Domeniul Public Si Domeniul Privat AL Statului Ca Obiecte ALE Dreptului DE Proprietate Funciara

DOMENIUL PUBLIC ȘI DOMENIUL PRIVAT AL STATULUI CA OBIECTE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE FUNCIARĂ

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Considerații introductive privind domeniul public și domeniul

privat al statului

1.1 Apariția și dezvoltarea teoriei domeniului public

1.2 Noțiuni privind organizarea administrativ-teritorială

1.3 Criterii de distincție între domeniul public și domeniul privat.

Capitolul 2. Domeniul public

2.1 Noțiune. Trăsăturile domeniului public

2.2 Relația dintre proprietatea publică-domeniul public

Capitolul 3. Structura și clasificarea bunurilor domeniului public

3.1 Bunuri care aparțin domeniului public al statului

3.2 Bunuri care aparțin domeniului public județean

3.3 Bunuri care aparțin domeniului public al comunelor, orașelor și municipiilor

Capitolul 4. Modalități de dobândire a bunurilor din domeniul public

4.1 Dobândirea dreptului de proprietate pe cale naturală

4.2 Achizițiile publice

4.3 Exproprierea pentru cauza de utilitate publică

4.4 Rechizițiile în interes public

4.5 Trecerea unor bunuri din domeniul privat în domeniul public pentru cauza

de utilitate publică

Capitolul 5. Regimul juridic al domeniului public al statului și al unităților

administrativ-teritoriale

5.1 Regimul juridic al domeniului public

5.2 Concesiunea

5.3 Administrarea bunurilor aflate în proprietatea publica

5.4 Închirierea bunurilor din domeniul public

5.5 Darea în folosință gratuită

Capitolul 6. Domeniul privat al statului

6.1 Noțiune. Alcătuire

6.2 Modalități de constituire

6.3 Regimul juridic al domeniului privat de interes județean și local

Prin prezenta lucrare, denumită ,,Domeniul public și domeniul privat al statului ca obiecte ale dreptului de proprietate funciară”, am ales să prezint importanța deosebită a aspectelor patrimoniale ale activității autorităților publice locale, în contextul edificării unui sistem de adminitrație publică efectiv, bazat pe principiile autonomiei locale și descentralizării administrative.

După revoluția de la 1989, România împreună cu alte state est-europene, a fost stimulată într-un proces greoi și contradictoriu de edificare a unui sistem de administrație publică în concordanță cu standardele și principiile europene.

În timp, datorită faptului că atât proprietatea, cât și raporturile patrimoniale, reprezintă o instituție cuprinzătoare a dreptului, cercetarea și dezvoltarea conceptelor din cadrul acestei instituții a necesitat contribuirea reprezentanților doctrinei de drept public și de drept privat.

Într-o primă idee, trebuie să amintim contribuțiile teoretice pe care le-au avut anumiți savanți francezi, fiind reprezentanți ai dreptului administrativ, astfel: Victor Proudhon, Henry Berthelemy, Jean Marie Auby, Maurice Haurion, Theophile Ducrocq și alții.

În urma studiilor acestor doctrinari, dar și ai altora, au fost puse bazele și a fost dezvoltată teoria domenialității. De altfel, au fost stabilite criteriile și sfera de cuprindere a bunurilor din domeniul public, precum și distincția între bunurile domeniului public și domeniului privat.

De asemenea, și doctrina română interbelică a avut o contribuție însemnată în dezvoltarea conceptului de domenialitate și a regimului juridic al bunurilor ce aparțin statului.

Astfel, doctrinari români consacrați ai dreptului public în perioada interbelică au fost: Erast Diti Tarangul, Paul Negulescu, precum și Jean Vermeulen.

În cele din urmă, îi aducem în discuție pe autorii români ai dreptului public și privat, astfel: V. Gilescu, Antonie Iorgovan, Eugen Popa, V. Prisăcaru, Ion Filipescu, Liviu Pop, Liviu Giurgiu, Ion Adam și alții. Aceștia au readus în circuitul științific și au repus în valoare teoria domenialității după revoluția din 1989, abandonând astfel, sistemul de drept public de tip sovietic.

Prin această lucrare, am dorit să evidențiez importanța și actualitatea deosebită a raporturilor patrimoniale ale acestor complexe subiecte de drept, precum: statul și unitățile administrativ-teritoriale.

Pentru realizarea acestei teme, am stabilit câteva obiective:

-analiza izvoarelor și a importanței evoluției teoriei domenialității, precum și aplicabilitatea acesteia în cadrul raportului de drept public cu participarea autotităților publice locale;

-studierea și stabilirea conținutului patrimoniului unităților administrativ-teritoriale;

-analiza și stabilirea distincției între regimurile juridice de drept public și privat.

În primul capitol al acestei lucrări, am ales să vorbesc despre apariția și dezvoltarea teoriei domeniului public, originea cuvântului ,,domeniu”. De altfel, am adus în discuție și rolul doctrinei franceze pe care l-a avut în cercetarea domeniului public. Apoi am definit noțiunea de ,,organizare administrativ-teritorială” din punctul de vedere al mai multor autori, precum: Nistor Prisca și Ichil Benditer și criteriile de distincție între domeniul public și domeniul privat.

În al doilea capitol, prezint definiția domeniului public prin prisma lucrărilor celor mai cunoscuți autori ai vremii. De asemenea, am specificat și relația dintre proprietatea publică și domeniul public.

În capitolul trei, am ales să prezint clasificarea bunurilor domeniului public; am specificat care sunt bunurile ce alcătuiesc domeniul public, apoi bunurile ce aparțin comunelor, orașelor sau municipiilor.

În cel de-al patrulea capitol, am arătat care sunt modurile de dobândire a bunurilor din domeniul public, și anume: pe cale naturală, achizițiile publice, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, rechizițiile în interes public, trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat pentru cauză de utilitate publică.

Penultimul capitol, aduce în prim plan regimul juridic al domeniului public al statului și al unităților administrativ-teritoriale. De asemenea, vorbesc despre concesiune, administrarea bunurilor aflate în proprietate publică, închirierea bunurilor din domeniul public, precum și darea în folosință gratuită.

Capitolul șase, definește domeniul privat al statului, modalitățile de constituire ale acestuia, precum și regimul juridic al domeniului privat de interes județean sau local.

În redactarea acestei lucrări am utilizat diverse lucrări de specialitate, precum: Antonie Iorgovan (Tratat de drept administrativ), Verginia Vedinaș (Reguli de protecție domenială aplicabile unor bunuri proprietate privată), Corneliu Manda (Drept administrativ. Tratat elementar), Corneliu Bîrsan (Drept civil. Drepturi reale principale), Dan-Ștefan Spînu (Drept civil. Drepturi reale principale), Paul Negulescu (Tratat de drept administrativ. Principii generale).

1.1 Apariția și dezvoltarea teoriei domeniului public

Încă din cele mai vechi timpuri s-a simțit nevoia și necesitatea de a scoate de sub incidența regulilor dreptului privat o categorie de bunuri care, fiind destinate folosirii lor de către întreaga comunitate, urmau a fi conduse de reguli speciale. Cu timpul, bunurile respective, considerate deosebit de importante pentru societate, au fost supuse unor limitări pentru a nu fi derogate de la idealurile pe care le serveau, formând domeniul public.

Se admite faptul că noțiunea de domeniu își are originea în cuvântul latin ,,dominium”, care semnifică ,,stăpânire, proprietate”, iar cuvântul ,,dominus” înseamnă ,,proprietar”. În doctrina dreptului administrativ, s-a admis faptul că bunurilor din domeniul public li se aplică un regim juridic excesiv, derogatoriu, de drept public și nu de drept civil.

Deoarece astfel de bunuri au fost puse în valoare prin prestarea unui serviciu public, doctrina a legat studiul acestei instituții, de teoria serviciului public, teorie fără de care dreptul administrativ nu poate exista. În acest caz, nu putem împărtăși opinia formulată de un autor, conform căreia justificarea studierii unei asemenea teme la dreptul administrativ, se datorează faptului că ,,proprietatea publică și proprietatea privată constituie fundamentul material de afirmare și realizare a personalității de drept public, dar și de drept privat a statului și a unităților administrativ-teritoriale”.

Interesul specialiștilor pentru această materie, constă în faptul că instituția în sine nu prezintă un caracter teoretic pur, consecințele ei depășind interesul strict juridic; ele pătrund în sfera politicului, a socialului, tinând cont că bunurile incluse în domeniul public se separă de restul bunurilor dintr-o societate prin faptul că regimul lor juridic presupune anumite caracteristici, susținute în doctrină, dar consacrate și în actele normative adoptate de-a lungul timpului.

Doctrina franceză din a doua jumătate a secolului XX, ocupă un loc special în cercetarea domeniului public, doctrină care a influențat în cea mai mare măsură doctrina românească, dar și pe autorii români.

Astfel, aproape toți autorii români de drept administrativ care s-au ocupat de domeniul public în perioada interbelică și după anul 1990, și-au început expunerea cu o sinteză mai cuprinzătoare sau mai restrânsă a evoluției sub aspect doctrinar și legislativ a acestei instituții devenită tradițională în dreptul romano-germanic.

Identificarea propriu-zisă a bunurilor ce urmează să alcătuiască domeniul public, a întâmpinat nenumărate dificultăți în timp.

De-a lungul timpului, doctrina juridică a încercat să ofere răspunsuri unor probleme precum:

-stabilirea naturii juridice a dreptului exercitat asupra bunurilor care îl compun și implicit a titularului acestui drept;

-stabilirea sferei de cuprindere a domeniului public;

-stabilirea caracteristicilor regimului inalienabilității bunurilor aparținând domeniului public.

Față de opiniile exprimate în doctrină, putem face următoarea periodizare a evoluției teoriilor cu privire la domeniul public:

-noțiunea de domeniu public la români;

-noțiunea de domeniu public în vechiul drept francez;

-concepția asupra domeniului public promovată de Revoluția franceză din 1989;

-concepția nouă a doctrinei de la sfârșitul secolului al XX-lea;

-noțiunea de domeniu public în spiritul Codului civil francez;

-noțiunea de domeniu public în doctrina din perioada interbelică, doctrina occidentală actuală cu privire la domeniul public.

În dreptul roman, bunurile erau clasificate în: bunuri aflate în patrimoniu (res in patrimonio), bunuri aflate în afara patrimoniului (res extra patrimonium), după cum ele puteau sau nu să se afle în proprietatea unei persoane private.

Astfel, patrimoniul este alcătuit din totalitatea bunurilor, a drepturilor și a datoriilor unei persoane, susceptibile de a fi evaluate în bani. Treptat s-a constitut categoria bunurilor care nu erau susceptibile de apropiere privată (res extra patrimonium), așadar, nu puteau aparține cuiva, sau categoria bunurilor care formau domeniul public.

Bunurile aflate în afara patrimoniului, sunt clasificate astfel:

-res communes (țărmurile mării);

-res publice (porturile și fluviile);

-res universitatis (bunurile care aparțineau unor colectivități , precum parcurile, teatrele, piețele);

-res divini iuris, fiind împărțite în bunuri sacre și bunuri religioase (bunurile consacrate divinității, mormintele și zidurile orașelor).

Astfel, aceste bunuri nu puteau fi supuse înstrăinării și nici prescrise, puteau fi doar concesionate în schimbul unei sume de bani, numită redevență, sau mai exact, a unui impozit, având denumirea de rectigalium publicum, precum bunurile domeniului public modern. Concesionarul nu avea un drept de proprietate sau de servitute, și nici un alt drept real, deoarece aceasta era precară și revocabilă, fiind administrată doar de principiile dreptului public.

