Domeniul Criminalistica

Capitolul 1

Secțiunea 3. Definirea criminalisticii. Sistemul și structura ei

Deși Criminalistica a fost definită în mai multe modalități (convergente în cele din urmă) fie ca ,,Știința care elaborează metodele tactice și mijloacele tehnico-științifice de descoperire, cercetare și prevenire a infracțiunilor” fie ca ,,Știința judiciară cu caracter autonom și unitar, care însumează un ansamblu de cunoștințe despre metodele și mijloacele tehnice și procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării informațiilor, identificării persoanelor implicate în săvârșirea lor”, considerăm că formularea unei definiții a acestei științe contra crimei implică un demers teoretic și științific pe măsura caracterului său complex. De aceea, am optat, asemeni lui L. Ionescu pentru notiunea de definire ,,care are avantajul de a ne spune mai liber în ce constă criminalistica… și care este obiectul ei de cercetare”.

Știință cu structură complexă, criminalistica este utilizatoarea și beneficiara unor date și mijloace cu un conținut extrem de divers. Așa cum am arătat în secțiunea anterioară acestea sunt luate din domenii de mare tehnicitate și aparent total diferite de ceea ce îndeobște se consideră a studia o știință din domeniul juridic: chimie (cerneluri, substante), biologie (material biologic), fizică (balistică ș.a.), psihologie (ascultare), psihiatrie (tactica), statistica (informatii), informatica (prelucrarea datelor, baze de analiză), microbiologie, micro urme, cristalografie (metale).

Unanim acceptată este însă împărțirea tripartită a sistemului criminalisticii:

1. Tehnica criminalistică – reunește totalitatea metodelor de descoperire, evidențiere, fixare, ridicare și examinare a macro și microurmelor ce privesc fapta, respectiv autorul sau autorii.

2. Tactica criminalistică – formulează reguli de organizare și desfășurare a activităților de anchetă, procurare și examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului și a victimei, ascultarea, percheziția, prelevarea de obiecte, înscrisuri, acte, etc.

3. Metodologia criminalisticii – se ocupă cu stabilirea de procede, tehnici, succesiuni de activități logico-tactice și mijloace specifice de cercetare a infracțiunilor în funcție de natura lor – furt, omor, tâlhărie, mită, înșelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulație, incendii, explozii, mărturii mincinoase, etc.

Tactica și metodologia se apropie și se întrepătrund sub aspectul finalității, ele apărând ca tactică generală și tactica speciala (vezi și L. Ionescu, op. cit.).

Se impune aici o precizare asupra termenilor utilizați pentru sfera criminalisticii. În țările francofone s-a folosit mai ales termenul de ,,Poliție științifică”, generat de intenția de a departaja probe științifice de alte tipuri de probe.

În țările germanice termenul este ,,Kriminalistik”, iar în cele anglofone ,,forensic science”. Cel din urmă tinde să se extindă în mai toate țările, lăsând la o parte elementele de joc politic, influențe, etc.

Termenul de ,,forensic” derivă din latinescul ,,forum” (piață publică – ca loc de judecată), loc în care purtătorii de păreri diferite pot să-și susțină liberi pledoaria, punctul de vedere. Această dezbatere are loc în sala de ședințe (alt ,,forum”), unde în sistemele de lege procesuală contradictorială probele sunt administrate în cursul unor serii de întrebări și răspunsuri (cross-examining).

Credem că termenul de ,,forensic science” este mai cuprinzător, el incluzând și elementele Criminalisticii cât și Medicina legală, bio-criminalistica, psihologia judiciară, s.a. Pe de altă parte, termenul de science = știință indică apropierea criminalisticii de științele exacte, exprimând caracterul practic și rigoarea științifică ce-i sunt specifice. Cu toate acestea credem că și pe viitor termenul folosit trebuie să fie cel de criminalistică, așa cum s-a încetățernit în limbajul curent.

Secțiunea 4. Categorii de probe oferite de criminalistică

În interacțiunea complexă om-mediu, urmele se produc prin relația cauzală unde contactul fizic cu mediul concret conduce la crearea lor. Pe temeiul cercetării, descoperiri și examinării urmelor se pot stabili legături de natura a permite identificarea autorului lor.

Urmele pot fi astfel atât urme materiale, cât și urme testimoniale (ideatice) prin valorificarea datelor rezultate din memorarea unor evenimente, coversații, sunete, poziii de obiecte persoane, a aspectului, a trăsăturilor, etc.

Urmele materiale pot avea orice formă, de la firul de păr la obiecte, părți de aeronave, etc. De la urma olfactivă, la urma bilogică, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul pordus de explozii. Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării și interpretării lor.

Conform unei enumerări formulate de Barry A. J. Fisher a elementelor ce conferă valoare, urmele (probele) materiale au ca însușiri:

1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor elemente cheie în soluționarea anchetei.

De exemplu, urmele de forțare și lipsa unor bunuri la furt prin efracție, sau urmele de violență și leziunile de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu suspect au fost găsite urme de substanțe volatile (petrol) pe unele bunuri incendiate.

2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezența la locul faptei.

Într-un caz de viol suspectul reținut la scurt timp nu a putut explica prezența unor fire de păr de pisică pe pantaloni, iar victima avea două pisici.

3. Probele materiale (urmele) pot duce la identficarea certă a utorului unei fapte. ADN, urme papilare, probe biologice, etc.

4. Probele materiale pot duce și la exonerea unui bănuit.

O persoana acuzată de falsificrea unui scris, etc. Doi minori au auzat un adult ca i-ar fi drogat si molestat. Examinarea unor mostre de sânge si urină de la minori a proba lipsa în organismul lor a unor urme de drog, apoi ei au recunoscut ca acuzațiile au fost inventate întrucât îl urau pe bănuit.

5. Probele materiale pot completa și confirma mărturiile.

Victima unei lipsiri de libertate a reclamat ca a fost legată de un calorifer în apartamentul unui bânuit cu un cablu de nylon pe care l-a rupt și abandonat pe terasa pe unde a reușit sa fugă . La cercetarea locului faptei cablul rupt a fost gasit în locul indicat de victimă.

6. Un suspect pus în fața probelor materiale poate face măturisiri sau chiar declarații complete.

7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale.

Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se șterg, iar factorul subiectiv poate interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse ,,în tabloul relatării” date care în realitate nu au fost receptate.

8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în soluționarea cauzelor. Nesusținute de probe, declarațiile nu pot servi la nimic.

Reluând într-o formulă concentrată cele de mai sus Lucian Ionescu consideră că din punctul de vedere al relevanței lor probele pe care le oferă Criminalistica sunt, în acest sens:

1. Probe disculpante – prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili autori (o urmă de mușcătură pe corpul victimei, amprente, striații pe cămașa de metal a unui glonț produse de ghinturile țevii);

2. Probe indicative – indică producerea unei anumite fapte (acțiune, fenomen, proces) fără a indica și autorul (ex. răzuirea unei mențiuni pe un act, explozia unei bombe);

3. Probe coroborative – prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la stabilirea unei anumite situatii (ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezența ei intr-un anumit loc, dar nu și calitatea: autor, victimă, martor);

4. Probe determinante – care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta și autorul ei (exemplu la viol: urma de mușcătură pe corpul victimei; ADN).

Unii autori subîmpart urmele în:

– probe – dovedind un adevăr;

– indicii – semnul existenței unui fenomen, împrejurări, eveniment, etc.

Indiferent dacă veți accepta această din urmă subîmpărțire sau nu, esential este a se reține că prin Criminalistică se oferă elemente științifice cu caracter de certitudine (uneori și acestea pot cunoaste o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului privind imprejurările, timpul, locul, modul, mobilul, scopul, autorul(autorii), unei (unor) fapte.

Secțiunea 5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii

Dată fiind strânsa legătură a Criminalisticii cu Dreptul penal și Dreptul procesual penal, sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora (principiul prezumției de nevinovăție, aflării adevărului) cât și principii specifice Criminalisticii.

1. Principiul legalității – principiu ,,sine qua non” al oricărui demers cu contiguitate domeniului dreptului. Acesta este înscris în Constituția Romaniei și în Codul penal , fără de care ne-am întoarce în curând la dreptul discreționar, abandonând principiile statului de drept.

Având ca fundament legalitatea, criminalistica alături de alte ramuri de drept urmărește susținerea principiului potrivit căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele sale, nimeni să nu fie pedepsit pe nedrept.

2. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice și tactice criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale și permite administrarea probatoriului necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanța dintre starea de fapt stabilită de organul judiciar și realitatea obiectivă privind fapta și autorul.

Aflarea adevărului este deci consecința unei activități complexe de investigare a faptelor și împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumita cauză. Prin caracterul științific al criminalisticii se pun la dispoziția justiției date cu un conținut științific, cu grad înalt de precizie în determinare.

3. Principiul prezumției de nevinovăție. Această prezumție guvernează întreaga desfășurare a procesului penal, dovedirea vinovăției cazând în sarcina organului judiciar. Pe acest fond, administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care dovedesc vinovăția cât și pe cele privind nevinovăția. Cum vom arăta și în cuprinsul cursului, recunoașterea nu este ,,regina probelor”, ea trebuie susținută de un probatoriu pertinent, administrat conform normelor procesuale, impunând adesea din perspectiva criminalisticii un conținut științific complex.

Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunțată hotărârea organului judiciar, trebuie fundamentată pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, pe înțelegerea lor de natură amplă, pluri-disciplinară, aptă a reflecta adevărul.

4. Săvârșirea unei infracțiuni determină în mod necesar modificări materiale în mediul înconjurător. Toate faptele omului, activitățile și acțiunile sale se reflectă în mediu ca interacțiuni cauzale. Ceccaldi spunea în ,,Criminalistica” sa că ,,nu poate exista infracțiune fără urme”. Așa-numitele „crime perfecte” sunt mai degrabă rezultat al scurgerii unui timp prea mare între faptă și descoperirea ei, insuficientei calificări profesionale a investigatorilor, lipsei dotării tehnice corespunzătoare, greșelilor de lucru, etc.

5. Principiul identității. Ca principiu fundamental al gândirii – ,,starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-și păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea, rămânând el însuși.” Astfel, în marea diversitate și unitate a lumii, un obiect dintre mii de exemplare asemănătoare este unic și identificabil. Acest principiu va fi valorificat și dezvoltat în cadrul capitolului destinat identificării. El permite stabilirea anumitor trăsături specifice și stabilirea exactă a faptelor și împrejurărilor într-o cauză penală dată.

6. Principiul operativității în investigare și în soluționare. O regulă cu caracter practic în consonanță cu principiul celerității în soluționarea cauzelor. ,,Timpul lucrează în favoarea infractorului.”

De la prima clipă a sesizării despre săvârșirea unei fapte și până la definitiva soluție a cauzei, activitatea celor chemați să o cerceteze și soluționeze este guvernată de acest principiu. Sensul său nu înseamnă ,,graba”, ci doar operativitate, nu ,,pripeala” ci doar neîntreruptă preocupare pentru aflarea adevărului.

Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la fața locului, cu atât urmele sunt ,,mai calde”, proaspete, clare, neatinse – infractorul este acolo sau în apropiere, victima mai poate fi salvată, sau poate da unele relații clare, martorii își amintesc exact, nedeformat.

Adeseori unele persoane de bună credință îngreunează cercetările din neștiință: fac curat după un furt, mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului faptei.

Mai mult – trecerea timpului între momentul faptei și ridicarea obiectelor suspecte va aduce unele deformări ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura tălpii unor pantofi ) ale imaginilor reținute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor implicate (o reparare sau o nouă accidentare a unei mașini implicate anterior în accident).

Toate aceste principii formează un tot unitar, aflându-se în strânsa legătură și intercondiționare reciprocă. Necesitatea de a înțelege și recunoaște caracterul lor determinant pentru aflarea adevărului este de domeniul evidenței. Criminalistica, înainte de a fi spectaculoasă așa cum ne-au obișnuit romanele și filmele de gen este o muncă al cărui succes depinde de meticulozitate, de claritatea ideilor, de pregătirea profesională și nu în ultimă instanță de un spirit deschis noului, reunite în persoana anchetatorului.

Notiunea de urmă

,,Oriunde ar călca, (infractorul – n.n., S.A.) orice ar atinge, tot ceea ce lasă în mod inconștient, va servi drept martor tăcut împotriva sa. Nu numai urmele digitale sau cele create de picioare, dar chiar și părul său, fibre din hainele sale, sticla pe care o sparge, urmele de unelte pe care le-a lăsat, vopseaua pe care a zgâriat-o, sângele sau sperma pe care le lasă sau le ia – toate acestea și multe altele vor fi mărturie tacută împotriva lui. Acestea sunt probe ce nu uită. Ele nu se tulbură de emoția clipei. Ele nu lipsesc pentru că lipsesc martorii umani. Ele nu pot depune mărturii mincinoase. Ele nu pot lipsi total. Numai interpretarea lor poate fi greșită. Numai eroarea factorului uman în descoperire, studiere și înțelegere poate să-i diminueze valoarea. ”

Prin urmă rezultată din infracțiune se poate deci înțelege orice modificare materială survenită în mediul ambiant în care s-a petrecut fapta. Mijloacele moderne au extins capacitatea de sesizare, de exemplu: urme sonore sau termografice, microurme, urme olfactive, capcane chimice, urme de pătrunderi și operații neautorizate în sisteme computerizate, s. a. m.d.

Urma poate fi nu numai rezultatul acțiunii infractorului, dar și a acțiunilor sau mișcărilor victimei ca o consecință a infracțiunii. De exemplu: convulsii (la otrăvire), încercarea de apărare, de scăpare, etc., zgârieturi, mușcături pe agresor, urme de cățărare, etc.

Nu numai ce face ci și cum face autorul faptei poate servi la identificare ( Exemplu: modul de legare a unei frânghii, de deschidere a unui seif, nivelul calității unui fals ori contrafaceri).

Capitolul 2

CAPITOLUL II
LEGĂTURA CRIMINALISTICII CU ALTE ȘTIINȚE. MIJLOACELE TEHNICE ALE CRIMINALISTICII

Secțiunea 1. Legătura criminalisticii cu alte științe

Am evidențiat în mod repetat caracterul deschis al criminalisticii, modul în care aceasta apelează la alte domenii pentru a-și fundamenta concluziile și rezultatele. Dar nu se limitează la atât. Criminalistica are importante legături și schimburi de informații cu diverse alte științe juridice cât și nejuridice.

1. Legătura cu dreptul penal: este evident în afara oricărei discuții contradictorii. Dreptul penal este cel care stabilește elementele constitutive ale infracțiunii și faptele considerate ca atare.

2. Legătura cu dreptul civil: în domeniul protejării actelor, al stabilirii falsului și autenticului semnăturilor, al modului de ascultare a persoanelor în cadrul procesului civil.

3. Legatura cu dreptul procesual: o intercondiționare complexă. Codurile procedurale – civil și penal – sunt cele care stabilesc normele ce reglementează diversele activități legate de administrarea și verificarea probelor, recoltarea, examinarea, expertiza, verificarea de scripte, percheziții, reconstituiri, ascultări, etc.

4. Legatura cu medicina legală: uneori cele două domenii se confundă (cercetarea urmelor produse de armele de foc pe corpul uman, a plăgilor prin împușcare, traumatologia mecanică, leziuni produse cu agent vulnerant), dinamica accidentelor de circulație (stabilirea locului unei persoane în autovehicol la accident ). Este în afara oricărui dubiu nexul complex dintre cele două domenii. În unele cauze este aproape imposibil de a le separa (ca de exemplu: atunci când se cere stabilirea pozițiilor în momentul unei împușcări, ori prin intermediul diferitelor urme de sânge, abraziuni, etc., pozițiile victimă – agresor, succesiunea unor evenimente, operațiuni, la stabilirea discernământului cu ajutorul medicinei legale ș.a.m.d.).

5. Legătura cu criminologia. Adeseori confundate, criminalistica și criminologia au obiecte de cercetare net diferite, dar complementare. Criminalistica oferă mijloace de elucidare a unor cazuri concrete și date privind modul de săvârșire, care sunt valorificate în plan teoretic de către criminologie pentru studierea fenomenului și din punct de vedere psihiatric, statistic, economic, s.a.m.d.

6. Legătura cu psihologia și psihiatria: se realizează în aplicarea metodelor proiective, caracteriologice, la stabilirea metodelor tactice de ascultare, prindere, elaborarera variantelor și versiunilor; de exemplu ,,Profilulul criminalului” și ,,Criminal behaviour sciences” la FBI în SUA. La stabiliirea condițiilor care influenteaza procesul memorării și al redării.

7. Legătura cu logica: fundament al întregii activități criminalistice, această legatură permite aprecierea și înțelegerea succesiunii operațiilor, interpretarea, deducțiile și inducția logică.

8. Legătura cu științele naturii: în cercetarea criminalistică sunt utilizate informații și aplicații ale tuturor domeniilor conexe – biologie, fizică, chimie, mecanică, optică, fizică atomică, informatică, genetică, s.a.

Capitolul 3

CAPITOLUL III

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ

Secțiunea 1. Noțiuni generale

Specific întregii activități de cercetare științifică și deosebit de important pentru criminalistică, procesul de identificare se bazează pe ,,posibilitatea recunoașterii obiectelor lumii materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora și datorită neschimbării relative a lor, cel puțin pentru un anumit timp”.

Stabilirea adevărului în cauzele supuse justiției se realizează prin intermediul administrării de probe. Una din modalitățile de probațiune o constituie și identificarea criminalistică, fără însă a se confunda cu aceasta și fără să se reducă la ea. ,,Conținutul principal al probațiunii cu ajutorul identificării criminalistice constă în găsirea, desprinderea obiectului sau persoanei implicate dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile”.

Identificarea, ca proces psihic realizat prin compararea caracteristicilor, urmată de judecata privind identitatea sau neidentitatea, se bazează în toate domeniile pe aceleași principii, dar aplicarea și modul de realizare a procesului de identificare poartă o amprentă specifică pentru fiecare activitate în parte. Identificarea criminalistică are și ea specificul său, constând din aceea că se urmărește a se stabili prin acest complex proces, atât identitatea cât și neidentitatea, iar concluziile au în consecința formulării lor aceeași forță probantă.

Criminalistul merge, în principiu, cu identificarea până la nivelul unui obiect sau individ, nu rămâne la nivelul generic al grupului de obiecte, categorie de indivizi ș.a.m.d., în funcție de măsura în care mijloacele de examinare și metodologia de care se dipune la un moment dat permit o identificare individuală. Stabilirea apartenenței la o anumită grupă nu este suficientă, procesul mergând în continuare prin intermediul comparării cu un singur obiect – cel care a creat urma de la care se pleacă.

Considerăm, asemeni opiniei formulate de profesorul Emilian Stancu, că identificarea nu trebuie privită rigid, ea fiind un proces dinamic, asemeni înseși obiectelor și ființelor pe care le examinează, în continuă schimbare și rămânând totuși ele însele.

Identificarea criminalistică apare astfel ca un proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor și metodelor proprii științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, într-un sistem unitar și individualizat.

Identificare se poate face, prin contact direct nemijlocit cu obiectul care trebuie identificat.

Identificarea se poate face și fără contact direct, tactil, instrumental, vizual cu obiectul care trebuie identificat, folosindu-se în acest scop:

Identificarea după descrierea trăsăturilor esențiale – când sunt folosite percepțiile anterioare ale altor persoane privind aspectul, locul, modul de acțiune al unui fenomen, obiect, instrument sau persoană. În acest mod sunt identificați infractori, obiecte ori persoane dispărute, sustrase, răpite, printr-o comparare a descrierilor cu elementele de care se dispune.

Identificarea după memorie este o altă modalitate de identificare, bazată pe valorificarea percepțiilor anterioare ale unor persoane în funcție de calitatea percepției și memorării realizate în anumite condiții de timp, loc, stare psihică etc. La reîntâlnirea cu obiectul, persoana sau fenomenul perceput, se recurge la memoria percepției respective pentru a putea efectua o comparare. Memorarea percepțiilor permite identificarea atât a unor elemente de ordin vizual (aspect, culoare, viteza de deplasare etc.), cât și a unor elemente de ordin senzorial divers (olfactiv, auditiv, intensitate, miros specific etc.). În funcție de modul în care un anumit fenomen, obiect, ființă s-a reflectat în lumea materială producând anumite urme se conturează și ceea ce îndeobște constituie domeniul identificării în criminalistică.

Identificarea după urmele lăsate va utiliza, alături de impresiunile de la fața locului, și altele create în mod artificial, prin intermediul obiectului, ființei bănuite a le fi creat (de exemplu urme de tăiere cu un topor, cu un fierăstrău, create cu o cheie falsă, impresiuni papilare). Dat fiind posibilitatea repetării cvasi-identice a modului în care s-a creat urma în litigiu, această modalitate de identificare dispune de cele mai mari șanse de reușită și oferă un grad ridicat de certitudine.

Secțiunea 2. Principiile identificării criminalistice

Dat fiind caracterul științific al metodelor utilizate de criminaliști, activitatea de identificare trebuie să se fundamenteze în mod necesar pe anumite principii generale:

1. Obiectele supuse examinării apăr ca obiecte scop (de identificat) și obiecte mijloc (care servesc la identificare).

Această dihotomie este practic o consecință a modului în care se realizează compararea. Are o deosebită importanță înțelegerea corectă a noțiunilor de ,,identitate” și ,,asemănare” pe care, destul de des, unii practicieni le confundă. Această utilizare confuză a celor două noțiuni este, la rândul său, o consecință a confundării obiectului scop (creator de urmă) cu obiectul mijloc (purtător de urmă și utilizat în aprecierea comparativă). De exemplu, o semnătură contestată se va compara cu semnăturile executate la cererea instanței sau cu probele necontestate; urma de pantof de la locul faptei cu urmele create experimental cu pantofii bănuitului ș.a.m.d.).

Obiectul creator de urmă nu este însă identic cu caracteristicile lui oglindite în urmă, întrucât ,,a susține că urma lăsată de încălțămintea infractorului este identică cu încălțămintea care a creat-o” este la fel de absurd ca și a susține că ,,fotografia unei peroane este identică cu persoana însăși”, cum preciza Camil Suciu.

2. Obiectele supuse identificării cuprind elemente relativ stabile și elemente variabile. Dinamica existenței, continua mișcare a realității este un fapt de necontestat. Schimbarea se manifestă la nivelul obiectelor, fenomenelor, persoanelor, prin uzuri, alterări, îmbătrânire fizică etc., dar aceste schimbări nu sunt fundamentale, altfel procesul identificării nu ar fi posibil.

Stabilitatea trăsăturilor nu este de interpretare simplă, fixistă, în sensul imobilității totale. Ea trebuie înțeleasă prin raportare la intervalul de timp dintre descoperire și examinare, în sensul înțelegerii faptului că trăsăturile caracteristice ale obiectului identificării (fenomen, persoană, obiect) la momentul săvârșirii unei anumite fapte se regăsesc în mod necesar în caracteristicile relevate în cursul cercetării lor din punctul de vedere al criminalisticii.

Revine criminalistului sarcina de a distinge între caracteristicile variabile și cele stabile ale obiectului de identificat.

3. Examinarea analitică și sintetică a elementelor caracteristice.

Acesta este un principiu al stabilirii identității generat de către caracterul dinamic, unitar dar și contradictoriu, al realității.

Examinarea analitică presupune o abordare atentă, amănunțită (în detaliu și de profunzime) de natură a duce la o clară surprindere a elementelor caracteristice ale obiectului spus examinării (de exemplu – toate elementele de relief papilar ale unei urme papilare ridicate de la locul faptei, toate caracteristicile micro-reliefului de pe un tub cartuș ș.a.m.d.).

Examinarea sintetică se realizează pentru suprinderea în dinamică a specificității elementelor (de exemplu – înțelegerea și observarea variabilității unor scrisuri, semnături, variația modelelor de pe suprafața de rulare a unei anvelope prin uzură).

4. Interdependența cauzală și dinamicitatea

În activitatea concretă de cercetare a cauzelor, organele judiciare sunt chemate să observe atributul fundametal al existenței – mișcarea – și să privească realitatea prin prisma existenței cauzalității ca un factor necesar al mișcării. De exemplu, trecerea timpului produce distrugerea unei urme, estomparea unor memorizări și percepții, uzuri diferite ale unui instrument, alterarea grafismelor la persoane în vârstă etc.

Secțiunea 3. Fazele procesului de identificare

Prin stabilirea acestora se marchează momentele cheie ale desprinderii caracteristicilor esențiale ale obiectului scop și obiectului mijloc. Procesul merge în mod firesc de la general la particular, dar el impune în același timp minuțiozitate și rapiditate, precizie și capacitate de diferențiere. Aplicarea cerinței celerității nu înseamnă superficialitate, iar prezența cât mai multor detalii individualizante este semnul acurateții cu care a fost îndeplinit procesul de identificare. Identificarea criminalistică se realizează în mod treptat, prin trecerea de la general la particular, trăsăturile specifice ale obiectelor, ființelor, fenomenelor sunt selectate prin stabilirea genului, speciei, grupei, subgrupei, modelului etc., încât să se ajungă de la gen, la individ, la obiectul scop.

Proces unic, identificarea criminalistică parcurge două faze succesive în care prima se constituie ca premisă logică a celeilalte. Aceste două faze succesive sunt identificarea generică și identificarea individuală.

Identificarea generică constă în ,,stabilirea pe baza caracteristicilor generale a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen sau specie, subspecie îi aparține”.

Clasificarea se face pe baza criteriilor care reflectă construcția, forma, (tipul și marca armei, tipul și marca autovehicolului), structura internă, însușirile anatomice, psihice etc. Atunci când sunt reținute anumite caracteristici generale, ele constituie baza de definire în măsura în care sunt specifice pentru clasa respectivă, având și însușirea constanței. Deosebirile esențiale conduc la stabilirea incompatibilității, deci la excluderea fenomenului, obiectului, ființei din genul respectiv.

Identificarea individuală. ,,A individualiza un obiect concret – cel care a produs urma incriminată – înseamnă a determina și a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelate obiecte de același gen, caracteristici care se reflectă în urmă.”

Pornind de la categoriile de necesitate și întâmplare, identificarea individuală valorifică legătura complexă dintre acestea. Rezultată din esența lucrurilor, necesitatea desemnează temeiul intern. Întâmplarea este semnul unor însușiri și raporturi de natură externă. În mod necesar un anumit corp va produce o anumită urmă, în mod întâmplător, intervenția unui fenomen va putea genera modificarea manifestărilor unui alt fenomen. De exemplu, uzura unui pneu va putea duce la explozia lui în condiții de rulare cu viteză și sub sarcină mare.

Secțiunea 4. Metode folosite în identificare

1. Observarea este utilizată în scopul surpinderii caracteristicilor generale și specifice și a reflectării lor în obiectul de identificat. Metoda observării servește la diferențierea pe genuri, subgrupe, categorii etc., precum și la pătrunderea în domeniul specificului, al înțelegerii trăsăturilor ce individualizează un anumit obiect, fenomen, ființă.

2. Analizele diverse – pot fi realizate cu diferite instrumente optice (lupă, microscop), pe cale chimică (cromatografie, sinteză, precipitare etc.), prin tehnici biologice (analiza urmelor de sânge), prin examinări traseologice, de balistică ș.a.

Se va avea în vedere, la aprecierea rezultatelor, variabilitatea clarității urmelor în funcție de natura obiectului mijloc. Realitatea există și evoluează ca o contopire complexă a variabilității și stabilității. Foarte adesea – așa cum se va vedea la examinarea scrisurilor și în special a semnăturilor – asemănarea până la perfecta suprapunere trebuie privită cu circumspecție. În sens contrar, prezența unor elemente de relativă variabilitate încadrate în firescul scrierii și în limitele de variabilitate normală vor fi indicii ale identității de autor.

3. Compararea (confruntarea) – este aplicată în numeroase cazuri, fiind și extrem de accesibilă. Ea este un mijloc de lucru atât tehnic cât și un procedeu tactic frecvent. Sunt utilizate mijloace optice (microscoape comparatoare, fotografiii de examinare etc.) care permit mărirea imaginilor și examinarea minuțioasă a detaliilor. Apoi are loc un proces de evaluare a importanței unor elemente, frecvența prezenței (repetiției) lor a concordanței sau neconcordanței detaliilor, însuțirilor ș.a.m.d.

4. Juxtapunerea – procedeu de stabilire a continuității liniare, utilizat de exemplu la identificarea armelor de foc după striațiile lăsate de ghinturile țevii pe proiectile sau la identificarea obiectului crestor al unei urme (identificarea unui topor după striațiile din lemnul arborilor tăiați cu acesta). Procedeul este extrem de eficace, dar presupune corecta folosire a aparaturii și acuratețe în aprecierea detaliilor. În caz contrar putând interveni excluderi eronate sau chiar identificări de continuitate liniară inexistentă.

5. Suprapunerea – servește la relevarea asemănărilor și deosebirilor dintre diferite obiecte, prin suprapunerea imaginilor lor. Aprecierea deosebirilor va ține seama de uzura în timp a obiectelor, de modul și locul de realizare al urmei în litigiu, de modul de realizare al urmei de comparație. Finalul examinării criminalistice, fundametată pe examinarea comparativă, pe surprinderea și aprecierea asemănărilor și deosebirilor îl constituie formularea concluziilor.

Sectiunea 5. Formularea concluziilor de identificare

Modul în care criminalistul își formulează concluziile trebuie să fie clar, decurgând în succesiune logică din rezultatele examinărilor făcute. Concluziile formulate pot fi: certe (categorice) și probabile. Practica expertizei criminalistice și literatura de specialitate cunosc și situația în care nu poate fi formulată nici una dintre aceste concluzii.

Concluziile certe pot fi: pozitive și negative. Concluziile certe pozitive sunt concluzii de identificare (de exemplu: semnătura în litigiu a fost executată de către titularul …), în timp ce concluziile certe negative au sensul de excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de către …).

Ambele tipuri de concluzii certe au o deosebită relevanță pentru organul judiciar, ele indicând atât autorul unei anumite acțiuni, cât și disculpând un anumit autor (obiect, fenomen), excluzându-l din lista (cercul de suspecți) de cercetat.

Concluziile de probabilitate. Această categorie de concluzii a fost și încă este subiectul unor discuții îndelungate între specialiști. Dacă în țara noastră concluzia probabilă este în general în forma ,,probabil da”, în alte state, probabilitatea este atât pozitivă cât și negativă. În România, concluzii probabile negative sunt mai rar formulate. Unul dintre promotorii acestor concluzii a fost dr. Ladislau Mocsy. Din păcate, mulți dintre cei chemați să uzeze în procesul înfăptuirii actului de justiție de concluzii de probabilitate, acceptă varianta „probabil” ca pe un da, deși uneori expertul, formulând concluzia probabilă înclină către „probabil nu”.

Formularea unei concluzii de probabilitate este în general rezultatul insuficienței materialului de examinare, dar mai ales al insuficienței cantitative și calitative a materialului de comparație. Obiectul, fenomenul căutat nu oferă suficiente elemente cu potențial identificator pentru formularea unei concluzii categorice, iar ,,pe de altă parte, caracteristicile descoperite mai pot fi intâlnite și la alte obiecte”. Concluziile de probilitate au darul de a permite orientarea muncii de elaborare a versiunilor. Fără a confirma sau infirma o anumită împrejurare, concluziile de probabilitate oferă o opinie științifică cu caracter de presupunere.

Concluziile de imposibilitate a identificării constituie o situație aparte în identificarea criminalistică, dar ele nu trebuie respinse sau desconsiderate în planul probator. Pot rezulta din două motive: insuficiența caracteristicilor la obiectul scop și lipsa mijloacelor tehnice, metodice sau științifice de realizare a examinărilor necesare cauzei în speță. De exemplu, atunci când se cere a se stabili data unui act, situat intr-o perioadă de timp foarte apropiată sau dacă anumite adăugiri au fost făcute în aceeași zi sau la intervale diferite. De asemenea, când se cere identificarea armei care a tras un anumit proiectil, iar cămașa acestuia este foarte deformată, exfoliată de pe miez, inaptă examinării microscopice. Uneori, în practică concluzia de imposibilitate este apreciata ca o concluzie de excludere, conducând la aprecieri greșite. Ea este însă expresia unei imposibilități generale, nu numai față de obiectul prezentat, dar și față de orice alt obiect, fenomen, ființă.

Concluzia ,,nu se poate stabili” păstrează în conținutul său însă o concluzie de probabilitate, faptul rămânând posibil, producerea lui într-un anumit mod nefiind exclusă (de exemplu datorită deformării și ruperii cămășii metalice nu se poate stabili dacă glonțul a fost tras de arma în litigiu, dar nu este exclus să fi fost așa). Aceste concluzii pot avea o valoare probantă mai redusă, atestând faptul că o anumită ipoteză este posibilă.

Expertiza criminalistică

Cunoscută în literatura de specialitate și sub denumirea de ,,expertiza de identificare judiciară” și constituind un mijloc de probă valoros, expertiza criminalistică este o activitate de cercetare științifică a urmelor și altor mijloace materiale de probă în scopul identificării persoanelor, animalelor, plantelor, obiectelor, substanțelor sau fenomenelor, al determinării anumitor însușiri ori schimbări intervenite în conținutul, structura, forma ori aspectul lor.

Expertiza poate fi dispusă din oficiu sau la cerere, atunci când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, sunt necesare cunostințele, opiniile unor experți.

Faptul că între cele două mijloace de probă există asemănări (situate însă numai în plan tehnic-criminalistic), nu conduce (sau mai exact, nu ar trebui să conducă) la concluzia că una ar putea înlocui pe celaltă. Așa cum eronat, dar foarte des procedează unii specialiști de la serviciile criminalistice ale poliției, constatările tehnico-științifice sunt denumite și expertize criminalistice, iar specialistul semnează ca ,,Expert”. Așa cum aprecia și prof. Emilian Stancu ,,Dacă, pentru sublinierea calității științifice a examinării se dă o altă denumire, atunci se impune sa fie avute în vedere toate elementele care decurg din această modificare (subl. ns. S.A.) (deși legal este imposibil), cum ar fi, de pildă, acceptarea prezenței unui expert solicitat de părți. De aceea, constatările tehnico-științifice efectuate de către experți ai organelor de cercetare penală nu pot fi incluse în categoria expertizelor criminalistice, în accepțiunea lor procesual penală.”

Introducerea prevederilor O.G. 75 din 2000 care oferă părților posibilitatea de a avea un expert consultant alături de expertul oficial, care să le reprezinte în faza de efectuare a expertizei, este un pas înainte, depinzând doar de calitatea pregătirii și de probitatea profesională a acestora modul în care se manifestă activ. Deși modul în care este reglementată particiaparea experților consultanți la realizarea expertizei este oarecum restrâns, instaurând mai degrabă un sistem de expertiză supravegheată decât de expertiză contradictorie.

Pregătirea și dispunerea expertizei criminalistice

O primă problemă ce se cere a fi avută în vedere este cea a aprecierii oportunității dispunerii examinării de specialitate. În sarcina organului care va solicita lucrarea cade și stabilirea obiectului expertizei (constatării), aprecierea importanței, formularea corectă și clară a întrebărilor (problemelor) la care vor trebui să răspundă specialiștii sau experții.

Aprecierea oportunității dispunerii presupune studierea și însușirea materialului asupra căruia urmează a se dispune lucrarea, încât să nu se întârzie efetuarea unei expertize necesare soluției în cauză. În mod greșit, unele organe judiciare admit și cereri de noi expertize sau de expertize lărgite în situații în care printr-o lucrare anterioară s-au adus toate lămuririle de specialitate ce erau necesare. Cererile respective sunt uneori doar mijloace de tergiversare a soluției. De exemplu, deși autorul unei semnături a fost identificat cu certitudine încă din faza constatării tehnico-științifice efectuată de organul de poliție, iar această constatare este confirmată de expertiza criminalistică efectuată la Laboratorul interjudețean de expertize criminalistice competent teritorial, se cere o nouă expertiză (denumită în mod impropriu contra-expertiză) la Institutul Național de Expertize Criminalistice.

Atât dispunerea tardivă, cât și dispunerea prematură a unei expertize pot avea consecințe negative asupra anchetei, ele putând determina fie degradarea materialului în litigiu, fie insuficiența materialului de examinare.

Stabilirea obiectului expertizei și formularea clară a întrebărilor sunt, de asemenea, extrem de importante. Adeseori se cere, în cadrul unor expertize balistico-judiciare, să se pronunțe expertul dacă arma prezentată este armă de foc. Ori, chemarea expertului nu este de a se pronunța cu privire la probleme de drept, ci doar la fapte ori împrejurări ale cauzei. Astfel, expertul va putea preciza dacă arma în litigiu este o armă de foc atipică, militară, de vânătoare etc. și dacă ea functionează pe principiul armelor de foc, dar încadrarea legală, este sarcina organului judiciar.

Întrebările pe care trebuie să le lămurească expertiza sunt în general supuse necesității de claritate, indicând cu precizie obiectul scop, caracteristicile vizate. Din păcate, în practică, multe instanțe formulează neclar, superficial întrebările. De exemplu, să se stabilească dacă actul în litigiu a fost semnat de către titular. Ori actul în litigiu nu a fost identificat sau pe actul respectiv sunt mai multe semnături, unele indescifrabile, ceea ce face ca expertul să trebuiască să-și asume și rolul de a clarifica ce a dorit să afle instanța, faptul venind în contradicție cu rolul său limitat, chiar dacă ar putea fi interpretată aceasta atitudine ca ,,rol activ al expertului”.

Este la fel de adevărat că uneori se întâlnesc, în ciuda unor întrebări clare, precise și răspunsuri ambigue ale specialiștilor. De exemplu, într-o cauză unde s-a cerut a se stabili dacă o anumită armă este armă de vânătoare sau militară, în urma constatării științifice-tehnice a organului de poliție se preciza că ,,arma în litigiu este armă de vânătoare, însă datorită calităților de tragere și preciziei deosebite pe care le posedă poate fi încadrată în categoria armelor militare.” Așa cum vom vedea în alt capitol, clasificarea armelor se face în functie de destinație, astfel că această concluzie conținea cel puțin o eroare, dacă nu chiar o informație denaturată.

Efectuarea expertizei criminalistice

Procedând la efectuarea unei expertize criminalistice, expertul parcurge, de regulă, urmatoarele etape:

1. Studierea și însușirea obiectului lucrării este faza în care, luând contact cu materialele trimise spre examinare, expertul își stabileste genul de expertiză ce urmează a fi realizată, apreciază dacă sub aspect cantitativ și calitativ materialul primit este corespunzător și, eventual, cere completarea lui. De exemplu, actul în litigiu a fost trimis în copie electrostatică (xerox), dar practica și teoria expertizei criminalistice impun realizarea expertizei actelor numai cu examinarea actului original. Uneori, materialul trimis pentru comparație este insuficient sau nu prezintă suficiente garanții de autenticitate. Pot fi cerute și lămuriri suplimentare de la organul judiciar sau pot fi obținute explicații suplimentare, efectuate deplasări la locul faptei.

2. Examinarea separată a materialului în litigiu și a celui de comparație, permite sesizarea particularităților și elementelor caracteristice. Se creează în această fază o bază de informații de natură a permite stabilirea identității sau neidentității. Se vor fixa prin intermediul fotografiilor de examinare și a înregistrărilor video constatările făcute, acestea urmând a fi utilizate în ilustrarea constatărilor și concluziilor expertizei.

Pot fi utilizate modele de comparație, ca urme create în mod experimental, în scopul reproducerii unor urme asemănătoare sau deosebite de cea aflată în litigiu. Se pot efectua trageri experimentale pentru colectarea proiectilelor de la armele suspecte, urme experimentale cu instrumente de spargere etc.

Condițiile de realizare a unor urme pe cale experimentală trebuie să fie aceleași cu cele în care s-a produs urma (fenomenul) în litigiu.

3. Examinarea comparativă am tratat-o la partea dedicată identificării criminalistice. Amintim însă din nou faptul că ea cuprinde ca procedee de examinare confruntarea, examinarea continuității liniare și suprapunerea imaginilor.

4. Demonstrația este faza în care expertul, în baza constatărilor făcute va invoca argumente din planul logicii, al criteriilor de demonstrație matematică și al ilustrării vizuale pentru susținerea afirmațiilor sale. Demonstrația se va referi atât la elementele de identitate, cât și la cele de neidentitate, iar în funcție de ponderea și natura acestora va fi formulată concluzia.

5. Concluzia. Chestiunea concluziilor și a fundamentării acestora a fost, de asemenea, tratată în cadrul identificării criminalistice.

Vom reaminti însă că prin intermediul expertizei criminalistice sau al constatărilor tehnico-științifice pot fi formulate următoarele concluzii:

a) Concluzii certe – care la rândul lor pot fi de identificare (semnătura a fost executată de către …; glonțul extras din cadavrul … a fost tras cu arma seria …; tăieturile de pe trunchiul copacului prezentate au fost executate cu toporul ridicat …), de excludere (semnătura în litigiu nu a fost executată de către titularul …; impresiunile papilare ridicate de la fața loclui furtului comis din … la data de … nu au fost create de către inculpatul … etc.).

b) Concluzii de probabilitate formulate atunci când elementele de asemănare și cele de deosebire sunt aproximativ egale. (Actul a fost probabil semnat de către …).

c) Concluzii de imposibilitate a stabilirii – sunt formulate atunci când nu se poate aprecia nici măcar cu grad de probabilitate (,,nu se poate stabili dacă actul în litigiu a fost redactat în anul 1931 sau în anul 1932”).

Vom trata mai pe larg aceste aspecte la locul cuvenit.

Secțiunea 9. Sistemul serviciilor și expertizelor criminalistice în România

Înainte de a trece la examinarea urmelor, a caracteristicilor și rezultatelor pe care le pot oferi, credem necesar să facem o scurtă oprire asupra sistemului de servicii și laboratoare specializate în activitatea de Criminalistică din țara noastră .

Iată care ar fi acestea, pentru Ministerul de interne și cel al Justiției.

1. În sistemul Ministerului de Interne

La unitățile de poliție – orase => există ofițeri criminaliști care realizează cercetarea locului faptei și unele examinări și constatări tehnico-științifice.

La municipii și județe => servicii de criminalistică cu dotare mai complexă => și specialiști criminaliști (ofițeri, subofițeri), de asemenea, pentru constatări tehnico-științifice.

– realizează lucrări de dactiloscopie, traseologie, examinare grafică, tehnica actelor, balistică, portrete robot (identificare, computer) ș.a.

La nivel național => Institutul de Criminalistică al I.G.P. => îndrituit să realizeze expertize criminalistice => are încadrați experți criminalisti => lucrări din domeniul dactiloscopiei, traseologiei (mai rar grafică), tehnicii actelor, balisticii, portretului robot, analizelor chimice (droguri ș.a.), bancnotelor, monedelor, sigiliilor.

2. În sistemul Ministerului Justiției există Institutul Național de Expertize Criminalistice, cu sediul la București, care are în subordine => Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice Cluj, L.I.E.C. Timișoara și L.I.E.C. Iași, cele două din urmă fiind înființate doar din 1998, respectiv 1999 cu razele lor de competență teritorială. Până la acea dată existau doar laboratorul central (devenit în 1998 I.N.E.C.) și laboratoarele interjudețene de la București și Cluj.

Se realizează lucrări de expertiză criminalistică în domeniile: traseologie, dactiloscopie, examinare grafică, tehnica actelor, balistica judiciară, expertiza chimică, examinarea bancnotelor, a monedelor, sigilografie, expertiza imaginilor fotografice și înregistrărilor audio, expertiza vocii și vorbirii.

I.N.E.C. realizează expertize lărgite pentru lucrările realizate în prima fază de: Cluj, Bucuresti, Iași, Timișoara, Brasov.. De asemenea, realizează expertize în explozii, incendii, expertiza accidentelor auto, a înregistrărilor audio, video.

Alături de aceste expertize criminalistice propriu-zise se mai pot realiza – deși mai rar uzitate – expertize complexe medico-legale și criminalistice (exemplu mecanism traumatic => heteropropulsie, accident auto).

Nu există un raport strict determinat de ierarhie între constatările tehnico-științifice și expertiza criminalistică decât în sensul competenței. Termenul ,,contraexpertiză” este eronat d.p. d.v. terminologic, pentru că, de fapt, se efectuează ,,o nouă expertiză”, cu alți experți și în număr de opt persoane: 3 experți și respectiv consiliul celor patru șefi ai Laboratoarelor plus un director al I.N.E.C.

Secțiunea 12. Concluziile expertului criminalist

Momentul final al realizării expertizei, alături de redactarea raportului de expertiză criminalistică, este cel al formulării concluziilor. Trebuie evitate însă exprimările echivoce, care lasă loc de interpretări. Este adevărat că în cele din urmă organul judiciar va decide, dar, alături de celelalte probe din dosar, expertiza trebuie să asigure o imagine exactă (științifică) asupra anumitor împrejurări și nu imagini alternative (subiective deci) asupra faptei.

Prin formularea concluziilor, expertul trebuie să răspundă la obiectivele stabilite, pe baza datelor rezultate din investigarea criminalistică, vizuală și instrumentală sau analitică, cât și a părerii sale de specialist, în baza cunoștințelor și experienței profesionale personale. În măsura în care din constatări se desprind elemente suplimentare, utile și necesare pentru soluționarea cauzei, în virtutea rolului său activ, expertul își va extinde cercetarea și asupra acestora pentru o examinare completă. Se evită astfel ordonarea unor suplimente de expertiză.

