Dppg Sem I 2019 2020 Updatat Cu Jurisprud Oblig (1) [613821]

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Ia și

Facultatea de Drept

DREPT PENAL – PARTEA GENERAL Ă (I)

– SUPORT de CURS –
pentru uzul studen ților de la forma de înv ăță mânt: frecven ță redus ă (I.F.R.)

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ĂRCULESCU-MICHINICI

Lect. univ. dr. Mihai DUNEA

Anul al II-lea de studii de Licen ță

Semestrul I

An universitar 2019-2020

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

2
La elaborarea acestui suport de curs s-au avu t în vedere (în principal) :

1. Prevederile Codului penal al României adoptat prin Legea nr. 286/2009 (publicat ă în M. Of. nr. 510 din 24
iulie 2009, cu modific ările și complet ările ulterioare).
2. Prevederile Legii nr. 187/2012 pentru punerea în ap licare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
(publicat ă în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012).
3. Succinte comentarii din doctrina penal ă, înso țite de extrase de practic ă relevant ă (obligatorie): decizii ale
Cur ții Constitu ționale a României; decizii ale Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție (Completul pentru
solu ționarea recursurilor în interesul legii – R.I.L. / Hot ărâri prealabile pronun țate de Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă – H.P. Comp. D.C.D. pen. ).

Cuvântul autorilor

Suportul de curs reprezint ă doar o sintez ă a teoriei penale , conform reglement ării cuprinse cu prec ădere
în Partea general ă a Codului penal actual, adresându-se exclusiv stud en ților din anul al II-lea, studii de Licen ță ,
Înv ăță mânt cu Frecven ță Redus ă, de la Facultatea de Drept a Universit ății „Alexandru Ioan Cuza” din Ia și, fiind
un îndrumar practic , conceput ca un instrument util în fixarea „abc”-ului juridico-pena l în raport de institu ții
cu apartenen ță la institu ția fundamental ă a infrac țiunii . Acest suport de curs cuprinde exclusiv materia ca re
urmeaz ă a constitui obiectul evalu ării studen ților de la I.F.R. în sesiunea de la finalul primulu i semestru de
studiu din anul universitar 2017-2018.
Ca atare, suportul de curs este focalizat în special pe expun erea materiei interesând dispozi țiile
cuprinse în Titlul II din Partea general ă a Codului penal (corespunz ător Capitolelor I-VI),fiind doar succint
tratate comentariile referitoare la reglementarea c orespunz ătoare Titlului I din Partea general ă a Codului penal –
„Legea penal ă și limitele ei de aplicare” (ceea ce nu trebuie inte rpretat în sensul c ă aceast ă parte a materiei nu
prezint ă importan ță pentru studiu; prin urmare, se impune cu necesitat e parcurgerea doctrinei de specialitate).De
asemenea, sunt foarte succint indicate unele aspect e legate de no țiunile introductive în materia dreptului penal
(pornind de la premisa însu șirii cuno știn țelor juridice de baz ă înc ă de la nivelul anului I de studii universitare de
Licen ță;se impune cu necesitate, prin urmare, parcurgerea / reluarea doctrinei de specialitate în aceast ă materie,
pentru surprinderea particularit ăților în domeniul de referin ță).
În ceea ce prive ște aplicarea legii penale în timp, suportul de curs include, corespunz ător raport ării
acestui domeniu la institu țiile cu apartenen ță la institu ția fundamental ă a infrac țiunii, unele extrase de practic ă
penal ă relevant ă – decizii obligatorii ale Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție sau ale Cur ții Constitu ționale a
României privind probleme de aplicare în timp a legii penal e (astfel, men țion ăm Decizia nr. 265/2014 a C.C.R.)
De asemenea, suportul de curs include unele elemente de doctrin ă privitoare la: anumite elementele
constitutive ale con ținutului infrac țiunii; actele preparatorii; infrac țiunea – fapt consumat / epuizat; unele forme
de manifestare a unit ății infrac ționale naturale / legale; persoana fizic ă – infractor major. În ceea ce prive ște
persoana juridic ă, men țion ăm c ă s-a tratat cu predilec ție institu ția recidivei, într-o expunere paralel ă cu
reglementarea recidivei în cazul persoanei fizice; condi țiile r ăspunderii penale a persoanei juridice, regimul de
sanc ționare incident în privin ța acesteia, particularit ăți la nivelul cauzelor care înl ătur ă r ăspunderea penal ă /
executarea pedepsei / consecin țele condamn ării persoanei juridice urmeaz ă a fi reg ăsite în cadrul suportului de
curs corespunz ător semestrului al II-lea. De altfel, avertiz ăm asupra faptului c ă întreaga problematic ă vizând
aspecte antrenate de s ăvâr șirea de infrac țiuni de c ătre subiectul activ persoan ă juridic ă urmeaz ă a face obiectul
evalu ării în semestrul al II-lea de studiu.
Suportul de curs reprezint ă un apendice care completeaz ă dezbaterile și prezentarea materiei de la
întâlnirile de studiu desf ăș urate, pe parcursul semestrului I, cu studen ții, cuprinzând – ca anexe – și unele fi șe de
lucru furnizate și analizate cu ocazia acestor întâlniri. Reiter ăm observa ția c ă prezentul suport de curs include și
unele extrase de practic ă penal ă relevant ă (sub rezerva modific ărilor / complet ărilor anun țate în domeniul
dreptului penal, dup ă cum și a posibilit ății intervenirii unor noi decizii obligatorii). Toto dat ă, suportul de curs
vizeaz ă fixarea aspectelor teoretice principale ale materi ei, dar – în mod necesar – dup ă parcurgerea
prealabil ă a doctrinei recomandate, sau a oric ărui alt curs / tratat / manual / lucrare monografic ă, din cele
disponibile potrivit ofertei generoase existente pe pia ță .
Important: Comentariile cuprinse în suportul de curs asigur ă un minim de cuno știn țe din domeniul de referin ță.
Preg ătirea individual ă nu trebuie limitat ă doar la parcurgerea prezentului material , sens în care recomand ăm a
se vedea programa analitic ă și reperele bibliografice acolo indicate!Astfel, ave rtiz ăm c ă st ăpânirea (doar) a
informa țiilor aferente prezent ării materiei din suportul de curs poate, în cel mai bun caz, s ă conduc ă la
ob ținerea unei note minime de promovare a disciplinei , în urma evalu ării finale corespunz ătoare de la finalul
semestrului I.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

3 C U P R I N S

Informa ții de natur ă organiza țional-administrativ ă…………………………………….……………………….…p.4
I. No țiuni generale privind dreptul penal [Unitatea nr. 1 de studiu individual ]……………………………………….p.6
II. Legea penal ă și limitele ei de aplicare [Unitatea nr.2 de studiu individual ]…………………………………………p.9
III. Teoria general ă a infrac țiunii …………………………………………… …………………………………………… …………..p.18
III.1. Defini ția infrac țiunii. Tr ăsături esen țiale [Unitatea nr. 3 de studiu individual ]………………………..p.19
Preliminarii ………………………………………………………………….…………………………p.19
III.1.1. Tipicitatea. În țelesul no țiunii de tipicitate …………………………………………………………p.19
III.1.2. Caracterul nejustificat (antijuridic) ……………………………………………………..………..p.21
III.1.3. Caracterul imputabil imputabilitatea) ……………………………………………………………..p.21
III.2. Con ținutul infrac țiunii [Unitatea nr. 4 și 5 de studiu individual] ………..……………………….…….p.24
Preliminarii [Unitatea nr. 4 de studiu individual ]………………………….……..……………………….p.24
III.2.1. Clasificarea condi țiilor prev ăzute în con ținutul infrac țiunii. Clasificarea con ținuturilor de
infrac țiuni …………………………………..…………………………………………….………….p.25
III.2.2 Elementele analitice ale infrac țiunii ………………………………..……….…………..…..………p.25
III.2.3. Obiectul și subiec ții infrac țiunii ………………………………………….…..……………….….p.26
III.2.4. Latura obiectiv ă a infrac țiunii ……………………………….……………………….………….p.28
III.2.4.1. Elementul material …………………………………………… …………………………………………… …………p.28
III.2.4.2. Urmarea imediat ă…………………………………………… …………………………………………… ………….p.29
III.2.4.3. Leg ătura de cauzalitate [Unitatea nr. 5 de studiu indiv idual ]………………………………………..p.30
III.2.4.4. Elemente suplimentare ale laturii obiective.. …………………………………………… …………………..p.30
III.2.5. Latura subiectiv ă a infrac țiunii …………………………….…………………….………….…….p.31
III.3. Cauzele generale de excludere a infrac țiunii [Unitatea nr. 6 și 7 de studiu individual] ……………..p.36
Preliminarii [Unitatea nr. 6 de studiu individual ]………………………….….…..…………………….p.36
III.3.1. Cauzele justificative …………………………………………….…………………………..…….p.37
III.3.2. Cauzele de neimputabilitate [Unitatea nr. 7 de stud iu individual ]…………………………………..p.41
III.4. Formele infrac țiunii inten ționate [Unitatea nr. 8 de studiu individual ]…………………………..…….p.49
Preliminarii …………………………………………………………….……….………………….p.49
III.4.1. Tentativa ………………..…………………………….……………………….……………….….p.52
III.4.2. Actele de preg ătire ……………………………………….……..……….….…………………………p .58
III.5. Unitatea de infrac țiune [Unitatea nr. 9 și 10 de studiu individual] …………………………………………..p .61
Preliminarii [Unitatea nr. 9 de studiu individual ]………………………….….…..…………………….p.61
III.5.1. Unitatea infrac țional ă natural ă…………………………………………….…………………….p.61
III.5.2. Unitatea infrac țional ă legal ă [Unitatea nr. 10 de studiu individual ]…………….…………………..p.64
III.6. Pluralitatea de infrac țiuni [Unitatea nr. 11 și 12 de studiu individual] ……………………………………..p.73
Preliminarii [Unitatea nr. 11 de studiu individua l ]………………………….….…..……………………….p.73
III.6.1. Concursul de infrac țiuni …………………………………………….………………………..…..p.75
III.6.2. Recidiva …………………………………………………………………….……………….…….p.81
III.6.2.1. Introducere. Forme (clasific ări) …………………………………………… …………………………………….p.81
III.6.2.2. Recidiva în cazul persoanei fizice (majore) [Unitat ea nr. 12 de studiu individual ]p…………….82
III.6.2.3. Recidiva în cazul persoanei juridice …………………………………………… ………………………………p.85
III.6.3. Pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni …………………………………..…………….……….p.87
III.7. Participa ția penal ă[Unitatea nr. 13 și 14 de studiu individual] .………………………..…………………p.92
Preliminarii [Unitatea nr. 13 de studiu individua l ]………………………….……..………………………..p.9 2
III.7.1. Autorul și participan ții ……………………………..…………….……………………………….p.93
III.7.2. Pedeapsa în cazul participan ților ………………….………………….…………………………….p.96
III.7.3. Regimul circumstan țelor personale și reale în materia participa ției penale [Unitatea nr. 14 de
studiu individual ]……………………………………………………. ………………………………………………. .p.97
III.7.4. Cauza de impunitate / nepedepsire: Împiedicarea s ăvâr șirii infrac țiunii…………………..…..…. .p.98
III.7.5. Participa ția improprie…………………………………………………………………………………….. .p.98

Anex ă – Fi șe de lucru …………………………………………………………………………………….…p.101

Bibliografie ……………………………………………………………………….…………………..………p.120

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

4
Informa ții generale despre curs
Titlul disciplinei: DREPT PENAL. PARTEA GENERAL Ă (I)
Tipul disciplinei (impus ă, op țional ă, facultativ ă): IMPUS Ă (obligatorie)

Informa ții despre coordonatorul de disciplin ă
Nume și titlu știin țific: Conf. univ. dr. MARIA-IOANA M ĂRCULESCU-MICHINICI
Contact e-mail: mmich@uaic.ro
Program consulta ții: dup ă întâlnirile de seminar

Condi țion ări și cuno știn țe pre-rechizite
Înscrierea la curs este condi ționat ă de parcurgerea cursurilor de: Teoria general ă a dreptului /Drept constitu țional

Obiectivele disciplinei
Obiectivul general
– Dobândirea și aprofundarea de cuno știn țe specifice.
– Însu șirea capacit ății de recunoa ștere / identificare / prezentare / expunere a cuno știn țelor dobândite, prin raportare la situa ții
teoretice dar și exemple de tip practic (spe țe).
– Dobândirea unui limbaj tehnico-juridic (de specia litate) corespunz ător.
– Dezvoltarea capacit ății de solu ționare a unor probleme specifice concrete, prin sel ectarea, coroborarea și aplicarea
bagajului informa țional de cuno știn țe, abilit ăți și competen țe dobândite în domeniul juridico-penal și în domeniile conexe
acestuia.
– Însu șirea și aprofundarea cuno știn țelor de specialitate privind institu țiile fundamentale de drept penal – infrac țiunea,
răspunderea penal ă, sanc țiunile de drept penal – și institu țiile corespunz ătoare acestora, prin prezentarea de probleme
curente, de factur ă teoretic ă și practic ă.
Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, stud en ții vor fi capabili s ă:

Explice în ce constau institu țiile fundamentale ale dreptului penal și institu țiile de ramur ă subordonate acestora.

Descrie modul în care func ționeaz ă (din punct de vedere teoretic, dar și cu aplicabilitate practic ă) mecanismele care asigur ă
func ționalitatea institu țiilor dreptului penal (parte general ă), fiind capabili s ă le exemplifice, prin intermediul ilustr ării unor
situa ții faptice (spe țe), raportate la diverse norme de incriminare.

Utilizeze corespunz ător terminologia juridico-penal ă de specialitate, precum și s ă utilizeze dispozi țiile legale în vigoare,
cuno știn țele dezvoltate în doctrina de specialitate și jurispruden ța obligatorie în domeniu, pentru a solu ționa diverse situa ții
practice (spe țe), ori subiecte teoretice de evaluare (grile, subi ecte de sinteză ori de analiz ă etc.).

Analizeze un text normativ în domeniul juridico-penal, ident ificând corect toate elementele componente ale aces tuia,
mesajul transmis, sanc țiunea incident ă în ipoteza nerespect ării sale, cu re ținerea capacit ății de a-l interpreta, inclusiv prin
corelare cu alte dispozi ții legale.

Calculeze impactul produs, în practic ă, ca urmare a unei poten țiale modific ări normative expres indicate, precum și s ă
calculeze consecin țele juridice care ar decurge, în sarcina unui anume subiect de drept, în eventualitatea nerespect ării
anumitor dispozi ții legale, în situa ții faptice anume determinate.

Competen țe profesionale
C1. Aplicarea tehnicilor și instrumentelor specifice de identificare / recuno a ștere / în țelegere / descifrare / analiz ă /
solu ționare a problemelor specifice domeniului juridico- penal.
C2. Cunoa șterea legisla ției române ști în materie de drept penal – parte general ă; în țelegerea prevederilor legale în domeniu,
pătrunderea configur ării și modului de func ționare a institu țiilor specifice.
C3. Interpretarea, corelarea și compararea institu țiilor juridico-penale din dreptul na țional corespunz ător legisla ției actuale
(și – sub anumite aspecte – a institu țiilor teoretice penale, la un nivel general de drep t comparat).
C4. Aplicarea cuno știn țelor necesare în culegerea datelor și informa țiilor referitoare la o problem ă concret ă de drept penal –
partea general ă.
C5. Utilizarea legisla ției în vigoare în analiza situa țiilor juridico-penale, în încadrarea lor corect ă din punct de vedere juridic
și în solu ționarea lor efectiv ă, eficient ă și argumentat ă în mod rezonabil (satisf ăcător).
C6. Dobândirea aptitudinii de asimilare dinamic ă a transform ărilor legislative și doctrinar-jurispruden țiale care pot surveni
pe parcursul studiilor (precum și ulterior), prin formarea flexibilit ății în în țelegerea, st ăpânirea și interpretarea contextual ă a
informa țiilor specifice materiei.

Competen țe transversale
CT1. Realizarea sarcinilor curriculare / profesionale ( studen țești, academice) în mod eficient și responsabil, cu respectarea
regulilor știin țifice și deontologice specifice domeniului.
CT2. Eviden țierea abilit ăților de rezolvare eficient ă a unor probleme specifice, atât în mod individual, cât și prin probarea
abilit ăților de efort integrat în cadrul unui colectiv.
CT3. Aplicarea tehnicilor de munc ă eficient ă în echip ă (cu elemente de interdisciplinaritate).

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

5 CT4. Întrebuin țarea no țiunilor, cuno știn țelor și mecanismelor de rela ționare normal ă în mediul social, a interferen țelor
dintre cuno știn țele de ordin general și cele cu specific socio-uman (spirit civic, cultur ă filosofic ă, informa ții de natur ă
istoric ă etc.) pentru explicarea, în țelegerea, p ătrunderea, asimilarea informa ției referitoare la mecanismele de func ționare și
fundamentul unor institu ții juridico-penale, precum și pentru solu ționarea rezonabil ă și adecvat ă a unor tipuri de situa ții de
fapt cu un grad sporit de relativitate.
CT5. Utilizarea eficient ă a resurselor de comunicare, de informare și de formare profesional ă asistat ă, atât în limba român ă,
cât și într-o limb ă str ăin ă de circula ție interna țional ă (capacitatea de a apela la resurse și materiale în format electronic:
legisla ție, jurispruden ță , dispozi ții de drept comparat etc.)

Programarea con ținutului activit ăților

I. Studiu individual prin materiale specifice ID/IFR
1. Generalit ăți privind dreptul penal – ramur ă de drept public – 2 ore
2. Legea penal ă și limitele ei de aplicare – 2 ore
3. Infrac țiunea – teoria general ă a infrac țiunii – 2 ore
4. Infrac țiunea – con ținutul infrac țiunii (partea 1: prezentare general ă; condi ții preexistente; latura obiectiv ă 1)
– 2 ore
5. Infrac țiunea – con ținutul infrac țiunii (partea a 2-a: latura obiectiv ă 2 și latura subiectiv ă) – 2 ore
6. Infrac țiunea – cauzele generale de excludere a infrac țiunii (partea 1: tr ăsături esen țiale și generalit ăți; cauzele
justificative) – 2 ore
7. Infrac țiunea – cauzele generale de excludere a infrac țiunii (partea a 2-a: cauze de neimputabilitate) – 2 ore
8. Formele infrac țiunii dup ă etapele de desf ăș urare ale iter crimis – 2 ore
9. Unitatea infrac țional ă (partea 1: prezentare general ă; unitatea infrac țional ă natural ă) – 2 ore
10. Unitatea infrac țional ă (partea a 2-a: unitatea infrac țional ă legal ă) – 2 ore
11. Pluralitatea de infrac țiuni (partea 1: prezentare general ă; concursul de infrac țiuni; recidiva 1) – 2 ore
12. Pluralitatea de infrac țiuni (partea a 2-a: recidiva 2; pluralitatea inter mediar ă de infrac țiuni) – 2 ore
13. Pluralitatea de f ăptuitori (partea 1: prezentare general ă; participa ția proprie 1) – 2 ore
14. Pluralitatea de f ăptuitori (partea a 2-a: participa ția proprie 2; participa ția improprie) – 2 ore

II. Seminar (fa ță în fa ță )
1. Introducere în studiul disciplinei – 2 ore
2. No țiuni introductive în dreptul penal – 2 ore
3. Legea penal ă și limitele ei de aplicare (partea 1: prezentare gen eral ă; aplicarea legii penale în timp) – 2 ore
4. Legea penal ă și limitele ei de aplicare (partea a 2-a: aplicarea legii penale în spa țiu) – 2 ore
5. Infrac țiunea – teoria general ă a infrac țiunii (tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii; cauzele de excludere a
infrac țiunii) – 2 ore
6. Infrac țiunea – con ținutul infrac țiunii(partea 1: prezentare general ă; condi ții preexistente; latura obiectiv ă 1) –
2 ore
7. Infrac țiunea – con ținutul infrac țiunii(partea a 2-a: latura obiectiv ă 2 și latura subiectiv ă) – 2 ore
8. Formele infrac țiunii inten ționate dup ă etapele de desf ăș urare ale iter crimis (partea 1: prezentare general ă
actele de preg ătire; tentativa 1)– 2 ore
9. Formele infrac țiunii inten ționate dup ă etapele de desf ăș urare ale iter crimis (partea a 2-a: tentativa 2;
consumarea; epuizarea) – 2 ore
10. Unitatea infrac țional ă: unitatea natural ă – 2 ore
11. Unitatea infrac țional ă: unitatea legal ă – 2 ore
12. Pluralitatea de infrac țiuni(partea 1: prezentare general ă; concursul de infrac țiuni; recidiva 1) – 2 ore
13. Pluralitatea de infrac țiuni (partea a 2-a: recidiva 2; pluralitatea interm ediar ă de infrac țiuni) – 2 ore
14. Autorul și participan ții. Recapitulare. Chestiuni administrative anterior sesiunii – 2 ore

Num ărul și formatul lucr ărilor de verificare pe parcurs
1 (unu) / V (verificare)

Metodele și instrumentele de evaluare
Evaluarea final ă – examen scris: 50%
Evaluare formativ ă continu ă: 50%

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

6
Unitatea (activitatea / tema) nr. 1 de studiu indiv idual

I. NO ȚIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL

OBIECTIVE :
– Fixarea unor no țiuni generale privind materia juridico-penal ă, pornind de la defini ția dreptului penal, obiectul
și caracterele acestuia;
– Însu șirea limbajului de specialitate și a no țiunilor de baz ă în materie penal ă;
– Prezentarea institu țiilor fundamentale și a principiilor fundamentale ce stau la baza între gii reglement ări.

I.1. No țiunea dreptului penal
În sistemul dreptului pozitiv, dreptul penal – ramu r ă a dreptului public – reprezint ă un ansamblu de
norme care reglementeaz ă rela țiile sociale care iau na ștere în ac țiunea de prevenire și combatere a
infrac ționalit ății, norme care determin ă faptele ce constituie infrac țiuni, sanc țiunile corespunz ătoare lor, precum
și condi țiile de aplicare și executare a acestora.
Ca instrument principal al politicii penale, dreptu l penal are ca scop ap ărarea valorilor sociale esen țiale
pentru existenta unei societ ăți împotriva fenomenului infrac țional, ceea ce relev ă necesitatea reglement ării
juridico-penale.

I.2. Obiectul și caracterele dreptului penal
Dreptul penal reprezint ă o ramur ă autonom ă de drept, având un obiect propriu de reglementare și
consacrând un ansamblu de principii fundamentale ce guverneaz ă întreaga reglementare penal ă privitoare la
institu țiile fundamentale – infrac țiunea, r ăspunderea penal ă și sancțiunile de drept penal.
Obiectul dreptului penal – reprezentat de rela țiile de ap ărare social ă, ca rela ții de prevenire și combatere
a criminalit ății – are un caracter complex, rela țiile sociale manifestându-se, pe de o parte, ca rel a ții de
conformare (cooperare) stabilite între stat și destinatarii normelor penale – ce se nasc de la d ata intr ării în
vigoare a legii penale -, constând în dreptul statu lui de a pretinde o anumit ă conduit ă, prin ab ținerea de la
săvâr șirea faptelor incriminate și în obliga ția ce revine destinatarilor legii penale de a adopt a conduita impus ă;
pe de alt ă parte, ca rela ții de conflict (represive) – ce se nasc la data și cu ocazia comiterii faptelor ce constituie
infrac țiuni -, constând în dreptul statului de a trage la r ăspundere penal ă și de a aplica sanc țiuni și, respectiv,
obliga ția persoanei vinovate de comiterea infrac țiunii de a suporta consecin țele faptei sale.
Prin specificul reglement ărilor sale, dreptul penal apar ține dreptului public, instituind raporturi de puter e
în care partea dominant ă este întotdeauna statul, atât în rela țiile de conformare (prin elaborarea normelor penale
ce impun o anumit ă conduit ă), cât și în cele de conflict (în procesul aplic ării legii penale prin intermediul
organelor competente, în vederea tragerii la r ăspundere penal ă și aplic ării sanc țiunilor).
Ocupând un loc bine definit în sistemul de drept, d reptul penal – ramur ă de sine-st ătătoare cu un
caracter autonom – interfereaz ă, având strânse leg ături cu alte ramuri de drept public (dreptul consti tuțional,
dreptul procesual penal, dreptul execu țional penal, dreptul financiar ș.a.). Re ținem leg ătura îndeaproape
realizat ă cu dreptul procesual penal, leg ătur ă evident ă atâta timp cât, prin normele penale sunt consacrat e faptele
ce constituie infrac țiuni și ansamblul sanc țiunilor corespunz ătoare, iar prin normele procesual penale
reglementându-se procedura de tragere la r ăspundere penal ă a celor vinova ți de comiterea infrac țiunilor.
Interdependen ța celor dou ă ramuri autonome de drept – drept penal material și procesual – rezid ă și în scopul
comun urm ărit. Scopul procesului penal prive ște constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie
infrac țiuni, astfel c ă orice persoan ă care a s ăvâr șit o infrac țiune s ă fie pedepsit ă potrivit vinov ăției sale și nici o
persoan ă nevinovat ă s ă nu fie tras ă la r ăspundere penal ă. Procesul penal trebuie s ă contribuie la ap ărarea ordinii
de drept, la ap ărarea persoanei, a drepturilor și libert ăților acesteia, la prevenirea infrac țiunilor, precum și la
educarea cetățenilor în sprijinul respect ării legilor.
Dreptul penal prezint ă leg ături și cu ramuri de drept privat (dreptul civil, dreptul comercial, dreptul
familiei, dreptul muncii ș.a.) prin ocrotirea penal ă a faptelor grave pentru rela țiile sociale ce formeaz ă obiectul
de reglementare a acestor ramuri de drept.
Dreptul penal are și un caracter unitar, unitate care este pus ă în eviden ță de unitatea principiilor ce
reglementeaz ă materia penal ă. Sub aspectul structurii sale, dreptul penal – rep rezentat printr-un ansamblu de
norme juridico-penale – se divide în drept penal – parte general ă și drept penal – parte special ă, urmând de altfel
și împ ărțirea Codului penal în dou ă p ărți – partea general ă și partea special ă. Normele penale generale î și au
sediul, de regul ă, în partea general ă a Codului penal, reglementând institu țiile fundamentale – infrac țiunea,
răspunderea penal ă și sanc țiunile de drept penal. Normele speciale – cu sediul în partea special ă a Codului penal

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

7 sau în legi speciale – sunt norme de incriminare pr in care se prev ăd faptele ce constituie infrac țiuni și pedepsele
corespunz ătoare acestora.
Unitatea dreptului penal nu este afectat ă de aceast ă diviziune, între cele dou ă categorii de norme penale
– generale și speciale – existând o interdependen ță , normele generale aplicându-se numai prin intermed iul
normelor speciale, iar acestea din urm ă, la rândul lor, completându-se de c ătre cele generale, numai dac ă prin
dispozi țiile speciale nu se derog ă de la cele generale.

I.3. Institu țiile fundamentale ale dreptului penal
Institu țiile fundamentale ale dreptului penal sunt reprezen tate de infrac țiune, r ăspunderea penal ă și
sanc țiunile de drept penal, institu ția infrac țiunii fiind, pe drept cuvânt, apreciat ă în doctrin ă ca „piatra de
temelie” a oric ărui sistem de drept penal, infrac țiunea determinând r ăspunderea penal ă și sanc țiunea penal ă.
Institu ția infrac țiunii este consacrat ă în Titlul II al P ărții generale a Codului penal, cadrul
reglement ărilor în materie incluzând dispozi ții generale privind infrac țiunea (art. 15-17), cauzele justificative
(art. 18-22),cauzele de neimputabilitate (art. 23-3 1), tentativa (art. 32-34), unitatea și pluralitatea de infrac țiuni
(art. 25-45),autorul și participan ții (art. 46-52).
Legea penal ă cuprinde dispozi ții exprese privitoare la r ăspunderea penal ă în art. 15 alin. 2 potrivit
căruia infrac țiunea este unicul temei al r ăspunderii penale și corespunz ător Titlului VII al P ărții generale a
Codului penal unde sunt reglementate cauzele care î nl ătur ă r ăspunderea penal ă (amnistia, prescrip ția r ăspunderii
penale, lipsa/retragerea plângerii prealabile și împ ăcarea).
Ansamblul sanc țiunilor de drept penal este format din trei categorii de sanc țiuni: pedepse, m ăsuri
educative și m ăsuri de siguran ță .
Codul penal actual a creat un cadru legal amplu în Titlul III al P ărții generale intitulat „Pedepsele” (art.
53-106), incluzând dispozi ții privitoare la categoriile pedepselor (art. 53-55 ), pedepsele principale aplicabile
persoanei fizice (art. 56-64), pedepsele accesorii și complementare aplicabile persoanei fizice (art. 6 5-70),
calculul duratei pedepselor (71-73), individualizar ea pedepselor (art. 74-106).
Reglementarea condi țiilor r ăspunderii penale a persoanei juridice (Titlul VI di n Partea general ă a C.
pen., art. 135-151) a condus la diferen țierea / diversificarea pedepselor aplicabile persoa nelor implicate în
comiterea de infrac țiuni. Dup ă cum se prevede expres, r ăspunderea penal ă a persoanei juridice nu exclude
răspunderea penal ă a persoanei fizice care a contribuit în orice mod la s ăvâr șirea aceleia și infrac țiuni. Anterior
anului 2006, în România se consacra (ca regul ă) exclusiv r ăspunderea penal ă a persoanei fizice; drept urmare,
cadrul general actual al pedepselor cuprinde atât c ategoriile și limitele generale ale pedepselor care se aplic ă
persoanelor fizice cât și cele care se aplic ă persoanelor juridice.
Reglement ări privitoare la pedeaps ă sunt incluse și în Titlul VIII din Partea general ă a Codului penal,
potrivit art. 160-164, cu referire la cauzele care înl ătur ă sau modific ă executarea pedepsei (gra țierea și
prescrip ția execut ării pedepsei).
În cadrul Titlului V din Partea general ă a Codului penal, denumit „Minoritatea” (art. 113-1 34) sunt
prev ăzute (ca sanc țiuni penale aplicabile exclusiv infractorilor minor i) măsurile educative,acestea fiind, dup ă
caz, neprivative de libertate (stagiul de formare c ivic ă; supravegherea; consemnarea la sfâr șit de s ăpt ămân ă;
asistarea zilnic ă) sau privative de libertate (internarea într-un ce ntru de educativ; internarea într-un centru de
deten ție).
Măsurile de siguran ță sunt prev ăzute în Titlul IV al P ărții generale a Codului penal (art. 107-112¹)
acestea fiind: obligarea la tratament medical; inte rnarea medical ă; interzicerea ocup ării unei func ții sau a
exercit ării unei profesii; confiscarea special ă; confiscarea extins ă).

I.4. Principiile fundamentale ale dreptului penal
Principiile fundamentale ale dreptului penal stau l a baza întregii reglement ări juridico-penale și sunt
legate de institu țiile fundamentale ale dreptului penal.
Legea formuleaz ă expres principiile legalit ății incrimin ării și a sanc țiunilor de drept penal potrivit art. 1
și 2 C. pen.
Principiul legalit ății incrimin ării și a sanc țiunilor de drept penal reprezint ă, în aprecierea doctrinei,
principala garan ție a securit ății juridice a cet ățeanului în fa ța dreptului penal, adresându-se atât legiuitorului cât
și instan țelor judec ătore ști c ărora le impune drepturi, obliga ții și limite specifice. De re ținut c ă i se impune
legiuitorului prevederea faptelor ce constituie inf rac țiuni și a sancțiunilor corespunz ătoare, prin elaborarea unor
texte de lege clare, complete și precise; în aplicarea legii penale, instan ța trebuie s ă determine o încadrare
juridic ă corect ă a faptei comise care s ă corespund ă modelului legal și s ă dispun ă, prin individualizare,
sanc țiunea corespunz ătoare.
Art. 15 alin.2 C. pen. înscrie principiul potrivit c ăruia infrac țiunea este unicul temei al r ăspunderii
penale . Prin „s ăvâr șirea unei infrac țiuni” sau „comiterea unei infrac țiuni” se în țelege s ăvâr șirea oric ăreia dintre

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

8
faptele pe care legea le pedepse ște ca infrac țiune consumat ă sau ca tentativ ă, precum și participarea la comiterea
acestora în calitate de coautor, instigator sau com plice (art. 174 C. pen.). Principiul fundamental al caracterului
personal al răspunderii penale implic ă angajarea r ăspunderii penale doar de c ătre persoana ce a comis
infrac țiunea sau a participat la s ăvâr șirea acesteia, persoan ă obligat ă a suporta consecin țele directe și indirecte
ale faptei penale s ăvâr șite, prin executarea sanc țiunii penale aplicate. Prin consacrarea r ăspunderii penale a
persoanei juridice nu se contravine acestui princip iu, c ăci eventualele consecin țe produse asupra unor persoane
fizice inocente din structura persoanei juridice in fractoare, ca efect al angaj ării r ăspunderii penale a acesteia din
urm ă (diminu ări salariale; pierderea locului de munc ă etc.), nu sunt consecin țe directe / nemijlocite ale angaj ării
răspunderii penale.
Un alt principiu fundamental al dreptului penal est e cel al individualiz ării sanc țiunilor de drept penal ,
principiu ce implic ă stabilirea și aplicarea sanc țiunii penale / de drept penal în func ție de gravitatea faptei și de
periculozitatea persoanei ce a comis-o, precum și de condi țiile de s ăvâr șire a infrac țiunii / faptei prev ăzute de
legea penal ă. Individualizarea cunoa ște trei forme, în func ție de etapa în care se realizeaz ă ( și de organul ce o
realizeaz ă): legal ă, judiciar ă și administrativ ă = execu țional ă.
Individualizarea legal ă este opera legiuitorului, care determin ă ansamblul sanc țiunilor de drept penal,
cadrul general al pedepselor (categoriile și felurile de pedepse), al m ăsurilor educative și al m ăsurilor de
siguran ță , prevede împrejur ările de agravare sau atenuare a r ăspunderii penale etc. Individualizarea judiciar ă o
realizeaz ă instan ța de judecat ă (instan ța penal ă), care, la stabilirea și aplicarea pedepsei (conform art. 74 C. pen.)
ține seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei, expres prev ăzute de lege. Individualizarea
administrativ ă / execu țional ă se realizeaz ă în etapa de executare a sanc țiunii penale definitiv aplicate, putând fi
îndeplinit ă de c ătre organe de natur ă administrativ ă (de la locul de de ținere), precum și de c ătre instan ța de
judecat ă, potrivit competen țelor legal stabilite în sarcina acestora. În aceast ă etap ă se poate decide, de pild ă,
regimul de executare a sanc țiunii privative de libertate, trecerea dintr-un reg im de executare în altul în func ție
(și) de conduita condamnatului în cursul execut ării sanc țiunii penale, restrângerea sau l ărgirea unor drepturi /
libert ăți în cursul execut ării (num ărul de pachete care pot fi primite de c ătre cei condamna ți, num ărul de vizite
permise etc.).
Se pot re ține și alte principii fundamentale de drept penal, dintr e care enumerăm: principiul egalit ății în
fa ța legii penale, principiul umanismului dreptului pe nal ș.a. Acestea sunt principii fundamentale ( și) în dreptul
penal, căci ele guverneaz ă, de altfel, întregul sistem de drept românesc (au valoare constitu țional ă, reflectat ă și
în materie juridico-penal ă).

I.5. Izvoarele dreptului penal
No țiunea de izvor al dreptului penal semnific ă sursele formale prin care sunt create și instituite regulile
juridice care dau con ținut acestei ramuri de drept na țional. Conform art. 173 C. pen., se dispune c ă „Prin lege
penal ă se în țelege orice dispozi ție cu caracter penal cuprins ă în legi organice, ordonan țe de urgen ță sau alte acte
normative care la data adopt ării lor aveau putere de lege”. Acest text este în d eplin ă coresponden ță cu
dispozi țiile din art. 73 alin. 3 lit. h) și i) din Constitu ția României (revizuit ă), conform c ărora este limitat
reglement ării (doar) prin lege organic ă domeniul dreptului penal; de asemenea, coresponden ța este respectat ă și
în raport de art. 115 (alin. 5) din Constitu ție, conform c ăruia ordonan țele de urgen ță ale Guvernului pot
reglementa și în domeniul rezervat legilor organice.
Prin legi organice și ordonan țe de urgen ță ale Guvernului legiuitorul penal poate îndeplini o ricare dintre
urm ătoarele trei tipuri de opera țiuni normative în domeniul penal: introducerea în v igoare a unor dispozi ții
(inclusiv incriminarea unor fapte = prevederea lor ca infrac țiuni); modificarea / completarea / interpretarea
legal ă a unor dispozi ții penale preexistente; scoaterea din vigoare (prin abrogare) a unor dispozi ții penale
preexistente (inclusiv dezincriminarea unor fapte). Prin urmare, legile organice și ordonan țele de urgen ță ale
Guvernului pot fi apreciate drept izvoare propriu-z ise (cu efecte depline) de drept penal.
Este de re ținut c ă, în momentul de fa ță, o parte a doctrinei de specialitate în materie pe nal ă enumer ă și
unele tipuri de hot ărâri jurisdic ționale drept izvoare de drept penal. Este vorba des pre a șa-numita jurispruden ță
na țional ă obligatorie , format ă din deciziile Cur ții Constitu ționale a României = C.C.R. (cele de admitere a unor
excep ții de neconstitu ționalitate și cele care con țin clauze de interpretare obligatorie a unor norme juridice
penale) și din unele decizii ale Înaltei Cur ți de Casație și Justi ție a României (deciziile pronun țate în
solu ționarea unor recursuri în interesul legii = R.I.L. și hot ărârile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penal ă = H.P.). Într-adev ăr, prin asemenea decizii se poate efectua o interpr etare obligatorie a
unor norme penale, într-un anumit sens (obligatoriu pentru instan țe – cazul R.I.L.-urilor și al H.P.-urilor –
respectiv general obligatoriu – cazul deciziilor C. C.R.). Prin deciziile C.C.R. se poate ajunge și la scoaterea din
vigoare a unor dispozi ții ale legii penale (cele constatate neconstitu ționale). Prin urmare, s-ar putea acredita
pentru aceste hot ărâri denumirea de izvoare derivate (cu efecte par țiale) de drept penal .

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

9 Unitatea (activitatea / tema) nr. 2 de studiu indi vidual

II. LEGEA PENAL Ă ȘI LIMITELE EI DE APLICARE

OBIECTIVE :
– Dobândirea de c ătre studen ți a abilit ății de în țelegere a conceptului de lege penal ă;
– Însu șirea de c ătre studen ți a principiilor de aplicare a legii penale în timp ;
– Însu șirea de c ătre studen ți a principiilor de aplicare a legii penale în spa țiu .

II.1. Norma penal ă și legea penal ă
Principalul izvor de drept penal este Codul penal, ca lege organic ă, general ă și cu durat ă nedeterminat ă în timp.
Codul penal actual (Legea nr. 286/20009) a intrat î n vigoare la data de 1.02.2014.
Codul penal este structurat pe dou ă p ărți:
– Partea general ă con ține norme generale (grupate în zece titluri), insti tuind dispozi ții privitoare la legea penal ă
și limitele ei de aplicare, reglementând institu țiile fundamentale ale dreptului penal (infrac țiunea, r ăspunderea
penal ă și sanc țiunile de drept penal) și institu țiile func ționale privitoare la acestea, explicând semnifica ția
specific ă a unor termeni și expresii în accep țiune penale ș.a.
– Partea special ă cuprinde norme de incriminare, materie sistematiza t ă pe un num ăr de doisprezece titluri,
respectiv tot atâtea grupe de infrac țiuni (de pild ă: infrac țiuni contra persoanei, contra patrimoniului, contra
înf ăptuirii justi ției ș.a.).
În afara Codului penal – cea mai important ă lege penal ă – exist ă și legi speciale cu dispozi ții penale care
reglementeaz ă un anumit domeniu de activitate, cuprinzând și norme penale prin care sunt incriminate unele
fapte periculoase ce se pot comite în domeniul resp ectiv.
Doctrina eviden țiaz ă mai multe categorii de legi care cuprind dispozi ții penale, în func ție de anumite criterii de
clasificare. Amintim clasificarea dup ă durat ă, în legi penale permanente și temporare. Legea temporar ă este
legea penal ă care prevede data ie șirii ei din vigoare sau a c ărei aplicare este limitat ă prin natura situa ției
temporare care a impus-o, distinc ție necesar ă deoarece legea temporar ă se aplic ă și dup ă ie șirea ei din vigoare
pentru infrac țiunile comise sub imperiul acesteia [ a se vedea ultraactivitatea legii penale în materia aplic ării
legii penale în timp ].
În ceea ce prive ște norma penal ă, ca element normativ de baz ă al dreptului penal, aceasta poate fi general ă
(sfera sa de aplicabilitate fiind foarte larg ă) sau special ă (cu sfer ă de aplicabilitate restrâns ă la anumite situa ții
punctuale, determinate). Ca regul ă, normele penale generale (apar ținând p ărții generale a dreptului penal) sunt
cuprinse, în majoritatea lor, în Partea general ă a Codului penal, putând fi cuprinse îns ă și unele legi
complinitoare (precum normele din Legea nr. 546/200 2, privind gra țierea și procedura acord ării gra țierii).
Aceste norme au o structur ă intern ă atipic ă (nu con țin toate cele trei elemente clasice de structur ă intern ă
specifice normelor juridice: ipotez ă, dispozi ție și sanc țiune), rolul lor fiind de a oferi defini ții, de a crea institu ții
cu aplicabilitate larg ă – general ă, de a institui de condi ții de existen ță / re ținere a acestor institu ții (ex.: tentativ ă,
recidiv ă etc.), de a reglementa împrejur ările în care se poate acorda beneficiul unor instit u ții de drept penal și
procedura func țion ării lor (ex.: liberarea condi ționat ă, gra țierea etc.) ș.a.
De principiu, normele penale speciale (apar ținând p ărții speciale a dreptului penal) sunt cuprinse fie în Partea
special ă a Codului penal, fie în legi penale speciale (sau legi nepenale care con țin și unele reglement ări penale).
În majoritatea lor, acestea sunt norme de incrimina re (dispozi ții legale prin care legiuitorul prevede / descrie =
interzice anumite tipuri de fapte ca forme de ilici t penal = infrac țiuni); prin unele norme penale speciale se
instituie uneori și defini ții punctuale ale unor concepte (termeni / sintagme) , f ără voca ția generalit ății (ex.:
defini ția dezastrului în raport de infrac țiunea de distrugere calificat ă – art. 254 alin. 2 C. pen.). Doctrina este
polarizat ă în ceea ce prive ște problema caracterului tipic (tripartit / trihoto mic) sau atipic (bipartit / dihotomic) al
normelor de incriminare. Într-o opinie (specific ă mai pu țin penali știlor, întâlnit ă mai ales în unele lucr ări de
teoria general ă a dreptului) se apreciaz ă c ă normele penale speciale cuprind doar dispozi ție și sanc țiune, în timp
ce potrivit unui alt punct de vedere (majoritar în rândul autorilor specializa ți în materia dreptului penal – partea
general ă) se consider ă c ă și normele penale speciale de incriminare con țin toate cele trei elemente tipice de
structur ă intern ă ale unei norme juridice, cu specificul c ă ipoteza este uneori subîn țeleas ă (generic ă). În ambele
opinii, se subliniaz ă un aspect caracteristic al dispozi ției normelor de incriminare, anume: dispozi ția nu este
direct exprimat ă de legiuitor, ci se deduce prin utilizarea procede ului de interpretare per a contrario a prevederii
legale exprese (de exemplu, în cazul omorului – art. 188 C. pen. – din faptul c ă se dispune c ă uciderea unei
persoane se pedepse ște reiese, per a contrario , c ă ceea ce solicit ă legiuitorul destinatarilor legii penale =
dispozi ția este:să nu ucizi! ).

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

10
II.2. Aplicarea legii penale în timp. Principii
Cadrul legal al aplic ării legii penale în timp este configurat de art. 3 – 7 C. pen.
Aplicarea legii penale în timp este guvernat ă de urm ătoarele principii: activitatea legii penale –
implicând corolarul neretroactivit ății legii penale(ca regul ă) – principiu de baz ă în materie; ipotezele de
excep ție, vizând cazurile de retroactivitatea legii penal e: situa ția dezincrimin ării și a legii penale mai favorabile
(intervenit ă fie anterior, fie posterior r ămâneri definitive a unei hot ărâri judec ătore ști penale); ipotezele de
ultraactivitate a legii penale: situa ția legii temporare și a legii penale mai favorabile (intervenit ă anterior
rămâneri definitive a unei hot ărâri judec ătore ști penale). De precizat c ă în aceast ă materie, un principiu specific
al aplic ării legii penale în timp este acela al aplic ării legii penale mai favorabile ( mitior lex ), corespunz ător
prevederii din art. 15 alin. 2 din Constitu ția României, potrivit c ăreia „Legea dispune numai pentru viitor (per a
contrario, ea nu retroactiveaz ă – s.n.) , cu excep ția legii penale sau contraven ționale mai favorabile”! În Codul
penal, aceast ă dispozi ție constitu țional ă este dezvoltat ă prin prevederile specifice cuprinse în art. 5 și 6 ale legii
penale generale.
Principiul activit ății legii penale este consacrat expres în art. 3 C. pe n. potrivit c ăruia „Legea penal ă se
aplic ă infrac țiunilor s ăvâr șite în timpul cât ea se afl ă în vigoare”.
Cu alte cuvinte, legea penal ă are incident ă în privin ța infrac țiunilor s ăvâr șite pe durata ei de aplicare
activ ă, așadar între momentul intr ării sale în vigoare și pân ă la ie șirea ei din vigoare. De regul ă, intrarea în
vigoare a legii penale are loc la trei zile de la d ata public ării în Monitorul Oficial al României, sau la o dat ă
ulterioar ă, prev ăzut ă în textul ei (art. 78 din Constitu ția României). Ie șirea din vigoare a unor dispozi ții ale legii
penale are loc prin diferite moduri: prin abrogare legii (total ă sau par țial ă; expres ă sau tacit ă); prin modificarea
legii(modalitate la care se recurge frecvent); prin ajungerea legii la termen sau prin dispari ția condi țiilor care au
impus adoptarea legii (în cazul legii temporare); p rin declararea neconstitu ționalit ății legii (a unor prevederi
legale), de c ătre Curtea Constitu țional ă a României, f ără ca legiuitorul s ă reac ționeze corespunz ător, prin
punerea legii (a dispozi țiilor a c ăror neconstitu ționalitate a fost constatat ă) în acord cu decizia C.C.R., în
termenul legal (45 de zile de la data public ării în M. Of. a deciziei C.C.R.).
Pentru a se re ține aplicarea legii penale în baza principiului act ivit ății, se impune, a șadar, ca atât
momentul s ăvâr șirii infrac țiunii, cât și data judec ării definitive a cauzei privind-o, pe aceasta s ă aib ă loc în
perioada activit ății uneia și aceleia și legi penale (dispozi ții penale). În leg ătur ă cu aceast ă regul ă, se impune
determinarea datei la care o infrac țiune se apreciaz ă a fi fost s ăvâr șit ă. Aceast ă chestiune nu ridic ă probleme
deosebite în cazul infrac țiunilor instantanee (sau de moment), care se consid er ă s ăvâr șite, ca regul ă, la
momentul în care s-a produs urmarea imediat ă (consecin ța lor); spre exemplu, dac ă o persoan ă împu șcă victima,
iar aceasta decedeaz ă imediat consecutiv actului de ucidere (sau la scur t timp ulterior, de pild ă, pe parcursul
aceleia și zile), data la care se consider ă s ăvâr șit ă infrac țiunea de omor este aceea la care victima, fiind
împu șcat ă, a decedat. În ceea ce prive ște situa ția a șa-numitelor infrac țiuni de durat ă (infrac țiunile continue, cele
continuate, cele de obicei și cele progresive – a se vedea materia unit ății de infrac țiuni pentru prezentarea
acestora – s.n. ), acestea prezint ă un moment al consum ării (data la care sunt întrunite toate elementele
constitutive ale infrac țiunii, necesare pentru tragerea la r ăspundere penal ă a infractorului) și un moment ulterior,
al epuiz ării (data la care înceteaz ă activitatea infrac țional ă sau la care ia sfâr șit procesul de amplificare a
rezultatului infrac țional); prin urmare, se ridic ă problema stabilirii la care dintre aceste dou ă momente se poate
aprecia, din punct de vedere juridic, ca fiind s ăvâr șit ă o asemenea infrac țiune (de durat ă). Codul penal actual
reglementeaz ă expres aceast ă chestiune, în mod indirect, prin dispozi ții cuprinse în materia prescrip ției
răspunderii penale. Astfel, în conformitate cu art. 1 54 alin. 2 C. pen., reiese c ă o infrac țiune continu ă, continuat ă
și de obicei se consider ă s ăvâr șit ă la data epuiz ării, în timp ce o infrac țiune progresiv ă se apreciaz ă s ăvâr șit ă la
data epuiz ării.
Dup ă cum s-a ar ătat, de și legea formuleaz ă expres principiul legalit ății incrimin ării și a sanc țiunilor de
drept penal (art. 1 și 2 C. pen.), doctrina vine și ea în completarea textelor legale, subliniind nec esitatea
anteriorit ății legii penale în raport cu momentul s ăvâr șirii faptei incriminate și cu sanc țiunea aplicat ă, ceea ce
înseamn ă neretroactivitatea legii penale . Astfel, ca un corolar al principiului activit ății sale, legea penal ă nu se
aplic ă faptelor care, la data când au fost s ăvâr șite, nu erau prev ăzute ca infrac țiuni = nicio persoan ă nu poate fi
sanc ționat ă penal pentru o fapt ă care nu era prev ăzut ă de legea penal ă la data când a fost s ăvâr șit ă (art. 1 alin. 2
C. pen.). Cele astfel stipulate sunt în perfect aco rd cu dispozi ția constitu țional ă (ante-indicat ă) cuprins ă în art. 15
alin. 2 din Legea fundamental ă (sunt în acord cu interpretarea per a contrario a prevederilor exprese în cauz ă).
Din principiul activit ății decurge, de asemenea, în mod logic, consecin ța potrivit c ăreia legea penal ă nu
se aplic ă, ca regul ă, nici ulterior ie șirii ei din vigoare (non – ultraactivitatea legii p enale).
Subliniem totu și faptul c ă principiul activit ății legii penale nu are, în prezent, un caracter abs olut, fiind
consacrate și excep ții, anume: cazuri de retroactivitate și, respectiv, de ultraactivitate a legii penale.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

11 Un caz de retroactivitatea legii penale este prev ăzut, în primul rând, de art. 4 C. pen., referitor l a ipoteza
dezincrimin ării. Astfel, se stipuleaz ă c ă „Legea penal ă nu se aplic ă faptelor s ăvâr șite sub legea veche, dac ă nu
mai sunt prev ăzute de legea nou ă. În acest caz, executarea pedepselor, a m ăsurilor educative și a măsurilor de
siguran ță , pronun țate în baza legii vechi, precum și toate consecin țele penale ale hot ărârilor judec ătore ști
privitoare la aceste fapte înceteaz ă prin intrarea în vigoare a legii noi”.
Textul legal consacr ă retroactivitatea legii penale de dezincriminare, c az în care legea nou ă intervine
ulterior comiterii unei fapte care era incriminat ă la momentul s ăvâr șirii sale, dar care nu mai este prev ăzut ă ca
infrac țiune de aceast ă legea penal ă nou ă (în vigoare la data urm ării / judec ării cauzei, sau a execut ării sanc țiunii
de drept penal deja aplicat ă, ori chiar posterior execut ării sau consider ării ca executat ă a acesteia). Potrivit
doctrinei, caracterul retroactiv al legii de dezinc riminare se justific ă prin aceea c ă nu se poate urm ări și judeca o
fapt ă (respectiv, nu se pot men ține efecte juridice ale acestor opera țiuni) care, în condi țiile de aplicare a legii
penale noi, a pierdut caracterul infrac țional; practic, s-ar aduce atingere principiului le galit ății. Aceasta întrucât
nu mai exist ă o baz ă legal ă pentru urm ărirea și judecarea acelei fapte, dup ă cum nu se poate continua executarea
unei sanc țiuni de drept penal (ori producerea unor efecte neg ative ulterior execut ării acesteia) pronun țate /
aplicate pentru o conduit ă care, în legea nou ă, nu mai este incriminat ă (= este licit ă din puncte de vedere penal).
De men ționat c ă exist ă dou ă sisteme teoretice de apreciere a intervenirii unei dezincrimin ări: sistemul
de apreciere în abstract și sistemul de apreciere în concret. De și fostul Cod penal acredita sistemul aprecierii
abstracte a interven ției dezincrimin ării, legea penal ă actual ă a fost proiectat ă potrivit celeilalte viziuni, a
aprecierii concrete a interven ției dezincrimin ării; în acest sens (printre altele) se pot invoca p revederile din art. 3
al Legii nr. 187/2012 (legea de punere în aplicare a Codului penal) – discu ții în acest sens urmeaz ă a se dezvolta
la orele de seminar (s.n.) .
De asemenea, un alt caz de retroactivitate decurge (poate decurge) din aplicarea prevederilor referit oare
la principiul mitior lex (legea penal ă mai favorabil ă), conform art. 5 și 6 C. pen. (aspect asupra c ăruia vom
reveni, mai pe larg, dup ă men ționarea celeilalte excep ții de la principiul activit ății – ultraactivitatea legii
penale – s.n.) .
Tot ca excep ție de la principiul activit ății legii penale, art. 7 C. pen. prevede și cazul aplic ării ultraactive
a legii penale temporare. Ultraactivitatea legii pe nale temporare nu trebuie în țeleas ă ca o ultraactivitate strict
propriu-zis ă, deoarece o lege penal ă care a ie șit din vigoare nu poate produce efecte asupra unor infrac țiuni
comise ulterior acestui moment. Legea penal ă temporar ă se aplic ă infrac țiunilor s ăvâr șite în timpul cât ea era în
vigoare, producându- și îns ă efectele și dup ă ie șirea sa din vigoare,în raport de acele fapte care, fiind comise sub
imperiul ei,nu au fost urm ărite sau judecate definitiv în acea perioad ă de timp,din pricina duratei scurte de
aplicare a legii temporare. Prin aplicarea ultraact iv ă a legii penale temporare sunt înl ăturate orice posibilit ăți de
eludare a legii de c ătre acei infractori care, cunoscând caracterul ei t emporar, ar putea s ăvâr și faptele incriminate
spre sfâr șitul duratei de aplicare a acesteia, mizând tocmai pe posibilitatea de a nu mai putea fi sanc ționa ți (sau a
nu mai putea fi sanc ționa ți potrivit prevederilor legii temporare – de regul ă, mai drastice decât dispozi țiile
anterioare și ulterioare), dac ă legea temporar ă nu ar avea expres prev ăzut acest efect ultraactiv. Practic,
ultraactivitatea legii temporare se impune ( și) ca o excep ție de la principiul aplic ării (retroactive) a legii penale
mai favorabile, date fiind situa țiile deosebite care impun reglementarea penal ă prin intermediul unor legi
temporare (de ex.: stare de vulnerabilitate social ă sporit ă determinat ă de dezastre naturale, insurec ții, r ăzboi
ș.a.).
Aplicarea legii penale mai favorabile – principiul mitior lex reprezint ă un principiu de aplicare în timp
caracteristic dreptului penal – are în vedere dou ă situa ții, disciplinate prin dispozi țiile art. 5 și 6 C. pen. În
aceast ă materie, distingem, pe de o parte, între aplicarea legii penale mai favorabile pân ă la judecarea definitiv ă
a cauzei (art. 5 C. pen.) și, pe de alt ă parte, aplicarea legii penale mai favorabile dup ă judecarea definitiv ă a
cauzei (art. 6 C. pen.). Ceea ce este comun ambelor ipoteze astfel reglementate este c ă, în cazul în care se pune
problema aplic ării legii penale mai favorabile – spre diferen ță de situa ția în care se ridic ă problema
retroactivit ății legii de dezincriminare – fapta concret comis ă reprezint ă infrac țiune (se încadreaz ă juridic ca
ilicit penal) potrivit tuturor legilor care au inci den ță poten țial ă de aplicare în cauz ă: legea veche și legea nou ă,
eventual legile intermediare). Astfel, de și art. 15 alin. 2 din Constitu ție întrebuin țeaz ă sintagma lege penal ă mai
favorabil ă într-un sens larg, care include și referirea la legea de dezincriminare, dispozi țiile art. 5 și 6 C. pen. au
în vedere doar sensul restrâns (strict, tehnic pena l) al conceptului de lege mai favorabil ă, care exclude referirea
și la legea de dezincriminare!
Potrivit art. 5 C. pen., „În cazul în care de la da ta s ăvâr șirii infrac țiunii și pân ă la judecata definitiv ă a
cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplic ă legea mai favorabil ă”.
Atunci când de la data comiterii infrac țiunii și pân ă la judecata definitiv ă a cauzei intervine o succesiune
de legi penale (dou ă sau mai multe legi penale care intr ă în vigoare succesiv, înlocuindu-se una pe alta / c u alta),
se ridic ă problema determin ării aceleia dintre ele care este mai în beneficiul infractorului (nu intr ă în compara ție
legile ie șite din vigoare anterior s ăvâr șirii infrac țiunii, nici cele intrate în vigoare dup ă judecarea definitiv ă a

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

12
faptei). Altfel, a-i aplica infractorului, retroact iv, legea nou ă, dac ă aceasta este mai sever ă, ar înc ălca regula din
art. 15 alin. 2 din Constitu ție și principiul fundamental al legalit ății incrimin ării și sanc țiunilor de drept penal. Pe
de alt ă parte, a-i aplica legea veche, dac ă aceasta este mai sever ă, nu ar mai avea o baz ă legal ă (s-ar înc ălca, în
esen ța sa, tot principiul legalit ății), din moment ce legiuitorul a reapreciat gravita tea social ă a conduitei ilicite
manifestate de infractor, considerând-o pe aceasta mai sc ăzut ă. Determinarea legii penale mai favorabile
(anterior unei judec ăți definitive – în baza art. 5 C. pen.) implic ă opera țiunea de comparare a legilor succesive,
în vederea identific ării și aplic ării acelei legi care se dovede ște a fi mai blând ă (pentru infractor / f ăptuitor) în
situa ția concret ă. Reiter ăm împrejurarea c ă fapta comis ă trebuie s ă constituie infrac țiune potrivit dispozi țiilor
cuprinse în toate legile comparate, acestea cuprinz ând îns ă reglement ări distincte, sub diverse aspecte:
– fie la nivelul incrimin ării faptei (de pild ă, într-o lege, conduita respectiv ă este incriminat ă ca infrac țiune în
forma tip – de baz ă, iar în alta este prev ăzut ă ca form ă atenuat ă a unei infrac țiuni, sau ca form ă agravat ă a unei
infrac țiuni);
– fie sub aspectul condi țiilor de tragere la r ăspundere penal ă (spre exemplu, într-o lege penal ă infrac țiunea
respectiv ă se poate urm ări și judeca din oficiu, f ără a fi necesar ă nicio manifestare anume de voin ță din partea
unei persoane sau autorit ăți, pe când, potrivit altei legi penale, aceea și infrac țiune nu se poate urm ări / judeca
decât la plângerea prealabil ă a persoanei v ătămate; în acest caz, dac ă plângerea prealabil ă nu este formulat ă /
lipse ște, atunci legea care o solicit ă pentru tragerea la r ăspunderea penal ă a infractorului este mai favorabil ă,
căci în baza ei, în acel caz concret, nu se mai poate ajunge la condamnarea acestuia);
– fie sub aspectul regimului sanc ționator (aspectul care apare a fi cel mai evident, dar care se verific ă abia în
final).
Rezult ă de aici faptul c ă legile penale succesive urmeaz ă s ă fie comparate în ansamblul reglement ărilor
pe care le cuprind, deci, din punctul de vedere atâ t al condi țiilor de incriminare, al celor de tragere la r ăspundere
penal ă, cât și în ceea ce prive ște sanc țiunile penale și institu țiile privitoare la acestea (institu ții de
individualizare, de pild ă: posibilitatea de acordare a suspend ării execut ării pedepsei ș.a.).
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazurile n edefinitiv judecate va conduce, dup ă caz, fie la
retroactivitatea legii penale noi, fie la ultraacti vitatea legii penale vechi, în func ție de legea apreciat ă în concret,
de către instan ță ,a fi mai favorabil ă. Aceast ă aptitudine de aplicare a legii mai favorabile, pot rivit art. 5 C. pen.,
atât în sensul retroactivit ății, cât și al ultraactivit ății, poart ă denumirea de extraactivitatea legii penale (mai
favorabile) .
De men ționat c ă un aspect caracteristic al aplic ării legii penale mai favorabile const ă în interdic ția de a
combina dispozi ții mai favorabile (sub anumite aspecte) dintr-o leg e penal ă, cu dispozi ții mai favorabile (sub
alte aspecte) dintr-o alt ă lege penal ă succesiv ă, pentru a le aplica apoi împreun ă, în mod conjugat, prin raportare
la un anumit caz concret. O asemenea opera țiune ar înc ălca principiul constitu țional fundamental al separa ției
puterilor în stat, c ăci instan ța nu ar mai aplica, practic, niciuna dintre legile comparate, în ansamblul dispozi țiilor
sale, ci ar crea, practic, din fragmente neunitare, corespunz ătoare unor legi penale distincte, un fel de lege
specific adaptat ă cazului concret, format ă din îmbinarea (niciodat ă avut ă în vedere de c ătre legiuitor) a celor mai
favorabile dispozi ții ale unei legi, cu cele mai favorabile dispozi ții ale unei alte legi (procedeul este cunoscut sub
denumirea de creare a unei lex tertia , fiind interzis). Respectarea strict ă a interdic ției de a se crea lex tertia în
aplicarea legii penale mai favorabile a fost impus ă și prin jurispruden ța obligatorie a C.C.R. (decizia nr.
265/2014 a stabilit c ă a șa-numitul si stem de aplicare a legii penale mai favorabile în c onsiderarea unor
institu ții autonome – care afirma doar formal interdic ția de creare a unei lex tertia , pe care o permitea îns ă, în
fapt, în numeroase ipoteze concrete – este neconsti tu țional, urmând ca art. 5 C. pen. s ă fie interpretat și aplicat în
lumina sistemului numit al aplic ării globale a legii penale mai favorabile, fiind interzis ă strict combinarea
dispozi țiilor mai favorabile din legi diferite în aplicarea art. 5 C. pen.). Prin urmare, instan ța urmeaz ă a compara
legile penale succesive și a determina potrivit c ăreia urmeaz ă a se ajunge la o solu ție mai favorabil ă pentru
infractor, aplicând legea astfel identificat ă, în ansamblul dispozi țiilor sale incidente în spe ța judecat ă (atât cele
în favoarea infractorului, cât și cele mai severe acestuia – sub anumite aspecte – prin compara ție cu prevederile
corespunz ătoare ale celeilalte / celorlalte legi – dac ă, în ansamblu, rezultatul este mai favorabil infrac torului
decât ar fi fost acela atins prin recurgere la apli carea unei alte legi aflat ă în compara ție).
Aplicarea legii penale mai favorabile dup ă judecarea definitiv ă a cauzei este reglementat ă prin art. 6 C.
pen. și se refer ă la acele situa ții când, dup ă r ămânerea definitiv ă a hot ărârii de condamnare pentru infrac țiunea
săvâr șit ă ( pronun țat ă în baza legii penale vechi), intervine o lege pena l ă nou ă, care prevede o sanc țiune mai
ușoar ă în raport de cea dispus ă deja în mod definitiv. Legea penal ă nou ă poate interveni, în acest caz (dup ă
rămânerea definitiv ă a hot ărârii de condamnare) fie înainte de a se trece la e xecutarea sanc țiunii, fie în timpul
execut ării acesteia, dup ă cum î și va produce efectele și în cazul pedepselor deja executate anterior apari ției legii
noi mai favorabile (în acest ultim caz, poate produ ce efecte benefice infractorului, sub alte aspecte, precum:
dispari ția unei condi ții legate de starea de recidiv ă, reducerea termenului de reabilitare ș.a.). Compararea legilor

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

13 penale succesive se realizeaz ă, a șadar, în baza art. 6 C. pen., exclusiv sub aspectul sanc țiunii de drept penal,
dezv ăluind deci, în toate situa țiile, numai o posibil ă aplicare retroactiv ă a legii penale mai favorabile (spre
deosebire de art. 5 C. pen., nu se mai poate discut a nici despre extraactivitatea legii mai favorabile , nici despre
multiple criterii de determinare a caracterului mai favorabil al unei legi, în compara ție cu altele).
Prin lege sunt reglementate mai multe ( și variate) situa ții privind aplicarea legii penale mai favorabile în
cazul condamn ărilor definitive. Situa țiile descrise în lumina art. 6 C. pen. atrag aplica rea retroactiv ă a legii noi,
conducând la reducerea sau înlocuirea (obligatorie a) pedepsei aplicate de instan ță , în condi țiile prev ăzute de
lege. Astfel, în esen ță , sanc țiunea aplicat ă, dac ă dep ăș ește nivelul maxim al sanc țiunii (de acela și fel / de aceea și
natur ă) prev ăzute de legea nou ă pentru infrac țiunea comis ă, se reduce la maximul (inferior) din legea nou ă
(instan ța nu are dreptul de a rejudeca acea cauz ă sau de a reaprecia / reindividualiza sanc țiunea). Dac ă pedeapsa
prev ăzut ă de legea nou ă, mai favorabil ă, este de o alt ă natur ă decât cea aplicat ă în baza legii vechi (amenda
penal ă, în loc de închisoare), instan ța urmeaz ă a aprecia și stabili o nou ă pedeaps ă, din care (odat ă
individualizat ă) va ține cont (procentual) de cât a executat deja condam natul din fosta sanc țiune, pentru a stabili
dac ă îl va obliga pe acesta la executarea integral ă sau doar par țial ă a noii pedepse (ori dac ă o va aprecia ca fiind
deja executat ă, în considerarea execut ării anterioare a fostei sanc țiuni). În ceea ce prive ște alte tipuri de
sanc țiuni de drept penal decât pedepsele principale (avu te în vedere în rândurile precedente) – anume: pede psele
complementare, m ăsurile educative și m ăsurile de siguran ță – legiuitorul instituie, de asemenea, dispozi ții
exprese în art. 6 C. pen. În esen ță , regula este c ă aceste sanc țiuni de drept penal se vor executa în con ținutul și
limitele din legea nou ă, dac ă aceasta este mai favorabil ă, respectiv nu se vor mai executa, dac ă aceasta nu le mai
prevede.
Prevederile art. 6 C. pen. au în vedere nu o punere a infractorului deja condamnat definitiv într-o si tua ție
juridic ă identic ă fa ță de aceea a unui infractor (care a comis aceea și infrac țiune) care ar urma s ă fie judecat în
prezent, ci vizeaz ă doar asigurarea respect ării legalit ății execut ării sanc țiunilor de drept penal definitiv aplicate
în raport de noile prevederi normative (sau a legal it ății altor consecin țe, subsecvente execut ării propriu-zise a
sanc țiunii de drept penal, în considerarea legii noi). D ep ăș irea acestei limite ar conduce la situa ții discutabile sub
raportul autorit ății de lucru judecat de care se bucur ă condamnarea definitiv ă ( și prin aceasta, la afectarea
principiului separa ției puterilor în stat).

*
Extrase (selec ție) de practic ă obligatorie în materia APLIC ĂRII LEGII PENALE ÎN TIMP :
(Se recomand ă parcurgerea motiv ării integrale a deciziilor indicate)

A. Decizii pronun țate de C.C.R.
1. Prin Decizia nr. 651 din 26 aprilie 2018 (M. Of. nr. 1083 din 20 decembrie 2018)referitoare la excep ția de
neconstitu ționalitate a dispozi țiilor art. 595 din Codul de procedur ă penal ă precum și a dispozi țiilor art. 4 din Codul penal a
constatat că solu ția legislativ ă cuprins ă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedur ă penal ă, care nu prevede și decizia
Cur ții Constitu ționale prin care se constat ă neconstitu ționalitatea unei norme de incriminare ca un caz de
înl ăturare sau modificare a pedepsei/m ăsurii educative, este neconstitu țional ă, respectiv că solu ția legislativ ă
cuprins ă în art. 4 din Codul penal, care nu asimileaz ă efectele unei decizii a Cur ții Constitu ționale prin care se
constat ă neconstitu ționalitatea unei norme de incriminare cu cele ale u nei legi penale de dezincriminare, este
neconstitu țional ă.
2. Prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 (M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014)referitoare la exce p ția de
neconstitu ționalitate a dispozi țiilor art. dispozi țiile art. 5 din Codul penal Curtea Constitu țional ă a constatat că aceste
dispozi ții sunt constitu ționale în m ăsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și
aplicarea legii penale mai favorabile.

B. Decizii pronun țate de Î.C.C.J., Completul pentru solu ționarea unor chestiuni de drept în materie
penal ă (hot ărâri prealabile – HP)
1. Prin Decizia nr. 12/2019 (publicat ă în M. Of. nr. 481 din 13/06/2019), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel
Bucure ști – Sec ția I penal ă, prin Încheierea de ședin ță din data de 7 ianuarie 2019, pronun țat ă în Dosarul nr. 5.780/202/2017
(2.031/2018), prin care s-a solicitat dezlegarea ur m ătoarei chestiuni de drept: "dac ă regimul suspend ării condi ționate a
execut ării pedepsei, inclusiv sub aspectul revoc ării, este cel prev ăzut de Codul penal din 1969, indiferent de felul pe depsei
aplicate pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă în cursul termenului de încercare, și în cazul în care suspendarea condi ționat ă a
execut ării pedepsei a fost dispus ă dup ă intrarea în vigoare a Codului penal actual, ca efe ct al aplic ării legii penale mai
favorabile". S-a stabilit c ă: „indiferent de felul pedepsei aplicate pentru infra c țiunea s ăvâr șit ă în cursul termenului de
încercare, regimul suspend ării condi ționate a execut ării pedepsei aplicat ă în baza art. 81 din Codul penal din 1969,
ca efect al aplic ării legii penale mai favorabile, printr-o hot ărâre pronun țat ă dup ă 1 februarie 2014, se men ține și
dup ă intrarea în vigoare a Codului penal actual, inclus iv sub aspectul revoc ării sau anul ării acesteia, fiind cel
prev ăzut de Codul penal din 1969”.

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

14
2. A se vedea și solu ția din Decizia HP nr. 13/2016 (M. Of. nr. 457 din 21/06/2016), indicat ă (în extras) infra , ca
jurispruden ță obligatorie în materia unit ății de infrac țiune
3. A se vedea și solu ția din Decizia HP nr. 11/2016 (M. Of. nr. 468 din 23/06/2016) indicat ă (în extras) infra , ca
jurispruden ță obligatorie în materia recidivei și a pluralit ății intermediare de infrac țiuni.
4. Prin Decizia nr. 9/2016 (publicat ă în M. Of. nr. 356 din 10/05/2016), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel
Timi șoara, Sec ția penal ă, în Dosarul nr. 5.287/290/2013, prin care se solic it ă pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemei de drept: "Dac ă elementul material al laturii obiective a infrac țiunii de tulburare a
ordinii și lini știi publice prev ăzute de art. 371 din Codul penal trebuie îndreptat împotriva mai multor persoane și dac ă în
situa ția în care ac țiunea descris ă a vizat o singur ă persoan ă opereaz ă dezincriminarea conform art. 4 din Codul penal. S- a
stabilit (în punctul nr. 2 al dispozitivului decizi ei) că:„În ipoteza în care violen țele, amenin ță rile sau atingerile grave
aduse demnit ății persoanei, care tulbur ă ordinea și lini ștea public ă, au fost comise, în public, împotriva unei singure
persoane, nu opereaz ă dezincriminarea, nefiind incidente dispozi țiile art. 4 din Codul penal”.
5. A se vedea și solu ția din Decizia HP nr. 7/2016 (M. Of. nr. 251 din 5/04/2016), indicat ă (în extras) infra , ca
jurispruden ță obligatorie în materia concursului de infrac țiuni .
6. Prin Decizia nr. 30/2015 (publicat ă în M. Of. nr. 14 din 8/01/2016), Înalta Curte de C asa ție și Justi ție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materi e penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Bra șov – Sec ția
penal ă, prin Încheierea din data de 16 septembrie 2015, p ronun țat ă în Dosarul nr. 121/62/2014, prin care se solicit ă
pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a ur m ătoarei probleme de drept "dac ă în situa ția unei
infrac țiuni de în șel ăciune (dar și a altor infrac țiuni, de pild ă, furtul calificat), comise sub imperiul legii ante rioare, prin
modificarea con ținutului no țiunii de «consecin țe deosebit de grave» și existen ța unui prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei
are loc o dezincriminare par țial ă (a formei agravate), prin modificarea cerin țelor de tipicitate ca tr ăsătur ă esen țial ă a
infrac țiuni”. S-a stabilit c ă: „în situa ția unei infrac țiuni de în șel ăciune comise sub imperiul Codului penal din 1969,
care a produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea no țiunii de "consecin țe deosebit de grave" în
Codul penal nu produce efectele prev ăzute de art. 4 din Codul penal și nici pe cele prev ăzute de art. 3 alin. (1) din
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Leg ii nr. 286/2009 privind Codului penal și nu conduce la
dezincriminarea infrac țiunii de în șel ăciune”.
7. Într-un sens similar celui din decizia pre-indicat ă, dar raportat la alte infrac țiuni (din Codul silvic) și la sensul
no țiunii de „pre ț mediu al unui metru cub de mas ă lemnoas ă pe picior” a se vedea solu ția din decizia HP nr. 6/2015 (M.
Of. nr. 257/2015).
8. A se vedea și solu ția din Decizia HP nr. 29/2015 (M. Of. nr. 29 din 15/01/2016), indicat ă (în extras) infra , ca
jurispruden ță obligatorie în materia concursului de infrac țiuni .
9. A se vedea și solu ția din Decizia HP nr. 13/2015 (M. Of. nr. 410 din 10/06/2015), indicat ă (în extras) infra , ca
jurispruden ță obligatorie în materia recidivei și a pluralit ății intermediare de infrac țiuni .
10. Prin Decizia nr. 12/2015 (publicat ă în M. Of. nr. 409 din 10/06/2015), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel
Bucure ști, Sec ția a II-a penal ă prin Încheierea din data de 10 februarie 2015, în Dosarul nr. 2.635/93/2014 (4.246/2014), în
vederea pronun ță rii unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de dre pt: "dac ă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din
Codul penal, cu privire la o pedeaps ă definitiv ă pentru o infrac țiune care a produs consecin țe deosebit de grave potrivit
Codului penal anterior, pentru determinarea maximul ui special prev ăzut de legea nou ă urmeaz ă s ă se re țin ă cauza de
majorare a pedepsei prev ăzut ă de art. 309 din Codul penal, chiar dac ă prejudiciul produs prin respectiva infrac țiune nu
dep ășește pragul prev ăzut de art. 183 din Codul penal". S-a stabilit c ă: „În interpretarea dispozi țiilor art. 6 alin. (1) din
Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infrac țiuni care au produs consecin țe deosebit de grave potrivit
Codului penal anterior, determinarea maximului spec ial prev ăzut de legea nou ă se realizeaz ă, chiar dac ă valoarea
prejudiciului este inferioar ă pragului valoric prev ăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta
agravat ă a infrac țiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul p enal”.
11. A se vedea și solu ția din Decizia HP nr. 3/2015 (M. Of. nr. 380 din 2/06/2015), indicat ă (în extras) infra , ca
jurispruden ță obligatorie în materia recidivei și a pluralit ății intermediare de infrac țiuni.
12. Prin Decizia nr. 21/2014 (publicat ă în M. Of. nr. 829 din 13/11/2014), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel
Târgu Mure ș – Sec ția penal ă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 7.269/320/2011 prin ca re se solicit ă
pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a pr oblemei de drept în sensul dac ă "art. 5 alin. 1 din
Codul penal trebuie interpretat c ă legea penal ă mai favorabil ă este aplicabil ă, în cazul infrac țiunilor s ăvâr șite anterior datei
de 1 februarie 2014, care nu au fost înc ă judecate definitiv și fa ță de care s-a împlinit prescrip ția r ăspunderii penale pân ă la
data de 20 mai 2014 în interpretarea dat ă prin Decizia nr. 2/2014 a înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție, îns ă fa ță de care
prescrip ția r ăspunderii penale nu este împlinit ă, în interpretarea dat ă aceluia și text legal prin decizia nr. 265/2014 a Cur ții
Constitu ționale”. S-a stabilit c ă: „dispozi țiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpr etate, inclusiv în materia
prescrip ției r ăspunderii penale, în sensul c ă legea penal ă mai favorabil ă este aplicabil ă în cazul infrac țiunilor
săvâr șite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au f ost înc ă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr.
265/2014 a Cur ții Constitu țional”.
13. A se vedea și solu ția din Decizia HP nr. 18/2014 (M. Of. nr. 775 din 24/10/2014), indicat ă (în extras) infra , ca
jurispruden ță obligatorie în materia concursului de infrac țiuni.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

15 14. A se vedea și solu ția din Decizia HP nr. 15/2014 (M. Of. nr. 546 din 23/07/2014), indicat ă (în extras) infra , ca
jurispruden ță obligatorie în materia recidivei și a pluralit ății intermediare de infrac țiuni.
15. Prin Decizia nr. 14/2014 (publicat ă în M. Of. nr. 525 din 15/07/2014), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Tribunalul Prahova –
Sec ția penal ă prin Încheierea din data de 22 aprilie 2014 pronun țat ă în Dosarul nr. 4.257/281/2014, în vederea pronun ță rii
unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a pr oblemei de drept, respectiv dac ă în interpretarea art. 6 alin. (1)
din Codul penal în ipoteza în care este vorba despr e o hot ărâre de condamnare cu aplicarea art. 320 1 din Codul de
procedur ă penal ă anterior se reduce pedeapsa la maximul special pre v ăzut de lege pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă, maxim ce
se va reduce cu 1/3 ca urmare a judec ării cauzei prin aplicarea principiului recunoa șterii vinov ăției. S-a stabilit c ă: „în
aplicarea legii penale mai favorabile, dup ă judecarea definitiv ă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul pena l,
atunci când se compar ă pedeapsa aplicat ă cu maximul special prev ăzut de legea nou ă, nu se va lua în considerare
cauza specială de reducere a pedepsei prev ăzut ă de art. 320 1 alin. 7 din Codul de procedur ă penal ă anterior,
re ținut ă condamnatului și valorificat ă în pedeapsa concret ă”.
16. Prin Decizia nr. 13/2014 (publicat ă în M. Of. nr. 505 din 8/07/2014), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materi e penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Tribunalul Harghita în Dosarul
nr. 530/258/2014, prin care se solicit ă pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a pr oblemei de
drept vizând aplicarea dispozi țiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire l a hot ărârile de condamnare pronun țate de un
alt stat fa ță de cet ățeni români afla ți în executarea acelei pedepse pe teritoriul Români ei. S-a stabilit c ă: „Dispozi țiile art. 6
alin. (1) din Codul penal, privitoare la legea mai favorabil ă dup ă judecarea definitiv ă a cauzei, sunt aplicabile și cu
privire la hot ărârea de condamnare pronun țat ă de un alt stat fa ță de cet ățenii români, dac ă aceasta a fost
recunoscut ă în procedura reglementat ă de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciar ă interna țional ă în
materie penal ă, republicat ă, cu modific ările și complet ările ulterioare”.
17. Prin Decizia nr. 10/2014 (publicat ă în M. Of. nr. 502 din 7/07/2014), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materi e penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Craiova – Sec ția
penal ă și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 30.259/215/ 2013 în vederea pronun ță rii unei hot ărâri prealabile pentru
dezlegarea de principiu a problemelor de drept:
– dac ă în aplicarea art. 418 din Codul de procedur ă penal ă, privind neagravarea situa ției în propriul apel, circumstan țele
atenuante re ținute de prima instan ță în favoarea inculpatei în condi țiile art. 74 alin. 1 din Codul penal anterior pot f i
men ținute în condi țiile art. 5 din Codul penal de instan ța de control judiciar, învestit ă doar cu solu ționarea apelului declarat
de inculpat ă, chiar dac ă pentru fapta analizat ă legea penal ă mai favorabil ă o reprezint ă noul Cod penal;
– în m ăsura în care circumstan țele atenuante trebuie men ținute, efectele atenuante ale acestora sunt cele pr ev ăzute de art. 76
din Codul penal anterior sau cele prev ăzute de art. 76 din noul Cod penal”.
S-a stabilit c ă: „în aplicarea art. 5 din Codul penal, circumstan țele atenuante se apreciaz ă global în func ție de
incriminare și sanc țiune. În situa ția intr ării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modific ări atât cu privire la pedepse,
cât și cu privire la circumstan țele atenuante, circumstan țele ca parte din institu ția sanc țiunii unei infrac țiuni nu pot
fi privite și analizate distinct fa ță de institu ția pedepsei. Înl ăturarea circumstan țelor atenuante nu aduce atingere
principiului neagrav ării situa ției în propria cale de atac prev ăzut în art. 418 din Codul de procedur ă penal ă, atunci
când în concret, pentru aceea și fapt ă, se stabile ște o sanc țiune mai pu țin sever”
18. Prin Decizia nr. 8/2014 (publicat ă în M. Of. nr. 473 din 27/06/2014), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materi e penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Tribunalul Dolj, Sec ția penal ă,
în Dosarul nr. 3.004/215/2014, prin care se solicit ă pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept ce vizeaz ă aplicarea legii penale mai favorabile dup ă judecarea definitiv ă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1)
din Codul penal, în sensul de a lua în considerarea la maximul special prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă
și a circumstan țelor atenuante sau agravante re ținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concret ă, atunci
când se compar ă pedeapsa aplicat ă cu maximul special prev ăzut de legea nou ă. S-a stabilit c ă: „În aplicarea legii penale
mai favorabile dup ă judecarea definitiv ă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal (…) la maximul special
prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă nu se vor lua în considerare circumstan țele atenuante sau
agravante re ținute condamnatului și care apar valorificate în pedeapsa concret ă, atunci când se compar ă pedeapsa
aplicat ă cu maximul special prev ăzut de legea nou ă”.
19. A se vedea și solu ția din Decizia HP nr. 7/2014 (M. Of. nr. 471 din 26/06/2014), indicat ă (în extras) infra , ca
jurispruden ță obligatorie în materia unit ății de infrac țiune.
20. A se vedea și solu ția din Decizia HP nr. 6/2014 (M. Of. nr. 471 din 26/06/2014), indicat ă (în extras) infra , ca
jurispruden ță obligatorie în materia institu ției tentativei.
21. A se vedea și solu ția din Decizia HP nr. 5/2014 (M. Of. nr. 470 din 26/06/2014), indicat ă (în extras) infra , ca
jurispruden ță obligatorie în materia unit ății de infrac țiune.
22. A se vedea și solu ția din Decizia HP nr. 1/2014 (M. Of. nr. 349 din 13/05/2014), indicat ă (în extras) infra , ca
jurispruden ță obligatorie în materia concursului de infrac țiuni.

*
II.3. Aplicarea legii penale în spa țiu. Principii
Cu privire la aplicarea legii penale române în spa țiu, Codul penal consacr ă mai multe reguli, ca principii
de aplicare ale acesteia, în func ție de o serie de coordonate, care privesc fie exclu siv criteriul spa țial = locul
săvâr șirii infrac țiunii (principiul teritorialit ății, art. 8 C. pen,), fie acest criteriu, îmbinat cu acela al identit ății

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

16
persoanei care comite infrac țiunea (principiul personalit ății, art. 9 C. pen.), ori cu acela al identit ății persoanei
împotriva c ăreia se comite infrac țiunea (principiul realit ății, art. 10 C. pen.), sau cu acela al locului unde se
refugiaz ă infractorul dup ă s ăvâr șirea infrac țiunii, în anumite condi ții (principiul universalit ății, art. 11 C. pen.).
Potrivit principiului teritorialit ății legii penale – consacrat de art. 8alin. 1 C. pen. – se impune, ca regul ă,
aplicarea legii penal ă române în cazul comiterii unei infrac țiuni pe teritoriul României (în acela și articol fiind
cuprinse și dispozi ții explicative cu privire la în țelesul no țiunilor „teritoriul României”, respectiv „infrac țiune
săvâr șit ă pe teritoriul României”). Din moment ce legea nu d istinge, reiese c ă aplicarea legii penale române,
potrivit acestui principiu, se face, ca regul ă, în cazul tuturor infrac țiunilor comise pe teritoriul nostru na țional
(cu excep ția derog ărilor legale exprese), indiferent de identitatea pe rsoanelor implicate în activitatea
infrac țional ă în mod activ (infractorul), sau pasiv (victima). P rin urmare, un str ăin aflat în România va fi tras la
răspundere penal ă conform legii penale române, dac ă s ăvâr șește o infrac țiune pe teritoriul României (sau în
spa țiile asimilate juridic acestuia: bordul navelor sau aeronavelor române ști), indiferent dac ă legea penal ă a
statului al c ărui cet ățean este, incrimineaz ă sau nu fapta respectiv ă ( și indiferent dac ă o incrimineaz ă mai pu țin
drastic, în ipoteza în care o prevede, de asemenea, ca infrac țiune). A șadar, se poate afirma c ă aplicarea legii
penale române în baza principiului teritorialit ății este (ca regul ă) absolut ă și exclusiv ă, nefiind supus ă unor
condi țion ări (precum ar fi cerin ța verific ării dublei incrimin ări).
Ca excep ție de la aceast ă regul ă, dispozi țiile art. 12 C. pen. prev ăd subsidiaritatea principiilor de
aplicare a legii penale române în spa țiu (inclusiv a principiului teritorialit ății) fa ță de statu ările exprese în sens
contrar ale tratatelor interna ționale la care România este parte (care au priorita te). Un caz particular de acest fel
este reglementat expres (ca excep ție specific ă și de la art. 8 C. pen.) în art. 13 C. pen. – imunit atea de jurisdic ție
în fa ța legii române a unor persoane care, în virtutea ca lit ății lor (de pild ă: reprezentan ți diplomatici ai altor
state: ambasadori, al ți membri ai unei reprezentan țe diplomatice etc.), beneficiaz ă, potrivit unor tratate
interna ționale, de protec ție special ă în raport de legile penale ale statelor în care au respectiva calitate.
Asemenea persoane, dac ă s ăvâr șesc în țara noastr ă o infrac țiune, nu pot fi judecate și trase la r ăspundere penal ă
de autorit ățile judiciare române (pentru a nu se afecta bunele rela ții diplomatice ale României cu alte state),
urmând a fi declarate persona non grata – ceea ce oblig ă statul pe care ele îl reprezint ă, s ă le retrag ă. Desigur, în
măsura în care legea penal ă a respectivului stat permite tragerea la r ăspundere penal ă a celor în cauz ă, pentru
fapta comis ă, nimic nu va împiedica o asemenea procedur ă s ă fie dus ă la îndeplinire (dar nu de c ătre statul
român). O alt ă excep ție de la aplicarea legii penale române potrivit ter itorialit ății este prev ăzut ă în Legea nr.
17/1990, referitor la infrac țiunile comise la bordul navelor comerciale str ăine aflate în trecere prin marea
teritorial ă a României. De și marea teritorial ă este parte a teritoriului nostru de stat, acestor fapte nu li se va
aplica legea penal ă român ă, decât în unele cazuri expres reglementate prin di spozi ții ale aceluia și act normativ
(de exemplu: dac ă infrac țiunea este comis ă de c ătre un cet ățean român sau împotriva acestuia, ori în m ăsura în
care c ăpitanul navei solicit ă interven ția autorit ăților române ș.a.)[ recomand ăm consultarea doctrinei care
trateaz ă și în detaliu materia ].
Al ături de principiul teritorialit ății – principiul de baz ă al aplic ării în spa țiu – sunt consacrate și principii
complementare, de aplicare a legii penale române în cazul infrac țiunilor s ăvâr șite în afara teritoriului țării.
Identificarea locului s ăvâr șirii infrac țiunii (pentru a se putea determina dac ă este aplicabil art. 8 C. pen. sau
dac ă se verific ă îndeplinirea condi țiilor pentru aplicarea art. 9-11 C. pen.) se face conform teoriei ubicuit ății , al
cărei con ținut este redat de prevederea din art. 8 alin. 4 C. pen. (în esen ță , o infrac țiune se consider ă comis ă în
România dac ă cel pu țin o parte din structura sa – executarea sau rezult atul – au loc în România sau în spa țiile
asimilate acesteia, din punctul de vedere al consid er ării infrac țiunii comise ca fiind s ăvâr șit ă pe teritoriul
României – art. 8 alin. 2 și 3 C. pen.).
Potrivit principiului personalit ății legii penale (art. 9 C. pen.), legea penal ă se aplic ă infrac țiunilor
săvâr șite în afara teritoriului ță rii, dac ă f ăptuitorul este cet ățean român sau persoan ă juridic ă român ă. Aplicarea
legii penale române potrivit principiului personali t ății este posibil ă în urm ătoarele condi ții: comiterea
infrac țiunii s ă aib ă loc în str ăin ătate; fapta să fie considerat ă infrac țiune potrivit legii penale române; infractorul
să fie cet ățean român sau persoan ă juridic ă român ă (nefiind necesar ă prezen ța sa în România); dac ă infrac țiunea
este una grav ă (pedeapsa prev ăzut ă de legea român ă pentru aceasta este deten țiunea pe via ță sau închisoarea mai
mare de 10 ani – intereseaz ă maximul special al pedepsei legale), ori dac ă infrac țiunea se comite într-un loc
nesupus suveranit ății niciunui stat, nu este necesar ă nicio alt ă condi ție, fiind indiferent ă inclusiv dubla
incriminare (nu se impune ca fapta s ă fie prev ăzut ă ca infrac țiune și de legea penal ă a statului pe al c ărui
teritoriu se comite fapta); dimpotriv ă, dac ă infrac țiunea este de gravitate sc ăzut ă sau medie (pedeapsa prev ăzut ă
în legea român ă pentru aceasta este amenda, sau închisoarea care n u dep ăș ește 10 ani), iar fapta este comis ă pe
teritoriul altui stat, atunci se impune verificarea dublei incrimin ări, ca o condi ție suplimentar ă. În toate cazurile,
pentru punerea în mi șcare a ac țiunii penale, în caz de aplicare a principiului per sonalit ății legii penale române,

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

17 se impune autorizarea prealabil ă din partea procurorului (pentru competen ța exact ă și termenul în care trebuie
realizat ă autorizarea, a se vedea art. 9 alin. 3 C. pen.).
În ceea ce prive ște realitatea legii penale române – conform art. 10 alin.1 C. pen. – principiul este
incident atunci când în afara teritoriului României se comite o infrac țiune îndreptat ă contra statului român sau
contra unui cet ățean român ori împotriva unei persoane juridice româ ne, dac ă fapta este s ăvâr șit ă de c ătre un
cet ățean str ăin ori de c ătre un apatrid. Din moment ce textul legal nu preve de nimic în acest sens, rezult ă c ă nu
este necesar ă verificarea dublei incrimin ări! Legea impune și condi ția privitoare la punerea în mi șcare a ac țiunii
penale cu autorizarea prealabil ă a procurorului general al Parchetului de pe lâng ă Înalta Curte de Casa ție și
Justi ție, precum și a lipsei unei proceduri judiciare referitoare la respectiva fapt ă, în statul pe al c ărui teritoriu s-a
comis aceasta (art. 10 alin. 2 C. pen). Din acest u ltim punct de vedere, reiese subsidiaritatea legii penale române
fa ță de legea statului ter ț care poate trage la r ăspundere penal ă în temeiul teritorialit ății.
Legea penal ă român ă se aplic ă potrivit principiului universalit ății în cazul comiterii,în str ăin ătate, a unor
infrac țiuni care sunt s ăvâr șite de c ătre str ăini, asupra altor str ăini / împotriva altor state, a șadar atunci când nu
exist ă un punct direct de leg ătur ă între fapta comis ă și interesele statului român. A șadar, este vorba despre
altesitua ții decât cele care atrag aplicarea legii române con form principiilor anterior indicate (teritorialitat e,
personalitate, realitate). Pentru c ă interesul statului român în aplicarea legii penale proprii este mult diminuat de
premisele principiului universalit ății, condi țiile impuse sunt mai stricte decât în celelalte caz uri. Astfel,
universalitatea reprezint ă singurul principiu de aplicare în spa țiu a legii penale române în care nu se poate
efectua judecata în lipsa celui acuzat (în contumac ie), o condi ție esen țial ă de activare a prevederilor art. 11 C.
pen. fiind tocmai aceea ca infractorul s ă se afle (de bun ă-voie) în România (de aici principalul interes în
reglementarea situa ției: statul român nu dore ște s ă încurajeze importul de infrac ționalitate, care ar deriva din
transformarea teritoriului ță rii într-un spa țiu de impunitate pentru infractorii din alte state) . Prin urmare, dac ă
infractorul a venit liber în România, legea noastr ă penal ă i se poate aplica, dar nu în orice condi ții, ci numai
dac ă: fie a comis o infrac țiune pe care statul român s-a obligat s ă o reprime, ca efect al unui tratat interna țional
(situa ție în care nu se solicit ă dubla incriminare); fie s-a refuzat extr ădarea / predarea infractorului, solicitat ă de
către un stat ter ț (ipoteza implic ă, în mod tacit, existen ța dublei incrimin ări). În asemenea condi ții, legea penal ă
român ă se aplic ă potrivit principiului universalit ății, dar numai în cazul în care în statul pe c ărui teritoriu a fost
aceasta comis ă nu exist ă anumite cauze care împiedic ă punerea în mi șcare a ac țiunii penale sau continuarea
procesului penal (precum: cauze de înl ăturare a r ăspunderii penale), ori caute de înl ăturare a execut ării
pedepsei, și numai dac ă eventuala pedeaps ă deja aplicat ă infractorului de c ătre acel stat nu a fost executat ă sau
considerat ă ca executat ă.
De men ționat c ă excep țiile de la aplicarea legii penale române în spa țiu conform teritorialit ății sunt, de
principiu, excep ții și de la aplicarea acesteia în baza principiilor com plementare (mai pu țin cazurile stipulate în
Legea nr. 17/1990, care vizeaz ă numai principiul teritorialit ății).
Aspectele privitoare la aplicarea legii penale în s pa țiu potrivit principiilor de care ne-am ocupat
aici(într-o prezentare sintetic ă), se întregesc cu cele ce privesc cooperarea judic iar ă interna țional ă în materie
penal ă, art. 14 C. pen. – într-o reglementare principial ă – consacrând extr ădarea. [ Pentru detalii, recomand ăm
consultarea literaturii de specialitate și a legisla ției în materie – a se vedea în acest sens, Legea nr . 302/2004
privind cooperarea judiciar ă interna țional ă în materie penal ă, cu modific ările la zi ].

