Domnia Lui Neagoe Basarab

UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

LUCRARE

DE

LICENȚĂ

Profesor coordonator: conf. Univ. Dr. Marian Cosac

Absolvent:

Dumitru F. Roxana Florentina

Târgoviște

2016

UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR

Domnia lui Neagoe Basarab – o lecție de istorie

Profesor coordonator: conf. Univ. Dr. Marian Cosac

Absolvent:

Dumitru F. Roxana Florentina

Târgoviște

2016

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I – VIAȚA DOMNITORULUI NEAGOE BASARAB

Originea și urcarea pe tron a lui Neagoe Basarab

Moartea domnului Neagoe Basarab

Canonizarea voievodului Neagoe Basarab

CAPITOLUL II – „PRINȚ AL PĂCII”

Opoziții interne

Hotarele în timpul domniei lui Neagoe Basarab

Apărătorul negustorilor

Politica externă

Relațiile cu Poarta Otomană

Relațiile cu Moldova, Transilvania și Regatul Ungariei

Legăturile cu lumea Occidentului

CAPITOLUL III – „DOMN CU APUCĂTURI ÎMPĂRĂTEȘTI” (NICOLAE IORGA)

Aducerea moaștelor Sfântului Nifon în Țara Românească

Tipărirea Evangheliarului slavon al lui Macarie

Ctitor de locașuri sfinte

Danii pentru așezămintele din întreg Orientul ortodox

„Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”

CAPITOLUL IV – O LECȚIE DE ISTORIE – DOMNIA LUI NEAGOE BASARAB

Lecția de predare – învățare – evaluare ;

Lecția de transmitere de noi cunoștințe;

Lecția de consolidare de cunoștințe;

Lecția recapitulare;

Lecția de evaluare.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

CAPITOLUL I

VIAȚA DOMNITORULUI NEAGOE BASARAB

Originea și urcarea pe tron a lui Neagoe Basarab

Voievodul Neagoe Basarab s-a născut în ultimul sfert al secolului al XV-lea, probabil în anul 1481 sau 1482.

În ceea ce privește apartenența lui Neagoe la o anumită familie, el se arată ca fiind fiu legitim al lui Basarab al IV-lea cel Tânăr sau Țepeluș, cu toate că există și varianta că el este fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu.

Neaga, mama lui Neagoe, se prezintă cu o identitate dublă, ea fiind considerată ori soră a Craioveștilor, ori soția lui Pârvu Craiovescu. În această împrejurare, Neagoe este fie fiul nelegitim al lui Basarab Țepeluș fie fiul propriu-zis al lui Pârvu Craiovescu. Paternitatea celui din urmă o întâlnim menționată în izvoare contemporane precum “Viața Patriarhului Nifon” scrisă de Gavriil Protul, care îl înfățișează ca “un cocon de boeri, ce-l chiema Neagoe”, dar și într-un raport al Beglerbegului Rumeliei, Hasan, și un memoriu adresat Porții de niște boieri pribegi. Mai târziu, tot așa citim și într-un act de la Mihnea Turcitul (17 mai 1589) și în Letopisețul Cantacuzinesc.

În apropierea datei probabile a nașterii lui Neagoe, între lunile iulie-noiembrie 1841, Basarab Țepeluș s-a refugiat în Oltenia, la Craiovești, iar în această perioadă ar fi putut avea o legătură cu Neaga, dar de la formularea până la dovedirea acestei supoziții este o cale lungă.

Un lucru este cert, copilăria lui Neagoe s-a desfășurat în familia Craioveștilor, care i-au asigurat o învățătură corespunzătoare cu cerințele vremii. Craioveștii au ctitorit una dintre marile mănăstiri ale Țării Românești, Bistrița din Oltenia, unde probabil că în vremea copilariei și tinereții Neagoe a primit o mare parte a educației, călăuzit de monahii învățați de aici.

Feciorul Neagoe vorbea cu ușurință latinește, grecește, sârbește, bulgărește și slavonește.

A efectuat călătorii multiple în diverse părți ale Imperiului Otoman și Habsburgic, cârmuind solii românești într-acolo. Va îndeplini în Țara Românească funcția de mare postelnic în 1501-1509, iar în 1510-1511 cea de mare comis, datorită poziției familiei și a educației sale.

În anul 1504, la vârsta de douăzeci și doi de ani, Neagoe o va lua în căsătorie pe Despina Milița, coborâtoare din despoților sârbi Brancovici. Nicolae Iorga o descrie ca "unul dintre cele mai curate chipuri de doamne române. Foarte evlavioasă, iubind ca și Neagoe clădirile, juvaierele, cărțile prețioase, bună soție și duioasă mamă, ea nu-și dezmințea neamul înalt din care se cobora".

Din această căsătorie, în 1505, se naște primul lor fiu, Theodosie. După el au urmat: Ioan (după numele tatălui doamnei Despina), Petru, Anghelina (după mama lui Maxim Brancovici), Stana și Ruxandra , ambele soții de domni, prima a lui Ștefăniță-Vodă al Moldovei, iar mezina a lui Radu de la Afumați. Însă, în anii adolescenței, trei dintre copiii lor – Anghelina, Petru și Ioan – au răposat, fiind înmormântați în interiorul ctitoriei de la Curtea de Argeș.

Se poate lua în calcul ca Maxim Brancovici, unchiul soției sale, pus în scaunul de mitropolit de Neagoe după ce ajunge domn, să fi înlesnit dezvoltarea instrucței tânărului boier, iar apoi Ieromonahul Macarie, de asemenea pus mitropolit, să fi contribuit la desăvârșirea educației acestuia. Dar o amprentă decisivă asupra sa și-a pus-o Patriarhul Nifon al II-lea al Contantinopolului, adus în Țara Românească de domnul Radu cel Mare, prin anul 1502-1503, pentru reorganizarea și întărirea vieții bisericești muntene. Scopul chemării este dintru început mărturisit: “eu sa domnesc, iară tu să ne îndereptezi și să ne înveți legea lui Dumnezeu și să fii tată și păstoriu mie și tuturor oamenilor și solitoriu lui Dumnezeu”. Însă, nu după mult timp, echilibrul stabilit este clătinat, deoarece încercarea de îmbunătățire a Bisericii se lovește de împotrivirea boierilor, care țin la vechile obiceiuri ale țării, iar refuzul acestora, cât și al domnitorului de a asculta poruncile patriarhului, atrag, inevitabil, ruptura. Nifon nu a putut rămane impasibil la faptul că, la curtea domnului însuși, se expunea în văzul lumii legătura imorală dintre sora lui Radu cel Mare și logofătul moldovean, Bogdan din Popești, care era deja căsătorit în Moldova. Cei doi au mers până la a face cununie, fără să se fi desfăcut mai întai prima căsătorie a acestuia, Nifon criticând astfel, desfrâul. Reproșurile sale nu sunt admise de către domn și îl gonește pe sfânt din țară.

În pribegia sa, sfântul Nifon mult este ajutat de “un cocon de boeri, ce-l chiema Neagoe, care era mai mare peste vânători, și asa făcu Dumnezeu den cele amară dulci și den cele pizmașă cu prietnicii, că aducea bucate de hrana sfântului și aeve și într’ascuns cu îndemnarea lui Dumnezeu, fără nice o temere. Iar fericitul Nifon îl întăria cu învățăturile sale.”

Nifon își păstrează hotărârea și refuză să facă orice compromis, în pofida reînnoitelor propuneri de înțelegere din partea domnului Radu cel Mare, deoarece acesta nu lua nicio măsură în privința reproșului pe care i-l făcuse cu privire la fărădelegea pe care o tolera în continuare. În cele din urmă, în anul 1505, patriarhul părăsește țara, rostind cuvinte grele, prin care îi lăsa să moară în păcatul lor, iar pe dânsul nu îl vor afla și nu va fi nimeni care să îi ajute în acea vreme. Cuvintele sfântului se împlinesc și domnitorul cade greu bolnav și moare; țara suferă de foamete și secetă, biserica este zbuciumată de certuri, iar țara devine din nou scena luptelor pentru putere.

După moartea lui Radu Vodă, au urmat patru ani de lupte intense, iar tronul țării este ocupat de Mihnea cel Rău (1508-1509; asociat cu fiul său Mircea până în 1510) și de Vlad cel Tânăr sau Vlăduț (1510-1512).

Vlad cel Tânăr și familia Craioveștilor erau la început în relații bune, aceștia împreună cu Mehmet-Beg, pașă de Nicopole, l-au susținut în luarea domniei, i-au jurat credință și l-au sprijinit în înlăturarea unei încercări de ocupare a tronului de către pretendentul Mircea, fiul lui Mihnea cel Rău. Însă, intrigile lui Bogdan din Popești, cel condamnat de Nifon pentru fărădelege, îl îndemnau pe domn împotriva Craioveștilor, deoarece îi învinuia că sprijină urcarea pe tron a feciorului Neagoe, iar domnul ar fi trebuit să îi sfărâme capul sau să îi taie nasul sau să îi scoată un ochi. Boierii Craiovești au contestat acuzațiile care li se aduceau și au afirmat despre Neagoe că “este cu adevărat fecior al nostru și n’are întru sine hicleșug”. În acest context s-a putut răspândi mai insistent afirmația despre proveniența boierească a lui Neagoe, afirmându-se că ar fi fiul lui Pârvu Craiovescu, fără să aibă vreo legătură cu Basarb Țepeluș.

