Domnia Lui Neagoe Basarab, Voievod In Tara Romaneasca

Neagoe Basarab și Argeșul

Introducere

Este bine cunoscut faptul cǎ în orice manual sau tratat de istorie generalǎ , de istoria arhitecturii sau a artei , numele domnitorului de la Argeș apare bine conturat ca unul dintre ctitorii de excepție ai culturii medievale românești . În mod obișnuit , opera îi este ilustratǎ cel puțin prin douǎ remarcabile realizări : una în domeniul arhitectonic și artistic-monumental de cult de la Curtea de Argeș – cealaltă în cel literar –„Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Theodosie’’. Aceste douǎ creații de excepție sunt atât de cunoscute , încât , în mod firesc , orice om de culturǎ le asociază cu viața și cu domnia lui Neagoe Basarab , trecându-se de cele mai multe ori peste celelalte lucrǎri ale sale .

Valoarea și ineditul monumentului istoric de arhitecturǎ și de artǎ de la Curtea de Arges și în special ale celui literar „învǎțǎturile” , l-au determinat pe Bogdan Petriceicu Hașdeu sǎ-l aprecieze pe Neagoe Basarab a fi fost un „Marc Aureliu al Țarii Românești , principe artist și filosof , care ne face a privi cu uimire , ca o epocă excepțională de pace și culturǎ în mijlocul unei întunecoase furtuni de mai mulți secoli , scurtul interval dintre anii 1512-1521” . 1

Ovid Densușianu a facut și el aprecieri elogioase la adresa „Învǎțǎturilor” , dar caracterizarea făcutǎ de Xenopol , prin care se nega orice calitate a lui Neagoe ca om politic , nu este infirmatǎ de nimeni .

Dimpotrivă, Demostene Russo , la începutul secolului

nostru , îi contesta lui Neagoe paternitatea „Învǎțǎturilor” către fiul sau Teodosie.

Iorga a combătut tezele lui Demostene Russo susținând ori de câte ori a avut prilejul cǎ numai Neagoe putea să fie autorul „Învǎțǎturilor” , dar despre omul politic, istoricul nostru s-a mulțumit sǎ consemneze faptul cǎ Neagoe a reușit sǎ stabileascǎ liniștea „și înlăuntru și în afară”.

Timpul care s-a scurs de la apariția primei monografii2 asupra lui Neagoe Basarab ,tipărirea „Învǎțǎturilor” în forma unei ediții corespunzătoare exigențelor moderne 3, publicarea de noi documente, original si competent interpretate și punerea în circulație a unor lucrări prin care s-au făcut cunoscute rezultatele muncii zilnice a istoricilor , literaților și esteticienilor aplecați asupra evului mediu românesc au facilitat demersul elaborării unei noi lucrări având ca subiect viața și creația ilustrului domn și mare voievod care a fost Neagoe Basarab.

Disputa purtată în jurul autenticității „Învǎțǎturilor” monopolizează atenția cercetătorilor , Neagoe ca om politic fiind , în general , neglijat de istoriografia noastră .

Integrarea Țǎrii Romanești – Muntenia în vâltoarea evenimentelor de la Dunarea de Jos , atunci o zonă de întâlnire a lumii creștine cu cea musulmanǎ , permite sǎ se întâlneascǎ

Note

1. B.P. Hașdeu , cuvente den bătrâni , vol I București , 1879

2. Manole Neagoe , Neagoe Basarab , București 1971

3. Învǎțǎturile lui Neagoe Basarab cǎtre fiul sau Teodosie.

astǎzi cu o mai evidentă claritate direcțiile de acțiune ale marilor cârmuitori de neam și de țarǎ .Reliefarea puternicii familii a boierilor craiovești și a omului ridicat de ei pe tron – Neagoe Basarab – aduce în prim plan o problemǎ deosebită : s-a respectat legea succesorialǎ la tron sau ocuparea lui a fost consecința ambiției nemăsurate a unui boier sprijinit de necesitatea impusǎ de timpurile grele . Formația lui Neagoe , astăzi mai bine cunoscutǎ , politica s-a internǎ , continuând-o pe cea a lui Radu cel Mare , aducând-o aminte pe cea a lui Ștefan cel Mare , sunt mai clar precizate prin documente care permit o cronologie mai exactǎ , expusǎ și în lucrarea de față .

Sperând să fie conturatǎ o imagine a lui Neagoe Basarab si Argeșul cât mai apropiatǎ de realitate , prin lucrarea de fațǎ se încearcă sa fie stabilite coordonatele esențiale ale domniei lui .

CAPITOLUL I

Originea lui Neagoe Basarab

La sfârșitul secolului al XV-lea și,mai precis, din timpul domniei lui Țepeluș și pânǎ spre mijlocul secolului următor , marea familie a boierilor olteni,cunoscutǎ sub numele de boierii Craiovești (după Craiova,una dintre moșiile lor),joacǎ un rol de prim plan în viața internǎ,participǎ,influențează și determinǎ un anumit sistem de politicǎ internǎ al Țarii Românești . Sub Țepeluș,Vlad Călugărul și Radul cel Mare , Neagoe de la Craiova și apoi fii săi Barbul,Pârvul,Danciul și Radul ocupǎ constant mari dregătorii în Sfatul domnesc.

Neagoe de la Craiova e mare ban ,dregătorie în care rǎmâne cu mici intermitențe pânǎ la sfârșitul domniei lui Vlad Călugărul. Barbul ajunge și el mare ban ,dregătorie în care rǎmâne pânǎ la călugărirea sa din anul 1520. Pârvul ocupă la fel dregătoria de mare vornic pânǎ în anul 1512, când apare pentru ultima datǎ într-un document al fiului sǎu Neagoe ca „fost vornic”. Danciul este comis în timpul domniei lui Vlad Călugărul și Vlad cel Mare. În 1512 , ajunge spătar , în 1508 mare armaș, iar în 1510, pentru scurt timp „mare vornic”. Radu,cel mai mic dintre ei , ocupă dregătoria de postelnic , până în 1507 când a pierit la Tinoasa în oastea lui Radu voievod cel Bun1. În afara tradiției istorice , pânǎ la sfârșitul secolului al XV-lea , nu exista nici o sursǎ care sǎ păstreze infomații directe în legăturǎ cu familia boierilor Craiovești. Prima știre despre ei datează din anul 1456,dar nici aceasta nu este directǎ. În timpul domniei lui Neagoe Basarab, Craioveștii i-au pus în Mǎnǎstirea Dealu o noua piatrǎ „s-a făcut aceasta piatrǎ în zilele lui Io Neagoe voievod : au făcut-o Barbul banul și Pârvul vornicul și cu frații lor , fii lui Neagoe de la Craiova pentru cǎ și Vladislav i-a ridicat vlasteli”.

O interpretare nouǎ2 face douǎ precizări importante pe marginea acestei inscripții . Formula „i-a ridicat vlasteli” nu înseamnă cǎ Vladilsav al II-lea i-a ridicat pe craiovești la rangul de boieri pentru cǎ vastel (vlastelin) înseamnă mare boier , de obicei rudǎ cu domnul ,care poate face parte din Sfatul domnesc fǎrǎ să îndeplinească o dregătorie , ceea ce presupune cǎ, în acea vreme , Craioveștii erau deja boieri, stăpânitori de sate.

Cea de-a doua precizare este făcutǎ în sensul cǎ la 1456 , când Vladislav îi ridica vlastelini pe Craiovești, Barbu și Pârvul de pe inscripția tombalǎ erau mici , deci vlastelin trebuie sǎ fi fost tatăl lor , Neagoe.

Așadar ,inscripția a fost interpretatǎ în mod diferit . Prin „i-a ridicat vlasteli” majoritatea istoricilor noștri au înțeles cǎ ,în vremea lui Vladislav al II-lea, Craioveștii au fost ridicați la rangul de boieri. 3

Din păcate formula „i-a ridicat vlasteli” este singularǎ în cadrul documentelor noastre medievale și în jurul ei se pot face speculații , fǎrǎ a avea certitudinea adevărului afirmat.

1. I.C.Filitti , Banatul Olteniei și Craioveștii, în arhivele Olteniei ; Documente privitoare la Istoria României sec.XVI Țara Românească Vol I

2. N.Iorga, Inscripțiile din bisericile României Fasc.I,București 1905 p.100;Stoica Nicolaescu , Documente slavo-române cu privire la relațiile Țarii Românești și Moldovei cu Ardealul în sec XV-XVI, București 1905, p.325 ; I.C.Filitti , Banatul Olteniei și Craiovești , p.27

3. St Ștefǎnescu op.cit. p. 64

Revenind la piatra de mormânt a lui Vladislav al II-lea , concluzia a fost impusǎ exclusiv de analiza lespedei tombale apreciatǎ ca prima informație indirectǎ despre Craiovești , datând din timpul domniei lui Neagoe Basarab . Cercetarea atentǎ a pomelnicului care conține pomelnicul și dania făcută la 28 ianuarie 1501 (7009) mǎnǎstirii Sf.Pavel de la Muntele Athos de fiii lui Neagoe de la Craiova5 a determinat schimbarea ei . Prin datare ,cât și prin conținut , actul dovedește clar cǎ precede lespedea tombala .

În pomelnic , fii lui Neagoe de la Craiova i-au enumerat , în ordine, pe toți membrii familiei cunoscuți lor : „părinții noștii Barbu și Vâlcsan și Vlada și Maina și Neagoe și Stana și Vinia(….)”6.

Așadar , în stadiul actual al cunoștințelor , începuturile familiei Craioveștilor nu mai trebuie plasate în vremea lui Neagoe de la Craiova , ci aduce într-o perioadǎ anterioarǎ , cea a lui Barbu și Vâlcsan . Acești Barbu și Vâlcsan evident erau

„bunicii” 7 autorilor pomelnicului , deci părinții lui Neagoe , iar Vlada și Maina ,soțiile lor. Barbu, puțin cunoscut , a fost

4. Documenta Romaniae Historica , B. Țara Românească, Vol..I, București , 1966

5. Ibidem

6. Ibidem

7. Dan Pleșia , Neagoe Basarab-Originea, familia si o scurtă privire asupra politicii Țării Romanești la începutul veacului al XVI-lea , în „Valahica” vol I , Târgoviște 1969, p. 59.

paharnic și membru al sfatului în timpul domnului Alexandru Aldea (1431-1436) , iar Vâlcsan Vlorin, mai activ în epocă ,

s-a remarcat în apropierea tronului între 1421-1435 , fiind unul dintre primii membrii ai altui puternic neam boieresc , al Floreștilor și străbun al Stanei , prima soție a lui Neagoe de la Craiova. Informația prezintă interes și sub aspectul relevării , înrudirii , poate originare , a douǎ familii boierești ale căror acțiuni au fost determinante pentru soarta Țǎrii Românești din secolele al XV-lea și al XVI-lea: Craioveștii și Floreștii.

Tradiția cultă , creatǎ în secolul al XVI-lea de Gavril Preotul Athosului , înscrisă în opera s-a panegiricǎ „Viața lui Nifon”, a incercat sǎ acrediteze ideea cǎ familia boierilor Craiovești ar fi înrudită la origine cu cea domnitoare , legitimǎ , a Basarabilor8.

Evident , aceastǎ tradiție , ori mai bine spus legendǎ , preluatǎ și de unii prea creduli cronicari din veacul al XVII-lea , a fost creatǎ de craiovești , poate chiar de Neagoe Basarab, inspiratorul scrierii9.

Țelul urmărit era limpede: se încerca sǎ se justifice ascensiunea si apoi ocuparea tronului de către un vlastelin, membru al unei puternice familii boierești , contestat de alți mari boieri10.

Existența Craioveștilor ca o familie puternicǎ din prima parte a secolului al XV-lea este atestatǎ și de cercetările arheologice de la Strehaia. Acolo au fost descoperite urmele unei bogate „curți” boierești datând din prima parte a veacului

8. I.C. Filitti, op.cit. p.80-81

9. N. Cartojan , Istoria literaturii romane vechi , București , 1980, p.142-143

10. Mustafa Ali Mehmet , Douǎ documente turcești despre Neagoe Basarab, in „Studii” nr.5 /1968, p.927

al XV-lea , situatǎ pe locul unde hristoavele indicǎ a fi fost conacul Craioveștilor11, proprietatea lui Barbu paharnic .

Cursul vieții lui Barbu paharnic va rǎmâne ,poate pentru totdeauna, învăluit în negurǎ pentru cele întâmplate după moartea lui Alexandru Aldea , fruntașul facțiunii Dǎneștilor. Credincios Dǎneștilor , Barbu a făcut parte din boierii alungați , ori uciși de noul domn, Vlad Dracul , aprigul conducător , al patriei rivale ,a Draculeștilor.

Datoritǎ vicisitudinilor istoriei și a timpului , informațiile despre originile Craioveștilor s-au păstrat îndeosebi datoritǎ memoriei colective a familiei , transmițându-se posterității mai ales prin izvoare indirecte sau târzii . Acest fapt a permis fabulației sǎ lucreze și sǎ creeze o serie de legende asupra sorgintei Craioveștilor . Tradiția populară , transmisǎ pe cale oralǎ, a fost înregistratǎ abia în secolele al XVIII-lea de Cantacuzineștii-Șeităneștii12 urmași ai Craioveștilor pe linie femininǎ : stolnicul Constantin Cantacuzino a reținut că familia Craioveștilor se trăgea din boieri bulgari13, iar strănepotul lui, genealogistul banul Mihai Cantacuzino , cǎ descindeau din aristocrați sârbi. În,fond cele douǎ informații se contopesc . În evul mediu , în special în cronicile românești , sârbii și bulgarii erau confundați , fiind prezentați ca același popor . Așadar, cei doi cantacuzini au urmărit să arate cǎ în mintea contemporanilor exista credința cǎ familia Craioveștilor provenea de undeva din sudul Dunării, când în fapt este vorba ducreze și sǎ creeze o serie de legende asupra sorgintei Craioveștilor . Tradiția populară , transmisǎ pe cale oralǎ, a fost înregistratǎ abia în secolele al XVIII-lea de Cantacuzineștii-Șeităneștii12 urmași ai Craioveștilor pe linie femininǎ : stolnicul Constantin Cantacuzino a reținut că familia Craioveștilor se trăgea din boieri bulgari13, iar strănepotul lui, genealogistul banul Mihai Cantacuzino , cǎ descindeau din aristocrați sârbi. În,fond cele douǎ informații se contopesc . În evul mediu , în special în cronicile românești , sârbii și bulgarii erau confundați , fiind prezentați ca același popor . Așadar, cei doi cantacuzini au urmărit să arate cǎ în mintea contemporanilor exista credința cǎ familia Craioveștilor provenea de undeva din sudul Dunării, când în fapt este vorba de una dintre cele mai vechi familii românești, ale cărei origini se pierd în negura timpului.

11. St. Ștefǎnescu, op.cit. , p.68-70

12. Toti descendenții lui Mihail Cantacuzino , poreclit Șeitanologu erau denumiti in secolele XVII-XVIII in Țara Româneasca si Moldova , Șeitǎnesti. Ion Neculae , Letopisețul Țarii Moldovei si o sama de cuvinte , ed. Critica de G Strenopol, București ,1982, p.231; R.St.Ciobanu, pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino , București ,1982 , p.29 si urm.

13. N.Iorga , Operele stolnicului Constantin Cantacuzino, București, 1901 , p.52.

Sâmburele de adevăr generator al acestei tradiții constă în amplele , constantele și multiplele relații ale Craioveștilor cu Peninsula Balcanicǎ : economice , militare, culturale și matrimoniale . Ultimele , mai evidente , au impresionat mințile oamenilor de rând : Neagoe de la Craiova a fost însurat a doua oara cu Vinia , dintr-o familie despotalǎ sârbească , fiul său Barbu s-a însurat cu Neagoslava de aceeași origine , iar însuși Neagoe Basarab a avut-o ca soție pe Despina Milița din neamul despoților brâncovici.

Îndepărtarea seducătoarelor tradiții și legende permite revenirea la documente certe . Faptul cǎ tronul Țǎrii Românești a fost reocupat de un reprezentant al Dǎneștilor , Vladislav al II-lea , cu sprijinul probabil al Craioveștilor, a impus răspândirea lor: a recǎpǎtat moșiile și dregătoriile pierdute și , chiar mai mult, s-au văzut înǎlțați la rangul de vlasteli . Beneficiarul titlului a fost șeful familiei Craioveștilor- Neagoe de la Craiova- căci atunci erau prea mici sau inexistenți , fiii lui , autorii pomelnicului și ai textului săpat pe lespedea tombalǎ . Fiind mai bine cunoscut ca tatăl sǎu Barbu paharnic, Neagoe , prin obținerea titlului de vlastel, ca și prin ceea ce a fǎcut , este socotit a fi cel care a așezat definitiv familia Craioveștilor pe platforma marii boierimi . Moștenind si stăpânind prima parte a vieții Strehaia , ceea ce îi va aduce și suprarenumele de Neagoe Strehǎianul14

și-a mutat apoi reședința la o datǎ neprevăzuta în Craiova , care îi va da al doilea apelativ distinctiv. Este posibil ca acest mare boier sǎ se fi împacat cu Drǎculeștii și ca atare sǎ fie identic cu acel Neagoe comis apărut în hristoavele scrise de

14. Documente privind Istoria României. B. Țara Româneasca, veac 16, vol V, Buc 1956, p. 103-106. Apare sub acest nume intr-un act emis de cancelarie în timpul lui Mihnea Turcitul la 17 mai 1589

grǎmǎtici între anii 1463-1465 din porunca fratelui lui Țepes , Radu cel Frumos voievod (1462-1475).