Este necesar ca, din conținutul concluziilor să se desprindă clar asupra cărei urme, document, sigiliu, mențiune etc., poartă concluzia respectivă. În acest scop documentul, impresiunea, actul de identitate etc., vor fi identificate cât mai exact. De exemplu ,,Impresiunea de sigiliu bancar cu mențiunea XXXXXX cu nr. YYYY” sau ,,Pașaportul cu seria ZZZZ eliberat la data de … ” pentru a nu se confunda cu alte probleme, urme etc., la care s-ar referi celelalte concluzii.

Concluziile ce se formulează de către experții criminaliști nu au întotdeauna același grad de certitudine. Există și situații când concluziile ce se vor formula nu pot fi decât cu grad de probabilitate, sau chiar cazuri în care expertul nu poate soluționa problema supusă spre examinare. Practica expertizei criminalistice de la noi, ca și literatura de specialitate disting în modul de concluzionare următoarele categorii de concluzii:

– concluzii categorice sau certe, care pot fi cert-afirmative (de identificare) sau cert-negative (de excludere);

– concluzii de probabilitate (incerte);

– concluzii de imposibilitate a soluționării problemei supuse expertizării.

Concluziile certe sunt aserțiuni cu caracter categoric. Ele indică faptul că în cursul și pe temeiul examinărilor făcute expertul a ajuns la identitate (,,Impresiunea de sigiliu de pe contractul de împrumut nr. … nu a fost creată de sigiliul aparținând Băncii … ”; ,,proiectilul cal. 7,62 mm extras din corpul victimei a fost tras cu arma PM nr. AO 0998778) sau la neidentitate (Viza turistică pentru Italia, perioada …, de la fila nr. …, din pașaportul nr. … nu a fost eliberată de Consulatul Italiei). Aceste tipuri de concluzii certe sunt expresia unor adevăruri obiective, ele servind la stabilirea validității, contrafacerii ori falsificării unui anumit document, la identificarea unui anumit autor, arme, instrument de spargere, tip de pneu etc. Ele au menirea de a înlătura orice îndoială asupra aspectului examinat.

În expertiza criminalistică tehnică a documentelor concluziile certe pot purta și asupra metodelor, procedeelor ori aparatelor folosite la redactarea, copierea sau contrafacerea unui anumit act. De exemplu: se stabilește că impresiunile de sigiliu de pe actele unui autovehicol nu au fost create de un sigiliu autentic al organelor în drept, ci au fost contrafăcute cu ajutorul unei imprimante cu jet de cerneală sau bancnotele în litigiu au fost realizate prin tipărire hoch-druck. Indiferent că sunt cert-pozitive sau cert-negative concluziile categorice sunt foarte importante ele putând orienta determinant cercetările ulterioare.

Concluziile de probabilitate sunt produsul situațiilor în care expertul nu poate formula decât o ipoteză cu privirea la eventualitatea existenței unui anumit fapt. Când datele (material de comparație) accesibile expertului sunt reduse ori datorită unor erori anterioare de ridicare a materialelor de comparație, sunt decelabile doar un număr redus de caracteristici particulare ale actului sau procesului suspus examinării. Uneori, acest tip de concluzie este formulat și în situațiile în care cantiatea de material în litigiu este foarte redusă (de exemplu un grup de cifre, o semnătură simplificată neliterală) ori urma este parțial alterată. Pot apărea, alături de coincidențe și elemente neeexplicabile, divergente. Expertul se află deci, în imposibiliatea de a formula o concluzie cu caracter de certitutdine, întrucât elementele constatate de el la nivelul caracteristicilor generale și individuale nu au suficient potențial identificator. El va trebui deci să formuleze o apreciere ipotetică, ce poate fi răsturnată de probe noi, contrare, suplimentare etc. ,,Concluzia cu caracter de probabilitate, indiferent de gradul de probabilitate, constituie o ipoteză care însă nu are caracter arbitrar și nu e lipsită de temei, deoarece expertul își fundamentează presupunerile pe elemente obiective și nu pe impresiile sale subiective.”

Concluziile de probabilitate apărîn general în forma ,,Probabil DA” în sensul că se apreciază că un anumit aspect est posibil să se fi produs (,,Actul în litigiu a fost probabil rebroșat după introducerea unei noi pagini cu numele și poza titularului…”; „Semnătura în litigiu a fost probabil executată de numitul S.R.”). Asupra utilității acestor concluzii părerile sunt împărțite în literatura de specialitate.

După unii autori, concluziile de probabilitate nu ar contribui la soluționarea cauzei, generând chiar confuzie. Pe de altă parte, organul judiciar nu are nevoie de noi ipoteze, ci de certitudini, motiv pentru care el dispune expertiza. Formularea unor concluzii de probabilitate fac să se mențină nejustificat bănuielile cu privire la anumite aspecte, întârziind mersul cercetărilor. Credem însă, în mod contrar acestor opinii că a găsi cu orice preț un autor ori a-l exclude în mod absolut, atunci când există și unele dubii este periculos și chiar contrar rolului expertizei în înfăptuirea actului de justiție. Majoritatea autorilor sunt însă de acord cu formularea concluziilor probabile considerându-le utile și pertinente. Expertul nu este infailibil, iar datele ce i-au fost puse la dispoziție pot fi insuficiente. Pe de altă parte, concluziile de probabilitate pot oferi organelor judiciare versiuni altrenative spre care să-și îndrepte cercetările, deschizând uneori perspective noi, remarcând laturi considerate până la acel moment ca neimportante. De exemplu, în cazul unor vize false, existența unor eventuali complici peste hotare. Concluziile de probabilitate trebuie însă temeinic fundamentate, inclusiv cu privire la alegerea acestei soluții și nu a uneia certe sau de imposibilitate a soluționării chestiunii supuse examinării.

Concluziile de imposibilitate a soluționării problemelor supuse examinării apărca urmare a unor factori având în general un caracter obiectiv. Unul dintre aceștia este starea materialelor supuse spre examinare – acte distruse, arse, corodate, uzate, porțiuni prea mici din cămășile unor proiectile, urme ,,contaminate”, urme papilare îmbâcsite cu substanță de evidențiere – ale căror caracteristici generale nu mai sunt exploatabile. Insuficiența materialelor de comparație – ca în cazurile actelor de peste 40-50 de ani, când nu se găsesc totdeauna în arhive impresiuni de sigiliu cu garanții de autenticitate emanând de la organul competent, diplome, acte oficiale asemănătoare etc. Alteori, ajungerea la o soluție de imposibilitate se datorează întinderii foarte reduse a urmelor litigioase. Când au rămas vizibile doar foarte mici și disparate porțiuni de traseu din urma în litigiu (un text răzuit sau radiat privind suprafețe de teren, sume de bani, ani de emitere, nume titular etc), este extrem de dificil a stabili ce a fost scris anterior, iar a formula o concluzie ,,pe ghicite” este cel puțin lipsit de seriozitate sub aspect profesional, în lipsa posibilității de demonstrare și ilustrare.

Nu în ultimul rând, concluzia de imposibilitate poate fi generată și de limitele cunoașterii și experienței, pentru un moment și domeniu dat, de lipsa unor metode și proceduri cu caracter științific, precum și a unor dotări tehnice adecvate complexității și chiar de lipsa pregătirii, competenței sau de superificialitatea muncii expertului. Aplicarea defectuoasă a unor tehnici de examinare sau alegerea greșită a metodelor de lucru, pot și ele conduce la concluzii de imposibilitate a soluționării problemei.

Concluziile de imposibilitate a soluționării problemelor stabilite ca obiective ale expertizei pot fi formulate astfel: ,,NU se poate stabili care au fost mențiunile cifrice radiate de pe cecul cu seria…” sau ,,Datorită lipsei unor materiale de comparație corespunzătoare nu se poate stabili dacă impresiunea de sigiliu de pe actul în litigiu provine din anul … sau a fost realizată ulterior”.

Ajungerea la acest gen de concluzie trebuie însă să fie însoțită întotdeauna de o analiză temeinică și de descrierea tuturor împrejurărilor pe temeiul cărora nu se poate formula o concluzie de probabilitate sau una categorică. Pentru acest motiv nu considerăm întemeiată soluția oferită ca alternativă, în sensul că, dacă după studierea materialelor de examinat expertul nu poate formula decât o concluzie de imposibilitate, el poate restitui materialul organului judiciar, precizând motivul respectiv ca temei al restituirii. Credem că, odată terminată studierea materialelor, expertul criminalist este în măsură să aprecieze direcția soluțiilor pe care le poate formula, dar până la epuizarea tuturor căilor de examinare directă, analitică și instrumentală acestea rămân doar ipoteze. Odată realizate toate examinările necesare și posibile, sub aspect tehnic expertiza a fost deja realizată, rămânând de făcut doar partea de redactare a raportului, ceea ce nu se poate compensa prin lapidaritatea unei adrese de restituire. Inclusă în conținutul constatărilor din raportul de expertiză și expusă pe larg, fundamentarea și explicarea alegerii acestei soluții are menirea de a convinge organul judiciar și părțile din cauză despre ,,justețea concluziei de imposibilitate”. Explicarea limitelor tehnice și metodice este de natură a informa organul judiciar despre faptul că un anumit aspect al cauzei nu va putea fi soluționat pe calea expertizei criminalistice, evitând tergiversarea inutilă a cercetărilor, determinându-l să caute răspunsuri și pe calea reorientării anchetei, înțelegând limitele tehnicii pentru un moment dat, limitele materiale ale unității și nu neapărat limitele absolute de cunoaștere.

Capitolul 4

CAPITOLUL IV

ELEMENTE DE TRASEOLOGIE

Traseologia – ramură a tehnicii criminalistice care studiază urmele ca impresiuni ale

structurii exterioare a obiectelor, ca resturi detașate din obiect ori ca modificări produse de

fenomene, în vederea identificării persoanei sau a obiectului creator, a lămuririi împrejurărilor legate

de formarea acestor urme și aflarea adevărului

Denumirea de „traseologie” provine din combinarea cuvintelor „trace” (de origine franceză,

care se traduce prin urmă, dâră) și „logos” (de origine greacă, care se traduce prin ordine, idee).

Secțiunea 1. Noțiunea de urmă. Clasificarea urmelor

Interacțiunea în mediu a diferitelor obiecte, persoane, animale, fenomene duce la crearea de

urme.

Prin intermediul intepretării urmelor se poate ajunge la obținerea unui tablou dinamic al

desfășurării anumitor fapte, a declanșării și evoluției diferitelor procese.

Persoanele care se ocupau de descoperirea urmelor în timpurile mai vechi – ,,cercetași” ,,trail

finderes”, ,,path finders”, ,,scouts” n-au făcut decât să recunoască și să interpreteze urme.

Urmele pot fi :

 produse de obiecte – ex.: urme de pneuri, de instrumente;

 produse de animale – ex.: mușcături, urme de copite, etc.;

 produse de oameni – ex.: miros (urmeolfactive), urme de pași, etc.;

 produse de fenomene – ex.: incendiu, trăznet, apa;

 urme biologice – ex.: sânge, salivă, etc.

Literatura de specialitate definește noțiunea atât în sens larg, cât și restrâns.

În sens larg – urma apare ca modificare materială produsă la locul faptei și care este utilă din

punct de vedere criminalistic (C. Suciu; Golunski; Ioan Mircea).

În sens restrâns – urma este reproducerea construcției exterioare a unui obiect pe suprafața

unui alt obiect cu care a venit în contact.

De fapt, dezvoltarea tehnicii criminalisticii impune și o revizuire a noțiunii:

URMA – modificarea creată la locul faptei și în procesul savârșirii ei, prin mișcările și

acțiunea persoanei implicate, ori generate de alte ființe, de obiecte sau fenomene care prin aspect,caracteristici, poziție, conținut, este utilă cercetării criminalistice (persoane implicate: victime,

infractori, martori, altii).

Credem însă că rândurile de mai sus constituie doar una dintre formulele prin care se poate

face definirea urmei.

CLASIFICAREA URMELOR

Există diverse criterii și modalități de clasificare a urmelor. Credem că rămâne însă adecvată

clasificarea făcuta de C. Suciu prin care se disting trei categorii:

1. urme de reproducere;

2. urme formate din obiecte și substanțe;

3. urme rezultate din explozii, incendii.

1. Urme de reproducere

– sunt rezultatul contactului nemijlocit a două sau mai multe obiecte, unul lăsând pe suprafața

celuilalt urme indicând caracteristicile sale (ex.: accident auto).

2. Urme formate din obiecte și substanțe

– variate ca proveniență – ex.: accident auto: părți din far, vopsea, obiecte, număr, ulei ș.a.;

obiecte abandonate de infractor (dălți, cuțit); deranjarea obiectelor în camera (furt); depuneri de

substanțe (sânge, vopsea etc.);

– aceste urme permit delimitarea cercului de persoane prezente, obiecte implicate.

3. Urmele de incendiu

– se deosebesc de 1) și 2) prin aceea că pot să cuprindă diferite obiecte, reziduuri ce sunt

parțial distruse. Apoi, în general, intervenția pentru stingere duce la alterare, spălare, spargere etc.

Dar pot fi utile (ex. incendii accidentale, incendii criminale, aeronave arse, accidente și incendii

auto – pt. mascare omor …).

Și acum o tratare mai pe larg.

1) Urmele de reproducere

– se realizează numai prin contactul nemijlocit dintre două obiecte, unul preia din

caracteristicile celuilalt pe suprafața sau în volumul său

Este vorba deci, de existența a două tipuri de obiecte:

a) un obiect creator de urmă – trebuie să fie capabil să creeze o urmă;

b) un obiect primitor de urmă – care trebuie să fie plastic, deformabil și să rețină în masa sa

urme (exemplu: parchetul lustruit reține urme de tălpi de noroi, praf ș.a. pe o durată apreciabilă).

Criterii de clasificare a urmelor de reproducere:

1. După modul de acțiune:

 statice;

 dinamice.

2. După gradul de plasticitate:

 de adâncime;

 de suprafață – stratificare;

 de destratificare.

3. După locul de sedimentare:

 locale;

 periferice.

4. După natura obiectului creator:

 de mâini;

 de picioare;

 create de alte obiecte.

5. După vizibilitate:

 urme vizibile – pot fi imediat și ușor descoperite, fară intervenția unor aparate sau substanțe

speciale. Sunt cea mai mare majoritate a urmelor din mediul înconjurător;

 urme latente – evidențierea acestora va necesita folosirea unor mijloace de iluminat

(observare) și substanțe de prăfuire pt. marcare (ex.: capcana chimică la mită; prafuri

lumogen, utilizare ultraviolete, I.R., laser; dispozitive de protecție la acte – fire, rețele, marcaj

electromagnetic).33

1) După modul de acțiune al obiectului creator putem deosebi:

a) urme statice – sunt create prin contactul dintre două obiecte fără ca între acestea să

se producă o deplasare (ex. – urme de mâini care au apucat un obiect, urmele anvelopelor unui

autovehicul în mers constant).

33 în literatura de specialitate (J. Gayet) mai intâlnim notiunea de ,,urme pozitionale” – vizând schimbarile produse în

pozitia unor obiecte (scaun rasturnat, obiecte răvășite ș.a.m.d.)

Ele permit stabilirea grupului de obiecte din care face parte obiectul creator de urme, putând

uneori duce la chiar la identificarea individuală.

ex. – identificarea tipului de anvelopă (camion, autoturism, motoretă, etc.).

b) urmele dinamice – sunt rezultatul alunecării celor două suprafețte de contact – ex.,

urme de frânare, urmele unui topor cu care s-a tăiat.

Ele se formează în contactul activ dintre cele două obiecte. De această dată, deplasarea celor

două suprafețe nu va reda formele obiectului creator în mod perfect. Dar, în aceste condiții detaliile

specifice – de exemplu – ciobituri pe tăișul unui topor cu care s-a tăiat un arbore – vor putea permite

identificarea obiectului creator.

2) După gradul de plasticitate al obiectului primitor:

a) urmele de adâncime – când obiectul primitor este mai puțin consistent decât cel

creator de urmă. Practic are loc o ,,reproducere în negativ a obiectului creator” (I. Mircea) în corpul

obiectului primitor.

ex. – obiect sau corp uman căzut în zăpadă, noroi

– striațiile create de ghinturi pe cămașa glonțului

Finețea granulării substanței obiectului primitor influențează calitatea reproducerii.

b) urmele de suprafata. Densitatea apropiată a celor două obiecte face ca nici unul din

ele să nu se modifice, însă are loc un transfer de substanță de pe obiectul creator pe obiectul purtător

(ex. – transpiratia mâinii ==> amprenta). Dar ele pot fi și de pe obiectul purtător pe obiectul creator.

I. Urma de stratificare – se creează în general la locul faptei (ex. – de pe mâini), dar poate fi

produsă și prin desprinderea de substanțe depuse în alte ocazii (ex. – noroi de pe talpă – în casă el

poate indica traseul).

Pot fi – vizibile;

– latente (când pt. observarea lor este necesară folosirea unor aparate sau substanțe de

marcare, sau examinarea urmei sub un anumit unghi, deoarece o apropiere de nuanță, de culoare sau

substanță depusă este transparentă).

II. Urme de destratificare – se creează prin detașarea de substanță de pe suprafața obiectului

primitor și aderarea lui la obiectul creator de urmă (ex. – urme de pe obiectul vopsit pe hainele sau

corpul omului).

3. Urme locale sau periferice

a) Urme locale – formate prin modificarea suprafeței sau volumului obiectului primitor

pe locul de contact (A. Golunski) – în acea zonă are loc o reproducere, uneori foarte fidelă a

caracteristicilor obiectului creator.

ex. – urma unui radiator pe un alt vehicol

– urma suportului de flori cu care a fost lovită victima unui viol în zona renală – după viol s-a

simulat o aruncare de la etaj.

b) Urme periferice (de contur) – sunt rezultatul modificării de suprafață a obiectului

primitor prin depunere de substanță în afara limitelor obiectului creator.

ex. – sânge care împroașcă de la victimă spre agresor, indicând pe un perete poziția agresorului

– nisip, praf etc.

Promotor și susținător al importanței acestui tip de urme este procurorul criminalist Iuliu

Andrei, care le-a și utilizat pentru a demonstra unele aspecte ale soluționării unor cauze complexe în

care a anchetat.

Secțiunea 2. Urmele instrumentelor de spargere

În cercetarea infracțiunilor se întâlnesc adesea urme rezultate din folosirea diferitelor

instrumente cu care s-a forțat un sistem de închidere, s-a perforat un zid, s-a deschis o casă de bani,

etc.

În general, instrumentele de spargere sunt la origine simple unelte de lucru (șurubelnițe, chei,

topoare, ciocane, răngi) sau sunt obiecte ori instrumente adaptate la operația pentru care au fost

folosite (sfredele, burghie, bări metalice, pietre, etc.).

Clasificarea urmelor create de instrumentele de spargere se poate face după modul lor de

formare, în:

 urme statice și urme dinamice;

 urme de adâncime și urme de suprafață. Urmele de adâncime sunt mai frecvent întâlnite

în unele cazuri de forțare, accidente, etc.

Tot în funcție de criteriul modului de formare mai putem clasifica urmele de spargere și în:

 urme de tăiere;

 urme de apăsare;

 urme de frecare;

 urme de lovire.34

Urmele de lovire sunt întâlnite mai rar, dat fiind că producerea lor este însoțită de zgomot, iar

infractorii preferă să evite acest fapt.

1. Urmele de tăiere – sunt în general urme dinamice cu aspectul unor striații paralele, produse

de lama instrumentului cu care s-a realizat tăierea. Instrumente de acest gen sunt: toporul, cuțitul,

dalta, foarfecele, burghiul, ș.a. Identificarea acestor instrumente se poate face ,,datorită reproducerii

în urmă a neregularităților caracteristice de pe tăișul instrumentului sub formă de striații orientate în

sensul mișcării”.35

Pentru a se putea identifica urmele de tăiere, este necesar ca între obiectul creator și cel

primitor de urmă să existe o diferență de rezistență, cel din urmă trebuind sa fie mai puțin rezistent și

să aibă, de preferință, o structură mai fină, de natură a reda caracteristicile obiectului creator. Unghiul sub care este aplicat tăișul instrumentului creator de urmă va influența și înclinarea urmelor, striațiilor create. De asemenea, în cazul în care pe tăiș sau pe partea activă a instrumentului de tăiere există știrbituri, denivelări, acestea se vor reflecta în materialul tăiat. Tăișurile topoarelor sau altor

instrumente asemănătoare vor crea urme, în funcție de înclinarea cărora se va putea stabilil dacă

instrumentul a fost folosit cu mâna dreaptă sau cu mâna stângă.

Cu ajutorul cleștilor sau foarfecilor vor fi create de asemenea urme de tăiere. Acestea vor fi

îtotdeauna în perechi, având în general lungimi mici și fiind, de aceea, mai greu de identificat obiectul care le-a creat. Analiza acestui tip de urme se face cu ajutorul fotografiilor de stabilire a continuității

liniare, cu microscopul comparator sau prin îmbucșarea fotografiei microreliefului striațiilor în litigiu și a celor create experimental.

La fața locului, urmele de tăiere pot fi găsite pe uși, ferestre, podele, mobilier, case de bani,

ziduri, etc. Examinarea acestor urme permite aprecierea îndemânării cu care a lucrat infractorul,

deprinderile de lucru. Se poate reduce sau orienta astfel cercul de bănuiți.

2. Urmele de frecare – sunt întotdeauna urme dinamice, astfel că ele nu reproduc

particularitățile instrumentului care le-a creat. Pot fi create de instrumente cum sunt bomfaierele,

ferăstraie, pile. Acțiunea succesivă a dinților nu permite identificarea instrumentului care le-a creat, însă la începutul și la finalul locului de acțiune pot fi găsite urme cu potențial identificator. Acestea sunt însă utile doar pentru stabilirea instrumentului și a direcției din care s-a acționat.

Urme de frecare mai lasă și sfredelele sau burghiele, unele defecte ale tăișurilor putând fi

găsite în negativ pe șpanul desprins în procesul de preforare, ori pe grilaje, lacăte, pe alte sisteme de închidere. De exemplu, pe rama unui fișet metalic, a cărei tăiere s-a încercat pentru a ajunge la

mecanismul de închidere aflat sub această ramă.

3. Urmele de apăsare pot fi create cu instrumente diverse sau chiar utilizând obiecte găsite la

întâmplare: răngi, leviere, pene metalice sau de lemn, șurubelnița, etc.

Aceste urme sunt în general urme statice, reproducând foarte vizibil caracteristicile exterioare

ale obiectului creator. Ele pot fi găsite în cazul forțării unor sertare, safe-uri, etc.

4. Urmele de lovire – sunt mai rare, fiind însă importante pentru stabilirea modului lor de

creare. Ele pot fi generate prin acțiunea cu: topoare, răngi, leviere, târnăcop, ciocan, alte instrumente

cu greutate, sau chiar cu o simplă piatră. Destul de rar, dar posibil ca aceste urme să reproducă și unele

detalii individuale ale obiectului creator. De exemplu, urma formei unui ciocan pe calota craniană a

victimei.

Tot cu ajutorul urmelor de lovire poate fi uneori stabilit numărul de persoane participante, în

mod special dacă aceștia folosesc obiecte diferite.

Secțiunea 3. Urmele de forțare a sigiliilor

Pentru a asigura inviolabilitatea anumitor casete, vagoane, mijloace de transport, se aplică

peste sistemele de închidere ale acestora sigilii din plumb sau plastic care sunt apoi strânse cu

ajutorul unor clești speciali care imprimă de obicei și un sigiliu sec cu serie.

Forțarea plumbilor se poate face prin ,,plimbarea plumbului” pe sfoară sau sârma pe care este

aplicat, find lărgite în acest mod canalele și scos nodul, permițând dezlegarea firului sigiliului, care, după aceea, se va închide la loc. În acest caz vor fi găsite urme de plumb pe sfoara sau sârma sigililui,canalele prin care trece aceasta vor fi lărgite, deformate.

O altă modalitate de forțare a plumbilor este prin desprinderea lor (tăiere, forțare cu un

instrument ascuțit) și apoi înlocuirea lor cu alte sigilii confectionate în prealabil. Aceasta operație va

putea lăsa urme pe sfoara sau sârma sigiliului, sau se va manifesta prin aspectul necorespunzător al

plumbului, diferența seriei marcate, etc.

Se mai pot aplica procedee de deschidere a plumbilor prin tăierea lor în lungul canalelor, după

aceea plumbul este relipit cu ajutorul unui fier de lipit sau substanțe chimice. Urmele de acest gen sunt destul de ușor vizibile.

În general, operațiile de violare a sigiliilor de plastic sau plumb lasă pe acestea urme vizibile,

dinamice.

Urmele instrumentelor de spargere se vor fixa prin descrierea lor amănunțită în procesul

verbal (dimensiuni, aspect, eventuale materiale străine conținute în urme), se vor face fotografii de

detaliu, la scară, utilizându-se iluminarea laterală sub un unghi incident de natură a permite

valorificarea prin fotografii de umbre. Se pot ridica și urme prin mulare-parafină sau ghips,

continuându-se apoi examinarea în condiții de laborator, unde pot fi create pentru comparație și urme

experimentale cu obiectul bănuit a fi creat urmele suspecte.

Secțiunea 4. Urmele de incendiu

Acest tip de urme pot fi întâlnite în cele mai diverse infracțiuni, cât și în cazul producerii unor

evenimente naturale, accidente, etc. În funcție de cauza, de locul și natura incendiului, urmele produse

de acesta pot apărea sub diferite forme, constând din urme de afumare, carbonizare, diferite obiecte,

materiale, ființe, distruse parțial sau integral de ardere. De cele mai multe ori, intervenția pentru

stingerea incendiului duce la distrugerea urmelor, la alterarea lor, obiectele sunt mutate de la loc, încât

este greu de făcut cercetarea locului faptei în cazul unor incendii.

Clasificarea urmelor de incendiu se face în funcție de cauza care le-a determinat, rezultând,

astfel:

▪ incendii generate de cauze naturale;

▪ incendii generate accidental;

▪ incendii create intenționat.

1. Incendiile naturale – sunt în general produse de electricitatea atmosferică, de razele solare,

sau de autoaprinderi.

a) Electricitatea atmosferică poate avea ca sursă în special trăznetul. Acesta este o

descărcare electrică naturală cu durată extrem de scurtă (milisecunde), dimensiuni diferite și

intensități de mii de amperi și tensiuni chiar de milioane de volți. Aceste caracteristici conduc la

dezvoltarea unor temperaturi care pot atinge puncte de topire pentru scticlă, metale, piatră, etc. Ca

urmare a acțiunii traznetelor, metalul se poate topi, chiar se poate volatiliza, depunându-se sub formă

de stropi pe obiectele din apropiere, unele metale se magnetizează, nisipul se poate topi devenind

local o masă sticloasă, materialele inflamabile (haine, case, pomi, etc.) se aprind, pereții și hornurile

crapă, cărămida (chiar și cea refractară) devine lucioasă.

Trăznetul lovește în general clădiri înalte, hornuri, copaci, etc. El poate însă să lovească și

persoane aflate în locuri deschise, pe înălțimi. Pe haine, urmele produse de trăznet au forma unor

rupturi cu margini de arsuri, uneori sunt circulare. Obiectele metalice aflate asupra persoanei (ceasuri,

unelte) se magnetizează, iar bijuteriile din aur se pot volatiliza, rămânând în locul lor urme de arsură.

Pe piele, trăznetul lasă urme specifice, sub forma unor arborescențe, sau cu aspect de frunze de ferigă.

b) Razele solare produc destul de rar incendii, deoarece trebuie întrunite cumulativ

condițiile de uscăciune a aerului și vegetației și concentrarea razelor solare în focar pe anumite

materiale inflamabile. Urmele vor apărea sub forma de funingine depozitată, în locul de inițiere a

incendiului, obiecte incomplet arse, cenușă, care permit stabilirea direcției de propagare a arderii și

uneori și a focarului incendiului.

c) Autoaprinderile sunt generate de cauze intrinseci chiar materialului însuși. De

exemplu, în industria morăritului, a prelucrării florii soarelui, minerit, lipsa de aerisire a depozitelor,

silozurilor, haldelor de cărbune poate duce la creșterea temperaturii materialului depozitat (făina,

șroturi vegetale, bumbac, cărbune, etc.), atingănd uneori limite de 600-700oC și declanșând un proces

de ardere lentă, care devine tot mai puternic și produce consecințe grave (explozii ale unor silozuri,

depozite, etc.). Procesele de ardere lentă pot să se maturizeze în intervale ce ating 2-3 săptămâni.

2. Incendii accidentale – pot fi determinate de cele mai diverse cauze, printre care: foc

nesupravegheat, țigări uitate la întâmplare, aparate electrice defecte, scântei ale electricitțăii statice

produsă de hainele din fibre sintetice în medii propice (gaze, pulberi). Urmele acestor incendii constau

în funingine, cenusă, materiale arse parțial, zidărie distrusă, conductori electrici și izolatori degradați,

arsi, etc.

3. Incendii intenționate

– este evident că sunt produse de infractor, în special ca să își acopere urmele, din răzbunare, în scop

criminal.

Dupa comiterea unor furturi pot fi incendiate locuințele sau magazinele pentru a șterge urmele

și a îngreuna cercetarea, alteori, după comiterea unui omor, sau a unei tâlhării urmate de moartea

victimei, se incendiază casa; o delapidare este ,,acoperită” cu un incendiu declansat ,,întâmplător” în

preziua unui control de fond.

Aceste incendii pot fi declanșate atât instantaneu, cât și prin utilizarea unor dispozitive de

întârziere cu fitil, cu temporizare, etc.

Urmele de incendiu se analizează cu atenție pentru a identifica sursa și directia, modul de

propagare al incendiului. Se vor face fotografii și schițe ale locului incendiului. Se identifică și se

ridică diferite obiecte parțial arse care oferă date despre originea și natura incendiului. Se vor cerceta

cablurile electrice, panourile de siguranțe, instalațiile de încălzit, iluminat, verificându-se integritatea lor, prezența și calibrarea corectă a siguranțelor fuzibile, eventualele improvizații, etc.

Secțiunea 5. Urmele create de mijloacele de transport

În general, aceste urme pot fi găsite în cazul accidentelor de circulație, dar pot fi găsite și când

sunt cercetate alte fapte la comiterea cărora au fost folosite diverse mijloace de transport (omoruri,

tâlhării, furturi, etc). Urmele din această categorie sunt complexe. Ele cuprind mai multe tipuri :

(1) urme create de anvelope;

(2) urme create de roțile metalice ale căruțelor sau de șinele metalice ale săniilor;

(3) urmele de impact ale vehicolelor;

(4) urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale;

(5) alte urme create de vehicole (pete rezultate din scurgeri de lubrefiant, combustibil, etc.).

Ele pot fi găsite sub forma urmelor de adâncime, dar mai pot fi prezente la locul faptei și ca

urme de suprafață (de exemplu, urme de călcare cu roțile peste corpul și hainele victimei). Sunt

prezente atât ca urme statice, create de mișcarea uniformă a vehicolelor, cât și ca urme dinamice,

produse în procesul frânării, derapajelor, al ciocnirii, al plecării precipitate de la locul faptei (demaraje

bruște).

Urmele create de mijloacele de transport sunt în general urme vizibile, căutarea lor este deci

relativ simplă, fiind necesară consemnarea lor în procesul verbal de cercetare, pe schița locului faptei,

cu măsurarea și menționarea dimensiunilor lor: lungime, lățime, aspect, efectuându-se și fotografii

judiciare cu ajutorul panglicilor metrice. Chiar atunci când urmele sunt produse pe zăpadă și sunt

relativ greu de fotografiat, este necesar a fi menționat în procesul verbal de cercetare tipul și aspectul

acestora.

Într-o cauză, în condiții de drum pe timp de noapte și ceață, victima a fost surprinsă și

accidentată în apropierea trecerii de pietoni (cca. 2m. de la marcaj). Susținerile șoferului, potrivit

cărora a efectuat manevra de frânare, însă pietonul nu a putut fi evitat deoarece a efectuat traversarea

fugind, au fost infirmate de mențiunile din procesul verbal de cercetare și de schița locului

accidentului, unde se menționa până la locul impactului o urmă statică, de rostogolire corespunzătoare

urmelor create de anvelopele autovehicolului angrenat în accident în mers normal, fără frânare.

Atunci când se găsesc urme de adâncime (create prin trecerea vehicolelor prin noroi, nisip,

zăpadă), acestea vor fi ridicate prin mulare, continuându-se apoi examinarea lor în condiții de

laborator.

Urmele de anvelope ridică și, în același timp, soluționează probleme legate de tipul

autovehicolului care le-a creat, ecartamentul acestuia, direcția de deplasare, marca și tipul anvelopelor cu care era echipat, etc.

Tot prin examinarea anvelopelor se vor putea stabili (pe calea unei expertize criminalistice),

cauzele tehnice ale unor accidente rutiere.

Dintre aceste cauze menționăm:

– defecte tehnice (vicii de fabricație) ale anvelopelor;

– uzuri avansate (desprinderea benzii de rulare, ruperea structurii metalice a anvelopei);

– intervenția unor elemente aleatorii. De exemplu, tăieturi produse de cioburi care conduc la

depresurizarea bruscă a pneului, urmate de pierderea cotrolului direcției și iesirea de pe

carosabil, impact cu arbori, sau alte vehicole.

Examinarea anvelopelor va putea permite stabilirea avarierii acestora și ca urmare a

accidentului când derapajul datorat frânării bruște este urmat de lovirea unei borduri cu roata și de explozia camerei de aer a acesteia, rezultând apoi pierderea controlului direcției și impactul cu

persoane, vehicole, case, etc.

Tipul și marca anvelopei vor putea fi stabilite după forma desenului antiderapant, putând fi

calculată lungimea urmei (deci circumferința roții) prin măsurarea distanței dintre două repere

similare prezente pe urmă. În cazul urmelor dinamice, rezultate prin derapaj sau prin frânare, nu mai poate fi identificat desenul anvelopei, deoarece, în aceste situații el lipsește, este insuficient sau parțial

imprimat. Începutul urmei de frânare este mai slab imprimat, apoi capătă o lățime egală cu cea a

anvelopei, iar pe o porțiune scurtă, înainte de oprire, urma este groasă, neclară, cu mici depozite de pământ, zăpadă, praf, etc. acumulate în procesul frânării.

O situație mai deosebită credem că este cea în care frânarea este controlată printr-un sistem

ABS (sistem anti-blocant) cu care sunt dotate autovehicolele moderne. La acestea frânarea, chiar

violentă, se face fără ca roțile să se blocheze și să patineze, ceea ce face ca urma să aibă aspect de urmă dinamică. Devine astfel mai dificil de apreciat forta și distanța frânării.36

Urmele statice, create în procesul rulării normale a rotilor, redau mai multe elemente specifice

ale desenului antiderapant, reproducând toate detaliile acestuia, inclusiv ecartamentul roților. Pentru

deplasările rectilinii, urmele create de roțile anterioare vor fi acoperite de cele create de roțile

posterioare.

Prin examinarea urmelor lăsate de roți, poate fi stabilită și direcția de deplasare, eventualele

manevre ale vehicolului (ocolire, depășire, derapaje, întoarceri, etc.). Se va putea să se stabilească și viteza de deplasare la momentul frânării (în funcție de lungimea urmei de franare), datele privind

starea tehnică a pneurilor: uzuri, defecte. Tot cu ajutorul urmelor anvelopelor se poate identifica

generic tipul de autovehicol: autoturism, mașină agricolă, camion, vehicol de teren, ș.a.

În identificarea anvelopelor pot fi folosite și caracteristicile individuale ale acestora, rezultate

în procesul de fabricație, create prin uzura ce apare în procesul de circulație, cum ar fi preluarea între modelele desenului antiderapant a unor pietricele, resturi materiale.37

Urmele de impact – pot oferi date importante cu privire la direcția de mers (de mișcare, de

staționare) în care se deplasau ori starea în care se aflau vehicolele implicate. Aceste urme sunt

foarte adesea însoțite de resturi materiale – cioburi provenind de la faruri sau parbriz, vopsea, lemn din caroseriile camioanelor, etc). Vor putea fi găsite atât pe vehicolele de la locul accidentului, cât

și pe diverse obiecte (pomi, borne Kilometrice, case, garduri) pe corpul victimelor. Adeseori, prin interpretarea acestor urme se va putea stabili înălțimea mașinii, direcția de deplasare. Urmele de vopsea vor indica culoarea, iar prin examinarea de laborator, pe calea comparației, se va putea

stabili cu certitudine autovehicolul de la care provine vopseaua. De asemenea, forma bării de

protecție se imprimă uneori în tabla caroserie autovehicolului lovit.

Urmele sub formă de obiecte sau resturi materiale rămase la locul accidentului pot indica

uneori încărcatura sa, de exemplu: cereale, ambalaje de lemn, materiale de constructii, alteori ele

provin chiar din corpul acesteia: ornamente, număr de circulație, sigla mărcii, etc., permițând

limitarea, restrângerea căutarilor la anumite mărci sau tipuri.

Utilizarea unor autovehicole în cazul transportării unor bunuri furate, când acestea au pierderi

de lichid de răcire, scurgeri de ulei, de carburant, poate genera urme sub formă de dâre sau pete. După

direcția sau extinderea acestora, se poate aprecia direcția de deplasare, timpul aproximativ de

staționare. În funcție de petele de combustibil se poate aprecia tipul de motor – cu benzină sau Diesel.

Examinarea formei picăturilor va permite stabilirea direcției de deplasare, picăturile au forma

alungită, cu partea mai subțire orientată spre direcția de deplasare, datorită curentului de aer care le împinge în partea opusă sensului de deplasare al mașinii.

Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare va avea în vedere diferitele lor

particularități, aspectul lor (urme statice, dinamice, de adâncime, de suprafață). Se vor măsura

lungimea, lățimea, distanțele între urme paralele (ecartament) sau urme succesive.

Urmele de impact se descriu generic și se fotografiază, apoi se descriu detaliile, aspectul,

culoarea, conținutul de elemente străine – cioburi, vopsea.

Urmele sub forma unor resturi de obiecte vor fi mai întâi examinate pentru a se stabili dacă

nu sunt prezente alte tipuri de urme (de mâini, fibre textile), pe care le-ar putea purta. După ce au fost consemnate și fotografiate, obiectul va fi ridicat pentru examinare în laborator.

Capitolul 5

CAPITOLUL V

Metoda portretului vorbit. Identificarea persoanelor după semnalmente

Secțiunea 1. Metoda portretului vorbit. Notiuni generale

Trasaturile individuale ale persoanelor au fost si sunt folosite de organele judiciare in

procesul identificarii infractorilor precum si la crearea si imbogatirea unui sistem de inregistrare

si evidenta a unor categorii de indivizi, sa spunem asa, aflati in contradictie cu normele juridice.

In acest context a aparut si a intrat in tehnologia judiciara.notiunea de "semnalmente" .

Prin semnalmente se inteleg trasaturile exterioare, generale si particulare ale unei persoane,

pe baza carora aceasta poate fI identificata38.

Semnalmentele unei persoane trebuie privite atat sub aspect anatomic si functional, cat si

in ceea ce priveste particularitatile morfologice ale acestora.

La baza sidentificarii persoanelor dupa semnalmente sta, asa cum s-a afirmat in doctrina,

pe de o parte, marea variabilitate a caracteristicilor individuale care deosebesc o persoana de

cealalta iar pe de o parte, caracteril relativ constant al acestor caracteristici, semnalmente39.

Descrierea semnalmentelor se face dupa o terminologie speciala, unitara si precisa,

respectiv prin metoda portretului vorbit, care ar putea fi definita ca o metoda stiintifica de descriere si comparare a trasaturilor exterioare ale persoanelor. Astfel am putea afirma ca portretul vorbil nu este altceva decat o asa zis “fotografie descriptiva” a individului, o imagine care ne reda toate

particularitatile individuale cu ajutorul carora sa putem deosebi dintr-un grup mai mult sau mai

putin numeros persoana cautata, practic sa ajungem la identificarea acestuia.

Aceste particularitati individuale, dupa cu am afirmat si anterior se bucura de o stabilitate

relativa. Trebuie insa mentionat si faptul ca valoarea de identificare a trasaturilor exterioare

depinde nu numai de stabilitatea lor, ci si de o serie de alti factori.

Teoria si practica criminalistica in domeniu au pus in evidenta unele principii care stau la baza

metodei portretului vorbit si anume:

1.Descrierea trasaturilor exterioare este necesar sa se faca incepand cu caracteristicile

generale (anatomice) ale intregului corp, avand in vedere capul, umerii, mainile, trunchiul,

picioarele, elementele caracteristice ale figurii umane. Aspectul exterior al persoanei se descrie pe baza semnalmentelor anatomice si a celor functionale.

Semnalmentele anatomice (statice) reprezinta variatiile morfologice ereditare sau rezultate

din unele fenomene patologice ale corpului, capului, fetei si elementelor componente, adica asupra

semnalmentelor sa le zicem asa generale si asupra anomaliilor si a infirmitatiilor evidente.

Semnalmentele functionale (trasaturile dinamice) se refera la caracteristicile exterioare ale

persoanelor care pot fi sesizate in timpul miscarii, respectiv in timpul mersului, vorbirii ori a altor activitati desfasurate de individ.

In strinsa legatura cu semnalmentele anatomice si functionale este necesar sa se

individualizeze acele caracteristici referitoare la variatiile morfologice ereditare sau ca urmare a

unor fenomene patologice, interventii chirurgicale. Este vorba de semnele particulare dobandite

de persoana ca urmare a ranirii si deformarii unor organe sau a altor parti ale corpului, de cicatrice,negi, alunite sau de alte semne legate de nastere, accidente etc.. Evidentierea acestora este cu atat mai utila incat acestea sunt elemente care particularizeaza individul si mai mult decat celelalte

trasaturi descrise mai sus. Am putea chiar afirma ca sunt probabil mai importante decat acele

trasaturi generale pe care le gasim la fiecare persoana (trasaturi care sunt si ele de individualitate,

nu negam acest lucru) deoarece frecventa aparitiei lor pe corpul persoanelor fiind mai redusa ele

sunt mai usor de observat si de redat.

2.Observarea si descrierea semnalmentelor persoanei se face de regula, in planul frontal si

din profil (planul lateral).Trebuie mentionat ca sunt detalii care pot fi sesizate din ambele planuri

(de exemplu: forma nasului, proeminenta ochilor, a buzelor etc.), dar si elemente care pot fi

observate numai din planul frontal (exemplu: pozitia ochilor, departarea urechilor, latimea nasului)

sau din cel lateral (exemplu: forma urechilor, profunzimea radacinii nasului, inclinarea barbiei).

Posibilitatile de descriere difera in functie de persoana care efectueaza aceasta operatie de

existenta unor mijloace tehnice, de durata si distanta de la care se face observarea.

3.Descrierea semnalmentelor se face folosind o terminologie comuna, precisa si unitara,

precum si intr-o succesiune logica. Folosirea terminologiei specifice poretului vorbit este strans

legata de necesitatile practice, mai ales cand urmarirea unui infractor in vederea descoperirii si

dentificarii sale se face numai pe baza trasaturilor exterioare. In cazul in care nu ar exista o astfel

de terminologie folosita in descriere si in clasificarea datelor astfel obtinute nu s-ar putea organiza nici o forma de evidenta a acestora40. In ceea ce priveste succesiunea logica amintita mai sus

aceasta va tine seama de faptul ca descrierea va trebui sa aiba o linie cat de cat logica de prezentare pentru a nu se ajunge in situatia ca descrierea facuta sa fie incompleta din cauza omiterii unor detalii.

4.Realizarea portretului vorbit se face prin caracterizarea semnalmentelor sub aspectul

marimii, formei, pozitiei si culorii.

Marimea in principiu nu are o exprimare absoluta. Se folosesc termenii mare, mijlociu,

mic, la care, in functie de datele concrete se pot adauga foarte mare si foarte mic. Marimea nu se

reda printr-o valoare absoluta decat in cazul inaltimii, iar pentru celelalte elemente ale corpului,

capului, figurii, marimea se poate referii la inaltime, grosime, latime, lungime. De aceea termenii

pot fi in functie de caracteristica ce se descrie, si anume:

– inalt, mijlociu, scund – pentru inaltime;

– lung, mijlociu, scurt – pentru lungime;

– lat, mijlociu, ingust – pentru latime;

– gros, mijlociu, subtire -pentru grosime.

In practica insa se pot folosi atat termenii mentionati mai sus cat si termenii: mare, mijlociu

sau mic cu referire la caracteristica ce se descrie, practic sa zicem asa vom avea o serie de asa zis

termeni generali care vor pute fi folositi in descrierea oricaror semnalmente, sau termeni

“specializati” pe fiecare categorie din semnalmentele de mai sus.

Forma este apreciata avandu-se in vedere conturul liniar al organului ce se descrie, urmand

a fi incadrat intr-o figura geometrica cu care se aseamana. Astfel, dupa forma, figura poate fi:

ovala, patrata, dreptunghiulara, triunghiulara, etc..

Pozitia unui detaliu al figurii sau al corpului uman se apreciaza dupa planuri imaginare In

raport cu planul vertical sau orizontal sau dupa anumite zone invecinate, notarea reliefand daca

este vertical, oblic sau orizontal. De exemplu, barbia poate fi verticala, proeminenta, retrasa avand in vedere un plan vertical imaginal ce pleaca de la baza inferioara, iar gura poate fi orizontala cu comisuri ridicate sau coborate, in functie de un plan imaginal orizontal ce trece prin colturile sale.

Culoarea se include in descriere doar pentru elementele ce au aceasta insusire (pielea,

ochii, parul).