Amenințarea din partea domnului Vlad cel Tânăr continua să existe, dorind să îi ucidă, dar Craioveștii, avertizați de un călugăr, au trecut Dunărea și au mers la Mehmet pașa pentru a-i cere sprijinul militar. Acesta, împreună cu boierii olteni, în fruntea trupelor otomane, se îndreaptă spre București. Lupta are loc la marginea orașului, iar Vlăduț este învins și luat prizonier, pașa însuși decapitându-l.

În urma luptei, la 23 ianuarie 1512, Neagoe ocupă tronul țării. Graviil Protul consemnează că “el nici într’un chip nu vrea să se plece să fie domn, ce cu glas mare zise cătră tot nărodul: puneți alt domn pre carele veți vrea dinpreună și cu sfatul nostru, iar pre mine mă ertați că nu voiu fi. Iar nărodul striga tot și zicea cătră dinsul: iată, nu va Dumnezeu să fie altul, nici noi, ce numai tu să fii noao domn… Deci și Neagoe să plecă glasului năroadelor și luo corona și scaunul a toată Țara Rumânească și îndată făcu judecată și direptate între oameni.”

Și-a luat numele patronimic Basarab, justificându-și astfel ascensiunea. Afirmând că este fiu de domn și nu de boier, ocuparea tronului nu îi putea fi contestată, deoarece respecta o cerință principală a legii moștenitoare din Țara Românească, aceea de a fi os domnesc, legitim sau nu.

În societatea românească a vremii, s-a impus credința că între Neagoe și Basarab Țepelus, exista o legătură directă. Doar în acest mod se explică acceptarea lui pe tronul țării fără o împotrivire generală a celor care, în caz contrar, l-ar fi numit uzurpator.

Se poate pune întrebarea de ce i-a fost acceptat numele de Basarab de către contemporani și posteritate dacă nu i-a fost recunoscută originea domnească.

Ocuparea domniei de un boier care nu respecta legea succesorală la tron și încerca să își justifice fapta prin relevarea unei legături în afara căsătoriei a mamei sale, firește că supăra boierimea locală și determina reacția ei deschisă. În schimb, în vremea când Neagoe și-a alăturat numele de Basarab și a devenit Neagoe Basarab, nu s-a protestat.

În primul său act oficial care este emis la 20 februarie 1512, se regăsește titulatura domnească “Io Basarab voievod și domn”

Chiar dacă se va dovedi că Neagoe a fost fiul lui Basarab Țepeluș și al Neagăi, el va rămâne un om crescut, educat, format și ridicat pe tron de familia Craioveștilor.

Moartea domnului Neagoe Basarab

După nouă ani de domnie, măria sa, Neagoe Basarab, a trecut la cele veșnice în ziua de 15 septembrie 1521, având numai treizeci și nouă de ani. A fost înmormântat cu cinste de norodul, clerul și călugării Țării Românești în ctitoria sa de la Curtea de Argeș. Piatra sa de mormânt amintește: „A răposat robul lui Dumnezeu Io Neagoe Voievod și Domn a toată Țara Românească și a părților dunărene, în luna lui Septembrie 15 zile, anul 7029 (1521), crugul soarelui 26, crugul lunii 15, temelia 18. A domnit 9 ani și jumătate. Și rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic și lăcașul oaselor mele, ca să fie nestricat“.

Canonizarea voievodului Neagoe Basarab

Trecerea în rândul sfinților a voievodului Neagoe Basarab s-a hotărât în ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în zilele de 8 și 9 iulie 2008, cancelaria Sfântului Sinod editând Tomosul de proclamare a canonizării. Proclamarea oficială a canonizării a avut loc pe 26 octombrie 2008, în Catedrala Patriarhală din București.

Proclamarea locală a canonizării a avut loc, în mod solemn, în ziua de 26 septembrie 2009 la Catedrala Mitropolitană din Târgoviște, ctitorie a voievodului, în prezența Patriarhului României, Daniel, și a unor membri ai Sfântului Sinod, ocazie cu care au fost aduse și așezate, în Catedrala Mitropolitană, la inițiativa Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Nifon, moaștele Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului și Mitropolitul Țării Românești, părintele duhovnicesc al lui Neagoe Basarab.

La finalul Sfintei Liturghii Patriarhale, oficiată în acea zi, Preasfințitul Episcop Casian al Dunării de Jos a dat citire Tomosului Patriarhal de proclamare a canonizării locale a Sfântului Voievod, care anunță în mod solemn și oficial că "privind la evlavia și viața duhovnicească bineplăcută lui Dumnezeu a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, luând aminte la mărturisirea învățăturii ortodoxe, la râvna lui pentru zidirea de biserici și de mănăstiri, la ajutorarea Bisericilor Ortodoxe din Răsărit, precum și la lucrarea sa pentru pace și căutând folosul duhovnicesc al poporului dreptcredincios", a hotărât "ca de acum înainte și până la sfârșitul veacurilor, Sfântul Voievod Neagoe Basarab să fie numărat între bărbații sfinți ai Bisericii și să fie pomenit și cinstit cu cântări de laudă în ziua a 26-a a lunii septembrie".

Aceste evenimente, au făcut ca ziua de 26 septembrie 2009, să constituie un moment de celebrare a sfințeniei, de recunoaștere a operei deosebite a înaintașilor noștri și de prinos adus lui Dumnezeu.

CAPITOLUL II

„PRINȚ AL PĂCII”

Opoziții interne

Imediat după preluarea tronului, Neagoe Basarab a întreprins o acțiune concentrată în vederea înlăturării adversarilor săi.

În acest caz, domnul urmărea să îl elimine pe Bogdan din Popești, care în timpul domniei lui Vlad cel Tânăr, încercase să îl determine pe domn să îi sfărâme capul sau să îi taie nasul sau să îi scoată un ochi. Bogdan este acuzat de Gavriil Protul de destituirea sfântului Nifon și de calomnierea lui Neagoe în fața domnului. Astfel, în mentalitatea vremii. Neagoe Basarab avea un pretext dublu pentru a-l elimina pe Bogdan: protejarea învățătorului său, dar și a sa.

Neagoe, dominat de dorința răzbunării, i-a stabilit moartea prin chinuri, confiscându-i în același timp și toate bunurile.

Condamnarea și tortura lui Bogdan au fost făcute pentru a se respecta un principiu al dreptății feudale, acela de a se răspândi rapid vestea despre cele întâmplate în rândurile unui număr cât mai mare de oameni. Cei care auziseră despre lucrurile petrecute, în mod cert nu mai repetau greșeala.

Probabil că încheierea socotelilor lui Neagoe cu Bogdan, a pricinuit plecarea din țară a altor boieri care au devenit pribegi. Aceștia s-au orientat către Transilvania, Moldova și Imperiul Otoman. În Transilvania, la Brașov, se afla fiul lui Mihnea cel Rău, Mircea, care era pretendent la tron și conducator al pribegilor.

Către Poartă s-au dus cei care sperau să îl dea jos pe Neagoe Basarab de pe tronul țării, pe care îl ocupase cu ajutorul lui Mehmet Beg. Știind că pașa era susținătorul sultanului Baiazid al II-lea, care se afla în lupte cu fiul său, Selim I, pentru tronul Imperiului Otoman, pe care îl și câștigă, boierii s-au gândit că odată ce acesta a ajuns padișah, ar putea să își dorească să se răzbune pe susținătorul tatălui său.

În acest sens, boierii adversari lui Neagoe i-au adresat o plângere sultanului Selim în care scriau că acesta ar fi omorât 3.000 de boieri. Această cifră nu corespunde, desigur, realității, pribegii dorind probabil să îl determine pe sultan să acționeze în sprijinul pretendentului Miloș, care este confundat adesea cu Mircea.

În realitate, Neagoe Basarab a decapitat boieri precum Oancea, mare logofăt, Stanislav stolnic, Stanciu paharnic, Danciu mare portar, Cazan, Gheorghe, Stanimir, Dan și alții, menționați în ”arz”. Sultanul, însă, se preocupa mai putin de situația din Țara Românească, unde era o aproximativă liniște, el fiind orientat spre frontul din Anatolia.

Neagoe Basarab, a întâmpinat mai multe greutăți cu boierii pribegi din Moldova și Transilvania adunați în jurul lui Mircea, care au provocat domniei multe neajunsuri. Neputându-i prinde și pedepsi, uneori le-a confiscat moșiile, declarându-i hicleni.

Domnul muntean și-a creat o domnie eficientă, autoritară și capabilă să potolească acțiunile boierilor nemulțumiți prin formarea unui grup de slujitori și curteni credincioși pe care i-a adunat în jurul lui, de unde și-a câștigat și sfetnici.

Faptul că boierii pribegi nu au reușit să îl facă pe Neagoe Basarab să își piardă poziția demonstrează că acesta era mult mai puternic, acțiunile lor nefiind în conformitate cu reala lor putere. În acest mod, faptele lor nu au produs decât mici valuri care nu au avut forța să clatine corabia cârmuită de voievod.

Granițele și populația în timpul lui Neagoe Basarab

Asigurându-și superioritatea în fața boierilor prin evidenta politică de prestigiu, prin elementele civilizației aparențelor, prin excelanta organizare militară și prin consolidarea legăturii dintre puterea laica și Biserică, Neagoe Basarab a reușit să își asigure domnia și totodată să rezolve și problemele teritoriale, referitoare la trasarea hotarelor Țării Românești.

Stabilirea granițelor îi era foarte utilă, pentru a ști foarte clar până unde se întindea autoritatea sa și cum putea apăra sau pedepsi locuitorii aflați sub a sa jurisdicție. Ca un domn care dorea pacea, rezolvarea problemei legate de graniță era absolut necesară, deoarece, odată stabilită, înlătura un permanent prilej de război.

