Domeniul larg al terapiei medicamentelor parenterale este rezultatul descoperirilor din cadrul a numeroase discipline.
INTRODUCERE
Domeniul larg al terapiei medicamentelor parenterale este rezultatul descoperirilor din cadrul a numeroase discipline.
Medicația parenterală este un produs al secolului XX, deși administrarea prin injectare a unor medicamente a fost încercată încă din secolul XVII de Christopher Wren, care a administrat pe această cale, la animale, opiu, vin.
Observațiile de început asupra înțepăturilor de insecte și mușcăturilor de șarpe au sugerat că și substanțele pot fi introduse în organism prin înțeparea pielii. Primele preocupări finalizate în studii experimentale apar o dată cu descoperirea circulației sângelui, la începutul sec. al XVII lea, de către William Harvey(1616), fizician și fiziolog englez.
Folosind aparate brute și necunoscând tehnica aseptică, procedeul de injectare și-a pierdut din renume, dar cu timpul, observațiile câștigate prin experiențe au contribuit la dezvoltarea conceptului de terapie parenterală.
În secolul XVIII, s-a administrat la oameni injecții intravenoase saline, injecții sub cutanate cu diferite substanțe și s-au practicat chiar transfuzii de sânge . Aceste încercări au produs numeroase accidente, datorită insuficienței cunostințelor de fiziologie și de bacteriologie.
În cea de a doua jumătate a secolului XIX s-au făcut importante descoperiri, care au impulsionat cercetările. Astfel, L.Pasteur studiază tehnica de sterilizare a medicamentelor injectabile, R. Kock aplică sterilizarea cu aer cald și cu vapori de apă, iar C. Chamberland inventează un filtru care reține bacteriile. În 1856, Wood în Scoția se administrează o soluție de sulfatul de atropină cu un instrument nou, seringa, pusă la punct de Pravaz. O altă contribuție esențială este apariția primelor recipiente în care se puteau păstra preparatele sterile, fiolele de sticlă proiectate de S. Limousin.
În 1890, literatura medicală a început să noteze importanța sterilizării atât a seringii căt și a soluției injectabile.
În 1908, Codexul francez înscrie pentru prima dată preparatele injectabile.
În 1920 apar containere, care conțin mai multe doze din care se pot preleva treptat cantitățile necesare din conținut, fără contaminare.
O altă descoperire notabilă este făcută de Florance Siebert, care în 1923 pune în evidență contaminarea apei distilate cu pirogene.
Astăzi, după comprimate, injectabilele și perfuzabilele constituie forma farmaceutică cea mai răspândită.
Preparatele injectabile apar prima dată în F.R. IV (1926) unde sunt menționate serul fiziologic și serul gelatinos . În edițiile următoare, numărul preparatelor injectabile înscrise în farmacopee crește, iar în ediția a IX-a apar și o serie de perfuzii.
CAPITOLUL 1. PREPARATE PARENTERALE
DEFINIȚIE,GENERALITĂȚI
Medicamentele parenterale sau injectabile sunt preparate farmaceutice sterile sub formă de soluții, suspensii, emulsii, pulberi sau comprimate, destinate a fi administrate transcutanat, printr-un procedeu care lezează țesuturile (injectare sau implantare), în corpul uman sau animal.
Denumirea parenteral provine din limba grecească, de la cuvintele par = în afară de și enteron=intestin, termen ce desemnează medicamentele care ocolesc tractul gastro-intestinal; sau de la cuvăntul grec parenthitenai=a injecta, înțelegându-se prin aceasta o grupă delimitată de medicamente, care se administrează prin injectare, în cea mai mare parte, cu ajutorul seringii sau prin implantare.
O altă definiție, conform profesorului Dobrescu,este următoarea: medicamentele parenterale sau injectabile sunt preparate fluide (sau care pot ajunge astfel prin adăugarea unui lichid potrivit), condiționate în recipiente care le garantează conservarea și sterilitatea, destinate să fie introduse în organism prin perforarea temporară a țesuturilor externe.
Există cinci tipuri de medicamente parenterale: lichide pentru injecții, lichide pentru perfuzii, pulberi pentru soluții injectabiile, comprimate pentru soluții injectabile și comprimate pentru implant.
Lichidele injectabile (injectabilia) sunt soluții, emulsii sau suspensii de diferite substanțe medicamentoase destinate injectării parenterale cu seringa în volum relativ mic (până la maximum 100 ml).
Lichidele perfuzabile (infundibilia) sunt soluții apiogene pe cât posibil izotonice și izohidrice destinate administrării parenterale lente cu perfuzoare în cantități de peste 100 ml.
Pulberile prntru soluțiile injectabile (pulvis solvendi parenterales) sunt produse solide pulverulente sau aglomerate în cruste, care prin dizolvare adecvată în cantitatea de solvent prescris dau o soluție injectabilă.
Comprimatele pentru soluții injectabile (comprimate solvendi parentelales) se aseamănă cu precedentele cu deosebire că substanța medicamentoasă solidă se prepară sub formă de comprimat, care se dizolvă în momentul întrebuințării. Se mai numesc și comprimate hipodermice
Comprimatele subcutanate sau pentru implant sunt preparate solide de forma unor discuri, care se introduc sub piele sau țesuturi prin incizare.
În farmacopee sunt menționate grupele de preparate cele mai importante și mai răspîndite și anume: medicamentele injectabile și perfuziile.
Medicamentele injectabile sunt după FR X , ;preparate farmaceutice sterile, sub formă de soluții, suspensii, emulsii, repartizate în fiole sau flacoane, destinate administrării prin injectare.
Produsele au un volum mic, între 1-20 ml și se obțin prin dizolvarea, dispersarea sau emulsionarea substanțelor și a eventualilor adjuvanți în apă pentru preparate injectabile, într-un lichid neapos sau amestec de solvenți. Se administrează cu seringa.
Medicamentele perfuzabile sunt după FR X, preparate farmaceutice izotonice sterile și apirogene numai sub formă de soluții apoase sau emulsii de tip L/H, care se administrează intravenos; în volume de 100 ml sau mai mari, cu ajutorul unui dispozitiv de perfuzare.
Medicația parenterală este un produs al secolului XX, deși administrarea prin injectare a unor medicamente a fost încercată încă din secolul XVII de Christopher Wren, care a administrat pe această cale, la animale, opiu, vin.
Calea parenterală reprezintă una din cele mai importante posibilități de administrare a medicamentelor. În general, administrarea parenterală asigură absorbția totală a medicamentelor spre deosebire de calea orală.
Absorbția medicamentelor injectabile este un transfer direct al medicamentelor în lichidele de distribuție ale organismului: sânge și fluidele țesuturilor. Un astfel de transfer nu implică trecerea medicamentelor prin membrane cum sunt epiteliul tractului gastro-intestinal sau al pielii.
Prin injectare, se poate obține efectul cel mai rapid al unui medicament. În funcție de alegerea căii de administrare și starea de dispersare a substanțelor active se poate ajunge la un efect instantaneu, cu o durată de căteva minute sau la o acțiune prelungită de câteva săptămâni.
Se recurge la administrarea parenterală în cazul pacienților care nu pot lua medicamente pe cale bucală din diferite motive: șocuri, stare gravă, afecțiuni psihice.
Se administrează pe cale injectabilă medicamente care sunt inactivate în tubul digestiv sau ficat (insulină, antibiotice, hormoni) sau cele care duc la efecte secundare dacă sunt administrate oral (vomitive, constipante).
Acest mod de administrare oferă o serie de avantaje:
• Posibilitatea de a acționa terapeutic local, prin efectuarea de anestezii locale, de concentrații mari în anumite cavități ; pentru diagnostic sau tratament, în stomatologie.
• Posibilitatea de administrare a unor medicamente, care nu sunt absorbite în intestin și prin administrare orală au numai acțiune locală, în tractul gastro-intestinal;
• Administrarea de medicamente la pacienți în stare de inconștiență, stare de vomă;
• Terapia injectabilă însoțește terapia orală; în unele cazuri în care pacienții nu se pot bizui doar pe medicația orală;
• Prin administrarea de medicamente pe căile parenterale se evită efectul primului pasaj hepatic asupra acestora;
• Terapia injectabilă furnizează posibilități de corectare a tulburărilor hidroelectrolitice grave: influențarea compoziției sângelui prin perfuzii pentru restabilirea volumului de lichid pierdut, administrând înlocuitorii de masă plasmatică, care vehiculează câteva ore sau zile prin organism, menținând apa și elememtele minerale;
• Alimentarea organimelor pe cale artificială, prin introducerea de substanțe nutritive, pe caile parenterale;
• Menținerea homeostaziilor prin asigurarea pe cale parenterală a lichidelor necesare și a stării de nutriție a organismului;
• Detoxifierea organismului prin accelerarea diurezei osmotice (osmoterapia) cu soluții pentru dializă peritoneală;
Indiferent de calea de administrare parenterală, un număr de dezavantaje apar ca inerente pentru produsele parenterale:
Modul de administrare traumatizant, durere la locul de injectare, eventualele iritații locale; timpul de administrare mai mare ca în cazul altor căi;
Condiții speciale de fabricare, tehnologie complexă și costisitoare, pentru a realiza preparate sterile, stabile, tolerabile și eficace;
Folosirea de materii prime cu puritate fizică, chimică și microbiologică înaltă;
Respectarea unei riguroase asepsii la injectare, pentru a evita contaminarea bolnavilor: infecții cu bacterii, virusul hepatitei, SIDA, ceea ce impune personal calificat;
Prescrierea și administrarea preparatelor parenterale va fi efectuată prudent, pentru a evita intoleranța locală sau generală, sensibilitatea (șocul alergic), acțiunea directă a unor substanțe asupra sângelui, nervilor și vaselor sanguine, iritându-le sau lezându-le, formarea de noduli în cazul preparatelor uleioase;
Necesitatea injectării repetate, la intervale de timp determinate, pentru a avea un nivel sanguin constant;
Apariția de complicații ca septicemia, infecții fungice, interacțiuni medicamentoase;
CĂILE DE ADMINISTRARE PARENTERALE
Pentru un medicament utilizat în afara tubului digestiv se utilizează termenul parenteral, spre a desemna aplicarea transcutanată sau injectabilă (ultima denumire fiind cea mai frecventă).
Aceasta constă în penetrarea medicamentului prin efracție, prin piele. Pentru a realiza o astfel de administrare, pielea trebuie perforată cu un instrument special, steril – un ac de injecție, prin care medicamentul este injectat în interiorul corpului, cu ajutorul unei seringi.
Căile injectabile sau parenterale constau în diverse moduri de administrare, în diferite locuri ale organismului. Cele mai frecvent utilizate sunt: calea intravenoasă(i.v.), intramusculară(i.m.) și cale subcutanată(s.c.)
CAPITOLUL 2. PREPARATELE PERFUZABILE
2.1. DEFINIȚIE SI GENERALITĂȚI
Preparatele perfuzabile sunt soluții apoase sau emulsii de tip L/H, izotonice, sterile și apirogene, care se administrează i.v., în volume de 100 ml sau mai mari, cu ajutorul unui dispozitiv de perfuzare (INFUNDIBILIA F.R. X). În alte farmacopei se utilizează denumirea de .Jnfusiones".