Pe lângă aceste bunuri se mai întâlneau și cele care alcătuiau pentru poporul roman o sursă de venituri, denumite res publicae in pecunia populi, în constituirea acestora mai intră și ager publicus (pământurile cucerite de la dușmani, azi fiind numite domeniul privat al statului, deoarece acestea era închiriate sau vândute cetățenilor particulari conform dreptului privadatoriilor unei persoane, susceptibile de a fi evaluate în bani. Treptat s-a constitut categoria bunurilor care nu erau susceptibile de apropiere privată (res extra patrimonium), așadar, nu puteau aparține cuiva, sau categoria bunurilor care formau domeniul public.

Bunurile aflate în afara patrimoniului, sunt clasificate astfel:

-res communes (țărmurile mării);

-res publice (porturile și fluviile);

-res universitatis (bunurile care aparțineau unor colectivități , precum parcurile, teatrele, piețele);

-res divini iuris, fiind împărțite în bunuri sacre și bunuri religioase (bunurile consacrate divinității, mormintele și zidurile orașelor).

Astfel, aceste bunuri nu puteau fi supuse înstrăinării și nici prescrise, puteau fi doar concesionate în schimbul unei sume de bani, numită redevență, sau mai exact, a unui impozit, având denumirea de rectigalium publicum, precum bunurile domeniului public modern. Concesionarul nu avea un drept de proprietate sau de servitute, și nici un alt drept real, deoarece aceasta era precară și revocabilă, fiind administrată doar de principiile dreptului public.

Pe lângă aceste bunuri se mai întâlneau și cele care alcătuiau pentru poporul roman o sursă de venituri, denumite res publicae in pecunia populi, în constituirea acestora mai intră și ager publicus (pământurile cucerite de la dușmani, azi fiind numite domeniul privat al statului, deoarece acestea era închiriate sau vândute cetățenilor particulari conform dreptului privat).

Codul civil francez nu a stabilit cu exactitate cui aparțin aceste bunuri (națiunii sau statului), dispozițiile acestuia fiind influențate de teoriile de la începutul secolului al XIX-lea, conform cărora statul este o persoană juridică diferită de națiune. Acest cod, preluând principiile Codului domenial din 1790, nu a făcut nici o distincție între domeniul public și domeniul privat.

Teoria domeniului public, reprezintă în fond, rezultatul disputelor din doctrină. Un prim autor care a reluat delimitarea dintre domeniul public și cel privat, a fost Victor Proudhon, un autor francez, care prin tratatul său din 1833, a consacrat domeniul public și a demonstrat continuitatea instituțiilor clasice din dreptul public roman, punând bazele unei noi concepții în materie, dominantă la sfârșitul secolului al XIX-lea, valabilă și în prezent în mare parte.

Înainte de Revoluție, în Franța, ambele domenii se confundau, formând domeniul Coroanei. Domeniul public era considerat proprietatea privată a Regelui, acesta putând să dispună liber de bunurile care îl alcătuiau.

Bunurile regilor erau caracterizate oarecum de inalienabilitate, pe motivul că făceau parte din Domeniul Coroanei, în ideea de stat, și nu pentru motivul că foloseau tuturor, regele, teoretic, devenind doar administratorul legal al acestui domeniu. Ca urmare a Revoluției franceze din 1789, regele a fost deposedat de domeniul său, națiunea fiind declarată adevărata proprietară a domeniului public.

1.2 Noțiuni privind organizarea administrativ-teritorială

Pentru definirea noțiunii de organizare administrativ-teritorială este necesar efectuarea unui studiu prealabil al definițiilor date în literatura juridică. Astfel că, vom distinge în literatura de specialitate două opinii diferite, în sensul că unii autori consideră organizarea administrativ-teritorială o delimitare a teritoriului și populației în unități administrative, pe când alții o consideră ca delimitarea teritoriului în unități administrative.

Potrivit autorului Nistor Prisca, organizarea administrativ-teritorială este ,,delimitarea teritoriului și populației în unități administrative, în vederea înfăptuirii conducerii de stat în mod unitar pe întreaga țară, potrivit cu sarcinile și funcțiile statului”.

Pe de altă parte, Ichil Benditer, organizarea administrativă a teritoriului este definită ca ,,delimitarea teritoriului în unități administrative facută în scopul îndeplinirii pe teren a sarcinilor statului sau, mai bine spus, pentru realizarea unitară a puterii de stat”.

Constituțiile României au stabilit în mod expres că teritoriul țării noastre este inalienabil și indivizibil. Pornind de la aceasta, unii autori nu sunt de acord cu definițiile mai vechi atribuite organizării administrative a teritoriului în sensul de ,,împărțirea teritoriului în unități administrativ-teritoriale”.

Caracterul indivizibil al teritoriului este foarte vechi, acesta fiind proclamat expres chiar de Constituția română de la 1866. Pentru existența unei bune conduceri și organizări, statul este împărțit în unități administrativ-teritoriale cărora le atribuie personalitate juridică, precum și atribuții de drept public și de drept privat.

Statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, având scopuri ce vizează utilitatea publică. De altfel, sunt persoane juridice de drept public și unitățile administrativ-teritoriale, respectiv comuna, orașul, municipiul, județul. Specific unităților administrativ-teritoriale este faptul că regulile de constituire, funcționare și participare la viața juridică sunt stabilite prin norme de drept public (constituțional, fiscal, administrativ etc.).

Conform art.3 alin.3 din Constituția României, teritoriul este organizat sub aspect administrativ în comune, orașe și județe, unele orașe putând fi declarate municipii.

De altfel, autoritățile administrativ-teritoriale sunt considerate subiecte colective de drept, distincte, având o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, destinat realizării și promovării interesului local.

Unitățile administrativ-teritoriale, în primul rând, înseamnă circumscripțiile administrative ale teritoriului de stat, ,,adică sfera de competență teritorială a organelor descentralizate ale statului”. De pildă, în România putem discuta despre circumscripția administrativă județeană în cazul prefectului, al direcției generale județene a finanțelor publice și controlului financiar de stat și, respectiv, de circumscripția comunală sau orășenească, în cazul postului comunal de poliție sau al poliției orășenești.

Pe de altă parte, unitățile administrativ-teritoriale semnifică colectivitățile teritoriale locale, adică cetățenii, populația care trăiesc pe o anumită porțiune a teritoriului de stat, existând o anumită organizare juridică, administrativă și interese publice locale proprii, distincte.

Prima categorie de colectivități teritoriale este reprezentată de stat (este o colectivitate teritorială națională), iar a doua o reprezintă colectivitățile teritoriale locale.

Putem spune că unitățile administrativ-teritoriale sunt subiecte de drept atunci când sunt privite ca și colectivități teritoriale locale. Acestea sunt subiecte de drept public, politico-teritoriale cu putere de comandă asupra populației așezate pe un anumit teritoriu.

Prima organizare administrativ-teritorială a țării noastre a fost atestată în anul 1864 în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Potrivit acesteia, teritoriul era împărțit în comune, plăși și județe, comunele fiind rurale sau urbane.

În timp, au avut loc o serie de modificări succesive, legea dată de Cuza rămânând în vigoare până la legea din anul 1925. În 1929 a fost introdusă o altă lege, însă aceste legi nu aduc modificări mari organizării administrative a teritoriului.

Anul 1938 vine cu o nouă unitate administrativ-teritorială, numită ținut, mai mare ca județul, dar care se desființează în anul 1940.

Prin Legea nr. 5 din 8 septembrie 1950 pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului, s-a realizat o altă organizare administrativ-teritorială. Astfel, următoarele unități administrativ-teritoriale stabilite sunt: regiunile, raioanele, orașele și comunele.

Respectiva organizare administrativă a teritoriului a fost în vigoare, cu unele modificări, până în anul 1968, atunci când s-a adoptat Legea nr. 2/1968 cu privire la organizarea administrativă a teritoriului.

În baza noii legi și a Constituției, teritoriul țării a fost organizat în orașe, comune, județe.

Conform art. 3 alin. (3) din actuala Constituție, sub aspect administrativ, teritoriul este împărțit în comune, orașe și județe. Același articol adaugă, potrivit legii, faptul că unele orașe sunt declarate municipii.

Conform Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativ-teritorială, unitatea administrativă de bază este reprezentată de comună.

Comuna este o ,,comunitate socială unită prin istorie, tradiție, în funcție de condițiile demografice, geografice, culturale, alcătuită din unul sau mai multe sate, cu o reședință, o denumire, și organe locale ale administrației care exercită administrația comunală. Comuna are ca scop asigurarea dezvoltării economice, social-culturale și gospodărești a localității rurale.

Orașul este considerat centrul de populație mult mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural și edilitar-gospodăresc decât comuna. De asemenea, fiecare oraș are o denumire proprie și organe administrative care organizează activitatea adminstrativă pe întreg teritoriul său.

De altfel, cele mai mari orașe sunt declarate municipii. Astfel, municipiile sunt acele orașe cu un număr de locuitori mai mare, cu o importanță deosebită în viața economică, social-politică și cultural-științifică a țării.

Județul este ,,o circumscripție administrativ-teritorială și o colectivitate umană alcătuită din orașe, comune rurale cu o denumire, o reședință și organe locale ale administrației care asigură administrația județeană.

În ceea ce privește Administrația generală a statului, importanța și trăsătura caracteristică a județului constă în faptul că efectuează o activitate de îndrumare a administrării, acordând o atenție deosebită funcțiilor de organizare, coordonare și control a activităților realizate în limitele lor teritoriale.

1.3 Criterii de distincție între domeniul public și domeniul privat

Doctrina românească consideră că orice societate ajunsă într-un anumit stadiu de organizare, presupune existența unui element obligatoriu și anume, recunoașterea unei categorii de bunuri aparținând colectivității, în afară de bunurile fiecărui individ.

Prima categorie include bunurile asemănătoare celor deținute de indivizi și asupra cărora autoritatea publică exercită aceleași drepturi ca și aceștia, formând domeniul privat.

A doua categorie este constituită din bunurile considerate de mare importanță pentru interesele sociale, bunuri care au fost supuse unor restricții, pentru a împiedica sustragerea lor de la scopurile pe care le deserveau, formând domeniul public.

Conform Legii nr.18/1991, terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilități publice, iar terenurile care alcătuiesc domeniul public, nu pot fi introduse în circuitul civil, decât dacă, conform legii, sunt dezafectate din domeniul public.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/1998, care cuprinde criteriul de determinare a obiectului proprietății publice, reținem că acest criteriu este declarația legii, în sensul că bunul în cauză este de uz sau de interes public.

Putem crede că suntem în prezența mai multor criterii de determinare, și anume declarația legii, natura și destinația bunului sau chiar hotărârea consiliului județean sau local. Însă, după cum s-a observat, declarația legii este criteriul de determinare.

Conchidem că legea este cea care permite atât hotărârilor consiliului județean, cât și hotărârilor consiliului local, să declare bunul de uz public sau de interes public, dacă facem referire la domeniul public, județean sau local.

De reținut faptul că declarația legii este criteriul de diferențiere între domeniul public și domeniul privat al statului, precum și al colectivităților locale.