Bunele sale relații cu Mehmet Beg, pașa de Nicopole și implicit cu Înalta Poartă, i-au permis domnitorului o primă retușare a graniței în sud, reușind astfel, o oarecare recuperare de teritoriu.

În secolul al XVI-lea, balta Mamina, avea o lungime mai mare de 25 km și era poziționată geografic în estul râului Jiu, lângă Dunăre, între actualele sate Orlea și Sărata. De-a lungul timpului a avut mai multe denumiri. Între veacul al XIII-lea și al XV-lea, a fost cunoscută sub numele Celei, apoi, până în secolul al XVII-lea s-a numit Mamina, iar în final, balta a fost cunoscută drept lacul Potelu. Indiferent de titulatura pe care a purtat-o (de baltă sau de lac) și de numele pe care l-a avut, această apă a fost întotdeauna foarte renumită pentru bogăția sa, pentru abundența peștelui.

Recuperarea acestei resurse naturale, a bălții Mamina, nu a reprezentat doar restabilirea graniței normale dintre Țara Romanească și Poarta Otomană, adică cursul fluviului Dunărea, ci și posibilitatea ca locuitorii aflați sub jurisdicția lui Neagoe Basarab, adică românii să poată exploata bogatele resurse ale bălții.

Aceasta a fost prima acțiune de restabilire hotarului. A doua a vizat hotarul opus al țării și anume, partea de nord-vest. Printr-un document scris în 9 iunie 1520 de grămăticul Bogdan în Târgoviște, cetatea de scaun de la vremea aceea, domnitorul a întărit în zona Olteniei hotarul dintre “Munții Țării Ardealului” și “Munții Țării Românești”.

Motivul pentru care Neagoe Basarab a luat această decizie, se vede din cuprinsul actului pe care l-a semnat: pacea și înțelegerea dintre cele două țări. Pomenește în cuprinsul documentului de sfatul și jurământul care s-a făcut pentu buna înțelegere, iar dacă cineva va tulbura liniștea prin certuri sau jafuri, va plăti cu capul.

Un lucru interesant este și acela că, traseul noului hotar a fost stabilit de oameni importanți, fildeli cunoscători ai situației, și anume de boieri care aveau origine română, din Hațeg, reprezentanți ai lui Ioan Zápolya, pe de o parte și boieri din Țara Românească, membrii ai Sfatului țării, reprezentanți ai lui Neagoe Basarab, de altă parte. O altă importanță aparte a documentului este dată de faptul că el cuprinde prima referire scrisă, concretă, a graniței Țării Românești din zona Olteniei. Cealaltă delimitare datează din timpul lui Mircea cel Bătrân și este necunoscută deoarece documentul nu a fost găsit.

Referindu-ne la celelalte hotare ale țării conduse de Neagoe Basarab, putem spune că erau aproximativ bine stabilite. În sud și în est, granița urma cursul Dunării, exceptând enclavele “ocoalelor”, cetăților aflate sub stăpânire turcă de la Giurgiu și de la Turnu; urcând spre nord, adică spre Moldova, se accepta un hotar convențional, care a iscat discuții și apoi cursul râului Milcov. În continuare, aflându-ne tot în partea de nord, hotarul se închide în Transilvania, urmărind aliniamentul crestelor Carpaților, pe un traseu definit insuficient, până la râul Olt, punct din care, către vest, hotarul a fost stabilit de boierii reprezentanți ai lui Neagoe Basarab.

În această încadrare, Țara Românească poseda multe așezări cu un număr mare de locuitori. Un procent covârșitor din totalul populației, 95%, se afla în zona rurală, lucru foarte comun în Europa acelor secole.

Foarta impresionat de numărul mare al locuitorilor țării și de faptul că așezările se aflau aproape una de alta, Mihail Bocignoli, estima, în 1524, numărul satelor mari ca ca fiind 15.000, dintre care, cele mai mici dintre ele, având 50 de case. Apelând la cercetări documentare, aflăm că la începutul veacului XVI, în Țara Românească erau peste 3.200 de așezări sătești. Popularea atat de densă a zonelor rurale este de-a dreptul impresionantă, iar în unele locuri, satele erau în număr mai mare decât este astăzi. Urmărind repartizarea în teritoriu a așezărilor sătești de la acea vreme, folosind hărțile demografice, observăm că ele acopereau tot cuprinsul țării, iar desitatea acestora era ceva normal, raportându-ne la zonele similare ale Europei acelei vremi. Zonele cel mai slab populate se aflau în Brăila, și anume, în zona de șes, în Bărăgan, în apropiere de vărsarea Ialomiței în Dunăre și suprafețele montane aflate la peste 1.400 m altitudine. Chiar și în zonele amintite anterior, în trecători, așezările umane erau mai frecvente datorită traficului de călători.

Pe lângă sate, în Țara Românească, existau orașe, dar mărimea și numărul, nu se cunosc cu exactitate dacă ne referim la începutul secolului al XVI-lea. Cel mai dezvoltat oraș de la vremea aceea era Târgoviște. Alături de acesta, dintre localitățile care aveau statut de oraș, pot fi amintite Curtea de Argeș, Târgușor, București, Râmnicu Vâlcea, etc.

Târgoviștea, fiind cetate de scaun, avea un număr mare de locuitori pentru vremea aceea, ridicându-se la aproximativ 15.000. Raportându-ne la Europa Apuseană, putem spune că era de mărimea unui oraș mediu. Pe vremea domnitorului Neagoe Basarab, s-a realizat această creștere a numărului rezidenților, deoarece era încurajată venirea populației active în orașe.

Un factor care a ajutat la sporirea populației în aceste așezări urbane, a fost politica de încurajare ca acestea să devină centre de schimb (Târgoviște, Târgușor, Câmpulung). Există anumite indicii, deși nu foarte concludente, care arată că domnitorul era un protector al populației urbane, care ar fi devenit la nevoie, un aliat al acestuia.

Foarte interesant ar fi să putem face o comparație între mărimea unei așezări urbane și cea a unei așezări rurale. Din păcate nu se poate face acest lucru deoarece, pentru începutul secolului al XVI-lea, având în vedere stadiul actual al cercetărilor, nu se poate cunoaște cu exactitate un număr mediu de gospodării pe sat în Țara Românească, cum se știe de exemplu pentru Moldova și anume aproximativ 20 de case pentru fiecare așezare rurală.

De asemenea, nu se cunoaște nici numărul mediu de membrii ai unei familii, indicativul 5, care este utilizat în demografia istorică, fiind foarte general. Documentele indică foarte des cifre relative, deoarece, atunci când se vorbește de proprietate, este înregistrat în mod obișnuit capul familiei împreună cu fii, femeile fiind amintite foarte rar.

La fel stă situația și în cazul orașelor, date mai complete găsindu-se pentru Târgoviște și Câmpulung, datorită unor comunități confesionale, care au păstrat date relative. Este foarte greu să se generalizeze aceste date și pentru celelalte orașe. Dacă în cazul Târgoviștei se poate vorbi, cu mare prudență, de o populațe de aproximativ 15.000 de locuitori în vremea lui Neagoe Basarab, în cazul celorlalte orașe situația era diferită, numărul de locuitori situându-se între 1.000-5.000. Raportând situația demografică de la începutul secolului al XVI-lea la înregistrările fiscale ale ultimei părți a secolului al XV-lea, la afirmațiilor străinilor care au trecut prin Țara Românească și la rezultatele cercetărilor arheologice, ajungem la concluzia că Țara Românească avea o populație considerabilă. Numai un potențial demografic crescut poate explica posibilitatea Țării Românești de a rezista din punct de vedere militar otomanilor și de a prospera din punct de vedere economic.

Apărătorul negustorilor

Neagoe Basarab și-a câștigat autoritatea în interiorul țării și datorită interesului său deosebit pe care l-a arătat pentru ocrotirea oamenilor de rând. Acestea au decurs, mai ales, din schimbul de scrisori cu puternicele târguri transilvănene, Brașov și Sibiu. Totalitatea documentelor arată că Neagoe Basarb nu s-a preocupat numai de protejarea negustorilor.

În anul 1515, el a oprit săpăturile din munți ale străinilor veniți în Țara Românească să caute aur.

Faptele întreprinse de Neagoe pentru apărarea a negustorilor munteni, vătămați de brașoveni și sibieni, au fost strașnice. Chiar el îl amenință pe nobilul brașovean, la începutul domniei, că dacă îi va mai omorî neguțătorii, va pustii Țara Bârsei. Față de Sibiu, cu care familia Craioveștilor avea relații vechi, adoptă aceeași atitudine. Neagoe Basarb le scrie sibienilor pentru aducere-aminte, că i-a apărat de păgâni, că și-au jurat să păstreze dreptatea și a amenințat că, negustorii lui se vor despăgubi de la oamenii lor, deci nu vor suferi vreo pierdere materială.

Duritatea limbajului și posibilitatea ca amenințările să devină realitate, evocă personaliatea înaintașului său, Vlad Țepeș, care era și el un apărător al intereselor oamenilor de rând. Înștiințarea sibienilor în legătură cu noile acțiuni întreprinse în țară, și anume, porunca de a fi spânzurați toți hoții care au furat de la oamenii domnului, pentru a nu mai îndrăzni cineva să repete acțiunea, scot în evidență trăsăturile comune cu predecesorul său.

În ciuda faptului că Neagoe Basarb era în relații bune cu Înalta Poartă, și-a protejat negustorii chiar și de abuzurile otomanilor. El arată într-o scrisoare adresată brașovenilor că a trebuit să ii alunge pe negustorii turci care erau în Câmpulung.