Medicamentele perfuzabile prezintă multiple avantaje.
Spre deosebire de medicamentele injectabile, care se folosesc în scop terapeutic sau de diagnostic, perfuziile, ca soluții parenterale de mare volum, eliberate în flacoane, conțin electroliți, substanțe energetice, substanțe reconstituante, mai rar substanțe medicamentoase, și se administrează i.v., în cantități mari, picătură cu picătură, în scopul completării lichidelor pierdute din organism, pentru alimentație parenterală sau ca tratament medicamentos.
Deși au un mod diferit de administrare față de perfuzii, in această clasă sunt incluse soluțiile pentru dializă peritoneală și hemodializă, cât și soluțiile pentru nutriție parenterală și enterală, deoarece se prepară în aceleași condiții.
Pentru perfuzare se utilizează, în general, soluții apoase, care pot fi vehiculate ușor în torentul circulator și asimilate de organism.
Se folosesc și emulsii de tipul L/H.
Perfuziile pot fi folosite și ca vehicule pentru dizolvarea unor substanțe medicamentoase. Ele permit administrarea pe cale i.v. atât a substanțelor macronutritive glucide, lipide, proteine), cât și a celor micronutritive : electroliți, vitamine, substituenți de plasmă.
Administrarea perfuziilor conduce la un efect sistemic direct și la asigurarea nivelului sanguin dorit, fiind, în general, mai bine tolerate decât alte forme farmaceutice.
Soluțiile parenterale de mare volum sunt indicate în cazul înlocuirii lichidelor pierdute din organism cât și pentru a reface homeostazia organismului (gr. homoios = egal, asemănător și statis = reținere), starea de sănătate, care se traduce prin constantele biochimice și biofizice mediului intern (pH = 7,35-7,45 ; punct crioscopic = -0,56°C; greutatea specifică a plasmei = 1,030; uremia = 0,40 mg% ; natremia = 142 mEq%o).
Perfuziile, care se administrează pe cale strict intra-venoasă, cu unele excepții (administrare peritoneală, intraarterială), indispensabilă pentru anumiți bolnavi, reprezintă un mijloc temporar de tratament, aplicându-se, în cazul în care nu se poate folosi o altă cale de administrare a unui medicament, sau când aceasta este ineficientă.
De asemenea, se recurge în mod obligatoriu la perfuzii pentru înlocuirea unor pierderi masive de sânge, ca urmare a unor hemoragii grave (boli, accidente de circulație, accidente de muncă, intervenții chirurgicale importante), pentru restabilirea balanței electroliților și nutriția parenterală totală.
Soluțiile perfuzabile se folosesc din ce în ce mai mult și ca vehicule pentru administrarea de diverse medicamente, deoarece această cale de administrare este convenabilă, evitând iritarea provocată, prin alte moduri de administrare ; putem realiza astfel o terapie continuă sau intermitentă.
Perfuziile reprezintă un mod de administrare avantajos, deoarece introduc direct în circuitul sanguin concentrații ridicate de medicament, pentru o perioadă relativ lungă (de câteva zile), iar toleranța acestora este în general, mai bună, comparativ cu alte forme farmaceutice.
Creșterea importanței terapiei parenterale este determinată de tehnicile noi de salvare a vieții, cum ar fi resuscitarea cardiopulmonară și hiperalimentarea parenterală, alături de o serie de antibiotice.
În cazul în care nu se poate efectua o alimentație normală, necesarul nutritiv poate fi suplinit pe cale parenterală; de asemenea, la pacienții în stare de inconștiență, însoțită de vomă, medicamentele se pot admi-nistra numai prin perfuzare, pentru a acționa rapid.
Pe lângă multiplele avantaje oferite de preparatele perfuzabile, ca la orice formă farmaceutică, sunt inerente și unele dezavantaje:
– fabricare și condiționare costisitoare ;
– timp de administrare lung (zile, luni);
– complicații datorită interacțiilor apărute la asocierea de diferite medicamente, în soluția perfuzabilă;
– riscul apariției de septicemie, infecții fungice, hepatită și mai nou SIDA, prin administrare incorectă sau perfuzii contaminate;
– prin administrare, pe cale directă a unor cantități mari de soluții se pot produce modificări în izo- structura sângelui, cu o primă consecință, de perturbare a constantelor fizice, fenomene secundare ca: tulburări cardiovasculare și pulmonare, sclerozarea venelor, apariția de tromboflebite;
– perfuziile nu pot fi aplicate decât în spital, sub strict control medical.
2.2. DEOSEBIRI ÎNTRE PREPARATELE INJECTABILE ȘI CELE PERFUZABILE
Următoarele caracteristici diferențiază perfuziile de medicamentele injectabile:
Perfuziile sunt soluții parenterale de mare volum, care conțin electroliți, substanțe energetice, reconstituante și mai rar substanțe active; preparatele injectabile conțin în majoritatea cazurilor substanțe medicamentoase cu acțiune farmacodinamică certă;
Solventul utilizat la preparea perfuziilor este apa, în care substanțele sunt dizolvate molecular sau dispersate coloidal, sub formă de emulsie de tipul L/H, fiind numai forme lichide, spre deosebire de injectabile , pentru care se utilizează diferiți solvenți, apă, amestecuri hidroorganice, uleiuri vegetale, în care substanțele sunt dispersate molecular, coloidal, emulsionate sau suspendate, realizându-se forme farmaceutice cu vâscozitate crescută sau chiar solide (emulsii, suspensii, implante, pulberi, comprimate);
Perfuziile se preapară în volume mari, de la 100 ml până la câțiva litri; injectabilele se prepară în volume mici : 1-20 ml;
Perfuziile se condiționează în flacoane, saci de material plastic de 100-250-500 ml, uneori în bidoane de 10-20 l (soluții pentru dializă peritoneală), iar medicamentele injectabile se condiționează în fiole de 1-20 ml și mai rar în flacoane de capacitate mică 2-5 ml;
Perfuziile se dministrează numai în spital, sub control medical, pe cale i.v. și rareori intraperitoneal sau intrarterial, utilizând un dispozitiv de perfuzare (perfuzor), picătură cu picătură; injectabilele se administrează în diverse moduri , i.v., s.c., i.m. cît și pe alte căi, cu ajutorul seringii;
Durata de administrare a perfuziilor este de la 30 minute la câteva ore, zile sau chiar luni, în funcție de volum și necesitățile terapeutice; injectarea are loc în câteva secunde sau minute;
Perfuziile trebuie să fie izotonice, sa aibă un pH apropiat de cel al sângelui și o compoziție ionică cât mai apropiată de cea a lichidelor organismului, în timp ce pentru injectabile aceste condiții nu sunt obligatorii;
În perfuzii nu se admite adăugarea de consevanți, deoarece se administrează în cantități mari și direct i.v., conservanții fiind responsabili de efecte toxice; pentru injectabile se admite adaugarea de conservanți antimicrobieni.
2.3. ISTORIC
Istoricul dezvoltării perfuziilor se împletește cu cel al soluțiilor injectabile.
O'SHAUGHNESSY, în 1832, a recunoscut deficitul de apă și sare, la pacienții suferinzi de holeră din Asia și apoi în Anglia.
Valoarea perfuziei de apă și sare, în cazurile de holeră, a fost demonstrată în anul următor de LATTA. Practica medicală a dovedit că apa este vehiculul cel mai indicat pentru prepararea de soluții perfuzabile.
Injectarea i.v. a soluției de glucoză în scop nutritiv a fost prima descoperire a lui KAUSCH în 1911, dar a condus la fenomene secundare, datorită pirogenelor din apă.
Exemple de perfuzii au fost înscrise prima dată în F.R. ed. a Vl-a, sub numele de soluție fiziologică Ringer și soluție fiziologică Ringer Locke.
Separarea între soluțiile injectabile și perfuzii apare în F.R. ed. a VlII-a, supl. I, prin înscrierea monografiei de generalități Infundibilia (Perfuzii), reprezentată prin patru exemple. Aceeași denumire se menține și în următoarele ediții, IX și X.
2.4. CLASIFICARE
Medicamentele perfuzabile se pot clasifica funcție de :
– forma farmaceutică:
• soluții apoase;
• emulsii de tipul L/H (U/A);
– scopul terapeutic urmărit:
• perfuzii care asigură reglarea dezechilibrului hidric și ionic al organismului;
• perfuzii pentru reabilkitarea echilibrului acido-bazic :
• perfuzii cu substanță energetică ;
• perfuzii folosite în me-tabolismul reconstituant;
• perfuzii pentru nutriție parenterală și nutriție totală parenterală;
• perfuzii cu preparate de sânge și înlocuitori ~ plasmă;
• perfuzii medicamentoase;
• soluții pentru dialize peritoneale și hemodialize :
• soluții pentru nutriție enterală (hiperalimentație ente- rică).
2.5. CALEA DE ADMINISTRARE
Preparatele perfuzabile se administrează numai pe cale i.v. Pe această cale este posibil să se administreze volume importante de lichide (100 ml și mai mult), în timp îndelungat, cu ajutorul unui sistem special, care eliberează lichidul picătură cu picătură, numit aparat de perfuzare.
2.6. FORMULAREA PERFUZIILOR
Problemele care apar la formularea lichidelor perfuzabile sunt aceleași ca la medicamentele injectabile. Se vor respecta, în formulare, aceleași cerințe inerente unei forme sterile:
– sterilitatea;
– lipsa particulelor insolubile pentru soluțiile apoase ;
– lipsa pirogenelor;
– stabilitatea.
În plus, față de soluțiile injectabile, soluțiile perfuzabile trebuie să fie când este posibil izotonice, izohidrice să aibă un pH apropiat de neutralitate) și izoionice (o compoziție ionică apropiată de lichidele organismului).
Aceste condiții se datoresc în primul rând căii de administrare i.v., de unde diferențele ce există între cele două grupe de forme sterile: soluțiile injectabile și perfuzabile prezentate.
În perfuzii nu se permite adăugarea de conservanți.
2.7. MATERII PRIME
Se utilizează materiile prime descrise la medicamentele injectabile; ele trebuie să îndeplinească condițiiile de calitate impuse de F.R. sau normele în vigoare.
2.8. TEHNOLOGIA DE FABRICARE
Operațiile de preparare se succed continuu, fară întrerupere.
Unele particularități apar datorită volumului mare de soluții care se fabrică. Perfuziile se prepară în cantități relativ mici în laboratoarele de soluții sterile din spitale sau în volum mare în industria de medicamente.
2.8.1. SPAȚII DE PRODUCȚIE
Fabricarea lichidelor perfuzabile se realizează în spații special amenajate, dotate cu echipament de producție (aparatură, utilaje), dar cu o serie de particularități specifice, datorită volumului mare de lichid : se folosesc capacități mari de producție, cu recipiente mari, și facilități corespunzătoare pentru dizolvare, filtrare, sterilizare, condiționare și ambalare .
Prepararea perfuziilor se efectuează în conformitate cu procesul tehnologic, în funcție de volumul de soluție. In farmaciile cu spital, stația de sterile în ansamblul ei constituie un complex distinct de farmacie.
Stația de sterile este alcătuită dintr-o serie de compartimente, care corespund fiecărei faze a procesului tehnologic, ca și la soluțiile injectabile.
