Domeniul de Aplicare al Ordonantei Presedintiale

=== d675e01e49455cfe8fb3627803cb2a2706572fd8_306524_1 ===

CUPRINS

Considerații introductive privind instituția ordonanței președințiale

Scurt istoric

Importanța, scopul și rolul instituției

Condiții de admisibilitate ale ordonanței președințiale

Domeniul de alicare al ordonanței președințiale

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

nr. – numărul

NCC – Noul Cod civil

NCPC – Noul Cod de procedură civilă

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

vol. – volumul

Considerații introductive privind instituția ordonanței președințiale

Conceptul de ordonanță președințială este folosit în doctrină și jurisprudență în varii accepțiuni. Astfel, într-o primă accepție, prin ordonanță președințială se desemnează “ansamblul de norme după care se conduc părțile și instanța în soluționarea unei pricini urgente”. Înțeleasă astfel, ordonanța președințială se înfățișează ca o procedură specială reglementată de lege în scopul luării unor măsuri vremelnice în cazuri urgente.

Într-o altă accepțiune, ordonanța președințială evocă însăși actul final și de dispoziție prin care instanța statuează asupra cererii promovate de partea interesată Conceptul de ordonanță președințială evocă în acest caz ideea de act procedural.

Conceptul de ordonanță președințială este folosit, de asemenea, pentru a desemna actul de învestire al instanței în acele cazuri în care reclamantul invocă o intervenție urgentă a justiției, în acest sens, în jurisprudență noastră s-a decis că cererea de ordonanță președințială trebuie să îndeplinească în mod obligatoriu cele două condiții fundamentale: urgența și aparența dreptului.

Adeseori NCPC se referă la ordonanța președințială în accepțiunea de hotărâre. Astfel, de pildă, potrivit alin. (2) al art. 996 „ordonanța este provizorie și executorie”. De asemenea, potrivit alin. (4): „Ordonanța va putea fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului”. În toate aceste situații este evident că legea are în vedere însuși actul – hotărârea-prin care instanța se pronunță asupra cererii pentru luarea unei măsuri vremelnice.

Noțiunea de ordonanță s-a impus în dreptul procesual civil prin însăși forța tradiției. La origine, această denumire a fost utilizată pentru a sugera competența președintelui instanței de a lua măsuri vremelnice în cazuri grabnice.. Ulterior cererile de ordonanță au fost trecute în competența instanței colegiale.

În prezent, potrivit prevederilor de principiu ale art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cererile de ordonanță președințială se judecă din nou de un singur judecător.

Dispozițiile legale privitoare la ordonanța președințială nu contravin art. 16 din Constituție privitor la egalitatea cetățenilor în fața legii, întrucât ele nu sunt aplicabile doar unei sau unor categorii de persoane aprioric determinate, ci oricărei persoane aflate în situațiile menționate în ipoteza normei, neavând caracter discriminatoriu, egalitatea de tratament justificându-se doar când subiectele de drepturi se găsesc în situații similare, împrejurările diferite impunând soluții legislative corespunzătoare.

Scurt istoric

Originea instituției este controversată în doctrină. În opinia unor autori francezi, instituția ordonanței președințiale sau a ordonanței de referat, cum este denumită și azi în dreptul francez, care permite luarea unei măsuri urgente, la cerere, dar numai în cazurile anume prevăzute de lege, și-ar avea origine în ius vocatio ab torto collo din Legea celor XII table; după alți autori, instituția nu reprezintă decât o consacrare legală a unui obicei răspândit în Normandia, numit clameur de haro. Pronunțarea cuvântului i provoca imediat intervenția justiției; cel vizat prin pronunțarea cuvântului haro era obligat să se înfățișeze împreună cu reclamantul în fața judecătorului.

În dreptul francez, referiri la posibilitatea luării unor măsuri urgente în cazul unui pericol iminent s-au făcut pentru prima dată prin celebra Ordonanță din 1667 și într-un edict din anul 1685. De aici instituția ordonanței de referat a fost preluată de Codul de procedură civilă francez. După C.Gr. Zotta, ordonanța președințială își are originea tocmai în edictul din 1685 și „s-a dezvoltat la Paris sub președinția lui Debelleyme, care este considerat în Franța organizatorul ei, urmat apoi de Bazot și Bertin” și a alcătuit art. 806-811 C.proc.civ. francez.

