Donatia Varietatile Contractului de Donatie
Cuprins:
Introducere
Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune de bunurile sale, în tot sau în parte, cu titlu gratuit, în favoarea unei alte persoane. Totodată, conform alin. (2) al aceluiași text de lege, liberalitățile nu se pot face decât prin donație sau prin legat cuprins în testament.
Așadar, liberalitățile pot fi constituite prin acte între vii (inter vivos) – de tipul donațiilor și acte pentru cauză de moarte (mortis causa) – din categoria legatelor. Dispoziții incidente în materia donațiilor întâlnim și în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările ulterioare, în Titlul VI numit „Efectuarea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în scop terapeutic” precum și în Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale.
În prezenta lucrare am abordat instituția juridică a contractului de donație, așa cum a fost aceasta regândită și revizuită, în realitatea social contemporană, și reglementată de redactorii Noului Cod civil.
Perspectiva noii legislații nu este una revoluționară, însă cu unele excepții, ca de pildă figura juridică de ansamblu a acontractului de donație care a păstrat caracterele juridice pe care I le-a imprimat o îndelungată istorie în drept și în practică a liberalității inter vivos.
Redactorii noului Cod civil s-au preocupat însă de trasarea și clarificarea unor elemente ce au generat în trecut divergențe în practica judiciară da și doctrinară, ca de exemplu, instuind expres sancțiunea nulității absolute pentru nerespectarea formalității actului estimativ – , sau de adaptarea formalismului donației cerințelor comunității modern – prin instituirea unui mecanism mai complex din punct de vedere solemn pentru donația bunurilor mobile a căror valoare depășeste suma de 25.000 lei sau prin instituirea cerinței înscrierii contractului de donație în registrul notarial ce se ține în format electronic, conform prevederilor legale.
Alteori, demersul legislative este limitat la reactualizarea terminologică ori la o intervenție discretă în sfera de aplicare a unor instituții de tradiție pentru acest contract, ca de exemplu cazurile de revocare a donației pentru ingratitudine și clarificarea particularităților acțiunii aferente.
Un loc principal în cadrul prezentei lucrării îl dețin excepțiile pe care legea le recunoaște de la forma autentică a contractului de donație care sunt enumerate limitative în art. 1011 alin. (2) Noul Cod civil, și anume donațile indirect, donațiile deghizate și darurile manuale, dar și donațiile făcute viitorilor soți în vederea căsătoriei și donațiile între soți.
Capitolul I.Noțiuni introductive privind contractul de donație
Sediul materiei și noțiunea de contract de donație
După scopul urmărit de părți la încheierea lor, actele juridice civile cu conținut patrimonial se clasifică în: acte juridice cu titlu oneros, prin care partea care procură celeilalte părți un anumit folos, urmărește ca, în schimb, să obțină un alt folos patrimonial, mai mult sau mai puțin echivalent, și acte juridice cu titlu gratuit, prin care o parte procură celeilalte părți un folos patrimonial fără a urmări să primească nimic în schimb.
La rândul lor, actele cu titlu gratuit pot fi subclasificate în: acte dezinteresate, ca acte prin care o parte procură celeilalte un folos, cu titlu gratuit, dar fără a micșora propriul său patrimoniu, și liberalități.
Cu titlu de noutate, noul Cod civil definește noțiunea de liberalitate, pornind de la general la detaliu, aducând astfel un plus de claritate cu privire la această instituție și realizează o clasificare a liberalităților.
Definirea liberalității este necesară din considerente practice și metodologice, tehnică legislativă utilizată și în Codul civil francez (art. 893) în forma intrată în vigoare la 1 ianuarie 2007; alin. (2) al art. 984 Cod civil evidențiază enumerarea strict limitativă a categoriilor de liberalități și inaugurează un raport exclusiv între legat și testament.
Urmând o structură logică în cadrul acestui titlu intitulat „Liberalitățile”, legiuitorul pornește mai întâi de la analiza noțiunii de liberalitate, apoi definește noțiunile de donație, ca liberalitate între vii, și de legat, ca liberalitate pentru cauză de moarte, urmând ca apoi să asigure câte un capitol distinct pentru analiza donației și pentru analiza testamentului, dar și pentru limitele dreptului de a dispune prin liberalități. Astfel, liberalitatea, ca specie a actului juridic cu titlu gratuit, este definită în alin. (1) ca fiind acel act juridic prin care o parte transmite celeilalte, cu titlu gratuit, un bun sau o fracțiune din patrimoniul său sau chiar întregul său patrimoniu; se arată în mod expres în alin. (2) faptul că liberalitățile pot fi făcute numai sub forma donației sau sub forma legatului cuprins în testament, noțiuni definite în cadrul următoarelor două articole.
Contractul de donație constituie o reflectare în realitatea sociojuridică a conceptului de generozitate, ca ipostază frecvent întâlnită a personalității umane.
Elementul esențial specific contractului de donație este intenția liberală – animus donandi, intenția de a gratifica, care constituie însăși cauza încheierii contractului. Spre deosebire de vechiul Cod civil, reflectată prin dispozițiile art. 801, textul normativ din Noul Cod civil prevede expres intenția de a gratifica ca și caracteristică definitorie a contractului de donație. Dacă intenția de a gratifica lipsește, convenția proiectată sau încheiată nu poate fi calificată ca donație, independent de denumirea acesteia.
Intenția liberală presupune, evident, și elementul obiectiv al diminuării activului patrimonial al dispunătorului în beneficiul donatarului, care, în mod corelativ, se va îmbogăți, în caz contrar această intenție nu poate fi calificată drept „liberală”.
Contractul de donație este reglementat de Codul civil în vigoare în Cartea a IV-a intitulată „Despre moștenire și liberalități”, Titlul al III-lea „Liberalitățile”, Capitolul al II-lea „Donația”, art. 1011-1033.
Potrivit art. 985 Cod civil, donația reprezintă contractul prin care, cu intenția gratificării, una dintre părți, denumită donator, dispune în mod irevocabil de un lucru/bun în favoarea părți celeilalte, denumită donatar.
Dacă sub incidența Codului civil promisiunea de donație nu producea niciun efect juridic, noul Cod civil reglementează pentru prima oară promisiunea de donație în art. 1014 și consecințele neexecutării obligației de către promitent.
Ca și contractul, promisiunea de donație trebuie să îmbrace forma autentică, sub sancțiunea nulității absolute, conform alin. (1) al art. 1014 Cod civil. Deși textul initial, propus de redactorii Proiectului de lege privind Codul civil, era inspirat de art. 243 din Codul elvețian al obligațiilor și preveda doar forma scrisă pentru validitatea promisiunii de donație, acesta a fost amendat în cadrul dezbaterilor la comisia specială din Parlament, în sensul instituirii formei autentice ad validitatem și pentru acest act juridic. Potrivit art. 1279 alin. (1) Cod civil, promisiunea de donație trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea.
Promisiunea de donație poate fi unilaterală, în sensul că promitentul promite să doneze în viitor un bun beneficiarului sau bilaterală, când promisiunea de a dona un bun, în formă autentică, este acceptată de beneficiarul acesteia, de asemenea, în formă autentică.
Practic, în cadrul unei promisiuni bilaterale, promitentul și beneficiarul își asumă obligația reciprocă de a face, respectiv de a încheia contractul de donație (în formă autentică) la o dată ulterioară.
Daune-interese pentru neexecutarea promisiunii de donație. Avându-se în vedere caracterul gratuit al donației, neexecutarea promisiunii atrage doar obligarea promitentului la daune-interese către beneficiar în limita cheltuielilor făcute și a avantajelor acordate terților, în considerarea promisiunii.
Sancționarea promitentului este justificată în condițiile în care, bazându-se pe promisiune, beneficiarul a angajat anumite cheltuieli sau s-a obligat față de terți și a suferit, astfel, un prejudiciu. Dovada și cuantumul daunelor-interese vor fi stabilite de instanță, pentru a se cenzura și eventualul abuz de drept al beneficiarului, care ar putea să se oblige excesiv sau facil în considerarea donației.
Textul alin. (2) al art. 1014 Cod civil limitează implicit posibilitatea beneficiarului promisiunii de a obține executarea în natură a obligației promitentului pe cale judiciară, cum ar fi pronunțarea de către instanța de judecată a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de donație sau printr-o altă modalitate judiciară de obligare a promitentului la executarea obligației asumate prin promisiunea de donație.
Caractere juridice
Contractul de donație prezintă următoarele caractere juridice:
Contractul de donație este un contract unilateral. Acest caracter este conferit de împrejurarea că, de regulă, numai una dintre părțile contractului, și anume donatorul își asumă obligații contractuale. De regulă, celeilalte părți a contractului de donație, donatarului, nu îi incumbă obligații față de donator. Donatarului îi revine doar îndatorirea de recunoștință față de donator, îndatorire care însă nu decurge din contract, ci rezultă din lege.
Cu toate că obligația de recunoștință este în principal de natură morală, atunci când îmbracă formele ingratitudinii, se sancționează cu revocarea donației de către donator. De asemenea, în cazul în care donatorul impune anumite sarcini donatarului în schimbul transmiterii dreptului, atunci ambele părți au obligații reciproce și interdependente, ceea ce conferă donației caracter sinalagmatic (donația cu sarcini).
După cum s-a subliniat și în doctrină, nu reprezintă donații: premiile, recompensele făcute în scopuri publicitare, operele de binefacere cum ar fi sponsorizările și mecenatele sau întreținerea unei rude fără a exista obligația legală de întreținere. În astfel de situații nu ne aflăm în prezența contractului de donație, pentru că, fi e nu există intenția de gratificare (animus donandi) din partea donatorului, care este de esența donației, fie se aplică prevederi speciale care derogă de la cadrul legal al donațiilor.
Contractul de donație este un contract cu titlu gratuit, deoarece transmiterea unui drept din patrimoniul donatorului în cel al donatarului are loc fără ca transmițătorul să urmărească obținerea unei contraprestații echivalente.
În literatura de specialitate s-a subliniat că, exceptând situația când o persoană este alienată mintal, nimeni nu sărăcește fără a aștepta ceva în schimb, și că puritatea juridică a liberalității nu este alterată, atâta vreme cât contraprestația nu se măsoară în termeni pecuniari.
Caracterul gratuit al donației presupune reunirea a două elemente: în primul rând, un element subiectiv, constând în intenția de a gratifica și în al doilea rând un element obiectiv,material, care presupune o micșorare a patrimoniului donatorului, corelativ cu augmentarea patrimoniului donatarului, fără a fi obligat la o contraprestație corelativă echivalentă valoric.
Pe cale de excepție, donația cu sarcini este un contract cu titlu oneros, dar numai în limitele valorii sarcinii impuse donatarului. Astfel spus, în cazul donației cu sarcini, contractul respectiv poate fi calificat, în parte, ca fiind cu titlu oneros.
Dacă sarcina impusă donatarului este echivalentă sau mai mare decât valoarea dreptului transmis de către donator, contractul nu mai are natura juridică a unei donații, deoarece dispare elementul de gratuitate. Să menționăm și faptul că donația în cuprinsul căreia sarcina este stipulată în favoarea donatarului însuși își păstrează caracterul pur gratuit.
Contractul de donație este un contract cu caracter comutativ. Acest caracter este valabil pentru donația cu sarcini, caz în terul gratuit al donației presupune reunirea a două elemente: în primul rând, un element subiectiv, constând în intenția de a gratifica și în al doilea rând un element obiectiv,material, care presupune o micșorare a patrimoniului donatorului, corelativ cu augmentarea patrimoniului donatarului, fără a fi obligat la o contraprestație corelativă echivalentă valoric.
Pe cale de excepție, donația cu sarcini este un contract cu titlu oneros, dar numai în limitele valorii sarcinii impuse donatarului. Astfel spus, în cazul donației cu sarcini, contractul respectiv poate fi calificat, în parte, ca fiind cu titlu oneros.
Dacă sarcina impusă donatarului este echivalentă sau mai mare decât valoarea dreptului transmis de către donator, contractul nu mai are natura juridică a unei donații, deoarece dispare elementul de gratuitate. Să menționăm și faptul că donația în cuprinsul căreia sarcina este stipulată în favoarea donatarului însuși își păstrează caracterul pur gratuit.
Contractul de donație este un contract cu caracter comutativ. Acest caracter este valabil pentru donația cu sarcini, caz în care existența și întinderea obligațiilor sunt cunoscute de către părți chiar din momentul încheierii contractului.
Contractul de donație este un contract solemn, caracter consacrat de art. 1011 alin. (1) Cod civil potrivit căruia acest contract se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute.
Un contract de donație încheiat cu nerespectarea formei autentice nu poate fi ulterior confirmat ori validat de către părți, actul în forma respectivă fiind lipsit de efecte juridice. În cel mai bun caz părțile pot să încheie o nouă donație, cu respectarea formei autentice, dar care va produce efecte juridice de la data încheierii ei valabile, și nu de la data încheierii contractului de donație inițial, lovit de nulitate pentru rerespectarea solemnității și considerat astfel că nu a fost niciodată încheiat potrivit art. 1254 alin. (1) Cod civil.
Rațiunea pentru care legiuitorul a instituit un regim exigent al formalităților contractului de donație pentru validitatea acestuia decurge din nevoia de protecție a donatorului și a familiei sale în fața unui eventual abuz de gratuități.
Contractul de donație este un contract în principiu irevocabil. Irevocabilitatea donației vizează nu numai efectele contractului, ci și natura lui. În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia irevocabilitatea donației este o condiție esențială în formarea contractului, ceea ce înseamnă că irevocabilitatea ține de esența contractului de donație.
Caracterul irevocabil al donației configurează ideea că de vreme ce contractul a fost încheiat, donatorul nu mai poate reveni asupra deciziei sale, decât în cazurile prevăzute de lege.
Cu alte cuvinte, irevocabilitatea donației determină donatorul să reflecteze cu atenție înainte de a-și exprima acordul cu privire la dreptul ce va face obiectul donației, orice cale de revenire la situația anterioară în afara celor stipulate expres de lege, fiind închisă.
În virtutea caracterului irevocabil al donației, orice clauză de natură să permită donatorului să redobândească dreptul donat nu este permisă
Contractul de donație este un contract translativ de proprietate. Dreptul donatorului se transmite în patrimoniul donatarului, de regulă, din momentul încheierii contractului. Prin acordul părților, data translatării dreptului donat poate fi ulterioară datei încheierii contractului.
Condițiile de validitate a contractului de donație
Condițiile de fond
Condițiile de fond ale contractului de donație sunt următoarele:
Capacitatea părților. În principiu, întrucât capacitatea este regula, orice persoană poate fi parte (donator sau donator) într-un contract de donație). Orice persoană este capabilă de a da și primi prin liberalități, cu respectare normelor privind capacitatea. Atunci când contractul se încheie între absenți, donatorul trebuie să fie capabil atât în momentul ofertei, cât și în momentul acceptării, care este momentul încheierii contractului.
Incapacitatea constituie excepția. Aceasta trebuie să fie anume prevăzută de lege și este de strict interpretare. Astfel există:
Incapacități de a dispune prin donații .În principiu, incapabili de a dispune prin donații: minorii și interzișii judecătorești.
Sunt lipsiți de capacitate de exercițiu minorii sub 14 ani și alienații ori debilii mintali puși sub interdicție judecătorească, situația acestora fiind considerată a corespunde unei lipse totale a discernământului.
Minorii între 14 și 18 ani au capacitate de exercițiu restrânsă, în această perioadă discernământul fiind în formare, ca trecere de la lipsa discernământului la conturarea unui discernământ deplin.
Corelând aceste reguli cu dispozițiile art. 41 alin. (1) Cod civil, rezultă că sunt incapabili de a dispune prin liberalități minorii și persoanele puse sub interdicție judecătorească, atât în calitate de donatori, cât și în calitate de testatori, fie că ar realiza actul personal cu încuviințarea ocrotitorului legal sau prin reprezentantul legal, chiar dacă ar exista autorizarea instanței de tutelă; sancțiunea nerespectării acestei incapacități este nulitatea relativă.
Se susține că incapacitățile de a dispune prin liberalități sunt incapacități de folosință, deoarece în materie de donații, ocrotitorul legal nu are chemarea de a reprezenta interesele animus donandi ale celui ocrotit, întrucât datoria sa constă în evitarea micșorării patrimoniului fără echivalent.
Totuși, ca o atenuare a acestei incapacități, în condițiile în care atât în practică, cât și în doctrină s-a recunoscut valabilitatea darurilor mărunte, obișnuite, făcute de către minor, chiar fără încuviințarea ocrotitorului legal, sau a celor făcute de către reprezentantul legal în numele minorului, Codul civil, cu titlu de noutate, recunoaște expres atât persoanei lipsite de capacitate de exercițiu, cât și minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă posibilitatea de a încheia singur actele calificate de lege ca acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.
Se poate observa că, spre deosebire de reglementarea din codul civil anterior, nu se mai regăsește dispoziția prin care minorului de 16 ani i se recunoștea capacitatea parțială de a testa, în sensul că putea dispune prin testament numai de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune ca persoană majoră.
Ca o consecință a acestei incapacități a minorului care, chiar devenit major, nu poate dispune în favoarea reprezentantului ori ocrotitorului legal, există și incapacitatea corelativă reprezentantului ori ocrotitorului legal de a primi o liberalitate de la cel ocrotit, înainte de a primi de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiune, sub sancțiunea nulității relative.
În cazurile analizate mai sus, incapacitățile sunt expres prevăzute de lege, fiind vorba de o stare de drept, adică suntem în prezența unor incapacități legale, care pot fi invocate fără prezentare de dovezi.â
Spre deosebire de acestea, lipsa discernământului se constituie într-o incapacitate naturală, care nu este prevăzută expres de lege, atunci când liberalitatea este făcută de un alienat sau un debil mintal nepus sub interdicție, sau de o persoană în stare vremelnică de inconștiență din cauza bolii, a hipnozei, a beției alcoolice, a folosirii de stupefiante sau a altor astfel de cauze, situații în care liberalitatea este anulabilă la cererea dispunătorului, deoarece o persoană capabilă potrivit legii poate fi, în fapt, lipsită temporar de discernământul de a dispune, ceea ce trebuie însă dovedit neechivoc prin probe concludente.
Incapacități de a primi donații. Incapacitățile de a primi pot fi absolute, împiedicând o persoană să primească de la oricare alta, și relative, care interzic ca cineva să primească de la anumite persoane determinate.
Persoanele fizice neconcepute și organizațiile care nu au dobândit persoanlitate juridică nu au capacitate de folosință nefiind subiecte de drept, nu pot primi cu titlu gratuit. În schimb, copilul conceput poate primi cu titlu gratuit, cu condiția să se nască viu.
În ceea ce privește capacitatea de a primi liberalități, regula este capacitatea, în sensul că, în principiu, oricine poate fi gratificat prin liberalități, cu excepția acelor persoane cărora legea nu le permite; altfel spus, incapacitatea este excepția, trebuind să fie prevăzută în mod expres de lege, neputând fi dedusă pe cale de interpretare.