Trebuie sa mai facem o mentiune aici in ceea ce priveste descrierea trasaturilor fetei, anume

ca in cazul in care vorbim despre unul din aceste elemente (nas, gura, urechi etc.) dimensiunea

acestora nu va fi raportata la un etalon exterior sau la sistemul metric, ci la celelalte elemente ale

fetei din care fac parte. Practic marimea unui nas, unei guri, unei urechi de aceiasi dimensiune va

fi apreciata diferit in functie de conturul capului si al fetei in care se incadreaza41.

Reusita identificarii persoanelor dupa trasaturile exterioare depinde in mare parte de modul

in care s-a facut perceperea si memorarea semnalmentelor. La ascultarea persoanei care urmeaza

sa faca recunoasterea trebuie sa se tina seama de factorii obiectivi si subiectivi care pot influenta

asupra plenitudinii si fidelitatii perceperii.

Din randul factorilor obiectivi fac parte: natura locului in care s-a facut perceptia,

vizibilitatea la acel moment, conditiile atmosferice, durata perceptiei, departarea de locul

evenimentului si unghiul din care s-a perceput imbracamintea acesteia.

De asemenea trebuie sa se tina seama si de o serie de factori psihici ce influenteaza

perceptia la momentul savarsirii infractiunii. Este vorba de aptitudinile persoanei de a percepe,

retine si reproduce amanuntele dupa care urmeaza sa se faca recunoasterea, de modul de

comportare al individului fata de manifestarile din jurul lui. O influenta mare o au si alti factori

cum sunt nivelul de cunoastere, experienta de viata, varsta, profesia persoanei la care se adauga

deficientele organelor de simt ale celui care percepe, toate cele de mai sus aflandu-se bineinteles

sub influenta factorului emotional provocat de faptul savarsirii infractiunii percepute.

Pastrarea in memorie a celor percepute si redarea lor fidela sunt influentate de o serie de

factori printre care un loc important il ocupa timpul. Daca ascultarea persoanei in vederea

recunoasterii este efectuata la scurt timp de la petrecerea infractiunii si a perceperii imaginii

infractorului, redarea va fi mai fidela iar in cazul in care ascultarea va avea loc la un moment mai

indepartat in timp de perceperea si fixarea imaginii in memorie, aceasta va fi mai putin exacta,

uneori ajungandu-se chiar in situatii in care rezultatele acestor ascultari vor fi chiar contradictorii.

Totusi trebuie de mentionat ca ar trebui de avut in vedere si factorul emotional, atunci cand vorbim despre fixarea in timp a acestei ascultari. Asta, deoarece, ar putea exista si situatii in care fixarea

acestei ascultari la un interval mult prea apropiat de petrecerea infractiunii ar putea duce din nou

la fixarea unei imagini eronate asupra infractorului, deoarece acea stare de tulburare in care se afla

persoana ascultata, poate sa isi puna amprenta pe modul in care ea va reda ceea ce a vazut.

Astfel putem concluziona ca aceasta ascultare nu trebuie sa aiba loc imediat dupa comiterea

infractiunii si a localizarii persoanelor care au fost martorii acesteia, dar nici nu poate fi amanata

pentru o data ulterioara, care sa fie situata la un moment mult prea indepartat in timp.

De aceea, sub raport tactic criminalistic, reusita unei identificari pe baza descrierii

semnalmentelor exterioare depinde in buna parte de momentul cand se asculta martorii, moment

ce trebuie sa fie cat mai apropiat de cel cand s-au petrecut faptele (dar nu asa apropiat incat sa puna in pericol succesul operatiunii) si de modul in care sunt ascultati martorii si felul in care sunt interpretate declaratiile lor.

Ascultarea presupune din partea organului judiciar nu numai pricepere, ci si circumspectie,

pentru a se putea obtine declaratii precise, obiective referitoare la infatisarea infractorului. Este

important deci de retinut ca in alcatuirea portretului vorbit ori a portretului robot, pe baza descrierii

facute de persoana care a perceput individul cautat, trebuie aplicate si respectate regulile tacticii

criminalistice specifice ascultariirii martorului ori persoanei vatamate42.

Secțiunea 2. Descrierea semnalmentelor anatomice

Semnalmentele anatomice vizeaza elemente caracteristice fizice generale ale unei

persoane43. Descrierea statica a trasaturilor exterioare se face in doua etape. Mai intai se

consemneaza datele generale in legatura cu constitutia persoanei si cu liniile de contur ale capului, iar in a doua etapa se trece la examinarea sistematica si amanuntita a diverselor caractere ale fetei.

Vom urma si noi aceleasi etape in prezentarea noastra.

2.1. Descrierea generala a persoanei

Conformatia corpului este determinata de dezvoltarea scheletului, a musculaturi si a

tesutului adipos. Astfel, in ceea ce priveste aceasta caracteristica, persoanele pot fi impartite in

persoane solide (robuste), atletice si slabe (uscative).

Aici putem aminti si cateva particularitati ale corpului sau semne distinctive: coloana

vertebrala stramba, piept proeminent, cocoasa etc. Acestea au si ele un rol insemnat in crearea

porteretului vorbit, asa cum am afirmat si in cadrul unui capitul anterior, aceste, sa le zicem asa,

anomalii ale corpului uman sunt mai repede retinute de martori oculari, deaorece sunt elemente

care se intalnesc mai rar, nu fac parte din cotidian.

Un alt reper este cel al staturii, acestea sunt impartite de regula in patru categorii: scunda,

mijlocie, inalta si foarte inalta44. Trebuie de mentionat aici ca, la includerea unei persoane in vreuna

din categoriile de inaltime prezentate, se va avea in vedere si coafura, palariile, tocurile

incaltamintelor etc., elemente ce pot crea o imagine diferita fata de cea reala.

Ceea ce se mai urmareste la o astfel de descriere sun umerii si membrele. Umerii se descriu

ca latime45 si orientare46. Totodata mai trebuie sa amintim ca pot exista si anumite situatii in care

exista asimetrii intre un umar si celalalt al unei anume persoane, detaliu din nou foarte important.

Membrele se descriu din punct de vedere al lungimii si grosimii lor. Se descriu si degetele.

Din punct de vedere al lungimii membrele pot fi: lungi, mijlocii si scurte, iar al grosimii; groase,

mijlocii si subtiri. Dupa forma lor, degetele mainii pot fi: lungi si subtiri, scurte, groase si

noduroase. Dupa forma lor, degetele picioarelor pot fi: drepte, lungi si subtiri, scurte, groase si

incalecate, noduroase cu mont. La descrierea de degetelor se vor face mentiuni si in legatura cu

eventuala lor lipsa sau in cazul diametral opus, se va mentiona polidactilia47. La descrierea

membrelor mai trebuie sa avem in vedere si posibilitatea ca pot exista anumite anomalii si la forma

picioarelor unei persoane48. Un alt detaliu care este mai greu de observat, dar pe care totusi

consideram ca putem sa-l amintim este cambrura piciorului. Aceasta poate fi inalta, mijlocie sau

joasa, asa zisul platfus.

2.2.. Descrierea capului si al diverselor detalii ale figurii umane

Pentru inceput vom face doar o descriere generala a capului si a fetei dupa care vom face

o analiza amanuntita si sistematica a diverselor elemente ale acestora, asta deoarece in realizarea

portretului vorbit va fi elementul cel mai important, elementele componente ale fetei fiind cele ce

ne permit crearea unei astfel de imagini virtuale.

In ceea ce priveste capul, din punctul de vedere al marimii acesta poate fi mic, mijlociu si

mare, si aceasta trebuie raportat la marimea corpului.Astfel, un cap care in cazul unei persoane ar

putea fi considerat mic, in cazul unei alte persoane va fi considerat mijlociu sau in unele cazuri

chiar si mare49. Liniile de contur ale capului sunt observate din mai multe directii: din fata si din

profil.

Mai intai se va remarca conturul general al fetei in ansamblu si se noteaza, prin compararea

cu figurile geometrice de baza. Privit din fata conturul poate fi: patrat, dreptunghiular, oval, rotund,

triunghiular (fie cu varful in sus fie cu varful in jos), trapezoidal sau rombic. Pe langa acestea mai exista multiple derivate: oval lat sus, oval lat jos, elipsa, pentagon cu laturi paralele, pentagon lat sus, pentagon lat jos.

Din acelasi plan se mai pot stabili si plasamentul simetric sau asimetric al unor organe ca

ochii, nasul, gura, pometii, maxilarele.

Pometii pot fi departati si apropiati, iar maxilarele pot fi proeminente si retrase.

Vazut din profil, capul poate fi: cap inalt rotund sau cap tuguiat.Spatele capului privit din

profil, mai ales in regiunea occipitala, poate fi: turtit total, turtit mijlociu, turtit partial, bombat jos,bombat sus.

O trasatura importanta a portretului vorbit o constituie forma liniei de contur a profilului

fetei50. Conturul fetei privita din profil este alcatuit din51:

– profilul fronto-nazal;

– profilul nazo-bucal.

Profilul fronto-nazal este alcatuit din linia fruntii si a nasului, care incep de la insertia

parului si se termina la baza nasului. Profilul fronto-nazal poate fi:

– rectilin (cand exista o continuitate intre profilul fruntii si al nasului);

– unghiular (cand linia fronto-nazala formeaza un unghi la nivelul radacinii

nasului) ;

– paralel (cand linia profilului fruntii, prelungita in jos, formeaza o linie paralela

cu linia nasului);

– ondulat (cand linia fruntii si a nasului formeaza o linie sinuoasa);

– frant (cand linia fronto-nazala este formata din mai multe portiuni care se intalnesc in

unghiuri care isi schimba mereu directia).

Profilul nazo-bucal este format din jumatatea de jos a profilului fetei care este conturata

de structura maxilarului inferior si superior, care formeaza profilul nasului, al gurii si al barbiei.

El poate fi:

– prognat (cand profilul respectiv este dur, osos si gura este proeminenta);

– ortognat (cand oasele acestui profil formeaza o linie retrasa, mai ales in zona barbiei);

– retrognat (cand oasele mandibulei sunt retrase si profilul gurii formeaza o linie concava).

Mai trebuie sa facem aici anumite mentiuni. Dupa cate se poate vedea din impartirea

profilului in profil fronto-nazal si in profil nazo-bucal, ca fata cuprinde trei zone, anume cea

frontala (de la linia de insertie a parului pana la radacina nasului nasului), cea nazala (zona cuprinsa

intre radacina nasului si baza acestuia) si cea bucala (de la baza nasului pana la varful barbiei)52.

Cele trei regiuni se repartizeaza in mod egal, adica fiecare, in principiu ar trebui sa constea dintro

treime a fetei. In cazul in care aceste “treimi” sunt inegale, nu vom mai avea de a face cu o fata

construita proportionat ci cu una neregulata din acest punct de vedere53. Se poate mentiona insa ca aceasta este regula, adica cea a fetelor neregulate (cu variatii si modificari fata de varianta

proportionata), si ca o fata care sa aiba cele trei zone delimitate pe trei parti in mod egal este

exceptia. Din aceasta cauza se considera ca si fetele care beneficiaza de o impartire aproximativ

egala sunt construite proportionat.

Daca vrem sa facem o analiza generala completa a fetei mai trebuie sa amintim doua

caracteristici ale acesteia, anume, inaltimea si latimea ei. Inaltimea fetei este determinata de

distanta dintre partea inferioara a barbiei si linia superioara a fruntii. Latimea fetei poate fi ingusta,

mijlocie (normala) si ingusta si se apreciaza in functie de zona, segmentul fetei la care ne referim.

Astfel zona avuta in vedere poate fi cea a oaselor parietale, cea a oaselor zigomatice si cea cuprinsa

dintre extremitatile mandibulei. Dintr-o sa zicem asa proportie a celor trei putem obtine o latime

generala a fetei54.

In ceea ce priveste paricularitatile capului, fetei si elementelor ei, acestea sunt: parul,

fruntea, ochii, sprancenele, nasul, santul sub-nazal (in special mustatile), gura, buzele, dintii,

barbia, barba, urechile. Vom trece acum la o analiza detaliata a acestora55.

2.3.. Părul

Părului de pe cap i se reda forma, culoarea, desimea si linia de contur a insertiei lui. In plus

i se mai specifica si felul frizurii sau coafurii si lungimea.

.Părul dupa forma (natura) lui poate fi: drept, ondulat, buclat, tepos si cret.

Dupa culoare parul poate fi: negru, castaniu (poate fi inchis sau deschis), blond (cu

mentiunea ca parul blond poate fi si el randul lui de trei feluri: blond-roscat, blond-castaniu si

blond-auriu), roscat si alb. In cazul in care se constata prezenta incaruntirii, se va mentiona gradul

de raspandire (daca este totala sau numai sub forma unor fire albe izolate ori a unor suvite carunte)

si locurile unde se afla (pe tample, in partea parietala sau in cea occipitala). Trebuie sa se aiba in

vedere si faptul ca exista posibilitatea modificarii culorii parului cu ajutorul unor mijloace

cosmetice.

Dupa desimea (grosimea) lui, parul poate fi: des, normal si rar.

Conturul parului la marginea frontala (dupa linia de insertie a parului56) poate fi: arcuit in

sus, arcuit in jos, dreptunghiular, cu insertie ascutita, serpuit.

La descrierea parului de pe cap trebuie sa se mai redea lungimea acestuia si felul tunsorii

si al pieptanaturii57.

Chelia va fi descrisa dupa pozitia ei pe cap. Din acest punct de vedere ea poate fi:

– frontala, cand parul lipseste de pe linia din fata a capului pana la crestetul capului;

– temporala, cand parul lipseste deasupra ambelor tample sau a uneia din ele;

– tonsurala (occipitala), cand parul lipseste in zona crestetului capului;

– totala.

Odata cu parul se examineaza si favoritii care pot fi: lungi, potriviti, drepti si oblici. In

cazul in care persoana nu poarta favoriti se poate mentiona acest lucru.

2.4 Fruntea

Acest element formeaza treimea superioara a fetei58. Fruntea se observa din fata si profil si

i se vor descrie: inaltimea, latimea, inclinarea, conturul si particularitatile. Forma, conturul,

inaltimea fruntii sunt determinate de aspectul osului frontal, elemente care perezinta interes aici

fiind arcadele, bosele frontale si glabela59.

Inaltimea se examineaza din profil

. Daca fruntea este proportionala (adica cele trei treimi sunt egale60), inaltimea fruntii este

mijlocie. Daca treimea fruntii este mai mare, fruntea este inalta, iar in caz contrar, este scunda.

Latimea fruntii se observa privind persoana din fata si este redata de distanta dintre

marginile temporale ale insertiei parului. Ea poate fi: lata, mijlocie si ingusta.

Inclinarea (profilul) fruntii, se analizeaza din profil, raportandu-se dupa un plan vertical

imaginar ce trece prin radacina si baza nasului, poate avea urmatoarele forme: verticala, bombata,retrasa.

Conturul fruntii se observa tot din profil, el poate fi concav sau convex.

Particularitati ale fruntii pot fi: arcadele proeminente, ridurile, sinusul frontal, bosele

frontale, negii, alunitele.

Cateva mentiuni si in legatura cu acestea. In ceea ce priveste arcadele si acestea au o

impartirea tripartita, anume mici, mijlocii sau mari. Intre unghiul de inclinare al fruntii si marimea arcadelor exista o relatie stransa, anume cu cat este mai mare inclinatia, cu atat sunt arcadele mai mici. In ceea ce priveste sinusul frontal acesta este o proeminenta osoasa deasupra radacinii nasului

in partea centrala a fruntii, iar bosele frontalefrontale sunt si ele proeminente osoase, diferenta

dintre ele si sinusul frontal fiind locul situarii, anume, in cazul acestora din urma, pe partile laterale superioare ale fruntii.

2.5. Ochii

Acestea atrag atentia examinatorului de la prima vedere. Sunt situate in cavitatea orbitala,

la nivelul bazei acestora. Asimetriile si defectiunile, mai ales, sunt usor observate si formeaza

trasaturi speciale statice.

Partile vizibile ale ochiului sunt urmatoarele:

– pupila, ce ocupa partea centrala a ochiului, este rotunda si aparent neagra;

– irisul, care este o banda colorata in jurul pupilei; el este cel care contine pigmentii ce vor

da culoarea ochiului.

– albul ochiului (sclerotica). In legatura cu sclerotica se poate mentiona ca in unele cazuri,

mai ales la ochii mari si proeminenti, se poate vedea deasupra si dedesubtul irisului sub forma de

dunga alba, intre iris si marginile pleoapelor. In general irisul se extinde in sus si in jos pana sub

pleoape.

La ochi se observa: forma, marimea, asezarea in orbita, culoarea irisului si deformatiile.

Forma ochiului poate varia in functie de pozitia unghiurilor interne si externe. Avem ochi

cu: unghi extern ridicat (presupune ca unghiul intern este coborat), drepti, unghi extern coborat.

Marimea ochilor. Pentru stabilire marimii ochilor se are in vedere lungimea si latimea lor.

Din acest punct de vedere ochii pot fi: mari, mijlocii si mici.

Asezarea in orbita a ochilor poate fi: infundata, proeminenta si intermediara.

Culoarea ochilor este data de pigmentatia irisului. In functie de acest lucru, ochii pot fi:

negri, caprui inchis, caprui deschis, verzi, cenusii, albastru-deschis, albastru inchis, etc.61

In privinta culorii, putem intalni si unele particularitati, cum ar fi coloritul diferit

al unui ochi fata de celalalt sau prezenta unor pete pe iris.

Ca anomalii ale ochilor putem intalni: strabismul (orientarea globului ocular catre

unghiul interior sau exterior al ochiului), prezenta albetei, lipsa globului ocular, proteza de ochi,

diferenta dintre pupilele ochilor, injectarea (vase de sange vizibile care strabat sclerotica), pupila

inflamata. In cea ce priveste strabismul, poate fi prezent la un singur ochi (monostrabismul) sau

la ambii ochi (bistrabismul).

Tot cu ocazia descrierii ochilor se vor caracteriza si pleoapele, care pot fi groase, subtiri,

mai inchise pe ochi sau mai deschise. Pleoapele superioare pot forma o punga care sa se lase pe

ochi in partea externa, la mijloc si in unghi intern. Pleoapele inferioare pot sa formeze si ele pungi

si sa prezinte cerc unic sau dublu, paralele cu marginea inferioara a ochiului.

Genele sunt un alt component pe care le putem analiza odata cu ochiul. Ele sunt fire de

părimplantate pe marginea pleoapelor, atat pe partea superioara cat si pe cea inferioara si pot fi

lungi sau scurte, rare, dese sau lipsa. In legatura cu acestea, in cazul in care se observa, se mai

poate mentiona daca sunt sau nu sunt prelungite cu gene artificiale.

Spatiul interocular este socotit ca distanta intre cei doi ochi, si se apreciaza ca fiind: mic,

mijlociu si mare. Dintre partile auxiliare ale ochilor, trebuie remarcate si sprancenele. Ele se

noteaza din punct de vedere al formei, densitatii si extinderii. Forma sprancenelor poate fi: dreapta

(rectilinie), arcuita, unghiulara, oblica, pensata si neregulata. Dupa orientarea (directia) lor,

sprancenele pot fi: oblice interior, oblice exterior si orizontale. In functie de pozitia lor pot fi:

ridicate, intermediare si coborate. Din punct de vedere al densitatii, sprancenele pot fi: dese si rare.

Dupa modul de amplasare putem intalni sprancene reunite, apropiate si departate. Se mai poate

mentioana lipsa lor in cazul in care este cazul sau daca acestea au fost depilate, rase partial.

2.6. Nasul. Gura si buzele.

Un organ semnificativ din punct de vedere al portretului vorbit este nasul. Varietatile de

forma si marime prezinta un numar mare de combinatii, astfel reprezinta si acesta unul dintre

elementele de rezistenta ale portretului robot.

S-a aratat ca nasul difera de la rasa la rasa si de la individ la individ. Astfel se considera ca

avem de a face cu un nas drept la nasul grecesc, cu unul concav sau rotunjit la nasul acvilin, scobita

adancla nasul in sa, scobita usor la nasul cu varful in sus62.

Nasul are forma unei piramide orientate cu baza in jos, situata intre linia imaginara dintre

cele doua sprancene si santul sub nazal. Este alcatuit din oase si cartilaje acoperite cu piele63. Este impartit in doua cavitati nazale terminate in nari.

Partile componente ale nasului: radacina, conturul, varful, baza, inaltimea, aripa, nara.

Examinarea nasului se face din fata si din profil si la redarea caracteristicilor acestuia se

va face mentiune in ceea ce priveste acest detaliu.

Radacina nasului este o concavitate mai mult sau mai putin profunda si se afla intre cei doi

ochi. Daca se observa persoana din profil, fata de planul frontal, poate fi: adanca, mijlocie si in

continuarea fruntii. Fata de unghiul interior al ochiului poate fi: joasa, mijlocie si inalta.

Marimea nasului privit din profil este apreciata ca: mare, mijlocie si mica. Aprecierea

marimii nasului se face dupa inaltime, largime si proeminenta. Inaltimea nasului se apreciaza

privindu-i din profil si este data de linia verticala care uneste radacina nasului cu locul de intalnire

a bazei nasului cu santul naso-labial. Latimea bazei nasului privit din fata poate fi: lata, mijlocie

si ingusta. Latimea radacinii nasului privit din fata poate fi: lata, mijlocie si ingusta.

Linia conturului nasului incepe de la scobitura radacinii si se termina la varful nasului. Se

observa din profil si poate prezenta una din urmatoarele forme:

– concav, cand linia nasului este curbata inspre fata;

– convex, cand curba este lina si se indreapta inspre afara;

– rectiliniu-drept, cand linia nasului este dreapta;

– acvilin sau incovoiat, cand linia este curbata si se intrerupe formand un unghi de diferite

grade; unghiul poate fi format in treimea superioara a conturului, la mijloc sau in treimea

inferioara;

– ondulat este conturul nasului care formeaza o inie serpuita, ondulata.

Tot la profilul nasului mai putem nota:

– nas frant sus, adica frant la radacina;

– nas frant jos, adica frant spre varful nasului.

Baza nasului, adica distanta de la varful nasului pana la osul naso-labial, poate fi ca

orientare: orizontala, descendenta si ascendenta. In unele cazuri se mai poate mentiona latimea

bazei nasului privit din profil. Cu cat este mai mare, cu atat nasul pare mai mare si invers. Poate

fi: lata, mijlocie si scurta.

Aripile nasului sunt situate in partea inferioara cartilaginoasa a nasului si se compun din

aripa dreapta si aripa stanga. Ele pot fi: aripi carnoase, arcuite si orificii ascunse.

Conformafia narilor se noteaza tinand seama de unele caracteristici, fara folosirea

gradatiilor, apreciindu-se in felul particularitatilor ca: lipite, dilatate, intoarse, stranse, ridicate sau turtite numai intr-o parte.

Deformatiile nasului pot fi: nas bilobat, nas stramb stanga, stramb dreapta, zdrobit.

Distanta naso-labiala. Portiunea dintre baza nasului si marginea buzei superioare se

numeste distanta naso-labiala. Ea poate fi inalta, mijlocie si scunda; uneori poate fi proeminenta,

bombata, din cauza arcadei dentare superioare.

Pe langa cele de mai sus mai putem mentiona o asa zisa particularitate a nasului, anume

culoarea acestuia. Culoarea nasului este, in general, de aceiasi nuanta cu a restului fetei, dar nu in

toate cazurile. Uneori, culoarea nasului poate fi diferita, indeosebi a varfului, care poate prezenta

o nuanta rosie, rosie-maro, violeta etc., indicand ori unele boli de piele, ori o stare de ebrietate,

consum excesiv de alcool etc.64.

Gura si buzele

Gura se afla in partea inferioara a fetei si consta intr-o cavitate care contine limba si dintii

unei persoane. Ea este limitata de buze, detaliu asupra caruia vom reveni mai tarziu.

Gura se examineaza tinand seama de urmatoarele elemente:

– dimensiunea ei, care este determinata de distanta de la un colt la altul si care poate fi:

mare, intermediara si mica;

– forma gurii, care este data de colturile gurii65, poate fi : cu colturi ridicate, coborate, liniara

si in forma de inima.

In examinarea gurii se pot observa si anumite particularitati cum ar fi: buza superioara scurta dezvelind in pozitie de repaus dintii, iar ca varietate a aceluiasi tip, buza superioara scurta

combinata cu iesirea dintilor peste buza inferioara (“dintii de iepure”), gura stramba (cand

comisurile sunt dispuse asimetric), gura in forma de inima (santul mediu al buzei superioare este

mai adanc), “buza de iepure”( santul median al buzei superioare unghiular).

Trecand la examinarea buzelor66 vor fi descrise dupa marime, grosime si pozitie si diferite

particularitati. Astfel ca pozitie buza superioara poate fi proeminenta, intermediara, retrasa si buza de iepure. Buza inferioara, ca marime, poate sa fie: mare, mijlocie si mica. Ca grosime poate fi

groasa, mijlocie si subtire, iar ca pozitie, proeminenta si retrasa.

Ca particularitati ale buzelor se pot mentiona: cicatricile, malformatiile, rasfrangerea

buzelor sau atarnarea buzei inferioare, buze crapate, buza de iepure. Se poate preciza si culoare

buzelor, aceastea putand fi palide, rosii sau violete.

Tot in cadrul acestui subcapitol vom face cateva mentiuni si despre mustata. Aceasta este

situata pe santul sub-nazal67. Mustata se descrie din punct de vedere al formei, lungimii, culorii si

densitatii. Din punct de vedere al formei poate fi: stufoasa, arcuita in jos, arcuita in sus, randunica,musca etc.Din punct de vedere al marimii, mustata poate fi: lunga, mijlocie si scurta. Culoarea

mustatii este in general asemanatoare cu cea a parului de pe cap.

In ceea ce priveste santul sub-nazal acesta va fi examinat din punctul de vedere al latimii

si inaltimii sale, care in ambele cazuri va putea fi mica, mijlocie si mare.

Ca o curiozitate poate fi amintit faptul ca exista peste 250 de modele de mustati, cifra

care este in continua crestere.

2. 7. Dantura

Identificarea dupa dinti se face in cazul cadavrelor necunoscute sau a cadavrelor intrate in

putrefactie avansata, cand din cauza partilor distruse nu se mai pot reconstitui liniile caracteristice

ale fetei. Dantura se mai poate folosi si la stabilirea varstei, mai ales la copii, intrucat aparitia

dintilor este legata de varsta. In cazul unui om matur dantura numara 32 de dinti.

Pentru individualizarea fiecarui dinte, in vederea descrierii exacte, indeosebi in procesul

de identificare a cadavrelor necunoscute, se foloseste sistemul adoptat de stiintele medicale68.

Dintii se descriu in functie de marime (foarte mici, mici, potriviti, mari si foarte mari; in

cazul in care si latimea lor este una mai mare decat cea normala aceasta se va mentiona69); culoare

(albi, galbui, gri sau negri); asezare (clasificarea se poate face atat dupa orientarea70 lor cat si dupa gruparea lor71) si uzura72.

In cadrul trasaturilor speciale statice se pot nota unele anomalii ale dintilor in raport de:

– numar: lipsa lor sau dinti supranumerici;

– forma: avand diferite curburi sau forme;

– volum: mici si mari;

– asezare: uneori incisivii sunt asezati pe planseul gurii sau incisivii mediani departati, asa

zisa strungareata;

– directie: sunt frecvente proiectarile in afara, dar nu sunt excluse dupa cum am vazut si

mai sus orientarea lor spre interior;

– dispozitie: duc la asimetria falcilor.

Diferitele boli pot sa produca modificari ale danturii ca, de exemplu, colorarea

dintilor in albastru, in cazul tuberculozei, eroziuni semilunare pe margine incisivilor centrali, in

cazul sifilisului, sau malformarea email-ului, in cazul rahitismului.

Dantura poate avea muscatura normala, superior proeminenta, superior retrasa, inferior

proeminenta si inferior retrasa.

Mai putem face o mentiune referitoare la dantura persoanelor in varsta. Astfel in cazul

acestora lipsa dintilor provoaca modificari la nivelul profilului nazo-bucal, buzele se vor restrange

spre interiorul gurii, defect ce poate fi corectat cu ajutorul protezelor dentare.

2.2.2.7. Bărbia

Ea este situata în porțiunea inferioara a fetei, fiind “punctul extrem” inferior al acesteia.

Se examineaza persoana din fata si din profil, apreciindu-se bărbia dupa: inclinare,

inaltime, latime, contur si particularitati. Sub aspectul inclinatiei, barbia poate fi: retrasa,

intermediara si proeminenta; ca inaltime, deosebim barbie inalta, mijlocie si mica; ca latime, barbia

poate fi: lata, mijlocie si ingusta; conturul barbiei poate fi: sters, intermediar si conturat

(pronuntat).

Particularitati ale barbiei pot fi: barbie bilobata, cu gropita si barbie dubla. De asemenea,

pe barbie se mai pot semnala pete din nastere, negi alunite, cicatrice etc.

Tot aici vom face cateva mentiuni privind barba. Se descrie dupa forma, pozitie si

culoare. Dupa lungime, barba poate fi: mare, mijlocie si mica. Dupa forma deosebim:

– barba marinareasca care cuprinde toata fata, iar parul ei este lung;

– barbisonul cuprinde toata fata in partea inferioara si parul este scurt;

– barba tap (cioc) care este un manunchi de fire sub buza inferioara.

In ceea ce priveste culoare mentionam ca in principiu ea are aceasi culoare ca si parul. In

cazul in care exista diferente aceastea se mentioneaza73.

2.8. Urechea

Pavilionul urechii constituie unul din cele mai importante elemente ale portretului vorbit,

datorita formei individuale a acestuia si faptului ca atat sub aspectul marimii cat si sub aspectul

structurii cartilaginoase, el ramane neschimbat toata viata.

Forma generala a urechii poate fi ovala, rotunda, triunghiulara, rectangulara.

Inaltimea urechii poate fi inalta, mijlocie si scunda. Latimea pavilionului se noteaza cu lata,

mijlocie si ingusta. Raportat la departarea urechii fata de conturul fetei avem departare superioara,

posterioara, inferioara, totala si pavilion lipit.

Partile principale ale urechii sunt: helixul, antehelixul, tragusul, antetragusul, lobul si

conca.

Helixul este marginea exterioara cartilaginoasa a urechii, care incepe deasupra tragusului,

chiar din conca si se continua pana la lob. El este subimpartit in trei zone: helixul original, helixul superior si helixul posterior.

Helixul original incepe din conca pana la varful de sus al urechii si sub aspectul lungimii

poate fi: mare, mijlociu, mic si nul. Sub aspectul latimii, helixul original poate fi: lat, mijlociu si

ingust.

Helixul superior incepe de la varful urechii, tine pana la indoitura dinapoi a urechii, si poate

fi: lung, mijlociu si scurt, iar luat din punctul de vedere al largimii cutei, poate fi: mare (larg),

mijlociu si mic (ingust).

Helixul posterior trece de la indoitura dinapoi pana la lob si, de asemenea, se apreciaza ca

fiind: lung, mijlociu si scurt, iar sub aspectul cutei carnoase poate fi: mic ingust, mijlociu si mare

(lat).

Se pot inregistra si particularitati ale helixului ca:

– largirea helixului posterior pe o portiune a lui, numita largire darwiniana;

– ingrosarea bine conturata a helixului superior (asemanator unui bob de fasole)

formeaza tuberculul darwinian;

– formarea unui varf al helixului inspre antehelix, in portiunea de trecere a helixului

superior in cel posterior, numita varf darwinian;

– daca in locul varfului exista o proeminenta, aceasta se numeste nodozitate darwiniana.

Antehelixul secundeaza helixul in paralel spre interior. El poate inregistra particularitati

ca: pozitia sa fata de helix, absenta sau atrofierea. Pozitia antehelixului fata de helix poate sa fie:

sub nivel, in acelasi plan si proeminenta.

Tragusul este un cartilagiu mic, in general triunghiular, care formeaza peretele anterior al

canalului auditiv extern. Baza triunghiului este fixata de fata, iar varful se afla inspre marginea

posterioara a urechii, adica spre helixul posterior. Particularitatile tragusului pot fi: forma ascutita,

bifurcata sau tragus cu par.

Antetragusul este un element cu multe detalii. Este format dintr-un cartilagiu mai mult sau

mai putin accentuat ce se gaseste in partea inferioara a antehelixului, de parca ar fi o continuare a

acestuia. Antetragusul se examineaza din punct de vedere al inclinatiei, profilului si marimii.

Inclinatia antetragusului poate fi fie orizontala fie oblica. Profilul antetragusului poate fi drept,

concav – scobit si ridicat – bombat. Din punct de vedere al marimii, anteragusul poate fi: mare,

mijlociu si mic. Particularitatile antetragusului pot fi: antetragusul fuzionat cu helixul, prezenta

abundenta a parului.

Lobul formeaza partea inferioara a urechii si este destul de caracteristic. Se observa mai

ales conturul lui, modul de fixare de fata si marimea. Sub aspectul conturului el poate fi ascutit –

coborat, echer si golf – ascutit. Dupa marime poate fi: mic – rotund, mijlociu – oval si mare. Dupa

aderenta lui, poate fi lipit, semi-lipit si liber.

Conca este orificiul urechii care permite sunetului sa patrunda spre urechea interna. La

conca se evidentiaza urmatoarele: impinsa inapoi, ingusta, larga si foarte mica.

Gatul

In ceea ce priveste gatul vom face doar cateva referiri. In descrierea lui se vor reda

urmatoarele caracteristici: inaltimea (inalt, mijlociu sau scund), grosimea (gros, mijlociu sau

subtire si eventualele particularitati. Acestea pot fi cartilagiul faringelui (marul lui Adam)

pronuntat, gusa, gatul inclinat, pete, cicatrice, riduri etc.

2.9. Descrierea semnalmentelor dinamice

Din aceasta a doua categoria fac parte acele semnalmente ale unei persoane care se

evidentiaza in momentul in care se executa unele miscari sau se adopta anumite pozitii de catr o

persoana. Prin adaugarea acestor semnalamente functionale la cele statice descrise in subcapitolul

de mai sus vom avea o imagine completa a persoanei in discutie.

Semnalmentele dinamice sunt: tinuta corpului , capului, mainilor, mersul, mimica,

gesticulatia, privirea, vocea, felul de a tusi, de a rade etc.

Tinuta corpului este determinata de starea de contractare a muschilor, de mobilitatea

persoanei si de modul de executare al miscarilor de catre aceasta. Astfel, tinuta corpului poate fi

rigida, plina de mobilitate, sportiva, agresiva, cocheta, servila, aroganta etc. Trebuie insa de avut

in vedere aici ca, chiar si in situatiile in care o persoana incearca sa-si modifice tinuta corpului,

anumite elemente, care s-au transformat deja in automatisme vor putea fi observate si in cazul

tinutei noi, a tinutei-rol.

Pozitia capului va fi retinuta doar in situatia in care aceasta este una definitorie, constanta

pentru o anumita persoana74. Capul poate fi tinut drept, aplecat in fata sau chiar si in spate, la

drepta sau la stanga.

Mainile pot prezenta diferite caracteristici, mai ales in ceea ce priveste pozitia lor. Astfel

ele pot fi tinute lipite de corp, la spate, pe solduri, in buzunare, la reverul hainei etc. Tot aici o sa

mentionam si un alt element, gesticulatia, aceasta fiind in stransa legatura cu miscatul mainilor75.

Gesticulatia poate fi inceata, rapida, rara si frecventa. Ea este in general legata de vorbire sau de

gandire si este reprezentata de miscari voluntare sau involuntare, cu functii de expresie,

simbolizare, interventii cu anumite semnificatii din partea unei persoane.

Mersul76 este caracteristic fiecarei persoane, fiind un stereotip dinamic77, deosebindu-se

dupa:

– lungimea pasului, care poate fi mare, mijlocie si mica;

– linia de directie poate fi dreapta si ondulata;

– unghiul de mers poate fi negativ sau pozitiv;

– tinuta corpului in timpul mersului (miscarea umerilor, agitatia bratelor).

Mersul poate fi incet, iute, usor, greu, si va putea fi caracterizat ca: barbatesc, feminin,

sportiv, leganat, rigid, anemic, defectuos etc.

In cadrul particularitatilor se poate semnala schiopatatul. Se noteaza gradul de schiopatare,

cu ce picior se schiopateaza, daca foloseste baston si ce fel de baston.

Mimica sau expresia fiziononiei este un element relativ stabil in infatisearea unei persoane,

fiind determinata de o serie de factori cum ar fi starea de contractie a muschilor fetei, miscarea

buzelor78, expresia privirii etc.

In cadrul descrierii mimicii un rol major are privirea, ea antrenand atat miscarea ochilor cat

si contractia unui numar insemnat de muschi ai fetei. Asa cum plastic a fost exprimat in doctrina

ea este apreciata ca o realitate imateriala, ca o serie de radiatii ce pleaca din ochi79. Privirea este

influentata si de o serie de alti factori cum ar fi personalitatea, starile psihosociologice ale

individului, de varsta, de existenta anumitor boli, de umiditatea lacrimala a ochilor, de culoarea

irisului etc.

Vocea80 , ca insusire a omului consta dintr-un ansamblu de sunete emise de organul fonator.

Vocea este caracteristica pentru fiecare persoana putand fi relativ usor recunoscuta de rude,

prieteni, colegi de munca. Ea se caracterizeaza prin: claritate, timbru si intensitate. Astfel vocea

poate fi clara sau ragusita, ampla. Ca timbru poate fi: obisnuita, nazala, gatuita, enucoida.

In cazul in care exista e vor mentiona si diferitele defecte de vorbire. Unul din acestea este

balbaiala81, care consta intr-o tulburare a ritmului si fluentei vorbirii. Alte defecte ale vorbirii sunt

tabilalia (ritm accelerat de vorbire), bradilalia (ritm scazut de vorbire), dislalia (pronuntarea

defectuoasa a diferitelor sunete82) si rinolalia (nazalizarea fie insuficienta fie sa ii zicem asa

suplimentata a cuvintelor)83.

Printre alte particularitati mentionate de literatura de specialitate se poate avea in vedere si

rapiditatea vorbirii care poate fi obisnuita, rara, rapida sau schimbatoare, precum si folosirea

accentului unei alte limbi, vorbirea unui dialect, ticuri verbale, tusea devenita tic sau prezenta vocii masculine la femei si invers.

2.10. Descrierea semnelor particulare

Prin semne particulare in sens criminalistic se inteleg acele defecte anatomice84 care

ajuta la identificarea unei persoane. Aceste trasaturi speciale sunt deosebit de importante in crearea

unui portret robot, asta deoarece sunt mai vizibile85, se memoreaza mai usor, sunt redate cu mai

mare certitudine si precizie, cateva dintre ele ajungand pentru identificarea individului, pe cand

caracteristicele generale sunt mai comune si deci mai putin batatoare la ochi, din care cauza se

retin mai greu, se redau mai vag, nu sunt specifice, iar pentru identificare trebuie redate cat mai

multe elemente.

Pentru ca trasaturile speciale sa aiba valoare certa, trebuie sa le notam denumirea, forma,

marimea, culoarea si asezarea lor. Numai respectand aceste conditii vor putea fi folosite la

identificare. Cele mai frecvente semne particulare sunt cicatricile, tatuajul si ridurile, dar mai

putem include in aceasta categorie si culoarea pielii, petele, negii, alunitele, efectul anumitor boli86, piercingurile sau operatiile estetice.

Cicatricile pot fi de natura traumatica, datorita unor plagi care afecteaza stratul dermic al

pielii, a unor accidente mecanice (sectionare partiala), fizice (arsuri, degeraturi), chimice (contact

cu acizi, baze) sau pot aprea chiar ca rezultat al unor interventii chirurgicale.

Acestea vor fi descrise tinand seama de culoare, forma, marime, amplasare. Dupa marime

pot fi mici, mijlocii sau mari; dupa forma ovale, semiovale, liniare si semicirculare; iar dupa

culoare87 pot fi fie rosii, fie vinete, fie negre, fie decolorate, fie albicioase.

Tatuajul este cunoscut din antichitate, fiind mentionat de o serie de texte grecesti si latine.

Tatuajul se imparte in: tatuaj involuntar si voluntar. Tatuajul involuntar poate fi accidental,

reprezentat de incrustatii de pulbere in epiderma (ca urmare a patrunderii glontului in corpul

omenesc) si medical. Tatuajul voluntar este rezultatul imprimarii pe anumite parti ale corpului88

prin introducerea sub piele a anumitor substante a unor imagini. Acesta poate fi mistic, patriotic,

afectiv, profesional, erotic, homosexual etc.

Uneori anumite persoane intervin ulterior pentru a indeparta aceste tatuaje, procedeu care

va lasa in urma cicatrici mai mult sau mai putin vizibile.

Tot in aceasta caregorie am putea include si piercing-urile, care pot apara si ele in variate

locuri pe corpul uman si cele vizibile pot fi si ele extrem de utile pentru crearea unui portret robot.

Marimea semnelor particulare de mai sus trebuie redata in centimetri. Pozitia lor trebuie

deasemnea precizata. Pe langa acestea se mai fac referiri la culoare si subiect89.

Ridurile fetei sunt trasaturi speciale statice care se descriu din punct de vedere al asezarii,

numarului, formei si intensitatii lor. Ele sunt impartite in mai multe grupe. Astfel avem:

– Ridurile fruntii, asezate de regula transversal, sunt in numar diferit de la o persoana la

alta, avand o linie serpuita sau paralela intre ele;

– Ridurile ochilor incep de la varful unghiului exterior al ochilor si se prelungesc pana spre

tample, variind ca numar si intensitate de la persoana la persoana;

– Ridurile tragusului se afla la baza tragusului, de obicei in forma liniara sau verticala pe

fata;

– Ridurile naso-labiene pornesc de la nas, fiind in continuarea santurilor care marginesc

narile si merg spre colturile gurii, pe care uneori o si depasesc;

– Ridurile gurii pornesc din colturile gurii, prelungindu-se in forma de arc pana in zona

obrajilor;

– Ridurile obrajilor pornesc de obicei de sub pometi, ajungand pana la limita maxilarului

inferior.

Tot la aceste trasaturi mentionam si pilozitatea corporala si faciala, care poate fi redusa sau

abundenta.

Culoarea pielii (tenul) prezinta diferentieri de la o rasa la alta, dar si in cadrul aceleiasi

rase. Culori palide (galben, galben cenusiu) se intalnesc la hepatici, coloratia rosie a nasului sau a

obrazului este specifica alcoolicilor. Coloratii diferite de restul pielii pot fi urmarea actiunii unor

agenti externi de natura chimica sau termica.

Petele, negii, alunitele sau alte semne din nastere sunt elemente valoroase pentru

identificarea persoanelor descriindu-se dupa pozitie, marime, culoare, forma.

Tot in acest subcapitol consideram ca trebuie sa tratam si problema operatiilor estetice.

Acestea, fi ca au fost facute in scopul de a eluda justitia fie ca nu90, pot intra si ele in categoria

semnelor distinctive. Acestea in cazul in care intervin duc la modificarea infatisarii unei persoane,

modificari ce pot schimba fie fizionomia fie pot crea o imagine eronata despre varsta unei

persoane. Aceste operatii lasa uneori semne pe corpul sau pe fata persoanei91.

semnificative cu privire la persoana care le poarta. A se vedea în acest sens lucrarea lui Stefan Minovici

2.11. Descrierea imbracamintii.

Aceasta etapa urmeaza descrierii trasaturilor anatomice functionale si speciale ale

persoanei. Se efectueaza atat din punct de vedere al aspectului, cat si al calitatii. Descrierea este

importanta pentru identificarea persoanei, deoarece martorii au tendinta de a memora

imbracamintea persoanei si mai putin semnalmentele.

Imbracamintea si celelalte obiecte portabile nu prezinta intotdeauna caracteristici

constante, utile pentru recunoasterea unei persoane, deoarece ele pot fi inlocuite cu altele sau

modificate. Astfel chiar daca asa cum am amintit si anterior aceasta este mai usor retinuta de

martori, nu se pune un accent deosebit pe aceasta in toate situtiile. Ea este totusi deosebit de utila

este descrierea amanuntita a imbracamintii in cazul identificarii cadavrelor si in urmarirea celor

disparuti.

Secțiunea 3. Domeniile de aplicare a portretului vorbit

3.1. Notiuni generale

Aceasta metoda isi gaseste aplicare in mai multe imprejurari, cum ar fi92:

– realizarea portretului vorbit la fata locului;

– identificarea infractorilor de catre martorii oculari sau de catre alte persoane;

– urmarirea si identificarea infractorilor care se ascund, sustragandu-se urmaririi penale;

– identificarea persoanelor si a cadavrelor cu identitate necunoscuta si a persoanelor

disparute.

Aplicatii practice ale acestei metode de identificare a persoanelor se gasesc si in anumite

cauze civile. Semnalmentele folosesc, in acest_cazuri, la: identificarea persoanei absente (din

diferite motive); identificarea paratului care se sustrage de la plata unor obligatii (cum ar fi pensia de intretinere, de exemplu) etc.

Aproape ca nu exista domeniu de activitate, chiar in viata de zi cu zi, in care sa nu apara

necesitatea identificarii unor persoane pe baza semnalmentelor. Astfel, justificarea identitatii pe

baza buletinului sau a cartii de identitate, obtinerea permisului de conducere, obtinerea permisului

de port arma, prezentarea actului de identitate organului competent, sunt cateva din activitatile in

care lucratorii acestor organe sunt pusi in situatia de a face o identificare folosind fotografia

judiciara si observarea directa a semnalmentelor persoanei in cauza.

3.2. Realizarea portretului vorbit la fata locului

Cu ocazia cercetarii la fata locului, in majoritatea cazurilor, pentru identificarea

faptuitorului este necesara obtnerea unor date care sa ajute la formarea unei "imagini" a acestuia

care, ulterior, sa fie utilizata in cercetarea penala.