Se urmărește realizarea unui flux tehnologic continuu, care exclude încrucișările pe parcurs, asigurându-se astfel o funcționalitate optimă și se evită contaminarea microbiană.
Principalele compartimente ale unui laborator pentru : repararea de soluții perfuzabile sunt:
1. Compartimentul de primire a condicilor și recipientelor pentru soluții sterile. Acesta va cuprinde o masă metalică (inox) și un bazin pentru dezinfec tare, cu soluție de cloramină 2%, în care se mențin 24 de ore flacoanele și capsulele metalice primite din secțiile spitalului. Camera este prevăzută cu două ghișee, unul pentru recepția flacoanelor, iar celălalt pentru expediția acestora în camera de spălare.
2. Compartimentul de spălare este prevăzut cu : 1-2-3 spălătoare de capacitate mare, din metal inoxidabil, bicompartimentate ; dispozitive cu jeturi puternice de apă pentru spălarea recipientelor și a echipamentului ; suporturi pentru recipiente; dulapuri cu ustensile și veselă care se spală în vederea utilizării lor.
3. Compartimentul de uscare cuprinde etuve pentru uscarea și utilizarea recipientelor, a veselei, ustensilelor și dulapuri metalice pentru păstrarea acestora în condiții aseptice. Etuva (pereții interiori) și rafturile se curăță zilnic.
4. Compartimentul steril de preparare a soluțiilor perfuzabile – blocul steril – va fi dotat cu lampă de raze u. v., masă pentru balanțe, masă de lucru (din țevi de oțel și plăci de aluminiu) pentru prepararea și filtrarea soluțiilor, cu instalație de vid; dulapuri metalice pentru substanțe și dulap pentru vesela strict necesară; o masă pentru controlul organoleptic al soluțiilor.
5. Compartimentul de preparare a apei distilate.
Se utilizează aparate din oțel inoxidabil sau sticlă termorezistentă (Symax), deoarece aparatele fabricate din cupru cositorit (care este oxidabil) pot realiza o apă distilată impurificată cu urme de cupru. în acest spațiu se poate plasa și un fierbător pentru fierberea apei distilate.
Distilatorul se va goli și curăța după 24 ore de funcționare ; astfel laboratorul trebuie să fie dotat cu mai multe distilatoare, care vor funcționa alternativ.
6. Compartimentul de sterilizare cuprinde 1-2 autoclave care sunt puse în funcțiune cu vapori supraîncălziți la 2,5 atm, de la uzina spitalului.
După terminarea sterilizării, autoclavul se golește.
7. Compartimentul de control final, eliberare, va fi dotat cu materialul necesar efectuării controlului organoleptic (aspect, culoare) și aplicării etichetelor definitive.
Tot în acest compartiment, sau separat, sunt amplasate dulapuri cu rafturi sau stelaje pentru depozitarea soluțiilor, frigidere.
8. Depozitul pentru păstrarea substanțelor medicamentoase și auxiliare în dulapuri metalice.
9. Compartimentul de intrare și echipare a personalului.
În laborator lucrează numai personalul strict necesar; farmacistul se echipează cu halat și bonetă, mănuși de cauciuc, mască de tifon, bonetă, eventual ochelari de protecție pentru raze u.v., cizme de cauciuc, toate sterile, echipament folosit după speci-ficul tehnologiei de preparare prin metoda aseptică sau pentru soluții care sunt ulterior sterilizate.
Operatorul se spală pe mâini cu apă și săpun, cu substanțe dezinfectante, după care se usucă la aer cald. Laboratorul trebuie să fie prevăzut cu instalații de ventilație și aerisire corespunzătoare, evitându-se pătrunderea prafului, eventual cu instalații de aer steril (filtre H.E.P.A.).
2.9. RECIPIENTE DE CONDIȚIONARE
Pentru fluidele perfuzabile, sânge uman conservat și derivate de sânge, se utilizează recipiente din sticlă și din plastomeri suple sau rigide. Se indică sticla de tipul I neutră, sau boro-silicat cu rezistență hidrolitică înaltă pentru flacoanele de perfuzii care pot fi recuperate și supuse la mai multe sterilizări prin autoclavare, sau sticla de tipul II, sticla sodo-calcică neutralizată, la flacoanele care nu sunt destinate a fi recuperate.
Flacoanele de sticlă pentru volume mari au o capaci¬tate de 100-1.000 ml, cu pereți groși, pentru a rezista la sterilizare .
Pentru a li se mări rezistența hidrolitică, flacoanele de sticlă se siliconează prin tratare cu soluție cloroformică de dimetilsiliconă 1% și se încălzesc la 300°C, timp de 30 minute sau la 180°C, 9 ore. Prin siliconare se împiedică cedarea alcalilor din sticlă în soluția perfuzabilă, de asemenea flacoanele devin mai rezistente la spargere, li se prelungește timpul de utilizare, iar hidrofobizarea suprafeței interne permite extragerea întregului conținut din flacon.
Sistemul de închidere a flacoanelor pentru soluții cu volum mare trebuie să asigure o perfectă etanșeitate; aceasta se realizează cu ajutorul dopurilor din cauciuc, al capsulelor metalice din aluminiu, care se aplică prin înșurubare și garniturilor metalice, prin presare. în industrie se utilizează capace triple de aluminiu.
Pregătirea recipientelor de condiționare și accesoriilor dopuri de cauciuc și capace din aluminiu) a fost descrisă la medicamentele injectabile.
Flacoanele de sticlă pentru perfuzii trebuie să corespundă acelorași condiții de calitate ca și fiolele de sticlă. Gradarea în ml a flacoanelor de mare volum este efectuată și invers, pentru ca în orice moment al perfuzării să se cunoască exact cantitatea administrată bolnavului
Capacitatea flacoanelor de sticlă să fie cu 15% mai mare decât volumul declarat.
Flacoanele se controlează privind : alcalinitatea, rezistența hidrolitică, Ca2+, Pb2+, Zn2+.
Spălarea flacoanelor de sticlă de tipul I se efectuează in același mod ca și la flacoanele de volum mic.
Flacoanele noi, fabricate din sticlă de tipul II, având o suprafață alcalină, se spală cu apă, soluție de detergenți și din nou cu apă. Pentru îndepărtarea alcalinității superficiale, flacoanele sunt supuse unui șoc termic umed, prin umplere cu apă distilată și sterilizare la autoclav, la 120°C, 30-60 minute. între apă și sticlă are loc schimbul de ioni:
După răcire, flacoanele se golesc de conținut și se spală cu multă apă proaspăt distilată, fierbinte, se usucă la etuvă, cu gâtul în jos, la temperatura de 200-240°C, o oră, când are loc și sterilizarea.
Îndepărtarea alcalinității superficiale se poate realiza și prin tratament termochimic, folosind apa acidulată cu acid clorhidric 1%, după tehnica descrisă.
În laboratoarele pentru soluții perfuzabile, flacoanele de sticlă se utilizează de mai multe ori. Fiind aduse din spital, ele se dezinfectează întâi, prin menținere într-o baie cu soluție de fenol 0,5%, fenosept 0,002%, cloramină 2-3 % sau bromocet 1 %o, timp de 24 de ore, după care se spală, se usucă și se sterilizează.
Depirogenarea flacoanelor se efectuează prin tratare termochimică, prin fierbere cu soluții de oxidanți (peroxid de hidrogen 1%, hipoclorit de sodiu 0,05% sau permanganat de potasiu 0,1 %) timp de 1-2 ore. Depirogenarea la rece are loc prin menținerea flacoanelor în amestec sulfo-cromic (R), 1-2 ore.
Flacoanele de sticlă sterilizate se utilizează imediat; ele sunt introduse pe bandă rulantă, în secția de repartizare a soluției.
Recipientele din material plastic utilizate pentru soluțiile de mare volum au formă de saci, pungi și flacoane suple, semi-rigide sau rigide , care pot avea diferite capacități: 125, 250, 500, 1.000 și 2.000 ml.
Recipientele din material plastic se controlează la fel ca și flacoanele pentru soluții injectabile: permeabilitatea, transparența, rezistența la sterilizare, turbiditatea, metale grele, zinc, tensioactivi, acțiunea hemolitică, toxicitatea.
Aceste recipiente se închid după umplere prin termo- sudare.
Recipientele din plastomeri rezultă sterile prin procedeul de fabricare, prin prelucrare termică, în mulaje.
În general, închiderea recipientelor trebuie să fie astfel concepută și realizată, încât să asigure inserția ușoară a acului setului de administrare.
Pentru ca lichidul să poată ieși ușor din recipientul de sticlă și să curgă prin setul de perfuzare, este necesar un anumit mecanism, care să permită aerului să intre în recipient. Recipientele din material plastic nu necesită introducerea aerului ca să poată funcționa, deoarece presiunea atmosferică exercită forțe din exterior asupra pereților recipientului și determină curgerea lichidului .
În general, recipientele pentru perfuzii sunt unidoză, resturile de lichid fiind eliminate, la fel ca și recipientele din plastomeri.
Numai flacoanele de sticlă pot fi recuperate și refolosite, recipientele din plastomeri fiind pentru utilizare unică.
De asemenea, se recomandă ca trusele de perfuzare să fie utilizate o singură dată. O eventuală folosire a lor are loc numai după spălarea și sterilizarea lor.
Volumul de soluție din recipientele de plastomeri este în exces cu aproximativ 3%, surplus necesar pentru a permite îndepărtarea aerului din setul de administrare și pentru a compensa unele pierderi survenite la punerea în funcțiune a perfuzorului.
Recipientele prezintă gradații din 20 în 20 ml, volumul de lichid din recipient fiind astfel ușor de determinat din ambele poziții și în timpul perfuzării, când flaconul este fixat cu orificiul în jos.
Recipientele din sticlă prezintă suporturi, sub formă de benzi metalice din aluminiu, care servesc la fixarea lor în stative ; recipientele din plastic au orificii pentru fixare.
Împreună cu recipientul care conține perfuzia, se eliberează și setul de administrare, care este fabricat și condiționat în ambalaj steril, lipsit de pirogene.
Trusele (seturile) pentru administrarea perfuziilor trebuie să asigure menținerea clarității, sterilității și a pirogenității, în timpul stocării și al administrării soluțiilor la bolnav.
F.R. X definește „necesarul pentru perfuzie: aparatele destinate administrării parenterale a preparatelor sterile". Acestea reprezintă un dispozitiv de transfer a soluției sterile în sistemul venos și are ca sinonime, deseori utilizate: perfuzor, trusă de perfuzie, set de administrare, tubulatură de perfuzie, aparat de perfuzie, tubulatură „goutte â goutte".
Sub denumirea de „necesar pentru transfuzie" se înțelege dispozitivul utilizat pentru prelevarea, transferul și transfuzarea sângelui și produselor de sânge, de aceea sunt întâlnite și denumirile de : transfuzor, tubulatură de transfuzie, trusă de transfuzie sau aparat de transfuzie.
Aceste dispozitive de uzaj unic (perfuzori și transfuzori) sunt constituite din tuburi de plastomeri, transparente, pentru a permite distingerea bulelor de aer. Ele sunt însoțite de perforatoare și ace solidare sau nu cu ansamblul .
