fecte.
Generalul David A. Deptula arată că EBO reprezintă o
„filosofie de planificare de campanie prin care planificatorul militar
folosește cunoștințele sale superioare pentru a evita luptele de uzură,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
319
aplicând forța în locul potrivit și la momentul potr ivit pentru a obține
efecte operaționale și strategice precise” . Acest principiu nu este
defel nou. Napoleon Bonaparte susținea exact același lucru.
Colonelul Edward Mann, locotenent -colonelul Gary Endersby și Tom
Searle atra g, de asemenea, atenția asupra avantajelor EBO: „Accentul
pus pe situațiile dorite – efectele – pentru a atinge obiectivele vizate
permite evitarea focalizării pe pseudo -obiective, cum ar fi
distrugerea”. Colonelul Echevarria II arată, deasemenea, că
comandamentul american definește EBO ca un mecanism care
permite obținerea rezultatului strategic dorit , sau un efect asupra
inamicului , ”prin aplicarea panopliei complete de mijloace militare
și non -militare la nivel tactic, operativ și strategic.”106 Efectul este
înțeles aici ca rezultat, e veniment sau consecință materială,
funcțională sau psihologică care rezultă din mai multe acțiuni.
Centrul doctrina r al Forțelor Aeriene Americane de la Maxwell
AFB, din Alabama, definește EBO ca „operații care sunt planificate,
executate și adaptate pent ru a influența sau modifica sisteme sau
mijloace cu scopul de a obține rezultatele dorite” .
Elementele importante ale conceptului american EBO sunt, în
viziunea lui Rocha, următoarele:
– influențarea sau modificare a;
– rezultatele dorite;
– realizarea.
Influențarea este o funcție de putere. Într-adevăr , conceptual,
există o anumită relație dintre putere și influența pe care o exercită
sau o poate exercita – care poate fi calculată sau estimată – și
realitatea observată sau observabilă. Teoretic, aproape ori ce este
posibil. Practic, intervin o mulțime de elemente care influ ențează
masiv acțiunea umană. Principiul „Ceteris paribus” (șanse egale),
care se folosește în unele calcul e economice , se dovedește rareori
aplicabil și în ceea ce privește realitatea efec telor.
Există efecte imediate (efecte de primul rang sau de prin ordin),
care sunt produse directe ale acțiunii, și efecte ulterioare (de rangul
doi). Spre exemplu, un bombardament produce distrugeri.
Planificatorul din Forțele Aeriene vizează acest efect de prin ordin –
distrugerea unor obiective –, un efect dorit, care, la rândul lui, are alte
106 Lieutenant colonel Antulio J. Echevarria II, " ‘ Reining in’ the Center of Gravity Concept ",
Air and Space Power Journal 17, n° 2 (été 200 3): 96, nota 24.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
320
efecte – descurajare, slăbirea capacității de reacție, crearea libertății
de acțiune pentru forțele proprii etc. –, de asemenea, efecte dorite,
precum și alte efec te, de ordinul trei, în plan politic, economic, social
etc., unele dorite, altele nedorite. Este vorba de un sistem de efecte în
cascadă.
Cea de a treia componentă – realizarea – reprezintă o
corespondență dintre efectul planificat și efectul realizat. Est e relativ
ușor de realizat efectele de prim rang. Dacă este planificată
distrugerea, prin bombardare, a rezervoarelor de petrol dintr -o
anumită zonă – spre exemplu, distrugerea, în timpul bombarda –
mentelor NATO asupra Iugoslaviei din 1999, a rezervoarelor de
petrol de la Pancevo – acest lucru este relativ simplu, în cazul
deținerii supremației aeriene.
Dar lovirea acestor rezervoare, împreună cu alte acțiuni asupra
altor obiective din zonă (bombardarea podurilor de peste Dunăre de
la Novi Sad și blocare a, în acest fel , a șenalului navigabil, lovirea
unor obiective care produceau diferite substanțe, folosirea unor
proiectile din uraniu sărăcit etc.) au creat efecte grave asupra zonei
care nici până astăzi n -au fost evaluate pe deplin. Acestea sunt efecte
în cascadă, unele previzibile și luate în calcul, altele, imprevizibile.
Înțelegerea rezultatului așteptat sau dorit presupune:
– definirea rezultatului dorit;
– evaluarea șanselor de a -l obține, în funcție de anumite acțiuni;
– evaluarea șanselor de a avea în vedere factori perturbatori,
independenți de voința noastră, care împiedică realizarea efectului
dorit;
– evaluarea avantajelo r tuturor posibilităților rezul tatelor unei
acțiuni;
– verificarea posibilității de a izola rezultatul dorit de alte
rezultate probabile, unele dorite sau acceptabile, altele indezirabile;
– crearea planificată a unor circumstanțe ale acțiunii din care să
rezulte efectul dorit.
Esențialmente, EBO depinde de:
– distincția dintre produs și rezultate;
– cunoașterea oportună și foart e precisă a raporturilor între
produse și rezultate în așa fel încât să fie posibilă probabilitatea
obținerii rezultatului dorit;
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
321
– obținerea unui produs care să declanșeze rapid cascada de
evenimente care să ducă la rezultatul (efectul) dorit.
Evident, ac este condiții nu sunt specific militare. Ele țin, în
general, de orice acțiune umană planificată.
În fundamentarea teoriei sale, Alexandre Sergio da Rocha
pornește de la pragmatismul filosofic sau de la filosofia pragmatică a
lui Charles Sanders Peirce, p e care se întemeiază, dealtfel, întreaga
filosofie modernă americană, adică vestitul lor pragmatism.
Cunoașterea este subiectivă. Raportul dintre subiect și obiect suferă,
în general, o deformare perceptivă.
Omul nu poate fi totdeauna sigur de obiectivita tea percepției
sale. De aceea, experiența este foarte importantă în demersul
cunoașterii. Experienț a promovează o dimensiune inter subiectivă, de
verificare a percepțiilor și cunoștințelor. Această filosofie este în
concordanță cu modul de viață american, c u „stilul” american, care se
bazează, în mai toate componentele sale, pe efecte.
De asemenea, sociologul american Erving Goffman, în Frame
Analysis , subliniază că orice eveniment poate fi descris în termeni de
focalizare. Interesele sunt motive ale acțiun ii.
Scopul este acela de a izola anumite structuri de bază ale
comprehensiunii, disponibile în societate pentru a sesiza semnificația
evenimentelor și a analiza vulnerabilitățile specifice care afectează
cadrul de referință.
Goffman susține că nu există nici un fel de garanție că
realitatea ar putea prezenta caracteristici la fel de satisfăcătoare ca
linearitatea și non -contradicți a.
Putem stabili principiile de bază ale analizei pragmatice,
combinând ideile lui Peirce și al e lui Goffman. Rocha are în ved ere
următoarele concepte:
Acțiunile sunt procese care provoacă schimbări în lume și în
care intervine un element stimulent identificat drept voință a unui
actor. Prin actor, autorul înțelege o entitate materială sau conceptuală
a cărei intervenție este nec esară și, în general, suficientă pentru
desfășurarea unei acțiuni.
Se face distincție între un actor, care poate fi o entitate
conceptuală compusă din persoane și un agent, înțeles ca o persoană
care este, de fapt, cauza eficientă a unei acțiuni. Agenții pot fi actori
sau elemente care acționează în n umele sau în contul unui actor.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
322
Actorii pot fi entități colective complexe, cum sunt guvernele,
armatele sau țările în ansamblul lor. Actorii nu pot efectua acțiuni
decât prin intermediul unor agenți.
Acțiuni le individuale sunt legate de voința unei persoane.
Persoanele își pot manifesta voința în două moduri:
– prin declarare deschisă a intențiilor;
– intenția lor poate fi relevată prin sesizarea unei anumite
coerențe a conduitei acestor actori sau agenți, ca re apare ca un sistem
de acțiuni coordo nate vizând realizarea unui obiectiv.
Primul mod este numit de autor retoric , iar cel de al doilea
pragmatic . Prim ul mod ține de o anumită conven ționalitate socială
care constă în declar area verbală și justifi carea ta cită a acțiunile
considerate ca fiind necesare. Toate aceste a sunt convenții social e,
răspund unor obiceiuri, unei ordini sociale etc. Nu categorisim, spre
exemplu, o țară drept inamic, pentru că nu dorim să creăm ostilitate,
chiar dacă aceasta reprezintă, prin ceea ce face, o amenințare efectivă
la adresa noastră.
De aceea, definițiile retorice corespund foarte rar cu cele
pragmatice. Trebuie să fii mult prea puternic sau mult prea
inconștient pentru a -ți permite pragmatismul. Pragmatismul pare un
lux al celor puternici. Dar nici fără el nu se poate.
Definiția pragmatică este, în general, descriptivă. Ea depinde
de rezultatele acțiunii. Rezultatele acțiunii unui actor determină
identitatea sa pragmatică, iar interacțiunea cu alți actori determină
semnifica ția sa socială. Rezultatele acțiunilor vor fi diferite , în
funcție de coordonatele în care se desfășoară. Acțiunile produc,
totdeauna, cascade de efecte care urmează drumuri ramificate.
Distingem efectele în funcție de interesul sau de interesele pe care l e
avem. De pildă, prezența americană în Afganistan este privită din
două unghiuri total diferite:
– ca necesară pentru „pacificarea” Orientului Mijlociu și demo –
cratizarea acestuia, prevenind astfel terorismul și conflictualitatea
asimetrică foarte compl exă și cu desfășurări imprevizibile;
– ca agresiune împotriva civilizației arabe.
Evident, chia r dacă există un mandat pentru astfel de misiuni,
cele două atitudini nu au cum să fie reconciliabile și cu atât mai puțin
reconciliate . Singura realitate – aceea a prezenței trupelor americane,
ale NATO și ale UE în zonă – constituie o realitate, adică un complex
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
323
de acțiuni reale cu efecte în cascadă extrem de diferite. De fapt, nu
efectele sunt diferite, ci modul în care sunt ele percepute, adică
utilitatea lor.
Succesul unei acțiuni calculate este, în opinia autorului, o
chestiune pragmatică. Exemplul pe care autorul îl folosește este cât
se poate de edificator. Elevii dintr -o țară care aparține lumii a treia
petrec cam 3 ore pe zi la școală. În rest, își ajută părinții. Dacă un
ministru al educației, care și -a făcut studiile într -o țară puternic
industrializată, va mări numărul de ore la 6, atunci, în țara respectivă,
va spori absenteismul, întrucât părinții copiilor nu se pot lipsi șase
ore pe zi de ajutorul c opiilor lor.
Or, fără o pregătire corespunzătoare, acești copii nu vor avea
un viitor mai bun decât al părinților lor. De unde rezultă că, de foarte
multe ori, ceea ce teoretic (și logic) pare ideal, moral și constructiv,
din punct de vedere pragmatic , este nu numai irealizabil, ba chiar cu
efecte inverse, adică nocive. Deci, succesul unei acțiuni calculate
constă în rezultat.
O acțiune calculată reușită trebuie:
– să producă rezultate dorit;
– să nu genereze efecte nedorite.
Aceste rezultate trebuie să fi e verificabil e.
Putem prezenta conexiunea dintre o acțiune calculată și
efectele acesteia – produse și rezultate – astfel:
– efectele dorite și prevăzute rezultă din acțiunea dusă cu
scopul de a obține anumite rezultate, desigur, dorite, dar fără
conseci nțe indezirabile = acțiune calculată reușită;
– efectele voite prevăzute rezultă din acțiunea dusă cu scopul
de a produce anumite efecte, dar rezultă și efect e nedorite (în general,
imprevi zibile) = acțiune calculată reușită cu efecte secundare
negative;
– efectele voluntare prevăzute ale acțiunii dusă cu scopul de a
produce anumite efecte, dar din care rezultă și efecte dorite
neprevăzute = acțiune fericită;
– acțiunea nu produce efectele voite prevăzute, cu sau fără
consecințe neprevăzute = acțiune calcu lată infructuoasă.
Dintre acțiunile calculate infructuoase, cele mai importante, în
opinia autorului, sunt următoarele:
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
324
– acțiuni parțial infructuoase, prin care nu se realizează în
totalitate efectele dorite, chiar dacă nu se produce nici un efect
neprev ăzut;
– acțiuni parțial infructuoase , cu efecte secundare pozitive, prin
care nu se realizează în totalitate efectele așteptate, dar care produc
efecte dezirabile neprevăzute;
– acțiuni parțial infructuoase cu efecte secundare negative, prin
care nu se rea lizează în totalitate efectele prevăzute, dar care produce
efecte nedorite neprevăzute;
– acțiuni contrare, prin care nu se obține niciunul dintre
efectele dorite și nici dintre efectele nedorite neprevăzute;
– acțiuni contrare cu efecte secundare negative , prin care nu se
realizează nici un efect dorit, dar care produc efecte nedorite
neprevăzute;
– acțiuni contrare cu efecte secundare pozitive, prin care nu se
realizează nici un efect dorit, dar care produc efecte dezirabile
neprevăzute.
Acțiunile calcula te infructuoase pot fi consecințe rezultate din
următoarele trei circumstanțe diferite, indepen dente sau conexate:
– acțiunea poate să producă efecte neprevăzute sau să nu
producă efecte așteptate d in cauza unei erori de execuție, dator ată, în
principiu, limitelor umane;
– acțiunea poate să producă efecte neprevăzute sau să nu
producă efecte dorite, pentru că ideile despre modul în care se produc
lucrurile în lume (denumită în general teorie explicativă) nu se aplică
în respectivele circumstanțe (aplicarea greșită a unei teorii explicative
corecte);
– acțiunea poate să producă efecte neprevăzute sau să nu
producă efecte dorite, întrucât rezultă, în mod natural, din aceasta,
efecte neașteptate (aplicarea unei teorii explicative, dar care se
dovedește a fi i ncorectă).
După importanța efectelor voite pentru situația dată, acțiunile
calculate pot fi categorisite în acțiuni determinante și acțiuni
mediatoare. Acestea nu sunt însă proprietăți ale acțiunilor, ci mai
degrabă scopuri sau obiective ale acestora. Spre exemplu, când
administrația americană a hotărât să -l considere pe generalul Manuel
Noriega, președintele Panama, drept un traficant ordinar de droguri,
s-a folosit, pentru aceasta de acțiuni diplomatice și economice.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
325
Aceste a sunt, în opinia lui Rocha, ac țiuni mediatoare. Teoria
explicativă a relațiilor internaționale, care a inspirat o astfel de soluție,
presupune ca respectivele acțiuni (economice și diplomatice, în acest
exemplu) să fie suficient de puternice și de convingătoare pentru a
determina o ins urecție și a -l înd epărta pe generalul Noriega de l a
putere. După cum se știe, aplicarea acestei teorii, în cazul dat, n -a dat
rezultate. Statele Unite au lansat atunci operația Just Cause pentru a
interveni militar în Panama în decembrie 1989.
Analiza prag matică are în vedere rezultatul. Toate ideile
încorporate în conceptul EBO – influențare sau modificare,
rezultatele dorite, așteptate sau realizate etc. – sunt, de fapt,
consecințe ale acțiunilor planificate, adică rezultate.
Specific pentru EBO este fap tul că e xistă ceea ce se cheamă
intenți onalitate. Cu alte cuvinte, EBO constă într -un sistem de acțiuni
calculate, având la bază o intenție. Acțiunile calculate sunt, deci,
conexe intenției, sunt mijloace sau instrumente ale acesteia.
În opinia lui Rocha, analiza pragmatică ar putea avea aici o
funcție de comunicație intersubiectivă, adică între subiecți, întrucât,
la urma urmei, EBO es te o sarcină și un produs al un ei colectivități,
care poate fi privit și analizat din mai multe puncte de vedere. Este
vorba de participarea unui număr mare de oameni pentru a construi
această realitate cu geometrie complexă.
EBO este, deci, o realitate cu geometrie complexă, întrucât
produsele acțiunilor calculate sunt, pe de o parte, cele pentru care s -a
declanșat operația și, pe de altă parte, o suită de efectele complexe,
unele prevăzute sau previzibile, altele parțial previzibile, altele total
imprevizibile.
EBO nu este o simplă operație militară , ci un alt mod de a
concepe, cunoaște, elabora, planifica și integra acț iunea militară și
civil-militară, în funcție de dinamica spațiului luptei și de variația
condițiilor concrete, atât a celor inițiale, cât și a celor actuale și
viitoare. Stabilitatea pilonilor EBO nu constă în fixismul lor, ci în
dinamismul lor. Pilonii EB O se mișcă, sunt variabili, iar forța și
densitatea constau nu în lipsa mișcării, c i în accelerarea acesteia. De
aceea, EBO corespunde dinamismului complex, lumii accelerate,
realității schimbătoare, flexibile și chiar fluide.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
326
6.3.3 Principii ale EBO
Print re principiile importante ale EBO, în condițiile actu ale și,
mai ales, în perspectiva variației lor complexe și aleatoare,
considerăm că pot fi incluse și următoarele:
– pragmatismul acțiunilor;
– integrarea efectelor;
– complexitatea condiționată;
– suportul cognitiv;
– cunoașterea incertitudinii.
Pragmatismul acțiunilor constă îndeosebi în buna măsură,
adică în capacitatea comandantului, planificatorului și comandamen –
tului de a profila, deopotrivă, un efect, un efect de efecte și un lanț al
posibilelor efecte. Acest principiu obligă planificatorul să răspundă
atent la o provocare majoră și câteva întrebări directe: Care sunt și
care pot fi efectele ce condiționează și vor condiționa acțiunile? La
ce folosesc ele? Care este raportul dintre efectele previ zibile, cele
posibile și costuri? Cum influențează ele lanțurile cauzale? Care
poate fi modelul evolutiv?
Integrarea efectelor nu reprezintă doar efortul de a însuma
efectele, de a le pune într -un tabel, într -o matrice sau într -o relație de
condiționare r eciprocă, ci și posibilitatea de a duce evoluțiile și
condiționările lor spre și pe un aliniament al esenței. Înseamnă a
desprinde și a înțelege esențialul. Iar acest esențial rezultă din
integrarea efectelor, dintr -o perspectivă holistică a operației, înț eleasă,
deci, ca întreg, ca arhitectură unitar ă și foarte solidă.
Complexitatea condiționată exprimă, de fapt, com plexitatea
lanțului cauzal . Din acest punct de vedere, EBO sau EBAO , se
bazează pe cunoaștere, pe rațiune, pe investigarea permanentă a
condi ționărilor și variațiilor. În EBO, constantele sunt puține, iar
variabilele multiple.
De aceea, EBO nu este o operație sigură, nu este o operați e în
deplină siguranță, ci o operație în mișcare, o operație care se
adaptează atât la ceea ce știm, cât și la ceea ce nu știm, dar trebuie să
aflăm.
Suportul cognitiv arată că EBO cere cunoaștere. Adică
informație în timp real, capacitate de analiză a întregului spectru al
unei realități complexe, mișcătoare și nesigure, instrumente cognitive
rapide și eficiente de explorare, scanare, analiză și înțelegere a
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
327
spațiului concret și a timpului real, a mișcării, devenirii și
transformării.
Cunoașterea incertitudinii este un principiu complementar
suportului cognitiv și constă, în primul rând, în acceptarea
incertitudi nii, ca realitate și nu doar ca supoziție. Cunoașterea
incertitudinii este singura cale eficientă pentru crearea acelui minim
de certitudine relativă care motivează acțiunea, mai ales acțiunea
militară și civil -militară în plan strategic, operativ și tacti c.
Cunoașterea incertitudinii este o construcție oarecum paradoxală,
întrucât incertitudinea intra în conflict cu cunoașterea. Este adevărat,
omul poate cunoaște domeniile de incertitudine, chiar unele dintre
cotele de incertitudine, dar nu incertitudinea, ca atare. Cunoașterea
incertitudinii presupune înlăturarea acesteia sau, în orice caz, crearea,
pe un suport de incertitudine, deja cunoscut, a unui suport de
certitudine, în sensul creării condițiilor de acțiune într -un mediu de
incertitudine. Prima cond iție pentru a înlătura incertitudinea este
cunoașterea ei.
6.3.4 Caracteristici ale EBO
Considerăm că EBO se distinge de celelalte tipuri de operații
(deși toate operațiile tind spre o dimensiune bazată pe efecte),
datorită, în principal, următoarelor car acteristici:
– universalitate și specificitate;
– caracter cognitiv;
– caracter militar dar și civil -militar;
– complexitate condiționată semnificativ;
– interconexiune dinamică;
– flexibilitate complexă;
– adaptabilitate continuă .
Toate caracteristicile enunțate mai sus fac din EBO o operație
a războiului cognitiv, dus nu doar pentru a învinge un inamic sau
pentru a supune o țară, ci și pentru a controla și gestiona un conflict
sau altul, pentru a ieși din incertitudine, pentru a domina sau gestiona
confl ictualitatea lumii, acceptând realitatea, așa cum este ea,
dinamică și foarte complexă, și eludând fixismele și, pe această cale,
ieșind din fatalitatea disproporționalității și din fantasme le trecute și,
mai ales, din cele prezente .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
328
6.4 Dimensiunea milit ară a Operației Bazată pe Efect
Operațiile Bazate pe Efecte (EBO) aparțin Forțelor Armate
Americane și în primul rând Forțelor Aeriene. Acest tip de operații
reprezintă traducerea în acțiuni militare a ceea ce putem numi ,
generic, mod de viață american , un fel de a trăi care se bazează pe o
filosofie pragmatică și pe respectul efectelor. Unii dintre ofițerii
americani care au scris sau au comentat acest concept, printre care se
situează și locotenent -colonelul J. P. Hunerwadel107 din Forțele
Aeriene ale SUA, consideră că, printre factorii care au contribuit la
crearea acestui concept de operații bazate pe efect (EBO), se situează
„modul tradițional american de a duce un război”, adică „războiul de
uzură și anihilarea forțelor militare angajate de inamic”, pre cum și
ceea ce unii numesc „acțiuni bazate pe parametri” operațiilor aeriene,
în care „se pune accentul pe luarea deciziilor de alegere (selectare) a
obiectivelor și mijloacelor de tratare (lovire) bazate pe resursele și
mijloacele disponibile pentru ataca rea unor obiective speciale.”108
Războiul de uzură/anihilare și luarea deciziilor bazate pe parametri
continuă să constituie suportul luptei, respectiv, al acțiunii tactice.
Dar costurile unui astfel de război au devenit problematice pentru
Statele Unite. Lo cotenent -colonelul Hunerwadel arată că, „ din
punctul de vedere al unui aviator, acțiunea bazată pe parametrii ar
putea să se dovedească chiar ineficace pentru atingerea obiectivelor
politice ale conflictului, în măsura în care ea nu răspunde nici la
întreb area de ce sunt lovite anumite ținte, nici în ce mod această
acțiune permite atingerea obiectivelor stabilite.”109
Un astfel de „mod american” de alegere a obiectivelor și de
tratare a acestora pe bază de parametri a fost întrebuințat și în
războiul din Vie tnam. Insuccesul de acolo s -a datorat, în mare parte,
decalajului constant dintre mijloacele de luptă de care dispuneau
forțele armate americane și obiectivele politice ale acelui război.
107 http://www.airpower.maxwell.af.mil/apjinternational/apj -f/2007/Pri07/ hunerwadel.html
108 locotenent -colonel J.P. Hunderwadel, Apud, Russell F. Weigley, The American Way of War:
A History of United States Military Strategy and Policy , (New York: Macmillan, 1973), XXII;
maior Steven M. Rinaldi, " Beyond the Industrial Web: Economic Synergies and Targeting
Methodologies ", (thèse, School of Ad vanced Airpower Studies , Maxwell AFB, Alabama, avril
1995), 36.
109 J. P. Hunerwadel, Ibidem .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
329
Ca urmare a acestei experiențe, forțele armate s -au întors la
princ ipiile clausewitziene de bază, insistând, așa cum au făcut -o și în
cel de Al Doilea Război Mondial, pe nevoia de a lega obiectivele de
la toate nivelurile războiului – de la cele politice la cele tactice – într-
o relație cauzală logică. Această apropriere bazată pe rezultate , în
care strategia trebuie adaptată la sarcinile stabilite prin decizia
politică , devine, la americani, baza doctrinei de planificare. Efectul,
în acest caz, nu este un simplu rezultat – planificat, așteptat, dorit sau
nedorit –, ci fin alul în evantai al unui lanț cauzal complex și
complicat, care se cere foarte bine cunoscut.
Desigur, în ultimă instanță, operația (sau acțiunea) bazată pe
efecte nu aduce sau n -ar trebui să aducă noutăți spectaculoase,
revoluționare. Dealtfel, la prima v edere, nici nu aduce. Oamenii au
fost preocupați din toate timpurile de efectul sau de efectele acțiunii
sau acțiunilor lor. Aduce însă, în prim plan, un mod de a gândi, un
mod de a cunoaște și înțelege războiul ca sistem și ca proces al unor
acțiuni care nu se limitează la distrugerea inamicului, ci vizează
gestionarea și chiar managementul lanțului cauzal, mai exact al
complicatei construcții dinamice cauză -efect, dintr -o perspectivă
predomi nant pragmatică, în spiritul tradiționalei filosofii pragmatice
americane de la începutul secolului trecut, fundamentată , așa cum
subliniam în paginile anterioare, de Charles Sander Pierce, William
James și materializată cum nu se poate mai bine de instrumentalismul
lui John Dewey și de evoluția „modului de viață americ an” din care,
dealtfel, s -a și născut.