Întrucât, în interiorul țării a reușit să ajungă la liniște și siguranță, Neagoe Basarab a dat șansa oamenilor săi să ducă la îndeplinire o dorință a sa, aceea de progres a gospodăriilor. Un țel al domniei care se realiza era, în primul rând, în domeniul agriculturii, iar Neagoe a încurajat mărirea suprafețelor bune pentru arat și cultivat. Aceste suprafețe erau cultivate cu cereale, ovăz, secară, mei, orz și altele. Alături de acestea, suprafețele întinse mai erau sortite și pentru creșterea vitelor, importanța primordială având-o oile, capre și caii.

Așa cum o arată și documentele, ceea ce se practica în Țara Românească în mare măsură era pescuitul și creșterea peștilor în bălți și apele râurilor, pe care domnul le dădea așezămintelor monahale și marilor boieri pentru a fi exploatate. O altă ocupație întinsă pe o suprafață mare era apicultura care producea miere, dar și ceară, care se folosea la lumânări.

Pe lângă materialul prețios care se extrăgea și obținea prin spălarea nisipului din apa râurilor, se mai extrăgeau din bogăția solului cantități mari de sare din saline precum Ocnele Mari, Ocna Mică, Râmnicu Sărat etc. Salinele erau date de Neagoe Basarab pentru valorificarea condiționată și extragerea sării unor proprietari de pământ laici sau clerici, deoarece domnia avea dreptul exclusiv asupra extragerii acesteia.

O mare parte din produsele ce rezultau din activitățile agricole, creșterea cornutelor mari, piscicultură, exploatarea auriferă și a sării, erau comercializate. Numai după un timp de luptă, domnitorul a reușit să asigure protecția tuturor supușilor comercianți din Țara Românească. Pe data de 17 martie 1517 Neagoe Basarab, a reușit să impună membrilor nobilului din Brașov, semnarea actului care reglementa drepturile negustorilor din Transilvania în Țara Românească. Domnitorul muntean a permis negustorilor veniți de peste munți, cât și a celorlați veniți din alte părți, să cumpere produse cu ridicata, numai la Târgoviște, Târgușor și Câmpulung. În alte orașe sau locuri unde se făcea comerț, ei nu aveau voie să facă negustorie, iar dacă erau prinși, erau pedepsiti întocmai cu faptele lor. Aceste drepturi erau acordate, desigur, cu condiția ca și negustorii munteni să poată face negoț în Transilvania și în special în Țara Bârsei și Brașov.

Motivul pentru care domnul român a luat aceste măsuri, a fost acela de a-și proteja supușii, deoarece negustorii munteni vor muri de foame dacă cei transilvăneni erau liberi să cumpere și să vândă în Țara Românească.

Aceste măsuri de protecție luate de domnitor, au avut două efecte: pe de o parte, au sporit numărul comercianților și implicit al volumului de mărfuri vehiculate, iar pe de altă parte, au sporit veniturile domniei. Cifrele sunt cele mai semnificative în această situație: în anul 1503, exportul țării aflate sub domnia lui Neagoe Basarab către Brasov era în valorare de 700.000 aspri, iar în anul 1551, valoarea va crește la 1,5 milioane de aspri. Negustorii locali ajunseseră să domine piața. La începutul acestei perioade, adică între 1501-1505, ei dețineau 51% din voumul schimburilor, numărul negustorilor fiind de de 272, din 30 de localități, iar în 1554 au ajuns la procentajul de 82%, adică dețineau mare parte din volumul schimburilor de mărfuri, efectuate de 809 comercianți din 146 de localități.

Desigur, sumele încasate de domnie au crescut considerabil. Potrivit documentelor, sursele principale de venit ale domniei erau dările în grâne, în brânză, în oi, în porci etc.

Sumele încasate de domnul român erau puse în pericol datorită nerespectării tratatelor. Spre exemplu, în 1520 se cunoaște un caz în care brașovenii au creat pagube pentru doi comercianți munteni. Neagoe a procedat ferm, punându-și oamenii să se despăgubească de la alți locuitori ai Brașovului aflați în Muntenia. Această reacție ne arată că sursa principală de venit a țării era comerțul.

Această fixare și impunere a celor trei târguri pentru negustorii din Brașov și pentru cei străini, se explică prin veniturile însemnate care erau încasate de domnie. Fixarea acestor târguri se datorează faptului că aici controlul putea fi eficace. Protecția celor care aduceau venituri mai însemnate era pe măsură, adică a celor ce produceau bunuri materiale, deoarece munca lor care aducea atâția bani țării se putea desfășura în mod optim numai în liniște.

Stăpânirea domnitorului în situații grele, în fața suferinței fizice și capacitatea de a se impune în fața celorlalți au fost calitățile care au făcut ca viața sa să fie una remarcabilă și contemporanii săi să îl accepte ca reprezentant al dinastiei. A reușit să sporească populația, să precizeze granițele țării și să încurajeze și să ajute la dezvoltarea activităților care aduceau venituri țării. A dat dovadă de creativitate în domeniile ceremonialului, ale conducerii, cât și în domeniul artei militare. Această capacitate de a gestiona situațiile și de a cârmui, echilibrul său extraordinar, au avut ecou și în politica sa externă.

Politica externă

În timpul domniei lui Neagoe Basarab, politica externă a redat continuarea celor propuse și îndeplinite în interiorul țării. Și pe plan internațional, primul obiectiv al domnului a fost impunerea recunoașterii domniei sale. Acest lucru era necesar întrucât unii boieri au părăsit Țara Românească devenind pribegi și au căutat sprijin sau ocrotire în Moldova, Transilvania sau Imperiul Otoman. Li s-a cerut, în schimb, să fie folosiți de puterile vecine ca unelte de presiune asupra domnitorului, iar ei au acceptat. Dându-și seama de implicațiile acestui lucru, Neagoe a urmărit să își impună și în afara granițelor țării recunoașterea oficială a domniei, dar în același timp, a întreprins diverse acțiuni pentru atingerea altor scopuri ale politicii sale. Astfel, se afirmă strădania pentru menținerea păcii, care deriva din necesitatea păstrării statutului juridic privilegiat al Țării Românești.

Ca și metodă pentru realizarea acestor aspirații în fapte reale, domnitorul a considerat că este mai bine să facă anumite sacrificii materiale, pentru a nu provoca războaie cu Înalta Poartă sau cu vecinii mult mai puternici, care i-ar fi produs o pierdere mult mai mare. Alături de daruri, el a apelat la solii, care pe plan internațional viza alte aspecte. Solul era selecționat cu mare grijă, în mod public și cu încuviințarea tuturor boierilor din sfat. Permanent se pune accentul pe ideea conform căreia o solie bună care este menținută cu daruri potrivite, poate avea ca rezultat sporirea prestigiului domnitorului și stoparea unor conflicte.

De asemenea, voievodul a lăsat să se vadă că este necesar să se țină seama de un alt princiupiu al diplomației: păstrarea secretului misiunii, care se înfăptuia prin comunicarea instrucțiunilor speciale pentru domn în mod direct solului. În situațiile excepționale, când trimiterea mesajului se cerea să se facă imediat, pentru alegerea solului, domnul nu se mai sfătuia cu boierii și nici nu se mai ocupa de pregătirea lui. Atunci, se foloseau oameni cunoscuți, siguri și experimentați, care erau capabili să îndeplinească orice sarcină secretă.

Pentru obținerea efectelor dorite, domnul a adunat în jurul său sfetnici de valoare, pe care i-a ridicat în dregătorii, alături de cei de origine străină. Așadar, în apropierea tronului său au fost întâlniți Gavriil Protul din Muntele Athos, Anton Paicalas, Hieronim Matievici Maximos Trovalis și alții.

În relațiile internaționale, o personalitate faimoasă a fost Manuil din Corint, marele retor al Patriarhiei ecumenice, cu care domnul român se afla în corespondență.

Neagoe Basarab a folosit grămătici și dieci, buni vorbitori, traducători și scriitori în limbile de circulație internațională, care munceau pentru scrierea, traducerea, primirea, expedierea și ordonarea bogatei corespondențe, care se întindea până la Istanbul, Roma, Cairo, Caucaz, Varșovia și Buda.

Cei care lucrau pentru îndeplinirea intereselor lui Neagoe Basarab pe plan internațional aveau la îndemână unelte precum economia puternică, cea producătoare a banilor trebuncioși solilor și armata, care era puternică și avea o evidentă forță. Dar domnul, a preferat să utilizeze atracția banilor, la forța armelor apelând numai și numai în cazuri extreme.

Din acestea rezultă că, într-o perioadă în care războiul era un fapt obișnuit, domnul recomanda pacea, dar nu cu orice preț, ci doar în momentul în care nu mai avea altă soluție și epuizase darurile. În acest caz, era forțat să se pregătească atent și temeinic pentru luptă.

Relațiile cu Poarta Otomană

În momentul în care s-a hotărât să lupte pentru preluarea tronului, Neagoe Basarab probabil știa că la Istanbul se utiliza principiul că în viața politică era de preferat o situație stangnantă oricărei schimbări, deoarece nu se știa ce surprize va rezerva viitorul. Din acest punct de vedere, domnul avea exemple multiple din trecutul Țării Românești.

Ca urmare a acestei experiențe, Neagoe Basarab, vrând să arate că el nu v-a provoca Porții nemulțumiri, se pare că i-a sugerat lui Mehmet-Beg să îl informeze pe sultanul Baiazid al II-lea, că a luat tronul, a fost investit de un om al său și ca răsplată pentru acceptare, îi va fi credincios și va mări haraciul.