Realizarea "portretului vorbit" la fata locului este rezultatul colaborarii dintre martorii

oculari, victime, alte persoane si specialistul criminalist. Uneori, la aceasta activitate, indeosebi in cazul cadavrelor cu identitate necunoscuta, participa si medicul legist. In aceasta conlucrare este

necesar sa se tina seama de factorii care influenteaza asupra exactitatii si a modului de retinere a

semnalmentelor.

Fara a se produce o sugestionare, este necesar ca la obtinerea informatiilor in legatura cu

semnalmentele exterioare ale faptuitorului, sa se asigure posibilitatea unei relatari libere cu privire la trasaturile exterioare, cat si intrebuintarea in discutiile cu persoana implicata a unor termeni

accesibili in vederea lamuririi anumitor detalii, sau in redarea terminologiei de specialitate.

3.3. Identificare infractorilor prin descrierea semnalmentelor acestora de catre

martorii oculari sau de catre alte persoane

Martorii oculari, victimele, cat si alte persoane care au luat contact cu tabloul infractional,

pot oferi, in cadrul cercetarii penale, date pretioase despre semnalmentele faptuitorului.

Recunoasterea acestuia pe baza trasaturilor exterioare poate constitui un mijloc de probare a

activitatii infractionale.

In procesul ascultarii se va cauta sa se obtina toate caracteristicile stocate in memoria celui

ascultat, cu precizarea cat mai detaliata a acestora, pentru a se forma o imagine cat mai apropiata

despre persoana care urmeaza sa fie identificata.

Persoana ascultata este lasata sa descrie liber semnalmentele faptuitorului, cu terminologia

sa proprie, fara a o obliga sa se incadreze in termenii “portretului vorbit”93.

Identificarea faptuitorului dupa semnalmentele exterioare se va realiza in cadrul prezentarii

pentru recunoastere, activitate ce se desfasoara dupa anumite reguli tactice obligatorii, pentru a se asigura obiectivitatea rezultatelor.

Persoana care urmeaza a fi recunoscuta este prezentata impreuna cu alte persoane (cel putin

trei), care nu au legatura cu cauza cercetata si care prezinta unele trasaturi de ansamblu comune

cu persoana in cauza, ca sex, varsta, inaltime, culoare parului etc.

Activitatea de recunoastere se va desfasura in prezenta a doi martori asistenti, care vor

atesta obiectivitatea intregii actiuni, prin semnarea procesului verbal.

Cand recunoasterea cuprinde si elemente dinamice, persoanele din grup vor fi solicitate sa

execute pe rand miscarile cerute (mers, vorbire etc.).

3.4. Urmarirea si identificarea infractorilor care se ascund urmaririi penale

Aceasta activitate se poate realiza in functie de situatia concreta. Astfel, cand nu se dispune

de fotografia persoanei urmarite, se pot transmite numai semnalmentele acestuia. Activitatea insa

este relativ usurata si se desfasoara cu succes atunci cand se dispune atat de semnalmente cat si de fotografia de identificare a persoanei.

Politia romana a reusit, indeosebi dupa 1990, cooperand cu organele de presa si

televiziune94, sa descopere si sa retina o serie de infractori periculosi, autori de omoruri, furturi,

escrocherii etc. Tot prin aceasta modalitate s-a clarificat situatia unor persoane disparute de la

domiciliu.

3.5. Identificarea persoanelor si a cadavrelor cu identitate necunoscuta si a

persoanelor disparute

De regula, aceasta activitate se desfasoara prin intermediul cartotecii constituita in acest

scop. Cartoteca cuprinde fisele tip ale persoanelor disparute, ale persoanelor cu identitate

necunoscuta si ale cadavrelor cu identitate necunoscuta. Aceste cartoteci ofera numeroase cazuri

solutionate, pana in prezent de organele de politie.

Desi metodele criminalistice de identificare a persoanelor dupa semnalmentele exterioare

pot fi utile si in cazul identificarii cadavrelor necunoscute, aplicabilitatea lor este limitata de

transformarile firesti prin care trece corpul uman datorita actiunii distructive a diversilor factori.

Astfel, pot aparea transformari datorita procesului de putrefactie, sau modificari

determinate de interventia autorului unui omor, care cauta sa distruga ori sa faca de nerecunoscut

victima.

Toate aceste situatii reclama folosirea de metode specifice a caror elaborare este rodul unei

stranse cooperari dintre Criminalistica si Medicina legala.

Metodele criminalistice de identificare a cadavrelor cu identitate necunoscuta, utilizate mai

frecvent in practica de specialitate, sunt:

– metoda supraproiectiei;

– reconstituirea fizionomiei dupa craniu;

– identificarea dupa resturile osoase;

– identificarea dupa sistemul dentar si lucrarile stomatologice;

– identificarea prin expertiza fotografiei de portret.

In anumite situatii in cadrul activitatii criminalistice se ajunge, de multe ori, in situatia in

care este necesara determinarea infatisarii de dinaintea decesului a unor victime. Analiza craniului victimei este una din metodele de determinare a infatisarii sale, prin reconstructia trasaturilor sale

faciale bazata pe relatiile care exista intre aceste trasaturi si caracteristicile craniului. Reconstructia faciala in sine nu este o metoda de identificare sigura; mulajele obtinute sunt facute publice cu scopul de a ajuta la gasirea altor indicii care sa duca, in cele din urma, la identificarea certa a victimei.

Metodele obisnuite de estimare a infatisarii unui individ pornind de la craniu sunt extrem

de laborioase. De cele mai multe ori se obtine o singura varianta reconstruita. Datorita

imposibilitatii determinarii procentului de grasimi din tesuturile victimei, precum si a

imposibilitatii reconstruirii cu precizie a configuratiei nasului, buzelor si ochilor victimei, aceasta

unica varianta nu este intotdeauna de folos in procesul de identificare. De fapt, procentul de

identificari certe care au la baza reconstructia craniofaciala este de aproximativ 50%.

Reconstructia faciala da insa mai multe rezultate in cazul in care aceasta este facuta cu

ajutorul programelor de calculator special create in acest scop. Un astfel de program care permite

reconstructia craniofaciala tridimensionala pornind de la imaginea craniului este deosebit de util

in procesul de identificare. Un astfel de program permite o reconstructie mult mai rapida si mult

mai putin laborioasa, fiind posibila si obtinerea mai multor variante de reconstructie. Aceste

variante difera, simuland tesuturi cu diferite procente de grasimi si cu diverse variante de ochi,

nasuri sau buze, caracteristici care sunt dificil de reconstruit pornind doar de la aspectul craniului

victimei.

Secțiunea 4. Factori obiectivi si subiectivi care influenteaza calitatea realizarii

portretului vorbit

4.1. Prezentare generala

Complexul proces de realizare a portretului vorbit are ca moment initial evenimentul

judiciar (compus dintr-o multitudine de informatii), iar ca moment final imaginea transpusa pe

ecranul calculatorului sau pe suport de hartie de catre specialistul criminalist ce realizeaza portretul

vorbit. In mijlocul acestui eveniment judiciar se afla protagonistul acestuia, persoana a carui

cautare incepe din acel moment, pe baza descrierii unuia sau unora dintre martori.

Dar, intre cele doua momente, initial si final, calea este de cele mai multe ori anevoioasa,

intre ele existand un raport fluctuant, pentru ca aici se interpun o serie de conditii si aspecte ce

filtreaza si distorsioneaza informatia de baza. Pentru realizarea scopului identificarii criminalistice,

datele despre persoana cautata vor trebui, in final, sa fie corect evocate, trecand peste

impedimentele ce se interpun.

Fidelitatea si exactitatea realizarii portretului vorbit vor depinde intotdeauna, in mai mare

sau mai mica masura, de trei categorii de factori, aflati intr-o relativa interdependenta, si anume:

– conditiile de ansamblu in care martorul realizeaza perceptia (factori obiectivi);

– particularitatile psihologice ale martorului si ale specialistului care conduce intregul

proces de valorificare a datelor pastrate in memoria martorului si realizeaza efectiv transpunerea

acestora pe hartie prin intermediul calculatorului sau oricarei alte metode.

4.2. Factorii obiectivi

Fara a putea fi separati de cealalta categorie a factorilor subiectivi, conditiile de ansamblu

in care martorul realizeaza perceptia, pot determina in mod esential procesele psihice de receptie

senzoriala, prelucrare si stocare a datelor privitoare la persoana a carui portret vorbit urmeaza a fi

realizat. Din randul factorilor obiectivi fac parte95:

– Natura locului in care s-a realizat perceptia si vizibilitatea in acel moment. La lumina

diurna se percep corect formele si nuantele cromatice. La lumina artificiala, perceptia cromatica

este afectata, indeosebi la cea de neon in conditii de intensitate scazuta a luminii, in zori sau in

amurg, se perturba perceperea culorilor si, in plus, cea a spatiului si a miscarii;

– Conditiile atmosferice, cum ar fi ceata, ploaia, influenteaza in primul rand vizibilitatea,

putand duce la perturbarea perceptiei cromatice si, uneori, a formelor;

– Departare de locul evenimentului si unghiul sub care s-a perceput imaginea, la acestea

adaugandu-se fenomenul de iluzie96;

– Durata perceptiei;

– Pozitia persoanei observate si imbracamintea acesteia.

4.3. Factorii subiectivi

In literatura de specialitate se remarca tendinta de tratare a acestui aspect dintr-un singur

punct de vedere, si anume cel al martorului la infractiunea savarsita. Nu se face o referire clara la

personalitatea specialistului criminalist ce realizeaza portretul vorbit, desi acestuia i se cer marea

majoritate a calitatilor necesare anchetatorului penal. Consideram ca etse necesara si tratarea

acestui aspect, astfel ca dupa prezentarea particularitatilor psihologice ale martorului le vom trata

si pe cele ale specialistului criminalist.

4.3.1. Particularitatile psihosociale ale martorului

Martor este socotita persoana care are cunostinta despre o fapta penala sau despre

o imprejurare de natura sa serveasca la aflarea adevarului in procesul penal97. Martorul este o

persoana ce relateaza despre faptele, imprejurarile sau persoanele pe care le cunoaste in legatura

cu o anumita infractune.

Ca o apreciere generala se poate mentiona ca orice persoana cu o normalitate

psihofiziologica poate percepe, retine si reda prin recunoastere sau reproducere, in mod suficient

de exact, evenimentele la care a fost de fata, daca nu au intervenit in acest proces de cunoastere,

unele conditii obiective sau subiective care il pot influenta partial sau total98.

De la savarsirea infractiunii pana la redarea in fata specialistului criminalist a

semnalmentelor persoanei ce urmeaza a fi identificata sunt parcurse mai multe faze, anume cea a

receptiei senzoriale, cea a memorarii99 si cea a reactualizarii informatiilor100.

Receptia senzoriala este cel mai frecvent utilizata in aspectele practice ale realizarii

portretului vorbit este receptia vizuala. Aceasta este conditionata de parametrii psihofiziologici ai

organismului, pe de o parte, iar pe de alta parte de conditiile in care are loc perceptia. De asemenea,in urma unor studii a_a-zise ale “miscarii ochiului” efectuate pe diferite esantioane de populatie,

H.D. Ellis (1981) a remarcat ca nu tuturor zonelor faciale li se acorda aceeasi atentie. Astfel,

trasaturilor superioare ale fetei (parul, fruntea, ochii) li se acorda mai multa atentie decat celor

inferioare. De aceea, un infractor care isi modifica fizionomia la nivelul parului este mai putin

probabil sa fie recunoscut decat unul care face acest lucru la nivelul barbiei.

Mult mai bine vor fi retinute chipurile vazute in realitate decat cele vazute in fotografii sau

pe inregistrari video. Astfel se explica de ce Carlos, teroristul international cunoscut de politiile

statelor din intreaga lume prin intermediul fotografiilor sale, a reusit atat de mult sa se sustraga

pedepsei binecuvenite. Baddeley (1979) pune acest fapt atat pe dificultatea receptarii trasaturilor

fetei prin intermediul fotografiei, cat si pe eficienta deghizarii practicate de acesta.

De asemenea, mai bine retinute vor fi chipurile persoanelor apartinand aceleiasi rase cu

persoana care recepteaza imaginea sau fetele cu trasaturi deosebite fata de cele cu trasaturi comune.

In majoritatea evenimentelor judiciare memorarea intervine In mod involuntar, deoarece

martorul percepe implicit anumite stari sau imprejurari de fapt la care a fost prezent.

In cazul unor stimuli mai puternici (evenimente traumatizante) are loc o reactivare mai

puternica a structurilor cognitive implicate in procesarea informatiei (receptie, prelucrare, stocare),avand ca rezultat o mai buna retinere.

Memorarea (prelucrarea-stocarea) poate fi influentata de starea emotionala, gradul de

implicare emotionala, interesul, gradul de intelegere al fenomenului perceput etc.

Factorul timp afecteaza atat claritatea cat si exactitatea memorarii. La inceput, se sterg din

memorie detaliile neesentiale, apoi tot mai mult sunt vizate aspectele esentiale, pentru ca in final

sa intervina procesul uitarii, motiv pentru care factorul timp trebuie avut in vedere de specialistul

criminalist101.

De asemenea, stimuli interveniti ulterior receptarii pot afecta acuratetea imaginii

memorate. Astfel, imaginea infractorului poate fi alterata in memoria martorului de descrieri

diferite facute de alti martori.

Momentul final, si totodata cel mai important, in ce prive_te realizarea portretului vorbit il

constituie evocarea semnalmentelor persoanei cautate.

Cele mai cunoscute modalitati de reactualizare sunt reproducerea si recunoasterea.

Studii de psihologie cognitiva au evidentiat faptul ca o carenta a reactualizarii nu inseamna

in mod automat o deficienta a memorarii, aceasta pentru ca procesul de reactualizare este

dependent de o serie de factori care fac ca performantele sale sa fie extrem de fluctuante.

Modalitatea principala de transmitere a informatiilor memorate o constituie reproducerea

orala, relatarea libera.

Aceasta este un proces activ in care informatiile memorate sunt supuse unor modificari,

unor restructurari. Aceasta particularitate a reproducerii, determinata de o serie de factori ce tin de

personalitate, interese, stare emotionala etc. poate influenta favorabil sau defavorabil relatarea

facuta de martori.

Transpunerea continuturilor memoriale in limbajul vorbit constituie adeseori sursa unor

posibile erori ce trebuie luate in considerare de specialistul criminalist, intrucat aceasta depinde

atat de fidelitatea perceperii si memorarii cat si de capacitatea de verbalizare, de nivelul cultural si de capacitatea martorului de a expune faptele in mod coerent.

Recunoasterea este un proces mai usor de realizat decat reproducerea, deoarece operatia

de reactualizare este declansata in prezenta obiectului sau a elementelor a caror descriere trebuie

facuta.

In ce priveste evocarea unui chip memorat anterior, B. Karlin (1974) a observat ca daca

martorilor li se cere sa faca referiri la onestitatea sau simpatia de care se bucura o anumita persoana,

rezultatele sunt mult mai bune decat daca se cere descrierea atributelor fizice parte cu parte.

4.3.2. Calitatile psihosociale necesare specialistului criminalist

In ciuda tuturor progreselor tehnologice realizate in domeniul portretului vorbit, rolul

specialistului criminalist a ramas neschimbat. Complexitatea acestei profesii cere armonizarea

intr-o sinteza echilibrata atat a calitatilor solicitate psihologului si anchetatorului penal, cat si unui

artist grafician sau pictor.

El trebuie sa dea dovada unui ridicat nivel de pregatire. Pe langa cunostintele necesare

lucrului pe computere de ultima generatie, acestuia ii sunt cerute serioase cunostinte de arta grafica

si pictura. Numai datorita acestora pot fi surmontate dificultatile de exprimare si exteriorizare de

catre martor a datelor memorate in legatura cu semnalmentele persoanei ce se cere a fi identificata.

Gandirea specialistului criminalist trebuie, totodata, sa se orienteze spre esenta celor

relatate de martor si, in acelasi timp, sa surprinda detaliul care va da expresie portretului vorbit

astfel realizat.

Specialistul criminalist va trebui sa aleaga acele intrebari care sa stimuleze si sa sprijine

procesul de evocare a informatiilor utile scopului urmarit. Va trebui, in multe situatii, sa descopere

si sa sporeasca interesul martorului pentru cauza ce se afla in curs de elucidare.

Pentru intelegerea si patrunderea mai eficienta a celor relatate de martor, specialistul criminalist trebuie sa recurga in mod frecvent si la imaginatie. Trebuie sa posede, de asemenea, o

mare capacitate de efort voluntar si o buna concentrare a atentiei.

Intre specialistul criminalist si martor e necesar sa se stabileasca o cale optima de

comunicare pentru ca transferul de date intre acestia sa dobandeasca eficienta scontata. In acest

sens, echilibrul emotional al specialistului va fi intregit prin tact, toleranta, stapanire de sine,

disponibilitate de a asculta.

Realizarea portretului vorbit al unei persoane nu poate fi limitata la a aseza martorul in fata

ecranului unui computer, pe care sunt lasate sa defileze varietati de elemente ale fizionomiei

umane, si la a-l pune sa aleaga dintre acestea. Acest proces complex si anevoios este o piatra de

incercare pusa in calea aflarii adevarului si care se adreseaza atat solicitudinii si capacitatilor

psihologice ale martorului, cat si perspicacitatii si sensibilitatii specialistului criminalist.

Astfel este impotant ca el sa reuseasca, pe langa a crea mediul propice martorului pentru a

reda ceea ce stie, sa retina acele elemente ce ii sunt necesare pentru crearea unui portret robot,

chiar daca martorul nu acorda atentie acestor elemente. In aceste momente el trebuie sa fie cel care va canaliza activitatea in acea directie si acest lucru trebuie facut in asa fel incat sa nu il influenteze pe acesta din urma.

Capitolul 6

CAPITOLUL VI

URMELE RELIEFULUI PAPILAR

Sunt create ca urmare a activității umane. Se produc prin contactul mâinii cu diferitele obiecte

din mediu – sprijinire, apucare, împingere, ș.a.

Ele apărîn general ca urme de suprafață de stratificare pe obiecte cu suprafețe netede de pe

mâini, transpirație, noroi, ulei, sânge, vopsea, dar și de stratificare, mâini puse pe obiecte acoperite de praf. Ele apărîn general ca urme latente, deoarece transpirația și substanțele secretate de piele sunt incolore.

Varietatea reliefului papilar este atât de mare încât practic nu există doi indivizi cu același

relief. Utilizarea reliefului papilar la identificarea persoanelor este o chestiune destul de veche:

– 1866 – M. Malpighi – prime studii ale crustelor papilare și porilor sudoripari;

– 1877- W. Hershell – funcționar britanic în India vorbește despre posibilitatea identificării

după relieful papliar;

– 1880 – H. Faulds – în cursurile de medicină la Tokyo face mențiuni despre caracterul unic și

longeviv al reliefului papilar.

Relief papilar – formațiuni coniforme din stratul dermic uman, aliniate sub formă de creste

despărțite de șanțuri. Corespunzător, pe dermă există creste papilare. Crestele papilare sunt străbătute de pori. Tehnica modernă permite extinderea examinărilor la poroscopie.

Urmele create de crestele și relieful papilar de pe pielea omului: pe fața interioară a palmelor

și pe tălpile picioarelor (mai rar) sunt studiate de DACTILOSCOPIE – care se ocupaă cu

identificarea persoanelor după aceste detalii.

La locul faptei, găsim: urme de degete și mâini și fragmente de urme.

Pentru examinarea comparativă – se ridică impresiuni digitale. Dactilogramele sunt fotografii

ale impresiunilor digitale.

Secțiunea 1. Proprietățile reliefului papilar

1. Longevitate – apăraproximativ în luna a VI-a de viață intra-uterină și există pâna la

distrugerea dermei.

2. Fixitate – nu are loc nici o modificare naturală. Relieful persoanei crește doar odată cu

descuamarea pielii, dar rămâne neschimbat din punctul de vedere al formelor și structurilor.

3. Unicitate – fiecărei persoane îi este propriu un anumit relief – posibilitatea de repetare este

de 1 la 42 miliarde.

4. Inalterabilitate – generată de fixitate. Practic, dispariția reliefului papilar presupune

distrugerea stratului dermic – cicatrice de tip scleros cheloidian inform – de aici scăderea sensibilității tegumentare, posibilitate de identificare după aceste cicatrice.

Secțiunea 2. Cercetarea locului faptei pentru urme de mâini

– una din categoriile foarte importante de urme la locul faptei. Căutarea lor implică atenție,

utilizarea de mijloace optice și de iluminat (UV, normal, laser). Se va ține seama de posibilitatea de

a se forma urmele (mai ales latente) și de natura obiectelor pe care pot fi prezente: mobilă, sticlă,

textile, hârtie, frunze).

Pot fi prezente ca:

a) urme de adâncime – praf, funingine, noroi, făină ș.a.

b) urme de suprafață – prin destratificare pe obiecte prăfuite sau pe suprafețe vâscoase; ex.

pe mobile cu praf sau pe locuri mânjite cu sânge și apoi atinse (ex., mâna cu sânge sprijinită pe perete,apucarea victimei după înjunghiere).

Cercetarea locului faptei presupune metodicitate, se va executa deplasarea și căutarea conform

traseului.

– în faza statică se va face descoperirea și înregistrarea urmelor;

– în faza dinamică se vor evidenția și ridica urmele.

Căutarea urmelor se face utilizând la descoperirea lor mijloace de iluminat și radiație UV.

Dată fiind transparența – cel mai adesea urmele de mâini sunt latente – se valorifica luminiscența în UV a substanțelor existente în substanțele de pe mâini prin contrast cu luminiscența diferită a

obiectelor pe care există urma.

Evidențierea – se face utilizând diferite substanțe chimice. Acestea se vor alege în funcție de

natura urmei (vizibilă, latentă) și în funcție de suprafața pe care se află – roșu sudan, argintorat, negrude fum, pulbere magnetică, cărbune ș.a.

ex. – argintoratul recomandat pt. suprafețe lucioase;

– negrul de fum și ceruza – pe aproape orice suprafață;

– galben lumogen – pe suprafețe multicolore;

– vapori de iod – pe hârtie.

Ninhidrina și alte substanțe chimice sunt utilizate la evidențierea urmelor de mâini pe piele

umană.

Atenție la – prăfuire – nu se va îmbâcsi urma!

Fixarea urmelor – mențiuni în procesul verbal și realizarea de imagini foto. Fotografierea se

face cu aparatul perpendicular pe urmă. Ridicarea prin mulare (dacă sunt de adâncime). După prăfurie se face ridicarea cu folia adezivă.

Ridicarea urmelor de mâini – în special prin utilizarea foliilor adezive – compoziția foliei

(gelatină, suport, protecție).

Modul de aplicare: obiectele mici (sticle, pahare, cioburi de sticla,etc.) pot fi ridicate cu

urmele; se ambalează atent și se duc la laborator unde se poate realiza o examinare mai complexa.

Secțiunea 3. Topografia și clasificarea reliefului papilar

Relieful papilar este prezent atât pe palme cât și pe talpa piciorului (pe suprafața plantară),

dar cel mai frecvent găsit la locul faptei este creat de palme, care oferă și cea mai elocventă abordare criminalistică.

Palma umană este împărțită convențional în următoarele zone: zona digitală, digito-palmară,

tenară și hipotenară.

Degetele sunt împărțite pe segmente, în:

 falangete;

 falangine;

 falange.

Clasificarea reliefului papilar de pe falangete:

– criteriul principal este delta (prezența, nr., poziția).

(1) Reliefuri adeltice

– crestele lor sunt orientate aproape paralel cu șanțul flexor – uneori au ușoare denivelări.

Pot fi: – simple – toate crestele au poziție paralelă cu flexorul;

– piniforme – în partea centrală o creastă își schimbă direcția ascendent;

– cu confluență – dreapta sau stânga, ca și cele simple, dar crestele își schimbă direcția

spre stânga sau dreapta;

– cu laț dreapta / stânga;

– cu lațuri opuse;

– cu început de spirală.

(2) Reliefuri – dextrodeltice;

– sinistrodeltice.

a) dextrodeltice / sinistrodeltice – cu lațuri simple;

– au regiunea centrală din lațuri succesive unul în altul;

b) dextrodeltice / sinistrodeltice – cu rachetă;

– lațurile se unesc și dispărtreptat.

(3) Reliefuri bideltice

1) cu spirală – dextrogire;

2) cu vârtej;

3) cu cercuri concentrice;

4) elipsoidale, ovoidale;

5) cu lațuri încârligate.

(4) Reliefuri trideltice

(5) Reliefuri cu 4 delte – mai rare

(6) Reliefuri amorfe – danteliforme

Identificarea dactiloscopică – cele 12 puncte de coincidență

– prin – indicare

– îmbucșare

– geometrie

Secțiunea 4. Urmele de picioare

Aceste urme sunt inerente săvârșirii unei infractiuni, deși nu sunt întotdeauna căutate și nici

puse în evidență. Rareori sunt generate de picioare desculțe. Se creează în general ca urme de

suprafață de stratificare. Pot fi găsite și ca urme de adâncime. Pot fi – statice, ale mersului normal sau dinamice, create prin alunecare.

Sunt în general vizibile, dar pot fi și sub formă de urme latente, atunci când se calcă cu pantof

curat pe podele curate sau pe covoare. Acestea urme pot fi evidențiate prin intermediul metodei ESDA(urma ridicată pe cale electrostatică cu toner). În Marea Britanie și SUA, conform ultimelor cercetări,urmele create de picioare – încălțăminte – sunt foarte ușor relevabile prin ridicarea electrostatică a prafului pe folii metalizate adezive. Apoi se procedează la identificarea obiectului de încălțaminte care a creat urma. Realizatorii acestui procedeu au ajuns la concluzia că urmele de picior sunt la fel de particulare ca și cele create de mâini. Aplicând studii de anatomie și fizică, în urma unor numeroase

teste de laborator a fost pusă la punct o nouă metodă de identificare. Se cunoaște că piciorul cuprinde

26 de oase diferite. Presiunea aplicată și modul de a călca variază de la o persoană la alta în mod

foarte evident. Să ne amintim că un pantof nou trebuie purtat ,,spre a se adapta” la picior. Cum

fiecare persoană calcă particular, uzura tălpilor se va produce în mod specific. Specialiștii britanici au creat un aparat numit ,,Pedobarograf”, care măsoară presiunea specifică și modul de repartizare pentru

fiecare persoană, permițând crearea unor modele de uzură specifică a tălpilor de pantof. Astfel, chiar în lipsa pantofilor propriu-ziși se poate reproduce modelul de uzură al încălțămintei unei persoane

băunite. Urmele de picior oferă informatii despre modul de deplasare (fugă, lent), nr. Participanți,direcția (venirii, plecării).

Fixarea urmelor de picioare se face prin: descrierea în procesul verbal și fotografiere; se pot

ridica urmele izolate cu peliculă adezivă.

– dacă sunt de adâncime – mulare – se curăță de corpuri străine, se evacuează apa (pompă,

sugativă).

a) Descrierea în procesul verbal – cu indicarea distanței pe care se întind, localizarea, se va

indica tipul (dinamic, static). Se masoară de la nivelul tălpii.

Metoda Causse – prin caroiaj – oferă posibilitatea stabilirii unor elemente particulare.

b) Fotografierea – se face în asamblu, pentru surprinderea direcției mersului – de ansamblu, și

apoi de detaliu.

Fixarea se face și prin mulare, atunci când este necesar. Se va curăța urma de impurități, apă,

etc. Pentru urme de adâncime lăsate în nisip se face un mulaj cu serlac sau cauciuc siliconic, în zăpadă

se va turna sulf topit, în alte soluri mularea se va face cu gips, colodion, ciment dentar.

Cărarea de urme – este un ansamblu de urme care indică direcția deplasării, deprinderilor de

mers (ex., șchiopătat, târât picior), transportul de greutăți.

Mersul invers – atenție la modul de formare a urmei. Acesta va fi diferit de cel normal. Modul

de a călca și urmele pot indica eventualele profesii. (ex., militar – pas egal, larg; balerin – unghi mare;boli fizice, psihice).

Elemente – linia mersului – formată din dreptele ce unesc centrul urmelor de calcâi drept și

cel stang ==> o linie frântă. Lungimea pasului este dată de distanța dintre două urme consecutive.

– linia de direcție a mersului

– lățimea pasului

– unghiul pasului – deschiderea (în grade) între linia de direcție și axa tălpii.

Secțiunea 5. Urmele de dinți

– create prin mușcare pe obiectele primitoare

– pot apărea pe – alimente

– obiecte

– corpul victimei

Pot fi – de adâncime

– de suprafață – uneori apărexcoriații pe pielea victimei

Caracteristicile individuale ale dinților:

▪ lățimea variată, distanțare;

▪ plasarea diferită a arcadelor;

▪ uzuri diferite;

▪ defecte, tratamente.

Descoperirea – este simplă, fiind urme vizibile.

Fixarea – foto + proces verbal; (pt.suprafață) prin mulare. Fotografierea se face perpendicular

pe obiectul purtător (întâi ansamblul și apoi detalii).

Secțiunea 6. Urme sub forma firelor de păr

– deși sunt considerate ușor de examinat, firele de păr pun probleme complexe atunci când

sunt gasite la locul fapte. Este necesară o studiere atentă a lor pentru a decide din ce parte a corpului

uman provin, dacă nu sunt de animal, dacă provin de la persoană de sex feminin sau masculin.

Găsirea la locul faptei a unor fire de păr, se poate produce în cele mai diverse moduri (ex. pe

corpul victimei, pe corpul altor persoane – agresat, complici – pe obiecte, sub corpul victimei, în

mâinile acesteia, pe lenjerie, pe vehicule, sub vehicule, pe iarbă, pe frunze). Pot apărea ca fire isolate sau smocuri.

Firele de păr pot oferi o mulțime de elemente despre persoana de la care provin. Pot duce chiar

la identificare, fără alte probe (ex., cazul Mihaela Nuța – inclusiv grupa sanguină).

Studiul firului de păr oferă date despre obiceiuri alimentare, igienă (tunsoare, spălat,

permanent, păduchi, etc.), fumat (toxice), vârsta (culoare), sex (lungime, vopsit).

Descoperire și fixare

– deoarece sunt mai greu de observat, mai ales pe textile, se va utiliza iluminat (și UV). Se

va descrie în procesul verbal locul și aspectul (fire, smocuri), se fotografiază în detaliu. Ridicarea

– cu penseta, în plicuri, în eprubete sau borcane.

Recoltarea pentru comparație – prin pieptănare, tăiere, smulgere.

Studiul de laborator va curpinde cu necesitate stabilirea datelor privind: aspectul – rupt, tăiat,

smuls; proveniența – animal, om (ce parte a corpului); alte caracteristici. Distincția între părul de om și animal se face în funcție de grosimea peretilor.

Secțiunea 7. Urmele de sânge

– sunt prezente întotdeauna la faptele de violență, când are loc vătămarea corpului unei

persoane. Ele indica poziții, mișcări, deplasare, direcția unor lovituri. Cantitatea și culoarea ne indică

gravitatea vătămării, organul ori vasul lezat.

Există cazuri ideale când urmele nu au fost îndepărtate prin spălarea hainelor, podelelor etc.

Aspectul picăturilor ne indică unghiul de incidență în cădere – rotundă pentru unghi drept, ori alungită pentru unghi ascuțit.

Căutarea și fixarea urmelor de sânge este în unele cazuri un proces complex; adeseori autorul

a avut timp să spele petele de sânge, să spele hainele etc.

Se vor utiliza inclusiv UV care dă o luminiscență distinctă, chiar pentru locuri spălate.

Se caută pe haine, încălțăminte, corp (victimaă, agresor, sol, obiecte ș.a.m.d.).

– ex. – în cazul Anda – în chiuvetă; în cazul Zaher – pe pereții holului și ușa liftului

Fixare – descriere în procesul verbal – aspect, dimensiuni, poziție.

Fotografierea de ansamblu, cât și de detaliu.

Ridicarea – în funcție de timpul scurs – pipetare, răzuire; diluție în funcție și de cantitate; cu

ser fiziologic și apoi cu sugativă. Obiectele pătate de sânge se vor ambala în cutii, evitând plierea -contaminarea” urmei.

Expertiza – stabilesc originea (om sau animal), eventuale boli, regiunea corpului de

proveniență, testul ADN.

Secțiunea 8. Urmele fiziologice

Sunt: sperma, saliva, transpirație, urină, fecale.

(1) Petele de spermă

– sunt rezultatul secrețiilor glanduale sexuale

Ele se pot datora unui act sexual, perversiunilor, poluției nocturne sau altor motive (ex.

spânzurați, sufocare); sunt importante pentru că indică grupa sanguină.

Se pot găsi pe corp, obiecte, haine, inclusiv sol. Pe haine sau textile în general, lasă un aspect

gri-alb; fluorescență la UV.; crustă solzoasă.

Cercetarea – se face de preferință la lumina zilei. Se caută pe corpul și hainele victimei, apoi

pe obiect sau sol.

Fixarea și ridicarea – proces verbal în care se face descrierea locului, starea (uscat, proaspat).

Prin fotografiere – mai rar. Nu prea e posibil, deoarece culoarea e puțin vizibilă în fotografii. Ridicarea

se face în functie de stare. Prin umectare cu apă distilată sau glicerină și hârtie de filtru. Nu se vor răzui, pentru că se distrug spermatozoizii și apărurme false.

Examinarea – va indica grupa sanguină, boli, tipul (secretor, ne-secretor), nr. persoane

participante,etc..

(2) Petele de salivă

– formate din secreții ale glandelor salivare: apa, celule descuamate. Aspectul și dimensiunile

sunt influențate și de suport, de timpul scurs până la descoperire, mediu, temperatură. Pot apărea

practic la orice infracțiune, însă sunt mai greu de descoperit prin uscare. Uneori au aspectul unor pete umede aproape incolore.

Pot fi găsite pe obiecte, corpuri, alimente, pahare, țigări. Indică și grupa sanguină, boli. La

UV dau fluorescență albăstruie vie!

Fixarea – se vor indica în procesul verbal obiectele pe care se află petele (eventual și urma de

mușcătură).

Ridicarea – cu obiectul suport sau cu hârtie de filtru. Se va observa să nu vină în contact cu alte obiecte.

Secțiunea 9. Urmele create de îmbrăcăminte

– pot fi – dinamice sau statice;

– de adâncime sau de suprafață.

Se găsesc pe sol, zăpadă, pereți, vehicule, pe acestea reproducându-se textura, coaserea etc.

În general, ele nu au prea multe elemente de identificare, cu excepția cazului când există defecte,

detalii specifice, urme de reparații etc.

Descoperirea și fixarea:

– în general sunt vizibile; în procesul verbal se va menționa dimensiunea, aspectul.Pentru

urmele de adâncime se vor face mulaje.

– în faza dinamică se vor face fotografii realizate la lumina naturală sau obișnuită; în laborator

se vor executa fotografii detaliate caracteristice.

Secțiunea 10. Urmele sub formă de obiecte sau resturi de obiecte

Pot fi găsite la locul faptei și reprezintă obiecte ce au fost folosite de infractori la săvârșirea

infracțiunii sau au fost abandonate pe traseu, au rezultat din accident (ex., obiecte de îmbrăcăminte,

pantofi uzați înlocuiți cu unii mai noi, haine grele, instrumente, rupturi din haine pe garduri, părți din caroserii la vehicule, arme abandonate, părți de aeronave, bagaje etc.).

– permit stabilirea sferei persoanelor. Sunt urme olfactive ce pot fi valorificate cu câinii.

Descoperire și fixare – relativ simplă. Aceste urme sunt întotdeauna vizibile. Uneori apărca

fire și fibre textile, petece, resturi materiale, ambalaje (ex., Muzeul Brukental – sticla whiski, ambalaj celofan, țigări – Cazul Zaher).

Se notează în procesul verbal locul, descrierea, fixare cu foto și video. Iluminat suplimentar:

2 surse de intensitate diferită pentru contururi și detalii.

Ridicarea – cu penseta sau mănușă. Ambalare în funcție de dimensiunile obiectului sau

restului.

Se vor verifica existența urmelor papilare pe ele.

– în laborator – se poate stabili proveniența, fabricația, uzura, eventual meseria persoanei care

le-a folosit.

Secțiunea 11. Urmele de praf și noroi

Pot fi găsite pe haine, încălțăminte, sol, pereți, mobilă, garduri ș.a.

Oferă indicații cu privire la deplasarea persoanelor – la diferite medii în care a stat ascuns, a

trecut sau lucrează subiectul.

Urmele se caută pe haine, în tivuri, cusături, la borul pălăriei, la manșete etc.

Capitolul 7

CAPITOLUL VII

BALISTICA JUDICIARĂ

Secțiunea 1. Noțiuni introductive.

Acest domeniu aparent atât de spectaculos al cercetării criminalistice a apărut și s-a dezvoltat plecând de la bazele și datele științifice oferite de balistica propriu-zisă ca știință care studiază fenomenele legate de tragerea cu armele de foc.

Necesitățile cercetării judiciare a unor evenimente în care au fost utilizate și arme de foc – omoruri, sinucideri, tâlhării – au dus la apariția balisticii judiciare.

Balistica judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice, care elaborează metodele și mijloacele tehnico-științifice de studiere a armelor de foc portative, a munițiilor acestora și a urmelor împușcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras și ulterior a autorului infracțiunii.

În prezent, gradul de complexitate al infracțiunilor comise cu arme de foc, variază de la vătămări corporale sau ucideri din culpă, în cadrul unor accidente de vânătoare, până la infracțiuni de omor comise de persoane care prezintă un grad sporit de pericol social.

Existența unor grupări de tip mafiot, care își dispută supremația asupra unor zone sau domenii din ceea ce denumim ,,economie subterană” și internaționalizarea legăturilor acestor grupări, au generat în numeroase cazuri, reglări de conturi în vederea înlăturării ,,concurenței”.

Atentatele cu bombă și atacurile armate, intervenite între grupurile rivale, au indignat și îngrozit opinia publică, făcând să scadă încrederea în instituțiile abilitate de lege cu prevenirea și combaterea acestor infracțiuni.

Activitățile predilecte ale rețelelor criminalității organizate constau în: traficul de arme; muniții; substanțe radioactive; explozivi; valută falsă; droguri; prostituție; reciclarea fondurilor ilicite etc.

Până după anul 1989, regimul exercita un control sever al armelor și munițiilor. Transformările survenite după acest an, convulsiile sociale inerente, au făcut posibil ca un număr mare de arme de proveniență străină să fie introduse ilicit în țară. La acestea se adaugă sustragerile de armament și muniții, comise pe teritoriul României.

În aceste condiții apare ca foarte dificilă misiunea organelor de urmărire și impun o investigare minuțioasă, riguros științifică a acestor cauze, în vederea identificării persoanelor vinovate și a tragerii lor la răspundere penală. Dezvoltarea industriei de armament, a făcut posibilă apariția, pe lângă armamentul clasic și a armamentului cu destinații speciale. Acest tip de armament este utilizat de forțele de menținere a ordinii publice, de unitățile antiteroriste, dar în egală măsură și de organizații mafiote, grupări teroriste sau alte categorii de infractori. Aceste împrejurări impun o nouă evaluare a balisticii judiciare, prin prisma realizării unor cercetări și experimente, care să pună la dispoziția specialiștilor, un vast bagaj de cunoștințe, vizând caracteristicile tehnice, urmele, metodele și mijloacele eficiente de identificare a armamentului încadrat în această categorie.

Balistica judiciară, în prezent, are un obiect propriu de cercetare, principii și legități proprii, legături cu alte științe teoretice și practice și metode proprii de cercetare științifică. Această ramură a tehnicii criminalistice nu se identifică cu balistica generală, prima are aplicabilitate în cauzele privind infracțiuni comise cu arme de foc, iar cea de-a doua prezintă interes din punct de vedere militar. Balistica generală are două ramuri: balistica interioară și balistica exterioară.

Balistica interioară studiază toate fenomenele și procesele care au loc pe timpul tragerii. Tragerea este un proces termodinamic și gazodinamic complex și rapid, aproape instantaneu. Sursa de energie utilizată sunt combustibilii chimici, sub forma de pulberi balistice, caracterizați de o mare cantitate de energie chimică. Balistica exterioară este o ramură a mecanicii, care studiază legile mișcării unui corp greu, aruncat sub un anumit unghi față de orizont. Balistica terminală sau balistica țintei este preocupată de fenomenul penetrării glonțului în țintă și a efectelor produse de aceasta. Parte a balisticii terminale este balistica rănilor, în cazul în care ținta este o persoană.

În prezent balistica interioară și balistica exterioară sunt două științe tehnice de sine stătătoare și bine definite. Ele studiază fenomene de naturi diferite și dispun de legi și mijloace proprii de investigare teoretică și experimentală. S-au realizat și studii de balistică a țintei, care abordează din punct de vedere militar fenomenele care se produc în momentul atingerii acesteia de către proiectil.

Istoria balisticii judiciare, este strâns legată de perfecționarea și dezvoltarea tehnicii, privind construcția armelor de foc, de răspândirea lor pe toate continentele lumii și de utilizarea acestora în comiterea unor infracțiuni.

Din punct de vedere etimologic, rădăcinile cuvintului ,,balistică” se regăsesc în termenul latin ,,balista” și în grecescul ,,ballo”, care înseamnă ,,a arunca”. Termenul provine din antichitate și evidenția un atac cu ajutorul catapultelor, care, printr-un sistem mecanic, aruncau sub un unghi de 450 bolovani sau alt gen de proiectile asupra cetăților asaltate.

Apariția armamentului portativ și utilizarea acestuia în comiterea unor infracțiuni, a impus cu necesitate, orientarea eforturilor spre descoperirea unor metode de identificare a armelor folosite, metode care s-au dezvoltat de-a lungul timpului.

Un nume de referință în istoria balisticii judiciare este cel al expertului american Charles E. Waite. Acesta, în perioada l9l9-l923, a realizat prima colecție de armament conținând peste l500 de modele de arme, menită a fi utilizată în procesul identificării de grup.

Primul Război Mondial a schimbat în Europa situația infracționalității. De remarcat că în această perioadă a crescut producția în masă a armamentului și pe cale de consecință și numărul de infracțiuni comise cu arme de foc. În acest context a crescut și numărul specialiștilor interesați de descoperirea unor metode eficiente de identificare a armelor de foc utilizate la comiterea unor infracțiuni.

Cristalizarea și modernizarea balisticii judiciare a continuat cu mult succes, iar procesul continuă la înalțimea sarcinilor impuse de dezvoltarea producției de armament modern, a mijloacelor și metodelor moderne de descoperire a infracțiunilor comise cu arme de foc. Ceea ce a stat la baza acestei ramuri a științei criminalisticii a fost experimentul științific privit la modul general și experimentul judiciar raportat la fiecare cauză instrumentată. S-a creat în timp un sistem apreciativ pentru urmele lăsate de armele de foc pe elementele de muniție, urmele împușcăturii și valoarea acestora în identificarea amei cu care s-a tras și a autorului infracțiunii. Coroborate cu experiența acumulată de specialiști, precum și utilizarea principiilor și a legităților puse la dispoziție de științele exacte aceste evoluții au făcut posibil ca balistica judiciară să devină o ramură distinctă a tehnicii criminalistice.

Armele de foc sunt dispozitive formate dintr-un ansamblu de mecanisme, piese și accesorii. Arma reprezintă orice dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare. Acest tip de arme este utilizat în principal pentru atac sau apărare, dar și în cadrul unor activități sportive și de divertisment.

Regimul armelor de foc și al munițiilor este reglementat în România prin Legea nr. 295/2004. Â

Elemente constructive ale armelor de foc.

Armele de foc au de regulă în compunerea lor, următoarele mecanisme, piese și accesorii:

– țeava și anexele ei;

– mecanismul de tragere, constând din: închizător, mecanismul de percuție, mecanismul de extracție și mecanismul de alimentare;

– patul sau crosa armei;

– accesorii.

Secțiunea 2. Clasificarea armelor de foc

Prin arme de foc, în sensul prevederilor Legii 295/2004, se înteleg acele arme a căror funcționare determină aruncarea unuia sau a mai multor proiectile, substanțe aprinse sau luminoase ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare.

Principiul de funcționare se întemeiază pe forța de expansiune a gazelor provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături.

În Legea 295/2004 se fac următoarele clasificări ale armelor:

2.1. Categorii de arme și muniții

1. arme și muniții interzise – arme și muniții a căror procurare, deținere, port și folosire sunt interzise persoanelor fizice și juridice, cu excepția instituțiilor care au competențe în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale și care sunt prevăzute în categoria A din anexă;

2. arme și muniții letale – arme și muniții prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă a persoanelor și care sunt prevăzute în categoriile B-D din anexă;

3. arme și muniții neletale – arme și muniții destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement, confecționate astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor; sunt assimilate acestei categorii și armele vechi.