*
ÎNTREB ĂRI pentru verificarea cuno știn țelor dobândite
(din materia aferent ă no țiunilor introductive și aplic ării legii penale în timp și spa țiu):

1) Care sunt izvoarele dreptului penal și când intr ă / ies acestea din vigoare?
2) Prin ce se particularizeaz ă: raportul juridic penal; norma juridic ă penal ă; sanc țiunile de drept penal?
3) Ce caractere prezint ă ramura dreptului penal? În ce constau acestea?
4) Care sunt și în ce constau principiile fundamentale de drept p enal?
5) Care este principiul de baz ă în materie de aplicare în timp a legii penale și care sunt principiile complementare? Ce fel
de ac țiune în timp specific ă prezint ă fiecare dintre acestea?
6) Ce înseamn ă și în ce situa ții se manifest ă conceptele de: activitate a legii penale; retroact ivitate; ultraactivitate?
7) Care sunt deosebirile între aplicarea legii penale mai favorabile anterior unei hot ărâri definitive, respectiv dup ă o
condamnare definitiv ă? Care sunt criteriile în func ție de care o lege penal ă apare mai favorabil ă decât alta înainte,
respectiv dup ă o hot ărâre definitiv ă?
8) Ce asem ănări și deosebiri exist ă între conceptul de dezincriminare și acela de lege penal ă mai favorabil ă? Care sunt
accep țiile larg ă ( lato sensu ), respectiv restrâns ă ( stricto sensu ) ale conceptului de lege penal ă mai favorabil ă?
9) Care este principiul de baz ă în materie de aplicare în spa țiu a legii penale și care sunt principiile complementare? Ce
fel de condi ții de inciden ță specifice prezint ă fiecare dintre acestea? Care este raportul dintre ele?
10) Ce se în țelege, în dreptul penal, prin no țiunile: ubicuitate; judecat ă în contumacie; teritoriu al României; extr ădare;
imunitate de jurisdic ție? În ce materie intervin fiecare dintre acestea? Realiza ți o scurt ă prezentare pentru fiecare!

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

18
Unitatea (activitatea / tema) nr. 3 de studiu indiv idual

TEORIA GENERAL Ă A INFRAC ȚIUNII

Preliminarii
Infrac țiunea, r ăspunderea penal ă și ansamblul sanc țiunilor de drept penal reprezint ă cele trei institu ții
fundamentale de drept penal, adev ăra ți piloni ai materiei/domeniului de referin ță . În doctrina de specialitate se
apreciaz ă(pe drept cuvânt) c ă, dintre acestea, „piatra de temelie”, „vioara întâ i” este configurat ă de institu ția
infrac țiunii . La nivelul P ărții generale a Codului penal în vigoare, institu ției fundamentale a infrac țiunii îi este
rezervat un întreg titlu, mai exact, Titlul II – de numit in terminis: Infrac țiunea.
Structura Titlului II din Partea general ă a Codului penal include urm ătoarele capitole: I – „Dispozi ții
generale” (art. 15 – art. 17); II – „Cauzele justif icative” (art. 18 – art. 22); III – „Cauzele de nei mputabilitate”
(art. 23 – art. 31); IV – „Tentativa” (art. 32 – ar t.34); V – „Unitatea și pluralitatea de infrac țiuni” (art. 35 – art.
45) ; VI – „Autorul și participan ții” (art. 46 – art.52).
Este de remarcat sistematizarea judicioas ă a materiei , în ordinea: dispozi ții generale (înscrierea defini ției
legale a infrac țiunii în Capitolul I potrivit dispozi țiilor art. 15 C. pen.); cauze(generale)care exclud infrac țiunea
(în leg ătur ă cu dou ă dintre tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii, anume: caracterul nejustificat, respectiv
caracterul imputabil al faptei), fiind firesc ca pr evederea lor s ă aib ă loc imediat dup ă înscrierea defini ției
infrac țiunii; reglementarea formei atipice imperfecte a in frac țiunii – tentativa (Capitolul IV);de asemenea,
aspectele legate de unitatea infrac ționala (dou ă dintre formele de manifestare a unit ății legale de infrac țiune,
anume: infrac țiunea continuat ă și infrac țiunea complex ă), respectiv pluralitatea infrac țional ă (formele
reprezentate de concursul de infrac țiuni, recidiva și pluralitatea intermediar ă), care au o leg ătur ă organic ă cu
materia formelor de desf ăș urare a infrac țiunii (Capitolul V); în final este abordat ă problema pluralit ății de
făptuitori, mai exact, institu ția participa ției penale (Capitolul VI).
Ca atare, dup ă cum s-a subliniat deja, se va focaliza pe expunerea materiei interesând (su ccinte)
comentarii privitoare la dispozi țiile cuprinse în Titlul II din Partea general ă a Codului penal (corespunz ător
Capitolelor I-VI) . De asemenea, sunt incluse unele elemente de doctrin ă privitoare la: anumite elemente
constitutive ale con ținutului infrac țiunii ; actele preparatorii ; infrac țiunea – fapt consumat / fapt epuizat ; unele
forme de manifestare a unit ății infrac ționale naturale (infrac țiunea simpl ă; infrac țiunea continu ă; infrac țiunea
deviat ă), dar și forme de manifestare a unit ății infracționale legale (infracțiune de obicei; infrac țiune progresiv ă
– al ături de cele care beneficiaz ă de reglementare expres ă); alte forme ale pluralit ății de infrac țiuni (pluralitate
nenumit ă – al ături de cele care beneficiaz ă de reglementare expres ă) ș.a. Le vom examina în continuare,
acordând prioritate – ceea ce este firesc – defini ției acordate infrac țiunii și tr ăsăturilor sale esen țiale.

Obiective generale :
– Fixarea infrac țiunii ca institu ție fundamental ă a dreptului penal , în corela ție cu celelalte institu ții
fundamentale ale domeniului de referin ță .
– Dobândirea de c ătre studen ți a abilit ății de în țelegere a particularit ăților institu țiilor juridico-penale cu
apartenen ță la institu ția fundamental ă a infrac țiunii , cu prec ădere a urm ătoarelor: tentativa , unitatea și
pluralitatea de infrac țiuni , participa ția penal ă, cauzele generale de excludere a infrac țiunii ș.a.
– Dobândirea de c ătre studen ți a aptitudinii de delimitare a cauzelor de exclude re a infrac țiunii în raport de alte
cauze cu efecte extinctive asupra institu țiilor fundamentale ale dreptului penal (în principal: cauzele care
înl ătur ă r ăspunderea penal ă și cauzele de nepedepsire), dar și a abilit ății studen ților de a surprinde
particularit ățile prezente la nivelul con ținutului normativ al fiec ăreia dintre acestea .
– Dezvoltarea capacit ății de în țelegere a formelor infrac țiunii inten ționate dup ă fazele sale de desf ăș urare
(actele preparatorii, tentativa, infrac țiunea – fapt consumat, fapt epuizat), precum și a formelor unit ății
infrac ționale (unitate natural ă și unitate legal ă), cu dezvoltarea aptitudinii de a face corela ții între acestea .
– Fixarea no țiunilor de baza în leg ătur ă cu formele pluralit ății de infrac țiuni (în principal: concursul de
infrac țiuni, recidiva și pluralitatea intermediar ă); fixarea problemelor de delimitare între pluralitate a de
infrac țiuni (în forma concursului ) și anumite forme ale unit ății infrac ționale (interesând, îndeosebi infrac țiunea
continuat ă și infrac țiunea complex ă).
– Dezvoltarea abilit ății studen ților de a delimita între formele pluralit ății ocazionale de f ăptuitori/infractori
(dup ă contribu ția acestora: coautorat, instigare și complicitate); în țelegerea corect ă a problemelor pe care le
ridic ă institu ția participa ției penale , inclusiv a celor privitoare la tratamentul penal aplicabil participan ților.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

19 III.1.DEFINI ȚIA INFRAC ȚIUNII. TR ĂSĂTURI ESEN ȚIALE

Obiective specifice :
– Fixarea „abc”-ului juridico-penal în raport de inst itu țiile cu apartenen ță la institu ția fundamental ă a
infrac țiunii , prin asimilarea corespunz ătoare a explica țiilor ce privesc defini ția general ă, legal ă a infrac țiunii ,
tr ăsăturile sale esen țiale/fundamentale/generale, ca tr ăsături comune tuturor faptelor cu manifestare în dome niul
de referin ță .
– Dobândirea de c ătre studen ți a abilit ății de a distinge între fiecare dintre tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii ,
prin prisma con ținutului aferent fiec ăreia dintre acestea.
– Stabilirea unui prim contact cu materia rezervat ă cauzelor de excludere a infrac țiunii – în concordan ță cu
defini ția legal ă și tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii.

Preliminarii
În considerarea înscrierii defini ției legale a infrac țiunii în articolul de debut în materie (art. 15 din
Capitolul I, Titlul II al P ărții generale a Codului penal), în țelegem / prefer ăm s ă demar ăm expunerea noastr ă,
prin reproducerea textului normativ de interes (car e ne permite succinte comentarii).

Art. 15. Tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii .
(1) Infrac țiunea este fapta prev ăzut ă de legea penal ă, s ăvâr șit ă cu vinov ăție, nejustificat ă și
imputabil ă persoanei care a s ăvâr șit-o.
(2) Infrac țiunea este singurul temei al r ăspunderii penale.

Textul legal (mai sus reprodus) consacr ă defini ția acordat ă no țiunii generale de infrac țiune (alin. 1) și
exprim ă un principiu fundamental al materiei (alin. 2). Se poate constata modelul de reglementare pentru care a
optat legiuitorul nostru penal, anume: înscrierea defini ției infrac țiunii + un principiu fundamental ce guverneaz ă
institu ția r ăspunderii penale (al c ărei unic temei îl reprezint ă fapta ce constituie infrac țiune).Într-o atare optic ă,
prin inserarea unui text legal care cuprinde o defi ni ție acordat ă infrac țiunii, se indic ă/eviden țiaz ă acele
tr ăsături ridicate la rang de tr ăsături esen țiale , în considerarea acestora, de c ătre însu și legiuitorul penal, ca
fiind tr ăsături generale, fundamentale, comune , deci caracteristice infrac țiunii „în general” . Altfel spus,
tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii sunt tr ăsături ce caracterizeaz ă toate faptele concrete reprezentând fapte
penale generatoare de r ăspundere penal ă, cât și fiecare fapt ă penal ă/infrac țiune concret ă.
Infrac țiunea este fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, s ăvâr șit ă cu vinov ăție, nejustificat ă și imputabil ă
persoanei care a s ăvâr șit-o, constituind singurul temei al r ăspunderii penale (art. 15 C. pen.).Ceea ce este
esen țial pentru fapt ă rezid ă în:
– prevederea în legea penal ă și săvâr șirea cu vinov ăție ;
– caracterul nejustificat (sau antijuridicitatea );
– caracterul imputabil (sau imputabilitatea /repro șabilitatea ).
Pornind de la defini ția legal ă(care este o defini ție apreciat ă drept formal ă), putem afirma c ă infrac țiunea
este o fapt ă tipic ă, antijuridic ă și imputabil ă persoanei care a s ăvâr șit-o. Se poate observa c ă primul loc în
defini ția infrac țiunii este ocupat de prevederea faptei în legea penala, tr ăsătur ă esen țial ă(definitorie) ce decurge
din principiul fundamental al legalit ății incrimin ării (consacrat de art. 1 C. pen.).
De re ținut : Care sunt/ câte sunt (și care este con ținutul propriu al fiec ăreia dintre) tr ăsăturile apreciate a
fi tr ăsături esen țiale ale infrac țiunii , reprezint ă un subiect controversat în doctrina noastr ă penal ă. Sub acest
aspect, men țion ăm c ă se manifest ă, în principal, dou ă curente de opinie . Astfel:
– fie se apreciaz ă c ă infrac țiunea are un num ăr de patru tr ăsături esen țiale : prevederea în legea penal ă(1) /
săvâr șirea cu vinov ăție (2) / caracterul nejustificat al faptei (3) / caracterul imputabil al faptei (fa ță de persoana
care a s ăvârșit-o) (4);
– fie se apreciaz ă c ă infrac țiunea are un num ăr de trei tr ăsături esen țiale : prevederea în legea penal ă(1) /
caracterul nejustificat al faptei (2) / caracterul imputabil (persoanei care a s ăvâr șit-o) (3).
Trebuie subliniat faptul c ă un punct nevralgic al dezbaterilor doctrinare actuale rezid ă în considerarea
locului ocupat în defini ția infrac țiunii de conceptul de vinov ăție (semnifica ția vinov ăției), mai exact, punându-se
problema dac ă aceasta – vinov ăția – constituie (sau nu) o tr ăsătura esen țial ă autonom ă, distinct ă de cea a
prevederii faptei de legea penal ă.

III.1.1.Tipicitatea. În țelesul no țiunii de tipicitate
„Prevederea faptei în legea penal ă presupune cerin ța ca fapt ă concret s ăvâr șit ă, ce urmeaz ă a fi calificat ă
ca infrac țiune, s ă corespund ă cu totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Aceast ă
coresponden ță se realizeaz ă atât în planul elementelor de factur ă obiectiv ă (ac țiune, urmare, calitatea subiectului
activ sau pasiv etc.), cât și al elementelor de factur ă subiectiv ă (forma de vinov ăție). (…) În ceea ce prive ște

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

20
vinov ăția s-a introdus dispozi ția din alin. (1) al art. 16 în scopul de a se subli nia importan ța elementului
subiectiv în structura infrac țiunii.” [Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal ]
De re ținut: „Devenirea întru infrac țiune” a unei fapte concret comise pleac ă de la anumite premise :
1. (Pre)Existen ța unei norme de incriminare care descrie fapta interzis ă sau (dup ă caz) ordonat ă de legiuitor a se
comite, sub sanc țiunea tipic ă asociat ă unei fapte prev ăzute de legea penala ca infrac țiune (anume: pedeapsa ).
Indiferent de sediul incrimin ării, se remarc ă o varietate de fapte, sub aspectul modului de mani festare – ac țiune
(comisiune) /inac țiune (omisiune), al formei de vinov ăție ș.a.
2. Comiterea unei fapte concrete care s ă se reg ăseasc ă în descrierea unei norme de incriminare. În baza u nei
simple observa ții, este evident c ă, înainte de toate, infrac țiunea se caracterizeaz ă prin aceea c ă este o fapt ă, un
fapt pozitiv – o fapt ă concret ă – ca manifestare a unei persoane/a omului, în real itatea înconjur ătoare, sub forma
unei ac țiuni / inac țiuni, care atrage anumite consecin țe(urm ări) dăun ătoare , prin atingere efectiv ă sau
periclitare a valorilor sociale c ărora legea penala le confer ă protec ție. Fapta este, totodat ă, expresia unei
anumite atitudini psihice a f ăptuitorului (în considerarea incrimin ării acesteia).
3. Coresponden ța / concordan ța dintre fapta concret s ăvâr șit ă și fapta descris ă de legiuitorul penal , din punct
de vedere al tr ăsăturilor / elementelor caracteristice acesteia, astf el încât dimensiunile faptei comise în realitate,
să corespund ă descrierii standard (tipice) din norma incriminato are de referin ță , care confer ă etalonul legal.
Aceast ă coresponden ță /concordan ță între tr ăsăturile faptei concrete și tr ăsăturile impuse prin etalonul legal
care reprezint ă modelul abstract (tip) prev ăzut de norma de incriminare, s-a încet ățenit în doctrina penal ă sub
denumirea de „tipicitate”.
Dup ă cum s-a precizat, doctrina nu este unitar ă în aprecierea num ărului tr ăsăturilor esen țiale ale
infrac țiunii . Rezult ă dou ă interpret ări în leg ătur ă cu ceea ce acoper ă conceptul de tipicitate , anume:
– dac ă acoper ă, deopotriv ă, elementele de factur ă obiectiv ă și cele de factur ă subiectiv ă din modelul legal de
reglementare;
– sau acoper ă numai elementele de factur ă obiectiv ă din con ținutul normei de incriminare.
Prin urmare, ajun și la acest stadiu al expunerii, reafirm ăm c ă, într-o prim ă opinie se sus ține c ă
infrac țiunea prezint ă patru tr ăsături esen țiale , anume : 1)prevederea faptei de legea penal ă – concordan ța între
fapta concret s ăvâr șit ă și modelul legal de incriminare sub aspectul element elor de factur ă obiectiv ă = tipicitate
(cu limitarea tipicit ății la elementele obiective); 2) săvâr șirea cu vinov ăție – concordan ța între fapta concret
comis ă și modelul legal de incriminare sub aspectul element elor de factur ă subiectiv ă; 3)caracterul nejustificat
al faptei; 4) caracterul imputabil al faptei. Într-o a doua opinie se sus ține c ă infrac țiunea prezint ă trei tr ăsături
esen țiale , anume :1) prevederea faptei în legea penala – concordan ța între fapta concret s ăvâr șit ă și modelul legal
de incriminare sub aspectul elementelor de factur ă obiectiv ă, cât și al elementelor de factur ă subiectiv ă =
tipicitate ; 2) caracterul nejustificat al faptei; 3) caracterul imputabil al faptei.
În esen ță , desprindem concluzia potrivit c ăreia fie se apreciaz ă ca prevederea faptei în legea penal ă se
refer ă doar la elementele obiective din con ținutul infrac țiunii (tipicitatea are în vedere doar elementele de
factur ă obiectiv ă din con ținutul incrimin ării, elementul subiectiv – vinov ăția – constituind o tr ăsătur ă esen țial ă
distinct ă a infrac țiunii, potrivit art. 15 C. pen.), fie se apreciaz ă c ă, de și vinov ăția este enumerat ă de legiuitor
printre tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii, aceasta nu constituie în fapt o tr ăsătur ă esen țial ă distinct ă, ci (doar)
elementul de factur ă subiectiv ă din cuprinsul normei de incriminare (sub form ă de inten ție, culpa sau inten ție
dep ășit ă – dup ă caz, conform art. 16 C. pen.). În aceast ă ultim ă viziune, reiese c ă nu se acord ă autonomie
vinov ăției (prin excluderea acesteia din cuprinsul tipicit ății) și nu se abandoneaz ă concep ția proiectului Codului
penal în vigoare (cu privire la tr ăsătura esen țial ă a tipicit ății, care integra prevederea faptei în legea penal ă și
vinov ăția ). Se impune precizarea potrivit c ăreia vinov ăția, ca tr ăsătur ă general ă a infrac țiunii (spre deosebire de
concep ția ilustrat ă de reglementarea anterioar ă: Codul penal din 1968) este denumit ă de legiuitorul actual
imputabilitate – tr ăsătur ă esen țial ă (distinct ă) a infrac țiunii.
În concluzie – și în acord cu unii dintre autorii de specialitate – afirm ăm c ă prevederea faptei în legea
penal ă și vinov ăția sunt întrunite în cazul în care exist ă o coresponden ță între fapt ă concret ă și fapt ă descris ă
în norma de incriminare, sub aspectul elementelor o biective (prevederea faptei în legea penal ă, în țeleas ă ca
tipicitate obiectiv ă) și al formei de vinov ăție cerut ă de legea penal ă (vinov ăția, în sensul dispozi ției din art. 16
C. pen. – tipicitate subiectiv ă).
Important: Orice infrac țiune este (trebuie s ă fie), înainte de toate, o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă,
dar nu orice fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă este și infrac țiune ! Nu se pune semn de egalitate – trebuie s ă se
fac ă distinc ție – între formul ările: „fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă” și „infrac țiune” (= fapt ă penal ă, ilicit penal).
Prevederii faptei de legea penala (în sens larg) – tipicit ății – trebuie s ă i se adauge și celelalte dou ă tr ăsături
esen țiale(anume: caracterul nejustificat al faptei și caracterul imputabil persoanei care a s ăvâr șit-o), pentru ca
fapta concret comis ă s ă poat ă fi calificat ă drept infrac țiune .

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

21 III.1.2. Caracterul nejustificat (antijuridic)
„Caracterul nejustificat al faptei prev ăzute de legea penal ă presupune c ă aceasta nu este permis ă de
ordinea juridic ă, cu alte cuvinte are un caracter ilicit. Astfel, e ste posibil ca o fapt ă de și prev ăzut ă de legea
penal ă, s ă nu fie ilicit ă, întrucât s ăvâr șirea ei este permis ă de o norm ă legal ă. Împrejur ările care înl ătur ă
caracterul nejustificat al faptei sunt reglementate – sub denumirea de cauze justificative – într-un c apitol
distinct.” [Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal ]
În ordinea de reglementare, potrivit prevederilor a rt. 15 alin. (1) C. pen. – și indiferent de aprecierile
doctrinare asupra sa, ca fiind cea de-a doua ori ce a de-a treia tr ăsătur ă esen țial ă a infrac țiunii –, se eviden țiaz ă
caracterul nejustificat impus faptei pentru a constitui infrac țiune,încet ățenit în literatura de specialitate ( și) sub
denumirea de antijuridicitate . Potrivit aprecierilor doctrinare, no țiunea de antijuridicitate exprim ă existen ța unei
contradic ții între fapta s ăvâr șit ă și exigen țele ordinii juridice . Modul sub care se verific ă antijuridicitatea , ca
tr ăsătur ă esen țial ă a infrac țiunii, decurge din constatarea lipsei anumitor împrejur ări reglementate de lege ,
indispensabile pentru existen ța infrac țiunii, anume: cauzele justificative . Este de precizat faptul c ă existen ța
tipicit ății faptei (caracterul faptei s ăvâr șite de a întruni toate condi țiile prev ăzute în norma incriminatoare, deci
calificarea sa drept tipic ă) constituie doar un indiciu de antijuridicitate . Astfel, caracterul nejustificat
(antijuridic) al faptei tipice exist ă în lipsa constat ării inciden ței vreuneia dintre cauzele justificative prev ăzute
de lege, deci în urma unei aprecieri „la negativ” . Anticipând materia, avans ăm cu titlu de exemplu : actul de
ucidere a unei persoane în legitim ă ap ărare , de și corespunde întru-totul descrierii realizate de le giuitor în textul
care incrimineaz ă omorul (art. 188 C. pen.), reprezint ă o faptă care nu are (de fapt) caracter ilicit, pentru c ă
legea autorizeaz ă s ăvâr șirea ei în condi țiile cauzei justificative ilustrate (conform art. 19 C. pen. – legitima
ap ărare).
Fără a intra acum ( și aici) în detalii, men țion ăm c ă, în concordan ță cu defini ția acordat ă infrac țiunii, în
Capitolul II din Titlul II al P ărții generale a Codului penal î și g ăsesc reglementare cauzele (generale) de
excludere a infrac țiunii, denumite in terminis – cauze justificative. Dac ă exist ă vreuna dintre cauzele
justificative prev ăzute de lege (legitima ap ărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea
unei obliga ții, consim ță mântul persoanei v ătămate), fapta prev ăzut ă de legea penal ă comis ă nu constituie
infrac țiune [conform art. 18 alin. (1) C. pen.]. Inciden ța acestora înl ătur ă caracterul nejustificat al faptei , altfel
spus, „se love ște” (direct) în tr ăsătura esen țial ă a antijuridicit ății faptei . Aspectele comune tuturor acestor
cauze conduc la definirea lor ca fiind acele „situa ții în care o fapt ă, de și prev ăzut ă de legea penal ă, poate s ă nu
constituie infrac țiune dac ă, în raport cu cerin țele ordinii juridice în ansamblul ei, este permis ă (licită)” –
[Dic ționar de drept penal și procedur ă penal ă].
Important: Cauzele (generale) justificative se vor examina într-un capitol distinct din prezentul suport
de curs.

III.1.3. Caracterul imputabil (imputabilitatea)
Pentru ca o fapt ă s ă atrag ă calificarea drept infrac țiune și s ă genereze răspunderea penal ă, nu este
suficient ca ea s ă corespund ă descrierii realizate de legiuitor în norma de incr iminare și s ă fie (în plus)
nejustificat ă, ci trebuie (pe deasupra) s ă poat ă fi și imputat ă f ăptuitorului /persoanei care a s ăvârșit-o. Dup ă cum
se poate (lesne) observa – privind defini ția acordată infrac țiunii [art. 15 alin. (1) C. pen.] –, ultima dintre
tr ăsăturile esen țiale ale acesteia este cea privitoare la caracterul imputabil al faptei.
Imputabilitatea , ca o caracteristic ă general ă (tr ăsătur ă esen țial ă a infrac țiunii), presupune posibilitatea
de repro șare a s ăvâr șirii faptei în sarcina persoanei implicate în comit erea acesteia (nefiind suficient ă, pentru a
fi în prezen ța faptei apreciat ă drept infrac țiune, doar întrunirea tipicit ății și a antijuridicit ății). Al ăturându-se
caracterului nejustificat al faptei tipice – tot ca o tr ăsătur ă esen țial ă nou introdus ă în defini ția legal ă acordat ă
infrac țiunii –, caracterul imputabil , subliniem c ă acesta din urm ă se impune a fi analizat doar dup ă ce s-a
stabilit c ă fapta comis ă este tipic ă și nejustificat ă. Atragem aten ția asupra urm ătorului aspect: daca existen ța
tipicit ății faptei constituie doar un indiciu de antijuridic itate, nu acela și lucru se poate afirma și în leg ătura cu
raportul dintre caracterul nejustificat și caracterul imputabil al faptei . Mai precis, existen ța/verificarea
caracterului nejustificat (ilicit) al faptei nu constituie un indiciu al imputabilit ății acesteia. O fapt ă tipic ă și
antijuridic ă, dup ă caz, poate fi imputabil ă, sau nu, persoanei care a s ăvâr șit-o.
Tr ăsătura esen țial ă a imputabilit ății faptei exist ă doar dac ă, pe caz concret, nu este incident ă o cauz ă
de neimputabilitate prev ăzut ă de lege . Astfel, ( și) caracterul imputabil al faptei exist ă în lipsa constat ării
inciden ței anumitor cauze reglementate de lege , indispensabile pentru existen ța infrac țiunii, denumite cauze de
neimputabilitate , așadar (tot) în urma unei aprecieri „la negativ” . Asupra acestor aspecte (asupra c ărora vom
reveni într-un capitol distinct ), exist ă consens în doctrina noastr ă penal ă.
Este de precizat faptul c ă, în privin ța conceptului de imputabilitate, a sensurilor acord ate acesteia,
doctrina penal ă înregistreaz ă o diversitate de opinii , defini ția legală acordat ă infrac țiunii nefiind la ad ăpost de
critici. Astfel, în considerarea faptului c ă no țiunea de imputare a unei fapte exprim ă atât ideea c ă făptuitorul a

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

22
comis fapta în mod obiectiv, cât și subiectiv (cu vinov ăție) , se apreciaz ă, de c ătre unii autori de lucr ări
specialitate, c ă enumerarea con ținutului imputabil al faptei – în lumina prevederil or art. 15 alin. (1) C. pen. –
apare ca o tautologie : se vizeaz ă atât faptul c ă vinov ăția a fost deja men ționat ă în defini ție, cât și împrejurarea c ă
imputabilitatea obiectiv ă este definit ă implicit prin raportare la con ținutul obiectiv al faptei prev ăzute de legea
penal ă, care include și leg ătura de cauzalitate între ac țiune/ inac țiune și urmarea imediat ă.
În opinia noastr ă, singura interpretare a no țiunii analizate – caracterul imputabil al faptei –, care s ă nu
conduc ă la aprecierea drept redundant ă a noii defini ții legale a infrac țiunii, este aceea în care imputabilitatea
este apreciat ă drept o premis ă a vinov ăției , în accep ția acesteia din urm ă de sub-element al laturii subiective a
con ținutului constitutiv al unei infrac țiuni, adic ă drept parte component ă a conceptului mai larg de tipicitate
(al ături de condi ția existen ței unei fapte prev ăzute de legea penal ă). Viziunea este sus ținut ă de împrejurarea c ă
stabilirea existen ței imputabilit ății se realizeaz ă printr-un examen negativ, prin constatarea lipsei inciden ței
vreunei cauze de neimputabilitate prev ăzute de lege.[Asumându-ne opinia avansat ă în aceast ă chestiune
deosebit de complex ă și nuan țat ă, cantona ți fiind și de limitele expunerii, recomand ăm consultarea/parcurgerea
doctrinei de specialitate (care trateaz ă acest amplu subiect de dezbatere). Nu putem decât s ă apreciem o
asimilare corespunz ătoare a explica țiilor conferite no țiunii de imputabilitate, prin prisma sursei (accesi bile) de
documentare.]
Revenind (pe scurt) asupra unora dintre cauzele de excludere a infrac țiunii, specific ăm c ă, în
concordan ță cu defini ția acordat ă infrac țiunii, în Capitolul III din Titlul II al P ărții generale a Codului penal î și
găsesc reglementare cauzele (generale) de excludere a infrac țiunii, denumite in terminis – cauze de
neimputabilitate. Dac ă exist ă vreuna dintre cauzele de neimputabilitate prev ăzute de lege (constrângerea fizic ă,
constrângerea moral ă, excesul neimputabil, minoritatea f ăptuitorului, iresponsabilitatea, intoxica ția, eroarea,
cazul fortuit), fapta prev ăzut ă de legea penal ă comis ă nu constituie infrac țiune – conform art. 23 alin. (1) C.
pen. Inciden ța acestora înl ătur ă caracterul imputabil al faptei, altfel spus, „se l ove ște” (direct) în tr ăsătura
esen țial ă a imputabilit ății .
Dup ă cum se va vedea, verificarea îndeplinirii tr ăsăturii imputabilit ății faptei presupune constatarea –
potrivit aprecierilor doctrinare – așa-numitelor sub-condi ții ale imputabilit ății , anume: responsabilitatea ,
cunoa șterea antijuridicit ății faptei și exigibilitatea unei conduite conforme normei juridi ce . F ără a insista aici,
anticipând materia, avans ăm cu titlu de exemplu : actul deliberat de ucidere a victimei de c ătre un minor
ner ăspunz ător penal (de pild ă, un copil în vârst ă de 13 ani la data comiterii faptei), de și corespunde întru-totul
descrierii realizate de legiuitor în textul care in crimineaz ă omorul (art. 188 C. pen.) și reprezint ă o fapt ă care are
caracter ilicit (nefiind comis ă în condi țiile unei cauze justificative prev ăzute de lege), nu este, totu și, imputabil ă
persoanei care a s ăvâr șit-o, neconstituind – prin urmare – infrac țiune (în raport de respectivul f ăptuitor) [a se
vedea: art. 27 coroborat cu art. 113 alin. (1) C. p en.].
Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc la de finirea lor ca fiind acele st ări, situa ții, împrejur ări,
cazuri a c ăror existen ță în timpul s ăvâr șirii faptelor prev ăzute de legea penal ă determin ă imposibilitatea
imput ării comiterii acestora în sarcina persoanei f ăptuitorului .
Important: Cauzele (generale) de neimputabilitate se vor examina într-un capitol distinct din prezentul
suport de curs.
*
Existen ța infrac țiunii este condi ționat ă de întrunirea cumulativ ă a tr ăsăturilor esen țiale, lipsa uneia
dintre acestea ducând la inexisten ța/excluderea infrac țiunii (înl ăturarea caracterului penal al faptei), și – deci –
pe cale de consecin ță , la excluderea r ăspunderii penale . Ajungând în acest punct al expunerii, apreciem a supra
importan ței relief ării unor aspecte de ordin procesual penal .
Potrivit dispozi țiilor din art. 16 alin. (1) lit. a) – d) Cod proced ur ă penal ă, se prevede c ă: „Ac țiunea
penal ă nu poate fi pus ă în mi șcare, iar când a fost pus ă în mi șcare nu mai poate fi exercitat ă dac ă: a) fapta nu
exist ă; b) fapta nu este prev ăzut ă de legea penal ă ori nu a fost s ăvâr șit ă cu vinov ăția prev ăzut ă de lege; c) nu
exist ă probe c ă o persoan ă a s ăvârșit infrac țiunea; d) exist ă o cauz ă justificativ ă sau de
neimputabilitate” .Solu țiile ce pot fi date în toate aceste cazuri, în urma constat ării lor, sunt: clasarea (în cursul
urm ăririi penale), respectiv achitarea (în cursul judec ății).
De re ținut: În elabor ările teoretice (lucr ări de specialitate: cursuri, manuale, tratate), com entariile
referitoare la defini ția și tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii, se reg ăsesc într-un amplu capitolul intitulat Teoria
general ă a infrac țiunii , iar introducerea în problematica teoretic ă pe care o dezvolt ă este (invariabil) marcat ă de
sec țiunea rezervat ă defini ției și tr ăsăturilor esen țiale ale infrac țiunii. Dispozi ția general ă din art. 15 C. pen.
constituie punct de plecare pe c ăile controverselor pe care le ridic ă probleme teoretice privitoare la chestiuni de
baz ă: care sunt/ câte sunt tr ăsăturile generale /fundamentale ale infrac țiunii, respectiv ce implic ă acestea sub
aspectul con ținutului pe care îl prezint ă, neajungându-se la concordan ța explica țiilor privitoare la tr ăsăturile

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

23 esen țiale ale infrac țiunii, la o viziune unitar ă în materie; astfel,se d ă contur unei doctrine eterogene , se l ăsă
(înc ă) loc de interpretare , inclusiv în activitatea de aplicare a legii penal e.

*
Revenind la prevederile art. 15 C. pen., se eviden țiaz ă șablonul legal construit pe: defini ție acordat ă
infrac țiunii + exprimarea unui principiu fundamental (potrivit c ăruia infrac țiunea este singurul temei al
răspunderii penale ). Referindu-ne la art. 15 alin. (2) C. pen., se in stituie regula (lipsit ă de derogare!) potrivit
căreia doar existen ța infrac țiunii atrage r ăspunderea penal ă, eviden țiindu-se leg ătura strâns ă (de tip organic)
dintre fapta penal ă și r ăspunderea juridico-penal ă, ale c ărei consecin țe sunt reprezentate (dintre sanc țiunile de
drept penal) de pedepse și măsuri educative (sanc țiuni penale propriu-zise).
Așadar: infrac țiune răspundere penal ă – sanc țiune penal ă!
Prin excep ție de la regul ă, de și fapta reprezint ă infrac țiune, se va înl ătura r ăspunderea penal ă în
ipoteza inciden ței unor cauze expres indicate de lege (Titlul VII din Partea general ă, art. 152 – art. 159 C. pen.,
anume: amnistia ;prescrip ția r ăspunderii penale ;lipsa plângerii prealabile și retragerea plângerii prealabile – în
cazul unor infrac țiuni pentru care se prevede c ă ac țiunea penala se pune în mi șcare la plângerea prealabil ă a
persoanei v ătămate; împ ăcarea dintre infractor și victima unor infrac țiuni).
Important: Cauzele care înl ătur ă r ăspunderea penal ă vor constitui obiect de studiu în semestrul al II-
lea. În contextul discu ției întreprinse pe marginea dispozi țiilor art. 15 C. pen., semnal ăm
diferen țierea/departajarea care se impune a fi f ăcut ă între cauzele care înl ătur ă r ăspunderea penal ă și alte
categorii de cauze operante în materie juridico-pen al ă, așa cum sunt, cauzele de excludere a infrac țiunii .
Astfel, dup ă cum rezult ă din îns ăș i denumirea atribuit ă – cauze de înl ăturare a r ăspunderii penale –
acestea„lovesc” (direct) în consecin ța atras ă/efectul atras ca urmare a comiterii unei fapte ce constituie
infrac țiune, apt ă a genera răspunderea penal ă. Cu alte cuvinte, inciden ța cauzelor care înl ătură r ăspunderea
penal ă nu afecteaz ă existen ța infrac țiunii / nu altereaz ă caracterul infrac țional al faptei (fapta concret comis ă
este o fapt ă penal ă), înl ăturându-se, îns ă, în mod indirect,posibilitatea lu ării / stabilirii / aplic ării de sanc țiuni
penale (pedepse sau m ăsuri educative).

***

ÎNTREB ĂRI pentru verificarea cuno știn țelor dobândite
(din materia aferent ă tr ăsăturilor esen țiale ale infrac țiunii):

11) Care sunt tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii? Ce puncte de vedere principale s-au formulat în aceast ă
materie în doctrina penal ă?
12) La ce se refer ă no țiune de „tipicitate”? Ce discu ții pot fi surprinse în doctrina penal ă autohton ă cu privire la
semnifica ția și con ținutul acesteia?
13) Ce presupune caracterul nejustificat (ilicit) al fa ptei – tr ăsătur ă esen țial ă a infrac țiunii?
14) Ce presupune caracterul imputabil al faptei – tr ăsătur ă esen țial ă a infrac țiunii?
15) Cum se verific ă existen ța tr ăsăturii esen țiale a antijuridicit ății faptei?
16) Cum se verific ă existen ța tr ăsăturii esen țiale a imputabilit ății faptei?
17) No țiunea de infrac țiune este, sau nu, sinonim ă cu aceea de fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă?
18) Ce se în țelege prin conceptul de defini ție legal ă material ă a infrac țiunii ? Dar prin acela de defini ție legal ă
formal ă a infrac țiunii ?
19) Care este, în lumina defini ției legale actuale a infrac țiunii, rela ția (raportul) dintre vinov ăție și
imputabilitate ?
20) Care sunt institu țiile penale fundamentale ale dreptului penal?

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

24
Unitatea (activitatea / tema) nr. 4 de studiu indiv idual

III.2.CON ȚINUTUL INFRAC ȚIUNII

Obiective specifice :
– Fixarea no țiunii de „con ținut al infrac țiunii” prin prisma delimit ărilor care trebuie operate în raport cu
defini ția și tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii .
– Dobândirea de c ătre studen ți a abilit ății de în țelegere corespunz ătoare a dimensiunilor con ținutului
constitutiv al infrac țiunii , configurat pe cele dou ă laturi indispensabile ( latura obiectiv ă și latura subiectiv ă).
– Dezvoltarea abilit ății studen ților de a distinge factorii infrac țiunii : obiectul și subiec ții infrac țiunii, cu fixarea
aspectelor esen țiale referitoare la clasific ări în materie (tipuri de obiect al infrac țiunii; subiect activ al
infrac țiunii și subiect pasiv al infrac țiunii; condi ții cerute subiec ților infrac țiunii, cu prec ădere condi ții
generale/speciale cerute subiectului activ al infra c țiunii – persoan ă fizic ă).

Preliminarii
Con ținutul infracțiunii și defini ția infrac țiunii nu sunt identice !Defini ția general ă (din art. 15 C. pen.)
relev ă tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii , ceea ce permite delimitarea ilicitului penal de alte forme de ilicit
juridic, extrapenal . Legisla ția noastr ă penal ă cuprinde (îns ă) un num ăr considerabil de infrac țiuni, fapte de o
mare varietate, care prezint ă, toate (în comun), acelea și tr ăsături esen țiale. Astfel, se ajunge la necesitatea
oper ării de distinc ții între tipuri de infrac țiuni , deosebind o fapt ă ce constituie infrac țiune de o alt ă fapt ă penal ă,
de alte infrac țiuni. În aceast ă opera țiune, defini ția infrac țiunii / tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii nu permit
respectivele delimit ări, care sunt posibile , îns ă, prin raportare la con ținutul juridic particular al fiec ărui tip de
infrac țiune în parte .
Con ținutul infrac țiunii poate fi definit ca totalitatea/ansamblul condi țiilor obiective și subiective
prev ăzute în norma de incriminare, necesare pentru exist en ța unei anumite infrac țiuni , care determin ă un
anumit tip de infrac țiune. Con ținutul specific al fiec ărei infrac țiuni, prin tr ăsăturile proprii pe care le prezint ă,
permite diferen țierea între ele a faptelor ce constituie infrac țiuni .
Sub acest aspect, nu trebuie confundate defini ția infrac țiunii și tr ăsăturile esen țiale ale acesteia, cu
no țiunea de con ținut al infrac țiunii , ce impune o analiz ă a structurii sale și care dezvolt ă o vast ă problematic ă cu
privire la părțile componente , sau elementele constitutive ce se integreaz ă în con ținutul infrac țiunii , interesând
în principal: latura obiectiv ă, latura subiectiv ă, obiectul și subiec ții infrac țiunii. [Pentru alte aspecte privitoare
la con ținutul infrac țiunii, recomand ăm parcurgerea in extenso a doctrinei de specialitate].
Eviden țiem c ă, prin normele speciale, legiuitorul a incriminat d iferite fapte pe care le-a caracterizat sub
aspectul elementelor și tr ăsăturilor obiective și subiective necesare pentru a constitui infrac țiuni. Toate aceste
elemente și condi ții prev ăzute de lege, care caracterizeaz ă anumite infrac țiuni, formeaz ă con ținuturile acestor
fapte penale, ce reprezint ă con ținuturi determinate, abstracte, tipare legale în ca re se încadreaz ă faptele
concrete ce se comit în realitate, care trebuie s ă corespund ă condi țiilor prev ăzute de legea pentru a constitui o
infrac țiune sau alta, spre exemplu :
– potrivit dispozi ției din art. 188 C. pen., infrac țiunea de omor se realizeaz ă atunci când o persoan ă ucide cu
inten ție o alt ă persoan ă;
– potrivit dispozi ției din art. 228 C. pen., infrac țiunea de furt se realizeaz ă atunci când o persoan ă sustrage un
bun mobil din posesia sau deten ția unei alte persoane, f ără consim ță mântul acesteia, în scopul însu șirii pe
nedrept;
– potrivit dispozi ției din art. 295 C. pen., infrac țiunea de delapidare se realizeaz ă prin însu șirea, folosirea sau
traficarea, de c ătre un func ționar public, în interesul s ău ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le
gestioneaz ă sau administreaz ă.
Rezult ă c ă,prin norme speciale de incriminare, sunt prev ăzute infrac țiuni determinate și – deci –
con ținuturile acestor infrac țiuni (a c ăror studiere se realizeaz ă în cadrul p ărții speciale a dreptului penal).
Dup ă cum s-a men ționat, con ținutul infrac țiunii și defini ția acesteia nu sunt identice; defini ția general ă
din art. 15 alin. (1) C. pen. relev ă tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii și permite delimitarea ilicitului penal de
alte forme de ilicit juridic (contraven ții, abateri disciplinare etc.). Con ținutul infrac țiunii caracterizeaz ă fiecare
infrac țiune, prin tr ăsăturile proprii, f ăcând-o s ă se deosebeasc ă de alte infrac țiuni . La nivelul anului al II-lea de
studiu se examineaz ă no țiunea de con ținut general (generic ) al infrac țiunii, re ținându-se tot ceea ce este comun
tuturor con ținuturilor de infrac țiuni.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

25 III.2.1.Clasificarea condi țiilor prev ăzute în con ținutul infrac țiunii. Clasificarea con ținuturilor de
infrac țiuni

Condi țiile prev ăzute în con ținutul infrac țiunii se refer ă la:
a) Actul de conduit ă interzis – fapt ă manifestat ă sub form ă de ac țiune sau inac țiune, care cauzeaz ă urm ări
dăun ătoare – și vinov ăția inclus ă în con ținutul ei, exprimat ă sub form ă de inten ție, culp ă sau inten ție dep ășit ă
(praeterinten ție), ceea ce configureaz ă cele dou ă laturi ale infrac țiunii: latura obiectiv ă și latura subiectiv ă.
b) Obiectul și subiec ții infrac țiunii . În unele con ținuturi se prev ăd și condi ții ce privesc obiectul faptei (spre
exemplu: la infrac țiunea de furt , obiectul sustras este un bun mobil aflat în poses ia sau deten ția altuia), sau
condi ții ce privesc subiectul activ (spre exemplu: la inf rac țiunea de delapidare , subiectul activ trebuie s ă fie
func ționarul public, gestionar sau administrator al bunu rilor sustrase, folosite sau traficate).
c) Unele condi ții de s ăvâr șire a faptei , anume: locul , timpul , modul , mijloacele de comitere, un anumit scop
sau mobil [spre exemplu: la infrac țiunile de conducere a unui vehicul sub influen ța alcoolului sau a altor
substan țe – art. 336 C. pen., ultraj contra bunelor moravur i – art. 375 C. pen., distrugere în form ă agravat ă – art.
253 alin. (4) C. pen., ucidere ori v ătămare a nou-născutului s ăvâr șit ă de c ătre mam ă – art. 200 C. pen., furt – art.
228-230 C. pen. ș.a.].
În raport de aceste condi ții, în doctrina penal ă se face distinc ție între con ținut juridic al infrac țiunii și
con ținut constitutiv al infrac țiunii. Con ținutul juridic (legal ) al infrac țiunii cuprinde to talitatea condi țiilor cerute
de norma de incriminare pentru existen ța unei anumite infrac țiuni . Con ținutul constitutiv al infrac țiunii
cuprinde (numai) condi țiile ce se refer ă la actul de conduit ă interzis , intrând în compunerea sa elementele ce
compun latura obiectiv ă și latura subiectiv ă a infrac țiunii, desemnând un con ținut obligatoriu și necesar pentru
orice infrac țiune .
În literatura de specialitate se indic ă și alte clasific ări ale con ținutului infrac țiunii . Ne re ține aici aten ția
(și) clasificarea operat ă dup ă importan ța pentru existen ța infrac țiunii, distingându-se între condi ții esen țiale ,
constitutive , necesare pentru realizarea unui anumit tip de baz ă de infrac țiune, și celelalte condi ții, accidentale,
circumstan țiale , care se adaug ă condi țiilor esen țiale, formând variantele agravate / calificate ale infrac țiunilor.
În raport de aceste condi ții, în doctrina penal ă se face distinc ție între con ținut de baz ă, simplu sau tipic , care
cuprinde condi țiile necesare pentru existen ța infrac țiunii în configura ția tipic ă (spre exemplu: omor – art. 188 C.
pen., sau furt – art. 228 C. pen.) – pe de o parte – și con ținut agravat , calificat , care corespunde variantelor
agravate ale anumitor infrac țiuni, care con ține pe lâng ă condi țiile necesare con ținutului de baz ă și alte
circumstan țe obiective sau subiective care imprim ă faptei o gravitate sporit ă [spre exemplu: omor calificat – art.
189 C. pen., furt calificat – art. 229 C. pen., vio l agravat – art. 218 alin. (3) și alin. (4) C. pen. etc.].
Totodat ă, se distinge și un con ținut atenuat , care corespunde variantelor atenuate ale anumitor
infrac țiuni, care – în principiu – con ține, pe lâng ă condi țiile necesare con ținutului de baz ă, și alte circumstan țe
obiective sau subiective care imprim ă faptei o gravitate (mai) redus ă. Spre exemplu: uciderea la cererea
victimei, ca form ă atenuat ă a infrac țiunii de omor – art. 190 C. pen.; furtul în scop de folosin ță , ca form ă
atenuat ă a infrac țiunii de furt / furt calificat – art. 230 C. pen.; omisiunea sesiz ării comis ă din culp ă, form ă
atenuat ă a omisiunii sesiz ării s ăvâr șit ă cu inten ție – art. 267 alin. (2) C. pen.; înlesnirea evad ării comis ă din
culp ă, form ă atenuat ă a faptei inten ționate – art. 286 alin. (4) C. pen.

III.2.2. Elementele analitice ale infrac țiunii

Infrac țiunea presupune s ăvâr șirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă, cu vinov ăție (în forma
cerut ă/impus ă de lege). Fapta, manifestat ă sub form ă de ac țiune sau inac țiune, care cauzeaz ă urm ări
dăun ătoare, și vinov ăția inclus ă în con ținutul ei, sunt elemente ale infrac țiunii ce se integreaz ă în con ținutul
său, constituind părțile sale componente : latura obiectiv ă și latura subiectiv ă.
În con ținutul infrac țiunii se integreaz ă, în primul rând, fapt ă incriminat ă de lege, cu tr ăsăturile ce o
caracterizeaz ă, prin intermediul c ăreia se lezeaz ă valorile ocrotite penal, obiectul infrac țiunii . Pe lâng ă obiect,
infrac țiunea nu poate fi conceput ă f ără existen ța unor subiec ți, respectiv persoana care s ăvâr șește fapt ă
incriminat ă ( și care r ăspunde de s ăvâr șirea acesteia) – subiectul activ – și persoana împotriva c ăreia se îndreapt ă
actul de conduit ă interzis, ca titular ă a valorii ocrotite de legea penal ă – subiectul pasiv .
Dac ă obiectul și subiectul formeaz ă părți componente, constitutive , ale infrac țiunii, care se integreaz ă în
con ținutul s ău, sau doar condi ții care exist ă în afara infrac țiunii , dar f ără de care infrac țiunea nu este posibil ă, a
reprezentat și reprezint ă o tem ă de dezbatere în doctrina penal ă.
Toate cerin țele prev ăzute de legea penal ă pentru existen ța unei infrac țiuni , fie c ă se refer ă la con ținutul
constitutiv sau la cel juridic (no țiuni încet ățenite în doctrina penal ă) au valoarea unor elemente constitutive ,
lipsa unuia dintre ele putând atrage inexisten ța infrac țiunii sau a unei anumite infrac țiuni . De altfel, în analiza

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

26
con ținutului specific al fiec ărei infrac țiuni se prezint ă obiectul, subiec ții, latura obiectiv ă și latura subiectiv ă,
prin prisma tr ăsăturilor lor caracteristice, urmând – la rândul nost ru – să le punem sintetic în discu ție, de pe
pozi ția elementelor analitice ale infrac țiunii.
Important: Din punct de vedere didactic , unii autori trateaz ă distinct obiectul și subiec ții infrac țiunii
(drept factori/condi ții preexistente oric ărei infrac țiuni s ăvâr șite), fa ță de con ținutul constitutiv propriu-zis al
infrac țiunii – latura obiectiv ă și latura subiectiv ă – spre deosebire de al ți autori care, considerând toate cele
patru categorii de elemente (obiect, subiect, latur ă obiectiv ă și subiectiv ă) drept elemente componente ale
tipicității, le trateaz ă cu ocazia prezent ării tipicității ca tr ăsătur ă definitorie a infrac țiunii.

III.2.3. Obiectul și subiec ții infrac țiunii

III.2.3.1. Obiectul infrac țiunii

Obiectul infrac țiunii este reprezentat, în cazul oric ărei infrac țiuni , de valorile și rela țiile sociale
ap ărate de legea penal ă, împotriva c ărora sunt îndreptate faptele penale și care sunt lezate sau puse în pericol
prin s ăvâr șirea acestora (obiectul juridic al infrac țiunii).
Obiectul infrac țiunii cunoa ște mai multe forme [reiteram trimiterea la parcurgerea/consultarea do ctrinei
de specialitate]. Dintre acestea, ne re țin aten ția urm ătoarele:
– Obiectul juridic generic – reprezint ă o grup ă de valori sociale de aceea și natur ă, v ătămate de o grup ă de
infrac țiuni, care serve ște la sistematizarea P ărții speciale a Codului penal (XII titluri).
– Obiectul juridic special – reprezint ă o anumit ă valoare social ă ocrotit ă de legea penal ă, c ăreia i se aduce
atingere prin s ăvâr șirea unei anumite fapte incriminate .
– Obiectul material – unele infrac țiuni , pe lâng ă obiectul juridic, se caracterizeaz ă și prin existen ța unui obiect
material, care const ă în lucrul corporal sau fiin ța împotriva c ăruia / c ăreia se îndreapt ă nemijlocit ac țiunea /
inac țiunea ce aduce atingere obiectului juridic și care este lezat sau periclitat prin comiterea act ivit ății
infrac ționale (spre exemplu : corpul persoanei în via ță , în cazul omorului; bunul mobil sustras, în cazul furtului
etc.). Având în vedere faptul c ă nu toate infrac țiunile presupun existen ța unui obiect material , într-o opinie
exprimat ă în doctrin ă – la care achies ăm – se sus ține c ă acesta (obiectul material) st ă la baza clasific ării
infrac țiunilor în: infrac țiuni materiale și infrac țiuni formale . Infrac țiunile materiale sunt faptele caracterizate de
existen ța unui obiect material împotriva c ăruia se îndreapt ă ac țiunea / inac țiunea (spre exemplu: omor, v ătămare
corporal ă, furt, distrugere), spre deosebire de infrac țiunile formale , care nu presupun existen ța unui obiect
material , în cazul c ărora valoarea social ă ocrotit ă penal nu este strâns legat ă de un anumit lucru corporal (spre
exemplu: tr ădare, divulgarea secretului profesional, amenin țare, conducerea pe drumurile publice f ără permis de
conducere).

III.2.3.2. Subiec ții infrac țiunii

Sunt denumi ți subiec ți ai infrac țiunii persoanele implicate în s ăvâr șirea unei infrac țiuni , deosebind
dou ă categorii: subiect activ , subiect pasiv .

Prin subiect activ al infrac țiunii se în țelege, în opinia majoritar ă, persoana fizic ă sau juridic ă care
săvâr șește o infrac țiune și care urmeaz ă s ă r ăspund ă penal . Subiectul activ al infrac țiunii, când este reprezentat
de o persoan ă fizic ă, trebuie s ă îndeplineasc ă cumulativ anumite condi ții generale , anume: limit ă de vârst ă,
responsabilitate , libertate de hot ărâre și ac țiune .

Condi ția limitei de vârst ă intereseaz ă în raport de limitele r ăspunderii penale, ce fac obiectul
dispozi țiilor din art. 113 C. pen. care prevede: „(1)Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu r ăspunde
penal. (2) Minorul care are vârsta între 14 și 16 ani r ăspunde penal numai dac ă se dovede ște c ă a s ăvâr șit
fapt ă cu discern ământ. (3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani r ăspunde penal potrivit legii”.
Din textul indicat, reiese, a șadar: art. 113 alin. (1) C. pen. – legea instituie prezum ția absolut ă de
incapacitate penal ă; art. 113 alin. (2) C. pen. – legea instituie o prezum ție relativ ă de incapacitate penal ă.
Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritate a f ăptuitorului (minor ner ăspunz ător penal) este o
cauz ă de neimputabilitate , din categoria cauzelor generale de excludere a in frac țiunii (acesta nu este infractor, ci
doar f ăptuitor). Minorul cu vârsta cuprins ă între 14 și 16 ani r ăspunde penal numai dac ă se dovede ște c ă a
comis fapta penal ă cu discern ământ – capacitatea minorului de a în țelege și de a-și manifesta în concret voin ța
în raport cu fapt ă concret ă. Începând de la vârsta de 16 ani, minorul r ăspunde penal potrivit legii [art. 113 alin.
(3) C. pen.), care înscrie pentru acesta o prezum ție de capacitate penal ă (opereaz ă o prezum ție în sensul
existen ței discern ământului).

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

27 De re ținut: Trebuie eliminat ă orice confuzie între starea de minoritate a f ăptuitorului și starea de
minoritate a infractorului . Starea de minoritate a infractorului – cu referire la minorii r ăspunz ători penal, cu
vârsta cuprins ă între 14-18 ani la data comiterii faptei – reprezint ă sub aspectul naturii juridice o cauz ă de
diferen țiere a r ăspunderii penale în raport de cea antrenat ă de infractorii majori , consecin țele r ăspunderii lor
penale fiind reprezentate doar de măsuri educative , ca sanc țiuni operante în cazul acestora ( și nu pedepse).

Condi ția responsabilit ății semnific ă o stare normal ă a omului care a atins o anumit ă limit ă de vârst ă,
legea penal ă considerând c ă o persoan ă devine responsabil ă la împlinirea vârstei de 16 ani , în țelegând prin
aceasta capacitatea (aptitudinea) persoanei de a- și da seama de ac țiunile sau inac țiunile sale, de semnifica ția și
urm ările acestora, precum și capacitatea de a- și st ăpâni ac țiunile / inac țiunile, de a le putea controla . Legea nu
define ște no țiunea de responsabilitate a persoanei, ci starea op us ă acesteia, no țiunea de iresponsabilitate , care,
din punct de vedere al naturii juridice, reprezint ă o cauz ă de neimputabilitate , din categoria cauzelor generale de
excludere a infrac țiunii (art. 28 C. pen.).Revenind asupra responsabil it ății, men țion ăm că responsabilitatea se
prezum ă(prezum ție relativ ă), putând fi r ăsturnat ă prin dovada/proba contrar ă, că persoana nu și-a dat seama de
ac țiunile sau inac țiunile sale ori nu și le-a putut st ăpâni.

Condi ția referitoare la libertatea de hot ărâre și ac țiune se refer ă la posibilitatea persoanei de a
delibera, hot ărî, respectiv ac ționa potrivit propriei sale voin țe, în mod liber , în afara oric ărei constrângeri
manifestate asupra sa. Aceast ă condi ție nu este prev ăzut ă expres de legea penal ă, dar rezult ă implicit din
prevederile art. 24 și art. 25 C. pen., care consacr ă constrângerea fizic ă, respectiv cea moral ă, care sub aspectul
naturii juridice reprezint ă cauze de neimputabilitate , din categoria cauzelor generale de excludere a in frac țiunii.

Important: În mod tradi țional, doctrina penal ă prezint ă toate aceste (trei) condi ții generale mai sus
men ționate, atunci când se abordeaz ă problematica pe care o dezvolt ă subiectul activ al infrac țiunii, de pe
pozi ția persoanei fizice, cu men țiunea c ă se cere întrunirea lor cumulativ ă, altfel persoana care comite fapt ă
prev ăzut ă de legea penal ă r ămâne doar f ăptuitor, fapta neconstituind infrac țiune . Astfel, curentul majoritar de
opinie consider ă c ă atribuirea calit ății de subiect activ al infrac țiunii este condi ționat ă de întrunirea cumulativ ă a
cerin țelor referitoare la limit ă de vârst ă, responsabilitate, libertate de hot ărâre și ac țiune. S-a opinat și în sensul
că subiectul activ este considerat a face parte dintr e elementele de factur ă obiectiv ă ale incrimin ării-tip, spre
deosebire de discern ământ, libertate de hot ărâre și ac țiune, care nu apar drept elemente ale tipicit ății, acestea
fiind legate de imputabilitate, ca tr ăsătur ă esen țial ă a infrac țiunii – fiind vorba de o alt ă manier ă de tratare a
problematicii abordate. Într-o atare optic ă, se consider ă c ă atribuirea calit ății de subiect activ se face
independent de orice apreciere cu privire la capaci tatea persoanei și la posibilitatea sanc țion ării penale a
acesteia, prin sanc țiuni penale, consecin țe ale r ăspunderii penale angajate ( și deci de calificarea faptei comise
drept infrac țiune sau simpl ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă), lucru relevat de împrejurarea c ă și o persoan ă
lipsit ă de discern ământ poate comite o fapt ă tipic ă și antijuridic ă, spre exemplu:iresponsabilul care comite un
omor și fa ță de care se poate lua m ăsura de siguran ță a intern ării medicale, ca sanc țiune de drept penal [a se
vedea prevederile art. 107 alin. (2) C. pen.].

În raport de subiectul activ al infrac țiunii, doctrina distinge între infrac țiuni cu subiect activ general și
infrac țiuni cu subiect activ special . Infrac țiunile cu subiect activ general sunt cele ce pot fi comise de orice
persoan ă fizic ă (în calitate de autor sau ca participant), care în depline ște, la data s ăvâr șirii lor, condi țiile
generale mai sus-men ționate. În cazul unor infrac țiuni, persoana fizic ă autor / coautor (în m ăsura în care
coautoratul este posibil) mai trebuie s ă îndeplineasc ă în momentul s ăvâr șirii faptei o condi ție, calitate special ă
prev ăzut ă în norma de incriminare, caz în care infrac țiunile pot fi denumite infrac țiuni cu subiect activ special /
calificat / circumstan țiat, infrac țiuni proprii (opinie majoritar ă).Spre exemplu: calitatea de func ționar public,
pentru unele infrac țiuni de corup ție sau de serviciu (luarea de mit ă, art. 289 C. pen.; delapidarea, art. 295 C. pen.
etc.), calitatea de militar, pentru unele infrac țiuni contra capacit ății de lupt ă a for țelor armate (dezertarea, art.
414 C. pen..; lovirea superiorului ori a inferiorul ui, art. 420 C. pen. etc.) ș.a.m.d.

Precizare important ă: Tratarea persoanei juridice ca subiect activ al inf rac țiunii / condi țiile
răspunderii penale a persoanei juridice urmeaz ă a se realiza în cadrul materiei repartizat ă studiului în semestrul
al II-lea !De altfel, întreaga problematic ă vizând aspecte antrenate de s ăvâr șirea de infrac țiuni de c ătre subiectul
activ persoan ă (pornind de la condi țiile r ăspunderii penale a persoanei juridice), la care se vor ad ăuga: regimul
de sanc ționare incident în privin ța acesteia, particularit ăți la nivelul cauzelor care înl ătur ă r ăspunderea penal ă /
executarea pedepsei / consecin țele condamn ării persoanei juridice se vor reg ăsi în cadrul suportului de curs
corespunz ător semestrului al II-lea, urmând a face obiectul e valu ării tot în semestrul al II-lea de studiu. În
aceea și ordine de idei, specific ăm c ă în prezentul suport de curs sunt incluse unele com entarii privind formele
pluralit ății de infrac țiuni în cazul persoanei juridice, men ționând că s-a tratat cu predilec ție institu ția recidivei,
într-o expunere paralel ă cu reglementarea recidivei în cazul persoanei fizi ce; excede, de asemenea, preg ătirii pe

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

28
durata semestrului I, în considerarea ideii potrivi t c ăreia se impune fixarea formelor pluralit ății de infrac țiuni, în
mod prioritar, în cazul persoanei fizice).

Prin subiect pasiv al infrac țiunii se în țelege persoana fizic ă sau juridic ă (inclusiv statul), împotriva
căreia se îndreapt ă activitatea infrac țional ă, ca persoan ă v ătămat ă prin s ăvâr șirea faptei, titular ă a valorii
sociale ocrotit ă de legea penal ă. Uneori și subiectul pasiv trebuie s ă îndeplineasc ă, pentru existen ța unei
anumite infrac țiuni, o calitate special ă prev ăzut ă expres în norma de incriminare (exemplu: ultrajul, art. 257 C.
pen.).
În raport de subiectul pasiv al infrac țiunii , doctrina distinge între infrac țiuni cu subiect pasiv general
(infrac țiuni în cazul c ărora valoarea social ă ocrotit ă poate apar ține oric ărei persoane ) și infrac țiuni cu subiect
activ special / calificat / circumstan țiat (care nu sunt îns ă cuprinse în denumirea de infrac țiune proprie ,
rezervat ă doar faptelor incriminate cu subiect activ special ), în cazul c ărora legea solicit ă o anumit ă calitate
special ă subiectului pasiv al infrac țiunii.
Subiectul pasiv al infrac țiunii poate fi unic [spre exemplu: o persoan ă v ătămat ă în urma realiz ării ac țiunii
de ucidere cu inten ție – omor, art. 188 C. pen. – sau de ucidere din cu lp ă, art. 192 alin. (1) C. pen.), sau plural
[spre exemplu: omor calificat – art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. – sau uciderea din culp ă – art. 192 alin. (3) C.
pen.].
Este de precizat faptul c ă,în cazul anumitor infrac țiuni, calitatea special ă a subiec ților implica ți în
săvâr șirea faptei – activ sau / și pasiv – atrage atenuarea sau agravarea r ăspunderii penale . Spre exemplu :
– subiect activ special – agravare: cazul infrac țiunii de viol agravat [art. 218 alin. (3) lit. a) C . pen. – comis
de persoana în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paz a sau tratamentul c ăreia se afl ă victima].
– subiect pasiv special – agravare: cazul infrac țiunii de omor calificat [art. 189 alin. (1) lit. g) C. pen. – comis
asupra unei femei gravide].
– subiect activ și pasiv special – atenuare: cazul infrac țiunii de ucidere ori v ătămare a nou-născutului
săvâr șit ă de c ătre mam ă (art. 200 C. pen.).

III.2.4. Latura obiectiv ă a infrac țiunii

Latura obiectiv ă din con ținutul constitutiv al infrac țiunii include/cuprinde trei elemente componente
obligatorii , respectiv: elementul material (ac țiune sau inac țiune), urmarea imediat ă (rezultatul) și leg ătura de
cauzalitate . Latura obiectiva este una dintre cele dou ă laturi din con ținutul constitutiv al oric ărei infrac țiuni (nu
se confund ă cu latura subiectiva, inseparabil ă acesteia). Dup ă cum se va vedea, latura obiectiv ă include în
structura sa cele trei elemente obligatorii (mai su s enun țate), la care se adaug ă, în unele cazuri, anumite cerin țe
(esen țiale) cu privire la elementul material . Lipsa unuia dintre elementele componente spulber ă unitatea laturii
obiective, atr ăgând, pe cale de consecin ță , inexisten ța infrac țiunii. Le vom examina pe rând.

III.2.4.1. Elementul material

Elementul material semnific ă actul de conduit ă interzis de legiuitor (actus reus ), prin descrierea legal ă
a faptei ca infrac țiune, sub aspectul modului de manifestare, care se poate realiza prin ac țiune sau inac țiune .
Din punct de vedere al elementului material, infrac țiunile se clasific ă în infrac țiuni comisive (care se
săvâr șesc prin comiterea de ac țiuni interzise de legea penal ă) – spre exemplu: furt, viol, fals material în
înscrisuri oficiale, delapidare – și infrac țiuni omisive (care se s ăvâr șesc prin inac țiune, în raport de o obliga ție
legal ă de a face ceva ) – spre exemplu: nedenun țare, omisiunea sesiz ării, aflarea f ără ajutor a unei persoane
aflate în dificultate. Prin aceast ă din urm ă enumerare s-au eviden țiat așa-numitele infrac țiuni omisive proprii ,
infrac țiuni în cazul c ărora inac țiunea este prev ăzut ă explicit potrivit normei de incriminare a faptei .
Referindu-ne la infrac țiunile omisive, amintim și categoria infrac țiunilor denumite în doctrin ă omisive
improprii , sau comisiv-omisive , caz în care inac țiunea este asimilat ă ac țiunii , omisiunea nefiind expres
prev ăzut ă în norma de incriminare. Potrivit art. 17 C. pen. se prevede ca: „Infrac țiunea comisiv ă care presupune
producerea unui rezultat se consider ă s ăvâr șit ă și prin omisiune, când:a) exist ă o obliga ție legal ă sau
contractual ă de a ac ționa;b) autorul omisiunii, printr-o ac țiune sau inac țiune anterioar ă, a creat pentru
valoarea social ă protejat ă o stare de pericol care a înlesnit producerea rezu ltatului”.
Potrivit prevederilor articolului precitat –care re glementeaz ă s ăvâr șirea infrac țiunii comisive prin
omisiune – sunt susceptibile de a fi s ăvâr șite prin inac țiune numai infrac țiunile comisive care presupun
producerea unui rezultat de ordin material (potrivit unei p ărți a doctrinei, un rezultat material explicit prev ăzut),
ca rezultat tipic, potrivit normei de incriminare. Prin urmare, aceste infrac țiuni au la baz ă o incriminare

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

29 comisiv ă, dar rezultatul poate fi uneori – în mod concret – produs și printr-o inac țiune , f ără ca aceasta s ă fie
prev ăzut ă explicit în norma de incriminare. Îndreptând aten ția asupra prevederilor art. 17 C. pen, săvâr șirea
infrac țiunii comisive prin omisiune se poate realiza în do u ă tipuri de cazuri , anume:
a) Când exist ă o obliga ție legal ă sau contractual ă de a ac ționa , caz ce se caracterizeaz ă prin obliga ția juridic ă a
subiectului de a interveni pentru a împiedica produ cerea rezultatului, obliga ție denumit ă în doctrin ă obliga ție
de garan ție . Aceasta subzist ă doar atunci când între persoana ținut ă s ă ac ționeze și valoarea social ă ocrotit ă
– care nu îi apar ține – exist ă o leg ătur ă special ă, ce face din respectiva persoan ă un garant în privin ța
evit ării rezultatului v ătămător pentru valoarea social ă protejat ă/ocrotit ă de norma de incriminare . În acest
sens, doctrina ofer ă mai multe exemple , dintre care re ținem / reproducem: obliga ția legal ă a p ărin ților de a
asigura cele necesare supravie țuirii copilului –cum ar fi cazul mamei care trebuie s ă hr ăneasc ă sau s ă
protejeze pe noul-n ăscut, astfel încât, dac ă ea nu îndepline ște aceast ă obliga ție, iar copilul decedeaz ă, vom fi
în prezen ța unei infrac țiuni de omor asupra unui membru de familie, sau de ucidere din culp ă; sau, obliga ția
contractual ă a prestatorului între ținerii unei persoane în vârst ă, sau a bonei fa ță de copilul minor, de a acorda
acestora asisten ță activ ă sau ajutor în condi țiile în care le-ar fi periclitat ă via ța etc.
b) Când autorul omisiunii, printr-o ac țiune sau inac țiune anterioar ă, a creat pentru valoarea social ă protejat ă
o stare de pericol, care a înlesnit producerea rezu ltatului . În acest sens, doctrina ofer ă mai multe exemple ,
dintre care re ținem/reproducem: atunci când o persoan ă sap ă o groap ă în trotuarul din fa ța por ții pentru a
remedia o defec țiune la conducta de alimentare cu ap ă, iar prin ac țiunea sa creeaz ă o stare de pericol pentru
integritatea fizic ă a celor care trec prin zon ă;dac ă ulterior desf ăș ur ării acestei activit ăți, persoana las ă (peste
noapte) groapa nesemnalizat ă și neacoperit ă, iar un trec ător cade în groap ă, cel care a s ăpat-o va r ăspunde
pentru v ătămările corporale sau pentru decesul victimei. Sau: pe rsoana care de ține un câine, dac ă nu
utilizeaz ă les ă și botni ță cu ocazia plimb ării acestuia în locuri publice, r ăspunde pentru v ătămarea corporal ă
cauzată de câine unei alte persoane.

În con ținutul infrac țiunii, elementul material poate consta într-o singu r ă ac țiune / inac țiune (a se vedea
în acest sens, unitatea natural ă de infrac țiune – cazul infrac țiunii simple sau al infrac țiunii continue), sau în dou ă
sau mai multe ac țiuni / inac țiuni (a se vedea în acest sens, unitatea legal ă de infrac țiune – cazul infrac țiunii
continuate sau al infrac țiunii complexe), ori atât într-o ac țiune cât și într-o inac țiune (spre exemplu:
infrac țiunea de violare de domiciliu – art. 224 C. pen.).

III.2.4.2. Urmarea imediat ă

Săvâr șirea ac țiunii sau inac țiunii relevante penal aduce atingere valorii sociale ocrotite de lege , prin
lezarea sau periclitarea acesteia , consecin ța elementului material constând în rezultatul sau urmarea produs ă –
element obligatoriu al laturii obiective. Acest al doilea element obligatoriu pe latur ă obiectiv ă mai este denumit
în doctrin ă și urmare imediat ă, în vederea deosebirii acestuia de eventualele con secin țe subsecvente ale
infrac țiunii. Astfel, dac ă urmarea imediat ă este un element al infrac țiunii de care depinde existen ța acesteia,
consecin țele subsecvente pot conduce, în cazul anumitor infr ac țiuni, la agravarea r ăspunderii penale (spre ex.,
producerea unor consecin țe deosebit de grave – în sensul indicat de art. 183 C. pen. – în cazul anumitor
infrac țiuni de serviciu, potrivit art. 309 C. pen.).
În raport de urmarea imediat ă, infrac țiunile se clasific ă în: infrac țiuni de rezultat și infrac țiuni de
pericol . Este de subliniat faptul c ă o parte din doctrin ă folose ște ca no țiuni alternative : pentru infrac țiune de
rezultat , expresia – infrac țiune material ă; pentru infrac țiune de pericol , expresia – infrac țiune formal ă sau
infrac țiune de atitudine . În acest sens,reamintim c ă în opinia altor autori de specialitate – pe care o împ ărt ăș im
– clasificarea infrac țiunilor în materiale și formale se realizeaz ă potrivit criteriului dat de existen ța (sau
inexisten ța) obiectului material.
Infrac țiunile de rezultat sunt cele în con ținutul c ărora legiuitorul a prev ăzut, explicit sau implicit,
urmarea, ca urmare de ordin material (rezultat) ; acestea produc un rezultat material , o modificare fizic ă,
perceptibil ă,în realitatea înconjur ătoare. Spre exemplu : prevedere explicit ă a rezultatului exist ă în con ținutul
infrac țiunilor de v ătămare corporal ă, loviri sau v ătămări cauzatoare de moarte, în șel ăciune; prevedere implicit ă
a rezultatului exist ă în con ținutul infrac țiunilor de omor/omor calificat.
Infrac țiunile de pericol sunt acelea în cazul c ărora urmarea imediat ă nu este una material ă, constând
(doar) într-o stare de periclitare a valorii social e penal ocrotit ă prin norma de incriminare . În cazul acestor
infrac țiuni urmarea imediat ă nu se manifest ă sub forma unei modific ări efective în realitatea (concret ă,
obiectiv ă) înconjur ătoare, valoarea social ă protejat ă penal nu sufer ă în concret nicio știrbire cuantificabil ă din
punct de vedere material, aceasta fiind lezat ă doar prin punerea sa în primejdie , prin periclitarea sa, aspect de
natur ă s ă provoace tulburare și nelini ște în buna desf ăș urare abstract ă a rela țiilor sociale aferente.
Unii autori disting și o subclasificare a infrac țiunilor de pericol, în: infrac țiuni de pericol concret și
infrac țiuni de pericol abstract , în func ție de gradul de determinare, în norma de incriminar e, a valorii sociale

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

30
periclitate. Spre exemplu : fapta incriminat ă de art. 329 alin. (1) C. pen.(Neîndeplinirea îndat oririlor de serviciu
sau îndeplinirea lor defectuoas ă din culp ă)–identificându-se potrivit normei de incriminare, înscrierea potrivit
căreia „dac ă prin aceasta se pune în pericol siguran ța circula ției mijloacelor de transport, interven ție sau
manevr ă pe calea ferat ă” –ilustreaz ă o infrac țiune de pericol social concret. Dimpotriv ă, fapta incriminat ă de
art. 335 alin. (1) C. pen. (Conducerea unui vehicul fără permis de conducere) –ilustreaz ă o infrac țiune de pericol
abstract. [Nu sunt deloc de neglijat nu sunt nici a lte clasific ări, din punct de vedere al elementului material, se ns
în care recomand ăm parcurgerea doctrinei de specialitate, în vederea re ținerii și a altor tipuri de infrac țiuni.]
De re ținut: Clasificarea infrac țiunilor din punct de vedere al urm ărilor produse prezint ă interes nu
doar de ordin teoretic, ci și practic, fiind infrac țiuni ce se deosebesc sub aspectul momentului consum ării .
Astfel, consumarea unei infrac țiuni de rezultat are loc la data realiz ării integrale a activit ății infrac ționale,
care este urmat ă de apari ția urm ării imediate (efectiv verificat ă pe caz concret), iar consumarea unei
infrac țiuni de pericol are loc când, în urma realiz ării integrale a actului de conduit ă interzis, este generat ă
starea de pericol asupra valorii sociale . În aceea și ordine de idei, d iferen țe se înregistreaz ă – sub acest aspect –
și în cazul formei atipice a tentativei (a se vedea materia rezervat ă prezent ării formelor infrac țiunii inten ționate).

Unitatea (activitatea / tema) nr. 5 de studiu indi vidual

III.2.4.3. Leg ătura de cauzalitate

Latura obiectiv ă se întrege ște prin existen ța unui alt element component obligatoriu, denumit leg ătura
de cauzalitate , prin care se în țelege liantul cauzal (nexum ) dintre elementul material (ac țiunea/inac țiunea) și
urmarea imediat ă. Raportul de cauzalitate caracterizeaz ă toate infrac țiunile, de și nu apare men ționat explicit în
norma de incriminare .
Problema constat ării acestuia și a stabilirii sale cu exactitate se ridic ă îndeosebi în cazul infrac țiunilor
de rezultat . În cazul infrac țiunilor de pericol concret, starea de pericol – urm are a faptei – se impune dovedit ă,
trebuind s ă decurg ă în mod necesar din ac țiune/inac țiune, probarea acestora determinând prezumarea exis ten ței
leg ăturii de cauzalitate; în cazul infrac țiunilor de pericol abstract, odat ă stabilit ă existen ța elementului material,
se prezum ă atât urmarea imediat ă, cât și leg ătura de cauzalitate care le une ște pe acestea.
În unele cazuri, stabilirea leg ăturii de cauzalitate nu ridic ă dificult ăți – spre exemplu: uciderea victimei
prin aplicarea unei lovituri de topor în cap, ori p rin împu șcare în cap, de la mic ă distan ță , cu o arm ă de foc. În
alte situa ții, se pot ridica unele probleme, dificult ăți, în corecta determinare a raportului de cauzalitat e, respectiv
atunci când urmarea a fost precedat ă de ac țiuni plurale, concomitente sau succesive, desf ăș urate de mai multe
persoane , sau atunci când anumite împrejur ări – anterioare, concomitente sau posterioare în raport de
momentul manifest ării ac țiunii – au influen țat într-o anumit ă m ăsur ă producerea rezultatului . Nu de pu ține ori
practica penal ă s-a confruntat cu astfel de situa ții, care impun un examen riguros al cauzei supuse s olu țion ării
(spre exemplu: o persoan ă este victima unui accident de trafic rutier, sufer ind v ătămări serioase ale integrit ății
corporale, dar existând înc ă șanse de supravie țuire, îns ă, pe drum spre spital ambulan ța este implicat ă într-un alt
accident, în urma c ăruia pacientul decedeaz ă, sau, ajuns la spital, înceteaz ă din via ță fiind prins într-un incendiu
declan șat de un piroman).
În materia raportului de cauzalitate, în doctrina p enal ă s-au formulat mai multe teorii , subsumate celor
dou ă curente, respectiv: teza monist ă și teza pluralist ă, dup ă cum se consider ă c ă producerea rezultatului faptei
se datoreaz ă unei singure cauze sau unui concurs de cauze.
Important: Situându-ne (aproape) în afara oric ărui comentariu cu privire la teoriile privind rapor tul de
cauzalitate, atragem aten ția asupra necesit ății parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma
elabor ărilor teoretice corespunz ătoare acestei materii! În urma studiului individual , aten ția trebuie îndreptat ă, cu
prec ădere, asupra meritelor și limitelor teoriilor vehiculate(acestea nu sunt ad ăpost de critici). La rândul nostru,
specific ăm c ă, dintre teoriile privitoare la raportul de cauzali tate, de larg ă îmbr ățișare se bucur ăteoria (clasic ă a)
echivalen ței condi țiilor (denumit ă și teoria condi ției sine qua non) , în doctrina autohtona fiind semnalat ă și o
teorie care se bucur ă de audien ță în doctrina str ăin ă, anume teoria imput ării obiective a rezultatului .

III.2.4.4. Elemente suplimentare ale laturii obiect ive

În cazul unor infrac țiuni legiuitorul înscrie cerin țe referitoare la loc , timp , mod , mijloace de s ăvâr șire a
faptei, care, atunci când se figureaz ă pe con ținutul constitutiv de baz ă (al infrac țiunii-tip) sunt, de asemenea,
cerin țe obligatorii ale laturii obiective . Men țion ăm, cu titlu de exemplu , cazul infrac țiunii de tulburarea ordinii
și lini știi publice (art. 371 C. pen.), sau cazul infrac țiunii de tr ădare prin ajutarea inamicului (art. 396 C. pen.).

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

31 În alte cazuri , cerin țele referitoare la aceste elemente suplimentare ale laturii obiective, ca împrejur ări în
care se s ăvâr șesc unele infrac țiuni, atrag o agravare sau o atenuare a r ăspunderii penale în raport de anumite
incrimin ări-tip. Men țion ăm, spre exemplu, cazul infrac țiunii de furt calificat [art. 229 alin. (1) lit. a), b) ș.a. C.
pen.], ori cel al infrac țiunii de omorul calificat [art. 189 alin. 1 lit. h) C. pen.) etc., respectiv cazul infrac țiunii de
ucidere ori v ătămarea nou-născutului s ăvâr șit ă de c ătre mam ă (art. 200 C. pen.).

III.2.5. Latura subiectiv ă a infrac țiunii

Latura subiectiv ă cuprinde totalitatea elementelor de factur ă subiectiv ă care preced și înso țesc
ac țiunea sau inac țiunea prin care se realizeaz ă latura obiectiv ă, al c ărei element obligatoriu, esen țial , îl
reprezint ă întotdeauna vinov ăția . Aceasta reprezint ă atitudinea psihic ă a persoanei, constând într-un act de
con știin ță și voin ță (alc ătuit din elemente intelective și volitive) fa ță de fapt ă și urm ările acesteia : vinov ăția în
forma cerut ă potrivit normei de incriminare. Aceast ă atitudine psihic ă, manifestat ă sub form ă de inten ție , culp ă
sau inten ție dep ășit ă (praeterinten ție), constituie latura subiectiv ă din con ținutul infrac țiunii, care se afl ă într-o
strâns ă leg ătur ă cu latura obiectiv ă, formând împreun ă cu ea un tot coerent și inseparabil.
Al ături de vinov ăție , ca element esen țial, în cazul unor infrac țiuni (inten ționate), elementul subiectiv
este complinit de lege prin înscrierea în norma inc riminatoare a unor cerin țe subiective referitoare la un anumit
scop sau mobil .
Potrivit art. 16 alin. (1) C. pen. – articol cu d enumirea marginal ă „Vinov ăția” – se prevede c ă:„Fapta
constituie infrac țiune numai dac ă a fost s ăvâr șit ă cu forma de vinov ăție cerut ă de legea penal ă”. Men țion ăm
că, prin înscrierea acestei dispozi ții legale, legiuitorul penal a dorit s ă eviden țieze faptul c ă formele vinov ăției țin
de structura intern ă a infrac țiunii (vinov ăția ca element constitutiv), iar nu de imputabilitate . În reglementarea
legii – art. 16 C. pen. – corespunz ător alineatului imediat urm ător celui precitat, se prevede c ă vinov ăția exist ă
când fapt ă este comis ă cu inten ție, din culp ă sau cu inten ție dep ăș it ă (alin. 2) – care reprezint ă formele legale ale
vinov ăției, fiecare în parte fiind definit ă corespunz ător, respectiv: inten ția și modalit ățile sale normative(alin. 3);
culpa și modalit ățile sale normative(alin. 4); inten ția dep ăș it ă(alin. 5).
Codul penal folose ște pentru caracterizarea vinov ăției diferitelor infrac țiuni mai multe procedee :
– în unele cazuri , cu privire la anumite tipuri de infrac țiuni, indic ă forma de vinov ăție prin îns ăș i denumirea
atribuit ă faptei incriminate (exemplu: ucidere din culp ă, vătămare corporal ă din culp ă, distrugere din culp ă),
sau prin însu și con ținutul reglement ării (exemplu: neglijen ța în serviciu ).
– în alte cazuri , codul fixeaz ă regula în Partea general ă, conform reglement ării din acela și art. 16, dar în
alin. (6), care prevede c ă fapta constând într-o ac țiune sau inac țiune constituie infrac țiune când este s ăvâr șit ă
cu inten ție (teza I), iar fapta comis ă din culp ă constituie infrac țiune numai când legea o prevede în mod expres
(teza a II-a).Desprindem concluzia c ă regula este c ă fapta constând fie într-o ac țiune, fie într-o inac țiune,
constituie infrac țiune numai dac ă este s ăvâr șit ă cu inten ție și doar prin excep ție, când legea prevede expres,
fapt ă săvâr șit ă (prin ac țiune sau inac țiune) din culp ă, constituie infrac țiune .
Existen ța vinov ăției nu este prezumat ă de lege , ci trebuie dovedit ă de organele judiciare penale, în urma
examin ării minu țioase, cu maxim ă seriozitate a cauzei, pentru corecta identificare a formei de vinov ăție ce
ilustreaz ă pozi ția psihic ă pe care s-a situat persoana implicat ă în s ăvâr șirea faptei, și o just ă încadrare juridic ă a
faptei (formele vinov ăției penale, modalit ățile lor normative, ridicând probleme de delimitare) .