Ordonanța președințială a fost reglementată, pentru prima dată, în dreptul românesc cu prilejul modificării Codului de procedură civilă în anul 1900. Potrivit art. 66 bis, alin. (2) C.proc.civ., în redactarea de la acea dată, pe calea ordonanței președințiale se puteau lua măsuri conservatorii în cazuri grabnice. Această reglementare s-a vădit, în timp, necorespunzătoare, iar prin Legea nr. 394/1943, pentru accelerarea judecăților în materie civilă și comercială, s-au adus modificări corespunzătoare în legislația noastră. În acest sens art. 67 din Legea nr. 394/1943 preciza că judecătorii pot „(…) să ordone măsuri provizorii, în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru evitarea unei pagube iminente și ireparabile, precum și pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul aducerii la îndeplinire a unui titlu executoriu”.

Așa fiind, în virtutea noii legi judecătorul nu mai era limitat la simple măsuri conservatorii, el având posibilitatea de a cerceta chiar și aparența dreptului. Textul enunțat, împreună cu art. 68 din Legea nr. 394/1943, a fost inclus în Codul de procedură civilă cu prilejul modificării acestuia în anul 1948.

Importanța, scopul și rolul instituției

Importanța instituției decurge din natura măsurilor ce pot fi luate de judecător, dar și din eficiența deosebită a procedurii instituite în acest scop. Într-adevăr, legea a creat un mijloc procedural rapid și lipsit de formalism pentru luarea unor măsuri provizorii în cazuri ce reclamă urgență.

Legea stabilește principiul potrivit căruia ordonanța se poate soluționa chiar și fără citarea părților. În același timp, legea îngăduie ca executarea ordonanței să se facă fără somație și fară trecerea vreunui termen.

Rolul ordonanței președințiale nu a scăzut în epoca care s-a scurs de la reglementarea acestei instituții procesuale, ci dimpotrivă, s-a amplificat continuu având o aplicare în cele mai varii materii, inclusiv în litigiile dintre profesioniști și în cele privitoare la apărarea dreptului de proprietate intelectuală. Și în prezent instituția își menține valențele sale preventive. Este în afară de îndoială că ordonanța președințială poate evita adeseori declanșarea ulterioară a unui proces asupra fondului dreptului. Este ceea ce se întâmplă atunci când partea împotriva căreia s-a luat o măsură își dă seama de justețea acesteia și de netemeinicia unei acțiuni pe care ar putea-o exercita cu privire la fondul dreptului.

Într-adevăr, adeseori ordonanța președințială este folosită în materie locativă, în materia raporturilor de vecinătate, pentru luarea unor măsuri provizorii pe timpul procesului de divorț, în litigiile dintre profesioniști etc. Jurisprudența franceză cunoaște cazuri de folosire a ordonanței de referat și pentru înlăturarea practicilor ilegale de folosire a unei opere artistice prin Internet.

Condiții de adminibilitate ale ordonanței președințiale

Textul art. 996 NCPC preia doar în parte dispozițiile art. 581 C.proc.civ. din 1865.

Condițiile de admisibilitate ale ordonanței rămân, în esență, aceleași: aparența dreptului, urgența și vremelnicia măsurilor adoptate. NCPC conține o precizare importantă asupra aparenței dreptului, cerință opusă condiției generale privitoare la existența unui drept subiectiv care se tinde să fie valorificat pe calea acțiunii civile.

Într-adevăr, problema afirmării unui drept subiectiv nu se mai pune în cazul cererilor de ordonanță președințială. Afirmarea unui drept în cazul cererilor de ordonanță președințială ar determina transformarea acestora în veritabile acțiuni de drept comun.