Rațiunea interdicției de a primi donații sau legate de la cei pe care îi îngrijesc, respectiv îi asistă religios pe parcursul ultimei boli constă în faptul că aceste persoane ar putea abuza de influența puternică pe care o dobândesc, în contextul cauzal, asupra dispunătorului, determinându-l să le facă liberalități. Aceste incapacități se întemeiază pe o prezumție absolută de captație și sugestie, care nu poate fi răsturnată prin probă contrară, deoarece se are în vedere vulnerabilitatea dispunătorului bolnav, aflat în pragul morții, față de medic, farmacist sau preot.
Momentul în raport de care se analizează existența incapacității de a primi (și inclusiv calitatea de medic, farmacist sau preot) trebuie situat chiar la data încheierii liberalității; deși legatul își produce efectele la deschiderea moștenirii, aprecierea acestei incapacități în raport de momentul redactării testamentului conduce la instituirea unei excepții de la regula din art. 987 alin. (4) Cod civil, potrivit căreia capacitatea de a primi prin legat trebuie se raportează la data deschiderii moștenirii; în cazul donației, donatarul trebuie să fie capabil la data realizării acordului de voință în sensul încheierii contractului de donație, iar în cazul donației încheiate între absenți, prin acte separate, donatarul trebuie să fie capabil în momentul acceptării ofertei, deoarece facerea ofertei este un act unilateral al donatorului, iar pentru notificarea acceptării nu se mai pune problema capacității donatarului.
Nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la incapacitățile de a primi liberalități urmează a fi sancționată cu nulitatea relativă. Nulitatea contractului de donație va putea fi invocată în intervalul de timp prescris de lege, de către cel ocrotit prin dispoziția legală încălcată sau de către succesorii săi în drepturi; în cazul acestora din urmă, dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție a acțiunii în nulitate relativă curge de la data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența liberalității.
Consimțământul părților trebuie să fie liber, neviciat, exprimat în scris în formă autentică.
Obiectul donației. Pot forma obiect al contractului de donație bunurile mobile sau imobile aflate în circuitul civil ori drepturile privind aceste bunuri, determinate sau determinabile, posibile, licite, existente sau care pot exista în viitor.
Cauza donației. Cauza remota adică scopul material pentru care donatorul face liberalitatea este variabilă, diferind de la un contract de donație la altul.
Cauza proxima a donației este intenția donatorului de a îl gratifica pe donator și este comună tuturor contractelor de donație.
Cauza donației trebuie să existe, să fie licită și morală.
Condițiile de formă
Condițiile de formă ale contractului de donație sunt următoarele:
Forma solemă a donației. Forma autentică este cerută pentru validitatea donației și nu doar pentru probațiunea ei. Aceasta este prin urmare de esența donației. Nerespectarea formei autentice a donației este sancționată cu nulitatea absolută a contractului.
În cazul în care contractul de donație se încheie între absenți, prin ofertă și acceptare exprimate separat, momentul încheierii este acela în care ofertantul ia cunoștință de acceptarea ofertei de către destinatar. Pentru formarea valabilă a contractului de donație, oferta și acceptarea exprimate separat trebuie să respecte forma autentică prevăzută de art. 1011 alin. (1) Cod civil.
Dovada luării la cunoștință de către ofertant se poate face cu orice mijloc de probă, fiind vorba de o chestiune de fapt.
Terminologia folosită de text cu privire la titularii ofertei (ofertant) și acceptării (destinatar) sugerează faptul că, până la momentul la care ofertantul ia cunoștință de acceptare, manifestările separate de voință nu valorează contract de donație și de aceea părțile nu pot fi numite donator și donatar.
Oferta de donație rămâne o simplă manifestare unilaterală de voință până la momentul la care donatorul ia cunoștință de acceptarea acesteia și, pe cale de consecință, poate fi revocată oricând de ofertant în acest interval de timp. De asemenea, dacă până la momentul la care acceptarea ajunge la cunoștința ofertantului, acesta din urmă devine incapabil sau moare, acceptarea devine caducă. Este irelevant dacă ofertantul era capabil la momentul manifestării de voință în formă autentică a ofertei.
Decesul destinatarului ofertei de donație. În condițiile alin. (2) al art. 1012 Cod civil, oferta nu mai poate fi acceptată dacă destinatarul a decedat între timp, întrucât oferta de donație s-a făcut intuitu personae, iar destinatarul ofertei nu a transmis niciun drept moștenitorilor săi pentru ca aceștia să poată accepta oferta. Întrucât oferta de donație implică aprecieri de ordin moral, creditorii destinatarului nu ar putea să o accepte pe calea acțiunii oblice (nici în timpul vieții destinatarului) și nici nu ar putea să atace refuzul acceptării donației pe calea acțiunii pauliene, întrucât destinatarul nu-și micșorează patrimoniul, ci refuză doar ocazia de a-l mări.
Cu toate acestea, dacă oferta a fost acceptată în formă autentică în timpul vieții destinatarului, moștenitorii acestuia o pot comunica după decesul său ofertantului, contractul de donație fiind considerat încheiat la momentul la care ofertantul ia cunoștință de acceptare.
Dacă destinatarul unei oferte de donație este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, acceptarea se face prin reprezentantul său legal, conform art. 43 alin. (2) Cod civil. Aceeași regulă se aplică și atunci când contractul de donație se încheie între prezenți.
Dacă beneficiarul liberalității nu există încă, oferta de donație nu poate avea ca destinatar decât o persoană capabilă de a primi și trebuie să cuprindă sarcina pentru destinatar de a transmite obiectul donației către beneficiarul liberalității îndată ce va fi posibil, conform art. 989 alin. (2) Cod civil.
Acceptarea ofertei de către persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă. Dacă destinatarul ofertei este o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă, acceptarea ofertei poate fi făcută personal, cu încuviințarea ocrotitorului legal, în condițiile art. 41 alin. (2) Cod civil. Aceeași regulă se aplică și atunci când contractul de donație se încheie între prezenți.
Lipsa actului estimativ a bunurilor mobile donate este sancționată cu nulitatea absolută a donației.
Sub sancțiunea nulității absolute promisiunea de donație este supusă formei autentice.
Donații exceptate de la regula formei autentice ( donații indirecte; donații deghizate; daruri manuale).
Principiul irevocabilității donațiilor
Donația nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voința sa.
Irevocabilitatea donațiilor, prevăzută de art. 1015 Cod civil, constituie o trăsătură caracteristică acestui tip de contract cu titlu gratuit, fiind de esența liberalității, deosebită de forța obligatorie, a contractului prevăzută de art. 1270 Cod civil, care există bineînțeles și în cazul contractului de donație.
Irevocabilitatea donațiilor privește însăși esența contractului, fiind o condiție de validitate pentru formarea lui, și nu efectele contractului, pe care le are în vedere forța obligatorie a contractului.
Astfel, este lovită de nulitate absolută donația care: este afectată de o condiție a cărei realizare depinde exclusive de voința donatorului – potestativă pură; impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donație; conferă donatorului dreptul de a denunța unilateral contractul; permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără să fi dispus de acel bun.
În contractul de donație sunt premise, în principiu, următoarele clauze, ce nu contravin principiului revocabilității donațiilor: clauza termenului de predare a bunului donat, condiția cazuală sau mixtă, clauza plății datoriilor prezente ale donatorului cu dată certă anterioară donației și chiar a celor viitoare, dacă valoarea maximă a acestora este indicată în donație; clauza reîntoarcerii bunurilor dăruite, când donatorul depune pe un libret CEC sau pe un alt instrument bancar o sumă de bani pe numele altei persoane, el poate însera o clauză de restituire pe numele său, este permisă donația nudei proprietăți cu rezerva uzufructului în favoare donatorului sau a unui terț.
Interdicția denunțării unilaterale a contractului de donație este expres indicată printre clauzele care încalcă principiul irevocabilității donației și dublează principiul forței obligatorii a contractelor indicat în art. 1270 Cod civil, fiind de esența donației.
Este, de asemenea, interzis ca donatorul să-și rezerve dreptul de a dispune în viitor de bunul donat, chiar dacă acest lucru nu se întâmplă până la decesul său. O astfel de rezervă cade și sub interdicția generală în materie de contracte, prevăzută de art. 1403 Cod civil, întrucât implică facultatea unei schimbări ulterioare de voință din partea celui care se obligă. Nulitatea absolută a contractului de donație care cuprinde o astfel de clauză poate fi parțială însă dacă dreptul de a dispune vizează numai o parte din bunurile donate.
Efectele contractului de donație
Obligațiile donatorului.
Ca și vânzarea, contractul de donație este, prin natura sa, translativ de proprietate. Spre deosebire de vânzare, donația este însă o liberalitate, calitate ce face ca obligațiile donatorului să fie mult atenuate. Obligațiile donatorului sunt:
Obligația de predare a lucrului . Transferul dreptului de proprietate asupra lucrului ar fi aproape lipsit de conținut dacă donatorul nu ar pune la dispoziția donatarului, în materialitatea sa, bunul donat, pentru ca acesta să poată exercita plenitudinea atributelor pe care i le conferă dreptul dobândit: posesia, folosința și dispoziția.
Predarea bunului nu mai constituie un efect al contractului, ci o condiție de valabilitatea în cazul darului manual, de esența căruia este tradițiunea materială a bunului.Nu este exclus ca, prin convenția lor, părțile să disocieze cele două momente, al transferului dreptului de proprietate și al predării bunului, care ar urma să aibă loc ulterior.
De asemenea, dacă bunul donat se găsește deja, din motive diverse, în poasesia donatarului, obligația de predare care incumbă donatorului nu mai subzistă are drept efect schimbarea cauzei cu care donatarul deține bunul, astfel că, nu ca un posesor ori detentor ci ca titular al dreptului de proprietate asupra lucrului, exercitând plena potestas.
Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla la momentul donației, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă și neîngrădită a posesiei, obligația de predare întinzându-se și la accesoriile bunului, precum și la tot ceea ce este destinat utilizării sale perpetue, potrivit prevederilor art. 1685 – 1686 Cod civil.
Obligația de garanție a donatorului. Întrucât donatorul a consimțit la o diminuare patrimonială cu titlu gratuit în beneficiul donatarului, care a dobândit în acest fel, fără contraprestație, valori active, legea l-a exonerat pe dispunător de principiu, de obligația de garanție pentru evicțiune și pentru vicii ascunse.
Reprezintă o soluție ce reiese din analiza dispozițiilor art. 1017 Cod civil și art. 1019 alin. (1) Cod civil, conform cărora, în executarea donației, dispunătorul răspunde doar pentru dol și culpă gravă, respectiv acesta nu răspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat.
Obligațiile donatarului. Deoarece contractul de donație este unilateral, în principiu, donatarul nu are nici o obligație față de donator.
Efectele donației față de terți. Ca orice contract translativ de proprietate, donația produce efecte (directe) doar între părțile contractante. Astfel, pentru ca donația să producă efecte și față de terți, este necesară îndeplinirea formelor de publicitate prevăzute de lege.
Revocarea donației
Donația poate fi revocată pentru ingratitudine și pentru neexcutarea fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat donatarul.
Revocarea pentru ingratitudine poate să fie cerută pentru oricare donație, indiferent dacă este făcută printr-un înscris autentic ori este un dar manual, pentru cele trei situații enumerate în art. 1023 Cod civil, astfel: Dacă donatarul a atentat la viața donatorului, sau a unei persoane apropiate acestuia, sau știind că alții intenționează să atenteze la viața acestuia, și nu l-a anunțat; dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi ori injurii grave față de donatar; dacă donatarul refuză într-un mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns la nevoie, în limita valorii actuale a lucrului ce a constituit obiectul donației luându-se în considerare starea în care se afla lucrul la momentul încheierii donației.
Dreptul la acțiunea prin care este solicitată revocarea pentru ingratitudine se prescrie într-un termen de 1 an din momentul în care donatorul a aflat că donatarul a comis fapta de ingratitudine.
Acțiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată doar contra donatarului nu și ămpotriva moștenitorilor acestuia, însă dacă donatarul decedează după ce se introduce acțiunea, aceasta va putea fi continuată împotriva moștenitorilor săi.
Revocarea donațiilor pentru ingratitudine se poate solicita doar pe calea unei acțiunii în revocare. Revocarea pentru ingratitudine este o pedeapsă civilă, reieise deci că acțiunea în revocare prezintă un caracter strict personal și poate să fie introdusă doar de donator.
Revocarea donației pentru neexcutarea sarcinii. În principiu, donațiea reprezintă un contract cu titlu gratuit – o liberalitate. Există însă posibilitatea ca donatorul să stipuleze în contract anumite sarcini (obligații) pentru donatar. Practic, stipularea în donație a unor sarcini pentru donatar va transforma contractul unilateral în contract sinalgamatic, care va produce și efectele specifice și acestui tip de contract. Neîndeplinirea sarcinii poate să conducă la revocarea donației, lucrurile reintrând în patrimoniul donatorului.
Revocarea va produce efecte retroactive, desființând sarcinile constituite de donatar asupra bunului donat și permitându-i donatorului să urmărească lucrul donat dacă acesta a fost înstrăinat la un terț dobânditor.
Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii funcționează în situația donațiilor făcute printr-un act autentic, dar și în cazul darului manual, sau al donației indirecte sau deghizate.
Capitolul 2. Tipuri de donații
Deși forma actului autentic a fost instituită de legiuitor drept condiție de validitate a contractului de donație, există totuși reglementate trei excepții de la această solemnitate, și anume donația indirectă, donația deghizată, darul manual, donația simulată.
Prin stabilirea expresă a caracterului derogatoriu de la dreptul comun al formei autentice s-a pus capăt unot controverse doctrinare ale reglementării anterioare cu privire la cerințele de formă pe care trebuia să le respecte donația indirectă și donația deghizată.
2.1 Donația deghizată
Donația deghizată este generată prin simularea unui act cu titlu gratuity, secret, dar real, ce reflect adevărata voință a părților, sub forma unui act cu titlu oneros, public, dar fictive, care nu corespunde voinței juridice adevărate a părților implicate în convenție.
De pildă, părțile convin asupra unei donații ce are ca obiect un imobil, dar încheie un act apparent de vânzare – cumpărare privitor la bunul respective, deghizând gratuitatea într-un preț care, în realitate, nu s-a plătit și nici nu se dorește a se plăti sau încasa de către părți. În ipoteza în care prin realizarea simulației se urmăresc scopuri ilicite, operația este lovită de nulitatea absolută și nu se pune problema vreunor efecte ale donației deghizate în acest fel. De exemplu, dispozițiile art. 1033 alin. (1) Cod civil stabilesc că este lovită de nulitate oricare simulație în care donația constituie contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea între soți. Totodată, dispozițiile art. 992 alin. (1) Cod civil prevede sancțiunea anulabilității pentru donațiile deghizate sunt forma unui contract cu titlu oneros, potrivit prevederilor textului legal.
Dacă însă nu sunt incidente cauze de nulitate, prin promovarea acțiunii în declararea simulației se poate obține valorificarea actului secret, cu consecința că, între părți, acesta își va produce efectele,și nu actul public sau apparent, care urmează a se înlătura, deoarece reflect reala voință a părților.
Astfel că, promovarea acțiunii în declararea simulației este obligatory pentru ca reclamantul să potă solicita revocarea donației pentru ingratitudine, pentru neexcutarea sarcinii, să poată invoca existența incapacităților specific ori nerespectarea altor cerințe de fond relative la actul secret, să poată solicita raportul ori reducțiunea donației.
Poate avea interes să promoveze acțiunea în declararea simulației, de pildă, donatorul care urmărește revocarea donației pentru ingratitudine – ceea c ear fi inamisibil în considerarea caracterului oneros al actului aparent – sau un terț, un moștenitor al donatorului c ear urmări raportul ori reducțiunea donației.
Totodată, eventuala revocare a donației dintre soți este lipsită de relevanță dacă soțul reclamant nu dovedește înainte că înscrisul apparent este unul simulate ori că realul donator este soțul său, iar nu persoana ce figurează în înscrisul public, după situație urmând a se observa și incidența prezumțiilor dispuse prin prevederile legale.
Acțiunea în declararea simulației este imprescriptibilă, dar, dacă prin promovarea acțiunii se urmărește, de pildă, finalitatea reducțiunii donației deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros ori făcute prin persoane interpose, va trebui să se țimă cont de faptul că, conform dipozițiilor legale, dreptul la acțiunea în reducțiunea liberalităților excesive se prescrie în termen de trei ani, care începe să curgă, de principiu, de la dat deschiderii succesiunii.
Din perspectiva mijloacelor de dovadă a deghizării trebuiesc reținute prevederile art. 1292 Cod civil, potrivit cărora dovada simulației poate să fie făcută de creditori și de terți cu orice mijloc de probă, soluție normal, pentru că, pentru aceștia, simulația constituie un simplu fapt juridic, însă trebuie să se țină cont și de prevederile art. 1291 Cod civil.
Totodată, și părțile pot să dovedească simulația prin orice mijloc de probă atunci când pretend că aceasta are caracter illicit – este fraudulosă, consimțământul uneia dintre părți a fost viciat prin dol, eroare sau violență, actul fiind nul pentru cauză ilictă ori imorală sau a fost imposibilă preconstituirea unui înscris ori păstrarea acestuia, din caz fortuit ori de forță majoră.
Aceste considerațiuni își păstrează actualitatea și în viziunea noului Cod de procedură civilă. Ste de asemenea, valabilă, în aplicarea dispozițiilor art. 309 alin. (4) pct. 4 Noul Cod de procedură civilă, convenția chiar tacită a părților litigante de a face dovada actului secret cu partori și prezumții cu privire la drepturi de care acestea pot dispune. În cazurile celelalte, părțile, succesorii lor universali și cu titlu universal pot să dovedească deghizarea prin catraînscris ori început de dovadă scrisă completat cu martori și cu prezumții.
De pildă, dacă se pretinde că o donație a fost deghizată sub forma unui contract de vânzare – cumpărare, prin administrarea probațiunii, potrivit prevederilor legale, instanța de judecată va fi chemată să verifice prețul convenit, dacă pretinsul cumpărărtor avea posiblități efective de a achita prețul convenit.
Pentru că atât actul public, cât și actul secret, sunt încheiate de aceleași persoane, pentru valabilitatea donației deghizate trebuiesc respectate toate condițiile de fond specific donației – capacitate, irevocabilitate de gradul II – , iar donația deghizată întrun act cu titlu oneros este suspusă reducțiunii, raportului și revocării.
Clarificând controversele din doctrina și practica judiciară anterioară noul Cod civil prevede expres, prin dispozițiile art. 1011 alin.(1) că sunt exceptate de la obligativitatea încheierii prin înscris authentic, sunt sancțiunea nulității absolute, donațiile indirect, cele deghizate și darurile manuale.