Articolul 476 NCC român actualizat, utilizează sintagma domeniului public în sensul domeniului statului, de interes național. Prin acest articol se stabilesc că ,,drumurile mari, drumurile mici și ulițele, care sunt în sarcina statului, fluviile și râurile navigabile sau plutitoare, țărmurile, adăugirile către mal și porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele, locurile de unde s-a retras apa mării, și îndeobște toate părțile din pământul României, care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate ca dependințe ale domeniului public.”

În urma acestei reglementări s-a făcut distincția între domeniul public și domeniul privat, apreciind faptul că domeniul public este format din bunurile afectate utilizării generale și nesusceptibile de a fi proprietate particulară.

Pe de altă parte, s-a considerat că bunurile statului, județelor, comunelor, oricare ar fi natura lor, intră în domeniul public imediat ce sunt afectate unei utilizări publice sau unui serviciu public.

Astfel, domeniului public îi sunt asociate căile de comunicații, monumentele publice, clădirile și bunurile utilizate pentru funcționarea și prestarea serviciilor publice, bunurile care prin natura sau prin destinația legii sunt de uz sau de interes public.

Restul bunurilor mobile sau imobile, care nu intră în alcătuirea domeniului public, și sunt proprietatea statului, județului, orașului, comunei, alcătuiesc domeniul privat al acestora.

2.1 Noțiune. Trăsăturile domeniului public

Noțiunea de domeniu public își are originea în cuvântul latin ,,dominium”, care înseamnă stăpânire, proprietate.

Pe parcursul unei perioade îndelungate de formare și cristalizare a teoriei domenialității publice, atât autorii unor lucrări de drept public sau privat, cât și jurisprudența au căutat să definească noțiunea de domeniu public.

Defniția cea mai veche este aceea care consideră că fac parte din domeniul public toate porțiunile de teritoriu afectate uzului tuturor și nesusceptibile de proprietate privata (Th. Ducrocq si H. Berthelemy).

Cu toate că termenul de ,,domeniu” a apărut relativ târziu, în secolul al XIX lea, fiind creat de francezul Victor Proudhon, încă din cele mai vechi timpuri, dreptul roman stabilea o categorie de bunuri care nu puteau aparține unei persoane, deci bunuri care formează domeniul public. Aceste bunuri erau țărmurile mării, porturile, fluviile, teatrele, parcurile piețele, parcurile publice etc.

Primul autor român care a dat o definiție a domeniului public în literatura juridică românească de după 1948 a fost prof. Valentina Gilescu, definindu-l ca: acele bunuri care, fie prin natura lor, fie printr-o destinație expresă a legii, pot folosi tuturor în mod direct sau prin intermediul unui organ al administrației de stat, care realizează un serviciu public și care, în acest scop, administrează aceste bunuri.

De-a lungul timpului, sintagma ,,domeniu public” a primit mai multe înțelesuri. Profesorul Paul Negulescu definea domeniul public, în perioada interbelică ca fiind ,,totalitatea bunurilor mobile și imobile aparținând statului, județului sau comunei, întrebuințate pentru satisfacerea interesului general”. Autorul deosebea două categorii de domenii, și anume:

Domeniul public, supus unui regim de drept public;

Domeniul privat, supus regulilor de drept privat.

Un alt autor al vremii, considera ca domeniul public era constituit din totalitatea bunurilor mobile sau imobile, afectate în mod direct și nemijlocit funcționării serviciilor publice. Aflându-se în legătură directă cu interesul general (public), autorul considera că acestor bunuri li se aplică un regim juridic special, adică erau inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.

Bunurile de interes public, deși nu pot fi folosite de către orice persoană, sunt destinate sau afectate funcționării serviciilor publice, în acestă categorie intrând cladiri, terenuri pe care sunt amplasate școli, biblioteci, teatre, muzee, precum și bunuri care, prin importanța social-economică, prin valoarea acestora, culturală sau istorică, fac parte din patrimoniul național și servesc intereselor generale ale societății ori intereselor colectivităților locale. Prin urmare, domeniul public poate fi de interes național sau de interes local.

Bunurile care aparțin domeniului public sunt determinate în mod expres prin lege sau pot fi determinate după anumite criterii legale. Art. 136, alin. (3) din Constituția României identifică bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice, respectiv domeniul public al statului: ,,bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică”. Natura acestor bunuri determinate prin legea fundamentală nu poate fi schimbată prin alte legi ulterioare, însă, pe de altă parte Constituția oferă posibilitatea includerii în domeniul public al statului și a altor bunuri prevăzute prin legi subsecvente.

În cadrul aplicării prevederilor constituționale în materie, a fost adoptată Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, redenumită astfel prin Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

De asemenea, prin art. 5 al Legii nr 18/1991, au fost stabilite și alte bunuri ce aparțin domeniului public, și anume: terenurile pentru rezervațiile naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile necesare pentru nevoile apărării.

Determinarea apartenenței unui teren la domeniul public, când aceasta nu a fost facută în mod expres de legiuitor, se poate realiza ținând cont de natura sau afectațiunea terenului respectiv.

În ceea ce privește bunurile proprietate privată care aparțin domeniului public, trebuie avut în vedere faptul că în sistemul nostru constituțional proprietatea privată este regula, iar cea publică excepția.

Un alt autor consideră că domeniul public este alcătuit din acele bunuri mobile și imobile, proprietate publică, care sunt destinate să folosească tuturor membrilor unei colectivități umane, fi în mod direct, fie prin intermediul unor organe special create spre a le administra în scopul satisfacerii unor nevoi sociale.

Domeniul public în sens restrâns înseamnă numai bunurile care sunt obiect al dreptului de proprietate publică al statului sau unităților administrativ-teritoriale.

Profesorul Antonie Iorgovan preocupându-se în detaliu de sistemul proprietății instituit de Constituția României din 1991, definește domeniul public ca fiind constituit din acele bunuri publice sau private, care prin natura ori prin dispoziția expresă a legii trebuie păstrate și transmise generațiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public, în care regimul de putere este determinat, fiind în proprietate sau, după caz, în paza persoanelor juridice de drept public.”

Din definiția prezentată, autorul releva un număr de 4 trăsături pe care un bun trebuie să le îndeplinească în mod cumulativ pentru a face parte din domeniul public, și anume:

a) Prin natura ori prin destinația expresă a legii să intre în categoria bunurilor care trebuie protejate și transmise generațiilor viitoare.

Aceasta este o trăsatură care evidențiază faptul că nu toate bunurile sunt supuse conservării pentru generațiile următoare, ci numai anumite bunuri, restul fiind supuse consumului, nevoilor societății.

Spre exemplu, apa, care, după cum bine știm, este un factor absolut necesar și indispensabil vieții umane, social-economice. De altfel, aceasta se poate găsi și poate fi folosită de către oricine sub diferite forme: minerală, termală etc.

De asemenea, destinația anumitor bunuri mai poate fi dată și de normele juridice, fie având în vedere valoarea lor deosebită sub aspect artistic, științific etc, fie având în vedere utilitatea lor publică.

b) Să prezinte semnificația unei valori de interes public sau să fie destinat unei folosințe de interes public.

Bunurile din domeniul public au o importanță socială deosebită, deoarece sunt destinate folosinței de interes public. Se remarcă două modalități de utilizare:

a) bunuri folosite în mod direct, fară nicio condiționare și, de regulă, în mod gratuit, spre exemplu: plimbarea pe stradă, înnotul în apele mării etc.

b) bunuri folosite în mod indirect, în situațiile în care bunurile respective sunt puse în valoare prin intermediul unui serviciu public organizat de stat sau de administrația publica locală, spre exemplu :utilizarea gazelor naturale, a energiei electrice, a mijloacelor de transport în comun, a exponatelor dintr-un muzeu etc.

c) Să fie supus unui regim juridic administrativ sau, după caz, unui regim mixt, de drept public și de drept privat, dar sub controlul regimului administrativ.

Această trăsătură evidențiază faptul că bunurile ce aparțin domeniului public sunt supuse unui regim juridic de drept public, care poate fi exclusiv de drept public sau unui regim juridic mixt, de drept public și de drept privat, în care regimul de drept public este cel dominant.

Ca o consecință a acestei trăsături este faptul că unul dintre subiectele raportului juridic la care se referă un asemenea regim juridic este obligatoriu o persoană juridică de drept public, pentru că în regimul de drept administrativ, raporturile se stabilesc întotdeauna între o persoană de drept public, pe de o parte, și un alt subiect de drept, persoană fizică sau juridică pe de altă parte.

d) Să se afle în proprietate publică sau în paza unei persoane de drept public.

Această ultimă trăsătură presupune faptul că un bun din domeniul public implică o persoană morală de drept public, care poate exercita următoarele drepturi:

-un drept de proprietate publică, fiind vorba de statul sau unitatea administrativ-teritorială.

-un drept de pază și protecție. Dacă la categoria anterioară sfera persoanelor morale de drept public este limitată de constituant însuși, la stat sau unitatea administrativ teritorială, în această situație sfera este mult mai largă, ea putând viza orice persoană publică care acționează în numele statului sau al uniății administrativ teritoriale.

Dreptul de administrare al unui bun public de către o regie autonomă ori instituție publică, respectiv regimul concesionării sau închirierii unui bun public, nu trebuie confundat cu dreptul de pază și protecție. Concesionarea și închirierea sunt regimuri juridice de utilizare a unui bun al domeniului public proprietate publică, iar dreptul de pază și protecție este un regim de utilizare a unui bun al domeniului public proprietate publică, iar dreptul de pază și protecție este un regim de utilizare a unui bun al domeniului public proprietate privată.

2.2 Relația dintre proprietatea publică-domeniul public

Delimitarea dintre proprietatea publică și proprietatea privată o realizează însăși Constituția României revizuită în 2003. Astfel, la art. 136 alin.2 aceasta prevede că proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale. În cazul în care proprietatea publică aparține statului, aceasta este o proprietate de interes național și respectiv când aparține unităților administrativ-teritoriale, este o proprietate publică de interes județean, municipal, orășenesc sau comunal.

Noțiunea de proprietate publică nu trebuie confundată cu aceea de domeniu public, acestea nefiind sinonime, întrucât domeniul public constituie obiectul dreptului de proprietate publică și se referă la bunurile care, conform legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.

Conform art. 858 din NCC, ,,proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul din modurile prevăzute de lege”.

Prin urmare, dreptul de proprietate publică este acel drept de proprietate asupra bunurilor din domeniul public de interes național și din domeniul public de interes local, aparținând statului și unităților sale administrativ-teritoriale și exercitându-se în regim de drept public.

Termenul de proprietate are sensuri deosebite. Ele își au fundament în dispozițiile legale. Astfel, acesta poate fi în înțeles larg, când se aplică tuturor drepturilor – proprietatea imobiliară, mobiliară, unei creanțe, incorporală și un înțeles restrâns, și anume cum ar fi proprietatea corporală – asupra lucrurilor corporale, mobile, imobile, ca drept real exclusiv, absolut și perpetuu.

Termenul de proprietate mai poate avea și sensul de obiect al dreptului de proprietate.

Un autor, cu privire la tratamentul juridic al proprietății, face o remarcă deosebită, și anume: ,, …dintre toate instituțiile dreptului, proprietatea nu numai că este instituția fundamentală, ci și instituția cea mai nobilă”.

Conform art.136 alin. 2 din Constituție: ,,Proprietatea publică aparține statului sau unităților administartiv-teritoriale”.

Din dispozițiile legii 18/1991, art.4 alin.2: ,, Domeniul public poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparține comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor”.