Cercetarea fondului este incompatibilă cu natura și caracterul procedurii speciale pe care o analizăm. Jurisprudența a admis în mod unanim că instanța are posibilitatea de a cerceta, în cadrul procedurii ordonanței președințiale, de partea cui este aparența dreptului. Această cerință este intim legată de problema neprejudecării fondului în cadrul cererilor de ordonanță președințială.

În literatura de specialitate nu a existat în trecut un consens cu privire la determinarea condițiilor specifice ale ordonanței președințiale. Astfel, în opinia unor autori, cererea de ordonanță președințială trebuie analizată în prezența a două condiții specifice: urgența și nerezolvarea fondului cauzei.

Cel mai adesea, însă, ordonanța președințială a fost cercetată în raport cu următoarele trei condiții de admisibilitate: urgența, măsura ordonată de instanță să fie vremelnică și măsura luată să nu prejudece fondul cauzei. În fine, profesorul G. Porumb considera că ordonanța trebuie să îndeplinească o singură condiție de admisibilitate, anume urgența.

Jurisprudență noastră a făcut și ea referiri la condițiile generale și speciale de admisibilitate 6 ale cererilor de ordonanță președințială. Astfel, printr-o soluție de speță, instanța supremă a decis că cererea de ordonanță președințială trebuie să îndeplinească două condiții fundamentale: urgența și aparența dreptului.

În termeni asemănători, dar nu identici, cerințele enunțate sunt precizate și într-una din deciziile de îndrumare ale fostei instanțe supreme, care statuaseră că ordonanța președințială, fiind o cale judiciară, poate fi folosită în materia raporturilor locative atunci când sunt întrunite condițiile cerute prin art. 581 C.proc.civ. din 1865, adică urgența și neprejudecarea fondului.

O atare abordare nu este totuși întâmplătoare. Aceasta deoarece unii autori au adeseori în vedere condițiile pentru admiterea cererii de ordonanță președințială. Este adevărat însă că cerințele necesare pentru exercitarea acțiunii trebuie să fie întrunite și în momentul pronunțării hotărârii. Astfel, de pildă, urgența ne apare ca o condiție ce trebuie justificată de reclamant atât pentru exercitarea cererii, cât și pentru pronunțarea ordonanței. Neprejudecarea fondului apare și ea ca o dublă condiție: pentru exercitarea cererii și pentru admiterea ei. NCPC confirmă această aserțiune prin însăși referirea sa la aparența dreptului.

Vremelnicia măsurii luate trebuie analizată doar ca o condiție a hotărârii adoptate, iar nu ca o cerință de exercitare a cererii de ordonanță. De aceea, în cele ce urmează voi analiza succinct condițiile enunțate, cu precizarea că vremelnicia măsurii luate este necesară numai pentru admiterea cererii. NCPC nu se mai referă, expres, la caracterul vremelnic al măsurilor ce pot fi luate pe calea procedurală a ordonanței președințiale, ci la caracterul lor provizoriu.

Aparența dreptului

Aparența dreptului reprezintă o condiție specifică de admisibilitate a ordonanței președințiale al cărui conținut complex ridică multiple probleme. Ea a reprezentat și în trecut una din cele mai controversate probleme din domeniul ordonanței președințiale.

Această condiție este determinată de însăși caracterul vremelnic, provizoriu, al măsurilor ce pot fi ordonate de instanță în condițiile textului analizat. De aceea, atunci când soluționează o cerere de ordonanță președințială, judecătorul nu are de cercetat fondul litigiului dintre părți. O atare realitate procedurală nu poate conduce la concluzia că pe calea ordonanței președințiale s-ar putea lua o măsură arbitrară.

Dimpotrivă, doctrina și jurisprudență sunt unanime în a recunoaște judecătorului dreptul de a realiza un examen sumar al cauzei, spre a stabili de partea cui este aparența dreptului. Prin urmare, spre a pronunța o soluție justă, judecătorul este îndreptățit de a realiza un examen sumar al fondului cauzei, determinând astfel de partea cui este aparența dreptului.