Astfel că, în ceea ce privește condițiile de formă ale înscrisului apparent este sufficient a fi respectate cele prevăzute de lege pentru contractul care deghizează donația. Dacă această formă este ceea autentică, sunt sancțiunea nulității absolute înscrisul public ca trebui să fie autentificat, de pildă donația unui teren este deghizată sub forma unei vânzări – cumpărări a respectivului teren, contract care, în considerarea acestui obiect, este la rândul său, supus ad validitatem cerinței formei autentice. În această situație nici nu se mai pune problema unei substituiri de formă între înscrisul secret și înscrisul aparent. O donație informă nu poate să producă efecte prin deghizare într-un înscris public, care la rândul său, este și acesta inform.
În ipoteza în care prevederile legale admit forma valabilă a contractului apparent solo consensu, este sufficient un înscris sub semnătură privată pentru contractul secret de donație. S-a arătat însă că nerespectarea formei cerute de prevederile legale pentru contractul ce deghizează donația este sancționat cu nulitatea absolută a donației deghizate, deși aceea formă este prevăzută ad probationem, întrucât forma se împrumută de la contractul ce deghizează donația, iar sancțiunea ce se aplică este, de obicei, aceea prevăzută pentru donații.
În situația în care încheierea donației deghizate are drept efect încălcarea rezervei succesorale a moștenitorilor dispunătorului, se vor aplica prevederile art. 1091 alin. (4) Cod civil, potrivit cărora înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent, un ascendant privilegiat ori către soțul supraviețuitor este prezumată relative a fi o donație, dacă înstrăinarea s-a realizat cu rezerva uzufructului, uzului sau abitației, sau în schimbul întreținerii pe viață sau a unei rente viagere.
Se pot prevala de această prezumție însă doar descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor ai defunctului, dacă nu au consimțit la înstrăinare.
2.2 Donația simulată
Ca operațiune juridică, simulația presupune încheierea și existența concomitentă, între aceleași părți, a două acte juridice, în sensul de negotium iuris: unul aparent sau public și unul real, dar secret, ce reflect adevăratele raporturi juridice dintre părți, anihilând ori schimbând efectele actului public.
Așadar, simulația presupune întrunirea cumulativă a trei condiții: să existe actul public; să existe actul secret; să existe acordul simulatoriu.
Actul public este cel pe care părțile îl încheie pentru a masca raporturile lor juridice reale. Din perspectiva condițiilor de formă ce trebuie să le îndeplinească, acesta este sufficient să le satisfacă pe cele prevăzute de prevederile legale pentru actul aparent. Din punct de vedere al validități, actul public este unul obișnuit, pentru că, dacă acesta este nul, nu se pune problema capacității sale de a disimula actul secret, fiind lipsit de orice efecte juridice.
Actul secret este cel ce reflect raporturile juridice reale dintre părți, astfel cum acestea le-au avut în vedere la încheierea operațiunii. Nu este obligatoriu ca actul secret să fie mereu redactat în scris, important este, din perspectivă procesuală, ca existența și conținutul său să poată fi dovedite în cadrul unei acțiuni eventuale în declararea simulației.
Actul ocult trebuie să fie secret, așadar, necunoscut terților, character ce lipsește, de pildă, dacă a fost supus unor forme de publicitate ori dacă existența acestuia este menționată în cuprinsul actului public.
Totodată, actul secret trebuie să fie realizat odată cu actul public, în caz contrar fiind în prezența unor manifestări de voință successive. Prin caracterul contemporan al actelor se înțelege coexistența în timp a actului secret cu cel public. Actul secret, în sensul negotium iuris, trebuie încheiat anterior ori concomitant cu actul public și să rămână în vigoare, potrivit înțelegerii părților, și posterior acestuia.
Așadar, este suficient ca părțile să convină asupra simulației în ansamblul său, chiar dacă actul secret în sens de instrumentum s-ar redacta ulterior celui public.
Acordul simulator este echivalent cu înțelegerea părților asupra simulației în ansamblul său, ca operațiune juridică. Acesta trebuie să intervină la momentul încheierii actului occult. Acordul simulatoriu concretizează înțelegerea părților de a simula un anume act secret întrun anume act aparent.
Ca forme efective de realizare, simulația poate presupune fictivitatea, când actul aparent sau public este fictiv, nu a fost în realitate încheiat, iar între părți situația juridică este cea anterioară, nemodificată ca efect al încheierii respectivului act. Această varianță a fost denumită în doctrină simulație absolută.
Totodată, simulația poate fi și relativă. Și anume obiectivă, prin deghizarea totală sau parțială a naturii juridice a actului real, respectiv a unor clauze ale acestuia, respectiv subiectivă, prin interpunerea de persoane, cînd este secretî persoana uneia dintre părțile participante la încheierea actului real, în sensul că în actul public figurează un alt cocontractant.
Simulația este extrem de frecvent întâlnită în materia liberalităților, deopotrivă donații și legate, tocmai de aceea redactorii Noului Cod civil au fost preocupați de reglementarea specială a unor prezumții de simulare și a sancțiunii atrase de recurgerea de către părți la acest mecanism. Însă nu se poate afirma că simulația ar, fi, interzisă în domeniul liberalității, impunându-se cercetarea scopului încheierii sale, evident, cu exceptarea cazutilor în care însăși operațiunea este în mod expres interzisă.
Donația simulată se poate realiza prin fictivitate, prin deghizare ori prin interpunere de persoane. Aceasta nu presupune cu necesitate o operațiune ilicită, de altfel sancțiunea specifică simulației nu este nulitatea, ci inopozabilitatea. Desigur că, în contextul existenței unor cauze de nulitate, acțiunea în constatarea simulației poate fi dublată de o acțiune în nulitate.
Între părți, respectiv între succesorii universali și cu titlu universal ai acestora, sub rezerva ca prin încheierea simulației să nu li se fi fraudat interesele, își va produce efectele actul secret.
În această materie sunt terți propriu- ziși și succesorii cu titlu particular ai părților, creditorii chirografari, precum și succesorii universali și cu titlu universal, dacă prin actul secret li se încalcă drepturi proprii.
În schimb, față de terții de bună – credință va produce efecte actul aparent, pentru că aceștia nu au luat parte la acordul simulator, iar actul ocult le este inopozabil. Nu este exclus ca terții să aibă interesul de a se prevala de actul secret, caz în care pot invoca în favoarea lor existența acestuia, promovând acțiunea în declararea simulației. Acest drept de opțiune între invocarea actului aparent sau a celui secret îl au însă doar terții de bună – credință.
Dacă terțul este de rea – credință, acesta este lipsit de dreptul de opțiune, în sensul că în mod obligatoriu îi va fi opozabil actul secret. În mod evident, reaua – credință, a terțului va trebui stabilită. Poate fi considerat de rea- credință terțul care, în momentul în care s-au născut interesele sale cu privire la contract, cunoștea existența și conținutul actului secret. De exemplu, dacă un creditor al donatorului știacă debitorul său în realitate a vândut bunul, iar actul aparent de donație deghizează total operațiunea oneroasă, acestui creditor îi va fi opozabilă vânzarea – cumpărarea, iar nu donația, deși din perspectiva exercitării acțiunii revocatorii, potrivit art. 1562 Noul Cod civil, i-ar fi profitat să se prevaleze de actul public.
În raporturile dintre terți, dacă aceștia au interes să invoce în favoarea lor, unii actul secret, iar alții actul public, vor fi preferați terții care se prevalează de actul public, sub rezerva de a fi de bună- credință.
Donația fictivă se poate întâlni în ipoteza în care, deși aparent se încheie un contract de donație, părțile convin ca, în realitate, raporturile juridice specifice donației să nu ia naștere, iar bunul să rămână în proprietatea donatorului aparent. Aceasta este situația în care, de exemplu, cunoscând că în curând va deveni insolvabilă, o persoană donează aparent bunul, pentru a îl sustrage de la o eventuală urmărire, în condițiile în care persoanele insolvabile nu pot dispune cu titlu gratuit.
În această situație nu intră, de fapt, în discuție o simulare a donației, ci o simulare prin donație a unui acord de voință care anihilează efectele aparente ale contractului public.
2.3 Donațiile indirecte
Specifică donației indirecte este existența intenției de gratificare animus donandi, ca element definitoriu, cu particularitatea că această intenție nu se materializează în forma clasică prevăzută de lege pentru donație, ci printr-un alt act juridic, diferit de acest contract.
Donațiile indirecte nu sunt contracte de donație în sensul comun al termenului, tocmai de aceea la încheierea lor nu trebuie respectată forma autentică prevăzută de lege, ci forma specifică actului juridic care încorporează liberalitatea. În funcție de această formă și de efectul pe care nerespectarea sa îl are asupra valabilității, urmează a se aprecia însăși validitatea formală a donației.
Donația indirectă nu are un caracter simulat, pentru că intenția liberală există și se manifestă prin însăși prin însăși încheierea actului juridic, fără a fi ascunsă, doar forma sa de concretizare este diferită de cea a contractului de donație. În cazul donației indirecte, actul care se încheie este cel real, voit de părți, prin intermediul său se realizează indirect o gratificare.
Cu toate că donația indirectă împrumută forma de la actul juridic care îi servește drept suport, condițiile de fond specifice liberalității trebuie respectate.
Pentru valabilitatea donației indirecte trebuie să se realizez acordul de voință între donator și cel gratificat.
Pentru valabilitatea donației indirecte trebuie să se realizez acordul de voință între donator și cel gratificat. Donația indirectă este rezultatul unui acord de voință, astfel încât pentru a produce efecte, actul juridic de renunțare la drept, de iertare de datorie, de stipulare în favoarea altei persoane trebuie acceptate de către cel în beneficiul căruia sunt efectuate. În lipsa unei astfel de manifestări de voință, intenția liberală a dispunătorului nu poate fi socotită decât un simplu act unilateral, respectiv o ofertă de donație.
Ca formă de manifestare, donația indirectă se realizează cel mai frecvent prin acte juridice precum renunțarea la un drept, remiterea de datorie și stipulația pentru altul.
Renunțarea la un drept este un act juridic de sine stătător, ce nu presupune automat, prin simpla sa încheiere, existența unei donații indirecte.
Renunțarea la un drept poate fi și cu titlu oneros, iar dacă respectiva contraprestație este o cauză suficientă și reală a renunțării, nici nu mai este aplicată problema liberalității.
Renunțarea la un drept cu titlu gratuit poate să fie calificată, de la caz la caz, ca donație indirectă, impunându-se însă a se dovedi, prin orice mijloc de probă, existența intenției de gratificare.
Operațiunea nu este lipsită de semnificație, căci, odată probat elementul animus donandi, renunțarea la drept va trebui analizată și din perspectiva îndeplinirii condițiilor de fond specifice donației.
Între renunțare și donație există un raport juridic de interdependență, în care donația este un simplu accesoriu al operației principale care este renunțarea.
Remiterea de datorie reprezintă unul dintre modurile de stingere a obligației de plată, în sens larg, prin intermediul căruia creditorul renunță total ori parțial, expres ori tacit, cu titlu oneros ori gratuit, la satisfacerea creanței sale, liberându-l pe debitor de obligația sa. Aceasta se poate realiza prin diverse acte între vii sau prin legat. Dată fiind generozitatea definiției legale, pentru ca remiterea de datorie să constituie o donație indirectă, aceasta trebuie să satisfacă anumite cerințe care decurg din particularitățile liberalității.
De asemena, remiterea de datorie, pentru a reprezenta o donație indirectă, presupune, ca orice contract, acordul debitorului, părțile convenind astfel ca acesta din urmă să obțină un avantaj patrimonial, constând în valoarea creanței pe care nu mai este obligat să o achite creditorul său.
Este important însă, precum în cazul celorlalte forme de donație indirectă, să se stabilească prin orice mijloace de dovadă existența intenției de gratificare. Dacă această intenție de gratificare lipsește, iertarea de datorie fiind consimțită din alte considerent, remiterea de datorie nu mai reprezintă o liberalitate, chiar dacă debitorul înregistrează un avantaj patrimonial.
Din punct de vedere al formei pe care trebuie să o îmbrace această donație indirectă, sunt de reținut dispozițiile art. 1630 alin. (1) Noul Cod civil, potrivit căruia remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită, iar din perspectiva regimului probator, se aplică prevederile art. 1499, reiese că dovada se face cu orice mijloc de probă.
Tocmai de aceea, remiterea de datorie reprezintă o excepție de la obligativitatea formei autentice ad validitatem pentru contractul de donație. Din perspectiva cerințelor de fond și a regimului juridic însă, odată calificată remiterea de datorie ca donație, vor primi incidență regulile speciale prevăzute de lege pentru donații. Dacă remiterea de datorie este realizată printr-un act pentru cauză de moarte, și anume legat, este evident că nu se mai ridică problema calificării sale ca donație indirectă, urmând a fi aplicate regulile specifice legatului.
Stipulația pentru altul este de obicei un contract sau o clauză întrun contract prin care o parte, numită promitent, se obligă față de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestație în favoarea unei alte persoane, străină de contract, numită terț beneficiar. Acesta nu participă și nu este reprezentat la încheierea contractului. Prin efectul stipulației, beneficiarul dobândește dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației.
Între stipulant și beneficiar pot exista raporturi juridice obligaționale, în baza cărora stipulantului să îi incumbe obligații patrimoniale față de beneficiar. În acest caz, stipulația nu ridică problema calificării sale ca donație indirect în favoarea beneficiarului, întrucât cauza încheierii stipulației o constituie îndeplinirea de către stipulant, prin mijlocirea promitentului, a obligațiilor pe care le avea față de beneficiar.
Dacă însă astfel de raporturi juridice nu preexistau, stipulația în favoarea terțului beneficiar constituie o donație indirect, sub rezerva stabilirii intenției animus donandi.
Stipulația pentru altul poate materializa o liberalitate în două cazuri: prin încheierea între stipulant și promitent a unui contract diferit de donație, în baza căruia promitentul își asumă obligația de a efectua o prestație în favoarea terțului beneficiar; prin încheierea între stipulant și promitent a unui contract de donație, prin care promitentul își asumă obligația de a executa o anumită sarcină în beneficial unui terț – donația cu sarcină.
În acest caz suntem în situația unei donații duble făcute printr-un act juridic, așadar din perspectiva condițiilor de formă, se impune respectarea soleminității donației, sub sancțiunea nulității absolute. În cele din urmă, sarcina este o clauză întrun contract supus el însuși formei autentice, chiar dacă, pentru terț, aceasta constituie o donație indirect. Or, pentru a fi valabilă, donația indirect trebuie să respecte forma prevăzută de lege pentru actul juridic care îi servește drept support.
Nu se poate accepta ca donația direct să fie supusă dormei autentice, iar clauza sarcinii în favoarea unui terț, chiar dacă constituie o donație indirect, nu pentru că, toate clauzele unui contract pentru validitatea căruia legea instiuie o formă anume trebuie să îmbrace formă respectivă, sub sancțiunea nulității absolute.
Întrucât instiuirea sarcinii reprezintă o donație indirect în favoarea terțului prin intermediul stipulației pentru altul, verificarea îndeplinirii condițiilor de validitate de fond a donației trebuie să se realizez atât în raporturile dintre donator – donator cât și iîntre donator – terț beneficiar, care, la rândul cău, este un donator, deși indirect.
2.4 Darul manual
Darul manual reprezintă forma cea mai simplă de donație, impunând doar tradițiunea unui mobil donat (pe lângă acordul de voință, indispensabil încheierii contractului).
În cazul darurilor manuale tradițiunea este o solemnitate care suplinește forma autentică a actului.
Spre exemplu, art. 1011 alin. (4), partea finală Noul Cod civil prevede că darul manual se încheie valabil prin acordul de voințe al părților, însoțit de tradițiunea bunului de la donator la donatar, derogând astfel de la dispozițiile art. 1011 alin. (1) Noul Cod civil, care instituie forma autentică, ad validitatem, pentru încheierea contractelor de donație.
Darul manual presupune acordul de voință al părților și tradițiunea (predarea materială) bunurilor mobile corporale de la donator la donatar.
Darul manual este considerat un contract real, conform art. 1174 alin. (4) Noul Cod civil. Temeiul transmisiunii bunurilor mobile corporale din patrimoniul donatorului în cel al donatarului îl reprezintă acordul de voință al părților, iar tradițiunea bunurilor (de manu ad manum) este forma exterioară de materializare a acestui acord de voință.
Având în vedere că toate bunurile mobile corporale ar putea fi susceptibile de transmitere cu titlu gratuit prin dar manual, iar unele dintre ele sunt la fel de importante din punct de vedere valoric ca și bunurile imobile, legiuitorul a intervenit prin alin. (4) al art. 1011 Noul Cod civil, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011, și a limitat această liberalitate între vii doar la bunuri mobile corporale a căror valoare nu poate depăși suma de 25.000 lei. Alineatul (4) al art. 1011 Noul Cod civil, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011, limitează însă obiectul darului manual la bunuri mobile cu o valoare de până la 25.000 lei, cu excepția cazurilor când legea interzice transferul unor astfel de bunuri (de exemplu, armele și munițiile care pot fi procurate și deținute numai în condițiile Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, chiar dacă limita lor valorică ar fi îndeplinită.
Limitarea dreptului de dispoziție cu titlu gratuit prin simpla tradițiune doar la bunurilor mobile corporale cu o valoare până la limita menționată este justificată de rolul protectiv pe care formalismul îl are asupra consimțământului în materia contractului de donație.
Darul manual se realizează prin tradițiunea bunurilor mobile corporale de la donator la donatar, în baza acordului de voință al părților. Darul manual face parte din categoria contractelor reale, conform art. 1174 alin. (4) Noul Cod civil.
Constituie dar manual și depunerea unei sume de bani la CEC , sau altă unitate bancară, pe numele unei alte persoane, dacă această depunere nu s-a făcut cu alt titlu (plata unei datorii, acordarea unui împrumut).
Prin derogare de la regula comunității bunurilor dobândite de către oricare dntre soți în timpul căsătoriei, sunt clasificate bunuri proprii ale fiecărui soț bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune.
Legea nu distinge în funcție de momentul realizării donației; cu ocazia serbării nunții sau la o altă dată (dar evident, în timpul căsătoriei). De altfel, dacă s-ar face excepție pentru darurile de nuntă, de ce nu s-ar excepta și darurile făcute cu ocazia aniversării căsătoriei. În consecință legea nu distinge în funcție de persoana donatorului (părinți sau alte rude ori persoane fără legătură de rudenie cu unul dintre soți).
Deși darul manual se perfectează prin predare și, ca atare, fiind o chestiune de fapt poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, pentru donator și succesorii săi, în vederea dovedirii actului juridic al darului manual, ad probationem se cere existența unui înscris sau început de dovadă scrisă care poate fi completată cu martori sau prezumții, conform regulilor generale în materie de probe.