Mustafa A. Mehmet, în opera sa “Un document turc concernant le kharatch de la Moldavie et de la Valachie aux XVᵉ – XVIᵉ siècles” notează că: la începutul domniei celuilalt Basarab, care nu poate fi decât Neagoe Basarab, haraciul Valahiei a fost din nou majorat de la 100.000 de aspri, atingând astfel suma de 700.000 de aspri. Ținând seama de scăderea continuă a asprului otoman – de la 40 la 50 de aspri pentru un ducat – în perioada sultanilor Mahomed al II-lea și Baiazid al II-lea, această creștere cantitativă a haraciului nu modifica în fond valoarea reală a acestuia ; de fapt, în momentul în care a fost redactat documentul nostru, tributul plătit de Valahia se menținea la nivelul său efectiv din timpul domniei lui Radu cel Frumos (1462-1475), când cei 600.000 de aspri fuseseră convertiți în 14.000 de ducați, dat fiind că cei 700.000 de aspri plătiți sub domnia lui Neagoe Basarab (1512-1521), reprezentau la rata de 50 de aspri per ducat, aceeași sumă de 14.000 de ducați.

În scrisoare, s-a scos în evidență, în mod special, faptul că, în împrejurările tulburărilor din Anatolia, Neagoe Basarab va fi un om demn de încredere la hotarul dunărean. Voievodul nu a putut să își respecte promisiunea făcută, întrucât sultanul Baiazid al II-lea a murit la 25 aprilie 1512, iar în locul său este pus fiul acestuia, Selim I (1512-1520). Moartea sultanului îl afectează pe domnitor, într-o oarecare măsură, deoarece Mehmet-Beg, pașă de Nicopole și Hasan-Beg, pasă de Vidin, au fost în relații bune cu acesta. Însă, Neagoe Basarab a avut abilitatea necesară să depășească această împrejurare dificilă, să oficializeze relațiile și să se adeseze sultanului. Imediat după preluarea stăpânirii Imperiului Otoman de către Selim, Neagoe îi trimite acestuia felicitări și daruri care au fost bine primite.

Modalitatea de procedare a domnitorului era înțeleaptă, deoarece demonstra că se arată fidel Porții, fără a ține seama de sultanul care lua în stăpânire tronul, de asemenea, că avea de unde să plătească haraciul și peșcheșul, iar la ocaziile speciale să le suplimenteze. În acest mod, îi leza pe “pribegii” strânsi laolaltă în jurul pretendentului său Miloș.

Având ca scop convingerea Porții că era bine instalat pe tronul Țării Românești, Neagoe Basarab a trimis la Istanbul o scrisoare despre înfrângerea altui pretendent la domnie, Mircea, fiul lui Mihnea cel Rău. Această înfrângere a avut loc la sfârșitul lunii mai, cel mult la începutul lunii iunie. La acea dată, firmanul de recunoaștere și acceptare a lui Neagoe Basarab ca domn al țării, nu sosise încă. Domnitorul muntean insista atât pentru dobândirea actului oficial de recunoaștere de la Înalta Poartă, pentru că știa în mod cert că exista practica ca orice modificare de domnie să fie statornicită și în scris.

Toate elementele favorabile – plata haraciului nou și a peșcheșiurilor la anumite ocazii, înfrângerea pretendentului Mircea și mijlocirile prietenilor și rudelor – au determinat Înalta Poartă să îi acorde lui Neagoe Basarab firmanul de investire în vara anului 1513.

Neagoe Basarab și-a dat seama că, în acest stadiu, trebuie să mențină raporturile cu sultanul, dar și să folosească puterea Porții pentru a bara tendințele de expansiune ale Regatului Ungariei. Pentru a-și atinge primul obiectiv, domnul muntean a plătit cu regularitate haraciul și peșcheșurile, apropierea de puterile creștine nu era ostentativă și nu a acordat prea multă importanță informațiilor neîntemeiate, potrivit cărora sultanul se pregătea să atace Țara Românească, știind că orice încercare sau pregătire militară a otomanilor, întrevăzută de creștini, determina o alarmă falsă.

Politica externă plină de iscusință a domnului, a făcut să fie bine primit la curtea sultanului, în septembrie 1515, când a efectuat o nouă călătorie la Istanbul.

Raporturile cu Poarta s-au menținut și în timpul domniei lui Soliman Magnificul (1520-1566), fiul lui Selim I. Cu ocazia festivităților de încoronare a noului sultan, Neagoe Basarab trimite daruri obișnuite.

Prin politica sa, Neagoe Basarab a reușit să mențină relații pașnice cu otomanii și să limiteze pătrunderea acestora în Țara Românească, deoarece situația ei depindea în mod cert de Imperiul Otoman, care se afla într-o continuă ascensiune.

Relațiile cu Moldova, Transilvania și Regatul Ungariei

După ocuparea tronului, Neagoe Basarab s-a simțit amenințat din partea Moldovei. Boierii adverari lui, s-au refugiat în Moldova, pentru că se puteau bucura de ajutorul primit de la rivalul voievodului, Mircea, fiul lui Mihnea cel Rău și principalul pretendent la domnie, care strângea în jurul său oponenții noului domnitor. Mircea afla sprijin material și moral la Suceava, fiind cumnat cu domnul Moldovei, Bogdan cel Orb. Acesta, trimite bani la Brașov pentru a sprijini acțiunea de răsturnare a lui Neagoe, dar încercarea lui Mircea eșuează, fiind biruit și nevoit să se retragă la Suceava. Odată cu sosirea lui aici și a unor pribegi dornici de răzbunare, relațiile ostile între Moldova și Țara Românească s-au menținut.

După unele momente de neînțelegere, între domnul Neagoe Basarab și domnii Moldovei, Bogdan și fiul său, Ștefăniță (1517-1527), s-au stabilit relații de prietenie. Cele două țări române,ca unele ce vorbeau aceeași limbă și aveau același sânge, mers până la stabilirea înțelegerii de a avea soli comuni, care să reprezinte interesele lor înaintea stăinătății.

Relațiile lui Neagoe Basarab cu Transilvania a presupus mai multe orientări: către Brașov și Sibiu, cu întreg voievodatul Transilvaniei , iar apoi spre Regatul Maghiar.

Măsurile protecționiste ale lui Neagoe Basarab pe care le-a impus imediat după preluarea domniei, pentru apărarea intereselor comerciale ale supușilor săi, au lezat interesele nobilului din Brașov, care a trecut la acțiuni de pedepsire, ucigând neguțători din Țara Românească care se aflau în Brașov. Domnul muntean nu rămâne impasibil și răspunde atacului adversarului, amenințând că va pustii Țara Bârsei.

Nobilul brașovean nu rămâne la simple schimburi de vorbe, ci trece la fapte. Întrucât clasica metodă medievală de intimidare a adeversarului, transpusă prin uciderea comercianților, nu a avut efectul așteptat, acesta trece la acțiunea de exercitare a unei presiuni asupra voievodului, prin intermediul rivalului său Mircea.

Ca și în cazul Moldovei, aceste momente de neînțelegere au fost depășite, iar la 17 martie 1517, între domnul Țării Românești și Ludovic al II-lea, regele Ungariei, se încheie un tratat de alianță. Acest tratat a reprezentat un real succes al lui Neagoe Basarab, întrucât cuprindea prevederi referitoare la încheierea conflictului, la precizarea condițiilor schimbului și la angajarea să trăiască în pace și să rezolve litigiile fără a apela la forța armată.

De atunci, relațiile cu Brașovul au fost bune, iar Neagoe a avut un mod cinstit de comportare, deoarece le-a comunicat mereu brașovenilor toate pregătirile otomanilor plănuite sau în curs de îndeplinire. Un bun exemplu este cel din anul 1520, când domnitorul îi informează despre pregătirile lui Soliman Magnificul și despre orientarea acestuia către Europa. De asemenea, în primele luni ale anului 1521, Neacșu din Câmpulung, un boier al domnitorului muntean, oferă noi informații despre pregătirile turcilor în sud-estul Europei, în cea mai veche scrisoare care este păstrată în limba română.

Cu Sibiul, cel de-al doilea mare târg transilvănean, relațiile a ajuns la un stadiu superior de dezvoltare, într-o manieră oarecum deosebită. Între Sibiu și familia Craioveștilor existau relații de mult timp, fiind stânse și complexe. Neagoe Basarab a înțeles că este necesar să continue aceste raporturi, prin corespondență și având multiple legături cu nobilul sibian, iar prin el cu Apusul Europei.

O misiune către nobilul din Sibiu este dată de Neagoe Basarab în grija spătarului Ștefan, la 1 februarie 1512, adică la scurt timp după ocuparea tronului. Acesta era prezentat ca un om în ale cărui vorbe trebuia să se aibă credință, fiind potrivit pentru rezolvarea unor chestiuni ale domnitorului. Tot în același an, la 4 decembrie 1512, Neagoe Basarab arată sibienilor într-o scrisoare că ar fi mai bună pacea, înțelegerea și liniștea, atât între ei, cât și între oamenii lor.

Aceste vorbe scrise de voievodul român, demonstrează încă o dată că dorința lui era aceea de a păstra pacea. Datorită înțelegerii care i s-a arătat, legăturile cu Sibiul au fost unele de prietenie până la sfârșitul domniei sale.

Prin mijlocirea acestor două centre comerciale, Brașov și Sibiu, Neagoe a păstrat relații bune cu voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya, mai cu seamă după anul 1517.