Din aceste dispoziții legale se înțelege că subiecte dreptului de proprietate publică sunt:

statul român asupra bunurilor de interes național, din domeniul public al statului, date guvernului în administrare generală.

unitățiile administrativ-teritoriale pentru bunurile de interes public local, aflate în administrarea generală a Consiliilor locale, județene sau a Consiliului general al municipiului București, după caz.

Deși termenul de ,,domeniu public” a apărut relativ târziu, în secolul al XIX lea, creație a docrinei juridice franceze, încă din antichitate, dreptul roman stabilea o categorie de bunuri care nu puteau forma obiectul proprietății private, fiind considerate că aparțin colectivității (res extra patrimonium).

În cadrul acestui grup de bunuri, existau două categorii:

O categorie, în care erau incluse așa-zisele ,,res humai juris” cuprindea, la rândul ei, două subgrupuri de bunuri:

a) lucruri comune care aparțin tuturor, ca: aerul, apa.

b) lucruri destinate folosinței comune, precum: drumurile, porturile, piețele etc.

A doua categorie, în care erau incluse acele ,,res divini” cuprindea:

a) templele (,,res sacrae”)

b) mormintele (,,res religiosae”)

c) porțile și zidurile cetăților (,,res sanctae”)

Crearea acestui termen a fost rezultatul unei nevoi economice apărute în secolul al XIX-lea, și anume ocrotirea cu mijloacele dreptului a unor bunuri aparținând statului si care trebuiau să servească întregii colectivități, distingându-se, astfel, domeniul public de domeniul privat.

Codul civil francez și cel belgian prevedeau că anumite bunuri sunt dependințe ale domeniului public, neputând să facă obiect al proprietății private.

Denumirea de ,,domeniu public” a fost consacrata și în Codul Civil din 1864, fiind ulterior utilizată și în literatura de specialitate.

Astfel, potrivit art.476 din NCC, ,,Drumurile mari, drumurile mici și ulițele care sunt în sarcina statului, fluviile și râurile navigabile sau plutitoare, țărmurile, adăugirile către mal și locurile de unde s-a retras apa mării, porturile naturale și artificiale, malurile unde trag vasele și, îndeobște, toate părțile din pământul Romaniei, care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate dependințe ale domeniului public”.

Constituția din 1866 consacra termenul de ,,domeniu public” în art.19, potrivit căruia libera și neîmpiedicata întrebuințare a râurilor navigabile și flotabile, a șoselelor și a altor căi de comunicare este de domeniul public.

Constituția din 1923, în art. 20, prevede că aparțin domeniului public căile de comunicație, spațiul atmosferic și apele navigabile și flotabile.

De asemenea, erau socotite ca fiind bunuri publice apele ce pot produce forța motrice și cele ce pot fi folosite în interes obștesc.

Constituția din 1923, în art. 16, precizează că bunurile care fac parte din domeniul public sunt administrate și nu pot fi înstrăinate decât după regulile și formele stabilite prin lege, iar în art.17 prevedea că zăcămintele miniere, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului.

Constituțiile din 1948, 1952 și 1965 au largit sfera bunurilor aparținând proprietății de stat, această formă de proprietate dobândind un caracter atotcuprinzător.

Bunurile care aparțin domeniului public, pot fi grupate în mai multe categorii. O clasificare de referință rămâne cea a lui Erast Diti Tarangul realizată în perioada interbelică.

3.1 Bunuri care aparțin domeniului public al statului

Un bun face parte din domeniul public al statului numai dacă îndeplinește cel puțin una din următoarele condiții:

a) este prevăzut în mod expres în art.136 alin.3 din Constituție;

b) este prevăzut în mod expres la pct.I din anexa Legii nr.213/1998;

c) este de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege.

În concret, domeniul public al statului cuprinde:

-bogățiile de orice natură ale subsolului,în stare de zăcământ;

-spațiul aerian;

-apele de suprafață,cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare;

-pădurile și terenurile destinate împădurării, cele care servesc nevoilor de cultură, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentelor sivice, care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată;

-terenurile care au aparținut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945;

-terenurile obținute prin lucrări de îndiguiri, de desecări și de combatere a eroziunii solului;

-terenurile institutelor și stațiunilor de cercetări științifice și ale unităților de învățământ agricol și silvic, destinate cercetării și producerii de semințe și de material săditor din categoriile biologice și de animale de rasă;

-parcurile naționale;

-rezervațiile naturale și monumentelor naturii;

-patrimoniul natural al Rezervației Biosferei ,,Delta Dunării”;

-resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, împreună cu platoul continental;

-drumurile naționale, autostrăzi, drumuri expres, drumuri naționale europene, principale și secundare;

-canalele navigabile, cuvetele canalului, construcțiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările și consolidările de maluri și de taluzuri, zonele de siguranță de pe malurile canalului, drumurile de acces și teritoriile pe care sunt realizate acestea;

-lacurile de acumulare și barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic național, sau cele cu tranșe pentru atenuarea undelor de viitură;

-digurile de apărare împotriva inundațiilor;

-lucrările de regularizare a cursurilor de ape;

-cantoanele hidrotehnice, stațiile hidrologice, meteorologice și de caliatate a apelor;

-porturile maritime și fluviale, civile și militare;

-terenurile destinate exclusiv instrucției militare;

-statuile și monumentele declarate de interes public național;

-anasmblurile și siturile istorice și arheologice;

-muzeele, colecțiile de artă declarate de interes public național;

-terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea: Parlamentul, Președinția, Guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale;

-alte bunuri de interes public național, declarate ca atare prin lege.

3.2 Bunuri care aparțin domeniului public județean

Determinarea sferei bunurilor care formează domeniul public local sau județean se face pe baza a trei criterii:

-bunurile să fie de uz sau de interes public județean, iar nu național;

-bunurile să nu fie declarate prin lege de interes național;

-bunurile să fi intrat în patrimoniul unităților administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

Criteriile mai sus amintite trebuie coroborate cu dispozițiile art.3 alin.3 din Legea nr.213/1998 conform căruia domeniul public al județelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct.II din anexa legii și din alte bunuri de uz sau de interes public județean, declarate ca atare prin hotărârea Consiliului județean, dacă nu au fost declarate prin lege de uz sau de interes public național.

Luând în considerare prevederile Legii nr.213/1998, considerăm că domeniul public județean este parte a domeniului public și cuprinde următoarele bunuri:

-drumurile județene;

-terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea Consiliul județean și aparatul propriu al acestuia, precum și instituțile publice de interes județean, cum ar fi: bibliotecile, muzeele, spitalele județene și alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public național sau local;

-rețelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal,precum și stațiile de tratare cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente acestora.

3.3 Bunuri care aparțin domeniului public al comunelor, orașelor sau municipiilor

Conform Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct.III din anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a Consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național ori județean.

Domeniul public local este alcătuit din următoarele bunuri:

-drumurile comunale, vecinale și străzile;

-piețele publice, târgurile, oboarele și parcurile publice, precum și zonele de agrement;

-lacurile și plajele care nu sunt declarate de interes public național sau județean;

-rețelele de alimentare cu apă, canalizarea, termoficare, gaze, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente;

-terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea Consiliul local și primăria, precum și instituțiile publice de interes loal, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile și altele asemenea;

-locuințele sociale;

-statuile și monumente, dacă nu au fost declarate de interes public național;

-bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public național;

-terenurile cu destinație forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului și dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;

-cimitirele orășenești și comunale;

-alte bunuri de uz sau de interes local, declarate ca atare prin hotărârea consiliului local.

Legea nr.213/1998 prevede obligativitatea inventarierii acestor categorii de bunuri în termen de 9 luni de la intrarea în vigoare a legii, în vederea delimitării domeniului aparținând statului și unităților administrativ-teritoriale.

Operațiunile care se realizează sunt:

– Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmește, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri. Ministerul Finanțelor este cel care realizează centralizarea acestor inventare, iar acestea sunt supuse spre aprobare Guvernului;

– (1)Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ-teritoriale se întocmește, după caz, de comisii special constituite, conduse de președinții consiliilor județene, respectiv de primarul general al municipiului București sau de primari. (2) Inventarele întocmite potrivit prevederilor alin. (1) se însușesc, după caz, de consiliile județene, de Consiliul General al Municipiului București sau de consiliile locale.

Potrivit art.23 din Legea nr.213/1998 toate litigiile cu privire la delimitarea domeniului public aparținând statului, județelor, comunelor, orașelor sau municipiilor sunt de competența instanțelor de contencios administrative.

Modul de constituire a domeniului public reprezintă unul dintre criteriile de clasificare a bunurilor aparținând domeniului public. În raport cu acest criteriu, există bunuri care aparțin domeniului public natural și bunuri care aparțin domeniului public artificial.

Domeniul public natural este format printr-un fapt natural. Astfel de bunuri naturale sunt: bogățiile subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, parcurile naționale, rezervațiile naturale și monumentele naturii, țărmul mării, plaja maritimă și marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental etc.

Domeniul public artificial este acel domeniu public format din bunuri care au fost realizate în urma activității omenești. Sunz astfel de bunuri artificiale: autostrăzile și drumurile publice, canalele navigabile, căile ferate și instalațiile feroviare, rețelele de distribuire a energiei electrice, conductele de transport ale țițeiului și gazelor naturale, rețelele de telecomunicații, lacurile de acumulare și barajele, aeroporturile, porturile maritime și fluviale, fortificațiile.

Conform art. 7 din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică se dobândește astfel:

-pe cale naturală;

-prin achiziții publice efectuate în condițiile legii;

-prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

-prin acte de donatie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judetean sau de consiliul local, dupa caz, daca bunul in cauza intra in domeniul public;

– prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ- teritoriale in domeniul public al acestora, pentru cauza de utilitate publica;

– prin alte moduri prevazute de lege.

Dobândirea dreptului de proprietate publică pe cale naturală

Conform art. 482 din NCC, proprietatea unui lucru mobil sau imobil

dă drept asupra tot ce produce lucrul și asupra tot ce se unește, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial. Acest drept se numește: drept de accesiune.

Accesiunea poate fi mobiliară sau imobiliară.

Accesiunea imobiliară naturală se realizează fără intervenția omului și intervine în următoarele cazuri: aluviunea, avulsiunea, insulele și prundișurile și accesiunea animală.

Aluviunea reprezintă creșterile de pamânt ce se fac succesiv și pe nesimțite la malurile fluviului și ale râurilor.

Adăugarea la un teren a unei bucăți smulse din alt teren prin acțiunea unei ape curgătoare se numește avulsiune.

Insulele și prundișurile reprezintă întinderi de uscat formate prin retragerea apelor care se găsesc pe râurile neplutitoare și nenavigabile.

Accesiunea imobiliară constă în extinderea dreptului de proprietate al proprietarului unui teren asupra animalelor și zburătoarelor care se instalează pe terenul respectiv, pe toată durata ramânerii lor pe acel teren.

4.2 Achizițiile publice

Achizițiile publice efectuate de stat sau de către oricare autoritate publică locală trebuie să îndeplinească regulile care să asigure transparența și să permită manifestarea concurenței în mod loial. Contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice, și a contractelor de concesiune de servicii, pricipiile ce stau la baza contractului de achiziție publică sunt: nediscriminarea, tratamentul egal, recunoașterea reciprocă, transparența, proporționalitatea etc.

Contractul de achiziție publică este definit ca fiind contractul care include și categoria contractului sectorial, cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorități contractante, pe deo parte și unul sau mai multi operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii.