Capitolul 3. Donațiile făcute viitorilor soți în vederea căsătoriei și donațiile între soți
3.1 Donația făcută viitorilor soți în vederea căsătoriei
Legiuitorul a optat pentru reglementarea special, în cupriinsul art. 1030 Noul Cod civil, a donației făcute viitorilor soți ori unuia dintre aceștia în vederea căsătoriei , instituinbd un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun.
Elementul definitoriu al acestor donații îl reprezintă cauza lor specific, intenția liberal fiind generată de dorința de a gratifica pe viitorii soți ori pe viitorul soț, în considerarea încheierii posterioare a mariajului proiectat. În realitatea social aceste donații reprezintă, de obicei, “înzestrarea” copiilor de către părinți, darurile de nuntă făcute anterior încheierii căsătoriei de către rude sau prieteni ori chiar de către viitorii soți, unul altuia.
Pentru a fi întrunită ipoteza textului legal, donatarul sau donatarii trebuie să aibă calitatea special de viitori soți, iar donația trebuie să fie făcută în forma prevăzută de lege, deci o donație valabilă, sub condiția suspensivă a încheierii căstoriei.
Această condiție trebuie expres inserată în cuprinsul actului de donație ori anume convenită în cazul darului manual. Simplul fapt că donatarul are un proiect concret de căsătorie care nu se realizează nu atrage incidența automată a caducității donației, trebuind să se stabilească faptul că donația s-a realizat sub condiția materializării acestui proiect.
În cazul donațiilor care obligatoriu trebuie încheiate în formă solemn, se impune ca toate clauzele să îmbrace tiparul authentic, sub sancțiunea nulității absolute, deci inclusive clauza care prevede condiția suspensivă a încheierii căsătoriie donatarilor sau donatarului.
Această liberalitate inter vivos este mereu anterioară datei stabilite pentru încheierea căsătoriei. Momentul încheierii căsătoriri este cel anume stabilit prin prevederile art. 289 Noul Cod civil.
Momentul încheierii căsătoriei este acela în care viitorii soți sunt declarați căsătoriți de către ofițerul de stare civilă. Stabilirea cu exactitate a momentului în care este încheiată căsătoria – anume acela în care ofițerul de stare civilă, luând consimțământul fiecăruia dintre viitorii soți, îi declară căsătoriți – are o deosebită însemnătate juridică cel puțin din următoarele considerente: acesta este reperul temporal al declanșării efectelor căsătoriei și, de asemenea, cel ce va orienta cercetarea judecătorească referitoare la valabilitatea căsătoriei ori de câte ori instanța este sesizată în acest sens.
Sub primul aspect, de îndată ce căsătoria este declarată încheiată, statutul de viitor soț se preschimbă în cel de soț, cu drepturi și îndatoriri de natură personală și de natură patrimonială specifice acestei calități. Exemplificativ, soții au îndatorirea de a locui împreună, dar, pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat; între soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.
Sub cel de-al doilea, cauzele de nulitate a căsătoriei sunt evaluate în funcție de situația existentă la data încheierii căsătoriei – precum impubertatea legală, iar posibilitatea menținerii unei căsătorii lovite de nulitate absolută sau de nulitate relativă presupune elemente de fapt ulterioare încheierii căsătoriei – reluând exemplul de mai sus, nulitatea absolută a căsătoriei minorului care nu a împlinit 16 ani se acoperă dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată.
Întocmirea actului de căsătorie este o formalitate ulterioară încheierii căsătoriei – așa cum rezultă explicit din cele statuate prin art. 290 Noul Cod civil – în consecință neîntocmirea lui nu are nicio urmare asupra valabilității căsătoriei.
În situația în care căsătoria nu se încheie – condiția nu se îndeplinește- , donația este caducă, sancțiune expres prevăzută în denumirea marginală a art. 1030 Noul Cod Civil, așadar, „nu produce efecte”, iar dreptul de proprietate asupra bunului donat va rămâne în patrimoniul dispunătorului. Producerea efectelor specifice contractului de donație este condiționată de încheierea căsătoriei, deci de îndeplinirea condiției suspensive.
Dacă această căsătorie se încheie, este irelevantă, din perspectiva contractului de donație, soarta ei ulterioară, intervenția unui eventual divorț ori a încetării căsătoriei. Însă nulitatea sau anularea căsătoriei vor determina lipsirea de efecte a contractului de donație, pentru că, în acest caz, căsătoria se consideră, cu efect retroactiv, neîncheieată.
O precizare trebuie făcută pentru ipoteza căsătoriei putative, a căsătoriei nule sau anulate, la a cărei încheiere cel puțin unul din soți a fost de bunăcredință și care reprezintă o excepție de la regula desfințări retroactive a căsătoriei, ca efect al constatării nulității ori anulării mariajlui.
S-a arătat că desființarea căsătoriei nu aduce atingere efectelor acelei căsătorii produse până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, avantajul putativității fiind acela că sunt conservate efectele ex tunc ale căsătoriei, atât în componenta nepatrimonială, cât și în ceea patrimonială. Pornind de la împrejurarea că, conform prevederilor art. 304 Noul Cod civil, soțul este de bună – credință păstrează , până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă, rezultă că, dacă acesta a fost gratificat, prin donație sub condiția încheierii căsătoriei, donația se va menține, în caz contrar, va interveni caducitatea. Dacă ambii soți au fost gratificați, donația își va produce efectele doar în privința soțului ce poate invoca în favoarea sa beneficiul putativității.
În doctrină se apreciază că pot fi aplicate prin analogie prevederile art. 1032 Noul Cod civil, potrivit cărora nulitatea căsătoriei atrage nulitatea realitivă a donației făcute soțului de rea – credință, pentru că denumirea marginală a textului se referă in terminis la nulitatea donației între soți, astfel că, nu la ceea făcută de un terț soților. Așadar, sancțiunea aplicabilă donației făcute de un terț soțului de rea- credință a cărui căsătorie a fost anulată, va fi caducitatea și nu nulitatea relativă.
Distincție față de darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau pe durata acesteia, în vederea căsătoriei. Întrucât legea nu distinge, sunt vizate orice fel de donații, așadar mobiliarea sau imobiliare, directe, indirecte, deghizate ori daruri manuale.
Gratificații pot fi viitorii soți împreună ori doar unul dintre aceștia, iar donator poate fi orice persoană, chiar unul dintre viitorii soți, care dăruiește celuilalt.
În acest context, mai trebuie reținute prevederile art. 268 Noul Cod civil, potrivit cărora, în cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor obișnuite. Darurile se restituie în natură, sau, dacă aceasta nu mai este cu putință, în măsura îmbogățirii. Obligația de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici. Dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la ruperea logodnei. Darurile la care se referă textul art. 268 Noul Cod civil sunt cele primite în considerarea logodnei sau pe durata acesteia, în vederea căsătoriei.
Așadar, dacă viitori soți nu au avut statutul de logodnici, chiar primind donații în vederea căsătoriei, regimul acestor acte cu titlu gratuit se va analiza prin prisma prevederilor art. 1030 Noul Cod civil.
Chiar dacî gratificații au avut statutl de logodnici, incidența cocomitentă a celor două texte normative este exclusă când darurile primite în considerarea logodnei, pentru că prevederile art. 1030 Noul Cod civil se referă strict la donațiile făcute sub condiția încheierii căsătoriei, așadar, dispunătorul se raportează la un alt eveniment, cel matrimonial.
3.2 Darurile de nuntă
De asemenea, donațiile la care se referă prevederile art. 1030 Noul Cod civil trebuie deosebite de darurile de nuntă, care se fac soților sau unuia dintre aceștia cu ocazia celebrării căsătoriei, deci posterior încheierii acesteia.
Problematica darurilor de nuntă a generat ample controverse doctrinaire, nu sub aspectul naturii juridice a acestora, caracterul lor de liberalitate inter vivos fiind evident, ci din perspective apartenenței lor la patrimonial comunitar ori, dimpotrivă, a considerării lor ca bunuri proprii soțului ori soților gratificați.
Controversele își păstrează actualitatea, pentru că prevederile art. 340 lit. a( Noul Cod civil stabilesc că sunt bunuri proprii ale fiecărui soț – în cadrul regimului comunității legale – bunurile dobândite prin donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut în mod expes că ele vor fi comune.
Este de observat că prevederile legale nu disting, în calificarea ca bunuri proprii a donațiilor primate în timpul căsătoriei, nici în funcție de persoana donatorului – părinte, soț, terț – , nici prin raportare la ocazia ori circumstanțele în care s-a făcut donația – celebrarea căsătoriei ori posterior acestui moment – și nici în funcție de forma concretă de realizare – donație direct, indirect, simulată ori dar manual. Pe cale de consecință, după cum s-a arătat, întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, bunurile dobândite prin donație, inclusive darurile de nuntă, devin bunuri proprii ale fiecărui soț, dacă dispunătorul nu a dispus ca ele să devină comune.
O excepție poate fi reținută și de lege lata. Întrucât darurile obișnuite sunt scutite de raport, reducțiunea și chiar de obligația de restituire de către foștii logodnici, în situația în care soții primesc astfel de daruri indifferent de ocazie sau de la ce persoane, acestea vor intra în patrimioniul comunitar, în ipoteza regimului comunității legale, dacă nu există temei pentru aprecierea lor ca bunuri proprii prin prisma altor criteria decât cele dispuse de art. 340 Noul Cod civil.
3.3 Donațiile între soți
Relația afectivă constituie unul dintre cele mai frecvente motive determinante pentru încheierea contractului de donație. În mod particular, starea maritală gemerează dorința de recompensare a soțului prin dăruire, ca modalitate de exteriorizare și concretizare a dregostei, respectului și prețuirii.
Disponibilitatea liberală este, așadar, în generalmai mare față de soț, este determinată de atașamentul emoțional, nu mai puțin de calitățile care îl fac pe partener scpecial pentru dispunător, care devine astfel întrucâtva vulnerabil și, fără conotații negative, sugestibil. În considerarea acestei realității, legiuitorul a prevăzut o derogare de la principiul irevocabilității, stabilind caracterul esențialmente revocabil al oricărei donații încheiate între soți.
Revocabilitatea donației între soți este unica excepție reală de la principiul irevocabilității acestui contract, singura ipoteză juridică în care termenul de revocare își reflectă pe deplin semnificația, aceea de denunțare a convenției printro manifestare de voință unilaterală și discreționară.
Prevederile art. 1031 Noul Cod civil prevăd că orice donație între soți este revocabilă numai în timpul căsătoriei. Sfera de aplicare a dreptului de revocare a fost considerabil și binevenit restrânsă față de prevederile art. 937 vechiul Cod civil, care permiteau exercitarea prerogativei revocării, practic, nelimitat, în timpul vieții soțului dispunător.
Revocabilitatea donațiilor dintre soți este o măsură de protecție suplimentară stabilită de lege în favoarea dispunătorului, când aceasta are calitatea de soț al gratificatului. Nu mai puțin, posibilitatea revocării donației între soți este de ordine publică, astfel încât titularul dreptului de revocare nu poate în mod valabil renunța anticipat la exercitarea acestuia, de exemplu, prin clauză contractuală expresă, avînd însă facultatea de a nu uza de revocare.
În interpretarea textului legal, reiese că această calitate specială de soț, deoportivă a donatorului și a donatarului, trebuie să existe atât la momentul încheierii donației, cât și al revocării acesteia. Așadar donația consimțită anterior căsătoriei nu este revocabilă de drept în timpul mariajului, chiar dacă ar fi încheiată în vederea acestuia.
Dreptul de revocare aparține doar soțului donator și se poate exercita doar față de soțul donatar, iar nu și față de succesorii acestuia. Stabilind că donația încheiată între soți este revocabilă doar în timpul căsătoriei, legiuitorul a limitat în timp dreptul de revocare, circumscriind exercitarea acestuia strict la perioada maritală. Prin decesul soțului donatat căsătoria încetează, așadar revocarea nu mai poate opera în puterea voinței soțului donator supraviețuitor, pentur că limitele temporale fixat5e de lege pentru exercitarea dreptului au fost depășite.
Faptul că donația între soți nu mai revocabilă, în condițiile art. 1031 Noul Cod civil, după desfacerea ori desființarea căsătoriei nu exclude posibilitatea revocării acesteia pentru neîndeplinirea sarcinii ori pentru ingratitudine, pe calea dreptului comun.
Important este ca revocarea să se producă în timpul căsătoriei părților contractante, independent dacă aceasta a ajuns la cunoștința donatarului la un moment posterior desfacerii sau încetării căsătoriei, de exemplu, după decesul donatorului.
Întrucât între soți pot fi încheiate orice fel de donații, reiese că sunt susceptibile de revocare discreționară donațiile indiferent de caracterul lor, direct, indirect, sau simulat, inclusiv darurile manuale ori donațiile cu sarcină. Donația între soți poate avea ca obiect doar bunurile proprii ale soțului dispunător, potrivit art. 340 Noul Cod civil, urmând a se ține cont bineînțeles de regimul matrimonial ales de părți.
Revocabilitatea donației între soți în timpul căsătoriei reprezintă un caz particular de revocare, diferit și cu alt regim juridic față de cele două cazuri de drept comun, revocarea pentru ingratitudine și ceea pentru neexexutarea sarcinii, operând de drept, prin simpla manifestare de voință a soțului donatar. Întrucât puterea de revocare este oricum rezervată acestuia, fără ca dispunătorul să fie ținut sîă își argumenteze gestul și fără ca fratificatul să se poată opune în vreun fel, s-a consideratcă donația dintre soți este valabilă, chiar dacă s-a făcut sub condiție potestativă, chiar dacă se impune donatarului obligația de a plăti datoriile nedeterminate ale donatorului și chiar dacă donatorul și-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile dăruite, de vreme ce se recunoaște legal dreptul soțului donator de a revoca discreționar donația făcută consortului.
Mai ales în contextul actualei reglementări însă, considerăm că soluția nu poate fi păstrată. De lege lata, donația între soți este esențialmente revocabilă doar în timpul căsătoriei, deci întrun interval de timp adesea mai restrâns decât cel determinat prin interpretarea prevederilor art. 937 vechiul Cod civil.
Ca atare, acțiunea concomitentă a dreptului de revocare unilaterală și a lipsirii de efecte a principiului irevocabilității prin convenirea vreuneia dintre clauzele interzise prevăzute de art. 1015 Noul Cod civil poate fi mai redusă decât durata vieții donatorului, ceea ce în viziunea vechii reglementări era exclus.
Altfel spus, dacă conform reglementării anterioare, dreptul de revocare se stingea dpoar odată cu titularul său, ceea ce se putea justifica întro anumită măsură inutilitatea sancțiunea nulității absolute pentru contractul ce cuprindea, de exemplu, o condiție rezolutorie potestativă pură, conform art. 1031 Noul Cod civil, dreptul de revocare poate să fie exercitat doar în timpul căsătoriei, deci se poate stinge și la desfacerea, desființarea ori încetarea acesteia prindecesul donatarului, așadar, donatorul poate să supraviețuiască dreptului de revocare.
Este greu de acceptat un raționament potrivit căruia una și aceeași clauză contractuală, de altfel interzisă de lege, ar fi valabilă în timpul căsătoriei și nulă ulterior, de exemplu, după divorț, mai ales în contextul în care clauzele de nulitate există și se evaluează în funcție de momentul încheierii contractului.
Nuanțând însă, apreciem că donația între soți este nulă dacă ar cuprinde clauze care permit donatorului să o revoce prin voința sa, dintre cele enumerate de art. 1015 Noul Cod ivil și care ar urma să își producă efectele și după desfacerea, desființarea ori încetarea căsătoriei prin decesul soțului donatar.
Așadar, ar fi valabil un contract de donație prin care soțul donator își rezervă dreptul de a denunța unilateral contractul în timpul căsătoriei – clauza nu ar face decât să reia prevederile art. 1031 Noul Cod civil – ori să dipsună în viitor de bunul donat, doar cât timp va dura căsătoria.
De asemenea, ar fi valabilă donația afectată de o condiție suspensivă sau rezolutorie potestativă pură și simplă, dacă intervalul de timp în care trebuie să se realize condiția este limitat la durata căsătoriei părților și, de asemenea, donația prin care donatarul își asumă obligația de a achita, doar în timpul căsătoriei, datoriile nespecificate pe care soțul dispunător le-ar contracta.
Revocarea donației între soți nu are caracter judiciar, se realizează prin simpla manifestare de voință a donatorului și poate fi expresă, reprodusă ca atare în actul juridic, indiferent de forma acestuia, ori tacită, dar neîndoielnică, de exemplu, prin exercitarea dreptului de dispoziție materială sau juridică asupra bunului donat, prin promisiunea înstrăinării acestuia etc.
Dacă dreptul de dispoziție este exrcitat doar cu privire la o parte din bunul donat ori numai cu privire la unele dintre bunurile donate, revocarea tacită va opera pro parte. Astfel, de exemplu, dacă s-a donat soțului un teren în suprafața de 1000 mp, vânzarea de către donator doar a unei suprafețe de 500 mp revocă donația doar cu privire la această suprafață, iar constituirea unui drept de uzufruct asupra aceluiași teren în favoarea unui terț lasă soțului donatar nuda proprietate.
Întrucât revocarea este echivalentă îndeplinirii condiției rezolutorii tacite sub care a fost încheiată donația, rezultă că dreptul de proprietate va fi redobândit de către soțul donator cu efect retroactiv. Soțul donatar va fi ținut de obligația de restituire a bunului în natură împreună cu fructele produse de acesta ulterior revocării, păstrându-le pe cele percepute înainte de acest moment.
Dacă bunul a fost înstrăinat, în conformitaqte cu dispozițiile art. 1648 Noul Cod civil, acțiunea în restituire poate fi exercitată și împotriva terțului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară, a efectului dobândirii cu bună – credință a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării normelor privitoare la uzucapiune.
Aceeași va fi rezolvarea dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale. În schimb, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terț de bună – credință sunt opozabile donatorului, iar contractele cu executare succesivă pentru care au fost îndeplinite formalitățile de publictate prevăzute de lege vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părți, dar nu mai mult de un an de la revocarea donației.
Soțul donatar va trebui să îl despăgubească pe donator pentru pierderea cauzată acestuia.
În cazul în care soțul donatar refuză restituirea bunului, donatorul poate să promoveze împotriva acestuia acțiunea în revendicare.
Trebuie precizat că instanța de judecată cel mult va constata revocată donația dintre soți, neputând să o pronunțe sau să aprecieze asupra oportunității sale, întrucât soțul donator este titularul unic și exclusiv al dreptului de revocare și semnificativa componentă subiectivă a acestuia împiedică aprecierile care ar emana de la o instanță de judecată.