Abia din anul 1475 , pe când tronul era ocupat de Laiotǎ Basarab „cel bătrân” (1473-1474;1475-1476;1476-1477) Neagoe de la Craiova este astfel nominalizat, indiscutabil a apărut în sfat ca boier fǎrǎ dregătorie15. Numele lui a fost scris de gramaticii Caloiana si Milco dupa alt Neagoe, „fiul lui Borcea” , personaj distinct , cu care nu poate fi confundat , în epocǎ. De atunci puterea lui a crescut într-atât încât în vara lui 1481 a avut capacitatea sǎ îi ofere ajutor lui Basarab cel Tânǎr „Țepeluș” (1477-1481;1481-1482) ajuns pribeag după ce fusese biruit la Râmnicul Sărat (8 iulie 1481) de Ștefan cel Mare și înlocuit la domnie cu Vlad Călugărul . Țepeluș a găsit azil și atât sprijin de la Craiovești , încât în noiembrie 1481 a reușit sǎ-l alunge pe Vlad Călugărul și sǎ-și reia tronul.

Cercetările întreprinse asupra întinderilor moșiilor stăpânite de Craiovești au stabilit cǎ la finele secolului al XV-lea ei dețineau circa 182 bunuri funciare , dintre care 132 erau sigure , iar 50 probabile . Cifra este impresionantă dacă se raportează la realitățile vremii , familia unui mare dregător deținea în medie 25 de sate16 .

Identificându-se și stabilindu-se pe hartă moșiile Craioveștilor , s-a realizat cǎ erau formate din numeroase sate dispersate și 3 nuclee principale : a) în jurul Craiovei ; b)în jurul vărsării râului Catăului ; c) în jurul vărsării râului Calmǎțui, deci în întreaga țară , porecla de boieri olteni fiind justificată doar prin începuturile familiei.

Puternicul Neagoe de la Craiova poate a fost răsplătit cu oarecare mari dregătorii de către Țepelus în ultima parte a

15. D.R.H. B. Țara Româneasca , vol I , p.209,215,218,222,248,250.

16. Donat , Domeniul Craioveștilor, apud Manole Neagoe , op. cit. , p.19.C.Rezachievici, Domeniul boieresc al lui Radu Șerban, 1970 p. 469 – 491

domniei lui (noiembrie 1481-martie 1482) , dar documentele nu o arată limpede . În schimb se știe precis cǎ urmașul lui Țepeluș , Vlad Călugărul , după ce și-a reluat tronul (martie 1482 ) a căutat , și după 4 ani , în 1486 a reușit sǎ se apropie de Neagoe ce la Craiova , căruia i-a oferit cea mai înaltă dregătorie din țară : Ban al Olteniei . Acest Neagoe de la Craiova a avut 4 fii și o fiică . Toți băieții au moștenit de la tatăl lor , ori au obținut de la domnii Vlad Călugărul și Radu cel Mare titlurile de vlastelin și de jupân , ocupând roluri importante și primordiale în viața Țǎrii Românești , la răscrucea dintre veacurile al XV-lea și al XVI-lea.

Barbu , fiul cel mai mare , cǎsǎtorit cu Neagoslava (Neguța) dintr-o familie boierească sârbească , a ocupat locuri în sfat , intermitent fǎrǎ dregătorii între 1482-1495 . De atunci înainte a deținut , cu întreruperi, în anul 1520 ,când s-a călugărit, apoi obținând dregătoria de mare ban17.

Pârvu , al doilea fiu , însurat cu Neaga din Hotǎrani , a apǎrut ca primul boier înscris în lista membrilor sfatului în hrisovul scris la Gherghița la 23 martie 1482 , când este arătat și ca mare vornic. Apoi, cu intermitențe , va fi menționat al doilea în sfat după fratele său Barbu, deținând aceeași dregătorie de mare vornic între 10 septembrie 1486 și 5 iunie 1512 când a murit18, fiind îngropat la mânăstirea Snagov. Danciu , al treilea fiu Gogoașe , căsătorit cu Hrusana , fiica lui Gherghina pârcălab , a devenit mare stolnic în 27 ianuarie 1483. După această primă dregătorie deținută pânǎ la 17 aprilie 1483 , el a ocupat cu întreruperi locuri în sfat ca mare comis , mare armaș , mare vornic pentru ca la scurt timp după ce a pǎrǎsit-o

pe ultima (ianuarie 1510), sǎ moarǎ în mod tragic la Sibiu la 12 martie 1510. Al patrulea dintre frați , Radu, însurat cu

17.N.Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Româneasca si Moldova , sec. XIV-XVII, București, 1971,p.17.

18. N. Stoicescu,Dicționar,p.18.

Velica din Sitoaia , fiica lui Vintilă Florescu , a fost postelnic între 3 august 1489 și 10 septembrie 1507. El a pierit în toamna anului 1507 în lupta de la Tinoasa „în oastea răposatului Radu voievod cel Bun, fiul lui Vlad Călugărul” 19.

Fiica lui Neagoe de la Craiova , cu o pondere minorǎ pe scena publicǎ , situație care a făcut să fie mai puțin cunoscutǎ documentar, s-a cǎsǎtorit cu Hamza din Obislav și l-a avut ca urmaș pe un alt Hamza din Obillav , mare dregător în anii domniei lui Neagoe Basarab20.

Cei 4 frati au căutat și au găsit noi izvoare de sporire a averii , pe lângă cel clasic de exploatare a pǎmântului . Ei au practicat negoțul de tranzit între sudul Dunării , stăpânit de otomani și Transilvania , au obținut veniturile unor vămi dunărene din zona Olteniei și chiar au primit bani și daruri pentru informații furnizate sibienilor despre trupele otomane . Despre Barbu, în „socotelile” orașului Sibiu s-a înregistrat în anul 1494 cǎ a cumpărat „noi mărfuri” , iar în luna noiembrie 1496 cǎ „slugile” marelui ban ajunseseră la un conflict cu negustorii sibieni aflați în Țara Românească .

Afacerile făcute cu otomanii , cu toate cǎ nu au fost întotdeauna avantajoase21, în ansamblu au adus mari venituri Craioveștilor . Cele mai însemnate , se pare , au constat în câștigurile realizate din vămi , așa cum a fost acela de la vama din Vidin , de unde Craioveștii luau jumătate din încasări22.

Încrederea otomanilor în Craiovești s-a datorat probabil și legăturilor de sânge cu dregători ai Sublimei Porți :

19. D.I.R., B Țara Româneasca, veac XVI, vol V, p.103

20. N Stoicescu , Dicționar , p.62-63

21. Spre pildǎ , Preda banul , fratele lui Neagoe Basarab , i-a vândut cumnatei sale Despina Milița , satul Gǎneasa pentru a-și achita o datorie cǎtre otomani (Stoica Nicolaescu , Domnia lui Neagoe Basarab Voievod, 1512-1521. O danie la mǎnǎstirea Hilandarul din Sfântul Munte Athos )

22. DIR.B.Țara Româneasca , veac XVI , vol II, p.61

cu renegatul Mehmet beg , pașa de Nicopol , fiul lui Ali beg Mihalogu , cu Ibrahim pașa , mare vizir și prieten cu Soliman al II-lea Kanumi, cu Mustafa pașa , ca și cu alți membri ai turcocrației.

În traficul de informații complexe , în special militare oferite Sibiului despre otomani a strălucit însuși tatăl lui Neagoe Basarab , Parvul Vornicul . Meritele lui ,în special în acest domeniu, au fost cunoscute și recunoscute de contemporani prin porecla sugestivǎ „leul cel mare” 23. Patriciatul din Sibiu ,la 11 iunie 1498 îi mulțumea printr-o scrisoare pentru informațiile transmise, și îl răsplătea prin daruri bogate24.

Puterea și bogația celor patru frați Craiovești este arătată și de numeroasele ctitorii și daniile lor , la nivelul celor ale domnilor țarii. Dintre primele , mai reprezentative au fost și rǎmân monumentele de cult: Strehaia , Sf Dumitru din Craiova , Bistrița , Sadova, Roaba , etc. . Nestemata lor a constituit-o Bistrița , un adevărat complex monastic fortificat unde

se găsește prima „bolnița” atestatǎ documentar25, neîntrerupt și

bogat înzestrata după 1491 , 1492 când i s-au dat 10 sate , 13 sălașe de țigani și alte bunuri. Remarcabilă între danii a fost

cea de la 28 ianuarie 1501 către mǎnǎstirea athonita Sf Pavel . Acesteia i s-a dat un obroc de 2000 aspri anual , care putea fi

23. Gavril Protul , Viața lui Nifon patriarhul, ed.V.Grecu, București,1944,p.17.

24. Rechnungen , vol I , p. 172-175; R.Manolescu, op.cit. , p.255

25. V. Gomoiu, Viața medicalǎ în Oltenia”, Craiova, 1943, p. 157.

Legenda afirmǎ cǎ întreg complexul monastic originar de la Bistrița a fost ridicat de Barbu Craiovescu. El a ctitorit monumentul de cult ca recunoștința pentru o întâmplare din tinerețea sa : era prizonier la turci si se ruga la Sf. Procopiu sǎ-l ajute sa trăiască. Brusc și-a pierdut cunoștința. Când s-a trezit nu mai era in temnița, ci intr-un mic schit inchinat Sf. Procopiu. Pe acel loc a ridicat marea ctitorie care trebuia sǎ evoce un eveniment care, in fond se bazează pe repunerea in circulatie a unei teme obișnuite in literatura hagiografica medievala.

ridicat de la frații Craiovești în fiecare an , în ziua de 6 ianuarie de un delegat care primea și 100 de aspri pentru cheltuielile de drum . Însemnătatea actului pentru averea Craioveștilor consta în dovedirea capacității lor de a plăti regulat o suma fixǎ , mare , călugărilor athonți .

Ctitoriilor cunoscute ca înǎlțate de frații Craiovești li se pot alătura altele create sub influența lor directǎ. Așa a fost mânǎstirea din Strâmbul-Gaiseni, din care se mai păstrează astăzi altarul și naosul bisericii originare. Ea a fost duratǎ în urma inițiativei lui Drǎghici Vintilescu din Florești, cumnat cu Radu Craiovescu, unchiul lui Neagoe Basarab26 . Poate astfel se explică influența planului bisericii episcopiei din Curtea de Argeș, asupra celui mǎnǎstirii din Strâmbul-Gaiseni.

Barbul banul neavând urmași, ceea ce l-a îndemnat sǎ se călugărească, menirea de a perpetua conducerea familiei i-a revenit celui de al doilea fiu al lui Neagoe de la Craiova, Pârvu vornicul, care însurat în jurul anului 1481 ,a avut cinci copii : Neagoe, Preda, Pârvu, Vlǎdaia și Marga.

Preda ,sau Prida, apare în sfatul domnesc cu titlul onorific de jupân și cel de ispravnic între 1517-1521 pentru a prelua dregătoria de mare ban de la unchiul său Barbu și a o deține între 1520-1521. După moartea lui Neagoe Basarab, Preda a devenit capul familiei, și-a asumat greaua misiune de a-l tutela și apăra pe nepotul sǎu minor Theodosie care își succedase tatăl pe tronul țarii. În aceastǎ situație, în fruntea armatei Craioveștilor, Preda a încercat sǎ oprească oștirea boierilor pribegi care venea din Moldova cu un alt candidat la domnie. Dar, lipsit de ajutorul rudei sale Mehmet beg, Preda a fost biruit și ucis la Târgoviște spre sfârșitul lunii septembrie a

26. Magazin Istoric, nr. 2 / 1972, p. 11-12.

anului 152127.

Parvu II, fratele mezin al lui Neagoe și al lui Preda, a fost înscris în documente ca mare postelnic în 1510-1511. Hrisoavele nu l-au înregistrat în sfatul fratelui sau Neagoe Basarab voievod, deoarece, se pare, atunci a lipsit mult din Muntenia. Dupǎ o cǎlǎtorie lungǎ în Transilvania, unde a primit un domeniu, revenind, el a ocupat la 12 iulie 1523, dregătoria de mare ban, o dovadǎ în plus cǎ atunci bǎnia devenise un apanaj al familiei Drǎculeștilor. În această calitate, în timpul luptelor pentru tron, l-a sprijinit pe Vladislav al III –lea pânǎ în 1525 când domnul a cǎutat sǎ i-l retogradeze ,fǎcându-l „postelnic de casǎ”. Intenția sa a provocat mânia lui Pârvul II care „a fugit cu oamenii lui la Craiova… S-au gǎtit cu oaste și au venit de s-au bătut cu domnu, l-au gonit peste Dunăre, rǎmânând mare ban pânâ la 14 aprilie 1529 când a pierit dintre cei vii, fiind îngropat în mǎnǎstirea Bistrița” 28.

La rândul ei, Vlǎdaia, s-a măritat cu Vâlsan Furcovici, unul dintre înaintașii Goleștilor cu slujbe de grǎmǎtic și logofăt între1516-1520, după care a devenit și el mare boier, iar cealaltă sorǎ, Marga, căsătorită cu Marcea, fost postelnic între 1510-1512 și pomenit în acte de mai multe ori ca ispravnic, a rămas în istorie ca străbunǎ a viitorului domn, Matei Basarab.

Dintre toți frații, indiscutabil cel mai strălucit a fost Neagoe, viitorul domn. Deoarece majoritatea istoricilor au acceptat cǎ a murit în jurul vârstei de 40 de ani, s-a conchis cǎ s-a născut în 1481 sau 148229. Prezumtiva naștere la aceastǎ datǎ , dar mai ales titulatura sa ca domn au determinat

27. Radu Popescu, Istoriile domnilor Țǎrii Romanești, in Cronicari munteni, ed. Mihail Gregorian, Vol. II, București 1984, p. 47-48

28. R. Popescu, op. cit. , p. 54; Istoria Țǎrii Romanești; (1290-1690) p. 46; N. Iorga, Inscripții, Vol. I p. 196; N. Stoicescu, Dicționar, p. 46.

afirmația cǎ ar fi fiul natural al lui Basarab cel Tânar Țepeluș și al Neagǎi, acceptat, adoptat și crescut de Pârvu Craiovescu30. Este drept cǎ în apropierea probabilei date a nașterii viitorului domn Neagoe Basarab, între lunile iulie-noiembrie 1481, Țepelus a fost refugiat în Oltenia, la Craiovești, perioada când ar fi putut avea o legătura cu Neaga, dar, de la formularea acestei supoziții pânǎ la dovedirea ei ,calea este extrem de lungǎ. Incontestabil este și cǎ în majoritatea actelor emise de cancelaria domneascǎ , atât cât a ocupat tronul, Neagoe Basarab s-a autointitulat fiul lui Basarab voievod cel Tânăr Țepeluș.

Din partea lui Neagoe Basarab era oarecum firesc sǎ procedeze astfel. Afirmând cǎ era fiu de domn, nu de boier, nu-i putea fi contestatǎ ocuparea tronului, căci respecta una din cerințele principale ale legii succesorale din Țara Românească : sǎ fie os domnesc, legitim sau nu.

În societatea românească a epocii, cel puțin în rândul ordinelor privilegiate, s-a impus credința cǎ exista o legătură directǎ între Neagoe Basarab și Țepelus. Numai astfel se explica acceptarea lui pe tron fǎrǎ o opoziție generalǎ a celor care altfel l-ar fi numit uzurpator.

Analiza istoricilor moderni aratǎ cǎ toate celelalte acte pledeazǎ pentru a arǎta cǎ a fost fiul legitim al lui Pârvu Craiovescu și al Neagǎi31. Sunt mǎrturii obiective ale unor hrisoave și cronici din perioada anterioarǎ ocupǎrii tronului de cǎtre Neagoe , a domniei lui și posterioare ei , scrise de oameni care au cunoscut bine situația Craioveștilor.

29. I.C. Filitti, op. cit. , p. 48-50.

30. D. Pleșita , op.cit.,p.53.

31 .I.C. Filitti, op. cit., p. 46-50; St. Ștefǎnescu, op. cit. , p.109; M. Neagoe, op. cit., p. 27-28

Așa cum nu s-au reluat și repetat cele scrise de cei care , analizând titlul lui Neagoe,i-au susținut descendența din Țepeluș , nu se va face nici în al doilea caz, dar aici se impune o micǎ observație pentru a completa imaginea celor știute . Unul dintre argumentele originii boierești a lui Neagoe , îl constituie un memoriu al boierilor pribegi adresat proaspătului sultan Selim . S-ar putea obiecta cǎ afirmația conform căreia Neagoe este fiul lui Pârvu –„Pârvu oglu” 32 a izvorât din ura pribegilor ca atare, argumentația nu este realǎ și nu poate fi luatǎ în seamǎ. Dar ea este confirmatǎ de un act otoman contemporan – epistola lui Hasan – beilerbeiul Rumeliei-, ca și alte numeroase mǎrturii ulterioare provenite de la Craiovești sau apropiații lor.

Se poate ridica întrebarea de ce, dacǎ i-a fost contestatǎ originea domneascǎ, i s-a acceptat de contemporani și posteritate numele de Basarab?