Nu după mult timp de la încheierea tratatului cu Brașov, la 9 iulie 1517, capitlul mănăstirii din Alba Iulia, care în Transilvania avea un rol de primă importanță, a fost anunțată că lui Neagoe Basarab i s-a dat domeniul Geoagiu, din părțile Hunedoarei. Actul arată și motivul daniei, și anume, în cazul în care Neagoe Basarab ar fi fost nevoit să își părăsească tronul, el, împreună cu familia lui, să aibă un loc sigur de retragere în țara lor, pe domniul Geoagelui, pe care regele ungar i-l dăruia prin tratatul încheiat, împreună cu 19 sate din jur. Raportul solului Aloisio Bon, la Buda, a expus faptul că domnul român putea să fie alături ori de oastea otomană, ori de cea regelui Ungariei, care ajungea prima pe pământurile sale. Tot din această expunere, se poate trage concluzia că Neagoe trimitea soli la Buda lunar și că, laolaltă cu domnul Moldovei, putea oferi până la 25.000 de călăreți pentru o campanie antiotomană.

În urma acestor două documente putem ajunge la concluzia că Neagoe Basarab, în relațiile internaționale, a utilizat principiul de drept feudal, care îi dădea voie să folosească pluralitatea vasalică, adică de a avea mai mulți suzerani în același timp. Totodată, mai reiese faptul că relațiile cu Înalta Poartă erau bune doar în aparență, dar în natura lor internă, se afla dorința lui Neagoe Basarab de a găsi cât mai repede un moment oportun pentru a se elibera de dominația ei.

Această situație, precum și păstrarea echilibrului politic între creștini și musulmani, i-au oferit lui Neagoe Basarab ocazia de a beneficia din plin de ele.

Prin tratatul de la 17 martie 1517, domnul și-a exprimat poziția, atât față de brașoveni, cât și față de regalitatea maghiară, întrucât care se angaja să aibă aceiași prieteni și dușmani pe care îi are Regatul Maghiar. Neagoe specifica, în scris, că în cazul în care otomanii vor ataca prin Transilvania și Ungaria, iar el împreună cu boierii și țara vor putea să îi oprească, o să facă acest lucru, iar în caz contrar, vor anunța domnul, crăeștii, brașovenii și Țara Bârsei. Este evident că voievodul a fost răspătit cu domeniul Geoagiu tocmai pentru respectarea angajamentului, iar acest lucru este confirmat de solul venețian Aloisie. Între Imperiul Otoman și Regatul Ungariei se încheie un tratat de armistițiu la 30 mai 1519, la Adrianopol, iar modul de comportare al lui Neagoe Basarab a făcut ca Țara Românească să fie și ea inclusă. Tratatul era încheiat pe o perioadă de trei ani și prevedea existența pluralității vasalice, asigurarea integrității teritoriului Țării Românești, iar sultanul Selim I nu impunea plăți noi.

Neagoe Basarab avea acum un sentiment de liniște și încredere, fiind la adăpost de orice pericol. Sultanul îi oferise ahidname-ul de recunoaștere în 1513, de asemenea, fusese recunoscut de regalitatea maghiară în 1517 și prin tratatul cu caracter internațional.

În continuare, el a oferit informații despre acțiunile și intențiile otomanilor voievodului din Transilvania și regelui maghiar. Mesagerii folosiți au semnalat curții voievodale din Transilvania și celei regale din Ungaria pregătirile întreprinse de otomani în scopul cuceririi Belgradului, care era poartă de intrare spre Europa Centrală. Informațiile nu au fost luate în seamă, dar acestea erau valoroase, deoarece veneau de la un om informat, pregătit și bun cunoscător a caracteristicilor echilibrului din regiunea Dunării de Jos.

Simultan cu acțiunile de informare a voievodului transilvanean și a regelui maghiar, care erau alături de el în apărarea împotriva otomanilor, voievodul român a întreprins o acțiune pe alte două direcții contra Imperiului Otoman: susținerea Bisericii de rit răsăritean și străduința de a lega raporturi diplomatice directe cu Roma și Veneția.

Relațiile internaționale statornicite de Neagoe Basarab cu Moldova, Transilvania, Regatul Ungariei și Biserica Răsăriteană au fost duse mai departe către Europa Apuseană. Și aici, s-a mers pe aceleași linii: păstrarea echilibrului politic, a neutralității Țării Românești și a Dunării ca graniță, ultima variantă fiind lupta împotriva turcilor. Pe baza acestor lucruri iese la iveală dorința lui Neagoe Basarab de a spori pe plan internațional prestigiul țării și al lui.

Legăturile cu lumea Occidentului

În relațiile sale cu Roma, Neagoe Basarab s-a interesat îndeaproape de găsirea unei modalități pentru a mijloci conflictul ideilor și concepțiilor religioase și morale între Biserica Răsăriteană și cea Apuseană. Domnul a înțeles că esența învrăjbirii europenilor aici era, iar aceștia, dacă ar fi fost uniți, ar fi putut să se opună otomanilor.

Neagoe Basarab a trimis în repetate rânduri în Italia mesaje prin soli, ce conțineau planurile și propunerile sale de acțiune. Aceștia s-au îndreptat fie către Veneția, cea în jurul căreia gravitau întâlnirile oamenilor și bunurile sosite din Orient și Occident, fie către Roma, centrul Bisericii Catolice, adică puterea spirituală a lumii apusene.

Hieronim Matievici, medic raguzan, a fost primul reprezentant al domnitorului român și al țării sale, care a ajuns la Veneția. El adusese o scrisoare domnească și o cupă din argint aurit ca dar dogelui și Signoriei venețiene. Mesajul lui Neagoe Basarab a fost bine primit, iar modul în care a fost tratat solul este o dovadă în acest sens, întrucât acesta, la data de 7 martie 1518, a fost ridicat la rangul de cavaler de Signoria venețiană, urmând ca el să transmită domnului lucruri bune despre Republică. De asemenea, solul a mai primit ca și dar o haină care valora peste 100 de ducați.

Această ridicare în rang a solului raguzan, arată că el îndeplinea o însărcinare politică importantă pentru diplomația venețiană. Tot în Veneția, în afară de această misiune, solul a mai fost însărcinat cu cumpărarea unor veșminte fastuoase și podoabe pentru domnul român și familia sa.

Hieronim Matievici, în drumul său de reîntoarcere în țară, a oprit în Raguza, orașul său natal, pentru a înfăptui încă o sarcină. La data de 5 decembrie 1518, el prezintă un document prin care se atestă împuternicirea ca reprezentant diplomatic din partea lui Neagoe Basarab. Scrisoarea confirma misiunea politică prin care se urmărea cunoașterea cu prudență a poziției Raguzei în situația în care s-ar fi început o campanie antiotomană.

Dând crezare vorbelor conform cărora s-ar putea organiza o cruciada împotriva otomanilor,în anii 1518-1519 activitatea diplomatică a lui Neagoe Basarab către Europa Apuseană a fost intensă.

În anul 1517, papa Leon al X-lea aproba o nouă bulă prin care îi chema pe creștini la lupta antiotomană, iar apelul său a avut atunci o rezonanță mai mare. Răspunsurile lui Manuil din Corint, situația internațională în curs de dezvoltare și roadele soliei lui Hieronim Matievici, l-au făcut pe Neagoe Basarab să îl trimită la Roma pe Anton Paicalas în vara anului 1519.

Vrednic de ținut minte este faptul că solul reprezenta atât Muntenia, cât și Moldova. Între cele doua țări românești relațiile erau deosebit de bune, iar solul comun pentru Târgoviște și Suceava este o dovadă în acest sens. La Roma s-a permis ca ele să fie reprezentate de un singur sol, lucru prin care se dovedea încă o dată Occidentului că țările române erau inseparabile.

Solul grec, ales de cei doi domnitori, a ajuns la Roma în fața Papei în iunie 1519. Aici, el a expus hotărârea domnului Neagoe Basarab și a urmașilor săi cu domnul Ștefan și fiii săi de a fi uniți prin înțelegerea continuă. Solul a mai pronunțat în numele voievozilor că vor lupta împotriva sultanului Selim și că nu vor încheia niciun tratat de pace cu turcii fără consimțirea Papei. Această atitudine a domnitorilor depindea de o condiție, aceea de a fi socotiți aliați în orice tratat semnat de papalitate, fiind cuprinși în categoria aceasta și să ia parte la distribuirea pământurilor și bunurilor obținute de la otomani.

Continuându-și misiunea, Antonio Paicalas merge la Veneția, unde este bine primit de Signorie, fiind găzduit într-un loc menit musafirilor deosebiți. În sala consiliului Signoriei venețiene, solul se arată îmbrăcat fastuos, cu veșminte de brocart și dăruiește dogelui 40 de piei de samur din partea lui Neagoe Basarab, dar prea puțin apreciate de cei care asistau ceremonia. El prezintă în fața acestora documentul prin care se atestă împuternicirea ca reprezentant diplomatic oferită de domnul român, recomandarea scurtă de la Papă și cea a ambasadorului venețian care se afla la Roma. Antonio Paicalas își îndeplinește misiunea și se întoarce în Țara Românească cu un răspuns scris și cu un dar pentru Neagoe Basarab din partea Signoriei: o bucată scumpă de stofă.

Domnul Neagoe Basarab este primul care trimite misiuni diplomatice către Veneția și Roma, iar prin acestea Țara Românească se bucură de o cunoaștere mai mare a statutului, de mărirea prestigiului, atât al ei, cât și al domnului, dar îmbunătățiri precise nu au adus situației. Din contră, domnii Târgoviștei și ai Sucevei și-au întărit convingerea că Occidentul era lipsit de capabilitatea de a se uni pentru a-i opri pe otomani.