3.4 Simulația în cazul donațiilor între soți
În contextul preocupării legiuitorului pentru reglementarea mai detaliată a liberalităților inter vivos încheiate între soți, prin prevederile art. 1033 Noul Cod civil s-a conturat regimul juridic al donațiilor simulate.
Textul legal urmează a primi aplicabilitate atât în cazul donației simulate prin deghizarea totală a contractului liberal sub aparența unui act juridic cu titlu oneros, cu privire la care nu s-ar putea exercita dreptul de revocare, cât și în cazul în care simulația s-ar realize prin interpunere de persoane, când actul apparent sau public de donație este încheiat cu un terț, dar conform actului secret, cocontractantul real este soțul donatorului.
Sancțiunea incident este cea a nulității, însă legiuitorul nu a prevăzut expres dacă aceasta este una relativă sau absolută. Nu poate primi aplicabilitate prezumția de nulitate relativă instituită prin prevederile art. 1252 Noul Cod civil, pentru că după cum s-a arătat, revocabilitatea donațiilor între soți în timpul căsătoriei este de ordine public, interesul ocrotit fiind unul general. Nulitatea absolută va lovi simulația în ansamblul său, așadar, atât actul apparent, cât și pe cel secret, pentru că legea sancționează cu nulitate simulația, ca operațiune juridică, nu doar donația. Este un caz derogatoriu de la dreptul comun în material simulării liberalităților inter vivos.
Cel de-al doilea alineat al art. 1033 Noul Cod civil instituie prezumția relativă, până la proba contrară, că are calitatea de persoană interpusă orice rudă a donatarului la a cărei moștenire acesta avea vocație în momentul donației și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul. Așadar, nu sunt prezumați persoane interpuse descendenții comuni, neputându-se considera a priori că gratificarea acestora ar simula gratificarea soțului.
De asemenea, vocația soțului la moștenirea rudei aparent fratificate de soțul donator trebuie să existe în momentul donației, așadar, nepotul de fiică al soțului, fiică provenind dintro altă căsătorie, nu este prezumat persoană interpusă, dacă respectiva fiică este în viață la data donației și teoretic și – ar putea moșteni fiul ca ascendent privilegiat, înaintea bunicului /bunicii.
Este evident că donația între soți poate fi simulată prin interpunerea și a altor persoane decât cele indicate în textul legal, dar în cazul acestora prezumția nu își va mai găsi aplicare, simulația urmând a fi dovedită în condițiile dreptului comun.
3.5 Nulitatea donației între soți
Pornind de la premisa că intenția animus donandi este influențată de calitatea reală și actuală de soț a donatarului s-a stabilit prin prevederile art. 1032 Noul Cod civil că nulitatea căsătoriei atrage nulitatea realtivă a donației făcute soțului de rea- credință.
Desigur că donația între soți poate fi afectată și de alte cauze de nulitate, prevederile legale având un caracter exclusiv, ci doar scopul de a oferi o soluție pentru ipoteza în care căsătoria, care aparent era încheiată între părțile contractante la momentul donației, a fost desființată cu efect retroactiv.
Nulitatea căsătoriei – absolută sau relativă – atrage de principiu, ex tunc pierderea calității de soț, dar donația făcută soțului de bună – credință rămâne valabilă, pentru că sancțiunea nulității relative pe care legea o prevede expres vizează doar donația făcută soțului de rea – credință.
Așadar, în cazul căsătoriei putative, la a cărei încheiere ambii soți au fost de bună – credință, donațiile consimțite de aceștia se vor menține, în schimb, dacă beneficiul putativității poate fi invocat, doar de către soțul donator, donția este lovită de nulitate relativă, invocabilă, în mod evident numai de către soțul donator de bună – credință.
De asemenea, dacă de beneficiul putativității se poate prevala doar soțul donatar, contractul se va menține. Evident că, dacă ambii soți au fost de rea – credință la încheierea căsătoriei, contractul este anulabil la solicitarea donatorului.
Acțiunea în naularea donației va trebui promovată în termen de 3 ani de la data rămânerii definitive de constatare a nulității ori de anulare a căsătoriei, acesta fiind momentul la care soțul donator cunoaște cauza de anulare, dar nu mai târziu de 18 luni de la încheierea donației, potrivit art. 2529 alin. (1) lit. c) Noul Cod civil, cu aplicarea prevederilor art. 2532 pct. 1 Noul Cod civil.
Capitolul IV. Oprirea liberalităților care încalcă rezerva succesorală
4.1 Reducțiunea liberalităților excesive
Sancțiunea depășirii limitei prevăzute de prevederile legale pentru a dispune cu titlu gratuit îl constituie reducțiunea liberalității, și nu nulitatea acesteia.
Cu alte cuvinte, liberalitățile excesive vor fi lipsite de eficacitate în măsura în care aduc atingere rezervei, fiind suspuse reducțiunii în limitele cotității disponibile, la cerere. Problema reducțiunii se poate pune numai după deschiderea succesiunii, atât în ceea ce privește donațiile, cât și legatele, însă, așa cum precizează art. 1092 Noul Cod Civil, reducțiunea operează doar dacă moștenitorii îndreptățiți cer aceasta în mod expres.
Deși rezerva este o instituție de ordine publică, efectele sale nu se produc de drept în persoana moștenitorilor rezervatari, ci aceștia trebuie să aibă o atitudine activă pentru a-și putea valorifica acest drept.
Moștenitorii rezervatari sunt liberi să ceară sau nu reducțiunea liberalităților excesive; în cazul în care aleg să nu își valorifice dreptul la rezervă, ei vor deveni moștenitori fără emolument. Renunțarea la dreptul de rezervă survenită după acceptarea succesiunii defunctului poate fi calificată ca o donație indirectă.
Dreptul de a invoca reducțiunea în scopul reîntregirii rezervei aparține ,, moștenitorilor rezervatari, succesorilor lor și creditorilor chirografari ai moștenitorilor rezervatari, potrivit art. 1093 1092 Noul Cod Civil.
Creditorii lui de cuius nu pot invoca, în principiu, beneficiul reducțiunii liberalităților excesive datorită efectelor acceptării succesiunii, care exclud suportarea pasivului succesoral cu bunurile proprii și înlătură, astfel, posibilitatea creditorilor lui de cuius de a deveni creditori personali ai moștenitorului; singura excepție ar putea o reprezenta situația creditorilor moștenitorului condamnat ca acceptant forțat – art. 1119 1092 Noul Cod Civil, dar și această variantă este exclusă de caracterul limitativ al enumerării utilizate de art. 1093 1092 Noul Cod Civil. Creditorii lui de cuius pot cere însă achitarea datoriilor cu întâietate față de legate.
Dacă moștenitorul rezervatar moare înainte de exercitarea dreptului la reducțiune, acesta se transmite, fiind un drept patrimonial, propriilor moștenitori.
În situația pluralității de moștenitori rezervatari, reducțiunea operează doar limita cotei de rezervă cuvenite celui care a cerut-o și profită doar acestuia.
Dobânditorul cu titlu gratuit de la moștenitorul rezervatar are calitatea de terț și nu poate să ceară reducțiunea în locul rezervatarului. Nu beneficiază de reducțiune creditorii defunctului. Nu pot invoca reducțiunea donatarii și legatarii, deoarece aceasta este îndreptată contra acestora.
Dreptul de a cere reducțiunea se naște odată cu nașterea dreptului la rezervă, și anume în momentul deschiderii succesiunii. Dreptul ia naștere direct în persoana moștenitorului rezervatar, fiind un drept personal pe care acesta îl exercită în nume propriu și nu în calitate de succesor al defunctului. Reprezintă o consecință a faptului că dreptul la rezervă este un drept acordat de prevederile legale și nu de defunct.
Prescripția dreptului de a invoca rezerva succesorală cunoaște o reglementare diferită după cum bunurile se află în posesia celor gratificați prin liberalități de către de cuius sau nu. Astfel, în prima situație, moștenitorii rezervatari trebuie să acționeze pentru a-și concretiza dreptul la rezervă într-un termen de trei ani de la data deschiderii succesiunii sau de la data când cei gratificați au intrat în posesia bunurilor succesorale.
Cu titlu de excepție, termenul de trei ani va curge de la o altă dată atunci când moștenitorii nu au cunoscut existența unei liberalități, ipoteză în care prescripția va începe să curgă de la data când moștenitorii au cunoscut existența acesteia.
Pentru această situație, alin. (2) al art. 1095 1092 Noul Cod Civil adaugă, drept condiție necesară, cunoașterea de către moștenitori a caracterului excesiv al liberalității – apreciem că, în principiu, nu este de conceput cele două condiții să poată fi îndeplinite la momente diferite în timp; de asemenea, subliniem că existența registrelor notariale de evidențiere a existenței donațiilor și a testamentelor autentice va reduce posibilitatea incidenței acestei ipoteze.
Pentru ceea de-a doua situație, când moștenitorii rezervatari au posesia bunurilor succesiunii de la data deschierii succesiunii și nu o pierd în favoarea titularilor liberalităților consimțite de de cuius, prescripția nu curge împotriva acestora, ci a gratificaților care trebuie să își ceară drepturile în contradictoriu cu moștenitorii rezervatari – din acest punct de vedere ridicarea de către moștenitorii rezervatari a excepției de reducțiune este imprescriptibilă extinctiv.
În situația în care defunctul a făcut liberalități în limitele cotității disponibile nu mai pune problema reducțiunii și a ordinii reducțiunii lor, toate fiind predate gratificaților în integralitatea lor.
Dacă defunctul a făcut liberalități cu depășirea cotității disponibile și deci încălcarea rezervei, liberalitățile excesive vor fi supuse reducțiunii.
Ordinea reducțiunii liberalităților excesive este guvernată de trei reguli:
Legate se reduc înaintea donațiilor.
Altfel spus, donațiile au vocația de a ocupa cotitatea disponibilă înainte ca vreun legat să poată să își producă efectele; nici un legat nu își poate produce efectele în detrimentul unei donații, această regulă fiind imperativă și necunoscând excepții, chiar dacă donația este lipsită de dată certă, întrucât ceea ce apare ca semnificativ nu este data, ci caracterul inter vivos al donației, aflat în opoziție cu caracterul mortis causa al legatului.
Legatele se reduc toate deodată și proporțional, afară dacă testatorul a dispus că anumite legate vor avea preferință, situație în care se vor reduce mai întâi celelalte legate.
Donațiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu ceea mai recentă.
În conformitate cu dispozițiile art. 1096 alin. (3) 1092 Noul Cod Civil, principalul criteriu reținut pentru a ordona reducțiunea donațiilor este vechimea acestora, astfel încât donațiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă (adică cea mai apropiată de momentul morții donatarului – de cuius), până când rezerva succesorală este asigurată.
În conformitate cu dispozițiile art. 1094 1092 Noul Cod Civil, reducțiunea liberalităților excesive se poate realiza prin două căi procedurale: prin învoiala părților (reducțiunea convențională) – moștenitorii se pot înțelege direct cu privire la reducțiunea liberalității excesive sau își pot exprima consimțământul cu privire la împărțirea bunurilor și indirect pot adresa și problema reducțiunii; pe cale judecătorească – în acest caz identificăm două situații:
dacă bunurile se află în posesia celor gratificați, persoanele îndreptățite la rezervă pot introduce o acțiune în reducțiune – această acțiune e personală și divizibilă;
dacă bunurile se află în detenția moștenitorilor rezervatari, care refuză să le predea, beneficiarul liberalității trebuie să introducă o acțiune ce vizează predarea lor, iar rezervatarul se poate apăra ridicând excepția reducțiunii sau introducând o cerere reconvențională prin care să ceară reducțiunea.
Indiferent de calea procedurală aleasă pentru valorificarea dreptului la rezervă, aceasta își păstrează caracterul individual, cuantumul acesteia stabilindu-se în funcție de numărul moștenitorilor care îndeplinesc condițiile de a moșteni și, în plus, își clamează partea lor de rezervă.
De exemplu, dacă de cuius are trei copii și lasă prin testament un legat universal, iar în cadrul dezbaterii succesiunii doar un copil își cere rezerva, atunci aceasta va fi de jumătate din succesiune.
Efectele reducțiunii sunt diferite, după cum liberalitățile sunt donații sau legate: în cazul legatelor, reducțiunea are ca efect ineficacitatea lor în măsura necesară întregirii rezervei; ineficacitatea poate fi: totală (când cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donații) sau parțială (caz în care legatele se reduc proporțional cu valoarea lor); în cazul donațiilor, reducțiunea are ca efect desființarea lor, în măsura necesară întregirii rezervei; și în acest caz efectele pot fi totale, atunci când cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donații cu dată anterioară, și parțiale; ca urmare a desființării donației, moștenitorul rezervatar devine proprietar al bunului donat cu care se întregește rezerva din momentul deschiderii succesiunii.
Principiul reducțiunii în natură. Dintre modalitățile posibile de efectuare a raportului, raportul prin păstrarea bunului în masa succesorală (în cazul legatelor) sau prin readucerea bunului în masa succesorală (în cazul donațiilor), adică raportul în natură conferă moștenitorilor rezervatari cele mai multe garanții că rezerva la care sunt îndreptățiți le va fi respectată.
Deși soluția reținută de art. 1097 alin. (2) 1092 Noul Cod Civil pare a fi una nedreaptă față de donatari, subliniem că, în multe cazuri, calitatea de donatar aparține chiar moștenitorilor rezervatari. În această situație, dacă gratificatul este un donatar, față de care efectele contractului deja s-au produs, înainte de data deschiderii succesiunii, acesta trebuie să readucă bunul la masa succesorală, întrucât titlul său s-a desființat, ca și cum dreptul său a fost supus unei condiții rezolutorii, îndeplinită odată cu clamarea rezervei de persoanele îndreptățite.
În privința fructelor produse de bunul donat, efectele desființării titlului donatarului retroactivează doar până la data la care acesta a aflat de pretențiile moștenitorilor rezervatari, în conformitate cu dispozițiile art. 1097 alin. (6) 1092 Noul Cod Civil, soluție diferită față de cea exprimată de art. 854 vechiul C.civ., care luau drept reper data deschiderii succesiunii.
Deși reducțiunea în natură este mai sigură, reducțiunea în valoare [este vorba despre valoarea pe care bunul o înregistrează la data deschiderii succesiunii, stabilită conform art. 1091 alin. (2) 1092 Noul Cod Civil] este mai practică, răspunzând unor situații care se ivesc în practică și fac imposibilă sau dificilă restituirea bunului către rezerva succesorală. Astfel, reducțiunea se va face nu în natură, ci în echivalent, dacă: donatarul a înstrăinat bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, înainte de data deschiderii succesiunii; înstrăinarea sau grevarea bunului după data deschiderii succesiunii este inopozabilă rezervatarilor – alin. (3);donatarul a cauzat prin fapta sa culpabilă pierirea bunului – alin. (3); donatarul moștenitor rezervatar a primit o donație care este scutită de raport; în acest caz, donația se impută întâi asupra cotității disponibile, iar dacă o depășește se impută asupra rezervei sale – alin. (4); dacă donația depășește și cota de rezervă a moștenitorului donatar, ea va fi supusă reducțiunii; donatarul moștenitor este obligat la raport; în acest caz, donația se impută asupra cotei sale de rezervă, iar ceea ce depășește această valoare se impută asupra cotității disponibile în limita cotei sale de moștenire legală; ceea ce depășește valoarea însumată a celor două porțiuni din masa de calcul va fi supus reducțiunii; în această ipoteză, dacă partea supusă reducțiunii reprezintă mai puțin de jumătate din valoarea bunului donat, donatarul rezervatar poate păstra bunul; totuși, pentru partea care trebuie să suporte reducțiunea, acesta va opera prin echivalent în forma luării mai puțin sau prin echivalent bănesc – alin. (5); apreciem că regula privind modalitatea de funcționare a reducțiunii prin echivalent este supletivă, de cuius putând autoriza o anumită formă particulară a acesteia după cum titularul liberalității este și moștenitor legal sau nu: preluare, imputație, bani.
Subliniem că textul art. 1097 1092 Noul Cod Civil nu face vreo diferență în privința efectelor reducțiunii după natura bunurilor care fac obiectul liberalităților excessive.
Reducțiunea liberalităților unui drept viager. În situația în care obiectul unei liberalității îl constituie un drept viager, evaluarea acesteia în vederea alcătuirii masei de calcul și a determinării măsurii în care această liberalitate poate încălca rezerva succesorală este dificilă, întrucât este influențată de durata de viață a gratificatului și de posibila schimbare a contextului economic în care se execută aceste obligații.
Caracterul aleatoriu al executării acestor obligații are implicații în materia succesorală prin eventualul pericol de încălcare al rezervei succesorale. Soluția problemei este înfățișată de art. 1098 1092 Noul Cod Civil care pune la dispoziția moștenitorilor rezervatari un drept de opțiune: în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei (vârsta beneficiarului, întinderea dreptului, dinamica economiei etc.), aceștia pot să execute liberalitatea așa cum a fost prevăzută sau să predea beneficiarului liberalității proprietatea cotității disponibile. Totuși, există și posibilitatea cererii reducțiunii în condițiile dreptului comun, ceea ce implică evaluarea liberalității.
Aplicarea art. 1098 1092 Noul Cod Civil se poate face prin bună învoială între moștenitorii rezervatari sau pe cale judecătorească, dar, în acest caz, instanța constatând dezacordul dintre moștenitori nu poate aplica decât soluția reducțiunii din dreptul comun, celelalte două soluții, cu caracter excepțional, rămânând rezervate doar acordului moștenitorilor.
Prima posibilitate împacă două valori care pot ajunge în opoziție: rezerva și executarea liberalității. Renunțarea moștenitorilor rezervatari este însă una interesată de speranța/calculul unui câștig prin păstrarea proprietății asupra cotității disponibile.
Cea de-a doua posibilitate avantajează integritatea rezervei care nu va fi amenințată prin executarea liberalității. Problema care se ridică este aceea de a ști ce proporție din cotitatea disponibilă trebuie transmisă titularului unei astfel de liberalități; apreciem că abandonul proprietății cotității va fi proporțional cu evaluarea dreptului viager, făcută prin orice mijloace consimțite de toate părțile implicate sau de instanța de judecată.
Raportul donațiilor
Prin raport succesoral se înțelege acea operațiune prealabilă împărțelii moștenirii, care constă în readucerea de către anumiți moștenitori la masa succesorală a acelor bunuri și valori pe care le-au primit cu titlu gratuit de la cel despre a cărui moștenire este vorba.
Conform art. 1146 alin. (1) 1092 Noul Cod Civil, persoanele care au obligația de a raporta donațiile primite sunt: pe de o parte, soțul supraviețuitor, atunci când vine la moștenire alături de descendenții defunctului, iar o altă categorie este reprezentată de descendenții defunctului, care vin în mod efectiv și împreună și la moștenirea legală.