Urcarea pe tron a unui boier care încălcase legea succesiunii directe la tron și încerca să-și motiveze fapta prin reliefarea unei legături extraconjugale a mamei sale, desigur că supăra marea boierime localǎ, generând reacția ei deschisǎ33.

În schimb, nu s-a protestat în momentul când Neagoe și-a alǎturat și numele voievodal de Basarab devenind Neagoe Basarab. Era un obicei al lumii de atunci să fie schimbat sau întregit numele unui domn, dacă era socotit necorespunzător. Exemple sunt numeroase chiar în secolele al XV –lea și al XVI – lea : Vlad vodǎ Călugărul se numise înainte de ocuparea tronului Petru, Radu vodă Paisie provenea tot dintr-

32. Mustafa Ali Mehmet.

33. Ocuparea tronului in aceste condiții nu a reprezentat un fapt extraordinar; in tradiția Țǎrilor Române se cerea ca domnul sa fie descendent natural sau legitim al dinastiei. Într-un anumit sens, situația este similarǎ cu cea din Moldova unde tronul a fost ocupat de fiul natural al lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș (1527-1538;1541-1546)

un fost Petru, iar Mircea Ciobanu fusese cunoscut înainte ca Dumitru, etc..

Astăzi obârșia lui Neagoe Basarab, rǎmâne încǎ sǎ lucreze și sǎ creeze o serie de legende asupra sorgintei Craioveștilor . Tradiția popularǎ , transmisǎ pe cale oralǎ insuficient luminată, fiind învăluită de jocul clar–obscur generat de nesiguranța provocatǎ de contradictoriile documente ale epocii. Chiar dacǎ se va demonstra peremptoriu cǎ Neagoe Basarab a fost fiul lui Țepelus și al Neagǎi, ceea ce este puțin probabil, el va rǎmâne un om crescut, educat, format, și ridicat pe tron de familia Craioveștilor.

CAPITOLUL II

Formarea și ascensiunea politică a lui

Neagoe Basarab

Neagoe își începe cariera politică în condiții favorabile familiei sale. A. Sacerdoțeanu crede că Neagoe a fost mai întâi grămătic, deoarece întâlnește într-un document din 1480 un Neag grămătic1. Această identificare nu trebuie să surprindă pentru că funcția de grămătic se bucura de mare considerație în vremea respectivă și constituia o etapă în ascensiunea unui boier2. Pe de altă parte, ar mai fi un indiciu că Neagoe cunoștea limba slavonă, concluzie spre care ne îndeamnă faptul că el era fiul unuia dintre ctitorii de la Bistrița, important centru de cultură al vremii și mai ales redactarea „învățăturilor” în limba slavonă, ca să nu mai amintim că el era căsătorit cu o sârboaică. De la 1487 și până în 1495 apare în documente un Neagul postelnic sau stratornic, ca de la 1501 și până în anul 1509 să apară un Neagoe stratornic, pe care Sacerdoțeanu îi considera una și aceeași persoană. De altfel și în donația Craioveștilor făcută Athosului în 1501 Neagoe apare ca postelnic și este, la fel ca și tatăl și unchii săi, jupân. Dispariția lui din Sfatul

Note:

1. Sacerdoțeanu, Contribuții la studiul diplomaticii slavo-române, Sfatul domnesc și sigiliile din timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521), în „Romanoslavica”, x, 1965, p. 411 și nota 5.

2. Șt. Andreescu, Mănăstirea Argeșului în ambianța vremii, în „Mitropolia Olteniei”, anul XIX nr. 7-8, iulie-august, 1967, p. 513.

domnesc între anii 1495-1501 este pusă pe seama lipsei lui din țară. Se presupune că în acest timp viitorul domn a călătorit în Ungaria și la Constantinopol, împlinindu-și educația, formându-și gustul artistic de care va da dovadă cu prisosință în timpul domniei sale.În timpul domniei lui Vlăduț între 24 aprilie 1510 și 28 noiembrie 1511 Neagoe este comis3.

În afara acestor date destul de sărace despre Neagoe, pentru perioada de dinainte de anul 1510, mai găsim despre el o informație interesantă și prețioasă în același timp pentru că ne furnizează date despre educația viitorului domn în „Viața lui Nifon”. Nifon, fost patriarh al Constantinopolului, fusese chemat la Radu cel Mare ca să organizeze biserica țării. Punctele de vedere ale patriarhului nu au coincis cu obiceiurile pământului și conflictul dintre el și domnie n-a întârziat să izbucnească. Sursa rupturii a constituit-o în cele din urmă opoziția lui Nifon, față de intenția voievodului de a-și mărita sora cu Bogdan, un boier moldovean fugit din timpul domniei lui Ștefan cel Mare în Țara Românească. Domnul l-a alungat pe Nifon amenințând că „oricare s-ar fi auzit că i-au dat (lui Nifon) sau un dar sau pâne, sau altceva, sau că numai l-a primit în casa lui, să fie pedepsit cu moartea, iar lucrurile lui să fie ale domnului”4.

Cu toată interdicția domnească „un fecior de înalți dregători din neamul Basarabilor, cu numele de Neagul, fiu sufletesc al sfântului fiind, a cărui învățătură și hrană sufletească o dorea întotdeauna să o primească” îi aduce hrană „iar fericitul Nifon îl întărea cu învățăturile sale, ca să crească și să înalțe în toate faptele cele bune”5.

Reiese, din acest pasaj că Neagoe l-a avut ca sfătuitor pe

3. D.I.R., XVI, B, vol. I, p. 56-74.

4. Viața lui Nifon, ed. V. Grecu, București 1944, p. 93.

5. Ibidem.

Nifon. Profesorul era excelent în mai multe privințe. Mai întâi caracterul ferm al acestuia,curajul de care a dat dovadă în multe

împrejurări grele din viața sa, puteau să fie un bun exemplu pentru elevul său. Pe lângă aceasta, Nifon cunoștea pravila și legea. În soborul ținut cu arhiereii, preoții și mirenii țării, le-a vorbit „de domnie și de boierie, de mănăstiri și de alte rânduri de ce trebuia”. Este vorba despre cunoașterea instituțiilor feudale întâlnite în „Învățăturile lui Neagoe Basarab”. Se mai poate spune că Nifon a influențat și ghidat dezvoltarea gustului pentru frumos al viitorului voievod. Se știe că în timpul retragerii sale la Athos, Nifon a caligrafiat cu propria-i mână o serie de manuscrise pe care le-a ornat cu miniaturi. Era deci un artist, nu numai un ideolog.

Din relațiile lui Nifon cu Neagoe se mai poate trage o concluzie în legătură cu formația spirituală a ultimului. P. P. Panaitescu a arătat că textul „Vieții lui Nifon” cuprinde date, care ne îngăduie să afirmăm că Neagoe știa grecește: în convorbirile sale cu patriarhul, Neagoe îl socotește ca un părinte, Nifon era grec din Pelopones, familia tatălui său era dalmatină, dar grecizată și cultura lui era athonită, ca mitropolit de Salonic și apoi ca patriarh de Constantinopol, nu putea fi decât pur grecească. Învățătura dată lui Neagoe era deci desigur grecească. Contactul (cu Athosul și Constantinopolul), existența la curtea lui a unor clerici și laici de origine grecească, printre ei figura cea mai cunoscută fiind Antonio Paicalas, solul pe care îl trimite în 1519 la Roma, ne arată că Neagoe avea strânse legături cu lumea bizantină6.

Din aceste date destul de sumare despre Neagoe și educația lui, dorința de a se instrui care îl împing și-l fac să nesocotească

6. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 143, 144.

restricțiile impuse de Radu cel Mare – se desprinde mai mult imaginea unui om de cultură, de cancelarie, cu înclinări mai mult spre viața spirituală. Evenimentele din anii de după moartea lui Radu cel Mare vin să completeze această imagine, dovedindu-ne că feciorul de boier, avea o personalitate complexă, calitățile omului de litere împletindu-se armonios cu acelea ale omului de acțiune.

Cât privește nerespectarea de către Neagoe a dispozițiilor luate de Radu cel Mare față de Nifon, gestul boierului oltean nu putea să ducă la un conflict între domn și Craiovești, nu pentru că aceștia erau prea puternici și tutelau domnia, ci pentru simplul motiv că între ei erau relații de rudenie, prin soțiile pe care Barbul și Pârvul, nepotul lui Radu cel Mare, (ultimul se căsătorește cu fata lui Dumitru Iacșiși) și le aduseseră din lumea sârbească. În afară de Nifon se pot presupune legături între Neagoe și Maxim, unchiul soției sale. În „Epistola către oasele mamei sale”, Neagoe, așa cum mărturisește el însuși, a avut ca îndrumător spiritual și pe Macarie. Încă din primele cuvinte, Neagoe se adresează mitropolitului Țării Românești, chiar Macarie, pe care îl numește „părintele bun și învățător și înaintea noastră foarte iubit, pe tine te-a ales Dumnezeu și te-a așezat înaintea noastră ca lumina soarelui, să ne arăți lumina dumnezeiască…”. Din moment ce știm că mentorii voievodului muntean au fost trei fețe bisericești, că învățătura primită era de orientare isihastă, atunci se explică ușurința cu care autorul Învățăturilor face apel la scrierile religioase pentru a-și justifica doctrina lui despre domnie, pare firesc ca el să fie în măsură să schițeze un breviar de mistică ortodoxă și să conceapă lumea într-un sistem filosofic de inspirație religioasă.

Învățătura primită de la Nifon, Maxim și Macarie l-au familiarizat cu textele religioase. Despre Nifon știm de la preotul Athosului, că era unul dintre marii specialiști în problemele de doctrină religioasă, iar Macarie în epistolă nu este numai primul în ierarhia bisericească a țării, deci șeful spiritual al tagmei celei mai apropiate de Dumnezeu, ceea ce ar explica plasarea lui în fruntea lungului șir de ascultători cărora li se adresează Neagoe, dar el este „părintele spiritual, cel care îi arată lumina dumnezeiască”. Aceasta este o indicație precisă despre rolul jucat de Macarie pe lângă voievodul muntean.

După moartea lui Radu cel Mare, până să se hotărască marii boieri pe cine să pună domn, turcii l-au adus pe Mihnea cel Rău, fiul lui Vlad Țepeș.

Afirmarea ca dregător, căsătoria cu Despina Milița, legătura de rudenie stabilită prin ea cu Maxim Brancovici, devenit mitropolit al Ungro Vlahiei (1505-1508), capabil să medieze relațiile dintre Țara Românească și Moldova, descendența din Craiovești, au făcut ca Neagoe să fie menținut și folosit ca jupân, vlastelin și mare postelnic de noul domn Mihnea cel Rău (1508-1510). Mihnea a procedat astfel căci în prima fază a domniei a căutat să-și consolideze poziția, fără să-i supere pe Craiovești. În primăvara-vara lui 1509 însă, și-a schimbat atitudinea, trecând la măsuri antiboierești.

Între cei amenințați și urmăriți s-au numărat și Craioveștii, deși domnul le „jurase” că nu le va face nici o „răutate”, iar dintre ei cu vajnică ură a fost prigonit „preacucernicul Neagoe”, destinat gâdelui7. Este greu de stabilit cu precizie cauza conflictului dintre Mihea și Craiovești. Iorga interpreta astfel că „Mihnea fu răsturnat de boieri, cu Craioveștii în frunte cari, formând un fel de ‹partid național›, de energie olteană, vor lupta de acum înainte contra oricărui domn turcesc, până când vor putea așeza în scaun pe acel nepot al lor, fiul al lui Băsărabia cel mic și al Neagăi, căruia i se zicea Neagoe…”8.

7. Gavril Protul, op. cit., p. 123; Ruptura dintre Craiovești și domn este descrisă și de Radu Popescu (op. cit., p. 34).

8. N. Iorga, Istoria Românilor, vol. IV, p. 274.

O altă interpretare este aceea conform căreia conflictul a izbucnit pentru că Mihnea s-a apropiat de unguri și s-a depărtat de turci9.

Craioveștii nu au așteptat ca domnul să ajungă să ia măsurile pe care le-a gândit împotriva lor. Prudenți, s-au refugiat în grabă în sudul Dunării, la ruda lor, pașa din Nicopol care le oferea pe lângă sprijinul lui și protecția sultanului, al cărui reprezentant era la Dunăre. De acolo, Craioveștii au trimis soli sibienilor, care înștiințați de cele petrecute, în octombrie 1509 au trimis o delegație la Târgoviște pentru a întreba ce soartă au Craioveștii10.

Furios, Mihnea a trecut la represalii: le-a confiscat averile, le-a ars curțile, le-a distrus ctitoriile, dintre care Bistrița a avut cel mai mult de suferit, ea fiind „bătută cu tunurile”11. Apoi, Mihnea cel Rău, probabil în toamna lui 1509, l-a asociat la tron pe fiul său Mircea și i-a dat spre cârmuire Oltenia. Actul marca pe de o parte dorința de a-și întări tronul, pe de alta, lovirea dregătoriei principale deținute de Craiovești: bănia Olteniei.

Riposta a fost imediată și violentă. Craioveștii susținuți de Mehmet beg și-au strâns oaste începând din noiembrie 1509, iar în ultima parte a lui ianuarie 1510, în plină iarnă, pe podul de gheață întins peste Dunăre au trecut în Țara Românească. Oastea țării comandată de Mircea, fiul lui Mihnea, îi aștepta pe Craiovești în așezământul monastic Cotmeana, ctitoria domnului Radu I (1375-1383). Locul fusese ales cu grijă, căci acolo exista o puternică incintă fortificată,

9. Șt. Ștefănescu, op. cit., p. 104.

10. Rechnungen, p. 257.

11. Inscripția de piatră pusă în 1683 în locul vechii pisanii a mănăstirii Bistrița reprodusă de Gr. Tocilescu, în Raporturi asupra câtorva mănăstiri, schituri și biserici din țară în Analele Academiei Române.

capabilă să reziste unui atac și eventual unui scurt asediu12.

Craioveștii și-au împărțit armata în trei grupări încredințând comanda uneia dintre ele, cea principală, viitorului șef al familiei, Neagoe. Ajuns pentru prima oară slujitor al lui Marte, el și-a arătat din plin calitățile de comandant militar. A pregătit oștenii și a atacat prin surprindere, în noaptea de 9 către 10 februarie 1510. Rezultatul atacului nocturn a fost pe deplin satisfăcător: întreaga armată domnească a fost distrusă, numai „Mircea, cu o slugă a lui, Stoican” au scăpat sărind „pe o fereastră”, iar apoi au fugit în Transilvania13.

Lupta nu s-a terminat aici. Mihnea, sprijinit de regalitatea maghiară a revenit încercând pentru ultima dată, printr-o acțiune vijelioasă a călăreților, să-și reia tronul. A eșuat, căci a fost biruit, se pare, la Gherghița și apoi urmărit și hărțuit pe Valea Oltului până la Sibiu, unde își va găsi refugiu. Acolo nu va mai trăi mult, căci la 12 martie 1510 la ieșirea din biserica catolică, devenită ulterior evanghelică, a fost asasinat, pe stradă, de Dimitrie Iacșiși, de Danciu și de Albu visterier. Imediat, ucigașii s-au urcat în turla bisericii, de unde au anunțat pieirea lui Mihnea cel Rău. Sibienii i-au pedepsit pe cei trei mari boieri din Țara Românească, linșându-i pe loc14.

Între timp, în februarie 1510, Craioveștii au instalat pe tron un frate al lui Radu cel Mare, pe Vlad, numit datorită vârstei, „cel Tânăr” sau Vlăduț (1510-1512). Fiind obligat puternicei familii a Craioveștilor căreia îi datora poziția sa, Vlăduț i s-a arătat deosebit de recunoscător, redându-i toate dregătoriile și moșiile de care fusese păgubită.

În acest context, Neagoe, câștigătorul principalei biruințe contra lui Mircea și apoi a lui Mihnea, a fost ridicat la

12. La Cotmeana este cea mai veche biserică de mănăstire păstrată pe teritoriul Țării Românești.

13. R. Popescu, op. cit., p. 36.

14. Al. Lepădatu, Moartea lui Mihnea cel Rău în „Convorbiri literare”, 1916, p. 314-325.

dregătoria de comis, superioară celei deținute anterior, de postelnic. El a apărut pentru prima oară în calitate de comis ca martor într-un hrisov domnesc scris la Curtea de Argeș, la 24 aprilie 1510 și pentru ultima oară, în altul, la Buzău, datat 28 noiembrie 1511.

Din perioada cât a deținut Neagoe dregătoria de comis s-a păstrat și prima amprentă a sigiliului său inelar. Ea apare însoțind semnătura depusă, la 17 august 1511, pe un act de omagiu al lui Vlăduț către monarhul Ungariei, Vladislav II. Sigiliul, de formă octogonală, arată clar un corb așezat pe un scut15, străjuit de lună și de soare, având deasupra scris „Neagoe”. Reprezentarea, de origine mai veche, amintindu-i poate de Corvinești, întâlnită pentru prima oară în herbul lui Vlad Călugărul care o adusese din Transilvania și o impusese apoi între însemnele casei domnitoare din Țara Românească16, a arătat indirect, din acel moment dorința ambițiosului Neagoe de a deveni domn.