Procedurile de atribuire reprezintă etapele pe care trebuie să le îndeplinească autoritatea contractantă și candidații/ ofertanții pentru ca acordul părților privind angajarea în contractul public să fie valabil. Aceste proceduri sunt: licitația deschisă, licitația restrânsă, dialogul competitiv, negocierea, cererea de oferte, concursul de soluții.

4.3 Exproprierea pentru cauză de utilitate publică

Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este prevăzută în art. 44 alin. (3) din Constituție, care prevede că ,,nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”, și în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, republicată.

De altfel, art. 562 alin. (3) NCC precizează că ,,exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică, stabilit potrivit legii, cu justă și prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriator. În situația în care există o divergență asupra cuantumului despăgubirilor, acesta se stabilește pe cale judecătorească.”

Exproprierea este un act de putere publică prin care se realizează deobândirea forțată a proprietăților private asupra imobilelor necesare executării lucrărilor de utilitate publică, în schimbul unei despăgubiri.

De asemenea, exproprierea nu trebuie confundată cu rechiziționarea de bunuri, acesta din urmă fiind reglementată de Legea nr. 132/1997 privind rechizițiile de bunuri și prestări de servicii în interes public, cu modificările ulterioare, și care poate fi analizată ca o restricție în exercitarea dreptului de proprietate.

Principalele deosebiri sunt următoarele: pot fi rechiziționate nu numai bunurile imobile, ci și bunurile mobile; interesul public ce justifică rechiziționarea este circumscris de lege; bunurile (cu excepția celor consumptibile și a celor perisabile) se restituie celor de la care au fost rechiziționate, fie la expirarea termenelor, fie la încetarea cauzelor ce au determinat rechiziția; dreptul la despăgubire există numai dacă bunurile au suferit degradări sau devalorizări, iar, în orice caz, despăgubirea nu este prealabilă, etc.

În ceea ce privește obiectul exproprierii, potrivit art. 2 din Legea nr. 33/1994, pot fi supuse exproprierii bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau a persoanelor juridice cu sau fară scop lucrativ, precum și, pentru lucrări de utilitate publică de interes național, cele aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor.

Nu pot fi supuse exproprierii:

-bunuri imobile proprietate publică, deoarece acestea sunt afectate unei utilități publice, prin natura și destinația lor.

-bunuri imobile aflate în proprietatea publică a statului, fiindcă, în cazul acestora, statul, în calitate de proprietar, are posibilitatea să afecteze utilității publice oricare dintre bunurile pe care le are în proprietate privată.

-bunurile imobile aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor, însă numai dacă utilitatea publică nu este de interes național.

Procedura exproprierii presupune parcurgerea a trei etape:

a) declararea utilității publice;

b) măsurile pregătitoare exproprierii;

c) exproprierea propriu-zisă și stabilirea despăgubirilor.

a) Declararea utilității publice

Pentru lucrările de interes național, utilitatea publică se declară de către Guvern, iar pentru lucrările de interes local, utilitatea publică se declară de către consiliile județene sau Consiliul General al Municipiului București. În situația în care lucrările de interes local se desfășoară pe teritoriul mai multor județe, utilitatea publică este declarată de o comisie compusă din președinții consiliilor județene respective, iar în caz de dezacord, utilitatea publică în cauză poate fi declarată de către Guvern.

Art. 7 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 prevede anumite situații speciale, în care utilitatea publică se declară pentru fiecare caz în parte prin lege.

Declarația de utilitate publică se efectuează după o cercetare prealabilă, de către comisiile prevăzute de lege. După aflarea rezultatului cercetării prealabile, Guvernul sau, după caz, consiliul județean ori Consiliul General al Municipiului București, va adopta actul de declarare a utilității publice.

Actul respectiv se aduce la cunoștință publică prin afișare la sediul consiliului local în raza căruia se află imobilul supus exproprierii și prin publicare în Monitorul Oficial al României.

Declarația de utilitate publică este un act administrativ-act condiție-fiind supus controlului constituționalității și legalității sale în această etapă la Curtea Constituțională sau la instanța de contencios administrativ.

b) Măsurile pregătitoare exproprierii

După etapa declarației de utilitate publică, expropriatorul întocmește planul imobilelor supuse exproprierii, indicând numele proprietarilor și ofertele de despăgubiri.

Propunerile de expropriere și procesul-verbal prin care s-a finalizat cercetarea prealabilă declarării utilității publice se comunică titularilor drepturilor reale asupra imobilelor supuse exproprierii, în termen de 15 zile de la publicare. Aceștia pot face întâmpinare în termen de 45 de zile de la primirea notificării, care se depune la primarul localității unde se află imobilul expropriabil.

Hotărârea comisiei poate fi atacată în termen de 15 zile de la comunicare, de partea interesată, prin contestație, judecată de instanța de contencios administrativ în circumscripția căreia este situat imobilul expropriabil, potrivit Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

c) Exproprierea propriu-zisă și stabilirea despăgubirilor

Soluționarea cererilor referitoare la expropriere revine trinunalului în raza căruia este situat imobilul respectiv.

La judecarea cererii de expropriere sunt citați atât proprietarul sau posesorul și expropriatorul, cât și orice titular al unor drepturi reale asupra imobilului supus exproprierii, precum și orice persoană care ar putea justifica un interes legitim asupra acestuia.

Cu privire la stabilirea despăgubirilor, este efectuată o expertiză de către o comisie alcatuită din trei experți (unul numit de instanță, unul desemnat de expropriator și unul din partea persoanelor supuse exproprierii). Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului, dar și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

Atât modalitatea de plată, cât și termenul de plată se stabilesc de către instanță, așa încât să nu depășească 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere.

Transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator are loc atunci când expropriatorul și-a executat obligația de plată a despăgubirilor.

Eliberarea titlului executoriu și punerea în posesie a expropriatorului se fac pe baza încheierii instanței prin care se constată îndeplinirea obligațiilor privind despăgubirea, încheiere ce va fi pronunțată în cel mult 30 de zile de la data plății despăgubirii.

În cazul în care exproprierea are ca obiect terenuri cultivate cu plantații, punerea în posesie a expropriatorului va avea loc numai după ce recolta a fost culeasă, cu excepția cazului în care valoarea recoltei neculese a fost inclusă în calculul despăgubirilor.

În situațiile de extremă urgență, impuse de lucrări ce interesează apărarea națională, ordinea publică sau siguranța națională, instanța dispune punere de îndată în posesie a expropriatorului, iar acesta din urmă are obligația de a înscrie despăgubirea în termen de 30 de zile, pe numele expropriaților.

Efectul esențial al exproprierii constă în trecerea imobilului expropriat din proprietate privată în proprietate publică, prin hotărâre judecătorească.

4.4 Rechizițiile în interes public

Rechiziția este reglementată de Legea nr. 132/1997 și este definită ca fiind o măsură cu caracter excepțional prin intermediul căreia autoritățile publice împuternicite prin lege obligă agenții economici, instituțiile publice, precum și alte persoane fizice și juridice la cedarea temporară a unor bunuri mobile și imobile, conform legii.

Rechiziția este un procedeu de însușire forțată a anumitor bunuri ale particularilor, având următoarele trăsături:

rechizițiile au un scop deosebit, în sensul că sunt cauzate de necesitatea apărării țării sau de prevenire sau înlăturare unor dezastre, pe perioada declarării mobilizării generale sau parțiale, ori a stării de razboi, a stării de asediu sau de urgență și în caz de concentrări, exerciții și antrenamente destinate în acest scop.

cererea pentru rechiziție se face numai de autoritățile care au atribuții în domeniile care privesc apărarea țării, ordine publică și siguranța statului.

bunurile rechiziționate sunt preluate numai în folosința temporară, cu excepția celor consumptibile și perisabile, ele urmând a fi restituite la încetarea cauzei care a impus-o sau a termenului stabilit.

rechizițiile pot avea ca obiect atât bunuri mobile cât și imobile ori prestări de servicii.

în cazul rechizițiilor, bunurile intră chiar și numai temporar în domeniul public al statului.

procedura de rechiziționare este mult mai simpla, dat fiind scopul în vederea căruia se efectuează și se finalizează printr-un act administrtiv de autoritate (ordin de predare).

plata despăgubirilor pentru bunul rechiziționat se face, de regulă, după predarea bunului.

Măsura rechiziționării se dispune prin:

decretul Președintelui României, când se declară mobilizarea generală sau parțială, ori a stării de război, precum și la instituirea stării de asediu sau a stării de urgență;

hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a țării, în caz de concentrări, exerciții și antrenamente de mobilizare;

prin hotărâre a Guvernului sau prin ordine ale prefecților în cazul prevenirii, localizării și înlăturării unor dezastre.

Obligația de a asigura efectuarea rechizițiilor de bunuri și chemarea persoanelor pentru prestări de servicii în interes public, revine autorităților administrației publice. Agenții economici și instituțiile publice sunt obligate să țină evidența bunurilor care pot fi rechiziționate și să le mențină în stare tehnică de bună funcționare, precum și a persoanelor care pot fi chemate să presteze servicii în interes public.

Pentru stabilirea prețurilor, a tarifelor bunurilor supuse rechiziționării și rezolvarea litigiilor care derivă din executarea rechizițiilor, la nivelul județelor și a Municipiului București se constituie, în subordinea prefectului, comisia mixtă de rechiziție, în componența prevazută de lege, iar la nivel central, în subordinea Guvernului, Comisia de Rechiziții, în structura stabilită de lege.

În principiu, bunurile rechiziționate se restituie celor la care au fost rechiziționate. Pe perioada rechiziției, aceștia sunt scutiți de impozite și taxe pentru bunurile respective. Dacă bunurile au suferit degradări sau devalorizări, proprietarii au dreptul la despăgubiri.

4.5 Trecerea unor bunuri din domeniul privat în domeniul public pentru cauză de utilitate publică

Legea nr. 213/1998 precizează faptul că trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a Consiliului județean, respectiv al Consiliului General al Municipiului București sau a Consiliului local. De precizat că hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată la instanța de contencios administrativ competentă, în a cărei rază teritorială se află bunul.

De asemenea, trecerea în domeniul public a bunurilor ce alcătuiesc patrimoniul societăților comerciale, unde statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar, se poate face numai cu plată și cu acordul adunării generale a acționarilor societății comerciale respective. Dacă nu există acordul menționat, bunurile societății pot fi trecute în domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică și după o justă și prealabilă despăgubire.

Încetarea dreptului de proprietate publică, conform art. 10 din Legea nr. 213/1998, se poate face prin următoarele modalități:

în cazul în care bunul a pierit;

în cazul în care bunul a trecut în domeniul privat.

5.1Regimul juridic al domeniului public

Codul Calimachi este cel care aduce în vedere primele reglementări moderne, reglementări care dispun că minele nu aparțin proprietarului suprafeței, ci ,,stăpânirii”, în înțeles de stat, instituindu-se, astfel, un regim de drept public, ceea ce reprezenta o distanțare de vechiul obicei.

Acest sistem este înlocuit după o perioadă, fiind schimbat în favoarea proprietății individuale, prin Regulamentele Organice, care revin la vechiul obicei, recunoscând proprietarului suprafeței dreptul proprietății subsolului, dar rezervându-se anumite drepturi statului, drepturi de protecție ce evocau existența unui regim domenial.