2.2. Clasificari ale armelor de foc

a) Clasificarea armelor din punct de vedere al destinației

1. arme militare – arme destinate uzului militar;

2. arme de apărare și pază – arme de foc scurte, omologate sau recunoscute în condițiile prevăzute de lege, destinate să asigure apărarea vieții, integrității și libertății persoanelor fizice, precum și bunurilor aparținând persoanelor fizice sau juridice;

3. arme de autoapărare – arme neletale scurte, special confecționate pentru a împrăștia gaze nocive, iritante, de neutralizare și proiectile din cauciuc, în scop de autoapărare;

4. arme de tir – arme destinate practicării tirului sportiv, omologate sau recunoscute în condițiile prevăzute de lege;

5. arme de vânătoare – arme destinate practicării vânătorii, cu una sau mai multe țevi, care folosesc muniție cu glonț sau/și cu alice, omologate sau recunoscute în condițiile prevăzute de lege;

6. arme utilitare – arme destinate să asigure desfășurarea corespunzătoare a unor activități din domeniile industrial, agricol, piscicol, medico-veterinar, al protecției mediului și protecției împotriva dăunătorilor, precum și desfășurarea de către societățile specializate de pază a activităților de pază a obiectivelor, bunurilor și valorilor sau a transporturilor unor valori importante;

7. arme de asomare – arme utilitare, folosite pentru imobilizarea animalelor, prin supunerea acestora la un șoc mecanic, în scopul sacrificării ulterioare;

8. arme cu destinație industrială – arme de foc utilitare, semiautomate, destinate unui scop industrial de uz civil și care au aparența unei arme de foc automate;

9. arme cu tranchilizante – arme utilitare destinate imobilizării animalelor prin injectarea de substanțe tranchilizante;

10. arme de panoplie – arme de foc devenite nefuncționale ca urmare a transformării lor de către un armurier autorizat;

11. arme de colecție – armele destinate a fi piese de muzeu, precum și armele aflate sau nu în stare de funcționare, care constituie rarități sau care au valoare istorică, artistică, științifică, documentară sau sentimentală deosebită;

12. arme vechi – arme letale produse înainte de anul 1877 sau reproduceri ale acestora, destinate să fie păstrate în colecții;

13. arme de recuzită – arme special confecționate, fabricate sau devenite inofensive ca urmare a modificării lor de către un armurier autorizat, necesare activității instituțiilor specializate în domeniul artistic.

b)Clasificarea armelor din punct de vedere constructiv

1. arme cu aer comprimat sau gaze sub presiune – arme care, pentru aruncarea proiectilului, folosesc forța de expansiune a aerului comprimat sau a gazelor sub presiune aflate într-o butelie recipient;

2. arme de foc scurte – arme de foc a căror țeavă nu depășește 30 cm sau a căror lungime totală nu depășește 60 cm;

3. arme de foc lungi – arme de foc a căror lungime a țevii sau lungime totală depășesc dimensiunile armelor de foc scurte;

4. arme de foc automate – arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat și trag o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;

5. arme de foc semiautomate – arme de foc care, după fiecare cartuș tras, se reîncarcă automat, dar nu pot trage o serie de mai multe cartușe prin apăsarea continuă pe trăgaci;

6. arme de foc cu repetiție – arme de foc care, după fiecare foc tras, se reîncarcă manual, prin introducerea pe țeavă a unui cartuș preluat din încărcător prin intermediul unui mecanism;

7. arme de foc cu o singură lovitură – arma de foc fără încărcător, care este încărcată după fiecare tragere prin introducerea manuală a cartușului în camera de încărcare sau într-un lăcaș special prevăzut la intrarea în țeavă.

La această clasificare legală mai adăugăm un criteriu, a cărui importanță este relevată în procesul de identificare a unei arme folosite la comiterea infracțiunii. Astfel, după construcția canalului țevii, armele sunt:

– arme cu țeavă lisă, care au pereții interiori ai țevii netezi, cum sunt: arme de vânătoare cu alice, arme de tir redus, pistoalele lansatoare de rachete, arme militare de asalt cu țeavă lisă;

– arme cu țeavă ghintuită sunt atât armele destinate vânătorii care au țeavă ghintuită, dar în special arme militare: puștile, puștile mitralieră, pistoalele mitralieră, pistoalele, revolverele etc.;

– arme cu țevi combinate, având una sau două țevi lise și una ghintuită; de exemplu, arma drilling.

Relieful interior al țevii armelor de foc

c) Clasificarea armelor de foc după energia cinetică dezvoltată

O altă clasificare se bazează pe puterea dezvoltată de cartușul armei de foc. Astfel, în funcție de energia cinetică a putem să încadrăm mult mai corect un anumit tip de cartuș deoarece indiferent de lungimea sau calibrul acestuia energia este o constantă.

Astfel după energia cinetică dezvoltată cartușele (si implicit armele de foc) pot fi de:

Mică putere: ce dezvoltă o energie de sub 450 de Jouli (ex: .22LR, .38 Special, .380)

Medie putere: ce dezvoltă o energie între 450 – 750 de Jouli (ex: .40 SW, .45 ACP, 9mm)

Mare putere: ce dezvoltă o energie de peste 750 de Jouli (ex: .357 Magnum, .44 Magnum, .50 Magnum, 5,56x45mm NATO, 7,62x39mm)

Considerăm că nu se poate face o clasificare precisă pe baza calibrului și credem că energia cinetică este o trăsătură extrem de importantă.

Calibrul ne ajută să identificăm arma cu care s-a tras însă nu prezintă precizia necesară spre a clasifica armele după puterea care o dezvoltă pentru că, de multe, ori un glonț de calibru mai mare poate să aibă mai puțină energie decât unul mai mic. Calibrul, calculându-se în funcție de diametrul proiectilului, nu și a lungimii întregului cartuș nu acoperă toate trăsăturile esețiale ale acestuia.

Deoarece energia cinetică este influențată mai mult de viteza pe care o poate imprima explozia proiectilului și mai puțin masa acestuia, sunt numeroase situațiile când un cartuș de calibru mai mic va produce urme specifice unui proiectil de calibru mai mare datorită energiei sale sporite.

În schimb, energia cinetică are un impact direct asupra urmelor lăsate de către proiectil, în special în corpul uman.

De pildă, un proiectil de calibru .38 Special are același diametru cu un proiectil de calibru .357 Magnum. Acest lucru se explică prin prisma istoriei calibrului .357 Magnum care este o derivație a cartușului .38 Special. În fapt, calibrul proiectilelor ambelor cartușe este identic: 9,0678mm. În schimb, diferă lungimea totală a cartușului care, în cazul .38 Special este 39 mm, iar în cazul .357 Magnum este 40 mm. Alături de aceasta și de cantitatea de pulbere din cartuș valorile de energie cinetică pentru un cartuș .357 Magnum pot ajunge a fi de 3 ori mai mari decât valoarea unui cartuș de .38 Special.

Secțiunea 3. Principalele tipuri de arme de foc și muniții

Pentru a fi mai familiarizați cu principalele tipuri de arme vom aborda clasificarea acestora dintr-o perspectivă generală prezentând cele mai des întâlnite tipuri, caracteristicile lor precum modul de funcționare, construcția canalului țevii și alte caracteristici determinante. Balistica judiciară română a omis să prezinte fiecare tip de armă individual și a mers spre a le clasifica în categorii. Considerăm această abordare ca fiind incompletă, deși corectă științific. Însă pentru că armele evoluează de-a lungul timpului, clasificările se dovedesc a fi eronate sau devin perimate, criminalistul trebuie să cunoască întâi principalele tipuri de arme dintr-o perspectivă generală.

Literatura străină americană subliniază acest fapt, mergând pe o cunoaștere a acestor arme și mai puțin pe clasificări stricte ale doctrinei române, așadar clasificările sunt mai degrabă prezentări similare cu ce vom încerca în acest capitol.

3.1. Armele de mână

Armele de mână sunt arme de foc portabile destinate a fi utilizate de către un trăgător folosindu-se doar de mâna cu care ține arma. Sunt armele cele mai des întâlnite și principalul lor avantaj rezidă în faptul că se pot ascunde cu ușurință și purta de către o persoană asupra sa. Sunt utilizate în special pentru autoapărare. Fiind eficiente la distanță scurtă sunt arme ideale pentru spații restrânse. Din punct de vedere al prețului, sunt armele cele mai ieftine și accesibile. Aceste arme pot folosi muniție letală sau neletală (gloanțe de cauciuc, gaze paralizante), însă perspectiva care ne interesează este cea a armelor letale.

Doctrina străină consideră că există patru tipuri de arme de mână:

3.1.1. Pistoale cu un singur foc

Acest tip de pistol are camera de explozie integrată în țeava armei și astfel arma trebuie reîncărcată după fiecare tragere. De obicei aceste arme sunt pistoalele destinate tirului sportiv, dar multe arme vechi folosesc acest sistem. În cazul celor noi, însă, cel mai des întâlnit calibru este cel de .22, un cartuș cu energie cinetică mică.

3.1.2. Pistoale derringer (pistolul de buzunar)

O variantă a pistolului cu un singur foc este derringerul. Denumirea provine de la Henry Deringer (1786-1868) un armurier american care a inventat și fabricat acest tip de pistoale.

Derringerul este un pistol de dimensiuni reduse, cu un cartuș de putere medie (.41 sau .45) având, de obicei, două sau patru țevi ghintuite. Ele nu sunt pistoale cu repetiție și nici semiautomate deoarece un astfel de mecanism ar duce la creșterea în dimensiuni a armei. Mai mult, primele tipuri de derringer erau simple și se încărcau pe gura țevii, până la inventarea cartușului. Scopul acestei arme este ca ea să fie ascunsă cu mare ușurință, a fi scoasă în caz de nevoie și să aibă suficient de multă putere pentru a ucide.

Aceste arme au reputația proastă de a fi arme de asasini. Un derringer model Philadelphia, cu o singură țeavă, a fost folosit de John Wilkes Booth pentru a-l asasina pe președintele S.U.A. Abraham Lincoln în 1865, în timpul unei piese de teatru.

3.1.3. Revolvere

Revolverul este cea mai des întâlnită armă deținută în S.U.A. țara care a inventat acest tip de armă. Inventatorul revolverului este Samuel Colt. Un adagiu în onoarea importanței invenției sale este următorul: „Dumnezeu a creat oamenii, însă Samuel Colt i-a făcut egali”. Acest tip de armă are ca specific magazia sa în formă de butoiaș. La fiecare apăsare a trăgaciului butoiașul este rotit cu câteva grade și un cartuș nou este adus în fața cuiului percutor de la capătul ciocanului, care execută o mișcare de lovire de sus în jos.

După felul în care în care acționează trăgaciul, revolverele se împart în revolvere cu o singură acțiune sau revolvere cu acțiune dublă. Prima categorie este cea primitivă și simplă, revolverul Colt Single Action fiind un exemplu. În cazul acestui mecanism ciocanul trebuie să fie tras înapoi manual, numai apoi putând fi acționat trăgaciul. În cazul revolverelor double action, dezvoltate mai târziu, trăgaciul acționa și un sistem care trăgea înapoi ciocanul, însă acest lucru implică mărirea forței cu care trebuie acționat asupra trăgaciului, reducând precizia armei. Orice revolver double action poate fi acționat asemenea unuia single action.

În funcție de construcția cadrului armei, revolverele pot fi de trei feluri: swing-out, break top sau cu cadru solid. Cel mai des întâlnit tip de revolver este cel swing out (Colt, Smith & Wesson), în care butoiașul se deschide de o parte a armei de foc. Pentru a scoate afară cartușele arse se folosește o tijă ejectoare de formă stelată.

Revolverul break top este format din doua piese principale: țeava alături de butoiaș și patul armei alături de mecanismul de dare a focului. Cele două sunt unite printr-o balama, în partea din față deasupra apărătoarei trăgaciului, acest ultim tip de revolver fiind cel mai des întâlnit la modele englezești (Webley).

Ultimul tip de cadru este cel solid, astfel, butoiașul rămâne fixat de restul armei, încărcarea făcându-se cartuș cu cartuș printr-o gaură de alimentare din cadrul revolverului. Acest tip de cadru este rar întâlnit, fiind specific armelor vechi tip Colt sau Nagant, fiind ineficient.

Un revolver modern poate înmagazina în butoiașul său un număr cuprins între cinci si opt cartușe, în funcție de mărimea armei și cea a cartușului. Astfel un S&W 386XL Hunter (.357 Magnum) are un butoiaș de 7 cartușe, un S&W 500 (.50) are 5 cartușe, însă un revolver de tir sportiv (S&W 617) poate să aibă și 10 cartușe (.22LR).

Calibrele folosite în cazul revolverelor sunt între .22 și .455 în majoritatea cazurilor, însă în mod excepțional un model recent de Smith & Wesson folosește calibrul .50. Datorită construcției lor, a inexistenței unui închizător și a robusteții lor, aceste arme pot utiliza și cele mai puternice calibre posibile. După cum am amintit, acesta este calibrul .50, echivalent cu 12,7 mm, având o energie cinetică dezvoltată de 4100 de Jouli. În comparație cartușul de 7,62x39mm folosit de AK-47 dezvoltă 2073 de Jouli.

3.1.4. Pistoale semiautomate

Pistolul, pistoletul sau pistolul semi-automat este cea mai recentă categorie de armă de mână. Ea se caracterizează prin faptul că prezintă un încărcător aflat în patul armei (cu puține excepții precum TEC-9 și Mauser C96) și un sistem de încărcare și reîncărcare semiautomat.

Ceea ce face posibilă reîncărcarea armei în mod automat este forța gazelor care împinge închizătorul în spate. astfel cum vom explica mai târziu în lucrare. Principalele sisteme folosite sunt blowback, pentru majoritatea cartușelor, și delayed blowback pentru cartușe de mai mare putere.

Principalul avantaj al acestor arme este capacitatea mare de înmagazinare a cartușelor. Pe când un revolver poate avea șase cartușe în butoiașul său, un pistol poate ține în încărcător chiar și 17 (standard pentru Glock 17) ajungând până la 33 de cartușe (încărcător extins Glock 17). Acest avantaj face ca pistolul să fie propice pentru trageri multiple, în succesiune rapidă.

Deoarece multe modele prezintă un percutor intern și nu un ciocan care să iasă în exterior ele sunt mai ușor de ascuns în siguranță în haine, posibilitatea unei declanșări accidentale fiind mică.

În ceea ce privește calibrul folosit, pistoalele variază foarte mult, între calibre precum cel de .167 pana la cel de .455. Excepție fac pistoale de calibru .50AE precum Desert Eagle. Totuși, energia cinetică maximă în cazul ultimului pistol este de 2200 de Jouli (maxim înregistrat), însă tot se află cam la jumătate din potențialul unui glonț de calibru similar tras dintr-un revolver. Datorită mecanismului de reîncărcare închizătorul nu poate fi supus unor presiuni similare celor exercitate în revolvere pe motiv că acesta ar fi proiectat prin partea din spate a armei si ar lovi trăgătorul.

3.2. Puști ghintuite și puști cu țeavă lisă

3.2.1. Puști ghintuite

Pușca ghintuită este o armă de foc cu țeavă lungă, ghintuită, destinată tragerilor de la nivelul umărului. Doctrina americană face o diferență între puști ghintuite și puștile cu țeavă lisă. Considerăm că deși armele se aseamănă mult la exterior, elementul constructiv care le diferențiază: muniția folosită și țeava adaptată acestei muniții fac ca ele să fie în două categorii distincte.

Pușca ghintuită este o armă de bătaie lungă, putând fi precisă, în funcție de model, între 300m și 2,1km (CheyTac Intervention, .408 CheyTac). Această caracteristică este dată de specificul existenței ghinturilor și este influențată de energia cinetică a cartușului.

În funcție de mecanismul lor de funcționare ele pot fi cu un singur foc, cu repetiție, semiautomate sau automate. Cele automate constituie, însă o categorie separată. Cel mai des utilizat sistem este cel bolt action, cu repetiție.

3.2.2. Puști cu țeavă lisă

Puștile cu țeavă lisă sunt arme de foc cu țeavă lungă, destinate tragerilor de la nivelul umărului ce folosesc țevi lisă. Proiectilele folosite de aceste arme sunt alicele, mitraliile și gloanțele. Mitraliile sunt alice mai mari de 5,5mm.

Aceste arme sunt precise până la o distanță de 50 de metri în cazul alicelor și mitraliilor și până la cel mult 90 de metri în cazul gloanțelor sau proiectilelor Brenneke. Motivul pentru această precizie redusă este tocmai țeava lisă care nu poate stabiliza proiectilul după ce iese din țeavă.

Toate modurile de funcționare (reîncărcare) pot fi implementate în cazul puștilor cu țeavă lisă, însă cel mai des întâlnit este cel cu un singur foc, în special la puștile cu țevi multiple. Apoi este cel cu repetiție tip pump-action.

Puștile cu țevi multiple pot avea ciocanul expus la exterior sau ascuns, cele din urmă având un preț mai mare. Pentru a descărca o astfel de armă, unele sunt dotate cu ejectoare, astfel cartușul ars este aruncat automat afară din armă după tragere, altele însă trebuind să fie descărcate manual, acestea având de obicei o articulație prin care se desface țeava de închizător. Conform legii române, acestea din urmă trebuie purtate frânte tot timpul.

Puștile cu alice semiautomate sunt mai rar întâlnite deoarece costul lor de producție este mai ridicat și nu au fiabilitatea puștilor cu un singur foc sau celor cu repetiție.

Puștile cu alice automate sunt arme specializate, folosite de trupe speciale și sunt foarte rar întâlnite, multe din ele rămânând la stadiu experimental (Pancor Jackhammer) dar unele ajungând să fie fabricate precum Daewoo USAS 12 și Atchisson Assault Shotgun (AA-12).

3.3. Arme automate

3.3.1. Puști de asalt

Pușca de asalt este definită în doctrină ca o pușcă ghintuită care: (1) se reîncarcă automat, (2) are un încărcător de mare capacitate (20 de cartușe sau mai mult) (3) poate executa foc automat și (4) folosește un cartuș de pușcă de dimensiune medie.

Această categorie de arme este interzisă spre a fi comercializată de obicei în toate statele lumii, ele fiind folosite de forțele armate. Diferența între o pușcă de asalt și un pistol mitralieră stă în faptul că prima folosește un glonț de dimensiuni și putere mai mare, având o energie cinetică mai mare.

Prima armă de acest tip inventată a fost pușca Sturmgewehr („pușcă de asalt”) model 1944, dezvoltată în Germania nazistă. O parte din mecanismul ei a fost preluat mai târziu de cea mai de succes pușcă de asalt: Avtomat Kalashnikova 47. Această armă a fost produsă în 75 de milioane de exemplare la nivel mondial și este renumită pentru faptul că este simplu de utilizat, simplu de întreținut și este și adecvat de puternică (cu 25% mai puternică decât M16, din perspectiva energiei cinetice dezvoltate).

Exemple de puști de asalt sunt: AK-47(7,62x39mm), M16(5,56×45 NATO), M4, FAMAS (5,56mm), FB F2000 (5,56mm), FN SCAR (L-5,56mm, H-7,62), Steyr AUG/StG 77(5,56mm).

3.3.2. Pistoale mitralieră

Pistolul mitralieră este o armă de foc automată care poate fi operată atât de la nivelul umărului cât și de la nivelul șoldului. Sunt considerate arme automate „ușoare” deoarece folosesc muniție de pistol și nu de pușcă. De obicei ele sunt dotate cu un pat rabatabil (MP 40, PM md. 90, PA md. 86, UMP, MP5 – telescopic)

3.3.3. Puști mitralieră

Pușca mitralieră este o armă de foc cu țeavă lungă aptă a executa foc automat, folosește muniție intermediară de pușcă, are un încărcător de capacitate mai mare decât pușca de asalt, sau este alimentată cu lanț de muniție.

Diferența principală între o pușcă mitralieră și o mitralieră este de greutate. Astfel aceste arme sunt destinate spre a putea fi operate de către un singur soldat și sunt menite pentru a susține cu foc automat restul plutonului de soldați. Ele sunt o soluție ofensivă, deosebit de mobilă spre deosebire de mitraliera grea care este aproape statică în comparație cu pușca mitralieră.

Terminologic ele sunt denumite și mitraliere ușoare, un criteriu vizual de diferențiere este faptul că acestea sunt de regulă dotate doar cu un suport cu două picioare nu cu un trepied.

Aceste arme pot fi operate de la nivelul șoldului, dar acest lucru este greoi și duce la o precizie scăzută. Poziția de tragere optimă este cea în care arma este sprijinită pe suportul ei.

Exemple de astfel de arme sunt: BAR 1918, H&K MG4 (5,56mm), FN Minimi/M249 SAW (5,56mm), L6 LSW (5,56mm) și RPK (7,62mm), Pușcă Mitralieră md. 1964.

3.3.4. Mitraliere

Mitraliera este o armă care prezintă foarte puțină relevanță pentru balistica judiciară deoarece este o armă ce se găsește cu precădere în dotarea armatelor și este cu desăvârșire inaccesibilă civililor. Însă, deoarece au existat cazuri în care astfel de arme au fost sustrase, ele pot apărea în cazuistică.

Mitraliera este o armă cu țeavă lungă, aptă să tragă foc automat, montată pe un suport, alimentată de obicei cu o bandă de muniție, folosind muniție de pușcă de putere și mărime mare și operată de cel puțin doi soldați.

Acest tip de armă a revoluționat conflictele în secolul XIX și este în dotarea tuturor armatelor. Ele pot fi folosite la sol de către soldați, se pot monta pe toate tipurile de vehicule și pot fi controlate și de la distanță sau pot trage automat, independent de voința umană.

Ele sunt proiectate cu posibilitatea de a le fi înlocuite țevile în timpul focului spre a evita supraîncălzirea și uzarea lor excesivă, echipajele de mitraliori având de obicei mai multe țevi pe care le schimbă între ele.

Cel mai cunoscut model de mitralieră este MG42-ul german, folosit în cel de-al doilea război mondial. Această armă este încă folosită de către unele armate și pe baza acesteia au fost construite alte mitraliere precum M60-ul american.

Esențial pentru o mitralieră este cadența sa, adică numărul de gloanțe pe care le poate trage pe minut ce poate varia între 850 (M2 Browning) la 1200 (MG42) până la așa numitele Minigun (M61 Vulcan) care au o rată de foc de 6000 de gloanțe pe minut.

Secțiunea 3. Urmele formate prin împușcare

A.URMELE PRINCIPALE

1. URMELE CREATE DE INTERIORUL ȚEVII ARMEI PE PROIECTIL

Ca urmare a acțiunii mecanismului de dare a focului, se produce împușcătura. Inițial se aprinde încărcătura capsei care are o sensibilitate deosebită la acțiuni mecanice și care aprinde pulberea de azvârlire. Urmare a acestui proces, se degajă o mare cantitate de gaze, presiunea gazelor face posibilă expulzarea proiectilului pe canalul țevii spre exterior.

La trecerea glonțului prin canalul țevii, suprafața acestuia va întâlni opoziția reliefului format de ghinturi. Proiectilele au diametrul mai mare decât interiorul țevii armei, însă, cămașa proiectilelor fiind confecționată din cupru sau alamă se taie în ghinturi, umplând profilul canalului țevii.

Glonțul intrând în ghinturi, alăturat mișcării de inaintare i se va imprima și o mișcare spiralată. Mișcarea de rotație a glonțului este foarte mică în canalul țevii, ea crescând după ieșirea din țeavă.

În primul rând pe glonț se vor imprima ghinturile, sub forma unor striații vizibile cu ochiul liber. Apoi, suprafața glonțului va prezenta o serie de dâre, zgârieturi foarte fine, uneori vizibile cu ochiul liber, alteori numai la microscop.

Deoarece numărul, direcția, înclinația și lățimea ghinturilor diferă de la un model de armă la altul, urmele de pe proiectil, asociate cu date referitoare la calibrul, forma și materialul glonțului, se pot face aprecieri cu privire la modelul de armă cu care s-a tras tras glonțul respectiv.

Urma creată de ghinturi pe glonț, nu este niciodată dreaptă în raport cu axa glonțului, ci întotdeauna înclinată ori spre dreapta ori spre stânga, reprezentând unghiul de rotire al ghinturilor.

Lățimea ghintului poate apărea pe glonț așa cum este ea în realitate, dar numai în situațiile în care cu arma în cauză s-au tras puține focuri. Prin trageri repetate spațiul dintre ghinturi se mărește datorită procesului de frecare la temperaturi înalte între gloanțe și canalul țevii.

Țevile armelor de foc suferă un continuu proces de modificare datorat întrebuințării, implicit urmele create de gloanțele trase, vor avea o altă configurație.

Asupra macro și microreliefului canalului țevii, acționează presiunea și temperatura foarte mari create în momentul tragerii. Presiunea în canalul țevii atinge valori între 1000 kg/cm2 și 3600 kg/cm2, iar temperatura variază între 2000°C si 3000°C. În general, canalul țevii suportă aceste presiuni și temperaturi înalte, dar datorită întrebuințării repetate relieful canalului țevii suferă modificări.

În al doilea rând, suprafața canalului țevii, suportând trecerea repetată a gloanțelor, este erodată. Apoi, intervine metalizarea canalului țevii, adică depunerea de particule metalice pulverilente, care datorită temperaturii ridicate se sudează de canalul țevii.

Proasta întreținere a armei, duce în mod inevitabil la ruginire. Rugina din canalul armei fiind îndepărtată prin trageri, va rămâne un spațiu inexistent până acum și care este urmare a acțiunii corozive a ruginii.

Asperitățile canalului țevii sub forma unor zgârieturi pe suprafața glonțului, pot fi șterse prin însăși acțiunea ghinturilor sau de o altă asperitate mai mare.

Zgârieturile de pe glonț pot avea poziții foarte variate în raport cu axul longitudinal al glonțului: spre stânga, paralel cu axul, început paralel cu urma glonțului, spre dreapta ori paralele cu urmele create de ghinturi pe gloanțe.

Un glonț cu diametrul mai mic decât diametrul canalului țevii va avea mai puține zgârieturi pe suprafața sa, iar sensul și unghiul de rotație precum și lățimea urmelor create de ghinturi, nu vor fi reale. Urma cea mai pregnantă ce va exista pe un asemenea proiectil, este cea de lovire și depunere, datorită jocului și impactului pe țeavă.

2. URMELE CREATE PE TUBUL CARTUȘ

Arătam la începutul acestui capitol, că împușcătura se produce ca urmare a acțiunii mecanismului percutor asupra capsei și producând aprinderea încărcăturii de pulbere. Privind însă înainte de realizarea percuției și anume, în momentul încărcării, apoi a percutării capsei, iar după producerea împușcăturii evacuarea tubului tras, vom constata formarea următoarelor urme, de această dată nu pe glonț, ci pe tubul cartușului:

– urma extractorului pe rebordul razelor tubului cartuș, care se formează în momentul introducerii cartușului în camera de explozie și în momentul extragerii cartușului, din camera de explozie după producerea împușcăturii;

– urma cuiului percutor pe suprafața capsei, care se formează în momentul în care acesta lovește capsa, care, la rândul său, este împinsă înapoi de reculul armei;

– urma închizătorului pe suprafața rozetei tubului cartuș, se formează în momentul împușcăturii când tubul cartușului, împins de gaze, este presat pe suprafața închizătorului;

– urma extractorului, în faza a doua, când prinde tubul de marginea rozetei și îl trage înapoi;

– urma ejectorului (de obicei la marginea rozetei), formată prin blocarea tubului, dându-i poziția de evacuare din armă;

– urmele lăsate de pereții camerei de explozie pe corpul tubului cartuș, având forma unei nervuri longitudinale.

După această prezentare se poate face o clasificare a urmelor existente pe tubul cartușului.

A. Urmele formate în timpul încărcării armei (la trecerea cartușului din încărcător în camera de explozie).

B. Urmele formate în timpul producerii împușcăturii (urma cuiului percutor, urmele peretelui închizătorului și urmele create de pereții camerei de explozie).

C. Urmele formate în timpul extragerii tubului cartuș tras (urmele extractorului, ale ejectorului și ale ferestrei de evacuare).

Trebuie avut în vedere faptul că nu toate piesele enumerate mai sus există la orice tip de armă. Bunăoară, armele de vânătoare pliante nu au închizător, tubul sprijinindu-se pe un disc. La revolverele Hagan tubul este susținut de un sabot; o serie de arme nu au ejector; unele revolvere americane vechi nu au cui percutor, cocoșul lovind direct capsa.

Urmele particulare care se crează pe tubul cartușelor de vânătoare nu prezintă nici o importanță pentru activitatea de identificare. Aceasta fiindcă, tuburile cartușelor de vânătoare se refolosesc și în consecință prezintă importanță doar capsa (care se înlocuiește).

3. URMELE CREATE DE PROIECTILE PE CORPUL VICTIMEI ȘI PE ALTE ȚINTE

Datorită presiunii mari în camera cartușului, respectiv capul tubului, proiectilul nu găsește altă ieșire decât spre țeavă, unde datorită acțiunii ghinturilor și vitezei mari de deplasare, se imprimă o mișcare spirală.

Zborul glontelui pe traectorie, după ieșirea din țeavă se poate solda cu: pătrundere, străpungere sau ricoșare, datorită densității obiectului și unghiului mic de incidență.

Trecerea proiectilului prin diverse obiecte precum și înfundarea sau ricoșarea au ca urmare crearea a o serie de urme.

Diametrul și forma orificiilor sunt condiționate de valoarea energiei cinetice a proiectilului în momentul lovirii. Cu cât energia cinetică este mai mare, cu atât proiectilul va forma un orificiu cu diametrul apropiat de diametrul său, când energia cinetică scade, orificiul va fi mai mare și de formă neregulată, proiectilul creând rupturi mari ale țesuturilor cu care vine în contact.

În orice obiect pe care-l traversează, implicit și în corpul omului, glonțul crează trei feluri de urme:

-orificiul de intrare;

– orificiul de ieșire;

– canalul cuprins între cele două orificii.

Orificiul de intrare

Corpul uman constituie un obstacol în calea proiectilului fiind alcătuit din țesuturi de consistență și duritate diferită.

Țesutul osos se deosebește de celelalte țesuturi, în ce privește consistența și rezistenta sa, orificiile create în țesutul osos vor fi din punct de vedere al diametrului, mai apropiate de mărimea reală a proiectilului.

În cazul țesuturilor moi sau al organelor cavitare, orificiile pot avea diametrul mai mare sau în situația în care țesutul se contractă diametrul orificiului va fi mai mic decât cel al proiectilelor.

În corpul omului, orificiul de intrare poate avea forme variate determinate de o serie de factori: unghiul de lovire; viteza glonțului; felul țesutului lovit; distanța de la care s-a tras.

În cazul unor perforări perpendiculare orificiul de intrare este rotund, în cazul unei perforări oblice forma orificiului de intrare va fi ovală. În situația tragerilor efectuate de la distanțe mici ori cu țeava lipită de țesut, orificiul de intrare va avea o formă neregulată și datorită acțiunii gazelor (fontă, stelat).

Orificiul rotund ia o formă ovală ulterior, datorită contracției musculare sau a contractării inegale a țesuturilor.

În general orificiul de intrare are o formă mai regulată și este mai mic, mai aproape de diametrul real al proiectilului. Pielea sau țesutul muscular întinse de glonț în momentul impactului se retractă, ceea ce face ca orificiul să fie mai mic decât diametrul glonțului.

Astfel un proiectil cal. 7,65 mm, va crea un orificiu de intrare ce variază în jur de 5-6 mm.

În cazul orificiilor create la nivelul craniului, dimensiunea orificiului de intrare este aproape egală cu diametrul glonțului sau poate fi cu ceva mai mare.

Dacă glonțul nu pătrunde perpendicular pe suprafața pielii, ci într-un unghi ascuțit, atunci orificiul de intrare va avea o formă ovală, iar dimensiunile orificiului vor fi determinate de direcția fibrelor cutanate.

Orificiile create de glonț în cutele pielii apărmai mici, dar odată cu desfacerea cutelor se vor mări.

În cazul tragerilor de la mică distanță (sub 10 cm) orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonțului, datorită cumulării tuturor factorilor tragerii (flacără, presiunea gazelor, viteză mare etc.). Cu mult mai mare decât diametrul glonțului va fi și orificiul de intrare format în cazul unui unghi de incidență foarte mic (sub 10°).

Când vârful proiectilului este rotunjit sau teșit, marginile orificiului de intrare vor fi neregulate din cauza contuziei și ruperii țesutului.

Gloanțele cu vârf ascuțit vor forma orificii de intrare cu marginile netede.

Caracteristica fundamentală a orificiului de intrare este lipsa de țesut, ceea ce îl deosebește de toate celelalte plăgi împunse, dar și de orificiul de ieșire.

Uneori, în jurul orificiului de intrare, vom intâlni fisuri radiale și o serie de alte urme, datorate factorilor suplimentari ai împușcăturii.

Când tragerea s-a efectuat cu o armă de vânătoare, folosind ca proiectile alice, vom deosebi după cum s-a tras de la distanță mică sau de la distanță mare. O tragere sub 50 cm va produce un orificiu de intrare unic, de forma unui crater neregulat, prezentând o pierdere mare de substanță. Când tragerea s-a făcut peste această limită, vom deosebi următoarele feluri de orificii de intrare: între 0,50 și 2,50 m vor exista câteva orificii de intrare (două până la patru) formate de grupuri de alice și mai multe orificii mici create de fiecare alică în parte. Peste aceste limite fiecare alică va crea un orificiu de intrare.

Urmele proiectilelor create în alte materiale decât corpul victimei vor avea forme variate, în funcție de energia cinetică a proiectilului în materialul perforat și de rezistența materialului.

În sticlă orificiul de intrare a glonțului are forma unui con, cu baza în direcția tragerii, deoarece proiectilul împinge înainte părți din materialul prin care trece.

Dacă tăblia din sticlă este perforată perpendicular orificiul de intrare va avea formă rotundă, iar fisurile concentrice și radiale se vor întinde uniform în toate direcțiile.

Când perforarea se produce sub un unghi mai mic de 90°, orificiul de intrare are formă ovală, iar crăpăturile sticlei sunt mai numeroase în sensul direcției glonțului.

Caracteristicile orificiului de intrare într-o tăblie de sticlă diferă în funcție de distanța de tragere, implicit de energia cinetică a proiectilului și de unghiul de incidență. De pildă, dacă s-a tras de la distanță mică și sub unghiul de 90°, orificiul de intrare va avea o formă rotundă cu diametrul foarte apropiat de cel al glonțului (crăpăturile radiale putând chiar să lipsească). Aceasta presupune o energie cinetică mare și o viteză apropiată de viteza inițială la gura țevii.

La o tragere efectuată de la mare distanță, geamul nu mai prezintă orificiu de intrare, întrucât energia cinetică și viteza proiectilului scade astfel încât contactul cu sticla se aseamănă cu spargerea realizată de o piatră.

Orificiul de intrare în sticlă diferă și în funcție de forma vârfului glonțului. Astfel, un glonte cu vârful ascuțit (în condițiile în care unghiul de incidență este de 90°), energia cinetică și viteza mare) perforând o tăblie de sticlă s-ar putea să nu producă fisuri radiale. Orificiul creat va fi rotund și foarte apropiat de diametrul glonțului. Acest fenomen se explică prin aceea că glonțul, în acest caz, va acționa asemeni unui burghiu.

Proiectilele cu vârful teșit (în aceleași condiții de tragere), vor crea orificii rotunde și apropiate de dimensiunile lor. Spre deosebire de proiectilele ascuțite la vârf vor crea întotdeauna fisuri radiale.

Orificiile de intrare în tăbliile metalice vor avea un diametru aproape identic cu proiectilele care le-au creat.

În scândură uscată, orificiul de intrare este mai mare decât diametrul glonțului, deoarece acesta va antrena în mișcare particule din lemn. Spre deosebire de lemnul uscat, lemnul verde sau umed va prezenta un orificiu de intrare mai mic decât diametrul glonțului, datorită elasticității fibrelor. Această caracteristică o întâlnim și la materialele elastice de genul pielii neprelucrate și cauciucului. În cauciuc este chiar foarte greu de găsit acest orificiu.

Pielea tăbăcită și țesăturile dese vor prezenta un orificiu de intrare apropiat ca diametru de mărimea glonțului.

Orificiul de ieșire

Orificiul de ieșire îl întâlnim numai atunci când proiectilul nu și-a pierdut energia cinetică, putând străpunge obiectul în care a pătruns.

Când tragerea este efectuată de la mare distanță sau când proiectilul a străpuns mai multe obiecte pe traiectorie își pierde energia cinetică împrejurare în care va crea un orificiu de intrare și un canal la capătul căreia se va opri.

În corpul uman – spre deosebire de orificiul de intrare – orificiul de ieșire nu va mai prezenta “minus țesut”, respectiv pierdere de substanță, datorită faptului că acum, glontele “desface” țesutul.

În marea majoritate a cazurilor și mai ales când este vorba de arme cu țeavă scurtă, gloanțele trecând prin corp pierde o parte atât de însemnată din energia sa, încât ieșind corp acționează asupra pielii ca o pană, despicând-o. De aceea, orificiul de ieșire prezintă forme neregulate: fantă, conic, stelat, ruptură. Marginile sale se apropie fără pierderi de substanță, punând în evidență forma orificiului.

Este posibil ca la trecerea sa prin corp, glontele să sufere deformări sau fragmentări. În aceste cazuri, țesuturile și pielea se rup în alt mod decât în cazul unui proiectil intact. De pildă, un proiectil deformat sau turtit va crea un orificiu de ieșire rupt, neregulat, cu marginile răsfrânte.

În cazul în care proiectilul se fragmentează, poate exista un singur orificiu de intrare și mai multe orificii de ieșire; pot să apară și în situația în care proiectilul desprinde și antrenează pe traiectul său fragmente osoase.

Se poate întâmpla ca glontele să se rostogolească în urma unei ricoșări interne, când orificiul de ieșire va avea formă de fantă îngustă, lungă de 1-2 cm, datorită faptului că glonțul nu străpunge, ci lovește cu partea laterală.

Când proiectilul și-a pierdut energia cinetică vom întâlni fie o despicare incompletă a pielii, fie o înfundare spre exterior a pielii, în dreptul cărora pot să apară fisuri care prin deshidratare au forma și aspectul unor zgârieturi.

Dacă forța vie a glonțului este mare (distanța de tragere fiind relativ mică), la trecerea prin organele cavitare pline cu substanțe lichide sau vâscoase datorită acțiunii hidrodinamice a proiectilului se pot produce rupturi foarte mari.

Acțiunea hidrodinamică a proiectilului se manifestă de obicei în situațiile în care sunt utilizate arme de calibru mare și care folosesc muniție cu o încărcătură de pulbere considerabilă (puști, pistoale mitralieră). Foarte rar se întâmplă acest fenomen în cazul armelor de calibru mic, în aceste cazuri numai în împrejurarea în care glontele se rostogolește în momentul impactului.

Proiectilul pătruns în stomac sau în inimă aflată în stare de diastolă, precum și în alte organe consistente în apă (ficat, vezică) va produce dilacerarea acestora. Acțiunea hidrodinamică a proiectilului se manifestă și la trecerea prin substanța cerebrală.

În toate aceste cazuri orificiul de ieșire va fi foarte mare, uneori poate să lipsească datorită exploziei organului.

La trecerea printr-o tăblie de sticlă, glontele va crea un orificiu de ieșire mai mare decât cel de intrare, datorită faptului că împinge înainte așchii din material sticlos. Baza conului rezultat prin perforarea sticlei este orificiul de ieșire. Aceste caracteristici le va avea și orificiul de ieșire într-un os cranian.

În materialul lemnos, orificiul de ieșire are aceleași caracteristici ca și în cazul orificiului de intrare, în sensul că un material lemnos uscat, va prezenta un orificiu de ieșire mai mare decât diametrul glonțului, iar un material lemnos verde (umed) va prezenta un orificiu de ieșire cu un diametru mai mic decât acela al glonțului.

În scândură subțire și placă, orificiul de ieșire prezintă așchieri, iar în tabla de metal, marginile orificiului de ieșire sunt răsfrânte în sensul deplasării proiectilului.

Urmele de ricoșeu

O altă categorie de urme principale pe care le pot crea proiectilele sunt urmele de ricoșeu.

Ricoșeul este o respingere a proiectilului de suprafața unui obiect, datorită unghiului mic de incidență.

Urma de ricoșeu are forma unui șănțuleț care prezintă o întorsătură finală spre dreapta sau stânga, în funcție de mișcarea giroscopică a glonțului. Uneori, întorsătura finală este foarte pronunțată și diferită de sensul de rotație al glonțului, datorită unui contact al acestuia cu un material mai dens, la ieșirea decât la intrarea în ricoșeu (de exemplu, un nit).

De multe ori s-a întâmplat ca, glontele să pătrundă în pământ până la o oarecare adâncime, ca apoi să revină la suprafață și să capete o traiectorie – din punct de vedere al unghiului – identică cu aceea de intrare în ricoșeu.

Canalul

Între orificiul de intrare și cel de ieșire sau între orificiul de intrare și punctul de înfundare, glontele creează un canal a cărui formă și caracteristici variază de la material la material.

În corpul uman, canalul poate fi: direct sau deviat. Vom întâlni un canal direct când el este prelungirea directă a traiectoriei glonțului imprimată de armă, iar deviat când din diferite motive (proiectilul lovește ușor) traiectul se modifică și implicit și sensul canalului se va modifica.

Lățimea canalului este, de obicei, mai mare decât diametrul glonțului.

Dimensiunea leziuni (canalului), localizarea sa și forma acesteia depind de cantitatea de energie cinetică pierdută de proiectil, de viteza cu care se pierde această energie și tipul de țesut prin care acesta trece.

În urma pătrunderii în organism, glonțul acționează prin strivirea și sfârtecarea țesutului care apoi este aruncat radial în jurul său pe măsură ce acesta intră mai adânc. Acest proces creează o cavitate temporară de multe ori dimensiunea proiectilului ce are o durată de viață între 5 și 10 milisecunde pielea revenind la forma sa inițială prin pulsații și contractări succesive, lăsând în urmă canalul.

În cazul folosirii cartușelor de mică putere, de obicei a celor pentru pistol, proiectilul produce o cavitate temporară mică și pentru a provoca răni semnificative trebuie să lovească un centru vital. Pe de altă parte, în cazul gloanțelor de pușcă, de viteză și implicit energie mai mare, glonțul aruncă înapoi tot țesutul prin care acesta trece creând o cavitate temporară de 11 până la de 12,5 ori diametrul său.

În tesutul osos, forma canalului diferă în funcție de distanța de tragere, structura osului și energia cinetică a proiectilului.

Glontele poate produce fracturi orificiale, cominutive, eschiloase sau simple fisuri.

În oasele late (craniu, omoplat) când proiectilul pătrunde perpendicular, va crea un canal în formă de trunghi de con cu baza mare în direcția de tragere. Când pătrunde sub un unghi ascuțit va forma un canal neregulat, îndreptat inițial pe traiectoria proiectilului, apoi în trunchi de con, cu baza spre orificiul de ieșire.

În final, importanța cavității temporare este dată de faptul că nu toate tipurile de țesut au aceeași rezistență și elasticitate. Astfel, atât dimensiunea acesteia cât și a canalului vor fi determinate de tipul de țesut prin care trece proiectilul. Luăm spre comparație țesutul muscular și cel hepatic. Ambele au densitatea similară și vor absorbi aceeași cantitate de energie cinetică, însă structura lor este diferită, mușchii sunt mai elastic și celulele lor au o coeziune mai mare însă țesutul hepatic are o coeziune mai mică și este plastic. În cazul țesutului muscular acesta își reia forma inițială după trecerea proiectilului, rămânând un canal de diametrul proiectilului, însă țesutul hepatic va prezenta un canal de dimensiunea cavității temporare. În situația în care un proiectil cu energie cinetică mare trece prin țesut hepatic este probabilă explozia organului.

O formă specială de canal este ,,canalul tangențial” creat de proiectil atunci când pătrunde într-o parte rotunjită a corpului, ca de pildă în coapsă, umăr, cutie craniană, sub un unghi ascuțit și iese aproape de locul de intrare.

Adeseori aceste răni sunt numai subcutanate, mai rar ele ating mușchii și organele interne situate aproape de suprafață.

Dacă proiectilul alunecă prin piele de-a lungul se vor forma plăgi lungi rupte.

Spre deosebire de canalele tangențiale există și canale în seton, acestea se formează numai atunci când energia cinetică a proiectilului este foarte mică, acesta modificându-și traiectoria (neputând pătrunde în os) și alunecând pe sub piele. Canalul va corespunde cu relieful porțiunii peste care trece.

Proiectilul, intrând sub pielea care acoperă cutia craniană și realizând forța necesară străpungerii osului, își modifică traiectoria, pornind pe un canal subcutanat, până când datorită formei calotei craniene și a inerției va ieși afară.

Asemenea canale se pot forma și atunci când glontele întâlnește un mușchi care contractându-se îi modifică traiectoria inițială sau îl expulzează afară.

În sticlă, canalul creat de proiectil, va avea forma unui trunchi de con cu baza mare în direcția tragerii, ca de altfel și canalul din oasele plate.

Lemnul (atât umed cât și uscat) precum și tabla metalică, vor prezenta canale cu lățimi aproximativ egale pe tot parcursul (cu foarte mici denivelări, în cazul materialului lemnos, datorate nervurilor).

În consecință evidențiem că, în categoria urmelor principale intră: urmele formate de arma de foc pe elementele cartușului și pe proiectil; urmele create de proiectil în zborul său pe traiectorie (orificiul de intrare, orificiul de ieșire, canalul, urmele de ricoșeu).

Inelul de abraziune

Această urmă principală nu trebuie confundată cu urma denumită uneori de literatura română de specialitate „inel de frecare” care după cum vom vedea este defapt un inel de ștergere.

Inelul de abraziune este o zonă de culoare brună-roșietică (inițial roșu deschis, înaintea coagulării sângelui) de piele jupuită, o adevărată escoriație produsă în momentul frecării proiectilului de marginile orificiului de intrare atunci când perforează pielea. Urma este creată în felul următor: datorită elasticității pielii aceasta este întâi împinsă înapoi de către proiectil si părțile sale laterale intră în contact cu partea de piele ce va deveni inelul de abraziune (Foto 23).