6.4.1 RMA și EBO
Operația bazată pe efecte (EBO) și abordarea efectelor în
fizionomia operației sau abordarea pe baza efectelor a operației
(EBAO) sunt produse ale noii revoluții în domeniul militar, ale
dezvoltării, pe suport higt-tech și IT, a noii gândiri filosofi ce
pragmatice militare. Esența politico -militară și strategică a unor astfel
de operații este aceea că fiecare pas trebuie gândit nu doar prin
parametrii acționali, ci mai ales prin parametri finali, prin efecte.
Principiul tranzitivității – dacă A implică B și B implică C, atunci A
implică C – trebuie rescris, în cazul EBO, astfel: pentru a obține
relația A implică C, este necesar ca A să implice B și B să implice C.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
330
Nu este, desigur, același lucru spus al tfel, ci altă construcție, în care
pot fi operate extensii infinite. Pentru a obține relația A implică C,
putem crea sau folosi un lanț mult mai complex, de tipu l A implică B,
B implică B 1, B1 implică B 2, (…), Bn implică B n+1, sau chiar lanțuri cu
desfăș urări în bifurcații, care arată, de fapt, mulțimea infinită de căi și
de acțiuni pentru a ajunge la un singur efect. Trebuie însă să
remarcăm că fiecare desfășurare reprezintă, la rândul ei, un efect,
astfel încât efectul final devine, în fond, un efect de efecte.
EBO corespunde, în mare măsură, unui astfel de raționament.
Trebuie , potrivit acestei viziuni, să ieșim din modul simplist, îngust,
mecanicist de a vedea relația cauză -efect și să încercăm s -o înțelegem
în complexitatea ei, adică în dinamismul ei complex, care se supune
unor probabilități condiționate, unor evoluții în lanț pe care nu le
putem controla în totalitate. Aici este cheia: EBO se supune unor
probabilități condiționate pe care nu le putem controla în totalitate .
Astfel, vom înțelege, poa te, că nu doar atitudinea lui Miloșevici este
cauza fundamentală a dezastrului din Iugoslavia, că nu doar din
cauza copacilor nu vedem pădurea, că nu doar din cauza lui Hitler s -a
declanșat cel de -Al Doilea Război Mondial și nu doar din cauza lui
George Bu sh s-a produs criza financiară din America. Conceptul
EBO ne îndeamnă să mergem pe firul apei în sus și să explorăm nu
doar un izvor, ci toate izvoarele care generează un fluviu și toate
împrejurările și condițiile care sunt efectiv, toate la un loc și fie care
în parte, cauzele fluviului.
EBO, deși vizează o construcție sigură, bazată pe efecte,
reprezintă, de fapt, un mod foarte realist și pragmatic de a înțelege și
aborda relația cauză -efect și de a activa oportun, realist și, pe această
bază, eficient me canismele și procesele de producere a efectului dorit,
așteptat, util, necesar.
În interviul acordat în 2006 Revistei NATO, generalul Lance L.
Smith, Comandantul Comandamentului Suprem Aliat pentru
Transformare din acea vreme arăta că procesul de transfor mare „ are
semnificații diferite pentru diferiți oameni. Sunt desigur cei care o
percep ca transformare a unei forțe marcate de procesul îmbătrânirii
într-o forță de vârf cu un înalt grad de tehnologizare. Cred că acesta
este lucrul care se va întâmpla în c ele din urmă. Dar nu se va
întâmpla mâine, întrucât nu acesta este modul în care se petrec
lucrurile în țările noastre sau în NATO. Trebuie să elaborăm
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
331
concepte și standarde, trebuie să ne hotărâm ce dorește Alianța să
facă și să determinăm misiunea.”110
Conceptul strategic NATO, elaborat la summit -ul de la Roma
din 1991 și modernizat pe parcurs, reprezintă un exemplu foarte
concludent al procesului de transformare, în dimensiunea sa
filosofică (înțeleasă, deci, ca mod de a gândi), politico -militară și
strate gică și, deopotrivă, al modului în care se construiește și se poate
reconstrui o nouă și substanțială bază de reflecție pe probleme
politice, strategice, operative și tactice ale acțiunii militare, în funcție
de imensitatea și dinamica factorilor determina nți (favorizanți sau
restrictivi). În Evul Mediu, arcașii englezi, cu arcurile lor lungi,
loveau și perforau o țintă cu armătură de mărimea unui coif la o
distanță de peste 240 de metri și nimeni nu credea, atunci, că poate fi
depășită sau perfecționată în scurt timp această teribilă performanță.
Rachetele balistice de azi pot lovi orice punct de pe glob, iar cele de
mâine, probabil, și din sistemul solar, fără ca nouă să ne pese prea
mult de asta, atâta vreme cât nu suntem noi ținta. Dar noi știm sau
măcar intuim că astfel de dezvoltări nu au limite, că performanțele la
care se va ajunge în materie de distrugere și de lovire a țintelor sunt,
practic, infinite. Evoluțiile acestea ies din linearitate și, odată cu
dezvoltarea lor complexă și paradoxală, și gân direa încearcă să
înțeleagă mai bine complexitatea lumii, a conflictualității și a propriei
ei evoluții. Adică efectul.
Operația Bazată pe Efecte nu dă mai multă siguranță, nici mai
multă certitudine militarilor. Dimpotrivă, ea generează reflecții noi,
temeri noi și responsabilități noi. Ne dă însă posibilitatea să acceptăm,
să înțelegem și să respectăm incertitudinea.
În Anexa nr. 11 se prezintă o imagine a f izionomi ei militar e a
efectului
Gneralul Lance L. Smith, Comandantul Comandamentului
Suprem Aliat pentru Transformare, arată că abordarea operațiilor pe
baza efectelor (EBAO) este înțeleasă în mod diferit, de diferiți
oameni. „Unii o denumesc acțiune și planificare concertată sau
abordare comprehensivă. Aceasta este EBAO, există o mulțime de
lucruri di ficil de definit în lumea gândirii pe baza efectelor. Este
vorba de un proces bazat pe efecte și aceasta este de fapt ideea – să
110 http://www.nato.int/docu/review/2006/issue3/romanian/interview.html
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
332
renunțăm la a -i mai spune comandantului exact ce dorim ca el să
întreprindă din punct de vedere tactic și cum să o facă, încerc ând
mai curând să -i spunem care sunt efectele pe care dorim să le
realizăm pe câmpul de luptă și să -l lăsăm pe comandant să ia
propriile decizii în privința modului de a le obține. Acesta este
nivelul tactic al gândirii bazate pe efecte. Atunci când avansă m la
nivelurile mai înalte ale marii strategii , ne confruntăm cu o stare
sporită de confuzie, dar conceptul este totuși același. Încercăm să
obținem un efect într -o țară, regiune, zonă și ceea ce am învățat clar
în timp este că acest lucru nu poate fi făcu t doar de armate.
Realizarea efectului dorit presupune alte elemente ale puterii
naționale și trebuie să gândim în acest mod. În special noi , cei din
armată , nu am gândit astfel întotdeauna, dar cred că nici alți actori
nu au făcut -o.”111
Cu alte cuvinte, p rocesul de transformare implică nu doar
reorganizarea armatelor, dotarea lor cu mijloace moderne, ci și
revoluționarea conceptelor, a modului de a gândi și înțelege acțiunile
militare și civil -militare, ca procese complexe de pregătire,
desfășurare sau de prevenire a războiului, de gestionare a crizelor și
conflictelor armate, de descentralizare a acțiunilor, de aplicare a
noilor principii ce țin de flexibilitate, prevenție, acțiune indirectă și
responsabilitate.
Abordarea operațiilor pe baza efectelor est e o chestiune foarte
subtilă și, de aceea, această problematică va fi și în continuare
înțeleasă și tratată în mod foarte diferit. Rolul acestui concept în
transformarea militară este, totuși, esențial. Un astfel de rol, după
opinia noastră, constă în:
– reconsiderarea relației cauză -efect în acțiunea militară, pe
baza înțelegerii complexității cauzelor și dinamicii efectelor , adică a
determinării efect -cauză ;
– calcularea, după metode moderne, a lanțurilor sau cascadelor
de efecte;
– formarea capacităților de selectare și combinare a efectelor;
– centrarea planificării, a instruirii și pregătirii forțelor și
mijloacelor pe suportul comprehensiunii efectelor;
– dezvoltarea, în cadrul filosofiei și fizionomiei C2, C3, C4 (de
comandament) a unei componente de reflecție și predicție strategică a
111 http://www.nato.int/docu/review/2006/issue3/romanian/interview.html
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
333
efectelor și, pe această ba ză, de expertizare strategică a deciziilor
politice majore.
(Unele detalii în legătură cu complexitatea EBO se prezintă în
Anexa nr. 12)
Există, fără îndoială, și alte aspecte majore privind dinamica și
dialectica specifice ale conceptului EBO sau EBAO, dar nu
dezvoltăm subiectul, întrucât esența acestui domeniu constă în
flexibilitatea și fluiditatea sa, în adaptabilitatea la condiții și, mai ales,
la cerințele sale din viitor.
EBO nu reprezi ntă doar un nou tip de operații. Dealtfel, nici nu
este vorba de un nou tip de operații, pentru că, din antichitate și până
azi, esența operațiilor militare nu s -a schimbat radical. EBO
reprezintă un nou mod de a gândi acțiunea și operația de tip militar ș i
civil-militar.
6.4.2 EBO și inducerea efectului
Efectul este un rezultat. A planifica o operație prin abordarea
efectelor înseamnă, la prima vedere, a pune căruța înaintea cailor.
Este posibil și așa ceva, cu condiția ca sistemul de tracțiune al căruței
să fie transformat într -un sistem de împingere al căruței, așa cum s -au
petrecut lucrurile, spre exemplu, în transportul naval, remorcherele
fiind transformate în împingătoare. Avantajul ar fi acela că
împingătorii (caii, în exemplul nostru și împingătoare le în sistemul
transportului fluvial) ar vedea căruța, împingătoarele au în față
șlepurile și toată încărcătura. Ceea ce nu este foarte puțin.
Și totuși, nu poate exista un plan real și realizabil, dacă nu se
ține seama de rezultate, de efecte. Un oplan viabil și realist trebuie să
identifice, să evalueze, să conexeze și să integreze toate elementele
care intră în ecuația planificării. Oplan -ul poate fi, la rândul său,
secvențial, unitar sau integral, static sau, în cazul în care se introduc
variabile cuan tificabile, dinamic.
Planurile – mai ales planurile operațiilor militare – sunt
sinergice, cuprinzătoare și foarte speciale. Planificatorul trebuie să
aibă, în acest sens, o foarte temeinică cultură a planificării și a
domeniului planificat. Așa cum bine se știe, nu oricine poate întocmi
un oplan , ci numai ofițerii inteligenți, capabili, creativi și cu foarte
multă experiență , nu izolat, desigur, ci în cadrul unei echipe . Esența
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
334
unui oplan constă în capacitatea de a configura operația, de a construi
și con stitui un model al acesteia.
În Anexa nr. 13 Fizionomia dinamică a unui oplan EBO , se
prezintă o posibilă grilă a efectelor.
Folosind o astfel de grilă, efectele previzibile sunt puse în
conexiune inițială și chiar ulterioară cu celelalte elemente speci fice
ale planificării operației – scopuri, obiective, forțe, mijloace, resurse,
acțiuni –, iar determinările și interdeterminările dintre acestea pot să
fie evaluate și chiar modelate.
6.4.3 Caracteristici militare ale EBO
Operația Bazată pe Efecte este tentantă, dar nu poate fi
accesibilă oricui, chiar dacă utilizarea ei extinsă devine din ce în ce
mai necesară. O astfel de operație cere, în afară de competențe și
resurse strategice, tehnologice și informaționale, și un mediu prielnic,
un suport de puter e militară și civil -militară, un sistem de relații bine
structurate, cooperare și colaborare internațională, precum și un
suport de valori militar e,. De cultură militară, foarte solid. La ora
actuală, numai Forțele Armate ale SUA sunt în măsură să pregătea scă
și să desfășoare cu adevărat operații de acest gen, întrucât astfel de
operații reclamă un concept filosofic, un sistem foarte bine pus la
punct de prognozare și planificare a efectelor, precum și capacitatea
de a opera în condiții complexe, cu evoluți i imprevizibile și chiar
haotice.
6.4.3.1 EBO, apărarea națională și apărarea colectivă
Operațiile prezente și mai ales cele viitoare vor fi din ce în ce
mai mult abordate, fără îndoială, pe un suport de efecte dinamice și
complexe. Acest suport se structu rează, mai întâi, pe câțiva piloni
importanți – capacitățile militare și civil -militare ale SUA, ale NATO
și ale UE –, la care se adaugă și cele ale unor țări care nu fac parte
din alianțe și coaliții, cum ar fi Rusia, China, India și Japonia.
Intervenția Rusiei în Georgia, spre exemplu, poate fi considerată o
adevărată Operație Bazată pe Efecte, ca și intervențiile americane sau
cele ale diferitelor coaliții în Balcanii de Vest, în Irak și în Afganistan.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
335
Operația Bazată pe Efecte va fi, în curând, operația
fundamentală a apărării colective și a apărării naționale, îndeosebi
pentru țările care fac parte din NATO și din UE, dar nu numai pentru
acestea.
Totuși, o astfel de operație nu este una standardizată, nu
dispune de reguli și proceduri clare și nu face parte din mulțimea
acelor operații din formele de luptă tradiționale (apărare, ofensivă,
retragere, urmărire, întâlnire, demonstrație de forță etc.) care au
marcat toate războaiele desfășurate până acum.
Procesul de transformare a armatelor este cel care v a genera
posibilitatea și condițiile minime necesare pregătirii și desfășurării
EBO. Aceste operații sunt și, probabil, vor și fi și în viitor elaborate,
planificare, construite și materializate pe cel puțin patru mari paliere:
– palierul național, care tr anspune în practică politica de
apărare și de securitate a fiecărui stat în parte;
– palierul european, care materializează PESA;
– palierul euro -atlantic, care continuă modernizarea con ceptu –
lui strategic NATO și adaptarea lui, prin procesul de transforma re, la
noile cerințe ale presiunilor, provocărilor, pericolelor, amenințărilor,
vulnerabilităților și riscurilor implicite ale unui mediu de securitate
global și regional flexibil, dinamic și foarte compl icat, având ca
obiective, deopotrivă, apărarea colec tivă, sub noile ei forme, din care
face parte și strategia de gestionare a crizelor și conflictelor și
menținerea unui echilibru strategic , și, evident, apărarea națională a
membrilor Alianței ;
– palierul internațional, care vizează, în principal, contro lul
conflictualității.
Aceste patru paliere sunt interdependente. Toate se află într -un
proces de transformare și de generare a unor structuri de forțe,
mijloace și acțiuni prin care se urmărește, pe de o parte, dominanța
strategică și, pe de altă parte, o cât mai bună poziționare pentru a se
face față provocărilor încă necunoscute în totalitate ale viitorului.
EBO constituie, pentru toate statele – îndeosebi pentru cele
puternice – noul tip al sistemelor de acțiuni în spațiul strategic și la
nivel operativ , pentru realizarea scopurilor și obiectivelor propuse.
De aceea, este de așteptat ca, în viitor, EBO să aducă noi și
substanțiale coordonate în filozofia și fizionomia războiului și, în
general, în cea a conflictualității armate.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
336
6.4.3.2 Expediționarismu l și EBO
Majoritatea operațiilor expediționare sunt sau trebuie să fie
operații de răspuns activ, preemptiv (de preîntâmpinare) și preventiv
(de prevenire) la crize. Ele nu mai reprezintă, ca altădată, un
instrument de cucerire a noi teritorii, de înăbușir e a unor revolte din
colonii, de menținere a unor teritorii, de răspuns la unele provocări, ci
vizează efectiv gestionarea unui mediu strategic de securitate
deosebit de flexibil, de complex și de tensionat.
Aceste operații trec din sfera voinței dominant e, acaparatoare
și cuceritoare, în cea a responsabilității politice și militare pentru
menținerea și protecția păcii.
Organizația Națiunilor Unite, prin Consiliul de Securitate,
OSCE, Uniunea Europeană și NATO, precum și organizațiile
regionale de securit ate trebuie să acționeze, cu și sub mandat ONU,
pentru gestionarea conflictualității și prevenirea unor războaie
devastatoare.
Pentru astfel de misiuni, instrumentul cel mai potrivit în
reprezintă EBO. Operațiile de acest tip folosite pentru gestionarea
crizelor și conflictelor armate, pentru stabilizare și stabilitate , pentru
impunerea , susținerea sau menținerea păcii etc., sunt foarte complexe,
pe termen lung, au dimensiuni civil -militare remarcabile și cer o
planificare de foarte largă deschidere.
6.4.3.3 EBO și reacția rapidă
Lumea nu -și mai poate permite astăzi să lase războiul slobod,
să nu acționeze sau să nu reacționeze rapid și eficient pentru a stinge
orice flacără care ar putea genera un dezastru. Sabia nucleară a lui
Damocles, stimulată de tehno logie, de IT, de rețea și de fragilitatea
lumii, poate oricând cădea asupra acestei civilizații extrem de
sensibile și de vulnerabile. De aceea, lumea trebuie să -și ia toate
măsurile pentru a nu fi surprinsă de un fapt împlinit sau de un sistem
de acțiuni în lanț, cum ar putea deveni , spre exemplu, cele teroriste.
Iar acest lucru trebuie realizat, în primul rând, printr -un sistem de
acțiuni și de reacții rapide.
Totuși, EBO nu pare pretabilă la acele tipuri de misiuni care
cer și presupun reacții rapide, întrucât cere o planificare judicioasă și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
337
o elaborare temeinică, în timp, cu un sistem de modelare, de
verificare, de testare și de evaluare, un control riguros al acțiunilor,
reacțiilor și categoriilor de efecte.
Dar nici nu poate lipsi din cadrul acțiun ii rapide sau din cel al
reacției rapide. Acțiunea și reacția rapidă nu pot exista în afara unei
filosofii a efectelor, în afara lanțului de efecte pe care -l generează.
Foarte multe dintre aceste efecte vor fi secundare, colaterale sau
spontane. Chiar dacă operația rapidă se desfășoară , de regulă, prin
surprindere , iar efectul ei trebuie să fie tocmai surpriza , practica a
dovedit că există numeroase și foarte periculoase efecte post -surpriză
sau post -surprindere, care pot reconfigura și retension a întregul areal
în care a avut loc o astfel de operație.
Acțiunea și, respectiv, operația de tip rapid au fost și sunt încă
de foarte mare efect. Planificatorul trebuie să vadă și să înțeleagă însă
și efectul efectului, iar acest a trebuie pus în ecuație, analizat, înțeles,
evaluat și , eventual, modelat.
În această situație, s -ar putea elabora, accepta și materializa un
concept de abordare pe bază de efecte prioritare a operației rapide
(ABEPOR) sau de elaborare a unui concept al Operației Rapide
Bazată pe Efecte Pr ioritare (ORBEP) care impune o reconfigurare pe
baza relațiilor de interdeterminare și intercondiționare dintre efectele
prioritare, c e se cer identificare, formulate, prognozate și evaluate, și
tipologia acțiunilor și manevrei specifice.
6.4.3.4 Efectul m ilitar al EBO
EBO reprezintă, totuși, și un nou concept și nu doar un nou
mod de a pune în operă o decizie politică și strategică impusă de o
stare conflictuală ce trebuie rezolvată sau măcar gestionată. EBO este
o abordare simultană și integrală a cauzelo r, efectelor, acțiunilor și
conexiunilor dintre acestea, chiar dacă identitățile nu sunt distruse,
iar sistemele și procesele continuă să se autonomizeze și, în același
timp, să se integreze.
Principalele efecte militare ale EBO se referă la:
– stimulare a gândirii militare proiective și prospective;
– dezvoltarea reflecției strategice profunde, pe baze mult mai
flexibile, în care să se aibă în vedere nu doar certitudinile, ci și
incertitudinile;
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
338
– adaptarea sistemelor de acțiune și de reacție la dinamica fără
precedent a presiunilor, provocărilor, pericolelor și amenințărilor, a
vulnerabilităților sistemelor și proceselor militare și civil -militare la
acestea și la asumarea responsabil ă și realistă a riscurilor care se
asociază acestora în cadrul EBO;
– accentuarea incertitudinii și nedeterminării , ca factori majori
de remodelare a inteligenței și prudenței strategice și operaționale,
inclusiv a curajului și eticii acțiunii militare eficiente;
– formarea, treptată, a unei noi dimensiuni a culturii strategic e,
bazată pe sisteme de valori care validează și fixează, în parametri
dinamici, devenirea, transformarea, pregătirea, înzestrarea și acțiunea.
Efectul militar al EBO se definește pe o construcție puternică,
de la centrul interior al sistemului și procesul ui, pe baza unor
determinări din interiorul sistemului și dinafara acestuia, pentru
asigurarea flexibilității și oportunității acțiunii.
Prin EBO, militarii plonjează în universul filosofic al
cunoașterii cauzelor, efectelor, lanțurilor deterministe și dez voltării
acestora într -un timp comprimat și într -un spațiu nelinear.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
339
CONCLUZII
1. Chiar dacă războiul, cunoașterea și adevărul par trei noțiuni
între care nu s e pot stabili decât conexiuni c e țin de realitatea,
cunoașterii, de procesul cunoașterii și de obiectul cunoașt erii, se p are
că, în viitor, cunoașterea nu numai că va pătrunde din ce în ce mai
mult pe tărâmul complex și conflictual al războiului, luat ca obiect
(domeniu) de cunoscut, dar va împrumuta ea însăși de la fenomenul
război instrumente d e soluționare tranșantă a propriei conflictualități.
Funcția de adevăr, în ceea ce privește, cunoașterea conflictualității și
a războiului, ca expresii ale riscului extrem și ca modalități de
apărare, materializare, slujire sau impunere a interesului vital , va fi ea
însăși condiționată de această nouă paradigmă a cunoașterii
războiului și conflictului, a mutării substanțiale a războiului și în
spațiul cognitiv.
2. Fără îndoială, există conflicte în domeniul informației și,
implicit, în domeniul cunoașterii . Dar nu tot ce este informație este și
adevăr. Problem a nu este să demonstrăm dacă asemenea conflicte
există sau nu, ci aceea a analizei cauzelor, sistemelor și mecanismelor
de generare și regenerare, formele lor de manifestare și, mai ales,
efectele. Răz boiul este perceput, în momentul de față, mai ales ca un
conflict armat în spațiul fizic, ca o confruntare dintre două sau mai
multe entități înarmate. Fără a nega o astfel de formă universală de
luptă armată – care există de când lumea –, trebuie să subli niem că
războiul devine din ce în ce mai subtil, pe de o parte, da torită
mijloacelor de care dispun entitățile sau identitățile care se confruntă
și, pe de altă parte, datorită marelui pericol pe care -l prezintă
conflictul fizic. Migrarea spre informație ș i, ca atare, spre cunoaștere,
cu tot ce rezultă de aici – informare, dezinformare, acțiuni
psihologice, acțiuni mediatice, bătălie de concepte, politici, strategii,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
340
doctrine, tactici, acțiuni etc. – pare o caracteristică a epocii info –
civilizației.
3. Evo luția (sau involuția) războiului, ca fenomen social
complex, ca mijloc de deblocare a unei situații strategice, se
deplasează din ce în ce mai mult spre starea de haos. Această mișcare
spre nedeterminare rezultă, în primul rând, din mișcarea societății
spre starea de globalizare și de iminența traversării unei etape de
dezorganizare în vederea unei noi organizări. Coordonatele aceste noi
organizări și elementele de impact strategic impun o analiză atentă a
noilor determinări ale conflictualității și, prin a ceasta, ale războiului.
Există, desigur, și alte determinări ale transfigurării războiului spre
starea de haos, unele care vin din propriile sale izvoare și, de aceea,
toate aceste determinări se cer temeinic analizate și, pe cât posibil,
foarte bine cunos cute.
4. Chiar dacă termen ii de „război ” și de „cunoaștere” par
incompatibili sau, în orice caz, fără legătură între ei, războiul fiind
una dintre cele mai cunos cute și, în același timp, dintre cele mai
temute, mai bine organizate și mai complexe activit ăți omenești, nu
încape nicio îndoială că reconfigurarea semnificativă a acestui
străvechi fenomen al conflictualității societății oamenilor pe noi
coordonate ale cunoașterii – flexibile, fluide și greu de determinat , în
mare măsură, chiar nedeterminabile – obligă la reflecție. El impune o
nouă cultură a conflictualității. O nouă cultură a războiului. Orice
analiză a conflictualității și războiului poate fi, într -un fel, benefică
pentru gândire, pentru reflecție, inclusiv pentru reflecția strategică.