III.2.5.1. Inten ția

Inten ția este forma dominant ă a vinov ăției penale , majoritatea faptelor incriminate fiind infrac țiuni
inten ționate (spre exemplu: infrac țiunile de omor, furt, viol, luare de mit ă, delapidare, tr ădare).
Prev ăzut ă în art. 16 alin. (3) C. pen., fapta este s ăvâr șit ă cu inten ție când f ăptuitorul :
a) prevede rezultatul faptei sale, urm ărind producerea lui prin s ăvâr șirea acelei fapte ( inten ție direct ă);
b) prevede rezultatul faptei sale și de și nu urm ăre ște, accept ă posibilitatea producerii lui ( inten ția indirect ă).
Dup ă cum se subliniaz ă (constant) în doctrina penal ă, trebuie punctat faptul c ă, în structura inten ției
directe se remarc ă atât un element intelectiv (f ăptuitorul prevede elementele ce țin de tipicitatea obiectiv ă a
faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât și un element volitiv (f ăptuitorul urm ăre ște producerea
rezultatului prin comiterea faptei). Tot astfel, în structura inten ției indirecte intr ă atât un element intelectiv
(f ăptuitorul prevede elementele ce țin de tipicitatea obiectiv ă a faptei sale la momentul comiterii acesteia), cât și
un element volitiv (f ăptuitorul nu urm ăre ște producerea rezultatului, dar accept ă producerea lui).
Se poate (lesne) observa c ă, în ambele modalit ăți normative ale inten ției se prevede rezultatul faptei .
Rezultatul este unul cert, sigur c ă se va produce (și care este, astfel, urm ărit prin trecerea la comiterea faptei), în
cazul inten ției directe . Spre deosebire de acesta, rezultatul este eventual, probabil (posibil) a se p roduce (fiind

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

32
doar acceptat, prin trecere la comiterea faptei), în cazul inten ției indirecte , denumit ă și inten ție eventual ă.
Diferen țele sub aspectul factorului volitiv, pozi ția psihic ă adoptat ă în raport de rezultatul faptei, permit
delimitarea acestor dou ă modalit ăți normative ale inten ției, aspect important nu doar din punct de vedere
teoretic, ci și practic, deoarece, de regul ă, prin incriminarea faptelor în baza inten ției, legiuitorul nu distinge
între inten ția direct ă sau indirect ă, ceea ce înseamn ă c ă infrac țiunea este susceptibil ă de comitere în ambele
modalit ăți (exemplu.: cazul omorului). Pe cale de consecin ță , cade în sarcina organelor judiciare probarea, dup ă
caz, a inten ției directe sau indirecte , ce se va reflecta (ar trebui s ă se reflecte) în procesul de individualizare
judiciar ă a sanc țiunii concrete aplicate.
Cu titlu de exemplu , va exista inten ție direct ă de suprimare a vie ții în cazul în care o persoan ă împu șcă
victima într-o zon ă de pe corp ce ad ăposte ște un organ vital (cap, torace, abdomen) de la o di stan ță
corespunz ătoare, sau aplic ă cu un instrument apt de a cauza decesul (cum ar fi : un topor/ un cu țit / o sap ă), mai
multe lovituri (sau chiar și una singur ă), cu intensitate, în acelea și zone anatomice.
În doctrin ă se apreciaz ă c ă se re ține existen ța inten ției directe și în situa ția în care producerea
rezultatului este privit ă de autorul faptei ca un înso țitor inevitabil al rezultatului urm ărit, chiar dac ă nu toate
urm ările au fost dorite sau voite de acesta . De exemplu , autorul, voind s ă ucid ă o persoan ă aflat ă într-un lift,
provoac ă pr ăbu șirea acestuia de și știa c ă în cabin ă se afl ă înc ă o persoan ă a c ărei ucidere nu o dorea; moartea
acesteia, fiind un rezultat inevitabil al faptei sa le, nu intereseaz ă în raport cu victima respectiv ă c ă autorul nu
dorea (afectiv) și suprimarea vie ții acesteia.
În cazul inten ției indirecte, f ăptuitorul prevede cel pu țin dou ă rezultate : unul pe care îl dore ște (care
poate fi prev ăzut de legea penal ă, sau nu) și un rezultat prev ăzut de legea penal ă, pe care f ăptuitorul nu-l
urm ăre ște, dar a c ărui producere apare ca fiind posibil ă (probabil ă) și este acceptat ă în urma comiterii
ansamblului faptic. În acest sens, doctrina exemplific ă, din cazuistica înregistrat ă, re ținerea infrac țiunii de omor,
cu inten ție indirect ă: în cazul unui inculpat care a aruncat cu o c ărămid ă, în timpul zilei, de pe terasa unui bloc
cu opt etaje situat în apropierea unei pie țe agroalimentare aglomerate, f ără a se asigura cu privire la prezen ța sau
absen ța vreunei persoane în zona de impact, motiv pentru care un pieton a fost lovit în cap și a decedat; sau,
cazul inculpatului care și-a îngr ădit curtea cu un cablu electrificat, pentru a î și proteja vi ța de vie din care i se
sustr ăgeau, noaptea, struguri, în condi țiile în care o persoan ă a atins din gre șeal ă cablul și a decedat, fiind
electrocutat ă; etc.
De la regula semnalat ă, respectiv cea a incrimin ării faptelor inten ționate f ără a se distinge între
modalit ățile normative ale inten ției, sunt și unele excep ții :
– Astfel, într- o opinie se apreciaz ă c ă exist ă unele infrac țiuni caracterizate exclusiv de inten ție direct ă,
cerut ă conform normei de incriminare a unor fapte, prin i ncluderea unui scop pe latur ă subiectiv ă. Este cazul,
spre exemplu, al faptelor de furt, furt în scop de folosin ță , în șel ăciune (dac ă este s ă enumer ăm unele dintre ele).
Deloc de neglijat este și opinia contrar ă, care nu exclude nici posibilitatea comiterii aces tor infrac țiuni, uneori,
cu inten ție indirect ă.
– De asemenea, într- o opinie se consider ă c ă exist ă unele infrac țiuni caracterizate exclusiv de inten ție
direct ă, dat ă fiind îns ăș i natura faptei – exemplu: viol, agresiune sexual ă. Semnal ăm și existen ța opiniei
contrare , care nu exclude nici posibilitatea comiterii aces tor infrac țiuni, uneori, cu inten ție indirect ă.
Important: Doctrina penal ă re ține (într-o abordare teoretic ă întregit ă cu elemente/extrase de practic ă
judiciar ă edificatoare) și alte modalit ăți ale inten ției dintre care men țion ăm: inten ție spontan ă (repentin ă) –
inten ție premeditat ă; inten ție simpl ă – inten ție calificat ă; inten ție ini țial ă – inten ție supravenit ă (survenit ă);
inten ție unică – inten ție complex ă etc. [Cantona ți în limitele expunerii noastre, recomand ăm parcurgerea in
extenso a doctrinei de specialitate pentru aspectele de or din teoretic/practic referitoare la acest subiect]

III.2.5.2. Culpa

Prev ăzut ă în art. 16 alin. (4) C. pen., fapta este s ăvâr șit ă din culp ă când f ăptuitorul :
a) Prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accept ă, socotind f ără temei c ă acesta nu se va produce (culpa cu
prevedere , culpa f ără temei, u șurin ța);
b) Nu prevede rezultatul faptei sale, de și trebuia și putea s ă îl prevad ă (culpa f ără prevedere, culpa simpl ă).
Atunci când legea prevede expres, fapt ă săvâr șit ă din culp ă constituie infrac țiune (spre exemplu: ucidere
din culp ă, art. 192 C. pen.; v ătămare corporal ă din culp ă, art. 196 C. pen.; distrugere din culp ă, art. 255 C. pen.;
omisiunea sesiz ării, din culp ă, art. 267 alin. (2) C. pen.; neglijen ța în serviciu, art. 298 C. pen.).

În cazul culpei cu prevedere , f ăptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care nu-l accept ă și în raport
de care adopt ă o pozi ție de preîntâmpinare a producerii lui, sperând în mod ușuratic , deci socotind fără temei
real, că rezultatul nu se va produce , deci c ă îl va evita; dar, în final , din cauza aprecierii u șuratice, rezultatul nu a
putut fi evitat , producându-se în realitate. Într-o atare situa ție, ceea ce caracterizeaz ă culpa cu prevedere rezid ă

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

33 în faptul c ă persoana se bazeaz ă pe anumi ți factori, obiectivi și / sau subiectivi, îns ă are loc o supraestimare, o
supraevaluare a rolului jucat de ace ști factori , ceea ce înseamn ă c ă socote ște neîntemeiat neproducerea
rezultatului, acesta survenind și conducând la re ținerea faptei comise în baza acestei forme a culpei , cea cu
prevedere.
Spre exemplu : conduc ătorul unui vehicul care se angajeaz ă neregulamentar într-o dep ăș ire, prevede c ă
în asemenea împrejur ări poate produce un rezultat periculos, cu toate ac estea, bazându-se pe experien ța și
calit ățile sale, pe faptul c ă circula cu vitez ă redus ă, pe o distan ță relativ mic ă, cu autovehiculul care se afla într-o
stare tehnic ă bun ă etc., sper ă ca va evita producerea unui accident; dac ă în realitate accidentul se produce și se
soldeaz ă cu moartea sau cu v ătămarea unei / unor persoane, astfel încât evalu ările sale se dovedesc u șuratice
(neîntemeiate), conduc ătorul auto va r ăspunde penal pentru ucidere / v ătămare din culp ă a persoanei/persoanelor
accidentate.
Dup ă cum se observ ă, culpa cu prevedere ridic ă probleme de delimitare în raport de inten ția indirect ă,
asem ănându-se prin: prevederea rezultatului faptei, rezu ltat care nu este urm ărit. Diferen țele rezid ă în pozi ția
adoptat ă față de acest rezultat, anume: neacceptarea producerii acestuia (în cazul culpei cu prevedere), respectiv
acceptarea sa (în cazul inten ției indirecte), ceea ce înseamn ă adoptarea unei pozi ții de indiferen ță de c ătre
făptuitorul care nu se bazeaz ă pe nimic, nu ia nicio m ăsur ă de preîntâmpinare a producerii rezultatului (sau s e
bazeaz ă doar pe hazard, pe jocul întâmpl ării) , ceea ce denot ă și o periculozitate social ă sporit ă a individului în
sarcina c ăruia se re ține o fapt ă s ăvâr șit ă cu inten ție indirect ă. În acest sens, pentru a se putea distinge între
inten ție indirect ă și culp ă cu prevedere, în doctrin ă se subliniaz ă c ă esen țial este de a se stabili, în fiecare caz în
parte, mai întâi dac ă autorul faptei a avut în reprezentarea sa existen ța unor împrejur ări obiective (reale) sau /
și subiective (personale), pe care și-a format convingerea c ă rezultatul nu se va produce (evaluându-le, îns ă, în
acel caz, în mod eronat); în ipoteza în care respectivele împrejur ări nu sunt reale, iar autorul se bazeaz ă pe o
simpl ă speran ță , pe întâmplare ori pe noroc, va exista inten ția indirect ă.
În caz de dubiu cu privire la forma de vinov ăție (inten ție indirect ă sau culp ă cu prevedere), îndoiala va
profita inculpatului , angajând r ăspunderea penal ă pentru fapt ă comis ă din culp ă, în condi țiile incrimin ării
acesteia ( in dubio pro reo ).

Culpa f ără prevedere se particularizeaz ă prin neprevederea rezultatului faptei comise, în condi țiile în
care f ăptuitorul avea atât obliga ția (trebuia), cât și posibilitatea (putea) prevederii rezultatului . Dup ă cum se
observ ă, culpa f ără prevedere se caracterizeaz ă prin lipsa factorului intelectiv, îns ă dublat ă (condi ționat ă), de
obligativitatea prevederii (ce decurge din existen ța unui cadru normativ ce reglementeaz ă exercitarea func ției,
meseriei, profesiei, ori desf ăș urarea activit ății în realizarea c ăreia a fost comis ă fapt ă, sau din regulile de
convie țuire social ă), cât și de posibilitatea prevederii (care se analizeaz ă deopotriv ă în raport de toate
împrejur ările în care s-a realizat fapt ă și tot ceea ce caracterizeaz ă persoana și personalitatea celui implicat în
comiterea acesteia: particularit ățile sale psiho-fizice, intelectuale, preg ătirea profesional ă, experien ța de via ță
etc.).
În doctrin ă se men ționeaz ă c ă se afl ă într-o astfel de situa ție, spre exemplu 😮 persoan ă care las ă o arm ă
înc ărcat ă într-o camer ă locuit ă /func ționarul care las ă acte secrete pe birou, în absen ța sa / medicul chirurg care,
cu ocazia efectu ării unei interven ții chirurgicale, nu ia toate m ăsurile de protec ție necesare/farmacistul care
dozeaz ă gre șit o re țet ă/func ționarul de la c ăile ferate care nu verific ă linia pe care dirijeaz ă un tren – toate aceste
activit ăți (din exemplele men ționate, dar la care se pot ad ăuga, bineîn țeles, și altele), realizate în vederea
atingerii unei finalit ăți licite, dar conducând la apari ția unui rezultat periculos, caz în care persoana r ăspunde
penal pentru moartea unei persoane, ori sustragerea actelor, pentru accidentul sau catastrofa de cale ferat ă etc.
Literatura de specialitate distinge și anumite grada ții ale culpei : grav ă ( lata ), u șoar ă ( levis ), foarte
ușoar ă ( levissima ), dup ă cum și alte clasific ări , spre exemplu – dup ă cum forma de vinov ăție a culpei
caracterizeaz ă fapte comise prin ac țiune ( in agendo ), sau prin inac țiune ( in omittendo ) ș.a. [Pentru alte forme ale
culpei și recunoa șterea particularit ăților acestora, recomand ăm parcurgerea doctrinei penale]

III.2.5.3. Inten ția dep ăș it ă (praeterinten ția)

Prev ăzut ă în art. 16 alin. (5) C. pen., inten ția dep ăș it ă exist ă atunci când fapta, constând într-o ac țiune
sau inac țiune inten ționat ă, produce un rezultat mai grav, care se datoreaz ă culpei f ăptuitorului . În doctrin ă se
subliniaz ă caracterul autonom al acestei forme de vinov ăție penal ă, care apare în con ținutul subiectiv al
anumitor norme de incriminare și care caracterizeaz ă faptele ce debuteaz ă prin inten ția f ăptuitorului care
prevede și urm ăre ște sau doar accept ă producerea rezultatului, îns ă, din cauza împrejur ărilor în care se
desf ăș oar ă elementul material, este atras un rezultat final m ai grav, pe care f ăptuitorul l-a prev ăzut, dar nu l-a
acceptat, sperând f ără temei că nu se va produce, ori nu l-a prev ăzut, de și trebuia și putea s ă-l prevad ă. Rezult ă
că în structura sa, inten ția dep ăș it ă reune ște, dup ă caz, inten ția direct ă sau indirect ă – pe de o parte – și culpa,
cu sau f ără prevedere – pe de alt ă parte .

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

34
Pentru a eviden ția cerin ța inten ției dep ăș ite, ca form ă de vinov ăție ce caracterizeaz ă unele infrac țiuni,
precum și leg ătura de cauzalitate dintre ac țiunea / inacțiunea inten ționat ă și rezultatul mai grav datorat culpei,
legiuitorul penal apeleaz ă la construc ția „dacă fapt ă / faptele … a / au avut ca urmare …” .Spre exemplu :
lovirile sau v ătămările cauzatoare de moarte (art. 195 C. pen.), exemplu tipic de infrac țiune praeterinten ționat ă,
propriu-zis ă, pe con ținutul s ău de baz ă (fapta nu se poate încadra în acest text de lege, decât dac ă forma de
vinov ăție re ținut ă este inten ția dep ăș it ă), cu un singur obiect juridic și producându-se un singur rezultat mai grav
(unul mortal); faptele de viol / tâlh ărie / agresiune sexual ă / întreruperea cursului sarcinii ( ș.a.) care au dus la
moartea victimei, sau care au produs ca rezultat v ătămarea corporal ă a victimei (fapte ce ilustreaz ă infrac țiuni
praeterinten ționate pe con ținutul lor agravat / calificat).
În acest sens, doctrin ă exemplific ă – din cazuistica înregistrat ă – re ținerea infrac țiunii
praeterinten ționate de loviri sau v ătămări cauzatoare de moarte, atunci când inculpatul a a plicat o puternic ă
lovitur ă de pumn victimei, în fa ță ,aceasta aflându-se într-o stare avansat ă de ebrietate, ceea ce a determinat
căderea și lovirea victimei de un plan dur, iar în final moa rtea; sau, re ținerea violului care a avut ca urmare
moartea victimei, dac ă aceasta, opunându-se inculpatului, s-a lovit la ca p de o piatr ă, iar dup ă viol a încetat din
via ță (întrucât violen ța a fost exercitat ă cu inten ție, îns ă rezultatul letal a survenit din culp ă, moartea
producându-se ca urmare a violen ței exercitate de inculpat pentru a o determina pe v ictim ă la între ținerea actului
sexual).
Dup ă cum se observ ă, gra ție structurii sale, praeterinten ția determin ă/ridic ă probleme de delimitare,
atât față de inten ție cât și de culp ă. În acest sens, cu titlu de exemplu , amintim despre delimitarea lovirilor sau
vătămărilor cauzatoare de moarte, de omor sau ucidere din culp ă. Preciz ăm c ă, dincolo de unele asem ănări care
se pot identifica între faptele men ționate (loviri sau v ătămări cauzatoare de moarte / omor / ucidere din culp ă –
spre exemplu: la nivelul obiectului material, al re zultatului atras etc.), se semnaleaz ă diferen țe semnificative din
punct de vedere al elementului subiectiv din con ținutul acestora. Pornind de la aceste preciz ări, invit ăm la o
tem ă de reflec ție interesând – la nivelul anului II – surprinderea pr incipalelor asem ănări / diferen țe între formele
de vinovăție penal ă: inten ție, culpă și praeterinten ție.
În concluzie – revenind la inten ția dep ășit ă (praeterinten ție) –dup ă cum pe drept cuvânt se subliniaz ă în
literatura de specialitate, pentru a re ține aceast ă forma de vinov ăție, în s ăvâr șirea unei fapte concrete, trebuie
verificat mai întâi dac ă, la baza rezultatului mai grav, care se datoreaz ă culpei f ăptuitorului (indiferent de
modalitatea culpei), a existat o ac țiune / inac țiune inten ționat ă (neavând relevan ță dac ă inten ție este direct ă sau
indirect ă), ca fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, iar apoi, dac ă rezultatul mai grav este consecin ța ac țiunii sau
inac țiunii f ăptuitorului.

*

Dup ă cum s-a men ționat deja, de regul ă, legiuitorul nostru penal nu distinge sub aspectul modalit ăților
normative ale formei de vinov ăție ce reprezint ă latura subiectiv ă din con ținutul infrac țiunii , observa ție valabil ă
în cazul faptelor inten ționate incriminate, al celor din culp ă sau praeterinten ționate, urmând ca, în concret s ă se
probeze, dup ă caz, inten ția direct ă sau indirect ă, culpa cu prevedere ori cea simpl ă, ori reunirea c ăror modalit ăți
normative sub care se înf ățișeaz ă inten ția și culpa dau con ținut inten ției dep ăș ite.
De re ținut: Exist ă situa ții în care legiuitorul descrie, sub aspect subiecti v, fapta inten ționat ă
incriminat ă, înscriind aspecte privind un anumit scop [a se vedea opinia clasic ă și cea „modern ă” privind
limitarea modalit ății inten ției, doar la cea direct ă, prin calificarea dat ă de indicarea scopului anume ], pe con ținut
de baz ă sau cu efect de agravare a r ăspunderii penale . De asemenea, uneori este înscris, sub aspect subiectiv,
în con ținutul anumitor incrimin ări, un anumit mobil [a se vedea aceea și problem ă], pe con ținut de baz ă sau cu
efect de agravare (sau atenuare) a r ăspunderii penale . În sensul acestor afirma ții, o enumerare cu titlu
exemplificativ – prin identificare potrivit unor norme de incrimi nare din Partea speciala a Codului penal –
vizeaz ă faptele prev ăzute de art. 228 alin. (1), art. 189 alin. (1) lit. d), in ceea ce prive ște scopul , respectiv fapta
prev ăzuta de art. 189 alin. (1) lit. b), în ceea ce priv e ște mobilul . Este de precizat faptul c ă scopul infrac țiunii
(finalitatea urm ărit ă prin comiterea faptei) nu se identific ă, deosebindu-se de mobilul infrac țiunii (motiva ția
care st ă la baza actului infrac țional) ; atunci când mobilul / scopul este prev ăzut expres de o norm ă
incriminatoare, constituie un element al laturii su biective din con ținutul infrac țiunii (poart ă denumirea de mobil
/ scop special).

***

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

35 ÎNTREB ĂRI pentru verificarea cuno știn țelor dobândite
(din materia aferent ă con ținutului infrac țiunii):

1) Ce reprezint ă con ținutul constitutiv al infrac țiunii?
2) Care sunt condi țiile preexistente ale infrac țiunii (factorii infrac țiunii)?
3) Care sunt condi țiile generale cerute subiectului activ al infrac țiunii – persoan ă fizic ă?
4) Ce se în țelege prin subiect activ special / calificat al inf rac țiunii?
5) Ce se în țelege prin subiect pasiv special al infrac țiunii?
6) Din Partea special ă a Codului penal, pute ți s ă identifica ți fapte care prezint ă subiect activ / pasiv special?
7) Care sunt elementele obligatorii care configureaz ă latura obiectiv ă din con ținutul constitutiv al infrac țiunii?
8) Cum se pot clasifica infrac țiunile dup ă unele dintre elementele care configureaz ă latura obiectiv ă din
con ținutul constitutiv al infrac țiunii?
9) Care sunt diferen țele semnificative dintre inten ția direct ă și inten ția indirect ă?
10) Care sunt diferen țele semnificative dintre culpa cu prevedere și culpa simpl ă?
11) Prin ce se aseam ănă, respectiv prin ce se deosebesc inten ția indirect ă și culpa cu prevedere?
12) În ce const ă inten ția dep ășit ă?
13) Din Partea special ă a Codului penal, pute ți s ă identifica ți fapte incriminate în baza formei de vinov ăție
penal ă a inten ției dep ășite?
14) Ce reprezint ă scopul, respectiv mobilul infrac țiunii? Dar scopul /mobilul special?
15) Din materia aferent ă con ținutului infrac țiunii, pute ți identifica unele prezum ții înscrise de legiuitorul penal?

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

36
Unitatea (activitatea / tema) nr. 6 de studiu indiv idual

III.3CAUZELE GENERALE DE EXCLUDERE A INFRAC ȚIUNII

Obiective specifice:
– Fixarea no țiunilor de baz ă privitoare la ansamblul cauzelor de excludere a in frac țiunii (clasific ări – îndeosebi
clasificarea acestora în concordan ță cu defini ția legal ă a infrac țiunii).
– Dobândirea de c ătre studen ți a abilit ății de în țelegere a particularit ăților cauzelor (generale) de excludere a
infrac țiunii și a aptitudinii de delimitare a acestora în raport de celelalte cauze cu efecte extinctive asupra
institu țiilor fundamentale ale dreptului penal (cu prec ădere, fa ță de cauzele care înl ătur ă r ăspunderea penal ă și
de cauzele de impunitate/nepedepsire).
– Dezvoltarea abilit ății studen ților de a delimita între diferitele cauze (generale ) de excludere a infrac țiunii (de
atipicitate / justificative / de neimputabilitate), surprinzând specificul și particularit ățile fiec ăreia .

Preliminarii
Pe baza concep ției privind tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii a fost conceput ă și sistematizarea
articolelor în lumina Titlului II al P ărții generale din Codul penal în vigoare. Astfel, Cap itolul II este consacrat
cauzelor generale justificative – art. 18-22 , care înl ătur ă dintre tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii caracterul
nejustificat, iar Capitolul III este consacrat cauzelor generale de neimputabilitate – art. 23-31 , care înl ătură
tr ăsătura esen țial ă distinct ă a imputabilit ății faptei.
Dac ă exist ă vreuna dintre cauzele justificative de ordin gener al prev ăzute de lege (în ordinea lor de
reglementare: legitima ap ărare; starea de necesitate;exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obliga ții;
consim ță mântul persoanei v ătămate), fapta prev ăzut ă de legea penal ă comis ă nu constituie infrac țiune , ele
operând in rem , efectul extinzându-se și asupra participan ților. Aspectele comune tuturor acestor cauze conduc
la definirea lor ca fiind acele situa ții în care o fapt ă, de și prev ăzut ă de legea penal ă, poate s ă nu constituie
infrac țiune, dac ă, în raport cu cerin țele ordinii juridice, în ansamblul ei, este permis ă (licită).
Aceste cauze devin incidente în condi țiile s ăvâr șirii unei fapte prev ăzute de legea penal ă, care î și
găse ște astfel justificare, devenind licit ă, dac ă sunt întrunite cumulativ cerin țele impuse de con ținutul lor
propriu de reglementare . Din punct de vedere al efectelor antrenate, acest ea exclud infrac țiunea, pe cale de
consecin ță , și r ăspunderea penal ă, excluzând, totodat ă, inciden ța oric ăror sanc țiuni de drept penal, inclusiv din
categoria m ăsurilor de siguran ță [art. 107 alin. (2) C. pen.], precum și – uneori – a sanc țiunilor extrapenale.

Dac ă fapta prev ăzut ă de legea penal ă a fost comis ă în condi țiile vreuneia dintre cauzele de
neimputabilitate de ordin general [în ordinea lor de reglementare: constrângerea fiz ic ă; constrângerea moral ă;
excesul neimputabil (în materia legitimei ap ărări / în cazul st ării de necesitate); minoritatea f ăptuitorului;
iresponsabilitatea; intoxica ția (involuntar ă complet ă); eroarea (asupra caracterului ilicit al faptei); cazul fortuit],
fapta nu constituie infrac țiune . Cauzele de neimputabilitate opereaz ă, de regul ă, in personam , producând efecte
ce nu se extind asupra participan ților, cu excep ția cazului fortuit, ce produce efecte in rem .
Aspectele comune tuturor cauze generale de neimputa bilitate conduc la definirea lor ca fiind acele st ări,
situa ții, împrejur ări, cazuri a căror existen ță în timpul s ăvâr șirii faptelor prev ăzute de legea penal ă determin ă
imposibilitatea imput ării comiterii acestora în sarcina persoanei f ăptuitorului . Cauzele de neimputabilitate
devin incidente în condi țiile s ăvâr șirii faptei incriminate (tipice), dac ă sunt întrunite cumulativ cerin țele impuse
prin con ținutul lor propriu de reglementare, faptele astfel comise neconstituind infrac țiuni, deoarece este
înl ăturat ă tr ăsătura imputabilit ății. Fapt ă comis ă r ămâne o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă (tipic ă),
nejustificat ă, deci care î și p ăstreaz ă caracterul ilicit, dar care nu este imputabil ă persoanei care a s ăvâr șit-o.
Condi ționarea r ăspunderii penale de s ăvâr șirea unei infrac țiuni duce la concluzia c ă lipsa imputabilit ății
faptei concret s ăvâr șite exclude (implicit) aceast ă form ă a r ăspunderii juridice și – pe cale de consecin ță –
înl ătur ă și posibilitatea sanc țion ării prin pedeaps ă ori m ăsur ă educativ ă (sanc țiuni de drept penal reprezentând
consecin țe ale r ăspunderii penale = sanc țiuni penale). Nu va fi îns ă împiedicat ă posibilitatea dispunerii altor
sanc țiuni juridice , spre exemplu, dintre sanc țiunile de drept penal, vor putea fi luate împotriva f ăptuitorului unei
fapte prev ăzute de legea penal ă, nejustificat ă – chiar în condi țiile neimputabilit ății acesteia – măsuri de siguran ță
[art. 107 alin. (2) C. pen.], precum și sanc țiuni extrapenale.

De re ținut: Cauzele justificative (prev ăzute în Cap. II al Titlului II din Partea general ă a Codului penal)
și cauzele de neimputabilitate (prev ăzute în Cap. III al Titlului II din Partea general ă a Codului penal) reprezint ă
(parte dintre) cauzele generale de excludere a infr ac țiunii . Ansamblul cauzelor de excludere a infrac țiunii nu se

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

37 reduce la cele anterior men ționate. O fapt ă concret săvâr șit ă nu constituie infrac țiune nici atunci când nu este
(sau nu mai este) prev ăzut ă de legea penal ă sau dac ă nu s-a s ăvâr șit cu forma de vinov ăție cerut ă de lege .
Atunci când „se love ște” în tr ăsătura esen țial ă a prevederii faptei în legea penala, este de preci zat c ă se
configureaz ă existen ța unor cauze de atipicitate . [Recomand ăm a se vedea și dispozi țiile art. 16 alin. (1) lit. a) –
d) din Codul de procedur ă penal ă, prin coroborare cu dispozi ția prev ăzut ă de art. 15 alin. (1) C. pen.– defini ția
infrac țiunii].
Este de precizat faptul c ă, în afara cauzelor generale de excludere a infrac țiunii exist ă și cauze de ordin
special . Spre exemplu: cauza justificativ ă prev ăzut ă de art. 201 alin. (6) C. pen., sau cauza de neimpu tabilitate
prev ăzut ă de art. 290 alin. (2) C. pen.
Important: Cauzele generale / speciale de excludere a infrac țiunii trebuie deosebite de alte cauze
operante în materie juridico-penal ă (de exemplu: cauze care înl ătur ă r ăspunderea penal ă, cauze de
impunitate/nepedepsire), în prezen ța c ărora infrac țiunea exist ă cu toate tr ăsăturile prev ăzute de art. 15 C. pen.,
îns ă este înl ăturat ă doar institu ția fundamental ă subsecvent ă (cum ar fi: r ăspunderea penal ă, sanc țiunea penal ă
= pedeaps ă sau măsur ă educativ ă).
De asemenea, trebuie operate distinc ții între cele dou ă categorii de cauze de excludere a infrac țiunii cu
reglementare în Cap. II și Cap. III din Titlul II al P ărții generale a Codului penal , spre care (ne) îndreptam
aten ția. Într-o prezentare sintetic ă, ne vom ocupa de fiecare dintre st ările, situa țiile, împrejur ările subsumate
acestor dou ă categorii de cauze: justificative și de neimputabilitate, marcând ceea ce ține de esen ța fiec ăreia.
Astfel, în prezentul cadru (limitat) al expunerii s e vor aborda principalele aspecte în materie. [Reco mand ăm
parcurgerea in extenso a doctrinei de specialitate care ofer ă o analiza (detaliat ă) atât teoretic ă cât și si practic ă a
fiec ăreia dintre cauzele specificate]

III.3.1. Cauzele justificative

III.3.1.1. Legitima ap ărare

Potrivit dispozi ției din art. 19 alin. (2) C. pen., se prevede c ă:„Este în legitim ă ap ărare persoana care
săvâr șește fapta pentru a înl ătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a
altuia, drepturile acestora sau un interes general, dac ă ap ărarea este propor țional ă cu gravitatea atacului” ,
fiind consacrat ă legitima ap ărare perfect ă (propriu-zis ă sau proprie) drept cauz ă general ă justificativ ă. Potrivit
dispozi ției cuprinse în art. 19 alin. 3 C. pen., se prevede c ă: „Se prezum ă a fi în legitim ă ap ărare, în condi țiile
alin. (2), acela care comite fapt ă pentru a respinge p ătrunderea unei persoane într-o locuin ță , înc ăpere,
dependin ță sau loc împrejmuit ținând de aceasta, f ără drept, prin violen ță , viclenie, efrac ție sau alte asemenea
modalit ăți nelegale ori în timpul nop ții”.
Sub aspectul con ținutului de reglementare, condi țiile legitimei ap ărări privesc deopotriv ă cele dou ă
laturi pe care este aceasta structurat ă, anume: atacul și ap ărarea .

Atacul trebuie s ă verifice cumulativ cerin țele legii privitoare la:
– Să fie un atac material , direct , imediat și injust (cerin țe cumulative ). În sensul legii, atacul trebuie s ă implice o
agresiune fizic ă (caracter material) și s ă fie îndreptat împotriva persoanei, a drepturilor s ale sau împotriva unui
interes general, creând un pericol nemijlocit asupra acestor valori (caracter direct) . Caracterul imediat al
atacului poate semnifica, dup ă caz, un atac iminent – care amenin ță cu declan șarea sa și este cert c ă se va
produce – sau un atac actual , ce se afl ă în curs de desf ăș urare pân ă la momentul consum ării sale. Caracterul
injust al atacului se refer ă la lipsa unui temei legal al actului de agresiune declan șat.
– Atacul s ă fie îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate de lege : împotriva persoanei , a drepturilor sale
sau împotriva unui interes general și s ă pun ă în pericol aceste valori. Atacul se poate îndrepta împotriva
persoanei, primejduindu-i via ța, integritatea corporal ă sau s ănătatea, libertatea etc., dup ă cum atacul poate
viza și alte drepturi ale persoanei (spre exemplu, dreptul de proprietate ), ori se poate îndrepta împotriva
securit ății na ționale, capacității de ap ărare a ță rii etc.

Ap ărarea trebuie s ă verifice cumulativ cerin țele legii privitoare la:
– Săvâr șirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă pentru înl ăturarea atacului. Fapta (care se discut ă în doctrin ă
dac ă trebuie comis ă doar cu inten ție sau dac ă poate fi s ăvâr șit ă și din culp ă) – care poate consta, spre exemplu,
într-o v ătămare corporal ă, un act de ucidere – trebuie comis ă ca rip ost ă la atacul ce se desf ăș oar ă în anumite
limite de timp , ca un atac iminent sau actual, deci pân ă la momentul consum ării sale . În aceast ă situa ție,
ap ărarea semnific ă o fapt ă concret ă s ăvâr șit ă, ce î și g ăse ște justificare, fiind o ap ărare necesar ă pentru a
înl ătura atacul.
– Fapta prin care se realizeaz ă apărarea trebuie s ă fie propor țional ă cu gravitatea atacului . Fapta săvâr șit ă în

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

38
ap ărare trebuie s ă prezinte o anumit ă gravitate , anume: mai mic ă sau aproximativ egal ă cu cea a atacului .
Propor ționalitatea dintre cele dou ă laturi – apărare și atac – nu este una de ordin matematic, astfel înc ât,
examenul de propor ționalitate – în vederea constat ării verific ării acestei condi ții – trebuie s ă porneasc ă de la
urm ările celor dou ă ac țiuni, adic ă urmarea pe care cel mai probabil ar fi produs-o at acul și urmarea produs ă în
urma ap ărării. În acest sens, în doctrin ă(pe drept cuvânt) se apreciaz ă că trebuie avute în vedere mai multe
aspecte, anume: valorile sociale în conflict, mijlo acele utilizate în atac și ap ărare, raportul de for țe între agresor
și victim ă, precum și toate circumstan țele în care s-a desf ăș urat atacul. Fapta prin care se realizeaz ă ap ărarea
poate fi s ăvâr șit ă de persoana împotriva c ăreia s-a îndreptat atacul sau de o alt ă persoan ă venit ă în ajutorul celei
atacate, dac ă sunt realizate condi țiile legii.
Important: Lipsa propor ției dintre cele dou ă laturi pe care este construit ă legitima ap ărare, pe linia unei
ap ărări excesive, dispropor ționate,fa ță de atac, configureaz ă un exces de apărare . Trebuie f ăcut ă distinc ție între
excesul neimputabil în materia legitimei ap ărări [= cauz ă de neimputabilitate – potrivit art. 26 alin. (1) C . pen.]
și excesul scuzabil de ap ărare[= circumstan ța general ă atenuant ă legal ă a dep ăș irii limitelor legitimei ap ărări –
potrivit art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen].
Legiuitorul înscrie și o prezum ție relativ ă în aceast ă materie, potrivit art. 19 alin. (3) C. pen. Dup ă cum
se poate observa din textul legal (reprodus la înce putul expunerii), prin prevederile instituite se pa rticularizeaz ă
o legitim ă ap ărare într-un anumit domeniu, putându-se identifica asem ănări/ deosebiri în raport cu prevederile
cuprinse în alin. (1) al art. 19 C. pen. – sens în care invit ăm la reflec ție pe acest subiect!

III.3.1.2. Starea de necesitate

Potrivit art. 22 C. pen., se prevede c ă:„Este în stare de necesitate persoana care s ăvâr șește fapt ă pentru
a salva de la un pericol imediat și care nu putea fi înl ăturat altfel via ța, integritatea corporal ă sau s ănătatea sa
ori a altei persoane sau un bun important al s ău ori al altei persoane sau un interes general, dac ă urm ările
faptei nu sunt v ădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înl ăturat” ,
fiind consacrat ă starea de necesitate perfect ă (propriu-zis ă sau proprie) drept cauz ă general ă justificativ ă.
Ca și legitima ap ărare, starea de necesitate este construit ă pe dou ă laturi denumite pericol (primejdia
pentru valorile sociale prev ăzute de lege) și actul de salvare de la pericol. Astfel structurate(deloc de neglija t)
apar problemele de delimitare dintre aceste dou ă cauze justificative (distincte), astfel încât nece sit ă o atent ă
aplecare asupra con ținutului normativ propriu fiec ăreia, în vederea unei departaj ări corecte.[Invit ăm la reflec ție
pe aceast ă tem ă]

Așa cum este descris de legiuitor, pericolul trebuie s ă îndeplineasc ă condi țiile de a fi imediat , îndreptat
asupra valorilor sociale limitativ prev ăzute de lege: împotriva vie ții, integrit ății corporale sau s ănătății
persoanei ori împotriva unui bun important sau interes general și să nu poat ă fi înl ăturat în alt mod decât prin
săvâr șirea faptei prev ăzute de legea penal ă.
În ceea ce prive ște caracterul imediat al pericolului , ca și în cazul legitimei ap ărări trebuie în țeles
pericolul ce amenin ță cu declan șarea sa, fiind cert c ă se va produce ( iminent ), sau pericolul actual , ce se afl ă în
curs de desf ăș urare ( un pericol trecut nu mai justific ă actul salv ării ). În ceea ce prive ște valorile sociale
amenin țate de pericol – și spre deosebire de starea de legitim ă ap ărare – sfera acestora este restrâns ă la via ța,
integritatea corporal ă sau s ănătatea persoanei, un bun important (spre exemplu, un bun care are acest caracter
prin natura sa, sau dat ă fiind valoarea artistic ă, istoric ă etc.) sau interesul general . Totodat ă, pericolul trebuie s ă
fie inevitabil , în țelegându-se c ă nu putea fi înl ăturat în alt mod decât prin s ăvâr șirea unei fapte prev ăzute de
legea penal ă.

Rezult ă c ă actul de salvare – realizat prin s ăvâr șirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă – trebuie la
rândul s ău s ă verifice urm ătoarele condi ții :
– să reprezinte singurul mod de înl ăturare a pericolului și s ă aib ă un caracter necesar . Dac ă existau și alte
mijloace de salvare de la pericol, s ăvâr șirea faptei prev ăzute de legea penal ă nu se mai justific ă, fapt ă
constituind infrac țiune.
– să nu fie atrase urm ări v ădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dac ă pericolul nu era înl ăturat.
Potrivit doctrinei penale, întregirea condi țiilor pe care trebuie s ă le întruneasc ă actul de salvare se
realizeaz ă cu întrunirea cerin ței ca ac țiunea de salvare s ă nu fie săvâr șit ă de o persoan ă care avea obliga ția de
a înfrunta pericolul (existând unele nuan țe importante în acest sens – recomand ăm parcurgerea doctrinei).
Important: Lipsa propor ției dintre cele dou ă laturi pe care este construit ă ( și) starea de necesitate, pe
linia ac țiunii de salvare de la pericol, atunci când se cauz eaz ă urm ări v ădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dac ă pericolul nu era înl ăturat, configureaz ă un exces , o dep ăș ire a limitelor st ării de necesitate .
Trebuie f ăcut ă distinc ție între excesul neimputabil în materia st ării de necesitate [= cauz ă de neimputabilitate –

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

39 potrivit art. 26 alin. (2) C. pen.] și excesul scuzabil în cazul st ării de necesitate [= circumstan ța general ă
atenuant ă legal ă a dep ăș irii limitelor st ării de necesitate – potrivit art. 75 alin. (1) lit. c) C. pen].

III.3.1.3. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obliga ții

În considerarea ordinii de reglementare a cauzelor generale justificative, dup ă legitima ap ărare și starea
de necesitate, legiuitorul penal consacr ă exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obliga ții – art. 21 C. pen.
Reproducem textul legal potrivit c ăruia se prevede c ă: „Este justificat ă fapta prev ăzut ă de legea penal ă
constând în exercitarea unui drept recunoscut de le ge sau în îndeplinirea unei obliga ții impuse de lege, cu
respectarea condi țiilor și limitelor prev ăzute de aceasta. [alin. (1)]; Este de asemenea justificat ă fapta
prev ăzut ă de legea penal ă constând în îndeplinirea unei obliga ții impuse de autoritatea competent ă, în forma
prev ăzut ă de lege, dac ă aceasta nu este în mod v ădit ilegal ă”[alin. (2)].
Atragem aten ția asupra faptului c ă, spre deosebire de dispozi țiile din art. 19 și art. 20 C. pen, care
consacr ă câte o cauz ă justificativ ă (anume: legitima ap ărare și starea de necesitate), în conformitate cu
prevederile art. 21 C. pen. sunt consacrate mai mul te cauze justificative !Astfel, în func ție de perspectiva din
care se abordeaz ă prevederile legale, acestea pot fi departajate dup ă cum urmeaz ă:
– într-o clasificare (indicat ă în denumirea marginal ă a articolului) realizat ă în considerarea criteriului
caracterului facultativ sau obligatoriu a șezat la temelia comportamentul adoptat de f ăptuitor, se distinge între
situa ția în care justificarea provine din exercitarea une i conduite care este doar permis ă, nu îns ă și impus ă
[alin. (1) teza I – exercitarea unui drept ] – pe de o parte – și situa ția în care justificarea provine din exercitarea
unei conduite obligatorii , fie în considerarea direct ă a unei prevederi normative [alin. (1) teza a II-a –
îndeplinirea unei obliga ții impuse de lege ], fie în considerarea unui ordin al autorit ății [alin. (2) – îndeplinirea
unei obliga ții impuse de autoritatea competent ă] – pe de alt ă parte;
– într-o alt ă clasificare (formal adoptat ă de c ătre legiuitor pe con ținutul reglement ării, în sistematizarea
prevederilor articolului), realizat ă în func ție de criteriul sursei justificative, se distinge î ntre situa ția în care
justificarea provine din exercitarea unei conduite cu suport legitimativ cuprins direct în prevederile normative
[alin. (1) – exercitarea unui drept și îndeplinirea unei obliga ții impuse de lege ] – pe de o parte – și situa ția în
care justificarea provine din exercitarea unei cond uite desf ăș urate conform unui ordin emis de o autoritate
legitim ă [alin. (2) – îndeplinirea unei obliga ții impuse de autoritatea competent ă].
Oricum s-ar alege s ă fie tratate dispozi țiile inserate în art. 21 C. pen., reiese astfel în mod cert c ă nu ne
afl ăm în prezen ța unei singure cauze justificative, textul acoperin d mai multe situa ții apropiate, produc ătoare de
efect exonerator (obiectiv) de infrac țiune.
Important: Urmând a ne situa (aproape) în afara oric ărui comentariu pe marginea textului legal
reprodus, atragem aten ția asupra necesit ății parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma
elabor ărilor teoretice corespunz ătoare acestei materii! În limitele prezentului cadr u, vom prezenta condi țiile
situa țiilor reglementate prin lege , cu surprinderea unora dintre particularit ățile pe care le prezint ă acestea. Vom
avea în vedere: a) exercitarea unui drept recunoscu t de lege; b)îndeplinirea unei obliga ții impuse de lege; c)
îndeplinirea unei obliga ții impuse de autoritatea competent ă.

a) Exercitarea unui drept recunoscut de lege – art. 21 alin. (1) teza I C. pen. Pentru existen ța cauzei justificate a
exercit ării unui drept, se cer îndeplinite urm ătoarele condi ții : s ă aib ă loc s ăvâr șir ea unei fapte prev ăzute de legea
penal ă; exercitarea dreptului s ă fie prev ăzut ă de lege , iar aceasta să se realizeze în condi țiile și limitele legii . În
doctrin ă se arat ă c ă acesta î și poate avea izvorul atât într-o lege, în sens rest râns, cât și în alte acte normative
(hot ărâri, acte administrative individuale) sau chiar în cutum ă. Din aceast ă ultim ă perspectiv ă, amintim c ăs-a
pus problema dreptului de corec ție al p ărin ților asupra copiilor lor minori, considerat ca un d rept de sorginte
cutumiar ă. Dreptul p ărin ților de a aplica unele corec ții de mic ă gravitate copiilor lor e susceptibil de a înl ătura
caracterul ilicit în cazul unor fapte de gravitate redus ă (spre exemplu: amenin țarea).
Practic ă penal ă obligatorie. Prin Decizia nr. 19 /2015 (M. Of. nr. 590 / 5.08.2015), Înalta Curte de
Casa ție și Justi ție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de d rept în materie penal ă, a admis sesizarea
formulat ă de Curtea Militar ă de Apel Bucure ști, prin care s-a solicitat pronun țarea unei hot ărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept : „dac ă fapta medicului, care are calitatea de func ționar
public, de a primi pl ăți suplimentare sau dona ții de la pacien ți, în condi țiile art.34 alin.2 din Legea nr.46/2003
privind drepturile pacientului, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare
inciden ța dispozi țiilor art. 21 alin.1 teza I din C. pen.”, și a stabilit: „Fapta medicului din sistemul public de
sănătate, care are calitatea de func ționar public, în accep țiunea dispozi țiilor art.175 alin. 1 lit. b teza a II-a din
Codul penal, de a primi pl ăți suplimentare sau dona ții de la pacien ți, în sensul art.34 alin.2 din Legea
nr.46/2003 privind drepturile pacientului, nu const ituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege care s ă
atrag ă inciden ța dispozi țiilor art.21 alin.1 teza I-a din Codul penal”.
De re ținut: Doctrina semnaleaz ă faptul c ă exercitarea unui drept nu este întotdeauna o cauz ă

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

40
justificativ ă, ea putând să aib ă valoarea și a unei cauze de atipicitate (cauz ă care înl ătur ă tipicitatea faptei),
respectiv atunci când legea incrimineaz ă săvâr șirea faptei f ără drept, sau în mod ilegal .Spre exemplu: art. 205,
art. 224 C. pen. De aici rezult ă c ă vom fi în prezen ța cauzei justificative în cazul în care legiuitorul nu face astfel
de referiri!

b) Îndeplinirea unei obliga ții impuse de lege –art. 21 alin. (1) teza a II-a C. pen. Pentru exis ten ța cauzei
justificate pe care o reprezint ă îndeplinirea unei obliga ții impuse de lege, se cer realizate urm ătoarele condi ții : s ă
aib ă loc săvâr șirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă; îndeplinirea obliga ției s ă fie făcut ă cu respectarea
condi țiilor și limitelor prev ăzute de lege . Cu titlu exemplificativ, men țion ăm că inciden ța acestei cauze
justificative poate s ă acopere – cu verificarea condi țiilor legale – urm ătoarea situa ție: utilizarea necesar ă a for ței
/ violen ței, de c ătre organele de men ținere a ordinii publice (poli ție, jandarmerie), astfel încât activitatea
desfăș urat ă în acest scop, printr-o posibil ă v ătămare corporal ă a unei persoane (manifestant la o adunare public ă
neautorizat ă), r ămâne o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, îns ă licit ă/justificat ă.

c) Îndeplinirea unei obliga ții impuse de autoritatea competent ă –art. 21 alin. (2) C. pen. Cu referire la aceast ă
cauz ă justificativ ă,se poate observa c ă se apropie de precedenta – exercitarea unei obliga ții impuse de lege –
îns ă se particularizeaz ă la nivelul condi țiilor ei de reglementare, respectiv de existen ță , anume: săvâr șirea faptei
prev ăzute de legea penal ă se realizeaz ă în îndeplinirea unei obliga ții impuse de o anumit ă autoritate , care
trebuie s ă fie din domeniul public , totodat ă compet ent ă s ă emit ă ordinul, cu respectarea condi țiilor de form ă
prev ăzute de lege , iar ordinul s ă nu fie în mod v ădit ilegal . Practic, trebuie s ă se verifice o rela ție de
subordonare ierarhic ă, legal instituit ă, între autoritatea care emite ordinul și persoana ce urmeaz ă a-l executa.
Potrivit dispozi țiilor art. 21 alin. (2) C. pen., rezult ă c ă legiuitorul consacr ă teoria ilegalit ății v ădite a ordinului,
potrivit c ăreia, în principiu, executantul trebuie s ă îndeplineasc ă ordinul primit, ca atare , f ără posibilitatea de a-
l cenzura, cu excep ția cazului în care lipsa de conformitate a acestuia cu normele legale este atât de evident ă,
încât se impune oric ărei persoane (cel pu țin dintre acelea care au abilitatea de a efectua ac tivit ăți în domeniul
respectiv). Executantul este îndrept ățit a efectua un control formal al conformit ății ordinului (verificarea
competen ței emitentului, verificarea propriei competen țe de a executa, verificarea prezent ării ordinului în forma
legal solicitat ă, precum și conformitatea pe con ținut a ordinului, dar numai în liniile sale general e).

Reamintim c ă literatura de specialitate – pe bun ă dreptate – avertizeaz ă asupra importan ței separ ării
ipotezelor în care exercitarea unui drept sau îndep linirea unei obliga ții ac ționeaz ă cu titlu de cauz ă justificativ ă
și situa țiile în care aceea și împrejurare are valoarea unui element negativ al con ținutului constitutiv al
anumitor fapte incriminate, astfel încât, verificân du-se pe caz concret, înl ătur ă nu antijuridicitatea, ci
tipicitatea ! Cazuri de genul celor din urm ă pot fi recunoscute observându-se verbum regens , în cuprinsul c ăruia,
uneori, la anumite norme de incriminare, legiuitoru l stipuleaz ă expres c ă fapta descris ă constituie infrac țiune
numai dac ă se s ăvâr șește f ără drept ori cu înc ălcarea normelor legale sau orice alt ă exprimare asem ănătoare care
transmite acela și mesaj.

III.3.1.4. Consim ță mântul persoanei v ătămate

Potrivit art. 22 C. pen., se prevede c ă:„Este justificat ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă cu
consim ță mântul persoanei v ătămate, dac ă aceasta putea s ă dispun ă în mod legal de valoarea social ă lezat ă sau
pus ă în pericol” [alin. (1)]; Consim ță mântul persoanei v ătămate nu produce efecte în cazul infrac țiunilor contra
vie ții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia” [alin. (2)]. Dup ă cum rezult ă din
textul legal, consim ță mântul persoanei v ătămate reprezint ă cauza justificativ ă prin care persoana vătămat ă este
de acord ca o alta persoan ă s ă comit ă fa ță de ea o fapt ă prev ăzut ă de legea penala vizând anumite valori
sociale , mai exact, valori sociale de care persoana care consimte poate s ă dispun ă în mod legal .
Pentru a fi posibil ă re ținerea consim ță mântului persoanei v ătămate – cu titlu de cauz ă justificativ ă – este
necesar ă verificarea întrunirii cumulative a mai multor condi ții :
– Să aib ă loc săvâr șirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă, alta decât una contra vie ții ori una în a c ărei
norm ă de incriminare se exclude inciden ța consimță mântului persoanei v ătămate [spre exemplu: art. 210 alin.
(3) și art. 211 alin. (2) C. pen.]. Rezult ă c ă valoarea social ă lezat ă trebuie să fac ă parte din sfera valorilor
individuale alienabile – spre exemplu: consim ță mântul persoanei v ătămate la distrugerea, de c ătre o alt ă
persoan ă, a unui bun care îi apar ține.
– Persoana în cauz ă să fie titulara valorii sociale ce urmeaz ă a fi lezat ă /periclitat ă (valoare social ă care s ă facă
parte din categoria celor disponibile). În principiu, consim ță mântul trebuie emis direct de titularul valorii lez ate
sau periclitate prin fapta comis ă, de și se admite uneori (când nu este vorba de o valoare strâns și indisolubil
legat ă de sfera vie ții private, intime a unei persoane) și exprimarea sa printr-un reprezentant , în condi ții legale.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

41 În mod neap ărat, valoarea social ă în cauz ă trebuie s ă apar țin ă sferei de ocrotire, prin norme penale, a unor
interese individuale, de ordin privat , iar nu unor interese de ordin public sau colectiv .
– Consim ță mântul să întruneasc ă mai multe cerin țe, anume: s ă fie valabil exprimat; în principiu , în orice
form ă(existen ța consim ță mântului nu este neap ărat solicitat ă în anumite condi ții de form ă, cu excep ția
prevederilor contrare exprese ale legii, putându-se chiar manifesta în mod tacit, dar clar);s ă fie actual
[consim ță mântul trebuie dat sau verificat / reafirmat la mom entul comiterii faptei – ca regul ă, anterior trecerii la
executarea acesteia – fiind, totodat ă, revocabil pe întreaga perioad ă dintre data emiterii și data finaliz ării
execut ării faptei (în coresponden ță cu specificul fiec ărui caz concret în parte)] și determinat (nu se poate admite
existen ța lui valid ă în cazul unei exprim ări generice largi, absolut indeterminate a unei per soane, de tipul „f ă-mi
orice vrei s ă-mi faci”).
Important: Pentru în țelegerea problematicii complexe pe care o ridic ă aceast ă cauz ă justificativ ă –
consim ță mântul persoanei v ătămate – este absolut necesar ă parcurgerea / consultarea doctrinei de specialitat e,
sens în care se impune completarea aspectelor de ba z ă din expunerea circumscris ă prezentului cadru!
La rândul nostru, în țelegem s ă atragem aten ția asupra unor chestiuni care trebuie s ă fie (corect) re ținute
în leg ătur ă cu valen țele multiple pe care le prezint ă consim ță mântul persoanei v ătămate , aceasta întrucât, în
materie juridico-penal ă, acesta poate îndeplini mai multe func ții. În condi țiile prev ăzute de lege – art. 22 C. pen.
– consim ță mântul persoanei v ătămate are valoare de cauz ă general ă justificativ ă, neconstituind infrac țiune fapta
prev ăzut ă de legea penal ă săvâr șit ă cu respectarea condi țiilor legale, fiind înl ăturat ă tr ăsătura esen țial ă a
caracterului nejustificat (ilicit, antijuridic) al faptei. Consim ță mântul persoanei v ătămate poate constitui, îns ă, și
o cauz ă de atipicitate (de înl ăturare a tipicit ății faptei), atunci când absen ța consim ță mântului apare ca element
constitutiv al unor infrac țiuni (a se vedea, spre exemplu: art. 228 C. pen. – norma de incriminare a furtului).
Într-o atare situa ție, consim ță mântul dat va înl ătura tipicitatea faptei, care, de asemenea, nu va c onstitui
infrac țiune, sens în care se impune deosebirea în raport d e consim ță mântul operant drept cauz ă justificativ ă.
Distinct de o atare situa ție, este de precizat c ă exist ă și cazuri în care consim ță mântul persoanei v ătămate
reprezint ă o cauz ă de atenuare a r ăspunderii penale , nefiind, îns ă, afectat ă existen ța faptei ca infrac țiune (a se
vedea, spre exemplu: art. 190 C. pen. – norma de in criminare a uciderii la cererea victimei). Semnalar ea
situa țiilor preindicate (la care se pot ad ăuga și altele) trebuie s ă conduc ă, în fiecare caz în parte, la corecta
identificare a naturii juridice pe care o are cons im ță mântul persoanei v ătămate în dreptul penal român, date
fiind consecin țele distincte atrase. În condi țiile unei naturi juridice multiple, nu trebuie l ăsat loc de confuzii,
fiind imperios necesar ă o asimilare corespunz ătoare a materiei!

Unitatea (activitatea / tema) nr. 7 de studiu indiv idual

III.3.2. Cauzele de neimputabilitate

În concordan ță cu defini ția legal ă a infrac țiunii, legiuitorul înscrie printre cauzele (generale) de
excludere a infrac țiunii și cauzele de neimputabilitate . Dup ă cum s-a men ționat deja (în preliminarii),
verificarea îndeplinirii tr ăsăturii esen țiale a infrac țiunii constând în caracterul imputabil al faptei co mise, se
realizeaz ă în lipsa inciden ței acestor cauze consacrate de lege . În acord cu unele aprecieri doctrinare, aceasta
verificare presupune constatarea a șa-numitelor „sub-condi ții” ale imputabilit ății , anume: responsabilitatea ,
cunoașterea antijuridicit ății faptei și exigibilitatea unei conduite conforme normei juridi ce . Promovarea unei
atare viziuni conduce la o clasificarea cauzelor de neimputabilitate , care pot fi grupate dup ă cum urmeaz ă:
a) Cauze care înl ătur ă responsabilitatea :iresponsabilitatea, minoritatea f ăptuitorului, intoxica ția involuntar ă
complet ă; b) Cauze care înl ătur ă cunoa șterea antijuridicit ății faptei : eroarea asupra caracterului nejustificat /
ilicit al faptei; c) Cauze care înl ătur ă exigibilitatea comportamentului exteriorizat :excesul neimputabil de
ap ărare / excesul neimputabil în cazul st ării de necesitate, constrângerea fizic ă / constrângerea moral ă, cazul
fortuit.
Important: În elabor ările teoretice (avem în vedere – cursuri, manuale, tratate de drept penal),
prezentarea rezervat ă cauzelor generale de neimputabilitate se realizeaz ă din perspectiva proprie a fiec ărui autor
de specialitate (fie este urmat ă ordinea legal ă de reglementare, fie se analizeaz ă potrivit anumitor clasific ări
realizate). La rândul nostru, am preferat o anumit ă sistematizare a materiei.
Dup ă cum se poate observa, unele dintre cauzele generale de neimputabilitate s emnific ă, la o privire
mai atent ă, negarea condi țiilor generale cerute subiectului activ al infrac țiunii : minoritatea făptuitorului (art.
27 C. pen.); iresponsabilitatea (art. 28 C. pen.); constrângerea fizic ă și constrângerea moral ă (art. 24 și art. 25
C. pen.).Le vom examina în continuare, în mod prior itar, cu precizarea c ă expunerea va fi una sumar ă,
accentuând doar aspectele de baz ă (sens în care, în vederea consolid ării studiului individual, trimitem la

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

42
comentariile ample din doctrina de specialitate).

III.3.2.1. Minoritatea f ăptuitorului

Starea de minoritate a f ăptuitorului constituie o cauz ă de neimputabilitate dac ă sunt realizate condi țiile
prev ăzute în art. 27 C. pen., care o consacr ă. Vârsta de la care începe r ăspunderea penal ă a minorului / limitele
răspunderii penale se bucur ă de reglementare expres ă în lumina Titlului V al P ărții generale a Codului penal
(“Minoritatea”), potrivit art. 113 – articol de debut în materie.
Pentru a opera cauza legal ă consacrat ă în art. 27 C. pen. – minoritatea f ăptuitorului – se cer întrunite
urm ătoarele condi ții : s ă se s ăvâr șeasc ă o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, iar făptuitorul s ă fie un minor, care în
momentul comiterii faptei s ă nu îndeplineasc ă condi țiile legale pentru a r ăspunde penal .
Din coroborarea prevederilor art. 27 și art. 113 C. pen. rezult ă urm ătoarele: cauza de neimputabilitate
vizeaz ă persoana minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani , sau a celui care are vârsta cuprins ă între 14 și
16 ani, fiind îns ă lipsit de discern ământ , la data săvâr șirii faptei. Fapta prev ăzut ă de legea penal ă comis ă de
minorul ner ăspunz ător penal (indiferent de sub-categoria minorilor ne r ăspunz ători penal) este o fapt ă
neimputabil ă, deci care nu constituie infrac țiune, fiind exclus ă, pe cale de consecin ță , r ăspunderea penal ă
(implicit și posibilitatea de sanc ționare prin m ăsuri educative) . În acest caz, minorul beneficiaz ă de m ăsuri de
protec ție special ă, prev ăzute de Legea nr. 272/2004 privind protec ția și promovarea drepturilor copilului,
anume:supravegherea specializat ă și plasamentul . Este de precizat c ă, în condi țiile legii – art. 107 alin. (2) C.
pen. –fa ță de minorul ner ăspunz ător penal care a s ăvâr șit o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă și nejustificat ă se
poate lua o m ăsur ă de siguran ță .
De re ținut: În materia st ării de minoritate a f ăptuitorului, legiuitorul penal înscrie prezum ții. Pentru
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezum ă absolut c ă nu are responsabilitate penal ă, semnificând o
prezum ție legal ă absolut ă de incapacitate penal ă. Mi norul care are vârsta cuprins ă între 14 ani (împlini ți ) și
16 ani (neîmplini ți) este prezumat relativ c ă nu are discern ământul faptelor sale; pe acest segment de vârst ă,
legea înscrie o prezumție relativ ă de incapacitate penal ă. De asemenea, opereaz ă o prezum ție și în cazul
minorului care a împlinit vârsta de 16 ani , în sensul existen ței responsabilit ății acestuia, ceea ce nu înseamn ă,
îns ă, că responsabilitatea minorului nu ar putea fi înl ăturat ă în temeiul altor cauze de neimputabilitate (spre
exemplu: iresponsabilitatea) – prin urmare, se inst ituie o prezum ție relativ ă de capacitate penal ă.
Neîndeplinirea condi țiilor legale pentru a r ăspunde penal intereseaz ă în raport de momentul s ăvârșirii
faptei prev ăzute de legea penal ă. Astfel, in cazul în care minorul a s ăvâr șit, în timpul cât nu r ăspundea penal, o
parte din actele succesive componente ale unei infr ac țiuni continue ori continuate, sau ale unei infrac țiuni de
obicei, pe care le repet ă în perioada în care a devenit r ăspunz ător penal, potrivit legii, va fi tras la r ăspundere
penal ă, îns ă numai pentru activitatea infrac țional ă s ăvâr șit ă în aceast ă ultim ă perioad ă. În cazul în care a
săvâr șit, în timpul când nu r ăspundea penal, o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă cu urm ări progresive, realizate în
perioada în care a devenit r ăspunz ător, el nu va fi tras la r ăspundere penal ă. [ A se vedea și decizia de îndrumare
nr. 9/1972 a Plenului (fostului) Tribunal Suprem, c u privire la unele probleme referitoare la solu ționarea
cauzelor cu minori – unele cu valabilitate și de lege lata ]
Important: Trebuie eliminat ă orice confuzie între starea de minoritate a f ăptuitorului – cauz ă general ă
de neimputabilitate – și starea de minoritate a infractorului – cauz ă de diferen țiere a r ăspunderii penale a
acestei categorii de persoane (minori r ăspunz ători penal la data comiterii faptei), în raport cu r ăspunderea penal ă
a infractorilor majori. Deloc de neglijat nu sunt n ici diferen țele terminologice ( făptuitor , respectiv infractor –
reper pentru corecta delimitare a naturii juridice) . Este de precizat și faptul c ă, relativ la consecin țele r ăspunderii
penale a infractorilor minori , acestea sunt reprezentate de lege lata (în mod exclusiv) de acele sanc țiuni penale
constând în măsuri educative ( a se vedea art. 114 ș.u. C. pen.). Față de minorul ner ăspunz ător penal care
comite o simpl ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, deci, o fapt ă care nu constituie infrac țiune, sunt inoperante
măsurile educative . Dup ă cum s-a precizat, consecin țele atrase de starea de minoritate a f ăptuitorului care
comite o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă constau în posibilitatea lu ării, în condi țiile legii speciale, a unor m ăsuri
de protec ție special ă. De asemenea, fa ță de minorul ner ăspunz ător penal, care comite o fapt ă prev ăzut ă de legea
penal ă, nejustificat ă, se poate lua o m ăsur ă de siguran ță – art. 107 alin. (2) C. pen.

III.3.2.2. Iresponsabilitatea

Potrivit art. 28 C. pen., se dispune c ă:„Nu este imputabil ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă de
persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu p utea s ă-și dea seama de ac țiunile sau inac țiunile sale ori nu
putea s ă le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fi e din alte cauze”. Condi țiile iresponsabilit ății – cauz ă de
neimputabilitate – privesc: s ă aib ă loc săvâr șirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă; s ă existe starea de
incapacitate psihic ă datorit ă c ăreia f ăptuitorul s ă nu î și poat ă da seama de ac țiunile / inac țiunile sale sau s ă nu le

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

43 poat ă st ăpâni; incapacitatea s ă fi existat în momentul s ăvâr șirii faptei . Sunt de punctat câteva aspecte (de baz ă)
relative la cauza în discu ție, ceea ce urmeaz ă în continuare.
Cauza st ării de iresponsabilitate poate fi reprezentat ă de o boal ă psihic ă ori de o alt ă cauză (de natur ă
organic ă, dar nu psihic ă). Sunt avute în vedere, de regul ă, st ările anormale, afec țiunile (precum epilepsia), dar
poate fi vorba și despre st ări fire ști (precum somnul) ori despre evenimente situate la limita normalit ății , prin
aceea c ă sunt manifest ări punctuale sau episodice care nu caracterizeaz ă starea fireasc ă a organismului, dar nu
trec nici în categoria anormalului, a patologicului (le șinul, v ărs ăturile, febra etc.). Dup ă cum reiese deja din cele
expuse, sorgintea st ării de iresponsabilitate poate fi, dup ă caz, o stare perpetu ă sau una temporar ă (de mai
lung ă ori mai scurt ă durat ă), înn ăscut ă ori dobândit ă, de natur ă psihic ă sau de alt ă natur ă.
Trebuie s ă se opereze distinc ția între conceptul de iresponsabilitate și acela de lips ă de responsabilitate ,
deoarece acesta din urm ă îi caracterizeaz ă – în actuala (și fosta) configura ție a legisla ției noastre penale – pe to ți
minorii care nu au împlinit înc ă vârsta de 16 ani [dat ă de la care începe s ă î și produc ă efectele prezum ția relativ ă
de capacitate penal ă, pentru oricare persoan ă fizic ă, potrivit art. 113 alin. (3) C. pen.]. Or, aceasta din urm ă este
o stare bio-psiho-fizic ă normal ă, determinat ă de segmentul de vârst ă în care se situeaz ă persoana fizic ă
insuficient dezvoltat ă și format ă social la cote potrivit c ărora experien ța de via ță , maturitatea intelectual ă și
emo țional ă, capacitatea de autocontrol etc. s ă îi permit ă s ă fie apreciat ă drept responsabil ă. Uneori, aceast ă
absen ță de plano a responsabilit ății ajunge, pe caz concret (în situa ția unor minori cu vârsta cuprins ă între 14 și
16 ani), s ă fie compensat ă ca efect al prezen ței discern ământului , no țiune care , în accep țiunea acreditat ă
tradi țional în știin ța penal ă româneasc ă, trebuie separat ă de conceptul de responsabilitate .
Astfel, în timp ce responsabilitatea const ă într-o posibilitate generic ă a unei persoane fizice de a fi
st ăpân ă pe actele sale, controlându- și energia fizic ă în vederea s ăvâr șirii unor ac țiuni sau inac țiuni diferite,
precum și în capacitatea generic ă de a în țelege și p ătrunde sensul și semnifica ția propriilor fapte și a
consecin țelor acestora , discern ământul reproduce aceste însu șiri doar la nivelul unui caz particular determinat ,
al unei anumite manifest ări faptice concrete, punctuale, f ără a radia, cu necesitate, la oricare alt tip de
manifestare care ar fi posibil s ă emane de la aceea și fiin ță uman ă. Iresponsabilitatea reprezint ă o cauz ă de
neimputabilitate predilect ă pentru analiza situa țiilor cunoscute sub denumirea de actio libera in (sua) causa ,
ipoteze în care făptuitorul ac ționeaz ă la data comiterii faptei în prezen ța unei st ări de iresponsabilitate, pe care
îns ă fie și-a provocat-o deliberat la un moment anterior , când era pe deplin st ăpân pe propria reprezentare și
avea voin ță neconstrâns ă, fie nu a efectuat toate cele necesare pentru a evit a apari ția acesteia , în acelea și
condi ții.
De asemenea, în cazul comiterii unor activit ăți de durat ă, este necesar ă probarea existen ței și
men ținerii st ării de iresponsabilitate pe întreaga durat ă de s ăvâr șire , în caz contrar, f ăptuitorului urmând a-i fi
imputabil ă fapt ă, în m ăsura s ăvâr șirii sale în perioada de responsabilitate.

III.3.2.3. Constrângerea fizic ă și constrângerea moral ă

Conform art. 24 C. pen., se prevede c ă: „Nu este imputabil ă fapta prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă
din cauza unei constrângeri fizice c ăreia f ăptuitorul nu i-a putut rezista”. În articolul imediat urm ător – art. 25
C. pen. –legiuitorul consacr ă o alt ă form ă a constrângerii – constrângerea moral ă – textul legal prev ăzând: „Nu
este imputabil ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă din cauza unei constrângeri morale, exercitat ă prin
amenin țare cu un pericol grav pentru persoana f ăptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înl ăturat în alt
mod”. Textele legale pre-citate consacr ă cele dou ă forme ale constrângerii , sub aspectul naturii lor juridice –
cauze de neimputabilitate determinate de anihilarea libert ății de ac țiune, respectiv a libert ății de hot ărâre a
persoanei.

Pentru func ționarea cu efect de înl ăturare/excludere a infrac țiunii a cauzei reprezentate de
constrângerea fizic ă este necesar ă verificarea întrunirii unor condi ții :
– comiterea unei fapte prev ăzute de legea penal ă, nejustificat ă;
– probarea existen ței unei for țe care s-a exercitat asupra fizicului f ăptuitorului , fie în sensul inhib ării, fie în
sensul dinamiz ării acestuia;
– dovedirea caracterului invincibil (irezistibil) al respectivei for țe (aspect în verificarea c ăruia trebuie s ă se țin ă
cont de situa ția subiectiv ă a f ăptuitorului de la momentul producerii faptei, cu lu area în considerare a
circumstan țelor în care au avut loc evenimentele);
– stabilirea unei leg ături cauzale între for ța constrâng ătoare și ac țiunea sau inac țiunea f ăptuitorului , care –
astfel – a condus la producerea direct ă a urm ării imediate sau la neîmpiedicarea for țelor ce au produs-o.
Pentru a ne afla în prezen ța unei constrângeri fizice, factorul volitiv al agentului trebuie s ă fie cu totul
suprimat, inexistent . Dac ă acesta a fost implicat, chiar și par țial, în stimularea sau inhibarea energiei fizice a
persoanei (astfel încât s ă se efectueze ac țiunea sau inac țiunea ce a condus la apari ția urm ării imediate
incriminate), atunci problema trebuie tran șat ă pe terenul (mai pu țin permisiv) al constrângerii morale. Spre

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

44
deosebire de aceasta din urm ă, sursa unei constrângeri fizice nu trebuie, neap ărat, s ă rezide într-o activitate
inten ționat ă a unei fiin țe umane ter țe. Ea poate proveni și din partea unei persoane care ac ționeaz ă din culp ă
ori f ără vinov ăție, precum și din partea unor energii animate non-umane (de sorginte animal ă sau vegetal ă),
precum și din partea unor fenomene ale naturii ori a unor p rocese mecanice . Se poate chiar considera c ă sursa
constrângerii fizice poate fi reprezentat ă și de procese organice interne, necontrolabile și irezistibile, ale
propriului organism al f ăptuitorului (de și, în asemenea cazuri, intervin dificult ăți de distingere între
constrângerea fizic ă și cazul fortuit).

Dac ă în ipoteza constrângerii fizice infrac țiunea este exclus ă ca efect principal al suprim ării factorului
volitiv care st ă la baza capacit ății penale (premis ă a vinov ăției), ac țiunea sau inac țiunea neapar ținând fizic
agentului dinspre care provine formal, în ipoteza constrângerii morale făptuitorul este acela care adopt ă decizia
de s ăvâr șire a faptei și î și stimuleaz ă, în acest sens, neconstrâns fizic, energia (trecân d la ac țiune sau r ămânând
în inac țiune), dar sub imperiul unei presiuni de natur ă psihic ă ce îi deformeaz ă și perverte ște, în principal,
libertate de hot ărâre . Factorul intelectiv al agentului, integral format sub aspectul prevederii faptei ce va fi
comis ă și al urm ării acesteia, nu se formeaz ă în mod liber, ca efect al deciziei neconstrânse a persoanei în cauz ă,
ci apare sub presiunea amenin ță rii grave, astfel încât f ăptuitorul este pus s ă opteze între dou ă alternative: fie
comiterea faptei incriminate, fie concretizarea per icolului grav care îl amenin ță .
Spre deosebire de constrângerea fizic ă, constrângerea moral ă presupune neap ărat o surs ă uman ă de
provenien ță, care amenin ță con știent agentul în vederea determin ării acestuia la adoptarea comportamentului
infrac țional determinat. Dac ă sursa pericolului care „amenin ță ” grav persoana (care, pentru a-l îndep ărta,
săvâr șește o fapt ă incriminat ă) este de alt ă natur ă – spre exemplu, animal ă, natural ă etc. –, infrac țiunea va putea
fi exclus ă ca rezultat al re ținerii unei alte cauze, precum starea de necesitate . Drept urmare, de regul ă, persoana
amenin țat ă, care a comis nemijlocit fapta prev ăzut ă de legea penal ă, nu va răspunde penal pentru aceasta (ca
efect implicit al imposibilit ății de re ținere a faptei, în raport de persoana sa, ca reprez entând o infrac țiune), îns ă
va fi tras ă la r ăspundere penal ă persoana care a exercitat amenin țarea, în calitate de instigator (în cadrul unei
participa ții improprii).

Pentru a func ționa cu titlu de cauz ă de neimputabilitate, constrângerea moral ă solicită verificarea
îndeplinirii unor condi ții :
– comiterea unei fapte prev ăzute de legea penal ă, nejustificat ă;
– probarea existen ței unei amenin ță ri care s-a exercitat asupra psihicului f ăptuitorului, provenind din partea unei
ter țe persoane, în vederea comiterii unei fapte incrimi nate;
– dovedirea caracterului grav al pericolului care a constituit obiectul amenin ță rii;
– stabilirea unei leg ături de cauzalitate psihic ă între for ța constrâng ătoare moral (amenin țarea) și ac țiunea sau
inac țiunea f ăptuitorului;
– determinarea imposibilit ății reale (efectiv ă, concret ă, neimplicând riscuri suplimentare lipsite de carac ter
rezonabil) a evit ării, în alt mod decât prin comiterea faptei prev ăzute de legea penal ă solicitate, a pericolului
grav care constituie obiectul amenin ță rii (lipsa unei alternative ter țe viabile fa ță de suportarea r ăului din
amenin țare ori de s ăvâr șire a faptei incriminate).
Doctrina eviden țiaz ă, în mod constant, necesitatea caracterului real, injust și imediat al pericolului din
con ținutul constrângerii morale. Caracterul ipotetic al pericolului, simpla temere reveren țioas ă, comunicarea
inten ției de a desf ăș ura o opera țiune legal ă (permis ă, justificat ă), precum și caracterul îndep ărtat al consecin țelor
păgubitoare în care ar urma s ă se concretizeze pericolul ce formeaz ă obiectul amenin ță rii sunt – deopotriv ă –
motive care exclud re ținerea constrângerii morale drept cauz ă de neimputabilitate.
*
Important: Ajun și în acest stadiu al expunerii cauzelor generale de neimputabilitate – în conformitate
cu acea clasificare prezentat ă în debutul examin ării materiei de interes – ținem s ă reamintim o chestiune c ăreia
trebuie s ă i se acorde importan ța cuvenit ă. Astfel, minoritatea f ăptuitorului și iresponsabilitatea sunt cauze care
înl ătur ă responsabilitatea persoanei , iar constrângerea fizic ă și constrângerea moral ă î și g ăsesc apartenen ța la
cauzele care exclud exigibilitatea unei conduite co nforme normei juridice .
Sfera cauzelor care înl ătur ă responsabilitatea persoanei se întrege ște prin includerea st ării de intoxica ție
reglementat ă de art. 29 C. pen. În egal ă m ăsur ă, sfera cauzelor care exclud exigibilitatea se într ege ște prin
includerea excesului neimputabil consacrat de art. 26 C. pen., cât și a cazului fortuit, potrivit dispozi țiilor art. 31
C. pen. Le vom examina în continuare,cu precizarea c ă expunerea va fi una sumar ă, accentuând doar aspectele
de baz ă (sens în care, în vederea consolid ării studiului individual, trimitem la comentariile ample din doctrina de
specialitate).

III.3.2.4. Intoxica ția involuntar ă și complet ă

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

45
Potrivit art. 29 C. pen., se prevede c ă:„Nu este imputabil ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă de
persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu p utea s ă-și dea seama de ac țiunile sau inac țiunile sale ori nu
putea s ă le controleze, din cauza intoxic ării involuntare cu alcool sau cu alte substan țe psihoactive”.
Al ături de iresponsabilitate și de minoritatea f ăptuitorului, intoxica ția este inclus ă într-o subclasificare
comun ă a cauzelor de neimputabilitate, toate reprezentând st ări care exclud infrac țiunea din ra țiuni subiective,
anume prin lipsa verific ării acelei premise a vinov ăției reprezentate de responsabilitatea subiectului a ctiv.
Asem ănarea cu reglementarea iresponsabilit ății este, de altfel, evident ă și în corpul comun al prevederilor legale
prin care sunt descrise aceste dou ă cauze de neimputabilitate, st ările în sine fiind exprimate identic de legiuitor,
deosibirile intervenind doar în indicarea cauzelor determinante.
Pentru ca intoxica ția să func ționeze cu titlu de cauz ă de neimputabilitate , este necesar ă întrunirea
cumulativ ă a unor condi ții :
– să se comit ă o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, nejustificat ă;
– persoana care s ăvâr șește fapt ă să se g ăseasc ă, la data comiterii, în stare de intoxica ție produs ă de alcool ori
de alte substan țe;
– starea de intoxica ție să fie , deopotriv ă, involuntar ă și complet ă. Din con ținutul normativ rezult ă în mod
explicit caracterul involuntar al st ării de intoxica ție, care trebuie s ă fie dublat de caracterul complet al acestei
st ări, ceea ce rezult ă din prevederea legal ă, mai exact din formularea „persoana (…) nu putea să-și dea seama de
ac țiunile sau inac țiunile sale ori nu putea s ă le controleze …”, c ăci o stare incomplet ă de intoxica ție nu suprim ă
nici reprezentarea, nici coordonarea și auto-controlul, ci doar le afecteaz ă par țial .
Aprecierea ca involuntar ă a st ării în cauz ă nu trebuie efectuat ă în considerarea pozi ției subiective a
făptuitorului fa ță de gradul de intoxica ție la care va ajunge în urma consumului substan ței, ci prin raportare la
atitudinea acestuia fa ță de însu și actul consumului substan ței . Cu alte cuvinte, dac ă au existat con știin ța
caracterului intoxicant al substan ței consumate și libertatea de decizie cu privire la consumul aces teia, be ția nu
va putea fi apreciat ă drept involuntar ă, chiar dac ă persoana în cauz ă nu a dorit și nu a crezut (în mod sincer) c ă
va ajunge s ă î și piard ă reprezentarea sau auto-controlul.
De re ținut: În materie juridico-penal ă, starea de intoxica ție a persoanei care a s ăvâr șit o fapt ă
relevant ă penal are mai multe valen țe. Dup ă cum s-a ar ătat, în condi țiile prev ăzute în art. 29 C. pen., starea de
intoxica ție (involuntar ă și complet ă) reprezint ă, din punct de vedere al naturii juridice, o ca uz ă general ă de
neimputabilitate . Starea de intoxica ție voluntar ă și complet ă, anume provocat ă în scopul comiterii infrac țiunii
(denumit ă și stare de intoxica ție premeditat ă/preordinat ă), constituie din punct de vedere al naturii juridi ce o
circumstan ță general ă agravant ă legal ă [art. 77 lit. f) C. pen.]. Starea de intoxica ție involuntar ă și incomplet ă,
dimpotriv ă, se va putea valorifica cu titlu de circumstan ță general ă atenuant ă judiciar ă [potrivit dispozi ției din
art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen.]. Spre deosebire de starea de intoxica ție – cauz ă de neimputabilitate –când fapta
tipic ă, ilicit ă săvâr șit ă nu constituie infrac țiune, în ambele situa ții anterior indicate – stare de intoxica ție cu titlu
de circumstan ță general ă de agravare/atenuare – nu este afectat(r ămâne nealterat) caracterul penal/infrac țional al
faptei comise, efectele producându-se doar asupra r ăspunderii penale generate în urma comiterii infrac țiunii.

III.3.2.5. Excesul neimputabil

Sub denumirea de „exces neimputabil”, Codul penal în vigoare reglementeaz ă situa ția în care o
persoan ă, aflat ă în stare de legitim ă ap ărare sau în stare de necesitate, verificând – totod at ă – o stare psiho-
fizic ă special ă (tulburarea sau temerea , în cazul st ării de legitim ă ap ărare; lipsa con știentiz ării – „nu și-a dat
seama” –, în ipoteza st ării de necesitate), comite o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, dep ăș ind limitele de
propor ționalitate dintre atac și ap ărare („limitele unei ap ărări propor ționale cu gravitatea atacului”), respectiv
dintre pericol și actul salv ării („pricinuie ște urm ări v ădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dac ă
pericolul nu era înl ăturat”).
În concep ția legii, legitima ap ărare și starea de necesitate în formele lor proprii (reglementate în art. 19
și art. 20 C. pen.) – dup ă cum s-a men ționat deja – sunt cauze generale de excludere a infrac țiunii , sub natura
juridic ă specific ă de cauze justificative , spre deosebire de excesul neimputabil , care ilustreaz ă formele
improprii/imperfecte în materia legitimei ap ărări, respectiv în cazul st ării de necesitate , conferindu-se tot
statutul de institu ție care exclude existen ța infrac țiunii , dar sub natura juridic ă specific ă de cauz ă de
neimputabilitate .

Potrivit reglement ării în vigoare, excesul neimputabil de ap ărare [art. 26 alin. (1) C. pen.) presupune
îndeplinirea cumulativ ă a urm ătoarelor condi ții : fapta prev ăzut ă de legea penal ă să fie s ăvâr șit ă de o persoan ă
aflat ă în stare de legitim ă ap ărare (a șadar, cu ocazia unei legitime ap ărări care să întruneasc ă toate cerin țele
acestei institu ții, mai pu țin propor ția dintre ap ărare și atacul care a determinat-o); prin s ăvâr șirea faptei să se
dep ăș easc ă limitele unei ap ărări propor ționale cu gravitatea atacului ; dep ăș irea limitelor propor ționalit ății

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

46
dintre ap ărare și atac să fie cauzat ă de starea de tulburare sau temere provocat ă de atac.

Excesul neimputabil în cazul st ării de necesitate [art. 26 alin. (2) C. pen.) presupune îndeplinirea
cumulativ ă a urm ătoarelor condi ții : fapta prev ăzut ă de legea penal ă să fie săvâr șit ă de o persoan ă aflat ă în
stare de necesitate (a șadar, într-o ocazie care s ă întruneasc ă toate cerin țele acestei institu ții, mai pu țin propor ția
dintre pericol și salvare); ca urmare a comiterii faptei să se produc ă urm ări v ădit mai grave decât cele care ar fi
intervenit în ipoteza în care f ăptuitorul nu ar fi ac ționat în vederea înl ătur ării pericolului; făptuitorul s ă nu î și fi
dat seama , la data comiterii faptei, de împrejurarea anterio r indicat ă.

De re ținut: Legea penal ă face distinc ție între excesul neimputabil în materia legitimei ap ărări și în cazul
st ării de necesitate (pe de o parte) și excesul scuzabil , în aceea și materie (pe de alt ă parte). Din punct de vedere
al naturii juridice, doar în condi țiile excesului neimputabil, o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă în
concret nu poate fi juridic apreciat ă drept infrac țiune – pe cale de consecin ță , nu atrage r ăspunderea penal ă a
făptuitorului –, spre deosebire de ipoteza re ținerii unui exces scuzabil, cauz ă de atenuare a r ăspunderii penale,
cu titlu de circumstan ță general ă atenuant ă legal ă= dep ăș irea limitelor legitimei ap ărări, respectiv dep ăș irea
limitelor st ării de necesitate [conform denumirilor in terminis acordate potrivit prevederilor art. 75 alin. (1) li t.
b) și lit. c) C. pen.] – situa ții în care se atrage r ăspunderea penal ă, îns ă în condi ții mai favorabile , de atenuare –
potrivit art. 76 C. pen. [Nu insist ăm în prezentarea deosebirilor care trebuie operate, atr ăgând aten ția asupra
necesit ății complet ării aspectelor punctate, cu elemente de doctrin ă. De asemenea, invit ăm la reflec ție pe
marginea acestui subiect]

III.3.2.6. Cazul fortuit

Potrivit art. 31 C. pen., se prevede c ă:„Nu este imputabil ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă al c ărei
rezultat e consecin ța unei împrejur ări care nu putea fi prev ăzut ă”.
Excluderea infrac țiunii în ipoteza inciden ței cazului fortuit atrage efecte in rem , constituind excep ția de
la consecin ța tipic ă a cauzelor de neimputabilitate , prezentând o serie de particularit ăți în rândul acestora.
Fiind de esen ța cazului fortuit , pot fi indicate urm ătoarele aspecte specifice :
– imposibilitatea obiectiv ă, general ă, de prevedere a ivirii împrejur ării (sau a momentului apari ției acesteia),
care, suprapus ă peste activitatea licit ă sau ilicită a f ăptuitorului, conduce în final la un rezultat releva nt penal,
dar neimputabil;
– producerea unor efecte in rem , ca urmare a extinderii și generaliz ării unei cauze cu origine de ordin subiectiv,
dar obiectivat ă în urma recurgerii, în mod rezonabil, la un proces comparativ (luându-se ca etalon omul mediu,
prudent și diligent, aflat în situa ții identice cu cel care a ac ționat, iar aprecierea f ăcându-se – pe cât posibil – în
considerarea unui moment ex ante );
– re ținerea surselor variate ale cazului fortuit (fenomene ale naturii, defec țiuni tehnice, comportamente
imprudente, manifest ări ale unor animale ș.a.).
Datorit ă particularit ăților eviden țiate (f ără a epuiza vasta problematic ă pe care o dezvolt ă cazul fortuit,
sens în care recomand ăm parcurgerea doctrinei de specialitate ), semnal ăm aten ția deosebit ă ce se impune în
examinarea atent ă a cauzelor penale atunci când v a trebui s ă se disting ă între o imposibilitate subiectiv ă de
prevedere (cu efecte in personam ) și inciden ța cazului fortuit , ca imposibilitate general ă de prevedere (cu efecte
in rem ). Este de precizat c ă se eviden țiaz ă în doctrin ă (pe drept cuvânt), c ă imposibilitatea de a prevedea
interven ția for ței str ăine se raporteaz ă nu la persoana autorului – care invoc ă existen ța cazului fortuit –, ci la
orice persoan ă, ceea ce constituie, cu deplina claritate, o alt ă deosebire esen țial ă între cazul fortuit și neputin ța
subiectiv ă a unui anumit f ăptuitor de a prevedea urm ările (rezultatul) unei ac țiuni sau inac țiuni întreprinse.
Important: Nu în ultimul rând, în sfera cauzelor generale de e xcludere a infrac țiunii, drept cauz ă de
neimputabilitate desemnând o sub-categorie distinct ă – prin înl ăturarea imputabilit ății datorit ă credin ței eronate
a f ăptuitorului în lipsa antijuridicit ății faptei (f ăptuitorul crede, în mod gre șit, c ă fapta sa – pe care o știe a fi
tipic ă, prev ăzut ă de legea penal ă – este justificat ă în condi țiile în care este comis ă) – legea înscrie eroarea
asupra caracterului ilicit , nejustificat, al faptei, reglementat ă potrivit dispozi țiilor art. 30 alin. (5) C. pen.: „Nu
este imputabil ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă ca urmare a necunoa șterii sau cunoa șterii gre șite a
caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împr ejur ări care nu putea fi în niciun fel evitat ă”. Îndrept ăm aten ția
asupra reglement ării erorii potrivit prevederilor art. 30 C. pen.