Inelul acesta nu este însă produs nici de rotația proiectilul și nici nu este o arsură produsă de către temperatura glonțului. Cum este demonstrat în literatura de specialitate un cartuș de 5,56x45mm tras dintr-o armă M-16A2 face o rotație completă în 178 de milimetri, astfel girația este insuficientă pentru a produce escoriații.

Urma nu este produsă nici de temperaturile ridicate pe care le are proiectilul când iese de pe țeavă. Într-un experiment s-a măsurat cu o cameră termografică temperatura unui glonț de 9mm, cămășuit în cupru, în zbor, ca fiind de 152 de grade Celsius, întrând în contact cu pielea la o viteză de 350m/s timp de aproximativ 0,1 milisecunde, astfel timpul pentru care pielea este expusă la temperaturi ridicate este extrem de scăzut și nu poate provoca arsuri.

Inelul de abraziune este format de frecarea glonțului de suprafața pielii, dimensiunea acestuia variind din cauza calibrului armei, pe când forma variază datorită unghiului de intrare și a particularităților anatomice ale locului de intrare.

Uneori acest inel poate lipsi cu desăvârșire datorită construcției glonțului și a puterii acestuia. Astfel în cazul puștilor cu percuție centrală și a gloanțelor de pistol de viteză mare (.357 Magnum) și semi sau complet cămășuite această urmă poate lipsi. De asemenea în zone precum palmele, planetele și cotul aceste urme nu se întâlnesc de regulă datorită grosimii crescute a pielii în aceste zone.

Importanța acestui inel de abraziune este dată de faptul că el sugerează care orificiu este cel de intrare.

Inelul de metalizare.

Considerat de doctrina română ca urmă secundară a tragerii, credem că locul său este între urmele principale. În realitate, inelul de metalizare nu este produs de către factori suplimentari ci de către însuși proiectilul care lasă particule metalice la gura orificiului de intrare, acestea făcând corp comun cu inelul de abraziune și de cel de ștergere (unde e cazul). La pătrunderea în corpul uman, inelul de metalizare îl întâlnim de obicei, la pătrunderea proiectilului în oase. Considerăm ca este o urmă principală de importanță secundară față de cele prezentate anterior.

Poate fi intâlnit atât la gura orificiului de intrare, făcând corp comun cu inelul de frecare, cât și independent de acesta când partea mai densă a obiectului perforat se găsește mai spre interior sau când glonțul a străbătut succesiv mai multe obiecte.

Deosebirea dintre inelul de metalizare și inelul de frecare (de ștergere) constă în faptul că, în timp ce inelul de metalizare conține numai particule din corpul proiectilului, în inelul de frecare sunt depuse substanțe aderente la suprafața proiectilului provenind din canalul țevii și din diferitele corpuri pe care le-a străbătut sau din care a ricoșat (tablă metalică, sticlă, lemn, îmbrăcăminte etc.).

Relevarea acestei urme se poate face prin activare cu neutroni, roentgenografie (raze X) și analiză spectrală

B. UMELE SECUNDARE

Dacă urmele principale au fost definite ca fiind un rezultat al acțiunii pieselor și mecanismelor armei asupra elementelor cartușului și al acțiunii proiectilului în timpul zborului său pe traiectorie asupra diverselor obiecte întâlnite în cale, urmele secundare, în lumina celor ce urmează a fi expuse, sunt rezultatul factorilor suplimentari ai împușcăturii (presiunea gazelor, temperatura acestora, flacăra, arderea incompletă a pulberii etc.)

În momentul producerii împușcăturii, pe lângă proiectil, pe țeavă mai ies și alte produse din încărcătura cartușului: gaze; flăcări; funingine; pulbere arsă incomplet și pulbere nearsă.

Aceste produse încadrate în categoria factorilor suplimentari tragerii, vor creea o serie de urme caracteristice și anume:

– rupturile provocate de presiunea gazelor;

– arsurile provocate de flacără și de temperatura înaltă a gazelor;

– afumările create de pulberea arsă;

– tatuajul creat de pulberea arsă sau arsă incomplet;

– inelul de frecare format prin depunerea pe orificiul de intrare (margini) și uneori pe canal, a particulelor aderente pe proiectil (uleiuri, parafină, reziduuri de pulbere arsă);

– inelul de imprimare relevă gura țevii și îl întâlnim la tragerile cu țeava lipită, datorită acțiunii reculuilui.

1. RUPTURILE

Sunt provocate de presiunea gazelor și se prezintă sub formă de stea sau cruce, în funcție de rezistența materialului în care s-a tras. Rupturile provocate de acțiunea mecanică a gazelor le întâlnim numai în cazul tragerilor de la mică distanță (până la 10 cm), iar mărimea acestora este în funcție de armamentul și muniția folosită.

Acțiunea gazelor în cazul tragerilor de la mică distanță sau cu gura țevii lipită de corp produc sfârtecarea marginilor orificiului de intrare. Acestea se numesc rupturi și sunt provocate de gazele care intrând subcutanat produc o răsfrângere dinspre interior spre exterior a țesutului. Ele apar atunci când stratul de țesut este subțire, gazele pătrunzând până la os, jupuind țesutul de pe acesta și creând un balon de țesut. Odată ce țesutul își depășește limita elasticității sale se va rupe, în forme specifice.

Acțiunea gazelor este mai mare în cazul armelor care folosesc muniție cu încărcătură de pulbere mare, ceea ce creează un volum mare de gaze. La armele cu țeavă scurtă, acțiunea gazelor este mai mare datorită situării punctului de presiune maximă a gazelor la o distanță – în principiu – de 64,5 mm de la camera de explozie, unde presiunea atinge circa 2800 atm.

O împrejurare demnă de semnalat este legată de forma rupturilor create de gaze.

La tragerile efectuate din apropiere asupra corpului uman, pe articolele de îmbrăcăminte, în zona orificiului de intrare se observă că, rupturile provocate de gaze produc o răsfrângere a marginilor rupturii în direcția inversă sensului de deplasare a proiectilului.

Acest fenomen se explică prin faptul că gazele pătrund ușor prin articolele textile, prin orificiul creat de proiectil, însă la contactul cu țesutul cutanat ele revin producând ruptura materialelor textile și răsfrângerea marginilor rupturii în direcția inversă sensului penetrării proiectilului.

Aceeași situație o întâlnim și la tragerile cu țeava lipită de cutia craniană, gazele pătrund sub piele însă la contactul cu țesutul osos revin și produc ruptura țesutului cutanat și răsfrângerea marginilor acestuia în sensul arătat.

Trebuie cunoscut acest fenomen deoarece există riscul de a confunda orificiul de intrare cu acela de ieșire. Prezența urmelor de funingine și a arsurilor create de flacără indică însă cu certitudine că este vorba de un orificiu de intrare și nu de ieșire.

2. ARSURILE

Sunt urme secundare care sunt create de acțiunea flăcării și se prezintă la marginile orificiului de intrare. Factorii care contribuie la formarea arsurile sunt: distanța de la care se trage, felul pulberii folosite, vechimea acesteia și felul țevii armei.

Această urmă apare cu precădere în cazul utilizării pulberii negre (cu fum) care nu arde complet în canalul țevii așa cum se întâmplă cu pulberea coloidală.

În momentul tragerii cu o armă, a cărei încărcătură constă din pulbere neagră, pe țeavă va ieși o flacără a cărei lungime depinde de cantitatea de pulbere din încărcătură și din lungimea țevii.

Pulberea neagră arde mai încet decât cea coloidală, formând o cantitate de substanțe solide sub formă de săruri de potasiu, iar cărbunele și sulful nu ard complet. O parte din aceste substanțe devin incandescente în canalul țevii, evident, ieșind și afară. Pe măsura ieșirii din țeavă ele se răcesc, ca la o distanță de 10-20 cm flacăra să dispară.

De remarcat este că în cazul revolverelor arsurile se pot produce și în cazul în care o persoană este la mică distanță de butoiașul revolverului.

Depunându-se în jurul orificiului de intrare pe piele sau încălțăminte, particulele incandescente vor provoca o arsură. Pelea – prin deshidratare – va căpăta un aspect pergamentos, de “piele tăbăcită”, iar părul se adună în mănunchiuri, la fel și articolele de îmbrăcăminte din lână.

Bumbacul și alte țesături se pot aprinde fie parțial, fie total.

Dacă pulberii coloidale nu-i este caracteristică formarea flăcării, aceasta nu înseamnă că împușcătura realizată prin folosirea ei nu ar produce arsuri.

În cazul împușcăturilor realizate prin folosirea pulberii coloidale arsurile se datorează temperaturii ridicate a gazelor. Acest fel de arsuri le intâlnim la tragerile efectuate cu o armă automată (deoarece sunt trase mai multe cartușe succesiv) și în cazul cartușelor vechi, deoarece punctul maxim de presiune a gazelor se deplasează spre gura țevii, fiindcă pulberea arde neregulat.

3. AFUMĂRILE

Sunt acele urme care se formează prin depunerea reziduurilor solide rezultate din arderea pulberii.

Cantitatea de funingine rezultată în urma arderii pulberii va fi mai mare sau mai mică după cum pulberea este cu fum sau fără fum.

Nitroglicerina și piroxilina nu formează aproape deloc reziduuri solide, dar pulberea fără fum conține totdeauna diferite adaosuri (grafit, difenilamină, derivați ai ureei, săruri de bariu etc.). Aceste substanțe formează reziduuri solide care se depun în jurul orificiului de intrare, formând un cerc a cărui consistență depinde de distanța de la care s-a tras.

Cantitatea de funingine care se formează în urma arderii pulberii fără fum este mult mai mică decât a celei cu fum și de o colorație mai deschisă (cenușiu și foarte rar verde).

Funinginea produsă de pulberile cu fum formează un depozit în jurul orificiului de intrare, de culoare neagră datorită conținutului mare de cărbune.

Distanța de zbor a funinginii este, de obicei, pâna la 30 cm. Distanța variază în funcție de mai mulți factori însă unul important este lungimea țevii armei. Astfel, într-un experiment cu pistoale de calibru .38 Special cu țevi de lungimi diferite s-a demonstrat că distanța maximă de afumare se poate obține atunci când se folosește o țeavă cât mai lungă.

Funinginea nu poate produce în mod obișnuit leziuni mecanice datorită greutății foarte reduse a particulelor sale.

Depozitul de funingine este neuniform, însă se poate vedea un strat intern mai dens și unul extern mai puțin dens. În jurul plăgii, în condițiile în care se trage de la distanță mică, se pot deosebi cele două cercuri, uneori separate unul de celălalt printr-o porțiune liberă, neaferentă de funingine.

La tragerile cu țeava lipită de piele, raza depozitului de funingine poate fi foarte mică sau poate să lipsească complet din jurul orificiului de intrare, deoarece particulele de funingine pătrund împreună cu gazele, în canalul format de proiectil, depunându-se pe pereții săi interiori.

Funinginea depusă formează un inel a cărei formă diferă în funcție de unghiul tragerii. Astfel, dacă direcția din care s-a tras formează cu suprafața pielii un unghi ascuțit, se va forma un oval sau elipsoid. Dacă unghiul de tragere este drept, inelul va avea formă rotundă.

În unele cazuri, mai ales la tragerile cu pulbere fără fum, funinginea nu se depune într-un cerc închis, ci sub formă de raze.

Funinginea lovindu-se de piele sau de alte obiecte, ricoșează; în acest caz ea se depune pe obiectele întâlnite în cale (de pildă, mâna care ține arma). Această urmă se relevă cu ajutorul lupei cu lampă U.V. și este importantă pentru stabilirea distanței de la care s-a tras, pe de-o parte, iar pe de altă parte, pentru elucidarea împrejurărilor unei sinucideri.

Depozitul de funingine se realizează nu numai prin efectul gazelor (care duc cu ele particule de funingine), ci și prin acțiunea glontelui care depune funinginea de pe suprafața sa datorită frecării cu obiectul în care pătrunde.

Uneori, afumarea nu apare la suprafața obiectului asupra căruia s-a tras, ci la suprafața unui al doilea strat care urmează.

Acest fapt se poate observa în cazul tragerilor cu arme la care viteza inițială a proiectilului este foarte mare, iar obiectul asupra căruia se trage prezintă mai multe suprafețe suprapuse, cum este cazul îmbrăcămintei. Pe primul strat funinginea se depune sub forma unui inel îngust, pe marginile orificiului de intrare (ca un inel de frecare) și numai pe al doilea strat, aflat la o distanță între 0,5-5 cm, funinginea se va extinde sub forma specifică urmei de afumare.

4. TATUAJUL

Este o urmă creată de pulberea arsă incomplet care se formează în jurul orificiului de intrare, având dimensiuni și densități variabile, în funcție de felul încărcăturii, lungimea țevii, distanța de la care s-a tras, mărimea și forma particulelor de pulbere.

Tatuajele nu sunt arsuri ci mai degrabă abraziuni punctiforme produse de materialul nears împins în epidermă. Uneori pot fi antrenate și resturi metalice smulse de proiectil din pereții tubului cartuș.

Distanța până la care acționează particulele de pulbere semiarse este de până la 80 cm la armele neautomate și semiautomate. Această limită este depășită la armele automate care au o cadență de tir foarte mare (peste 1000 lov./min).

Pulberea neagră creează mai frecvent tatuaje datorită dimensiunilor mai mari ale granulelor și caracteristicilor armelor de vânătoare.

Dintre pulberile coloidale, cele în formă cilindrică sunt propulsate mai departe decât cele lamelare sau în formă de bandă.

Culoarea tatuajului prezintă o importanță deosebită deoarece pe baza acesteia se poate stabili dacă tragerea s-a făcut ante sau post mortem. Dacă persoana a fost împușcată post mortem culoarea urmelor de tatuaj va fi gri sau galbenă și nu roșu-brun sau portocaliu spre roșu cum este în cazul unei împușcături antemortem.

Formarea tatuajului, pe lângă condițiile menționate este determinată și de duritatea obiectului asupra căruia s-a tras. Un obiect de consistență mare va permite particulelor de pulbere nearse complet să pătrundă, pe când un obiect dens nu va permite acest lucru, particulele depunându-se numai la suprafața sa.

În cazul în care tragerea s-a făcut la un unghi față de corpul victimei se poate releva direcția tragerii în funcție de densitatea tatuajului. Astfel pulberea arsă va fi distribuită neuniform, existând o concentrație mai mare pe pielea care s-a aflat de aceeași parte cu țeava

5. INELUL DE FRECARE

Se formează la gura orificiului de intrare ori de-a lungul canalului de perforare. Această urmă secundară se formează prin depunerea de substanțe aderente la suprafața proiectilului, fie din canalul țevii, fie pe traiectul exterior (ricoșeu), pe marginile orificiului de intrare.

Urma de frecare este formată din resturi de uleiuri minerale, parafină, funingine, reziduuri de pulbere arsă, reziduuri metalice și substanțe aderente la glonț.

Inelul de frecare este de culoare cenușie si se observă ușor pe obiectele de culoare deschisă. Când inelul de frecare s-a format pe obiecte de culoare închisă, se poate scoate în evidență prin relevarea funinginii cu hârtie fotografică sau prin relevarea stratului de grăsime cu ajutorul radiațiilor ultraviolete.

Examinarea substanțelor care formează inelul de frecare ajută la stabilirea, în parte, a ordinii tragerilor, și anume la diferențierea primului foc de cel de-al doilea foc, trase cu aceeași armă. Inelul de frecare al primului proiectil tras prezintă resturi de ulei și mai puțină funingine, pe când al doilea proiectil, va mării cantitatea de funingine din inelul de frecare, depunând mai puține substanțe uleioase.

Operațiile de colectare a reziduurilor sunt deosebit de migăloase și cu rezultate neconvingătoare în 90% din cazuri, ceea ce determină o evaluare sub ,,beneficiu de inventar” a acestor urme.

6. URMELE FORMATE PRIN IMPRIMAREA ȚEVII ARMEI

Aceste urme, ultimele din categoria urmelor secundare, sunt rezultatul tragerii cu țeava lipită de obiectul în care se trage. Această urmă poate reprezenta conturul complet al gurii țevii sau numai o parte a acesteia, iar în unele cazuri pot fi imprimate și unele piese din apropierea gurii țevii sau montate în față (vârful superior al vergelei, a doua țeavă la armele de vânătoare, amortizor, recuperator de recul, ascunzător de flacără etc.).

Orificiul de intrare, în cazul tragerii cu gura țevii lipită de obiect, este mai mare decât cel de ieșire. Marginile orificiului vor fi zdrențuite, cu rupturi orientate spre direcția de tragere, contrar regulii – adică în direcția de unde a venit glontele. Datorită presiunii mari și faptului că gazele nu au altă ieșire decât înspre înapoi, acestea vor crea sfârtecări ale țesutului cutanat sau franjurări ale căror margini vor fi îndreptate invers raportat la direcția de mișcare a proiectilului.

Gura țevii va crea așa numitul ,,inel de contuzie”. Datorită reculului, gura țevii se retrage; revenind, lovește țesutul cutanat provocând deshidratarea suprafeței lovite, datorită temperaturii ridicate.

Imprimarea gurii țevii va fi totală sau parțială în funcție de unghiul sub care a fost sprijinită țeava de obiect:

– imprimarea totală este aceea în care toate părțile proeminente ale țevii sunt atât de bine imprimate pe piele, încât permit recunoașterea conturului acesteia;

– imprimarea poate avea aspect de ,,semilună”, când unghiul sub care s-a sprijinit țeava a fost mai mic de 90°.

Secțiunea 4.
Elemente despre construcția și identificarea armelor de foc

4.1.Construcția țevii armelor de foc:

Ghinturile, sunt canale realizate în interiorului țevii, prelucrate în așa fel încât să imprime glonțului o mișcare helicoidală și variază în funcție de mai multe criterii. Părțile de material al interiorului țevii dintre ghinturi se numesc “plinuri”, iar pereții laterali ai acestora se numesc “flancuri”. Partea laterală a plinului ce imprimă mișcarea de rotație a glonțului pe sensul dorit, se numește “flanc de atac” .

De remarcat, este că de-a lungul timpului, producătorii de armament au dezvoltat tot mai multe modele și tehnici de realizare a ghinturilor, în funcție de soluțiile tehnice pe care aceștia le-au adoptat. Amintim astfel cea mai veche și uzitată tehnică de fabricare a țevilor ghintuite ca fiind cea de prelucrare prin așchiere, iar cea mai nouă – forjarea la rece. In funcție de destinația armelor și performanțele balistice urmărite, producătorii au modificat de asemenea și parametri ghinturilor din interiorul țevii.

Se disting următoarele elemente caracteristice ale unei țevi ghintuite, ce permit identificarea de gen a armei:

calibrul țevii (distanța dintre două goluri opuse) “1”;

diametrul plinurilor (distanța dintre două plinuri opuse) “2”;

numărul ghinturilor ce variază de la 2 ghinturi (ex: Lee Einfeld 303 British) la 20 de ghinturi (ex: Marlin cal. 22);

Cele mai des întâlnite numere de ghinturi sunt patru (ex: AK 47, Winchester, Ceska,etc.) și șase (ex: Colt, Browning, Beretta, Remington, Carpati).

La nivel mondial, calibrele folosite la fabricarea industrială a țevilor sunt 2, 4, 5, 6, 7, 8, 10, 12, 16, și 20;

sensul ghinturilor (spre dreapta sau spre stânga);

lățimea flancurilor (adâncimea ghintului) “3”;

lățimea ghinturilor (distanța între flancuri la nivelul ghintului) “4”

lățimea plinurilor (distanța între flancuri la nivelul plinului) “5”;

unghiul ghinturilor (unghiul dintre axul țevii și axul ghinturilor) “6”.

4.2. Identificarea armei după urmele create pe proiectile:

Procedeul de identificare al armei după glonț se face prin compararea caracteristicilor generale și particulare a urmelor pe care țeava armei le crează pe suprafața exterioară a glonțului.

Canalele și plinurile unei țevi ghintuite vor purta întotdeauna urmele uneltelor cu care au fost realizate. Aceste urme apărsub formă de striații pe toată lungimea țevii și au dimensiuni microscopice, cu un desen unic pentru fiecare țeavă în parte, chiar dacă acestea au fost realizate consecutiv cu aceași sculă de prelucrare. Aceste striații sunt asemăntoare la același tip, lot și fabricant de țevi, dar cu cât armele sunt folosite mai mult și funcție de locul de depozitare, mediul în care se execută tragerile și muniția folosită, cu atât aceste striații se individualizează și capătă un desen unic, fapt ce determină crearea de către plinurile dintre ghinturi a unor striații carcteristice ce nu se vor regăsi la o altă armă.

Identificarea armei după glonț, se face pe baza acestor striații ce-si reproduc desenul unic pe cămașa glonțului care trece prin acea țeavă.

La momentul exploziei pulberii din tubul cartuș, glonțul este împins spre înainte de presiunea creată și se angajează între ghinturile țevii. Întru-cât diametrul glonțului este puțin mai mare decât calibrul țevii și datorită faptului că materialul acestuia este mult mai moale decât al țevii, glonțul se va deforma și comprima și se va mula pe plinurile și ghinturile din canalul țevii prin care trece. Suprafața exterioară a glonțului care se freacă de ghinturi și plinuri, va fi zgâriată de acestea în punctele de contact. Striațiile ce se creează sunt dinamice, de natură mecanică și vor reproduce forma striațiilor de pe plinuri și de pe ghinturi. Urmele ghinturilor se imprimă pe glonț de regulă atunci când țeava armei este nouă. Dacă țeava este uzată, pe glonț se vor imprima în general numai urmele striațiilor plinurilor8. Practic, striațiile de pe glonț vor reproduce imaginea negativată a striațiilor de pe plinurile țevii, fiecare urmă de pe glonț fiind de fapt o urmă dinamică creată de un plin prin frecarea glonțului cu plinul pe toată lungimea acestuia.

Unicitatea desenului pe care îl crează ghinturile țevii pe cămașa glonțului este dată de două elemente: relieful microscopic al striațiilor din interiorul țevii armei și materialele și toleranțele de fabricație ale gloanțelor;

a) Relieful microscopic al striațiilor din interiorul țevii armei;

În ceea ce privește aspectul ,modelul și relieful strațiilor plinurilor și golurilor din țeavă la nivel microscopic, putem spune că sunt stabile, având în vedere densitatea foarte mare și rezistența materialului țevii unei arme – prin ghinturi si plinuri înțelegând obiectul creator de urmă. Cu toate acestea, pentru acuratețea identificării, trebuie avut în vedere întregul regim de “funcționare” al țevii unei arme.

La rece ( prima tragere), materialul țevii este comprimat și mai rigid față de “funcționarea” acestuia la cald după efectuarea câtorva trageri succesive. Prin încălzire, materialul țevii se dilată și el, ori la nivelul microscopic al striațiunilor de pe ghinturi și plinuri, această dilatare influențează direct procesul de identificare prin dispariția unor striații mai fine de adâncime redusă, ce nu mai apărpe suprafața glonțului, țeava distanțându-se practic puțin câte puțin de fiecare proiectil tras succesiv. Având în vedere densitatea și duritatea mare a materialului țevii unei arme, nu se produc modificări ale gradului de elasticitate al acestuia pentru o folosire normală.

b) Materialele și toleranțele de fabricație ale gloanțelor;

În funcție de materialul din care sunt confecționate, gloanțele se împart în două categorii:

gloanțe fabricate integral din același material (ex: oțel, plumb, etc.);

gloanțe cu miez și cămașă (ex: corp din plumb învelit în “cămașă” de alamă);

Un element important ce influențează procesul de identificare, este materialul din care este realizată suprafața exterioară a glonțului: materialul glonțului (în cazul proiectilelor simple) sau cămașa glonțului (pentru proiectile cu un miez acoperit cu cămașă).

Ca obiect primitor de urmă, proprietățile fizice ale suprafeței exterioare a glonțului (duritate, elasticitate, rezistență la deformarea plastică), afectează în mod direct urmele create pe acestea, prin raportate la nivelul microscopic al striațiunilor generate la trecerea glonțului prin țeava armei. Se vor avea în vedere în cadrul examinării de identificare și toleranțele de fabricație admise la fabricarea muniției.

4.3. Particularități constructive ale gloanțelor:

Luând în considerare faptul că striațiile țevii armei creează urme longitudinale pe corpul glonțului, un element ce poate influența procesul de identificare, este modul de sertizare al acestuia în tubul cartuș.

Având în vedere că inelele de sertizare sunt practic șanțuri realizate împrejurul suprafeței glonțului ca niște gulere, lățimea acestora reduce lungimea striațiilor create. Acest aspect conduce la mărirea gradului de dificultate în procesul identificării.

În funcție de modul de sertizare, se disting mai multe feluri de gloanțe 9:

gloanțe fără inel de sertizare:

gloanțe cu un inel de sertizare:

gloanțe cu două inele de sertizare:

gloanțe cu trei inele de sertizare:

gloanțe cu sertizare în puncte:

Toleranțele dimensionale de fabricație a gloanțelor (admise de altfel) pot face ca anumite striații mai superficiale să nu genereze integral urme pe suprafața acestora. Astfel, chiar dacă toleranțele de fabricație sunt de ordinul sutimilor de milimetru, pe un glonț cu un diametru puțin mai mare pot apărea striații suplimentare față de glonțul “mai mic” de acelaș calibru.

Toleranțele de fabricație, dar și distanța dintre glonț și țeavă, fac ca acesta să nu aibă o mișcare perfect axială în interiorul țevii. Deplasarea glonțului prin țeava armei este ușor dezaxată, generând unicitarea striațiunilor ce se crează pe suprafața sa. Desenul creat de plinuri sau ghinturi, este de fapt rezultatul frecării exteriorului glonțului pe toată lungimea plinului sau golului din interiorul țevii.

Din punct de vedere termic, glonțul suportă acțiunea unor surse de căldură: pe de o parte căldura degajată de arderea pulberii cartușului care acționează asupra peretelui anterior al proiectilului, iar de cealaltă parte căldura generată de frecarea cu profilul interior al țevii armei.

De aceea, proprietățile materialului din care sunt fabricate gloanțele, au un rol definitoriu în crearea striațiunilor, având în vedere că fiecare material dezvoltă o dilatație diferită în aceleași condiții de presiune și temperatură.

În funcție de compoziția chimică a pulberii folosite, temperatura dezvoltată, precum și presiunea creată de aceasta, se disting mai multe forme ale urmelor de ardere pe partea anterioară a glonțului.

Urme ale arderii pulberilor pe gloanțe de producători diferiți

In raport cu aceste criterii, chiar dacă glonțul în litigiu este unul deformat, dacă sunt prezente suficiente elemente pentru identificare și nu este recuperat doar în fragmente, atunci stabilirea producătorului său ar trebui să fie posibilă. În acest sens, au fost create baze de date cu caracteristicile munițiilor fabricate la nivel mondial și care pot fi utilizate în acest scop

În literatura de specialitate nu se indică un număr minim de striații ce trebuie să coincidă pentru formularea unei concluzii certe, cum se statuează în dactiloscopie de exemplu. Procesul de identificare este lăsat la aprecierea expertului ce trebuie să evalueze valoarea identificatoare a striațiilor pe care le are de comparat. Poziția acestora, lățimea, forma și numărul lor nu poate fi una standard, întru-cât variațiunile sunt nelimitate având în vedere mărimea acestora de nivel microscopic. Astfel că numai priceperea și experiența expertului pot stabili dacă striațiile ce coincid de pe două gloanțe sunt sau nu suficiente pentru formularea unei concluzii certe.

Trebuie amintit că la o primă analiză, două proiectile trase cu arme diferite dar de același calibru, prezintă urme ce seamănă foarte mult între ele. Unicitatea desenului ce stă la baza identificării sunt tocmai acele urme ce formează un ansamblu reproductibil constant și care are o formă unică.

In scopul realizării unui examen balistic comparativ concludent, este a necesar ca gloanțele folosite ca material de comparație să fie fabricate de același producător și să fie din același tip și lot cu proiectilul în litigiu. Se elimină astfel eroarea prin care în cazul comparației dintre două gloanțe trase cu aceeași armă, rezultatul obținut să fie unul cert negativ, tocmai datorită faptului că proiectilul de comparație folosit, nu provine de la același producător, tip și lot de fabricație cu glonțul în litigiu, acesta din urmă ne-având toate striațiile ce se regăsesc pe glonțul de comparație.

De asemenea, un alt aspect ce trebuie urmărit la obținerea proiectilelor model de comparație, este acela că ele trebuiesc trase în număr suficient pentru a putea să se reproducă striațiile din interiorul țevii pe întregul său regim de funcționare.

Prin respectarea acestor două cerințe, ca gloanțele de comparație să parvină din aceeași sursă cu cele în litigiu și să fie trase în așa fel încât țeava să fie folosită pe întreg regimul ei de funcționare (de la rece la cald), practic se elimină orice dubiu asupra concluziei expertizei, care altfel ar putea să fie una susceptibilă de erori.

Capitolul 8

CAPITOLUL VIII
EXAMINAREA ȘI IDENTIFICAREA SCRISULUI

Secțiunea 1. Grafoscopia: identificarea criminalistica a autorului screirii

În practică, în corespondența și încheierile instanțelor de judecată ori altor organe judiciare întâlnim foarte des termenul “expertiză grafologică”, utilizat cu sensul de “expertiză grafoscopică”. Deși codurile de procedură, nu fac precizări explicite asupra tipului de expertiză, este evident că “procedura verificării de scripte” nu are ca obiectiv examinarea personalității autorului scrierii ori semnăturilor contestate, ci identificarea acestuia. Literatura de specialitate a relevat faptul că cele două discipline vizează domenii de cercetare diferite.

Este de remarcat, de asemenea, că cele două modalități de examinare a scrisului au fost la origine „ejusdem farinae”, dezvoltându-se istoric ca o unitate de concepte și metode intuitive și experimentale destinate examinării scrisului. La începuturi, Grafologia includea și ceea ce mai târziu se va constitui separat ca ramură a Criminalisticii, Grafoscopia.

Într-o formulare sintetică putem concluziona că dacă Grafologia ne spune cum este autorul scrierii sub aspectele personalității, temperamentului, abilităților, Grafoscopia răspunde întrebării „cine este executantul scrierii?”.

Literatura română de specialitate definește Grafologia ca fiind știința care are ca obiect studiul scrisului unei persoane pentru a determina caracterul, temperamentul, în general personalitatea, cu calitățile și defectele acelei persoane.

Conform definiției, formulate de Girolamo Moretti (considerat de unii părintele grafologiei italiene moderne), la care subscriem pentru conciziunea sa, “Grafologia este știința experimentală care prin simplul gest grafic al unui scris, relevă tendințele naturii”. Aceasta este concordantă cu spiritul definiției lui Moretti, care apreciază gestul grafic ca pe ceva automat, spontan, căruia obișnuința îi conferă o atitudine personală, eliberată de controlul conștient, încât gestul grafic este materializarea personalității scriptorului.

Etimologic, termenul își are originea în cuvintele grecești grafein-scriere și logos-studiu, fiind utilizat pentru prima dată de abatele Jean Hippolyte Michon în lucrarea sa „Systeme de la graphologie, l’art de connaitre les hommes d’apres leur ecriture”.

Metoda de studiu a Grafologiei are ca punct de plecare teoria expresivității potrivit căreia orice mișcare exprimă caracterul personal al executantului, reflectat în modalitățile și amplitudinea sentimentului relevat. Aceasta este consecința naturală a corelării neuronice existente între diferitele zone ale creierului – zona motorie, cortexul și centrii emoționali ai subcortexului – care prin intermediul căii piramidale comune ajung la ramurile anterioare ale măduvei spinării generând astfel gestica de tip personal, inclusiv mimica, scrisul, dansul etc.

Grafologia apare astfel ca o disciplină complexă care tinde să descrie personalitatea autorului scrierii prin evaluarea condițiilor subiective ale scriptorului și scrierii, care se întemeiază pe teza că personalitatea unei persoane este recognoscibilă în gesturile sale conștiente și inconștiente. De altfel, doctrina italiană a relevat că „a ne ocupa de știința Grafologiei înseamnă a ne cunoaște pe noi înșine înainte de a interveni asupra altora”.

Chiar dacă cercetarea scrisului are rădăcini în perioada antică, prima operă propriu-zisă dedicată examinării scrisului poate fi considerată lucrarea medicului și profesorului universitar Camillo Baldi intitulată „O metodă de recunoaștere a naturii și calității unui scriptor prin scrierea sa”, publicată în 1622.

Este de remarcat contribuția lui Francis Galton care, încă în 1883, pe baza studiilor sale asupra gemenilor monozigotici, a concluzionat că în scris – mai mult decât în orice alt domeniu – aceștia apărcu trăsături de personalitate diferite.

Hocquart, reprezentant de marcă al școlii franceze, a publicat, în 1812, lucrarea „L’art de juger de l’esprit et du caractere des hommes sur leur ecriture”, cuprinzând norme de natură a permite formarea unei baze experimentale în Grafologie.

În 1830 s-a înființat Societatea Grafologică constituită mai ales din membri ai clerului: abatele Michon (1806-1881), Baudinet episcop de Amines, abatele Flandrin și alții. Așa cum însuși Michon remarca, meritul operei sale este acela de a fi dat Grafologiei un caracter rațional, științific, stabilind principiile și legile acestui domeniu științific. Discipol al lui Michon, J. Crepieux-Jamin a efectuat o valorificare sistematică a realizărilor intuitive ale maestrului, atribuind calități psihice nu doar semnelor izolate, dar și ansamblului de gesturi grafice care alcătuiesc scrisul unei persoane.

Grafoscopia apare ca o ramură a Criminalisticii care utilizând metode și cunoștiințe complexe din domeniul fiziologiei, psihologiei, dar și al anatomiei, caligrafiei și grafologiei, servește la crearea unui sistem de indici de natură a permite identificarea autorului unei manifestări grafice: scriere, semne de punctuație, cifre, semnături, alte elemente de aceeași natură.

Literatura criminalistică română a precizat că obiectul nemijlocit al expertizei grafice se concretizează în practică în următoarele situații :

– verificarea faptului dacă un text sau o semnătura(n.n.) provin realmente de la scriptorul nominalizat;

– identificarea persoanei care a executat un text sau o semnătură(n.n.) despre care s-a probat cu certitudine ca nu au fost executate de titularul prezumat;

– identificarea autorilor unor scrisori anonime, semnături fictive, adăugiri etc.;

Originile examinării judiciare a scrisului au fost identificate în antichitate, începând cu „Lex Cornelia de Falsis”, care atestă primele reguli de cercetare a falsurilor. Abatele Michon apare și în acest domeniu ca un antemergător, el fiind fondatorul unei structuri de „semne fixe” pe temeiul cărora s-au constituit și funcționează și în prezent premisele identificării autorilor scrierii. În conformitate cu spiritul și nivelul de cunoaștere al epocii, acestea au însă un caracter limitat, privind scrierea ca pe ceva static.

În România sunt fundamentale lucrările lui H. Stahl, „Expertiza grafică anonimul și falsul” (1929) și Aurel Boia, „Scrisul orbilor” (1932), care prin cercetările lor au acționat concomitent ca experți grafici dar și ca grafologi. Lui Aurel Boia i se datorează realizarea, pe temeiul cercetărilor de grafologie, a unui tablou de clasificare a scrisurilor, util expertizei grafice. De asemenea, în ultimii ani ai secolului XX au fost reluate preocupările de grafologie sub influența profesorului univ. dr. Andrei Athanasiu, autorul unui „Tratat de grafologie” (1996). S-au publicat cărți cu semnificative referiri la Grafologie dar și la expertiza grafică, iar alți experți grafici (R. Constantin și L. Ionescu) s-au dedicat cursurilor universitare de specialitate. În acest domeniu, rămâne încă o lucrare de referință, chiar dacă a trecut o importantă perioadă de timp de la publicarea sa (1973), monografia lui Lucian Ionescu intitulată „Expertiza criminalistică a scrisului”.

Delimitarea netă între cele două domenii are mai degrabă un caracter scolastic, cunoștiințele despre mecanismele intime ale scrisului dezvoltându-se concomitent în cele două domenii ale examinării scrisului. Ambele discipline se ocupă cu studierea scrisului, prin modalități conexe, dar și distincte, având nu numai finalități diferite dar și criterii de investigare diferite. Concluzionând, putem aprecia ca între Grafologie și Grafoscopie există următoarele deosebiri:

– Grafologia este o știință care urmărește surprinderea caracterului unei persoane prin examinarea scrisului acesteia, în timp ce Grafoscopia studiază scrisul din perspectiva identificării și/sau diferențierii autorilor scrisului după elemente dominate grafic –dimensiune, direcție, presiune, continuitate etc.;

– Grafologia este o disciplină experimentală, destinată cunoașterii personalității scriptorului prin raportare la scrisul său. Ea vizează surprinderea modului în care trăsăturile psihologice și caracterologice ale autorului sunt reflectate de manifestările sale grafice. Grafoscopia servește identificării autorului pe temeiul celor două componente fundamentale ale scrisului: individualitatea și stabilitatea relativă;

– Grafologia examinează scrisuri sincere, nedisimulate, autorul fiind cunoscut și necontestat ca identitate, iar expertiza grafică supune atenției scrisurile contestate, precum și probele de scris ale autorilor prezumtivi;

– Grafologia acționează ca un demers cognitiv corelat cu matricea psiho-fiziologică a autorului scrierii, în timp ce Grafoscopia studiază simplul „produs finit” al gestului grafic;

– Grafologia ia în considerare legile fizice ale scrierii, aplicând însă cu scop interpretativ în evaluarea răspunsului final legile psihologiei scrisului. Grafoscopia apelează la legile fizice ale scrierii, aplică în raționamente uneori conceptele psihologice asupra unor mecanisme particulare ale scrierii, dar nu face și interpretări ale acestora;

– metodologia Grafologiei interpretează, pe temeiul legilor psihologiei și scrierii, semantica determinată a acestuia, încadrând gestul grafic într-un proces factic complex și exhaustiv. Metodologia Grafoscopiei optează pentru confruntarea și interpretarea fenomenelor grafice (trasee, forme, semne grafice tipizate și particulare) în contextul logicii lor motrice, formulând post confruntativ aprecieri de natură formală și de semantică;

– în Grafologie, metoda descriptivă are un caracter de reper obiectiv, interpretările fiind însă de natură psihologică și neuromusculară. Grafoscopia recurge în mod determinant la metoda descriptivă, interpretarea datelor furnizate pe această cale fiind însă extrem de limitată;

– grafologul poate respinge un scris neadecvat, expertul grafic este adesea forțat să realizeze comparații pe baza unui singur act cu scris sau a unei semnături necontestate;

– expertiza grafologică examinează un scris finalizat (necontestat) spre a evidenția caracteristicile personalității autorului (cert) prin latura lor psihologică – normală sau patologică – cu luarea în considerare și a condițiilor ambientale de execuție – stres, disconfort fizic, psihic etc.

– Grafoscopia cercetează în semnele grafice particularitățile scrisului (contestat) unei persoane (scriptorul prezumat) și le compară cu materialele de referință (probe) pentru evidențierea individualității grafice și stabilirea autenticității unui produs grafic.

Între cele două ramuri, diferite ca finalitate și metode, dar operând cu principii comune, există alături de deosebiri și numeroase asemănări. Ele își au sorgintea în utilizarea cunoștințelor despre mecanismele scrierii, ale mișcării grafice în totalitatea sa, precum și în metodele particulare utilizate de fiecare ramură. De altfel, jurisprudența italiană a remarcat că „expertiza grafică bazată doar pe interpretarea caligrafică este în general insuficientă fără contribuția grafologiei care poate să înlăture pericolul unei erori.”, În esența lor, atât Grafologia cât și Grafoscopia au ca scop imediat și mediat identificarea scrisului și atribuirea sa, în final, unui autor. Ca elemente de pregătire tehnică și capacitate diagnostică aceste două domenii trebuie în mod necesar să colaboreze și să se coordoneze.

Aplicațiile practice ale Grafologiei – ca instrument adjuvant al deciziilor de angajare pentru anumite posturi, ori grafoterapia – sunt incitante, de asemenea, la o primă vedere. S-a opinat în mediul profesional că, în ansamblul cunoștiințelor de caracterologie, aplicațiile grafologiei ar putea fi utile organelor judiciare. Avem însă serioase rezerve cu privire la background-ul profesional necesar și chiar la validitatea unor asemenea opinii formulate fără o solidă formare ca grafolog și psiholog.

Practica de expertiză a relevat că (aparent) „mai simpla” Grafoscopie nu este suficient înțeleasă și cunoscută de către magistrați, avocați sau juriști, în general. Lăsând la o parte confuziile terminologice – minore în finalitatea lor – constatăm adesea limite serioase ale cunoștințelor, nu numai în aprecierea concluziilor expertizelor, dar mai ales în pregătirea expertizelor și formularea obiectivelor ori alegerea materialelor de comparație. Privind în viitor, observăm nevoia imperativă de completare a formării profesionale a tinerilor magistrați cu mult mai temeinice cunoștințe aplicate de pregătire, dispunere și valorificarea a expertizelor grafice în cauzele penale și civile.

1.2 Ce este scrisul ?

Răspunsul la această întrebare poate părea la prima vedere unul facil. Enciclopedia Criminalistică ne spune că scrisul este o formațiune de caractere, litere sau simboluri realizate prin utilizarea unui model ce poate fi recunoscut și care este constituit pentru a putea comunica cu alte persoane. însă o definiție a scrisului nu este ușor de formulat într-o frază.

Prin rolul complex și marea sa semnificație socio-umană scrisul este mai mult decât o simplă așternere pe suport material a unor semne care însumate să alcătuiască cuvinte ori fraze, ori să reprezinte „marca grafică” a unui autor. Scrisul a constituit mijlocul suprem de comunicare inter-umană, o culme și un vehicul a progresului intelectual pentru multe secole, rămânând și azi un produs al educației și semn al culturii. Pe de altă parte pe lângă valențele sale culturale, emoționale, personale, scrisul este și un important mijloc de identificare a persoanei. În literatura recentă s-a spus că „Scrierea, ca mijloc de fixare și comunicare a ideilor constituie o deprindere, și anume o deprindere intelectuală în care sunt implicate varii acte motrice.” Prin scris, ideile sunt fixate pe o suprafață cu ajutorul unor semne convenționale care redau sunetele ce alcătuiesc cuvintele. Se înțelege, deja, că între scris, gândire și limbaj este o legătură organică. Se mai poate deduce încă un fapt important și anume că actul scrierii se află sub imediatul control al creierului.

Citându-l implicit pe Camillo Baldi, s-a susținut cu temei că particularitățile grafice dintr-un scris sunt irepetabile într-un alt scris și ireproductibile în totalitatea lor de o altă persoană,. Din această perspectivă scrisul poate fi privit atât ca mijloc de identificare criminalistică grafoscopică, dar și ca instrument de evaluare grafologica. Însă despre asemănările și deosebirile dintre cele două domenii conexe vom vorbi la timpul potrivit în cadrul acestei lucrări. Credem adecvat mai întâi, în spiritul oricărui demers cu pretenții de seriozitate, că se impune a începe printr-o definire a noțiunii asupra căreia operăm sub aspect cognitiv.

Ca activitate specific umană, scrisul constituie o deprindere intelectuală, motrică și de comunicare dobândită în cadrul unui proces de învățare prin repetare. Realizat printr-un ansamblu de gesturi grafice cu caracter de automatisme controlate, el este un mijloc specific destinat fixării, transmiterii și valorificării complexe a imaginilor, percepțiilor, ideilor, sentimentelor și altor elemente rezultate din procesul activității intelectuale omenești și este alcătuit din structuri ce pot include : litere, cifre, cuvinte, fraze, precum și derivatele cu caracter de individualitate ale acestora. : semnături, ideograme, prescurtări, etc. În noțiunea de scris trebuie să includem nu numai manifestările explicit literale, dar și cele grafice neliterale : semne de punctuație, modurile de subliniere, semnele care însoțesc cifrele de numerotare a paginilor, de continuitate ori finalizare a frazei, marcarea aliniatelor, desenele explicative,chiar modurile de anulare ale unor cuvinte .Gestul grafic se constituie astfel ca un act conștient, coordonat, care prin intermediul învățării integrate procesului educativ devine în funcție de timpul și frecvența repetitivității exercițiilor, o activitate semi-reflexă coordonată, cu conținut ideatic și de comunicare.

Dintr-o perspectivă sintetică (deși oarecum reducționistă n.n.) scrisul poate fi privit ca produsul deprinderilor grafice ale persoanei constând din elemente de text, componente cifrice și semnături. El este urma materializată a ideilor, dar una de un gen cu totul aparte. Ca și ființa umană care îl produce, scrisul este o realitate dinamică, chiar dacă la prima vedere el pare un ansamblu de structuri standardizate (modelele caligrafice învățate în școala primară). Am dori să reamintim susținerea, la care achiesăm ,conform căreia: „Scrisul ca mijloc de identificare nu se limitează însă doar la grafismul propriu – zis, el cuprinzând și alte forme de exprimare grafică a persoanei, inclusiv desenele, ideogramele ori semnăturile neliterale (subl.ns.), accentele și punctuația".

În cadrul unui proces mai îndelungat de învățare și fixare se constituie la nivelul cortexului un ansamblu de legături de natura a permite transpunerea în elemente grafice a percepțiilor, a simbolurilor rezultate prin ascultare, citire, pronunție, ca și cele produse în procesul intim al reflexiei și creației ideatice. Indiferent de forma concretă pe care o îmbracă (cuvinte, semne, etc.), se poate însă observa cum chiar dacă există o anumită similitudine între primele linii trase pe hârtie de copilul neștiutor și primele sale încercări de scriere, a scrierii sale se manifestă deja semnificative schimbări. În cursul învățării scrierii, ca și pe parcursul cristalizării sale grafice, scrierea unei anumite persoane rămâne însă „constituțional”  aceeași chiar dacă în evoluția ulterioară ea suportă amprentele pasagere ale unor momente ori șocuri ce pot marca personalitatea.