Gavril Protul, și după el cronicarul Radu Popescu, referindu-se la aceeași perioadă, voit sau nu, au surprins și înregistrat aceleași intenții ale lui Neagoe. Când s-au istorisit discuțiile dintre domn și cumnatul său, Moldoveanu Bogdan, acuzat nefondat de Gavril Protul că ar fi fost autorul moral al caterisirii lui Nifon, un maestru al intrigii, s-a arătat că cel din urmă atrăgea mereu atenția că nu trebuie privit cu încredere Neagoe comisul, deoarece el dorea numai să ocupe tronul: „În zilele acelea, și Bogdan care-le s-au zis mai sus luase pă sora Radului vodă și a acestui Vlad vodă fără lege, și-l afurisise Nifon patriarhul, era mare boiar la cumnată-său Vladu vodă și ațâță pre domnu cu mânie asupra Craioveștilor, zicând că Neagoe iaste fecior de domnu și-l vor scoate den domnie.

15. A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 410-413.

16. Jean Mănescu, cu privire la originea stemei Țării Românești.

Ci Vlad vodă strângând pe Craiovești le-au dat lege să jure că nu este fecior de domnu Neagoe; și, neputând jura să-i taie nasul său să-i scoată ochii după îndemnarea lui Bogdan. Dentr-aceasta viind scandela între dânșii s-au sculat acei boiari… [Craioveștii]”17.

Vlăduț, oricât de obligat Craioveștilor, sorbind din paharul puterii și lăsându-se amețit de el, a plecat gândul și inima la cele auzite de la Bogdan. Pe acest fond a apărut un nou „scandel”: cu Barbu banul, atunci, așa cum îl arată portretul din bolnița de la Bistrița, un bătrân venerabil, cu păr și cu barbă albite de ani, dar cu ochi ageri, plini de viclenia înțeleaptă a celui care condusese vreme îndelungată destinele puternicei familii și, în oarecare măsură, ale țării întregi.

Banul l-a povățuit pe neexperimentatul Vlăduț să nu intervină în luptele pentru tron dintre Baiazid al II-lea și fiul său, Selim. Clocotind de mânie, domnul s-a năpustit asupra bătrânului, amenințându-l că pentru simpla contrazicere îl va da pe mâna armașului și va porunci să-i taie capul18.

17. Radu Popescu, op. cit., p. 37; întâmplarea este istorisită și de Gavril Protul (op. cit., p. 133)

18. Mustafa A. Mehmet, op. cit., p. 927.

CAPITOLUL III

DOMNIA LUI NEAGOE BASARAB – VOIEVOD

ÎN ȚARA ROMÂNEASCĂ

Neagoe Basarab s-a urcat pe tron la 23 ianuarie cu ajutor turcesc. De altfel, o serie de informații atestă acest lucru și printre cele mai importante, prin faptul că subliniază intervenția turcească în înscăunarea domnului muntean, este și o scrisoare a regelui ungur către sibieni din 12 februarie 15121. „Viața lui Nifon” mărturisește același lucru: ca să-l răstoarne pe Mihnea și după aceea pe Vlăduț, Craioveștii au trecut în sudul Dunării după ajutor. Amănunte despre felul în care Craioveștii au reușit să obțină înlocuirea lui Mihnea, omul pus de turci, nu avem… Situația se schimbă atunci când este vorba de înlocuirea lui Vlăduț cu Neagoe. De data aceasta analiza împrejurărilor în care fiul de boier a reușit să devină domn, în ciuda obiceiurilor țării, ne îngăduie să nu mai afirmăm așa cum o făcuse Xenopol că Neagoe era omul turcilor. Ca să fie încălcată tradiția țării, potrivit căreia numai fiii de domn puteau urca în scaunul acesteia, ca să fie înlocuit un domn, pus în scaun cu asentimentul turcilor fără ca domnul respectiv să fi comis acte care să învedereze neascultarea lui față de Poartă, înseamnă că proclamarea lui Neagoe ca domn s-a făcut în împrejurări extraordinare, sau în condiții de umilire față de turci, cum n-o mai făcuse nici un pretendent înainte de el.

Note:

1. Hurmuzachi, XV – 1, p. 218.

Analiza evenimentelor pe plan extern între anii 1510-1512 ne dovedește că în această vreme s-a produs un moment de criză politică în sud-estul european pe care Craioveștii l-au exploatat în favoare lor2. Este vorba despre luptele care s-au dezlănțuit între fiii lui Baiazid al II-lea, pentru succesiunea la tronul Imperiului Otoman, lupte care își au începutul din anul 1510. Bătrân și bolnav, Baiazid al II-lea și-a văzut disputată moștenirea încă din timpul vieții. Preferințele sultanului și ale marelui vizir se îndreptau către Ahmed, fiul cel mai mare. Selim, cel de-al doilea fiu, fire războinică și voluntară, câștigând prin aceasta cea mai mare parte a ienicerilor și a unor conducători militari ai imperiului, nu acceptă situația ca fratele său mai mare să devină sultan, din care pricină părăsește guvernământul său din Asia și trece la Caffa, în Crimeea, unde era sangeac fiul său, viitorul sultan Soliman Magnificul. Datorită legăturilor de rudenie pe care le stabilește cu hanul tătar, Selim reușește să obțină sprijinul militar al acestuia și pornește în anul 1511 din Preop spre Cetatea Albă și Dobrogea spre Constantinopole; nu reușește să se înțeleagă cu tatăl său Baiazid, ajungându-se în cele din urmă, în septembrie 1511, la un conflic armat între tată și fiu. Baiazid reușește să obțină victoria, iar Selim înfrânt se retrage la Varna, de unde trece iarăși în Crimeea, pentru a organiza o nouă campanie. Faptul că Ahmed încerca să-și construiască un imperiu în Asia pe seama nepoților săi, dar mai ales o răscoală a ienicerilor din iarna lui 1511 care îl vroiau pe Selim, ca urmaș, pentru calităților lui militare, care lipseau fraților săi3, îl determină pe Baiazid să-i îngăduie lui Selim să vină la Dunăre.

2. M. Neagoe, Contribuții la problema aservirii Moldovei față de Imperiul Otoman (Înțelegerea dintre Bogdan cel Orb și Selim din anul 1512), 1964, p. 314.

3. M. Sanudo, I diarii di…, vol. XIII, p. 258.

Împotriva obiceiului de a nu se da prinților sangeacuri în Europa, Baiazid îi dă lui Selim sangeacatul Semendriei. Acesta nu se mulțumește numai cu atât, ci anexează Vidinul și ținutul Crușevaț4, cu intenția de a-și mări posesiunile și de a-l înlocui pe tatăl său.

În lupta dintre diversele tabere care se formaseră în Imperiul Otoman au fost antrenate, prin forța lucrurilor, și Țările Române. Prin așezarea lor, acestea puteau să se opună venirii lui Selim la Dunărea de Jos5, sau puteau fi socotite ca ajutoare în calculele partizanilor Baiazid și Selim. Bogdan cel Orb a încercat, inițial, să se opună lui Selim. Până la urmă, succesele lui Selim, presiunile exercitate de acesta și de aliații săi, tătarii, faptul că nici ungurii, nici polonii nu au fost capabili să trimită nici un ajutor, l-au determinat pe domnul Moldovei să ducă tratative cu Selim. Pe de altă parte, luptele pentru tronul Imperiului Otoman au slăbit autoritatea centrală, sangeacii de la marginea imperiului au căpătat o mai mare libertate de acțiune. Descoperirea unui nou document turcesc vine să arunce noi lumini asupra importanței pe care Țara Românească a avut-o în aceste împrejurări.6

Sprijinul Țării Românești îi interesa și pe Selim și pe Baiazid. În asemenea împrejurări critice are loc ruptura dintre Craiovești și Vlăduț, după cum scrie Mehmed, sangeacul din Nicopole, sultanului Baiazid: „Voievodul Vlad i s-a supus prințului Selim. Deoarece Barbul (este vorba de marele ban) l-a sfătuit să nu i se supună, el nu s-a înțeles cu Barbul și și-a pus în gând să-l omoare.” 7

Dacă ar fi să ne luăm după Mehmed, conflictul dintre Craiovești și Vlăduț a izbucnit pentru că ultimul a trecut de partea lui Selim. S-ar putea ca spusele lui Mehmed să nu fi fost

4. Mustfa Mehmet, op. cit., p. 921-928.

5. M. Sanudo, op. cit., p. 521.

6. Mustafa Mehmet, op.cit., p. 921-928.

7. Ibidem, p. 927.

decât o justificare a faptelor sale. Schimbarea de domn în Țara Românească are, însă, o strânsă legătură cu evenimentele din Imperiul Otoman. Luptele pentru tronul imperial au creat o stare de dezordine și de această situație a profitat și sangeacul Nicopolei, care sprijină urcarea lui Neagoe în scaunul Țării Românești.

În scrisoarea trimisă sultanului Baiazid, Mehmed îl sfătuia pe stăpânul său: „Să dați steag rudei mele Pârvul oglu (fiul lui Pârvu-Neagoe) – spunea Neagoe – și să-l numiți domn, asfel că, dacă prințul Selim va merge asupra voastră, supusul de mine să mă duc împotriva lui, din orice parte mi se va porunci, cu oastea Țării Românești și să dau 100.000 de aspri mai mult decât haraciul trecut”8.

Scrisoarea lui Mehmed ne arată că înlocuirea de domn din Țara Românească se făcuse fără încuviințarea sultanului. Craioveștii îl ridicau pe Neagoe domn, nu cu prețul unei umiliri, ci cu promisiunea că îl vor ajuta pe sultan împotriva fiului său. Promisiunea lui Mehmed și a noului domn că îl vor sprijini pe Baiazid nu este făcută din oportunism, cu scopul de a obține încuviințarea sultanului pentru un fapt împlinit. Că este așa, ne-o demonstrează reacția din tabăra partizanilor lui Selim. Hasan, beilerbeiul Rumeliei, unul dintre susținătorii lui Selim, alarmat de evenimentele din Țara Românească, îl informează prompt pe Selim de cele petrecute și face proiectul unei acțiuni care să ducă la înlocuirea lui Neagoe. Din scrisoarea lui Hasan pașa, aflăm câteva amănunte interesante despre felul în care a luat Neagoe domnia. Beilerbeiul Rumeliei accentuează și el că înlocuirea lui Vlăduț s-a făcut fără voia sultanului. Mehmed a

8. Mustafa Mehmet, op. cit., p. 927.

strâns 100 de turci și, alăturându-se celor amintiți mai sus boieri munteni – pe care de altfel nu-i numește – care se supuneau lui Barbu și lui Pârvu, l-au îmbrăcat de-a dreptul cu burcă pe fiul lui Pârvu și i-a dat un steag cu vârful aurit, zicând că: „Pe fiul lui Pârvu l-a trimis împăratul”9.

Hasan considera ca Mehmed „și-a făcut de cap” dând steag unui „ghiar haramzade”, adică fiu de spurcat, fără origine domnească și se temea că, în situația creată prin numirea lui Neagoe ca domn, „dușmanii vor ataca din toate părțile țara otomanicească”10. Hasan, îi cerea lui Selim să vină cu tătarii lui la Nicopole, unde, unindu-se cu rumelioții, pe care îi aduna el însuși, urmau să treacă Dunărea la Giurgiu și să-l pună voievod pe „feciorașul de domn” care era cu adevărat beizadea și care se afla alături de Selim și să câștige în felul acesta prăzi, glorie și siguranța că au scăpat de un adversar.

Ceea ce îi îngrijora pe partizanii lui Selim se poate spune că ar fi fost și legăturile dintre Neagoe și Ioan Zapolya. Un arz al boierilor pribegi, nedatat, dar care se referă, după toate aparențele, la împrejurimile în care Neagoe s-a urcat în scaunul țării, îi arătau lui Selim, ajuns sultan, că noul voievod căuta alianța ungurilor11.

Dându-și seama că șansele lui Selim cresc, Mehmed și Neagoe adoptă o poziție conciliantă față de el. Se poate spune că această atitudine a lui Neagoe și a aliatului său să fi împiedicat realizarea proiectului lui Hasan de a ataca Muntenia și, în același timp, să-i fi îngăduit lui Selim să pornească asupra Adrianopolului și să-l înlăture, în cele din urmă, pe Baiazid al II-lea.

Rolul pe care îl jucase Țara Românească în luptele pentru

9. Ibidem, p. 926.

10. Ibidem, p. 929.

11. Mustafa Mehmet, op. cit., p. 925.

tronul otoman, felul în care Neagoe a ocupat scaunul, au determinat relații de încordare între voievodul muntean și Selim, în primii săi ani de domnie. Evenimentele din Asia, solicitând mereu atenția sultanului, îi vor îngădui însă lui Neagoe să-și păstreze scaunul și să aibă parte din partea turcilor.

Cât privește promisiunea lui Mehmed că va mări haraciul țării cu 100.000 de aspri, această sporire nu va afecta valoric obligațiile țării față de Poartă, datorită faptului că în acest răstimp are loc o depreciere a monedei turcești.

Așadar, dezordinea și confuzia din Imperiul Otoman, create de luptele dintre Baiazid al II-lea și Selim, au îngăduit urcarea pe tron a lui Neagoe, fără ca acest act să constituie o accentuare a jugului otoman.

Documentul inventar al lui Mihnea Turcitul din 1589 vine să dea câteva lămuriri la sprijinul constant pe care Mehmed, sangeacul Nicopolei, îl acordă Craioveștilor în anii 1510 și 1511-1512. După cum rezultă din acest document, o parte din averile Craioveștilor se întindeau de-a lungul malului stâng al Dunării, dincoace și dincolo de Olt. Cunoașterea distribuirii averilor Craioveștilor este foarte importantă, deoarece reușește să ne explice, în mare măsură, legăturile dintre ei și Mehmed. Averile lor întinzându-se de-a lungul Dunării, Craioveștii, prin ele, erau vecini direcți ai turcilor. Și nu numai atât, dar domeniul lor încadra raiaua turcească de la Turnu Măgurele. Se știe că, în general, posesiunile din vecinătatea turcilor nu erau niciodată în siguranță din pricina neîncetatelor incursiuni de pradă pe care le efectuau sangeacii cu care se mărgineau12. Această permanentă stare de nesiguranță este elocvent ilustrată de faptul că în tratatul de pace încheiat între unguri și turci se

12. Sanudo, op. cit., vol. XXIII, p. 349-351, p. 402-407.

stipula că nici ungurii, nici sangeacii turci, nu au voie să atace cu mai mult de 500 de călăreți. Aceeași stare de lucruri era și în părțile noastre și, deci, Dunărea poate constitui un obstacol în calea unor astfel de incursiuni, raiaua de la Turnu Măgurele oferea condiții priincioase pregătirii și efectuării lor (de exemplu, Balta Mamina și unele vaduri care fuseseră ocupate de turci în timpul lui Radu cel Mare). Datorită răspândirii averilor lor, Craioveștii au fost obligați să caute prietenia sangeacului de Nicopole. La urcarea lui Vlăduț în scaunul Țării Românești, aceste relații de prietenie erau un fapt împlinit.

În timpul luptelor dintre urmașii lui Baiazid, Mehmed le poate da ajutor să-l schimbe pe Vlăduț. Această schimbare de domnie devine realizabilă, fără ca Baiazid să poată interveni, fie împotriva îndrăznelii lui Mehmed ca uzurpator al prerogativelor sultanului, fie împotriva noului domn al Țării Românești. Pe de altă parte, Mehmed făcea parte din puținii sangeaci care au stat alături de Baiazid, așa că o schimbare de domnie în Țara Românească, înfăptuită cu ajutorul lui Mehmed, nu putea decât să fie confirmată de Baiazid.

În afara acestor cauze de ordin material, care au determinat o apropiere între Mehmed și Craiovești, au existat și motive de ordin familial. Cronicarul Macarie, vorbind de moartea lui Neagoe Basarab, ne spune că în locul acestuia s-a așezat „un turc oarecare, anume Mehmed, care se trăgea din neamul lui”13. Un raport contemporan ne informează că rudele lui Neagoe au trimis la Poartă, la rudele lor care erau acolo, adică la Ibrahim pașa și la Mustafa pașa14.

Aceste informații despre existența unor legături de rudenie între Craiovești și Mehmed se adaugă scrisoarea ultimului pe

13. Cronica lui Macarie în Cronicile slavo-române, ed. P. P. Panaitescu, p. 93.

14. A. Veress, Acta et epistolae…, vol. I, p. 137.

care am citat-o și în care se afirmă răspicat că Neagoe era ruda lui. Informațiile pe care le avem până acum nu ne îngăduie să precizăm dacă Mehmed era un renegat sau numai căsătorit cu o rudă a Craioveștilor.

La urcarea pe tron a lui Neagoe Basarab a contribuit și sangeacul de la Vidin. După ce au trecut Dunărea, banul Barbu a mers la Vidin după ajutor15. Condițiile care au dus la colaborarea dintre Craiovești și sangeacul din Vidin sunt similare celor care i-au apropiat pe Craiovești de sangeacul din Nicopole, o parte din domeniul său întinzându-se pe întreaga suprafață cuprinsă în cotul Dunării, în fața Vidinului.

Activitatea diplomatică a lui Neagoe Basarab. O dată urcat pe tron, prima grijă a lui Neagoe a fost aceea de a-și consolida domnia atât în interior, cât și pe plan extern.