Examenul sumar al cauzei se întinde, astfel cum s-a subliniat deja în doctrină, asupra tuturor pretențiilor și apărărilor reciproce ale părților; instanța poate examina în acest scop chiar și actele sau titlurile înfățișate de părți. Dar, instanța este chemată să examineze titlurile și actele prezentate de părți doar pentru a stabili de partea cui este aparența dreptului; ea nu se poate pronunța asupni valabilității actului sub aspectul îndeplinirii condițiilor de fond, căci o atare cercetare este rezervată numai judecății în fond.

De asemenea, instanța de judecată nu poate dispune anularea actului prezentat sau să- i interpreteze conținutul ori să dispună rezilierea unei convenții ori revocarea unui administrator al societății comerciale. Aceeași soluție a fost promovată și în ceea ce privește radierea unei inscripții ipotecile, lichidarea unor creanțe, stabilirea caracterului simulat al unui act, prescrierea dreptului sau existența unui drept afectat de o condiție ori de un termen.

Jurisprudența a fost confruntată și cu problema de a determina dacă pe calea procedurală a ordonanței președințiale se poate impune pârâtului și o obligație de a face, cum ar fi refacerea gardului distrus, ridicarea materialelor depozitate pe terenul altuia, desființarea unor lucrări făcute pentru a împiedica accesul reclamantului la drumul public.

Soluția promovată de instanța supremă are o dublă semnificație, anume a statuării că pe calea ordonanței președințiale nu i se poate impune pârâtului o obligație de a face și nici nu se pot adopta măsuri cu caracter definitiv. Totuși se admite, ca o excepție de la regula enunțată, că ordonanța președințială este admisibilă atunci când se urmărește încetarea unor acte abuzive, situație în care i se poate impune pârâtului chiar și o obligație de a face. Astfel cum s-a remarcat, în asemenea împrejurări nu este vorba, în ultimă instanță, de veritabile acte de a face, ci mai degrabă ne aflăm în prezența unor lucrări ce au ca scop restabilirea situației anterioare.

Urgența

NCPC nu se referă, in terminis, la această cerință. El vizează, ca și Codul de procedură civilă din 1865, posibilitatea luării unor măsuri provizorii „în cazuri grabnice”. Legea nu definește conceptul de urgență; ea indică doar situațiile ce pot face necesară și posibilă o intervenție a justiției, respectiv pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente ce nu s-ar putea repara, înlăturarea piedicilor ivite cu prilejul executării.

În primele două situații, instanța are posibilitatea de a aprecia în concret asupra urgenței.

Urgența este o cerință esențială a ordonanței președințiale, ea fiind chiar de esența instituției cercetate. Tocmai de aceea alin. (3) al art.996 NCPC permite executarea ordonanței chiar și fără somație sau fară trecerea unui termen.

Criteriile pe baza cărora se poate aprecia asupra urgenței sunt în mod firesc de natură obiectivă. Instanța urmează să aprecieze de la caz la caz asupra acestei cerințe.

În principiu, criteriile subiective sunt irelevante. O atare soluție este logică, căci simplele considerente de ordin moral nu pot legitima prin ele însele intervenția justiției. Doar în mod excepțional asemenea atitudini de ordin moral pot legitima intervenția justiției pe calea sumară a ordonanței președințiale.

Legislația noastră cunoaște însă și unele situații în care urgența este prezumată.

Astfel, potrivit art. 919 NCPC „instanța poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanță președințială, măsuri provizorii cu privire la stabilirea locuinței copiilor minori, la obligația de întreținere,1a încasarea alocației de stat pentru copii și la folosirea locuinței familiei”. De asemenea, potrivit art. 450 NCPC, instanța de apel este îndreptățită să dispună suspendarea execuției provizorii. Pe calea ordonanței președințiale se pot dispune și măsuri urgente, pe durata imobilizării navei, pentru a asigura siguranța traficului aerian.

În toate situațiile înfățișate mai sus urgența se prezumă, iar ordonanța se pronunță în baza unei dispoziții exprese a legii.