Scrisul se însușește ca orice deprindere prin exerciții repetate timp îndelungat. La fel ca orice deprindere scrisul poate stagna imediat după ce atinge un nivel minim de automatizare sau se poate perfecționa, printr-un proces evolutiv care poate fi considerat ca încheiat când scrisul atinge așa-numitul nivel general superior. Acesta s-ar caracteriza printr-o dexteritate deosebită și prin simplificarea sau stilizarea semnelor grafice. Coordonarea este, de asemenea, la parametrii maximi.

Mecanismul care asigură scrierea este extrem de complicat și are o multitudine de componente. Unele dintre acestea se manifestă constant, altele sunt variabile. Pentru ilustrarea acestui aspect redăm un pasaj elocvent dintr-o carte mai puțin cunoscută, un compendiu de criminologie și poliție științifică avându-l ca autor pe.Guillame.Beroud. „Scrisul este urma lăsată de un ansamblu de gesturi. Gesturile acestea ca toată mimica omenească sunt condiționate în același timp de elemente variabile și de elemente constante.

Variabile: excitația cerebrală, graba, temperatura exterioară, instrumentele întrebuințate.

Constante: educația și obișnuința, care au fixat tipul caligrafiei, poziția mâinii, lungimile osoase ale membrului scriitor, elasticitatea pumnului, forța mușchilor antebrachiali și palmari.

Rezultanta acestor factori este o pletora de gesturi care nu sunt totdeauna identice cu ele însele, dar îndestulător de asemănătoare, ca identitatea autorului lor să rămână constant perceptibilă”.

Această enumerare a elementelor constante și variabile care stau la baza scrierii poate fi completată cu foarte mulți factori de acest fel dar o astfel de operație ar depăși intențiile noastre. Ne mulțumim să repetăm că mecanismul scrierii este extrem de complex, practic, la orice act scriptural participând într-un fel sau altul întregul ansamblu psiho-fizic în care rezidă o persoană. „Scrisul – preciza C.I.Parhon – este într-adevăr graficul unei persoane….”. Este vorba de un grafic mai complicat care prezintă raporturi atât de strânse cu personalitatea autorului încât se poate recunoaște o persoană după scrisul său așa cum se recunoaște după figură sau după fotografia sa”.

Individualitatea strictă a oricărei persoane determină și individualitatea scrisului ca expresie sintetică a autorului său. Individualitatea scrisului este acea proprietate a acestuia de a fi propriu doar autorului său. Prin caracteristicile de ordin grafic care îl definesc scrisul unei anumite persoane prezintă deosebiri esențiale față de orice scris aparținând oricărei alte persoane. Elementele constante din mecanismul ce stă la baza scrierii au un rol major în realizarea complexului de mișcări automatizate ceea ce face ca rezultanta lor să fie la fiecare act scriptural aceeași. Manifestarea lor stabilă conferă scrisului proprietatea de a fi stabil. Acest adevăr științific este exprimat în termeni extrem de clari e cunoscuta cercetătoare a scrisului, E. Solange-Pellat în prima „lege” a scrisului: „Gestul grafic se află sub influența imediată a creierului. Forma sa nu este modificată de organul scriptor dacă acesta funcționează normal și este suficient de adaptat la funcția sa”. În plan grafic stabilitatea scrierii se traduce prin apariția unui grup de atribute manifeste constant. Această grupare individualizatoare poate fi decelată de marea diversitate de forme grafice generate de constituenții variabili ai mecanismului scrierii care au caracter circumstanțial. Stabilitatea scrisului ar fi imuabilă dacă aparatul ce îl creează nu s-ar caracteriza printr-o mare reactivitate ce îl face să reacționeze cu promptitudine la stimuli endogeni și exogeni.

Această proprietate a mecanismului scrierii a fost sesizată și de cunoscutul grafolog și mai ales expert grafic H.Stahl care nota sugestiv: „… s-a observat, într-un cuvânt că scrisul e un aparat înregistrator extrem de sensibil al inteligenței, sensibilității și voinței”.

La polul opus, se situează scrisurile ce prezintă un tablou aparent diferit de la o execuție la alta. Deosebirile sunt evidente dar nu alterează structura fundamentală a scrisului care poate fi determinată prin observație. Numim aceste ambitusuri ale variabilității, mică și mare variabilitate. Undeva, între aceste praguri se situează variabilitatea medie, scrisurile cu această caracteristică fiind identificabile. Variabilitatea poate fi considerată ca o manifestare naturală a oricărui scris. De aceea, în expertiza tehnică a documentelor absența acestui fenomen este interpretată ca fiind un indiciu de fals. Stabilirea gradului de variabilitate pe care îl prezintă un scris sau o semnătură este important în expertiză deoarece ne oferă o imagine credibilă a posibilităților scripturale ale unei persoane și permite o evaluare a deosebirilor ce sunt raportate la limitele și direcțiile fenomenului.

Uneori apare chiar și tendința negativă de explicare forțată a unor deosebiri ce sunt interpretate ca efecte ale unei mari variabilități. Referitor la variabilitatea naturală a scrisului ar mai fi necesare câteva precizări care vor fi de folos pentru evitarea unor posibile confuzii. Astfel, variabilitatea scrierii nu trebuie confundată cu folosirea de către un scriptor a două sau mai multe tipuri de scriere prin tipul de scriere aceasta înțelegându-se un scris compus în exclusivitate sau în mare măsură din litere de același fel.

Variabilitatea scrisului nu se confundă nici cu variantele de scriere prin variantă de scriere înțelegând un anumit mod de scriere în cadrul aceluiași tip de scriere. Variantele de scris pot fi însă considerate ca modalități de expresie ale variabilității. Variabilitatea scrisului nu se manifestă în mod nelimitat și în toate direcțiile astfel că nu este în măsură să lezeze stabilitatea scrisului. În schimb, aceasta poate fi grav afectată de alte fenomene datorate tot reactivității mecanismului de scriere. Faptul că scrisul unei persoane poate suferi modificări esențiale conferă proprietății scrisului de a fi stabil o oarecare relativitate. Această stare de fapt este corect explicată prin sintagma „stabilitate relativă”. Paleta agenților care provoacă modificări esențiale ale scrisului este destul de largă. Aceasta include: leziunile sau/și afecțiunile unor părți ale corpului sau ale unor organe care participă la mecanismul de scriere, o lungă listă de boli grave, intoxicațiile grave, condițiile de scriere neobișnuite ș.a. Sub acțiunea unora dintre acești factori se pot produce modificări (mai mari sau mai mici) în privința caracterelor grafice de ordin general și particular ale scrisului, tabloul obișnuit al scrisului respectiv suferind prefaceri majore. Considerăm că ar fi necesar să facem câteva observații privind execuțiile scripturale realizate în condiții neobișnuite.

Execuția în condiții neobișnuite este un act scriptural în desfășurarea căruia intervine un agent de sorginte endogenă sau exogenă care influențează negativ mecanismul scrierii. Această prezență inoportună este capabilă să producă modificări în câmpul grafic. Schimbările de această natură se caracterizează printr-o mare diversitate, mergând de la variația uneia sau mai multor note grafice, până la degradarea ansamblului grafic care devine aproape de nerecunoscut. Cercetătorii scrisului au descoperit o multitudine de factori capabili să provoace o mare varietate de efecte.

Chiar dacă rezultatele cercetărilor în acest domeniu n-au fost încă reunite și prezentate sistematic, se poate spune că experții cu experiență cunosc principalii agenți care pot interveni în desfășurarea unui act scriptural și efectele pe care le provoacă în plan grafic.

Secțiunea 2. Bazele științifice ale identificării persoanei după scris

CEVA AICI SE DUBLEAZA – prima probabil este individualitatea scrisului pag. 105 din Cusrul vechi

(1). Reactivitatea mecanismului scrierii

are consecințe asupra aspectului scrisului, fiind la originea fenomenului de variabilitate. Acesteia i se adaugă frecvent atributul „naturală” poate pentru a se sublinia că este generată de însăși pulsațiile ființei care este autorul. Variabilitatea este prezentă la fiecare act scriptural și face parte din însuși modul de manifestare a scrisului. Se pare că stimulii care determină variații permanente la nivelul scrisului sunt de mică amplitudine, impactul lor cu mecanismul de scriere fiind minor și ca atare neproducând nici măcar perturbații (tulburări) ale acestuia.

Concret, variabilitatea se manifestă prin variații în privința caracteristicilor elementelor componente ale scrisului și chiar modificări ale caracteristicilor generale ale acestuia. Variabilitatea este vizibilă la nivelul fiecărui act scriptural ce realizează un text sau chiar și o semnătură dar este pusă mai bine în evidență cu ocazia examinării mai multor grafisme având același autor. Orice comparație a mai multor scrisuri sau semnături aparținând aceleiași persoane va arăta faptul că nici unul dintre grafisme nu seamănă perfect cu celelalte, între ele înregistrându-se deosebiri. Acestea privesc în special semnele grafice componente, practic nici unul dintre acestea nereușind să iasă de sub incidența fenomenului dar diferențe pot apărea și în privința caracteristicilor de ordin general. Limitele manifestării variabilității nu sunt aceleași la toate scrisurile. Astfel, sunt autori al căror scris pare la fiecare execuție egal cu sine însuși. Desigur, este doar o aparență, variabilitatea existând ca un fel de „umbră”. Manifestările sale sunt însă aproape imperceptibile.

Activitate exclusiv umană, scrisul constituie o deprindere intelectuală cointeresând și un lanț psiho-somatic complex. În cadrul unui proces mai îndelungat de învățare și fixare prin repetare, are loc constituirea unor legături la nivelul cortexului, care permit transpunerea grafică a cuvintelor și simbolurilor percepute prin citire, ascultare, pronunție, sau rezultate din procesul reflexiei și idealizării.

În calitate de organ efector, mâna este cea care, răspunzând controlului realizat de sistemul nervos central, în baza deprinderilor de motricitate create prin învățarea scrierii, realizează acțiunea propriu-zisă de scriere.

,,Plecat pentru toată lumea de la același punct – modelul caligrafic – scrisul ia, încă de la primele mâzgălituri ale copilului caractere distincte, personale.”

Într-adevăr, scrierea este puternic și direct influențată de particularitățile personale și de specificul tipului de activitate nervoasă proprii fiecărui individ. Grafismul rezultat se manifestă prin caracteristicile generale (dominantele grafice) și prin elementele specifice de detaliu (construcția semnelor grafice, gesturi spontane). Alături de baza psiho-somatică, element inten, fundamental al deprinderii de a scrie, scrisul mai este influențat și de alte elemente externe:

– metoda de predare și modelul caligrafic la care a fost obligat elevul în procesul de învățare;

– imitarea unor modele familiale (scrisul familial, modelul semnăturilor parentale) sau a unor modele curente (de exemplu, ornamente ale unor majuscule);

– influențele mediilor tehnico-profesionale: scrierea STAS, scrisul tehnic, scrisul cu majuscule, etc;

– caractere grafice nationale – scrirea gotică, latină, scrisul anglo-saxon de tip script.

(2). Stabilitatea scrisului

În apropierea vârstei de 20-22 de ani are loc cristlaizarea grafismului, caracteristicile generale și formele scripturale rămânând constante pentru tot restul vieții. Stabilitatea scrierii trebuie însă privită ca un element relativ, ea putând suferi modificări care nu au repercusiuni notabile asupra identificării autorului. De exemplu, modele multiple de execuție a semnăturilor, elemente literale noi sau diverse, afecțiuni motorii prin care se alterează scrisul, îmbătrânirea.

Într-o enumerare, fără pretenții de exhaustivitate, am include printre elementele care pot interveni:

a) Modificări la nivelul evoluției scrierii

– după formarea și cristalizarea scrierii, la unele persoane evoluția grafismului stagnează; la alte persoane aceasta trece printr-un proces lent de evoluție (chiar aproape neevident pentru perioade relativ scurte).

b) Modificări datorate stării psiho-somatice

– dată fiind paleta extrem de largă de stări ce se abat de la normalitatea psihică și fiziologică, cât și legatura de netăgăduit dintre starea psihică și cea fizică, scrisul va putea suferi ,,alterări” generate de stări ca: oboseală, depresie, surmenaj, ingestie de toxice. De exemplu, biletele sinucigașilor, scrisul alcoolicilor, toxicomani, bolnavilor psihic.

Bolile mentale afectează profund scrisul sub raportul mișcărilor – lipsa de coordonare, plasare aberantă a unor caractere sau chiar cuvinte, fraze, dezalinieri, aspect haotic al conținutului, repetiții de fraze complete, incoerente de text.

Bătrânetea care este foarte adesea asociată cu stări de boală în staționare sau progresie, se manifestă în scriere printr-o dezorganizare a acesteia (destructurare), fragmentarea (poligonarea) traseelor arcuite sau a ovalurilor. ,,Un semn caracteristic îl reprezintă așa numitele <<fire de paianjen>>, constând în întârzierea vârfului peniței pe foaia de hârtie, ceea ce dă națtere unor trăsături foarte fine și încâlcite.”

c) Modificări rezultate din acțiunea asupra mâinii de către o altă persoană (mână condusă); asupra mâinii unor persoane bolnave, analfabete, se acționează prin ,,ajutarea mâinii” pentru executarea unor semnături pe acte (de exemplu, testamente, contracte).

– scrierea cu mâna inertă (cu mâna moartă)

– scriere cu mâna ajutată.

d) Modificări produse de stări de intoxicație

– în mod special cu alcool, droguri, medicamente, intoxicații cu ciuperci, auto-otrăviri suicidiare, ș.a.

e) Modificări cauzate de incapacități fizice ale organelor implicate în scriere

– accidente, amputări ale degetelor, mâinilor;

– pierderea sau afectarea vederii.

f) Modificări generate de factori aleatorii

– sunt rezultatele unor influențe de moment și afectează numai câte un specimen de scris sau semnatură, care sunt date în acele condiții speciale: suportul actului, suprafețe neregulate (ex., lemn cu noduri, suprafețe foarte alunecoase, poziții instabile); poziții de scriere incomode (ex., rezemat pe spatele unei persoane); instrument de scris necunoscut sau defectuos (ex., pix cu pastă de scris la temperaturi foarte scăzute).

3.REACTIVITATEA SCRISULUI

Reactivitatea mecanismului scrierii are consecințe asupra aspectului scrisului, fiind la originea fenomenului de variabilitate. Acesteia i se adaugă frecvent atributul „naturală” poate pentru a se sublinia că este generată de însăși pulsațiile ființei care este autorul. Variabilitatea este prezentă la fiecare act scriptural și face parte din însuși modul de manifestare a scrisului. Se pare că stimulii care determină variații permanente la nivelul scrisului sunt de mică amplitudine, impactul lor cu mecanismul de scriere fiind minor și ca atare neproducând nici măcar perturbații (tulburări) ale acestuia.

Concret, variabilitatea se manifestă prin variații în privința caracteristicilor elementelor componente ale scrisului și chiar modificări ale caracteristicilor generale ale acestuia. Variabilitatea este vizibilă la nivelul fiecărui act scriptural ce realizează un text sau chiar și o semnătură dar este pusă mai bine în evidență cu ocazia examinării mai multor grafisme având același autor. Orice comparație a mai multor scrisuri sau semnături aparținând aceleiași persoane va arăta faptul că nici unul dintre grafisme nu seamănă perfect cu celelalte, între ele înregistrându-se deosebiri. Acestea privesc în special semnele grafice componente, practic nici unul dintre acestea nereușind să iasă de sub incidența fenomenului dar diferențe pot apărea și în privința caracteristicilor de ordin general. Limitele manifestării variabilității nu sunt aceleași la toate scrisurile. Astfel, sunt autori al căror scris pare la fiecare execuție egal cu sine însuși. Desigur, este doar o aparență, variabilitatea existând ca un fel de „umbră”. Manifestările sale sunt însă aproape imperceptibile.

Secțiunea 3. Caracteristicile generale ale scrisului

Sunt ,,dominantele grafice” care, prin ansamblul combinărilor, determină aspectul general al scrisului unei persoane.

Enumerarea care urmează cuprinde zece elemente a căror unitate și diversitate face ca, în baza unor corecte aprecieri, să putem identifica sau exclude o anumită persoană ca fiind autorul unui anumit scris.

1. Dimensiunea scrisului

Credem că nu sunt necesare prea multe lămuriri pentru această caracteristică generală. Scrisul mediu (normal sub aspect dimensional) se situează între limite la 2-4 mm înălțime. Peste 4-5mm înălțime scrisul este mare, iar sub 2 mm este un scris mic.

Trebuie făcută o precizare privind aprecierea scrisului după lățime:

dilatat;

normal;

înghesuit.

Sub aspectul continuității înălțimii, scrisul poate fi :

uniform;

crescător (îngladiat);

descrescător (gladiolat);

filiform.

2. Proporționalitatea scrisului

Această determinantă a scrisului se va aprecia prin raportul dintre majuscule și minuscule, dintre cele depasante și nedepasante.

Scrisul proportional – când există între majuscule și depasante și minuscule nedepasante un raport de aproximativ 1/2;

subînălțat – când raportul majuscule minuscule este de aproximativ 1/1;

supraînălțat – când raportul este de 1/3 între majuscule și minuscule, ca și între depasante ( b, f, h, l, d, j, y, t, k ) și nedepasante.

3. Nivelul de evoluție a scrierii

Este poate cel mai dificil de apreciat sub aspect vizual, pentru finețea gradelor. Evoluția scrisului exprimă gradul în care o persoană și-a însușit deprinderea de a scrie, gradul de coordonare a mișcării.

Sub aspectul evoluției scrisul poate fi:

evoluat (superior);

mediu (mediocru) cu grade intemediare – la limita cu nivelul superior, mediu, și la limita cu nivelul inferior;

scris inferior (neevoluat).

4. Forma scrisului

– poate fi apreciată după configurația literelor, urmărindu-se și sensul și tipul mișcărilor și complexitatea executiei

a) după configurație:

scris cursiv;

scris cu carctere ce imită pe cel tipografic.

b) după mișcare:

arcadat;

ghirlandat;

unghiular;

rotunjit;

pot rezulta și forme mixte – arc – ghirlandat.

c) după gradul de simplificare:

scris simplificat;

scris simplu;

scris complicat (încărcat).

5. Înclinarea scrisului

Aprecierea acestei caracteristici generale se va face trasând axe imaginare ale literelor și observând dominanta. Aceasta poate fi verticală, spre dreapta, spre stânga. De asemenea, scrisul poate avea și o înclinare inconstantă, sau nedefinită

poate fi verticală;

spre dreapta (dextroclin);

spre stânga (sinistroclin).

Nedefinită

6. Dinamica și viteza scrierii

– aprecierea acestor elemente se va face într-un context mai complex. Este evident că un scris evoluat va avea o dinamică superioară, putând fi executat cu viteză. În cazul imitațiilor servile sau a modelelor fanteziste va lipsi spontaneitatea, dinamica fiind alterată, iar viteza mai redusă.

7. Presiunea și spatierea scrisului

– presiunea poate fi mare, normală, redusă, fluctuantă, constantă, crescătoare, descrescătoare

– spațierea este normală, înghesuită, scris risipit (spațiere mare). Ea mai poate fi și inconstantă.

8. Gradul de legare (continuitatea). Forma traseelor

– legarea poate fi intensă (sunt legate chiar mai multe cuvinte), normală, grupată (2-3 litere), tocată (de la italianul ,,toccare”, a atinge; fiecare literă este executată separat).

– forma traseelor este dată de modul în care variază presiunea pe instrumentul de scris – traseele putand fi: cilindrice, măciucate, fusiforme, ascuțite.

9. Topografia elementelor și a textului

– privește plasarea unor categorii de elemente cum ar fi: titlul, data, semnătura, adresa, etc.

– plasarea textului în pagină – la stânga, spre dreapta etc., dar se poate aprecia și forma și dimensiunea aliniatelor.

10. Direcția și forma rândurilor

– orizontală, ascendentă, descendentă;

– fragmentat ascendent, fragmentat descendent (scrisurile scaliforme);

Forma rândului: concav, convex, sinuos, nedefinit (săltăreț).

Secțiunea 4. Caracteristicile speciale ale scrisului

Elementele (detaliile) de construcție literală

Ele reprezintă de fapt modul particular, personl, în care un anumit autor execută construcția semnelor grafice, a literelor, cifrelor, modul în care el realizează legarea și atacul execuției, finalizarea, monogramarea, etc.

Vor fi avute în vedere elemente cum sunt:

a) Morfologia (structura) semnelor grafice; un anumit autor execută un anumit model de semn grafic, sau mai multe modele specifice – caz de polimorfism literal;

– de exemplu – B caligrafic și B gotic

b) Numărul elementelor constructive: numărul de mișcări, trăsături, grame, (ex., m dintr-o mișcare sinuoasă sau m din patru grame).

c) Forma elementelor constructive

trăsături drepte: verticale, oblice, orizontale;

trăsături circulare: închise, semicirculare, spiralate;

trăsături unghiulare (ascuțite);

trăsături concave (ghirlandate);

trăsături convexe (arcadate);

trăsături ondulte (sinuoase);

trăsături rotunde, ovoidale, buclate.

d) Direcția mișcărilor predominante

după sens – dextrogire;

sinstrogire;

pe verticală – de extensie (de jos în sus);

de flexie (de sus în jos);

pe orizontală – spre dreapta (ducție);

spre stânga (aducție).

e) Modul de începere (atacul) semnelor grafice

dupa poziție – superior, median, inferior

după forma utilizată la punctul de atac – punct, croșet, oval, etc.

f) Modul de finalizare

– poate fi: eterat, punctat, în croșet, detașat, etc.

g) Legarea semnelor și a elementelor lor

h) Modul de repartizare a presiunii pe trasee

i) Alinierea semnelor pe linia de bază

j) Modul de execuție a unor elemente grafice

– bara lui t (poate fi legată, oblică, extinsă, etc.); punctul lui i (poate fi în croșet, liniar, oval, spiralatetc.)

– execuția semnelor diacritice

k) Modul de scriere a unor mențiuni

– abrevieri (str., nr., no., dv., dvs., ș.a., ș.a.m.d.)

– date calendaristice (11 nov., 11 noi., 11 XI 1995, '95)

– bifarea, execuția unor operații matematice, numerotarea paginilor

Importanța detaliilor de construcție a semnelor grafice diferă – astfel, forma literei, atacul, numărul de elemente vor fi întotdeauna menționate, în timp ce alte elemente se indică numai în măsura în care prezintă interes prin particularități și detalii specifice în raport cu alte elemente, permițând identificarea/excluderea autorului.

Secțiunea 5. Modificarea scrisului în mod intenționat

1. Deghizarea scrisului

Constituie o schimbare voluntară a scrisului în scopul de a ascunde identitatea autorului. Cu toate acestea, în scrisul respectiv se mențin elemente din scrisul obișnuit al autorului, întrucât ,,deghizarea include o reîntoarcere reflexă la grafismul original.”

De aceea este necesar să se acorde o atenție specială modului în care se iau probe de scris. Acestea să fie suficiente atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Oboseala generată de autocontrol face ca, pe măsura creșterii cantității de probe de scris, să apară ,,scăpate” unele elemente literale individuale pe care autorul încearcă să le deghizeze.

Deghizarea se poate realiza prin:

Denaturarea caracterelor grafice

Are loc schimbarea înclinării, dimensiunilor scrisului, a modului de formare și legare a unor litere. În general se dă o înclinare regresivă (spre stânga) întregului scris, alteori se scrie chiar cu mâna stângă, și se încercă a se da aparența unui nivel grafic inferior celui real al autorului.

Un procedeu de deghizare îl constituie ținerea instrumentului de scris într-o poziție anormală (ex., între degetul mijlociu și inelar), rezultând o imagine de ansamblu deformată a scrisului.

Un alt procedeu este trasarea unor contururi ca trăsături neregulate, execuția altor modele literale, etc.

Scrierea cu litere asemănătoare celor de tipar

În general se folosesc majuscule. În acest caz autorul va executa modele personale ale literelor majuscule, identificarea fiind relativ simplă. Probele de scris se vor lua și cu acest gen de caractere.

Scrirera cu mâna stângă (sinistrografia)

În acest caz scrisul este mai greoi, unghiular, axele literelor sunt răsturnate spre stânga. Probele vor fi luate în măsura posibilului în acest sens. ,,Când se dispune de probe date doar cu mâna dreaptă, problema este mai dificilă, dar nu insolubilă.”

Scrisul deghizat

În cazul în care expertul va avea convingerea că scrisul în litigiu este deghizat acesta va încerca să descopere în ansamblul scriptic acele semne grafice care au aspect obișnuit și a căror persistență în text s-ar explica prin neatenția scriptorului. Decelarea unui grup de semne grafice neafectate de autofalsificarea scrisului este o treabă extrem de grea și de nesigură. Dacă, însă, expertul reușește să „culeagă” un grup (rezonabil ca număr) de astfel de grafisme „sincere” el va proceda la compararea lor cu literele și cifrele corespondente selectate din scrisul de comparație. Comparația se va face punctual, în maniera prezentată mai sus. Rezultatele examinării vor fi „prelucrate” după aceleași reguli simple expuse mai sus. Această modalitate de lucru ni se pare că suferă de unele neajunsuri. Astfel, faptul că scrisul este deghizat împiedică expertul să facă o examinare a caracterelor generale ale scrisului, în lipsa cărora orice examinare comparativă este incompletă și discutabilă.

O altă deficiență o reprezintă modul de obținere a literelor și cifrelor folosite de comparație. Acestea sunt „culese” și nu „alese” cum s-ar cere. Apariția singulară sau în număr mic a unor semne grafice nu permite stabilirea cu precizie a particularităților acestora. Adevăratele caractere morfologice ale acestora sunt imposibil de stabilit. Expertul trebuie să se mulțumească cu presupunerea că toate literele și cifrele de același fel cu cele prezente în text ar avea caracteristici asemănătoare. Această adevărată „girare în alb” a unor semne grafice poate conduce la mari erori, în condițiile în care este de presupus că o multitudine de scriptori pot executa în mod analog literele respective. Un alt obstacol pe care îl întâmpină expertul îl reprezintă imposibilitatea de a studia trăsăturile de legătură ale semnelor grafice „sincere” plasate în mod aleatoriu în text.

De cele mai multe ori, un astfel de semn grafic este legat cel puțin de un semn grafic deghizat iar legătura dintre ele, dacă există, nu poate fi considerată ca specifică scrisului sincer al autorului. Pe lângă acest lucru, care împiedică expertul să facă o analiză științifică a scrisului în litigiu, se mai poate întâmpla ca acesta să confunde un element deghizat cu unul sincer, sau dimpotrivă, să aprecieze ca fiind natural un semn deghizat. Față de modul în care este obținut materialul grafic operant în litigiu și având în vedere imposibilitatea efectuării unor comparații în privința caracterelor generale, se înțelege că examinarea comparativă va fi inadmisibil de limitată, iar rezultatele ei discutabile. Cu toate acestea, statisticile activității de expertiză criminalistică a scrisului confirmă existența unui procent destul de mare de concluzii certe pozitive în spețele privind scrisuri deghizate.

Această situație ar trebui să dea mult de gândit, deoarece formularea unor concluzii de identificare în condițiile în care materialul în litigiu este în mod constant incomplet și extrem de precar nu pare a fi posibilă. Cel puțin, după logica noastră. Desigur că pot exista opinii care ar combate acest punct de vedere, ele însă nu au în opinia noastră o fundamentare logică.

Explicitând, vom arăta că în domeniul expertizei scrisului dacă nu aderăm la ideea că este doar o activitate empirică, orice apreciere trebuie susținută de elemente logice, științifice. Deci, punctele de vedre explicate prin simpla părere, nu pot constitui fundamente temeinice ale unei dezbateri care are pretenții de coeziune conceptuală.

2. Contrafacerea scrisului

Scrisurile contrafăcute pot fi produse prin copiere și prin imitare, modalități specifice falsificării semnăturilor. Ele apărrar pentru texte, iar textele mai lungi vor avea un aspect forțat, artificial, presiunea va fi în general constantă, se vor putea găsi urme ale folosirii inițiale a unor trasee cu creion, urme de prindere cu ace a actului copiat, etc.

Pentru cazurile în care expertul nutrește convingerea că scrisul în litigiu a fost contrafăcut prin imitația liberă, în urma examinărilor comparative vor rezulta, cum se întâmplă de obicei, atât asemănări, cât și deosebiri. Vor trebui să se analizeze asemănările pentru a se lămuri dacă acestea sunt reale sau factice. În cazul în care asemănările se dovedesc a fi reale, expertul trebuie să-și pună întrebarea dacă nu s-a înșelat atunci când a „etichetat” scrisul în litigiu ca reprezentând o contrafacere. În situația în care studiul asemănărilor pune în evidență caracterul artificial al acestora și confirmă falsul, expertul odată ce a lămurit chestiunea principală și a stabilit că scrisul nu aparține titularului, poate deschide o nouă linie de examinare, vizând identificarea plastografului. Acest lucru este posibil prin verificarea deosebirilor care ar putea scoate la iveală semne grafice sincere aparținând falsificatorului. În alte cazuri, expertul poate nutri convingerea că scrisul în litigiu a fost realizat prin imitație servilă. În astfel de cazuri, se recomandă să nu se încerce descoperirea unor posibile semne sincere care i-ar fi „scăpat” falsificatorului. Este mai bine ca după explorarea grafismului suspect de contrafacere să se treacă la o examinare comparativă în care fiecare atribut al scrisului în litigiu să fie raportat la corespondentul său din scrisul cu autor cunoscut.

În urma unei astfel de analize se va putea conchide dacă asemănările existente sunt artificiale și se datorează unui procedeu imitativ sau dimpotrivă sunt reale, situație care răstoarnă ipoteza de lucru și conduce investigația în direcția identificării autorului.

Semnficativă în toate acestea situații este contribuția organului judiciar care poate ridica și oferi spre examinare o paletă cât mai largă de material provenind indubitabil de la titulari.

Secțiunea 6. Elemente de expertiza grafică a semnăturilor.

Nu am găsit în literatura de specialitate o definiție comprehensivă a semnăturii, iar pe de altă parte nici nu credem că ar fi posibil să realizăm definirea perfectă a semnăturii, astfel încât să îi surprindem toate valențele identificatoare, cognitive, sociale, culturale, criminalistice.

Putem spune, cu titlu argumentativ, că semnătura constituie produsul unui act conștient manifestat ca expresie grafică în scopul de a aproba, accepta, exterioriza o voință individuală, de maniera în care aceasta va putea fi observată, recunoscută și unanim acceptată ca o „amprentă grafică” personală, opozabilă ( până la proba contrară) erga omnes.

Alături de aceasta încercare sumară de definire a semnăturilor, trebuie să arătăm că prin specificul lor concret, prin trecutul socio-cultural care le-au însoțit, dar și în consecința „greutății identificatoare” pe care le-o conferă legile în vigoare, semnăturile sunt mai mult decât simplul produs scris realizat de un anume scriptor cu scopul exprimării/ susținerii acordului său la un anume act confirmat ca atare prin semnare.

O privire sintetică asupra tipologiei și varietății semnăturilor ne arătă că acestea pot cuprinde elemente structurale pe care titularul nu le execută întotdeauna în scrisul propriu-zis: reveniri, repasări, exagerări ale unor elemente, îndepărtarea exagerată, ori înghesuirea unor componente literale, supraînălțarea ori reducția aproape nefirească a unor structuri, exagerarea de bucle, bare, volute, retroversii axiale, simplificarea unor elemente literale până la chiar anularea lor etc. .

Legiuitorul nu a reglementat anterior noțiunea de semnătură și nici modalitățile sale de constituire, însă, în noul Cod de Procedură Civilă se prevede printr-un articol distinct, art. 262 cu privire la „Rolul semnăturii: „ Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condițiile legii”.

Plecând de la această prevedere, care în opinia noastră va fi determinantă conceptual pentru o perioadă de timp semnificativă, vom încerca să vedem ce ne spune literatura de specialitate și care sunt tendințele actuale în dezvoltarea conceptului de semnătură.

Astfel, fără să spună explicit ce este semnătura, textul legal lasă conținutul conceptului extrem de lax. Pe firul analizei, vom încerca să desprindem din chiar textul de lege liniile directoare sub care trebuie să se situeze semnătura pentru a fi recunoscută ca atare. Acestea sunt în opinia noastră conținute în termenii” face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia.” Pentru a realiza concordanță cu cerințele acestei prevederi legale, semnătura trebuie deci să fie de natura a conduce în mod indubitabil la executantul (“care l-a semnat”) său prezumat (“până la proba contrară”) pentru a purta mărturie “despre existența consimțământului”.

In afara acestei sublinieri, nu sunt cuprinse indicii importante despre modul în care trebuie să se constituie/să arate o grupare grafică pentru a fi recunoscută și acceptată ca semnătura propriu-zisă. Pe de altă parte, legiuitorul nu uită să amintească de semnătura valabilă a anumitor acte, realizată prin punerea degetului. Ea ne duce cu examinarea în cu totul alt câmp al criminalisticii, fără ca recunoașterea legală și socială să fie diferită de cea a semnăturilor obținute prin gesturi grafice.

Orice demers cu conținut științific, fie acesta cât de sumar, nu poate eluda meandrele necesare ale clasificărilor. Marea diversitate a criteriilor acceptate pentru fundamentarea clasificărilor, se reduc în ultima înstanță la:

-forma semnăturilor

-dimensiunile lor

-tipul semnăturii

In funcție de formă, semnăturile pot fi literale- alcătuite prin scrierea numelui și prenumelui titularului, ori a unor inițiale și a numelui ori prenumelui ( ex. I. Olar sau Ioan O.). Semnăturile mai pot fi realizate parțial literal ( ex. IoOl, Jol, OlJ, O. I. ,etc.),ori pot avea forme neliterale –semnături sub forme de simple parafe- cum sunt cele realizate adesea de funcționarii care semnează zilnic un număr extrem de mare de acte- semnături rezultate din sublimarea unor structuri literale, etc.

Atât semnătura, cât și scrisul, se deprind în timp de masa manifestărilor grafice aleatorii, dobândind personalitate și identificabilitate. Există și cazuri când persoane care nu știu să scrie au învățat să execute o anumită semnatură. Expertiza grafică a semnăturilor are menirea de a stabili autorul unui scris sau al unei semnături, respectiv dacă ele au fost executate de titular sau de o altă persoană, ca și dacă cineva a contrafăcut o semnatură sau a executat un model fictiv. Rolul expertului este acela de a întreprinde un demers profesional bazat pe rigoare și obiectivitate. Deosebit de importantă pentru succesul expertizei este alegerea materialului de comparație.

Se vor alege materiale cu garanții de autenticitate (state de plată, contracte de muncă, cărți de muncă, semnături din buletin, acte autentificate de notar, etc.), ca și alte acte de comparație de natură să asigure acuratețe concluziei.

Este importantă și data de la care provin materialele de comparație. Acestea trebuie căutate în perioadele apropiate și anterioare datei actului în litigiu. În practică sunt cazuri când organele judiciare acceptă ca materiale de comparație acte datate ulterior datei actului contestat, existând posibilitatea ca autorul semnăturii să își fi schimbat ,,pro causa” modelul de semnatură.

Nu este recomandabilă nici realizarea unor probe de scris de la bănuiți prin indicarea acestora de a imita semnătura suspectă, întrucât un subiect cu bună coordonare ar putea să se apopie de model în mod absolut accidental.

Expertiza grafica de calitate poate fi chiar în măsură de a recurge la experiență organizată, adică la o cercetare sistematică, selectivă, coordonată, condusă de ipoteze clare de lucru, bogată în corelații și verificări.

După dimensiunile lor semnăturile pot fi mari, medii, mici, așa cum apare evident, în raport cu dimensiunile grafismelor care le compun.

Ar mai fi de aminti că în raport cu tipul lor ar trebui să facem deosebire, cel puțin din punct de vedere al necesității teoretice, între semnături realizate în forma grafică prin scriere, cele depuse prin pictare ori cioplire pe operele de artă, semnăturile rezultate prin aplicarea degetului ( specifice neștiutorilor de carte) și mai recenta semnătură electronică.

„Semnatura elecronica” este acceptată în prezent ca un termen general ce permite autentificarea unui document electronic de către un anumit titular de drept de semnatura. Termenul de „semnatura electronica” este destinat a conferi neutralitate si a nu limita prevederile la tehnologia criptografica actuala.

Practic, semnatura electronica este echivalenta de autentificare a unui document electronic printr-un certificat digital calificat.

Din punct de vedere al semnificației, semnatura electronica este corespondentul digital al semnăturii realizate în forme grafice, in sensul de a fi reflexia în spațiul virtual al acesteia. O semnătură electronica are functionalități și aplicabilități similare cu semnătura grafică propriu-zisă In plus, dacă in cazul unei semnături clasice există uneori dubii asupra identității semnatarului, în cazul semnăturii electronice aceste suspiciuni sunt practic eliminate, prin securizarea electronică și digitală. O astfel de semnătură este greu de contestat in instanță, asigurând autentificarea unică a semnatarului și integritatea documentelor semnate.

Metodele de examinare grafică conturate în literatura de specialitate au fost, în principal:

1. Metoda caligrafică

Numită și gramatomorfică ori caligrafic descriptivă – ea examinează grafismele ca structuri formale, plecând în examinare de la criterii de natură morfologică. Potrivit acestei metode, două scrisuri au același autor dacă sunt asemănăntoare morfologic, sau au autori diferiți în caz contrar. Aplicarea acestei metode are un caracter superficial, descriptiv, bazat pe înțelegerea simplistă a simetriei și a stabilității scrisului, conducând la un paradox. Expertul ajunge să aprecieze denaturat elementele de rigoare și obiectivitate, căutând în paralel intersecții analogice de natură aparentă și recurgând la elemente de natură empirică în afara recursului la logica expertizei.

Un exemplu faimos al erorilor ce pot fi generate prin aplicarea metodei caligrafice este cel al procesului Dreyfus unde însuși Bertillon a realizat o expertiză grafică. Acuzația de spionaj a fost susținuttă pe ideea că deosebirile grafice desprinse din actele examinate s-ar fi datorat chiar autodeghizărilor la care ar fi recurs căpitanul Dreyfus pentru a crea impresia că scrisul său a fost imitat. Mai târziu s-a stabilit că scrisul aparținea baronului Esterhazi.

2. Metoda grafometrică

Acestă metodă de examinare grafică nu privește forma grafică în sine, ci are în vedere raporturile dimensionale care se stabilesc între forme și mișcare, considerate constante în baza experinței empirice. Se conferă astfel valoare identificatoare elementelor generate de raporturi interliterale, plasărilor spațiale, treaseelor curbilinii, orientărilor axiale, unghiulare, etc. Acestea sunt apoi reprezentate în diagrame ce sunt supuse aprecierii și comparării.

Principala critică ce se poate aduce acestei metode este faptul că se reduce diversitatea cvasi-inifinită a caracteristicilor grafice la o cotație arbitrară, la elemente rigide, ce eludează tocmai aspectul atât de complex și important al variabilității grafice.

3. Metoda grafonomică

Este numită de unii autori și semnalectico-descriptivă; acesta apare ca cea mai modernă. Ea este derivată din cercetările lui Bertillon, ale lui Crepiux-Jamin și a fost apoi dezvoltată de școala italiană de grafologie Ottolenghi, Falco, Sorentino. Conform acestei metode se au în vedere gesturile grafice ca expresii ale autorului și ansamblul elementelor constatnte și variabile, împletirea complexă a generalului și particularului în scris, semnături, cifre. Vor fi individualizate elementele de ordin general, variabilele și constantele înțelese în contextul general. Interpretarea privește, sub aspectul naturaleței lor, elementele normale – repasări, model particular, ca și cele patologice- disgrafii, tremur patologic, mișcări spastice, alternanțe, idiotisme grafice. Se ajunge astfel la individualizarea tipului grafic, iar prin compararea cu materialul necontestat la stabilirea corelațiilor complexe și la identificarea autorului. Un factor important aplicat acestei metode este luarea în considerare a tuturor elementelor individuale în antecedetele autorului în măsura în care au influențat grafismele – vârsta la momentul scrierii, accidente, boli, infirmități, etc.

Capitolul 9

CAPITOLUL IX

CERCETAREA DOCUMENTELOR SUSPECTE

Problema falsificării actelor a fost și rămâne la ordinea zilei. Ea a căpătat amploare în

condițiile societății moderne, în care noțiunea de act înțeleasă ca orice înscris tipărit,

dactilografiat, manuscris, desenat, imprimat în alte moduri (xerox, laset etc.) prin intermediul

căruia se atestă o stare, identitate, profesie sau o valoare (de exemplu, cărțile de credit, cartelele

telefonice, documente bancare, vize turistice ș.a.) implică uneori mijloace extrem de sofisticate.

Evoluția tehnologiilor folosite pentru realizarea și protejarea documentelor este impusă

alături de progresul tehnic și de utilizarea de către falsificatori a celor mai noi tehnici și metode,

aceștia orientându-se spre realizarea de documente false a căror aparență să se apropie cât mai

mult de cele autentice.

Secțiunea 1. Noțiunea de document. Documente suspecte

Deși, în general noțiunea folosită este cea de act139 sau înscris, considerăm mai adecvată

în terminologia examinării criminalistice utilizarea noțiunii de document. Pe de o parte, această

noțiune este mai cuprinzătoare sub aspect terminologic și semantic, fiind mai complexă decât cea

de act. Termenul de document este mai sugestiv pentru scopul pe care îl servește, acela de a fi

,,expresia grafică a unei manifestări sau declarații de voință ori a unei atestări a unui fapt”,

redând prin conținut fapte, împrejurări, evenimente, stări, acțiuni de care legea penală leagă

anumite consecințe juridice.140

În același timp, noțiunea de document este concordantă și cu definiția ei criminalistică prin

care se vizează ,,orice înscris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiță, desen, prin care se atestă

starea civilă, identitatea personală, pregătirea școlară ori profesională, încheierea de diferite

contracte, felurite declarații, precum și bilete de călătorie, timbre etc.”141 Considerăm util să

amintim aici faptul că, în practică, în multe din ordonanțele sau încheierile prin care se cere

efectuarea unei expertize criminalistice asupra unor documente contestate se folosește expresia ,,

… să se examineze actul fals…”. Apreciem această formulare ca fiind incorectă având un conținut

de pronunțare prematur, întrucât un act suspectat de a fi fals poate fi autentic, necontrafăcut,

nemodificat, poate să fie doar parțial modificat etc.

Pe cale de consecință considerăm ca mult mai adecvată utilizarea termenului de document

contestat sau de document suspect.

În domeniul examinării criminalistice a documentelor, problemele ce sunt supuse cercetării

sunt de o extremă varietate, la fel ca și actele ce se cer a fi examinate. Gama actelor se întinde de

la simple acte sub semnătură privată, până la acte oficiale, de identitate, acte vamale, cărți de credit

ș.a. Spectrul problemelor ce se cer a fi rezolvate cuprinde modificările aduse documentelor, modul

lor de falsificare sau de contrafacere, ajungând până la diferențele de vechime între anumite

mențiuni sau la stabilirea vechimii actului în întregime. În domeniul documentelor cu origine de

oficialitate, sub aspect temporal, întinderea perioadei de redactare, emitere și folosire curentă a

acestora este în general limitată la circa 30-35 de ani142 și doar în mod excepțional se cere

examinarea unor documente având o vechime mai mare de 40-50 de ani.

Secțiunea 2. Unele aspecte teoretice

Pentru domeniul penal prezintă interes numai acele documente care sunt apte de a produce

consecințe juridice. Ele trebuie să aibă deci valoare probatorie, interesând însă și posibilitatea

reconstituirii împrejurărilor în care acestea au fost întocmite, emitentul, persoana îndrituită a face

uz de document ș.a.m.d. În asemenea situații documentele devin probe materiale, păstrând acest

regim și în cadrul expertizei criminalistice. Odată cu contestarea veridicității sale documentul

suspect devine – din mijloc de probă – o probă materială, putând servi la dovedirea falsului, la

identificarea autorului sau autorilor, ca și la elucidarea celorlalte împrejurări sub aspect judiciar și criminalistic, pentru aflarea adevărului în cauză.

Codul penal face însă distincție între înscrisurile sub semnătură privată și cele oficiale. În

acest sens, potrivit art. 150 al. 2 așa cum a fost modificat prin Legea 140/1996, înscris oficial ,,este orice înscris care emană de la o unitate la care se referă art. 145 sau care aparține unei asemenea unități.” Art. 145 definește termenul de ,,public” prin tot ce privește autoritățile publice,

instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea

bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel care,

potrivit legii, sunt de interes public. Art. 288 al. 3 Cod Penal completează conținutul noțiunii de

înscris oficial asimilând acestora ,,biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de

consecințe juridice.”

Per a contrario se poate deduce că toate celelalte acte ce nu îndeplinesc condițiile de mai

sus, sunt sub semnătură privată. Odată autentificat însă, actul sub semnătură privată capătă și el un

caracter de oficialitate, falsificarea lui realizând conținutul infracțiunii de fals în înscrisuri oficiale.