Codul civil consfințește dreptul proprietarului asupra subsolului, însă cuprinde și restrângerile exercițiului dreptului de proprietate asupra acestuia, care sunt elemente ale regimului domenial: ,,Proprietarul poate face pe suprafața pământului toate construcțiile și săpăturile ce găsește de cuviință, și trage din el toate foloasele ce acesta ar putea produce, afară de modificările prescrise de lege si regulamentele privitoare la mine, precum și de legile și regulamentele polițienești".

Regimul de drept public nu este un regim «exorbitant» de la regimul de drept privat, ci o altă formă a regimului juridic specific unei societăți civilizate și democratice. Regimul public nu este numai al autorităților statale, ci și al persoanelor fizice, al societății civile în general.

Ideea statului de drept impune atât respectarea regimului public, cât și a regimului privat, sensul fiind reprezentat de utilizarea de către stat a regimului public drept o garanție a regimului privat.

De-a lungul timpului, istoria a consemnat multe evoluții economice ale unor țări în perioada unor regimuri nedemocratice, însă și în acel moment a fost prezent un regim public. Începutul de secol oferă posibilitatea de a afirma că mileniul actual va fi un mileniu al demnității umane, nu întamplător drepturile omului au fost apreciate ca o nouă religie, ceea ce nu poate fi conceput decât într-un sistem politic democratic.

Așadar, regimul juridic al domeniului public reprezintă acel ansamblu de reglementări aplicabil bunurilor care fac parte din domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale și în același timp, ansamblul raporturilor juridice care se stabilesc între stat și unitățile administrativ-teritoriale ca titulari ai dreptului de proprietate publică și celelalte persoane cu privire la bunurile în cauză.

5.2 Concesiunea

Reglementare. Atât în Constituție, cât și în noul Cod civil, precum și în alte acte normative, ca Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, Legea nr. 251/2001 privind administrația publică locală, O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, este reglementată posibilitatea concesionării bunurilor proprietate publică a statului sau a entităților sale teritoriale.

Conform art. 866 NCC, dreptul de concesiune se regăsește printre drepturile reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, iar art. 871-873 reglementează regimul său juridic.

Noțiunea și efectele contractului de concesiune de bunuri proprietate

Conform art. 871 NCC, un concesionar are dreptul și, în același timp, obligația de exploatare a bunului concesionat, în schimbul unei redevențe și pentru o durată determinată, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și a clauzelor contractului de concesiune.

Pe de altă parte, O.U.G. nr. 54/2006, în art. 1 alin. (2), definește contractul de concesiune ca fiind acel contract încheiat în formă scrisă, prin care ,,o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei alte persoane, denumită concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun proprietate publică, în schimbul unei sume de bani, numită redevență”.

Potrivit art. 3 din ordonanță, pot forma obiect al acestui contract, bunurile care sunt proprietate publică a statului sau unităților administrativ-teritoriale.

Atunci când contractul de concesiune are ca obiect bunuri proprietate publică a statului, calitatea de concedent o au ministerele sau alte organe de specialitate ale administrației publice centrale; când acest contract are ca obiect bunuri proprietate publică a județului, a orașului sau a comunei, această calitate o vor avea consiliile județene, consiliile locale, Consiliul General al Municipiului București sau instituțiile publice de interes local. Articolul 871 NCC dispune că poate avea calitatea de concesionar orice persoană fizică sau juridică.

De altfel, în art. 6 din O.U.G. nr. 54/2006, se prevede că poate fi concesionar orice persoană fizică sau juridică, română sau străină. Conform aceleiași ordonanțe, indiferent de naționalitatea sau cetățenia concesionarului, contractul de concesiune se va încheia în conformitate cu legea română.

Referitor la redevență, ministerele de resort sau alte organe de specialitate ale administrației publice centrale ori autoritățile administrației publice locale sunt competente în stabilirea modului de calcul și de plată a acesteia. Redevența se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz. Prin urmare, concesiunea este un contract cu titlu oneros.

Un alt atribut al contractului de concesiune este acela că se încheie pe o perioadă determinată.

Art. 7 (1) partea finală din ordonanță, precizează că durata contractului de concesiune nu va putea depăși 49 de ani calculați de la data semnării lui; această durată va putea fi prelungită cel mult cu jumătate din perioada sa inițială. Această durată este stabilită de către concedent.

Procedura încheierii și conținutul contractului de concesiune

În art. 871 alin. (3) NCC se precizează că procedura de concesionare, precum și încheierea, executarea și încetarea contractului de concesiune sunt supuse condițiilor prevăzute de lege.

O.U.G. nr. 54/2006 cuprinde reglementări cu privire la procedura administrativă anterioară încheierii contractului de concesiune, ,,atribuirea” contractului de concesiune, care poate fi facută în urma unei licitații sau prin negociere directă, conținutul contractului de concesiune, modul de întocmire al ,,dosarului concesiunii”, precum și dispozițiile aplicabile în materia controlului desfășurării tuturor operațiunilor legate de încheierea contractului de concesiune și soluționarea litigiilor privind concesiunea.

Privitor la conținutul contractului de concesiune, art. 52 din O.U.G. nr. 56/2006, dispune că în contract trebuie precizate categoriile de bunuri ce pot fi utilizate de concesionar în desfășurarea concesiunii:

a) bunuri de retur, care au făcut obiectul concesiunii și care, la încetarea contractului, vor reveni concedentului.

b) bunuri proprii ale concesionarului, ce au fost utilizate de el pe durata concesiunii și care, în mod firesc, vor rămâne în proprietatea sa, la încetarea contractului.

Conform art. 871 alin. (1) NCC, concesionarul are dreptul și, în același timp, obligația de exploatare a bunului, în schimbul unei redevențe și pentru o durată determinată, cu respectare condițiilor prevăzute de lege și a contractului de concesiune.

Pentru exploatarea bunului, concesionarul are dreptul să posede, să folosească și să dispună de dreptul concesionat. Potrivit art. 872 alin. (1) NCC, el poate efectua orice acte materiale sau juridice pentru asigurarea exploatării bunului.

Folosința bunului cuprinde, conform prevederilor art. 872 alin. (2) NCC, și culegerea fructelor, concesionarul având în același timp și un drept de dispoziție materială prin dobândirea în proprietate a productelor.

Pe de altă parte, concesionarul nu are drept de dispoziție juridică.

Caracterele dreptului de concesiune

Ca și dreptul de proprietate publică, dreptul de concesiune este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil.

Subconcesionarea este interzisă, iar conform art. 51 alin. (3), contractul de concesiune trebuie să conțină interdicția pentru concesionar de a subconcesiona, în tot sau în parte, unei alte persoane, obiectul concesiunii, cu excepția cazurilor în care subconcesionarea este permisă potrivit O.U.G. nr. 54/2006.

Potrivit dispozițiilor art. 872 alin. (1) NCC, sub sancțiunea nulității absolute, concesionarul nu poate înstrăina și nici greva bunul dat în concesiune sa, după caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii și care trebuie, conform legii, să fie predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii.

Încetarea contractului de concesiune

Potrivit art. 871 alin. (3) NCC, procedura de încetare a contractului de concesiune este supusă condițiilor prevăzute de lege. Contractul de concesiune poate înceta în mai multe moduri prevăzute de O.U.G. nr. 54/2006.

În primul rând, el poate să înceteze prin ajungerea la termen. La expirarea termenului pentru care a fost încheiat, contractul de concesiune încetează de drept, cu excepția situației prelungirii acestuia prin acordul părților sau pentru o perioadă de cel mult jumătate din durata sa inițială.

Pe de altă parte, atunci când interesul național sau local o impune, contractul de concesiune poate înceta prin denunțarea lui unilaterală de către concedent; în această situație concedentul este obligat la plata unei despăgubiri prealabile către concesionar, despăgubire ce poate fi stabilită prin înțelegerea părților. În cazul unui dezacord, despăgubirea urmează a fi stabilită de către instanța de judecată.

Art. 57 lit. c) din O.U.G. nr. 54/2006 îi dă dreptul concedentului să rezilieze unilateral contractul, în măsura în care concesionarul nu își îndeplinește obligațiile contractuale, iar, dacă situația o impune, cu obligarea concesionarului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de concedent. Aceeași posibilitate îi este oferită și concesionarului, având aceleași consecințe, în măsura în care concedentul nu își îndeplinește obligațiile sale contractuale.

O ultimă modalitate de încetare a contractului de concesiune este aceea prin dispariția obiectului concesiunii dintr-o cauză de forță majoră sau prin renunțare, în situația imposibilității obiective de exploatare a bunului de către concesionar, caz în care nu se datorează despăgubiri.

5.3 Administrarea bunurilor aflate în proprietatea publică

Reglementare

Dreptul de administrare este prevăzut, în primul rând , de art. 136 alin. (4) din Constituție.

Constituirea și subiectele dreptului de administrare

În art. 868 alin. (1) NCC se precizează că ,,dreptul de administrare aparține regiilor autonome sau, după caz, autorităților administrației publice centrale sau locale și altor instituții publice de interes național, județean, local”.

Darea în administrare se realizează prin hotărâre a Guvernului ( în cazul bunurilor din domeniul public al statului ) sau, după caz, prin hotărâre a consiliului județean ori a consiliului local ( pentru bunurile din domeniul public al județelor sau al municipiilor, orașelor ori comunelor).

Referitor la natura juridică a raporturilor ce se stabilesc între stat și beneficiarii dreptului de administrare,menționăm că acestea sunt raporturi de subordonare, iar darea în administrare a bunurilor proprietate publică beneficiarilor se face, de regulă, prin acte administrative cu caracter individual,și nu pe baza unor raporturi juridice de drept privat.

Predarea, prin acte juridice de drept administrativ în cadrul unor raporturi de subordonare, a bunurilor proprietate publică, permite regiilor autonome, organelor centrale și locale și a altor subiecte de drept public, să aibă un patrimoniu propriu, distinct de acela al altor subiecte de drept.

Potrivit art. 868 alin. (2) NCC, se precizează că titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în condițiile prevăzute de lege și, dacă e necesar, de însuși actul de constituire a acestui subiect de drept.

Caracterele juridice ale dreptului de administrare

Dreptul de administrare are aceleași caractere ca și dreptul de proprietate, și anume: inalienabilitatea, insesizabilitatea și imprescriptibilitatea.

Conținutul juridic al dreptului de administrare

Dispozițiile art. 868 alin. (2) NCC precizează că titularii dreptului de administrare, pot să folosească și să dispună de bunurile date în administrare în condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire.

Posesia exercitată în temeiul dreptului de administrare nu este diferită, referitor la elementul material, de cel al titularului dreptului de proprietate publică, iar în privința elementului psihologic, acesta corespunde dreptului de administrare și nu dreptului de proprietate pe baza căruia s-a format.

Folosința, ca și atribut al dreptului de administrare, permite titularului acestui drept să utilizeze bunurile domeniului public în vederea realizării obiectului său de activitate, dar în limitele uzului și interesului public. Titularii acestui drept pot să culeagă fructele în cazul bunurilor fungifere, dar în mod diferit, după cum sunt regii autonome sau instituții publice.

Dreptul de administrare, constituindu-se pe baza dreptului de proprietate publică, nu are atribut de dispoziție juridică, ținând cont de caracterul inalienabil al acestuia din urmă, caracter ce se transmite și dreptului de administrare.