Un astfel de dispozitiv de perfuzare este format din:
• flacon rezervor cu soluție perfuzabilă, care se fixează vertical, cu gâtul în jos, pentru a permite scurgerea soluției prin tubul de perfuzie. Sistemul este pus în legătură cu lichidul din recipient printr-un trocar (ac gros, perforator) (1), care permite extracția soluției prin perforarea dopului de cauciuc al flaconului de sticlă sau a membranei de obturație a sacului de plastomer. El trebuie să asigure etanșeitatea dispozitivului. Acul (trocarul) se fixează în dopul flaconului cu soluția de perfuzat;
• tubulatura (2), cel mai adesea din RV.C. transparent, cu o lungime totală de 1,50-1,80 m; fiecare extremitate este prevăzută cu protectori de sterilitate. Un capăt se termină cu perforatorul, altul cu racordul terminal de conexiune.
dispozitivul de reglare a debitului (4): plasat în aval (după) de camera de numărare a picăturilor, el micșorează lumenul tubului, reglează și menține debitul ales; are forma unui șurub, care strânge progresiv lumenul tubului;
camera de numărare a picăturilor (5) este o piesă din material plastic, tubulară, transparentă, mai mult sau mai puțin suplă, cu diametru mai mare ca al tubului. Partea superioară a camerei comportă un picător, în general calibrat pentru 20 picături apă distilată pe 1 ml, astfel că un debit de 56 picături/minut permite transfuzarea unui flacon de 500 ml în circa 3 ore.
Unele sisteme de precizie au picătorul calibrat la 30-40 și chiar 60 picături/mililitru.
Camera servește și pentru prinderea bulelor de aer. La baza ei se află un filtru cu porii de 20 um.
manșon pentru injectarea „ ex tempore" de soluții injectabile în lumenul tubului (6): el poate avea diferite forme, fie un manșon sau racord de latex, fie o membrană în formă de țintă din același material ca tubulatura. Poziția sa optimală se situează la 30 cm de racordul terminal al tubulaturii;
racorduri diverse sterile : terminal sau distal la dispozitivul venos (ac, microperfuzor sau cateter), care permite inserarea perfectă.
Un mare număr de elemente facultative pot fi prezente pe linia de perfuzare. Acestea au rolul de a optimiza actul medical, în grija pentru confortul bolnavului, securitatea de utilizare și facilitate: robinete cu căi multiple, prelungitoare, filtre antibacteriene, corpuri de pompă (administrare cu pompa peristaltică), ace pentru venă etc.
Aceste dispozitive din material plastic trebuie să corespundă condițiilor de calitate și au o durată de utilizare de maximum 5 ani, ținând seama nu numai de capacitatea de condiționare a sterilității necesare, dar și de îmbătrânirea posibilă a plastomerilor, riscând să devină inutilizabile. Ele se condiționează în sașete sterile ; fiecare sașet este însoțit în interior de protectori individuali de sterilitate.
O problemă deosebit de importantă o reprezintă modul și viteza de administrare a perfuziei. Viteza de scurgere a lichidului trebuie stabilită după un anumit grafic, care precizează numărul de ml sau de picături/minut, precum și timpul total. Soluția se perfuzează în decursul a câtorva ore, în funcție de volum și debit. In unele cazuri, lichidul poate fi perfuzat lent, în scopul păstrării venei în stare deschisă, ceea ce permite administrarea și a altor medicamente, atunci când este nevoie (obținerea unui amestec de soluții injectabile, în soluția de perfuzat).În momentul administrării, drenul setului, terminat cu trocarul, este introdus în sistemul de închidere a recipientului, plasat vertical, cu gâtul în jos, într-un dispozitiv, lângă patul bolnavului. Se începe eliminarea aerului din perfuzor, până în momentul în care soluția, sub influența gravitației, începe să curgă prin acul venos. Se închide robinetul, se puncționează vena și se introduce acul. Se reglează viteza de perfuzare prin deschidere lentă, până în momentul în care se obține viteza de curgere dorită. Timpul de perfuzare revine la 4-8 ore. Perfuzorul este reglat pentru a elibera 10, 15, 20, 50, 60 picături/ml.
2.10. FAZELE PROCESULUI TEHNOLOGIC
Procesul tehnologic de fabricare a preparatelor perfuzabile cuprinde:
• livrarea materiilor prime ;
• cântărire;
• dizolvare sau emulsionare ;
• filtrare clarifiantă sau sterilizantă (pentru soluții);
• repartizare în recipiente ;
• închiderea recipientelor;
• sterilizare;
• marcare, grupare, ambalare ;
• depozitare, expediție;
• controlul în cursul procesului de fabricare.
În laboratorul de soluții sterile, cât și în industrie, preparatele perfuzabile se obțin prin dizolvarea substanțelor medicamentoase în apă pentru preparate injectabile, sau se emulsionează în vehiculele adecvate; perfuziile hipotone se izotonizează; se completează la volumul prevăzut (m./v.).
Dacă substanțele medicamentoase nu se descompun, se recomandă reglarea pH-ului spre neutralitate ; nu se admite adăugarea de conservanți.
Soluțiile se filtrează prin materiale filtrante adecvate, până devin limpezi și se condiționează imediat, în recipiente de sticlă gradate cu capac sau pungi din material plastic și se sterilizează prin metode adecvate. Se efectuează un control organoleptic.
După ambalare, recipientele cu preparatele perfuzabile sunt depozitate și supuse unui control de calitate complex, în vederea întocmirii buletinului de analiză, necesar expediției.
Depozitare
Perfuziile se păstrează în recipiente închise etanș, la temperaturi cuprinse între +4°C până la +25°C, pe durata valabilității.
Perfuziile fabricate industrial sau în laboratoare vor avea înscris pe etichetă termenul de valabilitate.
Mortalitatea și morbiditatea pacienților, provocate de dezechilibrul apei și al electroliților, hidraților de carbon și proteinelor, au fost mult reduse o dată cu înțelegerea echilibrelor implicate.
Aproape toate soluțiile, necesare corectării dezechilibrelor produse în organism din diferite cauze, pot fi preparate ca forme parenterale.
Proporțiile dintre apă și electroliți, hidrați de carbon și proteine sunt menținute în mod normal în cadrul unui domeniu îngust, prin intermediul unei combinații între ingestia de hrană, metabolism și excreție.
Anomaliile pot fi produse de maladii sau traumatisme.
Dezechilibrele care apar pot fi determinate prin analiza sângelui (ionogramă) și fixarea unei terapii, în care se va ține seama de o eventuală prejudiciere a funcției renale, hepatice, a respirației sau a prejudicierii hormonale.
2.11. CLASIFICAREA PERFUZABILELOR
A.PERFUZIILE PENTRU RESTABILIREA ECHILIBRELOR HIDRO-ELECTROLITIC
Organismele omului conține aproximativ 61% apă care este repartizată astfel 41% apă intracelulară; 19% apă extracelulară.
Apa extracelulară este distribuită astfel:
– 16% apă din spațiile intercelulare (apă interstițială);
– 4% apă în spațiul intravascular.
Conținutul apei din spații diferă mult în ceea ce privește catiioni prezenți. Astfel, în spațiul intracelular ionii cei mai importanți sunt: K+ și , iar în spațiul extracelular Na+ și Cl-.
Deshidratarea, poate fi de două feluri:
• hipertoniică prin pierderea apei cu retenția sărurilor;
• hipotoniică prinpierderea apei cu electroliți;
Hiperhidratarea, poate fi de două feluri:
• izotoniică datorită aportului ridicat de lichide izotonice având ca urmare mărirea spațiilor interstițiale rezultând edeme;
• hipotoniică prin aport de apă fără electroliți.
Pentru completarea carențeelor trebuie cunoscut exact raportul dintre aniioni și catiioni din organism, date ce se obțin în urma analizeelor de laborator efectuaate din sângele bolnavilor.
B.PERFUZIILE PENTRU RESTABILIREA ECHILIBRELOR ACIDO-BAZICE
De menținerea echilibrului acido-bazice sunt responsabilile factorii diverși care mențin pH-ul sanguin între limitele 7,37-7,46.
În stăriLE fiziopatologicee manifestate prin dezechilibrele poate rezulta acidooza (când pH-ul sanguin scade) sau alcaaloza (când pH-ul sanguin crește). În funcție de factorii declanșatori avem următoarele tipuri de acidoze respectiv alcaloze.
Aciidoza respiratorie care apare în urma unor respirații deficitare când nu se acumulează dioxiidul de carbon în organism, numită și acidoză prin hipoventilație.
Aciidoză metabolică poate apare în urma unor bolile cu salicilaț manifestatea prin scăderea concentrației de bicarbonat din organism.
Alcaaloza respiratorie poate aparae datorită hiperventilațiiei ca o consecință a cedării exagerate de dioxidul de carbon la nivelul plămânilor.
Alcalozaa metabolică este dată de mărireaa concentrațiilor de bicarbonat și apare în diferite stările patologice (vomă, pierderi masivele de sucul gastric, pierderi de potasiu în afecțiuni renale etc.).
C.PERFUZII CU SUBSTANȚE ENERGETICE
Organismele umane au nevoie de aport caloric între 2.005 – 4.005 caloriile/zi. În anumite boli (intervenții chirurgicale, stare de comă etc.) acest aport energetic nu poate fi asigurat peroral și este nevoie să se recurgă la o alimentație parenterală. Pentru alimentația parenterală s-au utilizaat în primul râând gluciide și aminoaciizi. În ultimul timp prin obținerea unor emulsii U/A cu aminoacizi și lipide s-a diversificat modul de alimentație parenterală.
D.EMULSII PARENTERALE
Emulsiile parenterale sunt forme eterogeene (U/A) care conțin o fază internă lipofilă (ulei de soiia, bumbac, susan în procent de 10-25%), emulgatorii (lecitină, polisorbați) și o fază externă hidrofiilă (apă). În modul acesta sunt prelucrate lipidele care au valoare energetică mai mare decât glucideele și proteineele. La preparrare, se impun exigențele și anume: particulele fazeei interne să nu depășească 5 μm. În cazul nerespectării acestor preveederi, pot apărea complicaații grave (chiar embolii grăsoase). În afară de importanța lipidelor ca aport ridicat de calorii, emulsiile parenterale U/Aa prezintă avantajul că sunt lipsite de efeectele osmotice și nu irită endoteliul venoos.
Administrarea emulsiilor parenterale trebuie să se facă încetișor și nu trebuie făcută timp îndelungaat. Industria produce emulsii parenterale tipizate sub diferite denumiri comerciale.
E. PERFUZIILE UTILIZATE ÎN METABOLISMELE RECONSTITUANTE
Prin metabolism organismul își asigură elementele necesare pentru dezvoltarea și reconstituirea lui (metabolism reconstituant) și energia necesară proceselor vitale (metabolism energetic).
Metabolismul reconstituant este un proces continuu prin care celulele și țesuturile organismului se reînnoiesc permanent. Componentele distruse ale organismului se refac prin alimentație.
Dintre cele trei substanțe nutritive de bază ale organismului (proteinele, glucidele și lipidele), proteinele au rolul esențial în metabolismul reconstituant și numai în cazuri speciale se utilizează pentru obținerea de energie, în cazul distrugerii de țesuturi sau în foame.