5. Noul tip de război, ca război fluid, cu intensități diferite, dar
integral și imprevizibil – de fapt, o reînsumare a unor fractali care au
făcut cândva parte dintr -o arhitectură interesantă a unui întreg coerent
și demn – corespunde noului tip de civilizați e, o civilizație de rețea, și
noului tip de cunoaștere, în care , credem noi, oamenii vor trăi din ce
în ce mai mult și mai direct în văzul lumii și se vor război înapoia
unor uriașe cortine cibernetice și în spațiul unor concepte . Ceea ce,
de fapt, ar pute a însemna un veritabil sfârșit al războiului , al acelui
război pe care îl cunoaștem noi. De aici nu rezultă că lumea va ieși
din conflictualitate, ci doar că va reuși să -și cunoască războiul.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
341
6. Tehnologia informației (IT) afectează producția, comerțul,
relațiile internaționale, viața oamenilor. Ea revoluționează afacerile,
determinând dispariția unora dintre industriile tradiționale și creșterea
incredibilă a altora112. Chiar dacă problemele întreprinderilor rămân,
în esență, aceleași, mijloacele de rezolv are a acestora se schimbă
radical. Apare un nou mod de gândire: gândirea în rețea și un nou
mod de cunoaștere, cunoașterea modulară . Ace eași tendință se
manifestă și în cadrul problemelor militare, ale pregătirii și
desfășurării războaielor și conflictelor armate. Cunoașterea modulară
nu este una de tip fractal, nici una pe componente, ci una de
construcție prin aglutinare și chiar prin înlocuire.
7. Mediul conflictual militar rămâne, în continuare, primejdios,
violent, nesigur și haotic, dar noile tehnolo gii informaționale permit o
mai bună cunoaștere a acestuia și, în consecință, proiectarea de noi
maniere de stabilire și îndeplinire a misiunilor. Această nouă filosofie
se manifestă, în primul rând, la nivelul marilor armate și nu afectează
în mod direct țările mici, întrucât acestea, deocamdată, nu -și pot
permite accesul la astfel de tehnologii. Bugetul lor militar, spre
exemplu, chiar dacă atinge un miliard de dolari, este, totuși, de peste
680 de ori inferior celui al Statelor Unite și de 30 -40 de ori m ai mic
decât cel al unora dintre țările importante din cadrul Uniunii
Europene. Cu un astfel de buget este greu să ai acces la înaltele
tehnologii cerute , spre exemplu, de Războiul bazat pe Rețea ( RBR ),
dar nimeni nu poate eluda aceste noi realități. De ac eea, și pentru
țările mici sau care nu -și pot permite cheltuieli militare substanțiale,
există unele soluții specifice de accedere în spațiul războiului modern .
Aceste soluții se află în tratarea adecvată, prin mijloace moderne, a
problemelor cu care se co nfruntă, în implementarea noilor concepte ,
prin filosofia de alianță și printr -un concept național lărgit. O astfel
de perspectivă trebuie să se manifeste în modul în care sunt
concepute, dezvoltate, echipate și retehnologizate sistemele de
comunicații, în dinamica rețelelor Internet, a rețelelor de informații –
comunicații în domeniul economic, îndeosebi în cel al producției și
asimilării de tehnologii de vârf și de tehnologii ale informației, în
112 www.ameinfo.com/news/Detailed/54916.html
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
342
pregătirea specialiștilor și managerilor de sisteme și de rețe le, în
realizarea sau asimilarea tehnologiilor hardware și software necesare .
8. Războiul poate și trebuie să fie cunoscut. Inclusiv războiul
asimetric – care iese, în general, din sfera de cunoaștere comună a
războiului și impune un efort asimetric de cu noaștere mediată – nu
este o invenție de dată recentă. Într -un fel, toate războaiele de până
acum au avut și laturi asimetrice, atât în ceea ce privește conceptul
politic și cel strategic, cât și în ceea ce privește confruntarea tactică.
Dar adevăratul răz boi asimetric se datorează apariției armei nucleare
și sistemelor de arme de mare precizie, care au accentuat
disproporționalitatea, au făcut posibil războiul non -contact și au
generat flexibilitatea și fluiditatea ripostei.
9. Actualele conflicte armate din Afganistan, Irak, Cecenia și
Orientul Apropiat au caracterul unor războaie disproporționate și, în
același timp, al unor războaie asimetrice, la care se participă, în
diferite ipostaze, patru mari tipuri de entități: armate moderne,
profe sioniste, ce a parțin unor mari puteri sau unor țări dezvoltate ce
desfășoară acțiuni de luptă sau postconflict, sub mandat ONU, sau în
virtutea responsabi lităților pe care și le -au asumat; forțe multi –
naționale de stabilitate (stabilizare), care acționează sub mandat O NU;
forțe înarmate guvernamentale (ale țării -gazdă), care sprijină procesul
de stabilizare și preiau treptat gestionarea conflictu alității locale,
protecția cetățenilor, a proprietății și apărarea ordinii de drept; forțe
rebele (gherile, insurgente, teror iste, ale traficanților și lumii mafiote
etc.), care acționează exclusiv prin mijloace asimetrice, de regulă,
local sau în rețele transfrontaliere.
10. Războiul poate fi cunoscut, cu atât mai mult cu cât acest
fenomen se extinde rapid și masiv și în spaț iul cunoașterii. Dată fiind
complexitatea temei și, în general, aria foarte largă a raportului dintre
război și cunoaștere , este nevoie de studierea aprofundată a
realităților, posibilităților și tendințelor în dinamica fundamentării
științifice și filosof ice a politicilor și strategiilor confruntărilor d in
cadrul noilor tipuri de războaie de crize și de conflicte armate .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
343
11. Simetria, disimetria și asimetria alcătuiesc, în dinamica
foarte complexă a conflictualității și îndeosebi a conflictualității
arma te, un sistem deopotrivă linear și pozițional, dar și fractal,
neuniform și chiar haotic, în care rolul determinat îl are modul în care
variază condițiile inițiale și mai ales, capacitatea managementului de
criză de a cunoaște, înțelege, gestiona și contro la complexitatea.
Simetria este totdeauna relativă, adaptabilă la realități și la
împrejurări. Ea reprezintă suportul de stabilitate și de echilibru al
sistemelor și proceselor și, de aceea, se constituie în repere de bază
sau în puncte de pornire pentru o rice sistem de planificare. În același
timp, orice strategie și orice sistem de planificare strategică, bazându –
se pe aceste constante, tinde să iasă din simetrie, să nege simetria și
să găsească variabile disimetrice (non -simetrice), atât în planificarea
(transformarea) forțelor, cât și în dezvoltarea mijloacelor și în
conceperea acțiunilor.
12. Strategia nu este un efect simetric, ci, bazându -se pe o
realitate simetrică și pe o analiză simetrică, se constituie într -un
proces complex de ieșire din simetri e și de adoptare a unor sisteme
asimetrice, cu arhitectură variabilă, inteligentă și creativă, de punere
în operă a deciziei politice, mai ales în ceea ce privește transformarea
forțelor, perfecționarea mijloacelor și conceperea acțiunilor și
operațiilor ș i, pe această cale, de reîntoarcere la simetrie. Nici
surprinderea strategică nu este o funcție a doctrinelor simetrice, ci
forma cea mai concretă și ca mai concludentă de manifestare efectivă
a strategiei de tip asimetric. Ea rezultă din curajul și inteli gența de a
descoperi și exploata vulnerabilitățile celuilalt, de a aplica în mod
ingenios principiile luptei, de a dezvolta și pune în operă un spirit
ofensiv, de a găsit soluția cea mai potrivită în circumstanțele date, de
a acționa și nu de a renunța.
13. Toate cele trei configurații esențiale ale spațiului
conflictual – simetrie, disimetrie, asimetrie – se definesc complex, pe
un suport ontologic – ca teorie a existenței , pe un suport cognitiv –
ca teorie a cunoașterii –, și pe un suport logic – ca po sibilitate de
formalizare și de construcție în plan conceptual. Simetria, disimetria
și asimetria – în calitatea lor esențială de configurații ele poziționării
și acțiunii – se găsesc și se regăsesc totdeauna, dar în proporții
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
344
diferite, la toate nivelurile conflictualității – politic, strategic,
operativ și tactic –, în raporturi de intercondiționare lineară și
nelineară, directe și în rețea.
14. Toate conflictele și toate războaiele trecute și prezente și,
după toate probabilitățile, și cele viitoare au c onfigurații, forțe,
mijloace, acțiuni, etape și momente simetrice, disimetrice și
asimetrice lineare, concomitente, alternative și aleatoare. Sesizarea,
identificarea, evaluarea și prognozarea lor țin de arta politică și
strategică a conflictualității, de capacitatea comandantului, a
comandamentului și statului major de a cunoaște, înțelege, accepta,
analiza, sintetiza și gestiona complexitatea. Gestionarea complexității
interacțiunilor și intercondiționărilor simetrice, disimetrice și
asimetrice se aseamăn ă cu adecvarea comportamentului și capacității
de cunoaștere la provocările din lume a artistică, îndeosebi din
arhitectură, și poate face apel la teoria complexității, la teoria
fractalilor și la teoria haosului, care oferă posibilitatea realizării unor
modele teoretice deosebit de utile în înțelegerea dinamicii mediului
de securitate, în prevenirea surprinderii și realizarea stabilității.
15. Operația Bazată pe Efect (EBO) sau Adoptarea Efectelor
ca suport al Operației (EB AO) este un concept nou, rezultat din noul
dinamism al confl ictualității de tip militar și civil -militar . Acest nou
concept centrează efortul conceperii, planificării și acțiunii pe spațiul
cunoașterii profunde și nu doar a l cunoașterii spațiului luptei, ci și a
tuturor componentelor comp lexității unei intervenții în condițiile
extrem de diversificate, de dinamice și de fluide ale mediului
politico -militar și strategic actual și viitor .
16. Conceptul EBO aparține gândirii strategice americane. Prin
aceasta, trec în domeniul acțiunii mil itare unele idei formulate încă la
începutului secolului al XX -lea de unii dintre creatorii unui curent
filosofic american – Charles Sander Peirce, William James și John
Dewez, denumit pragmatism. Noutatea pe care o aduce conceptul
EBO constă în flexibiliz area și dinamizarea reflecției strategice, în
capacitatea teoreticianului militar, dar și a comandantului, statului
major și comandamentului de a înțelege lanțul de efecte și, pe această
bază, de a sesiza cunoaște și evalua diferența dintre certitudine și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
345
incertitudine, dintre convingere și îndoială, dintre ceea ce poete fi
previzibil și posibilitatea imprevizibilului în acțiunea militară.
17. Operațiile Bazate pe Efecte sunt specifice conflictu alității
din epoca de trecere de la o societate relativ înch isă în state aflate în
raporturi de suspiciune și chiar de conflict la o epocă deschisă,
flexibilă și complexă, afectând confuz (dar complex) dinamic și
aleatoriu atât statele, cât și civilizația postindustrială, cu predilecție,
civilizația cunoașterii, în ansamblul ei.
18. Abordarea pe baza efectelor a operației (EBAO) aduce
mutații radicale în mecanismele deciziei politice și militare, în
planificarea strategică, în configurarea strategică și operațională a
forțelor, mijloacelor, resurselor și acțiunilor , a teatrelor de operații și
a zonelor exterioare ale acestor teatre . Aceasta presupune cunoașter ea
profundă , evalu area realistă a zonelor dinamice de confluență și de
rupere, pe baza unei viziuni realiste asupra întregului sistem și a
întregului proces. În acest sens, Operația Bazată pe Efect sau pe
Efecte adâncește și accelerează rolul informației, al cunoașterii, al
tehnologiei de vârf și tehnologiei informației în procesul acțiunii
militare și civil -militare, luând în consid erare, ca suporți esențiali,
incertitudinea și imprevi zibilitatea desfășurărilor și finalităților.
19. EBO nu schimbă nici esența războiului, nici pe cea a
acțiunii militare, ci doar aduce în prim -plan realismul pragmatic al
conflictualității militare extinse din epoca de început a g lobalizării,
impunând o abordare realistă, temeinică și complexă a
conflictualității cu implicații militare, inclusiv în dimensiunile sale
flexibile, nesigure, schimbătoare și imprevizibile a le fenomenului
militar și civil -militar contemporan.
20. Noua r eflecție strategică cerută de EBO ar trebui să aducă ,
îndeosebi în gândirea strategică, dar și în cea tactică, elemente cu
totul noi, care țin de teoria complexității și de modelarea spațiului
incert, a spațiului fluid. De aceea, considerăm că este necesar ca EBO
sau EBAO să vizeze și aspectele filosofice, logice și matematice ale
domeniului.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
346
BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă
1. Adams J., The next world war , Simon & Schuster 1998
2. Arden B. Dahl, Minding the Cognitive War, 1996.
3. Arquilla J., Ronfeldt D. (sous la direct ion de), In Athena’s
camp : Preparing for Conflict in the Information Age , Santa Monica,
Californie, Rand Monograph Report, Rand, 1997
4. Bougnoux D., Introduction aux sciences de la communication ,
Paris, La Découverte, 1998
5. Breton P., L'utopie de la communic ation , Paris La Découverte,
1992
6. Campbell D., Surveillance électronique planétaire , Allia 2001
7. Christian Harbulot, Didier Lucas (direction), Guerre cognitive,
L’arme de la conaissance , Editura Lavauzelle, 2006
8. Debray R., Introduction à la médiologie , Pari s, P.U.F. 1999
9. Fayard P., La maîtrise de l_interaction , Editions 00h00 2000
10. Finkielkraut A. et S oriano P., Internet, l’inquiétante extase ,
Mille et une nuits , 2001
11. Flichy P. L’imaginaire d ’Internet , La Découverte 2001
12. Gérard Chaliand, Anthologie mondiale d e la strategie des
origines au nucleaire , Edition Robert Laffont, Paris, 1990
13. Guillaume M., L’Empire des réseaux , Paris, Descartes, 1999
14. Guisnel J. , Guerre dans le cyberspace , La Découverte 1995
15. Huyghe F.B, L’ennemi à l’ère numérique. Chaos, information ,
domination , P.U.F. 2001
16. Lévy P., Cyberculture , O. Jacob, 1998
17. Lyotard Jean-François, La condition postmoderne , Paris
Minuit, 1979,
18. Mattelart A., Histoire de l’utopie planétaire de la cité
prophétique à la société globale , Paris , La Découverte, Textes à
l’appui, 1999
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
347
19. Mc Luhan M., Understanding Media : the Extensions of Man ,
New York, Mc Graw HILL, Pour comprendre les medias , Paris
Mame 1968
20. Murawiec , L., La guerre au XXIe siècle , Paris, Odile Jacob
2000.
21. Neveu E., Une société de communication ? , Paris,
Montc hrestien, 1994
22. Panoramiques (revue n°52), L’information, c’est la guerre ,
Corlet 2001
23. Perriault J., La Logique de l’usage, essai sur les machines à
communiquer , Paris, Flammarion, 1989
24. Puiseux H., Les figures de la guerre , Paris, Gallimard, 1997
25. Rifkin J., L’âge de l’accès La révolution de la nouvelle
économie , Paris La Découverte, 2000
26. Virilio P., Stratégie de la déception , Galilée 2000,
27. General dr. Mihail Popescu, general -locotenent (r) dr. Valentin
Arsenie, general de brigadă (r) dr. Gheorghe Văduva, Arta
militară de -a lungul mileniilor , vol. 2., Editura CTEA,
București, 2004
28. General dr. Mircea Mureșan, general de brigadă (r) dr.
Gheorghe Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului ,
Ediția a II -a, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol
I”, București, 2006.
29. General dr. Mircea Mureșan, general de brigadă (r) dr.
Gheorghe Văduva, coordonatori, Criza, Conflictul, Războiul ,
Vol. I -IV, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”,
București, 2007.
30. Teodor Frunzeti, Mircea Mureșan, Gheorghe Văduva, Război
și haos, Editura CTEA, București, 2009 .
31. Gheorghe Văduva, Războiul asimetric și noua filosofie a
conflictualității armate , Editura Universității Naționale de Apărare
“Carol I”, București, 2007
32. Coutau -Bégarie, Hervé, Tratat de strategie, vol. 1, traducere
din franceză, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”,
București, 2006
33. Gilbert, Claude, Le Pouvoir En Situation Extrême.
Catastrophe et Politique , Paris, L’Harmattan, 2003
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
348
34. Gleik, La theorie du chaos. Vers une nouvelle science , Cha mps
Flamarion, 1987
35. Le Bras, Hervé, Essai de géométrie sociale , France, Odile
Jacob, 2000
36. W. Davis, Rees, Arta managementului , Editura Tehnică,
București, 1996.
37. Renseignement & Guerre secrete, la guerre cognitive. l’arme
de la conaissance , Editori: C. Har bulot și D. Lucas, Editura
Lavauzelle, 2002.
38. François -Bernard Huyghe, Menaces, conflit, information: vers
un info -strategie
39. Basil Liddell Hart, Strategia acțiunilor indirecte , Editur a
Militară, București, 1993 .
Surse Internet
http://www.huyghe.fr/dyndoc_actu/447b24a846365.pdf ,
MENACES, CONFLIT, INFORMATION!: VERS UNE
INFO -STRATEGIE, de François -Bernard Huyghe, doctor de
stat în științe politice, fondatorul Observatorului European de
Info-Strategii.
Eroare! Referință hyperlink incorectă. , La guerre
cognitive : A la recherche de la suprématie stratégique, al VI –
lea Foru m de inteligență economică, Menton, le 25
septembrie 2002, comunicare prezentată de Christian
Harbulot, directorul Școlii de Război Economic din Școala
Superioară Liberă a Știiunțelor Comerciale Aplicate.
http://www.psycom.net/iwar.1.html , INSTITUTE FOR THE
ADVANCED STUDY OF INFORMATION WARFARE
(IASIW).
http://www.fas.org/irp/eprint/snyder/infowarfare.htm ,
Information Warfare, Brian C. Le wis.
http://www.strategic –
road.com/intellig/infostrategie/pub/EconomieGuerreCognitiv
e.pdf , Philipe Baumard , Les limites d’une economie de la
guerre cog nitive, Editura Lavauzelle, Paris, 2002
http://dexonline.ro/search.php?cuv=CONFLÍCT
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
349
http://foster.20megsfree.com/326.htm , Pavel Tulaev, Guer res
de nouvelle generation
http://foster.20megsfree.com/326.htm , Pavel Tulaev, Ibidem
http://www.iss -eu.org , Une Europe sure dans un monde
meilleur. Strategie euro péenne de sécurité, decembre 2003, p.
6
http://perso.orange.fr/fillosophe/traductions/philoRickert.htm ,
La philosophie des valeurs de Heinrich Rickert
http://www.grece -fr.net/textes/_txtWeb.php?idArt=71
http://www.archivesolidaire.org/scripts/article.phtml?section
=A1AAAABX&obid=21093
http://www.grece -fr.net/textes/_txtWeb.php?idArt=71
http://www.kine cto.ro/new/Resurse/dictionar -de-
termeni/web -communication.shtml
http://www.gestiondecrise.com/amiante_gestion_crise.htm
http://www.gestiondecrise.com/amiante_gestion_crise.htm
http://gmr.mapn.ro , Gheorghe Văduva, Cyberstrategia, în
Gândirea militară românească, nr. 2/2006
www.smsi -territoires.net/article44.html , Olivier Itéanu,
Sauver la société de l’information
http://www.securecyberspace.gov
http://www.plasma.uaic.ro/mecanica/Mecanica_clasica.pdf ,
Dumitru Luca, Universitatea Al. I. Cuza Iasi, Cristina Stan,
Universitatea Politehnica Bucuresti, Mecanică clasică
http://khmercanada.site.voile.fr/vietnam5.htm )
http://rain.prohosting.com/stoue/malouines.html , Steve
Ouellet, La guerre des Malouines.
http://www.er.uqam.ca/nobel/r20507/epistemologie/ , Martin
Riopel, Epistemologie et enseignement des sciences,
Universitatea Quebec din Montreal
http://www.amazon. com/gp/reader/0812692454/ref
http://www.european -security.com/index.php?id=5160 ,
Christophe Kaiser, NCW/NCO : Un concept décisif pour
l’avenir, februarie 2005
http://www.actutem.com/pages/05_04_08_rs.html , théorie
du chaos , gleick , bifurcation, attracteur, espace des phases.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
350
http://www.fredericdem arquet.com/symetrie_complementarit
e.pdf , Symétrie et complémentarité dans la communication
interpersonnelle
http://www.checkpoint –
online.ch/CheckPoint/Histoir e/His0010 –
CombatTawakalna.html , Le dernier combat de la division
Tawakalna,fleuron de la Garde républicaine ( Text original:
Stephen A. Bourque, "Correcting Myths about the Persian
Gulf War: the Last Stand of the Tawakalna"The Middle East
Jounal, Volume 51 , Number 4, Autumn 1997, Traducere și
adaptare: Cap Ludovic Monnerat )
http://www.iss -eu.org , Une Europe sure dans un monde
meilleure. Stratégie européenne de sécurité.
http://cesice.upmf –
grenoble.fr/publication/ares/54/8_De_Swielande.pdf , Tanguy
Struye de Swielande, L’asymétrie instrumentale et
ontologico -stratégique dans l’aprčs guerre froide.
http://cesice.upmf –
grenoble.fr/publication/ares/54/8_De_Swielande.pdf , Tanguy
Struye de Swielande, Ibidem, S. Metz, D.V. Johnson II,
Asymmetry and U.S. Military Strategy: Definition,
Background, and Strategic Concepts , London, Strategic
Studies Institute, U.S. Army War College, January 2001.
http://www.revuemilitairesuisse.ch/node/300 , Symetrie,
dissymetrie, asymetrie
http://www.olavodecarvalho.org/traducoes/assymetrique.htm ,
Olavo de Carvalho, L'arme de la 'guerre assymétrique, Folha
de S.Paulo , 6 octombrie 2004.
www.livres -chapitre.com/ -W0EF9N/ -BAUD -JACQUES/ –
LA-GUERRE -ASYMETRIQUE -OU-LA-DEFAITE -DU-
VAINQUEUR.html , BAUD Jacques, La guerre asymétrique
ou la défaite du vainqueur, Editions du rocher, l’art de la
guerre. Mars 2003. 210 p. Comentariu realizat de Bruno
Modica
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
351
ANEXE
Anexa nr. 1
Tipuri de războaie în concepția lui Jomini
TIPURI
DE RĂ ZBOAIE CARACTERISTICI
Războaie
ofensive pentru a
revendica
anumite drepturi Războiul cel mai just va fi acela c are se
fundamentează pe drepturi incontestabile și va
oferi statului avantaje. Din păcate, foarte multe
din aceste drepturi, pe baza cărora se
declanșează războai ele, nu sunt decât niște
pretexte, niște conveniențe.
Regulile pentru aceste războaie constau în a
ști să atingi scopul propus și să profiți.
Operațiile ofensive trebuie să fie proporționate
cu scopul propus. Prima este ocuparea
provinciilor revendicate; poți apoi dezvolta
ofensiva potrivit circumstanțelor și forțelor
respective, cu scopul de a obț ine cesiunea dorită,
amenințând adversarul la el acasă. Totul depinde
de alianțe și de mijloacele militare ale celor
două părți. Esențialul este să nu se trezească
invidia unui terț care ar putea oferi sprijin țării
atacate.
Războaie
defensive în
politic ă și
ofensive d.p.v.
militar Orice stat atacat preferă să -și apere teritoriul
pe care -l reclamă cel care l -a atacat. Uneori,
statul de la care se cere o parte din teritoriu și
care este amenințat cu forța armată, preferă să
atace el preventiv. Totul depind e de condițiile
concrete. Uneori, este preferabil să invadezi
statul care urmează să te atace; alteori, este mai
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
352
bine să -l aștepți să te atace el. Dacă luptele se
duc pe teritoriul tău, ai unele avantaje. Dacă
principiile strategiei rămân imuabile, adevăru rile
politicii războiului pot aduce multe modificări în
teatru, atât în ceea ce privește moralul
populației, localitățile, cât și comportamentul
celor care sunt în fruntea armatelor statelor
beligerante. Principiile războiului rămân
neschimbate; ceea ce se schimbă este politica și
morala. Acestea se supun calculului
probabilităților. Una este să planifici un război
împotriva Rusiei, Franței sau Austriei și alta să
duci unul împotriva Turciei sau oricărei altei
națiuni orientale, ale căror armate sunt
indisc iplinate și nu respe ctă nici o ordine.
Războaie
de convenie nță Invazia Sileziei de către Frederic al II -lea a
fost un război de conveniență; la fel și cel de
succesiune din Spania. Există două feluri de
războaie de conveniență: cele duse de un stat
puternic pentru a se dota cu frontiere naturale și
pentru a obține un avantaj politic și comercial
(economic) important; cele duse pentru
diminuarea puterii unui rival periculos sau
pentru a -i împiedica dezvoltarea. Dar un stat nu
va ataca niciodată singur un rival periculos, ci
doar în coaliție cu alte st ate.