În vara anului 1520, sultanul Soliman Magnificul și-a adunat o armată mare pentru a asalta Europa Centrală. Un sol moldovean ajuns la Buda la 16 iulie 1520, a povestit cum s-au desfășurat luptele cu tătarii în părțile țării sale din anul 1518 și și-a pronunțat modul de gândire conform căruia oștile sultanului se vor îndrepta în acel an tot către Asia. Afirmațiile sale au ridicat uimiri și suspiciuni, deoarece sultanul ajunsese la Istanbul, iar oastea acestuia se afla în Europa.

La 17 septembrie 1520, un sol al domnului Neagoe Basarab și unul al lui Ștefăniță Vodă, domnul Moldovei, vin la Buda cu niște veștile alarmante: sultanul dorea să atace linia Dunării, pregătindu-și o armată mare. Ei cereau Regatului Maghiar să ia măsuri de protecție imediat, însă regele Ludovic al II-lea încerca să îi calmeze spunându-le că Ioan Zápolya, voievodul Tansilvaniei, și-a stâns trupele în apropierea Carpaților Meridionali pentru a putea ajuta Țara Românească în orice moment.

Solul lui Neagoe Basarab era bine informat despre starea locală, așa că devine suspicios, deoarece trecuse prin acea zonă atunci când venise de la Buda și spunea că nu știa nimic despre strângerea trupelor acolo. Regele Ungariei, însă, a încercat să îl încredințeze de autenticitatea informației, împreună cu cei din compania lui, precum solul venețian care a luat parte la întâlnirea acestora și a căutat să îl liniștească și el, dar fără izbândă. Solii din țările române extracarpatice erau dificili în purtarea aceastei discuții, dar era și normal să fie așa, deoarece prin repetarea propunerii din 1517, ei se angajaseră ca în caz de război să ofere 40.000 de oșteni – călăreți și pedestrași -în vreme ce nici Ungaria, nici Veneția, nici Roma nu au făcut nimic tangibil.

Începerea imediată a campaniei Imperiul Otoman spre centrul Europei, a fost oprită numai de moartea sultanului Selim I. Fiul și urmașul acestuia, Soliman Magnificul, într-un mod cu totul deosebit nu a încetat pregătirile nici în timpul iernii pentru a ataca Europa Centrală. Armata otomană a început din primăvara anului 1521 în zona din jurul Belgradului să cerceteze posibilitățile de reușită înainte de începerea luptei. Acestea erau firești, deoarece precedau o luptă mare. Astfel, dregătorii Croației și secuii au fost îndemnați la revolta împotriva regelui maghiar, Banatul Severinului a început să fie agitat, iar la Nicopole s-au adunat 25.000 de otomani. Doi soli ai lui Neagoe Basarab au vădit patriciatului din Sibiu că otomanii strâng trupe în numeroase părți europene ale imperiului. Regele Ludovic al II-lea Jagello, își dă seama de gravitatea situației din eșuarea discuțiilor în Dieta din mai 1521 cu privire la pace și îi cere lui Ioan Zápolya să arate indulgență secuilor și să stângă câți oameni va putea pentru a veni la graniță să îl ajute pe Neagoe Basarab. Concomitent cu acest ordin, regele cere să fie informat despre cele ce se întâmplau în Țara Românească și la Dunăre, iar în acest sens primește numeroase știri. Veștile au venit cu repeziciune una după alta, fie din partea lui Neagoe Basarab prin transilvăneni, fie din partea brașovenilor, sibienilor sau a venețienilor. Toate informațiile adunate la Buda au arătat celor care le studiau pe de o parte că furnizorul lor, domnul Neagoe Basarab era cel mai chibzuit, cel mai bine documentat și mai conștient om, tot de la el dispunând de informații și orașele Brașov și Sibiu, dar pe de altă parte arătau și că starea lucrurilor era mult mai mult decât alarmantă.

În acest concurs de împrejurări, când noul sultan Soliman Magnificul era pe punctul de a ataca centrul Europei, puterile Apusului înainte cu suveranul pontif, au demonstrat că sunt lipsite de capacitatea de a se uni pentru a riposta. Regele Ungariei, Ludovic al II-lea primește o scrisoare de la papa Leon al X-lea, prin care îi spunea să încheie pace cu otomanii pentru că el nu îl va putea susține, de vreme ce niciun principe creștin nu a răspuns chemării la cruciadă. Prin această scrisoare se admitea vizibil imposibilitatea ca, cel puțin pe moment, puterile creștine să se unească pentru a opri oștile otomane.

Domnul Neagoe Basarab era informat neîntrerupt de lucrurile care se întâmplau în ambele tabere. El a putut aprecia corect desfășurarea evenimentelor numai printr-o activitate diplomatică intensă iar, de asemenea, să-și informeze cu exactitate posibilii aliați cu scopul de a se opune otomanilor și să aprecieze înțelept că trupele lor se îndreptau către Belgrad. Constatând că amenințara ca Țara Românească să fie transformată în pașalâc este îndepărtată, Neagoe Vodă continuă politica sa de echilibru, precum și aplicarea pluralității vasalice.

În paralel cu acțiunea de atacare a Belgradului, Soliman Mganificul întreprinde și o acțiune de asigurare a extremității care ar fi putut fi lezată prin Țara Românească. Pentru a înlătura ultima variantă, la începutul lunii iulie 1521, a trimis în Țara Românească o oaste numeroasă, sub conducerea lui Mehmet Beg. Domnul Neagoe Basarab fiind silit de forță, îi oferă sultanului un ajutor de câteva mii de oameni. Este vrednică de ținut minte judecata justă a regelui Ungariei, Ludovic, potrivit căreia domnul român a procedat în acest mod obligat de forță. Regele cunoștea bine că Neagoe Basarab îl informa mereu la momentul potrivit asupra mișcării trupelor otomane și că prin tratatul încheiat în anul 1517, a făgăduit că dacă va primi ajutor va lupta alături de Regatul Maghiar, dar acest ajutor nu venise. Se constata clar că Neagoe Basarab a acționat în acest fel pentru a-și apăra țara și supușii.

Prima direcție a acțiunilor militare ale Imperiului Otoman, din care făcea parte și Neagoe Basarab, a avut ca și țintă alcătuirea unei diversiuni în zona Banatului Severinului. Aici au atacat oștile otomane conduse de Mehmet Beg și oștenii Țării Românești. Din punctul de vedere al rezultatelor, putem spune că atacul nu a avut un succes total, deoarece o parte a armatei ungare a fost ținută pe loc și nu a putut apăra Belgradul, dar otomanii totuși nu au înfipt steagul pe cetatea Severinului. Neagoe Basarab transmite transilvănenilor că la 1 august 1521, Mehmet Beg se întorcea în sudul Dunării, fiind mulțumit de rezultatul luptei.

A doua etapă a campaniei lui Soliman Magnificul pentru cucerirea Belgradului, la care participă și domnul Țării Românești, are loc în timpul lunii august. Alături de Neagoe Basarab, pentru a ataca părțile ocupate de secui în Transilvania, sunt incluși și boierii Moldovei care guvernau în locul lui Ștefăniță, pentru că era minor și pașa de Nicopole, Mehmet Beg. Campania a fost una de mici proporții, dovadă fiind faptul că Ioan Zápolya, voievodul Transilvaniei, a plecat cu partea cea mai numeroasă a armatei pentru a apăra Belgradul, iar Neagoe Basarab nu a putut conduce personal oștirea, în fruntea armatei punând o parte din boierii săi credincioși, deoarece boala l-a obligat să stea la pat. Privind rezultatele expediției din august 1521 în ținutul secuiasc din Transilvania, valoarea sa a fost neînsemnată în cadrul evenimentelor ce se desfășurau pe frontul Belgradului.

Participarea armatei Țării Românești la campania otomană este motivată și de legăturile voievodului român cu regele Ludovic al II-lea. Regatul Ungariei era satisfăcut de cooperarea cu Neagoe Basarab și îi era mulțumitor, deoarece încă considerau că este posibilă o victorie, dar acestă speranță a fost spulberată după 29 august 1521, când cetatea Belgradului a fost asediată de trupele sultanului.

Includerea lui Neagoe Basarab în conflictul din anii 1520-1521 de la Dunărea de Jos, a demonstrat contemporanilor, dar în special urmașilor, că a fost un maestru al diplomației, reușind cu o îndemânare exemplară să mențină echilibrul politic în cele mai dificile situații. A avut capacitatea de a aplica principii precum: păstrarea păcii, îndreptarea permanentă către puterile creștine, care aveau cultura asemănătoare cu cea românească și oferirea unor favoruri Înaltei Porți.

Rezultatele reale ale politicii sale externe, cât și a celor interne, realizate pe pământul său, au fost apreciate în scrisorile suveranilor din cursul anilor 1520-1521, dar domnitorul nu le-a mai putut vedea, doarece se stinge din viață la 15 august 1521, după o suferință îndelungată.

CAPITOLUL III

„DOMN CU APUCĂTURI ÎMPĂRĂTEȘTI” (NICOLAE IORGA)

Aducerea moaștelor Sfântului Nifon în Țara Românească

După începutul și consolidarea domniei, Neagoe Basarab hotărăște să repare greșeala fostului domn Radu cel Mare. Pentru a răscumpăra păcatele sale și cele ale predecesorilor, care au atras pedeapsa divină asupra poporului, prin foamete, secete, gâlcevi, Neagoe Basarab aduce în țară moaștele Sfântului Nifon de la Muntele Athos.