Pentru a exista obligația de raport al donațiilor, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții:
În primul rând, trebuie să existe doi sau mai mulți moștenitori cu vocație succesorală legală la moștenire fie în calitate de descendenți ai defunctului, fără a se face distincție după cum provin din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, în funcție de gradul de rudenie cu defunctul sau după cum vin la moștenire prin reprezentare sau în nume propriu, fie de soț supraviețuitor care vine la moștenire în concurs cu descendenții. Nu se poate admite extinderea obligației de raport și la alți moștenitori legali, textul fiind de strictă interpretare.
A doua condiție vizează faptul că, pentru a fi obligat la raportul donației, moștenitorul trebuie să fi acceptat moștenirea legală, deoarece dacă renunță la moștenire, descendentul și soțul supraviețuitor nu mai au obligația de raport, iar, dacă avem în vedere modurile în care se realizează imputarea liberalităților, aceștia pot păstra liberalitatea primită în limitele cotității disponibile.
În strânsă legătură cu a doua condiție, a treia condiție care trebuie îndeplinită presupune ca persoana care are obligația de a raporta donația primită să întrunească dubla calitate de moștenitor legal și de donator, condiție pentru care trebuie făcute precizări legate de momentul la care trebuie să coexiste cele două calități. Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde era necesar ca donatarul să fie moștenitor legal al defunctului la data deschiderii moștenirii, fără a conta dacă la data donației avea sau nu vocație legală la moștenire, art. 1146 alin. (2) 1092 Noul Cod Civil prevede, ca element de noutate, o soluție diferită, care are la bază ideea că se poate prezuma că donatorul a dorit să facă un avans asupra moștenirii doar dacă, la data donației, donatarul ar fi avut calitatea de moștenitor prezumtiv. În acest sens, obligația la raport există numai pentru persoanele care ar fi avut vocație concretă la moștenirea defunctului, în cazul în care aceasta s-ar fi deschis la data donației, iar formularea „în lipsă de stipulație contrară din partea donatorului” indică faptul că, pentru a opera o excepție de la această regulă este necesară o manifestare expresă de voință a dispunătorului. Astfel, spre deosebire de soluția consacrată în reglementarea anterioară (unde exista obligația de raport chiar dacă donatarul nu avea calitatea de moștenitor prezumtiv în momentul încheierii contractului de donație, fiind suficient să aibă această calitate la data deschiderii moștenirii), potrivit art. 1146 alin. (2) Cod civil, este necesar ca donatarul să aibă calitatea de moștenitor prezumtiv al donatorului la momentul încheierii contractului de donație.
A patra condiție necesară pentru existența obligației de raport al donației se referă la faptul că donația făcută descendentului sau soțului supraviețuitor, care vine în concurs cu descendenții, trebuie să nu fi fost scutită de raportat.
Raportul donațiilor este definit de art. 1146 alin. (1) 1092 Noul Cod Civil ca fiind obligația pe care o au între ei soțul supraviețuitor și descendenții defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală de a readuce la moștenire bunurile care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel care lasă moștenirea.
Având în vedere afecțiunea care există între de cuius și acești moștenitori, se prezumă că, prin donația făcută, defunctul nu a dorit să avantajeze pe donatar în detrimentul celorlalți moștenitori legali, ci a dorit să ofere donatarului doar un avans din moștenirea la care ar avea vocație, potrivit legii, la data deschiderii moștenirii, și nu o liberalitate făcută unuia în detrimentul celorlalți. Această egalitate prezumată între moștenitori vizează stabilirea unui echilibru legal, deci nu o egalitate matematică între aceștia, ci o egalitate juridică, conform cotelor legale ale acestora, deoarece moștenirea se împarte între moștenitori potrivit acestor cote care pot fi egale sau nu, după cum dacă este vorba doar de descendenți sau de descendenți și soț supraviețuitor.
Pentru ca donațiile făcute de cel care lasă moștenirea să fie raportabile trebuie să se întrunească, cumulative mai multe cerințe. Astfel: să existe doi sau mai mulți moștenitori cu vocație legală la moștenire în calitate de descendenți ai defunctului sau de soț supraviețuitor; moștenitorul obligat la raport să fi acceptat moștenirea; moștenitorul legal să aibă și calitatea de donatar ; donația să nu fi fost scutită de raport. Art. 1150 alin. (1) lit. a) teza a II.a 1092 Noul Cod Civil, precede că scutirea de raport poate fi făcută prin chiar actul de donație sau printr-un act ulterior, întocmit în una din formele prevăzute pentru liberalități, între vii sau pentru cauză de moarte – în acest din urmă caz în una dintre formele testamentare. Cerința de formă are ca explicație ideea că scutirea de raport constituie ea însăși o liberalitate, desăvârșind-o. Cerința scutirii exprese de raport și a formei în care voința donatorului poate fi manifestată cunoaște anumite atenuări dacă intenția de scutire de raport, fie și tacită, manifestată indirect, este neîndoielnică.
Ca și în materia stabilirii masei de calcul al rezervei și al cotității disponibile, în principiu se raportează toate donațiile, indiferent de forma de realizare ( donație autentică, dar manual, donații simulate – dacă simulația nu semnifică scutire de raport – sau indirecte). Dacă donația a fost cu sarcină, se va scădea valoarea sarcinilor; dacă donația a avut caracter remunerator, dar a depășit valoarea rezonabilă a serviciilor prestate, se va diminua valoarea serviciilor prestate.
În toate situațiile, ceea ce trebuie raportat este obiectul donației, adică bunul ieșit din patrimoniul defunctului. De pildă, suma de bani cu care tatăl a cumpărat direct pe numele fiului un imobil sau apartamentul cu care a înzestrat fiica la încheierea căsătoriei.
În sfârșit, dacă defunctul a încheiat o asigurare de deces în beneficiul unui moștenitor obligat la raport, acesta poate fi obligat să raporteze, ca donație indirectă, cel mult primele plătite de defunct, iar nu suma asigurată (indeminizația de asigurare) plătită de asigurător, care nu provine din patrimoniul defunctului, fiind formată în afara acestuia.
Există anumite gratuități care nu constituie liberalități ori, dacă sunt calificate donații, nu sunt supuse regimului liberalităților, legea exceptându-le expres de la raportul donațiilor.
Astfel , nu sunt supuse raportului: Donațiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport (scutirea poate fi făcută prin chiar actul de donație sau printr-un act ulterior, întocmit în unele dintre formele prevăzute pentru liberalități). Donațiile deghizate sub forma unor întrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane interpuse, cu excepția cazului în care se dovedește că cel care a lăsat moștenirea a urmărit un alt scop decât scutirea de raport. Darurile obișnuite, donațiile remuneratorii și, în măsura în care nu sunt excesive, sumele cheltuite pentru întreținerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descedenților, a părinților sau a soțului și cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel. Fructele culese, veniturile scadente până la ziua deschiderii moștenirii și echivalentul bănesc al folosinței exercitate de donator asupra bunului donat. Devenind proprietar de la data încheierii contractului și datorând raportul numai de la data deschiderii moștenirii, donatarul se bucură în acest interval de timp de foloasele bunurilor care formează obiectul donației. Prin urmare, vor fi supuse raportului numai fructele și dobânzile ulterioare deschiderii moștenirii, fiind considerate nule – contravenind interdicției actelor asupra unei moșteniri viitoare – chiar și clauzele prin care donatarul ar fi obligat să raporteze fructele natural și civile anterioare deschiderii moștenirii. După cum s-a spus, dacă donatarul ar fi obligat să raporteze fructele pentru tracut, o asemenea donație nu ar mai fi un avantaj pentru el, ci o adevărată pacoste. De la data deschiderii moștenirii fructele sunt raportabile fără punere în întârziere, însă este valabilă clauza prin care moștenitorul – donator ar fi scutit de raportul lor până la partaj. Bunurile donate care au pierit fără culpa donatarului. În această situație, riscul pierii bunului donat este suportat de moștenire și doar în parte de către donator ( proproțional cotei sale succesorale). Cu toate acestea, dacă bunul a fost reconstituit prin utilizarea unei indeminizații încasate drept urmare a pierii sale, donatarul este ținut să facă raportul bunului în măsura în care indemnizația a servit la reconstituirea acelui bun.
În situația în care indemnizația nu a fost folosită în acest scop, ea însăși este supusă raportului. Dacă indemnizația reiese dintr-un contract de asigurare, aceasta se raportează doar în măsura în care depășește cuantumul total al primelor plătite de donatar.
În caz de expropriere a imobilului ce a alcătuit obiectul contractului de donație, despăgubirile primate de către donatat urmează să fie raportate, chiar dacă prevederile legale prevăd expres strămutarea de drept asupra despăgubirilor doar a ipotecii și privilegilor.
Baza legală a acestei soluții o constituie art. 1153 alin. (2) teza I 1092 Noul Cod Civil, conform cu care dacă bunul a fost întrăinat de donator anterior cererii de raport, se val ua în considerare valoarea acestuia la momentul înstrăinării. Ori, în sensul ei classic, exproprierea constituie o înstrăinare forțată a unui imobil aflat în proprietate privată care trece astfel în proprietate publică;
Clauza de preciput. Spre deosebire de reglementarea franceză în materie (de unde instituția a fost receptată), care în art. 1516 din Codul civil francez statuează cu claritate că preciputul nu este privit ca o donație, ci drept o convenție matrimonială și între asociați, legiuitorul român nu a calificat expres această construcție juridică.
Clauza de preciput ar putea fi privită drept un avantaj matrimonial conferit soțului supraviețuitor, rezultant al funcționării regimului matrimonial și asimilabil, dintr-o anumită perspectivă, unei operații de partaj.
Deși posibilitatea stipulării clauzei de preciput este prevăzută expres doar în materia regimului comunității convenționale – art. 367 lit. d) 1092 Noul Cod Civil, considerăm că această clauză își găsește aplicare și în materia separației de bunuri.
Pot face obiectul clauzei de preciput numai bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate, iar și nu bunurile proprii ale soțului predecedat, acestea alimentând în totalitate masa succesorală.
Conform art. 333 alin. (2) 1092 Noul Cod Civil, clauza de preciput nu se supune raportului donații, ci doar reducțiunii, conform prevederilor art. 1096 alin. (1) și (2).
4.3 Imputarea liberalităților și cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă
Am văzut că liberalitățile – donații și/sau legate -, făcute de defunct sunt supuse reducțiunii dacă sunt excesive, aducând atingere rezervei moștenitorilor rezervatari.
Pe de altă parte, în cazurile prevăzute de lege, donațiile sunt supuse raportului chiar dacă nu aduc atingere rezervei vreunui moștenitor rezervatar.
Aplicarea acestor reguli este relative simplă dacă beneficiarul liberalității este o persoană care nu are calitatea de moștenitor rezervatar și când nu se pune nici problema raportului.
Liberalitatea trebuie să se încedreze în cotitatea disponibilă asupra căreia se impută (se socotește), iar măsura depășirii este supusă reducțiunii până la limita cotității disponibile.
Mai dificilă este soluționarea problemei în cazul în care gratificatul este un moștenitor rezervatar și vine la moștenire împreună cu alți moștenitori rezervatari (pluralitate de moștenitori rezervatari).
Liberalitatea făcută moștenitorului rezervatar se impută asupra cotei sale de rezervă sau asupra cotități disponibile ori cele două cotități se cumulează? În acest din urmă caz, liberalitatea se impută cu întâietate asupra rezervei sau asupra cotității disponibile? Răspunsul diferă după cum liberalitatea făcută moștenitorului rezervatar este sau nu raportabilă.
Drept urmare, pentru a hotărâ soarta liberalității făcute moștenitorului rezervatar urmează a fi avute în vedere nu doar regulile reducțiunii liberalităților excessive, dar și cele ce guvernează raportul donațiilor; se pune problema aplicării în același timp a regulilor raportului și reducțiunii.Urmează așadar să analizăm problematica în cele 3 ipoteze posibile:
Gratificatul nu este moștenitor rezervatar. Dacă beneficiarul liberalității – donatarul sau legatarul – nu este moștenitor rezervatar – fiind o persoană străină, de pildă, un prieten, sau o rudă a defunctului care nu este moștenitor rezervatar, de pildă, o soră -, liberalitatea primită. Deoarece există moștenitori rezervatari se impută asupra cotității disponibile, iar dacă o depășește, este supusă reducțiunii.
Precizăm că această regulă se aplică și dacă gratificatul este un potențial moștenitor rezervatar care renunță la calitatea sa de moștenitor legal, de care este legată calitatea de rezervatar, prin renunțare el pierde retroactive dreptul la moștenirea legală și, odată cu acesta, dreptul asupra rezervei, putând păstra donația sau legatul (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) în limita cotității disponibile.
Una din condițiile care trebuie îndeplinite, pentru a exista obligația de raport al donației, este ca moștenitorul să fi acceptat moștenirea legală .
Art. 1147 alin. (1) Cod civil consacră regula potrivit căreia, în cazul renunțării la moștenirea legală, nici în cazul descendentului și nici în cazul soțului supraviețuitor nu mai există obligația de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotității disponibile. Faptul că aceștia pot păstra liberalitatea primită în limitele cotității disponibile este justificată de modul în care se realizează imputarea liberalităților în acest caz.
La deschiderea moștenirii, donatarul are un drept de opțiune, fie să păstreze donația, renunțând la moștenire, fie să accepte moștenirea și să raporteze donația.
Donatarul are interesul de a renunța la moștenire în cazul în care cotitatea disponibilă este mai mare decât partea la care are dreptul ca moștenitor legal.
Ca element de noutate, după modelul art. 845 alin. (2) Codul civil francez, art. 1147 alin. (2) 1092 Noul Cod Civil prevede excepția de la regula enunțată în alin. (1), prin consacrarea unei soluții potrivit căreia, chiar și în cazul renunțării la moștenire, donatarul poate fi obligat la raportul donației prin manifestarea expresă de voință a donatorului, adică prin stipulație expresă în contractul de donație în acest sens.
Introducerea acestei excepții este justificată de faptul că, în situația donatarului gratificat cu o donație raportabilă, care, prin renunțarea la moștenirea legală, nu mai are obligația de raport (adică poate să renunțe la moștenire pentru a păstra donația în limitele cotității disponibile) se putea ajunge în situația ca donatarul (un copil al defunctului) să primească mai mult decât ar fi primit moștenitorii acceptanți (ceilalți doi copii ai defunctului), ceea ce contravenea voinței defunctului, care, prin ipoteză, atunci când a făcut donația, nu a dorit să rupă egalitatea între copiii săi [a se vedea și art. 1091 alin. (5) 1092 Noul Cod Civil, care dispune luarea în calcul a acestui moștenitor pentru stabilirea rezervei succesorale și, pe cale de consecință, imputarea prioritară a donației asupra rezervei donatarului renunțător.
Prin urmare, gratificatul renunțător la moștenirea legală nu mai are calitatea de rezervatar, dar păstrează calitatea de donator (neobligat la raport, chiar dacă este descedent sau soț supraviețuitor în concurs cu descendenții și donația nu a fost scutită de raport) sau, dacă acceptă moștenirea testamentară, aceea de legatar, pentru că, prin derogare de la caracterul indivizibil al actului de opțiune succesorală, conform prevederilor art. 1102 alin. (1) 1092 Noul Cod Civil.
Prin urmare, dacă există moștenitori rezervatari, liberalitățile se impută asupra cotității disponibile: dacă beneficiarul liberalității este o persoană străină care nu face parte din cele 4 clase de moștenitori legali; dacă beneficiarul liberalității este o rudă pe linie colaterală sau un ascendent ordinar; dacă beneficiarul liberalității este un descendent, ascendant privilegiat sau soț supraviețuitor care renunță la calitatea de moștenitor legal și, implicit, la aceea de rezervatar.
Gratificatul este moștenitor rezervatar, iar liberalitatea nu este supusă raportului. Reamintim că liberalitatea făcută unui moștenitor rezervatar nu este raportabilă: dacă este o donație scutită de raport făcută descendentului sau soțului supraviețuitor care vine la moștenire în concurs cu descendenții; dacă donația este făcută unor moștenitori rezervatari neobligați la raport conform prevederilor legale; dacă liberalitatea este un legat.
Dacă gratificatul este un moștenitor rezervatar ( descendent, ascendant privilegiat sau soț supraviețuitor) care a acceptat moștenirea și liberalitatea nu este supusă raportului, ea se va imputa cu întâietate asupra cotității disponibile, cu consecința mincșorării sau epuizării ei.
Dacă liberalitatea depășește cotitatea disponibilă, diferența se impută asupra cotei de rezervă la care are dreptul gratificatul; moștenitorul rezervatar gratificat cumulează cotitatea disponibilă cu rezerva sa succesorală.
Dacă liberalitatea depășește și rezerva gratificatului, va fi supusă reducțiunii.
În ipoteza în care gratificatul este un moștenitor rezervatar, iar liberalitatea nu este raportabilă, ea nu trebuie să se încadreze în cotitatea disponibilă, ci în cuantumul cumulat al cotității disponibile și cotei de rezervă cuvenite gratificatului, în așa fel încât să nu aducă atingere rezervei celorlalți moștenitori rezervatari.
În final, precizăm că dacă există mai multe liberalități neraportabile, problema imputării asupra cotității disponibile se va ține cont de ordinea liberalităților excesive.
De exemplu, dacă defunctul a făcut o donație unui străin și această donație absoarbe cotitatea disponibilă, moștenitorul rezervatar nu va putea beneficia de legatul ce i s-a lăsat decât în limita cotei sale de rezervă. În schimb, dacă este vorba de două legate făcute în favoarea a 2 prieteni, ele se vor imputa, în mod proporțional, asupra cotității disponibile.
Gratificatul este moștenitor rezervatar, iar liberalitatea este supusă raportului.Dacă liberalitatea făcută moștenitorului rezervatar este raportabilă – de pildă, donație fără scutire de raport făcută unui descendent care vine la moștenire împreună cu un alt descendent sau cu soțul supraviețuitor – , ea reprezintă un simplu avans asupra părții din moștenire la care are dreptul gratificatul, deci nu are caracterul unei liberalității definitive (preciputare). Întrucât dispunătorul nu a avut intenția să îl avantajeze pe gratificat în raport cu comoștenitorii rezervatari, liberalitatea se raportează, fiind imputată asupra rezervei moștenitorului gratificat, cotitatea disponibilă rămând liberă pentru a acoperi alte liberalități făcute de defunct.
Dar dacă liberalitatea depășește rezerva gratificatului? În acest caz, excedentul se impută asupra cotității disponibile, afară de cazul în care dispunătorul a stipulat imputarea sa asupra rezervei globale. În acest ultim caz, doar partea care excedează rezervei globale se impută asupra cotității disponible. În toate situațiile, dacă se depășește cotitatea disponibilă, liberalitatea este supusă reducțiunii. Prin urmare, moștenitorul rezervatar gratificat cu o liberalitate raportabilă cumulează rezerva cu cotitatea disponibilă. Însă, în raporturile cu comoștenitorii, liberalitatea imputată asupra cotității disponibile va profita nu doar gratificatului, ci va fi împărțită între toți moștenitorii, inclusive gratificatul, conform cotelor legale asupra moștenirii.