Războaie
cu sau fără al iați Sunt totdeauna de preferat războaiele duse cu
aliați. Desigur, doi aliați mai puțin puternici,
împotriva unui stat puternic, s -ar putea să nu fie
o sol uție; dar, oricum, est e de dorit să fi aliat cu
vecinul decât să te găsești singur în fața
inamicului.
Războaie
de inte rvenție Cel mai avantajos dintre războaie este
intervenția într -o luptă deja angajată. Statul care
intervine are avantajul că va înclina balanța în
favoarea statului (sau coaliției, alianței) pentru
care i ntervine
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
353
Există două tipuri de intervenție: cea prin
care un stat încearcă să se introducă în
problemele interioare ale vecinului său și cea
prin care se intervine în relațiile exterioare ale
vecinilor. Inter venția în problemele interioare a
fost tot timpul condamnată și nepopulară. Toate
intervențiile de acest gen, în cele din urmă, au
eșuat. Intervenția în relațiile exterioare ale
vecinilor este mai legitimă, mai naturală și chiar
mai avantajoasă. Trei motiv e justifică o astfel de
intervenție: un tratat de alianță ofensivă sau
defensivă prin care un stat se angajează să
susțină un aliat; menținerea echilibrului politic;
posibilitatea de a profita de un război deja
angajat, nu neapărat cu scopul de a deturna
consecințe supăr ătoare, cât mai ales pentru a
profita.
Intervențiile sunt de natură diferită, la fel și
războ aiele care rezultă din acestea:
1. se intervine în mod auxiliar ca urmare a
unor tratate anterioare și ca mijlocire a unor
corpuri secundare a cărei formă este
determin ată;
2. se intervine ca parte principală pentru a
susține un vecin mai slab al cărui stat trebuie
apărat, ceea ce duce la transportul teatrului de
război departe de fro ntierele proprii;
3. se intervine, de asemenea, ca parte
principală, când ești un vecin al teatrului de
război, ceea ce presupune o coaliție de mai
multe mari puteri împotriva un eia;
4. Se intervine într -o luptă deja angajată, sau
înaintea decl arației de război.
Aceste intervenții sunt, toate, extrem de
delicate și pline d e neprevăzut. Spre exemplu,
campaniile dintre 1799 și 1805 constituie astfel
de exemple. Rezultă de aici că astfel de
intervenții îndepărtate pot adesea să compromită
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
354
armatele care au primit asemenea de misiuni.
Singurul lor avantaj este, poate, acela că ț ările
respective nu pot fi invadate, teatrul de război
fiind mult prea departe de frontierelor lor. Ceea
ce constituie o nenorocire pentru general, poate
fi un bine pe ntru stat.
În războaiele de această natură, esențialul
este să fie ales un comandant al armatei,
deopotrivă politic și militar; trebuie stipulat cu
aliații ceea ce revine fiecăruia în cadrul
operațiilor; în sfârșit, este necesar să se
determine un punct obiectiv care să fie în
armonie cu interesele comune. Aceste condiții se
realizează însă f oarte greu. Din această cauză,
majoritatea coalițiilor au eș uat.
Războaie de
invazie prin
spiritul de
cucerire sau
alte c auze Există două tipuri de invazii: cele prin atacul
unor puteri limitrofe și cele care se efectuează în
depărtare, prin traversarea u nor ținuturi vaste ale
căror populații sunt mai puțin neutre, îndoielnice
sau ostile. Nu toate războaiele de invazie au fost
dezavantajoase. Alexandru, Cezar și Napoleon
(jumătate din cariera sa) au probat acest lucru.
Numai că astfel de avantaje au limite fixate prin
însăși natura lor, astfel încât, dacă sunt depășite,
urmează extremele dezastruoase. Exemplele
sunt numeroase: Cambyse în Nubia, Darius în
Sciția, Crasus și împăratul Iustinian la parți,
Napoleon în Rusia. Napoleon, inclusiv în
confruntarea cu Anglia, se pare că a fost trimis
pe această lume pentru a -i învăța pe generali și
pe șefii de state tot ceea ce ei trebuie să evite:
victoriile sale sunt lecții de abilitate, activism și
îndrăzneală; dezastrele sale sunt exemple
moderatoare impuse de prud ență. Războiul de
invazie, fără motive plauzibile, este un atentat
contra umanității, așa cum a fost cel al lui
Gingis Han; dar când el poate fi justificat printr –
un mare interes și un motiv remarcabil, este
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
355
susceptibil de sc uze, chiar de aprobare.
Invazi a Spaniei din 1808 și cea din 1823
diferă atât în ceea ce privește scopurile, cât și
rezultatele. Prima, dictată din spirit de invazie și
condusă cu virulență, amenința însăși existența
națiunii spaniole și a fost fatală autorului ei. Cea
de a doua, care n u a vizat decât doctrinele
periculoase și a menajat interesele generale, a
reușit, tocmai pentru că a găsit un spr ijin în
cadrul populației.
Asemenea războaie – spune Jomini, fără să
aibă pe deplin dreptate –, din fericire, sunt foarte
rare. Viața l -a cont razis, pentru că au urmat cele
două mari conflagrații mondiale, iar seria
invaziilor de tot felul nu s -a încheiat, ci doar a
căpătat un nou nume: global izare.
Dar nici în vremurile acelea nu a fost altfel.
Invazia lui Napoleon în Spania a demonstrat -o.
Au demonstrat -o și războaiele Revoluției
franceze din 1792, 1793 și 1794; Franța a fost
asaltată de întreaga E uropă, atât pe uscat, cât și
pe mare.
Războiul din 1828 a demonstrat că turcii
imperiului de atunci nu sunt respectabili decât în
incinta frontier elor lor.
Războaie de
opinii Războaiele de opinie se prezintă sub trei
forme: se limitează la lupte intestine, sunt, adică,
războaie civile; pot fi însă, deopotrivă, lupte
interne, dar și exterioare; se limitează la un
conflict cu străinăt atea.
Războaiel e de opinie sau de doctrine dintre
două state aparțin și ele, la rândul lor, clasei
războai elor de intervenție.
Aceste războaie, fie că provin din dogme
religioase, fie că sunt cauzate de doctrine
politice, nu sunt mai puțin deplorabile, întrucât,
ca și ce le naționale, angajează pasiuni violente
care le fac răzbunăto are, crude, teribile.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
356
Războaiele islamice, cele ale cruciadelor,
Războiul de 30 de ani, cele ale Ligii fac parte
din această specie. Scopul și mobilul acestor
războaie este însă unul mai mult de esență
politică decât religioasă. Nu pentru a triumfa
Biserica romană a susț inut Filip al II -lea Liga în
Franța…
Suedezii, în Războiul de treizeci de ani, și
Filip al II -lea, în Franța, aveau în țară un auxiliar
mult mai puternic decât propriile lor armat e.
Dogma nu are decât inamici. Așa se explică
teribilismul luptelor dintre i slam și cruciade.
Războaiele de opinie politică prezintă
aceleași simptome, aceleași puncte de rezistență
și aceleași șanse. În 1792, o mulțime de societăți
extravagante promovau f aimoasa Declarație a
drepturilor omului în întreaga Europă, iar
guvernele, alarmate, au luat armele pentru a
înăbuși acest vulcan înainte de a erupe. Nu
războiul era însă mijlocul cel mai potrivit pentru
a înăbuși o idee inflamantă. Timpul este cel care
le rezolvă pe toate. Timpul și înțelepciunea
națiunii. Astfel de pasiuni trec tot atât de repede
cum au ap ărut. Dacă nu s -ar fi intervenit în
Franța, niciuna din acele cruzimi n -ar fi avut loc.
Din punct de vedere militar, asemenea
intervenții sunt teribile, pentru că armata
invadatoare nu va ataca numai forțele militare,
ci și populația civilă, instituț iile, valorile etc.
Historia nu oferă decât un singur exemplu al
unei asemenea lupte, cea a Revoluției franceze,
și acest lucru poare să demonstreze că peric olul
atacării unei națiuni exaltate este totdeauna
foarte m are pentru cei care cred că vor reuși…
Regulile unui astfel de război sunt, după
Jomini, cele ale luptelor naționale, diferind de
acestea doar într -un singur punct, și anume acela
că obiectivul est e ocuparea și supunerea țării.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
357
Războiul din Spania din 1823 este un exemplu.
Războiul Revoluției a fost, în același timp,
război de opinie, război național și război civil,
în timp ce primul război din Spania, din 1808, a
fost național, cel din 1823 o lupt ă parțială de
opinie, fără naționalit ate, de unde și diferența
enormă de rezultate.
Războaie
națion ale Războaiele naționale sunt cele mai redutabile
dintre toate. Sunt războaie care se declanșează
împotriva unei populații întregi sau, cel puțin,
împotriva majorității acestei populații animate
de un nobil foc de independență. Armata care
intră într -o astfel de țară nu posedă nici măcar
spațiul unde să se campează. Aprovizionările nu
pot fi făcute decât prin sabie. Convoaiele sale
sunt pretutindeni ameninț ate.
Un astfel de deznodământ, care se vede totuși
destul de rar, este produs de cauze opuse: un
popor înrobit se ridică în masă, la chemarea
guvernului și a conducătorilor săi, animat de o
nobilă dragoste față de suveran și față de patrie.
La fel, un popor fanatic se înarmează cu vocea
predicatorilor și un popor, exaltat de opiniile
politice sau de iubirea scară pe care o poartă
instituțiilor sale, se postează în fața inamicului,
pentru a apăra tot ce are mai sacru. Inamicul va
întâmpina greutăți insurmonta bile privind
stațion area, aprovizionarea etc.
Mici
războaie Contează foarte mult natura, adică relieful
țării respective. Țările montane sunt cele care au
popoarele cele mai redutabile. Urmează țările cu
supraf ețe mari împădurite.
Lupta elvețienilor împ otriva Austriei și
ducelui de Bourgogne, cele ale catalanilor, în
1712 și în 1809, dificultățile întâmpinate de ruși
în Caucaz .etc. demonstrează cu prisosință acest
adevăr.
Obstacolele pe care o armată le întâmpină,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
358
atât în războaiele de opinie, cât și în războaiele
naționale sunt imense și fac foarte dificilă
misiunea generalului. Exemplele de acest gen
sunt și ele numeroase: lupta Țărilor de Jos
împotriva lui Filip al II -lea, cea a americanilor
împotriva englezilor, cele ale spaniolilor,
portughezilor și tirolienilor împotriva lui
Napol eon etc.
Lupta populațiilor trebuie să se sprijine,
totuși, pe o armată regulată, pe un nucleu
puternic; numai o astfel de armată poate să
organizeze și să direcționeze în mod eficient
ridicarea la luptă a poporului. Jomini relatează
cum, într -o singură noapte, francezii au pierdut
două companii, fără să știe nimeni ce s -a
întâmplat cu adevărat cu ele, în timp ce
numeroase forțe franceze au intrat în ambuscade
și în capcane de tot felul. „Nici o armată – scrie
el – oricât ar fi de călită, n -ar putea lupta cu
succes împotriva unui astfel de sistem aplicat de
un mare popor, dacă nu dispune de forțe
formidabile cu care să ocupe toate punctele
esențiale ale țării, să acopere toate comunicațiile
sale și să furnizeze corpuri active puternice
pentru a -l bate pe inamic pretuti ndeni unde el își
face apariția.“
Războaie
civile și
religioase Războaiele intestine, atunci când nu sunt
legate de o ceartă externă, sunt de regulă
rezultatul unei lupte de opinii, de natură politică
sau relig ioasă. În Evul Mediu, ele au fost, cel
mai adesea, rezultate din certuri feudale.
Războaiele cele mai deplorabile sunt, totuși, cele
religioase. Sunt lupte politice, dar și lupte care
rezultă din fanatisme religioase. Ludovic al
XIV-lea, spre exemplu, a vâ nat un milion de
protestanți industriali. Războaiele fanatice devin
oribile atunci când sunt amestecate cu cele din
exterior, chiar dacă nu sunt, aparent, decât
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
359
certuri de familie. Aceste războaie nu au legi,
nici morală, sunt pur și simplu niște ciomăgeli
furibunde, din care profită totdeauna cei
interesați.
Războaie
duble și cele
rezultate din
pericolul de a
întreprinde
două războaie
în ac elași timp Romanii aveau o maximă, aceea de a nu
întreprinde niciodată două mari războaie în
același timp. Se poate î nsă întâmpla – spune
Jomini – ca un stat să fie nevoit să ducă războaie
împotriva a două popoare vecine. În acest caz,
statul respectiv ar trebui să -și găsească neapărat
un aliat, tocmai pentru a menține un echilibru
politic. Interesul nu este însă același . Ludovic al
XIV-lea, Frederic cel Mare, împăratul
Alexandru și Napoleon au susținut războaie
imense împotriva Europei coalizate. Depinde
care este scopul unei astfel de coal iții.
Marea coaliție împotriva lui Ludovic al XIV –
lea s -a justificat prin reacția împotriva unor
posibile agresiuni, de tipul celor precedente,
care au alarmat vecinii. Cei mai buni aliați ai lui
Ludovic al XIV -lea n -au fost însă electorul de
Bavaria sau ducele de Savoia, ci înseși
slăbiciunile adversarilor săi. Aceste două
războaie, ca și cel susținut de împăratul
Alexandru în 1812, au fost aproape impos ibil de
evitat.
Napoleon este singurul dintre suveranii
moderni care a reușit să întreprindă, în mod
voluntar, în același timp, două și chiar trei
înspăimântătoare războaie împotriva Sp aniei,
Angliei și Rusiei. Războaiele duble trebuie deci,
pe cât posibil, evitate. Dacă nu este posibil,
atunci trebuie găsită o soluție pentru a restabili
echilibrul între părți, fie prin noi aliați, fie prin
alte mijloace, îndeosebi polit ice.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
360
Anexa nr. 2
Dinamic ă, scopuri, obiective și efecte ale război ului
Categ . Tipul Scopuri Obiective Efecte Simetrice Război
frontalier Obținerea
suveranității
asupra unei
porțiuni de teren
aflată la
frontieră Învingerea,
prin una sau
mai multe
campanii,
armata ad versă Cucerirea
teritoriului
respectiv;
Efecte
imprevizibile
Război
dintre două
state
aproximati
v egale
pentru
rezolvarea
unui
diferend Impunerea
voinței asupra
celuilalt Învingerea
armatei
adverse și
impunerea
soluției
militare Soluționar
e temporară a
diferendului;
Escaladar
ea conflictului;
Efecte
imprevizibile
Război
economic Impunerea, prin
forță, a unei
anumite politici
economice Distrugere
a sau
„cucerirea”
economiei
adverse;
Soluționar
ea crizei Soluționar
ea crizei;
nouă criză
economică;
Efecte
economice și
financiare în
lanț
Război
informațio
nal Dominanță
informațională Control
informațional
al adversarului Impunere a
unui anumit tip
de informații;
Dezinform
are;
Dominare
informațională
Război
geofizic Impunerea
voinței asupra
unei țări sau
unui grup de țări Distrugerea,
prin mijloace
care
declanșează Distrugere
a unor
obiective;
Efecte
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
361
dintr -o anumită
zonă sau amplifică
fenomenele
geofizice, a
unor obiective
economice și
sociale
importante geofizice în
lanț;
Efecte
imprevizibile
Război
mediatic Dezinformare și
influențare
reciprocă Lovituri
mediatice
repetate pentru
a crea tensiuni,
neîncredere,
suspiciune etc. Distrugere
a credibilității;
Dominanță
mediatică;
Efecte
indirecte
Război
cibernetic Dominanță în
ciberspațiu Controlul
permanent ale
rețelelor Supremați
e cibernetică;
Gestionare
reciprocă a
spațiului
cibernetic
Război
mondial O nouă ordine a
lumii Distrugerea
forțelor care se
opun noii
ordini nouă
ordine;
Reconfigur
area
arhitecturii de
putere;
Distrugerea
Unor
obiective
economice;
Distrugerea
civilizației
planete;
Efecte
imprevizibile Disimetrice Război
clasic
disproporți
onat Impunerea unui
tip de
comportament Învingerea
armatei
adverse, fără
ca ea să poară
riposta Dominanță;
Controlul
mediului
strategic;
Influență;
Supunere a
unui te rț
Război Impunerea Învingerea Dominanță
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
362
disproporți
onat bazat
pe rețea rapidă a unui tip
de
comportament rapidă a
armatei
adverse, fără a
avea pierderi
sau a crea
efecte nedorite fizică,
informațională
și cognitivă;
Controlul
total al
mediului
strategic
Război
disproporți
onat de
atriție Impunerea
treptată, prin
uzură a unui tip
de
comportament Măcinarea
forțelor
adverse, prin
toate
mijloacele
posibile Distrugere
a treptată a
forțelor
adverse, fără
ca ele să se
poată apăra;
Uzura
infrastructurilo
r advers e
Război
economic
disproporți
onat Impunerea unui
anumit tip de
comportament
economic Distrugerea
sau supunerea
economiei
adversarului,
fără riscuri Dominanță
economic și
financiară;
Efect de
piață
Război
informațio
nal
disproporți
onat Dominanță
informa țională
completă Distrugerea
sistemelor
informaționale
ale
adversarului,
fără ca el să
poată reacționa Dominanță
informațională
:
Gestionare
voluntaristă a
spațiului
informațional,
în folos
propriu
Război
geofizic
disproporți
onat Dominanță
politică,
econo mice,
informațională și
geofizică
absolută Distrugerea
principalelor
obiective
economice,
informaționale
și de
management al
spațiului
geofizic ale
adversarului Avantaje
informaționale
, economice,
politice și
sociale
indiscutabile;
Dominanță
geofizică;
Gestionare
unilaterală a
spațiului
geofizic
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
363
Război
mediatic
disproporți
onat Dominanță
politică,
economică,
socială și
militară prin
intermediul
mediatic Distrugerea,
acapararea,
supunerea și
modelarea
mediei
adverse, fără
ca adversarul
să poate
riposta Cuce rirea
pieței
mediatice;
Dominanță
mediatică;
Informare –
dezinformare
unilaterală
Război
cibernetic
disproporți
onat Impunerea unei
politici
unilaterale în
spațiul cibernetic Distrugerea
rețelelor și
mijloacelor
adverse de
acțiune în
spațiul
cibernetic Domi nanț
a spațiului
cibernetic;
Influențar
e
informațională
;
Dominanț
a rețelelor;
Gestionar
ea unilaterală a
ciberspațiului
Război
disproporți
onat bazat
pe efecte Conceperea și
impunerea unor
efecte dorite Crearea de
efecte
generatoare de
efecte Efecte
plani ficate;
Efecte
dominante Asimetrice Război
terorist,
război
împotriva
terorismul
ui Impunerea
voinței prin acte
de teroare și,
respectiv,
combaterea
terorismului Terorism și,
respectiv,
distrugerea
rețelelor și
organizațiilor
teroriste Teamă,
panică,
angoa să,
distrugeri
materiale și de
infrastructuri;
Distrugere
a rețelelor și
organizațiilor
teroriste;
Dominanț
ă politică și
strategică
Război
economic
asimetric Impunerea
voinței
economice,
reacție Distrugerea
sau dominarea
economiilor
țărilor mici și, Dominanț
ă economică;
Distrugere
a dominanței
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
364
asimetrică la
această
impunere respectiv,
contracararea
asimetrică a
acestui
obiectiv economice;
Diversiuni
și acțiuni de
piață și anti –
piață
Război
asimetric
geofizic Impunerea prin
mijloace
geofizice a unei
voinț e politice
și, respectiv,
contrarea, prin
mijloace
asimetrice a
acesteia Distrugerea,
prin mijloace
geofizice, a
unor obiective
importante din
țări care nu au
posibilitatea să
se apere
geofizic și,
respectiv,
contracararea
prin mijloace
asimetrice a
acestu i
obiectiv Distrugere
a de
infrastructuri,
culturi,
obiective
economice;
Stimulare
a producerii
unor calamități
naturale;
Distrugere
, prin
mijloacelor
asimetrice, a
centrelor de
război geofizic
din țările
puternice
Război
asimetric
informațio
nal Impunerea
voinței politice
prin mijloace
informaționale
și, respectiv,
contracararea
acestei acțiuni,
prin mijloace
asimetrice Distrugerea
sistemelor
informaționale
ale
adversarului și,
respectiv,
contracararea,
prin mijloace
asimetrie a
acțiunilor de
realizare a
acestui
obiectiv Distrugere
a
infrastructurilo
r
informaționale
adverse;
Dominanț
ă
informațională
;
Proliferar
ea efectului de
rețea;
Folosirea
rețelei și a
altor mijloace
pentru
distrugerea
centrelor de
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
365
război
informațional
din țările
dezvoltate
Război
asime tric
mediatic Impunerea, prin
intermediul
mediei puternice
a unui anumit tip
de
comportament
și, respectiv,
contracararea,
prin mijloace
asimetrice
(mediatice sau
nu) a acțiunilor
țărilor puternice Distrugerea,
acapararea sau
influențarea
mediei din
țările care nu
au posibilitatea
să se apere
mediatic și,
respectiv,
acțiunea
asimetrică a
acestor țări
împotriva
țărilor sau
corporațiilor
mediatice
puternice Război
psihologic;
Influențar
e;
Acaparare
;
Desființar
e;
Manipular
e;
Atac al
centrelor de
influențare
psihologică și
mediatică;
Terorism
mediatic;
Terorism
împotriva
mediei și
centrelor
mediatice
puternice;
Insurgență
și contra –
insurgență Cucerirea puterii
politice prin
violență și,
respectiv,
contracararea
insurgenței Distrugerea
sistemelor
politice ale
statului
respectiv și
reacția
violentă,
disproporționat
ă a statului Atriție;
Distrugeri
materiale;
Război
îndelungat;
Efecte de
criză;
Intervenții
străine;
Operații de
menținere sau
impunere a
păcii;
Terorism;
Contratero .
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
366
Război de
secesiune Separarea un ei
regiuni de un
stat prin
mijloace
violente Distrugerea
armatei
statului
respectiv sau
crearea unei
situații de
intervenții din
afară pentru
asigurarea și
garantarea
secesiunii Fapt
împlinit;
Distrugeri
de obiective
economice,
politice și
sociale;
Distrug eri
de
infrastructuri;
Terorism.
Război
asimetric
etnic Dominanță
politică de către
o etnie sau alta
și reacția
asimetrică la
această atitudine Distrugerea
violentă a
structurilor de
forță ale etnici
adverse pentru
cucerirea
puterii politice Fapt
împlin it;
Conflictuali
tate asimetrică
de sorginte
etnică;
Tensiuni
etnice;
Intervenții
din exterior.
Război
asimetric
religios Dominanță, prin
mijloace
violente, de către
o religie a altei
sau a altor religii Cucerirea
puterii politice
prin mijloace
violente s ub
spectru sau
motivație
religioasă Război
între
confesiuni;
Fapt
împlinit;
Conflictuali
tate pe termen
lung;
Terorism
religios;
Nesiguranță
, înstrăinare
Război
asimetric
cibernetic Impunerea
voinței politice
prin mijloace ale
spațiului
cibernetic și,
respectiv,
contracarare a
acestei politici și
strategii, prin Realizarea
dominanței
spațiului
cibernetic și,
respectiv,
crearea de
diversiuni și de
nesiguranță în
spațiul Dominanță
a spațiului
cibernetic;
Influențare
informațio nală
;
Dominarea
rețelelor;
Diversiuni
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
367
mijloace
asimetrice cibernetic informaționale
;
Spargerea
unității
informaționale
și a
dominanței
informaționale
Război
asimetric
cognitiv Impunerea
voinței politic în
spațiul cognitiv,
prin mijloace ale
cunoașterii și,
respectiv,
contracararea
dominanței
cognitive Dominanța
strategică a
spațiului
cognitiv prin
mijloacele pe
care fiecare le
are la
îndemână Politici;
Concepte;
Teorii;
Strategii;
Tactici;
Proceduri;
Produse
culturale;
False
valori;
Interese.
Război
asimetric
haotic Implementarea
unei politici
haotice care să
permită
impunerea unor
voințe ce
domină spațiul
haotic, în
vederea unei noi
organizări pe noi
criterii pentru
îndeplinirea a
noi interese Haos în
vederea unei
noi organizări
pe alte criterii,
dinainte
stabilite sau
rezultate pe
parcurs Bătălie
haotică de
interese
haotice;
Nesiguranță
, neliniște,
teamă, tensiuni
permanente;
Lipsa unui
orizont
previzibil;
Probabilitat
e foarte
redusă;
Haos
strategic;
Fluiditate
tactică;
Imprevizibi
litate generală
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
368
Anexa nr. 3 Curente epistemol ogice
Descriere Efecte militare Reprezentanți
Raționalismul (sec.
XVII)
Orice cunoștință validă
provine din rațiune. Politici și strategii
care nu țin seama
de practica
războaielor și
experiența
câmpului de luptă Platon (428 -347 î.H.);
Descartes (1596 -1650)
Leibnitz (1646 -1716)
Kant (1724 -1804)
Empirism ul (sec.
XVIII)
Orice cunoștință validă
provine din experiență . Latura pragmatică
a strategiei și
tacticii; marea
tactică; mica
tactică . Anaxim ene (610 -545
î.H.)