III.3.2.7. Eroarea

Art. 30 C. pen. reglementeaz ă eroarea potrivit (într-o opinie din doctrin ă) pe baza clasific ării moderne
care distinge între eroare asupra elementelor constitutive ale infrac țiunii (eroare asupra tipicit ății ) și eroarea
asupra caracterului interzis (ilicit) al actului (eroarea asupra antijuridicit ății). Astfel, trebuie operate distinc ții

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

47 între dispozi țiile alineatelor (1), (2) și (4) – în raport de alin. (1) și (2) – ale art. 30 C. pen. (pe de o parte), și
dispozi ția din alin. (5) al art. 30 C. pen. (pe de alt ă parte). Prevederile dintâi consacr ă eroarea asupra
elementelor constitutive ale infrac țiunii = eroare asupra tipicit ății (aceast ă eroare înl ătur ă inten ția, ca element
subiectiv, cât și culpa, dar numai atunci când este o eroare invinc ibil ă; astfel, eroarea va l ăsa s ă subziste
răspunderea penal ă pentru fapt ă comis ă ca infrac țiune din culp ă – desigur, în condi țiile incrimin ării respectivei
fapte și atunci când forma de vinov ăție ar fi culpa – dac ă eroarea îns ăși este culpabil ă). În schimb, dispozi țiile
art. 30 alin. 5 C. pen. consacr ă eroarea asupra antijuridicit ății (cu privire la caracterul ilicit al faptei) .
Reproducând (par țial) textul legal – art. 30 C. pen. – se poate obse rva c ă leg iuitorul a recurs la dou ă
moduri de exprimare / sintagme (pe care le vom eviden ția), de unde se impune concluzia potrivit c ăreia eroarea
nu prive ște doar tr ăsătura esen țial ă a imputabilit ății faptei ! Astfel, se dispune:
– Nu constituie infrac țiune fapta prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă de persoana care, în momentul comiterii
acesteia, nu cuno ștea existen ța unei st ări, situa ții ori împrejur ări de care depinde caracterul penal al faptei – ali n.
(1).Dispozi țiile în cauz ă se aplic ă și faptelor s ăvâr șite din culp ă, pe care legea penal ă le pedepse ște, dar numai
dac ă necunoa șterea st ării, situa ției ori împrejur ării respective nu este ea îns ăș i rezultatul culpei – în conformitate
cu prevederile din alin. (2).De asemenea, aceste pr evederi se aplic ă, în mod corespunz ător, și în cazul
necunoa șterii unei dispozi ții legale extrapenale – ceea ce se prevede în alin. (4) al art. 30 C. pen.
– Dimpotriv ă, potrivit alin. (5) al aceluia și articol, se consacr ă urm ătoarele: Nu este imputabil ă fapta prev ăzut ă
de legea penal ă s ăvâr șit ă ca urmare a necunoa șterii sau cunoa șterii gre șite a caracterului ilicit al acesteia din
cauza unei împrejur ări care nu putea fi în niciun fel evitat ă.
De re ținut: În condi țiile de reglementare mai sus indicate, eroarea este o cauz ă de excludere a
infrac țiunii ! Eroarea nu înl ătur ă caracterul penal al faptei / nu exclude infrac țiunea, în condi țiile de
reglementare potrivit alin. (3) al art. 30 C. pen. , care dispune:„Nu constituie circumstan ță agravant ă sau
element circumstan țial agravant starea, situa ția ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunosc ut-o în momentul
săvâr șirii infrac țiunii”. Se consacr ă, astfel, eroarea asupra circumstan țelor agravante sau asupra elementelor
circumstan țiale agravante . În acest caz, fapta comis ă r ămâne infrac țiune, înl ăturându-se împrejur ările ce
constituie circumstan țe generale agravante legale,care nu au fost cunoscute la data s ăvâr șirii faptei (a se vedea
art. 77 C. pen.; spre exemplu: necunoa șterea st ării de minoritate a co-participantului, de c ătre infractorul major
care a săvâr șit infrac țiunea împreun ă cu acesta).S au se înl ătur ă răspunderea penal ă doar pentru forma
agravat ă/calificat ă a infrac țiunii , men ținându-se r ăspunderea penal ă pentru fapta în con ținut de baz ă / sau într-
un con ținut agravat distinct(spre exemplu: nu va r ăspunde pentru omorul calificat, cel care nu a cunos cut la data
săvâr șirii actului de ucidere, starea de graviditate a vi ctimei, ci pentru infrac țiunea de omor în forma simpl ă).
Revenind la problematica excluderii infrac țiunii, este de precizat faptul c ă eroarea asupra tipicit ății este
eroarea care nu înl ătur ă tr ăsătura esen țial ă a imputabilit ății (chiar dac ă reglementarea sa este cuprins ă tot în
capitolul referitor la cauzele de neimputabilitate! ). Aceast ă form ă a erorii poart ă asupra elementelor
constitutive ale infrac țiunii, înl ăturând vinov ăția , ca element subiectiv al infrac țiunii. Spre deosebire de aceasta,
eroarea asupra caracterului ilicit al faptei – reglementat ă în art. 30 alin. (5) C. pen. – nu afecteaz ă tipicitatea
faptei, ci înl ătur ă / „love ște” in imputabilitatea faptei prev ăzute de legea penal ă, dar numai atunci când este
invincibil ă. Dup ă cum s-a precizat, în acest ultim caz f ăptuitorul este con știent de împrejurarea c ă s ăvâr șește o
fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, dar consider ă, în mod eronat, c ă aceast ă fapt ă este permis ă, autorizat ă, de
ordinea juridic ă, în condi țiile particulare în care este comis ă.
Important: În baza celor (succint) expuse, se eviden țiaz ă diferen ța notabil ă dintre eroarea asupra
tipicității și eroarea asupra caracterului ilicit al faptei , impunându-se o corect ă departajare a acestora!
Situându-ne în afara unor comentarii am ănun țite pe marginea dispozi țiilor art. 30 C. pen., atragem aten ția
asupra necesit ății parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma elabor ărilor teoretice
corespunz ătoare acestei materii! La rândul nostru, vom puncta unele aspecte privitoare la felurile ero rii , dup ă o
varietate a criteriilor operante în materie, venind cu urm ătoarele preciz ări :
– Eroarea esen țial ă, atunci când este principal ă (adic ă atunci când poart ă asupra unor st ări, situa ții sau
împrejur ări de care depinde caracterul penal al faptei), exclude infrac țiunea , putând fi o eroare de fapt , precum
și(în opinia noastr ă) o eroare de drept penal , îns ă – în acest ultim caz – numai atunci când este invincibil ă.
– Eroarea esen țial ă, atunci când este secundar ă, nu afecteaz ă existen ța faptei ca infrac țiune , sens în care
dispune art. 30 alin. (3) C. pen.
– Eroarea neesen țial ă, de asemenea, nu afecteaz ă existen ța faptei ca infrac țiune [a se vedea materia unit ății
infrac ționale, forma error in persona a infrac țiunii deviate].
În concluzie , se poate aprecia c ă art. 30 alin. (1) și alin. (2) C. pen. consacr ă o eroare de fapt asupra
tipicității; art. 30 alin. (4) C. pen. reglementeaz ă o eroare de drept extrapenal asupra tipicit ății; art. 30 alin. (5) C.
pen. se refer ă atât la o eroare asupra antijuridicit ății (eroare de fapt sau de drept penal), dar și la o eroare de
drept penal, invincibil ă,ca eroare asupra tipicit ății!
***

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

48

ÎNTREB ĂRI pentru verificarea cuno știn țelor dobândite
(din materia aferenta cauzelor justificative si a c auzelor de neimputabilitate):

1) Care sunt criteriile dup ă care se poate realiza clasificarea cauzelor de exc ludere a infrac țiunii?
2) Care sunt cauzele generale justificative? Ce aspect e comune prezint ă acestea?
3) Care sunt principalele diferen țe între legitima ap ărare și starea de necesitate?
4) Ce situa ții sunt avute în vedere potrivit dispozi țiilor art. 21 C. pen.? Care sunt elementele de dife ren țiere
între situa țiile identificate?
5) Ce natur ă juridic ă poate avea consim ță mântul persoanei v ătămate? Care sunt condi țiile de existen ță în cazul
consim ță mântului persoanei v ătămate – cauz ă justificativ ă?
6) Care sunt cauzele generale de neimputabilitate? Ce aspecte comune prezint ă acestea?
7) Ce deosebiri se pot identifica între cauzele justif icative și cauzele de neimputabilitate?
8) Prin ce se aseam ănă, respectiv, prin ce se deosebesc legitima ap ărare și excesul neimputabil de ap ărare?
Dar starea de necesitate și excesul neimputabil în cazul st ării de necesitate?
9) Care sunt cauzele generale de neimputabilitate care reprezint ă negarea condi țiilor generale cerute
subiectului activ al infrac țiunii – persoan ă fizic ă?
10) Ce natur ă juridic ă poate s ă prezinte starea de intoxica ție? Care sunt condi țiile cerute st ării de intoxica ție –
cauz ă de neimputabilitate?
11) Prin ce difer ă constrângerea fizic ă de constrângerea moral ă?
12)Care sunt deosebirile dintre starea de minoritat e a f ăptuitorului și starea de minoritate a infractorului?
13) Ce se în țelege prin eroare asupra tipicit ății? Dar prin eroare asupra antijuridicit ății?
14) Ce reprezint ă cazul fortuit? Ce efecte produce?
15) Este posibil concursul dintre cauzele generale de excludere a infrac țiunii (cauze justificative și de
neimputabilitate)? Care este rezolvarea într-o atar e ipotez ă?

Unitatea (activitatea / tema) nr.8 de studiu indiv idual

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

49

III.4. FORMELE INFRAC ȚIUNII (INTEN ȚIONATE)

Obiective specifice :
– Fixarea no țiunilor de baz ă privind formele infrac țiunii dup ă fazele de desf ăș urare a activit ății infrac ționale.
– Dobândirea de c ătre studen ți a abilit ății de în țelegere a particularit ăților formelor infrac țiunii – forma tipic ă
și formele atipice sub care se prezint ă.
– Dezvoltarea abilit ății studen ților de a delimita între: actele preparatorii în vederea comiterii unor infrac țiuni
și faptul tentat ; tentativa și faptul consumat ; felurile tentativei dup ă diferite criterii de clasificare; cauzele
generale de impunitate/nepedepsire a autorului unei tentative (desistarea și împiedicarea producerii rezultatului)
– Dezvoltarea capacit ății de în țelegere corect ă a problemelor de sanc ționare pe care le ridic ă tentativa .

Preliminarii
Abordarea materiei corespunz ătoare formelor infrac țiunii inten ționate, dup ă fazele sale de desf ăș urare,
debuteaz ă constant, în doctrina noastr ă penal ă, prin prezentarea celor dou ă perioade în care se desf ăș oar ă
activitatea infrac țional ă, anume: perioada intern ă (subiectiv ă, psihica) și perioada extern ă (fizic ă, material ă).
În perioada intern ă – de formare a hot ărârii infrac ționale – se disting trei momente reprezentate de:
na șterea ideii infrac ționale , deliberarea și luarea hot ărârii de a s ăvâr și infrac țiunea. Perioada intern ă
caracterizeaz ă (exclusiv) infrac țiunile inten ționate , la nivelul acesteia formându-se latura subiectiv ă a
infrac țiunii și preced ă întotdeauna perioada extern ă, abia ulterior lu ării hot ărârii infrac ționale trecându-se la
realizarea acesteia. Perioada intern ă– care se situeaz ă la nivelul con științei individuale – este în afara oric ărei
incrimin ări , iar pe cale de consecin ță , în afar ă de orice sanc țiune juridic ă.
În perioada extern ă – perioada de înf ăptuire a infrac țiunii care cuprinde întreaga realizare exterioar ă,
prin comiterea unor activit ăți care reflect ă, în realitatea înconjur ătoare, transpunerea hot ărârii de s ăvâr șire a
faptei – procesul infrac țional (poate) parcurge mai multe faze , ca etape succesive , caracterizate printr-un anumit
grad de realizare a hot ărârii infrac ționale, distingându-se – din punct de vedere cronol ogic/al succesiunii în timp
– urm ătoarele:
– Faza actelor de preg ătire : prima faz ă a perioadei externe, care se caracterizeaz ă prin desf ăș urarea unor
activit ăți menite s ă preg ăteasc ă executarea infrac țiunii.
– Faza actelor de executare : faza care se caracterizeaz ă prin trecerea la executarea propriu-zis ă a
hot ărârii infrac ționale (inten ționate), prin îndeplinirea de activit ăți(ac țiuni) prin care se realizeaz ă actul de
conduit ă interzis de legea penal ă potrivit normei de incriminare a faptei proiectate . La nivelul acestei faze e
posibil ca executarea s ă fie întrerupt ă, sau, de și este dus ă pân ă la cap ăt,să nu se produc ă rezultatul periculos al
faptei, ceea ce în limbajul curent/comun, se traduc e prin încercarea (întrerupt ă sau neizbutit ă) de comitere a
faptei, dar care nu atrage producerea rezultatului s ău specific (tipic). Altfel spus, pliindu-ne pe/adop tând
limbajul de specialitate, fapta comis ă r ămâne la stadiul de tentativ ă. Dac ă a avut loc s ăvâr șirea în întregime a
faptei și s-a produs rezultatul specific (tipic al) acestei a, se trece în faza urm ătoare, faza urm ărilor (a producerii
rezultatului).
– Faza urm ărilor : faza care se caracterizeaz ă prin producerea rezultatului socialmente periculos al faptei
săvâr șite, „ultima frontier ă” a parcurgerii drumului crimei ( iter criminis ), marcând – în majoritatea cazurilor –
momentul consum ării infrac țiunii, moment în desf ăș urarea activit ății infrac ționale în care se înf ăptuie ște integral
acțiunea tipic ă și apare urmarea imediat ă. Se întâlnesc îns ă și situa ții în care urm ările se mai produc și dup ă
momentul consum ării , demarcând un moment al epuiz ării rezultatului . Dup ă cum se arata în doctrin ă, epuizarea
– moment ultim al producerii urm ărilor infrac țiunii, dup ă consumarea acesteia – const ă fie în amplificarea
cantitativ ă a urm ării ini țiale (exemplu: în caz de v ătămare corporal ă, victima înceteaz ă ulterior din via ță , din
cauza leziunilor ini țial suferite), fie în survenirea altor urm ări (exemplu: dup ă s ăvâr șirea violului, victima
moare), fie în amplificarea cantitativ ă a urm ării ini țiale din cauza prelungirii în timp a ac țiunii incriminate (de
exemplu, în cazul infrac țiunilor continue sau continuate). Dincolo de momentul epuiz ării, nu se mai pot produce
niciun fel de urm ări .
Atingând acest aspect, preciz ăm ca în literatura noastr ă penal ă sunt între ținute unele discu ții
referitoare la semnifica ția epuiz ării infrac țiunii , interesând cazul anumitor categorii de infrac țiuni, cele
încet ățenite sub denumirea generic ă de infrac țiuni de durat ă (sau infrac țiuni cu durat ă de consumare), context în
care se dezbate dac ă epuizarea constituie o faz ă distinct ă a infrac țiunii, sau reprezint ă doar momentul final al
fazei consum ării infrac țiunii.
Din cele ce preced ă, rezult ă c ă perioada extern ă cuprinde întreaga manifestare exterioar ă, respectiv
toate ac țiunile și actele efectuate în vederea realiz ării hot ărârii de a s ăvâr și infrac țiunea . În aceast ă perioad ă,
desf ăș urarea activit ății infrac ționale parcurge a șa-numitul drum al infrac țiunii (iter criminis), de la prima

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

50
manifestare extern ă în executarea rezolu ției infrac ționale, pân ă la producerea rezultatului socialmente periculos
și pân ă la ultima evolu ție eventual ă a acestui rezultat.
De re ținut: În raport de fazele de desf ăș urare a activit ății infrac ționale din cadrul perioadei externe se
ridic ă problema determin ării formelor infrac țiunii , în țelegându-se prin forme ale infrac țiunii, feluri sau variante
ale aceleia și infrac țiuni . Cu alte cuvinte, sunt forme pe care le îmbrac ă activitatea infrac țional ă în diferite
momente ale desf ăș ur ării sale și care se deosebesc între ele dup ă stadiul în care se afl ă sau la care s-a oprit
activitatea infrac țional ă. Este de precizat c ă, din punct de vedere penal, prezint ă interes numai formele de
activitate infrac țional ă care se materializeaz ă în activit ăți exterioare , anume: actele de preg ătire , fapta tentat ă,
fapta consumat ă și fapta epuizat ă. Dup ă cum s-a văzut, dac ă perioadei interne – finalizate prin luarea hot ărârii
infrac ționale – îi corespunde formarea laturii subiective a infrac țiunii, latura obiectiv ă a acesteia se realizeaz ă
corespunz ător perioadei externe , de înf ăptuire/realizare a hot ărârii infracționale. Spre deosebire de situa ția
excluderii existen ței vreunei forme a infrac țiunii în perioada intern ă (psihic ă), se apreciaz ă c ă în cadrul perioadei
externe pot exista forme ale infrac țiunii în raport cu toate fazele posibile în procesu l înf ăptuirii hot ărârii
infrac ționale, și anume:
– Forma actelor de preg ătire (sau a faptului preparat), corespunz ătoare primei faze a perioadei externe,
ce deschide drumul infrac țional prin comiterea unor activit ăți care sunt premerg ătoare trecerii la executarea
propriu-zis ă a faptei, respectiv a actelor preparatorii.
– Forma tentativei (sau a faptului tentat), corespunz ătoare fazei execut ării, care const ă în efectuarea de
acte materiale ce prezint ă valoare cauzal ă în procesul infrac țional, fiind dep ășit ă preg ătirea s ăvâr șirii
infrac țiunii, dar nesurvenind producerea rezultatului peri culos înscris în norma de incriminare faptei, din c auza
unei execut ări trunchiate, neterminate a faptei, sau chiar în c iuda execut ării sale integrale, prin ducerea pân ă la
cap ăt a activit ății materiale.
– Forma faptului consumat, corespunz ătoare fazei urm ărilor, care const ă în terminarea actului de
executare propriu-zis ă a faptei, executare care și-a produs efectul, fiind atras rezultatul periculo s corespunz ător
normei de incriminare a faptei. Se impune precizare a potrivit c ăreia forma faptului consumat reprezint ă forma
tipic ă a faptei incriminate corespunz ător modelului legal oferit de legiuitor.
– Forma faptului epuizat, corespunz ătoare aceleia și faze a urm ărilor, atunci când are loc o prelungire în
timp a faptei, ulterior consum ării acesteia, prelungire ce poate s ă fie determinat ă de o continuare a activit ății
materiale, sau de amplificarea rezultatului ini țial al faptei(sub acest din urm ă aspect, f ără o interven ție pe traseul
desf ăș ur ării faptei), prelungire în timp ce antreneaz ă urm ări subsecvente consum ării, pân ă la epuizarea
rezultatului relevant penal (dincolo de care nu se mai pot produce niciun fel urm ări).
Infrac țiunea – fapt consumat reprezint ă forma tipic ă (sau perfect ă) a infrac țiunii în raport cu fazele
de desf ășurare a activit ății infrac ționale, în momentul consum ării realizându-se integral con ținutul s ău obiectiv
și subiectiv. Mai exact, în momentul consum ării infrac țiunii, se realizeaz ă o concordan ță deplin ă între latura
subiectiv ă și latura obiectiv ă, infrac țiunea consumat ă fiind apt ă s ă atragă, întotdeauna, r ăspunderea penal ă.
Momentul consumativ al fiec ărei infrac țiuni difer ă, de la o categorie infrac țional ă la alta , o principal ă distinc ție
operând în ceea ce prive ște infrac țiunile de rezultat și cele de pericol . Astfel, infrac țiunile de rezultat (a c ăror
urmare imediat ă const ă într-o v ătămare a valorii sociale ocrotite de lege) se consum ă atunci când , în urma
execut ării faptei, se produce urmarea prev ăzut ă (explicit sau implicit) de norma de incriminare, s pre deosebire
de infrac țiunile de pericol (a căror urmare imediat ă const ă într-o stare de pericol asupra valorii sociale pre v ăzute
de lege) care se consum ă în momentul s ăvâr șirii activit ății materiale , atunci când apare starea de pericol.
Dac ă fix ăm/lu ăm ca reper forma faptului consumat – forma tipic ă a infrac țiunii (în raport cu interven ția
legiuitorului penal, realizat ă pe calea incrimin ării) – celelalte forme ( faptul preparat/preg ătit, faptul tentat,
faptul epuizat) constituie forme atipice ale infrac țiunii . Astfel, dac ă denumim infrac țiunea consumat ă ca o form ă
perfect ă a faptei, infrac țiunile care se refer ă la fapte neconsumate vor reprezenta forme imperfec te ale faptei
(infrac țiune – fapta preg ătitoare; infrac țiune – fapta încercat ă).
Problema incrimin ării și – pe cale de consecin ță – a sanc țion ării faptelor ce reprezint ă forme atipice a
primit rezolv ări diferite în legisla țiile penale. Cât prive ște solu ția legii penale române în aceast ă materie,
în țelegem s ă facem unele preciz ări .
Astfel, în optica legiuitorului penal român, actele de preg ătire, de regul ă/în principiu, nu sunt
incriminate , iar în materia tentativei se adopt ă sistemul incrimin ării limitate , tentativa pedepsindu-se numai
când legea prevede în mod expres. În acest sens, se poate constata c ă,în Codul penal român, actele de preg ătire
nu sunt prev ăzute și definite în Partea general ă a legii(respectiv în Titlul II, rezervat institu ției infrac țiunii).
Incriminarea actelor de preg ătire se realizeaz ă, îns ă, în mod excep țional , prin recurgere la dou ă tehnici
legislative. F ără a ne propune s ă le detaliem acum, preciz ăm c ă ele vizeaz ă, fie incriminarea prin asimilare cu
tentativa , fie incriminarea ca infrac țiuni autonome, de sine st ătătoare (ca fapte consumate).

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

51 În raport cu aprecierea legiuitorului autohton, tentativa beneficiaz ă de reglement ări exprese în Partea
general ă a Codului penal , corespunz ător dispozi țiilor art. 32–34 din Capitolul IV, Titlul II, rezer vat institu ției
fundamentale a infrac țiunii. În materia tentativei, concep ția incrimin ării limitate, promovat ă de legea na țional ă,
reiese din art. 33 alin. (1) C. pen. (care prevede c ă „tentativa se pedepse ște numai când legea prevede în mod
expres aceasta”), precum și din unele dispozi ții speciale care dispun în acest sens ( tentativa se pedepse ște ). În
cazul incrimin ării, tentativa este o forma atipic ă a infrac țiunii, o form ă imperfect ă (lipsind concordan ța dintre
latura subiectiv ă și cea obiectiv ă, prin lipsa/neproducerea consum ării faptei, elementul subiectiv al inten ției
rămâne par țial descoperit) – în raport cu infrac țiunea fapt consumat , fa ță de care î și p ăstreaz ă dependen ța sub
aspectul încadr ării juridice și al regimului de sanc ționare/pedepsire potrivit art. 33 alin. (2) C. pen. Relevan ța
penal ă acordat ă tentativei reiese și din dispozi țiile art. 174 C. pen., care prin con ținutul s ău normativ dispune c ă
„prin s ăvâr șirea unei infrac țiuni sau comiterea unei infrac țiuni se în țelege s ăvâr șirea oric ăreia dintre faptele pe
care legea le pedepse ște ca infrac țiune consumat ă sau ca tentativ ă (…)”.
Revenind asupra men țiunii privitoare la fixarea/desemnarea infrac țiunii consumate drept form ă tipic ă
(perfect ă) a infrac țiunii, în raport cu acest reper, în doctrin ă se admite c ă reprezint ă o form ă atipică a
infrac țiunii și infrac țiunea – fapt epuizat , posibil ă în cazul unor categorii de infrac țiuni, respectiv al celor de
durat ă. Astfel, potrivit unor opinii – la care subscriem – se sus ține c ă infrac țiunea fapt epuizat este o form ă
atipic ă a infrac țiunii, mai grav ă decât cea tipic ă, antrenând o r ăspundere mai grea pentru aceast ă form ă a
infrac țiunii. Epuizarea activit ății infrac ționale, plasându-se ulterior consum ării infrac țiunii, atrage calificarea
acestei forme atipice ca fiind o form ă mai mult decât perfect ă.
Punerea în discu ție a consum ării infrac țiunii, precum și a epuiz ării infrac țiunii (indiferent de modul în
care privim semnifica ția epuiz ării), ne determin ă sa venim cu un plus de explica ții . Dup ă cum se poate constata,
în Partea sa general ă, în Titlul II, rezervat infrac țiunii, Codul penal român nu se ocup ă de infrac țiunea
consumat ă, lipsind prevederea unei reglementari exprese în a cest sens, aspect valabil și în ceea ce prive ște
infrac țiunea epuizat ă. Prin norme de incriminare, norme speciale, legiui torul prevede faptele care constituie
infrac țiuni, descriind con ținutul acestora ca fapte consumate, deci stabilind implicit și momentul consumativ al
acestora, moment care, de regul ă, semnific ă data s ăvâr șirii infrac țiunii. Lipsa unei reglementari exprese a
infrac țiunii epuizate, în Titlul II al P ărții generale a Codului penal este, îns ă, suplinit ă prin dispozi ții care î și
afl ă sediul într-un titlu distinct (Titlul VII), coresp unz ător art. 154 alin. (3) si alin. (4), text legal car e conduce
la identificarea momentului epuiz ării în cazul infrac țiunilor de durat ă, moment ulterior și distinct de cel al
consum ării (potrivit dispozi țiilor legale men ționate, se stabile ște data de la care începe s ă curg ă termenul de
prescrip ție a r ăspunderii penale în cazul acestor categorii de infr ac țiuni). În cazul infrac țiunilor de durat ă, de
regul ă, momentul s ăvâr șirii infrac țiunii este momentul epuiz ării activit ății infrac ționale .
Așa cum rezult ă din prevederile art. 154 alin. (2) teza a II-a C. pen., epuizarea coincide cu data încet ării
ac țiunii sau inac țiunii, în cazul infrac țiunilor continue ; cu data s ăvâr șirii ultimei ac țiuni sau inac țiuni, în cazul
infrac țiunilor continuate ; cu data s ăvâr șirii ultimului act de executare, în cazul infrac țiunilor de obicei – de
care se leag ă unele consecin țe juridice (aplicarea legii penale în timp, inciden ța actelor de clemen ță , calcularea
termenului de prescrip ție a r ăspunderii penale etc.). Gra ție particularit ăților pe care le prezint ă, data s ăvâr șirii
infrac țiunilor progresive este data consum ării, a comiterii ac țiunii sau inac țiunii care a atras producerea
rezultatului definitiv al faptei, în sensul prevede rilor art. 154 alin. (3) C. pen. (care dispune c ă „ termenul de
prescripție a r ăspunderii penale începe s ă curg ă de la data s ăvâr șirii ac țiunii sau inac țiunii și se calculeaz ă în
raport cu pedeapsa corespunz ătoare rezultatului definitiv produs”).Aceast ă dat ă, a consum ării infrac țiunii
progresive – data ei de s ăvâr șire – va avea aplicare și în cazul altor institu ții juridice . [În țelegem s ă nu insist ăm
– aici și acum – asupra infrac țiunilor de durat ă (defini ție, exemplific ări etc.), deoarece,despre fiecare dintre
acestea – infrac țiunea continu ă, continuat ă, de obicei și cea progresiv ă –, inclusiv în ceea ce prive ște formele lor
– fapt consumat, fapt epuizat – ne vom ocupa cu oca zia prezent ării unit ății de infrac țiune]
Important: În continuare ne vom ocupa de formele infrac țiunii (inten ționate), abordând acest subiect
într-o manier ă care se distan țeaz ă de modelul reprodus în cursurile de specialitate , model care reflect ă o
prezentare în raport cu etapizarea (cronologic ă a) perioadei externe, în ordinea descris ă de: actele preparatorii –
tentativa – faptul consumat – faptul epuizat . În ceea ce ne prive ște, în țelegem s ă schimb ăm ordinea prezent ării ,
acordând prioritate trat ării tentativei.
Din perspectiva desf ăș ur ării activit ății infrac ționale, dup ă cum s-a ar ătat, tentativa reprezint ă o
etap ă/faz ă în înf ăptuirea activit ății materiale, ilustrând exteriorizarea hot ărârii/inten ției de a s ăvâr și
infrac țiunea , prin recurgere la acte de executare a faptei, fii nd dep ăș it stadiul premerg ător al preg ătirii în
vederea trecerii la executare, și, totodat ă, fiind exclus ă consumarea infrac țiunii. De aici rezult ă, cu puterea
eviden ței, situarea tentativei pe o pozi ție intermediar ă între actele de preg ătire și consumare . Din punctul
nostru de vedere, apreciem c ă se impune, mai întâi, clarificarea aspectelor ce țin de esen ța actelor de
executare (dup ă caz, executare întrerupt ă sau care nu și-a produs efectul) = tentativa . Aplecarea cu prioritate
asupra principalelor aspecte de ordin teoretic/prac tic pe care le implic ă tentativa – care, privit ă în raport cu

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

52
aprecierea conferit ă de legiuitorul nostru penal, cu incriminarea, repr ezint ă o form ă atipic ă, imperfect ă a
infrac țiunii –, credem c ă poate facilita în țelegerea, în egal ă m ăsur ă, atât a unor probleme ce se ridic ă în materia
actelor de preg ătire (delimitare fa ță de actele tentate – acte de executare;regimul acte lor de preg ătire în dreptul
penal na țional), cât și a unor probleme juridice (clasice sau curente) ce țin de corecta departajare ce trebuie
operat ă, în anumite cazuri, în raport cu unele norme de in criminare, între fapta tentat ă și fapta consumat ă.
[Asumându-ne expunerea ampl ă din preliminarii, vom aborda problematica pe care o dezvolt ă formele
infrac țiunii dup ă fazele de desf ășurare a activit ății infrac ționale (inten ționate), de o manier ă sintetic ă, cu
focalizare asupra institu ției tentativei, cât și a regimului actelor de preg ătire în dreptul penal român. În acest
sens, atragem aten ția asupra necesit ății parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma elabor ărilor
teoretice corespunz ătoare acestei materii!]

III.4.1. Tentativa

În succesiunea fazelor de desf ășurare a activit ății infrac ționale, dup ă cum s-a ar ătat, faza tentativei (a
execut ării propriu-zise a faptei) ocup ă o pozi ție intermediar ă, plasându-se între faza preg ătirii (preg ătire în
vederea trecerii la executarea faptei) și faza urm ărilor (de executare integral ă a faptei în materialitatea ei, cu
producerea rezultatului tipic al acesteia).Faz ă ulterioar ă în raport cu preg ătirea infrac țiunii, dar anterioar ă
momentului consum ării, în faza tentativei are loc executarea propriu-zis ă a faptei , prin desf ăș urarea activit ății
materiale care, îns ă, se întrerupe, f ără a fi, astfel, dus ă pân ă la cap ăt, ori, de și se realizeaz ă integral, nu conduce
la producerea urm ării specifice a faptei consumate.
Interven ția legiuitorului, prin acordare de relevan ță penal ă unei fapte ajunse/r ămase în faza tentativei
(desemnând o fapt ă penal ă neconsumat ă) – ceea ce se realizeaz ă pe calea incrimin ării –, înf ățișeaz ă tentativa ca
forma atipic ă (imperfect ă) a infrac țiunii la care se refer ă, ce se deosebe ște (din punct de vedere cantitativ) de
faptul consumat, întrucât r ămâne pe o treapt ă inferioar ă a desf ăș ur ării activit ății infrac ționale inten ționate
(reprezint ă o executare a faptei, f ără producerea rezultatului specific acesteia ). Condi ționarea r ăspunderii
penale din faza execut ării faptei, chiar și atunci când nu se produce rezultatul care întrege ște forma tipic ă a
infrac țiunii, trebuie s ă beneficieze de un cadru legal corespunz ător, reclamat de principiul fundamental al
legalit ății incrimin ării (legea penal ă prevede faptele ce constituie infrac țiuni). Preocuparea legiuitorului român
în aceast ă materie este transpus ă prin dispozi ții exprese înscrise în Partea general ă a Codului penal, institu ția
tentativei fiind consacrat ă într-un capitol distinct (Capitolul IV, art. 32 – art. 34) din Titlul II rezervat institu ției
fundamentale a infrac țiunii, capitol care cuprinde:
– Defini ția acordat ă tentativei , potrivit dispozi țiilor art. 32 alin. (1) C. pen. care prevede c ă: „Tentativa consta
în punerea în executare a inten ției de a s ăvâr și infrac țiunea, executare care a fost întrerupt ă sau nu și-a produs
efectul”.
– Teza adoptat ă cu referire la incriminarea tentativei , fiind reflectat ă op țiunea legiuitorului român pentru
incriminarea limitat ă a tentativei , potrivit art. 33 alin. (1) C. pen. care prevede c ă: „Tentativa se pedepse ște
numai când legea prevede în mod expres aceasta”. Pe calea unor dispozi ții speciale, ce se conformeaz ă regulii
înscrise de articolul pre-indicat, se prevede expre s sanc ționarea (pedepsirea) tentativei în cazul unor infra c țiuni
determinate. Men țion ăm faptul c ă atunci când tentativa, de și posibil ă, este l ăsat ă în afara incrimin ării,
executarea faptei (care nu și-a produs rezultatul tipic) nu atrage r ăspunderea penal ă.
– Teza adoptat ă cu referire la sanc ționarea (pedepsirea) tentativei , tez ă subsecvent ă celei privitoare la
incriminare (infrac țiune-pedeaps ă), fiind reflectat ă op țiunea legiuitorului român pentru
diversificarea/diferen țierea de pedeaps ă(principal ă) în raport cu pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru
infrac țiunea consumat ă – regula în materie , a șa cum rezult ă din dispozi țiile art. 33 alin. (2) C. pen., în sensul
unei pedepse mai blânde, mai u șoare decât cea prev ăzut ă de lege pentru infrac țiunea – fapt consumat (alt ă specie
de pedeaps ă, sau aceea și specie de pedeaps ă, îns ă în limite speciale reduse).
– Cauzele care atrag nepedepsirea (impunitatea) autor ului tentativei (relevante penal), cauze reprezentate de
desistare și de împiedicarea producerii rezultatului , potrivit dispozi țiilor art. 34 C. pen.

În lumina defini ției legale, tentativa este acea form ă (atipic ă, imperfect ă) a infrac țiunii, care const ă în
punerea în executare a hot ărârii infrac ționale inten ționate, care a fost îns ă întrerupt ă sau, de și actul de
executare a fost realizat integral, acesta nu și-a produs efectul, nefiind astfel atras ă consumarea infrac țiunii .
Fiind o form ă a infrac țiunii, la nivelul elementelor analitice (obiect, su biect, latur ă obiectiv ă, latur ă subiectiv ă)
sunt de sesizat urm ătoarele particularit ăți:

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

53 – Obiectul și subiec ții :Obiectul tentativei este acela și cu al faptei consumate , cu deosebirea c ă, în situa ția
tentativei se creeaz ă un pericol direct pentru existen ța sa. Cât prive ște subiec ții tentativei , exist ă identitate cu
situa ția infrac țiunii fapt consumat .
– Latura obiectiv ă:cuprinde și în cazul tentativei acelea și (trei) componente obligatorii , îns ă cu diferen țe
notabile fa ță de faptul consumat, atât în ceea ce prive ște elementul material, cât și urmarea imediat ă. Astfel,
elementul material (actul de executare) se realizeaz ă exclusiv prin ac țiunea care – potrivit grada țiilor indicate în
art. 32 alin. (1) C. pen. – dup ă caz, se întrerupe sau se realizeaz ă integral, f ără îns ă a se produce urmarea
(rezultatul) faptei tipice. Spre exemplu: o persoan ă vizeaz ă s ă lovească cu un corp t ăios – de pild ă, cu un topor –
asupra capului victimei, îns ă este întrerupt ă ac țiunea de ucidere, prin interven ția unui ter ț, sau, de și s-a aplicat
chiar lovitura respectiv ă înspre capul victimei, aceasta nu a fost nimerit ă, astfel încât nu a mai decedat (sau, de și
lovit ă, chiar, victima a reu șit totu și s ă supravie țuiasc ă). În primul caz se ilustreaz ă o tentativ ă – de omor –
întrerupt ă (imperfect ă), iar în al doilea caz o tentativ ă – de omor – terminat ă (perfect ă). Întreruperea execut ării
sau executarea integral ă f ără efectul faptei tipice se poate datora unor cauze variate , acestea putând fi: survenite
sau preexistente; neînsufle țite sau animate (umane sau non-umane); independente sau dependente de voin ța
făptuitorului. Rezultatul (urmarea ) tentativei const ă în pericolul direct creat asupra obiectului juridic al
infrac țiunii. Spre exemplu: în cazul tentativei de omor, s e creeaz ă o stare de pericol asupra vie ții persoanei.
Raportul de cauzalitate se stabile ște între elementul material al tentativei și pericolul creat pentru valoarea
social ă ocrotit ă de norma de incriminare . Cerin țele suplimentare ce pot exista uneori pe latura obiectiv ă ( loc ,
timp , mod , mijloace ), intereseaz ă și în cazul tentativei , dac ă reprezint ă elemente ale tipicit ății respectivei fapte
incriminate.
– Latura subiectiv ă: forma de vinov ăție ce caracterizeaz ă tentativa este întotdeauna inten ția , direct ă sau
indirect ă (ceea ce decurge din îns ăș i defini ția legal ă). Dac ă legea solicită verificarea unui anumit scop sau mobil
în cadrul tipicit ății subiective a respectivei fapte incriminate, aces tea trebuie constate și în cazul tentativei.
Facem precizarea potrivit c ăreia, în doctrin ă, într-o alt ă modalitate de tratare a materiei, particularit ățile
mai sus surprinse sunt prezentate atunci când se an alizeaz ă condi țiile de existen ță cerute tentativei.
Pornind de la aceste particularit ăți ce țin de specificul tentativei, doctrina este unanim ă în aprecierea
potrivit c ăreia te ntativa nu este posibil ă la urm ătoarele categorii de infrac țiuni:
– Infrac țiuni omisive proprii . Aten țion ăm asupra faptului c ă, în cazul infrac țiunilor comisiv-omisive
tentativa este, îns ă, posibil ă. Spre exemplu: tentativa de omor comis ă de mam ă asupra copilului de
vârst ă foarte fraged ă, prin înfometarea acestuia, în condi țiile în care situa ția este descoperit ă și copilul
este salvat.
– Infrac țiuni de obicei .
– Infrac țiuni de executare prompt ă (exemplu: amenin țarea comis ă prin viu grai).
– Infrac țiuni comise din culp ă.
– Infrac țiuni praeterinten ționate propriu-zise (forma tip).
– Infrac țiuni de consumare anticipat ă (exemplu: luarea de mit ă).
În cazul altor categorii de infrac țiuni – spre exemplu: infrac țiuni continue , continuate , complexe pe
con ținut calificat praeterinten ționate – în literatura juridic ă se manifest ă opinii contradictorii , în sensul dac ă
acestea sunt sau nu susceptibile de tentativ ă. [În țelegem s ă nu intr ăm în detalii, specificând (totu și) faptul c ă, în
opinia noastr ă, aceste infrac țiuni sunt susceptibile de a r ămâne la stadiul de tentativ ă. Mai mult, prin trimitere
la consultarea/parcurgerea doctrinei de specialitat e, care dezvolt ă acest subiect, nu putem decât s ă apreciem o
asimilare corespunz ătoare a argumentelor pro / contra, prin prisma surs ei (accesibile) de documentare]

Cunoa șterea particularit ăților / condi țiilor tentativei și a categoriilor de infrac țiuni la care nu este
posibil ă impune delimitarea acesteia – gra ție pozi ției ocupate în desf ăș urarea activit ății infrac ționale – atât fa ță
de actele preparatorii, cât și de faptul consumat .
În ceea ce prive ște delimitarea tentativei fa ță de actele preparatorii , în doctrina penal ă au fost formulate
mai multe teorii (subiective , obiective , formale și mixte ), promovând diferite criterii de departajare. Dint re
acestea, s-au impus teoriile mixte , ajungându-se la urm ătoarele concluzii: se consider ă acte de executare toate
actele care se încadreaz ă în ac țiunea tipic ă descris ă în norma de incriminare, precum și acele activit ăți care,
fără s ă se încadreze expres în ac țiunea indicat ă în norm ă, sunt legate nemijlocit de aceasta, fiind îndrepta te
împotriva obiectului infrac țiunii .
Sub acest aspect, în teoria și practica penal ă se consider ă (de pild ă) că exist ă tentativ ă de omor s ăvâr șit ă
în coautorat, spre exemplu, în cazul în care o pers oan ă imobilizeaz ă victima, iar cealalt ă aplic ă lovitura
tanatogeneratoare într-o regiune vital ă a corpului. Imobilizarea e un act ce excede normei de incriminare a
omorului, dar care atunci când, prin modul de înf ăptuire și pozi ția în comiterea faptei, probeaz ă caracter necesar,
determinant în apari ția pe caz concret a rezultatului, semnific ă act de executare. În alte cazuri, activitatea
efectuat ă, de și la o distan ță mai mare de producerea rezultatului, în pozi ția sa pe drumul s ăvâr șirii faptei ( iter

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

54
criminis ) nu poate fi considerat ă numai ca un act de preg ătire, ci dobânde ște valoare de act de executare. Sub
acest aspect, în teoria și practica penal ă s-a apreciat c ă exist ă tentativ ă de omor, de pild ă, atunci când inculpatul
i-a trimis, prin po ștă, victimei, un colet con ținând material exploziv și un dispozitiv de declan șare a exploziei,
iar atunci când victima a deschis coletul s-a produ s o explozie puternic ă, aceasta fiind r ănit ă.
În ceea ce prive ște delimitarea tentativei de faptul consumat , semnal ăm problemele de delimitare care
se ridic ă în cazul unor infrac țiuni , cum ar fi, spre exemplu:
– delimitarea tentativei de omor de v ătămarea corporal ă – sub acest aspect, în teoria și practica penal ă s-a
considerat c ă exist ă tentativ ă de omor, iar nu v ătămare corporal ă, de pild ă, dac ă victima a fost lovit ă cu
intensitate, cu un corp apt s ă produc ă decesul, într-o regiune considerat ă a fi zon ă vital ă a corpului – de
exemplu: lovitur ă cu parul în cap, provocând o fractur ă de bolt ă, punându-se via ța în pericol.
– delimitarea tentativei de furt de infrac țiunea consumat ă; în acest caz, în doctrina penal ă s-au emis mai multe
teorii cu privire la momentul consumativ al furtulu i, legiuitorul român adoptând teoria apropria țiunii , conform
căreia infrac țiunea de furt se consum ă în momentul în care bunul, odat ă sustras (deposedare) a trecut în
st ăpânirea, ilegitim ă, de fapt, a f ăptuitorului (imposedare) – spre exemplu: f ăptuitorul este surprins, într-un
mijloc de transport în comun, cu mâna în po șeta victimei, de unde nu apucase înc ă s ă extrag ă niciun bun mobil
(c ăci, în m ăsura în care ar fi preluat deja bunul, chiar dac ă ar fi fost descoperit ă imediat fapta, furtul ar trebui
considerat drept consumat).

III.4.1.1. Formele tentativei

Din reglementarea cuprins ă în art. 32 alin. (1) C. pen. rezult ă c ă tentativa se poate manifesta sub
urm ătoarele forme:
– Tentativ ă imperfect ă – tentativ ă perfect ă (o prim ă clasificare având în vedere gradul de realizare a
execut ării, criteriu relevat de lege).
– Tentativa proprie – tentativa improprie (criteriu de clasificare indicat de doctrin ă).
– Tentativa idonee – tentativa neidonee (criteriu de clasificare indicat de doctrin ă în considerarea dispozi țiilor
legale).
Tentativa imperfect ă, întrerupt ă sau neterminat ă, prev ăzut ă în art. 32 alin. (1) teza I C. pen., const ă în
punerea în executare a inten ției de a s ăvâr și infrac țiunea, executare care a fost îns ă întrerupt ă, astfel încât nu a
mai avut loc consumarea.
Tentativa perfect ă, terminat ă sau fără efect , prev ăzut ă în art. 32 alin. (2) teza a II-a C. pen., const ă în
punerea în executare a inten ției de a s ăvâr și infrac țiunea, executare care nu și-a produs îns ă efectul, caracterizat ă
prin executarea integral ă a activit ății infrac ționale, f ără a se produce îns ă urmarea faptei tipice, ceea ce înseamn ă
lipsa consum ării.
Tentativa imperfect ă este posibil ă atât la infrac țiunile de pericol, cât și la cele de rezultat, spre
deosebire de tentativa perfect ă, care este posibil ă, de regul ă, doar la infrac țiunile de rezultat . Doctrina
eviden țiaz ă și cazuri de excep ție, anume: unele infrac țiuni de rezultat nu sunt susceptibile de tentativ ă perfect ă
(de pild ă, infrac țiunea de furt, viol – prin executarea în întregime a ac țiunii infrac ționale se atrage consumarea);
nu este posibil ă tentativa perfect ă la infrac țiunile de pericol abstract, îns ă este posibil ă la cele de pericol
concret .
În literatura penal ă sunt prezentate și alte forme ale tentativei , re ținându-se: tentativa proprie – tentativa
improprie . Dup ă cum se arat ă în doctrin ă, tentativa îmbrac ă forma proprie atunci când, din punct de vedere al
mijloacelor folosite și al existen ței obiectului material al infrac țiunii, activ itatea f ăptuitorului are toate șansele
de a realiza consumarea infrac țiunii . Tentativa îmbrac ă forma improprie atunci când fie datorit ă unor condi ții
obiective (care nu depind de f ăptuitor) – ținând de insuficien ța sau defectuozitatea mijloacelor folosite, ori
datorit ă împreju rării c ă în timpul când s-au s ăvâr șit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde
făptuitorul credea c ă se afl ă –sau, dimpotriv ă, datorit ă unor condi ții subiective – ținând de modul în care a fost
conceput ă ac țiunea – rezultatul nu s-a produs .
În raport de aceste forme se impun unele preciz ări :
– Când mijloacele folosite sunt potrivite sub aspectu l aptitudinii de a produce rezultatul (spre exemplu:
inten ție de ucidere a victimei, c ăreia i se administreaz ă o cantitate suficient ă de otrav ă, dar c ăreia via ța îi este
totu și salvat ă), sau obiectul material se afl ă la locul unde și l-a reprezentat f ăptuitorul (spre exemplu: punere în
executare a inten ției de a sustrage un bun asupra c ăruia f ăptuitorul se îndreapt ă, dar care este surprins înainte de
a și-l însu și), exist ă tentativ ă, fiind îndeplinite condi țiile cerute de lege pentru existen ța acesteia [art. 32 alin. (1)
C. pen.]. S-a încet ățenit în doctrin ă denumirea de tentativ ă proprie .
– Când mijloacele folosite sunt insuficiente sau defe ctuoase, dar, prin natura lor sunt apte, idonee a
produce rezultatul (îns ă, au devenit, în anumite condi ții, în cazul dat, insuficiente sau defectuoase – sp re

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

55 exemplu: folosirea unei cantit ăți insuficiente de otrav ă, sau a unei arme de foc cu mecanismul defect), ori atunci
când obiectul exist ă în materialitatea sa îns ă f ăptuitorul este în eroare asupra locului în care se afl ă în acel
moment (spre exemplu: se trage un foc de arm ă într-o înc ăpere în care f ăptuitorul crede c ă se afla o persoan ă
care, în acel moment, se afla în alt ă parte), exist ă tentativa , fiind îndeplinite condi țiile prev ăzute de lege pentru
existen ța acesteia [art. 32 alin. (1) C. pen.), existând o imposibilitate relativ ă de consumare a infrac țiunii. S-a
încet ățenit în doctrin ă denumirea de tentativ ă relativ improprie .
Dup ă cum se subliniaz ă în doctrin ă, faptul c ă, în mod accidental, rezultatul infrac țiunii nu s-a putut
produce, nu înseamn ă c ă prin fapta astfel s ăvâr șit ă nu s-a creat o stare de pericol real pentru valoar ea social ă
vizat ă, mai exact, că nu s-a s ăvâr șit tentativa infrac țiunii respective . Punerea în executare a inten ției de a s ăvâr și
infrac țiunea constituie tentativ ă oricare ar fi cauzele din cauza c ărora nu s-a ajuns, în concret, la consumarea
infrac țiunii (la producerea rezultatului tipic al faptei), cu excep ția cazului când aceasta s-a datorat caracterului
absurd, v ădit nera țional, al modului cum a fost conceput ă executarea.
Dup ă cum s-a men ționat, în considerarea dispozi țiilor legale actuale – art. 32 C. pen. –, în liter atura de
specialitate se re ține ( și) clasificarea care distinge între tentativa idonee (periculoas ă) și tentativa neidonee
(nepericuloas ă),clasificare operat ă în func ție de aptitudinea actului de executare de a pune în peric ol valoarea
social ă ocrotit ă de legea penal ă, în baza unei aprecieri ex ante făcute în raport de ac țiunea f ăptuitorului. În
aceast ă opinie – îmbr ățișat ă de mai mul ți autori – se apreciaz ă c ă tentativa idonee presupune acte ce creeaz ă o
stare de pericol pentru valoarea sociala protejat ă, acte care, la momentul comiterii lor, f ăceau s ă apar ă ca
probabil ă producerea urm ării vizate de autor, spre deosebire de tentativa neidonee ,care exist ă atunci când
imposibilitatea de consumare a infrac țiunii este consecin ța modului cum a fost conceput ă executarea (fapta
absurd conceput ă), caz în care nu se poate pune problema cre ării unei st ări de pericol pentru valoarea social ă
ocrotit ă.
Tentativa idonee [prev ăzut ă de art. 32 alin. (1) C. pen. – în modalit ățile: imperfect ă și perfect ă] acoper ă
și cazul în care consumarea infrac țiunii nu a fost posibil ă datorit ă insuficien ței sau defectuozit ății mijloacelor
folosite, ori datorit ă împrejur ării c ă, în timpul când s-au s ăvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul
unde f ăptuitorul credea c ă se afl ă (= tentativa relativ improprie). Desprindem conclu zia potrivit c ăreia, atât
tentativa proprie cât și cea relativ improprie, configureaz ă – de lege lata – tentativa idonee. Atunci când
imposibilitatea de consumare a infrac țiunii este consecin ța modului cum a fost conceput ă executarea, textul
legal – art. 32 alin. (2) C. pen. – precizeaz ă c ă nu exist ă tentativa, învederând ideea inexisten ței tentativei în
sensul legii penale (prev ăzut de dispozi ția cuprins ă în primul alineat al articolului precitat). Altfel spus, art. 32
alin. (2) C. pen. „ad ăposte ște” tentativa neidonee, caracterizat ă prin lipsa de relevan ță penal ă (identificându-se
cu tentativa absolut improprie). Spre exemplu: atu nci când se încearc ă uciderea unei persoane prin farmece,
vr ăji sau blesteme, ori prin administrarea unor substa n țe total inofensive– fapte care nu pot leza / pericl ita valori
sociale, deci sunt irelevante din punct de vedere j uridic.
Pe drept cuvânt, în doctrina penal ă se nuan țeaz ă aspectele semnalate în rândurile de mai sus,
considerându-se c ă un act în principiu neidoneu, poate s ă î și schimbe valen țele în anumite situa ții concrete , date
fiind circumstan țele speciale în care se comite, spre exemplu: admin istrarea unei substan țe de regul ă inofensive,
precum zah ărul, unei persoane suferind de diabet, sau cauzarea unei r ăni superficiale unei persoane care sufer ă
de hemofilie.

III.4.1.2. Incriminarea și sanc ționarea tentativei

În privin ța incrimin ării tentativei , în doctrin ă și pe planul legisla țiilor penale sunt consacrate dou ă
sisteme , respectiv cel al incrimin ării nelimitate (potrivit c ăruia tentativa trebuie incriminat ă la toate infrac țiunile
indiferent de gravitatea acestora) și cel al incrimin ării limitate (sistem dominant, care implic ă o incriminare
limitat ă, respectiv incriminarea tentativei numai în cazuri grave). Acest din urm ă sistem, al incrimin ării
limitate, este consacrat și de legiuitorul penal român și rezult ă din prevederile art. 33 alin. (1) C. pen., potrivi t
căruia: „Tentativa se pedepse ște numai când legea prevede expres aceasta”. Aceast ă dispozi ție cuprinde regula
care stabile ște o limitare a cazurilor de sanc ționare penal ă a tentativei, deci o incriminare limitat ă (tentativa nu
este incriminat ă la toate infrac țiunile), fiind o incriminare condi ționat ă de prevederea care se realizeaz ă pe calea
unei dispozi ții legale/speciale care indic ă expres pedepsirea tentativei (forma atipic ă a faptei incriminate).
În cazul în care este incriminat ă, tentativa constituie infrac țiune; tentativa incriminat ă se sanc ționeaz ă
(legea prev ăzând c ă se pedepse ște). Cadrul legal al incrimin ării (limitate a) tentativei este asigurat de existe n ța
urm ătoarelor norme penale: din Partea general ă a Codului penal – art. 32 alin. (1) și art. 33 alin. (1) – respectiv
de norme speciale de incriminare a faptelor în form a consumat ă (pentru care sanc țiunea specific ă prev ăzut ă de
lege este pedeapsa), inclusiv prevederile care se r efer ă la sanc ționarea (pedepsirea) tentativei în raport cu
acestea. Bineîn țeles c ă acestora li se adaug ă normele care dispun în materia modului de sanc ționare a tentativei.
În Partea special ă a Codului penal (sau în legi speciale), dispozi ția privitoare la sanc ționarea (limitat ă

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

56
a tentativei) este cuprins ă fie în textul de lege/ articolul care incrimineaz ă fapta în forma tipic ă (consumat ă)–
exemplu: art. 188, 189, 205, 218 C. pen. – fie într-un articol comun, plasat la finele unui ti tlu, capitol (sau
sec țiune) din legea penal ă, cu denumirea marginal ă: „sanc ționarea tentativei ” (care indic ă pedepsirea acesteia),
care include mai multe infrac țiuni – exemplu: art. 412, 393 sau art. 232, 237 C. pen. Ca tehnic ă legislativ ă,
rezult ă, deci, dou ă modalit ăți de incriminare .
În ceea ce prive ște sanc ționarea tentativei , în doctrin ă și pe planul legisla țiilor penale se remarc ă, de
asemenea, dou ă sisteme , respectiv: cel al parific ării de pedeaps ă (care presupune sanc ționarea tentativei cu
pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru faptul consumat – pedeaps ă de aceea și specie și cu acelea și limite); cel al
diversific ării de pedeaps ă (presupune p entru tentativ ă o pedeaps ă diferit ă de aceea incident ă pentru
infrac țiunea fapt-consumat – pedeaps ă de alt ă specie sau de aceea și specie, dar situat ă între limite reduse).
Codul penal român consacr ă sistemul diversific ării de pedeaps ă potrivit dispozi țiilor art. 33 alin. (2),
care prevede: „Tentativa se sanc ționeaz ă cu pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru infrac țiunea consumat ă, ale
cărei limite se reduc la jum ătate” (teza I); diversificarea are loc, în sistemul nostru penal, p rin înjum ătățirea
limitelor speciale ale pedepsei închisorii sau amen zii, plecându-se de la limitele pedepsei prev ăzute pentru
infrac țiunea consumat ă. În continuare, potrivit tezei a II-a din art. 33 alin. 2 C. pen., se dispune: „Când pentru
infrac țiunea consumat ă legea prevede pedeapsa deten țiunii pe via ță , iar instan ța s-ar orienta spre aceasta,
tentativa se sanc ționeaz ă cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani”. Dispozi ția vizeaz ă, în mod exclusiv,
persona fizic ă major ă, atunci când, în condi țiile legii, tentativa se sanc ționeaz ă cu pedeapsa închisorii de la 10 la
20 de ani. Este de precizat faptul c ă aceste limite speciale de pedeaps ă se stabilesc atunci când instan ța s-ar
orienta spre pedeapsa deten țiunii pe via ță , în ipoteza faptului consumat. De altfel, în ipote za infrac țiunilor pentru
care pedeapsa prev ăzut ă de lege este una alternativ ă (închisoare sau amend ă, ori deten țiune pe via ță sau
închisoare), solu ția promovat ă, în mod constant, în teoria și practica penal ă, este cea a sanc țion ării tentativei la
infrac țiune, prin parcurgerea urm ătorilor pa și: instan ța va opta asupra uneia dintre cele dou ă pedepse alternative,
alegând acel tip de pedeaps ă la care s-ar fi oprit dac ă infrac țiunea se consuma (prin valorificarea criteriilor
generale de individualizare a pedepsei), iar în rap ort cu pedeapsa aleas ă, urmeaz ă s ă fac ă aplicarea dispozi țiilor
de sanc ționare a tentativei.
De re ținut: Atenuarea r ăspunderii penale, conform dispozi țiilor art. 33 C. pen., are în vedere, în mod
direct, cazul persoanei fizice – infractor major , cu privire la pedeapsa principal ă aplicabil ă. În cazul
infrac țiunilor comise în timpul minorit ății, cauzele de atenuare – deci inclusiv tentativa (care, sub aspectul
naturii juridice, este o stare general ă de atenuare a r ăspunderii penale) – sunt avute în vedere la alegerea m ăsurii
educative și produc efecte între limitele prev ăzute de lege pentru fiecare m ăsur ă educativ ă (art. 128 C. pen.).
Ad ăug ăm precizarea potrivit c ăreia dispozi țiile privitoare la pedepsirea tentativei sunt aplic abile și persoanei
juridice , acest mod de sanc ționare rezultând, f ără echivoc, din prevederile art. 147 alin. (1) C. pen ., referitor la
atenuarea r ăspunderii penale, dispozi țiile legale f ăcând trimitere la „ regimul amenzii prev ăzut de lege pentru
persoana fizic ă”.
Sanc ționarea tentativei prin diversificarea de pedeaps ă apreciem c ă se impune ca regul ă în materie ,
sistemul consacrat de lege aplicându-se tuturor for melor tentativei, ca tentativ ă idonee, perfect ă sau imperfect ă.
Sistemul diversific ării de pedeaps ă în cazul tentativei cunoa ște, îns ă, o excep ție, prin care se atribuie tentativei,
în cazul anumitor infrac țiuni, un tratament penal egal cu cel aplicabil infrac țiunii consumate . În opinia noastr ă,
este cazul infrac țiunilor complexe praeterinten ționate , c ărora, prin dispozi ții exprese cuprinse în Partea general ă
a Codului penal, li se înscrie sanc ționarea prin parificarea de pedeaps ă, în ipoteza r ămânerii la stadiul de
tentativ ă, în condi țiile legii. Articolul prin care se consacr ă acest tratament penal excede cadrului legal genera l
afectat tentativei (Cap. IV), g ăsindu-se în Cap. V, din acela și Titlu II, corespunz ător materiei unit ății
infrac ționale, în forma infrac țiunii complexe, infrac țiune definit ă în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (1)
C. pen. Sanc ționarea (pedepsirea) infrac țiunii complexe este prev ăzut ă în art. 36 alin. (2) C. pen., iar potrivit
dispozi ției cuprinse în alin. (3) al articolului precitat, se prevede c ă „ infrac țiunea complex ă s ăvâr șit ă cu inten ție
dep ăș it ă, dac ă s-a produs numai rezultatul mai grav al ac țiunii secundare, se sanc ționeaz ă cu pedeapsa
prev ăzut ă de lege pentru infrac țiunea consumat ă”.[Asupra acestui subiect vom reveni cu ocazia prezen t ării
unit ății legale de infrac țiune, mai exact, a infrac țiunii complexe]

III.4.1.3. Cauzele generale de impunitate / nepedep sire a autorului unei tentative

În materia tentativei pedepsibile (incriminate / relevante penal), legiuitorul penal înscrie dou ă cauze
legale, generale și personale de impunitate / nepedepsire a autorului unei fapte tentate, reprezentate de
desistare și de împiedicarea producerii rezultatului , corespunz ător prevederilor art. 34 alin. (1) C. pen., precum
și regimul actelor îndeplinite pân ă în momentul desist ării sau al împiedic ării producerii rezultatului , acte
încet ățenite în doctrin ă sub denumirea de acte de executare calificate – art. 34 alin. (2) C. pen. Este o redactare

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

57 clar ă a textului legal, prin care se fixeaz ă, f ără dubiu, natura juridic ă atribuit ă acestor cauze = cauze de
impunitate/nepedepsire, nefiind afectat ă /alterat ă existen ța tentativei. Astfel, desistarea și împiedicarea
producerii rezultatului trebuie corect departajate de alte cauze operante în materie juridico-penal ă, pentru a nu
se crea loc unor confuzii impardonabile.[În acest s ens, invit ăm la reflec ție în raport, spre exemplu, cu acele
cauze care exclud infrac țiunea]
Aspectele comune acestor dou ă cauze au în vedere nepedepsirea persoanei (autor) care înainte de
descoperirea faptei, din motive dependente de voin ța sa (deci, în mod voluntar), adopt ă o anumit ă atitudine în
raport de conduita sa infrac țional ă, anume: fie aflându-se în cursul execut ării faptei, renun ță s ă duc ă pân ă la
cap ăt executarea început ă, de și exista posibilitatea real ă de continuare a acesteia (desistarea ); fie realizând în
întregime actul de executare, împiedic ă – el însu și sau încuno ștințând autorit ățile – producerea rezultatului
faptei ( împiedicarea producerii rezultatului ). Atât desistarea cât și împiedicarea producerii rezultatului trebuie
să fie acte voluntare , întemeiate pe voin ța liber ă a persoanei ( nu intereseaz ă motivele ce au stat la baza unei atari
atitudini) și trebuie s ă aib ă loc înainte de descoperirea faptei , respectiv înainte ca fapt ă să fie cunoscut ă de
autorit ăți sau orice alt ă persoan ă care le-ar putea sesiza pe acestea, cu anumite exc ep ții indicate în doctrin ă.
Dincolo de aceste asem ănări, implicând și condi ții comune de existen ță , cele dou ă cauze prezint ă deosebiri ,
chiar dac ă atrag acela și efect, al nepedepsirii autorului tentativei comis e.

III.4.1.3.1. Desistarea
Desistarea – art. 34 alin. (1) teza I C. pen.: „ Nu se pedepse ște autorul care, înainte de descoperirea
faptei, s-a desistat(…)” – implic ă adoptarea unei anumite atitudini (de regul ă, pasiv ă), de renun țare la comiterea
unei ac țiuni în curs , de abandonare a execut ării , de și persoana avea posibilitatea s ă o continue, iar f ăptuitorul
era con știent de aceasta. Condi țiile desist ării privesc: existen ța unui început de executare a faptei; executarea s ă
fie întrerupt ă; caracterul voluntar al întreruperii; realizare înainte de descoperirea faptei .
De exemplu: persoana îndreapt ă arma spre victim ă, dar nu (mai) trage; sau: persoana p ătrunde într-un
anumit loc, cu inten ția de a sustrage un bun, dar se r ăzgânde ște și pleac ă f ără a mai lua obiectul în cauz ă.
În cazul desist ării nu se pune problema unei simple renun ță ri ex ante la hot ărârea infrac țional ă (care
trebuie s ă fie deja pus ă în executare), ci intervine o renun țare doar la finalizarea actului de executare care a
debutat în baza respectivei hot ărâri infrac ționale. Aceasta înseamn ă c ă forma de tentativ ă care se realizeaz ă este
cea imperfect ă (întrerupt ă), desistarea fiind posibil ă atât în cazul infrac țiunilor de rezultat cât și al celor de
pericol .

III.4.1.3.2. Împiedicarea producerii rezultatului
Împiedicarea producerii rezultatului – art. 34 alin . (1) teza a II-a C. pen.: „Nu se pedepse ște autorul
care, înainte de descoperirea faptei, (…) a încun o știn țat autorit ățile de comiterea acesteia, astfel încât
consumarea s ă poat ă fi împiedicat ă, sau a împiedicat el însu și consumarea infrac țiunii” – const ă în atitudinea
activ ă a persoanei care a executat în întregime actul inf rac țional de executare, de a împiedica efectiv
producerea urm ării faptei tipice, deci, consumarea infrac țiunii . Condi țiile împiedic ării producerii rezultatului
privesc: executarea integral ă a ac țiunii; împiedicarea efectiv ă a producerii rezultatului tipic al faptei;
împiedicarea s ă aib ă loc din propria ini țiativ ă a executantului și înainte de descoperirea faptei .
Conform prevederilor legale, autorul care împiedic ă producerea rezultatului are dou ă posibilități:
– Una dintre posibilit ăți const ă în ac țiunea de a aduce la cuno știn ța autorit ăților ac țiunea comis ă pân ă în acel
moment, astfel încât acestea s ă intervin ă în timp util pentru a împiedica apari ția consum ării infrac țiunii (în
doctrin ă se ofer ă un exemplu edificator, anume: al so țului care, după ce și-a lovit so ția pe care o învinuise de
infidelitate, iar aceasta a c ăzut în stare de incon știen ță , cuprins de remu șcări, a telefonat la 112, anun țând fapta,
astfel încât so ția a fost salvat ă de la moarte).
– Cealalt ă posibilitate const ă în a împiedica nemijlocit, el însu și, consumarea infrac țiunii (în doctrina se ofer ă un
exemplu edificator, anume: al persoanei care, dup ă ce i-a pus concubinei otrav ă în mâncare, iar aceasta a început
să acuze dureri mari de stomac, i-a administrat o can ă de lapte, a urcat-o în ma șin ă și a dus-o urgent la spital,
unde personalul medical, prin proceduri specifice, a înl ăturat pericolul decesului).
Semnal ăm discu țiile doctrinare relative la caracterul efectiv al împiedic ării producerii rezultatului ,
inclusiv în ipoteza în care autorul a încuno știn țat autorit ățile de comiterea faptei, opinia majoritar ă (corect ă)
apreciind c ă legea condi ționeaz ă nepedepsirea autorului – indiferent de modalitatea în care se realizeaz ă
împiedicarea producerii rezultatului(personal sau p rin anun țarea autorit ăților) – de caracterul real, efectiv,
eficient al acesteia .
Împiedicarea producerii rezultatului este legat ă numai de tentativa perfect ă și poate interveni numai
(de aceea) numai în cazul infrac țiunilor de rezultat .

Dac ă activitatea efectuat ă pân ă în momentul desist ării / împiedic ării producerii rezultatului constituie
o alt ă infrac țiune, exist ă acte de executare calificate , aplicându-se pedeapsa pentru acea infrac țiune , conform

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

58
prevederilor din art. 34 alin. (2) C. pen. În astfe l de situa ții, ceea ce s-a comis reprezint ă o tentativ ă care, pe caz
concret, nu va atrage pedeapsa (tentativ ă imperfect ă în cazul desist ării, respectiv perfect ă în caz de împiedicare
a producerii rezultatului), urmând îns ă s ă se aplice pedeapsa pentru infrac țiunea care s-a s ăvâr șit pân ă în
momentul desist ării sau împiedic ării producerii rezultatului . Spre exemplu: în cazul împiedic ării producerii
rezultatului la infrac țiunea de omor, autorul va fi ap ărat de represiune penal ă / nu va fi nepedepsit pentru
tentativa la aceast ă infrac țiune, dar va fi antrenat ă r ăspunderea sa penal ă pentru infrac țiunea consumat ă de
vătămare corporal ă.
*
Extrase de practic ă obligatorie în materia institu ției tentativei:
(Se recomand ă parcurgerea motiv ării integrale a deciziilor indicate)

A) Decizii pronun țate de Înalta Curte de Casa ție și Justi ție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penal ă (HP)
Prin Decizia nr. 6/2014 (M. Of. nr. 471 din 26 iunie 2014), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Bucure ști Sec ția I
Penal ă prin care se solicit ă pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a pr oblemei de drept vizând
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabil e dup ă judecarea definitiv ă a cauzei în ipoteza în care este vorba de
tentativ ă,și a stabilit: „În aplicarea legii penale mai favorabile dup ă judecarea definitiv ă a cauzei potrivit art.6 alin.1 din
Codul penal, în cazul tentativei, limita maxim ă a pedepsei ce trebuie avut ă în vedere este maximul prev ăzut de lege pentru
forma tentat ă (maximul special al pedepsei prev ăzute de lege pentru infrac țiunea consumat ă, redus sau înlocuit conform
dispozi țiilor privind tratamentul sanc ționator al tentativei)”.

B) Decizii pronun țate de Înalta Curte de Casa ție și Justi ție sub C. P. A., care î și men țin valabilitatea potrivit
reglement ărilor actuale
Recurs în interesul legii: Prin Decizia nr. V/2006 (M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție,
Sec țiile Unite , a admis recursul în interesul legii și, în aplicarea dispozi țiilor art. 176 alin. (1) lit. b) din Codul penal
(anterior), a statuat: „Actele de violen ță cu inten ția de a ucide, s ăvâr șite în aceea și împrejurare asupra a dou ă persoane,
dintre care una a decedat, constituie atât infrac țiunea de omor – simplu, calificat sau deosebit de g rav – comis ă asupra
unei singure persoane, cât și tentativa de omor, dup ă caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflat e în concurs.
Agravanta prev ăzut ă în art. 176 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu e ste aplicabil ă în cazul faptelor men ționate ”. Se
impune precizarea potrivit c ăreia decizia î și men ține valabilitatea, în considerarea noilor dispozi ții legale, astfel încât:
actele de violen ță cu inten ția de a ucide, s ăvâr șite în aceea și împrejurare asupra a dou ă persoane, dintre care una a decedat,
constituie atât infrac țiunea de omor – simplu sau calificat – comis ă asupra unei singure persoane, cât și tentativa de omor,
dup ă caz, simplu sau calificat, aflate în concurs. Agra vanta prev ăzut ă în art. 189 alin. (1) lit. f) din Codul penal actu al nu
este aplicabil ă în cazul faptelor men ționate.

*
III.4.2. Actele de preg ătire

Actele de preg ătire (actele preparatorii) se înscriu în perioada extern ă a desf ăș ur ării activit ății
infrac ționale, configurând prima faz ă din procesul de înf ăptuire a hot ărârii infrac ționale . Ele se caracterizeaz ă
prin realizarea de activit ăți care , dup ă cum reiese din îns ăș i denumirea pe care o poart ă/ce le este atribuit ă,
presupun o preg ătire/preparare în vederea trecerii la executarea p ropriu-zis ă a faptei , sunt acte ce preced ă
executarea , fiind, deci, acte premerg ătoare s ăvâr șirii infrac țiunii ce st ă în inten ția f ăptuitorului. Ca faz ă a iter
criminis, actele de preg ătire nu descriu o faz ă indispensabil ă, obligatorie , cum este cea a execut ării.
Preg ătirea s ăvâr șirii unei infrac țiuni include o diversitate de acte de natur ă material ă sau/ și moral ă ce
se pot întreprinde pe caz concret, fiind acte prin care se faciliteaz ă trecerea la executare . Spre exemplu:
procurarea sau adaptarea de mijloacele ori instrume nte ce vor servi la comiterea faptei; culegerea de informa ții
privind locul, timpul de s ăvâr șire a faptei; luarea de m ăsuri pentru a îngreuna descoperirea faptei ce se va
comite. Astfel, consider ăm c ă actele de preg ătire se pot defini ca fiind acele activit ăți care constau în
procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrument elor de s ăvâr șire a infrac țiunii ce st ă în inten ția persoanei
ce a luat hot ărârea de comitere a faptei, ori în crearea condi țiilor favorabile s ăvâr șirii acesteia .
Pentru ca activit ățile întreprinse s ă fie considerate acte de preg ătire, în doctrina noastr ă penal ă se
apreciaz ă că acestea – dat ă fiind situarea la grani ța cu actele de executare – trebuie s ă îndeplineasc ă urm ătoarele
condi ții : s ă fie efectuate în vederea comiterii unei infrac țiuni ;s ă îmbrace o form ă concret ă capabil ă să creeze
condi ții favorabile execut ării ac țiunii ilicite (interzise de legea penal ă); activitatea efectuat ă s ă nu fac ă parte din
elementul material al infrac țiunii; s ă aib ă la baz ă inten ția infrac țional ă.
Pe planul legisla țiilor penale î și g ăsesc consacrare mai multe teze adoptate în materiaactelor de
preg ătire, reflectând op țiuni diametral opuse, și anume: teza neincrimin ării actelor preparatorii și teza

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

59 incrimin ării (nelimitate sau limitate a) actelor preparatorii. Solu ția pentru care a optat legiuitorul penal român
ilustreaz ă adoptarea, de principiu, a tezei neincrimin ării actelor de preg ătire , prin lipsa acord ării de relevan ță
penal ă acestora. Actele de preg ătire nu beneficiaz ă de un cadrul legal de ordin general care s ă cuprind ă /
includ ă: defini ția (în ce fel de activit ăți constau), sistemul de incriminare și de sanc ționare (în ce cazuri are loc
pedepsirea, respectiv cum se realizeaz ă pedepsirea), eventuale cauze de impunitate.
Legisla ția penal ă român ă admite îns ă, pe cale de excep ție, incriminarea actelor de preg ătire , prin
recurgere la tehnici/procedee distincte prin care a cestor acte li se acord ă relevan ță penal ă, constituind acte ce
cad sub inciden ța legii penale și care atrag r ăspunderea juridic ă. Astfel:
– o prima tehnic ă de incriminare este cea a incrimin ării actelor de preg ătire prin asimilare cu tentativa ;
– o a doua tehnic ă de incriminare este cea a incrimin ării actelor de preg ătire ca infra cțiuni autonome, de sine
st ătătoare .
Date fiind diferen țele pe care le implic ă cele doua tehnici legislative, le vom prezenta (su ccint) pe rând.

Incriminarea actelor de preg ătire prin asimilare cu tentativa .
Identificarea acestui procedeu legal reiese cu depl in ă claritate din tiparul unor norme care prev ăd c ă, „se
consider ă tentativ ă și producerea sau procurarea mijloacelor ori instrum entelor, precum și luarea de m ăsuri în
vederea comiterii infrac țiunilor prev ăzute în articolele (…)”, în raport cu unele infrac țiuni de o gravitate sporit ă.
Astfel, în Codul penal român sunt consacrate pe cal ea unei dispozi ții speciale , actele de preg ătire la unele dintre
infrac țiunile contra securit ății na ționale – art. 412 alin. (2) C. pen. care prevede c ă: „Se consider ă tentativ ă și
producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumen telor, precum și luarea de m ăsuri în vederea comiterii
infrac țiunilor prev ăzute în art. 395-397, art. 401-403, art. 408 și art. 399 raportat la infrac țiunea de tr ădare prin
ajutarea inamicului”.
Dac ă asimilarea implic ă o modificare în natura juridic ă a actelor preparatorii – care se transform ă în
acte de executare (tentativ ă) –sau dac ă aceasta prive ște exclusiv regimul de sanc ționare , r ămâne o problem ă
controversat ă.
Într-o opinie (minoritar ă) se sus ține c ă actele de preg ătire – cum ar fi, spre exemplu, cele prin care
făptuitorul procur ă sau produce mijloacele, instrumentele ori ia masur i în vederea realiz ării activit ății
infrac ționale – nu sunt transformate în acte de executare , acestea men ținându-și natura juridic ă. Datorit ă
periculozit ății deosebite a anumitor infrac țiuni îndreptate împotriva securit ății na ționale, s-a sim țit nevoia
sanc țion ării acestor acte de preg ătire, fiind asimilate numai în ceea ce prive ște regimul sanc ționator tentativei.
În alt ă opinie(însu șit ă de majoritatea autorilor de specialitate), se sus ține c ă recurgerea la aceast ă
tehnic ă de incriminare – asimilare cu tentativa – implic ă o modificare în natura juridic ă a actelor preparatorii ,
care devin acte de executare , nefiind vorba de sanc ționarea actelor de preg ătire ca atare, ci de sanc ționarea unei
tentative.
Subscriem primei opinii , considerând c ă actele de preg ătire î și men țin natura juridic ă, asimilarea lor cu
tentativa operând exclusiv din punct de vedere al t ratamentului penal. Altfel spus, actele de preg ătire își
păstreaz ă nealterat ă fizionomia distinct ă de cea a actelor de executare, prin dispozi ții speciale fiind prev ăzut ă
sanc ționarea acestora la unele infrac țiuni de o gravitate aparte[dup ă cum rezult ă și din dispozi țiile art. 412 alin.
(2) C. pen., asimilarea acestora cu tentativa vizân d, exclusiv, tratamentul penal].

Incriminarea actelor de preg ătire ca infracțiuni autonome .
În legisla ția noastr ă penal ă se constat ă incriminarea ca infrac țiuni autonome, de sine st ătătoare, a unor
anumite activit ăți care au înf ățișarea unor acte preparatorii , cum este cazul – dac ă avem în vedere unele
dispozi ții din Partea special ă a Codului penal – faptelor prev ăzute de art. 314 (de ținerea de instrumente în
vederea falsific ării de valori), art. 365 (opera țiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatic e), art. 367
(constituirea unui grup infrac țional organizat) ș.a. În aceste ipoteze legale, întrucât beneficiaz ă de o descriere
explicit ă potrivit anumitor norme de incriminare, legiuitoru l nostru penal ofer ă caracterizarea unor acte de
preg ătire univoce, desf ășurate în vederea comiterii unor infrac țiuni, apelând la tehnica uzual ă / curent ă de
incriminare = forma faptului consumat. Altfel spus, faptele descrise potrivit normelor respective de in criminare
se prezint ă sub form ă de infrac țiuni-tip, fapte consumate (chiar dac ă acestea pot fi explicate, prin rela ția lor cu
alte fapte incriminate, drept activit ăți de preg ătire a celor acestora din urm ă)
Dup ă cum se poate observa, aceast ă a doua modalitate/tehnic ă de incriminare a actelor preg ătitoare se
diferen țiaz ă net de tehnica precedent ă – cea a incrimin ării prin asimilare cu tentativa – atr ăgând consecin țe
juridice distincte. Prin incriminare ca infrac țiuni autonome, de sine st ătătoare , în cazurile prev ăzute de lege,
(unele) activit ăți ilegale, cu individualitate penal ă distinct ă (care descriu activit ăți preg ătitoare în vederea
comiterii altor infrac țiuni) se sanc ționeaz ă cu pedeapsa corespunz ătoare prev ăzut ă de lege, punctând astfel
deosebirea în raport cu sanc ționarea prin diversificarea de pedeapsa ,operant ă în caz de incriminare prin
asimilare cu tentativa (dincolo de discu țiile privitoare la convertirea – sau nu – a preg ătirii în act de executare).
În aceea și ordine de idei, în cazul incrimin ării actelor de preg ătire ca infrac țiuni autonome, în ipoteza

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

60
săvâr șirii infrac țiunii – scop (în raport de care preg ătirea, cu propria relevan ță penal ă, nu reprezint ă decât
infrac țiunea – mijloc, prin care se creeaz ă condi țiile favorabile în vederea atingerii scopului), răspunderea
penal ă este antrenat ă pentru o pluralitate de infrac țiuni (cel pu țin dou ă fapte penale distincte). Din contra, în
cazul incrimin ării actelor de preg ătire prin asimilare cu tentativa, atunci când se de p ășește faza preparatorie,
se r ăspunde penal pentru o unitate infrac țional ă, fazele mai pu țin perfecte ale infrac țiunii absorbindu-se
natural în fazele superioare de comitere a aceleia și activit ăți ilicite din punct de vedere penal.
De re ținut : În doctrina noastr ă penal ă, cu ocazia prezent ării regimului actelor de preg ătire în dreptul
penal român, unii autori includ ( și) situa ția actelor de preg ătire s ăvâr șite de o alt ă persoan ă decât autorul
infrac țiunii (în raport de ipoteza legal ă cuprins ă în art. 48 C. pen.), exprimându-se opinia c ă actele preparatorii
săvâr șite de o alt ă persoan ă decât cea care va trece la s ăvâr șirea faptei, devin acte de participa ție sub forma
complicității anterioare, atunci când autorul va trece la comi terea acesteia, s ăvârșind cel pu țin o tentativ ă
pedepsibil ă. Aceast ă opinie este respins ă de al ți autori, care consider ă c ă, în aceast ă ipotez ă, nu este vorba
despre acte de preg ătire propriu-zise, c ăci persoana care le efectueaz ă nu ac ționeaz ă pentru punerea în executare
a unei hot ărâri proprii, ci pentru punerea în executare a unei hot ărâri luat ă de o alt ă persoan ă.

***

ÎNTREB ĂRI pentru verificarea cuno știn țelor dobândite
(din materia aferent ă formelor infrac țiunii inten ționate):

1) Care sunt formele infrac țiunii dup ă fazele de desf ăș urare a activit ății infrac ționale?
2) Care este forma tipic ă / perfect ă a infrac țiunii?
3) Care sunt felurile/formele tentativei? Indica ții criteriile de clasificare.
4) În cazul c ăror infrac țiuni este posibil ă tentativa imperfect ă? Dar tentativa perfect ă?
5) Ce se în țelege prin tentativ ă neidonee ?
6) Ce sistem de incriminare adopt ă legiuitorul penal român în materia tentativei?
7) Cum se sanc ționeaz ă tentativa relevant ă penal (incriminat ă)? Indica ți regula și excep ția în sanc ționare.
8) Care sunt cauzele de impunitate/nepedepsire a autor ului unei tentative? Indica ți aspectele comune ale
acestora.
9) Care sunt deosebirile dintre desistare și împiedicarea producerii rezultatului?
10) Ce semnific ă actele de executare calificate ?

Unitatea (activitatea / tema) nr.9 de studiu indivi dual

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

61
III.5. UNITATEA DE INFRAC ȚIUNE

Obiective specifice :
– Fixarea no țiunilor de baz ă referitoare la unitatea de infrac țiune ca institu ție cu apartenen ță la institu ția
fundamental ă a infrac țiunii, în corela ție cu celelalte institu ții juridico-penale ale domeniului de referin ță
(interferen țe cu formele infrac țiunii dup ă fazele de desf ăș urare a activit ății infrac ționale).
– Dobândirea de c ătre studen ți a abilit ății de în țelegere a distinc țiilor dintre cele dou ă forme generice pe care le
îmbrac ă unitatea de infrac țiune , anume: unitatea natural ă și unitatea legal ă, precum și a particularit ăților la
nivelul categoriilor infrac ționale subsumate acestora (unitate natural ă: infrac țiune simpl ă, infrac țiune continu ă,
infrac țiune deviat ă; unitate legal ă: infrac țiune continuat ă, infrac țiune complex ă, infrac țiune de obicei,
infrac țiune progresiv ă).
– Dezvoltarea abilit ății studen ților de a delimita între diferitele categorii infra c ționale subsumate unit ății de
infrac țiune , cu prec ădere: identificarea diferen țelor semnificative dintre inf racțiunea continu ă și infrac țiunea
continuat ă; infrac țiunea continuat ă și infrac țiunea de obicei ș.a., cât și a surprin derii problematicii complexe pe
care o implic ă infrac țiunea deviat ă.
– Dezvoltarea abilit ății studen ților de a departaja între unitatea de infrac țiune (îndeosebi în cazul infrac țiunii
continuate și al infrac țiunii complexe) și pluralitatea (real ă) de infrac țiuni sub forma concursului de infrac țiuni.

Preliminarii
Unitatea de infrac țiune poate fi definit ă ca fiind acea activitate infrac țional ă format ă dintr-o singur ă
ac țiune / inac țiune, ori din mai multe ac țiuni / inac țiuni, decurgând din îns ăș i natura faptei, sau din voin ța
legiuitorului, s ăvâr șit ă(e) de c ătre aceea și persoan ă, în baza aceleia și hot ărâri (rezolu ții) infrac ționale și care
întrune ște con ținutul unei singure infrac țiuni . Unitatea infrac țional ă poate fi unitate natural ă (care rezult ă din
unicitatea ac țiunii sau inac țiunii ) și unitate legal ă (care rezultă din voin ța legiuitorului , prin reunirea, de regul ă,
în con ținutul unei singure infrac țiuni, a mai multor ac țiuni / inac țiuni, datorit ă unor leg ături obiective sau
subiective existente între acestea).
Fac parte din unitatea natural ă de infrac țiune: infrac țiunile simple și cele continue , prezentându-se în
doctrin ă, în acest context – în mod tradi țional – și situa ția infrac țiunii deviate . Se subsumeaz ă unit ății legale
infrac ționale: infrac țiunile continuate , complexe , de obicei și progresive .
De re ținut: În Partea general ă a Codului penal î și g ăsesc consacrare expres ă (parte) dintre formele
unit ății infrac ționale, mai exact – dou ă dintre formele unit ății legale, anume: infrac țiunea continuat ă și
infrac țiunea complex ă [Titlul II, Cap. V, art. 35 (defini ții); art. 36 (pedepsire); art. 37 (recalcularea ped epsei)].
Deloc de neglijat sunt și alte dispozi ții din legea penala referitoare la unele dintre categoriile infrac ționale
men ționate (= infrac țiuni de durat ă: infrac țiune continu ă / continuată / de obicei / progresiv ă) potrivit
prevederilor art. 154 alin. (2) și alin. (3) C. pen. (din materia institu ției prescrip ției r ăspunderii penale).
În prezentul cadru al expunerii rezervate unit ății de infrac țiune în dreptul penal român, se vor aborda
principalele aspecte privitoare la cele șapte categorii infrac ționale (distincte) de interes, atr ăgând – în continuare
– aten ția asupra necesit ății parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma elabor ărilor teoretice
corespunz ătoare acestei materii!

III.5.1. Unitatea infrac țional ă natural ă

Aspectele comune infrac țiunilor cu apartenen ță la unitatea natural ă infrac țional ă rezid ă în:unicitatea
ac țiunii / inac țiunii , ce produce un rezultat periculos , în temeiul unei singure forme de vinov ăție dintre formele
vinov ăției penale.

III.5.1.1. Infrac țiunea simpl ă

Infrac țiunea simpl ă se caracterizeaz ă, din punct de vedere obiectiv , al materialit ății faptei, printr- o
singur ă ac țiune / inac țiune , care nu dureaz ă în timp și care produce un singur rezultat periculos – infrac țiunea
momentan ă, instantanee – care, sub aspect subiectiv, pune în eviden ță o singur ă form ă de vinov ăție penal ă.
În mod constant, în doctrina penal ă se men ționează faptul c ă,uneori, infrac țiunea simpl ă se poate
realiza și printr-o pluralitate de acte materiale , acte de executare ce dau con ținut ac țiunii unice , prin
desf ășurarea lor într-o strâns ă unitate spa țio-temporal ă. Spre exemplu : uciderea victimei se poate realiza printr-
un singur act de executare (de pild ă, uciderea victimei prin aplicarea unei singure lov ituri de cu țit în regiunea

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

62
toracic ă), unicitatea ac țiunii men ținându-se îns ă și atunci când, prin acte succesive, comise în aceea și
împrejurare, se aplic ă mai multe lovituri de cu țit în zone ce ad ăpostesc organe vitale. Aceast ă ultim ă ipotez ă a
primit în doctrin ă denumirea de unitate natural ă colectiv ă (denumiri echivalente: unitate natural ă de infrac țiune
cu pluralitate de acte contextuale sau infrac țiune omogen ă). Indiferent de denumirea atribuit ă acestei ipoteze,
ceea ce ține de esen ța unicității faptei care ilustreaz ă o singur ă infrac țiune, ca unitate infrac țional ă natural ă,
const ă în existen ța unei pluralit ăți de acte materiale aflate într-o succesiune imedia t ă, (aproape) neîntrerupt ă în
timp, acte ce se comit cu aceea și ocazie, în aceea și împrejurare , subsumate aceleia și încadr ări juridice, care se
caracterizeaz ă, deci, prin omogenitate juridic ă (fiecare act trebuie s ă întruneasc ă con ținutul aceleia și
infrac țiuni).
Problema dac ă unitatea natural ă simpl ă subzist ă în condi țiile unei pluralit ăți de subiec ți pasivi își
găse ște în teoria și practica penal ă rezolv ări distincte , în principal dup ă apartenen ța infrac țiunilor la categoria
infrac țiunilor contra persoanei sau a celor contra patrimo niului .
Astfel, în materia infrac țiunilor contra persoanei, doctrina majoritar ă (și practica judiciar ă)
promoveaz ă solu ția pluralit ății de infrac țiuni , sub forma concursului de infrac țiuni, atunci când exist ă mai mulți
subiec ți pasivi . Spre exemplu: cu aceea și ocazie, agentul love ște, neîntrerupt, mai multe persoane. Este de
precizat faptul c ă (prin voin ța expres ă a legiuitorului) se configureaz ă și unele excep ții , spre exemplu, în cazul
infrac țiunii de: omor calificat – art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen.; ucidere din culp ă, forma agravat ă – art. 192 alin.
(3) C. pen.;vătămare corporal ă din culp ă forma agravat ă – art. 196 alin. (4) C. pen.).Dup ă cum se va vedea, în
aceste ipoteze legale se realizeaz ă con ținutul unor infrac țiuni complexe, ca unitate legal ă infrac țional ă.
În materia infrac țiunilor contra patrimoniului, în aceea și ipotez ă – de pl uralitate de subiec ți pasivi –
conform opiniei dominante se apreciaz ă c ă subzist ă unitatea natural ă de infrac țiune, indiferent dac ă bunurile
apar țin aceleia și persoane sau nu . Cu alte cuvinte, se consider ă c ă în cazul infrac țiunilor contra patrimoniului,
altele decât tâlh ăria și pirateria (în unele condi ții), pluralitatea de persoane p ăgubite printr-o singur ă activitate
infrac țional ă va determina o infrac țiune unic ă. [Este de precizat faptul c ă, sub aspectul naturii lor juridice, de
asemenea, infrac țiunile de tâlh ărie și piraterie sunt infrac țiuni complexe – forme de unitate legal ă; problematica
pe care o dezvolt ă existen ța (sau nu) a unit ății infrac ționale în ipoteza unei pluralit ății de subiec ți pasivi în cazul
acestora, consider ăm c ă excede prezent ării în acest cadru, urmând s ă revenim asupra acestui subiect.]
Dincolo de punctarea opiniei dominante ( și de perspectiva din care se contureaz ă discu țiile în aceast ă
materie), men țion ăm și afirmarea opiniei doctrinare care apreciaz ă c ă, indiferent de categoria infrac țional ă de
referin ță , unitatea de infrac țiune este exclus ă în condi țiile existen ței unei pluralit ăți de subiec ți pasivi, unitatea
subiectului pasiv impunându-se ca o condi ție de existen ță a unit ății naturale de infrac țiune.
Majoritatea infrac țiunilor din legisla ția noastr ă penal ă sunt infrac țiuni simple și se sanc ționeaz ă cu
pedeapsa prev ăzut ă de lege potrivit normelor de incriminare. Atragem aten ția asupra faptului c ă o infrac țiune
simpl ă – form ă a unit ății naturale infrac ționale –se poate prezenta ca infrac țiune pe con ținut de baz ă / atenuat /
agravat.