Vlăduț decapitat, Neagoe îl prinde pe Bogdan, instigatorul lui Vlăduț împotriva Craioveștilor, și îl ucide cu munci grele16. Alți boieri, adversari ai Craioveștilor, iau calea pribegiei în Transilvania, Moldova și Imperiul Otoman, de unde nu se vor întoarce decât atunci când au aflat de „poftita de dânșii moarte a lui Neagoe Vodă”. Aceștia vor unelti și vor depune eforturi pentru răsturnarea lui Neagoe și pentru că noul domn era un uzurpator și nu avea, la începutul domniei, confirmarea Porții17.

În aceste împrejurări, credem că poate fi fixat arzul boierilor, pribegi în Imperiul Otoman, prin care îi cereau lui Selim să-i sprijine pentru a-l înlătura pe Neagoe. Un argument era acela că Neagoe nu era os domnesc: „ Supușii de noi și toți locuitorii țării știu că Neagoe nu este ‹fiu de domn›, ci, după noi, el este un cavaler (sipahi)”18. Îl acuzau pe Neagoe de legăturile pe care acesta le stabilise cu Transilvania, unde îl

15. N. Iorga, Inscripții, vol. I, p. 101.

16. Viața lui Nifon, p. 75.

17. Hurmuzachi, vol. II, 3, p. 47-48.

18. Musafa Mehmet, op. cit., p. 928.

trimisese pe socrul său. Este greu de precizat cine era socrul lui Neagoe. Dacă Milița era fiica lui Ioan Brancovici, acesta murise de mult.Dacă, totuși, Neagoe l-a trimis pe socrul său în Transilvania, înseamnă că Milița are altă descendență. Îl mai acuzau, boierii cu Neagoe, că a ucis mulți boieri. Printre aceștia se numara Oancea logofătul, Danciul marele portar, Stanislav stolnic, Stanciul paharnic, Gheorghe Cazan, Stanimir, Dan, Cazan portarul, în total aproximativ 3.000 de boieri19. Cifra este, evident, exagerată, îndrăzneala, însă, de a o propune ca reală, ne demonstrează amploarea opoziției boierilor față de înscăunarea lui Neagoe.

Paralel cu consolidarea poziției sale în interior, Neagoe încearcă să-și creeze relații cu puterile învecinate.

Poziția internațională a celor două Țări Românești la începutul secolului al XVI-lea, când se crease un nou raport de forțe pe plan internațional, nefavorabil Țărilor Române, impuneau acestora o politică externă prudentă. Dacă până la sfârșitul secolului al XV-lea existase o oarecare unitate a lagărului creștin și se putea conta în cazuri extreme pe ajutorul unguresc sau polon, tratatele încheiate de aceste regate cu turcii în pragul secolului al XVI-lea și incapacitatea lor de a da ajutoare masive, verificată chiar și atunci când nu existau asemenea tratate, dovediseră limpede domnilor români că orice luptă antiotomană, care nu era un război de apărare impus de turci, constituia o aventură.

În această diferență semnificativă se reflectă cele două direcții fundamentale pe care se desfășoară eforturile de politică externă în cei nouă ani de domnie ai lui Neagoe Basarab: pe de o parte, păstrarea păcii cu turcii în condițiile

19. Mustafa Mehmet, op. cit., p. 928.

unui tribut care nu implica amestecul acestora în treburile interne, pe de altă parte, spre întreținerea unor relații diplomatice întinse cu toate forțele politice ostile Imperiului Otoman, în așa fel încât Țara Românească să nu se afle izolată în fața colosului turcesc și să poată primi la nevoie un ajutor de la aceste puteri creștine care, în mod tradițional, erau aliate ale Țărilor Române în lupta contra turcilor.

Relațiile de prietenie, în primul rând cu regatul ungar și cu Transilvania, care ocupa o poziție specială, aproape autonomă în cadrul acestui regat, constituie preocuparea fundamentală în cadrul politicii externe al lui Neagoe în lumea creștină. Dar eforturile sale diplomatice nu se mărginesc aici. Ele se extind și la celălalte puteri creștine, ajungând până la șeful ideologic și – după ierarhia medievală – suveranul tuturor principilor occidentali, papa.

Această diplomație impusă de împrejurări și acceptată ca o necesitate inexorabilă, datorită poziției geografice a Țării Românești, chiar de către partenerii ei creștini, este favorizată de împrejurările de ordin general care au dat posibilitatea Țărilor Române să stea în centrul unei activități diplomatice foarte vii, întreținută de puterile occidentale și având la bază ideea de cruciadă antiotomană. Departe de a contempla cerul cu sfinții săi, Neagoe se dovedește, în lumina documentelor, un atent observator al raportului de forțe pe plan internațional. Echilibrul foarte delicat între cele două lumi care se întâlneau și se confruntau la granițele Țărilor Române a fost, evident, favorizat de condițiile externe și, în primul rând, de situația din Imperiul Otoman care, la începutul domniei lui Neagoe, se afla într-o stare de anarhie internă, iar mai târziu, va fi preocupat în special de cuceriri în Asia Mică. Abia în ultimul an de domnie, când turcii, sub conducerea lui Soliman Magnificul, reîncep marile campanii de cuceriri în Europa, care vor duce la prăbușirea regatului ungar, se va vedea cât de fragilă și ineficientă era solidaritatea creștină și cât de îndreptățit fusese Neagoe să nu se aventureze, în numele ei, într-o acțiune militară antiotomană.

Domnia lui Selim a rămas înscrisă în analele otomane print-o cruzime doesebită, dar și prin realizări remarcabile. Rezultatul lor a fost constituirea unei puteri centralizate ale cărei roade le va culege fratele său, Soliman Magnificul.

Selim duce tratative pentru a-și asigura liniștea la granița de apus a Imperiului. La 4 martie 1512 anunță înscăunarea sa Veneției și își manifestă dorința de a menține relații amicale cu ea20. În același scop trimitea ambasadori regelui Ungariei și Rodosului21. O dată pregătirile militare și diplomatice terminate, la 29 iulie 1512, Selim pleacă din Constantinopole în Asia Mică, unde avea să rămână până toamna târziu. Datorită acestor împrejurări, care îi asigură liniștea în primul an de domnie, Neagoe a putut face față opoziției interne, a avut răgazul necesar să se ocupe de consolidarea domniei și să reziste conflictului cu Moldova, care izbucnește acum.

Selim se întoarce la Constantinopol în luna decembrie și zvonurile încep să circule despre pregătirile turcești în vederea unui atac al Semendriei22. Dar și la începutul anului 1513, Selim a trebuit să-și concentreze atenția asupra evenimentelor din Asia Mică. Deși îl înfrânsese și îl ucisese pe Ahmed, copiii acestuia ocupau Caramania, iar Selim a fost nevoit să organizeze o nouă armată pe care s-o trimită împotriva lor, la începutul primăverii anului 151323. Luptele duse împotriva fraților săi sunt victorioase, executându-i, devenind astfel stăpânul atotputernic al întregului Imperiu Otoman.

Stăpân pe situație în interior, sultanul își schimbă atitudinea față de vecinii europeni. Una dintre aceste cauze o

20. Sanudo, op. cit., XIV, p. 414-415.

21. Ibidem.

22. Hurmuzaki, XV-1, p. 222.

23. Sanudo, op. cit., p. 536.

reprezintă și atacul dus fără convingere de banul Croației împotriva Semendriei, atac la care ar fi participat – după unele informații venețiene, cărora nu li se poate da crezământ – și Neagoe. Ca răspuns, turcii atacau în luna iunie Orșova și Severinul. Solul ungur trimis să trateze la Poartă este expediat fără să se ajungă la o înțelegere, situația devenind foarte încordată la granițele de sud ale Țării Românești. Această stare este agravată și de faptul că regatul ungar este incapabil să ia inițiativa nou creată. Evenimentele din anul 1514, pierderea Belgradului în 1521 și prăbușirea regatului însuși în 1526 vor arăta, de altfel limpede, totala incapacitate a feudalilor maghiari de a organiza pe plan mai larg o acțiune ofensivă sau defensivă împotriva turcilor. Lui Neagoe nu-i putea scăpa acest aspect.24

Așadar, domnia lui Neagoe nu se deosebește sub raport militar și politic; nu avem de înregistrat nici războaie, nici vreo activitate diplomatică deosebită, ‹Cu toți vecinii au fost împăcat›, spunea cronica, omițând să amintească, însă, că în prima parte a stăpânirii au existat raporturi încordate cu Moldova. Bogdan cel Chior, urmașul lui Ștefan, dădea sprijin cumnatului său Mircea, fiul lui Mihnea cel Rău, spre a ocupa tronul Țării Românești. Ca răspuns, Neagoe trimite în anul 1514 pe pretendentul Trifăilă care, însă, este bătut și ucis aproape de Vaslui. Tot în Moldova se refugiaseră și unii dintre boierii lui Vlăduț, după moartea domnului lor. În anul 1516, înainte de 27 mai, un ‹domnișor› din Ardeal încearcă să apuce scaunul. Neagoe însă, îl prinde și îl înseamnă la nas. În aceeași vreme aștepta peste munți și Mircea – numit și Miloș – fiul lui Mihnea, un prilej ca să năvălească. Prilejul nu s-a ivit și, de altfel, Neagoe arată brașovenilor, la 17 martie 1517, că regele Ludovic la Ungariei l-a întărit în domnie și că, prin urmare, vor avea pe viitor aceiași prieteni și aceiași dușmani.

24. Sanudo, op. cit., p. 536.

Apoi adaugă că el însuși a jurat credință regelui și s-a obligat, dacă va putea, să respingă pe turci, dacă nu, cel puțin să trimită vești despre mișcările acestora. Tot în timpul lui Neagoe, are loc și o precizare a hotarului dintre Oltenia și Ardeal. O comisie mixtă așează din nou semnele începând de la Olt spre apus și pe temeiul acestei lucrări se dă hrisovul din 9 iulie 1520: este prima hotarnică păstrată astăzi cu privire la marginile țării. Aceea mai veche, din timpul lui Mircea cel Bătrân, în care se arăta hotarul spre Moldova, s-a pierdut sau nu a ieșit la iveală25.

Însemnătatea domniei lui Neagoe stă în fapte de ordin bisericesc, clădind biserica mănăstirii de la Curtea de Argeș, biserica mitropoliei din Târgoviște, ‹mare și frumoasă cu opt turle, și tot rotunde, cum se satură ochii tuturor de vederea ei›26.

Lui i se mai datorează și schitul Ostrov din insula de pe Olt, în județul Argeș. A făcut apoi diferite îmbunătățiri și adăugiri la mănăstirile Tismana și Cozia, a dăruit mănăstirii Comana moșia Tătărești și a mai ridicat o a doua biserică în Târgoviște, cu hramul Sfântului Gheorghe.

Sub raportul cultural, trebuie însemnată apariția Evangheliarului în limba slavă, ieșit de sub teascurile tipografiei muntene în 1512, în două ediții: una pe hârtie obișnuită, iar alta de lux, pe pergament. Era cea de-a treia tipăritură din Țara Românească, mai înainte aparuseră, tot în limba slavonă, un Liturghier, sub Mihnea (1508) și un Ochoih, sub Vlăduț (1510).

Neagoe a fost căsătorit cu Elena, fiica din flori a despotului Iovan Brancovici din Serbia. Ca fiică de despot i se dă în acte și în inscripții titlul de Despina. Au avut mai mulți copii, dintre care unii dintre ei au murit la fragedă vârstă.

25. C. C. Giurescu – Istoria românilor, vol. II, 2000, p. 109.

26. Ion Donat, Fundațiunile religioase ale Olteniei. Mănăstiri și schituri, 1937, p. 96.

Tabloul ctitorilor de la biserica mănăstirii Curtea de Argeș ne înfățișează trei băieți: Theodosie, Petru și Ioan, și trei fete: Stana, Ruxandra și Anghelina. Theodosie a urmat pentru scurtă vreme tatălui său la tron și a murit la Constantinopol. Ruxandra a devenit soția lui Radu de la Afumați, iar Stana, soția lui Ștefăniță al Moldovei.

Neagoe Basarab a murit în ziua de 15 septembrie 1521 și a fost înmormântat în biserica mănăstirii de la Curtea de Argeș. Doamna Elena, căreia în călugărie i s-a zis monaha Platonida, a mai trăit treizeci și ceva de ani, și a murit răpusă de ciumă, la Sibiu, la 30 ianuarie 1554; trupul i-a fost adus ‹după doi ani› în țară, spre a fi îngropat lângă cel al lui Neagoe. Alături sunt mormintele a patru dintre copiii lor, anume Petru, Ioan, Anghelina și Stana27.

27. Al. Lepădatu, Mormântul doamnei Despina, 1921.

CAPITOLUL IV

Neagoe Basarab și Argeșul

Ideea și dorința de a crea o nouă dinastie l-au evidențiat pe Neagoe Basarab și Despina Milița atunci când Neagoe a clădit cea mai frumoasă dintre bisericile pământului românesc1: biserica mănăstirii de la Curtea de Argeș. Sub zidurile sale tăinuiește existența unui locaș, pe care voievodul, găsindu-l l-a dărâmat din temelii. Despre această biserică, anterioară celei a lui Neagoe, nu se știa până nu demult decât ceea ce ne destăinuia voievodul într-una dintre cele două pisanii care împodobesc fațada ctitoriei sale și Gavril Protul în „Viața lui Nifon”. Din pisanie aflăm că biserica fusese închinată Adormirii Maicii Domnului – ca și cea a lui Neagoe – și că voievodul o găsise „dărâmată și neîntărită”. Gavril Protul menționează că ea aparținuse Mitropoliei Țării Românești și că fusese dărâmată „din temelie” pentru înălțarea frumosului monument de piatră pe care îl putem vedea și astăzi2, reconstituit de regele Carol I.

Deoarece nu a existat nici un alt indiciu despre viața acestei biserici dărâmate de către Neagoe, ignorându-se atât ctitorii, cât și data înălțării ei, o serie de cercetători au presupus că Mitropolia s-a aflat pe acel loc încă de la începuturile sale, adică înainte de 1359, an în care ea a fost recunoscută oficial de către Patriarhia din Constantinopol.

Note:

1. C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, 2000, p. 109.

2. Istoria Țării Românești, 1960, p. 35.

Nicolae Iorga a susținut că primul locaș al Mitropoliei a fost biserica Sf. Nicolae Domnesc3.

Găsirea a două steme de piatră, provenind de la cele două turnuri clopotniță ale mănăstirii de la Curtea de Argeș, una aparținând voievodului Vlad Dracul în opinia lui Nicolae Iorga. Astfel, se naște întrebarea: primul locaș al Mitropoliei a fost biserica pe care o dărâmă Neagoe sau biserica Sf. Nicolae Domnesc, care s-a păstrat și astăzi. Pentru că, dacă se demonstrează că, pe locul unde se va înălța biserica lui Neagoe, nu a existat anterior decât biserica construită de Vlad Dracul, opinia lui Nicolae Iorga că, inițial, Mitropolia a funcționat în biserica Sf. Nicolae Domnesc, se adeverește.

Evident, existența în turnul Mitropoliei a stemei voievodului Vlad Dracul – cavaler de seamă al ordinului cruciat al Dragonului, de unde și numele de „Dracul”, care are deci un alt sens decât cel curent – arată o participare de seamă a voievodului la viața așezării religioase care nu putea consta numai în inițiativa unei restaurări. S-a arătat că atât Vlad Dracul, cât și Neagoe Basarab, au ținut să-și însemne cele două ctitorii succesive pe același loc cu plăci armoriale simbolice.

O a treia stemă de piatră, cunoscută mai de mult, împodobea turnul altui monument vestit, ctitoria lui Radu cel Mare de la mănăstirea Dealu, constituind un fel de trăsătură în timp între celălalte două.

Hrisoavele bisericii lui Neagoe conțin referințe directe și date care ne pot ajuta să determinăm anumite elemente legate de locașurile Mitropoliei din Curtea de Argeș.

Procesul moșiei Flămânzești, purtat de orășenii argeșeni și mănăstirea lui Neagoe, este cunoscut nu numai din cauza vechimii lui, dar și pentru că el s-a purtat între două vechi instituții din primul oraș de scaun al Țării Românești. Totuși,

3. N. Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase române

acest proces nu a făcut obiectul unui studiu aparte, care să încerce să descifreze, odată cu temeiurile fiecăreia dintre părți, care a fost motivul pentru care Neagoe Basarab, nemulțumind profund pe argeșeni și generând un proces de mai multe veacuri, a luat moșia Flămânzești de la orășeni, dăruind-o ctitoriei sale. De fapt, existau în jurul orașului Argeș și alte moșii care ar fi putut fi dăruite mănăstirii, fără împotrivirea puternicilor și bogaților orășeni argeșeni. Nimeni nu s-a întrebat ce l-a determinat pe Neagoe Basarab, care dăruiește mănăstirii prin „svitocul” solemn, numeroase domenii aflate în proprietatea mănăstirii de lângă Argeș (Iașii, Prăvălenii și Cornetul), satul Flămânzești, dăruind compensativ orășenilor Partea Sasului din domeniul mai mare al Zigonenilor. Explicația acestei danii, care purta germenele unui proces lung și stânjenitor pentru mănăstire este un fapt care nu a fost luat în considerație: voievodul găsise biserica Mitropoliei înălțată pe moșia Flămânzești, care aparținea – în întregime sau în parte – orășenilor, pe un pământ oarecum străin. Prin dania sa, Neagoe Basarab, a intenționat să își consolideze propria ctitorie, făcând-o proprietară a Neagoe Basarab, a intenționat să își consolideze propria ctitorie, făcând-o proprietară a teritoriului pe care ea se afla.