Bacon (1561 -1626)
Locke (1632 -1704)
Newt on (1642 -1726)
Berkeley (1685 -1753)
Pozitivism ul (sec.
XIX)
Știința se bazează pe
fapte măsurabile din
care-și extrage
modelele printr -un
raționament inductiv
riguros. Ceea ce nu
poate fi măsurat nu
există. Pragmatismul
gândirii militare.
Metodologia
pozitivă de
pregătire și de
concepere a
planurilor
strategice
Sextus Empiricus (160 –
210)
Comte (1718 -1857)
Stuart Mill (1806 –
1873)
Mach (1838 -1916)
Bridgman (1882 -1961)
Bohr (1885 -1962)
Carnap (1891 -1970)
Constructivism ul (sec.
XX)
Cunoștințele științific e
(observații și modele)
sunt construcții
subiective care nu
spun nimic despre
realitate. Voluntarismul și
subiectivismul în
arta militar, dar și
capacitatea de a
elabora modele
strategice și
tactice . Heraclite (550 -480
î.H.)
Protagoras (485 -410
î.H.)
Brouwer (1881 -1966)
Piaget (1896 -1980)
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
369
Descriere Efecte militare Reprezentanți
Realismul (sec. XX )
Modelele științifice
sunt construcții
destinate să prevadă
anumite aspecte ale
unei realități obiective
care există
independent de voința
noastră. Conceptul de
război bazat pe
cunoaștere, ca și
extinderea
războiului sau a
teoriilor legate de
război și în alte
domenii
(economice,
informaționale,
mediatice etc.) .
Aristote l (384-322 î.H.)
Reid (1710 -1796)
Planck (1858 -1947)
Russel (1872 -1970)
Einstein (1879 -1955)
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
370
Anexa nr. 4
Simetria lineară poz ițională (plană, axială, multidimensională)
Simetria lineară pozițională poate fi, în funcție de modul de
desfășurare, de modalitățile de analiză și de scopurile și obiectivele
acționale, de efectele preconizate și de desfășurările posibile, de
următoarel e tipuri:
plană;
axială (rotativă);
multidimensională.
Simetria lineară plană este specifică conflictelor militare ale
antichității și evului mediu. Ea poate fi de două feluri:
simetrie lineare pozițională plană;
simetrie lineară acțională plană.
Armatele se poziționau față în față, de o parte și de alte a unei
linii de luptă (simetrie pozițională) și rămâneau așa până când se
hotăra (uneori, de comun acord) declanșarea luptei.
Din acest moment, avem de a face cu o altă simetrie lineară
plană (desigur, re lativă), cea a acțiunilor, a luptei. O astfel de simetrie
– foarte bine studiată înaintea bătăliei – se putea transforma în
disimetrie, în asimetrie sau varia în întreg spațiul linear.
Simetria lineară axială este acel tip de simetrie în jurul unui ax
(deci spațial) care definește poziționarea și acțiunea simetrică a mai
multor entități, Este o simetrie dinamică rotativă, fiecare entitate
acționând fie împotriva uneia anume, fie împotriva alteia, fie
împotriva tuturor, fie aleatoriu, fie izolat, fie în coal iție.
Simetria lineară multidimensională cuprinde toate formele
posibile de poziționare lineară (față în față) și toate spațiile posibile
(fizic, virtual, cognitiv)
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
371
Anexa nr. 5
Simetria nelineară dinamică și complexă
(plană, axială, complexă)
Simetr ia nelineară, ca și cea lineară, poate fi:
plană
axială;
complexă.
De fapt, termenul de nelineară arată că o astfel de simetrie este
punctuală, relativă și foarte complexă. Simetria nelineară este, practic,
un punct de echilibru într -un mediu în care părți le se află în continuă
mișcare.
Cu alte cuvinte, simetria nelineară, într -un spațiu fluid și
complex, departe de echilibru, este sau poate fi doar un moment de
echilibru relativ.
Pentru studierea și optimizarea comportamentelor sistemelor și
proceselor c onflictuale sau entităților care compun aceste sisteme și
procese, este însă foarte important să fie identificate și analizate
momentele sau situațiile de simetrie, ca și spargerea acestora și
trecere lor în evoluții și dezvoltări disimetrice și asimetrice .
Aceste treceri sunt generatoare de efecte complexe și de
imprevizibilitate.
Grafic, cele trei forme de simetrice conflictuală relativă ar
putea fi reprezentate astfel:
A
B
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
372
Anexa nr. 6
Disimetria nelineară dinamică și complicată
(plană, axială complexă)
Disimetria lineară ar putea fi reprezentată astfel:
Sisteme I2SR
C4
Înaltă tehnologie
Tehnologia informației
Resurse financiare
Potențial economic
Infrastructuri
Acces neîngrădit la piețe
și resurse naturale
Invulnerabilitate față de B
Aliați, susținători Inacces
Izolare A
B
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
373
Anexa nr. 7
Asimetria lineară (de teatru)
Asimetria nu acceptă unilateralismul. Și ea, ca și disimetria,
presupune disproporția, dar nu restricționează acțiunea, ci l asă câmp
liber inteligenței, imaginației și noncomformismului. Asimetria este
tot ne -simetrie, dar o ne -simetrie în care fiecare parte dintre cele
aflate în conflict acționează asupra celeilalte sau asupra celorlalte.
Asimetria conflictuală presupune deci interacțiunea.
Grafic, asimetria ar putea fi reprezentată astfel:
Pentru fiecare acțiunii a entității A, superioară din toate
punctele de vedere, entitatea B găsește o soluție de contracarare, de
preîntâmpinare (preempțiune) sau de preveni re. Fiecare mișcare a
entității A este monitorizată de entitatea B și pentru fiecare se caută o
soluție. Acțiunii entității B asupra entității A sunt punctuale,
ingenioase, cu toate mijloacele posibile, inclusiv cu unele dintre cele
care aparțin efectiv en tității A. Entitatea B nu acceptă dominarea
exercitată de entitatea B, ci o erodează și o distruge. În același timp,
entitatea A caută mijloace pentru contracararea acțiunilor entității B Sisteme I2SR
C4
Înaltă tehnologie
Tehnologia informației
Resurse financiare
Potențial economic
Infrastructuri
Acces neîngrădit la piețe și
resurse naturale
Invulnerabilitate față de B
Aliați, susținători Acces
Acțiune A
B
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
374
și își adaptează acțiunile în forță la noile cerin țe. Războiul împot riva
terorismului declanșat de o coaliție condusă de Statele Unite ale
Americii este unul dintre cele mai edificatoare exemple în acest sens.
Nu este însă singurul exemplu. Acțiuni asimetrice au loc în tot
spectrul de confruntare. Se pare că războiul actua l și cel viitor iese el
însuși din simetria tradițională și devine un război asimetric, dus în
toate planurile: fizic, psihic și cognitiv.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
375
Anexa nr. 8
Asimetria haotică
Asimetria haotică se înscrie într -un concept de nedeterminare.
O astfel de asim etrie se instituie în fazele complexe ale conflic –
tualității, ca urmare a intervenției a numeroși factori perturbatori și a
unor dezechilibre oscilante și cu funcții multiplicatoare. Părțile afla în
conflict nu se mai disting unele de celelalte, evoluțiile sunt nelineare,
scopurile și obiectivele amestecate, ca urmare a unor desfășurări
nefavorabile și variației intempestive și greu de înțeles a condițiilor
inițiale.
Asimetria haotică se poate manifesta pe ansamblul unui război,
dar mai ales în timpul desf ășurării unor bătălii care se vor încheia
totdeauna indecis. Istoria cunoaște numeroase exemplu de bătălii
dezastruoase în care ambele armate au pierit pe câmpul de luptă.
În epoca modernă, asimetria haotică ar pute fi un puternic
instrument de distrugere a unor entități, dar și un efect al unor acțiuni
negândite care conduc sau pot conduce la evoluții dramatice. Un
exemplu concludent de asimetrie haotică este ceea ce se întâmplă în
momentul de față în Irak, unde o mulțime de grupări înarmate se
războiesc î ntre ele. Haosul din această țară va putea fi cu greu
gestionat. Este însă posibil ca el să genereze efecte complexe și
imprevizibile în întregul Orient Mijlociu, în pofida eforturilor care se
fac pentru stabilizarea situației din zonă.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
376
Anexa nr. 9 Dinamica efectelor
Grafic, dinamica efectelor ar putea fi reprezentată astfel
SIMETRIE
Proporționalitate STABILITATE
Predictibilitate
DISIMETRIE
Disproporționalitate STABILITATE
Predictibilitate
ASIMETRIE
Disproporționalitate
calitativă adaptativă INSTABILITATE
Impredictibilitate
COMBINATE
Complexitate,
dinamism, echilibru
haotic INSTABILITATE
Surprindere
Desfășurări haotice
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
377
Anexa nr. 1 0
Fizionomia Operației Bazată pe Efect
Informații
Realități
DECIZIE POLITICĂ Scop politic
Presiuni și restricții Presiuni și restricții
Factori favorizanți și perturbatori Factori favorizanți și perturbatori
Obiectiv politic DECIZIE STRATEGICĂ
Obiectiv strategic OPERAȚIE ACȚIUNE
EFECTE
POLITICE
PLANIFICAT
E
EFECTE
POLITICE
REZULTATE EFECTE
STRATEGICE
PLANIFICAT
E
EFECTE
STRATEGICE
REZULTATE Planificare strategică
EFECTE
OPERATIVE
PLANIFICATE EFECTE
TACTICE
PLANIFICAT
E
EFECTE
OPERATIVE
REZULTATE EFECTE
TACTICE
REZULTATE Proiecția forței Acțiune tactică Scop strategic Scop operațional Scop tactic
Informații Informații Informații
Obiectiv operativ Obiectiv tactic
EFECTE
POLITICE
DORITE EFECTE
STRATEGICE
DORITE EFECTE
OPERATIV
E DORITE EFECTE
TACTICE
DORITE
EFECTE
POLITICE
NEDORITE EFECTE
STRATEGICE
NEDORITE EFECTE
OPERATIVE
NEDORITE EFECTE
TACTICE
NEDORITE
EFECTE
POLITICE
ÎN CASCADĂ EFECTE
STRATEGICE
ÎN CASCADĂ EFECTE
OPERATIVE
ÎN CASCADĂ EFECTE
TACTICE
ÎN CASCADĂ Expertiză
operațională Expertiză tactică Expertiză strategică
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
378
Anexa nr. 11
Fizionomia militară a efectului
(Posibil model)
Efect
politic
Efect
strategic
Efect
operativ
Efect
tactic
Efect
economic
Efect
social
Efect
psihologi
c Efect în
cascadă
Planificat
Planificat și
realizat
Parțial realizat
Planificat, dar
nerealizat
Planificat și
util
Planificat, dar
inutil
Indiferent
Nociv
Neplanificat,
dorit
Neplanificat,
prevăzut
Neplanificat, Efect tactic EFECT
COMPLEX
Efect politic Efect strategic Efect operativ Efect tactic
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
379
nedorit
Neplanificat,
neprevăzut
În lanț
În cascadă
Principal
Secundar
Colateral
Imprevizibil
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
380
Anexa nr. 12
Efectul militar complex al EBO
CAUZĂ EFECT
CAUZĂ Acțiune EFECT OPERAȚII MILITARE LINEARE
CAUZĂ Acțiunea A 1
Acțiunea A 2
Acțiunea A n EFECT
Efectul E 1
Efectul E 2
Efectul E n
OPERAȚII MILITARE COMPLEXE EFECT COMPLEX
E1
E2
En
DECIZIA C4 A1
A2
An
MULȚIMEA CAUZ ELOR
C1
C2
C
n
1. PLANIFICAREA (CUNOAȘTEREA) EFECTULUI 2. ACȚIUNEA ASUPRA CAUZELOR OPERAȚII MILITARE BAZATE PE EFECTE
I2SCR
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
381
Anexa nr. 13
Fizionomia dinamică a unui oplan EBO
Neașteptate
Haotice Scopuri generale
Obiective generale
Forțe
Mijloace Resurse
Acțiuni
Factori perturbatori Factori favorizanți
Rezultate
Dorite Nedorite Utile Inutile Așteptate Neașteptate
Factori perturbatori Factori favorizanți
Efecte
Dorite Nedorite Utile Inutile Așteptate
Explozive Linear
e Nelinea
re In lanț În cascadă
Văzute Ascunse Înșelătoa
re
Văzute Ascunse Complexe Politice, economice,
sociale, militare,
parțiale, comune,
totale sau integrate
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
382
Anexa nr. 1 4
Arta Războiului113
Articolul I: Fundamentele artei militare
Sun Tzî spune: Arta războiului și organizarea trupelor sunt de o
impo rtanță vitală pentru stat. Viața și moartea subiecților depind de
aceasta, ca și conservarea, creșterea sau decăd erea Imperiului; a nu
reflecta la acest lucru în mod profund, a nu l ucra în mod conștient
pentru aceasta înseamnă a face dovada unei condamnabile indiferențe
față de posesia sau pierderea a ceea ai mai scump, iar așa ceva este
inadmisibil.
Pentru ofițeri și pentru toate pre ocupările lor, cinci categorii
principale tr ebuie să facă obiectul unor meditații continu e, așa cum se
petrec lucrurile și cu marii artiști , care, atunci când concep o operă,
au totdeauna în spirit scopul pe care și -l propun, profită de tot ceea ce
văd, de tot ceea ce aud, nu pierd nici un prilej pentru a asimila
cunoștințe noi și orice alt lucru ce îi po ate ajuta să ducă opera la bun
sfârșit. Dacă dorim ca gloria și succesul să î nsoțească armatele
noastre, trebuie să nu pierdem niciodată din vedere: Doctrina, Cerul,
Pământul, Generalul și Disciplina .
Doctrina determină unitatea de gândire; ea ne inspiră aceeași
manieră de a trăi și a muri și ne face să fim curajoși și imperturbabili
în fața nenorocirilor și a mo rții.
Dacă cunoaștem bine Cerul , nu ignorăm c eea ce semnifică cele
două mari pri ncipii Yng și Yang și vom ști care -i momentul în care
ele se unesc sau se opun pentru a produce frig, că ldură, senin sau
perturbații atmosferice.
113 Gérard Chaliand, ANTHOLOGIE MONDIALE DE LA STRATEGIE, DES ORIGINE S AU
NUCLEAIRE, Robert Laffont, 1990, pp.281 -309. Textul preze ntat în această lucrare este tradus
din acest volum care, la rândul său, folosește versiunea franceză: Sun Tze, L’art de la guerre ,
traduction de P.Amyot, Paris, 1772 ; mai există o traducere efe ctuată de Valerie Niquet –
Cabestan și publicată în Ed. Econom ica, Paris, 1968.
A se vedea și Sun Tzî, ARTA RĂZBOIULUI, studiu introductiv și îngrijirea ediției de general –
maior Constantin Antip, Editura Militară – București, 1976.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
383
Terenul este la fel de important ca și Cerul . Să -l studiem bine
pentru a -i cunoaște particularitățile, înaltul și adâncul, ceea ce
înseamnă apro ape și departe, vast și strâmt, permanent și temporar.
Doctrina, echitatea, dragostea pentru toți cei care ne sunt
subordonați și pentru toți o amenii în general, știința resurselor,
curajul și valoarea sunt calități care trebuie să -l caracterizeze pe cel
căruia i se încredințează demnitatea de General , virtuți pe ntru
însușirea cărora nu avem voie să neglijăm nimic, singurele care pot
să justifice prezența noastră în fruntea celo rlalți.
Acestor cunoștințe trebuie să li se adauge Disciplina . A ști să
aranjezi trupele, fără să ignori nici una dintre regulile subordonării, a
urmări aplicarea lor riguroasă, a cunoaște atribuți ile fiecărui
subordonat, a stăpâni toate mijloacele care duc la obți nerea unui
rezultat, a nu pr egeta, la nevoie, să intri în toate detaliile care țin de
ceea ce trebuie precizat și a avea noțiunea valorii reale a fiecăruia
dintre aceste detalii, toate acestea formează ansa mblul unui corp de
disciplină a cărui cunoaștere n u trebuie să scape nici perspic acității și
nici atenției Generalului.
Deci tu, care, prin voința prințului, ai fost plasat în capul
armatei, a ncorează -ți fundamentele științei tale militare pe cele cinci
principii ce to cmai au fost expuse; victoria va îns oți pretutindeni pașii
tăi, în timp ce, dacă prin ign oranță sau prin înfumurare, le vei omite
sau respinge, nu vei avea decât cele mai rușinoase înfrâ ngeri.
Cunoștințele pe care tocmai le -am indicat îți vor permite să
discerni, printre principii care guver nează statele, pe acela care are
cea mai bună do ctrină și cele mai multe virtuți; vei cunoaște mari
generali care pot să se g ăsească în diferite țări, astfel încât, în timp de
război, poți să apreciezi destul de sigur care este, dintre doi
antag oniști, cel ce trebuie adus și, dacă vei fi nevoit să intri tu însuți
în arenă, vei putea să te feliciți în mod rațional de a deveni vict orios.
Aceste cunoștințe te vor ajuta să prevezi care sunt momentele
cele mai favorabile, Cerul și Pământul fiind de acord, pentr u a
ordona mișcarea trupelor, itinerarele de deplasare și lu ngimea
etapelor; nu vei începe și nu vei încheia niciodată o ca mpanie în
deplasare; vei aprecia pe cel tare și pe cel slab, atât dintre cei care ți
s-au încredințat, cât și dintre inamicii cu care va trebui să lupți; vei
afla în ce cantitate și în ce stare se află aprovizionarea celor două
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
384
armate; recompensele vor trebui acordate în mod liber, dar to tdeauna
diferențiat, și nu vei da pedepse decât la n evoie.
Admirând virtuțile și capacitățile tale, generalii plasați sub
autoritatea ta vor sluji atât din plăcere, cât și din datorie; exemplul lor
va antrena suba lternii, și trupa însăși va acționa cu un plus de dăruire
pentru a -ți asigura succesul. Stimat, respectat și i ubit de ai tăi, vei
vedea că popo arele vecine caută protecția prințului pe care -l servești,
fie pentru a -l sluji, fie pentru a -i fi al iați.
Pentru că vei ști să distingi ceea ce este posibil de ceea ce nu
este, nu vei întreprinde nimic care să nu poată fi dus la bun sfârșit. Cu
aceeași pe netrație, ceea ce este departe va fi v ăzut ca fiind sub ochii
tăi și invers. Vei profita de disensiunile care apar la inamic, pentru a -i
atrage pe cei neîncr ezători de partea ta, fără se menajezi nici
promisiunile, nici darurile, nici recompensele. Nu atac a un in amic
mai puternic și mai tare ca tine și evită ceea ce ar putea conduce la o
angajare generală. Ascunde to tdeauna adversarilor starea în care se
află trupele tale: câteodată vei face în așa fel încât să se ducă zvonul
despre slăbiciunea ta, sau vei simula teama, pe ntru ca inamicul,
cedând aroganței și orgoliului, fie să te atace imprudent, fie să -și
slăbească sistemul de supraveghere, lăsându -se astfel el însuși
surprins. Trupele trebuie să fie ținute mereu în alertă, ocup ate
continuu, pentru a nu se moleși. Nici o disensiune nu trebuie tolerată
în trupele tale. Ele formează o singură familie în care nimic nu
trebuie să fie neglijat pentru a domni pacea, concordia și unitatea.
După ce vei fi evaluat co nsumul de produse și de tot ce intră în uzajul
zilnic, vei avea grijă ca aprovizionarea să fie făcută c orect și, la finele
unei campanii glorioase, te vei întoarce acasă pentru a te bucura aici
în lini ște de fructele victoriei, printre aclamațiile concetățenilor, care
îți vor fi rec unoscători de pacea adu să. Acestea sunt, în general,
reflecțiile pe care pr opria mea experiență mi le -a dictat și pe care îmi
fac o datorie să ți le com unic.
Articolul II: Debutul campaniei
Sun Tzî spune: Presupun că începi campania cu o armată de o
sută de mii de oameni, că ai muniții suficiente, o mie de care de luptă
și mii de c oviltire de piele pentru transporturi, că alimentele sunt
asigurate pe tr aseul de o mie de li (350 -450 km), că nimic nu lipsește
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
385
din ceea ce este necesar pe ntru repararea armamentului și căruțelor,
că muncitorii și toți cei care nu aparțin personalului trupei te -au
precedat sau mărșăluiesc separat de suita ta și că au fost luate toate
măsurile pentru prevenirea accidentelor sau intemp eriilor ca și a altor
lucruri care sunt străine războiului sau care sunt indispe nsabile
armatelor. Presupun, de asem enea, că ai o sumă de o mie de uncii
care va fi distribuită trupelor în fiecare zi și că această plată va fi
achitată la timp, în cea mai riguroasă exactitudine; în acest caz poți
merge direct spre inamic; a tacul și învingerea lui vor fi, pentru tine,
același lucru. Eu zic mai mult: nu amâna ducerea lu ptei, nu aștepta ca
armatele tale să se deterioreze și tăișurile săbiilor să se t ocească.
Dacă este vorba de luat un oraș, grăbește -te să -l asaltezi (asediezi).
Nu te gândi decât la asta, dirijează -ți toate fo rțele într -acolo;
grăbește -te, căci, dacă tu lipsești de aici, trupele își vor asuma riscul
de a prelungi campania timp îndelungat, ceea ce va constitui o sursă
de nenorociri: banul se va termina, armele se vor deteriora, ardoarea
soldaț ilor se va stinge, curajul și forțele lor se vor volatiliza,
proviziile se vor co nsuma și te vei trezi redus la cele mai neplăcute
extremități. Informat asupra situației tale vrednice de milă, inamicii
vor ieși proaspeți, se v or năpusti asupra ta și te vor tăia în bucăți.
Acea oarecare reputație pe care o aveai p ână în acel moment va fi
pierdută. Astfel, a ține trupele mult timp în camp anii înseamnă a
produce statului un mare prejudiciu și a risca să i se aducă o atingere
mortală reputației sale.
Cei care posedă adevăratele principii ale artei militare nu se
lasă luați a d oua oară. Din prima campanie, totul este sfârșit. Ei nu -și
consumă în mod inutil mijloacele de subzistență timp de trei ani, ci
trec subzistența armatelor pe s eama inamicului, scutind astfel statul
de cheltuielile imense pe care le presupun transporturile de
aprovizionare la mari distanțe. Ei nu ignoră – și tu, de asemenea,
trebuie s -o știi – adev ărul că nimic nu epuizează un stat mai mult
decât aceste tipuri de cheltuieli, într ucât, fie că armata se găsește în
defensivă, la frontiere, fie că atacă țări îndepărtate, poporul este cel
care suferă totdeauna; articolele indispensabile vieții se împuținează
și cresc prețur ile, iar oamenii nu și le mai pot procura.
Prințul percepe în grabă tributul în produse indispensabile vieții
pe care fi ecare familie trebuie să i -l dea și mizeria se întinde peste
orașe și sate; din zece părți din necesar, trebuie retranșate șapte.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
386
Nenorocirile se vor r esimți până la suveran. Coifuri le sale, armurile,
scutur ile, arcurile, săgețile, sulițele, carele, toate se vor distruge. Caii,
boii, chiar și cei care ară pămâ nturile imperiale și, astfel, prințul va fi
nevoit ca, din zece părți din cheltuielile sale ordinare, să -și retranșeze
șase. To cmai pe ntru a preveni toate aceste dezastre, un general abil
nu trebuie să uite nimic în ceea ce privește reduc erea campaniilor,
asigurarea condițiilor de trai pe sp ezele inamicului sau, mai mult sau
mai puțin, pentru a -și procura chiar și cu bani, produse străine de
strictă neces itate.
Dacă inamicul are o baniță de grăunțe în tabăra sa, tu să ai 20 în
tabăra ta; dacă inamicul are fân, ierburi și grăunțe pentru caii săi, în
valoare de un chintal, tu să ai 20 în tabăra ta. Nu lăsa să -ți scape nici
o ocazie pentru a -l incomoda; fă -l să se piardă în detalii, găsește
mijlocul de a -l irita, pentru a -l face să cadă în capcană, provoacă
diversiuni, pentru a -l face să -și dim inueze forțele, dispersându -le,
masacrează -i câteva părți, din timp în timp, deturnându -i convoaiele,
echip ajele și tot ceea ce ar putea să -ți fie util.
Când vor fi luate mai mult de zece care inamice, vei începe prin
a-i recompensa deop otrivă pe cei care au condus operațiunea și pe cei
care au efectuat -o. Aceste care să fie întreb uințate ca și c um ar fi ale
tale, dar, mai întâi, smulge -le semnele distinctive. Tratează bine
prizonierii, hrănește -i ca pe proprii tăi soldați, pentru a -i face să se
simtă mai bine decât în propria lor tabără. Nu -i lăsa niciodată să
lenevească, trage toate avantajele d e pe urma lor și comportă -te ca și
cum ei s -ar fi înrolat de b ună voie sub drapelul tău.
Dacă vei face întocmai ce ți -am indicat, succesele te vor însoți,
totde auna vei fi învingător, vei menaja viața soldaților tăi, vei
menține țara în vechile ei poses iuni, procurându -i altele noi, vei spori
splendoarea și gloria statului, iar domnul și slujb așii săi îți vor fi
îndatorați cu liniștea în care vor decurge de -acum înainte zilele lor.