Situația în care există mai multe liberalități, raportabile și neraportabile, iar beneficiarii liberalităților sunt atât moștenitori rezervatari, cât și persoane care nu au această calitate. Conform art. 1099 alin. (4) 1092 Noul Cod Civil, dacă există mai multe liberalități imputarea se realizează conform alin. (1) – (3) art. 1099 1092 Noul Cod Civil, luând în seamă și ordinea reducțiunii liberalităților excesive. Legatele se reduc înaintea donațiilor, ceea ce semnifică că donațiile se impută cu prioritate, începând cu ceea mai veche.
Concluzii
Potrivit art. 985 Cod civil, donația reprezintă contractul prin care, cu intenția gratificării, una dintre părți, denumită donator, dispune în mod irevocabil de un lucru/bun în favoarea părți celeilalte, denumită donatar.
Dacă sub incidența Codului civil promisiunea de donație nu producea niciun efect juridic, noul Cod civil reglementează pentru prima oară promisiunea de donație în art. 1014 și consecințele neexecutării obligației de către promitent.
Ca și contractul, promisiunea de donație trebuie să îmbrace forma autentică, sub sancțiunea nulității absolute, conform alin. (1) al art. 1014 Cod civil.
Deși textul initial, propus de redactorii Proiectului de lege privind Codul civil, era inspirat de art. 243 din Codul elvețian al obligațiilor și preveda doar forma scrisă pentru validitatea promisiunii de donație, acesta a fost amendat în cadrul dezbaterilor la comisia specială din Parlament, în sensul instituirii formei autentice ad validitatem și pentru acest act juridic. Potrivit art. 1279 alin. (1) Cod civil, promisiunea de donație trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea.
Promisiunea de donație poate fi unilaterală, în sensul că promitentul promite să doneze în viitor un bun beneficiarului sau bilaterală, când promisiunea de a dona un bun, în formă autentică, este acceptată de beneficiarul acesteia, de asemenea, în formă autentică.
Contractul de donație prezintă următoarele caractere juridice:
Contractul de donație este un contract unilateral. Acest caracter este conferit de împrejurarea că, de regulă, numai una dintre părțile contractului, și anume donatorul își asumă obligații contractuale. De regulă, celeilalte părți a contractului de donație, donatarului, nu îi incumbă obligații față de donator. Donatarului îi revine doar îndatorirea de recunoștință față de donator, îndatorire care însă nu decurge din contract, ci rezultă din lege.
Contractul de donație este un contract cu titlu gratuit, deoarece transmiterea unui drept din patrimoniul donatorului în cel al donatarului are loc fără ca transmițătorul să urmărească obținerea unei contraprestații echivalente.
Contractul de donație este un contract cu caracter comutativ. Acest caracter este valabil pentru donația cu sarcini, caz în care existența și întinderea obligațiilor sunt cunoscute de către părți chiar din momentul încheierii contractului.
Contractul de donație este un contract solemn, caracter consacrat de art. 1011 alin. (1) Cod civil potrivit căruia acest contract se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute.
Contractul de donație este un contract în principiu irevocabil. Irevocabilitatea donației vizează nu numai efectele contractului, ci și natura lui. În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia irevocabilitatea donației este o condiție esențială în formarea contractului, ceea ce înseamnă că irevocabilitatea ține de esența contractului de donație.
Contractul de donație este un contract translativ de proprietate. Dreptul donatorului se transmite în patrimoniul donatarului, de regulă, din momentul încheierii contractului. Prin acordul părților, data translatării dreptului donat poate fi ulterioară datei încheierii contractului.
Condițiile de fond ale contractului de donație sunt următoarele:
Capacitatea părților. În principiu, întrucât capacitatea este regula, orice persoană poate fi parte (donator sau donator) într-un contract de donație).
Orice persoană este capabilă de a da și primi prin liberalități, cu respectare normelor privind capacitatea. Atunci când contractul se încheie între absenți, donatorul trebuie să fie capabil atât în momentul ofertei, cât și în momentul acceptării, care este momentul încheierii contractului.
Incapacitatea constituie excepția. Aceasta trebuie să fie anume prevăzută de lege și este de strict interpretare. Astfel există:
Incapacități de a dispune prin donații.În principiu, incapabili de a dispune prin donații: minorii și interzișii judecătorești.
Sunt lipsiți de capacitate de exercițiu minorii sub 14 ani și alienații ori debilii mintali puși sub interdicție judecătorească, situația acestora fiind considerată a corespunde unei lipse totale a discernământului.
Incapacități de a primi donații. Incapacitățile de a primi pot fi absolute, împiedicând o persoană să primească de la oricare alta, și relative, care interzic ca cineva să primească de la anumite persoane determinate.
Persoanele fizice neconcepute și organizațiile care nu au dobândit persoanlitate juridică nu au capacitate de folosință nefiind subiecte de drept, nu pot primi cu titlu gratuit. În schimb, copilul conceput poate primi cu titlu gratuit, cu condiția să se nască viu.
În ceea ce privește capacitatea de a primi liberalități, regula este capacitatea, în sensul că, în principiu, oricine poate fi gratificat prin liberalități, cu excepția acelor persoane cărora legea nu le permite; altfel spus, incapacitatea este excepția, trebuind să fie prevăzută în mod expres de lege, neputând fi dedusă pe cale de interpretare.
Consimțământul părților trebuie să fie liber, neviciat, exprimat în scris în formă autentică.
Obiectul donației. Pot forma obiect al contractului de donație bunurile mobile sau imobile aflate în circuitul civil ori drepturile privind aceste bunuri, determinate sau determinabile, posibile, licite, existente sau care pot exista în viitor.
Cauza donației. Cauza remota adică scopul material pentru care donatorul face liberalitatea este variabilă, diferind de la un contract de donație la altul.
Cauza proxima a donației este intenția donatorului de a îl gratifica pe donator și este comună tuturor contractelor de donație.
Cauza donației trebuie să existe, să fie licită și morală.
Forma autentică este cerută pentru validitatea donației și nu doar pentru probațiunea ei. Aceasta este prin urmare de esența donației. Nerespectarea formei autentice a donației este sancționată cu nulitatea absolută a contractului.
În cazul în care contractul de donație se încheie între absenți, prin ofertă și acceptare exprimate separat, momentul încheierii este acela în care ofertantul ia cunoștință de acceptarea ofertei de către destinatar.
Pentru formarea valabilă a contractului de donație, oferta și acceptarea exprimate separat trebuie să respecte forma autentică prevăzută de art. 1011 alin. (1) Cod civil.
Irevocabilitatea donațiilor, prevăzută de art. 1015 Cod civil, constituie o trăsătură caracteristică acestui tip de contract cu titlu gratuit, fiind de esența liberalității, deosebită de forța obligatorie, a contractului prevăzută de art. 1270 Cod civil, care există bineînțeles și în cazul contractului de donație. Irevocabilitatea donațiilor privește însăși esența contractului, fiind o condiție de validitate pentru formarea lui, și nu efectele contractului, pe care le are în vedere forța obligatorie a contractului. Astfel, este lovită de nulitate absolută donația care: este afectată de o condiție a cărei realizare depinde exclusive de voința donatorului – potestativă pură; impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donație; conferă donatorului dreptul de a denunța unilateral contractul; permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără să fi dispus de acel bun.
Obligațiile donatorului sunt:
Obligația de predare a lucrului . Transferul dreptului de proprietate asupra lucrului ar fi aproape lipsit de conținut dacă donatorul nu ar pune la dispoziția donatarului, în materialitatea sa, bunul donat, pentru ca acesta să poată exercita plenitudinea atributelor pe care i le conferă dreptul dobândit: posesia, folosința și dispoziția.
Obligația de garanție a donatorului. Întrucât donatorul a consimțit la o diminuare patrimonială cu titlu gratuit în beneficiul donatarului, care a dobândit în acest fel, fără contraprestație, valori active, legea l-a exonerat pe dispunător de principiu, de obligația de garanție pentru evicțiune și pentru vicii ascunse.
Obligațiile donatarului. Deoarece contractul de donație este unilateral, în principiu, donatarul nu are nici o obligație față de donator.
Efectele donației față de terți. Ca orice contract translativ de proprietate, donația produce efecte (directe) doar între părțile contractante. Astfel, pentru ca donația să producă efecte și față de terți, este necesară îndeplinirea formelor de publicitate prevăzute de lege.
Donația poate fi revocată pentru ingratitudine și pentru neexcutarea fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat donatarul.
Revocarea pentru ingratitudine poate să fie cerută pentru oricare donație, indiferent dacă este făcută printr-un înscris autentic ori este un dar manual, pentru cele trei situații enumerate în art. 1023 Cod civil, astfel: dacă donatarul a atentat la viața donatorului, sau a unei persoane apropiate acestuia, sau știind că alții intenționează să atenteze la viața acestuia, și nu l-a anunțat; dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi ori injurii grave față de donatar; dacă donatarul refuză într-un mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns la nevoie, în limita valorii actuale a lucrului ce a constituit obiectul donației luându-se în considerare starea în care se afla lucrul la momentul încheierii donației.
Dreptul la acțiunea prin care este solicitată revocarea pentru ingratitudine se prescrie într-un termen de 1 an din momentul în care donatorul a aflat că donatarul a comis fapta de ingratitudine.
Acțiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată doar contra donatarului nu și împotriva moștenitorilor acestuia, însă dacă donatarul decedează după ce se introduce acțiunea, aceasta va putea fi continuată împotriva moștenitorilor săi.
Revocarea donației pentru neexcutarea sarcinii. În principiu, donațiea reprezintă un contract cu titlu gratuit – o liberalitate. Există însă posibilitatea ca donatorul să stipuleze în contract anumite sarcini (obligații) pentru donatar. Practic, stipularea în donație a unor sarcini pentru donatar va transforma contractul unilateral în contract sinalgamatic, care va produce și efectele specifice și acestui tip de contract. Neîndeplinirea sarcinii poate să conducă la revocarea donației, lucrurile reintrând în patrimoniul donatorului.
Prin raport succesoral se înțelege acea operațiune prealabilă împărțelii moștenirii, care constă în readucerea de către anumiți moștenitori la masa succesorală a acelor bunuri și valori pe care le-au primit cu titlu gratuit de la cel despre a cărui moștenire este vorba.
Deși forma actului autentic a fost instituită de legiuitor drept condiție de validitate a contractului de donație, există totuși reglementate trei excepții de la această solemnitate, și anume donația indirectă, donația deghizată, darul manual, donația simulată.
Prin stabilirea expresă a caracterului derogatoriu de la dreptul comun al formei autentice s-a pus capăt unot controverse doctrinare ale reglementării anterioare cu privire la cerințele de formă pe care trebuia să le respecte donația indirectă și donația deghizată.
Donația deghizată este generată prin simularea unui act cu titlu gratuity, secret, dar real, ce reflect adevărata voință a părților, sub forma unui act cu titlu oneros, public, dar fictive, care nu corespunde voinței juridice adevărate a părților implicate în convenție.
De pildă, părțile convin asupra unei donații ce are ca obiect un imobil, dar încheie un act apparent de vânzare – cumpărare privitor la bunul respective, deghizând gratuitatea într-un preț care, în realitate, nu s-a plătit și nici nu se dorește a se plăti sau încasa de către părți.
În ipoteza în care prin realizarea simulației se urmăresc scopuri ilicite, operația este lovită de nulitatea absolută și nu se pune problema vreunor efecte ale donației deghizate în acest fel.
Acțiunea în declararea simulației este imprescriptibilă, dar, dacă prin promovarea acțiunii se urmărește, de pildă, finalitatea reducțiunii donației deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros ori făcute prin persoane interpose, va trebui să se țimă cont de faptul că, conform dipozițiilor legale, dreptul la acțiunea în reducțiunea liberalităților excesive se prescrie în termen de trei ani, care începe să curgă, de principiu, de la dat deschiderii succesiunii.
Din perspectiva mijloacelor de dovadă a deghizării trebuiesc reținute prevederile art. 1292 Cod civil, potrivit cărora dovada simulației poate să fie făcută de creditori și de terți cu orice mijloc de probă, soluție normal, pentru că, pentru aceștia, simulația constituie un simplu fapt juridic, însă trebuie să se țină cont și de prevederile art. 1291 Cod civil.
Ca operațiune juridică, simulația presupune încheierea și existența concomitentă, între aceleași părți, a două acte juridice, în sensul de negotium iuris: unul aparent sau public și unul real, dar secret, ce reflect adevăratele raporturi juridice dintre părți, anihilând ori schimbând efectele actului public.
Așadar, simulația presupune întrunirea cumulativă a trei condiții: să existe actul public; să existe actul secret; să existe acordul simulatoriu.
Actul public este cel pe care părțile îl încheie pentru a masca raporturile lor juridice reale. Din perspectiva condițiilor de formă ce trebuie să le îndeplinească, acesta este sufficient să le satisfacă pe cele prevăzute de prevederile legale pentru actul aparent.
Din punct de vedere al validități, actul public este unul obișnuit, pentru că, dacă acesta este nul, nu se pune problema capacității sale de a disimula actul secret, fiind lipsit de orice efecte juridice.
Actul secret este cel ce reflect raporturile juridice reale dintre părți, astfel cum acestea le-au avut în vedere la încheierea operațiunii. Nu este obligatoriu ca actul secret să fie mereu redactat în scris, important este, din perspectivă procesuală, ca existența și conținutul său să poată fi dovedite în cadrul unei acțiuni eventuale în declararea simulației.
Actul ocult trebuie să fie secret, așadar, necunoscut terților, character ce lipsește, de pildă, dacă a fost supus unor forme de publicitate ori dacă existența acestuia este menționată în cuprinsul actului public.
Totodată, actul secret trebuie să fie realizat odată cu actul public, în caz contrar fiind în prezența unor manifestări de voință successive.
Prin caracterul contemporan al actelor se înțelege coexistența în timp a actului secret cu cel public. Actul secret, în sensul negotium iuris, trebuie încheiat anterior ori concomitant cu actul public și să rămână în vigoare, potrivit înțelegerii părților, și posterior acestuia.
Așadar, este suficient ca părțile să convină asupra simulației în ansamblul său, chiar dacă actul secret în sens de instrumentum s-ar redacta ulterior celui public.
Acordul simulator este echivalent cu înțelegerea părților asupra simulației în ansamblul său, ca operațiune juridică. Acesta trebuie să intervină la momentul încheierii actului occult. Acordul simulatoriu concretizează înțelegerea părților de a simula un anume act secret întrun anume act aparent.
Ca forme efective de realizare, simulația poate presupune fictivitatea, când actul aparent sau public este fictiv, nu a fost în realitate încheiat, iar între părți situația juridică este cea anterioară, nemodificată ca efect al încheierii respectivului act. Această varianță a fost denumită în doctrină simulație absolută.
Totodată, simulația poate fi și relativă. Și anume obiectivă, prin deghizarea totală sau parțială a naturii juridice a actului real, respectiv a unor clauze ale acestuia, respectiv subiectivă, prin interpunerea de persoane, cînd este secretî persoana uneia dintre părțile participante la încheierea actului real, în sensul că în actul public figurează un alt cocontractant.
Donația fictivă se poate întâlni în ipoteza în care, deși aparent se încheie un contract de donație, părțile convin ca, în realitate, raporturile juridice specifice donației să nu ia naștere, iar bunul să rămână în proprietatea donatorului aparent. Aceasta este situația în care, de exemplu, cunoscând că în curând va deveni insolvabilă, o persoană donează aparent bunul, pentru a îl sustrage de la o eventuală urmărire, în condițiile în care persoanele insolvabile nu pot dispune cu titlu gratuit.
În această situație nu intră, de fapt, în discuție o simulare a donației, ci o simulare prin donație a unui acord de voință care anihilează efectele aparente ale contractului public.
Specifică donației indirecte este existența intenției de gratificare animus donandi, ca element definitoriu, cu particularitatea că această intenție nu se materializează în forma clasică prevăzută de lege pentru donație, ci printr-un alt act juridic, diferit de acest contract.
Donațiile indirecte nu sunt contracte de donație în sensul comun al termenului, tocmai de aceea la încheierea lor nu trebuie respectată forma autentică prevăzută de lege, ci forma specifică actului juridic care încorporează liberalitatea. În funcție de această formă și de efectul pe care nerespectarea sa îl are asupra valabilității, urmează a se aprecia însăși validitatea formală a donației.
Donația indirectă nu are un caracter simulat, pentru că intenția liberală există și se manifestă prin însăși prin însăși încheierea actului juridic, fără a fi ascunsă, doar forma sa de concretizare este diferită de cea a contractului de donație. În cazul donației indirecte, actul care se încheie este cel real, voit de părți, prin intermediul său se realizează indirect o gratificare.
Cu toate că donația indirectă împrumută forma de la actul juridic care îi servește drept suport, condițiile de fond specifice liberalității trebuie respectate.
Pentru valabilitatea donației indirecte trebuie să se realizez acordul de voință între donator și cel gratificat.
Ca formă de manifestare, donația indirectă se realizează cel mai frecvent prin acte juridice precum renunțarea la un drept, remiterea de datorie și stipulația pentru altul.
Renunțarea la un drept este un act juridic de sine stătător, ce nu presupune automat, prin simpla sa încheiere, existența unei donații indirecte.
Renunțarea la un drept poate fi și cu titlu oneros, iar dacă respectiva contraprestație este o cauză suficientă și reală a renunțării, nici nu mai este aplicată problema liberalității.
Renunțarea la un drept cu titlu gratuit poate să fie calificată, de la caz la caz, ca donație indirectă, impunându-se însă a se dovedi, prin orice mijloc de probă, existența intenției de gratificare.
Operațiunea nu este lipsită de semnificație, căci, odată probat elementul animus donandi, renunțarea la drept va trebui analizată și din perspectiva îndeplinirii condițiilor de fond specifice donației.
Între renunțare și donație există un raport juridic de interdependență, în care donația este un simplu accesoriu al operației principale care este renunțarea.
Remiterea de datorie reprezintă unul dintre modurile de stingere a obligației de plată, în sens larg, prin intermediul căruia creditorul renunță total ori parțial, expres ori tacit, cu titlu oneros ori gratuit, la satisfacerea creanței sale, liberându-l pe debitor de obligația sa. Aceasta se poate realiza prin diverse acte între vii sau prin legat. Dată fiind generozitatea definiției legale, pentru ca remiterea de datorie să constituie o donație indirectă, aceasta trebuie să satisfacă anumite cerințe care decurg din particularitățile liberalității.
De asemena, remiterea de datorie, pentru a reprezenta o donație indirectă, presupune, ca orice contract, acordul debitorului, părțile convenind astfel ca acesta din urmă să obțină un avantaj patrimonial, constând în valoarea creanței pe care nu mai este obligat să o achite creditorul său.