În locul proteinelor ingerate ca alimente, se pot folosi, pe cale parenterală, aminoacizii și hidrolizatele de proteine.
Lipidele și glucidele servesc pentru furnizarea de energie și, în unele cazuri, se pot substitui între ele.
In organism, proteinele îndeplinesc o serie de roluri esențiale:
controlul schimburilor hidroelectrolitice dintre plasmă și lichidele interstițiale;
constituent al sistemelor tampon sanguine, cu rol în menținerea echilibrului acido-bazic;
furnizează aminoacizii esențiali, fiind surse de azot nespecific;
participă la sinteza proteinelor sanguine, a hormonilor proteici, a enzimelor, a proteinelor protoplasmei și nucleului, controlul hematopoiezei, prin formarea elementelor figurate ale sângelui;
sunt rezervă de proteine pentru întreg organismul;
sunt transportori ai substanțelor plasmatice: hormoni, vitamine, bilirubină, calciu, cupru, fier, colesterol etc.;
Dacă organismul își asigură sursa de energie prin și lipide, proteinele vor fi valorificate în metabolismul reconstituant.
Gradul de metabolizare a proteinelor se interpretează cuajutorul balanței azotate a organismului.
Balanța azotată reprezintă raportul dintre azotul ingerat și cel eliminat.
Când organismul folosește mai puține proteine decât primește, balanța este pozitivă, iar când metabolizează mai multe proteine decât primește, fie datorită unui aport insuficient, fie din cauza unei perturbări metabolice, unei agresiuni traumatice sau infecțioase, balanța este negativă.
Necesarul de proteine pentru organismul uman reprezintă aminoacizii care intră în constituția proteinelor. In funcție de rolul pe care îl au în acoperirea necesarului cu proteine, aminoacizii se clasifică în esențiali, semiesențiali și neesențiali.
Proteinele organismului uman sunt constituite din aproximativ 22 aminoacizi diferiți.
Aminoacizii neesențiali sunt în număr mare și pot fi sintetizați de organismul uman, ei servesc ca sursă de azot în procesele metabolice și pot fi substituiți între ei.
Aminoacizii semiesențiali pot fi sintetizați în organism și sunt necesari organismelor în creștere (exemplu : arginina și histidina), ei sunt sintetizați într-o măsură limitată și trebuie introduși suplimentar, cu prioritate în organismul infantil, datorită necesarului mare pe perioada procesului de creștere.
Aminoacizii esențiali nu pot fi sintetizați de organism și trebuie introduși prin alimentație, ei sunt numiți și aminoacizi exogeni, indispensabili organismului și sunt m număr de opt: leucina, izoleucina, valina, lizina, fenilalanina, metionina, treonina și triptofanul.
Reconstituirea proteinelor din aminoacizii esențiali are loc în anumite condiții:
existența unei surse de energie suficiente sintetizării proteinelor;
existența tuturor aminoacizilor esențiali.
Valoarea biologică a unei proteine depinde în primul rând de aminoacidul esențial, care se află în cantitatea cea mai mică, față de necesar.
Dacă amestecul de aminoacizi primit de organism este incomplet, acesta va căuta să-1 completeze uneori prin degradarea proteinelor proprii.
Un exces de aminoacizi esențiali nu ameliorează situația ci o poate înrăutăți prin efecte antagoniste, facilitând astfel eliminarea de aminoacizi.
Fenomenul de antagonism apare mai ales la aminoacizii asemănători structural ca: leucina, izoleucina și valina. Aminoacizii folosiți în scop terapeutic sub formă de soluții perfuzabile pot fi aminoacizi puri și aminoacizi din hidrolizatele de proteine
Între metabolismul aminoacizilor și vitamine, anabolizanții de sinteză, unele minerale (Mg2+ și K+) există o corelație strânsă. Astfel, unele procese metabolice au loc prin intermediul vitaminelor, mai ales al celor din grupul B, ca de ex: lactoflavina, piridoxina, nicotinamida.
S-a constatat că necesarul de vitamine crește în paralel cu administrarea azotului aminic.
Lactoflavina se intercalează în unele reacții metabolice, sub forma așa-numiților fermenți galbeni.
Piridoxina constituie grupul prostetic al decarboxilazei și ia parte la sinteza aminoacizilor neesențiali.
Nicotinamida influențează metabolismul triptofanului și face parte din cele două codehidrogenaze, ca grupare prostetică.
Magneziul și potasiul au rol important în metabolismul proteinelor. Magneziul intră în componența multor enzime și lipsa lui duce la tulburări importante în metabolismul protidic și glucidic.
Potasiul, care se găsește în lichidele celulei, activează unele sisteme enzimatice, el intervine mai ales în cazul oxidărilor biologice și în glicoliză. Lipsa de K+ poate aduce dereglări ale capacității motorii a tractului gastro- intestinal, până la paralizii intestinale.
De asemenea, K+ intervine și în metabolismul glucidelor, el favorizează sinteza de glicogen, iar în sinteza proteinelor are un rol important; fără K+ nu se poate realiza un bilanț azotat pozitiv, fapt ce impune asocierea în perfuzii de hidrolizate de proteine cu vitamine din grupul B, săruri de potasiu și magneziu, substanțe energetice.
Aminoacizii neesențiali sunt în număr mare și pot fi sintetizați de organismul uman, ei servesc ca sursă de azot în procesele metabolice și pot fi substituiți între ei.
Aminoacizii semiesențiali pot fi sintetizați în organism și sunt necesari organismelor în creștere (exemplu : arginina și histidina), ei sunt sintetizați într-o măsură limitată și trebuie introduși suplimentar, cu prioritate în organismul infantil, datorită necesarului mare pe perioada procesului de creștere.
Aminoacizii esențiali nu pot fi sintetizați de organism și trebuie introduși prin alimentație, ei sunt numiți și aminoacizi exogeni, indispensabili organismului și sunt m număr de opt: leucina, izoleucina, valina, lizina, fenilalanina, metionina, treonina și triptofanul.
Necesarul de aminoacizi esențiali la copil și adult este redat în tabel.
Cantitatea de aminoacizi esențiali necesară pentru 24 ore (după Schteller G. – 1992)
F. PERFUZII CU HIDROLIZATE DE PROTEINE
Hidrolizatele de proteine se obțin din proteine, prin scindare: hidroliză acidă, alcalină sau enzimatică. Valoarea unui hidrolizat de proteine depinde de conținutul în aminoacizi ai proteinei și de raportul dintre ei.
Primele două metode de hidroliză nu asigură o scindare totală a proteinelor în aminoacizi; o parte din aminoacizii rezultați pot fi degradați mai departe și nu se obțin hidrolizate de calitate.
• Hidroliză acidă este frecvent folosită, dar în hidrolizatele de proteină rezultate trebuie să se asocieze triptofan sintetic, deoarece aminoacidul natural este degradat în timpul procesului și, o dată cu acesta, și o parte din lizină. Are avantajul că peptidele conținute sunt în cantitate mai mică decât la hidroliza enzimatică
• Hidroliza alcalină are și ea dezavantajul că produce racemizarea aminoacizilor și distruge arginina, cistina și treonina, ceea ce reduce din valoarea alimentară a perfuziilor cu astfel de hidrolizate.
Proteinele cele mai folosite ca surse de aminoacizi sunt: caseina (lapte), miozina (proteina din mușchi), lactalbumina, zeina (porumb), fibrina.
Gelatina nu este satisfăcătoare.
Gliadina (grâu) și zeina nu conțin lizină.
De asemenea, sângele și plasma constituie surse ideale pentru alimentarea parenterală, dar pot pătrunde în celule numai sub formă de aminoacizi liberi.
Prin administrarea de plasmalbumină marcată cu C14 s-a constatat că aceasta este degradată lent în aminoacizi, în timp de 2-4 săptămâni, fapt ce o indică numai ca înlocuitor al sângelui total sau al plasmei, nu și în scop reconstituant.
Cele mai bune rezultate se obțin prin hidroliza caseinei și a miozinei dar, la aceste hidrolizatele, metionina este aminoacidul limitat.
• Hidroliza enzimatică este utilizată pentru obținerea de hidrolizate de proteine din caseină și proteine plasmatice, prin acțiunea succesivă a mai multor enzime.
Dezavantajul acestei metode constă în faptul că fermenții pancreatici (care se utilizează frecvent) nu realizează o hidroliză totală. Pe lângă aminocizii din proteinele inițiale se obțin și peptide, deoarece se scindează numai 40-60% din proteine, ceea ce impune separarea pepti- delor, care pot produce sensibilizare și reacții anafilactice la administrarea parenterală.
De asemenea, hidroliza enzimatică este un proces de lungă durată, existând riscul de contaminare cu microorganisme și deci posibilitatea apariției de pirogene.
Din hidrolizatele de proteine trebuie să se îndepărteze o serie de produși care au rezultat în timpul reacției, alături de aminoacizi. Acești produși pot provoca fenomene ca: amețeli, greață, vomă, cefalee, temperatură, frisoane și chiar colaps. Se consideră responsabili de aceste frisoane unii produși de decarboxilare ca : histamina, triptamina, cadaverina, amoniacul, acizii dicarbo- xilici ca asparagic și glutamic.
Din descompunerea glutaminei rezultă pirolidin-5-carboxilat și amoniac, iar 1-cisteina este oxidată în acid cisteic și cisteină.
O condiție obligatorie pentru hidrolizatele de proteine este apirogenitatea.
Pentru a asigura organismului sursa de energie se folosesc glucidele (glucoza, fructoza); dacă acestea sunt asociate în perfuziile cu hidrolizate de proteine, ele pot bloca unul din cei 8 aminoacizi esențiali, prin reacția Maillard, reacție ce se intensifică la cald, prin sterilizare, când rezultă produși toxici, scăzând valoarea terapeutică a produselor și producând colorarea în brun, datorită 5-hidroximetilfurfurolului format. Prin înlocuirea glucozei și fructozei cu sorbitol, nu se mai formează produșii de degradare.
Un dezavantaj îl constituie faptul că este dificil de realizat o hidroliză totală și uniformă a proteinelor, ceea ce conduce la hidrolizate de proteine a căror compoziție variază de la o șarjă la alta.
De asemenea peptidele rezultate sunt eliminate fără a fi metabolizate și sunt foarte puțin absorbite prin tubii renali, iar aprox. 40-50% din aminoacizii esențiali legați peptidic se pierd prin urină.
Un mare dezavantaj al perfuziilor cu hidrolizate de proteine îl constituie faptul că acestea conțin aminoacizii proteinei folosite pentru hidroliză și nu cei necesari organismului bolnavului.
Toate aceste probleme au condus la folosirea de aminoacizi, care se asociază într-o perfuzie în funcție de specificul fiecărui bolnav.
G. PERFUZII CU AMINOACIZI
Soluțiile perfuzabile folosite în terapia intensivă reconstituantă conțin un amestec de aminoacizi în concentrație de 30-100 g/litru, utilizată frecvent fiind concentrația de 5 g%.
Soluția 3% este indicată pentru copii, iar soluțiile concentrate 10% pentru cazuri grave.