Există ceva care să fie mai demn de atenția și de efortur ile tale?
Articolu l III: Despre ceea ce trebuie prevăzut înaintea
luptei
Sun Tzî spune: Iată câteva maxime de care va trebui să fii
pătruns înainte de a voi să fo rțezi orașele sau să câștigi bătăliile.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
387
Mai întâi, păstrează -ți țara și drepturile care decurg de aici și
numai după aceea cucerește țara inamică; asigură liniștea orașelor
națiunii tale; tulburarea liniștii oraș elor inamice este o soluție de
ultimă instanță – iată esențialul; a proteja contra oricărei insulte satele
prietene este prima ta dat orie; invadarea satelo r inamice nu se
justifică decât în caz de necesitate; cas ele și cătunele țăranilor tăi să
nu fie supuse nici c elei mai mici primejdii, iată ce merită atenția ta;
devastarea instalațiilor agricole ale inam icului este o acțiune pe care
numai tu poți s -o ai î n vedere.
Când vei fi pe deplin pătruns de aceste principii, vei putea să
ataci orașele sau să ang ajezi bătăliile. Îți garantez succesul. Totodată,
a duce o sută de lupte și a repurta o sută de victorii este bine, dar nu
cel mai bine. A im obiliza armata in amicului fără luptă, iată ceea ce
este excelent. Acționând astfel, conduita generalului nu va fi diferită
de cea a celor mai virtuoase personalități; ea se va racorda cu Cerul și
cu Pământul ale c ăror acțiuni tind mai degrabă spre producerea și
conservarea lucrurilor decât spre distrugerea lor. Niciodată Cerul nu
va aproba efuziunea sângelui uman: el este cel care dă viață
oamenilor; el singur are dreptul de a o cu rma.
Astfel, încearcă să fii victorios, fără să dai bătălii. Va fi prilejul
unde, cu cât te ve i ridica la nivelul binelui, cu atât te vei apropia de
excelent. Marii generali ajung aici evitând toate șiretlicurile
inamicului, destrămându -i proiectele, sem ănând discordie printre
partizanii săi, ținându -l tot timpul cu răsuflarea oprită, privându -l de
ajutoarele pe care ar putea să le pr imească din afară, tăindu -i orice
posibilitate de a întreprinde ceva care să fie în ava ntajul lui.
Dacă ești constrâns să asediezi un loc și să -l reduci,
amplasează -ți carele, scutierii și m așinile de război în așa fel încât să
nu-ți lipsească nimic atunci când va sosi momentul să treci la asalt.
Dacă, în mai p uțin de trei luni, locul nu a fost adus în situația de a
capitula, există greșeli pe care le -ai comis. Va trebui să le găsești și
să le corectezi. Dublează -ți efor turile, în timpul asaltului, imită
vigilența, activitatea, ardoarea și încăpățânarea furnicilor. Pres upun
că, de acum înainte, ve i asigura construirea de retran șamente, vei fi
ridicat turnuri care să permită dominarea in amicului și că te vei fi
gândit la t ot ceea ce ar putea să survină în mod neplăcut. Dar dacă, în
pofida acestor precauții, vei pierde o treime dintre soldați fără să fii
victorios, să nu ai nici o înd oială că ai atacat prost.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
388
Un general abil nu se găsește niciodată redus la asemenea
extrem ități. Fără să dea bătălii, el știe să -l supună pe inamic; fără să
verse o p icătură de sânge, fără să scoată sabia, el face să cadă orașele;
fără să treacă frontiera, el cucerește ținuturi str ăine și, în minimum de
timp, în fruntea trupelor sale, el procură prințului său gloria
nemuritoare, asigură fericirea compatrioților săi și face ca un iversul
lui să se bucure de liniște și de pace.
Te poți găsi, în raport cu inamicul, într -o infinitate de situații
care nu pot fi nici prevăz ute, nici enunțate. Experiența este aceea
care-ți va sugera ce ai de f ăcut în fiecare caz în parte; eu mă limitez
în a-ți da câteva sfaturi generale:
– Dacă ești de zece ori mai puternic decât inamicul,
încercuiește -l, fără a -i lăsa nici cea mai mică ieșire;
– Dacă ești de cinci ori mai puternic ca el, atacă -l din patru părți
deod ată;
– Dacă ești de două ori mai puternic, împarte -ți armata în așa fel
încât cu una di ntre părți să -l imobilizezi, iar cu cealaltă să -l ataci;
– Dacă ești la egalitate cu inamicul, angajează lupta, hazardul
va hotărî, dar dacă ești mai puțin puternic ca inamicul, păzește -te,
evită să c omiți cea mai mică greșeală. Străduiește -te să te protejezi,
evită lupta atâta timp cât este posibil. Prudența și fe rmitatea unei
forțe mici pot să ducă la istovirea și dominarea unei armate chiar
numero ase.
Cel care este în fruntea armatei se poate considera ca sprijin al
statului. Și este cu adev ărat. Dacă el are astfel de calități, statul va fi
în securitate; dacă nu le are, statul va suferi infailibil și chiar poate fi
expus la pieire. Există un singur mod, pentru un general, de a -și servi
statul; există însă mai multe pentru a -i aduce un mare prejudiciu.
Pentru a reuși, bravura și prudența trebuie să însoțească totdeauna
eforturile și o co nduită abilă, dar o singură greșeală po ate
compromite totul. La câte gr eșeli nu este el expus?
Dacă trezește trupele pentru a începe marșul, când ele trebuie să
se odihnească, dacă le pune în mișcare când ele trebuie să staționeze,
dacă nu cunoaște exact locurile unde trebuie să le conducă, dac ă nu le
postează corect, le obosește în mod inutil, le deplasează fără să fie
necesar, dacă ignoră nevoile fiecăruia di ntre cei care compun armata
sa, dacă fiecare nu este la locul său, potrivit aptitud inilor sale, pentru
a scoate de la fiecare ce e mai bu n, dacă nu cunoa ște părțile bune și
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
389
părțile slabe ale fiecăruia și gradul lor de fidelitate, dacă nu menține
disciplina în toată rigo area sa, dacă nu știe să comande, dacă este
nehotărât și ezită când trebuie să ia rapid o decizie, dacă nu știe să
recompen seze, dacă tolerează ca ofițerii să maltrateze so ldații și nu
previne disensiunile care pot să apară printre șefi, un general care
comite astfel de greșeli secătuiește statul de oameni și de resurse,
dezonorează patria sa și devine el însuși victimă rușino asă a
incapacit ății sale.
Pentru a învinge un inamic, un general trebuie să țină seama de
următoarele cinci lucruri principale:
1. Să știe dacă poate să lupte și când să înceteze;
2. Să știe dacă trebuie să angajeze puțin sau mult;
3. Să cunoască voința s implilor soldați ca și pe cea a ofițerilor;
4. Să știe să folosească toate circumstanțele;
5. Să știe că suveranul aprobă tot ce se face în serviciul său și
pentru gloria sa.
Și, în afară de aceasta, dacă vei ști ce poți și ce nu poți și de ce
sunt capabil i sau nu su bordonații tăi, de vei duce o sută de războaie,
de o sută de ori vei fi victorios. Dacă nu ști ce poți tu însuți și ignori
ceea ce pot subordonații tăi, vei fi o dată î nvingător și o dată învins.
Dar dacă nu te cunoști nici pe tine însuți, nici subo rdonații, câte lupte
vei duce, atâtea înfrângeri vei avea.
Articolul IV: Despre dispunerea trupelor
Sun Tzî spune: Odinioară, cei care aveau experiența luptelor nu
se angajau niciodată într -un război pe care ei nu -l prefigurau că -l pot
încheia cu ono are. Înainte de a acționa, se asigurau de succes. Dacă
circumstanțele nu li se păreau propice, așteptau timpuri mai
favor abile. Aveau ca principii pe acelea că ei nu pot fi învinși decât
prin propria lor greșeală și nu pot fi vict orioși decât prin greșeala
inamicului.
Să știi de ce trebuie să te temi și în ce trebuie să speri, când să
înaintezi sau când să te retragi; urmărind și urmând starea trupelor
tale sau pe cea a trupelor inamicului, să mergi la luptă când ești cel
mai puternic și să ataci primul sa u, dacă ești în inferioritate, să treci
în defensivă – iată ceea ce fac generalii exper imentați.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
390
Arta de a practica, la momentul potrivit, defensiva nu o ceda
celei ofensive. Cei care vor să reușească în prima (în arta defensivă
N.N.) treb uie să se cufunde până în al nouălea pământ. Cei care vor
să exceleze în cea de a doua (în arta ofensivă N.N.) trebuie să se
ridice până la al nou ălea cer. În cele două cazuri, trebuie să te
gândești să păstrezi ce ai. A -i egala pe cei care au comandat în mod
onorabil este un lucru bun. A voi să fii deasupra nivel ului bun, dorind
să-i depășești prin exces de rafinament nu este un lucru bun. Mai
mult, a triumfa prin mijloc irea luptelor a fost privit ca un lucru bun,
dar eu spun: ceea ce este deasupra bin elui este adesea mai rău decât
rău.
Animalele nu au nevoie câtuși de puțin de o forță excepțională
pentru a aduna, la sfârș itul toamnei, haina lor de iarnă; nu este nevoie
de o acuitate vizuală deosebită pentru a descoperi stelele; nu este
nevoie de o ureche foarte fină pentru a auzi tun etul. Toate acestea
sunt simple și naturale. Șefii abili nu găsesc mai multe dificultăți
războiului, căci ei au prevăzut totul, ei au prevăzut toate
eventualitățile; ei cunosc ce e bun și ce e rău în ceea ce pr ivește
situația lor și a inamicului , știu ce pot și până unde pot să meargă.
Victoria este o co nsecință naturală a științei și conduitei lor.
Așa erau strămoșii noștri: nimic nu le era mai ușor decât să
învingă. De aceea, se si mțeau indignați de titluri de viteji, de eroi, de
invincibili, î ntrucât ei atribuiau su ccesele lor grijii deosebite pe care o
aveau de a preveni cea mai mică greșeală.
Înainte de a trece la luptă, ei țineau să slăbească încrederea
inam icului umilin du-l, jignindu -l, supunându -i forțele unor încercări
dure. Invers, trupe le lor erau în siguranță în t abere bine stabilite, la
adăpost de orice surpriză și în locuri inabord abile. Binele este că
trupele cer lupta și nu victoria, căci ele, care vor să se bată, știu că
sunt antrenate și călite; lenea și trufia sunt cele care cer victoria și
aduc, de fapt, înfrângerea. În acest fel, ei erau asigurați de triumf sau
de dezastru, înainte de a f ace un pas pentru a se convinge de unul sau
de altul.
Cei care sunt în fruntea armatelor nu trebuie să uite nimic din
ceea ce le asigură posibi litatea de a fi demni de funcția pe care o
îndeplinesc. Ei se gândesc la măsuri de evaluare a dimensiunilor și
cantităților; ei cunosc reg ulile de calcul, efectele balanței. Victoria nu
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
391
este decât rodul unui calcul exact: reflectează la aceasta și vei ști tot
ce trebuie pentru a nu fi niciod ată învins.
Să cunoști bunul pe care -l produce pământul și să profiți de
resursele sale; să cunoști drumurile și s -o iei pe cel bun; să știi să
împarți exact, prin calcul, pentru a da fiecăruia alimente și muniție,
nici prea puțin, nici în exces. Balanța te va învăța să faci dreptate, să
împarți, după faptă, recompense și pedepse. În fine, amintește -ți
victoriile care au fost repurtate, circumsta nțele luptei, și vei cunoaște
astfel ce s -a consumat, avantajele și prejudici ile aduse chiar
învingăt orilor.
Un Y depășește un Tchou . Pe platoul balanței, Y-ul aduce
Tchou -ul. Fii, pentru inamicul tău, ce este Y pentru Tchou . După un
prim succes, nu te cu lca pe lauri și nu lăsa trupele să se odihnească
pentru asta. Năpustește -te asupra inamic ului cu forța torentului care
se precipită de la înălțimea de o mie de jini. Nu-i lăsa nici un răgaz și
nu te gândi să culegi fructele victor iei decât atunci când înfrângerea
sa totală îți va pe rmite să o faci în liniște și pe îndelete.
Artic olul V: Despre abilitatea comandamentului trupelor
Sun Tzî spune: Reține numele tuturor ofițerilor tăi, înscrie -le
într-un repe rtoriu special cu specificația capacităților și aptitudinilor
personale, cu scopul ca fiecare să fie folosit după calitățile sal e.
Fiecare să fie convins că este folosit prin tine și că tu, în ainte de toate,
ai grijă să -l aperi împotriva oricărui pericol. Trupele care se lansează
împotriva inamic ului trebuie să fie ca pietrele care se aruncă asupra
ouălor. Între inamic și tine treb uie să fie o relație ca de la cel slab la
cel puternic, ca de la vid la solid. Atacă deschis, dar fii învingător în
secret. În aceasta constă abilitatea și perfecțiunea comandamentului
trupelor. Zi plină și tenebre, apare nță și secret – iată întreaga artă.
Așa cum, cu cinci tonuri ale muzicii, cu cinci culori și cu cele cinci
gusturi, putem, prin combinație, să obținem efecte infinite, posesia
principiilor îi dă generalului, în orice situație, toate soluț iile
convenabile.
În materie de artă militară și de c onducere a trupelor, nu vor fi
luate în co nsiderare decât aceste două elemente: ceea ce trebuie făcut
în secret și ceea ce trebuie executat în mod de schis; în practică ,
acestea se prezintă însă ca un lanț neîntrerupt de operațiuni, ca o roată
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
392
care nu are e xtremități. Fiec are operațiune militară are părți care se
cer desfășurate la lumina zilei și părți care reclamă secretul nopții. Nu
pot fi determinate dinainte; singure circumstanțele pe rmit discernerea
lor. Pentru a restrânge albia unui torent, trebuie să dispunem de
enorme cari ere de roci; pentru a prinde o mică pasăre, cel mai fin fir
este mai mult decât suficient. Și t otuși, torentul ajunge să rupă
digurile sale, cu forța de a se destr ăma, mica pasăre rupe ochiurile
firului. De as emenea, oricât de bune, oricât de înțelepte ar fi măsurile
pe care le -ai luat, nu înceta de a le supraveghea, de a veghea și a
gândi la toate și nu abandona niciodată trupele unei orgolioase
secur ități.
Posedă veritabila artă de a comanda trupele doar aceia care au
știut și care știu să restituie puterea lor formidabilă, care au dobândit
o autor itate nelimitată, pe care nici un eveniment nu -i poate doborî,
care nu fac nimic cu precipitare, care -și păstrează, în momentele de
surpr iză, același sânge rece ca și cum ar fi vorba de ac țiuni meditate,
în cazuri prevăzute cu mult timp înainte, și pentru care
promptitudinea în decizie nu este decât rodul unei reflecții prealabile
căreia i se alătură o lungă exper iență.
Forța acestei categorii de șefi este comparabilă cu cea a unor
arcuri p utern ice care nu pot fi întinse decât cu ajutorul unui
mecanism. Autoritatea lor are p uterea săgeților lansate de aceste
arcuri: este irezistibilă și răstoarnă tot. Asem enea sferei ale cărei
puncte de pe suprafață sunt asemănătoare, ei sunt puternici peste tot
și peste tot oferă aceeași rezi stență. În cursul unei lupte și într -o
dezordine aparentă, ei țin o ordine imperturbabilă; din slăb iciune ei
fac să țâșnească forța, din poltronerie și lașitate, ei fac să iasă cur ajul
și vitejia. Dar a face dezordinea s ă servească ordinea nu este posibil
decât pentru acela care a reflectat asupra evenimentelor ce pot să
survină; capacitatea de a naște forța din slăbiciune nu aparține d ecât
acelora care dețin o absolută stăpânire de sine și o autoritate de
necontestat. A ști să scoți curaj și vit ejie din poltronerie și lașitate,
înseamnă a fi tu însuți erou, înseamnă să fii mai mult decât un erou,
să fii mai presus de vit ejie.
Oricât de mare și prodigios ar părea, eu cer totuși câteva lucruri
în plus celor care c omandă tru pele: a comanda este arta de a face
forțele inamicului să se miște după dorința ta. Cei care posedă această
artă admirabilă dispun de atitud inea trupelor lor și de armata pe care
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
393
o comandă. Inamicul vine spre ei, când ei doresc, și le face ofe rte; ei
îi dau inamicului și acesta acceptă; ei îi cedează inamicului și el vine
să ia. Pregătiți pentru orice, ei profită de to ate circumstanțele,
totdeauna neîncrezători, ei ordonă să fie supravegheați subordonații
pe care îi folosesc și, neîncrezându -se nici în ei î nșiși, nu negl ijează
nici un mijloc care ar putea să le fie util. Ei privesc oamenii cu care
trebuie să lupte ca pe niște pietre sau ca pe niște piese de lemn care
trebuie să cobo are o pantă. Pietrele și lemnul sunt inerte prin natura
lor; ele nu ies din s tarea de r epaus decât prin impulsul pe care -l
primesc. Dar, în mișcare, dacă sunt cubice, ele se opresc repede, dacă
sunt rotunde, ele se rostogolesc până ce întâlnesc o rezistență de
netrecut.
Fă în așa fel ca inamicul să fie în mâinile tale o piatră rotu ndă
pe care o ro stogoliți de la înălțimea de o mie de jini. Prin aceasta, ți
se va recunoaște autorit atea și puterea, și ești demn de postul pe care
îl ocupi.
Articolul VI: Despre plin și despre gol
Sun Tzî spune: Este esențial ca, înaintea luptei, să f ie stabilit
punctul de adunare a trupelor. Pentru a nu fi devansat în acest sens de
inamic, treb uie să acționezi cu promptitudine și să te instalezi înainte
ca el să fi aflat de marșul tău spre acest loc. A fi primul la locul
respectiv înseamnă a căuta ace st lucru.
Generalul nu trebuie să se raporteze decât la el însuși pentru a
face o alegere atât de i mportantă. În afara acestei priorități, un șef
abil trebuie să obțină și mai mult prin alegerea făc ută: să fie stăpânul
campamentului și al tuturor mișcărilo r care der ivă de aici. El nu
așteaptă ca inamicul să -l cheme. El este cel care îl face pe inamic să
vină și, dacă a reușit să -l incite să vină în mod voluntar acolo unde
dorește el să fie, nu întârzia să -i aplanezi toate d ificultățile și să -i
înlături toat e obstacolele pe care le -ar putea î ntâlni, pentru ca el să nu
renunțe la acest plan. Îți vei ușura astfel munca și, pentru străd uințele
tale, vei obține și ceva în plus. M area știință este să -l faci pe inamic
să vrea să facă ceea ce tu vrei să facă și să -i furnizezi, fără ca el să -și
dea seama, toate mijlo acele pentru a te secunda.
Dispunând astfel de punctul tău de adunare și de cel al
inamicului, a șteaptă cu răbdare ca adversarul să schițeze primele sale
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
394
mișcări; dar, aște ptând, străduiește -te să -l înfome tezi în mijlocul
abundenței, să -l bulversezi în timpul odihnei și să -i produci mii de
neliniști chiar în timpul când el se co nsideră a fi în deplină securitate.
Dar, dacă inamicul nu răspunde aștept ării tale, dacă el rămâne inert și
nu pare dispus să păr ăsească zona sa de adunare, ieși tu însuți dintr -a
ta. Prin mișcarea ta, provoac -o pe a lui, determină -l să se comport e în
așa fel încât să poți profita.
Dacă este vorba să te păzești, păzește -te cu putere, fii vigilent.
Dacă trebuie să pleci, pleacă cu prom ptitudine, dar în siguranță, pe
drumuri secrete. Inamicul nu trebuie să bănuia scă unde te duci. Ieși
pe neașteptate pe unde el nu se așteaptă și cazi asupra lui când el se
gândește cel mai puțin.
Când, prin marșuri și contramarșuri, vei fi parcurs spațiul de o
mie de li fără să fi trecut prin cea mai mică primejdie, fără măcar să
te fi oprit, vei putea concluziona: ori inamicul i gnoră planurile tale,
ori îi e frică de tine, ori nu știe să -și păstreze pozițiile care au valoare
pentru el. Să nu cazi într -o astfel de greșeală.
Marea artă a unui general este să -l facă pe inamic să ignore
locul unde se va da lupta și să -i disimuleze pozițiile pe care le
pregătește. Dacă reușește să ascundă c ele mai mici mișcări ale sale, el
nu este numai un general abil; el este un om extrao rdinar, un adevărat
miracol, pentru că, fără să fie văzut, el vede, ascultă fără să fie
ascultat, acționează fără zgomot și di spune de inamic după cum îi
convine.
Pe de altă parte, dacă armata inamicului este desfășurată și tu
nu vezi în rândur ile ei discontinuitate, nu încerca să străpungi frontul
advers. D acă, părăsind tabăra sau retrăgându -se, inamicul operează în
grabă și mărșăluie ște în ordine, nu încerca să îl urmărești; sau, dacă îl
vei urmări, aceasta să nu o faci nici prea departe, nici într-un ținut
necunoscut. Când ai intenția să angajezi bătălia, dacă inamicul
rămâne în lin iile sale, nu trece la atac, mai ales dacă el este bine
fortificat, protejat de șanțuri largi sau de pereți înalți. Atunci când nu
estimezi oportună lupta și vrei s -o eviți, r ămâi în liniile tale, ia măsuri
pentru oprirea atacului și pregătește -te pentru a efectua contraat acuri
utile. Lasă -l pe inamic să se obosească, așteaptă ca el să fie în
dezordine sau în insecuritate: atunci poți să contraataci obținând
avant ajul.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
395
Veghează ca niciodată să nu -ți separi corpurile armatei tale.
Întotdea una ele trebuie să fie în măsură să se ajute reciproc. Din
contră, prin diversiune, determină -l pe inamic să -și separe elementele
sale. Dacă el se împarte în zece co rpuri, fiecare din tre acestea să fie
atacat de armata ta reunită. Astfel, vei obține totdeauna avantajul.
Superioritatea numerică va fi totdeauna de partea ta, indiferent cât de
slabă ți-ar fi armata. Or, dacă toate lucrurile sunt egale, victoria este
obținută de cel care a re superioritatea numerică.
Inamicul să nu știe niciodată ce intenție ai privind lupta, nici
maniera în c are vei ataca sau în care te vei apăra. În ignoranța sa, el
va multiplica pregătirile, va înce rca să fie puternic peste tot, își va
diviza forțele, cee a ce îl va duce la pieire.
Nu îl imita. Alege un sector în care îl vei ataca și concentrează
aici cea mai mare parte a forțelor tale. Pentru a ataca frontal, pune în
primele rânduri tr upele de elită, căci rareori se rezistă la primul efort,
în timp ce se r epară foarte greu un eșec la î nceputul luptei. Exemplul
celor bravi îi antrenează pe cei timorați. Aceștia urmează cu ușurință
drumul deschis, când ei sunt incapabili de a -l elibera. Dacă vrei să
faci efo rtul la una din aripi, pune aici cele mai bune trupe ale tale și
în cealaltă ce ai mai puțin bun.
Trebuie, pe deasupra, să cunoști în profunzime terenul în care
vei lu pta, ca și ziua și ora angajării acțiunii: este un calcul pe care nu
ai voie să -l neglijezi. Dacă inamicul este încă departe, informează -te
în fiecare zi despre etapele sale. Din tab ăra ta, urmărește -l pas cu pas.
Ochii tăi nu -l văd, dar tu vezi tot ce face el; urechile tale nu -l aud, dar
tu asculți ordinele pe care le dă; astfel, martor al conduitei sale, tu
pătrunzi în profunzimile inimii sal e pentru a -i citi teama și sp eranța.
Încunoștințat asupra planurilor, marșului și manevrelor sale, în
fiecare zi, tu îl vei vedea apropiindu -se de teatrul unde vrei să vină.
În acest moment, tu îl vei obl iga să mărșăluiască în așa fel încât capul
coloanei trupelor sale să nu poată primi ajuto are de la coada coloanei,
aripa sa dreaptă să nu poată fi ajutată de aripa stângă și astfel tu îl vei
lovi în momentul și locul c are-ți vor conveni cel mai bine.
La apropierea zilei aleasă pentru bătălie, să nu fii nic i prea
departe, nici prea aproape de inamic. La numai câțiva li, așa este cel
mai bine. Zece li reprezintă depărtarea cea mai mare care trebuie
lăsată între a rmata ta și cea inamică.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
396
Nu căuta numărul: cantitatea este adesea mai mult dăunătoare
decât utilă. Sub un bun general, o armată mică, disciplinată, este
invincibilă. Fr umoasele și numeroasele trupe ale regelui Yee nu i-au
folosit la n imic când regele Oe, cu efective puține, l -a învins,
nelăsându -i din principatul său d ecât o amintire amară și rușinea d e
a-l fi guvernat rău.