Determinarea hotarelor moșiei Flămânzești, dăruită de Neagoe bisericii sale, este dificilă, deoarece atât planul, cât și hotărniciile ei, aflate inițial la Arhivele Naționale din București, s-au pierdut de mai multă vreme. Oricum, în „Inventarul planurilor și hotărniciilor din județul Argeș”, planul moșiei lucrat de inginerul I. Papazolu, înainte de 1880, este intitulat „Flămânzești sau vatra Episcopiei Argeș”.

În marele Dicționar Geografic alcătuit la sfârșitul secolului trecut, se menționează, de asemenea, că Flămânzeștii erau „vatra Episcopiei Argeș”, precizându-se că moșia se compunea din satele „Bolnița, Țigănia, Flămânzești, Marina și Valea Uleiului”4.

Din interesanta „Geografia județului Argeș”, pentru clasa a II-a primară, apărută în 1891, aflăm că orașul „se mărginește la miazănoapte cu comuna Flămânzești”, unde a existat „bariera mănăstirii sau bariera Flămânzești”5.

Există documente care atestă proprietățile particulare la nord de mănăstire, în imediata sa vecinătate.

Raportul dintre moșia Flămânzești și mănăstire, înainte și după Neagoe, nu poate fi găsit decât prezentându-se hotarele moșiei Flămânzești, așa cum apar în documentele secolului la XVI-lea.

Hotarul din sud (porțiunea dinspre est), care a fost cel mai controversat – orășenii încercând mereu să-l depășească – este și cel mai precis descris în documente.

În hrisoavele din 21 august 1526, 6 iulie 1560 și 15 septembrie 1560 se menționează hotarul moșiei, începându-se enumerarea punctelor de reper cu podul lui Stanislav, Valea lui Stanislav, o piatră de hotar, biserica lui Stanislav, o piatră „din mlaștină”. Biserica lui Stanislav poate constitui un important punct de reper pentru stabilirea hotarului dintre oraș și moșia Flămânzești, ea aflându-se în apropierea podului, a râuluiArgeș. S-a identificat până în prezent biserica „lui Stanislav” cu biserica Bolniței, cu hramul Sf. Voievozi, de lângă mănăstire. Dar, în documentul din 7 august 1560, se menționează că orășenii „au voit să strice semnele și hotarele Sfintei Mănăstiri, ca ocina și hotarul Flămânzeștilor să fie împreună cu ocina orășenilor”6. Orașul avea hotar comun cu

4. Marele Dicționar Geografic, vol. III, București, 1900, p. 387; vol. V, București, 1901, p. 724.

5. C. G. Mielcescu și G. Păunescu, Geografia județului Argeș pentru clasa a II-a primară, Pitești, 1891, p. 24.

6. D.I.R. III, XVI, XVII.

moșia Flămânzeștilor.

S-a reușit să se identifice boierul Stanislav, căruia i-a aparținut podul bisericii sale, ceea ce înseamnă că locașul religios făcea parte din complexul unei curți boierești. Este vorba de boierul Stanislav, menționat într-un document din 15007, care intervine, împreună cu alți boieri din Argeș, să fie lăsat să târguiască la Bazarul regal din Sibiu. Faptul că o parte din acești boieri apar și în „Socotelile Sibiului”8, arată că ei făceau comerț , ca și orășenii argeșeni, cu târgurile de peste munți. Bogatul boier Stanislav avea în curtea sa și o biserică, care i-a păstrat numele, cum se obișnuia. Aceasă biserică nu poate fi localizată în satul Flămânzești, ci în orașul Argeș, deoarece boierul Stanislav este menționat în scrisoarea din 1500 „din Argeș” și nu „din Flămânzești”.

O serie de mențiuni din secolul trecut privitoare la „biserica lui Stanislav” permit soluționarea definitivă a problemei. În 1860, în ziua de 7 iulie, Alexandru Odobescu arată că „am mers să vizităm crucea de la Valea lui Stanislav, Biserica Domnească”9. Fragmentele din această cruce de la Valea lui Stanislav s-au găsit recent în spatele casei prof. N. Tănăsescu, în marginea liniei de cale ferată, pe marginea unei râpe (Valea lui Stanislav). La estul acestui semn de hotar, care despărțea orașul Argeș de moșia Flămânzești, se află biserica Sf. Gheorghe.

Titu Bostoacă a fost cel mai sudic împroprietărit din moșia Flămânzeștilor (împroprietărirea s-a efectuat în 1866).

„Biserica lui Stanislav” cu hramul Sf. Gheorghe, menționată în 1658 de către Paul de Alep în „Călătoriile patriarhului Macarie”, este pomenită pentru ultima oară în

7. P. P. Panaitescu, Documente slavo-române din Sibiu (1470-1653), București, 1938, p. 19.

8. Al. Odobescu, Opere, II, București, 1967, p. 376.

9. Aceste fragmente din crucea de hotar mai nouă (din secolul al XVIII-lea) care au înlocuit, desigur, pe una mai veche, au fost găsite de către Ghe. Zigoneanu, custode la muzeul din Curtea de Argeș.

1754, când un „popă Vasile Coandă ot biserica din Flămânzești ot orașul Argeș”, dă un zapis egumenului mănăstirii. În acest an, biserica aparține orășenilor, pentru că și hotarele moșiei Flămânzești fuseseră „împresurate” de orășeni10. Ea se ruinează între 1754 și intervalul în care se află arhimandrit al mănăstirii Argeșului Partenie (1779-1793), deoarece acesta va construi o nouă biserică, cu același hram, după cum ne informează „Catagrafia eparhiei Argeș din 1824”11, câțiva metri mai la sud. Și această biserică dispare în 1913, într-un incendiu, pentru ca pe temeliile ei să se înalțe în 1932 actuala biserică Sf. Gheorghe12.

După precizarea punctelor: Valea lui Stanislav, a pietrei de hotar înlocuită cu crucea din secolul al VIII-lea, apoi a bisericii lui Stanislav, hrisovul din 15 septembrie 156013 descrie restul hotarului sudic, în felul următor: „… de la biserică până la piatra din mlaștină și de la acea piatră până la piatra din măgură și de la măgură până la Cernați, unde se mărginește cu satul Costești”. Hotarul estic al moșiei trecea „pe măgură de drum, până la crucea lui Basarab și pe Valea lui Albul până în Valea Iașilor”. Acesta era hotarul care despărțea moșia Flămânzești de moșia Costești și de o parte de moșia Iași (probabil crucea lui Neagoe Basarab marca extremitatea estică a moșiei). Satul Valea Iașilor se află și astăzi pe șoseaua care pornește de la nord de satul Flămânzești către est, în direcția Câmpulung-Muscel.

10. Cartea de afurisenie a mitropolitului Filaret „pentru alegerea moșiei Flămânzești împresurată de orășeni” din 25 aprilie 1754 la Arhivele Naționale, București.

11. I. Ionașcu, Catagrafia eparhiei Argeș la 1345, București, 1942, p. 1.

12. I. Ionașcu, Catagrafia protoeriei Argeș la 1345, în Mitropolia Olteniei, VIII, 1956, p. 417, nota 3.

13. D. I. R., XVI, B.

Satul moșiei Flămânzești, purtând același nume, se află și în prezent la aproximativ 100 m nord-vest de mănăstire.

Pentru această moșie, pe care se afla mănăstirea așezare mitropolitană, apoi arhimandrie, cam în centrul ei, la sud-vestul satului Flămânzești, în imediata lui apropiere, Neagoe oferă compensativ Partea Sasului din moșia Zigonenilor.

Suntem convinși, de asemenea, că orășenii aveau dreptul asupra moșiei Flămânzești, din moment ce Neagoe Basarab le oferă compensativ Partea Sasului.

Drepturile pe care le aveau orășenii asupra moșiei Flămânzești ne apar documentar în două versiuni. Și, prin urmare, reiese că, înainte de construcția lui Neagoe, orășenii argeșeni aveau drepturi depline asupra întregii moșii a Flămânzeștilor.

Argeșenii au primit Flămânzeștii în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), cu prilejul recunoașterii drepturilor acestora.

Biserica Mitropoliei a fost ridicată lângă satul Flămânzești de-abia în timpul domniei lui Vlad Dracul și, prin urmare, primul locaș al Mitropoliei în care aceasta a funcționat de la întemeierea ei (1359) a fost biserica Sf. Nicolae Domnesc.

De la biserica Mitropoliei din Argeș ,pe care o dărâmă Neagoe, nu ni s-au păstrat, din nefericire, documente. Moșiile ei au fost, însă, consemnate în „svitocul” solemn dat de Neagoe Basarab bisericii sale cu ocazia sfințirii acesteia din 15 august 1517.

Mitropolia Țării Românești a fost mutată la Târgoviște, a cărei biserică se sfințește la 17 mai 152014 (după efectuarea daniilor pentru mănăstirea argeșeană).

Trebuie să subliniem că Neagoe, care numește Argeșul într-un document al său „scaunul vechilor

14. E. Hurmuzachi.

domni”15,a ales acest oraș pentru ctitoria sa tocmai pentru a-și sublinia, ca și Vlad Dracul, continuitatea cu voievozii ale căror morminte se aflau în biserica Sf. Nicolae Domnesc.

În afară de semnificația lui de monument funerar, conceput ca o continuitate a bisericii Sf. Nicolae Domnesc, și cea a unui început de dinastie, biserica din Argeș reprezenta, așa cum o vădește stema de piatră, centrul luptei cruciate împotriva expansiunii otomane.

În ceea ce privește începerea lucrărilor mănăstirii Argeș este necesar să considerăm o dată importantă care poate fi pusă în legătură cu inițierea marelui șantier deschis, foarte probabil în anul următor (1513). Este vorba despre un document extern, care ne vădește că la 17 august 151216, a treia zi după Adormirea Maicii Domnului, Neagoe Basarab se afla în Curtea de Argeș. La numai câteva luni de la emiterea primului său hrisov (23 ianuarie 1512), Neagoe, plecând de la reședința sa din Târgoviște17, s-a îndreptat către Curtea de Argeș, un puternic centru politic, religios și cultural al vremii.

Precizarea succesiunii ale celor două locașuri ale Mitropoliei din Curtea de Argeș, deduse din documentele mănăstirii lui Neagoe, întărește presupunerea – care s-a impus o dată cu găsirea stemei clopotniței bisericii aflată ruinată de către Neagoe Basarab – că această biserică a fost ctitoria lui Vlad Dracul și că, prin urmare, primul locaș al Mitropoliei a fost Sf. Nicolae Domnesc.

15. D. I. R., XVI, B, p. 130.

16. E. Hurmuzachi.

17. La 30 iulie 1512, Neagoe Basarab dăruiește din Târgoviște un hrisov mănăstirii Glavacioc. La 3 septembrie al aceluiași an, se află din nou în Târgoviște.

Atât Vlad Dracul, cât și Neagoe Basarab, au ținut să sublineze prin ctitoriile lor o continuitate în timp, dar și în spirit, cu biserica Sf. Nicolae care, din mitropolitană devine, astfel, domnească.

Pecetea orașului Argeș

Una dintre dovezile cele mai importante ale rolului lui Neagoe la reconstituirea casei domnești de lângă biserica Sf. Nicolae Domnesc este stema orașului Argeș, publicată încă din 1887 de Bogdan Petriceicu Hașdeu, dar cu unele interpretări romantice. Această stemă, care reprezintă un vultur bicefal, s-a păstrat în trei versiuni, corespunzând la trei sigilii diferite păstrate pe documente din 1632, 1660 și 1745.

Din scrisoarea trimisă în 1500 de sfatul argeșean și boierii din acest oraș brașovenilor, deducem buna stare economică a Argeșului, oglindită, de altfel, și în registrele orașelor de peste munți.

Vlad cel Tânăr emite un document din Curtea de Argeș, la 24 aprilie 1510, informându-ne despre un scurt popas al voievodului în acest oraș. Pentru prima oară, găsim în acest document forma „Curtea de Argeș”, care trebuie să fi fost mult mai veche, deoarece, așa cum deducem din contextul în care ea apare în pisaniile de piatră ale bisericii lui Neagoe, din 1517, la începutul secolului al XVI-lea, ea se referea la numele întregului oraș, și nu numai la cel al așezării voievodale.

Un alt document important este scrisoarea pe care Negoe o trimite sibienilor la 17 august 1512 (în primul an al domniei sale), a doua zi după sărbătoarea Adormirea Maicii Domnului. Spre deosebire de predecesorii săi apropiați, care – cu excepția lui Mihnea cel Rău – părăsiseră Argeșul, Neagoe îl denumește „sedes”, acordându-i o mare importanță. Probabil la acest moment de la începutul domniei sale se referă pasajul din pisania de piatră a bisericii, în care Neagoe arată că a găsit în acest oraș biserica închinată Maicii Domnului „dărâmată și neîntărită”18.

Numărul impresionant de documente pe care Neagoe le emite din Curtea de Argeș (12 documente, față de unul emis de Basarab II, unul de Vlad Țepeș, trei de Basarab cel Tânăr, unul de Mihnea cel Rău și unul de Vlad cel Tânăr), glăsuiește despre importanța pe care Neagoe o acordă acestui oraș. Este de menționat faptul că dintre aceste documente numai două sunt emise din mănăstire, restul fiind redactate în orașul propriu-zis. Explicația nu poate fi decât aceea că voievodul nu locuia în mănăstire, deși își construise o casă domnească în aripa ei sudică, preferând locuința din oraș. Două hrisoave emise în aceeași zi, la 30 octombrie 1517, unul scris în sfânta mănăstire care este lângă orașul Argeș, celălalt „în scaunul ‹„sedes, reședință› vechilor domni în Curtea de Argeș”19 vădește că, seara, voievodul se retrăgea la casa domnească din oraș.

Mențiunea din al doilea hrisov este deosebit de interesantă. Ea ne permite să deducem motivul pentru care Neagoe își ridică în Curtea de Argeș mănăstirea și curtea domnească: aici fusese reședința „vechilor domni” (Neagoe însuși va menționa orașul ca reședință) și aceste rosturi ale sale, memorate și de tradiție, dar consemnate și în documente, erau evocate mai ales de mormintele primilor Basarabi din biserica Sf. Nicolae Domnesc.

După invazia lui Gabriel Báthory din iarna lui 1611, actele tac în privința Argeșului, deoarece, foarte probabil, soldații care au jefuit și incendiat biserica Sf. Nicolae Domnesc nu au cruțat nici locuința voievodală alăturată.

18. Originalul și traducerea la Gr. Tocilescu, Biserica episcopală, p. 32.

19. D. I. R., XVI, p. 131.

În „Istoria Țării Românești”, Mihai Cantacuzino notează în 1774 că edificiile voievodale din Curtea de Argeș „și astăzi se cunosc în ruine”. Această afirmație este confirmată și de relatarea lui Fr. Sulzer din 1781: „Casele domnești fuseseră distruse de pustietoarea invazie turcă din 1733”. O consolă cu vulturul bicefal va fi culeasă din ruine și încastrată în clopotnița care se va ridica în 181220.

În incinta fostei curți domnești și alături de necropola domnească, Neagoe Basarab, care dorea din motive lesne de înțeles să sublinieze legăturile cu trecutul, și-a construit noi case voievodale. Neagoe Basarab a urmărit să-și manifeste respectul pentru o tradiție care menținea treaz spiritul de independență al țării sale. Acestei concepții, despre rolul simbolic al Argeșului, i se datorește și emblema vulturului bicefal, impusă de el peceții orașului, a cărui umbră se proiecta în visele sale peste Constantinopolul bizantin, neliniștind pe turci și dând speranțe creștinilor.

Paul de Alep declara în 1653: „Auzisem de la mai mulți oameni că în acest ținut al Țării Românești se află o mare mănăstire domnească, care după spusa lor nu mai are egal în ceea ce privește frumusețea arhitectonică. Mai auzisem de la niște neguțători greci, ce făceau comerț în țara frâncilor și la Veneția, că acolo nu este nimic asemenea ei. Se numește mănăstirea Argeș… Această biserică este o minune în lume.”.

Epoca André Lecomte du Noüy începe la 15 mai 1875, cu restaurarea Bisericii Mănăstirii Argeș, promovată fiind de Carol I, el însuși stăpân pe pricipii estetice ferme, cu o aplecare timpurie spre artă și îndrumat de cele mai bune intenții, astfel, pictura fiind în mare parte distrusă.

20. C. C. Giurescu, Material pentru Istoria Olteniei supt Austriaci, III, București, 1914, p. 301.

La restaurarea din 1875 a fost refăcut sistemul de boltire, dar nu așa cum îl concepuseră meșterii inițial, ci așa cum restauratorul francez socotea că ar fi fost bine să fie, modificându-se și acoperișurile după noile bolți. Ornamentele de pe fațade au fost înlocuite cu copii, originalele dispărând fără urmă. La decorația inițială, cu grijă dozată de meșter, s-au adăugat elemente noi, tot la nivelul superior (la cornișe, turle și aticuri)21.