Cu privire la anumite bunuri proprietate publică, cum ar fi păduri, terenuri, bogății ale subsolului, clădiri, titularul dreptului de administrare poate deține doar un drept de dispoziție materială. Argumentăm cele spuse anterior prin dispozițiile art. 868 alin. (2) NCC care precizează faptul că titularul dreptului e administrare ,,poate dispune de bunul dat în administrare”, în condițiile stabilite de lege și de actul de constituire.

Autoritățile care constituie dreptul de administrare, controlează și modul de exercitare al acestui drept, conform art. 867 alin. (3) NCC.

Încetarea dreptului de administrare

Potrivit art. 869 NCC., dreptul de administrare, încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare emis de organul care l-a constituit, dacă interesul public o impune.

De asemenea, art. 869 NCC precizează că dreptul de administrare poate fi revocat, acest lucru fiind definit ca o operațiune juridică prin care organul emitent al unui act administrativ sau organul său ierarhic superior desființează actul. Revocarea poate apărea până în momentul în care actele administrative și-au produs efectele prin executarea sau intrarea lor în circuitul altor raporturi juridice.

În situația în care actul administrativ a fost emis prin încălcarea unei norme de drept imperative sau prohibitive ori a fost emis prin mijloace frauduloase sau ca rezultat al unui viciu de voință, eroare, dol, violență, iar organul administrativ constată această situație după ce actul și-a produs efectele, prin executarea de drept ori prin trecerea lui în sfera altor ramuri de drept, producând alte efecte juridice, calea legală de desființare a actului administrativ ilegal nu mai poate fi revocarea actului, ci anularea acestuia de către o instanță de judecată, la cererea organului administrativ.

Revocarea se face de către organul care a constituit dreptul de administrare printr-un act de natura celui prin care a fost constituit dreptul.

Revocarea se poate face nu numai ca o sancțiune aplicată de autoritățile care l-au constituit, dar și atunci când interesul public o impune, conform art. 869 NCC.

Dreptul de administrare mai poate înceta și în condițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, atunci când bunurile din domeniul public sunt trecute în domeniul privat. De asemenea, reorganizarea și desființarea unei regii autonome sau instituții publice duce la încetarea dreptului de administrare.

5.4 Închirierea bunurilor din domeniul public

Reglementare

Închirierea bunurilor proprietate publică este recunoscută atât de art. 136 alin. (4) din Constituție, cât și de alte acte normative.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, ,, închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, iar contractul de închiriere va cuprinde clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia”.

Contractul de închiriere poate fi încheiat de către titularul dreptului de proprietate sau de către titularului dreptului de administrare, cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.

Închirierea bunurilor proprietate publică poate fi facută prin licitație publică, în condițiile legii.

Sumele încasate din închiriere se fac venit, după caz, la bugetul de stat sau la bugetele locale.

În cazul în care contractul de închiriere se încheie de titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între 20-25 %, stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local prin care s-a aprobat închirierea.

Spre deosebire de contractul de concesiune, care conduce la nașterea unui drept real asupra bunului concedat, avându-l ca titular pe concesionar, contractul de închiriere duce la nașterea unui raport juridic obligațional.

Dacă ambele contracte sunt cu titlu oneros, concesionarul va plăti o redevență proporțională cu beneficiile obținute din exploatarea bunului concesionat, în timp ce cel care a închiriat bunul plătește o sumă de bani drept chirie, stabilită prin acordul părților, în urma câștigării licitației organizate în vederea închirierii acelui bun.

Litigiile privitoare la închirierea bunurilor proprietate publică sunt de competența instanțelor de drept comun.

Darea în folosință gratuită

Potrivit art. 136 alin. (4) din Constituție, în condițiile legii organice, bunurile proprietate publică a statului ori a unitîților administrativ-teritoriale nu numai că pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate, însă ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică.

Art. 866 NCC specifică faptul că dreptul de folosință cu titlu gratuit este un drept corespunzător dreptului de proprietate publică.

Reglementare

Dreptul de folosință gratuită este prevăzut în art. 874 alin. (1) NCC, potrivit cu care acest drept se acordă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea insituțiilor de utilitate publică.

De altfel, conform art. 124 din Legea nr. 215/2001, republicată, autoritățile publice județene, precum și cele locale, pot da în folosință gratuită, pe termen limitat, bunuri imobile sau mobile proprietate publică din patrimoniul lor, persoanelor juridice fără scop lucrativ care desfășoară activități de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice de interes local.

Dreptul de folosință gratuită se naște prin acte ale autorităților publice asemănător dreptului de administrare, fiind un drept real, deoarece acesta permite titularului exercitarea unor prerogative asupra bunurilor primite în folosință, este un drept temporar, poartă asupra unor bunuri imobile proprietate publică a statului sau bunuri imobile și mobile proprietate publică a entităților sale teritoriale și are ca beneficiari numai persoane juridice fără scop lucrativ care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori servicii publice.

De asemenea, în art. 874 alin. (2) NCC se precizează faptul că, în lipsa unor dispoziții contrare, titularul dreptului de folosință nu beneficiază de fructele civile produse de bunul pe care l-a primit cu acest titlu.

Referitor la regimul juridic al dreptului de folosință, în art. 874 alin. (3) se precizează că dispozițiile privind constituirea și încetarea dreptului de administrare se aplică în mod corespunzător și dreptului de folosință, precizând că, spre deosebire de dreptul de administrare, dreptul de folosință este temporar, el acordându-se beneficiarului pe termen limitat.

6.1 Noțiune. Alcătuire

Domeniul privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din terenurile care nu fac parte din domeniul public de interes național sau local, aflate sau intrate în proprietatea lor prin căile și modurile prevăzute de lege.

Aceste bunuri sunt alienabile, prescriptibile și sunt supuse uni regim juridic de drept privat.

Bunurile se află în circuitul civil și pot fi înstrăinate, concesionate ori închiriate potrivit legii și pot fi dobândite de către orice persoană fizică sau juridică.

Terenurile care nu fac parte din domeniul public sau privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale constituie proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice de drept privat.

De reținut este faptul că alcătuiesc domeniul privat al statului inclusiv bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietate în temeiul unui titlu valabil, respectând Constituția, tratatele internaționale la care România este parte, legile în vigoare la data preluarii lor de către stat, dacă nu aparțin domeniului public prin natura lor sau potrivit legii.

În situația în care bunurile sunt preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi pretinse de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Valabilitatea titlului este stabilită de instanțele de judecată.

La nivelul unitățior administrativ-teritoriale se distinge domeniul privat de interes județean și domeniul privat al comunelor, orașelor sau municipiilor.

Conform art. 123 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunurile mobile și imobile, altele decât cele prevăzute la art. 122 alin. 1 intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege.

Alcătuiesc proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale terenurile proprietate de stat dobândite prin modurile prevăzute de Legea fondului funciar, astfel:

-terenuri din extravilan ce au aparținut cooperativelor agricole de producție;

-terenuri din intravilan care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori și care sunt destinate vânzării, concesionarii, dării în folosință în scopul construirii de locuințe sau amplasării de obiective social-culturale sau productive;

-terenuri proprietate de stat, neatribuite și rămase la dispoziția comisiei, dacă s-au aflat în exploatarea cooperativelor agricole de producție;

-terenuri provenite din fostele islazuri comunale și aflate în folosința cooperativelor agricole de producție;

-terenuri intravilane proprietate de stat aflate în administarea primăriilor la data legii;

-terenuri provenite din fostele islazuri comunale, transmise unităților de stat și folosite ca pășuni, fânețe și arabil, restituite comunelor, orașelor și municipiilor pentru a fi folosite ca pășuni comunale, pentru producerea de semințe sau furaje, potrivit art.44 din lege.

6.2 Modalități de constituire

Proprietatea domeniului privat poate fi constituită prin mai multe modalități, astfel:

– achiziții de bunuri

– cumpărare

– construire

– schimb

– donații și legate

– dobândirea în condițiile legii a bunurilor fără stăpân

– dezafectarea unor bunuri aparținând domeniului public.

Bunurile din domeniul public trec în domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale cu ajutorul hotărârii consiliului județean sau local, dacă nu există dispoziții contrare. Această hotărâre poate fi atacată de instanța de contencios administrativ în a cărui rază teritorială se află bunul.

Conform Legii nr. 215/2001, vânzarea-cumpărarea unor bunuri care urmează să alcătuiască domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale se decide de către consiliile județene sau locale.

În legea administrației publice locale este prevăzut faptul că donațiile cu sarcini în favoarea județelor, orașelor sau comunelor pot fi acceptate doar cu acordul consiliului local sau județean prin votul a două treimi din numărul membrilor acestora.

6.3 Regimul juridic al domeniului privat de interes județean și local

Cu privire la regimul juridic al bunurilor ce aparțin domeniului privat al unităților adminitrativ-teritoriale, acestea sunt supuse unor dispoziții de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel. De altfel, dreptul comun nu poate fi aplicat în totalitate bunurilor ce aparțin domeniului privat de interes local, existând anumite reguli speciale, derogatori de la acest drept, fiind vorba de modalitățile de înstrăinare și de achiziționare a acestor bunuri.

Bunurile care aparțin domeniului privat al unităților administrativ-teritoriale sunt alienabile, prescriptibile și sesizabile.

Caracterul alienabil al bunurilor ce alcătuiesc domeniul privat presupune faptul că ele se află în circuitul civil, adică pot face obiectul oricărui act juridic civil.

Cu privire la caracterele unor categorii de bunuri, legislația în vigoare a stabilit anumite reguli speciale privind circulația acestora. De altfel, în contextul dat, este prevăzut faptul că bunurile pot circula liber, cu o singură excepție: aceea când circulația lor este limitată ori interzisă prin lege.

Bogățiile de orice natură ale subsolului, spațiului aerian, apele și pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, căile de comunicație, nu pot fi asociate bunurilor aparținând domeniului privat și nu pot fi alienabile.

Pe de altă parte, pot fi stabilite prin lege și alte bunuri care nu pot face parte din categoria bunurilor ce aparțin domeniului privat.

Deși fac parte din bunurile ce alcătuiesc domeniul privat, anumitor categorii de bunuri li s-au stabilit anumite reguli speciale privind circulația, adică au o circulația restrânsă.

Bunurile limitate pot fi dobândite, deținute, folosite și înstrăinate în anumite condiții prevăzute de lege.

Restricțiile acestor bunuri se pot referi fie la subiectele de drept care pot dobândi sau înstrăina aceste bunuri, fie la condițiile de încheiere a actelor juridice cu ele. Un exemplu în acest sens este acela referitor la dreptul de proprietate asupra armelor și munițiilor aferente.

Acest drept poate fi dobândit de persoanele fizice ce au împlinit vărsta de 18 ani și care sunt apți din punct de vedere medical, să dețină arme.

Un al doilea caracter este acela că bunurile din domeniul privat sunt prescriptibile. Acest caracter presupune că titularii dreptului de proprietate privată să-și apere dreptul încălcat printr-o acțiune în justitie într-o perioadă stabilită de lege. Bunurile domeniului privat pot fi revedicate în trei ani, înaintând o acțiune în instanța de judecată.

Caracterul sesizabil al bunurilor ce aparțin domeniului privat constă în faptul că aceste bunuri pot fi urmărite de către creditori. Bunurile domeniului privat ce aparțin persoanelor fizice sunt supuse unei legislații ce conține reglementări speciale.

Potrivit acestei reglementări, nu vor putea fi urmărite pe baza documentelor de executare silită un număr de categorii de bunuri și obiecte, care fac parte din categoria bunurilor ce alcătuiesc domeniul privat, de altfel și din categoria bunurilor domeniului public ce aparțin debitorului.