Din cauza nelegiuitei legături a lui Bogdan din Popești cu sora domnitorului, între Nifon și Radu cel Mare se iscă un conflict, iar fostul patriarh este gonit din țară de domn. Această faptă este o gravă încălcare jurământ și a legământului stabilit cu Dumnezeu prin mijlocirea Bisericii.

Împăcarea nu se poate realiza, iar după o vreme de retragere, unde ocrotitor i-a fost coconul de boieri, Neagoe, care îi aducea hrană, fostul patriarh Nifon pleacă, în cele din urmă, din țară și merge în Athos, mai întâi la Mănăstirea Vatoped, iar apoi la Dionisiu unde a trăit până la trecerea la cele veșnice în anul 1508. La plecare, sfântul aruncă un blestem asupra domnitorului și a țării, care se împlinește prin ivirea unor răutăți și gâlcevi.

Domnul Radu cel Mare își dă seama de greșeala făcută și regretă, dar era prea târziu, întrucât încălcarea de jurământ alungă îndurarea divină asupra domnitorului și a supușilor săi, deoarece numai un sfânt poate avea rolul de mijlocitor între tron și altar.

După o grea suferință, voievodul Radu cel Mare moare, la numai câteva luni, după sfântul Nifon, în același an.

Cu siguranță blestemul rostit de Nifon era cunoscut în acea perioadă, altfel fapta lui Neagoe Basarab de a repara greșeala predecesorului și de izbăvire a poporului său, nu ar avea niciun sens.

Având exemplul împăratului bizantin Teodosie cel Mic care mută moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur de la Cucus la Țarigrad pentru a obține iertarea mamei sale, împărăteasa Evdoxia, Neagoe Basarab face un lucru similar cu moaștele sfântului Nifon.

Astfel, Neagoe Vodă trimite câțiva boieri credincioși la Athos cu “cărți” semnate pentru a aduce moaștele sfântului Nifon cu scopul de a îndrepta greșeala lui Radu cel Mare. La început, starețul și călugării de la Dionisiu au fost surprinși, dar în cele din urmă, încredințați de vorbele logofătului Danciu, i-au permis acestuia să destupe mormântul sfântului. După ce au scos moaștele și le-au pus într-un sicriu de lemn, călugării de la celelalte mănăstiri s-au adunat spre închinarea și sărutarea lor, dând slavă lui Dumnezeu, care lucrează prin sfinții lui, săvârșindu-se vindecări cu cei care sufereau de diferite boli.

După aceasta, boierii împreună cu un părinte Neofit, mitropolit de Anhial și cu alți călugări de la mănăstirea Dionisiu, au adus moaștele sfântului în Țara Românească.

“Și deaca sosiră în Țara Rumânească, degrabă făcură știre domnului Neagoe Vodă. Iară el adună tot clirosul bisericii și toți boerii, așteptând pre părintele seu cel sufletesc. Și deaca sosiră la scaun, iar domnul cu credința sufletului și a inimii cuprinse coșciugul cu moaștele sfântului în brațe, știind că sânt ale iubitoriului său, și le săruta cu lacrămi și cu multă veselie înpreună cu tot norodul creștinesc. Și duseră sicriul cu moaștele sfântului, cu toți oamenii, întru cinstita mânăstire Dealul, unde este hramul sfântului și făcătoriul de minuni ierarh Niculae, și-l puseră deasupra mormântului Radului Vodă. Și făcură bdenie toată noaptea înpreună cu domnul Neagoe Vodă, rugându-se sfinții sale pentru ertăciunea păcatului Radului Vodă, carele, fără de dreptate, au lepădat pre sfântul de la sine și l-au gonit den țara sa.”

În continuare, Gavriil Protul relatează minunea care s-a săvârșit: “Ia ascultați ce făcu Dumnezeu. Când fu despre sfârșitul utrănii vrând Dumnezeu să arate aeve ertarea păcatului Radului Vodă și al altora, carii îi făcuse nevoe și scârbă sfântului, văzu sângur Neagoe Vodă descoperire ca aceasta de la Dumnezeu: unde s’au rupt scoabele cele de fier și acoperemântul mormântului Radului Vodă și degrabă să desfăcură marmurile și să ivi trupul din lăuntru al Radului Vodă groaznic și întunecat, plin de puroi și de putoare. Iată aciiș se deșchise săcriu cu moaștele sfântului Nifon și izvorî de la sfântul izvor de apă și spală tot trupul Radului Vodă și-l arătă luminat. Și apoi iar înseși toate încuitorile și pietrile sângure s’au închis și s’au încuiat, ca și mai nainte. Și să arătă și domnul Radu Vodă lui Neagoe Vodă și-i făcu mare mulțămire, pentru lucrul cel de milostenie ce au făcut pentru dinsul. Și aciiș fu un sunet oarece și să duse denaintea ochilor lui, iară Neagoe Vodă să spăre și-și veni în fire. Și socoti de minunea sfântului Nifon cum este adevărat ertarea Radului Vodă și mulțămia lui Dumnezeu de aceasta și sfântul Nifon făcătoriul de minuni; cum apoi văzu și cu ochii săi aeve trupul Radului Vodă ertat ”

Indiferent că a fost vedenie sau o revelație, nu există nicio îndoială asupra faptului că Dumnezeu a folosit acestă modalitate pentru a arăta domnitorului, și prin intermediul său, supușilor, că iertarea a fost dobândită. Trebuie înțeles faptul că visul profetic, prin care Dumnezeu vorbește omului, nu este un vis natural, clasic, iar Scriptura ne-o spune, prin proorocul Valaam: „Așa glăsuiește cel ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, cel ce cunoaște gândurile Celui Atotputernic, cel ce vede descoperirile lui Dumnezeu, ca în vis, dar ochii și-i are deschiși” (Numerii 24, 16).

Visul este poate cea mai întâlnită cale prin care divinitatea înfățișează oamenilor voia Sa, iar în acest sens, găsim multe exemple biblice, precum patriarhii Avraam și Iacov, proorocul Daniel, regele Solomon, dreptul Iosif etc., care primesc sfaturi, porunci sau reguli de la Dumnezeu.

Astfel, monarhul este mediatorul și reprezentantul, cel care unește altarul și tronul, prin care divinitatea exprimă voile Sale și cel care asigură ștergerea păcatelor și reînnoirea legământului călcat de Radu cel Mare, responsabil de starea rea în care ajunsese țara.

Minunile sfântului Nifon nu se opresc însă, aici, deoarece acesta însuși i se arată lui Neagoe Basarab zicându-i că oamenii îl cinstesc ca sfânt, pentru că are darul Duhului și sărută moaștele sale, dar numai un boier anume nu împlinește acestea, iar după ce sfârși vorba, se făcu nevăzut. Neagoe Vodă, revenindu-și, verifică și vede că vorbele părintelui său sufletesc se adeveresc. Boierul este chemat la domn, care îl mustră pentru hula pe care o aduce, iar acesta, cuprins de frică se încredințează de sfințenia ierarhului. Și alte minuni s-au făcut cu moaștele sfințiiei sale, căci cei ce mergeau și îl chemau în ajutor, primeau tămăduire și sănătate de la el.

Astfel încheie Gavriil Protul relatarea călătoriei moaștelor Sfântului Nifon în Țara Românească: Domnul Neagoe Basarab, văzând câte minuni fac rămășițele sfinte ale mentorului său spiritual, puse să se facă o raclă de forma unei biserici cu cinci turle din argint curat, pe care o polei cu aur și o înfrumuseță cu mărgăritare și alte pietre scumpe. Deasupra, puse să fie reprezentat chipul sfântului, iar jos, la picioarele acestuia, el însuși care stă în genunchi și se roagă sfântului ierarh. Racla a trimis-o la mănăstirea Dionisiu împreună cu părintele Neofit și boierii săi, iar monahii de aici i-au oferit ca și dar, lui Neagoe Basarab, capul și o mână a cuviosului și binecuvântare de la călugării sfinți ai mănăstirii pentru ajutorul și sfințirea domnului. Bine-credinciosul voievod le primii cu mare bucurie, precum a primit Moise Tablele Legii și le purta cu el și în biserică și în curte și în trăsură, iar la mănăstirea Dionisiu, pe care o îmbogăți cu multe averi, zidi o biserică pe groapa sfântului Nifon, în numele acestuia.

Poate că în niciun alt loc nu este prezentată atât de clar legătura vie a domnitorului Neagoe Basarb cu părintele său sufletesc, Sfântul Nifon, ca în această scriere a lui Gavriil Protul. Purtarea permanentă a moaștelor sfântului de către credinciosul voievod, expune legătura în duh a acestora, nedespărțită de adormirea în Domnul a ierarhului, care primește din partea Bisericii recunoașterea sfințeniei, lucru posibil doar prin fapta ucenicului său.

A doua zi după sfințirea mănăstirii Curtea de Argeș, la 16 august 1517, în prezența patriarhului ecumenic Teolipt I și din dorința domnitorului Neagoe Basarab, a avut loc canonizarea Sfântului Nifon, adică trecerea sa în rândul sfinților, fiind prima canonizare care s-a realizat pe pământ românesc. Tot atunci s-a hotărât ca pomenirea lui să se facă pe 11 august, adică în ziua morții sale.

Capul și mâna sfântului, au fost așezate în Mănăstirea Curtea de Argeș, zidită de Neagoe Basarab. Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a decis la 25 octombrie 1949, ca acestea să fie aduse la Catedrala Mitropolitană „Sfântul Dumitru” din Craiova. În anul 2009, Sfântului Sinod, hotătăște mutarea moaștelor Sfântului Nifon la Târgoviște, în Catedrala Mitropolitană, ctitorie a voievodului.

Tipărirea Evangheliarului slavon al lui Macarie