Perfuziile conțin atât aminoacizii esențiali cât și cei semi- sau neesențiali, în raport cu necesarul organismului.
Aminoacizii esențiali și cei neesențiali se află în raport de 1:2. Excesul de aminoacizi neesențiali asigură necesarul de azot specific, permițând astfel utilizarea aminoacizilor esențiali în totalitate, pentru reconstituirea proteinelor deficitare din organism. Dacă acest raport nu este respectat, perfuzia nu-și atinge scopul.
Aminoacizii folosiți la prepararea perfuziilor sunt racernici, deoarece se obțin prin sinteză (D, L).
În organism, racemicul este scindat în izomeri levogiri și dextrogiri, care au o toxicitate egală, cu excepția triptofanului (L-triptofanul este de 3 ori mai toxic decât forma D) și a argininei (forma D este cel mai toxic aminoacid.
Dextroaminoacizii nu sunt absorbiți în tubii renali, astfel încât au loc pierderi importante prin urină.
În ultimii ani s-a reușit să se obțină preparate care conțin aminoacizi din seria L și o cantitate mică în amestec racemic, astfel încât ficatul nu mai este obligat să transforme cantități mari din forma D în L, iar cantitatea mică din forma D rezultată din amestecul racemic este folosită ca sursă de azot nespecific.
Dintre aminoacizii neesențiali: acidul asparaginic, glutamic, glutamina, serina sunt insuficient utilizați de organism, fapt pentru care nu sunt indicați pentru prepararea soluțiilor perfuzabile.
De asemenea, acizii asparagic și glutamic nu sunt tolerați de organism.
Dacă este necesară o cantitate mai mare de aminoacizi, se pot adăuga : alanină, prolină și mai puțină glicină.
Aportul de glicină nu trebuie să depășească capacitatea de absorbție tubulară, și anume, cantitatea maximă trebuie să fie 30 %0.
Alături de aminoacizi se asociază substanțe energetice furnizoare de calorii, care să asigure sinteza proteinelor ca: alcool, glucoză, sorbitol, xilitol.
De obicei, se asociază 50-100 g sorbitol sau amestec in părți egale de sorbitol și xilitol la 1.000 ml perfuzie.
În locul glucozei se preferă sorbitolul și xilitolul care sunt compatibili cu majoritatea aminoacizilor și totodată mai stabili, de asemenea sunt metabolizați: sorbitolul din faza de fructoză, iar xilitolul este utilizat în ciclul acid glicuronic – xiluloză, rezultând și un număr mare de metaboliți.
Alcoolul se poate asocia în proporție de 30-50 g%o, știind că 10 g alcool furnizează 72 cal (10 ml alcool = 8g = 58 cal).
La fel ca perfuziile cu hidrolizate de proteine, și perfuziile cu aminoacizi trebuie să conțină un amestec echilibrat de aminoacizi, substanțe energetice dar și vitamine, in special din grupul B, vitamina C, rutozid, piridoxina, riboflavina, inozitol.
De asemenea, vehiculul utilizat poate fi o soluție de electroliți, din care nu trebuie să lipsească K+ și Mg2+ care intervin, primul în metabolismul glucidic și protidic și al doilea în sinteza proteinelor (astfel pentru obținerea a lg azot utilizabil de către organism sunt necesari 3 mEq K+).
Se recomandă asocierea cu acidul malic sau sărurile iui, care au rol în favorizarea eliminării azotului neutralizat.
Acidul ascorbic și rutozidul favorizează permeabilitatea capilarelor sanguine și măresc rezistența organismului la factorii externi.
Piridoxina are rol în metabolismul proteinelor (albuminelor), favorizând transportul aminoacizilor . Piridoxina, alături de arginină, are rol important în procesul de detoxifiere amoniacală.
Administrarea perfuziilor cu aminoacizi este indicată în toate tulburările cu caracter hipoproteic grav, când alimentarea se poate realiza numai pe cale parenterală: stări grave de carență în albumină, caz de arsuri grave, hemoragii masive după operații, traumatisme, ulcerații gastrointestinale.
Indicații speciale: arginina și ornitina cu rol detoxifiant în cazul unor concentrații mari de amoniac în sânge (comă hepatică sau cazuri grave de insuficiență hepatică).
Scopul perfuziilor cu aminoacizi este de a realiza un bilanț azotat pozitiv. În mod normal un organism adult are nevoie de 1 g proteină/ kg corp.
Perfuziile cu aminoacizi se vor administra lent, cu viteza de 40-60 picături/ minut, aproximativ 500 ml în 3 ore, pentru a evita riscul de intoleranță și eventualele fenomene renale, cunoscând că majoritatea aminoacizilor neutralizați se elimină prin rinichi.
Cu cât perfuzia se administrează mai lent, cu atât are loc o mai bună utilizare a aminoacizilor în organism. În caz contrar, la o perfuzie mai rapidă, aminoacizii (atât formele L cât și cele D) sunt transformați în amoniac.
În general, toxicitatea perfuziilor cu aminoacizi este redusă, totuși, prin modul de perfuzare sau datorită compoziției în aminoacizi, se eliberează o cantitate sporită de amoniac, ducând la creșterea cetoacizilor și a glicemiei.
Prepararea și condiționarea se realizează într-o asepsie riguroasă, deoarece aminoacizii sunt medii de cultură prielnice pentru microorganisme.
Perfuziile cu aminoacizi nu se asociază cu soluțiile injectabile, pentru a nu da interacțiuni.
în afecțiunile renale acute și cronice sunt contraindicate perfuziile cu aminoacizi.
O perfuzie cu 10% concentrație și 13 aminoacizi are pH = 5,5-5,7 și osmolaritatea teoretică de 939 mosmol/1.
H. PERFUZII PENTRU TERAPIA AFECȚIUNILOR HEPATICE
Criza hepatică este însoțită de o creștere patologică a amoniacului în sânge și creier cât și de alți produși de degradare ai metabolismului albuminelor, care au acțiune toxică și produc coma hepatică.
Tratamentul stării de comă urmărește, în primul rând, micșorarea rapidă a concentrației în amoniac, care se realizează, pe lângă alte măsuri, prin administrarea de soluții perfuzabile cu L-arginină și acid malic.
Arginina, componentă principală a ciclului lui KREBS, prin activarea sintezei de uree în ficat, permite detoxifierea organismului de amoniac.
Soluțiile perfuzabile se prepară fie cu L-arginină bază și acid malic, fie cu clorhidrat de L-arginină, în care caz acidul malic se neutralizează cu NaOH. Se sterilizează la 121°C, 15 minute.
În tratamentul de bază al afecțiunilor hepatice se utilizează amestecuri de soluții izotonice de electroliți, fructoză, colină, complex B, vitamina B12, clorură de potasiu, în concentrațiile necesare.
I. PERFUZII ÎNLOCUITOARE DE PLASMĂ
O grupă aparte o constituie :
• sângele conservat;
• preparatele din sânge;
• înlocuitorii de plasmă, care se utilizează pentru:
1. înlocuirea componentelor fracționale (eritrocite, leuco-cite), după pierderile masive de sânge (hemoragii), cauzate de accidente, intervenții chirurgicale, ca și tratamentul colapsului periferic;
2. introducerea de fluide după pierderi mari de lichide (prin deshidratare, accidente, operații);
3. aportul unor componente ale sângelui, în cadrul trata-mentului bolilor de sânge;
4. aportul de seruri pentru imunizare pasivă.
Cel mai bun substituent al sângelui pierdut din organism este însuși sângele uman, care se introduce prin transfuzie directă, dar aceasta prezintă o serie de inconveniente :
cantități mari de sânge;
conservabilitate redusă (20 zile);
găsirea unui donator care să aibă grupa sanguină adecvată;
accidente la recoltarea imediată a sângelui de la donator și administrarea la bolnav ;
riscul transmiterii virusului hepatitei B și S.I.D.A.
Pentru completarea volumului circulator este necesară adăugarea unor perfuzii care conțin substanțe, care mențin apa în circuitul vascular timp mai îndelungat.
Pentru a fi utilizată o subsstanță ca înlocuitoor de plaosmă, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
– masa moleculară relativă corespunzătoare ;
– solubilitate în apă;
– să fie filtrabile renal, să fie metabolizate, biodegra- dabile;
– soluțiile să nu se depună în țesuturi;
– să prezinte presiune coloid-osmotică, respectiv oncotică;
– capacitate de gelificare, viscozitate ;
– să nu prezinte caracter antigenic, să nu aglutineze globulele roșii;
– să fie sterilizabile și stabile în timp ;
– în cantități mari să nu prezinte acțiune farmacologică
J . PERFUZII MEDICAMENTOASE
Perfuziile medicamentoase se administrează în următoarele cazuri:
când nu se pot realiza concentrații terapeutice san¬guine prin administrare pe căile injectabile ;
dacă substanța medicamentoasă are viteza mare la eliminare;
substanța medicamentoasă nu este tolerată la administrare pe calea enterală (orală);
substanța medicamentoasă este inactivată prin administrare pe calea enterală.
Perfuziile cu substanțe medicamentoase realizează o concentrație terapeutică aproape constantă și un nivel sanguin ridicat, în organism, pe toată durata perfuzării. De asemenea, în cazul unor intervenții chirurgicale, se pot administra diferite medicamente, prin introducerea lor în tubul aparatului de perfuzie, fără a mai fi nevoie de injecții i.v. repetate.
Se utilizează perfuzii cu manitol, ca diuretic-osmotic, în edem cerebral și intoxicații cu somnifere ; cu metronidazol, chimioterapie activ față de Trichomonas vaginalis și Giardia intestinalis, bactericid față de Bacteroides, Clostridia, Fusobacteria, Eubacteria, coci anaerobi, acționând sinergie cu acidul nalidixic și unele antibiotice.
Metronizadolul se indică în abcesele hepatice amibiiene, infecții cu bacterii anaerobe sistemice sau pelviperitonite ; la fel este și tinidazolul.
K. SOLUȚII PENTRU DIALIZE PERITONEALE ȘI PENTRU HEMODIALIZE
Lichidele pentru dializă și hemodializă sunt soluții concentrate de electroliți, sterile și apirogene, administrate pe alte căi decât perfuziile.
Soluțiile pentru hemodializă, numite și soluții pentru rinichi artificial, sunt soluții sterile și apirogene de electroliți, cu concentrație asemănătoare compoziției electrolitice a unui lichid extracelular normal; în compoziția acestora poate intra și glucoza.
Soluțiile concentrate de electroliți se diluează „ex tempore".
Insuficiența funcțiilor de excreție a impus recurgerea la metode de eliminare extrarenală care, datorită progreselor tehnice realizate, au evoluat considerabil.
Epurare extrarenală (fr. epurer = a epura, a elimina).
Termen utilizat pentru totalitatea metodelor de tratament al anuriei, care are drept scop menținerea unei concentrații ionice normale în sânge și lichidele biologice extracelulare și a unui pH normal, prin extragerea, eliminarea artificială a substanțelor toxice din sânge. Aceasta se efectuează în afara aparatului renal, când rinichiul nu mai este capabil să asigure epurarea.
Metode utilizate: hemodializa (rinichiul artificial) și dializa peritoneală.