Înstrăinarea cu titlu gratuit a unui bun aparținând domeniului privat este interzisă, deoarece administrația publică nu poate face, în principiu, liberalități.

Înstrăinarea cu titlu oneros, delimitarea sau departajarea imobilelor, schimbul de terenuri, trebuie aprobată în cadrul consiliului local prin hotărâre adoptată cu votul a 2/3 din numărul consilierilor în funcție și, de asemenea, să aibă p expertiză tehnică.

Vânzarea, concesionarea și închirierea bunurilor din domeniul privat se fac conform art.125 alin. 2 din legea administrației publice locale numai prin licitație publică. organizată potrivit legii.

Privilegiile dreptului de proprietate asupra bunurilor aparținând domeniului privat, conferă titularului anumite avantaje în comparație cu particularii, dar și anumite obligații specifice, necunoscute dreptului comun.

Concluzionând ideile prezentate în lucrare, putem spune că domeniul public și domeniul privat prezintă o importanță deosebită în cadrul statului și al unităților administrativ-teritoriale.

Domeniul public asigură, nu numai satisfacerea unor interese de ordin general ale statului și unităților sale administrativ-teritoriale, ci și a unor nevoi legitime ale particularilor, care în mod firesc se subordonează celor dintâi.

Prin modul de utilizare al bunurilor domeniale, administrația trebuie să intervină permanent pentru a menține un raport de echilibru, o cooperare armonioasă între cele două categorii de interese. În acest scop este nevoie ca organele administrației publice să dispună de toate mijloacele prin intermediul cărora și, bineînțeles, în condițiile legii să refuze sau să retragă permisiunile sau autorizațiile de utilizare privativă a domeniului, neconforme cu interesul general.

Noile reglementări legale se înscriu în demersul general care urmărește nu numai perfecționarea sistemului nostru legislativ în ansamblu, ci și alinierea acestuia la standardele europene, mai precis, la dreptul comunitar.

Deoarece toate problemele apărute în legătură cu domeniul public trebuie privite și soluționate prin prisma interesului general, este neapărată nevoie de adoptarea, numaidecât, a unor acte normative, bazate pe o concepție unitară în materie.

Domeniul privat este, la rândul său, o sumă de paradoxuri: el se supune regulilor de drept comun, în lipsă de prevedere legală contrară. Deși se numește domeniu ,,privat”, niciodată administrația nu se poate comporta cu bunurile care îl compun ca un simplu ,,privat”.

Gestionarea domeniului privat implică și obligații specifice, necunoscute dreptului comun. Astfel, statul și unitățile administrației publice locale nu pot constitui servituți convenționale asupra domeniului privat și nici nu-l pot lăsa neproductiv.

Spre deosebire de domeniul public, domeniul privat este susceptibil de expropriere pentru cauză de utilitate publică și rechiziție, în condițiile prevăzute de legile speciale.

Monografii și volume colective

Constantin Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Editura Universală Acalay&Co, București, 1937.

Constantin Rarincescu, Contenciosul administrativ, Editura Universală, București, 1936.

Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Tipografia Universității, București, 1998.

Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013.

Dan Ștefan, Spânu, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Universul Juridic, București, 2012.

Dumitru Brezoianu, Drept administrativ, Editura All Beck, București, 2004.

Eugen Chelaru, Administrarea domeniului public și domeniului privat, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2008.

Florin Scrieciu, Drept agrar și funciar, Editura Lumina Lex, București, 2000.

Ion Sabău-Pop, Dobândirea dreptului de proprietate, vol.I, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2000.

Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Editura All Beck, București, 2003.

Ioan Adam, Drept civil. Drepturi reale, Editura All Beck, București, 2005.

Liviu Giurgiu, Domeniul public. Repere juridice, Editura Tehnica, București, 1997.

Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București 1996.

Mircea Anghene, Utilizarea domeniului public, Editura Impremeriile Românești, București, 1941.

Mircea Preda, Autoritățile administrației publice- sistemul constituțional român, Editura Lumina Lex, București, 1999.

Sevastian Cercel, Ana Maria Florea, Elemente de drept agrar și funciar. Legislație. Editura Themis, Craiova, 2000.

Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturi reale pricipale, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

Verginia Vedinaș, Alexandru Ciobanu, Reguli de protecție domenială aplicabile unor bunuri proprietate privată, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Tratate și cursuri

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Corneliu Manda, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București, 2003.

E. D. Taragul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuți, Tipografia Glasul Bucovinei, 1994.

Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, ediția a III-a, Editura C. H. Beck, București, 2009.

Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Bogdan Nazat, Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Ed.Hamangiu, București, 2013.

Matei Diaconu, Drept funciar si cadastral. Note de curs, Craiova.

Mădalina Voican, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Mihai Oroveanu, Tratat de drept administrativ, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Cerma, București, 1998.

Mircea Preda, Drept administrativ. Partea Generală, ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2004.

Neguleascu Paul, Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, ediția a IV-a, Editura Marvan, București, 1934.

Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturi reale principale, Editura Hamangiu, București, 2008.

Proudhon, Traité du domaine public,1833.

Rodica Narcisa, Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009.

Verginia Vedinaș, Drept administrativ și instituții politico-administrative,

Editura Lumina Lex, București, 2002.

Legislatie

Constituția României

Legea nr.213/1998 privind bunurile proprietate publică și regimul juridic al acestora, cu modificările ulterioare

Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, cu modificările și completările ulterioare.

Legea 215/2001 privind legea administrației publice locale, cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr 107/1996 a apelor, cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr. 407/2006 privind fondul cinegetic și protecția vânatului.

Legea nr. 337/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625/20.07.2006.

Legea nr. 132/1997 privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public.

Legea nr. 22/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 35 din 18 ianuarie 2007.

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată;

Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 30 iulie 1992 și Normele metodologice pentru concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, precum și a activităților/serviciilor publice de interes național sau local, aflate în administrarea zonelor libere, aprobate prin H.G. nr. 1998/2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 172 din 9 decembrie 2004.

Studii și articole

Constantin Oprișan, Studii de drept românesc, nr. 1/1995, Editura Academiei Române, București.

Marian Nicolae, Considerații asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în Dreptul nr.6/1999.

Valeriu Stoica, Corelația dintre dreptul public și dreptul privat în reglementarea dreptului de proprietate publică în Codul Civil, în P.R nr. 1/2012.

Site-uri web

http://xa.yimg.com/kq/groups/22130333/1293864327/name/drept.doc

http://academos.ro/sites/default/files/aaspecte_teoretice_si_practice_vizand_rolul_administratiei_publice_in_procesul_decizional_privitor_la__proprietatea_publica_si_proprietatea_privata.doc

http://www.scritub.com/administratie/DOMENIUL-PUBLIC32457.php

http://www.qreferat.com/referate/drept/DOMENIUL-PUBLIC516.php

http://www.scritub.com/stiinta/drept/DEFINITIA-TRASATURILE-SI-CLASI62444.php

http://www.qreferat.com/referate/administratie/Domeniul-public711.php

colective

Constantin Rarincescu, Contenciosul administrativ român, Editura Universală Acalay&Co, București, 1937.

Constantin Rarincescu, Contenciosul administrativ, Editura Universală, București, 1936.

Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Tipografia Universității, București, 1998.

Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013.

Dan Ștefan, Spânu, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Universul Juridic, București, 2012.

Dumitru Brezoianu, Drept administrativ, Editura All Beck, București, 2004.

Eugen Chelaru, Administrarea domeniului public și domeniului privat, ediția a II-a, Editura C.H. Beck, București, 2008.

Florin Scrieciu, Drept agrar și funciar, Editura Lumina Lex, București, 2000.

Ion Sabău-Pop, Dobândirea dreptului de proprietate, vol.I, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2000.

Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Editura All Beck, București, 2003.

Ioan Adam, Drept civil. Drepturi reale, Editura All Beck, București, 2005.

Liviu Giurgiu, Domeniul public. Repere juridice, Editura Tehnica, București, 1997.

Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București 1996.

Mircea Anghene, Utilizarea domeniului public, Editura Impremeriile Românești, București, 1941.

Mircea Preda, Autoritățile administrației publice- sistemul constituțional român, Editura Lumina Lex, București, 1999.

Sevastian Cercel, Ana Maria Florea, Elemente de drept agrar și funciar. Legislație. Editura Themis, Craiova, 2000.

Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturi reale pricipale, Ed. C.H. Beck, București, 2009.

Verginia Vedinaș, Alexandru Ciobanu, Reguli de protecție domenială aplicabile unor bunuri proprietate privată, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Tratate și cursuri

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2002.

Corneliu Manda, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2001.

Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București, 2003.

E. D. Taragul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuți, Tipografia Glasul Bucovinei, 1994.

Eugen Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, ediția a III-a, Editura C. H. Beck, București, 2009.

Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Bogdan Nazat, Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Ed.Hamangiu, București, 2013.

Matei Diaconu, Drept funciar si cadastral. Note de curs, Craiova.

Mădalina Voican, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Mihai Oroveanu, Tratat de drept administrativ, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Cerma, București, 1998.

Mircea Preda, Drept administrativ. Partea Generală, ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2004.

Neguleascu Paul, Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, ediția a IV-a, Editura Marvan, București, 1934.

Ovidiu Ungureanu, Cornelia Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturi reale principale, Editura Hamangiu, București, 2008.

Proudhon, Traité du domaine public,1833.

Rodica Narcisa, Petrescu, Drept administrativ, Editura Hamangiu, București, 2009.

Verginia Vedinaș, Drept administrativ și instituții politico-administrative,

Editura Lumina Lex, București, 2002.

Legislatie

Constituția României

Legea nr.213/1998 privind bunurile proprietate publică și regimul juridic al acestora, cu modificările ulterioare

Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, cu modificările și completările ulterioare.

Legea 215/2001 privind legea administrației publice locale, cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr 107/1996 a apelor, cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr. 407/2006 privind fondul cinegetic și protecția vânatului.

Legea nr. 337/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625/20.07.2006.

Legea nr. 132/1997 privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public.

Legea nr. 22/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 35 din 18 ianuarie 2007.

Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată;

Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 30 iulie 1992 și Normele metodologice pentru concesionarea bunurilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, precum și a activităților/serviciilor publice de interes național sau local, aflate în administrarea zonelor libere, aprobate prin H.G. nr. 1998/2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 172 din 9 decembrie 2004.

Studii și articole

Constantin Oprișan, Studii de drept românesc, nr. 1/1995, Editura Academiei Române, București.

Marian Nicolae, Considerații asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în Dreptul nr.6/1999.

Valeriu Stoica, Corelația dintre dreptul public și dreptul privat în reglementarea dreptului de proprietate publică în Codul Civil, în P.R nr. 1/2012.

Site-uri web

http://xa.yimg.com/kq/groups/22130333/1293864327/name/drept.doc

http://academos.ro/sites/default/files/aaspecte_teoretice_si_practice_vizand_rolul_administratiei_publice_in_procesul_decizional_privitor_la__proprietatea_publica_si_proprietatea_privata.doc

http://www.scritub.com/administratie/DOMENIUL-PUBLIC32457.php

http://www.qreferat.com/referate/drept/DOMENIUL-PUBLIC516.php

http://www.scritub.com/stiinta/drept/DEFINITIA-TRASATURILE-SI-CLASI62444.php

http://www.qreferat.com/referate/administratie/Domeniul-public711.php