Este important însă, precum în cazul celorlalte forme de donație indirectă, să se stabilească prin orice mijloace de dovadă existența intenției de gratificare. Dacă această intenție de gratificare lipsește, iertarea de datorie fiind consimțită din alte considerent, remiterea de datorie nu mai reprezintă o liberalitate, chiar dacă debitorul înregistrează un avantaj patrimonial.
Din punct de vedere al formei pe care trebuie să o îmbrace această donație indirectă, sunt de reținut dispozițiile art. 1630 alin. (1) Noul Cod civil, potrivit căruia remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită, iar din perspectiva regimului probator, se aplică prevederile art. 1499, reiese că dovada se face cu orice mijloc de probă.
Tocmai de aceea, remiterea de datorie reprezintă o excepție de la obligativitatea formei autentice ad validitatem pentru contractul de donație. Din perspectiva cerințelor de fond și a regimului juridic însă, odată calificată remiterea de datorie ca donație, vor primi incidență regulile speciale prevăzute de lege pentru donații. Dacă remiterea de datorie este realizată printr-un act pentru cauză de moarte, și anume legat, este evident că nu se mai ridică problema calificării sale ca donație indirectă, urmând a fi aplicate regulile specifice legatului.
Stipulația pentru altul este de obicei un contract sau o clauză întrun contract prin care o parte, numită promitent, se obligă față de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestație în favoarea unei alte persoane, străină de contract, numită terț beneficiar. Acesta nu participă și nu este reprezentat la încheierea contractului. Prin efectul stipulației, beneficiarul dobândește dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației.
Între stipulant și beneficiar pot exista raporturi juridice obligaționale, în baza cărora stipulantului să îi incumbe obligații patrimoniale față de beneficiar. În acest caz, stipulația nu ridică problema calificării sale ca donație indirect în favoarea beneficiarului, întrucât cauza încheierii stipulației o constituie îndeplinirea de către stipulant, prin mijlocirea promitentului, a obligațiilor pe care le avea față de beneficiar.
Darul manual reprezintă forma cea mai simplă de donație, impunând doar tradițiunea unui mobil donat (pe lângă acordul de voință, indispensabil încheierii contractului).
În cazul darurilor manuale tradițiunea este o solemnitate care suplinește forma autentică a actului.
Spre exemplu, art. 1011 alin. (4), partea finală Noul Cod civil prevede că darul manual se încheie valabil prin acordul de voințe al părților, însoțit de tradițiunea bunului de la donator la donatar, derogând astfel de la dispozițiile art. 1011 alin. (1) Noul Cod civil, care instituie forma autentică, ad validitatem, pentru încheierea contractelor de donație.
Darul manual presupune acordul de voință al părților și tradițiunea (predarea materială) bunurilor mobile corporale de la donator la donatar.
Darul manual este considerat un contract real, conform art. 1174 alin. (4) Noul Cod civil. Temeiul transmisiunii bunurilor mobile corporale din patrimoniul donatorului în cel al donatarului îl reprezintă acordul de voință al părților, iar tradițiunea bunurilor (de manu ad manum) este forma exterioară de materializare a acestui acord de voință.
Legiuitorul a optat pentru reglementarea special, în cupriinsul art. 1030 Noul Cod civil, a donației făcute viitorilor soți ori unuia dintre aceștia în vederea căsătoriei , instituinbd un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun.
Elementul definitoriu al acestor donații îl reprezintă cauza lor specific, intenția liberal fiind generată de dorința de a gratifica pe viitorii soți ori pe viitorul soț, în considerarea încheierii posterioare a mariajului proiectat. În realitatea social aceste donații reprezintă, de obicei, “înzestrarea” copiilor de către părinți, darurile de nuntă făcute anterior încheierii căsătoriei de către rude sau prieteni ori chiar de către viitorii soți, unul altuia.
Pentru a fi întrunită ipoteza textului legal, donatarul sau donatarii trebuie să aibă calitatea special de viitori soți, iar donația trebuie să fie făcută în forma prevăzută de lege, deci o donație valabilă, sub condiția suspensivă a încheierii căstoriei. Această condiție trebuie expres inserată în cuprinsul actului de donație ori anume convenită în cazul darului manual. Simplul fapt că donatarul are un proiect concret de căsătorie care nu se realizează nu atrage incidența automată a caducității donației, trebuind să se stabilească faptul că donația s-a realizat sub condiția materializării acestui proiect.
În cazul donațiilor care obligatoriu trebuie încheiate în formă solemn, se impune ca toate clauzele să îmbrace tiparul authentic, sub sancțiunea nulității absolute, deci inclusive clauza care prevede condiția suspensivă a încheierii căsătoriie donatarilor sau donatarului.
De asemenea, donațiile la care se referă prevederile art. 1030 Noul Cod civil trebuie deosebite de darurile de nuntă, care se fac soților sau unuia dintre aceștia cu ocazia celebrării căsătoriei, deci posterior încheierii acesteia.
Prevederile art. 1031 Noul Cod civil prevăd că orice donație între soți este revocabilă numai în timpul căsătoriei. Sfera de aplicare a dreptului de revocare a fost considerabil și binevenit restrânsă față de prevederile art. 937 vechiul Cod civil, care permiteau exercitarea prerogativei revocării, practic, nelimitat, în timpul vieții soțului dispunător.
Revocabilitatea donațiilor dintre soți este o măsură de protecție suplimentară stabilită de lege în favoarea dispunătorului, când aceasta are calitatea de soț al gratificatului. Nu mai puțin, posibilitatea revocării donației între soți este de ordine publică, astfel încât titularul dreptului de revocare nu poate în mod valabil renunța anticipat la exercitarea acestuia, de exemplu, prin clauză contractuală expresă, avînd însă facultatea de a nu uza de revocare.
În interpretarea textului legal, reiese că această calitate specială de soț, deoportivă a donatorului și a donatarului, trebuie să existe atât la momentul încheierii donației, cât și al revocării acesteia. Așadar donația consimțită anterior căsătoriei nu este revocabilă de drept în timpul mariajului, chiar dacă ar fi încheiată în vederea acestuia.
Dreptul de revocare aparține doar soțului donator și se poate exercita doar față de soțul donatar, iar nu și față de succesorii acestuia. Stabilind că donația încheiată între soți este revocabilă doar în timpul căsătoriei, legiuitorul a limitat în timp dreptul de revocare, circumscriind exercitarea acestuia strict la perioada maritală. Prin decesul soțului donatat căsătoria încetează, așadar revocarea nu mai poate opera în puterea voinței soțului donator supraviețuitor, pentur că limitele temporale fixat5e de lege pentru exercitarea dreptului au fost depășite.
Revocabilitatea donației între soți în timpul căsătoriei reprezintă un caz particular de revocare, diferit și cu alt regim juridic față de cele două cazuri de drept comun, revocarea pentru ingratitudine și ceea pentru neexexutarea sarcinii, operând de drept, prin simpla manifestare de voință a soțului donatar.
Întrucât puterea de revocare este oricum rezervată acestuia, fără ca dispunătorul să fie ținut sîă își argumenteze gestul și fără ca fratificatul să se poată opune în vreun fel, s-a consideratcă donația dintre soți este valabilă, chiar dacă s-a făcut sub condiție potestativă, chiar dacă se impune donatarului obligația de a plăti datoriile nedeterminate ale donatorului și chiar dacă donatorul și-a rezervat dreptul de a dispune de bunurile dăruite, de vreme ce se recunoaște legal dreptul soțului donator de a revoca discreționar donația făcută consortului.
Mai ales în contextul actualei reglementări însă, considerăm că soluția nu poate fi păstrată. De lege lata, donația între soți este esențialmente revocabilă doar în timpul căsătoriei, deci întrun interval de timp adesea mai restrâns decât cel determinat prin interpretarea prevederilor art. 937 vechiul Cod civil.
Ca atare, acțiunea concomitentă a dreptului de revocare unilaterală și a lipsirii de efecte a principiului irevocabilității prin convenirea vreuneia dintre clauzele interzise prevăzute de art. 1015 Noul Cod civil poate fi mai redusă decât durata vieții donatorului, ceea ce în viziunea vechii reglementări era exclus.
Bibliografie
LITERATURĂ DE SPECIALITATE
A.Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, București, 2004
Adrian Stoica, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Pro Universitaria, București, 2014
Al . Oproiu, V.Economu, Note critice la dec. Civ. Nr. 2122/1956 a Trib. Reg. Argeș, în LP nr. 3/1961, pp. 24 și urm
Al. Bacaci, Drept civil. Succesiunile, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Alina – Ana Stamate – Tămășan, Comentariile Codului Civil.Donația, Ed. Hamangiu, București, 2013
Bleoancă A., D. Călin, D. Cigan, Ghe. Durac,C.G. Frențiu, I. Ninu, G. Răducan, T.V. Rădulescu, C.S. Ricu,C.T. Ungureanu, D. Zeca, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. II, art. 953-1649, Ed. Hamangiu, București, 2012
Bujorel Florea, Contractul de donație în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2014
C.Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013
C.M. Crăciunescu, D. Lupașcu, Reglementarea clauzei de preciput în noul Cod civil român, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, în PR nr. 8/2011
C.Stătescu, Drept civil. Contractul de transport, Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967
Cristian Jora, Drept civil. Drepturile reale în Noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Cristina Nica, Donația și moștenirea. Vol I., Drepturile statului asupra moștenirii vacante. Moștenirea testamentară, Ed. Hamangiu, București, 2011
Ctin. Hamangiu, Tratat de drept civil român, vol. III, Ed. All, București, 1998
D. Chirică, Drept Civil, Contracte Speciale Civile și Comerciale, vol.1, Vânzarea și Schimbul, Ed. Rosetti, București 2005
D. Zeca Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. II, Ed. Hamangiu, București, 2012
D.C.Florescu, Contracte civile., Ed. Universul Juridic, București, 2011
D.Chirică, Drept civil, Succesiuni și testamente, Ed. Rosetti, București, 2003
D.Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile., Ed. C.H.Beck, București, 2014
D.N. Teohari, Liberalități afectate de termen, condiție și sarcină, Ed. Hamangiu, București, 2009;
D.N. Teohari, Liberalități afectate de termen, condiție și sarcină, Ed. Hamangiu, București, 2009
Dogaru L. , Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, București, 2004
Dumitru C. Florescu, Contracte civile, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Dumitru Florescu, Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2011
E. Florian, Dreptul familiei, ediția 4, Ed. C.H.Beck, București, 2011, p,. 68
Eugeniu Safta – Romano, Contracte civile. Încheiere. Executare. Încetare, Ed. Polirom, București, 1999
F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, Vol. II. ,Moștenirea testamentară, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Fl. Baias, Simulația.Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Rosetti, București, 2003
Fl. Moțiu, Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole,Ed. C.H. Beck, București, 2012
Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, vol II, Ed. C.H. Beck, București, 2015
Fr. Deak, Contracte civile, Ed. Universul Juridic, București, 2007
Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, Ed. Universul Juridic, București, 2007
Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, Ed. Universul Juridic, București, 2007
Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol I. Moștenirea legală, Ed. Univesul Juridic, București, 2013
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2001
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ediția 2, Ed. Universul Juridic, București, 2002
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, vol II., Ed. Universul Juridic, București, 2014
G. Boroi, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012
G. G.C. Frențiu, Comentariile Codului civil. Liberalitățile. Testamentul. Rezerva succesorală. Reducțiunea liberalităților excesive, Ed. Hamangiu, București,2013
G.Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012
Gabriel Boroi, Carla A. Anghelescu, Bogdan Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu
Ghe. Comăniță, Drept civil – Contracte civile speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2013
I.Nicolae, Drept civil. Succesiuni. Moștenirea tesamentară, Ed. Hamangiu, București, 2013
J. Goicovici, Discuții în legătură cu solemnitatea contractului de donație, în Dreptul nr. 7/2005
J. Maury, Successions et liberalités, 6e éd. Litec,2007,Paris
L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Ed. Hamangiu, București, 2012
Liviu Pop, I.F. Popa, S.I Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte. Ed. Hamangiu, București, 2014
M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în Dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966
M. Eliescu, Transmisiunea și împărțeala moștenirii în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966
M. Mureșan, Contractele civile, vol. I, Contractul de vânzare-cumpărare, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 1996
M.M Pivniceru, C.Susanu, D.Tătărușanu, Moștenirea legală și testamentară. Împărțeala moștenirii. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureșlti, 2006
M.M Soreață, Noutăți legislative în materia succesiunilor introduce prin Noul Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013
M.M. Oprescu, Contractul de donație, Ed. Hamangiu, București, 2010
Oliviu Puie, Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Ov. Ungureanu, Drept civil. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Ph. Malaurie, Cours de droit civil.Les succesions. Les liberalites, Paris, 1989, p. 411
St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeș, Contracte civile și comerciale, Ed. Hamangiu, București, 2009
T. Prescure, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu,București, 2012
Turianu C., Succesiuni și partajul succesoral, Ed. C.H.Beck, București, 2008
V.Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. 2, Ed. C.H.Beck, București, 2013
V.Terzea, Noul Cod civil (adnotat cu doctrină și jurisprudență), vol. I, Ed. Universul Juridic, București , 2011
LEGISLAȚIE
Codul civil în vigoare a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 (M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009) și pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011 (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011)
Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății
Noul Cod de procedură civilă
Bibliografie
LITERATURĂ DE SPECIALITATE
A.Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, București, 2004
Adrian Stoica, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Pro Universitaria, București, 2014
Al . Oproiu, V.Economu, Note critice la dec. Civ. Nr. 2122/1956 a Trib. Reg. Argeș, în LP nr. 3/1961, pp. 24 și urm
Al. Bacaci, Drept civil. Succesiunile, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Alina – Ana Stamate – Tămășan, Comentariile Codului Civil.Donația, Ed. Hamangiu, București, 2013
Bleoancă A., D. Călin, D. Cigan, Ghe. Durac,C.G. Frențiu, I. Ninu, G. Răducan, T.V. Rădulescu, C.S. Ricu,C.T. Ungureanu, D. Zeca, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol. II, art. 953-1649, Ed. Hamangiu, București, 2012
Bujorel Florea, Contractul de donație în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2014
C.Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013
C.M. Crăciunescu, D. Lupașcu, Reglementarea clauzei de preciput în noul Cod civil român, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2011, în PR nr. 8/2011
C.Stătescu, Drept civil. Contractul de transport, Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967
Cristian Jora, Drept civil. Drepturile reale în Noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Cristina Nica, Donația și moștenirea. Vol I., Drepturile statului asupra moștenirii vacante. Moștenirea testamentară, Ed. Hamangiu, București, 2011
Ctin. Hamangiu, Tratat de drept civil român, vol. III, Ed. All, București, 1998
D. Chirică, Drept Civil, Contracte Speciale Civile și Comerciale, vol.1, Vânzarea și Schimbul, Ed. Rosetti, București 2005
D. Zeca Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. II, Ed. Hamangiu, București, 2012
D.C.Florescu, Contracte civile., Ed. Universul Juridic, București, 2011
D.Chirică, Drept civil, Succesiuni și testamente, Ed. Rosetti, București, 2003
D.Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile și liberalitățile., Ed. C.H.Beck, București, 2014
D.N. Teohari, Liberalități afectate de termen, condiție și sarcină, Ed. Hamangiu, București, 2009;
D.N. Teohari, Liberalități afectate de termen, condiție și sarcină, Ed. Hamangiu, București, 2009
Dogaru L. , Drept civil. Contracte speciale, Ed. All Beck, București, 2004
Dumitru C. Florescu, Contracte civile, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Dumitru Florescu, Dreptul succesoral, Ed. Universul Juridic, București, 2011
E. Florian, Dreptul familiei, ediția 4, Ed. C.H.Beck, București, 2011, p,. 68
Eugeniu Safta – Romano, Contracte civile. Încheiere. Executare. Încetare, Ed. Polirom, București, 1999
F. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral, Vol. II. ,Moștenirea testamentară, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Fl. Baias, Simulația.Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Rosetti, București, 2003
Fl. Moțiu, Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole,Ed. C.H. Beck, București, 2012
Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, vol II, Ed. C.H. Beck, București, 2015
Fr. Deak, Contracte civile, Ed. Universul Juridic, București, 2007
Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, Ed. Universul Juridic, București, 2007
Fr. Deak, L. Mihai, R. Popescu, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, Ed. Universul Juridic, București, 2007
Fr. Deak, R. Popescu, Tratat de drept succesoral. Vol I. Moștenirea legală, Ed. Univesul Juridic, București, 2013
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2001
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, ediția 2, Ed. Universul Juridic, București, 2002
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, vol II., Ed. Universul Juridic, București, 2014
G. Boroi, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, 2012
G. G.C. Frențiu, Comentariile Codului civil. Liberalitățile. Testamentul. Rezerva succesorală. Reducțiunea liberalităților excesive, Ed. Hamangiu, București,2013
G.Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012
Gabriel Boroi, Carla A. Anghelescu, Bogdan Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu
Ghe. Comăniță, Drept civil – Contracte civile speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2013
I.Nicolae, Drept civil. Succesiuni. Moștenirea tesamentară, Ed. Hamangiu, București, 2013
J. Goicovici, Discuții în legătură cu solemnitatea contractului de donație, în Dreptul nr. 7/2005
J. Maury, Successions et liberalités, 6e éd. Litec,2007,Paris
L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Ed. Hamangiu, București, 2012
Liviu Pop, I.F. Popa, S.I Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012
Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte. Ed. Hamangiu, București, 2014
M. Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în Dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966
M. Eliescu, Transmisiunea și împărțeala moștenirii în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1966
M. Mureșan, Contractele civile, vol. I, Contractul de vânzare-cumpărare, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 1996
M.M Pivniceru, C.Susanu, D.Tătărușanu, Moștenirea legală și testamentară. Împărțeala moștenirii. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureșlti, 2006
M.M Soreață, Noutăți legislative în materia succesiunilor introduce prin Noul Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013
M.M. Oprescu, Contractul de donație, Ed. Hamangiu, București, 2010
Oliviu Puie, Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Ov. Ungureanu, Drept civil. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Ph. Malaurie, Cours de droit civil.Les succesions. Les liberalites, Paris, 1989, p. 411
St.D. Cărpenaru, L. Stănciulescu, V. Nemeș, Contracte civile și comerciale, Ed. Hamangiu, București, 2009
T. Prescure, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu,București, 2012
Turianu C., Succesiuni și partajul succesoral, Ed. C.H.Beck, București, 2008
V.Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. 2, Ed. C.H.Beck, București, 2013
V.Terzea, Noul Cod civil (adnotat cu doctrină și jurisprudență), vol. I, Ed. Universul Juridic, București , 2011
LEGISLAȚIE
Codul civil în vigoare a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 (M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009) și pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011 (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011)
Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății
Noul Cod de procedură civilă
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Donatia Varietatile Contractului de Donatie (ID: 127453)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.