Urgența, ca o condiție a ordonanței președințiale, nu trebuie confundată cu celeritatea

Astfel, de pildă, potrivit art. 508 alin. (1) NCPC „contestația în anulare se soluționează de urgență și cu precădere”. De urgență se soluționează și cererile de evacuare. De asemenea, potrivit art. 1003 alin. (1) NCPC „cererile posesorii se judecă de urgență și cu precădere”.

În toate aceste situații, legea are în vedere necesitatea soluționării rapide a unor categorii de litigii. Drept urmare, chiar dacă legea folosește termenul de urgență, acesta are semnificația de celeritate, rapiditate, iar nu de condiție necesară pentru exercitarea unei cereri Or, urgența la care se referă textul comentat are, așa cum am văzut, o altă conotație, anume aceea de condiție specifică ce ține de însăși natura ordonanței.

Delimitarea necesară dintre urgență și celeritate este sugerată și de unele dispoziții legale privitoare la ordonanța președințială. Astfel, potrivit art. 999 alin. (3) NCPC „Apelul se judecă de urgență și cu precădere, cu citarea părților”. Legea folosește aici conceptul de urgență în sensul de celeritate, adică de soluționare rapidă a unei cauze.

Condiția urgenței trebuie apreciată și în considerarea intervalului de timp scurs de la producerea faptului prejudiciabil și până la introducerea cererii de ordonanță președințială. în această privință jurisprudența noastră nu a manifestat o poziție constantă.

Caracterul provizoriu al măsurii luate

Caracterul provizoriu al măsurii ordonate reprezintă doar o condiție a ordonanței pronunțate de instanță. Această condiție se află într-o strânsă legătură cu neprejudecarea fondului cauzei. Ordonanța președințială este o instituție procesuală pusă la dispoziția părților doar pentru a se lua unele măsuri provizorii, iar nu definitive.

Rațiunea ordonanței este chiar aceea de a se permite luarea unei măsuri rapide și cu caracter temporar. Astfel cum s-a remarcat și în doctrină, măsurile ordonate de instanță, pe această cale procedurală, au o limită în timp, fiind destinate, în principiu, să dureze până când se va soluționa fondul cauzei, chiar dacă hotărârea pronunțată nu cuprinde vreo mențiune în acest sens. NCPC consacră această soluție în mod expres, dispunând în cel de-al doilea alineat al textului comentat că în ipoteza în care „hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata sa și nu s-au modificat împrejurările de fapt avute în vedere, măsurile dispuse vor produce efecte până la soluționarea litigiului asupra fondului”. Același text proclamă expres caracterul provizoriu și executoriu al ordonanței.

Măsura luată de instanță își păstrează însă caracterul provizoriu (vremelnic) indifferent dacă părțile promovează sau nu, ulterior, o acțiune de drept comun. Practic, însă, de cele mai multe ori măsura luată de instanță pe calea ordonanței președințiale corespunde dreptului.

De aceea, dacă reclamantul a avut câștig de cauză în cadrul ordonanței președințiale, el nu mai are interesul de a exercita ulterior o acțiune de drept comun. La rândul său, pârâtul va evita exercitarea unei acțiuni ulterioare ori de câte ori își dă seama că măsura luată de instanță este conformă cu dreptul reclamantului.

Esențial însă, în cadrul procedurii ordonanței președințiale, este faptul că instanța nu rezolvă fondul dreptului, ci adoptă doar măsuri provizorii. Părțile au însă deschisă calea unei acțiuni de drept comun spre a lichida în mod definitiv pretențiile dintre ele.

Ordonanța poate fi dată chiar și atunci când este în curs o judecată asupra fondului. Este ceea ce dispune expres alin. (4) al art. 996 NCPC.

Domeniul de aplicare al ordonanței președințiale

Ordonanța președințială este una din procedurile speciale cele mai frecvent folosite în practică. Explicația rezidă tocmai în posibilitățile pe care ea le oferă pentru luarea unor măsuri provizorii în situații ce reclamă o promptă intervenție a justiției.

Varietatea situațiilor în care se poate recurge la procedura ordonanței președințiale face aproape imposibilă o analiză detaliată a acestora. De aceea, mă voi referi, în continuare, doar la câteva din domeniile mai importante de aplicabilitate ale instituției.