III.5.1.2. Infrac țiunea continu ă

Fără a beneficia de o defini ție legal ă expres ă în cuprinsul P ărții generale a Codului penal, infrac țiunea
continu ă este definit ă în doctrin ă ca fiind acea form ă a unit ății naturale care const ă într-o ac țiune / inac țiune ce
se prelunge ște în timp, prin natura sa, pân ă la intervenirea unei for țe contrare, dependent ă sau independent ă de
voin ța f ăptuitorului, care îi pune cap ăt.
Printre infrac țiunile continue – fapte cu incriminare în Partea sp ecial ă a Codului penal – se pot
men ționa, printre altele: lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205); furtul de curent electric [art. 228 alin. (3)];
furtul în scop de folosin ță (art. 230); abandonul de familie [art. 378 alin. ( 1) lit. b), c) ]; de ținerea de instrumente
în vederea falsific ării de valori (art. 314 ); uzurparea de calit ăți oficiale în forma portului pe nedrept de uniforme
sau semne distinctive ale unei autorit ăți publice [art. 258 alin. (3)] etc. Identificarea infrac țiunilor continue se
realizeaz ă în baza normelor lor de incriminare , mai exact, dup ă elementul material , caracterul continuu
decurgând din verbum regens (dup ă cum se indic ă, sau nu, o activitate de durat ă).
În literatura de specialitate se realizeaz ă o clasificare a infrac țiunilor continue , în raport cu anumite
criterii. Astfel, se pot distinge: dup ă elementul material – infrac țiuni comisive (furtul de curent electric) și
omisive (abandonul de familie); dup ă modul în care se realizeaz ă activitatea material ă– infrac țiuni permanente
și succesive ; potrivit tipului de urmare imediat ă produs ă – infrac țiuni de rezultat și infrac țiuni de pericol etc.
Infrac țiunile continue permanente se caracterizeaz ă printr-o activitate continu ă care curge neîntrerupt,
în mod natural, f ără a cunoa ște sincope în execu ție (exemplu: art. 205 C. pen.).În contrast, infrac țiunile continue
succesive se caracterizeaz ă prin întreruperi, pauze fire ști, naturale , ap ărute pe parcursul procesului de execu ție,
fără ca acestea s ă afecteze unitatea natural ă a faptei [exemplu: art. 258 alin. (3) C. pen.]. Împ ărțirea

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

63 infrac țiunilor continue în permanente și succesive este important ă întrucât orice întrerupere, în cazul celor
permanente, are valoarea unei epuiz ări a infrac țiunii , iar reluarea activit ății infrac ționale înseamn ă comiterea
unei noi infrac țiuni continue, cu posibilitatea re ținerii, dup ă caz, a unei infrac țiuni continue s ăvâr șite în mod
continuat (în condi țiile art. 35 C. pen.), sau a pluralit ății de infrac țiuni (concurs de infrac țiuni), în lipsa rezolu ției
infrac ționale unice.
Infrac țiunea continu ă, fiind o form ă a unit ății naturale infrac ționale , atrage un rezultat unic
caracterizat, din punct de vedere subiectiv, prin inten ție sau praeterinten ție . În principiu, nu excludem
posibilitatea existen ței unei infrac țiuni continue culpoase , deoarece nu sesiz ăm existen ța nici unei
incompatibilit ăți de factur ă teoretic ă între institu ția infrac țiunii continue și forma de vinov ăție a culpei.
De re ținut: Infrac țiunea continu ă face parte din categoria infrac țiunilor de durat ă. Ca orice
infrac țiune de durat ă, infrac țiunea continu ă cunoa ște dou ă momente distincte , respectiv momentul consum ării
faptei (când se întrunesc toate elementele cerute d e norma de incriminare a faptei), dincolo de care a re loc
prelungirea ac țiunii / inac țiunii prin voin ța f ăptuitorului, pân ă la momentul final, al epuiz ării (atunci când
înceteaz ă definitiv ac țiunea / inac țiunea). Încetarea activit ății infrac ționale se poate datora fie interven ției unui
organ abilitat al statului (spre exemplu, prin descoperirea furtului de energ ie/curent electric, în urma unui
control autorizat), fie propriei voin țe a f ăptuitorului , care curm ă comiterea activit ății infrac ționale (de pild ă,
reiterând exemplul furtului de energie, atunci când infractorul se debran șeaz ă de bun ă-voie de la circuitul re țelei
electrice la care se cablase ilegal).
Din prevederile art. 154 alin. (2) C. pen. reiese c ă infrac țiunea continu ă se consider ă s ăvâr șit ă la data
încet ării ac țiunii / inac țiunii, a șadar la data epuiz ării , moment ce intereseaz ă în raport de: calcularea termenelor
de prescrip ție a r ăspunderii penale; aplicarea legii penale în timp; i nciden ța actelor de clemen ță ; problemele ce
țin de vârsta persoanei care a comis fapt ă etc. Îns ă, alte efecte juridice, referitoare la anumite instit u ții ale
dreptului penal (care presupun trecerea unor termene care ac ționeaz ă în beneficiul infractorului) – precum cele
referitoare la stabilirea st ării de recidiv ă, revocarea suspend ării execut ării pedepsei sub supraveghere ori a
liber ării condi ționate sau a gra țierii condi ționate ș.a.m.d. – consider ăm că urmeaz ă a se produce de la data
întrunirii elementelor constitutive ale infrac țiunilor continue (sens în care se pronun ță și doctrina, corespunz ător
unei pozi ții constante a practicii instan ței supreme).
Este de precizat faptul c ă în cazul infrac țiunilor continue comisive inten ționate se discut ă în doctrin ă
despre posibilitatea r ămânerii faptei în stadiul de tentativ ă. Apreciem, al ături de al ți autori, c ă tentativa este
posibil ă în unele dintre aceste cazuri, ba chiar mai mult, în cazul anumitor infrac țiuni de acest tip, este chiar
incriminat ă [spre exemplu: art. 205 alin. (5) C. pen.]

III.5.1.3. Infrac țiunea deviat ă

În cadrul unit ății infrac ționale naturale doctrina majoritar ă prezint ă și cazul a șa-numitei infrac țiuni
deviate în dou ă dintre modalit ățile sub care se poate înf ățișa, re ținându-se c ă ceea ce o particularizeaz ă este
împrejurarea c ă infrac țiunea este s ăvâr șit ă fie prin devierea ac țiunii din cauza gre șelii f ăptuitorului de la
obiectul sau persoana împotriva c ăreia fusese îndreptat ă la un alt obiect sau la o alt ă persoan ă, fie prin
îndreptarea ac țiunii, din cauza erorii f ăptuitorului, asupra altei persoane sau asupra altui obiect decât acela
decât pe care f ăptuitorul vroia s ă-l vatăme sau s ă îl pun ă în pericol.
În general sunt prezentate aceste dou ă modalit ăți ale infrac țiunii deviate, încet ățenite sub denumirile
aberratio ictus („devierea actului”) , respectiv error in persona / in objecto . Ambele ridic ă problema dac ă
ansamblul faptic infrac țional determin ă existen ța unei singure infrac țiuni, sau dimpotriv ă, a unei pluralit ăți
infrac ționale , sub forma concursului de infrac țiuni. Cele dou ă modalit ăți asupra c ărora se opre ște constant
doctrina majoritar ă sunt reprezentate de:
– Devierea ac țiunii spre un alt obiect / persoan ă, ceea ce înseamn ă aberratio ictus . Spre exemplu: o persoan ă
vrea s ă loveasc ă, înarmat ă fiind cu un cu țit, o anumit ă persoan ă, îns ă, din gre șeal ă în executare, love ște o alt ă
persoan ă.
– Săvâr șirea faptei asupra altei persoane / altui obiect, d in cauza erorii asupra identit ății , ceea ce înseamn ă
error in persona / in objecto . Spre exemplu: o persoan ă vrea s ă ucid ă o anume alt ă persoan ă, îns ă, fiind noapte,
o confund ă cu o alt ă persoan ă; sau: o persoan ă, inten ționând s ă sustrag ă un anumit bun, apar ținând unei
persoane, sustrage un bun asem ănător, apar ținând altei persoane.
Opinia dominant ă în literatura de specialitate autohton ă, reflectat ă în numeroase solu ții jurispruden țiale,
apreciaz ă c ă în cazul infrac țiunii deviate, în ambele modalit ăți indicate, exist ă o singur ă infrac țiune
inten ționat ă, în form ă consumat ă, anume „aceea s ăvâr șit ă prin devierea de la proiectul ini țial, deoarece rezolu ția
infrac țional ă unic ă a fost realizat ă integral, iar faptul c ă infractorul, de exemplu, a ucis ori a lovit o alt ă
persoan ă, pe care a confundat-o cu aceea pe care urm ărea s ă o loveasc ă, ori pe care a lovit-o sau eventual a ucis-
o prin devierea loviturii, este f ără importan ță pentru existen ța unei infrac țiuni unice, deoarece legea nu ocrote ște

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

64
via ța sau bunurile unei anumite persoane, ci ale oric ărei persoane. Hot ărârea de a ucide, de a lovi sau a fura etc.,
fiind realizat ă integral, tentativa de s ăvâr șire a infrac țiunii asupra persoanei vizate de f ăptuitor se absoarbe, ca
orice tentativ ă, în chip natural, în infrac țiunea fapt consumat” [am reprodus astfel, textual, cuvintele unuia dintre
exponen ții curentului majoritar de opinie].
Important: În leg ătur ă cu situa țiile mai sus semnalate se impun a fi f ăcute unele preciz ări . Astfel, în
cazul devierii ac țiunii (aberratio ictus ), se sus ține ruperea unit ății infrac ționale, ori de câte ori se constat ă c ă
pe lâng ă infrac țiunea consumat ă sunt întrunite și elementele constitutive ale unei tentative pedeps ibile , urmând
a se promova solu ția pluralit ății de infrac țiuni în forma concursului de fapte penale (caz în c are nu mai poate
opera absorb ția tentativei în faptul consumat). Semnal ăm și aici opinii divergente , privind infrac țiunile reunite
în structura concursului , respectiv: tentativ ă de omor și omor consumat, sau tentativ ă de omor și ucidere din
culp ă. Este de men ționat faptul c ă, în opinia (minoritar ă) care abordeaz ă „devierea actului”, îns ă nu în sensul
unit ății infrac ționale, ci l ăsând loc pluralit ății de fapte penale (=concurs ideal/formal de infrac țiuni) se apreciaz ă
că intr ă în alc ătuirea sa: o infrac țiune (inten ționat ă) tentat ă și infrac țiunea din culp ă, în form ă consumat ă.
În leg ătur ă cu eroarea asupra obiectului ac țiunii(error in persona / error in objecto) , în doctrina penal ă
se avanseaz ă și solu ția (minoritar ă, a) re ținerii unui concurs de infrac țiuni între o tentativ ă la infrac țiunea fa ță de
persoana / obiectul care se dorea a fi lezat, și o infrac țiune consumat ă, din culp ă, fa ță de persoana / obiectul
efectiv lezat ca urmare a erorii în care s-a aflat persoana în cauz ă.
În concluzie , se poate afirma c ă, în lipsa unei solu ții legislative exprese în legisla ția penal ă autohton ă,
problema calific ării ansamblului faptic infrac țional drept unitate infrac țional ă sau pluralitate de infrac țiuni
(concurs), rămâne una deschis ă, controversat ă, în considerarea ideii c ă niciuna dintre opiniile exprimate nu este
la ad ăpost de unele critici , respectiv c ă fiecare prezint ă ( și) argumente puternice în sus ținere. [Asumându-ne
lipsa dezv ăluirii opiniei personale în aceast ă chestiune deosebit de complex ă și nuan țat ă, cantona ți fiind și de
limitele expunerii, reiter ăm trimiterea la consultarea doctrinei de specialita te (care trateaz ă acest amplu subiect
de dezbatere).Nu putem decât s ă apreciem o asimilare corespunz ătoare a argumentelor pro / contra aduse în
sprijinul solu ției unit ății / pluralit ății de infrac țiuni, trecute prin filtrul propriei gândiri.]
Ad ăug ăm faptul c ă modalit ățile de manifestare a a șa-numitei infrac țiuni deviate nu se reduc doar la
cele prezentate , re ținându-se și urm ătoarele:
– Aberatio delicti (modalitate existent ă atunci când se realizeaz ă o infrac țiune de alt ă natur ă decât aceea aflat ă
în reprezentarea infractorului, din cauza devierii ).Spre exemplu: atunci când o persoan ă, dorind s ă o loveasc ă
pe alta cu o piatr ă, pentru a-i cauza o v ătămare integrit ății corporale, nimere ște, din gre șeal ă, într-o vitrin ă a unui
magazin, pe care o distruge.
– Aberatio causae (modalitate existent ă atunci când se realizeaz ă exact infrac țiunea propus ă de c ătre f ăptuitor,
chiar asupra persoanei / obiectului vizat, dar prin tr-o deviere petrecut ă la nivelul leg ăturii de cauzalitate –
rezultatul se produce în urma ac țiunii f ăptuitorului, dar altfel decât și-a imaginat acesta).Spre exemplu: o
persoan ă dore ște s ă o ucid ă pe alta prin înecare, a șa încât o arunc ă în ap ă de la în ălțime, de pe un pod, dar
victima decedeaz ă înainte de a ajunge în ap ă, lovindu-se la cap de stâlpul de sus ținere a podului.

Unitatea (activitatea / tema) nr. 10 de studiu indi vidual

III.5.2.Unitatea infrac țional ă legal ă

III.5.2.1.Infrac țiunea continuat ă

Codul penal define ște aceast ă form ă de unitate infrac țional ă legal ăîn art. 35 alin. (1), potrivit c ăruia:
„Infrac țiunea este continuat ă când o persoan ă s ăvâr șește la diferite intervale de timp, dar în realizarea
aceleia și rezolu ții și împotriva aceluia și subiect pasiv , ac țiuni sau inac țiuni care prezint ă, fiecare în parte,
con ținutul aceleia și infrac țiuni”[s. n.].
Important: Condi ția vizând unitatea de subiect pasiv este / a fost o inova ție a legiuitorului penal actual.
Prin dispozi țiile art. 238 din Legea nr. 187/2012 s-a prev ăzut c ă:„În aplicarea dispozi țiilor art. 35 alin. (1) din
Codul penal, condi ția unit ății subiectului pasiv se consider ă îndeplinit ă și atunci când: a) bunurile ce constituie
obiectul infrac țiunii se afl ă în coproprietatea mai multor persoane; b) infrac țiunea a adus atingere unor
subiec ți pasivi secundari diferi ți, dar subiectul pasiv principal este unic”.
!!! Men țion ăm c ă prin Decizia nr. 368/2017 (M. Of. nr. 566 din 17.07.2017), Curtea Constitu țional ă a admis
excep ția de neconstitu ționalitate a dispozi țiilor art. 35 alin. (1) Cod penal și a constatat c ă sintagma „ și
împotriva aceluia și subiect pasiv” din cuprinsul dispozi țiilor art.35 alin.(1) din Codul penal este
neconstitu țional ă”.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

65 [Reproducem trei paragrafe de interes – 28, 29 și 30 – din cuprinsul deciziei men ționate, recomandând,
îns ă, parcurgerea motiv ării integrale a acesteia:
«28. Consecin ța constat ării de c ătre Curte a neconstitu ționalit ății sintagmei „ și împotriva aceluia și subiect
pasiv” din cuprinsul dispozi țiilor art. 35 alin.(1) din Codul penal este, practi c, revenirea la solu ția adoptat ă de
practica judiciar ă sub reglementarea Codului penal din 1969, în sensu l existen ței unei compatibilit ăți limitate
între infrac țiunea continuat ă și pluralitatea de subiec ți pasivi, compatibilitate ce urmeaz ă a fi re ținut ă de la caz la
caz de instan țele judec ătore ști, în virtutea rolului constitu țional al acestora de a asigura înf ăptuirea justi ției. În
acest sens, Curtea observ ă c ă, potrivit practicii judiciare cristalizate sub imp eriul Codului penal din 1969, pentru
a stabili dac ă toate ac țiunile sau inac țiunile au fost comise în realizarea aceleia și rezolu ții infrac ționale sau dac ă
își au sursa în rezolu ții distincte este indispensabil ă examinarea tuturor împrejur ărilor de fapt și a condi țiilor în
care au fost s ăvâr șite, putând fi avut ă în vedere, printre alte elemente, și identitatea persoanei v ătămate. De
asemenea, alte criterii de stabilire a existen ței infrac țiunii continuate ar putea fi: s ăvâr șirea la intervale de timp
relativ scurte a ac țiunilor componente; comiterea ac țiunilor asupra unor bunuri de acela și fel; folosirea acelora și
metode, procedee, mijloace; comiterea ac țiunilor în acelea și împrejur ări sau condi ții, precum și unitatea de scop.
Fiind chemat ă s ă se pronun țe asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Cur te de Casa ție și Justi ție a apreciat c ă
„diferența de obiect sau de subiect pasiv al infrac țiunii nu poate determina pulverizarea unei ac țiuni unice sau
repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleia și rezolu ții, în tot atâtea infrac țiuni autonome concurente câte
bunuri sau persoane au f ăcut obiectul acelei ac țiuni” [Decizia nr. XLIX (49) din 4 iunie 2007, publ icat ă în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 di n 15 noiembrie 2007].
29. Așadar, ca urmare a constat ării neconstitu ționalit ății sintagmei „ și împotriva aceluia și subiect pasiv” din
cuprinsul dispozi țiilor art. 35 alin.(1) din Codul penal, unitatea su biectului pasiv înceteaz ă s ă mai fie o condi ție
esen țial ă a infrac țiunii continuate și redevine un simplu criteriu de stabilire a unit ății rezolu ției infrac ționale,
lăsat la aprecierea organelor judiciare.
30. Tot ca efect al constat ării neconstitu ționalit ății sintagmei „ și împotriva aceluia și subiect pasiv” din cuprinsul
dispozi țiilor art. 35 alin. (1) din Codul penal, prevederil e art. 238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal, p ublicat ă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 7
din 12 noiembrie 2012, prevederi ce delimiteaz ă sfera de aplicare a condi ției unit ății subiectului pasiv, r ămân
fără obiect de reglementare»].

De la bun început men țion ăm c ă infrac țiunea continuat ă reprezint ă un mod de s ăvâr șire – în condi țiile
prev ăzute de lege – a unor fapte penale . Altfel spus, ea nu se poate identifica potrivit normelor de
incriminare (nu exist ă anumite categorii de infrac țiuni desemnând fapte susceptibile s ă se comit ă mereu în mod
continuat )!
Reglementarea infrac țiunii continuate este oferit ă de dispozi țiile art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1), art. 37
C. pen., la care se adaug ă și prevederile art. 154 alin. (2) teza a II-a C. pen . [Atragem aten ția asupra faptului c ă,
în prezentul cadru al expunerii, vom aborda principalele aspecte privitoare la: condi țiile de existen ță ce privesc
infrac țiunea continuat ă; unele probleme relative la sanc ționarea acesteia; particularit ăți ca infrac țiune de durat ă.
În vederea consolid ării studiului individual este necesar ă parcurgerea in extenso a doctrinei de specialitate]
Din defini ția legal ă se desprind condi țiile de existen ță cerute infrac țiunii continuate, unicitatea
con ținutului fiind configurat ă de: unitatea pe latur ă obiectiv ă; unitatea pe latur ă subiectiv ă; unitatea de subiect
activ . Aceste condi ții privesc:

a) Săvâr șirea mai multor ac țiuni sau inac țiuni care prezint ă fiecare în parte con ținutul aceleia și infrac țiuni și
care se comit la diferite intervale de timp (unitat e pe latur ă obiectiv ă). Aceast ă prim ă condi ție ține de
materialitatea activit ății infrac ționale, implicând săvâr șirea mai multor ac țiuni sau inac țiuni (cel pu țin dou ă), în
accep țiunea mai larg ă, de fapt ă relevant ă penal, ac țiuni sau inac țiuni care prezint ă fiecare în parte con ținutul
aceleia și infrac țiun i, atunci când vat ămă acela și obiect juridic, ca valoare social ă ocrotit ă de legea penal ă.
Astfel, unitatea infrac țiunii exist ă (nu este afectat ă), dac ă unele dintre ac țiunile / inac țiunile s ăvâr șite au ajuns
în faza consum ării, iar alte ac țiuni s-au oprit în faza tentativei (întreaga activitatea fiind calificat ă, în acest caz,
drept infrac țiune consumat ă), sau dac ă unele ac țiuni / inac țiuni corespund con ținutului de baz ă, iar altele
con ținutului calificat (agravat) sau atenuat (r ăspunderea penal ă pentru întreaga infrac țiune continuat ă fiind
angajat ă, în acest caz, la nivelul formei mai grave, dintre cele astfel comise). În cazul infrac țiunilor care
prezint ă con ținut alternativ – spre exemplu: art. 295 C. pen. –, săvâr șirea în mod continuat poate consta în
realizarea unor activit ăți distincte (dar echivalente juridic) din cele prev ăzute de lege.
Fiecare ac țiune / inac țiune component ă a infrac țiunii continuate produce un rezultat, astfel încât, pe
ansamblul faptic se distinge un rezultat unic, global , „sum ă” a rezultatelor atrase în urma s ăvâr șirii pluralit ății
de ac țiuni / inac țiuni. Raportul de cauzalitate se stabile ște între pluralitatea de ac țiuni / inac țiuni și rezultatul
global atras.
Condi ția unit ății pe latur ă obiectiv ă se întrege ște prin cerin ța s ăvâr șirii ac țiunilor / inac țiunilor la

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

66
diferite intervale de timp , legea neprecizând, îns ă, întinderea acestora. Sub acest aspect, în mod con stant se
subliniaz ă în doctrin ă faptul c ă ac țiunile / inac țiunile trebuie s ăvâr șite la diferite intervale de timp, îns ă acestea
nu trebuie s ă fie nici prea scurte (deoarece ne-am afla în situa ția a șa-numitei „unit ăți naturale colective”), nici
prea lungi (caz în care s-ar face loc unei pluralit ăți de fapte penale sub forma concursului – real, omo gen,
succesiv – de infrac țiuni).

b) Săvâr șirea ansamblului faptic în baza aceleia și rezolu ții infrac ționale (unitate pe latur ă subiectiv ă). Reunirea
tuturor ac țiunilor / inac țiunilor în con ținutul infrac țiunii continuate rezid ă în elementul subiectiv (anume:
inten ția), ce func ționeaz ă ca liant al acestora. Unitatea pe latur ă subiectiv ă se refer ă, deci, la săvâr șirea
ac țiunilor / inac țiunilor în baza aceleia și rezolu ții infrac ționale , rezolu ția care trebuie s ă cuprind ă
reprezentarea în linii generale a activit ății infrac ționale, de s ăvâr șire repetat ă a unui num ăr plural de ac țiuni /
inac țiuni , unicitatea acesteia însemnând c ă trebuie să fie anterioar ă, s ă premearg ă tuturor ac țiunilor /
inac țiunilor, totodat ă să se men țin ă pe întreaga amplitudine a faptei comise.
În teoria și practica penal ă se eviden țiaz ă unicitatea rezolu ției și prin alte elemente de unitate , ce
privesc: existen ța aceluia și obiect juridic sau obiect material; existen ța aceluia și mod de operare ( modus
operandi ); existen ța unor condi ții similare de loc sau timp; unitatea mobilului ori a scopului etc. Dimpotriv ă, nu
exist ă o rezolu ție unic ă, în sensul art. 35 alin. (1) C. pen., atunci când f ăptuitorul a luat, spre exemplu,
hot ărârea: de a s ăvâr și furturi în mod obi șnuit, ca un mijloc de trai; de a în șela / fura ori de câte ori împrejur ările
îi vor fi prielnice, ivindu-se ocaziile favorabile.
În considerarea condi țiilor privitoare la unitate pe latur ă obiectiv ă și pe latur ă subiectiv ă, men țion ăm c ă,
în principiu, sunt susceptibile de comitere în mod continuat infrac țiunile contra patrimoniului (spre exemplu:
furt, în șel ăciune, distrugere), infrac țiunile de fals , infrac țiuni de corup ție (spre exemplu: luarea de mit ă), de
serviciu (spre exemplu: delapidarea, abuzul în serviciu), unele infrac țiuni contra persoanei (spre exemplu:
violul, lovirea, v ătămarea corporal ă– în unele situa ții: care implic ă, îns ă, unitatea de subiect pasiv ). În principiu,
orice infrac țiune inten ționat ă poate fi comis ă în mod continuat , majoritatea autorilor apreciind c ă infrac țiunea în
form ă continuat ă nu este posibil ă în cazul infrac țiunilor din culp ă, al celor praeterinten ționate, al celor care nu
prezint ă un obiect care nu este susceptibil de divizare, al celor de obicei.

c) Unitatea de subiect activ . Unitatea de subiect activ este o condi ție esen țial ă pentru orice infrac țiune , deci și
pentru existen ța unei infrac țiuni s ăvâr șit ă în mod continuat, aceasta putând fi comis ă de o singur ă persoan ă
fizic ă – infractor major sau minor (persoan ă aflat ă în stare de minoritate corespunz ătoare existen ței capacității
penale, la momentul s ăvâr șirii faptei) – în calitate de autor , dup ă cum infrac țiunea în form ă continuat ă este
susceptibil ă și de comitere în participa ție penal ă (coautor, instigator, complice); dup ă caz, participa ția poate fi
par țial ă (doar la unele dintre ac țiunile / inac țiunile componente), sau total ă (când se coopereaz ă la toate
ac țiunile / inac țiunile), cu diferen țieri pe planul r ăspunderii penale. [A se vedea materia participa ției penale.]

Memento: În ceea ce prive ște subiectul pasiv, ca urmare a constat ării neconstitu ționalit ății sintagmei „ și
împotriva aceluia și subiect pasiv” din cuprinsul dispozi țiilor art. 35 alin.(1) din C. pen. – care consacr ă defini ția
infrac țiunii continuate – unitatea subiectului pasiv înceteaz ă s ă mai fie o condi ție esen țial ă a infrac țiunii
continuate și redevine un simplu criteriu de stabilire a unit ății rezolu ției infrac ționale, l ăsat la aprecierea
organelor judiciare.
În ceea ce prive ște sanc ționarea (pedepsirea) infrac țiunii continuate , potrivit art. 36 alin. (1) C. pen. se
prevede c ă: „Infrac țiunea continuat ă se sanc ționeaz ă cu pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru infrac țiunea
săvâr șit ă, al c ărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazu l pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o
treime în cazul pedepsei amenzii”. Prin instituirea/înscrierea acestui tratament penal , rezult ă c ă – din punct de
vedere al naturii sale juridice – infrac țiunea continuat ă reprezint ă acea form ă de unitate legal ă infrac țional ă,
desemnând o cauz ă (stare) general ă, real ă, de agravare facultativ ă a pedepsei . Prin aceste prevederi legale se
stabile ște modul de sanc ționare în cazul infrac țiunii continuate, având în vedere infractorul perso an ă fizic ă, ca
infractor major / persoana juridic ă. Este de precizat faptul c ă, în cazul infractorului minor la data s ăvâr șirii (=
momentul epuiz ării) infrac țiunii, re ținerea comiterii acesteia în mod continuat va atrag e efectele prev ăzute de
lege de art. 128 C. pen., mai exact: se va avea în vedere la alegerea m ăsurii educative, producând efecte între
limitele prev ăzute de lege pentru aceasta (pentru cea care va fi aleas ă).
Dac ă cel condamnat definitiv pentru o infrac țiune continuat ă este judecat ulterior și pentru alte ac țiuni
sau inac țiuni care intr ă în con ținutul aceleia și infrac țiuni, ținându-se seama de infrac țiunea s ăvâr șit ă în
întregul ei, se stabile ște o pedeaps ă corespunz ătoare, care nu poate fi mai u șoar ă decât cea pronun țat ă anterior
(art. 37 C. pen.).

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

67 Infrac țiunea continuat ă este o infrac țiune de durat ă, care cunoa ște momentul consum ării și – ulterior
acestuia, ca moment final al activit ății infrac ționale – momentul epuiz ării . Consumarea formei continuate de
săvâr șire a infrac țiunii are loc odat ă cu trecerea la comiterea celei de-a doua ac țiuni / inac țiuni , în condi țiile
legii [art. 35 alin. (1) C. pen.), iar epuizarea intervine la data comiterii ultimei ac țiuni / inac țiuni .
De și legea nu cuprinde o reglementare expres ă privitoare la momentul epuiz ării faptei, acesta rezult ă
implicit din unele dispozi ții legale, cum este cea din art. 154 alin. (2) teza a II-a C. pen., privind curgerea
termenului de prescrip ție a r ăspunderii penale, respectiv data comiterii ultimei ac țiuni sau inac țiuni. Acest
moment, al epuiz ării, intereseaz ă în raport de: calcularea termenelor de prescrip ție a r ăspunderii penale;
aplicarea legii penale în timp; inciden ța actelor de clemen ță ; problemele ce țin de vârsta persoanei care a comis
fapta etc. Îns ă, alte efecte juridice, referitoare la anumite inst itu ții ale dreptului penal (care presupun trecerea
unor termene care ac ționeaz ă în beneficiul infractorului), precum cele referito are la stabilirea st ării de recidiv ă,
revocarea suspend ării execut ării pedepsei sub supraveghere ori a liber ării condi ționate sau a gra țierii
condi ționate ș.a.m.d., consider ăm c ă urmeaz ă a se produce de la data întrunirii elementelor con stitutive, sens în
care se pronun ță și doctrina, corespunz ător unei pozi ții constante a practicii instan ței supreme.

III.5.2.2. Infrac țiunea complex ă

Infrac țiunea complex ă este reglementat ă în art. 35 alin. (2) C. pen. ca fiind infrac țiunea în al c ărei
con ținut intr ă, ca element constitutiv sau ca element circumstan țial agravant, o ac țiune sau o inac țiune care
constituie prin ea îns ăș i o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă. Construc ție a legiuitorului penal, infrac țiunea
complex ă poart ă denumirea de „infrac țiune absorbant ă”, în timp ce fapt ă incriminat ă de sine-st ătător inclus ă în
con ținutul acesteia poart ă denumirea de „infrac țiune absorbit ă”.
De lege lata, legiuitorul consacr ă sanc ționarea infrac țiunii complexe potrivit prevederilor art. 36 alin.
(2) și alin. (3); alte dispozi ții privind sanc ționarea – recalcularea pedepsei ( și) pentru infrac țiunea complex ă –
încheie sediul materiei, potrivit dispozi țiilor art. 37 C. pen.[Atragem aten ția asupra faptului c ă, în prezentul
cadru al expunerii, vom aborda principalele aspecte privitoare la: modalit ățile normative sub care se poate
înf ățișa o infrac țiune complex ă; o scurta caracterizare a acestui tip de infrac țiune; unele probleme relative la
sanc ționarea acesteia. În vederea consolid ării studiului individual este necesar ă parcurgerea in extenso a
doctrinei de specialitate]
Din textul legal se desprind cele dou ă modalit ăți normative sub care se poate înf ățișa o infrac țiune
complex ă:
– Infrac țiunea complex ă forma de baz ă, tip , a faptei incriminate, care exist ă atunci când în con ținutul
infrac țiunii complexe intr ă, ca element constitutiv, o ac țiune / inac țiune care constituie prin ea îns ăș i o fapt ă
prev ăzut ă de legea penal ă [art. 35 alin. (2) teza I C. pen.]. Construc ția juridic ă a infrac țiunii complexe în aceast ă
modalitate normativ ă se realizeaz ă fie prin reunirea a dou ă sau mai multor fapte incriminate de sine-st ătător, în
considerarea unei anumite leg ături expres indicate, etiologic ă sau consecven țional ă (spre exemplu: tâlh ăria – art.
233 C. pen.), fie prin absorb ție – când infrac țiunea este creat ă cu ajutorul unei alte infrac țiuni, c ăreia i se adaug ă
anumite condi ții speciale, elemente lipsite de valoare infrac țional ă proprie (precum o anumit ă calitate a unui
subiect), desemnând astfel un con ținut complex (spre exemplu: ultrajul – art. 257 C. pen.).
– Infrac țiunea complex ă form ă calificat ă (agravat ă) a faptei incriminate, care exist ă când în con ținutul
infrac țiunii complexe absorbante intr ă ca element circumstan țial agravant o ac țiune sau inac țiune care
constituie prin ea îns ăș i o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă [art. 35 alin. (2) teza a II-a C. pen.]. Construc ția
juridic ă a infrac țiunii complexe în aceast ă modalitate normativ ă se realizeaz ă prin absorb ție , infrac țiunea
absorbant ă putând fi, dup ă caz, o infrac țiune care nu este complex ă pe con ținutul ei de baz ă, care, prin absorb ția
unei alte fapte relevante penal prin ea îns ăș i, dobânde ște astfel un con ținut calificat și în acela și timp complex
[spre exemplu: furtul calificat prin efrac ție – art. 229 alin. (1) lit. d) teza I C. pen.], sa u o infrac țiune deja
complex ă pe con ținutul ei de baz ă, al c ărei con ținut se agraveaz ă prin fapt ă relevant ă penal prin ea îns ăș i, care
este absorbit ă pe con ținutul calificat (spre exemplu: tâlh ăria urmat ă de moartea victimei – art. 236 C. pen.). De
asemenea, ilustr ăm și incrimin ări complexe în condi țiile unei pluralit ăți de subiec ți pasivi, în cazul unor fapte cu
incriminare în Partea special ă a Codului penal, cum ar fi, de exemplu: omorul cal ificat – art. 189 alin. (1) lit. f),
uciderea din culp ă – art. 192 alin. (3), v ătămarea corporal ă din culp ă – art. 196 alin. (4).
Oper ă a legiuitorului penal, prin modul în care formulea z ă acest con ținut unic infrac țional, infrac țiunea
complex ă are o fizionomie proprie, a c ărei recunoa ștere, prin identificare corect ă, potrivit unui anumit tipar
legal, se realizeaz ă f ără dificultate și în afara oric ăror confuzii atunci când activitatea infrac țional ă care
figureaz ă ca element constitutiv sau ca element circumstan țial agravant apare prin indicarea, de c ătre legiuitor, a
faptei absorbite, fie sub denumirea adoptat ă în legea penal ă sau prin expresii care nu las ă dubiu asupra sensului
lor, iar gravitatea acestei activit ăți( ținând seama de pedeapsa ce îi corespunde când este incriminat ă separat),
este inferioar ă în raport de pedeapsa abstract ă prev ăzut ă pentru infrac țiunea absorbant ă. În doctrina penal ă, în

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

68
mod constant și pe drept cuvânt, s-a subliniat c ă infrac țiunea complex ă prezint ă un num ăr de tr ăsături specifice
care o particularizeaz ă în peisajul unit ății infrac ționale, insistându-se asupra caracterului necesar a l absorb ției,
caracterului determinat sau determinabil al infrac țiunii absorbite, precum și asupra diferen ței de periculozitate
între infrac țiunea absorbită și infrac țiunea absorbant ă.
Fiind expresia unei necesit ăți de politic ă penal ă în combaterea eficient ă a infrac ționalit ății, dar și a unor
ra țiuni de tehnic ă legislativ ă, infrac țiunea complex ă r ăspunde cerin țelor principiului legalit ății incrimin ării, fiind
inadmisibil ă complexitatea judiciar ă. Numai legiuitorul poate construi o infrac țiune complex ă, dup ă cum acest
ansamblu unic infrac țional poate, la un moment dat, s ă fie disjuns, tot de c ătre legiuitor, astfel încât faptele s ă î și
recapete autonomia infrac țional ă, iar în ipoteza comiterii lor, s ă conduc ă la promovarea solu ției concursului de
infrac țiuni.
Analiza infrac țiunii complexe în cele dou ă modalit ăți ale sale permite unele observa ții privitoare la
obiect, subiec ți, latur ă obiectiv ă și subiectiv ă, punctând urm ătoarele aspecte:
– Infrac țiunea prezint ă obiect juridic complex , date fiind valorile sociale protejate prin incrim inarea complex ă,
valori sociale de natur ă diferit ă sau de aceea și natur ă. Spre exemplu: infrac țiunea de tâlh ărie – art. 233 C. pen. –
este o infrac țiune complex ă eterogen ă, potrivit obiectului juridic principal g ăsindu-și apartenen ța în categoria
infrac țiunilor contra patrimoniului. Infrac țiunea de omor calificat pe motivul pluralit ății victimelor – art. 189
alin. 1 lit. f) C. pen.– este o infrac țiune complex ă omogen ă.
– Subiectul activ poate fi orice persoan ă fizic ă (major sau minor r ăspunz ător penal la data s ăvâr șirii faptei) – cu
excep ția cazurilor în care legea solicit ă o anumit ă calitate special ă subiectului activ. Infrac țiunea complex ă se
poate comite în participa ție penal ă sub toate formele . [Pentru particularit ăți privind coautoratul, instigarea și
complicitatea în cazul infrac țiunilor complexe, a se vedea materia pluralit ății ocazionale de f ăptuitori].
– Subiectul pasiv al infrac țiunii complexe poate fi unic sau reprezentat de o p luralitate de persoane.
– La nivelul laturii obiective , construc ția juridic ă a unei infrac țiuni complexe poate presupune, dup ă caz, dou ă
activit ăți cu valoare infrac țional ă proprie, deosebite ca natur ă (exemplu: tâlh ăria) sau similare (exemplu: omorul
calificat comis asupra a dou ă sau mai multor persoane, cu aceea și ocazie și în aceea și împrejurare), ori o singur ă
ac țiune sau inac țiune incriminat ă în mod de sine-st ătător, unic ă (exemplu: lovirea superiorului sau a inferiorului,
art. 420 C. pen.), sau prev ăzut ă alternativ altei / altor ac țiuni sau inac țiuni cu valoare infrac țional ă proprie
(exemplu: ultrajul, art. 257 C. pen.).
– Din punct de vedere subiectiv , dup ă caz, infrac țiunea complex ă se poate comite cu oricare form ă de vinov ăție
penal ă, în func ție de reglementare. Dintre incrimin ările complexe din Partea special ă a Codului penal,
exemplific ăm: cu inten ție – furtul calificat prin violare de domiciliu sau sediu profesional, art. 229 alin. (2) lit.
b); din culp ă – vătămarea corporal ă din culp ă, forma agravat ă din alin. (4) al art. 196; cu inten ție dep ăș it ă –
violul care a cauzat v ătămarea corporal ă a victimei, art. 218 alin. (3) lit. e), ori violul care a dus la moartea
victimei, art. 218 alin. (4). [Lista r ămâne deschis ă…]
– Infrac țiunea complex ă se consum ă când s-a înf ăptuit elementul material, producându-se urmarea ime diat ă
caracteristic ă faptei incriminate. Infrac țiunea complex ă este susceptibil ă de r ămânere la stadiul tentativei , în
func ție de tipul de infrac țiune și de particularit ățile obiective și subiective ale acesteia (spre exemplu: dac ă
ac țiunea principal ă s-a întrerupt într-un moment anterior consum ării, se va realiza tentativa la infrac țiunea
complex ă, cum ar fi în cazul tâlh ărie, dac ă s-a realizat actul de violen ță fizic ă sau psihic ă, dar nu s-a reu șit
sustragerea bunului mobil).
În ceea ce prive ște tratamentul penal al infrac țiunii complexe, se realizeaz ă potrivit prevederilor art. 36
alin. (2) C. pen., care prevede ca: „Infrac țiunea complex ă se sanc ționeaz ă cu pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru
acea infrac țiune”. Dispozi ția legal ă este în acord cu principiul legalit ății sanc țiunilor de drept penal (principiul
legalit ății pedepselor), normele speciale care cuprind incri min ări complexe prev ăzând și pedepsele
corespunz ătoare gravit ății ansamblului unic infrac țional. Este de precizat faptul c ă, spre deosebire de
infrac țiunea continuat ă, în acest caz nu se ridic ă problema unei cauze generale de agravare a pedepse i ,
gravitatea sporit ă fiind valorificat ă oricum de legiuitor (în mod firesc), prin institui rea unor limite de pedeaps ă
superioare prin compara ție cu cele instituite pentru faptele incriminate ab sorbite în structura infrac țiunii
complexe absorbante. Îns ă, ca și în cazul infrac țiunii continuate, dac ă se descoper ă, dup ă o condamnare
definitiv ă, alte ac țiuni / inac țiuni care intr ă în con ținutul aceleia și infrac țiuni complexe, pedeapsa se
recalculeaz ă (potrivit dispozi țiilor art. 37 C. pen.).
În leg ătur ă cu sanc ționarea infrac țiunii complexe, potrivit art. 36 alin. (3) C. pen ., se înscrie prevederea
(f ără precedent legislativ): „Infrac țiunea complex ă s ăvâr șit ă cu inten ție dep ăș it ă, dac ă s-a produs numai
rezultatul mai grav al ac țiunii secundare, se sanc ționeaz ă cu pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru infrac țiunea
complex ă consumat ă”. Înainte de a înso ți acest text legal de un scurt comentariu, se impun unele preciz ări :
În raport cu reglementarea anterioar ă, care nu cuprindea dispozi ții exprese în acest sens (de și nu pu ține
au fost propunerile de lege ferenda ), s-a (re)sim țit nevoia unei interven ții exprese, astfel încât, «în privin ța

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

69 pedepsei în cazul infrac țiunii complexe praeterinten ționate, s-a instituit regula c ă „dac ă s-a produs numai
rezultatul mai grav al ac țiunii secundare, se aplic ă pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru infrac țiunea consumat ă”.
Aceast ă solu ție legislativ ă vine s ă confirme, ceea ce practica judiciar ă și doctrina penal ă au promovat, în urma
unui efort de interpretare a normei de incriminare a unor astfel de fapte». [Expunere de motive a proiectului
(ini țial al) noului Cod penal]
De re ținut: Tentativa nu este posibil ă cazul infrac țiunilor praeterinten ționate simple (propriu-zise) ,
deoarece culpa, ce caracterizeaz ă rezultatul mai grav, se suprapune peste inten ția specific ă ac țiunii ini țiale prin
care debuteaz ă fapta, pentru a c ărei relevan ță penal ă se cere producerea rezultatului prev ăzut de norma
incriminatoare; este cazul, spre exemplu, al infrac țiunii de loviri sau v ătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C.
pen.). În cazul infrac țiunilor complexe s ăvâr șite cu inten ție dep ăș it ă, atunci când urmarea praeterinten ționat ă
mai grav ă s-a produs pe linia ac țiunii adiacente/secundare, iar ac țiunea principal ă nu s-a consumat, per
ansamblul faptic (=infrac țiunea complex ă) rămâne la stadiul de tentativ ă. Exemplu: în urma violen țelor fizice
exercitate în scopul deposed ării victimei de unele bunuri – act nereu șit – se ajunge în cele din urm ă la decesul
acesteia, din cauza loviturii aplicate frontal, car e a proiectat victima de un plan dur. Într-o atare situa ție,
apreciem c ă solu ția legislativ ă conform prevederilor art. 36 alin. (3) C. pen. se mnific ă o asimilare a tentativei cu
faptul consumat, dar numai sub aspectul tratamentul ui sanc ționator aplicabil, anume: parificarea de pedeaps ă, ca
excep ție de la regula sanc țion ării/pedepsirii tentativei potrivit dispozi țiilor art. 33 alin. (2) C. pen., prin
diversificarea de pedeaps ă. Admitem faptul c ă, se poate discuta dac ă rezolvarea oferit ă de art. 36 alin. (3) C.
pen., asimileaz ă tentativa cu faptul consumat, atât din punct de ve dere al naturii juridice, cât și al tratamentului
penal aplicabil. Opt ăm pentru prima rezolvare indicat ă, apreciind c ă tiparul legal al tentativei în cazul
infrac țiunilor complexe s ăvâr șite cu inten ție dep ăș it ă, atunci când se produce rezultatul mai grav pe lin ia ac țiunii
secundare, iar ac țiunea principal ă nu s-a consumat, este asigurat de art. 36 alin. (3 ) C. pen.

III.5.2.3. Infrac țiunea de obicei

Fără a beneficia de o defini ție legal ă expres ă cuprins ă în Partea general ă a Codului penal, infrac țiunea
de obicei este definit ă în doctrina penal ă ca desemnând acea form ă a unit ății legale care const ă în repetarea
unei fapte de un num ăr de ori, pân ă se relev ă obi șnuin ța, o îndeletnicire, o practic ă sanc ționat ă de legea
penal ă, repetarea atribuind ansamblului de ac țiuni plurale gravitatea specific ă unei infrac țiuni . Legea penal ă
consacr ă, ca infrac țiuni de obicei – fapte cu incriminare în Partea spe cial ă a Codului penal –, spre exemplu:
hărțuirea (art. 208); folosirea unui minor în scop de c er șetorie (art. 215); h ărțuirea sexual ă (art. 223); cam ăta
(art. 351). Din con ținutul normei de incriminare rezult ă cerin ța s ăvâr șirii în mod repetat a faptei (care este,
așadar, un element al tipicit ății ).
Analiza infrac țiunii de obicei permite unele observa ții referitoare la particularit ățile ce disting aceast ă
form ă de unitate infrac țional ă de alte tipuri de infrac țiuni. Astfel, dup ă cum se observ ă din defini ția (doctrinar ă)
acordat ă, infrac țiunea de obicei se compune din mai multe ac țiuni care, apreciate separat, nu cad sub inciden ța
legii penale , dar care devin pedepsibile deîndat ă ce sunt reluate la un nivel suficient pentru a se aprecia c ă
eviden țiaz ă o deprindere, un obicei, repetarea faptei reprezentând, deci, o tr ăsătur ă constitutiv ă a con ținutului
juridic al unei asemenea infrac țiuni .
De și legea nu stabile ște num ărul de acte care trebuie comise pentru a da faptei caracter de
îndeletnicire , de obi șnuin ță , unii autori de specialitate consider ă necesar ă s ăvâr șirea a minim trei acte,
avansându-se îns ă și opinia (pe care o consider ăm întemeiat ă) potrivit c ăreia nu se poate adopta un criteriu
numeric abstract , aprecierea urmând s ă fie f ăcut ă pe caz concret, în raport de natura infrac țiunii, con ținutul
acesteia, natura activit ății pe care o presupune. Important este ca, în urma analizei corespunz ătoare fiec ărui caz
particular, să poat ă fi dedus caracterul de obicei, de îndeletnicire, c aracter care trebuie s ă se imprime și asupra
persoanei f ăptuitorului.
Este de precizat c ă infrac țiunile de obicei nu sunt susceptibile de tentativ ă, dup ă cum ridic ă și unele
probleme în materia participa ției penale (se discut ă despre compatibilitatea infrac țiunilor de obicei cu unele
forme dup ă contribu ția adus ă de anumi ți participan ți).
Infrac țiunea de obicei este o infrac țiune de durat ă, cunoscând atât un moment al consum ării (momentul
în care fapt ă s-a repetat de un num ăr suficient de ori pentru a se stabili obi șnuin ța), cât și un moment al
epuiz ării , data comiterii ultimului act de executare. De și legea nu cuprinde o reglementare expres ă privitoare la
momentul epuiz ării faptei, acesta rezult ă implicit din unele dispozi ții, cum este cea din art. 154 alin. (2) teza a
II-a C. pen., privind curgerea termenului de prescr ip ție a r ăspunderii penale. Acest moment, al epuiz ării,
intereseaz ă în raport de: calcularea termenelor de prescrip ție a r ăspunderii penale; aplicarea legii penale în timp;
inciden ța actelor de clemen ță ; problemele ce țin de vârsta persoanei care a comis fapt ă etc. Îns ă, alte efecte
juridice, referitoare la anumite institu ții ale dreptului penal (care presupun trecerea unor termene care ac ționeaz ă
în beneficiul infractorului), precum cele referitoa re la stabilirea st ării de recidiv ă, revocarea suspend ării

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

70
execut ării pedepsei sub supraveghere ori a liber ării condi ționate sau a gra țierii condi ționate ș.a.m.d., consider ăm
că urmeaz ă a se produce de la data întrunirii elementelor con stitutive, sens în care se pronun ță și doctrina,
corespunz ător unei pozi ții constante a practicii instan ței supreme.
De re ținut: Infrac țiunea de obicei ridic ă probleme de delimitare în raport de alte infrac țiuni , precum
infrac țiunea continuat ă sau a șa-numita „infrac țiune de simpl ă repetare”. Propunem ca tem ă de reflec ție
identificarea asem ănărilor / deosebirilor între infrac țiunea de obicei și infrac țiunea continuat ă (supus ă deja
prezent ării), în țelegând s ă ne oprim asupra infrac țiunii de simpl ă repetare, pe care o pun în discu ție unii autori
de specialitate. Astfel, infrac țiunea de simpl ă repetare se apreciaz ă ca fiind fapta penal ă ce se caracterizeaz ă
prin comiterea unei pluralit ăți de acte care, analizate separat nu au caracter in frac țional, num ărul actelor
necesare pentru consumare fiind stabilit prin con ținutul normei de incriminare (de regul ă, dou ă acte), nefiind
necesar ă probarea obi șnuin ței pentru angajarea r ăspunderii penale. Spre exemplu, fapta incriminat ă potrivit
prevederilor art. 107 alin. (1) lit. b) din Legea n r. 46/2008, privind Codul silvic (la care facem tri mitere pentru
identificare).
Infrac țiunea de obicei se sanc ționeaz ă cu pedeapsa prev ăzut ă conform normei de incriminare , fiind
posibil ă și în cazul acestei infrac țiuni (chiar dac ă nu exist ă prevederi exprese) recalcularea pedepsei .

III.5.2.4. Infrac țiunea progresiv ă

Fără a beneficia de o defini ție legal ă expres ă cuprins ă în Partea general ă a Codului penal, infrac țiunea
progresiv ă este definit ă în doctrina penal ă (majoritar ă) ca fiind acea form ă de manifestare a unit ății legale
infrac ționale care, dup ă atingerea momentului consumativ corespunz ător unei anumite infrac țiuni, f ără
interven ția ulterioar ă a f ăptuitorului și dup ă trecerea unui anumit interval de timp, î și amplific ă progresiv
rezultatul ori se produc urm ări noi, corespunz ătoare unor infrac țiuni mai grave . În acest caz are loc o absorb ție
legal ă a faptei ini țiale și a urm ării ei specifice, în infrac țiunea mai grav ă ce se produce, încadrarea juridic ă
făcându-se potrivit tipului de infrac țiune cu rezultat mai grav.
În doctrin ă s-au formulat și alte defini ții, potrivit c ărora caracterul progresiv este reliefat și de
amplificarea ac țiunii / inac țiunii. Indiferent de opiniile exprimate, trebuie re ținut ă particularitatea prezent ă la
nivelul acestei categorii infrac ționale – denumit ă generic infrac țiune progresiv ă – care rezid ă în lipsa
interven ției f ăptuitorului pe traseul activit ății infrac ționale, dup ă declan șarea acesteia prin ac țiunea sau
inac țiunea sa ini țial ă.
În genere, literatura juridic ă ilustreaz ă ca infrac țiuni cu poten țial progresiv infrac țiunea de loviri sau alte
violen țe (art. 193 C. pen.), al c ărui rezultat ini țial se poate amplifica de la simple suferin țe fizice (alin. 1), la
leziuni traumatice a c ăror gravitate este evaluat ă prin necesitatea unor zile de îngrijiri medicale p entru
recuperare, cel mult 90 de zile (alin. 2), cu posib ilitatea amplific ării ce conduce la încadrarea juridic ă în
infrac țiunea de v ătămare corporal ă – art. 194 C. pen., sau chiar în infrac țiunea de loviri sau v ătămări cauzatoare
de moarte – art. 195 C. pen.: „Dac ă vreuna dintre faptele prev ăzute în art. 193 și art. 194 a avut ca urmare
moartea victimei (.. .)” , exprimând, astfel, aptitudinea fiec ăreia dintre ac țiunile / inac țiunile specifice acestei
infrac țiuni de a produce/a atrage un rezultat mai grav dec ât cel prev ăzut de normele legale care le incrimineaz ă.
De re ținut: De și, de regul ă, infrac țiunea progresiv ă se comite cu inten ție dep ăș it ă (exemplu: cazul unei
infrac țiuni de loviri sau v ătămări cauzatoare de moarte, în eventualitatea comiteri i acesteia ca infrac țiune
progresiv ă – activitatea infrac țional ă debuteaz ă prin fapta ini țial ă inten ționat ă de lovire, care atrage în timp
amplificarea urm ării materializate în rezultatul letal din culp ă), men țion ăm c ă ea se poate s ăvâr și și (exclusiv) în
baza inten ției sau a culpei . Ca infrac țiuni progresive (praeterinten ționate) se pot manifesta și alte infrac țiuni,
precum violul sau tâlh ăria care au cauzat moartea victimei etc.
Fiind o infrac țiune de durat ă(și) în cazul infrac țiunii progresive se pune problema datei sale de
săvâr șire, întrucât și în acest caz se eviden țiaz ă cele dou ă momente , cel al consum ării , respectiv al epuiz ării
ansamblului faptic infrac țional. Momentul consum ării este cel al comiterii ac țiunii / inac țiunii ini țiale , ce atrage
rezultatul propriu faptei de debut, producerea rezultatului final, mai grav, marcând mo mentul epuiz ării . Potrivit
art. 154 alin. (3) C. pen. se prevede c ă:„În cazul infrac țiunilor progresive, termenul de prescrip ție a r ăspunderii
penale începe s ă curg ă de la data s ăvâr șirii ac țiunii sau inac țiunii și se calculeaz ă în raport cu pedeapsa
corespunz ătoare rezultatului definitiv produs”. În baza dispozi ției legale, data s ăvâr șirii ac țiunii / inac țiunii
marcheaz ă momentul consum ării, ca dat ă de s ăvâr șire a infrac țiunii progresive, spre deosebire de celelalte
infrac țiuni de durat ă, în cazul c ărora (de regul ă) momentul epuiz ării semnific ă data de s ăvâr șire a infrac țiunii.
Rezult ă, deci, c ă încadrarea juridic ă a faptei se realizeaz ă, în cele din urm ă, potrivit rezultatului final,
configurat la momentul epuiz ării, dar, infrac țiunea astfel re ținut ă se apreciaz ă juridic a se fi s ăvâr șit înc ă de la
momentul apari ției rezultatului ini țial (momentul consum ării), de și acesta corespundea unei alte încadr ări
juridice.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

71 [Ajun și în stadiul final al expunerii rezervate unit ății de infrac țiune, invit ăm la reflec ție asupra
identific ării momentului (consum ării sau epuiz ării) în raport de care devin incidente anumite inst itu ții de drept
penal, cu luarea în considerare a tuturor infrac țiunilor de durat ă. De asemenea, gra ție particularit ăților ce o
disting în peisajul unit ății infrac ționale, propunem spre analiz ă: identificarea deosebirilor semnificative dintre
infrac țiunea progresiv ă și celelalte forme de unitate legal ă infrac țional ă.]

*
Unele extrase de practic ă obligatorie în materia aferent ă formelor unit ății de infrac țiune:
(Se recomand ă parcurgerea motiv ării integrale a deciziilor indicate )

A) Decizii pronun țate de Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, ca hot ărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penal ă(în rezolvarea unor situa ții tranzitorii)

1) Prin Decizia nr. 5/2014 (M. Of. nr. 470 din 26 iunie 2014), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de c ătre Înalta Curte de Casa ție și
Justi ție, Sec ția penal ă, prin care se solicit ă pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a pr oblemei
de drept vizând aplicarea legii penale mai favorabi le în cazul infrac țiunii în form ă continuat ă, respectiv, dac ă infrac țiunea
în form ă continuat ă reprezint ă o institu ție autonom ă fa ță de institu ția pedepsei, și a stabilit: „În aplicarea art.5 din Codul
penal, se are în vedere criteriul aprecierii global e a legii penale mai favorabile. Constat ă că nu este permis ă combinarea
prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condi țiile de existen ță și
sanc ționare ale infrac țiunii în form ă continuat ă”.
2) Prin Decizia nr. 7/2014 (M. Of. nr. din 26 iunie 2014), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Oradea – Sec ția penal ă și pentru
cauze cu minori prin și sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Bucure ști – Sec ția I penal ă, în vederea pronun ță rii unei
hot ărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a pr oblemei de drept dac ă în aplicarea legii penale mai favorabile potrivit
art.6 din Noul Cod penal, în cazul infrac țiunilor continuate, prin sintagma „maxim special pr ev ăzut de legea nou ă pentru
infrac țiunea s ăvâr șit ă” se în țelege, maximul pedepsei prev ăzut de lege pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă, sau și sporul facultativ
prev ăzut de aceea și lege pentru sanc ționarea acestei forme a unit ății legale de infrac țiune, și a stabilit: « În aplicarea legii
penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul pe nal, în cazul infrac țiunilor continuate, prin sintagma „maxim special
prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă” se în țelege maximul special prev ăzut de lege pentru infrac țiune,
fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedep sei prev ăzut ă pentru infrac țiunea continuat ă».
3) Prin Decizia nr. 13/2016 (M. Of. nr. 457 din 21 iunie 2016), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Gala ți – Sec ția penal ă
și pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat p ronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de dre pt:
„dac ă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infrac țiuni în form ă continuat ă care, potrivit legii
penale noi nu mai îndepline ște condi țiile de re ținere a unit ății infrac ționale continuate, ci pe cele ale unui concurs de
infrac țiuni, se are în vedere maximul special prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă sau pedeapsa maxim ă ce
ar rezulta în urma aplic ării dispozi țiilor referitoare la concursul de infrac țiuni”, și a stabilit: „În aplicarea dispozi țiilor art.6
din Codul penal, în cazul unei infrac țiuni în form ă continuat ă care potrivit legii penale noi nu mai îndepline ște
condi țiile de existen ță ale infrac țiunii continuate, ci condi țiile concursului de infrac țiuni, instan ța se raporteaz ă la
maximul special prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă, iar nu la pedeapsa maxim ă ce ar rezulta prin
aplicarea dispozi țiilor referitoare la concursul de infrac țiuni conform legii penale noi ”.
4) Prin Decizia nr. 20/2016 (M. Of. nr. 927 din 17 noiembrie 2016), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Timi șoara, Sec ția
Penal ă, prin care s-a solicitat pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a pr oblemei de drept dac ă
„în cazul infrac țiunii de proxenetism prev ăzut ă de art. 213 Cod penal – în modalitatea înlesnirii practic ării prostitu ției, dac ă
faptele sunt s ăvâr șite fa ță de o persoan ă major ă și de una minor ă, sunt realizate elementele constitutive ale unei s ingure
infrac țiuni prev. de art. 213 alin. (1) și (3) Cod penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) Cod penal sau dou ă infrac țiuni aflate în
concurs, respectiv art. 213 alin. (1) Cod penal și art. 213 alin. (3) Cod penal, ambele cu aplicarea art. 38 Cod penal”, și a
stabilit: « În cazul în care infrac țiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practi c ării prostitu ției, se s ăvâr șește asupra
a dou ă sau mai multe persoane v ătămate majore și minore, în „aceea și împrejurare”, se va re ține o singur ă infrac țiune
de proxenetism, prev. de art. 213 alin. (1) și (3) Cod penal, în form ă simpl ă. Ori de câte ori infrac țiunea de proxenetism,
în varianta înlesnirii practic ării prostitu ției, se s ăvâr șește asupra a dou ă sau mai multe persoane v ătămate majore și/sau
minore, f ără leg ătur ă între ele, sa va re ține un concurs de infrac țiuni, prev. de art. 213 alin. (1), art. 213 alin. ( 3) sau
art. 213 alin. (1) și (3) Cod penal, dup ă caz, cu re ținerea dispozi țiilor art. 38 alin. (1) Cod penal ».
5) Prin Decizia nr. 3/2017 (M. Of. nr. 259 din 13 aprilie 2017), Înal ta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Bucure ști, Sec ția a II-
a penal ă, în vederea pronun ță rii unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de dre pt: „atunci, când o persoan ă
comite, în aceea și împrejurare, una sau mai multe ac țiuni care pot constitui elementul material conform enumer ării din art.
2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 având ca obiect material mai multe categorii de droguri, prev ăzute în tabele diferite (de
risc și de mare risc) ne afl ăm în prezen ța unui concurs de infrac țiuni prev ăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și
art. 2 alin. (2) din aceea și lege cu aplicarea art. 38 din Codul penal, sau a unei unit ăți legale de infrac țiuni sub forma
infrac țiunii continuate, prev ăzut ă de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 a lin. (1) din Codul

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

72
penal, ori a infrac țiunii complexe prev ăzut ă de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 35 a lin. (2) din
Codul penal” și a stabilit: „ În interpretarea dispozi țiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000 privind preveni rea și combaterea
traficului și consumului ilicit de droguri, republicat ă cu modific ările și complet ările ulterioare, s ăvâr șirea, în aceea și
împrejurare, a unei singure ac țiuni dintre cele enumerate în alineatul (1) al aces tui articol, care are ca obiect atât
droguri de risc, cât și droguri de mare risc, reprezint ă o infrac țiune simpl ă, ca form ă a unit ății naturale de infrac țiune,
prev ăzut ă de art. 2 alin. (1) și (2) din acela și act normativ ”.

B) Decizii pronun țate de Înalta Curte de Casa ție și Justi ție în solu ționarea unor recursuri în interesul
legii

1) Prin Decizia nr. 18/2012 (M. Of. nr. 41 din 18 februarie 2013), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție – Completul competent
să judece recursul în interesul legii, în interpretar ea și aplicarea unitar ă a dispozi țiilor art. 85 alin. 1 și 2 din Ordonan ța de
Urgen ță a Guvernului nr. 195/2002 privind circula ția pe drumurile publice, republicat ă, cu modific ările și complet ările
ulterioare, a stabilit c ă: „Punerea în circula ție sau conducerea pe drumurile publice a unui autov ehicul pe care sunt
aplicate pl ăcu țe cu num ărul provizoriu de circula ție expirat, iar autoriza ția de circula ție provizorie și-a încetat
valabilitatea, întrune ște numai elementele constitutive ale infrac țiunii prev ăzute în art.85 alin. 1 din Ordonan ța de
Urgen ță a Guvernului nr. 195/2002 privind circula ția pe drumurile publice, republicat ă, cu modific ările și complet ările
ulterioare ”.[Decizia î și men ține valabilitatea, mutatis mutandis, efectele urmân d s ă aib ă în vedere dispozi țiile art. 334 din
Codul penal in vigoare].
2) Prin Decizia nr. 4/2017 (M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017), Înalta Curte de C asa ție și Justi ție – Completul competent s ă
judece recursul în interesul legii, a admis recursu l în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe
lâng ă Înalta Curte de Casa ție și Justi ție privind interpretarea și aplicarea unitar ă a dispozi țiilor art. 378 alin. (1) lit. c) din
Codul penal, în ipoteza s ăvâr șirii infrac țiunii de abandon de familie prin neplata, cu rea-cr edin ță , timp de trei luni, a pensiei
de între ținere datorat ă mai multor persoane și stabilit ă printr-o singur ă hot ărâre judec ătoreasc ă, și a statuat: „Infrac țiunea
de abandon de familie s ăvâr șit ă prin neplata, cu rea-credin ță , timp de trei luni, a pensiei de între ținere, instituit ă printr-
o singur ă hot ărâre judec ătoreasc ă în favoarea mai multor persoane, constituie o infr ac țiune unic ă continu ă”.
3) Prin Decizia nr. 5/2019 (M. Of. nr. 334 din 2 mai 2019), Înalta Curte de Ca sa ție și Justi ție – Completul competent s ă
judece recursul în interesul legii, a admis recursu l în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe
lâng ă Înalta Curte de Casa ție și Justi ție privind interpretarea și aplicarea unitar ă a dispozi țiilor art. 174, cu referire la art.
154 alin. (2) teza I din Codul penal, stabilind c ă: „Prin data s ăvâr șirii infrac țiunii și, implicit, data de la care începe s ă
curg ă termenul de prescrip ție a r ăspunderii penale în cazul infrac țiunilor simple a c ăror latur ă obiectiv ă implic ă
producerea unei pagube ori realizarea unui folos ne cuvenit pe o perioad ă de timp se în țelege momentul apari ției primei
pagube ori al ob ținerii primului folos necuvenit ”.

***

ÎNTREB ĂRI pentru verificarea cuno știn țelor dobândite
(din materia aferent ă unit ății de infrac țiune):

1) Care sunt formele sub care se prezint ă unitatea natural ă de infrac țiune? Dar unitatea legal ă infrac țional ă?
2) Care sunt infrac țiunile de durat ă (cu durat ă de consumare)? Identifica ți momentul consum ării, respectiv
momentul epuiz ării fiec ăreia dintre aceste infrac țiuni.
3) Ce asem ănări / deosebiri se pot identifica între infrac țiunea continu ă și infrac țiunea continuat ă? Este
susceptibil ă o infrac țiune continu ă de comitere în mod continuat?
4) Cum se pot clasifica infrac țiunile continue?
5) Ce infrac țiuni nu sunt susceptibile de comitere în mod contin uat?
6) Care sunt modalit ățile de manifestare a infrac țiunii deviate?
7) Care dintre formele unit ății legale infrac ționale este o cauz ă general ă de agravare a pedepsei?
8) Care sunt modalit ățile normative ale infrac țiunii complexe?
9) Ce asem ănări / deosebiri se pot identifica între infrac țiunea continuat ă și infrac țiunea de obicei? dar între
infrac țiunea de obicei și o infrac țiune de simpl ă repetare?
10) Ce asem ănări / deosebiri se pot identifica între infrac țiunea continuat ă și infrac țiunea complex ă?
11) O infrac țiune de obicei este susceptibil ă de comitere în mod continuat? Dar o infrac țiune complex ă?
12) Care sunt particularit ățile unei infrac țiuni progresive?
13) Ce reprezint ă o infrac țiune de simpl ă repetare?
14) Ce reprezint ă așa-numita unitate natural ă colectiv ă de infrac țiune?
15) Un furt simplu / calificat este compatibil cu toate formele de manifestare ale unit ății infrac ționale?

Unitatea (activitatea / tema) nr. 11 de studiu indi vidual

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

73
III.6. PLURALITATEA DE INFRAC ȚIUNI

Obiective specifice :
– Însu șirea cuno știn țelor de baz ă privind institu ția pluralit ății de infrac țiuni în vederea unei departaj ări corecte
în raport cu institu ția unit ății de infrac țiune (cu prec ădere: delimit ări corecte între infrac țiunea continuat ă,
infrac țiunea complex ă și concursul de infrac țiuni).
– Fixarea cu exactitate a formelor pluralit ății de infrac țiuni , cu identificarea aspectelor comune cât și a celor de
diferen țiere dintre acestea.
– Dobândirea de c ătre studen ți a abilit ății de în țelegere a particularit ăților pe care le prezint ă cele trei forme
ale pluralit ății de infrac țiuni reprezentate de concursul de infrac țiuni, recidiv ă și pluralitatea intermediar ă de
infrac țiuni, precum și a abilit ății de a diferen ția între felurile concursului de infrac țiuni și felurile/formele
recidivei .
– Dezvoltarea abilit ății studen ților de a identifica și alte ipoteze de infrac țiuni multiple / forme (distincte) de
manifestare a pluralit ății de infrac țiuni , în afara celor cu reglementare expres ă potrivit cadrului legal al
pluralit ății infrac ționale.
– Însu șirea corespunz ătoare a problematicii complexe pe care o dezvolt ă sanc ționarea formelor pluralit ății de
infrac țiuni (privite separat, dar și în ipoteze de coexisten ță ).

Preliminarii
Pluralitatea de infrac țiuni reprezint ă situa ția în care o persoan ă comite dou ă sau mai multe infrac țiuni .
Aceast ă institu ție juridico-penal ă este în țeleas ă – într-o defini ție general ă – ca desemnând cazul în care o
persoan ă – aceea și persoan ă – a s ăvâr șit dou ă sau mai multe infrac țiuni fie înainte de a fi fost condamnat ă
definitiv pentru vreuna dintre ele, fie a comis o n ou ă infrac țiune / noi infrac țiuni dup ă ce a suferit deja o
condamnare definitiv ă (pentru o infrac țiune s ăvâr șit ă, ori mai multe infrac țiuni s ăvâr șite anterior), condamnare
executat ă, sau nu , la data comiterii noii infrac țiuni / noilor infrac țiuni.
Pluralitatea de infrac țiuni reprezint ă o institu ție juridico-penal ă distinct ă atât de aceea a unit ății
infrac ționale (indiferent de form ă sa de manifestare – dup ă caz, cu apartenen ță la unitatea natural ă sau la
unitatea legal ă de infrac țiune), cât și de aceea a participa ției penale (ca pluralitate ocazional ă de f ăptuitori /
infractori).Includerea pluralit ății de infrac țiuni în reglementarea privitoare la infrac țiune corespunde (par țial)
actualei sistematiz ări a P ărții generale a Codului penal, sediul materiei reg ăsindu-se în titlul rezervat infrac țiunii
(Titlul II). Unele ipoteze legale ce înscriu existe n ța pluralit ății de infrac țiuni – consacrând solu ții legislative f ără
precedent, vizând sanc ționarea corespunz ătoare a unor forme de manifestare a pluralit ății de infrac țiuni – sunt
incluse în titlul distinct ce reune ște dispozi țiile privitoare la starea de minoritate a infractor ului (Titlul V din
Partea general ă a C. pen.), dup ă cum se reg ăsesc și în titlul rezervat r ăspunderii penale a persoanei juridice
(Titlul VI din Partea general ă a C. pen.).
Apartenen ța institu ției pluralit ății de infrac țiuni la institu ția fundamental ă a infrac țiunii reiese (în mod
evident) din cadrul legal rezervat acesteia. Astfel , reglementarea se reg ăse ște – expressis verbis – în Titlul II,
Capitolul V (intitulat „Unitatea și pluralitatea de infrac țiuni”) din Partea general ă a Codului penal,
corespunz ător art. 38 și urm ătoarele (art. 45 – inclusiv), prin înscrierea celor trei forme reprezentate (în ordinea
de reglementare) de: concursul de infrac țiuni, recidiv ă și pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni .
În reglementarea fiec ăreia dintre aceste trei forme, se identific ă defini țiile legale acordate [art. 38 C.
pen. – concursul de infrac țiuni; art. 41 și art. 42 C. pen. – recidiva, prin prisma condi țiilor pozitive și a celor
negative de existen ță; art. 44 alin. (1) C. pen. – pluralitatea intermed iar ă], precum și dispozi țiile sanc ționatorii
interesând pedeapsa principal ă aplicabil ă în caz de concurs de infrac țiuni (art. 39 – 40 C. pen.), recidiv ă (art. 43
C. pen.) și pluralitate intermediar ă de infrac țiuni [art. 44 alin. (2) C. pen.]. Sediul materiei s e încheie prin
dispozi țiile prev ăzute de art. 45 Cod penal, dispozi ții interesând celelalte categorii de pedepse (compl ementare
și accesorii), dup ă cum și m ăsurile de siguran ță în caz de concurs de infrac țiuni, recidiv ă și pluralitate
intermediar ă.
În ordinea lor de reglementare, cele trei forme ale pluralit ății de infrac țiuni sunt reprezentate de:
– Concursul de infrac țiuni , care const ă în dou ă sau mai multe infrac țiuni s ăvâr șite de aceea și persoan ă – fie
prin ac țiuni sau inac țiuni distincte, fie printr-o singur ă ac țiune sau inac țiune (în condi țiile prev ăzute de lege) –
înainte ca aceasta s ă fi fost condamnat ă definitiv pentru vreuna din ele (potrivit art. 38 C. pen.).
– Recidiva , care exist ă atunci când, dup ă r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare la pedeapsa
închisorii mai mare de un an și pân ă la reabilitare sau împlinirea termenului de reabil itare, condamnatul
săvâr șește din nou o infrac țiune, cu inten ție sau cu inten ție dep ășit ă, pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii de un an sau mai mare . Exist ă recidiv ă și în cazul în care condamnarea definitiv ă, sau pedeapsa

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

74
prev ăzut ă de lege pentru infrac țiunea nou comis ă, vizeaz ă pedeapsa deten țiunii pe via ță (potrivit art. 41 C. pen.).
– Pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni , care exist ă atunci când, dup ă r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de
condamnare și pân ă la data la care pedeapsa este executat ă sau considerat ă ca executat ă, condamnatul
săvâr șește din nou o infrac țiune f ără a fi, îns ă, întrunite condi țiile prev ăzute de lege pentru starea de recidiv ă
[potrivit art. 44 alin. (1) C. pen.].
Titlul II al P ărții generale a Codului penal – deci inclusiv materia rezervat ă pluralit ății de infrac țiuni –
vizeaz ă preponderent infractorul persoan ă fizic ă major ă la data s ăvâr șirii faptelor (ca infrac țiuni). Aceasta
reiese atât din existen ța celor trei forme de pluralitate de infrac țiuni consacrate de lege – care sunt toate
compatibile cu vârsta men ționat ă a subiectului activ (anume: persoana care a împlin it vârsta de 18 ani), care
săvâr șește cele dou ă sau mai multe infrac țiuni – dup ă cum și din dispozi țiile legale care înscriu tratamentul
penal aplicabil, vizând sanc ționarea prin pedepse principale și pedepse secundare (complementare și accesorii),
dintre acelea aplicabile acestei categorii de perso ane fizice – majorii. Dup ă cum s-a precizat, dispozi ții legale
privitoare la pluralitatea de infrac țiuni se reg ăsesc incluse și în alte titluri din Partea general ă a Codului penal în
vigoare, anume: titlul rezervat r ăspunderii penale a persoanei juridice (Titlul VI di n Partea general ă a C. pen.),
cât și titlul distinct ce reune ște dispozi țiile privitoare la starea de minoritate a infractor ului (Titlul V din Partea
general ă a C. pen.).
De re ținut: Titlul VI al P ărții generale a C. pen. reune ște principalele dispozi ții de interes în materia
răspunderii penale a persoanei juridice, titlu care, în Capitolul III (dispozi ții comune) grupeaz ă și prevederi
legale privitoare la formele pluralit ății de infrac țiuni . Acestea sunt ( și pentru persoana juridic ă): recidiva (art.
146 C. pen.), concursul de infrac țiuni și pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni (art. 147 C. pen., în baza
denumirii marginale: „Atenuarea și agravarea r ăspunderii penale a persoanei juridice”).Cele trei f orme ale
pluralit ății de infrac țiuni indicate (concursul de infrac țiuni, recidiva și pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni) se
reg ăsesc, a șadar, și în cazul persoanei juridice. Dintre acestea, îns ă, doar dou ă reclam ă condi ții de existen ță
identice celor impuse prin lege [art. 38 și art. 44 alin.(1) C. pen.] persoanei fizice, și anume: concursul de
infrac țiuni și pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni (sens în care defini țiile legale acordate acestora – din care
se extrag și condi țiile lor de existen ță – sunt cele oferite de normele preindicate). Mai e xact, nu sunt diferen țe în
ceea ce prive ște reglementarea concursului de infrac țiuni, prin prisma condi țiilor de existen ță cerute acestei
forme a pluralit ății de infrac țiuni, dup ă cum subiectul activ este reprezentat de persoana f izic ă sau de persoana
juridic ă, precizare valabil ă și în ceea ce prive ște reglementarea pluralit ății intermediare de infrac țiuni (acelea și
condi ții de existen ță în cazul persoanei fizice – infractor major, respe ctiv al persoanei juridice).Dac ă ne
îndrept ăm aten ția spre recidiv ă, în cazul persoanei juridice – ca form ă a pluralit ății de infrac țiuni care
beneficiaz ă de consacrare printr-un articol distinct (art. 14 6 C. pen.) – observ ăm c ă este reglementat ă diferit
fa ță de starea de recidiv ă în cazul persoanei fizice infractor major . Ține de esen ța st ării de recidiv ă – șiîn acest
caz – reiterarea unui comportament infrac țional inten ționat sau praeterinten ționat, dup ă r ămânerea definitiv ă a
unei hot ărâri de condamnare și pân ă la reabilitare, îns ă în condi ții ce o diferen țiaz ă (net) de starea de recidiv ă
atras ă în cazul persoanei fizice – infractor major. Mai e xact, re ținerea recidivei în cazul persoanei juridice se va
na ște prin reiterarea comportamentului infrac țional inten ționat sau praeterinten ționat, dup ă condamnarea
definitiv ă privitoare (exclusiv) la pedeapsa amenzii, indifer ent de cuantumul acesteia și pân ă la intervenirea
reabilit ării de drept .
Titlul V al P ărții generale a C. pen. este rezervat reglement ărilor privind minoritatea (minoritatea
infractorului). De lege lata , singurele consecin țe ale r ăspunderii penale pe care și-o angajeaz ă aceast ă categorie
de persoane fizice const ă în m ăsuri educative – ca sanc țiuni penale (neprivative sau privative de libertate ) – care
se iau în condi țiile prev ăzute de lege – inclusiv fa ță de majorii care, la data s ăvâr șirii infrac țiunii, aveau vârsta
cuprins ă între 14 și 18 ani [art. 134 alin. (1) Cod penal]. Cu alte cu vinte, infrac țiunile comise în timpul
minorit ății nu sunt susceptibile s ă atrag ă sanc ționarea prin pedepsire a acestei categorii de infra ctori (persoane
fizice cu vârsta cuprins ă între 14 și 18 ani, la data comiterii infrac țiunii / infrac țiunilor), consecin țele r ăspunderii
lor penale concretizându-se (exclusiv) în m ăsuri educative (sanc țiuni penale specifice, care nu atrag interdic ții,
dec ăderi sau incapacit ăți). Subiect activ al unei pluralit ăți de infrac țiuni poate fi și minorul r ăspunz ător penal ,
în condi țiile în care s ăvâr șește dou ă sau mai multe infrac țiuni. Re ținându-ne acum aten ția cele trei forme ale
pluralit ății de infrac țiuni – avem în vedere: concursul de infrac țiuni, recidiva și pluralitatea intermediar ă – așa
cum rezult ă din ansamblul reglement ărilor înscrise în materia minorit ății (Titlul V al P ărții generale a Codului
penal), dintre aceste trei forme, concursul este singura ca re poate lua na ștere cu privire la infrac țiunile
săvâr șite în timpul minorit ății , dup ă cum se las ă loc existen ței concursului de infrac țiuni și atunci când o fapt ă
penal ă s-a comis în timpul minorit ății, iar o alta, dup ă majorat . De lege lata,exist ă o incompatibilitate total ă
între starea de minoritate a infractorului și pluralitatea de infrac țiuni sub forma recidivei și a pluralit ății
intermediare de infrac țiuni !Se impune sublinierea potrivit c ăreia ipotezele legale privind pluralitatea de
infrac țiuni – conform reglement ărilor din Titlul V (Minoritatea) din Partea general ă a Codului penal – nu se

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

75 reduc îns ă la concursul de infrac țiuni !Anticipând materia – care va constitui, îns ă, obiect de studiu în semestrul
al II-lea – specific ăm faptul c ă ipotezele de infrac țiuni multiple se subsumeaz ă unei forme(distincte) a
pluralit ății de infrac țiuni – „pluralitate sui-generis ”, acoperind situa țiile ce ilustreaz ă perseveren ța
infrac țional ă a unei persoane fizice care a suferit (deja) o con damnare definitiv ă, pentru cel pu țin o infrac țiune
comis ă în timpul minorit ății, și care s ăvâr șește o nou ă infrac țiune / noi infrac țiuni înainte de împlinirea vârstei
de 18 ani, sau dup ă împlinirea vârstei majoratului .[A se vedea prevederile art. 123 alin. (3) teza I, art. 124 alin.
(3) teza I și alin. (7), art. 125 alin. (3) teza I și alin. (7) Cod penal]
Important: Pluralitatea de infrac țiuni nu se reduce la cele trei forme cu reglementar e expres ă:
concursul de infrac țiuni, recidiva și pluralitate intermediar ă+ ipotezele de infrac țiuni multiple subsumate unei
„pluralit ăți sui-generis” . Se adaug ă acestora – ca form ă (distinct ă) de manifestare a pluralit ății de infrac țiuni,
forma (re)cunoscut ă în doctrin ă sub denumirea de „ pluralitate nenumit ă de infrac țiuni ”. Denumirea atribuit ă se
poate sus ține prin lipsa unor norme de reglementare expres ă în Partea general ă a Codului penal, norme care s ă
dispun ă și în privin ța unui tratament penal specific. Aceasta poate fi re ținut ă, dup ă caz, fie în sarcina unei
persoane fizice majore, fie a unei persoane juridic e. Ea exist ă, spre exemplu, în situa ția în care, dup ă o
condamnare definitiv ă la o pedeaps ă executat ă sau considerat ă ca executat ă și pân ă la reabilitare sau
împlinirea termenului de reabilitare, are loc comit erea, de c ătre aceea și persoan ă, a unei noi infrac țiuni, f ără
să fie întrunite condi țiile prev ăzute de lege pentru recidiv ă, ceea ce excede con ținutului normativ al art. 44 alin.
(1) C. pen. (care consacr ă pluralitatea intermediar ă).
[Asumându-ne expunerea ampl ă din preliminarii, vom aborda problematica pe care o dezvolt ă formele
pluralit ății de infrac țiuni, de o manier ă sintetic ă, cu focalizare asupra celor trei forme cu reglementare expres ă
în cadrul (general) legal rezervat acestei institu ții juridico-penale, anume: concursul de infrac țiuni, recidiva și
pluralitatea intermediar ă. În acest sens, atragem aten ția asupra necesit ății parcurgerii in extenso a doctrinei de
specialitate, prin prisma elabor ărilor teoretice corespunz ătoare acestei materii!]

III.6.1.Concursul de infrac țiuni

Concursul de infrac țiuni poate fi definit ca fiind acea form ă a pluralit ății (reale) de infrac țiuni care
const ă în s ăvâr șirea, de c ătre aceea și persoan ă, a dou ă sau mai multor infrac țiuni, înainte de a fi condamnat ă
definitiv pentru vreuna dintre ele . Legiuitorul penal nu acord ă o defini ție general ă a concursului de infrac țiuni ,
ci define ște , în acela și articol al Codului penal (art. 38) – dar în aline ate distincte – ce le dou ă forme principale
sub care se prezint ă acesta , respectiv concursul real de infrac țiuni – potrivit alin. (1) – și concursul formal de
infrac țiuni – potrivit alin. (2) – forme indicate normativ in terminis . Astfel, legea prevede c ă:

(1) Exist ă concurs real de infrac țiuni când dou ă sau mai multe infrac țiuni au fost s ăvâr șite de aceea și
persoan ă, prin ac țiuni sau inac țiuni distincte, înainte de a fi condamnat ă definitiv pentru vreuna din ele.
Exist ă concurs real de infrac țiuni și atunci când una dintre infrac țiuni a fost comis ă pentru s ăvâr șirea sau
ascunderea altei infrac țiuni.
(2) Exist ă concurs formal de infrac țiuni când o ac țiune sau o inac țiune s ăvâr șit ă de o persoan ă, din cauza
împrejur ărilor în care a avut loc sau a urm ărilor pe care le-a produs, realizeaz ă con ținutul mai multor
infrac țiuni.

Așa cum rezult ă din defini ția acordat ă acestei forme de pluralitate infrac țional ă, pentru existen ța
concursului de infrac țiuni trebuie s ă fie întrunite cumulativ urm ătoarele condi ții :
a) săvâr șirea a dou ă sau mai multor infrac țiuni ;
b) s ăvâr șirea infrac țiunilor de c ătre aceea și persoan ă (identitate de subiect activ – leg ătur ă in personam );
c) comiterea infrac țiunilor înainte de r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare a infractorului pentru
vreuna dintre ele .
Condi țiilor mai sus expuse, extrase din îns ăși defini ția general ă acordat ă concursului de infrac țiuni, li se
adaug ă – în optica doctrinei majoritare – înc ă una, privitoare la faptul c ă (într-o formulare generic ă și general
acceptat ă) infrac țiunile comise (sau cel pu țin dou ă dintre acestea) s ă poat ă fi supuse judec ății . În leg ătur ă cu
aceast ă condi ție, care ridic ă preponderent problema posibilit ății sanc țion ării (potrivit sistemului sanc ționator al
concursului de infrac țiuni, a) persoanei care s-a implicat în s ăvâr șirea ansamblului faptic ce configureaz ă
concursul de infrac țiuni, trebuie men ționat c ă aceasta implic ă lipsa inciden ței unor cauze operante în materie
juridico-penală, cu efect extinctiv asupra institu țiilor fundamentale subsecvente celei a infrac țiunii , astfel cum
sunt cauzele (generale) care înl ătur ă r ăspunderea penal ă (cu reglementare în Titlul VII al P ărții generale a
Codului penal), sau cauzele de nepedepsire (general e sau speciale).
[În țelegem s ă nu insist ăm asupra prezent ării condi țiilor generale de existen ță a concursului de
infrac țiuni, sens în care trimitem la consultarea doctrine i de specialitate ]
În conformitate cu dispozi țiile legale, concursul de infrac țiuni se poate prezenta fie sub forma unui

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

76
concurs real de infrac țiuni – art. 38 alin. (1) C. pen., fie sub forma unui concurs formal de infrac țiuni – art. 38
alin. (2) C. pen. Acestor forme principale ale conc ursului de infrac țiuni, le aloc ăm un comentariu succint .
Astfel:
Concursul real de infrac țiuni exist ă atunci când dou ă sau mai multe infrac țiuni au fost s ăvâr șite de
către aceea și persoan ă, prin ac țiuni sau inac țiuni distincte, înainte de a fi condamnat ă definitiv pentru vreuna
dintre ele (teza I din textul legal preindicat). Concurs real de infrac țiuni exist ă inclusiv atunci când una dintre
infrac țiuni a fost comis ă pentru s ăvâr șirea sau ascunderea altei infrac țiuni (teza a II-a din acela și text
normativ). Dispozi ția înf ățișeaz ă dou ă modalit ăți normative , cunoscute sub denumirile – atribuite în doctrin ă –
de concurs simplu (teza I), respectiv concurs caracterizat (și) prin leg ătura, conexiunea in rem care o dubleaz ă
pe aceea in personam (teza a II-a), concurs prezentând conexiune etiologic ă (leg ătur ă mijloc-scop) sau
consecven țional ă (leg ătur ă cauz ă-efect).
Concursul real prezentând conexitate etiologic ă manifest ă urm ătoarele particularit ăți: ambele
infrac țiuni din structura sa sunt, din punct de vedere sub iectiv, infrac țiuni inten ționate ; hot ărârea infrac țional ă
privind s ăvâr șirea infrac țiunii-scop trebuie s ă se nasc ă anterior comiterii infrac țiunii-mijloc . Putem afirma
astfel c ă aceast ă modalitate a concursului real de infrac țiuni semnific ă o excep ție de la regula potrivit c ăreia în
structura unui concurs de infrac țiuni se pot reuni infrac țiuni caracterizate prin oricare din formele vinov ăției
penale (spre exemplu: o infrac țiune-mijloc de fals în scopul s ăvâr șirii unei infrac țiuni de în șel ăciune).
Concursul real prezentând conexitate consecven țional ă manifest ă urm ătoarele particularit ăți: prima
infrac țiune se poate comite cu inten ție sau din culp ă, îns ă cea de-a doua, s ăvâr șit ă în vederea ascunderii
precedentei, se comite întotdeauna în baza inten ției , iar hot ărârea privind s ăvâr șirea celei de-a doua infrac țiuni
poate lua na ștere, dup ă caz, înainte sau dup ă comiterea celei dintâi, cu excep ția cazului în care prima
infrac țiune este comis ă din culp ă (caz în care hot ărârea de comitere a celei de-a doua infrac țiuni se ia exclusiv
dup ă săvâr șirea primei infrac țiuni).De exemplu: o neglijen ță în serviciu acoperit ă printr-un fals, sau o
infrac țiune de fals s ăvâr șit ă pentru a acoperi o delapidare.
Concursul formal de infrac țiuni – art. 38 alin. (2) C. pen. – exist ă atunci când printr-o ac țiune sau
inac țiune, s ăvâr șit ă de o persoan ă (aceea și persoan ă), din cauza împrejur ărilor în care a avut loc aceasta sau a
urm ărilor pe care le-a produs, se realizeaz ă con ținutul mai multor infrac țiuni, în lipsa existen ței unei
condamn ări definitive pentru vreuna dintre ele . Este de precizat c ă distinc ția dintre concursul real și cel formal
de infrac țiuni are în vedere modul de apari ție a celor dou ă sau mai multe fapte penale, concursul formal
particularizându-se prin unicitatea ac țiunii / inac țiunii, care d ă na ștere – prin comitere în condi țiile prev ăzute
de lege – unei pluralit ăți de fapte penale . Exist ă un concurs formal/ideal de infrac țiuni, spre exemplu: atunci
când, în urma unui accident rutier, sunt atrase dou ă rezultate relevante penal ce caracterizeaz ă o infrac țiune de
ucidere din culp ă, respectiv una de v ătămare corporal ă din culp ă (o persoan ă sau mai multe au fost ucise și una
sau mai multe au fost r ănite prin ac țiunea unic ă a conduc ătorului auto neatent).
De re ținut :Concursul de infrac țiuni poate reuni o varietate de fapte penale, în nu m ăr de cel pu țin dou ă
– spre exemplu, infrac țiuni simple, infrac țiuni complexe, infrac țiuni de durat ă – fără s ă intereseze gravitatea
acestora, sau forma specific ă de vinov ăție ce le caracterizeaz ă din punct de vedere subiectiv (inten ție, culp ă sau
inten ție dep ășit ă). Infrac țiunile concurente se pot s ăvâr și la diferite interval de timp, sau chiar în acela și timp
(deodat ă), caz în care vom distinge între concursul succesiv și concursul simultan de infrac țiuni. Faptele pot fi
de aceea și natur ă sau de natur ă diferit ă, caz în care vom distinge între concurs omogen și concurs eterogen de
infrac țiuni. Trebuie men ționat c ă nu este exclus ă combinarea acestor forme (spre exemplu, concurs succesiv și
omogen, sau concurs simultan și eterogen). În acest sens, propunem ca exerci țiu de imagina ție , ilustrarea
urm ătoarelor situa ții: concurs real succesiv și omogen; concurs real simultan și eterogen; concurs formal
omogen; concurs formal eterogen.
Atragem aten ția asupra urm ătoarelor aspecte: concursul real (succesiv și omogen) de infrac țiuni ridic ă
probleme de delimitare fa ță de infrac țiunea continuat ă, iar concursul real caracterizat (calificat) de infrac țiuni
ridic ă probleme de delimitare fa ță de infrac țiunea complex ă; concursul formal de infrac țiuni ridic ă probleme de
delimitare în raport de infrac țiunea complex ă omogen ă (spre exemplu, atunci când prin aceea și ac țiune /
inac țiune – săvâr șit ă cu aceea și ocazie, în aceea și împrejurare – se produce moartea, cu inten ție sau din culp ă, a
dou ă sau mai multor persoane, ori atunci când urm ările unei v ătămări corporale din culp ă se produc fa ță de dou ă
sau mai multe persoane).