Legenda desenului lui G. Tăttărescu, reprezentând cele două steme voievodale, arată că ele se găseau în „antreul caselor mari de la Episcopia Argeșului”22. Prin urmare, cele două steme de piatră erau prinse în zidul nordic al coridorului situat înspre est de cele două încăperi pentru oaspeți din arhondaric. Ele au fost desprinse din turnul clopotniței – unde se pot vedea în gravura după desenul lui Mayer din 1793 – după această dată, cu prilejul refacerilor din 1818, când întreaga clopotniță a fost reconstituită de episcopul Iosif. Ambele steme se aflau încadrate de un chenar zugrăvit, încoronat de imaginea păsării conturate a Țării Românești. Aici le-a găsit și le-a desenat în 1860 pictorul G. Tăttărescu.

Din punct de vedere artistic, cele două steme de piatră, de mărimi diferite, înfățișează sculpturi realizate în viziuni compoziționale proprii. Dragonul din stema lui Vlad Dracul ne apare ca un trup scurt și gros, mergând către rotund, o coadă cu o rădăcină puternică, subțiindu-se în rest, cu picioare lungi, prezentând trei gheare. Mișcarea de atac este stângace, repartiția nearmonioasă, iar lipsa de fluență a volumelor face compoziția greoaie. Dragonul stemei lui Neagoe Basarab desfășoară un trup lung și sinuos, înscriindu-se

21. Carmen Oprescu, Monumentele – Trecutul la timpul viitor, 2004.

22. G. Tăttărescu, Albumul Național, la Muzeul de Artă, București.

într-o elegantă semilună, o coadă cam de aceași grosime până la vârf, picioare scurte și groase, cu vârfurile ușor trifurcate.

Dacă emblema de pe stema lui Vlad Dracul se leagă de ordinul Dragonului din care viteazul voievod al Țării Românești făcea parte, lupta înfățișată pe stema lui Neagoe Basarab, între țapul unicorn și dragon, are, de asemenea, o semnificație simbolică majoră, pe care ctitorul mănăstirii argeșene ținea să o prezinte pe turnul intrării în incintă.

Semnificația portretelor din biserica lui Neagoe Basarab se leagă, de mai bine de o jumătate de secol, de înfăptuiri și năzuințe ale voievozilor din Țara Românească. Este evident că portretele cu caracter votiv, funerar sau de famillie sunt importante.

Situația economică din vremea lui Neagoe Basarab în Argeș.

Pentru începutul secolului al XVI-lea nu se poate susține că în Țara Românească satele aveau un anumit număr mediu de gospodării, așa cum era situația în Moldova, unde s-a calculat că în fiecare sat erau circa 20 de case23. În Țara Românească numărul de gospodării varia de la un sat la altul, semnificative fiind, în acest sens, săpăturile arheologice.

Nu se poate da cu precizie nici numărul mediu al membrilor unei familii, indicatorul de 5, folosit în demografia istorică, fiind cu totul general. Documentele indică adesea relativitatea cifrelor, căci atunci când vorbesc despre o proprietate, înregistrează obișnuit numai capul familiei împreună cu fiii, femeile fiind amintite în mod excepțional24.

23, Istoria României, vol. II, 1962, p. 302.

24. Exemple date de D. C. Siurescu (op. cit., p. 27-30) – Țara Românească în sec. XIV-XV, București, 1973.

Nici pentru orașe nu există o situație prea clară. Sunt unele cifre și situații aproximative pentru Târgoviște, ori Câmpulung, unde au fost păstrate date relative la unele comunități confesionale. Dacă pentru Târgoviște se poate avansa cu maximum de prudență cifra relativă de 15.000 de locuitori în anii domniei lui Neagoe Basarab, despre celălalte orașe se poate susține că erau mult mai mici, având între 1.000 – 5.000 locuitori.

Neagoe Basarab, deși era în bune raporturi cu Sublima Poartă, a dus o politică de protejare a negustorilor săi și împotriva abuzurilor otomanilor. Într-o epistolă adresată brașovenilor, domnul Țării Românești a arătat că „a trebuit să alunge pe turcii negustori care au fost în Câmpulung”25.

Obținând liniște și siguranță în interiorul țării, Neagoe Basarab a dat posibilitatea săracilor săi să realizeze ceea ce dorea el: prosperitatea gospodăriilor. Se realiza un țel al domniei, în primul rând în domeniul practicării ocupației tradiționale: agricultura. Atunci, Neagoe Basarab, primul domn care a lăsat hrisoave concludente asupra constituirii unui domeniu domnesc puternic, baza forței sale, a încurajat extinderea suprafețelor arabile prin desțeleniri, defrișări, lăzuiri și asanări. Daniile sale sunt semnificative, căci arată că a dat pământ, uneori la cerere, pentru a fi „curățat cu foc și cu securea”26.

Alături de locurile cultivate cu cereale, secară, mei, orz, ovăz, erau suprafețe întinse destinate creșterii vitelor, primatul avându-l ovinele și cabalinele. Impresionat de mulțimea vitelor,

25. Grigore Tocilescu, op. cit., p. 256.

26. D. R. H. B. Țara Românească, vol. II, p. 325.

Bocignoli a notat că „nu este nicăieri în altă parte o mai mare mulțime de vite, iar hergheliile de cai sunt abia mai puțin numeroase ca turmele de vite mărunte […]”27.

Documentele mai precizează practicarea pe scară largă, în Țara Românească de la sud de Carpați, a pescuitului și a pisciculturii în bălți și în apele râurilor, de obicei date de domnie pentru a fi exploatate de așezăminte monastice ori de mari boieri. Altă ocupație larg răspândită era apicultura producătoare de miere, folosită în locul zahărului, atunci necunoscut în Țara Românească, și de ceară, materia primă pentru lumânări28.

În afară de extragerea metalului prețios, obținut prin spălarea nisipului din apa râurilor, din bogățiile subsolului se extrăgeau mari cantități de sare din saline ca Ocnele Mari, Râmnicu Sărat, Ocna Mică, în apropiere de Târgoviște29.

Meșteșugarii propriu-ziși erau destul de numeroși, atât în orașe, cât și în sate. În orașe ei pot fi surprinși după numele păstrat încă de unele biserici sau cartiere locuite de ei: olari, botușari30, cărămidari, curelari, fierari, dogari, rotari etc. Specializarea lor era relativă, nefiind încă total desprinși de agricultură.

Mare parte din bunurile obținute din practicarea agriculturii, din creșterea vitelor, din piscicultură, din exploatarea aurului și a sării, produsele meșteșugarilor erau comercializate. La 17 martie 1517, Neagoe Basarab a izbutit să impună celor mai activi, îndărătnici și puternici adversari ai săi, membrii patriciatului din Brașov,

27. Călători străini, vol. I, p. 176.

28. D. R. H. B. Țara Românească, vol. II, p. 246, 282, 368, 369.

29. Prima ei mențiune este din vremea lui Neagoe Basarab, de la 7 ianuarie 1517, când o dă ctitoriei sale Curtea de Argeș.

30. Monumente de cult cu acest nume se găsesc încă în orașul Curtea de Argeș, ambele datând din epoca lui Neagoe Basarab.

semnarea actului prin care se precizau drepturile negustorilor transilvăneni în Muntenia. Basarab a permis negustorilor veniți din orașul de la poalele Muntelui Tâmpa, ca și altora sosiți de aiurea, să vândă și să cumpere mărfuri cu ridicata, numai în piețele din Târgoviște, Câmpulung și Târgșor.

În concluzie:

Pentru ctitoria sa de la Argeș nu avem nici un document din timpul domniei sale. Indirect, prin documentele date de Radu de la Afumați și de către alți domni în cursul secolului al XVI-lea, se poate reconstitui domeniul cu care Neagoe a înzestrat mănăstirea din Curtea de Argeș. De la început, ctitoria lui Neagoe a fost dăruită cu un domeniu imens: de 25 de sate, vinăriciul domnesc și boieresc din unele sate dăruite, două mari la Pitești și trei mari la Curtea de Argeș, după cum și jumătate din ocna de la Târgoviște.

Morile și două sate din acest domeniu au fost cumpărate de Neagoe și dăruite mănăstirii…

Din timpul domniei lui Neagoe s-au păstrat doar trei documente prin care acesta dăruiește mănăstirii din Curtea de Argeș un metoh, loc cu mori lângă Pitești și Vama de la Ocna Mică. Prin cel de-al treilea document, voievodul îi întărește mănăstirii un sat cumpărat de ea.

ANEXE

BISERICA MÂNǍSTIRII CURTEA DE ARGEȘ

CAPITOLUL V

Învățăturile lui Neagoe Basarab

Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie confirmă presupunerea că în mediul de cultură în care s-au înfăptuit opere plastice de o neîntrecută frumusețe – în arhitectură, pictură sau broderie – au putut să apară și lucrări literare, de o valoare similară.

S-a considerat că problemele mai importante, cum ar fi aceea a precizării izvoarelor, au fost, în linii mari, soluționate.

D. Russo, care a adus unele contribuții la analiza acestei opere, stabilind că textul din limba greacă reprezintă traducerea celui slavon și identificând o serie de izvoare, a considerat greșit că textul acesteia reprezintă un amestec incoerent de elemente laice și bisericești1. Același punct de vedere l-a exprimat și P. P. Panaitescu2, cu unele amendații ulterioare.

Dan Zamfirescu consideră că „structura părții a doua este foarte clară: 13 capitole, fiecare alcătuind, după caracterizarea lui Hașdeu, un tratat separat, un ce întreg

Note:

1. D. Russo, Studii istorice greco-române, București, 1939.

2. P. P. Panaitescu, Autenticitatea „Învățăturilor lui Neagoe Basarab” în Contribuții la Istoria culturii românești, 1971.

și complet. Această nouă structură impune și o tehnică de utilizare a izvoarelor3.

În continuare, se arată că primele patru capitole din partea a doua a Învățăturilor vădesc un alt caracter decât restul acestei părți: „Cu pilda despre milostenie ‹cap. IV› se încheie grupul de capitole având o structură oarecum eterogenă, mai aproape de predica bisericească decât de literatura parenetică propriu-zisă”4.

Se ajunge, așadar, la punctul de vedere că există o diferență între cele două părți ale Învățăturilor și, mai mult, se disting în corpul părții a doua, două grupuri deosebite de capitole.

Este evident că, în cazul acesta, nu se poate vorbi de o unitate structurală a planului Învățăturilor. De fapt, nu numai primele capitole se vădesc altfel decât celălalte din partea a doua, ci și capitolul al XIII-lea care, împreună cu capitolul al III-lea, ar fi fost introduse în manuscrisul Învățăturilor elaborate pe bucăți și la date diferite, la redactarea finală a lucrării aparținând lui Neagoe Basarab.

Această explicație are în vedere faptul că în capitolul al II-lea (Scrisoare către oasele maicii sale), Petru, fiul lui Neagoe, ne apare ca fiind mort, în vreme ce în capitolul al III-lea (Rugăciunea… la ieșirea sufletului), cu care se încheie Învățăturile, Petru ne este prezentat ca fiind în viață.

3. Dan Zamfirescu, Introducere la Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, 1970, Neagoe Basarab și Învățăturile către fiul său Theodosie, Probleme controversate, București, 1973.

4. Ibidem.

Cronologia acestor redactări succesive ar fi deci, după Dan Zamfirescu, următoarea:

Înainte, după 15 iunie 1520, se scrie scrisoarea finală (cap. XIII) în care Petru apare în viață. Tot acum se scriu capitolele V și VI, în care Neagoe se adresează celor doi fii.

Între 15 iunie 1520 și septembrie 1521 (când moare Neagoe) se continuă Învățăturile cu capitolele VII, VIII, IX, X, XI și XII. Nu se poate preciza la ce dată s-au scris capitolele I, II și IV.

În acest interval, în paralel cu redactarea Învățăturilor, voievodul redactează și scrisoarea a III-a, în care Petru apare mort.

Voievodul termină de scris Învățăturile propriu-zise, care nu conțin capitolele III și XIII.

În sfârșit, tot între 15 iunie 1520 și septembrie 1521 se definitivează textul așa cum îl cunoaștem astăzi în versiunea română, inserându-se în el capitolele III și XIII.

Ne punem întrebarea, dacă primim punctul de vedere al inserției simultane a scrisorilor III și XIII, de ce voievodul nu a corectat pasajele din cea de-a doua scrisoare, în care Petru apare în viață, din moment ce el era decedat la data aceea?

În sfârșit, analiza internă a părții a doua a Învățăturilor arată că și capitolele I, II și IV prezintă un caracter eterogen, la fel cu capitolele III (cum subliniază și Dan Zamfirescu)5 și XIII. Au fost ele adăugate la o dată mai târzie?

Dacă trecem în revistă capitolele la care ne referim, examinând cui le adresează voievodul și natura lor, vom observa următoarele:

5. Dan Zamfirescu, Introducere în Învățăturile lui Neagoe…, p. 42-44.

Capitolul I este în realitate o predică citită în biserică („Așijderea, iubiții miei, deacă intrați în biserică, voi vă rugați și faceți slujba cu cântări… iar deacă eșiți din biserică, voi nu faceți ce-ați făgăduit…”)6 și care începe asfel: „Fătul meu Theodosie și voao cinstiților și dulcilor miei domni, care veți fi în urma noastră domni… așijderea și dumneavoastră, iubiții miei boiari așa vă învăț…”.

Capitolul al II-lea este de asemenea o predică, după cum observă Dan Zamfirescu7, adresată nu lui Theodosie, ci „tuturor cîți sînteți unși lui Dumnezeu și împărați creștinești și domni… patriarși ai lumii și mitropoliți… egumenilor și duhovnicilor…”, într-o ierarhie a celor miruiți, de inspirație evident bizantină

Capitolul al III-lea are un caracter de orație funebră, cum s-a observat8, adresată în primul rând mitropolitului Macarie, apoi clericilor, în sfârșit celor morți și celor apropiați. Și această scrisoare a fost citită în biserică, traducerea titlului ei slavonesc fiind „Epistola lui Io(an) Neagoe voievod către moaștele mamei sale Neaga și ale fiilor săi Petru și Ioan și ale fiicei sale Anghelina. Cuvînt de umilință”.

Capitolul al IV-lea constituie și el, după cum arată Dan Zamfirescu, „o predică despre milostenie”9.

Capitolul al XIII-lea reprezintă o „etopee”10 în care voievodul se adresează divinității, dar și celor din jur.

6. Îvățăturile lui Neagoe…, p. 219.

7. Dan Zamfirescu, Introducere în Învățăturile lui Neagoe…, p. 43.

8. Ibidem, p. 44 și n. 4.

9. Dan Zamfirescu, Neagoe Basarab și Învățăturile…, p. 332.

10. Ibidem, p. 347-348.

Prin urmare, un caracter „eterogen” față de restul Învățăturilor (deși cu un substrat de îndrumare) îl au și cele trei predici (cap. I, II și IV), orația funebră (cap. III) și rugăciunea (cap. XIII). Evident că de unitatea părții a doua a Învățăturilor nu mai poate fi vorba: ea a fost alcătuită preluându-se scrieri independente, redactate în momente diferite.

Fără a pune în discuție paternitatea Învățăturilor – ale căror capitole sunt scrise în întregime de către Neagoe, cum a demonstrat judicios Dan Zamfirescu – ne întrebăm dacă această lucrare, așa cum ne apare ea în prezent, a fost concepută și realizată ca atare de însuși voievodul sau dacă ea nu reprezintă o versiune amplificată (cu alte scrieri ale voievodului) într-un alt moment decât cel al primei redactări. În acest din urmă caz se cuvine a încerca să arătăm în ce moment anume s-au putut rescrie Învățăturile originale și ce a determinat apariția acestei noi versiuni.

Dacă analizăm partea a doua a Învățăturilor, constatăm că, inițial, a existat o lucrare independentă, cu caracter parenetic propriu-zis, concepută și realizată ca atare de Neagoe însuși, însumând capitolele V-VIII. Din însuși începutul capitolului al V-lea, deducem că acesta era punctul de plecare al lucrării, că în el se află prima învățătură pe care Neagoe o împărtășește fiilor săi: „Veniți la mine feții miei, veniți și vă apropiați către sfatul mieu cel bun și mă ascultați de sfatul care vă l-oi da întîi. Întîi să aibi credință, dragoste și nădejde către Dumnezeu, că dragostea iaste mai mare de toate”11.

Introducerile la capitolele precedente (I, II, III și IV) arată clar caracterul lor diferit pe care l-am subliniat mai sus. Totodată, remarcăm faptul că titlul capitolului al XII-lea, cu care se încheie învățăturile propriu-zise, vorbește el însuși de

11. Învățăturile lui Neagoe…, p. 253.

acest sfârșit: „Pentru pecetluirea cărții aceșteia. Că aceste cuvinte sîntu în loc de peceți cărții aceșteia”. Este vorba așadar de finalul unei redactări a voievodului, fără nici un echivoc: „ca să ertați pe mine păcătosul de voi fi greșitu, sau vă voi dosădit cu aceste cuvinte ce am scris aici: ca pentru voi m-am silit și m-am nevoit, și acum, la sfîrșit, dacă sfîrșiiu, iar plecai fața mea spre dragostea dumneavoastră”12.

Acest rol final al capitolului al XII-lea poate fi dedus și considerând concepția asupra păcatului originar pe care o găsim aici și, tradusă în simbol, pe pietrele de mormânt ale familiei lui Neagoe Basarab. Studiind aceste monumente funerare am constatat că tema sculptată „Adam la picioarele crucii” se regăsește în capitolul al XII-lea, cel al concluziilor finale.