În materie locativă se recurge frecvent la folosirea ordonanței președințiale, lucru posibil ori de câte ori sunt întrunite condițiile impuse de textul analizat. Jurisprudența a decis că este posibilă folosirea ordonanței președințiale chiar pentru a obține evacuarea unei persoane dintr-un spațiu locativ. Evacuarea, în general, este legată de o apreciere și cu privire la existența dreptului subiectiv, fapt pentru care, de principiu, evacuarea se poate obține numai pe calea unei acțiuni de drept comun. De aceea, calea ordonanței președințiale poate fi folosită numai în acele împrejurări ce impun o intervenție neîntârziată a justiției.

Astfel, în jurisprudența noastră mai veche s-adecis că ordonanța președințială poate fi folosită și împotriva persoanei care a ocupat o suprafață locativă fără contract de închiriere, precum și aceea care, deși are un atare contract, a ocupat locuința în mod samavolnic, valorificându-și dreptul locativ pe căi de fapt și nu în condițiile prevăzute de lege

Pe aceeași cale, a ordonanței președințiale, se poate dispune și evacuarea persoanei tolerate într-un spațiu locativ, întrucât aceasta nu are un drept locativ propriu.

Noul Cod de procedură civilă a instituit însă o procedură specială pentru evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fară drept. Această împrejurare nu exclude însă posibilitatea folosirii ordonanței președințiale în cazurile evocate chiar și în cadrul acestei proceduri.

Calea ordonanței președințiale poate fi folosită și de locator pentru reprimarea unor abuzuri de folosință. Într-adevăr, potrivit art. 1799 NCC locatarul trebuie să întrebuințeze lucrul închiriat „cu prudență și diligență, potrivit destinației stabilite prin contract sau, în lipsă, potrivit celei prezumate după anumite împrejurări, cum ar fi natura bunului, destinația sa anterioară ori cea potrivit căreia locatarul îl folosește”. Nesocotirea acestei obligații se poate materializa în variate acțiuni de natură a modifica structura lucrului închiriat, a schimba destinația lui sau a-i provoca stricăciuni. Dacă totuși locatarul săvârșește un abuz de folosință, proprietarul este îndreptățit să recurgă la calea ordonanței președințiale, spre a obține astfel restabilirea grabnică a situației de fapt anterioare. Soluția este statuată expres și de art. 1045 NCPC.

Ordonanța președințială poate fi folosită și în raporturile dintre locatari. Cel mai adesea, în raporturile dintre locatari pot apare litigii cu privire la folosința pașnică a lucrului închiriat.

Ele pot fi generate de comportarea abuzivă a unor locatari care urmăresc să zădărnicească folosirea locuinței, dependințelor, curții sau holurilor comune etc. De aceea, instanța supremă a statuat că ordonanța președințială poate fi folosită și în cazul în care actul samavolnic al unui colocatar constă în ocuparea în exclusivitate a holului, a unei camere de trecere sau a unei dependințe pe care, potrivit contractului de închiriere, le are în folosință comună cu ceilalți locatari ai imobilului sau apartamentului.

Procedura ordonanței președințiale poate fi folosită și pentru reprimarea altor acte abuzive, cum ar fi cele privitoare la folosirea unor utilități ale imobilului (curți, ascensoare, energie electrică etc.). În fine, ordonanța președințială este admisibilă și pentru reintegrarea locatarilor izgoniți abuziv din locuință. Astfel, de pildă, în practica judiciară s-a decis că pe calea ordonanței președințiale se poate dispune reintegrarea în locuință a membrilor de familie izgoniți în mod abuziv.

Ordonanța președințială își găsește o eficientă și amplă aplicație în cadrul raporturilor de dreptul familiei. Adeseori ordonanța este folosită în procesele de divorț, chiar legea referindu-se la o atare posibilitate.