Sanc ționarea concursului de infrac țiuni
Reglementarea corespunz ătoare art. 39 și 40 C. pen. dispune în materia sanc țion ării concursului de
infrac țiuni s ăvâr șite de persoana fizic ă, de pe pozi ția infractorului major , stabilind tratamentul penal, din punct
de vedere al pedepsei principale. Celor dou ă forme ale concursului de infrac țiuni – real, formal – li se creeaz ă
un regim juridic de sanc ționare uniform , în cadrul c ăruia se pot observa atât o pluralitate de sisteme de

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

77 sanc ționare , corespunz ătoare dispozi țiilor art. 39 alin. (1) lit. a)-e) C. pen., cât și instituirea unei solu ții de
excep ție ( fără precedent legislativ) – art. 39 alin. 2 C. pen. Le vom examina (succint) în continuare, nu înainte
de a veni cu unele preciz ări .
Opera țiunea de determinare a pedepsei principale, în situ a ția comiterii unui concurs de infrac țiuni ,
parcurge dou ă etape distincte . Astfel, într-o prim ă etap ă, are loc stabilirea unei pedepse concrete pentru fiecare
infrac țiune concurent ă în parte , cu recurgere la criteriile generale de individual izare judiciar ă, prev ăzute de art.
74 C. pen. (dup ă caz, se vor valorifica și eventualele criterii speciale existente, sau / și circumstan țele atenuante /
agravante re ținute în cauz ă). În cea de- a doua etap ă, va avea loc stabilirea pedepsei pentru întregul ansamblu
faptic re ținut în sarcina infractorului major (se va identifi ca pedeapsa cea mai grea dintre cele individual sta bilite
în prima etap ă, urmând ca instan ța s ă se conformeze regulilor exprese înscrise de legiui torul penal pentru
aceast ă a doua etap ă), astfel ajungându-se la pedeapsa concursual ă (rezultant ă, final ă).
Ipotezele și solu țiile legale prev ăzute în art. 39 alin. (1) C. pen. atrag inciden ța:
– Sistemului absorb ției , când s-au stabilit pedeapsa cu deten țiunea pe via ță și una sau mai multe pedepse cu
închisoarea sau amenda [se aplic ă pedeapsa – absorbant ă – a deten țiunii pe via ță , potrivit art. 39 alin. (1) lit. a C.
pen.];
– Sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix , când s-au stabilit pedepse din aceea și specie – fie
închisoarea, fie amenda –, aplicându-se pedeapsa ce a mai grea, la care se adaug ă un spor fix, în condi țiile legii –
o treime din totalul celorlalte pedepse [sistem ope rant pentru ipotezele din art. 39 alin. 1 lit. b) și c)C. pen.];
– Sistemul cumulului aritmetic , când s-a stabilit câte o pedeaps ă de natur ă diferit ă – închisoarea și amenda –,
aplicându-se pedeapsa închisorii, la care se adaug ă, în întregime, pedeapsa amenzii [art. 39 alin. 1 l it. d C. pen.];
– Sistemul mixt , al cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix, combinat cu sistemul cumulului aritmetic, at unci
când s-au stabilit mai multe pedepse de specie dife rit ă – închisoare și amend ă – contopindu-se, potrivit
sistemului descris la lit. b), pedepsele cu închiso area,respectiv, potrivit sistemului indicat la lit. c), pedepsele cu
amenda și procedându-se apoi, cu rezultatele astfel atinse, dup ă sistemul de la lit. d) [art. 39 alin. 1 lit. e) C.
pen.].
Potrivit dispozi țiilor art. 39 alin. (2) C. pen. se reglementeaz ă o ipotez ă distinct ă de sanc ționare a
concursului de infrac țiuni , anume: ipoteza legal ă care permite instan ței ca, în situa ția comiterii unor infrac țiuni
concurente, de o gravitate (abstract ă și concret ă) sporit ă, s ă poat ă aplica îns ăși pedeapsa deten țiunii pe via ță,
chiar dac ă aceasta nu a fost stabilit ă individual pentru niciuna dintre faptele comise și chiar dac ă nici legea nu
ar prevedea-o (ca sanc țiune penal ă principal ă, alternativ ă) pentru niciuna dintre aceste fapte incriminate
comise .
În leg ătur ă cu tratamentul penal al concursului de infrac țiuni, intereseaz ă și problema ce prive ște
stabilirea (corect ă a) naturii juridice atribuite acestei forme a plur alit ății de infrac țiuni . Potrivit curentului
majoritar de opinie, având în vedere reglementarea modului de aplicare a pedepsei principale, concursul de
infrac țiuni este acceptat drept o cauz ă general ă de agravare a r ăspunderii penale (mai exact, o stare personal ă
și obligatorie de agravare a pedepsei ).
Men țion ăm c ă, în ceea ce prive ște tratamentul penal aplicabil în caz de infrac țiuni concurente s ăvâr șite
de persoana juridic ă, legiuitorul opteaz ă pentru trimiterea la „regimul amenzii prev ăzut de lege pentru persoana
fizic ă”– potrivit art. 147 alin. (1) C. pen. –, în consid erarea aceluia și sistem de sanc ționare – al cumulului juridic
cu spor obligatoriu și fix – prin contopirea amenzilor, potrivit regulii înscrise de art. 39 alin. (1) lit. c) C. pen.
Important: Sanc ționarea concursului de infrac țiuni (precum și a celorlalte forme ale pluralit ății de
infrac țiuni, în cazul persoanei fizice, infractor major) nu se reduce la aplicarea pedepsei principale (art. 39 C.
pen.). În privin ța tratamentului penal al concursului de infrac țiuni intereseaz ă și dispozi țiile din art. 45 C. pen. –
pedepse complementare, pedepse accesorii, m ăsuri de siguran ță în caz de concurs de infrac țiuni – configurând
materie corespunz ătoare semestrului al II-lea de studiu. De asemenea, sanc ționarea concursului de infrac țiuni
(precum și a celorlalte forme ale pluralit ății de infrac țiuni, în cazul persoanei juridice), nu se reduce la aplicarea
pedepsei principale. În privin ța tratamentului penal al concursului de infrac țiuni intereseaz ă și dispozi țiile din
art. 147alin. (2) și alin. (3) C. pen. – pedepse complementare și m ăsuri de siguran ță în caz de concurs de
infrac țiuni – configurând materie corespunz ătoare semestrului al II-lea de studiu.

*
Extrase de practic ă obligatorie în materia CONCURSULUI DE INFRAC ȚIUNI:
(Se recomand ă parcurgerea motiv ării integrale a deciziilor indicate)

A)Decizii pronun țate de Î.C.C.J., ca hot ărâri prealabile pentru solu ționarea unor chestiuni de drept în
materie penal ă(în rezolvarea unor situa ții tranzitorii).
1) Prin Decizia nr. 1/2014 (M. Of. nr. 349 din 13 mai 2014), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Ploie ști, Sec ția Penal ă

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

78
și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în vederea pronun ță rii unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabil e în cazul faptelor definitiv judecate, pentru
ipoteza unui concurs de infrac țiuni . S-a stabilit c ă: „În aplicarea legii penale mai favorabile, dup ă judecarea definitiv ă a
cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infrac țiuni, într-o prim ă etap ă
se verific ă inciden ța dispozi țiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepse le individuale. În a dou ă etap ă, se verific ă
dac ă pedeapsa rezultant ă aplicat ă potrivit legii vechi dep ăș ește maximul la care se poate ajunge în baza legii no i,
conform art. 39 Cod penal. În cazul în care pedeaps a rezultant ă aplicat ă potrivit legii vechi dep ăș ește maximul la care
se poate ajunge în baza art. 39 Cod penal, pedeapsa rezultant ă va fi redus ă la acest maxim. În caz contrar, pedeapsa
rezultant ă va r ămâne astfel cum a fost stabilit ă potrivit legii vechi ”.
2) Prin Decizia nr. 4/2014 (M. Of. nr. 434 din 13 iunie 2014), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Bucure ști, Sec ția I
penal ă, prin care s-a solicitat pronun țarea unei hot ărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept vizând aplicabilitatea
dispozi țiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2 012 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/200 9 privind Codul
penal) cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) di n noul Cod penal, în cazul faptelor definitiv judec ate la data de 1 februarie
2014 . S-a stabilit c ă: „Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 12 9 alin. (2) lit. b) din Codul penal nu sunt aplicab ile faptelor definitiv
judecate la data de 1 februarie 2014 ”.
3) Prin Decizia nr. 18/2014 (M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Tribunalul Gala ți, Sec ția penal ă, prin
care s-a solicitat pronun țarea unei hot ărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept „dac ă în aplicarea art. 21 alin. (1) și
(3) din Legea nr. 187/2012 pedeapsa închisorii exec utabil ă mai mare de 5 ani aplicat ă pentru infrac țiuni s ăvâr șite în timpul
minorit ății se înlocuie ște cu a) măsura educativ ă a intern ării într-un centru de deten ție pe o durat ă egal ă cu durata pedepsei
închisorii ori cu b) măsura educativ ă a intern ării într-un centru de deten ție pe o durat ă de 5 ani”. S-a stabilit c ă: „în
aplicarea legii penale mai favorabile, dup ă judecarea definitiv ă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal cu refer ire la
art. 21 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 187/2012:
– pedeapsa închisorii executabil ă sau pedeapsa în cazul pluralit ății de infrac țiuni executabil ă aplicat ă pentru
infrac țiunile comise în timpul minorit ății al c ărei cuantum este pân ă în 15 ani se va înlocui cu m ăsura educativ ă a
intern ării într-un centru de deten ție pe o perioad ă egal ă cu durata pedepsei închisorii;
– pedeapsa executabil ă sau pedeapsa în cazul pluralit ății de infrac țiuni executabil ă aplicat ă pentru infrac țiunile comise
în timpul minorit ății mai mare de 15 ani, îns ă care nu dep ăș ește 20 de ani, se va înlocui cu m ăsura educativ ă a
intern ării într-un centru de deten ție pe o perioad ă de 15 ani ”.
4) Prin Decizia nr. 29/2015 (M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2016), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Bucure ști, Sec ția a II-
a penal ă, prin care s-a solicitat pronun țarea unei hot ărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: „ dac ă în aplicarea
art. 585 alin. 1 lit. a) din Codul de procedur ă penal ă, în cazul opera țiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea
aplicate în temeiul Codului Penal din 1968 pentru o infrac țiune s ăvâr șit ă sub imperiul acestei legi cu o pedeaps ă cu
închisoarea aplicat ă în temeiul noului Cod Penal pentru o infrac țiune s ăvâr șit ă sub imperiul Codului Penal din 1968 se
impune determinarea legii penale mai favorabile con damnatului în temeiul art. 5 din noul Cod Penal sau se aplic ă legea în
vigoare la momentul efectu ării opera țiunii de contopire”. S-a stabilit c ă: „În procedura de modificare a pedepsei
prev ăzut ă de art. 585 alin. 1 lit. a) din Codul de procedur ă penal ă, în cadrul opera țiunii de contopire a unei pedepse cu
închisoarea aplicat ă în temeiul Codului penal anterior pentru o infrac țiune s ăvâr șit ă sub imperiul acestei legi cu o
pedeaps ă cu închisoarea aplicat ă în temeiul noului Cod penal pentru o infrac țiune s ăvâr șit ă sub Codul penal anterior,
se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din Codul penal ”.
5) Prin Decizia nr. 2/2016 (M. Of. nr. 192 din 15 martie 2016), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Craiova, Sec ția
penal ă și pentru Cauze cu Minori, prin care s-a solicitat p ronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu
a problemei de drept: „ dac ă, în cazul în care, un inculpat minor s ăvâr șește, în timpul minorit ății, un concurs de infrac țiuni,
fiind ulterior trimis în judecat ă pentru s ăvâr șirea infrac țiunilor din cadrul concursului de infrac țiuni, prin rechizitorii
distincte, iar pentru una dintre infrac țiuni i s-a aplicat o m ăsur ă educativ ă neprivativ ă de libertate, pe care a executat-o
integral înainte de a fi trimis în judecat ă și pentru s ăvâr șirea celorlalte infrac țiuni din cadrul concursului, în momentul în
care i se aplic ă o m ăsur ă educativ ă pentru toate infrac țiunile din cadrul concursului de infrac țiuni, conform art. 129 alin.
(1) din Codul penal, durata m ăsurii educative deja executate se scade din durata noii m ăsuri educative aplicate pentru
întreg concursul de infrac țiuni sau se va dispune executarea integral ă a noii m ăsuri educative aplicate pentru concursul de
infrac țiuni, atât în cazul aplic ării unei m ăsuri educative neprivative de libertate, cât și în cazul aplic ării unei m ăsuri
educative privative de libertate ”. S-a stabilit c ă: „ În ipoteza infrac țiunilor concurente s ăvâr șite în timpul minorit ății,
judecate separat, durata m ăsurii educative neprivative de libertate, dispus ă pentru o infrac țiune concurent ă și executat ă,
nu se scade din durata m ăsurii educative neprivative sau privative de libert ate, dar va fi avut ă în vedere la alegerea și
stabilirea sanc țiunii conform art. 129 alin. (1) din Codul penal ”.
6) Prin Decizia nr. 7/2016 (M. Of. nr. 251 din 5 aprilie 2016), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Bac ău, Sec ția Penal ă,
Cauze Minori și Familie, prin care s-a solicitat pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept: „ dac ă la stabilirea legii penale mai favorabile, conform art. 5 din Codul penal, pentru infrac țiuni

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

79 comise anterior datei de 1 februarie 2014, aflate î n concurs cu una sau mai multe infrac țiuni comise dup ă intrarea în
vigoare a noului Cod penal, decizia nr. 265/2014 a Cur ții Constitu ționale se aplic ă avându-se în vedere toate infrac țiunile
comise de inculpat și impune aplicarea noului Cod penal pentru toate in frac țiunile ori se aplic ă doar în raport de
infrac țiunile comise anterior datei de 1 februarie 2014, e xistând astfel posibilitatea aplic ării dispozi țiilor din vechiul Cod
penal pentru acestea din urm ă”. S-a stabilit c ă: „ În aplicarea dispozi țiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralit ății de
infrac țiuni constând în s ăvâr șirea unor infrac țiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infrac țiuni
comise dup ă intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru inf rac țiunile s ăvâr șite anterior datei de 1 februarie 2014 se
va aplica legea penal ă mai favorabil ă – identificat ă ca fiind legea veche sau legea nou ă – iar pentru infrac țiunile
săvâr șite sub imperiul legii penale noi, precum și pentru tratamentul sanc ționator al concursului de infrac țiuni, se va
aplica legea nou ă, conform art. 3 din Codul penal și art. 10 din Legea nr.187/2012 pentru punerea în a plicare a Legii
nr.286/2009 privind Codul penal ”.
7) Prin Decizia nr. 13/2016 (M. Of. nr. 457 din 21 iunie 2016), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Gala ți – Sec ția penal ă
și pentru cauze cu minori, prin care s-a solicitat p ronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept: „ dac ă, în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infrac țiuni în form ă continuat ă
care, potrivit legii penale noi, nu mai îndepline ște condi țiile de re ținere a unit ății infrac ționale continuate, ci pe cele ale
unui concurs de infrac țiuni, se are în vedere maximul special prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă sau
pedeapsa maxim ă ce ar rezulta în urma aplic ării dispozi țiilor referitoare la concursul de infrac țiuni ”. S-a stabilit c ă: „(…)
în aplicarea dispozi țiilor art. 6 din Codul penal, în cazul unei infrac țiuni în form ă continuat ă care, potrivit legii penale
noi, nu mai îndepline ște condi țiile de existen ță ale infrac țiunii continuate, ci condi țiile concursului de infrac țiuni,
instan ța se raporteaz ă la maximul special prev ăzut de legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă, iar nu la pedeapsa
maxim ă ce ar rezulta prin aplicarea dispozi țiilor referitoare la concursul de infrac țiuni conform legii penale noi ”.
8) Prin Decizia nr. 20/2016 (M. Of. nr. 927 din 17 noiembrie 2016), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Timi șoara, Sec ția
penal ă, prin care s-a solicitat pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a pr oblemei de drept: dac ă
„în cazul infrac țiunii de proxenetism prev ăzute de art. 213 din Codul penal – în modalitatea î nlesnirii practic ării
prostitu ției, dac ă faptele sunt s ăvâr șite fa ță de o persoan ă major ă și de una minor ă, sunt realizate elementele constitutive
ale unei singure infrac țiuni prev ăzute de art. 213 alin. (1) și (3) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1 ) din Codul
penal sau dou ă infrac țiuni aflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (1 ) din Codul penal și art. 213 alin. (3) din Codul
penal, ambele cu aplicarea art. 38 din Codul penal ”. S-a stabilit c ă: «(…) în cazul în care infrac țiunea de proxenetism, în
varianta înlesnirii practic ării prostitu ției, se s ăvâr șește asupra a dou ă sau mai multe persoane v ătămate majore și
minore, în „aceea și împrejurare”, se va re ține o singur ă infrac țiune de proxenetism, prev ăzut ă de art. 213 alin. (1) și (3)
din Codul penal, în form ă simpl ă. Ori de câte ori infrac țiunea de proxenetism, în varianta înlesnirii practi c ării
prostitu ției, se s ăvâr șește asupra a dou ă sau mai multe persoane v ătămate majore și/sau minore, f ără leg ătur ă între ele,
sa va re ține un concurs de infrac țiuni, prev ăzut de art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau a rt. 213 alin. (1) și (3) din
Codul penal, dup ă caz, cu re ținerea dispozi țiilor art. 38 alin. (1) din Codul penal ».
9) Prin Decizia nr. 15/2017 (M. Of. nr. 369 din 18 mai 2017), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Bucure ști, Sec ția a II-
a penal ă, prin care s-a solicitat pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a pr oblemei de drept:
„Dac ă ac țiunea unic ă continu ă de transport a drogurilor de risc/mare risc, pe te ritoriul altui stat și ulterior pe teritoriul
României, poate constitui elementul material al inf rac țiunilor prev ăzute de art. 2 și 3 din Legea nr. 143/2000 privind
prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, în concurs ideal, s au infrac țiunea unic ă prev ăzut ă de
art. 3 din aceea și lege ”. S-a stabilit c ă: „ În interpretarea dispozi țiilor art. 2 și art. 3 din Legea nr. 143/2000 privind
prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicat ă, cu modific ările și complet ările
ulterioare, ac țiunea unic ă continu ă de transport al drogurilor pe teritoriul unui stat str ăin și pe teritoriul României, f ără
drept, întrune ște atât elementele constitutive ale infrac țiunii prev ăzute în art. 2 din Legea nr. 143/2000, cât și elementele
constitutive ale infrac țiunii prev ăzute în art. 3 din acela și act normativ, în concurs formal (ideal) ”.

B) Decizii (obligatorii) pronun țate – în rezolvarea unor recursuri în interesul leg ii – unele sub C. pen.
anterior, care î și men țin valabilitatea potrivit reglement ărilor actuale, altele corespunz ătoare legisla ției
actuale (ordine cronologic ă)

1) Decizia nr. X/2005 (M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006), Sec țiile Unite ale Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție: „1. În caz
de concurs de infrac țiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedeps e ce intr ă sub inciden ța gra țierii, dispozi țiile
referitoare la contopire se aplic ă numai cu privire la pedepsele executabile ce nu au f ăcut obiectul gra țierii sau care au
fost gra țiate par țial. 2. Gra țierea individual ă, în cazul concursului de infrac țiuni, vizeaz ă numai pedeapsa rezultant ă”. 1
2) Decizia nr. V/2006 (M. Of. nr. 492 din 7 iunie 2006) , Sec țiile Unite ale Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție: „Actele de
violen ță, cu inten ția de a ucide, s ăvâr șite în aceea și împrejurare asupra a dou ă persoane, dintre care una a decedat,
constituie atât infrac țiunea de omor – simplu, calificat sau deosebit de g rav – comis ă asupra unei singure persoane, cât

1 Solu ția î și men ține aplicabilitatea / obligativitatea [aspect semna lat în doctrin ă – a se vedea, în acest sens, de exemplu: C-tin. Mi trache,
C. Mitrache, op. cit. (2016), p. 335].

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

80
și tentativ ă de omor, dup ă caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflat e în concurs. Agravanta prev ăzut ă în art. 176
alin. 1 lit. b) din Codul penal nu este aplicabil ă în cazul faptelor men ționate ”.2
3) Decizia nr. LXX (70)/2007 (M. Of. nr. 539 din 17 iulie 2008) , Sec țiile Unite ale Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție:
„Instan țele de control judiciar nu pot dispune direct în c ăile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru inf rac țiunea
care a f ăcut obiectul judec ății cu pedepse aplicate infrac țiunilor concurente, pentru care exist ă o condamnare definitiv ă,
în cazul în care contopirea nu a fost dispus ă de c ătre prima instan ță ”. 3
4) Decizia nr. XVI/ 2007 (M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008), Sec țiile Unite ale Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție: „(…) 5.
În cazul în care o persoan ă ac ționeaz ă asupra altei persoane prin modalit ățile ar ătate la pct. 2 și 3, îndemnând,
înlesnind sau tr ăgând foloase ori recrutând sau traficând persoane m ajore în vederea practic ării de bun ăvoie a
prostitu ției, iar ulterior ac ționeaz ă asupra aceleia și persoane și prin modalit ățile ar ătate în con ținutul textului art. 12
din Legea nr. 678/2001, se va re ține s ăvâr șirea atât a infrac țiunii prev ăzute de art. 329 alin. 1 din Codul penal sau art.
329 alin. 2 tezele I și II din Codul penal, dup ă caz, cât și a infrac țiunii prev ăzute de art. 12 din Legea nr. 678/2001, în
concurs real ”. 4
5) Decizia nr. 2/2008 (M. Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008 ), Sec țiile Unite ale Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție: „În
situa ția existen ței unui prim act de t ăinuire, urmat de o alt ă ac țiune a aceluia și t ăinuitor care promite c ă va asigura
valorificarea în continuare și a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementel e constitutive ale complicit ății la
infrac țiunea de furt în form ă simpl ă sau continuat ă, dup ă caz, în concurs real cu infrac țiunea de t ăinuire, chiar dac ă
promisiunea anticipat ă de t ăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinit ă”. 5
6) Decizia nr. 35/2008 (M. Of. nr. 158 din 13 martie 2009), Sec țiile Unite ale Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție: „În
ipoteza în care obiectul material al infrac țiunii de profanare de morminte prev ăzute la art. 319 din Codul penal este un
cadavru, iar inculpatul, prin dezmembrarea ori ince ndierea cadavrului, urm ăre ște ascunderea faptei de omor comise
anterior, se vor re ține în concurs real infrac țiunea de omor și infrac țiunea de profanare de morminte ”. 6
7) Decizia nr. 37/2008 (M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009), Sec țiile Unite ale Înaltei Cur ți de Casație și Justi ție: În
interpretarea dispozi țiilor art. 306 din Codul penal se stabile ște c ă: „ Infrac țiunile de lovire sau alte violen țe prev ăzute de
art. 180 din Codul penal, v ătămare corporal ă prev ăzut ă de art. 181 din Codul penal și lipsire de libertate în mod ilegal
prev ăzut ă de art. 189 din Codul penal, dup ă caz, se vor re ține în concurs ideal cu infrac țiunea de rele tratamente
aplicate minorului, în cazul faptei p ărintelui sau persoanei c ăreia minorul i-a fost încredin țat spre cre ștere și educare,
care abuzeaz ă de autoritatea sa și, contrar intereselor minorului, exercit ă acte de violen ță sau lipsire de libertate
împotriva acestuia, cu inten ția de a-i produce suferin țe, v ătămări fizice sau morale, și care au pus în primejdie grav ă
dezvoltarea fizic ă, intelectual ă sau moral ă a minorului ”. 7
8) Decizia nr. 16/2013 (M. Of. nr. 177 din 23 martie 2009), Completul competent s ă judece recursul în interesul legii,
Înalta Curte de Casa ție și Justi ție: În interpretarea și aplicarea dispozi țiilor art. 320 1 alin. 7 fraza a II-a din Codul de
procedur ă penal ă, stabile ște c ă „ Într-un proces penal având ca obiect o pluralitate de infrac țiuni (concurs) în a c ărei
alc ătuire intr ă și o infrac țiune care se pedepse ște cu deten țiunea pe via ță , iar s ăvâr șirea tuturor infrac țiunilor este
recunoscut ă de inculpat, judecarea cauzei se face, pentru toat e infrac țiunile, potrivit procedurii de drept comun ”. 8
9) Prin Decizia nr. 4/2017 (M. Of. nr. 360 din 16 mai 2017), Înalta Curte de C asa ție și Justi ție – Completul competent s ă
judece recursul în interesul legii, a admis recursu l în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe
lâng ă Înalta Curte de Casa ție și Justiție privind interpretarea și aplicarea unitar ă a dispozi țiilor art. 378 alin. (1) lit. c) din
Codul penal, în ipoteza s ăvâr șirii infrac țiunii de abandon de familie prin neplata, cu rea-cr edin ță , timp de trei luni, a pensiei
de între ținere datorat ă mai multor persoane și stabilit ă printr-o singur ă hot ărâre judec ătoreasc ă, și a statuat: „Infrac țiunea
de abandon de familie s ăvâr șit ă prin neplata, cu rea-credin ță , timp de trei luni, a pensiei de între ținere, instituit ă printr-

2 Decizia î și men ține actualitatea de principiu, mutatis mutandis , desigur, în considerarea corespunz ătoare a noilor dispozi ții legale
[aspect semnalat în doctrin ă – a se vedea, în acest sens, de exemplu: Tudorel T oader, Marieta Safta, în: G. Antoniu, T. Toader (co ord.)
ș.a., „ Explica țiile noului Cod penal. Vol. III. Art. 188-256 ”, Ed. Universul Juridic, Bucure ști, 2015, p. 48].
3Decizia î și men ține actualitatea de principiu, mutatis mutandis , desigur, în considerarea corespunz ătoare a noilor dispozi ții legale [în
acest sens, a se vedea pozi ția Ministerului Public, într-un material accesibil on-line, în format electronic, la adresa de interne t:
http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/anali za_ril.pdf ( Analiza deciziilor pronun țate în recursurile în interesul legii în materie
penal ă și procesual penal ă cu privire la efectele acestora în contextul noilo r reglement ări , p. 116].
4Potrivit unui punct de vedere, se apreciaz ă c ă, din cele cinci puncte ale solu ției acestei decizii obligatorii pronun țate de instan ța suprem ă
în solu ționarea unui recurs în interesul legii, ( și) aceast ă parte (punctul nr. 5 – interesând materia concursu lui de infrac țiuni) continu ă s ă
își men țin ă valabilitatea (obligativitatea pentru instan țe) și de lege lata – în acest sens, a se vedea pozi ția Ministerului Public, într-un
material accesibil on-line, în format electronic, l a adresa de internet: http://www.mpublic.ro/sites/d efault/files/PDF/analiza_ril.pdf
(Analiza deciziilor pronun țate în recursurile în interesul legii în materie pe nal ă și procesual penal ă cu privire la efectele acestora în
contextul noilor reglement ări , p. 64).
5Solu ția î și men ține aplicabilitatea (obligativitatea), mutatis mutandis [aspect semnalat în doctrin ă – a se vedea, în acest sens, de
exemplu: Tudorel Toader, Marieta Safta, în: G. Anto niu, T. Toader (coord.) ș.a., „ Explica țiile noului Cod penal. Vol. IV. Art. 257-366 ”,
Ed. Universul Juridic, Bucure ști, 2016, p. 98].
6 Solu ția î și men ține aplicabilitatea (obligativitatea), mutatis mutandis [aspect semnalat în doctrin ă – a se vedea, în acest sens, de
exemplu: Nicolae Grofu, în: G. Antoniu, T. Toader ( coord.) ș.a., „ Explica țiile noului Cod penal. Vol. V. Art. 367-446 ”, Ed. Universul
Juridic, Bucure ști, 2016, p. 109].
7 Decizia î și men ține valabilitatea, mutatis mutandis , desigur, în considerarea noilor dispozi ții legale.
8Decizia î și men ține valabilitatea, mutatis mutandis , desigur, în considerarea noilor dispozi ții legale.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

81 o singur ă hot ărâre judec ătoreasc ă în favoarea mai multor persoane, constituie o infr ac țiune unic ă continu ă” (nu exist ă
concurs de infrac țiuni – n.n.)
10) Decizia nr. 1/2019 (M. Of. nr. 187 din 8 martie 2019), Completul competent s ă judece recursul în interesul legii, Înalta
Curte de Casa ție și Justi ție: stabile ște c ă „ Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afi rma ții mincinoase sau de a
nu spune tot ce știe în leg ătur ă cu faptele sau împrejur ările esen țiale cu privire la care a fost întrebat ă întrune ște numai
elementele de tipicitate ale infrac țiunii de m ărturie mincinoas ă, prev ăzut ă de art. 273 alin. (1) din Codul penal ” (nu
exist ă concurs formal de infrac țiuni – n.n.).

III.6.2.Recidiva

III.6.2.1. Introducere. Forme (clasific ări)
Reglement ările în materia recidivei se realizeaz ă în lumina unor titluri distincte din Partea genera l ă a
Codului penal, dup ă cum se are în vedere recidiva în cazul persoanei fizice , respectiv recidiva în cazul
persoanei juridice . Reglementarea recidivei în cazul persoanei fizice este prev ăzut ă, în Partea general ă a
Codului penal, în lumina Titlului II, Capitolul V, corespunz ător art. 41 (defini ție general ă), art. 42 (condamn ări
care nu atrag starea de recidiv ă), art. 43 (pedeapsa principal ă în caz de recidiv ă) și art. 45 (pedepsele secundare
și m ăsurile de siguran ță în caz de pluralitate de infrac țiuni – deci inclusiv sub forma recidivei). Benefici ind de o
reglementare distinct ă, recidiva în cazul persoanei juridice este prev ăzut ă într-un titlu distinct, anume în Titlul
VI din Partea general ă a Codului penal, în Capitolul III, corespunz ător art. 146 (defini ția general ă și tratamentul
penal cu referire la pedeapsa principal ă), respectiv art. 147 alin. (2) și (3), cu referire la regimul pedepselor
complementare și al m ăsurilor de siguran ță în caz de pluralitate de infrac țiuni (în cazul persoanei juridice) – deci
inclusiv sub forma recidivei.
Dat ă fiind vasta problematic ă (teoretic ă și practic ă) pe care o dezvolt ă aceast ă form ă a pluralit ății de
infrac țiuni, ne propunem s ă abord ăm principalele aspecte din materia rezervat ă recidivei, acordândprioritate
prezent ării recidivei în cazul persoanei fizice – tem ă de întindere –iar abia apoi s ă ne ocup ăm de recidiva în
cazul persoanei juridice. [Dup ă cum am precizat deja, aspectele antrenate de s ăvâr șirea de infrac țiuni de c ătre
subiectul activ persoan ă juridic ă, inclusiv recidiva, urmeaz ă a face obiectul evalu ării în semestrul al II-lea de
studiu).
Recidiva reprezint ă acea form ă a pluralit ății de infrac țiuni – cea mai grav ă form ă a anteceden ței penale
– ce se caracterizeaz ă prin reiterarea unui comportament infrac țional de c ătre persoana care a suferit deja o
condamnare definitiv ă la o pedeaps ă (executat ă sau nu), în cazul verific ării întrunirii cumulative a condi țiilor
prev ăzute de lege . Rezult ă o configurare a structurii recidivei pe ceea ce do ctrina denume ște „ termeni ai
recidivei ”, anume: primul termen , care rezid ă în existen ța unei hot ărâri definitive de condamnare (care trebuie
să îndeplineasc ă anumite cerin țe prev ăzute de lege), respectiv un termen secund (al doilea termen) care const ă în
săvâr șirea din nou a unei infrac țiuni (care trebuie s ă îndeplineasc ă cerin țele prev ăzute de lege). Liantul dintre
cei doi termeni este reprezentat de aceea și persoan ă – unitatea de subiect activ – persoan ă care persevereaz ă pe
cale infrac țional ă, în ciuda unei condamn ări definitive suferite anterior.
O prezentare (chiar și succint ă) a formelor recidivei, ne va permite surprinderea modului în care acestea
își g ăsesc reflectare ( și) pe planul legisla ției na ționale, înlesnind departajarea între formele existe nte în cazul
persoanei fizice, de cele existente în cazul persoa nei juridice. Astfel, recidiva poate îmbr ăca urm ătoarele forme :
– Recidiv ă postcondamnatorie și recidiv ă postexecutorie (clasificare dup ă criteriul momentului s ăvâr șirii noii
infrac țiuni ). Recidiva postcondamnatorie presupune comiterea unei noi infrac țiuni dup ă r ămânerea definitiv ă a
unei hot ărâri de condamnare la o (anumit ă) pedeaps ă înc ă neexecutat ă, sau executat ă doar par țial (altfel spus,
noua infrac țiune se comite pân ă la executarea sau considerarea ca executat ă a pedepsei aplicate prin hot ărârea
rămas ă definitiv ă). Recidiva postexecutorie presupune comiterea unei noi infrac țiuni dup ă r ămânerea definitiv ă
a hot ărârii de condamnare privitoare, îns ă, la o (anumit ă) pedeaps ă executat ă sau considerat ă ca executat ă.
– Recidiv ă absolut ă și recidiv ă relativ ă (clasificare dup ă criteriul gravit ății condamn ării definitive – care se
reflect ă în pedeapsa aplicat ă pentru primul termen al recidivei). Recidiva absolut ă nu este condi ționat ă de o
anumit ă gravitate impus ă condamn ării definitive (spre exemplu, nu este dependent ă de condamnarea la o
anumit ă specie de pedeaps ă, sau la o anumit ă durat ă / un anumit cuantum de pedeaps ă), spre deosebire de
recidiva relativ ă, care este condi ționat ă de o anumit ă gravitate impus ă condamn ării definitive (spre exemplu,
condamnare definitiv ă la o anumit ă specie de pedeaps ă – cum ar fi cazul închisorii – și de o anumit ă durat ă
minim ă).
– Recidiv ă general ă și recidiv ă special ă (clasificare dup ă criteriul naturii infrac țiunilor reunite în structura sa).
Recidiva general ă nu este condi ționat ă de natura infrac țiunilor s ăvâr șite , faptele putând fi de aceea și natur ă
(recidiv ă omogen ă) sau de natur ă diferit ă ( recidiv ă eterogen ă), spre deosebire de recidiva special ă, a c ărei
existen ță presupune s ăvâr șirea unor infrac țiuni de aceea și natur ă (recidiv ă exclusiv eterogen ă).
– Recidiv ă permanent ă (perpetu ă) și recidiv ă temporar ă (clasificare dup ă criteriul intervalului de timp scurs de
la r ămânerea definitiv ă a hot ărârii de condamnare , când trebuie s ă aib ă loc reiterarea comportamentului

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

82
infrac țional, pentru ca acesta s ă fie legal calificat drept surs ă a st ării de recidiv ă). Recidiva permanent ă exist ă
indiferent de perioada de timp ce se scurge de la r ămânerea definitiv ă a hot ărârii de condamnare la pedeapsa
ini țial ă (neexecutat ă sau executat ă) și data la care are loc s ăvâr șirea din nou a unei infrac țiuni , deosebindu-se
de recidiva temporar ă, a c ărei existen ță este condi ționat ă de s ăvâr șirea noii infrac țiuni doar într-o anumit ă
perioad ă determinat ă de timp, scurs ă de la condamnarea definitiv ă anterioar ă (neexecutat ă sau executat ă).
– Recidiv ă na țional ă (teritorial ă) și recidiv ă interna țional ă (clasificare dup ă criteriul locului în care s-a
pronun țat hot ărârea definitiv ă de condamnare pentru primul termen al recidivei). Recidiva teritorial ă exist ă
atunci când condamnarea definitiv ă este pronun țat ă de o instan ță na țional ă, spre deosebire de recidiva
interna țional ă, care exist ă în condi țiile pronun țării hot ărârii definitive de condamnare pentru primul termen al
recidivei de c ătre o instan ță str ăin ă.
– Recidiv ă cu regim de sanc ționare uniform și recidiv ă cu regim de sanc ționare diferen țiat (clasificare dup ă
criteriul tratamentului penal aplicabil în raport d e unele dintre formele sub care se prezint ă recidiva – spre
exemplu: sanc ționare în raport de momentul s ăvâr șirii noii infrac țiuni, care d ă na ștere recidivei
postcondamnatorii sau recidivei postexecutorii). Recidiva cu regim de sanc ționare uniform presupune acela și
tratament penal, nediferen țiat dup ă (unele dintre) modalit ățile legale ale acesteia, spre deosebire de recidiva cu
regim de sanc ționare diferen țiat , care presupune diferen țe în sanc ționare, în raport de (unele dintre)
modalit ățile sub care se prezint ă starea de recidiv ă.
– Recidiv ă cu efect unic și recidiv ă cu efect progresiv (clasificarea are în vedere criteriul modific ării sau
nemodific ării tratamentului penal / sanc ționator prev ăzut de lege, dup ă cum reiterarea comportamentului
infrac țional, dup ă o condamnare definitiv ă, se realizeaz ă în mod singular sau în mod repetat , prin intrare în
starea de multirecidiv ă). Recidiva cu efect unic presupune acela și tratament penal aplicabil atât infractorului
aflat la prima recidiv ă, cât și infractorului multirecidivist (eventual, dup ă tipul recidivei, dac ă se reglementeaz ă,
în paralel, recidiva cu efect unic, dar, totodat ă, cu regim sanc ționator diferen țiat dup ă forma recidivei), spre
deosebire de recidiva cu efect progresiv , care presupune o agravare a pedepsei în caz de multireci div ă, fa ță de
ipoteza infractorului intrat pentru prima dat ă în stare de recidiv ă (de asemenea, eventual, dup ă tipul recidivei,
dac ă se reglementeaz ă, în paralel, recidiva cu efect progresiv, dar, tot odat ă, cu regim sanc ționator diferen țiat
dup ă forma recidivei).
Din ansamblul reglement ărilor în materia recidivei (în cazul infractorilor persoane fizice – majore – și al
infractorilor persoane juridice), rezult ă cu suficient ă claritate formele pentru care și-a manifestat (dup ă caz)
op țiunea legiuitorul na țional român actual. Chiar dac ă unele dintre formele recidivei sunt comune persoan ei
fizice și persoanei juridice (spre exemplu: recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie), din con ținutul
normelor (distincte) de reglementare se desprind particularit ăți ce le deosebesc sub aspectul condi țiilor de
existen ță, mai exact, al unor cerin țe privitoare la cei doi termeni din structur ă, dup ă cum se desprind diferen țe și
sub aspectul tratamentului penal aplicabil.

Unitatea (activitatea / tema) nr. 12 de studiu indi vidual

III.6.2.2. Recidiva în cazul persoanei fizice (maj ore)

Legiuitorul penal acord ă o defini ție general ă a recidivei în cazul persoanei fizice (majore),
corespunz ător dispozi țiilor art. 41 alin. (1) C. pen.: „Exist ă recidiv ă când, dup ă r ămânerea definitiv ă a unei
hot ărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și pân ă la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare, condamnatul s ăvâr șește din nou o infrac țiune cu inten ție sau cu inten ție dep ăș it ă,
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare”. Potrivit art. 41 alin. (2) C. pen. se
prevede c ă: „Exist ă recidiv ă și în cazul în care una dintre pedepsele prev ăzute în alin. (1) este deten țiunea pe
via ță ”.
Din ansamblul reglement ărilor în materie, rezult ă urm ătoarele forme ale recidivei, în cazul persoanei
fizice , reglementate de lege lata :
– recidiv ă postcondamnatorie , precum și recidiv ă postexecutorie ;
– recidiv ă relativ ă;
– recidiv ă general ă (f ără a fi exclus ă, în concret, o recidiv ă special ă – or, altfel spus: recidiva general ă, care se
poate manifesta, dup ă caz, ca recidiv ă eterogen ă ori omogen ă);
– recidiv ă temporar ă (f ără a fi exclus ă, în unele cazuri conjuncturale excep ționale, o recidiv ă permanent ă) –
prin aceea c ă al doilea termen al recidivei trebuie comis înaint e de reabilitarea infractorului, ori de împlinirea
termenului de reabilitare în privin ța acestuia;
– recidiv ă teritorial ă (recidiva na țional ă), dar și cea interna țional ă;

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

83 – recidiv ă cu regim de sanc ționare diferen țiat (în considerarea formelor: postcondamnatorie, resp ectiv
postexecutorie);
– recidiv ă cu efect sanc ționator unic .
În cele ce urmeaz ă, ne vom opri asupra formelor principale ale recidive i – recidiva postcondamnatorie
și recidiva postexecutorie – cât și asupra tratamentului penal aplicabil acestora , nu înainte, îns ă, de a pune în
discu ție condi țiile generale de existen ță cerute recidivei în cazul persoanei fizice , urmând ca particularit ățile ce
disting formele men ționate s ă le analiz ăm separat.[Situându-ne în afara unui comentariu amp lu pe marginea
textelor legale de interes, atragem aten ția asupra necesit ății parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin
prisma elabor ărilor teoretice corespunz ătoare acestei materii!]
De re ținut: Pentru existența recidivei în cazul persoanei fizice se cere întru nirea cumulativ ă a unui set
de condi ții generale, condi ții de existen ță pozitive (art. 41 C. pen.) și condi ții de existen ță negative (art. 42 C.
pen.), privitoare la cei doi termeni din structura acestei forme a pluralit ății de infrac țiuni . Primul termen const ă
în existen ța unei hot ărâri definitive de condamnare , care trebuie s ă realizeze cerin țele legale; al doilea termen
rezid ă în reiterarea comportamentului infrac țional , prin s ăvâr șirea unei noi infrac țiuni, în condi țiile prev ăzute
de lege.

Astfel, condi țiile generale de existen ță a st ării de recidiv ă (condi ții pozitive ) privesc:
– Existen ța unei condamn ări definitive pe latur ă penal ă (executat ă sau nu), care trebuie s ă se refere la o
infrac țiune inten ționat ă sau praeterinten ționat ă și care s ă atrag ă o pedeaps ă concret ă privativ ă de libertate de o
anumit ă gravitate (închisoare mai mare de un an sau deten țiune pe via ță ), pedeaps ă aplicat ă pentru o unitate
infrac țional ă sau ca rezultant ă a unui concurs de infrac țiuni.
– Săvâr șirea unei noi infrac țiuni inten ționate sau praeterinten ționate (în accep țiunea din art. 174 C. pen.),
infrac țiune de o anumit ă gravitate , pentru care pedeapsa abstract ă (prev ăzut ă de lege) s ă fie închisoarea de un
an sau mai mare de un an (se are în vedere maximul special de pedeaps ă), ori deten țiunea pe via ță (indiferent
dac ă aceasta este sanc țiune unic ă sau alternativ ă: închisoare sau amend ă, ori închisoare sau deten țiune pe via ță ).
– Unitatea de subiect activ (condamnarea anterioar ă și noua infrac țiune s ă priveasc ă aceea și persoan ă, cu
precizarea c ă intereseaz ă persoana fizic ă ca infractor major, existând incompatibilitate înt re starea de minoritate
a infractorului și aceast ă form ă a pluralit ății de infrac țiuni).
Se adaug ă acestor condi ții cazurile prev ăzute de lege în art. 42 C. pen. ( condamn ări care nu atrag
starea de recidiv ă), cazuri care semnific ă, potrivit doctrinei, condi ții negative privind termenii recidivei .
Revenind la dispozi țiile înscrise de art. 41 alin. (1) C. pen., sfera condi țiilor de existen ță a recidivei se
întrege ște prin condi ția integrat ă în defini ția legal ă, privind fixarea momentului limit ă de s ăvâr șire a noii
infrac țiuni, anume: pân ă la reabilitare sau împlinirea termenului de reabil itare .
Având în vedere prevederile art. 42 C. pen., este d e precizat faptul c ă săvâr șirea, din nou, a unei
infrac țiuni, în raport de o condamnare definitiv ă privitoare la fapte care nu mai sunt prev ăzute ca infrac țiuni de
legea penal ă, ori de o condamnare referitoare la o infrac țiune amnistiat ă, exclude orice form ă a pluralit ății de
infrac țiuni , pe când comiterea unei noi infrac țiuni dup ă o condamnare definitiv ă neexecutat ă sau executat ă
doar par țial pentru o infrac țiune din culp ă atrage pluralitatea de infrac țiuni sub forma pluralit ății
intermediare , iar dac ă – în acest ultim caz – noua infrac țiune se comite dup ă executarea sau considerarea ca
executat ă a primei condamn ări, va exista pluralitate nenumit ă.
Particularit ățile ce individualizeaz ă formele recidivei în cazul persoanei fizice în fun c ție de momentul
săvâr șirii noii infrac țiuni, dup ă condamnarea definitiv ă, conduc la re ținerea recidivei postcondamnatorii (care ia
na ștere, în condi țiile legii, prin reiterarea comportamentului infrac țional în raport de condamnarea definitiv ă
neexecutat ă ori executat ă doar par țial) și a recidivei postexecutorii (care ia na ștere, în condi țiile legii, prin
reiterarea comportamentului infrac țional în raport de condamnarea definitiv ă executat ă ori considerat ă ca
executat ă). Sub acest aspect, sunt de semnalat urm ătoarele :
– Existen ța recidivei în forma postcondamnatorie se desprinde din prevederile art. 41 C. pen. (defi ni ția general ă
a recidivei, respectiv condi țiile pozitive de existen ță a acesteia) și ale art. 42 Cod penal (condi țiile negative de
existen ță a acesteia). Este de re ținut c ă aceast ă form ă a recidivei ia na ștere, cu verificarea tuturor cerin țelor
legale, prin s ăvâr șirea unei / unor infrac țiuni, într-un anumit interval de timp de la r ămânerea definitiv ă a
condamn ării . Astfel, noua infrac țiune trebuie comis ă pân ă la executarea complet ă / integral ă, sau considerarea
ca executat ă a pedepsei (ceea ce face diferen ța fa ță de na șterea recidivei în forma postexecutorie),dup ă cum
rezult ă din prevederile art. 43 alin. (1) – (4) C. pen., t ext de lege care consacr ă tratamentul penal al recidivei
(aplicarea pedepsei principale) atunci când îmbrac ă forma postcondamnatorie. Recidiva postcondamnatorie se
poate configura prin comiterea noii infrac țiuni: înainte de începerea execut ării pedepsei, în timpul execut ării
pedepsei într-un loc de de ținere, pe durata termenelor de supraveghere ale lib er ării condi ționate [art. 104 alin.
(2) C.P.], suspend ării execut ării pedepsei sub supraveghere [art. 96 alin. (4) și (5) C. pen.] ori pe durata
termenului de încercare al unei gra țieri condi ționate , inclusiv atunci când se comite infrac țiunea de evadare

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

84
(art. 285 C. pen.) sau când noua infrac țiune se comite, în condi țiile legii, în stare de evadare.[Nu insist ăm în
prezentarea acestor situa ții care implic ă punerea în discu ție a unor institu ții juridico-penale a c ăror studiere se va
realiza în semestrul al II-lea, urmând (atunci) a s e reveni asupra problematicii de interes]
– Existen ța recidivei în forma postexecutorie se desprinde din prevederile art. 41 C. pen. (defi ni ția general ă a
recidivei, respectiv condi țiile pozitive de existen ță a acesteia) și ale art. 42 C. pen. (condi țiile negative de
existen ță a recidivei). Este de re ținut c ă aceast ă form ă a recidivei ia na ștere (cu verificarea / îndeplinirea tuturor
cerin țelor legale) prin s ăvâr șirea unei / unor infrac țiuni, într-un anumit interval de timp de la r ămânerea
definitiv ă a condamn ării. Astfel, în primul rând, noua infrac țiune trebuie comis ă după executarea complet ă /
integral ă, sau considerarea ca executat ă a pedepsei (interval de timp în care se reitereaz ă comportamentul
infrac țional și care face diferen ța fa ță de na șterea recidivei în forma postcondamnatorie), dup ă cum rezult ă din
prevederile art. 43 alin. (5) Cod penal (text de le ge care consacr ă tratamentul penal al recidivei – aplicarea
pedepsei principale – atunci când aceasta îmbrac ă forma postexecutorie). Aceasta reprezint ă limita inferioar ă a
intervalului de timp indicat (în care se impune comiterea noii infrac țiuni, pentru a fi generat ă recidiva
postexecutorie). Prin urmare, ceea ce caracterizeaz ă aceast ă form ă a recidivei – forma postexecutorie – este
faptul c ă primul termen din structura sa const ă într-o condamnare anterioar ă executată sau considerat ă ca
executat ă. În plus, la nivelul condi țiilor generale de existen ță a st ării de recidiv ă, forma postexecutorie se
eviden țiaz ă prin plasarea s ăvâr șirii noii infrac țiuni pân ă la un anumit moment dup ă executarea sau
considerarea ca executat ă a pedepsei anterioare (ceea ce reprezint ă limita superioar ă a intervalului de timp în
care se poate genera recidiva postexecutorie ). În acest sens, legea dispune c ă noua infrac țiune trebuie s ăvâr șit ă
pân ă la reabilitare sau împlinirea termenului de reabil itare , consacrându-se, astfel, recidiva temporar ă. Astfel,
recidiva postexecutorie se poate configura prin com iterea noii infrac țiuni: dup ă executarea propriu-zis ă a
pedepsei sau considerarea ei ca executat ă, prin clemen ță (doar) sub forma gra țierii (total ă sau par țial ă),
necondi ționat ă sau condi ționat ă (dar ulterior producerii efectelor definitive), prin împlinirea termenului de
prescrip ție a execut ării pedepsei (la infrac țiunile prescriptibile) ori dup ă împlinirea termenelor de supraveghere
ale suspend ării execut ării pedepsei sub supraveghere ori liber ării condi ționate , dar pân ă la intervenirea
reabilit ării sau împlinirea termenului de reabilitare .[Nu insist ăm în prezentarea acestor situa ții care implic ă
punerea în discu ție a unor institu ții juridico-penale a c ăror studiere se va realiza în semestrul al II-lea, urmând
(atunci) a se reveni asupra problematicii de intere s]

Tratamentul penal al recidivei (pedeapsa principal ă) în cazul persoanei fizice (majore)
Cu privire la tratamentul penal al recidivei, prin dispozi țiile art. 43 C. pen. se reglementeaz ă sistemele
de sanc ționare , cu referire la pedeapsa principal ă, în caz de recidiv ă postcondamnatorie și postexecutorie.
Sanc ționarea recidivei postcondamnatorii se realizeaz ă în lumina dispozi țiilor art. 43 alin. (1) – (4) C. pen.,
respectiv alin. (5) în cazul recidivei postexecutor ii. Descoperirea ulterioar ă a st ării de recidiv ă atrage
recalcularea pedepsei , opera țiune posibil ă numai dac ă starea de recidiv ă a fost descoperit ă mai înainte ca
pedeapsa s ă fi fost executat ă sau stins ă în alt mod [art. 43 alin. (6) C. pen.), dispozi țiile privind recalcularea
pedepsei fiind aplicabile și în cazul înlocuirii sau comut ării pedepsei deten țiunii pe via ță cu/în pedeapsa
închisorii [art. 43 alin. (7) C. pen.).

Tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei fizice – aplicarea pedepsei
principale – se realizeaz ă potrivit dispozi țiilor art. 43 alin. (1) – (4) C. pen. A șa cum rezult ă din con ținutul
normativ al articolului preindicat, legiuitorul consacr ă sistemul cumulului aritmetic al pedepselor [alin. (1) și
(2)], iar în cazul deten țiunii pe via ță se reglementeaz ă dou ă ipoteze distincte în care re ținerea st ării de recidiv ă
postcondamnatorie poate atrage , dup ă caz, aplicarea și executarea acestei pedepse [alin. (3)], sau atrage
executarea acesteia [alin. (4)]. Cu precizarea – im perios necesar ă – privitoare la vasta problematic ă pe care o
ridic ă / dezvolt ă tratamentul penal aplicabil recidivei postcondamna torii, ne propunem s ă ne oprim asupra unor
puncte de interes, sens în care se impune parcurger ea in extenso a doctrinei de specialitate.
Solu ția legislativ ă prev ăzut ă de art. 43 alin. (2) C. pen. fixeaz ă, în mod explicit, ordinea de valorificare a
formelor pluralit ății de infrac țiuni astfel întrunite, anume: aplicarea prioritar ă a regulilor referitoare la
concursul de infrac țiuni [pedepsele stabilite pentru infrac țiunile concurente se vor contopi potrivit dispozi țiilor
de la concurs – art. 39 alin. (1) C. pen.], iar ulterior / pe plan subsecvent, vor fi avute în vede re dispozi țiile
privitoare la recidiva postcondamnatorie (pedeapsa rezultant ă a concursului de infrac țiuni se adaug ă la
pedeapsa anterioara neexecutat ă, ori la restul neexecutat din aceasta; restul r ămas neexecutat din pedeapsa
anterioar ă – aplicat ă prin hot ărârea definitiv ă de condamnare, care reprezint ă termenul I al recidivei – se
stabile ște prin raportare la data s ăvâr șirii primei infrac țiuni concurente din termenul II al recidivei astfel
configurate).Acest mecanism de sanc ționare r ămâne func țional și atunci când una dintre infrac țiunile concurente
ulterioare unei condamn ări definitive este infrac țiunea de evadare, iar în stare de evadare se comite , din nou, o
infrac țiune.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

85 Regimul de sanc ționare prin cumul aritmetic configureaz ă, astfel, regimul unic de sanc ționare în cazul
recidivei postcondamnatorii (cumul aritmetic limita t, inerent, de maximul general al pedepsei închisor ii),
func țional sub cenzura înscris ă prin art. 2 alin. (3) C. pen.
Din prevederile art. 43 alin. (3) și (4) C. pen. rezult ă cele doua ipoteze legale în care starea de recidiv ă
postcondamnatorie (re ținut ă în sarcina celui care a perseverat pe cale infrac țional ă) poate atrage / sau atrage, în
mod obligatoriu, executarea pedepsei deten țiunii pe via ță .
Astfel, atunci când fie pedeapsa anterioar ă, fie pedeapsa stabilit ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă în stare de
recidiv ă postcondamnatorie, este deten țiunea pe via ță , se va executa aceasta pedeaps ă – ipoteza obligatorie
prev ăzut ă de art. 43 alin. (4) C. pen. (caz în care sistemul operant este cel absorb ției ). Aplecându-ne aten ția
asupra unei alte ipoteze legale [corespunz ătoare alineatului (3) al articolului preindicat], o bserv ăm c ă și în cazul
recidivei postcondamnatorii – similar solu ției de la concursul de infrac țiuni [art. 39 alin. (2) C. pen.] –
legiuitorul permite instan ței s ă aplice pedeapsa deten țiunii pe via ță dac ă sunt întrunite cumulativ condi țiile legii
[ipoteza facultativ ă prev ăzut ă de art. 43 alin. (3) C. pen.]. În caz de recidiv ă postcondamnatorie, posibilitatea
înlocuirii pedepsei închisorii cu pedeapsa deten țiunii pe viață este îng ăduita dac ă, prin cumulul aritmetic al
pedepselor – corespunz ător regimului comun de sanc ționare – s-ar dep ăș i cu mai mult de 10 ani maximul
general al închisorii, iar pentru cel pu țin una dintre infrac țiunile s ăvâr șite pedeapsa abstract ă este închisoarea de
20 de ani sau mai mare. În lipsa valorific ării, pe caz concret, a posibilit ății de înlocuire a pedepsei închisorii cu
pedeapsa deten țiunii pe via ță , instan ța va fi ținut ă s ă individualizeze pedeapsa închisorii pe o durat ă egal ă cu
maximul general al acesteia (30 de ani) – conform a rt. 2 alin. (3) C. pen.
Se impune precizarea potrivit c ăreia cumulul aritmetic al pedepselor, corespunz ător art. 43 alin. (1) C.
pen., este operant și atunci când pe parcursul termenului de supraveghe re al suspend ării execut ării
pedepsei/liber ării condi ționate, în condi țiile prev ăzute de lege, ia na ștere recidiva postcondamnatorie, pedeapsa
pentru noua infrac țiune stabilindu-se și executându-se potrivit dispozi țiilor legale, sau atunci când s ăvâr șirea
infrac țiunii are loc în termenul de încercare al unei gra țieri condi ționate (practica legislativ ă a gra țierii
condi ționate instituind cumularea pedepselor). Tot cumulu l aritmetic este operant când se realizeaz ă condi țiile
recidivei postcondamnatorii și are loc evadarea, pedeapsa aplicat ă pentru infrac țiunea de evadare ad ăugându-se
la restul r ămas neexecutat din pedeaps ă la data evad ării [art. 285 alin. (4) C. pen.).

Tratamentul penal al recidivei postexecutorii în ca zul persoanei fizice se realizeaz ă, în lumina
dispozi țiilor art. 43 alin. (5) C. pen., prin majorarea legal ă a limitelor speciale de pedeaps ă prev ăzute de lege
pentru infrac țiunea comis ă în stare de recidiv ă (închisoare sau amend ă), cu jum ătate , sub rezerva limitei
inerente constând în maximul general al respectivei categorii de pedeaps ă [art. 2 alin. (3) C. pen.]. Și în cazul
recidivei postexecutorii, în structura celui de-al doilea termen se poate verifica existen ța unui concurs de
infrac țiuni. Chiar și în lipsa unei dispozi ții exprese în acest sens [mai exact, prin interpret area per a contrario a
textului art. 43 alin. (2) C. pen. și ținând cont de imposibilitatea logic ă a unui sistem distinct de rezolvare], ca
mod de solu ționare a unei asemenea situa ții, se va proceda, mai întâi (spre deosebire de ipo teza similar ă a
recidivei postcondamnatorii), la aplicarea dispozi țiilor sanc ționatorii ale recidivei postexecutorii, pentru fiec are
infrac țiune concurent ă în parte, dup ă care (luând în considerare pedepsele concrete astf el stabilite) se vor aplica
dispozi țiile sanc ționatorii ale concursului de infrac țiuni, în vederea stabilirii pedepsei finale de exec utat pentru
întreaga pluralitate de infrac țiuni.

De re ținut: În sanc ționarea recidivei în cazul persoanei fizice (majore ), dup ă cum se poate constata,
legiuitorul a consacrat un regim diferen țiat formelor sale principale – recidiva postcondamn atorie și recidiva
postexecutorie . În situa țiile de dubl ă recidiv ă, practica a decis, în mod obligatoriu pentru insta n țe, c ă, dac ă o
infrac țiune a fost comis ă în condi țiile recidivei postcondamnatorii și – totodat ă – în stare de recidiv ă
postexecutorie, se va face mai întâi aplicarea dispozi țiilor legale privitoare la aceasta din urm ă, dup ă care se
va proceda în baza reglement ării privind recidiv ă postcondamnatorie .
Strâns legat ă de sanc ționarea st ării de recidiv ă apare și problema determin ării (corecte a) naturii
juridice a acestei forme de manifestare a pluralit ății de infrac țiuni . În opinia doctrinei majoritare , se re ține
calificarea acesteia drept cauz ă (stare) general ă, legal ă și personal ă de agravare obligatorie a pedepsei .
Sanc ționarea recidivei în cazul persoanei fizice (majore ), nu se reduce la aplicarea pedepsei principale
(art. 43 C. pen.). În privin ța tratamentului penal al recidivei intereseaz ă și dispozi țiile din art. 45 C. pen. –
pedepse complementare, pedepse accesorii, m ăsuri de siguran ță – configurând materie corespunz ătoare
semestrului al II-lea de studiu.

III.6.2.3. Recidiva în cazul persoanei juridice

Legiuitorul plaseaz ă dispozi țiile de interes în materie în lumina unui titlu dis tinct al P ărții generale a
Codului penal, respectiv Titlul VI („R ăspunderea penal ă a persoanei juridice”), Capitolul III („Dispozi ții

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

86
comune”), potrivit art. 146 C. pen. (defini ția general ă și tratamentul penal – aplicarea pedepsei principale ) și art.
147 alin. (2) si (3) C. pen. (aplicarea pedepselor complementare și luarea m ăsurilor de siguran ță ). Din aceste
dispozi ții legale rezult ă atât consacrarea unor condi ții specifice de existen ță a recidivei în cazul persoanei
juridice, cât și unele reguli speciale de pedepsire (cu privire la pedeapsa principal ă pecuniar ă). Sub acest din
urm ă aspect se eviden țiaz ă, f ără echivoc, natura juridic ă a recidivei (în cazul persoanei juridice) de cauz ă
(stare) general ă, legal ă, de agravare obligatorie a pedepsei .
Defini ția generala a recidivei în cazul persoanei juridice este redat ă de dispozi țiile art. 146 alin. (1) C.
pen. potrivit c ărora „exist ă recidiv ă pentru persoana juridic ă atunci când, dup ă rămânerea definitiv ă a unei
hot ărâri de condamnare și pân ă la reabilitare, persoana juridic ă s ăvâr șește din nou o infrac țiune, cu inten ție
sau cu inten ție dep ăș it ă”. Altfel spus (pornind de la defini ția legal ă general ă), exist ă recidiv ă în cazul persoanei
juridice ca urmare a reiter ării unui comportament infrac țional inten ționat sau praeterinten ționat, dup ă r ămânerea
definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare (la pedeapsa amenzii, executat ă sau nu), îns ă doar pân ă la intervenirea
reabilit ării (de drept).
Din punct de vedere al structurii pe care o prezint ă recidiva în cazul persoanei juridice, cei doi termeni
rezid ă în: condamnarea definitiv ă atras ă în urma comiterii unei infrac țiuni inten ționate sau praeterinten ționate ,
la pedeapsa amenzii, condamnare executat ă sau nu ( primul termen ); săvâr șirea din nou a unei infrac țiuni
inten ționate sau praeterinten ționate pân ă la reabilitare (termenul secund ). Se adaug ă acestor condi ții de
existen ță , bineîn țeles, condi ția privitoare la unitatea de subiect activ – aceea și persoan ă juridic ă ce persevereaz ă
în activitatea infrac țional ă, în ciuda unei condamn ări definitive deja suferite –, ceea ce configureaz ă condi țiile
pozitive , cu luarea în considerare și a a șa-numitelor condi ții negative prev ăzute de art. 42 Cod penal –
condamn ări care nu atrag starea de recidiv ă [la care art. 146 alin. (4) C. pen. face trimitere ].
Din ansamblul reglementarilor în materia recidivei în cazul persoanei juridice se contureaz ă urm ătoarele
forme : recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie ; recidiva absolut ă(indiferent de cuantumul
pedepsei amenzii); recidiva general ă (f ără a fi exclus ă, în concret, o recidiv ă special ă); recidiva temporar ă
(comiterea noii infrac țiuni s ă aib ă loc pân ă la intervenirea reabilit ării); recidiva teritorial ă; recidiva cu regim de
sanc ționare diferen țiat (pornind îns ă de la o baz ă de sanc ționare uniform ă); recidiva cu efect unic . Se
eviden țiaz ă, prin urmare, acelea și forme principale ale recidivei, ca și în cazul persoanei fizice , anume: recidiva
postcondamnatorie și recidiva postexecutorie (cu departajare dup ă momentul s ăvâr șirii noii infrac țiuni, în raport
de condamnarea anterioar ă definitiv ă – executat ă sau neexecutat ă).
Recidiva persoanei juridice îmbrac ă forma recidivei postcondamnatorii atunci când, dup ă r ămânerea
definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare la pedeapsa amenzii, persoana ju ridic ă s ăvâr șește din nou o
infrac țiune, cu inten ție sau cu inten ție dep ăș it ă, pân ă la executarea (în tot sau în parte) a amenzii ante rioare.
Tratamentul penal aplicabil recidivei postcondamnat orii în cazul persoanei juridice – aplicarea pedepsei
principale – se realizeaz ă în conformitate cu dispozi țiile art. 146 alin. (2) si alin. (3) C. pen., rezul tând
parcurgerea urm ătorilor pa și în determinarea pedepsei de executat:
a) Se va stabili pedeapsa concret ă pentru infrac țiunea nou comis ă,între limitele speciale majorate cu jum ătate
ale pedepsei prev ăzute de lege pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă,stabilindu-se astfel cuantumul amenzii pentru
infrac țiunea comis ă în recidiv ă, f ără a se putea dep ăș i maximul general al pedepsei amenzii incident pent ru
persoana juridic ă;
b) Amenda ob ținut ă pentru noua infrac țiune se va ad ăuga – operând cumulul aritmetic – la pedeapsa
anterioar ă (în integralitatea acesteia, dac ă nu s-a trecut la executare), sau la restul r ămas neexecutat din
pedeapsa anterioar ă (rest calculat de la data comiterii noii infrac țiuni – dac ă se trecuse la executare în
momentul s ăvâr șirii noii infrac țiuni). Determinarea pedepsei principale în cazul s ăvâr șirii mai multor
infrac țiuni concurente în stare de recidiv ă postcondamnatorie, în cazul persoanei juridice, ri dic ă o problem ă de
interpretare asupra mecanismului func țional în determinarea pedepsei rezultante , ce se va executa. Dup ă cum
se poate observa, legiuitorul nu a înscris în art. 146 C. pen., în cazul persoanei juridice, o prevede re similar ă
celei din art. 43 alin.(2) C. pen., valabil ă în cazul persoanei fizice (rezolvare prioritar ă potrivit regulilor de la
concursul de infrac țiuni, dup ă care a celor privind recidiva postcondamnatorie).
Recidiva persoanei juridice îmbrac ă forma recidivei postexecutorii atunci când, dup ă o condamnare
definitiv ă la pedeapsa amenzii, pedeaps ă executat ă sau considerat ă ca executat ă, persoana juridic ă săvâr șește
din nou o infrac țiune, cu inten ție sau cu inten ție dep ășit ă, îns ă doar pân ă la intervenirea reabilit ării pentru
condamnarea precedent ă. Tratamentul penal aplicabil recidivei postexecuto rii în cazul persoanei juridice –
aplicarea pedepsei principale – se realizeaz ă în conformitate cu dispozi țiile art. 146 alin. (2) C. pen. Pedeapsa
pentru noua infrac țiune urmeaz ă a se stabili între limitele speciale prev ăzute de lege, majorate cu jum ătate,
fără a se dep ăș i maximul general al pedepsei amenzii . Spre deosebire de situa ția semnalat ă în cazul recidivei
postcondamnatorii, aplicarea pedepsei principale în cazul s ăvâr șirii mai multor infrac țiuni concurente în stare
de recidiv ă postexecutorie, în cazul persoanei juridice, nu ri dic ă nicio problem ă în leg ătur ă cu mecanismul de

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

87 aplicare a pedepsei care se va executa. Astfel, mai întâi se va valorifica starea de recidiv ă postexecutorie
(stabilindu-se câte o pedeaps ă pentru fiecare infrac țiune în parte, între limitele speciale prev ăzute de lege,
majorate cu jum ătate), iar apoi va fi operant ă regula de la concursul de infrac țiuni (cumul juridic cu spor
obligatoriu și fix al amenzilor anterior stabilite, cu valorific area st ării de recidiv ă).
[Sanc ționarea recidivei în cazul persoanei juridice, nu s e reduce la aplicarea pedepsei principale. În
privin ța tratamentului penal intereseaz ă și dispozi țiile din art. 147alin. (2) și alin. (3) C. pen. – pedepse
complementare și m ăsuri de siguran ță – configurând materie corespunz ătoare semestrului al II-lea de studiu]

*
Extrase de practic ă obligatorie în materia RECIDIVEI:
(Se recomand ă parcurgerea motiv ării integrale a deciziilor indicate)

A. Unele decizii pronun țate de Î.C.C.J., ca hot ărâri prealabile pentru solu ționarea unor chestiuni de
drept în materie penal ă (în rezolvarea unor situa ții tranzitorii).

1. Prin Decizia nr. 14/2019 (M. Of. nr. 585 din 17 iulie 2019), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Timi șoara – Sec ția
penal ă în Dosarul nr. 31.874/325/2017, prin care se solic it ă pronun țarea unei hot ărâri prealabile, numai în ceea ce prive ște
dezlegarea de principiu a urm ătoarei chestiuni de drept: "Dac ă dispozi țiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca
toate infrac țiunile concurente s ă fie s ăvâr șite dup ă condamnarea definitiv ă neexecutat ă sau executat ă par țial sau sunt
aplicabile și în ipoteza în care una dintre ele este în concurs și cu cea care atrage starea de recidiv ă." S-a stabilit c ă:
„dispozi țiile art. 43 alin. (2) din Codul penal presupun ca toate infrac țiunile concurente s ă fie s ăvâr șite dup ă
condamnarea definitiv ă neexecutat ă sau executat ă par țial, acestea nefiind aplicabile în ipoteza în care una dintre
infrac țiuni este în concurs și cu cea care constituie primul termen al recidivei ”.
2. Prin Decizia nr. 15/2018 (M. Of. nr. 975 din 19 noiembrie 2019), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materi e penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Craiova –
Sec ția penal ă și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 676/267/201 7 prin care se solicit ă pronun țarea unei hot ărâri
prealabile pentru dezlegarea de principiu a urm ătoarei chestiuni de drept: "în interpretarea dispoz i țiilor art. 43 alin. (1) și (5)
Cod penal pentru pedeapsa anterioar ă ce constituie primul termen al recidivei, prin ped eaps ă «executat ă sau considerat ă ca
executat ă» se are în vedere pedeapsa astfel recalculat ă urmare a aplic ării art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 sau durata
pedepsei aplicat ă anterior prin hot ărârea definitiv ă de condamnare calculat ă conform dispozi țiilor art. 71 din Codul penal
raportat la art. 186 din Codul penal". S-a stabilit c ă: „în interpretarea dispozi țiilor art. 43 alin. (1) și (5) din Codul penal,
prin pedeapsa "executat ă sau considerat ă ca executat ă", ce constituie primul termen al recidivei, se are în vedere
pedeapsa recalculat ă ca urmare a aplic ării art. 55 1 din Legea nr. 254/2013 ”.
– a se vedea și extrasele de jurispruden ță obligatorie indicate infra. , ca jurispruden ță obligatorie în materia recidivei și a
pluralit ății intermediare de infrac țiuni

III.6.3. Pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni

Cadrul legal general rezervat materiei pluralit ății de infrac țiuni include, al ături de concursul de
infrac țiuni și starea de recidiv ă, forma distinct ă a pluralit ății intermediare , cea de a treia form ă sub care se poate
prezenta pluralitatea de infrac țiuni (daca avem în vedere ordinea de reglementare). Astfel, potrivit art. 44 alin.
(1) C. pen. se prevede c ă: „Exist ă pluralitate intermediar ă de infrac țiuni când, dup ă r ămânerea definitiv ă a
unei hot ărâri de condamnare și pân ă la data la care pedeapsa este executat ă sau considerat ă ca executat ă,
condamnatul s ăvâr șește din nou o infrac țiune și nu sunt întrunite condi țiile prev ăzute de lege pentru starea de
recidiv ă”. În ceea ce prive ște tratamentul penal aplicabil (aplicarea pedepsei principale), potrivit aceluia și art.
44 C. pen., în alin.(2), se prevede c ă: „ În caz de pluralitate intermediar ă, pedeapsa pentru noua infrac țiune și
pedeapsa anterioar ă se contopesc potrivit dispozi țiilor de la concursul de infrac țiuni ”. Aceasta reprezint ă
norma general ă la care trimite și art. 147 alin. (1) C. pen., în caz de pluralitate intermediar ă re ținut ă în sarcina
unei persoane juridice.
Pornind de la premisa existen ței unei condamn ări definitive la o pedeaps ă neexecutat ă sau executat ă
doar par țial, atunci când se comite din nou o infrac țiune f ără a fi întrunite condi țiile prev ăzute de lege pentru
existen ța st ării de recidiv ă (postcondamnatorie), pluralitatea de infrac țiuni va îmbr ăca forma pluralit ății
intermediare . Din punct de vedere al structurii pe care o prezint ă, pluralitatea intermediar ă presupune , deci, o
condamnare definitiv ă (a persoanei inculpate în urma comiterii unui ansa mblu faptic infrac țional) – primul
termen : T1 – și săvâr șirea unei / unor infrac țiuni, pân ă la data la care pedeapsa anterioar ă aplicat ă este
executat ă sau considerat ă ca executat ă – al doilea termen : T2 – fără a fi întrunite condi țiile prev ăzute de lege
pentru starea de recidiv ă(postcondamnatorie). Liantul dintre cei doi termeni – care desemneaz ă leg ătura in
personam – rezid ă în unicitatea subiectului activ al acestei pluralit ăți infrac ționale (dup ă caz: persoana fizic ă
major ă sau persoana juridic ă), care, prin conduita adoptat ă persevereaz ă pe cale infrac țional ă. Subliniem faptul

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

88
că, de lege lata , exist ă o incompatibilitate total ă între starea de minoritate a infractorului și pluralitatea
intermediar ă de infrac țiuni ! Aceasta întrucât pluralitatea intermediar ă reclam ă existen ța unei condamn ări
definitive la o pedeaps ă, iar fa ță de minorii r ăspunz ători penal , care comit infrac țiuni, opereaz ă în sanc ționare
exclusiv m ăsuri educative .
Important: Ca form ă distinct ă a pluralit ății de infrac țiuni , pluralitatea intermediar ă trebuie
deosebit ă/departajat ă atât de concursul de infrac țiuni cât și de starea de recidiv ă (postcondamnatorie). Între
aceste trei forme ale pluralit ății de infrac țiuni, se poate constata o anumit ă apropiere, în sensul unor asem ănări ;
deloc de neglijat sunt, îns ă, diferen țele semnificative între acestea, sens în care propunem ca tem ă de reflec ție :
identificarea unor aspecte comune / de diferen țiere, atât între concursul de infrac țiuni și pluralitatea
intermediar ă, dar și între starea de recidiv ă (postcondamnatorie) și pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni.
Pentru a facilita în țelegerea acestei forme a pluralit ății de infrac țiuni – pluralitatea intermediar ă– în vederea
elimin ării oric ăror confuzii fa ță de celelalte forme de manifestare anterior men ționate, în prezentul cadru al
expunerii, vom recurge la puterea unor exemple (edificatoare). Totodat ă, credem c ă acestea vor permite sesizarea
distinc ției ce trebuie operat ă, de asemenea, între pluralitatea intermediar ă și pluralitatea nenumit ă de infrac țiuni.
În cele ce urmeaz ă, ne vom concentra asupra pluralit ății intermediare în cazul persoanei fizice.
De re ținut: Este suficient s ă lipseasc ă cel pu țin una dintre condi țiile prev ăzute drept necesare pentru
existen ța recidivei postcondamnatorii ( dup ă caz, oricare dintre cele care privesc termenul înt âi sau termenul
secund al acesteia), pen tru a se l ăsa loc formei pluralit ății de infrac țiuni cu reglementare în art. 44 alin. (1) C.
pen . Astfel, pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni în cazul persoanei fizice va exista, spre exem plu , atunci
când:
a) Dup ă r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare , pronun țat ă în urma comiterii unei
infrac țiuni inten ționate sau praeterinten ționate, la pedeapsa închisorii de un an sau mai mic ă de un an, ori la
pedeapsa amenzii , și pân ă la data la care aceast ă pedeaps ă este executat ă sau considerat ă ca executat ă,
condamnatul s ăvâr șește o alt ă infrac țiune (nu intereseaz ă forma de vinov ăție ce caracterizeaz ă infrac țiunea nou
comis ă – inten ție, praeterinten ție sau culp ă – nici gravitatea sa abstract ă, reflectat ă în pedeapsa prev ăzut ă de
lege).
b) Dup ă r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare pronunțate în urma comiterii unei infrac țiuni
din culp ă – (chiar) la pedeapsa închisorii mai mare de un an – și pân ă la data la care aceast ă pedeaps ă este
executat ă sau considerat ă ca executat ă, condamnatul s ăvâr șește o alt ă infrac țiune (nu intereseaz ă forma de
vinov ăție ce caracterizeaz ă infrac țiunea nou comis ă – inten ție, praeterinten ție sau culp ă – și nici gravitatea sa
abstractă, reflectat ă în pedeapsa prev ăzut ă de lege).
c) Dup ă r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare pronun țate în urma comiterii unei
infrac țiuni inten ționate sau praeterinten ționate , la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an sau la de ten țiune pe
via ță , și pân ă la data la care aceast ă pedeaps ă este executat ă sau considerat ă ca executat ă, condamnatul
săvâr șește din nou o infrac țiune (inten ționat ă sau praeterinten ționat ă), pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mic ă de un an, sau amenda .
d) Dup ă rămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare pronun țate în urma comiterii unei
infrac țiuni inten ționate sau praeterinten ționate , la pedeapsa închisorii mai mare de un an sau la d eten țiune pe
via ță , și pân ă la data la care aceasta pedeaps ă este executată sau considerat ă ca executat ă, condamnatul
săvâr șește o infrac țiune din culp ă (nu intereseaz ă gravitatea sa abstract ă, reflectat ă în pedeapsa prev ăzut ă de
lege).
e) Dac ă dup ă r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare pronun țate în urma comiterii unei
infrac țiuni din culp ă, la pedeapsa închisorii de un an sau mai mic ă, ori la pedeapsa amenzii , și pân ă la data la
care aceast ă pedeaps ă este executat ă sau considerat ă ca executat ă, condamnatul s ăvâr șește o alt ă infrac țiune
din culp ă, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mic ă de un an sau amenda . În aceast ă ipotez ă, nu
este îndeplinit ă nicio cerin ță legal ă care s ă priveasc ă cei doi termeni din structura unei recidive
postcondamnatorii. Reafirm ăm faptul c ă, în aceste cazuri semnalate, se va l ăsa loc pluralit ății intermediare de
infrac țiuni; enumerarea acestora este doar una exemplificativ ă!
Men țion ăm și faptul c ă pluralitatea intermediar ă poate lua na ștere prin comiterea noii infrac țiuni
înainte de începerea execut ării pedepsei, în timpul execut ării pedepsei într-un loc de de ținere, pe durata
termenelor de supraveghere ale liber ării condi ționate [art. 104 alin. (2) C. pen.), suspend ării execut ării
pedepsei sub supraveghere [art. 96 alin. (4) și (5) C. pen.) o ri pe durata termenului de încercare al unei gra țieri
condi ționate , inclusiv atunci când se comite infrac țiunea de evadare (art. 285 C. pen.) sau când noua i nfrac țiune
se comite, în condi țiile legii, în stare de evadare, nefiind – în toate aceste cazuri – întrunite condi țiile necesare
(lipsind cel pu țin una, oricare ar fi aceea) pentru existen ța recidivei postcondamnatorii.[Nu insist ăm în
prezentarea acestor situa ții care implic ă punerea în discu ție a unor institu ții juridico-penale a c ăror studiere se va
realiza în semestrul al II-lea, urmând (atunci) a s e reveni asupra problematicii de interes]

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

89
În privin ța sanc țion ării pluralit ății intermediare în cazul persoanei fizice , cu referire la aplicarea
pedepsei principale, legea prevede – în art. 44 ali n. (2) C. pen. – c ă:„Pedeapsa pentru noua infrac țiune și
pedeapsa anterioar ă se contopesc potrivit dispozi țiilor de la concursul de infrac țiuni”. Este de observat (îns ă)
că, și în sanc ționarea pluralit ății intermediare, contopirea poate fi exclus ă, ca și în cazul concursului de
infrac țiuni , atunci când intervin situa ții dintre cele reglementate la art. 39 alin. (1)lit . a) sau d) C. pen., în ciuda
exprim ării legiuitorului care pare, în mod nefericit, a restrânge doar la c azul cumulului juridic ipotezele
sanc ționatorii ale pluralit ății intermediare. Nu excludem nici inciden ța dispozi țiilor sanc ționatorii în
conformitate cu prevederile art. 39 alin. (2) C. pe n., cât timp pluralitatea intermediar ă se sanc ționeaz ă potrivit
regulilor operante în cazul concursului de infrac țiuni.
Preciz ăm și faptul c ă regulile de sanc ționare a concursului de infrac țiuni se vor avea în vedere și în
raport de cazurile de pluralitate intermediar ă emergente în termenele de suspendare a execut ării pedepsei sub
supraveghere sau de liberare condi ționat ă. Va opera îns ă cumulul aritmetic atunci când noua infrac țiune se va
comite în termenul de încercare al unei gra țieri condi ționate (în func ție de prevederile legii speciale în cauz ă),
precum și atunci când aceasta ar fi evadarea [art. 285 alin. (4) C. pen.].
Atunci când dup ă o condamnare definitiv ă la o pedeaps ă neexecutat ă ori doar par țial executat ă se
comite un concurs de infrac țiuni, iar nu toate infrac țiunile din structura acestuia întrunesc condi țiile recidivei –
care sunt îns ă verificate de cel pu țin una dintre ele – urmeaz ă a se face, pentru întregul ansamblu faptic,
aplicarea dispozi țiilor de la art. 43 alin. (2) C. pen., rezolvându-s e întâi concursul și abia apoi recidiva
postcondamnatorie , în al c ărei termen secund vor fi integrate toate infrac țiunile concurente, inclusiv acelea care
sunt, de fapt, prin ele însele, în pluralitate inte rmediar ă fa ță de termenul întâi.
*
Spre deosebire de diversitatea / varietatea situa țiilor posibile care ilustreaz ă existen ța pluralit ății
intermediare în cazul persoanei fizice (majore), pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni săvâr șite de persoana
juridic ă poate interveni într-un num ăr limitat de variante. Astfel, v a exista pluralitate intermediar ă atunci când :
a) Dup ă r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare pronun țat ă în urma comiterii unei
infrac țiuni din culp ă, la pedeapsa amenzii (singura pedeapsa principal ă operant ă în cazul persoanei juridice –
indiferent de cuantumul acesteia) și pân ă la data la care aceasta pedeaps ă este executat ă, sau considerat ă ca
executat ă, persoana juridic ă s ăvâr șește o alt ă infrac țiune (nu intereseaz ă forma de vinov ăție ce caracterizeaz ă
infrac țiunea nou comis ă: inten ție, praeterinten ție sau culp ă).
b) Dup ă r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare pronun țat ă în urma comiterii unei
infrac țiuni inten ționate sau praeterinten ționate, la pedeapsa amenzii (singura pedeaps ă principal ă operant ă în
cazul persoanei juridic ă – indiferent de cuantumul acesteia), și pân ă la data la care aceast ă pedeapsă este
executat ă sau considerat ă ca executat ă, persoana juridic ă s ăvâr șește o nou ă infrac țiune, cu forma de vinov ăție
a culpei .
c) Dup ă r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare pronun țat ă în urma comiterii unei
infrac țiuni din culp ă, la pedeapsa amenzii (indiferent de cuantumul aces teia), și pân ă la data la care aceast ă
pedeaps ă este executat ă sau considerat ă ca executat ă, persoana juridic ă s ăvâr șește o alt ă infrac țiune din culp ă.
Enumerarea acestor situa ții posibile – care ilustreaz ă pluralitatea intermediar ă în cazul persoanei
juridice –, reafirm ăm c ă este una limitativ ă în raport de un asemenea subiect activ, cele trei s itua ții men ționate
epuizând gama oferit ă de aceast ă form ă a pluralit ății de infrac țiuni; mai exact, se va re ține varianta exclusiv ă a
culpei (când una dintre infrac țiuni, dac ă nu chiar ambele, reprezint ă fapte penale s ăvâr șite din culp ă!).
Regimul de sanc ționare aplicabil persoanei juridice în cazul pluralit ății intermediare se realizeaz ă în
conformitate cu dispozi țiile art. 147 C. pen. Astfel, se prevede c ă pers oanei juridice i se aplic ă regimul amenzii
prev ăzut de lege pentru persoana fizic ă [art. 147 alin. (1) C. pen.], anume:contopirea ame nzilor în considerarea
aceluia și sistem (al cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix – spor de o treime din cealalt ă pedeaps ă stabilit ă
– spor ad ăugat la pedeapsa de baz ă), ținând cont de dispozi țiile art. 137 C. pen. – stabilirea amenzii pentru
persoana juridic ă.
Important: Sanc ționarea pluralit ății intermediare în cazul persoanei fizice, infracto r major / persoanei
juridice, nu se reduce la aplicarea pedepsei princi pale . În privin ța tratamentului penal al pluralit ății
intermediare în cazul persoanei fizice intereseaz ă și dispozi țiile din art. 45 C. pen. – pedepse complementare,
pedepse accesorii, m ăsuri de siguran ță – configurând materie corespunz ătoare semestrului al II-lea de studiu. De
asemenea, în privin ța tratamentului penal al pluralit ății intermediare în cazul persoanei juridice interes eaz ă și
dispozi țiile din art. 147alin. (2) și alin. (3) C. pen. – pedepse complementare și m ăsuri de siguran ță –
configurând materie corespunz ătoare semestrului al II-lea de studiu.