Mica ta armată să nu aibă totuși aroganța să se arunce, fără a
reflecta, as upra unei armate mai numeroase. Totdeauna precauțiile
sunt necesare. Cu cunoștințele despre care ți -am vorbit, generalul
discerne dacă trebuie să treacă la of ensivă sau să rămână în defensivă,
când este convenabil să răm ână nemișcat și când trebuie să se pună în
mișcare și, dacă este nevoit să a ngajeze lupta, el deduce, din
evaluarea capacității inamicului, dacă va fi î nvingător sau învins.
Înainte, deci, de a ataca, exam inează scrupulos dacă ai toate șansele
de partea ta.
În momentul declanșării acțiunii, citește în privirile soldaților
tăi, o bservă primele lor mișcări. Din ardoarea lor, din nonșalanța lor,
din vitejia lor sau din ezitarea lor, vei putea trage concluziile de
rigoare cu privire la succes sau la î nfrângere. Este o prevestire care
nu înșeală. Capacitatea trupelor în momentul angajament ului
contează cel mai mult. Cel care a repurtat o victorie, putea fi bătut cu
o zi înainte sau poate fi învins câte va ore mai tâ rziu.
Sunt trupe ca o apă curgătoare. Izvorul fiind mai sus, pârâul
curge r apid; dacă este mai jos, apa stagnează; dacă apare o cavitate,
apa o umple imediat ce are a cces la ea; când este prea plină, surplusul
de apă se scurge. Astfel, parcurg ând frontul, vei umple golurile
existente și vei înlătura exc edentele; vei coborî ceea ce este foarte
înalt și vei ridica c eea ce este foarte jos. Pârâul va urma panta
terenului pe care curge. Armata trebuie să se ada pteze terenului pe
care se dispune. Făr ă pantă, apa nu curge; prost comandate, trupele
nu pot să învingă.
Generalul este cel care decide totul. Abilitatea sa duce la
obținerea unui avantaj din toate circumsta nțele, chiar și din cele mai
dezavantajoase și din cele mai critice. El face să fie lu ate, în armata
sa, ca și în cea a inamic ului, dispozițiunile pe care le dorește.
Nu există calități permanente care fac trupele invincibile , și cei
mai mediocri soldați pot deveni lupt ători excelenți.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
397
Iată de ce nu trebuie scăpată nici o ocazie favorabilă . Cele cinci
elemente nu sunt nici peste tot, nici totdeauna la fel de pure. Cele
patru anotimpuri nu se succed, în fiecare an, în aceeași mani eră,
soarele nu răsare și nu apune în fiecare zi în același punct de pe linia
orizontului. Luna are dif erite faze . O armată bine comandată și
disciplinată prezintă, de as emenea, aceste variații.
Articolul VII: Despre avantajele care se cer obținute
Sun Tzî spune: Când generalul a reunit într -o regiune toate
trupele s ale, trebuie să le asigure poziții avantajoase. Aceasta este
condiția re ușitei proiectelor sale și este inimaginabil de dificil.
Pe poziții, se vor avea în vedere ceea ce este aproape și ceea ce
este departe, câștigurile și pierderile, munca și repausul, osteneala și
încetineala, adică apropierea a ceea ce este depa rte, transformarea
pierderilor în avantaje și a lenei degradante în muncă utilă. Trebuie,
de as emenea, să acționezi în așa fel încât inamicul să te considere
departe când tu ești aproape, să fii puternic, în timp ce inamicul își
imag inează că ești slăbit, datorită pierderilor pe care ți le -a provocat,
să faci munci utile când el este co nvins că ești inert și că n -ai fost
niciodată atât de prompt când tu, de fapt, te prefaci că o lu ngești.
Astfel îl vei înșela, îl vei adormi în momentul în care dai dispoz iții să
fie surprins, fără ca el să aibă timp să se orienteze.
Arta de a profita de apropiere sau de depărtare consistă în a -l
ține pe inamic la distanță de locurile tale de staționare și de posturile
tale importante, în a -l îndepărta de ceea ce ar putea să -i fie util și a -l
apropia de ceea ce îți este avantajos, în a fi mereu în gardă pentru a
nu fi surprins și a fi totdeauna în măsură să -l surprinzi pe a dversar.
Mai mult, nu este bine să te angajezi în acțiuni mici din care nu
ești s igur că vei trage profit, dar este încă și mai rău să te angajezi,
dacă nu ești obligat, într -o acțiune generală, atâta vr eme cât nu ești
sigur de o victorie completă. În astfel de cazuri, precipitarea este
totdeauna primejdioasă. Riscând contratimpul, bătălia îți poa te
ocaziona pierderea. Lucrul cel mai puțin rău care ți se poate întâmpla,
dacă reuș ita este îndoielnică sau incertă, este frustrarea speranțelor
neîmplinite și neatingerea scopurilor pr opuse.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
398
Angajamentul pentru bătălia decisivă nu trebuie să aibă loc
decât dacă l -ai pr evăzut și dacă ești pregătit pentru el de mult timp.
Nu conta pe hazard. Când vei fi decis să dai bătălia și pregătirile vor
fi încheiate, pune în sig uranță bagajele inutile, ușurează trupele de tot
ce le încurcă sau le supraînca rcă și nu le lăsa, în afară de arme, decât
ceea ce ele pot să poarte cu ușurință.
Dacă trebuie să faci o deplasare, grăbește -te. Mărșăluiește zi și
noapte, d ublează etapele, pune în frunte trupele de elită și, la coada
coloanei, pe cele mediocre. Prevede tot, dispune asupra a tot și
năpustește -te asupra inamic ului când el te crede la o depărare de o
sută de li114. În acest caz, îți prezic vict oria. Dar dacă, având de
străbătut un drum de o sută de li înainte de a atinge pozițiile
inamicului, nu ai parcurs decât cincizeci și inamicul, ieșind în
întâmpinarea ta, a făcut la fel, există cinci șanse din zece ca să fii
bătut ca și două șanse din trei să fii înving ător. Dacă inamicul nu află
că te îndrepți spre el decât atunci când mai ai de parcurs treizeci de li
pentru a -l con tacta, există puține șanse ca, în timpul scurt care i -a
rămas, să poată să preg ătească o paradă loviturii care îl amenință.
Grija pentru odihna trupelor, la sosire, să nu te facă să amâni
atacul. Un inamic surprins este pe jumătate învins. Dar dacă îi lași
timp să se reculeagă, va găsi resu rse pentru a scăpa și chiar pentru a –
ți produce pierzania. De asemenea, pentru men ajarea trupelor, nu
neglija nimic din ceea ce poate să contribuie la o bună ordine, la
sănătatea, siguranța și întreținerea armelor, la tra nsport și la r epartiția
alimentelor, căci, dacă toate acestea lipsesc, nu vei putea reuși. Prin
serviciile secrete sau prin informațiile culese de la pri nții aliați sau
tributari, prin cunoașterea intrigilor bune sau rele care pot să
influențeze conduita p rințului tău și să modifice proiectele pe care le
execuți, asigură -ți posibilitatea de a duce la bun sfârșit plan urile tale.
Uneltirilor lor opune -le prudența și priceperea ta. Nu -i disprețui,
trebuie să știi uneori să recurgi la părerile lor ca și cum ele ar fi
prețioase pentru tine; fii prietenul prietenilor lor, nu opune inter esele
lor intereselor tale, cedează -le pentru accesorii, întreține cu ei, în
limita posibilului, un itatea cea mai strânsă.
Dar, mai mult decât toate astea, documentează -te cu exacti tate
și în cel mai n eînsemnat detaliu asupra a tot ceea ce te înconjoară –
acoperiri (păduri sau codri), o bstacole (fluvii, râuri, pâraie, terenuri
114 Li – unitate de măsură a lungimii din China , un li egal cu o jumătate de km
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
399
mlăștinoase), înălțimi (munți, coline, movile), sp ații libere (câmpii,
văi cu pantă ușoară) –, adică asupra a tot ce poate folosi sau nu
trupelor tale. Dacă nu poți s -o faci tu însuți, ordonă recunoa șteri și ia –
ți ghizi siguri.
Când circumstanțele reclamă liniște, trupele tale să trăiască într –
un calm asemănător celui care domnește în pădurile dese. Dacă
trebui e ca in amicul să te audă, fă -l să audă zgomotul tunetului. Dacă
este necesară fermitatea, fii munte. Dacă trebuie să alergi după pradă,
fii torent de foc, fii fulger pentru a -l orbi pe inamic. Fii obscur,
precum noaptea, pentru a -ți ascu nde planurile. Nu î ncerca nimic în
van, ci numai cu speranța și chiar cu certit udinea unui avantaj real și
cu aceea că prada va fi împărțită ech itabil pentru a nu exista
nemulțumiți. Prevede în ce manieră, indiferent care ar fi
circu mstanțele, poți transmite ordine și cum po ți ști că ele sunt
executate. Dacă vocea nu este suficientă, folosește -te de tobă și de Lo,
de stindarde și de p avilioane. Convine asupra semnalelor pe care le
vei folosi. Tobele și Lo se vor folosi de preferință noaptea, iar
stindardele și pavilioanele zi ua. Noa ptea, zgomotul va fi folosit atât
pentru a -l înspăimânta pe inamic, cât și pe ntru consolidarea curajului
soldaților tăi. Ziua, numărul de fanioane, culorile lor strălucitoare,
combinațiile lor vor instrui trupele tale, le vor susține m oralul și vor
produce tulburare și perplexitate la inamic. Astfel, ceea ce va fi
profitabil pentru tine, va fi dăunător pentru adversar. Armata ta va fi
avizată cu promptitudine despre voința ta, de ceea ce tu vrei, în timp
ce armata in amică va rămâne perplexă. Trupele tale vor fi asigurate
că inamicul va fi n eliniștit de ceea ce tu gândești să întreprinzi și că el
nu poate decât să se te amă de aceasta.
Nu lăsa un brav să iasă din rânduri pentru a provoca inamicul.
Rareori el revine; el va pieri repede, fie prin trădare, fie prin riposta
unui mare n umăr.
Când trupele tale par animate de o bună dispoziție, folosește -te
de ardoarea lor. Trebuie să știi să produci ocaziile și să profiți când
sunt favorab ile, dar este bine să recurgi la părerea șefilor și la
indicațiile lor c ând ele sunt inspirate de interesul gen eral.
Timpul și condițiile atmosferice trebuie luate în considerație.
Aerul dimineții și serii dă forță. Dimineața, soldații sunt dispuși;
seara sunt viguroși. La mi jlocul zilei, ei sunt molatici și secătuiți de
puter i. În timpul nopții, ei aspiră la odihnă pentru a -și alunga
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
400
oboseala. Vei ataca inamicul, cu șansă de reușită, când el este slab
sau obosit, cu condiția ca trup ele tale să fie odihnite, pentru a avea de
partea ta forța și vigoarea.
Dacă la adversar domneșt e ordinea, așteaptă ca ea să fie
întreruptă. Dacă ești prea aproape de inamic și asta te jenează,
depărtează -te pe ntru a -l ataca când el va veni spre tine. Dacă el
manifestă exces de zel, ai răbdare până ce ardoarea lui se va diminua
și îl va copleși plict iseala și oboseala. Când el va fi rânduit precum
berzele care sunt gata să zboare, ferește -te să te duci spre el. Dacă el
vine spre tine, împins de disperare, pentru a învinge sau a muri, evită
întâlnirea. Dacă se retrage spre locuri ridicate, nu -l urmări. Dacă tu
ești în locuri defavor abile, nu staționa aici și dacă inamicul, redus la o
situație extremă, abandonează poziția și vrea să elibereze un drum
pentru a se instala aiurea, nu încerca să -l oprești. Dacă el este agil și
sprinten, nu alerga după el și dacă el este lipsit de tot, previno
disperarea sa.
Iată diferitele avantaje pe care trebuie să te străduiești să le obții
când, fiind în fruntea unei armate, te vei măsura cu inamici care, la
fel de prudenți și la fel de viteji ca tine, n -ar putea fi învin și dacă tu
n-ai folosi stratagem ele pe care eu le -am enumerat.
Articolul IX: Despre conduita trupelor
Sun Tzî spune: Înainte de a face să staționeze trupele tale, află
în ce poziție sunt cele ale inamicului, informează -te asupra terenului
și alege ceea c e îți oferă un plus de avantaj. Aceste situații diferite pot
fi reduse la patru puncte:
I. Într -un ținut muntos, ocupă versanții care privesc spre sud și
nu pe cei nordici. Acest avantaj este important. Pe versantul ales,
întinde -te până la orig inea văilor , pentru a găsi apă și furaje, în timp
ce vei fi bine dispus și încălzit de soare, iar aerul va fi mai salubru
(respirabil) .
Dacă inamicul apare pe neașteptate pe celălalt versant și te
surprinde, vei fi prevenit despre acest l ucru de posturile pe care le vei
fi instalat pe creastă. Dacă nu ești în măsură să reziști atacurilor,
retrage -te, iar dacă apreciezi că poți fi învingător cu minimum de
pierderi, pregătește -te pentru luptă. Dar nu duce lupta pe creste, decât
dacă este necesar și nu te avânta n iciodat ă să cauți aici inamicul.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
401
II. Dacă ești lângă un râu, apropie -te cât mai mult de izvorul
său. R ecunoaște locurile mlăștinoase și punctele pe unde pot fi
traversate. Dacă trebuie să treci, nu o face niciodată în prezența
inamicului, dar, dacă el vrea să înc erce traversarea, așteaptă ca
jumătate din efectivele sale să fie de cealaltă parte. În felul acesta , vei
realiza un raport de forțe de 2 la 1 în favoarea ta. În apropierea râului,
stăpânește totdeauna înălțim ile de unde vei putea să observi inamicul,
dar nu-l aștepta aproape de maluri și nu te duce acolo în aintea lui. Fii
în gardă, pentru ca, în caz de surpriză, să ai un loc unde să te retragi.
III. Îndepărtează -te cât mai repede de locurile umede,
mlăștinoase și nesănătoase, căci mari necazuri te așteaptă , mai ales
foametea și ep idemiile. Dacă ești constrâns să rămâi în astfel de
locuri, plasează -te pe maluri și f erește -te să pătrunzi prea mult. Dacă
este o pădure, las -o înapoia ta.
IV. Într -o câmpie fără obstacole, aripile formației să nu aibă
vederea mas cată; trebuie căutată înapoia centrului dispozitivului tău
o formă dom inantă care să permită să vezi terenul în față. Dacă
spațiul dinainte nu prezintă decât obiecte inerte, păstrează în apoia ta
locuri unde vei găsi remediu în caz de extremă nec esitate.
De arta staționării judicioase a trupelor, depind, în cea mai
mare parte, succesele militare. Împăratul Siuan -Iuan (Hoang -Ti) a
triumfat împotriva inamicilor săi și și -a supus toți vec inii, datorită
faptului că poseda profund această artă.
Din cele de mai sus, se desprinde concluzia că, din rațiuni de
salubrit ate, sunt preferabile înălțimile locurilor joase. Pe înălțimi,
trebuie aleasă partea di nspre miazăzi care este fertilă și abundentă.
Cresc astfel șansele de succes, întrucât bunăstarea și sănătatea,
însoțite de o hrăn ire consistentă, dau soldatului forță și curaj, în timp
ce tristețea și bolile îl epuizează și îl desc urajează.
Campamentele în apropierea râurilor au avantaje care nu
trebuie neglijate și inconven iențe care se cer evitate. De preferință,
păstrează locurile din amonte pentru tine și lasă -i-le inamicului pe
cele din aval, pentru că vei avea astfel avantajul celor mai num eroase
vaduri și pe cel al apelor mai curate.
După ploi abundente, înainte de a te pune în marș, așteaptă ca
afluenții din amonte să -și deverseze apele, și nu trece râul decât
atunci când apele sale r evin la curentul normal. Vei discerne când nu
vei mai auzi zgomotul apelor, când va dispărea spuma și când nisipul
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
402
și pământul nu vor mai curge o dată cu apa. Dacă întâmplarea sau
necesitatea te -au condus în locuri presărate cu defileuri, tăiate de
prăpăstii, acoperite de păduri dense sau de mlaștini nor oioase,
traversează -le prompt și îndepărtează -te de ele cât mai rep ede posibil.
Dacă tu te îndepărtezi, inamicul se apropie. Dacă te vei retrage,
inamicul te va u rmări și el va fi acela care va fi expus pericolelor pe
care tu le -ai evitat.
Ferește -te de ținuturile întretăiate de codri tineri, de păduri cu
arbori groși sau de regiuni pline cu înălțimi și locuri joase în care
dealurile și văile se succed. Păze ște-te de ele, întrucât sunt propice
ambuscadelor. Din aceste acoperiri, în fiecare clipă, inamicul poate
țâșni și ataca. Dacă ești departe de astfel de locuri, nu te apr opia de
ele; dacă ești aproape, nu începe marșul înainte de a le cerceta. Dacă
inam icul te va ataca în astfel de locuri, fă în așa fel încât să aibă
împotriva lui dezavantajul terenului. La rândul tău, nu -l ataca decât
atunci când va fi descoperit. În fine, oricare ar fi locul de stați onare
ales, bun sau rău, să ști i să profiți de el: fii activ și vigilent,
suprav eghează toate mișcările inamicului, trimite spioni din loc în loc,
până în mi jlocul inamicului, până în cortul generalului, și nu neglija
niciuna dintre informați ile pe care ei ți le vor trimite. Fii atent l a tot.
Dacă cercetarea ta îți spune că arborii se mișcă, deși nu bate
vântul, î nseamnă că inamicul s -a pus în marș. Este posibil ca el să
vină spre tine. Pr egătește -te fie pentru a -l descoperi, fie pentru a
porni în întâmpinarea lui. Dacă ți se spune că ia rba câmpiilor este
prea înaltă, d ublează -ți vigilența, pentru că este posibilă o surpriză.
Dacă ți se spune că s -au văzut stoluri de păsări zburând fără să se
oprească, intră la bănuială: det așamente se apropie să te spioneze sau
să îți întindă ambuscade, dar, dacă alte păsări sau patr upede rătăcesc
în câmp ca și cum n -ar mai avea adăpost, este un semn că aceste
detașamente s -au postat deja. Dacă ți se raportează că s -au zărit de
departe turbioane de praf ridicându -se în aer, tr age concluzia că
inamicul se află în marș. Dacă praful este des și jos, este vorba de
infanteriști; acolo u nde el este ușor și înalt, sunt cavaleriștii și carele
lor. Când ești informat că inamicul se depl asează pe grupuri mici,
înseamnă că a traversat vreo pădure că a făcut abatize, că este obosit
și caută să se ad une. Dacă se zăresc în câmp infanteriști și cavaleriști
izolați, dispersați, ici și acolo, în mici ba nde, este un indiciu că
inamicul este campat în proximitate.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
403
Interpretează acești indici cât mai bine, pentru a putea judec a
poziția inamicului, a -i zădărnici planurile și a te pregăti împotriva
unei surprize.
Iată și alte indicii cărora trebuie să le acorzi o atenție specială:
Dacă spionii tăi îți spun că, în tabăra inamică, se vorbește șoptit
și cu cuvi nte acoperite, că ati tudinea adversarului este rezervată, trage
concluzia că s -a proiectat o acțiune generală, pregătirile fiind în curs.
Nu a ștepta să te surprindă, ci surprinde -l tu. Dacă, dimpotrivă, afli că
inamicul este zgom otos și plin de morgă, înseamnă că nu are nici o
idee de a ataca, ci gândește mai degrabă la retragere. Dacă ești
informat că sunt care goale care însoțesc trupele, pregătește -te pe ntru
luptă, întrucât inamicul a luat deja formația de bătaie și nu este
momentul să asculți propuneri de pace sau de alianț ă pe care ar putea
să ți le facă. Nu este decât un artificiu. Dacă inamicul se apr opie în
marș forțat, înseamnă că ține să -și asigure victoria. Dacă el se duce și
vine, când înaintează, când reculează, înseamnă că vrea să te atragă la
luptă. Dacă adversari i tăi sunt apatici, se sprijină în arme ca în
bastoane, înseamnă că sunt epu izați, reduși la expediente și că mor de
foame. Dacă, trecând prin apropierea unui râu, intră în debandadă
pentru a bea apă, înseamnă că ei suferă de sete. Dacă disprețuiesc
momeal a pe care i le -o întinzi, înseamnă că nu au încredere sau că le
este frică. Dacă curajul de a înai nta este înlocuit prin slăbiciune, într –
o circumstanță unde această mișcare se impune, î nseamnă că îi rețin
griji, încurcături sau nel iniști.
În plus, repere ază campările succesive pe care inamicul le
ocupă. În anum ite locuri, ți le semnalează stolurile de păsări. Dacă
aceste campări se succed la distanță scurtă, poți concluziona că
inamicul prezintă puține abil ități în cunoașterea terenului. Zborul
păsărilor sau strigătul lor pot să -ți indice prezența unor ambuscade
inviz ibile.
Dacă tabăra inamicului îți oferă spectacolul unor festinuri și
mese neîntr erupte, bucură -te: este dovada de necontestat că generalii
nu au nici o autoritate.
Dacă stindardele lor își sc himbă adesea locurile, este o dovadă
a indeciziei. D acă gradele subalterne sunt neliniștite, nervoase,
nemulțumite și susceptibile, înseamnă că există îngrijorări sau că
oamenii sunt copl eșiți de oboseală. Dacă se ucid cai în ascuns pentru
a-i mânca, însea mnă că provizi ile lor sunt pe sfârșite.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
404
O astfel de minuție în detalii poate să -ți pară superfluă, dar
această enumerare nu are d ecât scopul să îți atragă atenția asupra
necesității de a observa, reflecta și de a te convinge că nimic nu este
inutil dacă po ate co ntribui la succes. Experiența m -a învățat. Ea te va
învăța la fel și pe tine, dar să nu fie pe pielea ta.
Încă o dată, clarifică -te asupra inamicului, indiferent ce face el,
dar veghează de asem enea asupra propriilor tale trupe. Vezi tot, află
tot. Trebuie interzis furtul, tâlhăria, dezmățul și prostia, curmate
nemulțumirile și comploturile, lenea și trândăvia. Ch iar și fără să fii
informat despre toate acestea, iată cum, prin tine însuți, poți să ții
cont de ele:
Dacă vreun soldat, deplasându -se, la să să -i cadă un obiect,
chiar de v aloare mică, și nu se apleacă să -l ridice, dacă, pierzând o
ustensilă, el nu -i reclamă li psa, înseamnă că este un hoț. Să fie
pedepsit ca atare.
Dacă, printre oamenii tăi, există conciliabule, dacă se vorbește
în șoaptă, d acă se dese mnează lucrurile doar cu jumătate de gură,
înseamnă că s -a instaurat frica, că se clocesc nemulțumiri și că se
urzesc intrigi. Pune imed iat ordine.
Dacă trupa pare jerpelită și anumite lucruri utile îi sunt necesare,
adaugă soldei un mic suplime nt, dar nu fi prea darnic, pentru că
abundența în bani este mai funestă ca lipsa lor. Abuzul este sursa
corupției și mama tut uror viciilor.
Oricât de îndrăzneți ar fi, soldații tăi devin fricoși, temători,
dacă forța este înl ocuită prin slăbiciune, curajul prin lașitate.
Înseamnă că moralul este alterat. Caută cauza depravării și taie -o de
la rădăcină.
Dacă numeroși soldați cer eliberarea lor din serviciu, înseamnă
că nu vor să se bată. Nu -i refuza pe toți, dar pune -le condiții
umilitoare celor care obțin c oncedierea.
Dacă vin in corpore să reclame vreo injustiție pe un ton arogant,
ascultă r ațiunile lor, dă -le satisfacție pe de o parte, dar reprimă -i dur
pe de altă parte.
Dacă un ordin dat nu este urmat de o supunere promptă, dacă se
întârzie sosirea sau r etragerea, fii neîncrezător și păzește -te.
Conducerea trupelor cere atenție peste tot, atât asupra
inamicului, cât și asupra trupelor tale. Când sporește numărul
adversarilor tăi, trebuie să fii informat despre moartea sau despre
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
405
dezertarea și celui mai ne însemnat di ntre soldați. Dacă, din cauză că
forțele sale sunt inferioare, inamicul nu îndră znește să te asalteze,
atacă -l imediat, fără să -i dai răgaz să se consolideze. O sing ură
bătălie, în acest caz, poate fi decisivă. Dar dacă ignori forța actuală a
inamicului și dacă, fără să -ți fi pus ordine în toate, îl hărțuiești pentru
a-l ang aja în luptă, riști să cazi într -o capcană și să fii bătut. Dacă nu
este menținută disciplina, dacă greșelile nu sunt r eprimate, vei pierde
orice autoritate și orice respect ș i, prin urmare, folosirea pedeps elor
celor mai aspre nu va face decât să sporească num ărul vinovaților. Or,
dacă tu nu ești nici temut, nici respectat, dacă ești despuiat de orice
autor itate, cum poți să te mai afli cu onoare în capul armatei, cum
poți să te bați cu inamicii stat ului?
Când trebuie să pedepsești, fă -o rapid și imediat ce fapta o cere.