Procedeele de hemodializă utilizează diferite membrane semipermeabile (de grosime mică), apte de a modifica compoziția amestecului care le traversează, ca soluții de săruri de micro- sau de macromolecule.
Primele membrane utilizate în dializă au fost materiale naturale (vezica de porc), dar au durata de funcționare limitată.
Prin introducerea acetatului de celuloză s-au dezvoltat membranele sintetice asimetrice. Ele se obțin plecând de la amestecul unui solvent și un coloid concentrat de polimer, lipit sub forma unui film de cca 200 /im, care este plasat într-o baie de precipitare.
Spre deosebire de tehnica din cazul dializei peritoneale, hemodializa este extracorporală, constituind un procedeu de epurare sanguină, în care sângele bolnavului ce urmează să fie purificat este adus extracorporal.
Sunt soluții sterile și apirogene de electroliți, cu concentrație asemănătoare cu compoziția electrolitică a unui lichid corporal extracelular normal, conținând o substanță osmotic activă (glucoza în concentrații variabile).
Se indică în lipsa unui rinichi artificial.
În general, aceste soluții trebuie să conțină toți electroliții sângelui și să aibă aceeași tonicitate, deci trebuie să fie izoosmotice (380 mosmoli/1), dar pot fi și hiper osmotice (500-700 mosmoli/1).
Pe lângă electroliți, se pot asocia în aceste soluții glucoză sau sorbitol.
În cazul combaterii acidozei, în aceste soluții se introduce lactat sau acetat de sodiu.
Deși peritoneul nu este o cavitate sterilă, în lichidele pentru dializă este necesar uneori să se asocieze și un antibiotic, pentru a preveni infecțiile.
Frecvent se asociază tetraciclină (0,025 g/l); în cazul altor antibiotice se ține seama de eventualele interacțiuni între componente. Astfel, ampicilina pierde din activitatea sa în prezența lactatului de sodiu.
Dacă se indică alte antibiotice, se preferă acelea care nu traversează peritoneul, evitându-se : neomicina, streptomicina, kanamicina, polimixina, colimicina.
CAPITOLUL 3. AMINOACIZII
3.1. CONSIDERAȚII GENERALE
Aminoacizii reprezintă unitățile chimice de bază care intră în alcătuirea structurii protidelor.
Deși în natură se cunosc aproximativ 200 de aminoacizi, totuși organismele utilizează un număr restrâns de aminoacizi pentru biosinteza diferitelor tipuri de protide. Astfel, la edificiul structural al protidelor participă frecvent numai 22 de aminoacizi.
Structura fiecărei protide se caracterizează printr-un număr finit și variabil de aminoacizi. Diversitatea enormă a tipurilor de protide este determinată de natura diferită a aminoacizilor constituenți, de numărul și proporția în care aceștia participă la structura moleculelor de protide, precum și de ordinea înlănțuirii lor în aceste molecule. Fiecare tip de aminoacid reprezintă o entitate distinctă datorată compoziției și structurii chimice caracteristice; cu toate acestea, toți aminoacizii prezintă ca structură existența unei funcții amină primară (-NH2) și a unei funcții carboxil (-COOH), ambele grefate la același atom de carbon denumit carbon – a.
În constituția proteinelor intră 20-22 aminoacizi, care cu excepția prolinei,
Aminoacizii fac parte din viața zilnică – se diminueză nivelul de stres, sdormim mai bine, să nsimțim energici ăi de asemenea să combatem efectele negative pe care le pot avea unele boli asupra organismului nostru.
Sunt cei mai importanți nutrienții din corp, de multe ori mentionați ca “elemente ce ne formează viața”. Acest lucru se datorează faptului că aminoacizii stau la baza formării tuturor proteinelor.
76% din corp (excluzând apa) este alcătuit din proteine – neluând în considerare apa și grăsimea, proteinele reprezintă trei sferturi din ceea ce rămâne.
Fibra musculara, membranele celulare, enzimele care ajută creierul să funcționeze sunt formate din proteine. Deoarece proteinele joacă un rol atât de important în organismul nostru este esențial să le înțelegem funcția elementelor cheie, și anume aminoacizii.
Funcțiile de bază ale aminoacizilor
Corpul nostru are nevoie de mii de proteine complexe pentru a funcționa în orice moment. Pentru a satisface cererea organismului, acesta sintetizează proteine noi din aminoacizi singulari liberi.
Ca și elemente de formare a proteinelor, aminoacizii au câteva funcții de bază:
– reprezintă o mare parte din șesuturile, celulele și mușchii din organism;
– susțin dezvoltarea și vindecarea țesuturilor și a celulelor;
– îmbunătățesc circulația sanguină;
– produc enzime pentru o digestie optima;
– sintetizează hormoni esențiali în reproducere;
– contribuie la furnizarea energiei.
Dacă dieta noastră nu aduce o cantitate suficientă de aminoacizi în organism, acesta iși va furniza singur proteinele necesare pentru funcționare. Deoarece corpul nu poate stoca aminoacizi va distruge propriile structuri de proteine, din sânge și țesuturile musculare pentru a întâmpina nevoile de aminoacizi. Cei mai mulți dintre noi, credem că aducem o cantitate mare de aminoacizi din alimentație, dar în realitate nu este așa.
Aminoacizii susțin vitaminele și mineralele pentru a funcționa corect și eficient în organismul nostru. Dacă aminoacizii lipsesc, asimilarea și utilizarea altor nutrienți vor avea de suferit. Dacă aportul oricăruia dintre aminoacizi este prea mic pentru a îndeplini nevoile corpului, niciunul dintre ceilalți aminoacizi nu pot fi folosiți pentru dezvoltarea și menținerea
sănătății țesuturilor. Este foarte important ca aminoacizii necesari să provină atât din alimentație cât și din administrarea de suplimente nutriționale.
Toți aminoacizii sunt esențiali pentru o sănătate optimă. Lipsa chiar și a unui aminoacid poate duce la apariția anumitor afecțiuni. Câteva dintre efectele unei diete deficitare în aminoacizi includ nivel scăzut de energie, insomnii, oboseală cronică, afecțiuni digestive, căderea părului, apariția afecțiunilor dermatologice, dar și schimbări de natură psihologică precum nervozitate, depresie, anxietate, schimbări de dispoziție, iritabilitate, scăderea capacității de concentrare.
Alte posibile simptome apărute în urma deficitului de aminoacizi sunt obezitate, malnutriție, circulație sanguină deficitară.
Toate aceste efecte pot fi devastatoare pentru sănătatea și bunăstarea noastră, administrarea de suplimente pe bază de aminoacizi devinind extrem de importantă.
Suplimentele pe bază de aminoacizi oferă noi strategii medicale împotriva multor afecțiuni și simptome, începând cu stresul și ajungând la probleme ca artrita sau cele ale ficatului.
Termenul de "esențial" se aplică în nutriție pentru orice componentă nutrițională care nu poate fi produsă în organism, și, care nu trebuie să lipsească din alimentație. Ea se referă nu doar la aminoacizi, dar și la alte substanțe, grăsimi (omega 3, omega 6), vitamine.
Aminoacizii esențiali sunt deosebit de importanți în perioada de creștere (în mod special la sugari). Cei 8 aminoacizi esențiali sunt: Izoleucina (Ile), Leucina (Le), Lizina (Lys), Treonina (Thr), Triptofanul (Trp) ,Metionina (Met), Fenilalanina (Phe), și Valina (Val). Acestora li se adaugă 2 aminoacizi semiesențiali, dar care figurează adesea alături de aminoacizii esențiali în terminologia oficiala: cisteina (Cis) și tirozina (Tyr). Unii specialiști pun pe lista cu aminoacizi esențiali și histidina (His), dar acesta este indispensabil doar la sugari, adulții fiind capabili să-l sintetizeze.
Aminoacizii esențiali sunt necesari pentru sinteza unor subsțante biologice importante în organism: hormonii tiroidieni, serotonina (triptofan) catecolaminele (fenilalanina/tirozina), histamina (histidina) etc. Iată care este rolul fiecarul amionacid esențial în organism:
Valina – insuficiența ei în alimentație provoacă scăderea consumului de hrană și dereglări de coordonare a mișcărilor;
Lizina – intră în componența triptofanului și metioninei. Insuficiența de lizină în dietă are drept consecință dereglarea circulației sanguine, provoacă oboseala mușchilor, dereglări în calcificarea oaselor ,micșorarea numărului de eritrocite în sânge și conținutului de hemoglobină, cefalee, vertijuri, greata, vomață,anemie;
Metionina – aduce la normal metabolismul lipidelor și al fosfolipidelor în ficat și se recomandă la profilaxia ăi tratarea aterosclerozei. Metionina este necesară la funcționarea suprarenalelor și la sinteza adrenalinei;
Treonina – în lipsa ei se micșorează masa corpului și se încetinește creșterea;
Triptofanul – participă la sinteza proteinelor serice și a hemoglobinei, a acidului nicotinic sinteza albuminei și globulinei și menținerea echilibrului azotat, și joacă un rol important în profilaxia pelagrei;
Fenilalaanina – participă la normalizarea funcției glandei tiroide și a suprarenalelor;
Histidiina – participă la sinteza hemoglobinei. Decarboxilarea histidinei contribuie la formarea histaminei, care dilată vasele, mărește permeabilitatea pereților lor;
Leucina – contribuie la normalizarea de azot, a metabolismului proteic și glucidic;
Izoleuciina – intră în componența proteinelor organismului. Lipsa izoleucinei în rația alimentară provoacă echilibru azotat negativ;
CAPITOLUL 4. EXEMPLE
4.1. DIPEPTIVEN, CONCENTRAT PENTRU SOLUȚIE PERFUZABILĂ
Formă de prezentare:
Concentrat pentru soluție perfuzabilă, conține 200 g ‰ N(2)-l-alanil-L-glutamina;
Indicații:
Alimentație parenterală (aport exogen de aminoacizi) în stări hipercatabolice sau hipermetabolice, când necesarul de glutamină este crescut.
Posologie:
Doza zilnică este, în funcție de severitatea condițiilor catabolice, de 1,5-2,5 ml conc./kg,
Doza maximă zilnică pentru pacienții cu necesități foarte mari de glutamină este de 2,5 ml conc./kg. Concentratul trebuie introdus într-o soluție de aminoacizi sau, în cadrul schemelor terapeutice cu soluții perfuzabile, într-o altă soluție perfuzabilă conținând aminoacizi, fără să fie depășită doza maximă de aminoacizi de 2,0 g/kg
Viteza de perfuzie nu trebuie să depășească 0,1 g aminoacizi/kg/ora. Durata tratamentului nu trebuie sa depăsească 3 săptămâni.
Contraindicații
Hipersensibilitate cunoscută la unul dintre constituenți; IR sau IH severă; acidoză metabolică severă; copii.
Reacții adverse:
În condițiile administrării inadecvate (supradozare, viteza prea mare de perfuzare) pot să apară frisoane, greața, vărsături, hipersudorație, hipertermie și cefalee. Administrarea de lungă durată poate duce la creșterea tranzitorie a enzimelor hepatice și a bilirubinemiei.