*

Extrase de practic ă obligatorie în materia institu ției recidivei și a pluralit ății intermediare:
(Se recomand ă parcurgerea motiv ării integrale a deciziilor indicate)

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

90

A) Decizii pronun țate de Î.C.C.J., ca hot ărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penal ă (în rezolvarea unor situa ții tranzitorii):

1) Prin Decizia nr. 15/2014 (M. Of. nr. 546 din 23 iulie 2014), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Bucure ști – Sec ția I
penal ă, în vederea pronun ță rii unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a pr oblemei de drept, respectiv, dac ă
prevederile art.43 alin.(5) din noul Cod penal, ce reglementeaz ă regimul sanc ționator al recidivei, în situa ția în care fapta a
fost s ăvâr șit ă dup ă executarea unei pedepse aplicate printr-o condamna re anterioar ă, pot fi interpretate în sensul c ă pot fi
aplicabile și persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentr u s ăvâr șirea unei infrac țiuni cu re ținerea art.37 lit. b) din
Codul penal anterior, în situa ția în care pedeapsa aplicat ă a fost redus ă în baza art.6 din noul Cod penal. S-a stabilit c ă: „ În
interpretarea dispozi țiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipot eza unei infrac țiuni comise în stare de recidiv ă
postexecutorie judecat ă definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicat ă prin hot ărârea de
condamnare se va compara cu maximul special prev ăzut în legea nou ă pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă prin luarea în
considerare a dispozi țiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal ”.
2) Prin Decizia nr. 3/2015 (M. Of. nr. 380 din 2 iunie 2015), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Tribunalul Ia și – Sec ția penal ă, prin
care s-a solicitat pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea urm ătoarei chestiuni de drept: „dac ă, în aplicarea
dispozi țiilor art. 6 Cod penal, la stabilirea pedepsei apli cabile potrivit noii legi în cazul unei pluralit ăți de infrac țiuni care,
potrivit Codului penal din 1969, presupunea re ținerea st ării de recidiv ă postcondamnatorie, iar, potrivit Noului Cod penal
condi țiile art. 41 nu mai sunt întrunite, se ia în consid erare pedeapsa aplicabil ă potrivit art. 43 alin. 1, f ără aprecieri asupra
stării de recidiv ă, sau cea aplicabil ă potrivit art. 44 raportat la art. 39 Cod penal”. S -a stabilit c ă: „ În aplicarea dispozi țiilor
art. 6 Cod penal, stabilirea pedepsei în baza legii noi, în cazul pluralit ății de infrac țiuni care, potrivit Codului penal din
1969, presupunea re ținerea st ării de recidiv ă postcondamnatorie cu revocarea suspend ării condi ționate, iar, potrivit
Codului penal, condi țiile recidivei postcondamnatorii cu privire la prim ul termen nu mai sunt întrunite, se determin ă
conform art. 44 raportat la art. 39 din Codul penal , referitoare la pluralitatea intermediar ă”.
3) Prin Decizia nr. 13/2015 (M. Of. nr. 410 din 10 iunie 2015), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Bucure ști – Sec ția I
penal ă, prin care se solicit ă pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a pr oblemei de drept: „dac ă
în aplicarea dispozi țiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Cur ții Constitu ționale, în cazul pluralit ății
de infrac țiuni constând într-o infrac țiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicat ă, printr-o hot ărâre
definitiv ă, o pedeaps ă, cu suspendarea condi ționat ă a execut ării, care, conform art.41 alin. (1) din Codul penal , nu
îndepline ște condi țiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și, respectiv, o infrac țiune s ăvâr șit ă
în termenul de încercare, pentru care legea penal ă mai favorabil ă este legea nou ă, stabilirea și executarea pedepsei, în urma
revoc ării suspend ării condi ționate, se realizeaz ă potrivit dispozi țiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pent ru punerea
în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul pena l raportat la art. 83 alin. (1) din Codul penal ant erior sau conform
dispozi țiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. ( 2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea int ermediar ă”. S-a stabilit
că: „ În aplicarea dispozi țiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Cur ții Constitu ționale, în cazul
pluralit ății de infrac țiuni constând într-o infrac țiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicat ă, printr-
o hot ărâre definitiv ă, o pedeaps ă, cu suspendarea condi ționat ă a execut ării, care, conform art. 41 alin. (1) din Codul
penal, nu îndepline ște condi țiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și, respectiv, o
infrac țiune s ăvâr șit ă în termenul de încercare, pentru care legea penal ă mai favorabil ă este legea nou ă, stabilirea și
executarea pedepsei, în urma revoc ării suspend ării condi ționate, se realizeaz ă potrivit dispozi țiilor art. 15 alin. (2) din
Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Leg ii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art . 83 alin. (1) din
Codul penal anterior ”.
4) Prin Decizia nr. 11/2016 (M. Of. nr. 468 din 23 iunie 2016.), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Craiova – Sec ția
penal ă și pentru cauze cu minori, prin care se solicit ă pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a
problemei de drept dac ă „în aplicarea dispozi țiilor art.5 din Codul penal, conform Deciziei nr.26 5/2014 a Cur ții
Constitu ționale, în cazul pluralit ății de infrac țiuni constând într-o infrac țiune pentru care potrivit Codului penal anterior a
fost aplicat ă printr-o hot ărâre definitiv ă o pedeaps ă cu suspendarea sub supraveghere a execut ării pedepsei conform
art.86 1 din Codul penal anterior și respectiv, o infrac țiune s ăvâr șit ă în termenul de încercare, pentru care legea penal ă mai
favorabil ă este considerat ă legea nou ă, stabilirea și executarea pedepsei rezultante în urma revoc ării suspend ării sub
supraveghere se realizeaz ă potrivit dispozi țiilor art.16 alin.1 din Legea nr.187/2012 pentru pu nerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal raportat la art. 86 4 alin.1 din Codul penal anterior sau conform art. 9 6 alin. 4 și 5 din Codul
penal actual”. S-a stabilit c ă: „ În aplicarea dispozi țiilor art.5 din Codul penal, conform deciziei Cur ții Constitu ționale
nr.265/2014, în cazul pluralit ății de infrac țiuni constând într-o infrac țiune pentru care potrivit Codului penal anterior a
fost aplicat ă printr-o hot ărâre definitiv ă o pedeaps ă cu suspendarea sub supraveghere a execut ării pedepsei potrivit
art.86 1 din Codul penal anterior și o infrac țiune s ăvâr șit ă în termenul de încercare, pentru care legea penal ă mai
favorabil ă este considerat ă legea nou ă, stabilirea și executarea pedepsei rezultante în urma revoc ării suspend ării sub
supraveghere se realizeaz ă conform art.96 alin.4 și 5 din Codul penal ”.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

91 5) Prin Decizia nr. 7/2017 (M. Of. nr. 269 din 18 aprilie 2017), Înalta Curte de Casa ție și Justi ție, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Ia și – Sec ția penal ă și
pentru cauze cu minori, prin care se solicit ă pronun țarea unei hot ărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a pr oblemei
de drept „dac ă, în aplicarea dispozi țiilor art. 41 alin. 1 din Codul penal, la stabilire a st ării de recidiv ă postexecutorie se are
în vedere ca prim termen al recidivei pedeapsa stab ilit ă prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal din 1 969 (art. 96
raportat la art. 43 din Codul penal), sau pedepsele componente ale pluralit ății de infrac țiuni constatate”. S-a stabilit c ă: „ În
aplicarea dispozi țiilor art. 41 alin. 1 din Codul penal, la stabilire a st ării de recidiv ă postexecutorie se are în vedere, ca
prim termen al recidivei, pedeapsa stabilit ă prin cumul, potrivit art. 83 din Codul penal anter ior (art. 96 raportat la art.
43 din Codul penal) ”.

B) Decizii pronun țate (in solu ționarea unor recursuri in interesul legii) sub C. p en. anterior, care î și
men țin valabilitatea și potrivit reglement ării actuale.

1) Decizia nr. XVIII/2007 (M. Of. nr. 542 din 17 iulie 2008), pronun țat ă de Sec țiile Unite ale Înaltei Cur ți de Casa ție și
Justi ție : „ În cazul s ăvâr șirii unei noi infrac țiuni, de c ătre o persoan ă condamnat ă definitiv la mai multe pedepse, dintre
care unele au fost executate, iar pentru altele dur ata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie s ă se re țin ă c ă acea infrac țiune a
fost s ăvâr șit ă atât în condi țiile st ării de recidiv ă post-condamnatorie, cât și în cele ale st ării de recidiv ă postexecutorie,
ceea ce atrage aplicarea concomitent ă a dispozi țiilor art. 37 lit. a și ale art. 37 lit. b din Codul penal ”. [Decizia
pronun țat ă î și men ține valabilitatea, cu luarea în considerare a dispo zi țiilor sancționatorii ale recidivei (forma
postcondamnatorie și forma postexecutorie) potrivit actualei concep ții în materie. Re ținem aprecierea potrivit c ăreia: „Noul
Cod penal prin art. 41 renun ță la formele recidivei existente în reglementarea an terioar ă, îns ă tratamentul sanc ționator al
acesteia prev ăzut de art.43 este stabilit diferen țiat în func ție de stadiul în care se afl ă executarea pedepsei aplicate anterior
la momentul s ăvâr șirii faptei care atrage re ținerea st ării de recidiv ă. Prin urmare, întrucât noua reglementare men ține în
privin ța tratamentului sanc ționator al recidivei o distinc ție similar ă celei existente anterior, decizia va produce efect e sub
acest aspect. Astfel, ulterior datei de 1 februarie 2014, chiar dac ă starea de recidiv ă re ținut ă potrivit art.41 va fi unic ă, în
raport de motivarea deciziei examinate aceasta va r ămâne valabil ă sub aspectul tratamentului sanc ționator multiplu
incident în situa ția supus ă analizei (s.n.)” 9].

***

ÎNTREB ĂRI pentru verificarea cuno știn țelor dobândite
(din materia aferent ă pluralit ății de infrac țiuni):

1) Ce reprezint ă concursul de infrac țiuni? Care sunt condi țiile sale de existen ță ?
2) Prin ce se diferen țiaz ă concursul real / material de infrac țiuni de concursul formal / ideal de infrac țiuni?
3) Ce sisteme de sanc ționare sunt consacrate de c ătre legiuitorul penal român în materia concursului de
infrac țiuni?
4) Ce reprezint ă concursul real calificat / caracterizat de infrac țiuni? Ce forme prezint ă?
5) Care sunt formele recidivei (în cazul persoanei fiz ice) reglementate de lege lata ?
6) Ce reprezint ă recidiva special ă? Dar recidiva relativ ă?
7) Care sunt condi țiile care privesc termenii din structura recidivei postcondamnatorii în cazul persoanei
fizice?
8) Care sunt condi țiile care privesc termenii din structura recidivei postexecutorii în cazul persoanei fizice?
9) Care sunt condamn ările care nu atrag starea de recidiv ă?
10) Care este tratamentul penal al recidivei pos tcondamnatorii în cazul persoanei fizice?
11) Care este tratamentul penal al recidivei pos texecutorii în cazul persoanei fizice?
12) Pot s ă coexiste recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie?
13) Care sunt condi țiile de existen ță care privesc pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni?
14) Care sunt principalele asem ănări, respectiv, principalele deosebiri între recidiv a postcondamnatorie și
pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni (în cazul persoanei fizice)? Dar între concurs ul de infrac țiuni și
pluralitatea intermediar ă (în cazul persoanei fizice)?
15) Ce forme ale pluralit ății de infrac țiuni sunt incompatibile cu starea de minoritate a i nfractorului?

9 A se vedea: Analiza deciziilor pronun țate în recursurile în interesul legii în materie pe nal ă și procesual penal ă cu privire la efectele
acestora în contextul noilor reglement ări, http://www.mpublic.ro/analiza_ril.pdf.

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

92
Unitatea (activitatea / tema) nr. 13 de studiu ind ividual

III.7. PARTICIPA ȚIA PENAL Ă

Obiective specifice :
– Însu șirea cuno știn țelor de baz ă privind institu ția pluralit ății de f ăptuitori / infractori în vederea unei
departaj ări corecte a formelor sale de manifestare (pluralitatea natural ă; pluralitatea constituit ă; pluralitatea
ocazional ă – participa ția penal ă).
– Fixarea cu exactitate a formelor sub care se manife st ă participa ția penal ă, cu identificarea aspectelor comune
cât și a celor de diferen țiere dintre acestea.
– Dobândirea de c ătre studen ți a abilit ății de în țelegere a particularit ăților pe care le prezint ă contribu țiile
diferite ce pot fi aduse la comiterea unei fapte pr ev ăzute de legea penal ă de pe pozi ția: autorului / coautorilor;
instigatorului; complicelui , precum și a abilit ății de a diferen ția între acestea și a capacit ății de a clasifica, dup ă
diverse criterii, participa ția penal ă.
– Însu șirea corespunz ătoare a problematicii pe care o dezvolt ă sanc ționarea participan ților , modul de reflectare
(sau lipsa reflect ării asupra lor) a circumstan țelor în prezen ța c ărora s-a comis fapta și aspectele legate de
impunitatea / nepedepsirea participan ților .

Preliminarii
Reglement ările cuprinse în Capitolul VI din Titlul II al P ărții generale a Codului penal, capitol intitulat
Autorul și participan ții , sunt rezervate autoratului și participa ției penale (ocazionale), institu ție juridico-penal ă
corespunz ătoare infrac țiunii. Legiuitorul penal actual ofer ă o concep ție nou ă în materie , prin excluderea
autorului din sfera participan ților (concep ție restrictiv ă), având în vedere deosebirea calitativ ă dintre autor
(care comite nemijlocit fapta prev ăzut ă de legea penal ă) și instigator, respectiv complice (care s ăvâr șesc fapta
mijlocit, prin autor). Spre deosebire de reglementa rea anterioar ă, ținem s ă eviden țiem c ă legiuitorul actual
acord ă defini ția coautorilor , consacr ă explicit coautoratul impropriu și renun ță la reglementarea general ă a
institu ției instig ării neurmate de executare .
Întreaga reglementare a materiei sus ține concep ția participa ției ca unitate de fapt ă, operându-se în
definirea acesteia cu no țiunea de fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, cuprinzându-se în sfera participa ției
conceptele de participa ție proprie , respectiv participa ție improprie . Actele participan ților (instigator, complice)
nu pot fi privite ca entit ăți autonome , întrucât sunt dependente de s ăvâr șirea în mod nemijlocit a faptei
incriminate (sens în care trimitem la art. 174 C. pen.) de c ătre autor. Acest temei juridic al participa ției penale
atrage importante consecin țe practice , privind: stabilirea datei s ăvâr șirii faptei; inciden ța actelor de clemen ță ;
aplicarea legii penale în spa țiu [de pild ă, art. 8 alin. (4) C. pen.] și timp (legea aplicabil ă este cea sub care a avut
loc s ăvâr șirea nemijlocit ă a faptei, potrivit acesteia rezolvându-se și sanc ționarea, indiferent de data comiterii
actelor de instigare sau complicitate) etc.
În egal ă m ăsur ă, participa ția reprezint ă o cauz ă real ă de agravare a r ăspunderii penale , sub forma unei
circumstan țe generale obligatorii [art. 77 lit. a) și d) C. pen.], sau a unui element circumstan țial agravant [spre
exemplu: art. 218 alin. (3) lit. f) C. pen.; art. 2 19 alin. (2) lit. f) C. pen.].
Având în vedere actuala reglementare , se poate defini participa ția penal ă ca fiind situa ția în care o
fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă a fost s ăvâr șit ă de un num ăr de persoane superior celui (minim) cerut de lege/
impus de natura faptei, persoane care ac ționeaz ă în baza unei voin țe comune (de regul ă cel pu țin una s ăvârșind
fapta în mod inten ționat).
Important: În cadrul expunerii noastre, se vor aborda principalele aspecte de ordin teoretic din materia
rezervat ă participa ției penale, prin comentarii (succinte) care înso țesc textele subsumate cadrului legal aferent
acestei institu ții juridico-penale. Este de precizat faptul c ă o privire de ansamblu asupra modului de
reglementare a institu ției participa ției penale relev ă preocuparea legiuitorului penal cu referire la: de fini ții
acordate autorului / coautorilor, instigatorului și complicelui (art. 46 – art. 48 C. pen.), tratamen tul penal
aplicabil participan ților în cazul participa ției proprii (art. 49 C. pen.), regimul rezervat cir cumstan țelor reale și
personale (art. 50 C. pen.), consacrarea cauzei de impunitate/nepedepsire reprezentat ă de împiedicarea s ăvâr șirii
infrac țiunii (art. 51 C. pen.), iar nu în ultimul rând, pr in articolul care încheie sediul materiei, preveder ea
participa ției improprii și tratamentul penal corespunz ător (art. 52 C. pen.).
În considerarea celor mai sus expuse, se impune cu necesitate consultarea/parcurgerea literaturii de
specialitate, pentru dezvoltarea aspectelor asupra c ărora ne vom apleca în continuare.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

93 III.7.1. Autorul și participan ții

Având în vedere dispozi țiile legale corespunz ătoare art. 46 C. pen. (autorul și coautorii), art. 47 C. pen.
(instigatorul) și art. 48 C. pen. (complicele), se pot defini formele participa ției penale dup ă contribu țiile aduse
de persoanele implicate în s ăvâr șirea faptei relevante penal , forme reprezentate de coautorat , instigare și
complicitate . Întotdeauna coautoratul se re ține ca form ă principal ă a participa ției penale , în raport de care,
deopotriv ă, instigarea și complicitatea semnific ă forme secundare, dup ă cum, în egal ă m ăsur ă, complicitatea
constituie/r ămâne o form ă secundar ă a participa ției penale .
Autorul este persoana care s ăvâr șește în mod nemijlocit, prin acte de executare direct ă, fapta prev ăzut ă
de legea penal ă, putând lucra de pe oricare pozi ție de vinov ăție, ori chiar în lipsa acesteia . Înscriind aceast ă
defini ție, legea penal ă actual ă abandoneaz ă concep ția extensiv ă asupra no țiunii de autor, îmbr ățișând
concep ția restrictiv ă. Calitatea de autor nu este condi ționat ă de existen ța altor persoane la comiterea faptei ,
acesta putând fi, de regul ă, orice persoan ă fizic ă care întrune ște condi țiile generale și – dac ă este cazul –
speciale , necesare pentru angajarea r ăspunderii penale, persoan ă care comite singur ă fapta incriminat ă, respectiv
o persoan ă juridic ă, în condi țiile art. 135 C. pen.
Atunci când lucreaz ă în participa ție, persoana care s ăvâr șește în mod nemijlocit fapta prev ăzut ă de
legea penal ă se identific ă prin ocuparea pozi ției de protagonist, comi țând actul esen țial și necesar ce
configureaz ă nucleul participa ției penale, spre deosebire de contribu țiile secundare ale participan ților cu rol de
instigator sau complice .

Se poate observa c ă în alin. (2) al art. 46 C. pen., legiuitorul actua l consacr ă explicit defini ția legal ă a
coautorilor , anume: coautorii sunt persoanele care s ăvâr șesc nemijlocit aceea și fapt ă prev ăzut ă de legea
penal ă. Excluzând autorul dintre participan ți, legiuitorul român actual se situeaz ă pe aceea și pozi ție și în
privin ța coautorilor . Doctrina, în mod pertinent, apreciaz ă c ă „aceast ă tr ăsătur ă a s ăvâr șirii nemijlocite a faptei
fiind proprie și autorului, logic este ca atât autorul cât și coautorii s ă aib ă acela și tratament juridic și s ă fie
exclu și împreun ă (nu numai autorul) din rândul participan ților la infrac țiuni, pentru c ă astfel se creeaz ă o
neconcordan ță între titlul capitolului, care exclude numai pe au tor dintre participan ți și con ținutul reglement ării
care subliniaz ă identitatea de tr ăsături între autor și coautori (participarea nemijlocit ă la s ăvâr șirea faptei
prev ăzute de legea penal ă) și ca atare pozi ția lor comun ă în raport cu participan ții la infrac țiune” (am preferat s ă
reproducem cuvintele unui autor de specialitate, ca re a semnalat acest aspect).
Putem defini coautoratul ca fiind acea form ă principal ă a participa ției penale care const ă în
săvâr șirea, de c ătre un num ăr superior de persoane celui cerut de lege sau impu s de natura faptei, în mod
nemijlocit și în baza unei voin țe comune, a aceleia și fapte prev ăzute de legea penal ă.
În leg ătur ă cu forma principal ă a participa ției penale – coautoratul – în țelegem s ă punct ăm urm ătoarele
principale aspecte :
– Prin săvâr șirea nemijlocit ă a aceleia și fapte prev ăzute de legea penal ă, f ără interpunerea altor persoane, o
pluralitate de autori devine caz de coautorat numai prin existen ța leg ăturii subiective , ilustrând – dup ă caz – un
coautorat propriu sau impropriu.
– Men ținerea interesului teoretic și practic al delimit ării coautoratului de forma de participa ție a complicit ății
concomitente , p ăstrându-se optica potrivit c ăreia sunt cuprinse în sfera actelor de s ăvâr șire nemijlocit ă atât
actele de executare propriu-zise (ce se înscriu în activitatea tipic ă descris ă în norma de incriminare – acte ce se
integreaz ă în latura obiectiv ă a faptei – coautorat tipic ), dup ă cum și actele care, f ără a face parte din verbum
regens, sunt asimilate celor de executare propriu-z is ă (coautorat atipic ), dar numai în urma aprecierii, pe
cazuri concrete, asupra caracterului lor esen țial, necesar, determinant și indispensabil producerii rezultatului .
Spre exemplu: acte prin care se înl ătur ă orice obstacol sau rezisten ță esen țial ă pe care o întâmpin ă ac țiunea
tipic ă, în pofida aparentei excluderi a acestora din sfer a coautoratului, ca efect al definirii sale exprese prin
raportare la comiterea aceleia și fapte prev ăzute de legea penal ă.
– Unele infrac țiuni prezint ă particularit ăți în ipoteza s ăvâr șirii în coautorat (spre exemplu, infrac țiunile de
durat ă – de pild ă: continu ă, continuat ă – coautoratul putând fi concomitent sau succesiv, total sau par țial; la
infrac țiunile complexe prin reunire, coautorii pot realiza fiecare o parte sau toate ac țiunile ce configureaz ă
elementul material; în cazul unor infrac țiuni cu subiect activ special – dintre acelea compa tibile cu s ăvâr șirea în
coautorat – se impune verificarea calit ății speciale solicitate subiectului activ de c ătre to ți cei care comit
nemijlocit fapta, la acel moment, pentru a se re ține coautoratul.
– În cazul infrac țiunilor s ăvâr șite cu inten ție dep ăș it ă, coautoratul se men ține pe toat ă amplitudinea faptei
săvâr șit ă nemijlocit cu aceast ă form ă de vinov ăție, în condi țiile verific ării inten ției ini țiale, cât și a existen ței
culpei în raport cu urmarea final ă mai grav ă, în persoana fiec ărui coautor [art. 50 alin. (2) C. pen.].
– Manifestarea controversei privind existe nța/posibilitatea coautoratului în materia infrac țiunilor s ăvâr șite din
culp ă. [În țelegem s ă nu intr ăm în detalii, specificând (totu și) faptul c ă, în opinia noastr ă, aceste infrac țiuni sunt

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

94
compatibile cu forma principal ă a participa ției penale . Mai mult, prin trimitere la consultarea/parcurger ea
doctrinei de specialitate care dezvolt ă acest subiect, nu putem decât s ă apreciem o asimilare corespunz ătoare a
argumentelor pro / contra, prin prisma sursei (acce sibile) de documentare]
– Excluderea, f ără dubii, a coautoratului în cazul unor categorii de infrac țiuni (cele ce semnific ă pluralitate
natural ă ori constituit ă; infrac țiuni cu autor exclusiv unic – care se comit in persona propria ; infrac țiuni omisive
proprii – prin excep ție, îns ă, subzist ă în cazul acestora coautoratul în situa ția în care obliga ția incumb ă unui
organ colectiv).

Dup ă cum se poate constata, în considerarea ordinii de reglementare, potrivit art. 47 C. pen. se define ște
instigatorul . Ca participant, instigatorul nu comite în mod nemijlocit fapta, ci în mod mijlocit, prin executant .
Pornind de la textul legal, instigarea reprezint ă acea form ă secundar ă, moral ă, a participa ției penale, ce const ă
în activitatea de determinare, cu inten ție, la comiterea unei fapte prev ăzute de legea penal ă. În egal ă m ăsur ă,
instigarea se deosebe ște și de participa ția sub forma complicit ății (morale) , prin caracterul s ău complex, ca act
de participa ție, cât și prin pozi ția specific ă ocupat ă de instigator. Dac ă acesta î și dep ăș ește rolul tipic prin prisma
activit ății specifice descrise prin lege, instigarea este absorbit ă de coautorat (atunci când instigatorul comite și
acte de executare nemijlocit ă), absorbind îns ă contribu țiile specifice complicit ății (dac ă acestea ar fi desf ăș urate
de aceea și persoan ă).
Instigator poate fi orice persoan ă care îndepline ște condi țiile generale pentru a fi subiect activ al
infrac țiunii (persoan ă fizic ă – major ă sau minor ă – ori persoan ă juridic ă).
Condi țiile instig ării , act de participa ție, privesc realizarea unei activit ăți de determinare intervenit ă
înainte ca persoana fa ță de care se desf ăș oar ă aceasta s ă fi luat hot ărârea de comitere a faptei incriminate ,
determinare care s ă se efectueze cu inten ție și să fie urmat ă de executare (în sensul art. 174 C. pen.). Pentru
dezvolt ările teoretice privitoare la condi țiile instig ării, felurile (modalit ățile) acesteia – spre exemplu: simpl ă,
calificat ă; mediat ă, imediat ă; proprie, improprie; ș.a. – recomand ăm parcurgerea doctrinei de specialitate.
Deloc de neglijat, dup ă cum am semnalat, este aspectul privitor la o schim bare major ă de optic ă a
legiuitorului penal actual, prin renun țare la reglementarea institu ției denumite: instigarea neurmat ă de executare ,
în sensul solicit ărilor doctrinei. F ără a intra în detalii, specific ăm faptul c ă institu ția în cauz ă acoperea dou ă
situa ții distincte din punct de vedere al naturii juridic e, dar cu tratament penal uniform (în condi țiile legii), și
anume:se consacrau actele de instigare neurmate de executarea faptei, acte având semnifica ție penal ă proprie și
angajând r ăspunderea penal ă în calitate de autor al unei fapte distincte de ac eea la care s-a instigat, dup ă cum se
consacrau și actele de instigare urmate de trecerea celui inst igat la executarea faptei, dar în condi țiile
nepedepsirii autorului faptei, re ținându-se calitatea de participant secundar la tent ativa comis ă, a instigatorului.
Potrivit reglement ării actuale, men țion ăm c ă, prima dintre situa țiile mai sus semnalate nu mai este
expres prev ăzut ă prin norme generale, îns ă, în condi țiile legii, anumite aspecte ale acesteia vor putea fi în
continuare sanc ționate, fie ca efect al aplic ării unor noi norme de incriminare, fie ca efect al unor poten țiale
interpret ări extensive (discutabile, dar probabile) privind u nele norme penale speciale. Avem în vedere
dispozi ția din art. 272 C. pen. (influen țarea declara țiilor), precum și aceea din art. 370 C. pen. (încercarea de a
determina s ăvâr șirea unei infrac țiuni), de și în acest ultim caz nu ar fi vorba de o preluare p ropriu-zis ă (par țial ă)
a institu ției instig ării neurmate de executare (c ăci este vorba efectiv despre o încercare de determinare, nu
despre o determinare reu șit ă dar neurmat ă de executare), îns ă este de a șteptat ca, prin invocarea argumentului a
fortiori , s ă se extind ă și asupra unor asemenea ipoteze aplicarea incrimin ării în cauz ă.
Este de precizat faptul c ă a doua situa ție dintre cele semnalate de noi, respectiv cazul în care se
realizeaz ă o activitate de determinare la s ăvâr șirea faptei relevante penal, dându-se curs instig ării (actele de
instigare sunt urmate de trecerea celui instigat la executarea faptei), dar în condi țiile nepedepsirii autorului faptei
(ca efect al desist ării sau al împiedic ării producerii rezultatului), continu ă s ă î și men țin ă relevan ța penal ă. Se
poate observa c ă, în aceast ă situa ție, este satisf ăcut ă condi ția trecerii la executare din partea autorului fapte i
(chiar dac ă acesta nu va fi pedepsit), însemnând c ă se va re ține calitatea de participant (secundar) la tentativ a
comis ă, a instigatorului, acesta fiind pedepsit pentru in frac țiunea tentat ă comis ă. Altfel spus, subzist ă comiterea
faptei în participa ție penal ă, pentru care doar autorul nu se pedepse ște, sanc ționarea instigatorului realizându-se
potrivit art. 33 C. pen.

În considerarea ordinii de reglementare, în articolul imediat urm ător celui care define ște instigatorul, mai
exact, în art. 48 C. pen., legiuitorul penal înscri e defini ția participantului cu rol de complice . Ca participant,
complicele nu comite în mod nemijlocit fapta prev ăzut ă de legea penal ă, ci în mod mijlocit, prin executant ,
sprijinind efectiv realizarea faptei de c ătre acesta . Pornind de la textul legal, putem defini complicitatea ca fiind
forma secundar ă a participa ției penale ce const ă în fapta unei persoane care, cu inten ție, înlesne ște sau ajut ă în
orice mod la s ăvâr șirea unei fapte incriminate, ori care promite, înai nte sau în timpul s ăvâr șirii faptei, c ă va
tăinui bunurile provenite din aceasta sau c ă va favoriza pe f ăptuitor, indiferent dac ă dup ă s ăvâr șire aceast ă

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

95 promisiune este sau nu onorat ă. Determinant ă pentru re ținerea complicit ății ca act de participa ție este s ăvâr șirea
nemijlocit ă a faptei incriminate de c ătre autor / coautori, care atribuie ( și) complicit ății sens juridico-penal, în
lipsa actului de executare activitatea de „complici tate” r ămânând f ără semnifica ție penal ă. Se adaug ă acestei
condi ții determinante, contribu ția specific ă constând în acte de înlesnire sau ajutor, în orice mod, la comiterea
faptei, contribu ție adus ă cu inten ție și care s ă fi folosit efectiv executantului.
Ca act de participa ție penal ă, complicitatea este o form ă secundar ă atât în raport de coautorat, cât și de
instigare. Astfel, în cazul în care complicele î și dep ăș ește rolul, trecând la acte de executare sau de insti gare, el
devine coautor, respectiv instigator. Complice poate fi orice persoan ă care îndepline ște condi țiile generale
pentru a fi subiect activ al infrac țiunii (persoan ă fizic ă – major ă sau minor ă – ori persoan ă juridic ă).
Pentru dezvolt ările teoretice privitoare la condi țiile complicit ății, felurile (formele) acesteia – spre
exemplu: anterioar ă, concomitent ă; moral ă, material ă; proprie, improprie; mijlocit ă, nemijlocit ă; prin ac țiune,
prin inac țiune; ș.a. – recomand ăm parcurgerea doctrinei de specialitate.
În leg ătur ă cu forma secundar ă a participa ției penale – complicitate – în țelegem s ă punct ăm urm ătoarele
principale aspecte :
– Existen ța unor particularit ăți în privin ța complicit ății la unele infrac țiuni de durat ă. La infrac țiunea
continuat ă, re ținerea complicit ății continuate atunci când exist ă unitate de subiect activ la nivelul actului de
executare, în condi țiile legii, care se poate prezenta ca o complicitat e total ă sau par țial ă; în situa ția în care
activitatea acestui participant se raporteaz ă la o singur ă ac țiune sau inac țiune din structura ansamblului faptic
unic, se admite, în general (opinie majoritar ă), c ă se exclude r ăspunderea penal ă cu aplicarea art. 35 alin. (1) și
art. 36 alin. (1) C. pen. La infrac țiunile de obicei, s-ar putea discuta în ce m ăsur ă condi ția repetabilit ății actelor
pân ă la apari ția obi șnuin ței în comitere se impune sau nu și pentru re ținerea calit ății de complice (moral sau
material).
– Men ținerea interesului delimit ării dintre complicitatea concomitent ă și coautorat , dintre complicitatea moral ă
și instigare .
– Men ținerea interesului delimit ării între promisiunea de t ăinuire / favorizare , în condi țiile legii, ca act de
complicitate moral ă anterioar ă sau concomitent ă (caracterizat ă constant în doctrin ă ca fiind o complicitate de
natur ă imaterial ă, care reprezint ă o încurajare a autorului în comiterea faptei) și infrac țiunile de favorizare a
făptuitorului (art. 269 C. pen.), respectiv tăinuire (art. 270 C. pen.). Este de precizat c ă, în practica penal ă
imperativ ă a instan ței supreme [decizie pronun țat ă în rezolvarea unui recurs în interesul legii – Decizia nr.
2/2008 a S.U. ale Î.C.C.J. (publicat ă în M. Of. nr. 859/2008), valabil ă și de lege lata ] s-a statuat c ă „în situa ția
existen ței unui prim act de t ăinuire, urmat de o alt ă ac țiune a aceluia și t ăinuitor care promite c ă va asigura
valorificarea în continuare și a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementel e constitutive ale complicit ății la
infrac țiunea de furt în form ă simpl ă sau continuat ă, dup ă caz, în concurs real cu infrac țiunea de t ăinuire, chiar
dac ă promisiunea anticipat ă de t ăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinit ă”.

Sintetizând, defini țiile doctrinare acordate actelor de participa ție pornesc de la textele legale care cuprind
defini țiile autorului / coautorilor, instigatorului și complicelui. Formele participa ției penale – dup ă contribu ția
persoanei implicate în s ăvâr șirea faptei relevante penal – suport ă clasific ări diverse, distingând între participa ție
sub forma coautoratului, instig ării și complicit ății, dintre care se identific ă o form ă principal ă, dar și forme
secundare (la rândul lor, coautoratul, instigarea și complicitatea cunosc mai multe feluri sub care se prezint ă,
dup ă diferite criterii indicate de doctrin ă). O clasificare important ă a participa ției vizeaz ă formele încet ățenite
sub denumirile: participa ție penal ă proprie (perfect ă) și participa ție penal ă improprie (imperfect ă), form ă
prev ăzuta expres de legea penala român ă (art. 52 C. pen.)
Dup ă cum s-a ar ătat în preliminariile care înso țesc materia participa ției penale, legiuitorul înscrie și
dispozi ții privitoare la tratamentul penal aplicabil partic ipan ților, distingându-se între sanc ționarea în cazul
participa ției proprii și în cazul participa ției improprii (distinc țiile poart ă asupra sistemelor de sanc ționare
consacrate prin lege). În leg ătur ă cu problemele de sanc ționare, prezint ă interes și dispozi țiile art. 50 C. pen.
(circumstan țe personale și reale) cât și art. 51 C. pen. (împiedicarea s ăvâr șirii infrac țiunii), care se aplic ăîn mod
corespunz ător și în cazul participa ției improprii.
De re ținut: Venim cu aceste men țiuni deoarece servesc orient ării în ceea ce prive ște modul în care
în țelegem s ă abord ăm – în limitele prezentului cadru – materia partici pa ției penale, sens în care reamintim faptul
că, expunerea noastr ă (succint ă) urm ăre ște îndeaproape ordinea de reglementare din Codul pe nal. Astfel,
comentariile privitoare la participa ția improprie vor încheia spa țiul rezervat expunerii, dup ă cum îns ăș i aceast ă
institu ție, prin dispozi țiile art. 52 C. pen. încheie sediul materiei consac rat participa ției penale, în lumina
ansamblului reglement ărilor în materie.

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

96
III.7.2. Pedeapsa în cazul participan ților

Potrivit dispozi țiilor art. 49 C. pen. – denumire marginal ă:Pedeapsa în cazul participan ților –se
consacr ă urm ătoarele: „Coautorul, instigatorul și complicele la o infrac țiune s ăvâr șit ă cu inten ție se
sanc ționeaz ă cu pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ține seama de contribu ția
fiec ăruia la s ăvâr șirea infrac țiunii, precum și de dispozi țiile art. 74”.
Reglementarea corespunz ătoare prevederilor art. 49 C. pen. dispune în mater ia sanc țion ării
participan ților, cu referire la tratamentul valabil în cazul p articipa ției proprii, atunci când se lucreaz ă de pe
aceea și pozi ție psihic ă, comun ă, anume inten ția .
Putem spune c ă sistemul sanc ționator consacrat este unul mixt , care combin ă parificarea legal ă cu
diversificarea judiciar ă de pedeaps ă. A șa cum rezult ă din interpretarea legii, se stabile ște o egalitate de
sanc ționare între participan ți, avându-se în vedere pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru autor (pedeapsa
abstract ă), la stabilirea pedepsei concrete instan ța ținând seama de contribu ția fiec ăruia la s ăvâr șirea
infrac țiunii și de dispozi țiile art. 74 C. pen . Adoptarea sistemului parific ării legale a pedepsei nu conduce, îns ă,
la aplicarea automat ă a acelora și pedepse tuturor participan ților . Stabilirea pedepsei în cazul coautorului,
instigatorului, complicelui, se realizeaz ă invariabil potrivit criteriului legal special de i ndividualizare (art. 49
teza a II-a prima parte C. pen. – contribu ția fiec ăruia la s ăvâr șirea infrac țiunii), cât și potrivit criteriilor generale
de individualizare a pedepsei (art. 74 C. pen.).
Atât teoretic, cât și practic,nu este exclus ă aplicarea unei pedepse concrete – ca specie, durat ă sau
cuantum – mai grele, în cazul participan ților cu rol de instigator sau complice (care s ăvâr șesc infrac țiunea
inten ționat ă mijlocit, prin autor), decât pedeapsa aplicat ă executantului nemijlocit , dup ă cum și pedepsele
individuale ale coautorilor pot s ă difere , având în vedere natura actelor de executare (prop riu-zise sau asimilate
acestora, importan ța lor în producerea urm ărilor), caracterul eventual par țial al activit ății unui coautor, absorb ția
poten țial ă în unele acte de executare a formelor secundare de participa ție penal ă etc. În aceea și ordine de idei,
pot s ă apar ă diferen țe la nivelul pedepselor concrete în cazul re ținerii unor cauze generale personale de
atenuare sau agravare a pedepsei (ex.: circumstan țe atenuante ori agravante, stare de recidiv ă ș.a.), cât și sub
aspectul modului de individualizare judiciar ă a pedepsei (cu referire la pedepsele principale în cazul persoanei
fizice infractor major – renun țare la pedeaps ă, amânarea aplic ării pedepsei, suspendarea execut ării pedepsei sub
supraveghere etc.).
Sanc ționarea coautorului, instigatorului, complicelui, e ste condi ționat ă de s ăvâr șirea faptei de c ătre
autor, iar nu de sanc ționarea acestuia ; spre exemplu: autorul poate s ă fie decedat, ori s ă îi profite o cauz ă
personal ă de nepedepsire.
Sus ținând participa ția proprie atunci când, prin acte de executare dire cte, nemijlocite, se comite o
infrac țiune din culp ă, apreciem c ă dispozi țiile art. 49 C. pen. sunt aplicabile și în asemenea cazuri (în pofida
indic ării exprese, în aceast ă norm ă, a inten ției), situa ție valabil ă – de altfel – și în ipoteza infrac țiunilor s ăvâr șite
cu inten ție dep ăș it ă.
Este de precizat c ă, atunci când în participa ție proprie au lucrat și infractori minori , în cazul
individualiz ării sanc țiunilor aplicabile acestora (m ăsuri educative), se va ține cont de dispozi țiile art. 114 și 115
C. pen., alegerea m ăsurii educative care urmeaz ă s ă fie luat ă de c ătre instan ță f ăcându-se în condi țiile legii,
potrivit criteriilor prev ăzute în art. 74 C. pen. În cazul s ăvâr șirii infrac țiunii inten ționate, în participa ție, de
către un infractor major, dac ă aceasta a fost comis ă împreun ă cu un minor (avem în vedere aici doar ipoteza în
care minorul ar fi r ăspunz ător penal), în condi țiile verific ării cerin țelor legale ce atrag re ținerea agravantei
obligatorii din art. 77 lit. d) C. pen ., sesiz ăm acelea și diferen țe în regimul de sanc ționare aplicabil, pentru
infractorul minor m ăsura educativ ă urmând a se stabili potrivit art. 114 C. pen. [spr e exemplu, art. 114 alin. (2)
lit. b) coroborat cu art. 125 alin. (2) C. pen.), f ără neglijarea criteriilor din art. 74 C. pen., agrava nta operând
exclusiv în sarcina infractorului major, c ăreia îi influen țeaz ă dozarea pedepsei.
Important: Indiferent de forma participa ției penale – anume: participa ție proprie sau participa ție
improprie – în leg ătur ă cu tratamentul penal consacrat prin lege (potrivit dispozi țiilor art. 49 C. pen., mai sus
analizat, cât și, dup ă cum se va vedea, potrivit prevederilor art. 52 C. pen., în cazul participa ției improprii), sunt
incidente dispozi țiile legale privitoare la circumstan țele personale și reale ! În aceea și ordine de idei,
men ționam și faptul c ă, de asemenea, cauza de impunitate/nepedepsire înscris ă în materia participa ției penale –
împiedicarea s ăvâr șirii infrac țiunii (art. 51 C. pen.) – este operant ă atât în cazul participa ției proprii cât și al
participa ției improprii . Respectând ordinea de reglementare, urmeaz ă s ă ne ocup ăm de principalele aspecte
privitoare la: regimul circumstan țelor personale și reale în materia participa ției penale (pct. 3), respectiv
împiedicarea s ăvâr șirii infrac țiunii (pct. 4).

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

97 Unitatea (activitatea / tema) nr.14 de studiu indiv idual

III.7.3. Regimul circumstan țelor personale și reale în materia participa ției penale

Potrivit art. 50 C. pen. se prevede c ă:„Circumstan țele privitoare la persoana autorului sau a unui
participant nu se r ăsfrâng asupra celorlal ți” – alin. (1); „Circumstan țele privitoare la fapt ă se r ăsfrâng asupra
autorului și a participan ților numai în m ăsura în care ace știa le-au cunoscut sau le-au prev ăzut”– alin. (2).
Subliniem faptul c ă, în mod constant, în materia participa ției, teoria penal ă face distinc ție între dou ă
categorii de circumstan țe (lato sensu ), anume cele personale , respectiv cele reale , dat ă fiind importan ța practic ă
a acestei clasific ări, dup ă cum afecteaz ă r ăspunderea penal ă a tuturor participan ților sau doar a unora dintre
ace știa. Circumstan țele personale sunt st ări, situa ții, calit ăți etc. care rezid ă în persoana fiec ărui f ăptuitor,
autor sau participant, caracterizându-l din punct d e vedere al periculozit ății sociale pe care o prezint ă,
subclasificându-se în circumstan țe personale subiective și circumstan țe personale de individualizare . Se înscriu
în categoria celor subiective , spre exemplu: circumstan țele legate de pozi ția psihic ă pe care s-a situat autorul /
participantul; cauzele generale de excludere a infr ac țiunii, din registrul celor de neimputabilitate, cu efect in
personam – se exclude cazul fortuit; alte cauze (de înl ăturare a r ăspunderii penale, de impunitate etc.) dintre
acelea de ordin strict personal. Se înscriu în cate goria circumstan țelor personale de individualizare , spre
exemplu: o anumit ă calitate a f ăptuitorului, starea civil ă, raporturile cu victima ș.a.
Așa cum rezult ă din interpretarea legii, indiferent de efectul atras, aceste circumstan țe personale
influen țeaz ă numai r ăspunderea individual ă a celui în persoana c ăruia subzist ă, f ără s ă radieze asupra
celorlal ți. Unele probleme continu ă s ă se ridice în materie de participa ție în cazul unor circumstan țe personale ,
fiind discutabil dac ă se pot converti în circumstan țe reale , semnalând – cu titlu de exemplu – câteva opinii
divergente în acest sens, în privin ța urm ătoarelor aspecte: premeditarea (în concep ția obiectiv ă), ar fi
susceptibil ă de convertire atunci când cel care a premeditat s ăvâr șirea faptei efectueaz ă acte de preg ătire
împreun ă cu alte persoane, care cunosc scopul acestor preg ătiri; starea de intoxica ție voluntar ă preordinat ă cu
alcool sau cu alte substan țe psihoactive [art. 77 lit. f) C. pen.], s-ar asimi la premedit ării atunci când este
cunoscut ă de participan ți, împreun ă cu scopul ei; calitatea special ă indicat ă în art. 295 C. pen. (func ționar public
gestionar sau administrator, în caz de delapidare); calitatea de membru de familie; calitatea de mam ă a copilului
nou-născut, aflat ă în stare de tulburare psihic ă determinat ă de na ștere [art. 200 alin. (1) C. pen. – care a suscitat
intense dezbateri teoretice și solu ții doctrinare neunitare] etc.
Circumstan țele reale sunt acele st ări, situa ții, împrejur ări etc. care se refer ă la fapt ă, fiind exterioare
persoanei autorului sau participan ților . Se înscriu în aceast ă categorie (de pild ă): circumstan țele privitoare la
loc, timp, mod, mijloace de comitere a infrac țiunii, ca circumstan țe speciale sau de ordin general, dup ă caz
anterioare, concomitente sau posterioare execut ării; cauzele generale de excludere a infrac țiunii, din registrul
celor justificative, cu efecte in rem . Potrivit art. 50 alin. (2) C. pen. caracterul obiectiv al circumstan țelor reale
radiaz ă asupra autorului / participan ților, îns ă numai în m ăsura în care ace știa le-au cunoscut sau le-au
prev ăzut . În prima categorie se integreaz ă cele a c ăror existen ță se cunoa ște efectiv, fie de la bun început, fie de
pe parcursul s ăvâr șirii faptei, iar în a doua categorie î și g ăsesc loc cele prev ăzute, dar apreciate, în mod
neîntemeiat, a nu fi propriu-zis incidente pe caz c oncret.
Circumstan țele reale sunt, de regul ă, cunoscute de coautori , deoarece prin s ăvâr șirea în mod nemijlocit
a faptei ace știa dobândesc reprezentarea împrejur ărilor de comitere. De asemenea, aceste circumstan țe
influen țeaz ă și r ăspunderea penal ă a participan ților secundari (instigatori, complici), în condi țiile expres
indicate de lege , cu distinc țiile operate în doctrin ă dup ă cum fapta s ăvâr șit ă nemijlocit este mai grav ă, mai
ușoar ă sau total diferit ă de cea la care au în țeles ace știa s ă contribuie. Necunoa șterea unei st ări, situa ții sau
împrejur ări pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul s ăvâr șirii nu constituie circumstan ță agravant ă
sau element circumstan țial agravant (art. 30 alin. 3 C. pen.).
Problema r ăspunderii participan ților în cazul infrac țiunilor s ăvâr șite cu inten ție dep ăș it ă se rezolv ă tot
în temeiul art. 50 alin. (2) C. pen., rezultatul pr aeterinten ționat al faptei constituind un aspect care prive ște
fapta (circumstan ță real ă). Astfel, se va r ăspunde pentru întreg ansamblul faptic praeterinten ționat dac ă se
dovede ște în raport de acesta pozi ția psihic ă similar ă cu aceea a autorului, din partea participan ților. Este de
observat c ă textul din art. 50 alin. (2) C. pen. acoper ă explicit doar situa ția inten ției directe / indirecte, cât și –
par țial – pe aceea a inten ției dep ăș ite, dar numai într-una din modalit ățile în care este posibil ă configurarea
acesteia, anume varianta: inten ție ini țial ă, culp ă cu prevedere în privin ța rezultatului final mai grav (de și
doctrina a indicat posibilitatea construc ției inten ției dep ăș ite prin întâlnirea oric ărei modalit ăți ini țiale a inten ției
cu oricare modalitate final ă a culpei). De și în mod constant practica instan ței supreme a extins ipoteza și asupra
situa ției în care culpa final ă (din structura praeterinten ției) ar fi o culp ă simpl ă (astfel încât circumstan țele
privitoare la fapt ă, în aceast ă optic ă, sunt apreciate c ă se r ăsfrâng asupra participan ților dac ă ace știa le-au

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

98
cunoscut ori le-au prev ăzut, sau, în cazul infrac țiunilor praeterinten ționate, dac ă puteau s ă le prevad ă),
doctrina continu ă s ă manifeste serioase rezerve asupra solu ției, care tinde a extinde in mala partem textul legal
[cu atât mai mult cu cât, de lege lata, s-a inserat expres textul art. 16 alin. (5) C. pen ., s-ar impune o completare
a con ținutului normativ al art. 50 alin. (2) C. pen. pri n introducerea unor prevederi exprese în acest sens .]

III.7.4. Cauza de impunitate / nepedepsire: Împiedicarea s ăvâr șirii infrac țiunii

Potrivit prevederilor art. 51 C. pen.– cu denumirea marginal ă: Împiedicarea s ăvâr șirii infrac țiunii – se
dispune în urm ătorul sens: „Participantul nu se pedepse ște dac ă, înainte de descoperirea faptei, denun ță
săvâr șirea infrac țiunii, astfel încât consumarea acesteia s ă poat ă fi împiedicat ă, sau dac ă împiedic ă el însu și
consumarea infrac țiunii” –alin. (1);„ Dac ă actele îndeplinite pân ă în momentul denun ță rii sau împiedic ării
constituie o alt ă infrac țiune, participantului i se aplic ă pedeapsa pentru aceast ă infrac țiune” – alin. (2).
Aceast ă dispozi ție reglementeaz ă cauza legal ă, general ă, personal ă, de impunitate / nepedepsire a
participantului la o tentativ ă relevant ă penal , cauz ă reprezentat ă de împiedicarea s ăvâr șirii
infrac țiunii [corespunz ător alin. (1)], precum și regimul actelor îndeplinite pân ă în momentul împiedic ării
consum ării [corespunz ător alin. (2) – acte încet ățenite în doctrin ă sub denumirea de acte de executare
calificate .]
Ca și în cazul împiedic ării producerii rezultatului [potrivit reglementarii din art. 34 alin. (1) teza a II-a
C. pen.], exprimarea legal ă a noii modalit ăți posibile de împiedicare a s ăvâr șirii infrac țiunii, referitoare la
încuno știn țarea autorit ăților ,astfel încât consumarea acesteia să poat ă fi împiedicat ă, ridic ă o problem ă de
interpretare care atrage aprecieri doctrinare divergente . Subscriem curentului de opinie potrivit c ăruia, pentru
ca împiedicarea s ăvârșirii infrac țiunii s ă constituie cauz ă de impunitate (s ă atrag ă nepedepsirea
participantului), la nivelul condi țiilor pe care le implic ă, în ambele ipoteze legale, solicit ă: s ă fie început ă
executarea faptei de c ătre autor, iar ac țiunea participantului – coautor, instigator sau com plice – realizat ă prin
împiedicare sau denun țare, s ă aib ă loc înainte de descoperirea infrac țiunii, și să conduc ă la împiedicarea
efectiv ă a consum ării infrac țiunii .
De precizat c ă inciden ța acestei cauze de nepedepsire poate l ăsa tentativa atât în form ă imperfect ă, cât
și perfect ă (tocmai datorit ă suprim ării cerin ței ca împiedicarea s ă se realizeze în cursul execut ării, f ără a se
în țelege îns ă c ă se exclude aceast ă ipotez ă faptic ă, c ăci noul legiuitor nu indic ă expres c ă împiedicarea urmeaz ă
a avea loc doar ulterior finaliz ării ac țiunii). De impunitate, potrivit acestui text legal, pot ben eficia doar
participan ții (unul sau mai mul ți coautori, instigatorul, complicele), iar nu și autorul , pentru care se aplic ă
dispozi țiile din art. 34 C. pen. Este îns ă de discutat dac ă, atunci când to ți coautorii s-ar în țelege în sensul
desist ării sau împiedic ării producerii rezultatului, ar trebui s ă se re țin ă inciden ța art. 51 C. pen., sau, din contra,
aceea a art. 34 C. pen.. (de și problema este preponderent teoretic ă, efectul impunit ății fiind, în ambele situa ții,
câ știgat pentru ace știa). În acest sens, invit ăm și la o tem ă de reflec ție pe marginea problemelor de delimitare
între aceste dou ă cauze de nepedepsire a tentativei.
Pentru comentarii teoretice privind regimul prev ăzut de lege pentru actele de executare calificate, facem
trimitere punctual ă la expunerea problematicii în sec țiunea rezervat ă tentativei.

III.7.5. Participa ția improprie

Cadrul legal rezervat institu ției participa ției penale se încheie prin prevederi referitoare la participa ția
improprie, în conformitate cu art. 52 C. pen., pe c are în țelegem s ă îl reproducem în integralitatea sa. Legea
prevede c ă:

(1) Săvâr șirea nemijlocit ă, cu inten ție, de c ătre o persoan ă a unei fapte prev ăzute de legea penal ă la
care, din culp ă sau f ără vinov ăție, contribuie cu acte de executare o alt ă persoan ă se sanc ționeaz ă cu pedeapsa
prev ăzut ă de lege pentru fapta comis ă cu inten ție
(2) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu inten ție, la s ăvâr șirea din culp ă de c ătre o
alt ă persoan ă a unei fapte prev ăzute de legea penal ă se sanc ționeaz ă cu pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru
fapta comis ă cu inten ție.
(3) Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu inten ție, la s ăvâr șirea unei fapte prev ăzute
de legea penal ă, de c ătre o persoan ă care comite acea fapt ă f ără vinov ăție, se sanc ționeaz ă cu pedeapsa
prev ăzut ă de lege pentru acea infrac țiune.
(4) Dispozi țiile art. 50 și 51 se aplic ă în mod corespunz ător.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

99 Reglementarea corespunz ătoare art. 52 C. pen. ofer ă solu ția original ă și singular ă a legii penale
române , care consacr ă participa ția improprie – institu ție de drept penal apreciat ă ca devenit ă tradi țional ă în
spa țiul juridic autohton „ și care s-a dovedit func țional ă f ără dificult ăți în practic ă, în detrimentul teoriei
autorului mediat” [Expunerea de motive a proiectului noului Cod penal ].
Formula juridic ă a participa ției improprii se întemeiaz ă pe aceea și unitate de fapt ă prev ăzut ă de legea
penal ă, s ăvâr șit ă de un num ăr de persoane superior aceluia minim necesar solici tat de lege, sau de natura
faptei(ca și în cazul participa ției proprii), reflectând îns ă caracterul eterogen al pozi țiilor psihice ale persoanelor
care o comit. Con ținutul normativ înf ățișeaz ă mai multe modalit ăți, indicând coautoratul impropriu (prevedere
explicit ă nou ă), precum și instigarea și complicitatea improprii , reglementând condi țiile de existen ță și regimul
de sanc ționare al acestora.
Modalitatea normativ ă a coautoratului impropriu dă con ținut prevederii din alin. (1) al art. 52 C. pen,,
distingându-se dou ă situa ții : varianta inten ție – culp ă, respectiv varianta inten ție – lips ă de vinov ăție (apreciem
că, în mod criticabil, legiuitorul nu s-a referit aic i și la o variant ă care s ă includ ă explicit praeterinten ția, ori
modalitatea culp ă – lips ă de vinov ăție). În prima dintre cele dou ă variante( varianta inten ție– culp ă), se
încadreaz ă situa ția în care fapta prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă în mod nemijlocit prezint ă caracter
infrac țional atât atunci când se comite cu inten ție, cât și din culp ă, angajând – în acest caz – separat
răspunderea penal ă a coautorilor, în baza unor dispozi ții legale diferite (sistemul diversific ării de pedeaps ă), în
raport de forma de vinov ăție dovedit ă pentru fiecare . Spre exemplu: act de omucidere, re ținându-se încadrarea
de omor, respectiv aceea de ucidere din culp ă. În cea de-a doua variant ă (varianta inten ție – lips ă de vinov ăție ),
fapta prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă constituie infrac țiune inten ționat ă pentru un coautor, neconstituind
infrac țiune în raport de cel ălalt, întrucât s-a comis f ără vinov ăție , atr ăgând pentru coautorul infractor pedeapsa
prev ăzut ă de lege pentru fapta comis ă cu inten ție. Dac ă se impune, fa ță de coautorul f ăptuitor se va putea lua,
eventual, o m ăsur ă de siguran ță , în condi țiile prev ăzute de art. 107 alin. (2) C. pen. Men țion ăm c ă participa ția
improprie sub forma coautoratului a fost acceptat ă de o parte a doctrinei anterioare, fiind confirmat ă frecvent de
unele solu ții din practic ă, spre exemplu în condi țiile s ăvâr șirii unei infrac țiuni de c ătre un infractor major,
împreun ă cu un minor ner ăspunz ător penal.
Modalitatea normativ ă a instig ării / complicit ății improprii dă con ținut, în modalitatea inten ție – culp ă,
prevederii din alin. (2) al art. 52 C. pen., atunci când inten ția caracterizeaz ă pozi ția psihic ă a participan ților
secundari, iar culpa pe aceea a autorului (coautori lor) , în condi țiile faptei relevante penal atât în cazul
incrimin ării potrivit inten ției cât și culpei. În acest caz de participa ție improprie, răspunderea penal ă se
realizeaz ă în baza unor dispozi ții legale diferite, instigatorul / complicele fiind pedepsi ți pentru infrac țiunea
inten ționat ă comis ă, iar autorul / coautorii pentru o infrac țiune din culp ă (sistemul diversific ării de pedeaps ă).
Modalitatea normativ ă a instig ării / complicit ății improprii dă con ținut, în modalitatea inten ție – lips ă
de vinov ăție , prevederii din alin. (3) al art. 52 C. pen., inten ția caracterizând pozi ția psihic ă a participan ților
secundari, iar autorul / coautorii ac ționeaz ă f ără vinov ăție . În acest caz , se angajeaz ă r ăspunderea penal ă a
instigatorului / complicelui care se sanc ționeaz ă cu pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru acea infrac țiune
(sistemul parific ării de pedeaps ă, în cazul mai multor participan ți secundari), iar autorul / coautorii nu vor fi
pedepsi ți, fiind exclus caracterul infrac țional al faptei s ăvâr șite (eventual, fa ță de ace știa se pot lua m ăsuri de
siguran ță ).
Cu titlu de observa ții , indic ăm urm ătoarele:
– Atunci când în participa ție improprie, în varianta inten ție – culp ă, lucreaz ă un infractor minor (în orice
calitate), sanc ționarea acestuia urmeaz ă a se realiza prin recurgere la m ăsuri educative , în ciuda referirilor
constante (doar) la pedepse din art. 52 C. pen.
– În raport de ipotezele complicit ății improprii [art. 52 alin. (2) și alin. (3) C. pen.], o parte a doctrinei admite c ă
este exclus ă complicitatea prin promisiune – forma prev ăzut ă de art. 48 alin. (2) C. pen.
– Atunci când fapta este comis ă nemijlocit din culp ă [art. 52 alin. (1) teza I și alin. (2) C. pen.], se are în vedere,
în opinia majoritar ă din doctrina penal ă, exclusiv forma culpei simple (f ără prevedere), situa ție ce poate fi
dezb ătut ă.
– Varianta de participa ție improprie reprezentat ă de situa ția comiterii nemijlocite a faptei f ără vinov ăție [art. 52
alin. (1) teza a II-a și alin. (3) C. pen.] s-ar putea re ține atât atunci când lipse ște direct vinov ăția, în accep țiunea
de element subiectiv al con ținutului constitutiv al infrac țiunii, precum și atunci când lipsa vinov ăției este
implicit atras ă ca urmare a inexisten ței imputabilit ății (fiind prezent ă o cauz ă de neimputabilitate).
Reluând o idee anterior exprimat ă, dup ă cum se poate observa din prevederile alineatului f inal al art. 52
C. pen., dispozi țiile relative la regimul circumstan țelor personale / reale, cât și cauza de nepedepsire a
împiedic ării s ăvâr șirii infrac țiunii, se aplic ă în mod corespunz ător și în cazul participa ției improprii .
Reiter ăm ( și) observa ția privitoare la necesitatea parcurgerii doctrinei de specialitate, în completarea
abord ării selective pe care am realizat-o în materia inst itu ției participa ției penale!

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

100
De men ționat, ca jurispruden ță obligatorie conex ă materiei participa ției penale, Decizia (HP) nr. 10/2019
(publicat ă în M. Of. nr. 416 din 28/05/2019), pronun țat ă de Înalta Curte de Casa ție și Justi ție – Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penal ă, prin care s-a admis sesizarea formulat ă de Curtea de Apel Bucure ști –
Sec ția a II-a penal ă, în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), prin c are se solicita pronun țarea unei hot ărâri prealabile
pentru dezlegarea de principiu a urm ătoarei chestiuni de drept: "Poate fi subiect activ al infrac țiunii de m ărturie mincinoas ă
participantul la comiterea unei infrac țiuni care a fost judecat separat de ceilal ți participan ți și audiat ulterior ca martor în
cauza disjuns ă cu privire la ace ști din urm ă participan ți?". Prin aceast ă decizie obligatorie s-a stabilit c ă: „ participantul la
comiterea unei infrac țiuni care a fost judecat separat de ceilal ți participan ți și audiat ulterior ca martor, în cauza
disjuns ă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infra c țiunii de m ărturie mincinoas ă prev ăzute de art. 273 din
Codul penal ”.

***

ÎNTREB ĂRI pentru verificarea cuno știn țelor dobândite
(din materia aferent ă participa ției penale):

1) Care este defini ția și natura juridic ă a participa ției penale?
2) Care sunt formele participa ției penale? Specifica ți criteriile de clasificare!
3) Care sunt diferen țele semnificative dintre coautorat și complicitatea material ă concomitent ă? Dar
diferen țele dintre instigare și complicitatea moral ă? Identifica ți deosebirile la nivelul condi țiilor de
existen ță, specificând care dintre acestea reprezint ă form ă principal ă, respectiv form ă secundar ă de
participa ție penal ă!
4) Prin ce se particularizeaz ă complicitatea prin promisiune? Ce probleme de deli mitare ridic ă?
5) Ce se în țelege prin no țiunile de parificare de pedeaps ă, respectiv diversificare de pedeaps ă?
6) În ce const ă tratamentul penal incident în cazul participa ției proprii? Dar în cazul participa ției improprii?
7) Ce asem ănări, respectiv ce deosebiri exist ă între participa ția proprie și participa ția improprie?
8) În cazul c ăror infrac țiuni este exclus coautoratul?
9) Care este regimul circumstan țelor personale în materia participa ției? Dar al celor reale?
10) Care este natura juridic ă a împiedic ării s ăvâr șirii infrac țiunii? Ce condi ții trebuie îndeplinite pentru a
atrage efectul specific prev ăzut de lege?

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

101 ANEX Ă – FI ȘE DE LUCRU

 Fi șa de lucru nr. 1
(privind defini ția infrac țiunii și tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii)

• Aprecia ți – argumentat – asupra corectitudinii urm ătoarelor afirma ții :

1) Defini ția legal ă a infrac țiunii – art.15 alin. (1) C. pen.– eviden țiaz ă tr ăsăturile generale, fundamentale ale infrac țiunii,
care sunt tr ăsături comune tuturor faptelor ce constituie infrac țiuni, ceea ce permite distinc ții în raport cu ilicitul
extrapenal.
2) Potrivit legii penale române în vigoare, infrac țiunea este fapta prev ăzut ă de lege , s ăvâr șit ă cu vinov ăție , nejustificat ă
și imputat ă persoanei care a s ăvâr șit-o.
3) Potrivit legii penale române în vigoare, infrac țiunea este fapta prev ăzut ă de legea penal ă, s ăvâr șit ă cu inten ție ,
nejustificabil ă și imputabil ă persoanei care a s ăvâr șit-o.
4) Indiferent de optica adoptat ă în materia identific ării tr ăsăturilor esen țiale ale infrac țiunii, se cere întrunirea cumulativ ă
a acestora.
5) Orice infrac țiune trebuie s ă fie o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, dar nu orice fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă este și o
infrac țiune.
6) Tr ăsăturile esen țiale ale infrac țiunii nu trebuie confundate cu elementele constitut ive ale infrac țiunii. Prevederea faptei
în legea penal ă și vinov ăția î și g ăsesc reflectare în con ținutul infrac țiunii.
7) Orice fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă constituie o fapt ă penal ă (infrac țiune), iar s ăvâr șirea sa pe caz concret conduce
la angajarea r ăspunderii penale a subiectului ei activ.
8) Fapta prev ăzut ă de legea penal ă este singurul temei al r ăspunderii penale.
9) Legea penal ă prevede faptele care constituie infrac țiuni, precum și pedepsele aplicabile ori m ăsurile educative ce se
pot lua fa ță de persoanele care au s ăvâr șit infrac țiuni. De asemenea, legea penal ă prevede ( și) m ăsurile de siguran ță ce
se pot lua fa ță de persoanele care au comis fapte prev ăzute de legea penal ă.
10) Sunt sanc țiuni de drept penal: pedepsele, m ăsurile educative și m ăsurile de siguran ță ; pedepsele și m ăsurile educative
= sanc țiuni penale, consecin țe ale r ăspunderii penale.
11) Caracterul nejustificat (antijuridic) și caracterul imputabil exist ă doar atunci când, în spe ță , nu sunt incidente anumite
cauze (cu efect extinctiv asupra lor) operante în m aterie juridico-penal ă.
12) Sub aspectul naturii juridice, cauzele justificativ e și cauzele de neimputabilitate sunt cauze care înl ătur ă r ăspunderea
penal ă.
13) Sub aspectul naturii juridice, cauzele reglementate în Titlul II, Capitolul II din Partea general ă a Codului penal sunt
cauze generale de excludere a infrac țiunii, având un caracter real. Nu exist ă cauze speciale de ordin justificativ.
14) Inciden ța unei cauze justificative înl ătur ă r ăspunderea penal ă, dar nu și posibilitatea lu ării unor sanc țiuni de drept
penal în leg ătur ă cu fapta comis ă.
15) Sub aspectul naturii juridice, cauzele reglementate în Titlul II, Capitolul III din Partea general ă a Codului penal sunt
cauze generale de excludere a infrac țiunii, având – de regul ă – un caracter personal. Nu exist ă cauze de
neimputabilitate de ordin special.
16) Inciden ța unei cauze de neimputabilitate exclude caracterul infrac țional al faptei comise, precum și posibilitatea lu ării
unor sanc țiuni de drept penal.
17) Pornind de la defini ția infrac țiunii, gre șim dac ă afirm ăm urm ătoarele: ansamblul cauzelor generale de excludere a
infrac țiunii se reduce la cauzele justificative și la cele de neimputabilitate.
18) Cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate „lovesc” în tr ăsături esen țiale distincte ale infrac țiunii; drept
urmare, trebuie operate deosebiri între aceste cauz e, dincolo de unele aspecte comune pe care le prezi nt ă.
19) Sub aspectul naturii juridice, cauzele justificativ e și cauzele de neimputabilitate nu reprezint ă cauze de
impunitate/nepedepsire.
20) Sub aspect procesual penal, în situa ția în care se constat ă existen ța cauzelor de excludere a infrac țiunii, organul
judiciar penal – ca organ jurisdic țional (instan ța penal ă) – dispune solu ția achit ării.

 Fi șa de lucru nr. 2
(privind con ținutul constitutiv al infrac țiunii)

• Aprecia ți – argumentat – asupra corectitudinii urm ătoarelor afirma ții :

1) Prin con ținut al infrac țiunii se în țelege ansamblul condi țiilor / cerin țelor (obiective și subiective) prev ăzute în norma
de incriminare, cerin țe necesare pentru ca fapta s ă constituie infrac țiune.
2) Orice infrac țiune prezint ă un obiect juridic special, îns ă nu toate infrac țiunile prezint ă ( și) un obiect material.
3) Cu titlu de exemplu, prezint ă obiect material urm ătoarele infrac țiuni: omorul, violul, furtul în scop de folosin ță ,
tâlh ăria. Astfel: în cazul omorului, obiectul material = instrumentul folosit în comiterea actului de ucide re a victimei;
în cazul violului, obiectul material = dreptul la l ibertate și integritate sexual ă; în cazul furtului în scop de folosin ță ,
obiectul material = vehiculul sustras în scopul îns u șirii pe nedrept; în cazul tâlh ăriei, în ipoteza unui furt s ăvâr șit prin
amenin țarea victimei deposedate, obiectul material este un ul complex, re ținând existen ța unui obiect material

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

102
principal + un obiect material secundar.
4) Obiectul material al infrac țiunii nu trebuie confundat cu elementul material al infrac țiunii; orice infrac țiune prezint ă
un element material, îns ă nu toate infrac țiunile prezint ă ( și) un obiect material.
5) Orice infrac țiune prezint ă un obiect material, îns ă nu toate infrac țiunile prezint ă ( și) un element material.
6) Infrac țiunile formale sunt lipsite de element material, sp re deosebire de infrac țiunile materiale, care prezint ă un
element material.
7) Minorul care are vârsta între 14 ani (neîmplini ți) și 16 ani (împlini ți) r ăspunde penal numai dac ă se dovede ște c ă a
săvâr șit fapta (prev ăzut ă de legea penal ă) cu discern ământ, ceea ce înseamn ă că, prin lege – art. 113 alin. (2) C. pen. –
se înscrie o prezum ție relativ ă de capacitate penal ă.
8) Potrivit art. 113 alin. (3) C. pen. se înscrie o pr ezum ție relativ ă de capacitate penal ă a persoanei fizice. Consecin țele
răspunderii penale a persoanei minore la data s ăvâr șirii infrac țiunii, dar devenit ă major ă la momentul judec ății, sunt
reprezentate de m ăsurile educative, iar nu de pedepse.
9) Sub aspectul naturii juridice, se impune distinc ția între starea de minoritate a f ăptuitorului , respectiv starea de
minoritate a infractorului . Starea de minoritate a f ăptuitorului este o cauz ă general ă de excludere a infrac țiunii (cauz ă
de neimputabilitate), iar starea de minoritate a in fractorului semnific ă o cauz ă de diferen țiere a r ăspunderii penale (în
raport cu r ăspunderea penal ă a infractorilor majori).
10) Nu este imputabil ă fapta prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă de un minor care, la data comiterii acesteia, nu î ndeplinea
condi țiile legale pentru a r ăspunde penal. Excluderea infrac țiunii atrage excluderea r ăspunderii penale; într-o atare
situa ție, în condi țiile legii (speciale), se pot lua fa ță de f ăptuitorul minor, unele m ăsuri de protec ție special ă.
11) Fa ță de un minor ner ăspunz ător penal, care a comis o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, nejustificat ă, nu se pot lua
măsuri educative, îns ă este posibil ă luarea unor m ăsuri de siguran ță .
12) Legea penal ă nu define ște no țiunea de responsabilitate , no țiune de interes cu referire la persoana fizic ă – poten țial
subiect activ al infrac țiunii.
13) Infrac țiunile cu subiect activ special (calificat, circums tan țiat) sunt infrac țiunile pentru care legea penal ă impune
îndeplinirea unei calit ăți speciale în sarcina autorului / coautorului, cali tate care trebuie s ă existe la data s ăvâr șirii
faptei. Potrivit doctrinei majoritare, aceste infra c țiuni s-au încet ățenit sub denumirea de infrac țiuni proprii .
14) Nu exist ă infrac țiuni cu subiect pasiv special, dup ă cum nu exist ă nici infrac țiuni care, în egal ă m ăsur ă, s ă prezinte atât
subiect activ special, cât și subiect pasiv special.
15) O infrac țiune nu poate avea o pluralitate de subiec ți pasivi, ci doar un subiect pasiv unic.
16) Latura obiectiv ă din con ținutul constitutiv al infrac țiunii include trei elemente obligatorii, respectiv: obiectul material,
urmarea imediat ă și raportul (leg ătura) de cauzalitate.
17) Dup ă elementele care compun latura obiectiv ă, putem distinge clasific ări variate ale faptelor penale, re ținând aten ția:
infrac țiunile comisive și infrac țiunile omisive; infrac țiunile de rezultat și infrac țiunile de pericol.
18) Infrac țiunile comisive prin omisiune sunt cunoscute în doc trin ă și sub denumirea de infrac țiuni omisive improprii ,
care trebuie deosebite de infrac țiunile omisive proprii.
19) Sub aspectul laturii obiective, o infrac țiune poate s ă prezinte un con ținut alternativ; alternan ța se poate manifesta la
nivelul elementului material sau al urm ării imediate.
20) Potrivit doctrinei (curent majoritar), se pune semn de egalitate între: infrac țiunile de rezultat și infrac țiunile materiale
– pe de o parte – respectiv între infrac țiunile de pericol și infrac țiunile formale – pe de alt ă parte (de regul ă,
infrac țiunile de rezultat prezint ă obiect material, iar infrac țiunile de pericol sunt lipsite de obiect material). Acceptând
opinia potrivit c ăreia obiectul material st ă la baza clasific ării infrac țiunilor în infrac țiuni materiale și infrac țiuni
formale, putem distinge infrac țiuni de rezultat lipsite de obiect material, respec tiv infrac țiuni de pericol care prezint ă
obiect material.
21) Doctrina penal ă deosebe ște subcategorii ale infrac țiunilor de pericol, și anume: infrac țiuni de pericol concret și
infrac țiuni de pericol abstract. Cu titlu de exemplu, este o infrac țiune de pericol concret – fapta incriminat ă de art. 208
C. pen.; dimpotriv ă, este o infrac țiune de pericol abstract – fapta incriminat ă de art. 273 C. pen.
22) Raportul de cauzalitate const ă în leg ătura care trebuie s ă existe între elementul material și urmarea imediat ă; raportul
de cauzalitate trebuie dovedit / constatat în cazul infrac țiunilor de rezultat, cât și în cazul infrac țiunilor de pericol
concret.
23) În cazul anumitor infrac țiuni, în leg ătur ă cu elementul material, legiuitorul înscrie cerin țe esen țiale referitoare la locul,
timpul, modul sau mijloacele de comitere a faptei, cerin țe care întregesc latura obiectiv ă.
24) Infrac țiunea de delapidare (art. 295 C. pen.) este o infra c țiune cu subiect activ special, o infrac țiune care prezint ă un
con ținut alternativ, spre deosebire de infrac țiunea de furt (art. 228 C. pen.), care este o infra c țiune cu subiect activ
general, dar ambele prezint ă obiect material.
25) Omorul din culp ă este o infrac țiune de pericol, infrac țiune omisiv ă proprie, care nu poate avea o pluralitate de subie c ți
pasivi.
26) Violen ța în familie [art. 199 alin. (1) C. pen.] desemneaz ă forme agravate cu incriminare autonom ă ale unor
infrac țiuni contra vie ții sau integrit ății corporale, care se caracterizeaz ă prin existen ța unor subiec ți speciali.
27) Con ținuturile alternative se întâlnesc în cazul unor in frac țiuni pentru care legiuitorul prevede – sub aceea și denumire –
dou ă sau mai multe fapte penale autonome (spre exemplu, art. 287 C. pen.). Dac ă se realizeaz ă mai multe dintre
con ținuturile alternative, solu ția corect ă este cea care exclude unitatea infrac țional ă.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

103 28) Sub aspectul variantelor de incriminare, nu exist ă deosebiri între no țiunea de con ținut alternativ și cea de con ținuturi
alternative .
29) În cazul infrac țiunii de furt – art. 228 alin. (1) C. pen. – bunul mobil sustras din posesia sau deten ția altei persoane,
fără consim ță mântul acesteia, în scopul însu șirii sale pe nedrept, reprezint ă mobilul acestei fapte contra patrimoniului.
30) No țiunea de con ținut constitutiv al infrac țiunii reune ște numai cerin țele esen țiale ale laturii obiective – latur ă
fundamental ă a faptei penale.

• Test gril ă – Vinov ăția penal ă
(identifica ți variantele corecte; toate combina țiile sunt posibile: la o gril ă pot fi corecte sau gre șite toate variantele,
fiind totodat ă posibil ca parte din variante s ă fie corecte, iar parte gre șite)

1) Potrivit dispozi țiilor legale, fapta este s ăvâr șit ă cu inten ție când f ăptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urm ărind producerea lui prin s ăvâr șirea acelei fapte (inten ția direct ă).
b) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accept ă, socotind f ără temei c ă el nu se va produce (inten ția indirect ă).
c) prevede rezultatul faptei sale și, de și nu-l urm ăre ște, accept ă posibilitatea producerii lui (inten ția eventual ă).

2) Potrivit dispozi țiilor legale, fapta este s ăvâr șit ă din culp ă atunci când f ăptuitorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accept ă, socotind c ă el se va produce (culpa simpl ă).
b) nu prevede rezultatul faptei sale, de și trebuia sau putea s ă îl prevad ă (culpa f ără prevedere).
c) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accept ă, socotind f ără temei c ă el nu se va produce (culpa cu prevedere).

3) Inten ția spontan ă și inten ția premeditat ă:
a) sunt cunoscute și sub denumirile de inten ție repentin ă, respectiv inten ție preordinat ă.
b) ambele atrag atenuarea r ăspunderii penale pentru infrac țiunea s ăvâr șit ă.
c) se diferen țiaz ă sub aspectul particularit ăților ce caracterizeaz ă starea psihic ă a subiectului activ.

4) Inten ția indirect ă și culpa simpl ă:
a) nu se pot reuni în structura inten ției dep ăș ite.
b) se identific ă cu inten ția eventual ă, respectiv cu o culp ă fără prevedere.
c) prezint ă în structura lor atât un factor intelectiv, cât și un factor volitiv.

5) Vinov ăția penal ă:
a) este prezumat ă de legea penal ă.
b) cunoa ște dou ă forme: inten ția și culpa.
c) nu este prezumat ă de legea penala, cunoscând trei forme: inten ția, culpa și inten ția dep ăș it ă.

6) Inten ția dep ășit ă:
a) este cunoscut ă și sub denumirea de praeterinten ție .
b) nu este o modalitate normativ ă a inten ției (așa cum sunt inten ția direct ă și inten ția indirect ă).
c) exist ă atunci când fapta, constând într-o ac țiune inten ționat ă, produce un rezultat mai grav, care se datoreaz ă culpei
ce caracterizeaz ă inac țiunea f ăptuitorului.

7) Exist ă inten ție dep ăș it ă:
a) când fapta, constând într-o ac țiune din culp ă, produce un rezultat mai grav, care se datoreaz ă inten ției f ăptuitorului.
b) când fapta, constând într-o ac țiune sau inac țiune inten ționat ă (inten ție direct ă sau inten ție indirect ă), produce un
rezultat mai grav, care se datoreaz ă culpei f ăptuitorului (culp ă cu prevedere sau culp ă f ără prevedere).
c) când fapta, constând într-o inac țiune inten ționat ă, produce un rezultat mai pu țin grav, care se datoreaz ă culpei
făptuitorului.

8) Fapta constând într-o ac țiune sau inac țiune:
a) constituie infrac țiune fie atunci când este s ăvâr șit ă cu inten ție, fie atunci când se comite din culp ă.
b) inten ționat ă (inten ție direct ă), care produce un rezultat mai grav, datorat inten ției indirecte a f ăptuitorului, este o
infrac țiune caracterizat ă subiectiv prin inten ție dep ăș it ă.
c) constituie infrac țiune, ca regul ă, atunci când este s ăvâr șit ă cu inten ție.

9) Fapta constând într-o ac țiune sau inac țiune comis ă din culp ă:
a) constituie infrac țiune numai atunci când legea o prevede în mod expre s.
b) constituie infrac țiune comis ă cu inten ție dep ășit ă.
c) cu prevedere, dac ă produce un rezultat mai grav, care nu a fost prev ăzut, dar care trebuia și putea s ă fie prev ăzut de
către subiectul activ, constituie o infrac țiune comis ă din culp ă dep ăș it ă.

10) Cu titlu de exemplu, inten ția reprezint ă elementul subiectiv din con ținutul urm ătoarelor infrac țiuni:
a) omisiunea sesiz ării – art. 267 alin. (1) C. pen. –care este o inf rac țiune omisiv ă.
b) abandonul de familie – art. 378 alin. (1) lit. c) C . pen. – care este oinfrac țiune continu ă omisiv ă.
c) folosirea unui minor în scop de cer șetorie – art. 215 C. pen. – care este o infrac țiune de obicei.

11) Cu titlu de exemplu, culpa reprezint ă elementul subiectiv din con ținutul urm ătoarelor infrac țiuni:
a) neglijen ța în serviciu – art. 298 C. pen. – care este o infr ac țiune comisiv ă sau (dup ă caz) omisiv ă.
b) omisiunea sesiz ării – art. 267 alin. (2) C. pen. – care este o infr ac țiune omisiv ă.

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

104
c) vătămarea corporal ă din culp ă – art. 196 alin. (4) C. pen. – care este o infrac țiune complex ă omogen ă.

12) Cu titlu de exemplu, inten ția dep ășit ă reprezint ă elementul subiectiv din con ținutul urm ătoarelor infrac țiuni:
a) întreruperea cursului sarcinii – art. 201 alin. (3) C. pen.
b) vătămarea corporal ă care a cauzat punerea în primejdie a vie ții persoanei – art. 194 alin. (1) lit. e) C. pen.
c) infrac țiunea de ultraj – art. 257 C. pen. – în ipoteza leg al ă a lovirilor sau v ătămărilor cauzatoare de moarte.

13) Fa ță de incriminarea corespunz ătoare dispozi țiilor art. 195 C. pen.:
a) dac ă nu se dovede ște culpa f ăptuitorului în raport cu rezultatul mortal (letal) survenit, ci numai inten ția sa în raport
cu lovirea/v ătămarea ini țial ă, răspunderea penal ă este exclus ă complet.
b) dac ă se dovede ște culpa f ăptuitorului în raport cu rezultatul = moartea victi mei, dar aceasta nu se suprapune peste
inten ția ini țial ă de lovire/v ătămare, r ăspunderea penal ă se va angaja doar pentru infrac țiunea de ucidere din culp ă.
c) dac ă se dovede ște c ă f ăptuitorul a ac ționat nu cu inten ția de a lovi/v ătăma integritatea corporal ă a victimei, ci cu
inten ția de ucidere a acesteia, r ăspunderea penal ă se va angaja pentru infrac țiunea de omor.

14) Mobilul și scopul infrac țiunii:
a) nu reprezint ă condi ții preexistente ale infrac țiunii.
b) în baza unor norme de incriminare, ca elemente cons titutive ale formei de baz ă a respectivelor infrac țiuni, nu pot sa
fie prev ăzute de legiuitor decât împreun ă, cumulativ.
c) spre deosebire de agravarea r ăspunderii penale în cazul infrac țiunilor inten ționate, atrag atenuarea r ăspunderii penale
în cazul infrac țiunilor comise din culp ă.

15) Spre deosebire de scop, mobilul infrac țiunii:
a) reprezint ă finalitatea urm ărit ă prin s ăvâr șirea faptei relevante penal.
b) caracterizeaz ă orice infrac țiune, indiferent dac ă este o infrac țiune inten ționat ă sau din culp ă.
c) nu este un element obligatoriu al laturii subiectiv e din con ținutul oric ărei fapte inten ționate.

 Fi șa de lucru nr. 3
(privind cauzele generale de excludere a infrac țiunii)

• Aprecia ți – argumentat – asupra corectitudinii urm ătoarelor afirma ții :

1) Sub aspectul naturii juridice, cauzele justificativ e și cauzele de neimputabilitate – prev ăzute în Partea general ă a
Codului penal – reprezint ă cauze generale de excludere a infrac țiunii. Aceste cauze pot intra în concurs, deci pot
coexista, fiind exclus ă răspunderea penal ă.
2) Cauzele de excludere a infrac țiunii reprezint ă cauze care înl ătur ă caracterul penal al faptei.
3) Cauzele care exclud infrac țiunea nu trebuie confundate cu o alt ă categorie de cauze operante în materie juridico-
penal ă, respectiv cauzele care înl ătur ă r ăspunderea penal ă.
4) Nu exist ă cauze justificative și cauze de neimputabilitate de ordin special.
5) Cauzele justificative produc efecte in rem și nu atrag inciden ța sanc țiunilor de drept penal.
6) De regul ă, efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extind e asupra participan ților (caz în care fapta prev ăzut ă de
legea penal ă se va re ține ca fiind s ăvâr șit ă în participa ție improprie), spre deosebire de cauzele justificat ive al c ăror
efect se extinde și asupra participan ților.
7) Atât legitima ap ărare cât și starea de necesitate sunt structurate pe dou ă laturi care reclam ă ( și) o anumit ă propor ție ce
trebuie s ă existe între acestea.
8) În materia legitimei ap ărări, legiuitorul înscrie o prezum ție absolut ă, care nu cere îndeplinirea condi țiilor prev ăzute de
lege pentru atac.
9) Legitima ap ărare și excesul neimputabil (art. 26 alin. 1 C. pen.) sun t cauze generale de excludere a infrac țiunii,
existând diferen țe sub aspectul naturii lor juridice și al efectului atras.
10) Spre deosebire de excesul neimputabil, excesul scuz abil (în materia legitimei ap ărări / st ării de necesitate) nu exclude
infrac țiunea, de și condi țiile cerute atacului, cât și st ării de pericol, sunt acelea și ca și în cazul excesului neimputabil.
11) Dep ăș irea limitelor legitimei ap ărări / dep ăș irea limitelor st ării de necesitate [art. 75 alin. 1 lit. b) și c) C. pen.]
reprezint ă cauze generale (circumstan țe) de atenuare a r ăspunderii penale.
12) Art. 21 C. pen. reglementeaz ă o cauz ă general ă de excludere a infrac țiunii, anume: cauza justificativ ă a exercit ării
unui drept sau îndeplinirii unei obliga ții.
13) Când legea incrimineaz ă s ăvâr șirea faptei f ără drept / în mod ilegal (spre exemplu: fapta descris ă în art. 205 C. pen.),
iar fapta este s ăvâr șit ă în exercitarea unui drept recunoscut de lege, va f i înl ăturat ă tipicitatea; aceea și împrejurare
constituie cauz ă justificativ ă în cazul în care legiuitorul nu a prev ăzut acest element de tipicitate (pe con ținutul
constitutiv al faptei incriminate comise).
14) Dreptul p ărin ților de a aplica unele corec ții de mic ă gravitate copiilor lor este susceptibil de a înl ătura caracterul ilicit
al unor fapte relevante penal.
15) Săvâr șirea faptei descrise potrivit dispozi țiilor din art. 228 C. pen., în condi țiile în care persoana deposedat ă î și d ă
consim ță mântul pentru luarea bunului, exclude re ținerea faptei ca infrac țiune, fiind incident ă cauza din art. 22 C. pen.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

105 16) Dac ă o persoan ă încearc ă uciderea victimei, în condi țiile art. 190 C. pen., îns ă aceasta nu decedeaz ă, se poate
considera c ă este înl ăturat caracterul nejustificat al faptei, întrucât e xist ă consim ță mântul persoanei v ătămate (art. 22
alin. 1 C. pen.).
17) Consim ță mântul persoanei, victim ă a traficului de persoane / de minori, nu constitui e cauz ă justificativ ă, dup ă cum nu
poate fi invocat ordinul superiorului sau al unei a utorit ăți publice în cazul torturii.
18) Cauzele de neimputabilitate sunt exclusiv de ordin general și produc, toate, efecte in personam .
19) Minoritatea f ăptuitorului, iresponsabilitatea și intoxica ția (involuntar ă și complet ă) exclud responsabilitatea persoanei,
ca premis ă (condi ție) a imputabilit ății.
20) Ca sanc țiuni de drept penal, în condi țiile legii (art. 107 C. pen.), m ăsurile de siguran ță se iau fa ță de persoana care a
comis o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, nejustificat ă, dup ă caz, imputabil ă sau neimputabil ă persoanei care a
săvâr șit-o.
21) Din materia cauzelor generale de neimputabilitate, (cel pu țin) trei dintre acestea reprezint ă negarea condi țiilor
generale cerute subiectului activ al infrac țiunii (persoan ă fizic ă).
22) Sub aspectul naturii juridice, starea de minoritat ea a făptuitorului este o cauz ă general ă de neimputabilitate, spre
deosebire de starea de minoritate a infractorului, care reprezint ă o cauz ă de diferen țiere a r ăspunderii penale, în raport
de r ăspunderea penal ă angajat ă de infractorul major (la data s ăvâr șirii ansamblului faptic infrac țional).
23) Potrivit art. 113 alin. (1) C. pen., legiuitorul în scrie o prezum ție relativ ă de incapacitate penal ă.
24) Fa ță de minorul care la data s ăvâr șirii faptei prev ăzute de legea penal ă avea vârsta cuprins ă între 14 și 18 ani se ia, în
condi țiile legii, o m ăsur ă educativ ă.
25) Nu este imputabil ă fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă s ăvâr șit ă de un minor care, la data comiterii acesteia, nu î ndeplinea
condi țiile legale pentru a r ăspunde penal, caz în care fapt ă nu constituie infrac țiune, putând atrage inciden ța unor
măsuri de protec ție special ă; în cazul în care nu exist ă o cauz ă justificativ ă, în condi țiile legii, poate fi luat ă o m ăsur ă
de siguran ță .
26) Starea de intoxica ție preordinat ă nu este o cauz ă de neimputabilitate, ci reprezint ă o circumstan ță general ă legal ă de
agravare a r ăspunderii penale.
27) Săvâr șirea infrac țiunii de c ătre un infractor major, dac ă aceasta a fost comis ă împreun ă cu un minor (f ăptuitor sau
infractor), nu constituie circumstan ță agravant ă, dac ă starea de minoritate a co-participantului nu a fos t cunoscut ă de
infractorul major.
28) Dispozi țiile art. 30 C. pen.– peransamblu – instituieo cauz ă general ă de neimputabilitate.
29) Numai eroarea asupra antijuridicit ății (eroare invincibil ă asupra caracterului ilicit al faptei) înl ătur ă tr ăsătura esen țiala
a imputabilit ății, spre deosebire de eroarea asupra tipicit ății, care înl ătur ă inten ția (ca element al laturii subiective) și
culpa (îns ă, în acest din urm ă caz, numai dac ă eroarea este invincibil ă).
30) Eroarea asupra unei circumstan țe agravante sau asupra unui element circumstan țial agravant nu afecteaz ă existen ța
faptei ca infrac țiune, angajând r ăspunderea penal ă a persoanei în cauz ă.