Când ai ordine de dat, nu le da decât dacă ai certitudinea că vei fi
ascultat cu promptitudine; instr uiește-ți trupele, inculcându -le noțiuni
practice; nu le p lictisi, nu le obosi dacă nu este necesar. Cel bun și cel
rău, binele și răul pe care ele le pot face se află în mâinile tale. Cu
aceiași indivizi, o armată poate să fie vrednică de dispreț, cu un
general, și invi ncibilă cu un altul.
Articolul X: Despre c unoașterea terenului
Sun Tzî spune: Locurile de pe suprafața pământului nu au
aceeași v aloare. Dacă sunt unele de care vrei să fugi, pe altele trebuie
să le cauți, dar toate se cer c unoscute perfect.
Dintre primele, fac parte cele care nu oferă decât trec eri înguste,
care sunt mărginite de stânci sau de prăpăstii, care nu au acces spre
spații deschise de la care poți aștepta ajutor. C unoaște -le, pentru a nu
angaja armata în ele.
Caută, dimpotrivă, un loc dominat de o ridicătură suficientă
pentru ca oc uparea sa să te scutească de orice surpriză, unde să ai
acces și de unde să poți ieși pe mai multe drumuri pe care le vei fi
recunoscut, unde se află al imente din abundență, apă potabilă, aer
sănătos și teren destul de unitar. Dar, în toate ci rcumstanțele, dacă
vrei să ocupi un aliniament favorabil sau să evacuezi un loc
primejdios sau incomod, fă -o repede, ca și cum inamicul ar avea
aceeași preoc upare.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
406
Dacă locul se află la aceeași distanță față de tine și de inamic,
fiind la fel de accesibil pentru ambii, tre buie să -l devansezi pe inamic.
La n evoie, fă marșuri de noapte, dar oprește -te la răsăritul soarelui,
de preferință, pe cât eva ridicături din teren pentru a avea câmp de
vedere la distanță. Așteaptă sosirea convoaielor tale de aprovizionare
și, dacă inam icul vine spre tine, primește -l pe picior ferm și ai putea
să-l înfrunți în avantajul tău.
Depărtează -te de locurile de acces facile, dar din care se iese cu
multă greutate. Lasă o astfel de alegere inamicului și, dacă el este
destul de impr udent pentru a le ocupa, atacă -l. Nu -ți va scăpa și vei
învinge f ără greutate.
Când ocupi un teren cu toate avantajele sale, lasă inamicului
grija să întreprindă primele atacuri. Dacă se prezintă în bună ordine,
nu te duce în întâmp inarea lui decât atunci când îi va fi dif icil să
revină asupra pașilor săi.
Un inamic bine pregătit pentru luptă și împotriva căruia atacul
tău a eșuat este periculos. Este momentul să te pui la adăpost, în
tabăra ta, și nu acela de a reîncepe atacul. Nu o face decât dacă
inamicul nu preg ătește v reo capcană și gândește -te că el va
întreprinde totul pentru a te atrage în teren șes.
Dacă inamicul a sosit înaintea ta pe pozițiile pe care le aleseseși,
nu pierde inutil timpul pentru a -l face să iasă de acolo prin stratageme
cunosc ute. Dacă inamicul ar e spațiu înaintea lui și când forțele sunt
aproape echiv alente, el nu se va lăsa prins în capcanele pe care i le
vei întinde pentru a -l determina să iasă de aici. Consideră că inamicul
se grăbește la fel ca tine pentru a căuta avantaje. Încearcă deci să -l
induci în ero are, dar mai ales nu te induce în eroare pe tine însuți.
Reține ce poate înșela sau poate fi înșelat în aceste moduri. Mă
limitez să -ți ami ntesc șase principii din care derivă toate celelalte:
Primul consistă în marșul trupelor.
La doilea, în diversele aranjamente.
Al treilea, în poziția lor în locuri mocirloase.
Al patrulea, în dezordinea lor.
Al cincilea, în slăbirea lor.
Al șaselea, în fuga lor.
Un general care ar suferi un eșec pentru că a ignorat aceste
cuno ștințe n -ar avea dreptate să acu ze Cerul de nenorocirea sa. El nu
trebuie să se ia decât pe el.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
407
Dacă șeful unei armate neglijează să afle tot ceea ce privește
trupele sale și c ele cu care va trebui să lupte, dacă el n -a studiat
terenul pe care se găsește, cel pe care își propune să mearg ă, cel pe
care ar putea să se retragă, dacă e cazul, cel pe care va simula că se
duce, cu intenția de a atrage inam icul, și cel pe care este posibil să fie
forțat să se oprească într -un caz nepr evăzut; dacă el deplasează
armata sa în contratimp, dacă nu es te pregătit în legătură cu toate
mișcările adversarului și cu planurile acestuia; dacă își d ivizează
trupele fără să fie necesar sau fără să fie constrâns de natura teren ului,
fără să fi prevăzut toate inconvenient ele care ar putea să rezulte sau
fără să s conteze vreun avantaj din această dispersie; dacă tolerează
instaurarea dezordinii în armata sa, sau dacă, sub indici neconfirmați,
se convinge că de zordinea domnește în armata inamică și acționează
în consecință; dacă armata sa se deteriorează inse sizabil , fără ca el să
ia măsuri prompte de rem ediere a situației, un asemenea general va fi
inevitabil tras pe sfoară de in amicii săi prin manevre false și printr -un
ansamblu de simulări cărora el le va cădea vict imă.
La egalitate de forțe, fă în așa fel încât , din zece avantaje ale
terenului , nouă să fie pentru tine. Pentru a realiza acest lucru, pune în
operă tot ce știi și toate resursele tale. O dată ce realizezi asta,
inamicul nu va î ndrăzni să se arate și o va lua la sănătoasă de îndată
ce te vei arăta. D acă el este atât de imprudent încât să te atace, vei
lupta cu el, având un avantaj de zece la unu. Dacă, din lipsă de
abilitate sau de ostene ală, îi vei lăsa timp să -și procure ce n -are, se va
întâmpla co ntrariul.
Dar, indiferent care ar fi poziția pe care o ocupi, având tu însuți
soldați valoroși și cur ajoși, dacă ofițerii tăi sunt lași și timizi, vei fi
bătut. La fel se va î ntâmpla și dacă ofițerii tăi au forță și valoare, dar
soldații sunt fricoși și fără energie, căci, în primul caz, deși soldații
nu vor să se de zonoreze, ei nu vor putea face mai mult decât le arată
ofițerii și, în cel de al doilea caz, ofițeri i viteji și iscusiți nu vor putea
supune niște soldați po ltroni și timorați.
Dacă ofițerii nu pot să -și stăpânească impulsiile, dacă nu știu
nici s ă-și disimuleze, nici să -și frâneze indispoziția, indiferent care ar
fi motivul acesteia, se vor angaja ei înșiși în pr obleme parțiale, din
care nu vor ieși în mod onorabil , pentru că le vor fi antamat cu
precipitare și nu vor fi prevăzut nici derularea lo r ulterioară, nici
consecințele. Uneori, ei vor acționa chiar împ otriva intențiilor
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
408
generalului, sub pretextul că se străduiesc să le facă plauzib ile și o
acțiune particulară, angajată fără cap, î mpotriva tuturor regulilor, va
degenera în dezordine general ă, de care va profita inam icul.
Astfel de ofițeri trebuie strict supravegheați. Ține -i lângă tine,
indif erent ce alte mari calități ar avea. Ei pot să -ți cauzeze cele mai
rele prej udicii și chiar pierderea armatei.
Dacă generalul este nevolnic, el nu va av ea elevarea
sentimentală care se cuvine rangului său, va fi incapabil să
înflăcăreze trupele; în loc de stim ulare a curajului, el îl va diminua.
El nu va ști să le transmită învățămintele care se de sprind din război.
Îndoindu -se de capacitatea sa, ca și de cea a subordonaților, el va da
ordine echivoce care vor produce ezitări și manevre false, rectificând
mereu ce a prescris, modif icând totul, fără nici un fel de efect în idei.
Ezitând în toate, el nu se va decide as upra a nimic, totul i se va părea
subiec t de teamă, și atunci dezordinea, o dezordine gener ală, va
domni în armata sa.
Dacă un general ignoră puterea și slăbiciunea inamicului, dacă
el nu cunoaște profund locurile pe care acesta le ocupă, ca și pe cele
pe care eve ntual le va ocupa, i se va întâm pla să opună ceea ce el are
mai slab contra a ceea ce inamicul are mai puternic, să lanseze forțe
ușoare co ntra unor forțe grele, să atace acolo unde ar trebui să evite
atacul, să nu aducă întăriri trup elor care sunt la limita rezistenței, să
se mențină cu obstinație într -un post nefavorabil sau să abandoneze o
poziție de primă importa nță. Într -o astfel de ocurență, ceea ce el ia ca
avantaj nu este decât un calcul al inamicului. Un eori, se va descuraja
după un eșec mărunt, care nu are prea mare importanță. Se va v edea
urmărit, fără să se aștepte la aceasta, încercuit, hărțuit, fericit dacă își
poate găsi salvarea în fugă. Iată de ce un general trebuie să c unoască
teatrele de război la fel de bine precum cunoaște curtea și grădina
propriei c ase.
Am spus mai s us că dragostea de oameni, în general, ca și
spiritul de dreptate și maniera în care un șef împarte pedepsele și
recompensele, reprezintă fu ndamentul pe care trebuie să se
construiască întregul sistem al artei militare. Și mai spun, de
asemenea, că cunoașt erea exactă a terenului repr ezintă elementul
esențial printre materialele care vor fi fol osite în ridicarea unui
edificiu atât de important pentru liniștea și gloria statului. Astfel,
bărbatul care se ridică la destinul și demnitatea de general trebuie să
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
409
aibă grijă să depună toate eforturile pentru a deveni abil în această
ramură a artei mil itare.
Cunoscând exact terenul, un general poate să iasă cu bine din
situațiile cele mai critice; el își poate procura întăririle care -i sunt
necesare, poate, de aseme nea, împiedica sosirea celor pe care
inamicul le așteaptă; poate ava nsa, recula, poate face toate mișcările
pe care le consideră oportune, dispune de marșurile adversar ului,
făcându -l, după placul său, să înainteze sau să dea înapoi; poate să -l
hărțuiască, el fiind tot timpul în siguranță, poate să -l incomodeze,
protejându -se, în același timp, pe sine de orice pericol, poate, în fine,
să încheie sau să prelungească camp ania, în funcție de interesul său și
de ce ceea ce i se va părea mai util pentru gl oria sa.
Contează pe certitudinea victoriei, dacă cunoști toate
întorsăturile și deturnările, aspectele și implicațiile tuturor locurilor
pe care cele două armate pot să le ocupe, apropierea și d epărtarea.
Pentru că, în acest fel, vei ști ce formație să adopți d acă trebuie să
angajezi bătălia sau să o amâni. Dacă tu crezi că nu trebuie să riști
întâln irea, nu angaja lupta, chiar dacă ai primit ordine precise să o
faci. Dacă, dimpotrivă, ocazia p are avantajoasă, profită de ea, chiar
dacă ordinele s uveranului erau să nu angajezi lupta. Nu -ți riști viața și
nici reputația și nu c omiți nici o crimă în fața celui ale cărui ordine nu
le-ai executat. Slujirea suveranului, avantajarea statului și asigurarea
bunăstării poporului – iată ce trebuie să ai în vedere. Îndepline ște
această mis iune, atinge acest scop.
Indiferent cum ar fi terenul, consideră -ți trupele ca pe niște
copii ignoranți, c are nu se pot deplasa fără să fie conduși. Îi vei
conduce ca pe proprii tăi copii, pe ntru că îi iubești. Dacă există
hazarduri care tre buie înfruntate, nu lăsa soldații să le înfrunte singuri,
ci fă-i să te urmeze. Dacă trebuie să moară, atunci să mo ară, dar să
pieri și tu împreună cu ei.
Spun că trebuie să -ți iubești soldații ca pe proprii tăi fii. Dar să
nu faci din ei niște răsf ățați. Ei vor deveni însă răsfățați, dacă nu vor
fi corectați când merită și dacă, în pofida atenției pe care le -o acorzi,
dovedesc lipsă de supunere și nu se arată prea grăbiți să răspundă
dorinț elor tale.
Indiferent cum ar fi terenul, dacă -l cunoști bine și ai stabilit
locul cel mai propice pentru a -l ataca pe inamic, dar nu știi ultimele
dispoziții ale sale, dacă el este pregătit să suporte atacul și dacă a luat
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
410
măsuri pentru această eventualitate, nu vei avea d ecât o jumătate de
succes.
Indiferent cum ar fi te renul, chiar dacă îl vei fi recunoscut
perfect și vei fi fost i nformat că inamicul este vulnerabil și pe care
parte anume, dacă nu ai însă indici siguri că trupele tale sunt în stare
să atace și să obțină avantajul, vei avea doar o jumătate de su cces.
Dacă tu cunoști starea celor două armate și ești asigurat că
trupele tale pot ataca în avantaj, iar cele ale inamicului sunt inferioare
ca forță și ca n umăr, dar dacă nu ești familiarizat cu ascunzișurile și
cotloanele întregii vec inătăți, poate vei învinge, d ar nu vei avea decât
o jum ătate de succes.
Cei care sunt cu adevărat abili în arta militară desfășoară toate
marșur ile fără risc, toate mișcările în ordine, toate atacurile sigure,
toate acțiunile de apărare fără să fie surprinși, ca mpamentele cu
discernăm ânt, retragerile în mod sistematic și cu metodă. Ei cunosc
propriile forțe, pe cele ale inamic ului și sunt foarte bine documentați
în ceea ce pr ivește terenul.
Articolul XIII: Despre disensiuni și exploatarea acestora
Sun Tzî spune: Când se adună o armat ă de o sută de mii de
oameni și trebuie să fie co ndusă la o mie de li, să nu crezi că treaba
asta se va efectua fără zgomot în interior și în afară. Orașele și satele
unde se efectuează mob ilizarea, locurile de unde sunt luate provizii și
mijloace de trans port, drum urile intens circulate oferă un spectacol
care presupune dezolare în familii, abandonare a ogoarelor și
impozite grele pentru ac operirea cheltuielilor țării.
Șapte sute de mii de familii, lipsite de capul lor sau de
susținătorul lor, sunt scoase în mod subit în afara ocupațiilor lor
obișnuite. Ogoarele, private de mâna de lucru necesară, văd
diminuându -se, atât cantitativ, cât și calit ativ, randamentul lor. Pentru
a plăti, întreține și hrăni trupa, hambarele și tr ezoreria prințului și
particularil or se golesc și sunt amenințate cu epuiz area.
A folosi mulți ani pentru a -l observa pe inamic sau pentru a
face război nu înseamnă a iubi poporul, ci înseamnă a fi inamicul
țării tale. Toate che ltuielile, toate suferințele, toate muncile și toate
ostenelil e multor ani nu ajung, cel mai adesea, pentru înșiși
învingătorii, decât pentru o sing ură zi de triumf, cea în care ai învins.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
411
A nu întrebuința, pentru a învinge, decât asedii și bătălii înseamnă a
ignora deopotrivă îndatoririle de suveran și pe cele de ge neral;
înseamnă a nu ști să guvernezi; însea mnă a nu ști să slujești statul;
înseamnă a nu ști să lupți.
La fel, când războiul este deja hotărât, iar trupele, fiind formate,
se află pe punctul de a se angaja, nu te sfii să te folosești de șiretenie.
Inform ează-te, mai întâi, despre tot ce ține de inamici, despre
raporturile dintre ei, despre relațiile lor și inter esele lor reciproce. În
acest sens, nu cruța banii. Să nu ai nici un fel de regret pentru banii
pe care îi vei trimite în străin ătate, fie pentru a crea înțelegeri secrete,
fie pentru a -ți procura informații exacte, nici pentru cei pe care îi
folosești la plata soldelor tr upei. Cu cât vei cheltui mai mult, cu atât
vei câștiga mai mult. Faci un plasament pentru un interes m ajor.
Să ai spioni peste t ot, pentru a ști tot. Nu neglija nimic din ceea
ce trebuie să fie știut, dar tot ceea ce afli păstrează pentru tine. Când
va fi vorba să folosești un șir etlic, contează mai mult pe măsurile pe
care le vei lua pentru a reuși, decât pe sprijinul spiritelor p e care le
vei fi invocat.
Când un general abil trece la ofensivă, inamicul este deja învins.
Când dă bătălia, el si ngur trebuie să facă mai mult decât toate armata
sa la un loc, nu prin forța brațului, ci prin inteligență și, mai ales, prin
iscusință. Treb uie ca, la primul semnal, o parte din armata inamică să
treacă de partea sa. Este necesar ca el să ajungă să fie, în orice clipă,
acela care acordă pacea și care conchide asupra condițiilor care -i vor
conveni. Marele secret consistă în arta de a semăna dis cordie în orașe
și în s ate, dezbinare în exterior, dezbinare în interior, diviziune de
moarte și diviziune de viață. Cele cinci tipuri de dise nsiuni nu sunt
decât ramurile acel uiași trunchi. Cel care știe să se folosească de ele
este cu adevărat un bărbat demn de a comanda: este comoara
suveranului său și susținătorul Imp eriului.
Înțeleg prin disensiunea în orașe și în sate, sau, simplu,
dezbinarea în afară, acea dezb inare prin care se găsește modalitatea
de a detașa, în zona inamicului, o parte dintre loc uitori și de a ți -i
atașa în așa fel încât să te poți servi de ei la nevoie. Numesc
dezbinare externă acea dezbinare prin care se folosesc în profit
propriu of ițerii din tabăra inamică. Prin dezbinare internă înțeleg acea
divizare care folosește în profit propriu disensiunea ce poate exista
între aliați, între diferite corpuri sau între ofițeri de grade diferite.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
412
Dezbinarea de moarte este cea prin care se încearcă, prin zvonuri
tendențioase, să se producă discreditare sau susp iciune, până la curtea
suveranu lui inamic, asupra generalilor săi. Dezbin area de viață este
cea prin care sunt recompensați cu larghețe toți cei care au părăsit
serviciile stăpânului lor l egitim, au trecut de partea ta, fie pentru a
lupta alături de tine, fie pentru a -ți face alte servi cii impo rtante.
Prin inteligențele pe care le vei fi menajat în orașele și satele
inamice, îți vei crește numărul partizanilor și vei cunoaște
sentimentele locuit orilor față de tine; ele îți vor sugera și mijloacele
prin care să ți -i raliezi pe acei compa trioți ai lor care au cea mai mare
influență, în sensul că, dacă va veni timpul pentru a trece la asediu,
poți cuceri acel loc fără să -l asa ltezi, fără violență și chiar fără să
scoți sabia din teacă.
Dacă inamicii tăi folosesc ofițeri care nu sunt de acor d între ei
și pe care -i divizează int erese personale, bănuieli reciproce, gelozii
mutuale, îți va fi ușor să cooptezi câțiva dintre ei, căci este de
presupus că, în p ofida loialității lor față de suveran, dorința lor de
răzbunare, atracția câșt igului și râ vnirea la acele posturi eminente pe
care le vei promite vor fi mai mult decât suficiente pentru a -i atrage
și, odată ce aceste pas iuni vor fi dezlănțuite, ei vor încerca totul
pentru a și le satisface.
Dezbinările dintre diferite unități care compun o arm ată sunt
ușor de întreținut. Dacă unitățile n -au încredere unele în altele, ele se
vor dispr ețui reciproc și vor căuta să -și facă rău. Va fi suficient să le
opui pe unele celorlalte, pentru ca ele să se distr ugă reciproc, fără să
fie necesar să treacă de p artea ta în mod deschis. Vor servi însă
interesele tale, fără măcar să o știe.
Răspândind zvonuri, atât pentru a face cunoscut ceea ce vrei tu
să se creadă despre pr etinsele demersuri întreprinse de generalii
inamici, făcând ca știrile tende nțioase să parv ină până la consilierii
prințului cu care lupți, făcând să planeze îndoiala asupra intențiilor
celor a căror fidelitate este t otuși de notorietate publică, vei constata,
în scurt timp că, la inamic, bănuielile înlocuiesc încred erea, că se
recompensează cee a ce ar trebui pedepsit și se pedepsește ceea ce ar
trebui recompensat, că cele mai mici indicii țin loc de probe
convingătoare pe ntru a face să piară cei care sunt bănuiți. De acum
înainte, la cei mai buni, zelul se răcește, dezgustul crește atât de mult
încât, disperați, ei se vor refugia la tine pentru a se elibera de
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
413
spaimele care -i amenință și pentru a -și prezerva existența. Rudele și
prietenii lor vor fi, la rândul lor, acuzați, urmăriți, pedepsiți.
Comploturile se vor ține lanț peste tot, vendetele s e vor decla nșa, vor
izbucni dezordini și revolte. Îți vor rămâne puține lucruri de făcut
pentru a deveni stăpân într -o țară în care o parte a populației dorește
deja sosirea ta.
Succesul unei astfel de întreprinderi este cu atât mai bine
asigurat cu cât tu îi vei fi r ecompensat pe cei care au venit cu tine, vei
fi avut dare de mână, vei fi ținut trupele într -o disciplină perfectă,
pentru ca ele să nu atenteze la bunur ile celor pe care vrei să -i atragi și
vei fi rezervat pentru toți cea mai bună prim ire.
Dar, manifestând în exterior multă simplicitate, securitate și
chiar ind iferență, fii vigilent și luminat. Fii tot timpul în gardă, nu te
încrede în oricine, fii foarte rezervat. Să ai spioni peste tot și să
stabilești cu ei un semnal. Să vezi cu cuvântul, să vorbești cu privirea.
Nu este ușor; este chiar foarte dificil, și se înșeală pe sine cel care
crede că îi înșeală pe alții. Numai un bărbat prudent, foarte bine
informat, profund înțelept poate să întrebuințeze cu succes arta
dezb inării. Renunță însă la e a, dacă nu ai calitățile cerute, pentru că
folosirea ei în aceste condiții se va î ntoarce împotriva ta.
Dacă ai făcut un proiect și constați că secretul acestuia a
transpirat, fă -i fără m ilă să piară atât cei care îl vor fi divulgat, cât și
pe cei la care va fi ajuns. La drept vo rbind, aceștia din urmă nu sunt
vinovați, dar vor putea deveni; moartea lor va salva viața câtorva mii
de oameni și va constitui un exemplu salutar.
Pedepsește sever și recompensează cu larghețe. Multiplică -ți
spionii, să ai din ace știa și în cortul generalilor inamici, în consiliile
miniștrilor, în p alatul suveranului inamic. Să cunoști numele, familia,
relațiile, servitorii principalilor adversari și să nu ignori nimic din
ceea ce se petrece la ei.
Trebuie să presupui însă că și in amicul are, în egală măsură,
spioni. Dacă -i vei desc operi, ferește -te să-i faci să piară. Zilele lor să –
ți fie infinit de prețioase. Ei vor servi, fără să bănuiască, la
transmiterea, în rândurile inam icului, a unor informații extrase din
demersuri calculat e, a unor cuvinte ins idioase pe care tu le vei fi lăsat
să ajungă la cunoștința lor.
Eu spun că un bun general trebuie să -și tragă partea din orice și
să nu fie surprins de n imic, indiferent ce se poate întâmpla. Dar,
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
414
deasupra a orice și, de preferi nță, în orice, el trebuie să pună în
aplicare cele cinci feluri de dezbinare. Nimic nu este imposibil pentru
cel care știe să se servească de ele. A apăra teritoriul suver anului tău,
a-l mări, a extermina inamicii săi, a ruina sau a fonda noi dinastii,
toate aces tea nu pot să fie decât efectul dezbinărilor folosite la
mome ntul potrivit.
Marele Y-In nu există din timpul lui Sia? Prin el se stabilește
totuși d inastia Inn. Celebrul Lu-Ya nu era el subiect al lui Y-In când,
prin mijlocirea sa, dinastia Tchu urcă pe tr on? Care dintre cărțile
noastre nu face elogiul acestor doi mari bărbați? Istoria i -a considerat
ea vreod ată trădători de țară sau rebeli față de suveranul lor? Departe
de aceasta, ea vo rbește despre ei cu un mare respect și a făcut din ei
eroi.
Iată tot c e se poate spune în mod substanțial despre maniera de
întrebuințare a dezbinăr ilor și, prin aceasta, eu închei reflecțiile mele
asupra artei războinic ilor.
RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR
415
Redactor: GHEORGHE VĂDUVA
Tehnoredact are: GHEORGHE VĂDUVA
Corectură: Gheorghe VĂDUVA
Bun de tipar: 23.12.2010
Universitatea creștină „Dimitrie Cantemir”
Institutul de Studii de Securitate
Splaiul Unirii , nr. 176, sector 4, Bucureș ti
Telefon: (021) 330.99.56
Fax: (021) 330.87.74
http://iss.ucdc.ro Mail iss@ucdc.ro
EDITURA PROUNIVERSITARIA
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Dr. Constantin DEGERATU Dr. Mihai TUDOSE Dr. Gheorghe VĂDUVA RĂZBOI , CUNOAȘTERE , ADEVĂR EDITURA NEMIRA București, 20 12 RĂZBOI, CUNOAȘTERE, ADEVĂR… [611656] (ID: 611656)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.