Avem de-a face cu o lucrare unitară care însumează capitolele V-XII din actuala versiune scrise ca atare de Neagoe însuși (care s-au adăugat la partea întâi a Învățăturilor cu caracter teoretic, redactată ca un fundament teologic necesar și cu care voievodul își începe lucrarea).

Criteriul acestui plan a fost cel al ierarhiei medievale, care pornea de la teologic pentru a exprima realul. Remarcăm faptul că, în vreme ce prima parte a Învățăturilor a fost întocmită detașat și ca o fundamentare teologică a îndemnurilor cu caracter practic din partea a doua, aceasta din urmă ne apare legată de viața reală a lui Neagoe și a celor din jur. Acestea au fost, foarte probabil, Învățăturile scrise de Neagoe însuși.

Capitolele cu un alt caracter (predici, orație funebră, etopee), la care ne-am referit mai sus, scrise tot de Neagoe, dar care nu fac parte în mod necesar din contextul unitar al Învățăturilor originare, au fost scrise cu o altă destinație, așa cum ne încredințează cele două învățături de sine stătătoare:

12. Ibidem, p. 332.

„Cuvânt de învățătură al bunului creștin domn Neagoe voievod domnul Ungrovlahii către 2 slugi credincioase ale sale și dragi, care se lepădară de lume și se dederă vieții călugărești” și „Altă învățătură asemenea ceștiilalte”13. Dacă prima din aceste învățături vădește evidente asemănări de conținut și exprimare cu predicile cu caracter religios din capitolele I și II, ultima reprezintă în mic o orație funebră, ca și aceea din capitolul al III-lea. Oricum, aceste două scrisori „către slugile sale” ne introduc în laboratorul de creație al lui Neagoe, confirmându-ne că, la origine, capitolele I, II, III, IV și XIII au constituit scrieri independente, întocmite în diferite ocazii și pentru scopuri diferite, în vreme ce restul învățăturilor vădesc un caracter unitar. Cele două scrisori ne permit să presupunem că, atunci când s-a alcătuit a doua versiune a Învățăturilor, nu toate scrierile independente ale voievodului au fost inserate în text, ci numai cele pe care redactorul acestei a doua versiuni le-a considerat potrivite.

Intervenția unui diac, care a rescris Învățăturile lui Neagoe, amplificându-le cu scrierile pe care le-am pomenit mai sus – capitolele I, II, III, IV și XIII – , poate fi dovedită și prin analiza titlurilor de capitole din partea a doua a Învățăturilor. Aceste titluri prezintă două părți: prima aparține pisarului și ne indică pe Neagoe ca autor al capitolului respectiv, precum și pe cei cărora li se adresează acest capitol; partea a doua aparține lui Neagoe însuși și ea se referea la conținutul capitolului.

De pildă, în titlul capitolului al V-lea: „Altă învățătură iarăși a lui Neagoe voievod către iubitul său cocon și către alți domni cum și în ce chip vor cinsti pe boieri și pe slugile lor

13. Învățăturile lui Neagoe…, p. 345-352.

care vor sluji cu dreptate” este evident că prima arte aparține pisarului, iar cea de-a doua lui Neagoe însuși.

Este interesant să observăm faptul că manuscrisul pe care Petru Șchiopul îl ia cu sine în exil, la Bolzano, se intitula „Maniere, wie man mit groszen Potentaten tractieren soll” (Chipul cum trebuie să se poarte cineva cu cei puternici), adică începea cu capitolul al V-lea, pe care noi îl considerăm ca deschizând cea de-a doua parte a Învățăturilor scrise de Neagoe14.

Oricum, nu ne putem închipui că Neagoe se indica pe sine însuși la persoana a III-a în titluri (dintre care unele ni s-au păstrat și în versiune slavă), în vreme ce în text menționează persoana I: „să nu se bucure satana de mine”15.

Având în vedere că, așa cum observă Dan Zamfirescu, în capitolele V și VI Neagoe se adresează celor doi fii, iar în capitolele VII-XII unui singur fiu, respectiv Theodosie, precum și data morții fiului său Petru (15 iunie 1520)16, putem avansa următoarea cronologie:

Între 1517 și 1520 Neagoe scrie prima parte a Învățăturilor.

Nu mult înainte de 15 iunie 1520, pe când trăia încă Petru, Neagoe începe să redacteze partea a doua a Învățăturilor, scriind până la această dată numai primele două capitole (V și VI). Tot în această vreme,

14. Un argument în plus că de Învățături era vorba, îl constituie aregna hrisovului lui Petru Șchiopul din 30 august 1584 (D. I. R., A, XVI, III, nr. 315, p. 260-262), în care distingem, de asemenea, elemente preluate din Învățături, p. 337-338.

15. Învățăturile lui Neagoe…, p. 335.

16. La 10 aprilie 1520, într-un hrisov dăruit mănăstirii Bistrița (D. R. H., B, II, nr. 193, p. 371-375), Neagoe evocă pe fiii săi, ceea ce ne permite să deducem că la acea dată Petru trăia. El va muri câteva luni mai târziu, la 15 iunie, cum aflăm din inscripția pietrei sale de mormânt. Este evident că doamna Neaga este reînhumată în biserica lui Neagoe după această dată.

când boala începe să devină statornică, scrie, ca o lucrare separată, etopeea (capitolul al XIII-lea) unde își prevestește sfârșitul. Nu știm când sunt redactate capitolele I, II și IV.

Între 15 iunie 1520 și septembrie 1521, adică într-un interval de un an și patru luni, Neagoe redactează în continuare Învățăturile (capitolele VII-XII din partea a doua). Tot acum scrie, independent de marea sa lucrare, orația funebră (devenită capitolul al treilea al actualei versiuni a Învățăturilor).

Către sfârșitul lui Neagoe (când voievodul nu mai putea activa) sau în lunile imediat următoare, s-a alcătuit o a doua versiune a Învățăturilor, aceea care ni s-a păstrat în traducere – și parțial, în original – până în prezent, inserându-se și anumite învățături independente (dar nu toate) ale voievodului.

Deoarece la 15 iunie 1520, când ajunsese la capitolul al II-lea al primei versiuni (în versiunea actuală, la capitolul al VII-lea), Neagoe nu redactase încă orația funebră în legătură cu reînhumarea mamei sale (în versiunea actuală, capitolul al III-lea) în care Petru este evocat ca decedat, deducem că orația a fost introdusă în cea de-a doua versiune a Învățăturilor (cu materialul scris de Neagoe, dar structurat de altcineva, deoarece ne apare ca o imposibilitate ca voievodul să fi redactat capitolul al IV-lea înainte de a scrie capitolul al III-lea).

Bănuim că un diac a copiat Învățăturile, inserând scrierile independente ale voievodului (devenite capitolele I, II, III, IV și XIII), dar lăsând la o parte cele două învățături „către slugile credincioase”. Diacul este cel care vorbește despre voievod în titlurile capitolelor la persoana a treia și cel care nu a corectat nepotrivirea scrisorilor III și XIII (în care aflăm pe coconul Petru, defunct și în viață), nepotrivire care ne face să ne îndoim de concepția unitară a actualei versiuni a Învățăturilor.

Ce a determinat această amplificare a textului inițial al Învățăturilor scrise de Neagoe cu alte lucrări ale voievodului? Este probabil ca sfârșitul apropiat sau chiar decesul lui să fi pledat pentru inserarea capitolelor III și XIII potrivite acestor împrejurări. Vom observa apoi că, prin introducerea capitolelor I, II, III, IV și XIII, Învățăturile capătă un caracter mai general, ele nu se adresează numai lui Theodosie, devenind un testament pentru întreaga descendență a lui Neagoe.

Luând în considerație și termenul „post quem” al filigranelor foilor de manuscris ale redacției slave (anul 1519)17, ni se pare firesc să presupunem că transcrierea și amplificarea Învățăturilor a avut loc către moartea lui Neagoe sau nu mult după încetarea sa din viață. Este posibil ca, în atmosfera pregătirilor de război ale lui Soliman Magnificul, din iarna lui 1521, și după boala voievodului, despre care aflăm din scrisoarea a III-a și care i-a precedat moartea din septembrie 1521, să se fi încercat să se întocmească o nouă versiune a Învățăturilor, cu materialul redactat anterior, pentru voievodul care urma iminent să preia tronul, nenorocosul Theodosie.

Presupunem că Neagoe nu și-a putut vedea Învățăturile în noua formă – altfel ar fi corectat pasajele capitolului final în care Petru apare în viață – , moartea prematură întrerupându-i o activitate care, pe măsură ce ni se descoperă, ne apare mai prodigioasă.

17. G. Mihăilă, Introducere în Învățăturile lui Neagoe…, p. 50.

CONCLUZII

Metoda de cercetare și investigare a acestei lucrări a avut în vedere întregul complex material și spiritual din perioadele cercetate .

Temele majore care apar în titlurile de-a lungul celor cinci capitole au urmărit : genealogia , formarea și ascensiunea politică , domnia ,creația artistică și literară a lui Neagoe Basarab.

Dacă unele capitole par îndepartate de tema majoră prin insăși suita analizei care are în vedere nivelele diferite , ele gravitează în orbita obiectivelor propuse inițial , apar luminate de ele și le înzestrează la rându-le cu noi valori.

Cercetându-se interferențele literar-artistice de la Sudul Carpaților , s-a urmărit totodată schimbul aproape neîntrerupt de experiențe între țările române , explicabil nu numai prin învecinarea lor geografică , dar și prin fondul ancestral , prin unitatea lingvistică și religioasă , prin același sens comun al experiențelor realității si al unui ritm de existență asemănător .

În primul capitol al acestei lucrări s-a prezentat genealogia lui Neagoe Basarab , care rămâne insuficient luminată , fiind încă învăluită în mister , generat de nesiguranța provocată de contradictoriile documente ale vremii pentru succesiunea directă la tronul Țarii Românești a domnitorului , contestând originea domnească.

Următoarele capitole prezintă formarea și ascesiunea politică cât și domnia lui Neagoe Basarab , însemnătatea lor stând în faptele de ordin bisericesc , iar sub raportul militar și politic am demonstrat că nu s-au înregistrat războaie și nici vreo activitate diplomatică deosebită.

Domnia lui Neagoe Basarab reprezintă ,totusi , o stralucită pagină din istoria noastră , ridicându-se la nivelul celor mai luminoase epoci . Domnitorul se impune ca un înțelept cârmaci al corabiei Țarii Romanești într-o conjunctură dificilă , defavorabilă Țarilor Române .

Crescut în mijlocul vestitei familii a Craioveștilor , care se impusese prin forța ei politică și larga rețea de relații internaționale , Neagoe și-a luat numele de la acela al intemeietorului de țară , Basarab.

Urcat pe tron în ianuarie 1512 , în condiții tulburi , domnind peste o societate feudală frâmantată de rivalitatea unor puternice facțiuni boierești , ce-și disputau puterea fără a-și alege mijloacele , într-o țară așezată la granițele celui mai puternic și mai agresiv stat, Imperiul Otoman , și fiind ținta directă a poftelor lui de cucerire, înconjurat de suspiciunea și resentimentele trezite de modul cum luase tronul , Neagoe Basarab a reușit, în decursul celor nouă ani de domnie , să supună și să stapănească în interior rivalitățile și ambițiile , iar în afară să impună Țara Românească așa cum nu o facuse nici un domnitor înaintea lui .

În capitolul ”Neagoe Basarab și Argeșul” , acesta fiind și cel mai important, datorită însemnătății monumentului de la Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab , prezintă centrul vieții politice și spirituale al Țării Românești , care a polarizat în centrul lui atenția multor cercetători ,dar și a lucrării prezentate .

Pentru a putea surprinde trăsături reale ale ansamblurilor din Argeș , legate în primul rând de viața curților din acest oraș , am folosit hrisoave și documente ,în aparență , puțin elocvente pentru obiectul de artă , dar în realitate legate de acesta .

În lucrarea lui A.Sacerdoteanu, „Argeș , cea mai veche resedință a Țării Românești „ se menționează că aproape jumătate din anii săi de domnie , Neagoe Basarab i-a petrecut la Pitești și în „minunata Curte de Argeș”, așa cum spune însuși domnitorul .

Ultimele săpături arheologice din vechea cetate de scaun a Basarabilor scot în relief mărturii esențiale ale personalității lui Neagoe.

În primul rand ele sunt o materializare a setei sale de a construi , a optimismului si a patosului său creator de adevăr om al Renașterii , pentru care creația reprezintă rațiunea sa de a fi, de a exista.

În al doilea rând, ele sunt o materializare a tendinței dominante de a lega trecutul cu prezentul , pentru a înfrupta viitorul , de a prelua gloria Basarabilor si a neamului , de a lega tradiția cu inovația, spiritul de odinioară , cu sufletul vremurilor noi , pentru a realiza forme tot mai perfecte, tot mai desăvarșite.

Aici , în orașul Basarabilor, încărcat de gloria nepieritoare a trecutului , a ținut domnul să-și dureze , alături de celelalte vestigii neprețuite, capodopera geniului său creator: Biserica mânăstirii de la Argeș, imagine vie a perfecțiunii artistice .

Din tezaurul literaturii din evul de mijloc românesc, lucrarea de față și-a propus să considere o serie de opere legate de apariția , la începutul secolului al XVI-lea , a unei pietre de temelie pentru cultura acestei țări , „Învațaturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.

Așadar , ultimul capitol al acesteia se referă la învățăturile lui Neagoe și a fost gândit în vederea deslușirii unor trasături medievale românești, pornindu-se de la învățături și urmărindu-se prin genuri înrudite, spiritul creator al acestui voievod .

BIBLIOGRAFIE

Neagoe Basarab 1512-1521 la 460 de ani de la urcarea sa pe tronul Țării Românești, Curtea de Argeș, 1972.

Călători străini despre Țările Române, vol. I, București, 1968, vol. IV, București, 1976.

Pavel Chiraia, Din cetățile de scaun ale Țării Românești, București, 1974.

Pavel Chiraia, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, București, 1974.

Radu Ștefan Ciobanu, Neagoe Basarab(1512-1521), București, 1986.

I.Donat , Domeniul Craioveștilor, după Manole Neagoe.

D. I. R. , Documente privind istoria României. B. Țara Românească, vol. V, București, 1952.

B., Țara Românească, vol V, București 1952.

D. R. H. , Documenta Romaniae Historica. B. Țara Românească, vol. I, București, 1966, vol. II, București, 1972.

B., Țara Românească, vol I ,București 1966, vol II, București 1972.

I. C. Filliti , Craioveștii, în „Convorbiri literare”.

I.C. Filliti , Banii Țării Severinului și banii Olteniei, în „Arhivele Olteniei(1927)”.

Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, București, 2000.

D. C. Giurescu, Țara Românească în sec. XIV-XV, București, 1973.

V. Grecu, Viața lui Nifon, București, 1944.

E.Hurmuzachi , Documente privitoare la istoria românilor.

I. Ionașcu , Catagrafia protoeriei Argeș la 1345 în Mitropolia Olteniei, VIII, 1956.

N. Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor.

N. Iorga, Istoria românilor.

Istoria României , vol. II, 1962

Istoria Țării Românești, București, 1960.

Mehmet Mustafa, Două documente turcești despre Neagoe Basarab, în „Studii”, nr. 5/1968.

Manole Neagoe , Neagoe Basarab, București, 1971.

Manole Neagoe, Despre politica externă a lui Neagoe Basarab, în „Studii”, nr. 4/1996, p. 745-766.

Manole Neagoe, Contribuții la problema aservirii Moldovei față de Imperiul Otoman, București, 1964.

Al. Odobescu, Opere, București, 1967.

Carmen Oprescu, Monumentele – trecutul la timpul viitor, București, 2004.

P. P. Panaitescu, Cronicile slavo-române, Cronica lui Macarie, 1959.

P. P. Panaitescu, Autenticitatea „Învățăturilor lui Neagoe Basarab” în „Contribuții la istoria culturii românești”, 1971.

P. P. Panaitescu, Contribuții la istoria culturii românești, Buc.1969.

Dan Pleșița, Neagoe Basarab – Originea, familia și o scurtă privire asupra politicii Țării Românești la începutul veacului al XVI-lea, „Valahica”, vol. I, Târgoviște, 1969.

Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Românești, București, 1963.

C. Rezachevici, Domeniul boieresc al lui Radu Șerban, București, 1970.

D. Russo, Studii istorice greco-române, București, 1939.

A. Sacerdoțeanu, Contribuții la studiul diplomaticii slavo-române. Sfatul domnesc și sigiliile din timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521), 1965.

Marino Sanudo, I diarii, vol. I, LVIII, Veneția, 1879-1903.

Ciobanu Radu Ștefan, Neagoe Basarab (1512-1521), București, 1986.

N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, sec. XIV-XVII, București, 1971.

Șt. Ștefănescu, Rolul boierilor Craiovești în subjugarea Țării Românești de către turci, București, 1954.

A. Veress, Acta et epistolae relationum Transylvaniae Hungariaque cum Moldavia et Valahia, vol. I, 1468-1540, Budapesta, 1914.

Dan Zamfirescu, Introducere la „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, 1970, Neagoe Basarab și „Învățăturile sale către fiul său Theodosie”, Probleme controversate, București, 1973.