Mai mult, unele măsuri vremelnice pot fi luate, în baza textului comentat, chiar dacă între 50 soți nu există un proces de divorț. Așa este, bunăoară, cazul izgonirii din locuința comună a unuia dintre soți. Pe calea ordonanței președințiale se poate obține de către unul dintre soți și restituirea bunurilor de uz personal sau a celor necesare exercitării profesiei. Aceeași cale poate fi folosită și pentru inventarierea sau evaluarea bunurilor comune atunci când există pericol ca ele să fie înstrăinate de către unul dintre soți.

Ordonanța președințială poate fi folosită și pentru luarea unor măsuri de ocrotire a minorilor în cazul în care soții sunt despărțiți în fapt, cum ar fi stabilirea domiciliului minorilor. O atare soluție este deosebit de utilă și ea se impune doar atunci când există urgență. În cazul încredințării minorilor pe timpul procesului de divorț, condiția urgenței este prezumată de legiuitor.

Procedura ordonanței președințiale poate fi utilizată și în numeroase alte situații. Astfel, la această procedură se poate recurge și în vederea exercitării dreptului părintelui de a avea legături personale cu minorul, precum și pentru stabilirea modalităților concrete de realizare a acestui drept. De asemenea, dispozițiile comentate pot constitui și temeiul adoptării unor măsuri vremelnice privitoare la întreținerea minorilor sau la plata alocației de stat.

Ordonanța președințială se poate folosi și în cadrul raporturilor de vecinătate. Atributele dreptului de proprietate nu se pot exercita în mod nelimitat sau abuziv, astfel încât să prejudicieze pe alți proprietari. Din raporturile de vecinătate derivă pentru fiecare proprietar obligația de a se limita la o folosință normală a bunului său, spre a nu-i stânjeni cu nimic pe ceilalți.

Nerespectarea normelor legale privitoare la raporturile de vecinătate și orice abuz în exercitarea dreptului de proprietate poate genera litigii, iar unele dintre ele pot reclama o intervenție promptă a justiției. Asemenea litigii pot să apară, de pildă, în legătură cu obligațiile părților privitoare la zidul, șanțul sau gardul comun. Fiecare proprietar este obligat să participe la cheltuielile de întreținere și de conservare proporțional cu cota-parte ce-i revine din bun

Dacă există urgență, se poate recurge la calea ordonanței președințiale pentru obligarea părților să adopte măsuri de natură a evita o pagubă iminentă. Astfel, s-a decis că în ipoteza în care șanțurile amenajate împotriva eroziunilor apelor de ploaie nu au mai fost întreținute de mult timp, iar înfundarea lor amenință inundarea proprietății vecine, se poate interveni pe calea ordonanței președințiale. În aceleași condiții se poate solicita și obligarea vecinilor la efectuarea unor reparații cu privire la zidul sau șanțurile comune. O atare soluție nu prejudecă fondul cauzei dacă reparațiile reclamă urgență, căci instanța poate deduce obligația de reparație din prezumția legală de comunitate.

Ordonanța președințială poate fi folosită și în diverse alte situații, cum ar fi ridicarea unei construcții care încalcă o parte din terenul vecinului, efectuarea de lucrări ce periclitează soliditatea imobilului vecin ori depozitării de materiale de natură a bloca accesul vecinului la imobilul său.

În asemenea situații procedura ordonanței președințiale este admisibilă ori de câte ori intervențiajustiției apare necesarăpentru prevenirea unei pagube iminente sau pentru înlăturarea unui pericol. Măsurile luate prin ordonanță sunt provizorii și ele nu trebuie să prejudece asupra fondului cauzei. Această din urmă condiție nu este întrunită în cazul cererii care are ca obiect grănițuirea dintre două proprietăți. De aceea, grănițuirea dintre două proprietăți nu se poate dispune pe calea ordonanței președințiale, o atare acțiune având un caracter petitoriu. Or, într-o asemenea acțiune, părțile își contestă reciproc dreptul de proprietate, ceea ce obligă instanța la o cercetare a fondului cauzei.