 Fi șa de lucru nr. 4
(privind formele infrac țiunii inten ționate)

• Aprecia ți – argumentat – asupra corectitudinii urm ătoarelor afirma ții :

1) În perioada extern ă a unei activit ăți infrac ționale inten ționate se disting trei etape, reprezentate de: faza actelor de
preg ătire, faza actelor de executare, faza urm ărilor.
2) Fazele de desf ășurare a unei activit ăți infrac ționale care compun perioada extern ă sunt posibile la orice infrac țiune,
indiferent dac ă aceasta este o infrac țiune inten ționat ă, ori una din culp ă sau s ăvâr șit ă cu inten ție dep ăș it ă.
3) Orice infrac țiune impune, în prealabil, realizarea / desf ăș urarea unor acte de preg ătire, în vederea trecerii la executarea
acesteia.
4) Infrac țiunea consumat ă atrage întotdeauna r ăspunderea penal ă, desemnând forma tipic ă (perfect ă) a infrac țiunii.
5) În Partea general ă a Codului penal român se întâlnesc dispozi ții exprese privind actele de preg ătire, prevederi legale
prin care se consacr ă defini ția acestora, precum și regimul lor de sanc ționare.
6) Infrac țiunea – fapt epuizat este posibil ă la anumite categorii de infrac țiuni, respectiv la acelea denumite (generic)
infrac țiuni de durat ă (infrac țiuni cu durat ă de consumare ), care sunt reprezentate de: infrac țiunile continue,
continuate, de obicei și progresive.
7) Infrac țiunea – fapt epuizat este posibil ă la anumite categorii de infrac țiuni, respectiv la acelea denumite (generic)
infrac țiuni de durat ă (patru la num ăr), dintre care una este o form ă de unitate natural ă infrac țional ă, iar celelalte trei
sunt forme ale unit ății infrac ționale legale.
8) În cazul infrac țiunilor de durat ă, momentul epuiz ării activit ății infrac ționale este un moment ulterior și distinct
momentului consumativ (de consumare).
9) În Partea general ă a Codului penal român se întâlnesc dispozi ții care consacr ă momentul (considerat a fi cel) de
epuizare corespunz ător anumitor activit ăți infrac ționale (infrac țiuni de durat ă).
10) Potrivit dispozi țiilor legale înscrise în materia infrac țiunilor de durat ă, atât infrac țiunea continu ă cât șiinfrac țiunea
progresiv ă se epuizeaz ă la data comiterii ultimei ac țiuni sau inac țiuni, spre deosebire de cazul infrac țiunii continuate
sau al infrac țiunii de obicei, care se consum ă la data s ăvâr șirii ultimului act de executare.
11) Legiuitorul Codului penal român a îmbr ățișat, în principiu, teza neincrimin ării actelor de preg ătire în vederea

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

106
comiterii de infrac țiuni.
12) Potrivit dispozi țiilor legale exprese, sunt de remarcat (uneori, în mod excep țional) dou ă tehnici (distincte) de
incriminare a actelor preparatorii la infrac țiune, anume: în unele cazuri, actele de preg ătire în vederea comiterii unor
fapte penale sunt incriminate prin asimilare cu ten tativa; în alte cazuri, aceste activit ăți sunt incriminate ca infrac țiuni
autonome, de sine-st ătătoare.
13) Indiferent de tehnica de incriminare a unor acte de preg ătire (în condi țiile și cazurile expres prev ăzute de legea penal ă
român ă, anume: prin asimilare cu tentativa, sau ca infrac țiuni autonome), tratamentul penal aplicabil acestor a este
unul nediferen țiat, constând în sanc ționarea cu pedeapsa anume prev ăzut ă de lege pentru ele.
14) Tentativa const ă în punerea în executare a inten ției de a s ăvâr și infrac țiunea, executare care a fost îns ă întrerupt ă sau
care nu și-a produs efectul, constituind – prin incriminare – o form ă atipic ă(imperfect ă) a infrac țiunii.
15) Sub aspectul naturii juridice, tentativa (relevant ă penal) este o form ă atipic ă (imperfect ă) a infrac țiunii, indiferent dac ă
ea îmbrac ă forma imperfect ă sau forma perfect ă, constituind o cauz ă (stare) general ă de atenuare a r ăspunderii penale.
16) Art. 32 alin. (1) teza I C. pen. consacr ă tentativa idonee, în forma imperfect ă (neterminat ă, întrerupt ă).
17) Art. 32 alin. (1) teza a II-a C. pen. consacr ă tentativa idonee, în forma perfect ă (terminat ă, neîntrerupt ă) .
18) Tentativa imperfect ă const ă în punerea în executare a inten ției de a s ăvâr și infrac țiunea, executare care nu și-a produs
efectul, ceea ce atrage neconsumarea infrac țiunii.
19) Tentativa perfect ă const ă în punerea în executare a inten ției de a s ăvâr și infrac țiunea, executare care a fost îns ă
întrerupt ă, ceea ce atrage neconsumarea infrac țiunii.
20) Spre deosebire de tentativa imperfect ă (în cazul c ăreia nu se produce consumarea infrac țiunii, întrucât are loc o
întrerupere a execut ării faptei), în cazul tentativei perfecte, dimpotri v ă, executarea fiind terminat ă, are loc și
consumarea infrac țiunii.
21) Dup ă criteriul gradului de realizare a elementului mate rial (ac țiunii), tentativa se clasific ă în: tentativ ă imperfect ă și
tentativ ă perfect ă.
22) Tentativa imperfect ă este posibil ă atât la infrac țiunile (inten ționate) de rezultat, cât și la infrac țiunile (inten ționate) de
pericol.
23) Tentativa perfect ă este posibil ă, cu unele excep ții, numai la infrac țiunile de rezultat.
24) Tentativa nu este posibil ă în cazul tuturor infrac țiunilor inten ționate, dup ă cum nu orice tentativ ă posibil ă este și
relevant ă penal (incriminat ă).
25) Tentativa idonee este o tentativ ă periculoas ă, relevant ă penal, deci pedepsibil ă, spre deosebire de tentativa neidonee,
nepericuloas ă, care este nepedepsibil ă.
26) Tentativa neidonee este consacrat ă conform dispozi țiilor art. 32 alin. (2) C. pen.
27) Spre deosebire de tentativa idonee, care se poate p rezenta sub forma imperfect ă sau forma perfect ă, tentativa neidonee
nu cunoa ște o astfel de (sub)clasificare.
28) Prin pozi ția intermediar ă pe care o ocup ă în desf ășurarea unor activit ăți infrac ționale inten ționate, tentativa ridic ă
probleme de delimitare atât în raport cu actele de preg ătire, cât și cu infrac țiunea – fapt consumat.
29) Din punct de vedere subiectiv, tentativa nu este po sibil ă în cazul infrac țiunilor din culp ă, dup ă cum nu este posibil ă
nici în cazul infrac țiunilor praeterinten ționate simple (propriu-zise / praeterinten ționate pe con ținutul constitutiv-tip,
de baz ă).
30) Din punct de vedere obiectiv, intr ă în categoria infrac țiunilor la care nu este posibil ă tentativa ( și) infrac țiunile
omisive proprii.
31) Tentativa nu este posibil ă în cazul infrac țiunilor omisive, indiferent dac ă acestea sunt infrac țiuni omisive proprii, sau
infrac țiuni (de rezultat) comisive prin omisiune.
32) Potrivit unor opinii doctrinare, din punct de veder e obiectiv, tentativa nu este posibil ă în cazul infrac țiunilor continue,
precum nici în cazul infrac țiunilor s ăvâr șite în mod continuat.
33) În ceea ce prive ște incriminarea tentativei, legiuitorul penal român a adoptat sistemul incrimin ării limitate , respingând
teza incrimin ării nelimitate a acesteia.
34) Nu exist ă dispozi ții exprese care s ă consacre incriminarea limitat ă a tentativei, în concep ția legiuitorului Codului
penal român actual.
35) Incriminând limitat tentativa, legiuitorul penal ro mân adopt ă dou ă tehnici diferite prin care acord ă relevan ță penal ă
(prin norme penale speciale) acestei forme a infrac țiunii.
36) În materia sanc țion ării (pedepsirii) tentativei, legiuitorul penal româ n a consacrat sistemul diversificării de pedeaps ă
în raport cu sanc ționarea infrac țiunii – fapt consumat [regula în materie, potrivit prevederilor art. 33 alin. (2) C. pen.].
37) Potrivit dispozi țiilor art. 33 alin. (2) C. pen. se consacr ă sistemul diversific ării de pedeaps ă în cazul tentativei,
rezultând configurarea acestei forme atipice (imper fecte) a infrac țiunii drept o cauz ă general ă de atenuare a
răspunderii penale, anume (mai precis): stare de redu cere sau de înlocuire a pedepsei, în raport cu pede apsa prev ăzut ă
de lege pentru infrac țiunea – fapt consumat.
38) Infrac țiunea complex ă s ăvâr șit ă cu inten ție dep ăș it ă, dac ă s-a produs numai rezultatul mai grav al ac țiunii secundare
(rămânând, astfel, la stadiul de tentativ ă), se sanc ționeaz ă cu pedeapsa prev ăzut ă de lege pentru infrac țiunea
consumat ă, ale c ărei limite se reduc la jum ătate.
39) În cazul tentativei, diversificarea de pedeaps ă poart ă / opereaz ă asupra pedepselor (principale și secundare), reducerea
cu frac ția obligatorie de ½ operând asupra limitelor specia le ale pedepsei prev ăzute de lege pentru infrac țiunea – fapt

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

107 consumat, indiferent dac ă subiectul activ al infrac țiunii tentate care s-a comis este o persoan ă fizic ă major ă sau o
persoan ă juridic ă (dintre cele care r ăspund penal).
40) În cazul infrac țiunilor s ăvâr șite în timpul minorit ății, cauzele de atenuare – cum este și tentativa – sunt avute în vedere
la alegerea m ăsurii educative și produc efecte (doar) între limitele (generale) pr ev ăzute de lege pentru fiecare m ăsur ă
educativ ă.
41) În cazul infrac țiunilor s ăvârșite în timpul minorit ății, cauza de atenuare a r ăspunderii penale reprezentat ă de tentativa
relevant ă penal se va avea în vedere la alegerea m ăsurii educative și va produce efecte între limitele (speciale)
prev ăzute de lege pentru fiecare m ăsur ă educativ ă, operând reducerea acestor limite cu frac ția de ½ prev ăzut ă în art.
32 alin. 2 C. pen.
42) Când, în cazul aceleia și infrac țiuni, sunt incidente dou ă sau mai multe dispozi ții care au ca efect reducerea pedepsei,
limitele speciale ale pedepsei prev ăzute de lege pentru infrac țiunea s ăvâr șită se reduc prin aplicarea succesiv ă a
dispozi țiilor privitoare la tentativ ă, circumstan țe (generale) atenuante și cazuri speciale de reducere a pedepsei, în
aceast ă ordine.
43) Când, în cazul aceleia și infrac țiuni, sunt incidente urm ătoarele cauze: o cauz ă de reducere a pedepsei (spre exemplu:
tentativa) și o cauz ă de agravare a pedepsei(spre exemplu: o circumstan ță general ă agravant ă – art. 77 C. pen.), se
poate aplica o pedeaps ă pân ă la maximul special, dup ă care se vor reduce limitele de pedeaps ă cu frac ția de ½, în
aceast ă ordine.
44) Din punct de vedere al naturii juridice, desistarea și împiedicarea producerii rezultatului reprezint ă cauze generale,
legale, personale, de impunitate / nepedepsire a au torului unei tentative (pedepsibile / incriminate / relevante penal).
45) Desistarea atrage impunitatea / nepedepsirea autoru lui care, înainte de descoperirea faptei, a încuno știn țat autorit ățile
de comiterea acesteia, astfel încât consumarea s ă poat ă fi împiedicat ă, sau care a împiedicat el însu și comiterea
infrac țiunii.
46) Împiedicarea producerii rezultatului prezint ă dou ă modalit ăți normative, anume: autorul tentativei perfecte poa te s ă
împiedice el însu și producerea rezultatului tipic (propriu) al infrac țiunii comise, sau poate anun ța autorit ățile de
comiterea faptei, astfel încât consumarea s ă poat ă fi (în mod real) împiedicat ă.
47) Din punct de vedere al naturii juridice, desistarea și împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze g enerale care
exclud existen ța tentativei (a infrac țiunii r ămas ă la stadiul de tentativ ă), având drept consecin ță impunitatea /
nepedepsirea infractorului (autor, instigator sau c omplice) care a comis fapta respectiv ă.
48) Desistarea înl ătur ă represiunea penal ă fa ță de autorul unei tentative imperfecte (pedepsibile / incriminate / relevante
penal), spre deosebire de împiedicarea producerii r ezultatului, care atrage impunitatea autorului unei tentative perfecte
(pedepsibile…).
49) Atât desistarea cât și împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze g enerale de impunitate, operante în cazul
tentativei (pedepsibile…), cauze dependente de voin ța liber ă a autorului faptei, care trebuie s ă intervin ă pân ă la
descoperirea faptei comise, nefiind îns ă singurele cauze generale de impunitate / nepedepsi re (a tentativei).
50) Dac ă actele îndeplinite pân ă în momentul desist ării sau al împiedic ării producerii rezultatului constituie o alt ă
infrac țiune, se aplic ă pedeapsa pentru aceast ă infrac țiune; acest caz desemneaz ă situa ția încet ățenit ă în doctrin ă sub
denumirea de acte de executare calificate.

• Test gril ă
(identifica ți variantele corecte; toate combina țiile sunt posibile: la o gril ă pot fi corecte sau gre șite toate variantele,
fiind totodat ă posibil ca parte din variante s ă fie corecte, iar parte gre șite)

1. Legisla ția penal ă actual ă din România se situeaz ă, în ceea ce prive ște relevan ța juridic ă a activit ăților reprezentând acte
preparatorii ale unor infrac țiuni, pe pozi ția:
a) sistemului incrimin ării nelimitate.
b) sistemului incrimin ării limitate.
c) sistemului neincrimin ării (regula necunoscând excep ții).
d) sistemului neincrimin ării (regula cunoscând excep ții).

2. În problema reprezentat ă de identificarea criteriilor de diferen țiere dintre actele de preg ătire și cele de executare, în
doctrina penal ă au fost formulate teoriile:
a) moniste.
b) parific ării.
c) neincrimin ării.
d) obiective.

3. În dreptul penal român actual:
a) atunci când legiuitorul opteaz ă pentru acordarea de relevan ță penal ă activit ăților preparatorii ale unei infrac țiuni,
singura metod ă de manifestare a acestei op țiuni este incriminarea lor prin asimilare cu tentat iva.
b) este consacrat sistemul incrimin ării nelimitate a tentativei, la infrac țiunile la care aceast ă form ă atipic ă (imperfect ă) a
infrac țiunii este posibil ă.
c) spre diferen ță de legisla ția de lege praevia , de lege lata nu exist ă o consacrare legal ă expres ă a ceea ce doctrina
nume ște tentativ ă relativ improprie .
d) dac ă în cadrul normei de incriminare a unei anumite inf rac țiuni nu se prevede expres faptul c ă tentativa se pedepse ște,
înseamn ă c ă – de și poten țial posibil ă, ca manifestare extern ă concret ă a unei persoane, în sfera realit ății obiective –

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

108
aceast ă form ă imperfect ă nu are relevan ță penal ă în raport de respectiva infrac țiune.

4. Tentativa nu este posibil ă în cazul:
a) infrac țiunilor omisive.
b) infrac țiunilor comise cu inten ție indirect ă.
c) infracțiunilor s ăvâr șite cu inten ție repentin ă.
d) infrac țiunilor de execu ție prompt ă (precum sunt cele al c ăror element material const ă într-o ac țiune de tip verbal – de
rostire a unor cuvinte).

5. În cazul în care, într-o spe ță concret ă, se verific ă s ăvâr șirea unei infrac țiuni, r ămas ă la stadiul de tentativ ă pedepsibil ă:
a) instan ța va stabili mai întâi o pedeaps ă concret ă, între limitele prev ăzute de lege pentru respectiva fapt ă, în forma ei
consumat ă (între minimul și maximul special al pedepsei prev ăzute în textul legal care con ține norma de incriminare
respectiv ă), dup ă care va înjum ătăți aceast ă pedeaps ă concret stabilit ă, aplicând cuantumul sanc țiunii astfel
determinate.
b) instan ța va determina mai întâi limitele pedepsei abstract e corespunz ătoare r ămânerii faptei concrete la stadiul atipic
de tentativ ă, stabilind valoarea jum ătății minimului, respectiv a jum ătății maximului pedepsei prev ăzute de lege pentru
acea infrac țiune, în forma ei consumat ă (indicate în textul legal care con ține norma de incriminare respectiv ă), având
grij ă ca în urma acestei opera țiuni, valoarea minimului special s ă nu coboare sub aceea a minimului general al
categoriei respective de pedeaps ă, dup ă care, între limitele de pedeaps ă astfel fixate, va stabili o pedeaps ă concret ă, pe
care o va aplica infractorului.
c) dac ă legea prevede pentru acea infrac țiune, atunci când este consumat ă, pedepse abstracte alternative, atunci instan ța
va trebui s ă aplice pedeapsa concret ă între limitele reduse la jum ătate ale pedepsei abstracte de natur ă mai u șoară.
d) dac ă legea prevede pentru acea infrac țiune, atunci când este consumat ă, pedepse abstracte alternative, atunci instan ța
va trebui s ă aleag ă mai întâi categoria de pedeaps ă pe care o apreciaz ă potrivit ă în spe ță , dup ă care s ă aplice pedeapsa
concret ă între limitele înjum ătățite ale pedepsei abstracte alese.

6. Ca urmare a intr ării în vigoare a Codului penal actual:
a) s-ar putea spune c ă terminologia întrebuin țat ă în definirea tentativei este de natur ă a sus ține posibilitatea de existen ță a
tentativei în situa țiile în care forma de vinov ăție re ținut ă ar fi inten ția indirect ă.
b) este adev ărat ă afirma ția potrivit c ăreia forma de tentativ ă cunoscut ă, în doctrin ă, drept tentativ ă relativ improprie , nu
mai reprezint ă o varietate relevant ă penal a clasific ării conceptului de tentativ ă.
c) în ceea ce prive ște regimul sanc ționator aplicabil în caz de tentativ ă, sistemul diversific ării de pedeaps ă nu reprezint ă
o regul ă lipsit ă de orice excep ții.
d) se poate afirma c ă reglementarea introduce, printre elementele de ver ificarea c ărora depinde existen ța tentativei,
condi ția negativ ă ca infractorul s ă nu fi renun țat de bun ăvoie la executarea început ă, respectiv s ă nu fi oprit, în mod
voluntar, procesul cauzal de producere a rezultatul ui, demarat în urma finaliz ării execut ării elementului material.

7. Ca form ă atipic ă a infrac țiunii:
a) tentativa relevant ă penal nu se va pedepsi, totu și, atunci când autorul va curma, neconstrâns, execu tarea început ă a
ac țiunii sau inac țiunii reprezentând elementul material al laturii ob iective din con ținutul respectivei infrac țiuni, ori
dac ă va împiedica, liber, producerea urm ării imediate, corespunz ătoare momentului consumativ al infrac țiunii
respective, consecutiv încheierii execut ării ac țiunii sau inac țiunii.
b) tentativa reprezint ă o form ă atipic ă, mai pu țin ca perfect ă, a infrac țiunii.
c) infrac țiunea fapt-epuizat reprezint ă o form ă atipic ă, mai mult ca perfect ă, a infrac țiunii.
d) ipoteza comiterii tentativei pedepsibile a unei inf rac țiuni, poate fi considerat ă ca valabil exprimat ă prin sintagma
comiterea unei infrac țiuni , sau săvâr șirea unei infrac țiuni , exact ca și în situa ția în care referirea s-ar realiza la o
infrac țiune consumat ă.

8. Când, consecutiv s ăvâr șirii unui act de preg ătire în vederea comiterii unei fapte incriminate, s e trece mai departe, la
săvâr șirea infrac țiunii astfel preg ătite:
a) iar consumarea nu are loc, atunci, dac ă actul de preg ătire avea relevan ță penal ă intrinsec ă, fiind incriminat prin
asimilare cu tentativa, reiese c ă infractorul î și va angaja de dou ă ori r ăspunderea penal ă (odat ă pentru actul preparator
asimilat tentativei,precum și pentru tentativa concret comis ă).
b) iar consumarea are loc, atunci, dac ă actul de preg ătire avea relevan ță penal ă intrinsec ă, fiind incriminat ca infrac țiune
de sine-st ătătoare, reiese c ă infractorul î și va angaja o singur ă dat ă r ăspunderea penal ă(actul preparator incriminat ca
atare pierzându- și autonomia, fiind absorbit în infrac țiunea consumat ă pe care a preg ătit-o – singura pentru care va fi
tras la r ăspundere penal ă infractorul).
c) iar consumarea nu are loc, atunci, dac ă actul de preg ătire avea relevan ță penal ă intrinsec ă, fiind incriminat ca
infrac țiune de sine-st ătătoare, reiese c ă infractorul î și va angaja de dou ă ori r ăspunderea penal ă(odat ă pentru actul
preparator incriminat autonom,iar a doua oar ă pentru tentativa efectiv comis ă fa ță de infrac țiunea preg ătit ă).
d) iar consumarea nu are loc, datorit ă întreruperii execut ării, prin voin ța liber ă a f ăptuitorului, atunci, dac ă actul de
preg ătire avea relevan ță penal ă intrinsec ă, fiind incriminat prin asimilare cu tentativa, rei ese c ă infractorul î și va
angaja r ăspunderea penal ă pentru s ăvâr șirea tentativei respectivei infrac țiuni (deoarece, în ciuda desist ării de la
comiterea tentativei, el avea deja fixat ă r ăspunderea penal ă, la nivel asimilat cu tentativa, prin finalizarea, anterioar ă, a
comiterii actelor de preg ătire incriminate prin asimilare cu tentativa).

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

109
9. Indica ți valoarea de adev ăr a urm ătoarelor afirma ții:
a) tentativa reprezint ă o cauz ă general ă de atenuare facultativ ă a pedepsei.
b) tentativa reprezint ă o cauz ă special ă de atenuare obligatorie a pedepsei.
c) desistarea și împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze s peciale de înl ăturare a caracterului penal al faptei (de
excludere a infrac țiunii).
d) actele de executare calificate înl ătur ă beneficiul cauzelor de impunitate a tentativei.

10. Tentativa nu este posibil ă:
a) în cazul infrac țiunilor s ăvâr șite din culp ă.
b) în cazul infrac țiunilor comisiv-omisive.
c) în cazul infrac țiunilor praeterinten ționate – afirma ție care nu este infirmat ă de faptul c ă este posibil ă ( și chiar
pedepsibil ă) tentativa în cazul unor infrac țiuni a c ăror form ă de vinov ăție – per ansamblu – este inten ția dep ășit ă
(precum, de pild ă, tâlh ăria care a avut ca urmare v ătămarea corporal ă [art. 234 alin. 3 C. pen.], ori violul care a avut ca
urmare v ătămarea corporal ă [art. 218 alin. 3 lit. e) C. pen.]).
d) în cazul infrac țiunilor de consumare anticipat ă.

11. Este adev ărat c ă:
a) dac ă infractorul pune cap ăt, în mod voluntar(neconstrâns), activit ății infrac ționale cu durat ă de consumare (infrac țiune
continu ă, continuat ă sau de obicei), între momentul consum ării și cel al epuiz ării, atunci îi profit ă dispozi țiile
referitoare la desistare.
b) poate exista o tentativ ă de furt comis ă în form ă continuat ă, dar nu poate exista o tentativ ă de comitere în form ă
continuat ă a unei infrac țiuni de furt.
c) nu poate exista tentativ ă la o infrac țiune continu ă.
d) nu poate exista tentativ ă la o infrac țiune de obicei.

12. Împiedicarea producerii rezultatului:
a) este o cauz ă special ă de impunitate / nepedepsire pentru tentativa comis ă.
b) atrage impunitatea / nepedepsirea, în cazul tentati vei imperfecte.
c) atrage impunitatea / nepedepsirea, în cazul tentati vei perfecte.
d) este o cauz ă general ă de agravare a pedepsei .

13. Tentativa improprie:
a) este, dup ă caz, relativ ă sau absolut ă.
b) este o tentativ ă nepedepsibil ă, în modalitatea absolut-improprie.
c) nu este consacrat ă expres prin dispozi țiile Codului penal actual.
d) cea relativ-improprie se sanc ționeaz ă, prin lege, diferit de tentativa proprie.

14. Tentativa este posibil ă în cazul unei infrac țiuni:
a) formale comisive.
b) materiale omisive.
c) de h ărțuire.
d) de furt de curent electric.

15. Desistarea:
a) este o cauz ă justificativ ă.
b) este posibil ă atât în cazul infrac țiunilor materiale, cât și a celor formale.
c) nu este posibil ă în cazul unei tentative de furt.
d) atrage dezincriminarea tentativei comise.

16. În cazul unei infrac țiuni materiale:
a) nu este posibil ă tentativa imperfect ă.
b) nu este posibil ă tentativa improprie.
c) este posibil ă tentativa perfect ă proprie.
d) exist ă, în principiu, aptitudinea de inciden ță a împiedic ării producerii rezultatului.

17. Împiedicarea producerii rezultatului:
a) este o cauz ă special ă de nepedepsire a tentativei.
b) atrage nepedepsirea, în cazul tentativei imperfecte .
c) atrage nepedepsirea, în cazul tentativei terminate.
d) este o cauz ă general ă de impunitate.

18. Este incriminat ă (deci legal pedepsibil ă, dintr-o perspectiv ă abstract ă) tentativa:
a) unei infrac țiuni de viol.
b) unei infrac țiuni de neglijen ță în serviciu.
c) de omor, dac ă se constat ă într-o spe ță determinat ă c ă autorul s-a desistat.
d) oric ărei infrac țiuni.

19. Tentativa nu este posibil ă în cazul unei infrac țiuni:

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

110
a) omisive – pentru c ă f ăptuitorul omite s ă îndeplineasc ă calitatea special ă cerut ă de lege.
b) din culp ă simpl ă – deoarece tentativa exist ă doar în raport de faptele a c ăror comitere implic ă oricare din formele de
vinov ăție la care este prezent efectiv (în mod activ) fact orul intelectiv.
c) de execu ție prompt ă – dat ă fiind promptitudinea interven ției organelor judiciare.
d) formale, ci doar a uneia substan țiale.

20. Actele de executare calificate:
a) constituie o expresie care face referire la actele de preg ătire în vederea comiterii unei infrac țiuni în form ă calificat ă.
b) se refer ă la actele tentate comise în leg ătur ă cu o infrac țiune proprie (infrac țiune cu subiect activ calificat).
c) sunt actele de executare post-consumative (de dup ă momentul consum ării), existente doar în cazul infrac țiunilor care
cunosc și un moment al epuiz ării.
d) sunt actele cu relevan ță penal ă proprie comise pân ă la data desist ării ori a împiedic ării producerii rezultatului, care
urmeaz ă a fi sanc ționate aparte (tentativa în cadrul c ăreia au fost comise r ămânând nepedepsit ă, ca efect al apari ției
uneia din cauzele de impunitate / nepedepsire indic ate).

 Fisa de lucru nr. 5
(privind privind unitatea infrac țional ă)

• Aprecia ți – argumentat – asupra corectitudinii urm ătoarelor afirma ții :

1) Unitatea natural ă colectiv ă (unitatea natural ă de infrac țiune cu pluralitate de acte contextuale sau infrac țiunea
omogen ă) reprezint ă o modalitate sub care se înf ățișeaz ă infrac țiunea simpl ă.
2) Infrac țiunea continu ă este una dintre infrac țiunile de durat ă, infrac țiune a c ărei epuizare are loc la data s ăvâr șirii
ultimei ac țiuni sau inac țiuni.
3) Tentativa nu este posibil ă în cazul infrac țiunilor continue omisive; în cazul unor infrac țiuni continue comisive
inten ționate, tentativa se pedepse ște potrivit dispozi țiilor legale.
4) Infrac țiunile continue se clasific ă (printre altele, și) în infrac țiuni permanente sau succesive; orice întrerupere
intervenit ă în cazul infrac țiunilor continue permanente are valoarea unei epuiz ări, iar reluarea activit ății infrac ționale
poate conduce, dup ă caz, la re ținerea unei unit ăți legale infrac ționale (infrac țiune continuat ă) sau a pluralit ății de
infrac țiuni (sub forma concursului de fapte penale).
5) Infrac țiunea continu ă și infrac țiunea de obicei apar țin categoriei infrac țiunilor de durat ă; chiar dac ă nu sunt definite
expres de legea penal ă, exist ă dispozi ții de interes în materia acestora, dispozi ții cuprinse în Partea general ă a Codului
penal, faptele cu aceast ă natur ă juridic ă fiind (u șor) de identificat potrivit exprim ării normative din verbum regens a
diverselor dispozi ții de incriminare.
6) O infrac țiune de furt se poate prezenta, dup ă caz, ca infrac țiune simpl ă, ca infrac țiune continu ă sau ca infrac țiune
deviat ă; o infrac țiune de omor se poate prezenta, dup ă caz, ca infrac țiune simpl ă sau ca infrac țiune deviat ă; în
condi țiile legii, furtul calificat / omorul calificat rep rezint ă (și) incrimin ări complexe.
7) Dac ă un minor r ăspunz ător penal începe s ăvâr șirea unei activit ăți infrac ționale de durat ă (infrac țiune continu ă /
continuat ă / de obicei), activitate pe care o va continua și dup ă ce devine major, r ăspunderea sa penal ă pentru întregul
ansamblu faptic infrac țional se va angaja de pe pozi ția infractorului major.
8) Aberratio ictus și error in persona / error in re sunt (dou ă dintre) modalit ăți(le) sub care se prezint ă infrac țiunea
deviat ă; în cazul devierii ac țiunii, se poate promova – uneori (în mod discutabil ) –și solu ția pluralit ății de infrac țiuni
(concurs de infrac țiuni).
9) Din punct de vedere subiectiv, o infrac țiune progresiv ă se poate caracteriza prin orice form ă de vinov ăție penal ă.
10) Fapta de lovire a unei persoane, fapt ă care a avut ca urmare, prin dep ăș irea inten ției, moartea acesteia, în condi țiile în
care rezultatul letal a intervenit dup ă o perioad ă mai îndelungat ă de timp, se va considera s ăvâr șit ă la data actului de
executare, dar va fi încadrat ă potrivit tipului de infrac țiune cu rezultat mai grav produs. În cazul în care autorul faptei
de lovire este un minor ner ăspunz ător penal, iar fapta prev ăzut ă de legea penal ă atrage urm ări progresive, realizate în
perioada în care a devenit r ăspunz ător penal, persoana nu va putea fi tras ă la r ăspundere penal ă (deloc).
11) În cazul infrac țiunii continuate și al infrac țiunii complexe (forme ale unit ății infrac ționale legale), nu exist ă pluralitate
(real ă) de infrac țiuni.
12) Infrac țiunea continuat ă cunoa ște un moment al consum ării, respectiv un moment al epuiz ării, reprezentând una dintre
infrac țiunile de durata.
13) Infrac țiunea continuat ă este o crea ție a legiuitorului penal (unitate infrac țional ă legal ă), desemnând un mod de
săvâr șire a unor fapte penale inten ționate; aceasta se caracterizeaz ă prin tripla unitate: pe latur ă obiectiv ă; pe latur ă
subiectiv ă; de subiect activ, dar nu (neap ărat) și de subiect pasiv.
14) Printre condi țiile de existen ță , infrac țiunea continuat ă impune și condi ția unit ății de subiect activ, ceea ce înseamn ă c ă
este exclus ă s ăvâr șirea sa în participa ție penal ă.
15) Din punct de vedere subiectiv, infrac țiunea continuat ă se poate comite cu orice form ă de vinov ăție penal ă.
16) Infrac țiunea continuat ă este o infrac țiune de durat ă, ca și infrac țiunea de obicei, ambele fiind unit ăți infrac ționale
legale; în condi țiile legii, comiterea repetat ă de furturi poate atrage re ținerea, dup ă caz, fie a unei infrac țiuni
continuate,fie a unei infrac țiuni de obicei.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

111 17) Momentul epuiz ării infrac țiunii continuate, respectiv cel al s ăvâr șirii acesteia – în sensul art. 154 alin. (2) C. pen . –
este cel avut în vedere la încadrarea juridic ă a ansamblului faptic și la sanc ționarea corespunz ătoare prevederilor art.
36 alin. 1 C. pen.
18) Infrac țiunea continuat ă ridic ă probleme de delimitare în raport de unitatea infra c țional ă natural ă (infrac țiunea simpl ă –
unitate natural ă colectiv ă; infrac țiunea continu ă succesiv ă), cât și în raport de pluralitatea de infrac țiuni, sub forma
concursului de fapte penale (concurs real și omogen).
19) În cazul în care un minor a s ăvâr șit, în timpul când nu r ăspundea penal, o parte dintre ac țiunile succesive componente
ale unei activit ăți relevante penal ca infrac țiune continuat ă, acte pe care le-a repetat în perioada în care a d evenit
răspunz ător potrivit legii penale, va fi tras la r ăspundere penal ă numai pentru activitatea infrac țional ă s ăvâr șit ă în
aceast ă ultim ă perioad ă(dup ă caz, infrac țiune simpl ă sau infrac țiune continuat ă).
20) Ca unitate legal ă, infrac țiunea continuat ă este o cauz ă (stare, iar nu circumstan ță !) general ă, de agravare facultativ ă a
răspunderii penale.
21) Potrivit dispozi țiilor legale [art. 35 alin. (2) C. pen.], infrac țiunea complex ă prezint ă dou ă modalit ăți normative,
distingându-se între forma tip (infrac țiune complex ă pe / în con ținut de baz ă) și forma agravat ă / calificat ă (infrac țiune
complex ă pe / în forma agravat ă / calificat ă).
22) Sunt incrimin ări complexe (din Partea special ă a Codului penal), spre exemplu: art.189 alin. (1) lit. f); art. 196 alin.
(4); art. 229 alin. (1) lit. d) teza I; art. 233; a rt. 236; art. 257 alin. (1).
23) Sub aspect subiectiv, infrac țiunea complex ă se poate caracteriza prin inten ție, culp ă sau praeterinten ție.
24) Infrac țiunea de tâlh ărie – în modalitatea normativ ă a furtului s ăvâr șit prin întrebuin țarea de violen țe fizice (spre
exemplu: lovire) – este o infrac țiune material ă, de rezultat; r ămas ă la stadiul de tentativ ă, infrac țiunea va atrage o
pedeaps ă cuprins ă între 1 an și 3 ani și 6 luni, precum și interzicerea exercit ării unor drepturi(în ipoteza comiterii sale
de c ătre un infractor major).
25) În principiu, infrac țiunea complex ă s ăvâr șit ă cu inten ție dep ăș it ă, dac ă s-a produs numai rezultatul mai grav al ac țiunii
secundare(rămânere la stadiul de tentativa) se sanc ționeaz ă conform parific ării de pedeaps ă, ca excep ție de la sistemul
diversific ării – potrivit art. 33 alin. (2) C. pen.
26) Infrac țiunea complex ă ridic ă probleme de delimitare în raport de concursul de i nfrac țiuni; o leg ătur ă de la mijloc la
scop / de la cauz ă la efect, poate s ă caracterizeze atât infrac țiunea complex ă cât și concursul de infrac țiuni.
27) În cazul unei infrac țiuni complexe (unitate infrac țional ă legal ă) nu poate exista o pluralitate de subiec ți pasivi.
28) O infrac țiune complexă se poate manifesta ca infrac țiune progresiv ă, caz în care se distinge un moment final, al
epuiz ării activit ății infrac ționale.
29) În principiu, o infrac țiune complex ă inten ționat ă este susceptibil ă de s ăvâr șire în mod continuat, caz în care se distinge
un moment final, al epuiz ării activit ății infrac ționale.
30) Atât infrac țiunea continuat ă cât și infrac țiunea complex ă sunt definite în Partea general ă a Codului penal și constituie
cauze (st ări) generale, de agravare facultativ ă a pedepsei.

 Fisa de lucru nr. 6
(privind privind pluralitatea de infrac țiuni)

• Aprecia ți – argumentat – asupra corectitudinii urm ătoarelor afirma ții :

1) În privin ța sanc țion ării concursului de infrac țiuni (la nivelul pedepsei principale), legiuitorul penal român actual
reglementeaz ă atât o ipotez ă obligatorie, cât și una facultativ ă de aplicare, ca pedeaps ă rezultant ă, a deten țiunii pe
via ță.
2) O persoan ă care a fost definitiv condamnat ă la o pedeaps ă de 2 ani închisoare pentru o infrac țiune de furt (art. 228 C.
pen.) – pedeaps ă pe care a executat-o integral – a comis, la scurt timp dup ă eliberare, o tentativ ă de furt. (Afirma ția în
considerarea c ăreia trebuie formulat r ăspunsul este urm ătoarea:) În aceast ă ipotez ă exist ă o stare de recidiv ă
(special ă) postexecutorie, chiar dac ă, pe caz concret, instan ța se orienteaz ă înspre aplicarea pedepsei amenzii (între
limitele majorate cu jum ătate ale acesteia).
3) Reprezint ă condi ții generale pentru existen ța concursului de infrac țiuni: identitatea de subiect activ; identitatea de
subiect pasiv; unitatea de rezolu ție infrac țional ă; caracterul omogen, din punct de vedere al încadr ării juridice, al
actelor infrac ționale comise.
4) Dac ă la scurt timp dup ă executarea unei pedepse de 1 an închisoare, aplica t ă pentru o infrac țiune de lovire (art. 193
alin. 1 C. pen.), infractorul comite o infrac țiune de amenin țare (art. 206 C. pen.), nu sunt întrunite condi țiile st ării de
recidiv ă, dar nici acelea ale pluralit ății intermediare de infrac țiuni.
5) Spre diferen ță de formele recidivei, formele concursului de infra c țiuni nu sunt sanc ționate diferit unele de altele (în
privin ța pedepsei principale).
6) În cazul recidivei, termenul I const ă într-o pedeaps ă concret ă mai mare de un an (se exclude egalitatea), iar ter menul
II const ă într-o pedeaps ă abstract ă de cel pu țin un an închisoare (interesând doar pedeapsa pentr u forma tipic ă /
consumat ă a infrac țiunii).
7) Pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni și recidiva nu prezint ă condi ții de existen ță comune.
8) Când o ac țiune sau o inac țiune s ăvâr șit ă de o persoan ă, din cauza împrejur ărilor în care a avut loc sau a urm ărilor pe
care le-a produs, realizeaz ă con ținutul mai multor infrac țiuni, exist ă unitate infrac țional ă legal ă, sub forma infrac țiunii
complexe.

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

112
9) Nu exist ă incompatibilitate total ă între s ăvâr șirea unei infrac țiuni din culp ă și existen ța unui concurs de infrac țiuni
prezentând conexitate consecven țional ă.
10) Dac ă se comite tentativa faptei incriminate în art. 310 C. pen., de c ătre o persoan ă care a s ăvâr șit, anterior, fapta
incriminat ă în art. 314 C. pen., nu se re ține un concurs de infrac țiuni, ci doar art. 32 raportat la art. 310 alin. 3 C. pen.,
actul de preg ătire absorbindu-se în actul de executare comis.
11) Starea de recidiv ă (în cazul persoanei fizice) se compune din doi ter meni, dintre care cel dintâi se refer ă la o pedeaps ă
abstract ă mai mare de un an închisoare, iar cel de-al doilea se refer ă la o pedeaps ă concret ă de un an închisoare sau
mai mare de un an închisoare, nefiind exclus ă (pe nici un termen) deten țiunea pe via ță.
12) Unitatea de subiect activ în cazul unui concurs de infrac țiuni se refer ă atât la o persoan ă fizic ă minor ă, cât și la una
major ă, ori la o persoan ă juridic ă (dup ă caz).
13) În cazul unui accident de circula ție mortal, în care conduc ătorul unui vehicul produce moartea a dou ă persoane, exist ă
un concurs formal, simultan, omogen, de infrac țiuni (dou ă ucideri din culp ă).
14) Atunci când o persoan ă comite un concurs de infrac țiuni (toate infrac țiunile concurente întrunind condi țiile de
existen ță impuse pentru existen ța celui de-al doilea termen al recidivei), dup ă ce a fost, anterior, definitiv condamnat ă
pentru o alt ă fapt ă penal ă (care întrune ște condi țiile de existen ță impuse de lege primului termen al st ării de recidiv ă),
algoritmul de determinare, stabilire și aplicare a pedepsei rezultante finale este acela și, indiferent dac ă acest concurs
de infrac țiuni s-a s ăvâr șit înainte de executarea complet ă sau considerarea ca executat ă a pedepsei reprezentând
termenul 1 al recidivei, ori dup ă executarea sau considerarea ca executat ă a acesteia(dar anterior reabilit ării sau
împlinirii termenului de reabilitare a infractorulu i pentru respectiva infrac țiune).
15) Este corect ă condamnarea pentru o infrac țiune de viol care a dus la moartea victimei, a celu i care a constrâns o alt ă
persoan ăla între ținerea unui raport sexual, dup ă care a ucis victima, pentru ca aceasta s ă nu îl poat ă identifica.
16) Între institu ția concursului de infrac țiuni și institu ția recidivei (a șa cum sunt acestea reglementate în C. pen. român
actual) sunt prezente și alte deosebiri decât aceea referitoare la inexis ten ța / existen ța unei hot ărâri definitive de
condamnare (interpus ă între momentele de s ăvâr șire a infrac țiunilor cuprinse în structura pluralit ății de infrac țiuni).
17) Este adev ărat c ă formele posibile sub care se poate manifesta conce ptul de pluralitate de infrac țiuni nu se reduc numai
la concursul de infrac țiuni, recidiv ă și pluralitatea intermediar ă.
18) De lege lata , al ături de alte clasific ări, recidiva (în cazul persoanei fizice) este conce put ă sub formele: interna țional ă;
relativ ă; temporar ă; f ără regim progresiv.
19) Este posibil s ă existe un concurs ideal eterogen de infrac țiuni, precum este posibil s ă existe și un concurs real simultan
de infrac țiuni.
20) Atunci când o infrac țiune se comite pentru a înlesni s ăvâr șirea altei infrac țiuni, iar între cele dou ă nu a intervenit o
hot ărâre definitiv ă de condamnare, exist ă un concurs real simplu de infrac țiuni.
21) Spre diferen ță de ipoteza recidivei (când trebuie ca, ulterior un ei condamn ări definitive la o pedeaps ă mai mare de un
an închisoare, aplicat ă pentru o infrac țiune inten ționat ă sau praeterinten ționat ă, s ă se comit ă din nou o infrac țiune
pentru care s ă se aplice o pedeaps ă de un an sau mai mare de un an închisoare, tot pen tru o infrac țiune inten ționat ă sau
praeterinten ționat ă), în cazul pluralit ății intermediare, infrac țiunile din cei doi termeni pot fi comise și din culp ă,
indiferent de gravitatea lor.
22) Atât în cazul concursului de infrac țiuni cât și al recidivei, exist ă unitate de subiect activ, cu urm ătoarea deosebire:
subiect activ al concursului de infrac țiuni poate fi și minorul r ăspunz ător penal, îns ă starea de minoritate a
infractorului este incompatibil ă cu recidiva; de asemenea, starea de minoritate a i nfractorului este incompatibil ă cu
pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni.
23) Atât în cazul concursului de infrac țiuni, cât și al infrac țiunii complexe, poate exista o leg ătur ă de la mijloc la scop sau
una de la cauz ă la efect între activit ățile comise de acela și subiect activ.
24) Dac ă în raport de o condamnare definitiv ă, condamnare neexecutat ă sau executat ă doar par țial, se s ăvâr șește un
concurs de infrac țiuni (chiar dac ă numai una dintre infrac țiunile concurente este comis ă în stare de recidiv ă
postcondamnatorie, iar celelalte în stare de plural itate intermediar ă), potrivit dispozi țiilor legale, se aplic ă mai întâi
regulile sanc ționatorii de la concursul de infrac țiuni (în raport de toate infrac țiunile) și ulterior cele de la recidiv ă.
25) Atunci când se comite un concurs de infrac țiuni dup ă executarea sau considerarea ca executat ă a pedepsei din primul
termen al recidivei, se vor aplica mai întâi reguli le de sanc ționare a recidivei postexecutorii (dar numai pentru acele
infrac țiuni concurente care verific ă toate condi țiile celui de-al doilea termen al recidivei), urmân d apoi a se aplica
regulile de sanc ționare de la concursul de infrac țiuni (fa ță de toate pedepsele stabilite, indiferent de tipul infrac țiunii –
cu sau f ără verificarea st ării de recidiv ă).
26) Atunci când se comite un concurs de infrac țiuni dup ă executarea sau considerarea ca executat ă a pedepsei din primul
termen al recidivei, se vor aplica mai întâi reguli le de sanc ționare a recidivei postexecutorii (dar numai pentru acele
infrac țiuni concurente care verific ă toate condi țiile celui de-al doilea termen al recidivei), urmân d apoi a se aplica
regulile de sanc ționare de la concursul de infrac țiuni (fa ță de toate pedepsele stabilite, indiferent de tipul infrac țiunii –
cu sau f ără verificarea st ării de recidiv ă).
27) Concursul real caracterizat (cel care prezint ă conexitate) se particularizeaz ă printr-o dubl ă leg ătur ă existent ă între
infrac țiunile componente (leg ătura in personam – tipic ă oric ărei forme de concurs de infrac țiuni – fiind aici dublat ă de
leg ătura in rem , manifestat ă sub diverse forme), fiind exclusiv un tip material (real) de concurs de infrac țiuni.
28) Dac ă presupunem c ă o persoan ă a comis un concurs de infrac țiuni format din trei fapte penale pentru care i s-a u
stabilit pedepse de: 5 ani închisoare (în limitele 2-6 ani), 2 ani închisoare (în limitele 1-10 ani),r espectiv de 4 ani

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

113 închisoare (în limitele: 1-5 ani), atunci este adev ărat c ă, potrivit Codului penal actual, pedeapsa rezultant ă corect ă
urmeaz ă a fi (exclusiv) închisoarea pentru o durat ă de 7 ani.
29) În legisla ția penal ă actual ă din țara noastr ă, se poate afirma c ă recidiva este temporar ă, absolut ă și cu efect unic, atunci
când se raporteaz ă la un subiect activ persoan ă juridic ă.
30) Atunci când o infrac țiune se comite pentru a înlesni ascunde s ăvâr șirea altei infrac țiuni, iar între cele dou ă nu a
intervenit o hot ărâre definitiv ă de condamnare, exist ă un concurs real caracterizat(cu o conexitate etiol ogic ă) de
infrac țiuni.
31) În sanc ționarea concursului de infrac țiuni (comis de o persoan ă fizic ă major ă), la nivelul pedepselor principale,
legiuitorul penal actual a reglementat toate sistem ele teoretice majore posibile de sanc ționare: cumulul aritmetic;
absorb ția; cumulul juridic.
32) Dac ă o persoan ă comite dou ă sau mai multe infrac țiuni, iar între datele de s ăvâr șire a acestora nu intervin hot ărâri de
condamnare, pluralitatea de infrac țiuni existent ă reprezint ă un concurs de infrac țiuni; dac ă între momentele comiterii
respectivelor infrac țiuni se verific ă apari ția unei hot ărâri de condamnare pentru vreuna din acele infrac țiuni, atunci se
na ște starea de recidiv ă.
33) La stabilirea st ării de recidiv ă nu se ține seama de hot ărârile de condamnare privitoare la infrac țiuni s ăvâr șite cu
inten ție dep ășit ă, deoarece, în acest caz, rezultatul mai grav se da toreaz ă culpei f ăptuitorului.
34) Exist ă pluralitate intermediar ă de infrac țiuni atunci când, de exemplu, dup ă r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii de un an, aplicat ă pentru o infrac țiune inten ționat ă, și pân ă la data la care pedeapsa
este executat ă sau considerat ă ca executat ă, condamnatul s ăvâr șește din nou o infrac țiune cu inten ție, pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de un an.
35) Recidiva postcondamnatorie se sanc ționeaz ă (la nivelul pedepsei principale) potrivit sistemul ui absorb ției, al
cumulului aritmetic, dup ă cum, în condi țiile legii, instan ța poate aplica pedeapsa deten țiunii pe via ță .
36) Atunci când una dintre infrac țiunile concurente a fost comis ă pentru s ăvâr șirea altei infrac țiuni (spre exemplu,
săvâr șirea unei infrac țiuni inten ționate, pentru a se facilita comiterea unei infrac țiuni din culp ă), exist ă concurs ideal
de infrac țiuni, caracterizat prin conexitate consecven țional ă.
37) Tratamentul penal al recidivei postexecutorii (pede apsa principal ă) este reglementat în art. 43 alin. 5 Cod penal; câ nd
în structura termenului secund al recidivei postexe cutorii intr ă concursul de infrac țiuni, dispozi țiile relative la recidiv ă
se vor aplica înaintea celor de la concursul de inf rac țiuni.
38) În cazul persoanei fizice, legea penal ă român ă reglementeaz ă starea de recidiv ă absolut ă.
39) Exist ă concurs de infrac țiuni atunci când dup ă r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare, infractorul mai
comite înc ă o infrac țiune, prin aceea și ac țiune sau inac țiune (concurs ideal) ori printr-o ac țiune sau inac țiune diferit ă
(concurs real).
40) La stabilirea st ării de recidiv ă nu se ține seama de hot ărârile de condamnare privitoare la infrac țiunile aflate sub
inciden ța actelor de clemen ță (reprezentate de amnistie și gra țiere).
41) În cazul persoanei juridice, recidiva postcondamnat orie are caracter relativ și atrage în sanc ționare aplicarea
sistemului cumulului juridic cu spor facultativ și variabil.
42) În cazul persoanelor juridice care comit o nou ă infrac țiune dup ă executarea sau considerarea ca executat ă a unei
pedepse aplicate pentru o infrac țiune anterioar ă, dac ă nu sunt întrunite condi țiile legale necesare pentru re ținerea
recidivei postexecutorii, pedeapsa pentru infrac țiunea nou s ăvâr șit ă se va aplica potrivit regulilor prev ăzute în caz de
concurs de infrac țiuni, re ținându-se existen ța unei pluralit ăți intermediare de infrac țiuni.
43) X a comis o ucidere din culp ă, fiind condamnat definitiv la o pedeaps ă de 4 ani închisoare. Dup ă executarea integral ă
a acestei pedepse, la trei zile dup ă eliberarea din penitenciar, X comite o infrac țiune inten ționat ă pentru care legea
prevede pedeapsa deten țiunii pe via ță. (Afirma ția în considerarea c ăreia trebuie formulat r ăspunsul este urm ătoarea:)
În acest caz nu exist ă nici concurs de infrac țiuni, nici recidiv ă, fiind exclus ă și pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni.
44) Reprezint ă condi ții generale pentru existen ța recidivei: unitatea de subiect; existen ța unei condamn ări între
infrac țiunile comise; existen ța unei pluralit ăți de rezolu ții infrac ționale; omogenitatea juridic ă a infrac țiunilor
săvâr șite.
45) Conexitatea dintre infrac țiunile concurente cuprinse în structura unui concur s real caracterizat nu se limiteaz ă doar la
o leg ătur ă de tip etiologic, sau la una de tip consecven țional.
46) Atunci când o persoan ă de gen masculin î și violeaz ă (prin între ținerea, prin constrângere, a unui raport sexual nor mal)
sora sau fiica, exist ă un concurs ideal de infrac țiuni, iar nu o singur ă infrac țiune.
47) Legiuitorul penal român actual a optat pentru consa crarea recidivei relative , în ceea ce prive ște infractorii persoane
fizice, iar nu pentru reglementarea recidivei absol ute, în sensul c ă, relativ la vârsta acestora, a dispus ca acele
condamn ări pronun țate pentru infrac țiuni comise în timpul minorit ății să nu fie luate în considerare la stabilirea
existen ței st ării de recidiv ă.
48) Spre deosebire de concursul de infrac țiuni ( și prin asem ănare cu starea de recidiv ă), pluralitatea intermediar ă nu poate
să existe atunci când prima infrac țiune a fost comis ă în timpul minorit ății, ori a fost s ăvâr șit ă din culp ă.
49) Infrac țiunea de v ătămare corporal ă (art. 194 C. pen.) nu întrune ște, în abstract, solicit ările legale pentru a putea
constitui al doilea termen al unei recidive, în tim p ce infrac țiunea de viol (art. 218 C. pen.) verific ă aceste condi ții.
50) Spre deosebire de concursul ideal de infrac țiuni, cel real poate manifesta o serie de conexit ăți, precum aceea
etimologic ă, ori cea secven țional ă.
51) Concursul de infrac țiuni este o form ă a pluralit ății de infractori care se poate clasifica dup ă mai multe criterii, fiind,
dup ă caz (de exemplu): concurs real, respectiv ideal; c oncurs omogen, respectiv eterogen; concurs simplu, ori concurs

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

114
calificat (caracterizat).
52) La stabilirea st ării de recidiv ă nu se ține seama de hot ărârile de condamnare pentru infrac țiuni comise și judecate în
str ăin ătate.
53) Exist ă pluralitate nenumit ă de infrac țiuni atunci când, de exemplu, dup ă r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii de un an, aplicat ă pentru o infrac țiune inten ționat ă și pân ă la data la care pedeapsa
este executat ă sau considerat ă ca executat ă, condamnatul s ăvâr șește din nou o infrac țiune cu inten ție, pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de un an.
54) Regimul sanc ționator incident în cazul recidivei postcondamnator ii este diferit de cel incident în cazul recidivei
postexecutorii, ceea ce se poate spune și despre regimul de sanc ționare incident în cazul concursului real, respecti v
ideal de infrac țiuni.
55) Sub aspectul naturii juridice, recidiva postexecuto rie nu este o cauz ă judiciar ă / special ă / real ă, de agravare facultativ ă
a pedepsei.
56) Exist ă concurs de infrac țiuni atunci când aceea și persoan ă, sau persoane diferite, comit în acela și timp sau succesiv,
una sau mai multe infrac țiuni asem ănătoare sau diferite.
57) Concursul de infrac țiuni – atunci când este un concurs material simplu – include în structura sa exclusiv infrac țiuni
materiale, între care exist ă o leg ătur ă etiologic ă.
58) Concursul formal de infrac țiuni include în structura sa – în mod exclusiv – in frac țiuni formale, ca fapte care sunt
lipsite de un element material.
59) Concursul de infrac țiuni este singura form ă ante-condamnatorie a pluralit ății infrac ționale, recidiva (inclusiv cea
postexecutorie), pluralitatea intermediar ă și pluralitatea nenumit ă de infrac țiuni fiind (toate) forme de pluralitate
infrac țional ă post-condamnatorie.
60) Atunci când în structura unui concurs de infrac țiuni se reg ăse ște și o infrac țiune continuat ă, pedeapsa principal ă
(închisoarea sau amenda) va putea dep ăși maximul general prev ăzut de lege pentru respectiva categorie de pedeaps ă.

• Test gril ă
(identifica ți variantele corecte; toate combina țiile sunt posibile: la o gril ă pot fi corecte sau gre șite toate variantele,
fiind totodat ă posibil ca parte din variante s ă fie corecte, iar parte gre șite)

1. O persoan ă a comis cinci infrac țiuni concurente, pentru care a primit urm ătoarele pedepse: 3 ani și 2 luni închisoare, 4
luni închisoare, 1 an și 3 luni închisoare, 2 ani și 2 luni închisoare, respectiv 15000 lei amend ă. În acest caz, pedeapsa
final ă, rezultant ă, care urmeaz ă a i se aplica infractorului este de:
a) 6 ani și 11 luni închisoare, la care s-ar mai putea ad ăuga, în totul sau în parte, amenda de 15000 lei.
b) 4 ani și 5 luni închisoare, la care s-ar mai putea ad ăuga, în totul sau în parte, amenda de 15000 lei.
c) 5 ani și 8 luni închisoare și 15000 lei amend ă.
d) 4 ani și 5 luni închisoare și 15000 lei amend ă.

2. În materia sanc țion ării concursului de infrac țiuni, de lege lata , este reglementat sistemul:
a) absorb ției.
b) cumulului aritmetic.
c) cumulului juridic cu spor facultativ și variabil de pedeaps ă.
d) cumulului juridic cu spor obligatoriu și fix de pedeaps ă.

3. În materia pluralit ății de infrac țiuni (în cazul persoanelor fizice):
a) nu exist ă recidiv ă postexecutorie când, dup ă r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare, la pedeapsa
închisorii mai mare de un an, și pân ă la data la care pedeapsa este executat ă sau considerat ă ca executat ă, condamnatul
săvâr șește din nou o infrac țiune, inten ționat ă sau cu inten ție dep ăș it ă, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de
un an sau mai mare.
b) când pentru infrac țiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu în chisoarea, este operant sistemul de sanc ționare
reprezentat de cumulul aritmetic.
c) la stabilirea pluralit ății de infrac țiuni, sub forma pluralit ății intermediare, se ține seama (și) de hot ărârile de
condamnare pentru infrac țiuni s ăvâr șite în timpul minorit ății.
d) pluralitatea intermediar ă nu se sanc ționeaz ă, în toate ipotezele posibile, conform regimului sa nc ționator prev ăzut
pentru concursul de infrac țiuni.

4. Exist ă concurs de infrac țiuni atunci când infractorul, înainte de r ămânerea definitiv ă a unei hot ărâri de condamnare,
săvâr șește:
a) un omor consumat, o tentativ ă de tâlh ărie și o executare întrerupt ă a unui abuz de încredere.
b) o infrac țiune consumat ă, o alta care este amnistiat ă, și o a treia a c ărei pedeaps ă a fost gra țiat ă.
c) o infrac țiune consumat ă și alta r ămas ă la stadiul de tentativ ă pedepsibil ă, aceasta din urm ă fiind prev ăzut ă într-o lege
penal ă special ă.
d) o infrac țiune inten ționat ă în perioada minorit ății, o a doua din culp ă, precum și o a treia, comis ă în timp ce se judeca
apelul declarat împotriva hot ărârii prin care se pronun țase condamnarea pentru prima fapt ă.

5. Exist ă concurs de infrac țiuni atunci când:
a) printr-o singur ă ac țiune s-a cauzat v ătămarea corporal ă a cinci persoane.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

115 b) printr-o singur ă ac țiune s-a cauzat v ătămarea corporal ă din culp ă a unei persoane și uciderea din culp ă a alteia.
c) printr-o singur ă ac țiune s-a provocat uciderea din culp ă a trei persoane.
d) printr-o singur ă ac țiune inten ționat ă au fost omorâte dou ă persoane.

6. Conexitatea consecven țional ă:
a) înseamn ă c ă una din infrac țiunile concurente este comis ă pentru a înlesni s ăvâr șirea alteia.
b) înseamn ă c ă o infrac țiune este s ăvâr șit ă pentru a ascunde comiterea altei infrac țiuni.
c) este o form ă de manifestare a leg ăturii in rem între infrac țiunile concurente.
d) semnific ă, de regul ă, s ăvâr șirea a dou ă infrac țiuni simultan.

7. Concursul de infrac țiuni prezentând o conexitate etiologic ă se caracterizeaz ă prin aceea c ă:
a) infrac țiunea cauz ă e comis ă anterior și pentru a facilita s ăvâr șirea infrac țiunii efect .
b) prima infrac țiune poate fi atât inten ționat ă cât și culpoas ă, spre diferen ță de infrac țiunea ulterioar ă, care poate fi doar
inten ționat ă.
c) rezolu ția privind s ăvâr șirea infrac țiunii scop ia na ștere înainte de comiterea infrac țiunii mijloc .
d) infrac țiunea scop absoarbe infrac țiunea mijloc , c ăci aceasta reprezint ă doar o activitate preparatorie în vederea
comiterii infrac țiunii scop , un act de executare calificat ă.

8. Exist ă concurs de infrac țiuni:
a) când o persoan ă, inten ționând s ă ucid ă prin împu șcare pe un adversar, într-un loc izolat, reu șește doar s ă-l r ăneasc ă pe
acesta, c ăci, datorit ă unei gre șeli în executarea ac țiunii, rezultatul vizat se produce asupra unei alte persoane, care se
afla din întâmplare în acea zon ă.
b) cu o conexitate consecven țional ă, atunci când o persoan ă care a comis un furt, recurge la acte de violen ță fizic ă asupra
persoanei care o urm ăre ște pentru a-și recupera bunul sustras.
c) când o persoan ă ucide gardianul unui demnitar, pentru a- și facilita activitatea de suprimare a vie ții acestuia din urm ă,
fapt ă pe care o comite la o dat ă ulterioar ă.
d) când se s ăvâr șește o infrac țiune de fals, pentru a se ascunde comiterea unei de lapid ări, în condi țiile în care s-a
ac ționat, în acest sens, în baza unui plan infrac țional prestabilit.

9. Suntem în prezen ța unui concurs de infrac țiuni atunci când:
a) o persoan ă comite o nou ă infrac țiune în cursul termenului de supraveghere al amân ării aplic ării pedepsei.
b) o persoan ă a comis, în stare de necesitate, fapte conforme cu norma de incriminare a distrugerii, respectiv a vi ol ării de
domiciliu.
c) un minor comite dou ă tâlh ării, una pe când avea 13 ani și 9 luni, cealalt ă pe când avea 14 ani și 3 luni.
d) o persoan ă aplic ă victimei (care a decedat), cu aceea și ocazie, 12 lovituri de pumn și 6 lovituri cu o bât ă în zona
capului.

10. Nu constituie condi ție de existen ță a concursului de infrac țiuni:
a) unitatea de rezolu ție infrac țional ă.
b) unitatea de subiect activ.
c) unitatea de subiect pasiv.
d) forma de vinov ăție identic ă, în cazul ambelor infrac țiuni (tuturor infrac țiunilor).

11. Suntem în prezen ța concursului ideal de infrac țiuni în cazul în care:
a) inculpatul love ște cu ma șina dou ă persoane, care se aflau împreun ă,astfel încât ambele sufer ă v ătămări corporale.
b) inculpatul comite a doua infrac țiune pentru a ascunde s ăvâr șirea celei dintâi.
c) autorul sustrage, în aceea și noapte, bunuri încorporateîn mai multe vagoane al e unor garnituri de tren sta ționate în
gar ă.
d) cele dou ă (sau mai multe) infrac țiuni comise anterior unei condamn ări definitive, protejeaz ă valori sociale similare.

12. Exist ă un concurs de infrac țiuni:
a) de tip real (material), numai atunci când infrac țiunile componente sunt comise prin ac țiuni sau inac țiuni separate,
desf ăș urate la diferite intervale de timp (mai mici sau m ai mari), care le despart unele de celelalte.
b) de tip ideal (formal), numai atunci când infrac țiunile componente sunt de acela și fel (au aceea și natur ă, primesc
aceea și încadrare juridic ă).
c) de tip simplu, atunci când în structura sa nu sunt prezente infrac țiuni apar ținând unit ății legale de infrac țiune (de
exemplu, infrac țiuni complexe).
d) de tip caracterizat, sub form ă etiologic ă, dac ă se identific ă între infrac țiunile componente o leg ătur ă obiectiv ă de tipul
(sub forma): mobil -scop .

13. Recidiva în cazul persoanei fizice, a șa cum apare în reglementarea din legisla ția penal ă româneasc ă actual ă, necesit ă:
a) ca cei doi termeni s ă fie constitui ți din infrac țiuni de o anumit ă gravitate.
b) ca cea de-a doua infrac țiune s ă fie comis ă într-un anumit interval de timp de la executarea ( considerarea ca executat ă
a) pedepsei definitiv pronun țate pentru prima infrac țiune (recidiva postexecutorie).
c) ca infrac țiunile din structura ei s ă fie comise doar cu anumite forme de vinov ăție.
d) ca infrac țiunile din structura ei s ă fie îndreptate împotriva aceluia și obiect juridic.

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

116
14. Constituie asem ănări între recidiva postcondamnatorie și cea postexecutorie:
a) momentul comiterii infrac țiunii care constituie termenul al II-lea al recidiv ei.
b) gravitatea termenului I.
c) gravitatea termenului al II-lea.
d) forma de vinov ăție în raport de infrac țiunile comise.

15. Pentru a exista starea de recidiv ă postexecutorie (în cazul persoanei fizice), infrac țiunea care constituie termenul al II-
lea trebuie:
a) să fie comis ă, obligatoriu, cu inten ție direct ă.
b) să fie sanc ționat ă, în concret, cu pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
c) să fie comis ă doar într-un anumit interval de timp de la executa rea sau considerarea ca executat ă a pedepsei pentru
infrac țiunea care constituie termenul I.
d) să fie comis ă de o persoan ă fizic ă major ă (indiferent de vârsta acesteia la data comiterii p rimei infrac țiuni-termenul I).

16. Când termenul al II-lea al unei recidive (în cazul persoanei fizice) este format din mai multe infrac țiuni concurente,
pedeapsa rezultant ă se va ob ține aplicând:
a) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamen tul recidivei, între termenul I și pedeapsa rezultant ă ob ținut ă în
structura termenului al II-lea (recidiva postcondam natorie).
b) mai întâi regimul sanc ționator al recidivei,pentru fiecare dintre infrac țiunile concurente, și apoi regulile de sanc ționare
a concursul de infrac țiuni între pedepsele individuale astfel stabilite ( recidiva postexecutorie).
c) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamen tul recidivei, între termenul I și pedeapsa rezultant ă ob ținut ă în
structura termenului al II-lea (indiferent de forma recidivei).
d) mai întâi regulile de la concurs, iar apoi tratamen tul recidivei, între termenul I și pedeapsa rezultant ă ob ținut ă în
structura termenului al II-lea (recidiva postcondam natorie), dar numai dac ă toate infrac țiunile concurente (fiecare
dintre ele în parte) întrunesc condi țiile de existen ță pentru starea de recidiv ă.

17. Exist ă pluralitate intermediar ă de infrac țiuni în cazul în care:
a) un minor de 16 ani comite o ucidere din culp ă, dup ă ce anterior s ăvâr șise, f ără discern ământ, o fapt ă prev ăzut ă de
legea penal ă.
b) pentru ascunderea comiterii unei infrac țiuni din culp ă, infractorul mai comite înc ă o infrac țiune din culp ă (c ăci
infrac țiunile din culp ă nu pot genera starea de recidiv ă).
c) dup ă executarea unei pedepse de 2 ani închisoare, aplic at ă pentru o infrac țiune din culp ă, persoana în cauz ă s ăvâr șește
o nou ă infrac țiune, tot din culp ă.
d) inculpatul particip ă, în calitate de complice, la comiterea unei infrac țiuni, precum și, în calitate de instigator, la alt ă
infrac țiune, dac ă a doua infrac țiune este comis ă dup ă condamnarea sa pentru cea dintâi, în timpul judec ării apelului
declarat împotriva acesteia.

18. Tratamentul sanc ționator legal al recidivei se diferen țiaz ă în func ție de:
a) momentul comiterii celei de-a doua infrac țiuni.
b) caracterul omogen sau eterogen al infrac țiunilor din structura ei.
c) forma de vinov ăție ce caracterizeaz ă infrac țiunile comise.
d) num ărul pedepselor aplicate pentru termenul I al recidi vei.

19. Nu atrag starea de recidiv ă:
a) pedepsele a c ăror executare s-a prescris.
b) condamn ările privitoare la infrac țiunile comise de minori.
c) pedepsele gra țiate.
d) condamn ările vizând infrac țiuni praeterinten ționate.

20. În cazul în care pentru al doilea termen al recidiv ei postcondamnatorii (în cazul persoanei fizice) in stan ța stabile ște o
pedeaps ă (concret ă) constând în amend ă, pedeapsa rezultant ă se calculeaz ă astfel:
a) se aplic ă restul r ămas neexecutat din pedeapsa închisorii, de la primu l termen, la care se poate ad ăuga amenda, în tot
sau în parte.
b) se aplic ă pedeapsa amenzii pân ă la maximul special, iar, dac ă acesta este neîndestul ător, se poate aplica și un spor, de
pân ă la jum ătate din respectivul maxim.
c) se aplic ă restul de pedeaps ă (cu închisoarea) de la primul termen,la care se ad aug ă amenda (stabilit ă pentru cel de-al
doilea termen).
d) într-o asemenea situa ție, nu poate exista recidiv ă.

21. Pluralitatea nenumit ă de infrac țiuni:
a) este o form ă a pluralit ății de infrac țiuni identificat ă în doctrin ă, care desemneaz ă, generic, variatele ipoteze de
pluralitate infrac țional ă nereglementate expres în legea penal ă actual ă.
b) beneficiaz ă de un sistem sanc ționator intermediar (situat între cel al concursulu i de infrac țiuni și cel al recidivei).
c) este doar o alt ă denumire utilizat ă pentru pluralitatea intermediar ă de infrac țiuni.
d) nu are consacrat un sistem sanc ționator propriu, urmând s ă se aplice (pur și simplu) pedeapsa în limitele speciale
prev ăzute pentru infrac țiunea nou s ăvâr șit ă (constituind un criteriu de individualizare judici ar ă a pedepsei concrete).

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

117
22. Dac ă, dup ă condamnarea definitiv ă la o pedeaps ă de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicat ă pentru un concurs de
infrac țiuni (în structura c ăruia intr ă o infrac țiune din culp ă, pentru care s-a stabilit o pedeaps ă de 2ani închisoare, și
dou ă infrac țiuni inten ționate,pentru care s-au stabilit: o pedeaps ă de 1 an închisoare și una de 6 luni închisoare), o
persoan ă comite un furt (victim ă fiind un code ținut – coleg de celul ă), în timpul execut ării pedepsei, atunci, în spe ță ,
exist ă:
a) recidiv ă postcondamnatorie.
b) pluralitate intermediar ă de infrac țiuni.
c) pluralitate sui-generis de infrac țiuni (dar numai dac ă infractorul condamnat este minor r ăspunz ător penal).
d) în spe ța descris ă, pedeapsa rezultant ă indicat ă pentru concursul ini țial de infrac țiuni nu este corect stabilit ă (în func ție
de pedepsele individual stabilite pentru infrac țiunile concurente).

23. De lege lata , recidiva (în cazul persoanei fizice):
a) postcondamnatorie, se va sanc ționa potrivit sistemului cumulului aritmetic nelimi tat.
b) postcondamnatorie, în condi țiile c ăreia se s ăvâr șește un concurs de infrac țiuni (pe termenul al 2-lea), va implica un
sistem sanc ționator diferit de cel admis ca fiind incidentatunc i când se comit mai multe infrac țiuni concurente, în stare
de recidiv ă postexecutorie.
c) postcondamnatorie, nu cunoa ște excep ții de la regimul s ău ordinar de sanc ționare, în ceea ce prive ște pedepsele
principale.
d) postexecutorie, se sanc ționeaz ă potrivit altui sistem de sanc ționare decât cumulul aritmetic, cumulul juridic sau
absorb ția.

24. Pluralitatea intermediar ă exist ă atunci când:
a) dup ă executarea unei pedepse pentru o infrac țiune din culp ă, autorul comite o nou ă infrac țiune, inten ționat ă.
b) dup ă condamnarea definitiv ă a unui minor, acesta comite o infrac țiune din culp ă, în timpul execut ării m ăsurii
educative privative de libertate aplicate.
c) dup ă condamnarea la o pedeaps ă cu amenda, aplicat ă pentru o infrac țiune inten ționat ă, și înainte de a o executa pe
aceasta integral, infractorul (persoan ă fizic ă major ă) comite o nou ă infrac țiune, inten ționat ă, sanc ționat ă prin lege
numai cu amenda.
d) se comite o nou ă infrac țiune, dup ă împlinirea termenului de reabilitare judec ătoreasc ă incident în raport de o
condamnare definitiv ă anterioar ă (pentru care pedeapsa concret ă a fost integral executat ă).

25. Pluralitatea intermediar ă se deosebe ște de concursul de infrac țiuni prin aceea c ă:
a) în cazul pluralit ății intermediare, a doua infrac țiune se poate comite chiar și dup ă condamnarea definitiv ă pentru prima
fapt ă penal ă.
b) în structura pluralit ății intermediare pot intra și infrac țiuni din culp ă.
c) sporul aplicabil în caz de contopire, în cazul plur alit ății intermediare, este mai ridicat decât cel de la c oncurs.
d) pluralitatea intermediar ă este o form ă a pluralit ății de infractori, iar nu a pluralit ății de infrac țiuni.

 Fi șa de lucru nr. 7
(privind pluralitatea de f ăptuitori / infractori)

• Aprecia ți – argumentat – asupra corectitudinii urm ătoarelor afirma ții:

1) Participa ția penal ă (pluralitatea ocazional ă de f ăptuitori/infractori) reprezint ă o institu ție juridico-penal ă
corespunz ătoare infrac țiunii – institu ție fundamental ă de drept penal – care desemneaz ă un mod de s ăvâr șire a unei
fapte relevante penal.
2) Pluralitatea natural ă (necesar ă) și pluralitatea constituit ă (legal ă) de f ăptuitori/infractori reprezint ă forme ale
pluralit ății de infrac țiuni.
3) Pluralitatea intermediar ă și pluralitatea nenumit ă de infrac țiuni nu reprezint ă forme ale pluralit ății de infrac țiuni, ci
forme ale pluralit ății de infractori.
4) Institu ția pluralit ății de infractori se opune institu ției juridico-penale a pluralit ății de infrac țiuni.
5) Nu exist ă pluritate de infractori, dup ă cum nu exist ă nici pluritate de infrac țiuni.
6) Din ansamblul reglement ărilor în materie (art. 46–52 C. pen.) reiese condi ționarea participa ției penale de s ăvâr șirea
unei fapte relevante penal = infrac țiune, în raport cu persoana care, pe caz concret, o comite în mod nemijlocit.
7) Autorul este persoana care s ăvâr șește în mod nemijlocit o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă; sub aspect subiectiv, acesta
lucreaz ă cu inten ție, din culp ă sau cu inten ție dep ăș it ă, dup ă cum poate lucra și f ără vinov ăție penal ă.
8) Participa ția penal ă este condi ționat ă de s ăvâr șirea nemijlocit ă a unei fapte prev ăzute de legea penal ă, în raport de care
o contribu ție inten ționat ă prestat ă de o alt ă persoan ă (dup ă caz, de determinare / de înlesnire sau acordare a unui ajutor
în vederea comiterii acesteia), se calific ă drept act de participa ție penal ă – instigare sau complicitate.
9) Participa ția penal ă proprie se refer ă la s ăvâr șirea unei infrac țiuni cu subiect activ special (= infrac țiune proprie), de un
num ăr superior de persoane.
10) Participa ția penal ă perfect ă se refer ă la s ăvâr șirea, de un num ăr superior de persoane celui minim necesar, a unei
infrac țiuni care, atunci când r ămâne la stadiul de tentativ ă pedepsibil ă, îmbrac ă forma perfect ă (tentativa terminat ă).
11) În cazul participa ției penale complexe (eterogene) – forma proprie (de numit ă și perfect ă sau propriu-zis ă) – fapta ce

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

118
constituie infrac țiune se poate prezenta pe con ținut de baz ă / con ținut calificat (forma agravat ă) / con ținut atenuat.
12) Comiterea de c ătre autor a unei infrac țiuni mai grave decât cea la care a fost instigat sa u ajutat, va angaja – automat –
răspunderea penal ă a participan ților pentru aceasta.
13) Dac ă infrac țiunea comis ă de autor este mai u șoar ă decât cea la care a fost instigat sau ajutat(spre exemplu: în cazul în
care instigatorul sau complicele a determinat / aju tat la s ăvâr șirea unei infrac țiuni în forma calificat ă / agravat ă, iar
autorul a s ăvâr șit infrac țiunea în forma de baz ă), ceea s-a comis practic, în mod nemijlocit, va pr ofita tuturor.
14) Dac ă autorul comite o (cu totul) alt ă infrac țiune decât cea la care a fost instigat /sprijinit d e complice, nu se va re ține
participa ția penal ă.
15) Participa ția penal ă improprie (imperfect ă) poate îmbr ăca forma coautoratului, instig ării sau a complicit ății.
16) Potrivit dispozi țiilor legale, participa ția improprie cunoa ște dou ă modalit ăți normative, respectiv: modalitatea inten ție
și culp ă; modalitatea inten ție și lips ă de vinov ăție.
17) Nu exist ă instigare / complicitate din culp ă, dup ă cum nu exist ă instigare / complicitate – acte de participa ție penal ă –
în raport de s ăvâr șirea unei fapte care nu este prev ăzut ă de legea penal ă.
18) Fără a beneficia de o reglementare expres ă, participa ția improprie se poate manifesta și în modalitatea inten ție –
inten ție dep ăș it ă. Este discutabil ă posibilitatea re ținerii unei instig ări / complicit ăți la o infrac țiune s ăvâr șit ă cu inten ție
dep ăș it ă.
19) Fapta de a determina sau înlesni sinuciderea unei p ersoane angajeaz ă r ăspunderea penal ă în calitate de instigator sau
complice.
20) Reprezint ă forme principale ale participa ției penale: coautoratul fa ță de instigare și complicitate; instigarea fa ță de
complicitate.
21) Participarea la s ăvâr șirea aceleia și infrac țiuni, deopotriv ă atât prin acte de instigare, cât și prin acte de complicitate,
exclude angajarea r ăspunderii penale pentru un concurs de infrac țiuni. Spre deosebire de situa ția precedent ă,
participarea la s ăvâr șirea unor fapte relevante penal, comise de c ătre autori diferi ți (spre exemplu, instigare /
complicitate la furt s ăvâr șit nemijlocit de c ătre A, respectiv instigare / complicitate la un alt furt s ăvâr șit nemijlocit de
către B), angajeaz ă r ăspunderea penal ă pentru un concurs de infrac țiuni.
22) Dup ă caz, participa ția penala poate fi anterioar ă, concomitent ă sau posterioar ă; spre exemplu, ilustreaz ă o participa ție
posterioar ă, reglementarea complicit ății în condi țiile prev ăzute de art.48 alin. (2) C. pen., atunci când promi siunea este
îndeplinit ă.
23) În cazul infrac țiunilor de durat ă, contribu ția prestat ă în cadrul participa ției penale se poate manifesta pân ă la
momentul epuiz ării ansamblului faptic comis.
24) Infrac țiunile susceptibile de comitere în mod continuat se pot comite în participa ție, dup ă caz, total ă sau par țial ă.
25) Din punct de vedere subiectiv, coautoratul propriu se poate manifesta în baza inten ției, a culpei sau a inten ției
dep ăș ite.
26) Nu este posibil un coautorat impropriu în modalitat ea culp ă – lips ă de vinov ăție.
27) În principiu, o infrac țiune cu subiect activ special este susceptibil ă de s ăvâr șire în participa ție penal ă sub toate formele
de manifestare (coautorat, instigare, complicitate) .
28) Infrac țiunile care sunt incompatibile de s ăvâr șire în coautorat – form ă principal ă a participa ției penale – exclud
manifestarea participa ției penale și în formele secundare ale acesteia(respectiv: comp licitatea și instigarea).
29) Coautoratul este o form ă secundar ă a participa ției penale.
30) Nu este posibil ă s ăvâr șirea în coautorat a unei infrac țiuni omisive proprii.
31) Coautorii sunt persoanele care s ăvâr șesc, în mod nemijlocit, o fapt ă prev ăzut ă de legea penal ă, ac ționând în baza unei
voin țe comune.
32) Instigatorul este persoana care, cu inten ție, încearc ă s ă determine o alt ă persoan ă s ă s ăvâr șeasc ă o infrac țiune,
indiferent dac ă autorul va trece / nu va trece la executarea fapte i.
33) Instigarea urmat ă de trecerea la executarea faptei relevante penal, fapt ă r ămas ă la stadiul de tentativ ă (pedepsibil ă), în
cazul în care persoana instigat ă s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatu lui, va atrage nepedepsirea ( și a)
participantului cu rol de instigator.
34) Instigarea simpl ă reprezint ă instigarea la o infrac țiune simpl ă, spre deosebire de instigarea calificat ă, care reprezint ă
instigarea la o infrac țiune calificat ă.
35) Instigarea calificat ă nu înseamn ă instigare la s ăvâr șirea unei infrac țiuni cu subiect activ calificat.
36) În anumite condi ții expres prev ăzute de lege (spre exemplu: art. 370 și art. 272 C. pen.), încercarea de instigare
(neizbutit ă, nereu șit ă) va angaja totu și răspunderea penal ă a persoanei care a desf ășurat-o, de pe pozi ția autorului
acelei infrac țiuni.
37) Ceea ce caracterizeaz ă complicitatea, în compara ție cu instigarea și coautoratul, rezid ă în caracterul s ău de contribu ție
indirect ă la s ăvâr șirea faptei relevante penal; complicitatea este (în totdeauna) o form ă secundar ă a participa ției penale,
atât fa ță de coautorat, cât și fa ță de instigare.
38) Complicitatea prin înlesnire este o complicitate an terioar ă, spre deosebire de complicitatea prin acordare de ajutor,
care este o complicitate concomitent ă; ambele se pot manifesta, dup ă caz, ca acte de complicitate moral ă sau
material ă.
39) Complicitatea prin promisiune [realizat ă în condi țiile legii – art.48 alin. (2) C. pen.] este o compl icitate exclusiv
moral ă, dup ă caz, anterioar ă sau concomitent ă.

Conf. univ. dr. Maria-Ioana M ărculescu-Michinici Lect. univ. dr. Mihai Dunea

119 40) Complicitatea la complicitate, complicitatea la ins tigare și instigarea la complicitate reprezint ă forme sub care se poate
manifesta complicitatea (mijlocit ă).
41) Spre deosebire de instigator, complicele poate lucr a și cu forma de vinov ăție a culpei.
42) În cazul complicit ății prin asisten ță , dac ă persoana care avea sarcina de a asigura paza p ărăse ște postul, fără știrea
persoanei care s ăvâr șește în mod nemijlocit fapta prev ăzut ă de legea penal ă (spre exemplu, asisten ța la comiterea unui
furt), r ăspunderea sa penal ă este exclus ă (beneficiaz ă de institu ția desist ării).
43) Legea penal ă român ă opereaz ă distinc ții între t ăinuire și favorizarea f ăptuitorului – infrac țiuni autonome – și
promisiunea de t ăinuire sau favorizare, ca act de participa ție penal ă. În condi țiile în care promisiunea este respectat ă și
pus ă în practic ă dup ă săvâr șirea faptei prev ăzute de legea penal ă, aceasta nu are semnifica ția unei activit ăți
infrac ționale autonome, neangajând r ăspunderea penal ă pentru un concurs de infrac țiuni.
44) În situa ția existen ței unui prim act de t ăinuire (în lipsa unei în țelegeri prealabile), act urmat de o alt ă ac țiune, a
aceluia și t ăinuitor, care promite c ă va asigura valorificarea în continuare și a altor bunuri sustrase, sunt întrunite
elementele constitutive ale complicit ății la infrac țiunea de furt, în form ă simpl ă sau continuat ă, dup ă caz, în concurs
real cu infrac țiunea de t ăinuire, chiar dac ă promisiunea anticipat ă de t ăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinit ă.
45) Activitatea constând în procurarea de instrumente, cu inten ția ca acestea s ă fie folosite la s ăvâr șirea nemijlocit ă a unei
fapte relevante penal, în cazul în care autorul nu le folose ște efectiv în executarea faptei, reprezint ă (totu și) o
complicitate, în varianta: complicitate neurmat ă de executare.
46) Din punct de vedere obiectiv, complicitatea se poat e manifesta prin ac țiune sau inac țiune, iar sub aspect subiectiv, în
baza unei inten ții directe / inten ții indirecte.
47) Legea penal ă român ă înscrie diferen țe în sanc ționarea (pedepsirea) participa ției penale, dup ă cum aceasta îmbrac ă
forma proprie sau forma improprie.
48) Potrivit dispozi țiilor prev ăzute de art. 49 C. pen., legiuitorul penal consacr ă parificarea legal ă de pedeaps ă, care se
combin ă cu diversificarea judiciar ă (sistem mixt de sanc ționare).
49) În cazul coautoratului propriu – din punct de veder e al tratamentului penal aplicabil – nu va opera di versificarea
judiciar ă de pedeaps ă, aceasta deoarece nu sunt diferen țe sub aspectul contribu țiilor constând în acte de s ăvâr șire
nemijlocit ă a faptei relevante penal, contribu ția coautorilor fiind (întotdeauna) „egal ă”.
50) În cazul participa ției proprii inten ționate, la stabilirea pedepsei se ține seama ( și) de contribu ția fiec ărei persoane care
s-a implicat în s ăvârșirea infrac țiunii; gravitatea pedepselor concrete va descre ște în urm ătoarea ordine: coautor,
instigator, complice.
51) În cazul în care pentru infrac țiunea inten ționat ă, săvâr șit ă în participa ție, legea prevede o pedeaps ă principal ă
alternativ ă, iar pentru autor s-a stabilit o pedeaps ă de o anumit ă natur ă, pentru coautor, instigator sau complice nu se
poate stabili o pedeaps ă de alt ă natur ă (spre exemplu: legea prevede ca pedeaps ă principal ă abstract ă – închisoarea sau
amenda;dac ă autorului i s-a stabilit închisoarea, pentru ceila l ți participan ți nu se poate stabili amenda).
52) În cazul participa ției improprii în modalitatea inten ție – culp ă, sanc ționarea (pedepsirea) se realizeaz ă în baza
sistemului diversific ării legale de pedeaps ă. În modalitatea inten ție – lips ă de vinov ăție penal ă, numai persoana care
comite (în mod nemijlocit) fapta prev ăzut ă de legea penal ă(îns ă f ără vinov ăție), nu va fi pedepsit ă.
53) În cazul în care mai multe persoane realizeaz ă o activitate inten ționat ă de determinare / înlesnire sau ajutor, în orice
mod, la s ăvâr șirea (în mod nemijlocit), din culp ă sau f ără vinov ăție, de c ătre o alt ă persoan ă, a unei fapte prev ăzute de
legea penal ă, este func țional ă parificarea legal ă de pedeaps ă în cazul participan ților cu rol de instigatori / complici.
54) În cazul participa ției improprii, în modalitatea normativ ă reprezentat ă de inten ție – lips ă de vinov ăție penal ă, fa ță de
persoana care a s ăvâr șit în mod nemijlocit fapta prev ăzut ă de legea penal ă, nejustificat ă – fapt ă ce nu constituie
infrac țiune (lipsind vinov ăția, ca element subiectiv, sau existând o cauz ă de neimputabilitate) – vor fi excluse
sanc țiunile penale.
55) În participa ție penal ă, un minor r ăspunz ător penal poate ac ționa de pe pozi ția autorului / coautorului, instigatorului sau
complicelui (caz în care va fi sanc ționat prin luarea de m ăsuri educative), spre deosebire de minorul ner ăspunz ător
penal, care va putea ocupa doar pozi ția autorului / coautorului (caz în care va putea fi sanc ționat prin luarea de m ăsuri
de siguran ță ).
56) În materia participa ției penale se impune operarea distinc ției între circumstan țele personale și circumstan țele reale,
dat ă fiind prevederea regimului acestora de c ătre legiuitorul penal. Unele circumstan țe personale se pot converti, în
anumite situa ții, în circumstan țe reale.
57) Potrivit legii penale române, participa ția penal ă reprezint ă o cauz ă de agravare a r ăspunderii penale (a pedepsei),
cauz ă valorificat ă cu titlu de circumstan ță general ă legal ă.
58) Potrivit unor reglement ări cuprinse ( și) în Partea special ă a Codului penal, legiuitorul a înscris participa ția penal ă
drept element circumstan țial agravant. În aceste ipoteze legale, re ținerea formei agravate a infrac țiunii nu exclude
aplicarea circumstan ței agravante generale – art.77 lit. d) C. pen.
59) Împrejurarea reglementat ă de art. 77 lit. a) C. pen. este o circumstan ță general ă agravant ă legal ă, cu un caracter real,
circumstan ță care se va re ține indiferent de calitatea în care au lucrat cele trei sau mai multe persoane, și anume: autor
/ coautori, instigatori sau/ și complici. Împrejurarea reglementat ă de art. 77 lit. d) C. pen este o circumstan ță de aceea și
natur ă cu precedenta, care, în ipoteza unei s ăvâr șiri nemijlocite a faptei, poate s ă descrie un coautorat propriu /
impropriu, fiind aplicabil ă (exclusiv) infractorului major.
60) Potrivit art.51 C. pen. se instituie o cauz ă general ă, legal ă, personal ă, de impunitate / nepedepsire a participantului,
pentru tentativa comis ă, cauz ă ce prezint ă (unele) elemente de diferen țiere fa ță de impunitatea acordat ă corespunz ător
prevederilor art.34 C. pen.

U.A.I.C. Ia și / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Drep t penal. Partea general ă (I) / 2019-2020

120
61) Complicitatea prin promisiune este o complicitate m aterial ă atunci când complicele î și îndepline ște promisiunea (spre
exemplu: dup ă comiterea unui furt, complicele î și îndepline ște promisiunea de t ăinuirea bunurilor provenite din actul
sustragerii); dup ă caz, complicitatea prin promisiune se poate manife sta ca o complicitate proprie sau improprie.
62) Participa ția proprie și participa ția improprie nu pot coexista.
63) În cazul unei participa ții proprii inten ționate, dac ă infrac țiunea s ăvâr șit ă cade sub inciden ța unui act de clemen ță
(amnistie), se va înl ătura r ăspunderea penal ă a tuturor participan ților, în condi țiile în care s ăvâr șirea nemijlocit ă a
faptei s-a realizat anterior actului de clemen ță .
64) Instigarea / complicitatea în form ă improprie nu este posibil ă în cazul unei infrac țiuni proprii.
65) Instigarea / complicitatea în form ă improprie este relevant ă penal și în cazul culpei participan ților (secundari).

REPERE BIBLIOGRAFICE

– George ANTONIU, Tudorel TOADER (coordonatori) [auto ri: George ANTONIU, Gheorghe IVAN, Costic ă BULAI,
Constantin MITRACHE, Bogdan Nicolae BULAI, Ioan MOL NAR, Constantin DUVAC, Ilie PASCU, Ioan GRIGA,
Viorel PA ȘCA, Ion IFRIM, Ovidiu PREDESCU]: „ Explica țiile noului Cod penal. Vol. I (art. 1-52) ”, Editura
Universul Juridic, Bucure ști, 2015.
– Maria-Ioana M ĂRCULESCU-MICHINICI, Mihai DUNEA: „Drept penal. Part e general ă. Curs teoretic în domeniul
licen ței (I) – No țiuni introductive. Aplicarea legii penale. Infrac țiunea. Extrase de practic ă relevant ă. Materiale
auxiliare de lucru ”, Editura Hamangiu, Bucure ști, 2017.
– Constantin MITRACHE, Cristian MITRACHE: „ Drept penal român. Partea general ă (conform noului Cod penal) ”,
Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2016.
– Viorel PA ȘCA: „ Drept penal. Partea general ă”, edi ția a IV-a, rev ăzut ă și ad ăugit ă, Editura Universul Juridic,
Bucure ști, 2015.
– Florin STRETEANU, Daniel NI ȚU: „ Drept penal. Partea general ă. Vol. I (curs universitar) ”, Editura Universul
Juridic, Bucure ști, 2014.
– Florin STRETEANU, Daniel NI ȚU: „ Drept penal. Partea general ă. Vol. II (curs universitar) ”, Editura Universul
Juridic, Bucure ști, 2018.
– Mihail UDROIU: „ Drept penal. Partea general ă”, edi ția 6, Ed. C.H. Beck, Bucure ști, 2019.

Resurse online (internet)
– www.scj.ro (site-ul oficial al Înaltei Cur ți de Casa ție și Justi ție a României)
– www.portal.just.ro (portalul instan țelor de judecat ă)
– www.mpublic.ro (site-ul oficial al Ministerului Public)
– www.ccr.ro (site-ul oficial al Cur ții Constitu ționale a României)
– www.cdep.ro (site-ul oficial al Camerei Deputa ților)
– www.just.ro (site-ul oficial al Ministerului Justi ției)
– www.inm-lex.ro (site-ul oficial al Institutului Na țional al Magistraturii)
– www.jurisprudenta.org (Jurindex – indexul jurispruden ței na ționale)
– www.universuljuridic.ro
– www.juridice.ro