4.2. AMINOPLASMAL L-10 – SOLUȚIE PERFUZABILĂ
Compoziție
Flacon cu soluție perfuzabilă conținând, la 1 000 ml: aminoacizi 104 g, xilina 100 g, Na 48 mmol, K 25 mmol, Mg 5 mmol, acetat 53 mmol, Cl 90 mmol, riboflavina fosfat de sodiu 20 mg, nicotinamida 20 mg, piridoxina hcl. 30 mg, acid ascorbic 40 mg .
Indicații
Aport echilibrat de aminoacizi, xilina (sursa de energie), electroliți și vitamine;
Pentru utilizarea metabolică optimală a aminoacizilor sunt necesare 35 kcal/g; se asociază acid folic pentru a evita deficitul acut de folat.
Pentru nutriția parenterală îin scopul profilaxiei și tratamentul deficitului proteic;în sindroame de malabsorbție, boli inflamatorii ale tractului gastro-intestinal, diaree și voma persistente; insuficiența renală cu valori ușor crescute ale azotului rezidual dupa analiză. pre- și postoperator sau posttraumatic și după rezecții de stomac și intestine
Posologie
În perfuzie intravenoasă lentă, 40-60 picături pe minut (120-180 ml/ora); doza obișnuită este de 30 ml/kg corp și zi, cantitatea de aminoacizi necesară variază între 0,4 și 3 g/kg corp si zi.
Contraindicații
Tulburari ale metabolismului aminoacizilor, insuficiența hepatică avansată, insuficiență cardiacă necompensată, insuficiență renală cu azot rezidual crescut, hiperkaliemie, acidoza, hiperhidratare (se controlează echilibrul acido-bazic, ionograma serică, echilibrul apei și glicemia).
4.3. AMINOSTERIL L, SOLUȚIE PERFUZABILĂ
Compoziție
Flacon cu soluție perfuzabilă conținând, la 1 000 ml: aminoacizi 50 g, Na 30 mmol, K 25 mmol, Cl- 55 mmol, acid malic 3,5 g, riboflavina fosfat de sodiu 2 mg, nicotinamida 15 mg, pantotenol 10 mg, piridoxina hcl. 2 mg,morfolinoetilrutin 240 mg .
Acțiune terapeutică
Aport echilibrat de aminoacizi, sorbitol (sursa de energie), electroliți, vitamine din complexul b; conține la 1 litru, 8,46 g azot total si 400 kcal.
Mod de administrare
În perfuzie intravenoasă lentă, 2,5 ml/kg corp și ora; doză obișnuită este de 20-40 ml/kg corp și zi (în funcție de necesarul de aminoacizi).
4.4. AMINOMIX 2, SOLUȚIE PERFUZABILĂ
Compoziție
Soluție perfuzabilă conținând la 1000 ml: L-izoleucină 2,50 g, L-leucină 3,70 g, L-lizină 4,125 g, L-metionină 2,15 g, L-fenilalanină 2,55 g, L-treonină 2,20 g, L-triptofan 1,0 g, L-valină 3,10 g, l-arginină 6,0 g, L-histidină 1,50 g, glicină 7,0 g, L-alanină 7,50 g, L-prolină 7,50 g, L-acid malic 3,81 g; glucoză 132 g; electroliți în mmol (Mval/l): Na , K , Ca , Mg , Zn , Cl ; maleat , glicerofosfat ; aminoacizi totali 50 g/l; 680 kcal/l
Indicații
Aport parenteral de aminoacizi, glucoză și electroliți, atunci când alimentația pe cale orală sau enterală este imposibilă sau insuficientă.
Posologie
Doza medie este de 20-40 ml/kg/zi. Doza maxima este de 40 ml/kg/zi, ceea ce corespunde la: aminoacizi 2 g, glucoza 4,8 g. Se administrează într-o venă centrală.
Contraindicații
Tulburări în metabolismul aminoacizilor, dezechilibre acido-bazice (acidoza metabolică), IH, IR, hiperkaliemie, hiperglicemie, hiperhidratare; nou-născuți și copii sub 2 ani.
Reacții adverse
O perfuzie prea rapidă poate provoca: greață, vărsături, frisoane, hiperglicemie, glicozurie, diureză, pierdere renală de aminoacizi, coma hiperosmolară.
4.5. ARGININĂ-SORBITOL, SOLUȚIE PERFUZABILĂ
Compoziție
1000 ml soluție perfuzabilă conțin 100 g sorbitol și 50 g chlorhidrat de L-arginină și excipienți:apă pentru preparate injectabile.
Indicații
Este indicată în stări grave de hiperamoniemie asociate suferinței hepatice, asigurând o cale alternativă de epurare a amoniacului; comă hepatică sau encefalopatie hepatică; deficit de creștere la copii ca supliment în nutriția parenterală, precum și în alte stări de denutriție, stări de alcaloză metabolică ca acidifiant;
Contraindicații în:
– stări de acidoză metabolică;
– diselectrolitemii, în special hipercloremie;
– intoleranță la fructoza;
– obstrucție a căilor biliare.
Posologie
Doza de soluție perfuzabilă se calculează în funcție de arginină.
Ca supliment în nutriția parenterală a copiilor cu deficit de creștere, doza maximă zilnică recomandată este de 500 mg clorhidrat de L-arginina/kg și zi.
Doza recomandată este de 10 g clorhidrat L-arginină administrată intravenos timp de 30 minute.
În hiperamoniemii severe sau encefalopatii hepatice se administrează 200 – 800 mg clorhidrat de L-arginină/kg ca doză de încărcare, timp de 4 ore, urmată de administrarea în perfuzie continuă a 200 – 800 mg clorhidrat de L-arginină/kg și zi.
Reacții adverse
Administrarea poate determina următoarele reacții adverse: hiperuricemie, iritație venoasă locală, greață,vărsături, rash, cefalee, parestezii, creșterea concentrației plasmatice de potasiu, acidoză lactică, hipotensiune arterială.
4.6. AMINOVEN INFANT 10%, SOLUȚIE PERFUZABILĂ
Substanța activă: combinații
Producator: Fresenius Kabi Austria GmbH, Austria
Indicații:
Aminoven Infant 10%, soluție perfuzabilaă este o soluție de aminooacizi 10% indicată pentru alimentația parenterală, parțială, a nou-născuților (prematuri sau la termen), sugarilor și copiilor.
Soluția poate fi folosită pentru nutrițiia parenterală totaală, asocieat cu cantitățile adecvate de carbohidrați și emulsii lipidice, ca surse suplimentare de energii, electroliții, vitaminele și oligoelementele.
Contraindicatii: Hipersensibilitate la substanțeele active.
Nu se administrează în următoarele situații tulburări ale metabolismului aminoacizilor; acidoză metabolică; hiperhidratare; hiperpotasemie.
Administrare:
Aminoven Infant 10% se administrează în perfuzie intravenoasă constantă, pe o cale venoasă centrală.
Viteza maximă de perfuzare a Aminoven Infant 10 % este de până la 0,1 g aminoacizi/kg și oră, echivalând cu 1,0 ml soluție Aminoven/kg și oră.
Doza maximă zilnică recomandată:
Copiii sub 1 an: 1,5-2,5 g aminooacizi/kg, la 15-25 ml soluție
Copiii între 2 și 5 ani: 1,5 g aminooacizi/kg, la 15 ml soluție
Copiii între 6 și 14 ani: 1,0 g aminooacizi/kg, la 10 ml soluție
Soluția perfuzabilă va fi administrată atât timp cât este necesară nutriția parenterală.
Datorită riscului crescut de contaminare microbiologică și a incompatibilității, soluțiile de aminoacizi nu se vor amesteca cu alte medicamente.
Compozitie:
1000 ml soluție perfuzabilă conține L-izoleucinăg ,L-leucină:, L-lizină: sub formă de L-lizină acetat, L-metionină:,L-fenilalanină, L-treonină, L-triptofan gL-valină, L-arginină L-histidină Glicină:
La copii, pentru monitorizarea nutriției parenterale, se recomandă evaluarea și determinarea următorilor parametri de laborator: concentrația plasmatică a azotului ureic, amoniemia, ionograma serică, glicemia, trigliceridemia (dacă se administrează concomitent și emulsii de lipide), echilibrul acido-bazic și echilibrul hidroelectrolitic, concentrația serică a enzimelor hepatice și osmolaritatea plasmatică.
Perfuzarea într-o venă periferică poate determina iritarea intimei venei și tromboflebită. Pentru reducerea riscului iritării venei, se recomandă examinarea zilnică a locului de abord venos.
Aminoven Infant 10% poate fi utilizat ca o componentă a nutriției parenterale complete numai în asociere cu un aport energetic adecvat (soluții de carbohidrați, emulsii lipidice), electroliți, vitamine și oligoelemente.
CONCLUZII
Soluțiile perfuzabile se folosesc din ce în ce mai mult și ca vehicule pentru administrarea de diverse medicamente, deoarece această cale de administrare este convenabilă, evitând iritarea provocată, prin alte moduri de administrare ; putem realiza astfel o terapie continuă sau intermitentă.
Perfuziile reprezintă un mod de administrare avantajos, deoarece introduc direct în circuitul sanguin concentrații ridicate de medicament, pentru o perioadă relativ lungă (de câteva zile), iar toleranța acestora este în general, mai bună, comparativ cu alte forme farmaceutice.
Creșterea importanței terapiei parenterale este determinată de tehnicile noi de salvare a vieții, cum ar fi resuscitarea cardiopulmonară și hiperalimentarea parenterală, alături de o serie de antibiotice.
În cazul în care nu se poate efectua o alimentație normală, necesarul nutritiv poate fi suplinit pe cale parenterală; de asemenea, la pacienții în stare de inconștiență, însoțită de vomă, medicamentele se pot admi-nistra numai prin perfuzare, pentru a acționa rapid.
Pe lângă multiplele avantaje oferite de preparatele perfuzabile, ca la orice formă farmaceutică, sunt inerente și unele dezavantaje:
– fabricare și condiționare costisitoare ;
– timp de administrare lung (zile, luni);
– complicații datorită interacțiilor apărute la asocierea de diferite medicamente, în soluția perfuzabilă;
– riscul apariției de septicemie, infecții fungice, hepatită și mai nou SIDA, prin administrare incorectă sau perfuzii contaminate;
– prin administrare, pe cale directă a unor cantități mari de soluții se pot produce modificări în izo- structura sângelui, cu o primă consecință, de perturbare a constantelor fizice, fenomene secundare ca: tulburări cardiovasculare și pulmonare, sclerozarea venelor, apariția de tromboflebite;
– perfuziile nu pot fi aplicate decât în spital, sub strict control medical.
BIBLIOGRAFIE
1. . Cristea A.N.,- Tratat de farmacologie , Ed. Medicală, București, 2005
2. Dobrescu D., – Farmacoterapie practică , Ed Medicală, București,1989
3. Leucuța, S.E. – Introducere în biofarmacie, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1975,
4. Popovici, I.; Lupuleasa, D. – Tehnologie Farmaceutică, vol 2, Editura Polirom, 2008
5. Farmacopeea Română, Ediția a X-a, 1993
6. *** – Agenda Medicală, 2013
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Domeniul larg al terapiei medicamentelor parenterale este rezultatul descoperirilor din cadrul a numeroase discipline. (ID: 156690)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.