Noul Cod Civil cuprinde și o dispoziție expresă privitoare la posibilitatea folosirii ordonanței președințiale în raporturile de vecinătate. Astfel, potrivit art. 630 alin. (1) NCC: „Dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari,decât cele normale în relațiile de vecinătate, instanța de judecată poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum și la restabilirea situației anterioare atunci când acest lucru este posibil”. Același text precizează, în ultimul său alineat că, dacă prejudiciul „este iminent sau foarte probabil, instanța poate să încuviințeze, pe cale de ordonanță președințială, măsurile necesare pentru prevenirea pagubei”. Măsura poate fi dispusă de data aceasta doar dacă pericolul este „iminent sau foarte probabil”. Formula folosită de text, deși are un caracter particular față de textul comentat, evocă în mod evident și condiția urgenței, am spune chiar a unei urgențe calificate.

Intensificarea relațiilor economice în ultimii ani a readus în actualitate problema admisibilității ordonanței președințiale și în litigiile dintre profesioniști. În mod evident, nicio dispoziție legală nu împiedică folosirea ordonanței președințiale și în acest important domeniu de activitate. Dimpotrivă, ordonanța președințială poate constitui și în materie comercială un mijloc procedural deosebit de util pentru prevenirea unei pagube iminente sau pentru luarea oricăror măsuri ce reclamă o intervenție promptă a justiției. Folosirea ordonanței președințiale în litigiile dintre profesioniști este supusă acelorași exigențe ca și în celelalte materii, respectiv condițiilor privitoare la urgență și la aparența dreptului.

Jurisprudența noastră a fost deja confruntată cu varii situații în care folosirea ordonanței președințiale a fost declarată admisibilă. Astfel, cu titlu de exemplu, menționăm folosirea ordonanței președințiale pentru evacuarea salariatului care după încetarea raportului juridic de muncă ocupă în mod abuziv spațiul comercial gestionat sau pentru oprirea unor acte de concurență neloială. De asemenea, s-a decis că este admisibilă cererea reclamantei ca pe calea ordonanței președințiale să i se permită accesul la anumite spații, întrucât are scopul de a preveni producerea unei pagube iminente ce ar rezulta din neexecutarea contractelor comerciale pentru care s-a constituit asociația și nu prejudecă fondul

În schimb, calea ordonanței președințiale nu poate fi folosită pentru evacuarea dintr-un spațiu comercial atunci când părțile își dispută chiar dreptul de proprietate asupra acestuia sau pentru revocarea calității de administrator al unei societății comerciale, o atare măsură având un caracter definitiv se poate pronunța numai prin intermediul unei acțiuni de drept comun.

De asemenea, prin intermediul ordonanței președințiale nu se poate statua asupra valabilității unui contract de credit sau a unui contract de garanție, prin radierea lui din cartea funciară, o atare măsură fiind de natură să prejudece fondul cauzei

Pentru identitate de rațiune nu se poate dispune, pe calea ordonanței președințiale, nici înregistrarea în registrul de acțiuni al emitentului a unei cesiuni.

CONCLUZII

Datorită utilității sale practice, ordonanța președințială se înfățișează în prezent ca una din instituțiile judiciare la care cetățenii recurg în mod frecvent și în cele mai diferite materii.

Așa cum am subliniat în cuprinsul prezentei analize ccopul ordonanței este acela de a evita pierderea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, de a preveni o daună iminentă ce nu s-ar putea repara și de a înlătura eventualele piedici ivite în cursul executării silite.

Este evident că asemenea măsuri și o intervenție atât de promptă a justiției nu se pot realiza în cadrul procedurii de drept , comun, ci numai în condițiile unei proceduri suple și operative.

Ordonanța președințială se înfățișează ca un mijloc procedural ce întrunește condițiile unei acțiuni civile. O atare acțiune are însă un caracter specific, determinat de însăși caracterul particular al măsurilor ce pot fi luate pe această cale. Așa fiind, cererea de ordonanță președințială trebuie să îndeplinească atât condițiile generale necesare pentru exercitarea oricărei acțiuni, cât și unele cerințe particulare.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Crișu, C. Ordonanța presedințială, Editura Academiei București 1976;

V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de proceură civilă, vol. II, Editura Național, 1997;

Leș, I. Noul cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, 2013