O problemă care ar putea fi discutată este cea a documentelor bancare, de expediție etc.

emise de către unitățile bancare, societățile comerciale cu capital privat. Interpretarea textelor legii

penale actuale și a practicii ne conduce la concluzia că acestea ar avea poziția unor acte sub

semnătură privată. Opinăm însă că, ele au totuși un caracter și un conținut ce excede unui simplu

act sub semnătură privată, fiind purtătoare ale unor ștampile, avize etc. ceea ce le conferă de

principiu (și până la proba contrarie) o credibilitate superioară. Dacă sub aspectul încadrării

faptelor de fals legate de documentele amintite fapta rămăne în domeniul art. 290 C. Penal, din

punctul de vedere al terminologiei criminalisticii, credem că nu ar fi deplasată, și nici neconformă cu conținutul textelor de lege utilizarea pentru aceste documente a termenului de documente cu sorginte de oficialitate.

Noțiunea de fals în acte nu este precizată în legea penală printr-o definiție à la lettre, dar

art. 288, 289, 290 din Codul Penal fac o enumerare a principalelor forme de manifestare a falsului

în acte:

– fals material în înscrisuri oficiale,

– fals intelectual,

– fals în înscrisuri sub semnătură privată.

,,Literatura de specialitate, cât și practica judiciară au relevat elementele esențiale ale

infracțiunii de fals în acte, arătând că aceasta prezintă trei caracteristici principale și anume”143:

– alterarea adevărului conținut într-un document,

– producerea efectivă sau aptitudinea de a produce consecințe juridice,

– prezența elementului intenție la săvârșirea faptei.

Alterarea adevărului cuprins într-un document are loc în principal ,,in faciendo”144

putându-se produce însă, așa cum precizează în mod expres art. 289 C. Penal ,,prin omisiunea cu

știință de a insera unele date sau împrejurări.”

Fără o hotărâre și fără exteriorizarea ei prin acțiune nu poate exista infracțiune, deoarece

numai o acțiune (inacțiune) poate aduce atingere valorii sociale și deci să producă urmări sociale

periculoase145. Oricare ar fi modurile de alterare a adevărului pe care se prezumă că îl exprimă

documentul suspect, ele se reduc în principal la două forme: falsul material și falsul intelectual.

Falsul intelectual se săvârșește concomitent cu întocmirea, redactarea documentului și

constă în general din omiterea unor date, inserarea unor date neadevărate, atestarea unor elmente

neadevărate etc.

Falsul material se poate comite atât concomitent cu întocmirea documentului, prin

realizarea unui document în întregime contrafăcut, cât și după redactarea acestuia printr-o

modificare (alterare) fizică a sa. Noțiunea de contrafacere are aici sensul de a reproduce ceva în

mod fraudulos, de a plăsmui, de a imita, de a alcătui ceva cu scopul de a îi atribui un caracter de

autenticitate146. Alterarea unui înscris constă în denaturarea lui, modificarea materială,

transformarea conținutului, ștergerea în orice mod de litere, fraze, cuvinte, semne de punctuație

ori folosirea unor procedee de juxtapunere.

Deși legea penală nu face deosebire între diferitele modalități de realizare ale falsurilor,

referindu-se doar la efectele acestora – falsificarea – în practică s-a apreciat că un document poate

fi :

1. falsificat – prin modificări parțiale aduse unui act autentic,

2. contrafăcut – prin producerea unui document în totalitate fals.

Într-o lucrare pe care o considerăm de importanță asupra expertizei științifice a

documentelor, se arată că ,,Desemnăm prin termenul de <<contrafacere>> orice imitare

frauduloasă (subl. ns. S. A.). A contraface un obiect constă, deci, din a fabrica în totalitate o copie, cât mai fidelă posibil, de manieră a putea fi confundată cu originalul.

În materie de documente, autorul falsului face apel, pentru a-și atinge scopul, la materiale de

înlocuire (hârtie, cerneală etc.) a căror calități sunt suficient de apropiate de cele ale materialelor

autentice pentru a nu fi distinse la un simplu examen vizual.147

Distincția dintre contrafacere și falsificare este mult mai clară dacă vom face în acest sens o

referire la bancnote. Acestea pot fi falsificate – prin transformarea unei bancnote de 5 dolari (USD)într-una de 50, adaugând cifra 0 sau pot fi contrafăcute prin tipărire, copierea cu un copiator color ș.a.m.d.

Rezumând, putem arăta că sub aspect criminalistic un document poate fi supus unor

modificări parțiale (în scopul de a fi folosit ulterior la dovedirea unor calități, valori, drepturi

neadevărate) sau poate fi produs în afara condițiilor legale, de către o persoană neautorizată, de

către o sursă neoficială, în scopul de a înșela vigilența organelor abilitate să controleze

documentele respective (organe vamale, poliție etc.).

Secțiunea 3. Examinarea documentelor

Examinarea actelor suspecte (a căror autenticitate este contestată) va avea în primul rând în

vedere aspectul lor general.

Se vor examina caracteristicile exterioare, dar și cele intrinseci:

a) greutatea specifică – pentru identificarea sorturilor diferite de hârtie sau alte materiale.

b) grosimea hârtiei – element deosebit de important, deoarece calitatea (finețea) diferitelor

prelucrări prin care rezultă o anumită hârtie permite distingerea de alte categorii, tipuri sau surse de fabricație. Ea este important a fi stabilită în special în cazul actelor realizate prin compunerea mai multor părți care provin din acte autentice, pentru a a realiza un act cu aparență de autenticitate. De exemplu, un act al cărui text provine de la o sursă, iar semnatura și sigiliile de autentificare de la un act autentic care a avut un cu totul alt conținut. În cazul bancnotelor false, grosimea și greutatea specifică a hârtiei vor fi examinate în mod absolut necesar prin comparație cu bancnotele autentice.

c) culoarea imprimărilor, a scrisului, a tușului de ștampilă și a hârtiei. Învechirea naturală,

datorată trecerii timpului va produce în general urme specifice care diferă de cele create în mod

artificial prin diferite mijloace, cum ar fi plasarea actului fals între două straturi textile peste care se aplica un fier de călcat fierbinte sau ținerea actului pe o plită încinsă un anumit timp.

d) compoziția chimică a materialului de bază se va examina, ea fiind deosebit de relevantă,

deoarece prezența diferitelor substanțe de înălbire optică sau lipsa lor permite aprecierea falsului. De exemplu, noul model de marcă germană este imprimat pe bumbac tratat special.

Chiar pentru cea mai bună hârtie, producătorii folosesc rețete diferite de producere. În SUA,

în cadrul serviciilor de investigații exista o ,,bibliotecă de rețete” cuprinzând mostre și rețete ale

diferitelor cerneluri, vopsele, sarturi de hârtie, cu indicarea anului și firmei de fabricație, data

comercializării în diferite țări ș.a.

e) filigranarea și alte mijloace de protecție. În procesul de fabricație, colile de hârtie cu

destinații mai deosebite (documente de importanță, acte de identitate etc.) vor fi supuse unui proces

de filigranare. Acesta constă în trecerea pastei nefinisate printre cilindri filigranori, care îi conferă otextură specială (filigran multitonal, mat sau umbrit, ca mijloc de protecție specială împotriva falsificării).

Tehnicile moderne de protecție împotriva falsificării constau din introducerea în textura

materialelor pe care se vor imprima documente importante (cecuri, acte de identitate, bancnote) a

unor fibre textile de 1-2 mm care reacționează la razele ultraviolete cu o luminescență specifică sau crearea unor retele speciale (caroiaje, sinuozități) a căror alterare prin radiere, răzuire, tratare chimică, duc la extinderea pe suprafața actului în zona afectată a unor pete de culoare (de exemplu cecuri FujiBank).

Firele de siguranță – sunt înglobate în materialul bancnotelor moderne (marca germană 1990,

lei 1990, dolari 1990) cuprinzând uneori inscripții transparente sau marcaje magnetice, imposibil de imitat fără o tehnologie extrem de costisitoare.

Examinarea criminalistică se extinde și asupra calității subsțantelor utilizate la scriere,

marcare, cum sunt: grafit, caolin, vopsea.

Pentru investigarea cernelurilor, a pastei de scris, a vopselurilor tipografice se vor utiliza

analize chimice complexe cromatografice, spectografice, radiatii UV și IR, examinare neutronică și laser.

Secțiunea 4. Metodele ,,clasice” de falsificare

Înainte de a aborda tehnicile și metodele utilizate de infractori în ultima vreme pentru

realizarea unor documente false, vom face mai întâi o succintă trecere în revistă a tehnicilor falsului

în acte despre care se poate spune că sunt deja „tehnici clasice”. Faptul că au apărut tehnici noi, nu înseamnă că celelalte au fost abandonate. Mai mult, am putea chiar spune că cele moderne sunt

doar reluări de pe o altă treaptă de tehnicizare a celor clasice. Ca urmare cunoașterea lor este

necesară și constituie, credem noi, ABC-ul oricărui viitor expert în tehnica documentelor.

Într-o lucrare de referință pentru cercetarea criminalistică a falsului în acte din România,

republicată recent, se arată că ,,Procedeele cele mai frecvente de alterare a actelor sunt ștersăturile și adăugirile. Aceste forme de modificare a unui act adevărat se pot întâlni separat sau împreună, pe

același act și chiar la același cuvânt sau semn grafic; de asemenea ele pot însoți și alte forme de

modificare ale actului”148. Sigur că metodele de falsificare, alterare a conținutului unui document nu se opresc aici. La cele pe care autorul – mai sus citat – le amintește ca fiind mai frecvente, se adaugă și falsul prin acoperire de text, falsul prin compunere din părți disparate a unui act nou, precum și falsul realizat prin spălare chimică (corodare) care precede de obicei audăugirile sau rescrierea integrală a unui act 149.

Examinarea criminalistică va fi mai întâi îndreptată asupra elementelor de conținut, topografie

a elememtelor de text și imprimare, precum și asupra realizării, pe temeiul căror examinări se vor

putea face primele aprecieri în legătură cu posibilul autor și metodele folosite de acesta. ,,Actele

falsificate în întregime de aceeași persoană au unitate de structură, atât logică cât și grafică, ceea ce lipsește în majoritatea cazurilor de falsuri parțiale.”

Metodele de examinare a falsului se aleg și se aplică în funcție de procedeul utilizat la

falsificare, de natura hârtiei, și a substanței de scris folosite la întocmirea actului.”150

are loc în principal prin folosirea metodelor de înlăturare fizică: răzuirea și radierea. Gradul în care

acestea sunt vizibile este determinat de substanțele folosite la scrierea, imprimarea textului,

mențiunilor ori semnelor ce se doresc a se înlătura, de intensitatea imprimării și de tipul de suport

material pe care s-a operat. Pe de altă parte, are importanță și priceperea celui care a înlăturat

inscripțiile anterioare, precum și finețea instrumentelor folosite – corpuri ascuțite, lame metalice,

sticlă, ace, radiere, pulberi abrazive. Cu acestea sunt înlăturate texte, litere, cuvinte, cifre, impresiuni de ștampilă etc.

Când răzuirea ori radierea a fost realizată neglijent, rămân vizibile porțiuni din traseele scrise

sau tipărite anterior. Fibrele hârtiei sunt rupte și deteriorate în acel loc. Examinând suportul actului

prin transparență se observă în locurile unde au fost îndepărtate unele inscripții, o mai mare

transparență a hârtiei. Alături de aceste aspecte, intervențiile de natură mecanică asupra hârtiei se

manifestă și prin: estomparea luciului hârtiei, deteliorarea fondurilor de protecție, a liniaturii,

întinderea cernelii, pătarea și mătuirea hârtiei, modificarea gradului de presiune al imprimării

scrisului, dactilografiere repetată a unor caractere, repasarea scrisului. ,,Scrierea cu cerneală în zona

alterată produce o difuzie mare, o îmbibare a fibrelor deranjate și, în consecință, o întindere a

colorantului, care se materializează în calibrul mare al trăsăturilor și în conturul lor neuniform

Atunci când au fost îndepărtate porțiuni de ale unor texte manuscrise, asupra locurilor răzuite

sau radiate, se poate face o observare sub iluminare oblică și fotografii de umbre cu scopul de a

demonstra eventuale diferențe de presiune ale scrisului. ,,Observația microscopică, combinată cu

dirijarea luminii, permite localizarea ștersăturii prin evidențierea umbrelor pe care le formează fibrele de hârtie descleiate și scămoșate.”153

Relevarea scrisului preexistent poate fi făcută și prin folosirea convertizorului de raze

infraroșii, a unei soluții pe bază de iod activ sau a fotografiei sub raze ultraviolete.154

O metodă mai precisă de depistare a îndepărtării mecanice a unor porțiuni de pe acte o

constituie betagrafia prin contact. Imaginea clișeu obținută prin radiații beta este suprapusă pe un

clișeu diapozitiv al actului realizat în lumină normală, apoi se realizează o fotografie color cu cele două clișee suprapuse. Locul ștergerii va deveni astfel vizibil

O modalitate foarte precisă, dar mai puțin accesibilă este cea holografică. Utilizând două

fascicule Laser ce interferează la trecerea prin documentul suspect se va obține pe o placă

fotosensibilă o imagine care va permite o rezoluție deosebită, iar pe cale de consecință să se discearnă

dacă elmentele de modificare ,,aparțin hârtiei ca atare sau au fost create ca urmare a procesului de falsificare”155

Evidențierea locurilor atacate mecanic de pe acte se poate realiza și printr-o metodă relativ

mai simplă. Documentul suspect se presară cu o pulbere metalică, se poate folosi chiar pulbere toner

pentru copiator. Actul este apoi introdus între două plăci metalice între care există o sarcină de

electricitate statică. Pulberea se va aglomera în locurile unde fibrele hârtiei au fost deranjate și aceasta este mai subțire, sarcina electrică fiind mai sensibilă în aceste zone.

Actele pot fi alterate și prin metode chimice de corodare ori spălare. Mijloacele de evidențiere

sunt în general cele ce permit și depistarea ștergerii mecanice. La acestea se mai poate adăuga și

examinarea în radiație ultravioletă. Zonele atacate chimic vor avea o fluorescență diferită de restul actului. Trebuie amintit aici faptul că această metodă nu dă rezultate atunci când substanța folosită la spălare chimică nu produce reacția de fluorescență.

Prin menținerea actului în contact cu o placă fotografică un anumit timp în întuneric se va

produce o reacție a emulsiei fotografice cu reactivii ce pot fi întrebuințați la corodare sau spălare

chimică. De asemenea, tot prin contact, cu hârtie de turnesol se pot evidenția manoprele de ștergere chimică. O altă metodă este măsurarea conductibilității electrice a hârtiei, aceasta fiind modificată în zonele atacate chimic. Metoda necesită aparate de mare sensibilitate.

Înlăturarea textului scris are însă ca variante și cele în care textul este acoperit cu diferite

substanțe (cerneală, vopsea etc), fie prin hașurare, fie prin repasare (rescrierea) unor caractere, litere,cifre, fie prin rebaterea unor caractere dactilografiate. Pentru aceste situații metodele de abordare pot

fi diverse. Ele vor fi alese atât în funcție de modul de inlăturare al textului, cât și de substanța de

acoperire. Procesul examinării va fi orientat mai întâi spre conținutul textului ce a fost alterat. Se vor avea în vedere atât întreruperile nefirești ale unor fraze, cuvinte, simboluri grafice, cât și prezența

unor ,,corecturi” nejustificate de conținutul și aspectul general al textului. De asemenea, prezența unor mențiuni făcute cu alte instrumente ori materiale de scris decât cele inițiale, trebuie să fie examinată

cu cea mai mare atenție. Într-un act de înmatriculare auto au fost realizate moficări ale tipului,

capacității cilindrice și anului de fabricație al autovehicolului156.

Examinarea în radiație ultravioletă, lumnină polarizată și microscopie în infraroșu au permis

să se stabilească care au fost inscripțiile anterioare, aceste din urmă concordând cu cele existente în evidențele organelor de poliție privind respectivul certificat de înmatriculare și pemițând stabilirea fără dubii a unui fals prin înlăturare de text urmat de adăugarea unor mențiuni noi.

Înlăturarea mecanică, chimică sau prin acoperire a textelor de pe acte trebuie să fie abordată

cu atenție procedând la examinări prealabile vizând mai ales aspectul hârtiei în locurile unde s-au

efectuat răzuiri, radieri, spălări etc. În special la pașapoarte, datorită hârtiei speciale folosite la

confecționare falsul poate fi realtiv repede observat. Având în masa sa substanță de încleiere din

abundență, suprafața este lucioasă. Mențiunile inițiale, indiferent dacă sunt imprimate prin

dactilografire sau prin scriere nu vor pătrunde adânc în fibre datorită stratului superficial de

încleiere. În schimb, după atacarea fizică, suprafața lucioasă este lezată, având loc o rupere a

legăturii fibrelor din hârtie, iar particulele fine de fibre și cerneală inițiale sunt înlăturate. Acum

însă, fibrele rămase devin absorbante ale cernelii, stratul neimpregnat cu lianți devenind

descoperit. Locul răzuit sau radiat are un aspect mai mat sub iluminare polarizată cu unghi mic de incidență, iar scrisul devine difuz, lățit în masa hârtiei.

În cazul textelor înlăturate prin acoperire cu diferite substanțe solubile în apă (cerneală) se

poate aplica o metodă simplă constând din folosirea hârtiei de filtru sau a hârtei fotografice a cărei gelatină a fost umezită. Acestea se așează peste textul acoperit și se lasă câteva minute. Prin înmuiere cerneala se va depune pe gelatină, iar inscripția inițială va apărea inversată pe hârtia fotografică.

Acestă operație trebuie realizată în condiții de întuneric, sub un filtru de lumină roșie sau verde,

pentru a preveni înnegrirea hârtiei foto în contact cu lumina zilei.

În cazul adăugirii sau intercalării de text, datorită introducerii de noi cuvinte, cifre sau litere

are loc o înghesuire a semnelor între cele existente. Când pentru adăugire se folosesc instrumente,

substanțe, mașini de scris diferite scrisul adăugat va apărea diferit prin nuanțe, culoare, aspect,

caractere grafie. În cazul textelor scrise de mână se va putea apela la analiza grafoscopică pentru

identificarea autorului inițial și al adăugirii. Aceste situații pun în evidență prescurtări nefirești,

defășurări nefiresc de largi – având ca scop să acoepre unele spații goale – ori îngrămădiri de litere

sau cifre, îngroșarea unor trasee în mod nefiresc, diferențe de oxidare ale trăsăturilor de cerneală.

Considerăm adecvată pentru mai multă acuratețe și examinarea microscopică a intersecției

traseelor dintre cele două texte. Vor putea fi observate astfel pe tarseul realizat ulterior a unor

particule fine desprinse din materialul uscat al primului traseu. De asemenea, studierea

continuității liniare a striațiilor lăsate pe traseu de muchiile active ale instrumentelor de scris sau

de literele mașinii de scris, poate oferi informații cu privire la utilizarea unor alte instrumente sau

mașini de scris. După formarea unor liste de instrumente sau mașini suspecte, se va putea face o

examinare comparativă de identificare traseologică.

În special în cazul documentelor de identitate (legitimații, pașapoarte etc.) metodele clasice

de falsificare includ și decuparea și reconstituirea unor file ori introducerea unor file contrafăcute

pentru a înlocui anumite părți ale unor documente. De regulă se procedează la detașarea unor

porțiuni din act ce conține datele de identitate, inclusiv ștampila și semnătura organului emitent.

Porțiunile vor fi introduse într-un nou act de pe care de asemenea au fost detașate elementele

respective sau care vor fi acoperite de cele noi. Uneori, se procedează la subțierea hârtiei cu

glasspapier fin de pe actul ce va fi modificat prin compunere, iar porțiunile detașate de pe alt act

sunt și ele subțiate prin abraziune pe verso, apoi umezite și uscate prin presare peste actul

modificat, adăugând uneori și adeziv. Aceste manopere sunt realtiv ușor vizibile cu ochiul liber,

grosimea hârtiei fiind mai mare în locurile unde s-a operat. Aspectul zonelor respective este de

uzură mai pronunțată, uneori doar pagina afectată fiind mai uzată. Este utilă și observarea atentă a verso-ului paginii recompuse, putându-se vedea unele denivelări nejustificate ale hărtieri, boțiri

datorate uscării inegale a adezivului, chiar scurgeri ale surplusului de adeziv pe la marginile

porțiunii adăugate. Examinarea sub radiațiile ultraviolete va putea pune în evidență prezența

substanței de lipit, care va avea o fluorescență deosebită de restul suprafeței. Adeseori, datorită

uzurii sau a compoziției diferite a hârtiei actului modificat și a hârtiei proveninte de la alt

document, chiar și acestea vor avea nuanțe diferite sub radiația ultravioletă. O altă variantă de

compunere a unor documente din porțiuni provenite din alte documente este cea în care se

procedează la înlocuirea fotografiei pe diverse documente de identitate. Pentru a preveni aceste

falsuri, majoritatea documentelor moderne de identitate (mai ales pașapoarte) au fie fotografia

acoperită cu folii adezive, fie fotografia scanată și incorporată actului care apoi este laminat în

plastic. În acest fel s-a putut renunța la folosirea sigiliului sec pe fotografie. În România, sistemul

este folosit la permisele moderne de conducere, la cărțile de identitate. În toate aceste cazuri, dacă

actele nu au fotografia scanată, atenția va trebui mai întâi îndreptată spre integritatea timbrului

sec ce însoțește fixarea fotografiei pe document sau a liniei de termosudare a foliei protective.

Fotografia poate fi înlocuită prin mai multe procedee:

– desprinderea fotografiei originale și lipirea uneia noi în loc, situație în care se înlocuiesc

și capsele de prindere;

– aplicarea unei fotografii noi peste cea inițailă. În acest caz uneori sunt vizibile marginile

imaginii acoperite, iar grosimea este foarte mare, ieșind imediat în evidență;

– desprinderea stratului fotosensibil de pe o fotografie și aplicarea lui pe actul de modificat;

– aplicarea pe folia transparentă a unei fotografii și aplicarea apoi a unei noi folii

protectoare.

Unii falsificatori decupează fotografia în zona capselor de prindere și o lipesc peste actul

falsificat. Apăratunci vizibile scurgeri ale substanței adezive sau pătări ale fotografiei.

Aceste manopere sunt frecvent însoțite de prezența unor urme de capsare dublă pe pagina

următoare celei falsificate, de urme de tăiere sau înțepături lăsate pe hârtie de instrumentele

folosite. Prin desprinderea fotografiei originale hârtia este scămoșată, fonta de siguranță este

deteriorată. Uneori, prin introducerea unor fotografii provenite de pe alte documente semnăturile,

ștampilele, mențiunile sunt întrerupte sau incomplete. Când noua fotografie este mai mare, ea

poate acopri unele porțiuni sau mențiuni în mod anormal, nejustificat.

Așa cum vom arăta în cele ce urmează, fără ca metodele clasice de imprimare și realizare

a documentelor să-și fi pierdut valabilitatea, au apărut mijloace tehnice noi de realizare a unor

elmente grafice, imagini etc. și de transpunere a acestora pe suporturi din cele mai diferite. Odată

cu ele s-a manifestat și folosirea lor frauduloasă. Metodele descrise mai sus, sunt în zilele noastre

folosite alături de tehnici noi, uneori chiar în combinație cu acestea.

Secțiunea 5. Falsul prin contrafacere

Principalele metode sunt:

– copierea și imitarea (specifice actelor scrise cu mâna);

– contratiparul;

– decuparea;

– fotocopierea(reproducerea tip xerox);

– trucajul fotografic și electrostatic(xerox);

– alte metode de falsificare.

Contratiparul

Metoda constă în tipărirea unor acte false cu o matriță realizată după cea originală. Acest

procedeu este specific falsificării de bancnote, cecuri de călătorie, titluri de proprietate, documente bancare.

În ultimii ani, în țara noastră au apărut în special bancnote false de dolari SUA, realizate prin

tipărire. Aceste falsuri sunt susceptibile de abateri care încep cu tăierea bancnotei, continuă cu lipsa

de finețe a matriței și erori de desen, precum și cu lipsa calităților materialului original pe care este imprimată bancnota autentică, culorile sunt prea vii sau prea slab imprimate etc.

Decuparea

Este o modalitate de fals prin care se pot alcătui texte din litere separate provenind din diferite

cărți, ziare etc. Metoda este specifică scrisorilor anonime, calomnioase. Autorul este relativ greu de identificat. Un caz interesant de fals prin decupare este cel dintr-un dosar soluționat în 1970 de dl.

procuror Iuliu Andrei la Cluj. Falsificarea s-a bazat pe următorul procedeu: de pe lozuri necâștigătoare

din aceeași serie se freca cu degetul umezit, îndepărtându-se un strat de hârtie de pe două lozuri,

rămânâd în transparență cuvântul ,,necâștigător”. Cu o lamă se răzuiau literele de pe al teilea loz, cu excepția literelor ,,S” și bara verticală a lui ,,T” care devenea astfel ,,L”.

Din primele două lozuri subțiate se decupau literele care, umezite cu salivă, erau transferate

pe cel de-al treilea cu ajutorul unui băț de chibrit, realizându-se cuvântul ,,una sută lei”. În acest mod au fost realizate 124 de lozuri false în perioada iulie 1969 – aprilie 1970.

Fotocopierea și trucajul xerox

Metoda este tot mai răspândită atât datorită accesibilității tot mai mari cât și ușurinței aparente

a ralizării falsurilor ori contrafacerilor.

Cunoscutul criminalist și expert nord-american Orway Hilton arăta despre evoluția expertizei

criminalistice a documentelor că aceasta ,,a suferit schimbări semnificative… În anumite privințe ea

este o știință mult mai complicată decât era la jumătatea anilor ‘30, totuși nu trebuie să credem că

munca (expertului n.n.) era atunci mai ușoară decât azi. Nu a fost niciodată o sarcină ușoară … să

descoperi falsificarea ori alterarea documentelor, ori să răspunzi la multitudinea de probleme puse expertului. Modul în care sunt realizate astăzi documentele poate să furnizeze totuși o mai mare varitate de probleme decât în trecut.”157

Formulată în urmă cu aproape un deceniu, în pofida timpului scurs, afirmația nu și-a pierdut

actualitatea. Evoluția mijloacelor tehnice de realizare, multiplicare ori transmitere a documentelor

nu a avut loc peste noapte. Ea a fost mai degrabă un proces de evoluție graduală, având în același

timp o componentă stimulativă – competiția economică și evoluția tehnico-științifică.

Alături de aceasta, deși nu întotdeauna recunoscută, dar niciodată ignorată, tendința de

utilizare a tehnicii noi în scopuri ilicite, a stimulat căutarea și dezvoltarea unor noi mijloace de

protejare a documentelor împotriva falsificatorilor. Pe acest fundal, dezvoltarea mijloacelor

tehnice de realizare și reproducere a textelor și imaginilor a fost completată de evoluția

mijloacelor de comunicare la distanță și potențată de pătrunderea și influența tehnicii de calcul în

toate domeniile. Concomitent au sporit cerințele ridicate în fața criminalisticii de a descoperi și

demonstra prin metode tot mai evoluate și precise falsurile sau contrafacerile. Au apărut falsuri la

realizarea cărora sunt utilizate copiatoarele, aparatele telefax, sistemele computerizate de preluare,

stocare, prelucrare și reproducere a textelor, imaginilor ori simbolurilor grafice.

Până în 1989 utilizarea în România a mijloacelor de copiere pentru realizarea de falsuri era

extrem de redusă. Acest fapt era atât produsul slabei răspândiri a mijloacelor de reproducere, cât

și controlul strict asupra deținerii și folosirii acestora. Un alt factor poate fi gama relativ limitată

de utilizare a actelor respective în acea perioadă. După revoluție, odată cu vânzarea și utilizarea

nerestrictivă a mijloacelor de copiere ori reproducere, cu accesul la tehnica de calcul nouă au

apărut și au devenit relativ frecvente și în țara noastră cazuri de fals ori contrafacere în care acestea

au fost utilizate. Predomină contrafacerile de bancnote, atât străine cât și românești, dar sunt vizate și alte tipuri de documente. Ne vom referi la unele cazuri din practică ilustrând cu ele diverse

aspecte ale problemelor pe care ne propunem să le abordăm în această parte a lucrării.

Necesitățile practice ale activității de birou și corespondență au impus crearea unor

mijloace de copiere rapide. O primă metodă a fost sistemul de imprimare DIAZO158. Aparatele

care îl utilizau produceau copii necorespunzătoare calitativ pentru documentele cu scop comercial

sau după documentele de identitate. Detaliile erau neclare, uneori chiar elementele mai mari

dimensional erau reproduse estompat, neclar.

Aceste deficiențe au impus trecerea la metode noi. Au fost create două sisteme bazate pe

reflexia luminii la trecerea prin documentul de reprodus. Actul era plasat direct pe hârtia

fotosensibilă. Metoda de transfer al imaginii prin difuzie directă a fost dezvoltată și introdusă

pentru primă dată în anul 1952, în SUA. O tehnică de developare umedă permitea realizarea unei

copii negative. Aceasta era apoi presată pe o coală pozitivă realizându-se astfel transferul propriuzis al imaginii. Cele două coli erau apoi separate înainte de uscarea definitivă.

Un alt procedeu de transfer al imaginilor se baza pe utilizarea unei folii de gelatină ca

pozitiv. Procedeul este cunoscut sub denumirea de Eastman Verifax159. Lumina difuzată la trecerea

prin documentul de reprodus determina pierderea unei părți din finețea detaliilor. Pe de altă parte,

calitatea reproducerilor scădea pe măsură ce se epuiza soluția activă. Deficiențele metodelor

descrise îngreunau munca de identificare a falsurilor și limitau posibilitățile de lucru ale experților.

În anul 1950, firma ,,3 M” a creat primul procedeu de copiere uscată direct pozitiv. Metoda

este cunoscută sub denumirea de THERMO FAX. Ea este o copiere termografică bazată pe

utilizarea radiațiilor infraroșii sau a radiației termice pentru developarea imaginii copie.

Deficiențele acestei metode constau în faptul că cernelurile fără pigmenți metalici (fără ftalocianine)

respectiv textele, schițele sau desenele realizate cu acestea – de exemplu schițe sau desene

tehnice realizate cu cerneluri Rotring, imprimările de texte, tabele sau cifre scrise prin intermediul

mașinilor de scris cu bandă pe bază de carbon ori cu imprimante matriciale cu ace pe bandă carbon– nu pot fi copiate. La ceasta se adaugă și faptul că aceste copii nu pot fi păstrate un timp prea îndelungat în condițiile unui mediu cald. Temperatura mai ridicată a mediului din arhivele de acte facilitează relativ rapida degradare a copiilor realizate prin metoda termografică.

Ordway Hilton amintește faptul că datorită deficiențelor copiilor termografice au existat

cazuri în care s-a suspectat falsificarea unor semnături, pentru a constata apoi că sunt doar repasări

cu creionul ale unor semnături de pe anumite documente în scopul ca respectivele semnături să

poată fi ,,citite“ prin metoda ThermoFax160. Metoda este similară celei utilizate azi la majoritatea

aparatelor telefax cu cap termic. În cursul anilor ‘60 firma a reușit să îmbunătățească metoda,

adoptând un procedeu derivat, bispectral. S-a înlăturat astfel atât slaba calitate a copiilor

termografice, cât și durata redusă de păstrare. Perfecționările ulterioare au permis sesizarea și

reproducerea și a textelor ori desenelor realizate cu ajutorul anumitor cerneluri fără pigmenți

metalici.

Rămâne însă de precizat faptul că acest tip de copiatoare folosesc hârtie specială termosensibilă,

ceea ce face ca metoda să nu fie întru totul competitivă cu copiatoarele ce utilizează

metoda creată de firma RANK XEROX și care necesită hârtie normală.

La sfârșitul anilor ‘50 firma RANK XEROX a realizat primele aparate copiator care

utilizau un procedeu electrostatic de transfer al imaginii. Imprimarea se făcea pe hârtie obișnuită,

copiile alb-negru rezultate având o calitate satisfăcătoare. Copiatorul electrostatic creat de firma

Xerox este de fapt un mecanism mai complex, asemănător unui aparat fotografic având un sistem

de lentile care permite transferul imaginii pe un cilindru electrostatic. La rândul său, acest cilindru,

în funcție de încărcarea cu sarcini electrostatice preia o pulbere fină numită toner. Cilindrul este

apoi rulat peste coala de hârtie pe care tonerul este topit cu ajutorul căldurii și fixat astfel pe

document.

Tonerul este de fapt o pulbere sintetică cu calități plastice, având fie culoarea neagră sau

pentru copiatoarele moderne color, culorile sunt cele complementare: roșu, galben, albastru. Prin

topirea sa în procesul de transfer se obțin copii permanente. Restul tonerului neutilizat, cât și

cenușa rezultată în procesul de topire sunt înlăturate și colectate într-un recipient special. Procedeul este destul de complex, iar primele modele de copiatoare erau destul de voluminoase, costisitoare și relativ lente.

Au fost create apoi modele noi, cu viteza de lucru mai mare, având un volum mai redus și

cu posibilități noi de colaționare a documentelor cu mai multe pagini. Unele modele realizau copii pe hârtie cu oxid de zinc, prin același transfer electrostatic al imaginii.

După ce metoda Xerox a devenit accesibilă și altor producători, au fost create modele mai

rapide, iar copierea electrostatică pe hârtie normală a devenit cea mai utilizată pe plan mondial

pentru multiplicarea actelor.

Accesul și utilizarea relativ simplă a unui copiator au dus la creșterea numărului de falsuri

prin utilizarea frauduloasă a copiilor electrostatice, iar expertiza va încerca să stabilească în ce

constau acestea – adăugiri, înlăturări de cuvinte, cifre etc., și să determine diferitele defecte

caracteristice ce apărîn cursul funcționării aparatului161, reflectându-se în aspectul copiei rezultate,

ori prin analiza conținutul cenușei de toner rezultate să ajungă la individualizarea copiatorului sau

la stabilirea generică a tipului și mărcii sale162. De fapt, încă de la modelul de copiator Photostat,

apărut în urmă cu aproape cinci decenii, se ridica problema utlizării frauduloase a copiatoarelor, și paradoxal, evoluția modelelor și obținerea unor copii de bună calitate a simplificat munca

falsificatorilor, ajungând la ceea ce unii autori numesc deja ,,push buton forgery” – ,,falsul printro simplă apăsare de buton”.

Expertul criminalist este acum chemat să țină pasul cu progresul tehnicilor de

fotocopiere163, descoperind specificul și deficiențele fiecărui procedeu, chiar al diferitelor modele

de copiatoare, pentru a putea trece de la general la particular, combinând examinările cu

instrumente optice, de natură traseologică (asupra defectelor specifice aparatului), cu examinări

fizico-chimice de profunzime și precizie: spectroscopie în infra-roșu, microscopie electronică de

Secțiunea 9. Falsuri sigilografice

Sigiliile pot fi realizateatât din cauciuc cât și din metal. În general ele produc urme de

stratificare cu tuș, dar pot fi și sigilii seci (,,timbre seci”) de genul celor aplicate pe diplomele de

studii, pe actele de identitate, pe unele documente autentificate etc., în general pe acte care dovedesc o anumita calitate, stare.

Confecționarea sigiliilor se face după anumite reguli privind forma (de exemplu sigilii

rotunde cu steamă, pătrate cu inscripții, triungiulare de viză, ș.a.). Unele elemente sunt generale –

forma, dimensiunile, lungimea și caracterele literale.

Exista și elemente cu caracter individual, avand un potențial identificator. Unele provin chiar

din procesul de confectionare a ștampilei, fiind legate de calitatea materialului folosit cât și de

priceperea și instrumentele de care a dispus cel care a confectionat sigiliul. De exemplu – litere deviate de la axă, grame literale mai scurte sau mai lungi, ș.a.m.d.

Alte caracteristici indentificatoare se datorează uzurii, deformării conturului, știrbiri ale

muchiilor, îmbâcsirea cu tuț sau fibre microscopice de hârtie a caracterelor etc. Elementele de uzură sunt adesea interpretate greșit de către falsificatori și sunt omise de pe copia (falsul) pe care o confecționează.

Dintre procedeele clasice de contrafacere a sigiliilor menționăm:

(1) Desenarea – se copiază prin transparență sau prin diaproiecție o impresiune originală. În

acest proces are loc de obicei o distorsionare a liniilor și foarte des pot aparea diferențe de proporții.

(2) Transferul unei impresiuni autentice

Se poate realiza utilizând albuș de ou fiert, sau hârtia ori pelicula fotografică umezită.

Imprimarea care rezultă este neclară, confuză, datorită difuziei tușului prin umectare.

(3) Contrafacerea clișeului

Se procedează la gravarea manuală într-o bucată de gumă sau de cauciuc. Realizarea este de

obicei imprecisă, lipsită de finețe, descoperirea acestor falsuri fiind relativ ușoară.

O metodă mai rar folosită, însă existentă, este realizarea unei ștampile prin îmbucșarea mai

multor bucăți provenind din mai multe ștampile vechi. Rezultă o ștampilă cu asimetrii și diferențe de uzură a unor porțiuni.

Uneori sunt aplicate monede sau chiar alte ștampile care sunt rotite pentru a face imprimarea

ilizibilă.

Metode moderne de realizare a falsurilor sigilografice

Cea mai efeicientă, însă dificil de realizat sub aspectul procurării sigiliului original, este

,,furtul impresiunii” cu cauciuc siliconic. Acesta preia cele mai mici detalii și permite realizarea unui

negativ după care se va putea tuna poi un sigiliu aproape identic cu modelul original, de mare precizie.

Dificultatea rămâne în procurarea sigiliului original pentru luarea mulajului.

O metodă de dată recentă este realizarea de forme de ștampilă cu ajutorul unui sistem

computerizat. 187 Metoda se folosește la origine în activitatea de producere a ștampilelor de cauciuc în scop comercial. Pentru realizarea acestor sigilii se utilizează scanarea unei impresiuni autentice de ștampilă, care este stocata în memoria unui computer (un model 386 sau mai performant).

Prin intermediul unor programe Correl Draw se poate opera asupra imaginii. Aceasta este

prelucrată în statia grafică, putand fi rearanjată imaginea, literele, pot fi introduse sau înlăturate unele simboluri, litere, cifre. Imaginea astfel obținută este redată cu o imprimantă cu jet de cerneală,realizându-se apoi un negativ pe un planfilm negativ.

Cu ajutorul unui gel monomer expus la radiație ultraviolet (UV) se obține în urma unui proces

de developare și polimerizare un sigiliu corespunzator modelului creat cu ajutorul computerului.

Erorile acestei metode pot apara în special în faza de prelucrare a imaginii grafice, când anumite

elemente sunt ințelese eronat sau sunt apreciate ca neesentiale (uzuri particulare, plasaări specifice ale

unor semne) pe care din ,,dorința de perfectiune” falsificatorul le corectează, sau intervin chiar corecții prin programul computerelor, îndepărtându-se astfel de impresiunea autentică.

În toate cazurile când se pune problema unui fals sigilografic, este necesar să se procure

impresiuni ale sigililui în litigiu din perioada din care se susține că provine actul ce conține

impresiunea contestată / perioade apropiate, aceeași lună, an, chiar zi. Chiar și în cazul unor falsuri grosolane se va putea ilustra pentru comparație cu impresiunmi cu garanții de autenticitate.

Secțiunea 11. Ridicarea actelor suspecte în vederea examinării. Selectarea materialelor de

comparație

Există reguli procedurale clare cu privire la aceste activități, dar nu la acestea ne vom referi,

ci la unele greșeli care se comit în ridicarea, manipularea, prezentarea actelor contestate, cât și în

colectarea materialelor de comparație.

Actele în litigiu (contestate, suspecte) vor trebui întotdeauna manipulate cu atenție, folosind

pe cât posibil mănuși sau pensete. Ele pot să fie purtătoare ale unor urme (papilare, resturi de grafit de la copierea traseelor etc.), pe care o greșită ridicare și manipulare să le distrugă sau să le altereze.

În același sens, este total greșită practica de a prinde actele în litigiu prin coasere la dosar sau

prin găurire cu ace de gămălie ori prin capsare alături de probe. Toate aceste manevre produc ume noi, ducând în general la ceea ce specialiștii numesc ,,contaminarea urmelor”. Astfel, o coasere la dosar sau o prindere cu ac de gămălie poate să distrugă sau să acopere o urmă de prindere anterioară cu ac de gămălie, realizată cu ocazia fixării unui act sub cel fals în scopul copierii prin trasnsparența a unei semnături.

Nu se vor face mențiuni scrise pe actul suspect, fiind total greșită practica instanțelor de a

menționa pe actele în litigiu: ,,Vizat spre neschimbare”. Actele în litigiu trebuie împachetate în plicuri, evitând plierea și sigilându-se plicul. Pe plic se va menționa conținutul. Plicul poate fi ulterior cusut la dosar fără a se găuri actul contestat.

Actele rupte vor fi recuperate bucată cu bucată. După recuperare se va proceda la

recompunerea lor pe o suprfață plană (o bucată de sticlă). La această operație se va ține seama de

urmele de pliere, de continuitatea rândurilor, de dimensiunile și forma unor desene etc. Actul refăcut va fi fotografiat. El poate fi acoperit cu o spumă de poliacetat de vinil care după evaporare rămâne sub forma unei pelicule protectoare.

Actele arse (total sau parțial)

Ridicarea și conservarea acestora se face prin diverse metode în funcție de gradul lor de

distrugere. În primul rând, nu se vor stropi cu apă actele care încă ard sau care încă fumegă. Aceasta acțiune ar duce la distrugerea cenușei care poate fi exploatată la identificarea unor resturi de text.

Hârtia arsa NU se va prinde cu mâna!, ci se va crea un curent ușor de aer cu un carton, ridicând

actul ars și introducând dedesubt o coală de hârtie (carton), apoi se va ambala totul într-o cutie cu vată pentru a nu continua distrugerea actului ars.

Atunci când materialul nu este ars în întregime se poate proceda la evidențierea scrisului de

pe act, dacă acesta este realizat cu creionul, cu cerneluri ferogalice, cu mașina de scris sau prin tipărire, deoarece, aceste substanțe sunt rezistente la temperaturi înalte. Actul va fi în prealabil tratat în mediu umed (aburi) sau prin pulverizare cu uleiuri minerale, apoi se trece la examinarea în radiație UV sau IR, exploatându-se capacitatea de reflexie a substanțelor folosite la scriere.188

Culegerea materialelor de comparație

Materialul de comparație este foarte important pentru calitatea concluzei asupra unui act

suspect. De calitatea și veridicitatea materialului de comparație depinde în mare masură precizia și profunzimea constatărilor expertului.

Este necesar ca la selectarea materialului de comparație să se pornească numai după o bună

observare a actului contestat. Aceasta permite organului de anchetă sau instanței de judecată să

înlăture din materialul de comparație acele acte care au fost prezentate ,,pro causa”, ele fiind în fapt chiar unele falsuri. Uneori, în lipsa unui mateial corespunzător, părțile depun ca material autentic de comparație acte contrafăcute în scopul de a corespunde cu actul în litigiu care este și el un fals.

Materialul de comparație va trebui să cuprindă acte datând din perioade anterioare și

contemporane actului în litigiu (lună, an).

Expresie a rolului activ, magistratul sau organul judiciar va trebui să recolteze materiale pentru

comparație conținând scris și semnături cu garanții de autenticitate (de exemplu contracte autentice de cumpărare a locuinței, cărți de muncă etc.).

Deși se cere destul de des stabilirea vechimii anumitor acte, trebuie arătat că precizia cu care

poate fi stabilită această vechime este relativă, ea variind de la aprecieri probabile la concluzii cu

marjă de eroare de 15-20 de ani în funcție de timpul scurs de la data afirmativă a întocmirii actului contestat.

Capitolul 10

CAPITOLUL X

METODOLOGIE ȘI TACTICĂ ÎN CRIMINALISTICĂ

Cercetarea locului faptei

Secțiunea 1. Noțiune

În criminalistică, cercetarea locului faptei desemnează complexul de activități desfășurate de

organele de urmărire penală și are un conținut relativ restrâns, dar, în același timp de calitatea

cercetării depinde modul ulterior de evoluție a cauzei.

Aceasta reprezintă o activitate primară, cu caracter de urgență, care oferă de obicei primele

materiale probatorii chiar înainte de a se cunoaște natura faptei, autorul sau natura și întinderea

prejudiciului.

Cercetarea locului faptei este sursa primelor materiale probatorii aduse la dosarul cauzei,

ceea ce presupune profesionalism, atenție și grijă în efectuarea acestei activități. De cele mai multe ori, pe lângă echipa de cercetare, participă și medici legiști, experți criminaliști, specialiști din alte domenii.

Are ca scop cunoașterea nemijlocită a împrejurărilor concrete în care s-a produs fapta

cercetată, a fixării și ridicării urmelor materiale create cu ocazia comiterii faptei, pentru stabilirea

întinderii prejudiciului, identificarea victimelor și a făptuitorilor, precum și pentru depistarea și

ascultarea martorilor oculari sau a altor persoane care cunosc împrejurările legate de cauză.

Noțiunea de loc al faptei nu se rezumă la o suprafațădeterminată în care s-a manifestat

aspectul concret, obiectiv al faptei (descoperirea cadavrului, al autovehiculului implicat în

accident, al geamului spart etc.), ci se întinde pe întregul perimetru în care s-au materializat

consecințele faptei.

Ex. 1. Cadavrul este descoperit lângă un râu, dar de la cadavru și până la clădirea

abandonată, situată la cca. 100m de râu, se observă o urmă de târâre. La verificarea acelei clădiri sunt descoperite urme extinse de sânge. Locul faptei va fi întregul perimetru de la râu și până la clădirea abandonată.

2. În cazul unui accident de trafic, locul faptei va cuprinde locul de unde încep urmele de

frânare, locul impactului, perimetrele pe care automobilele au deraiat, precum și zonele în care

se descoperă resturi ale caroseriei.

3. În cazul accidentelor aviatice spațiul de cercetare se poate întinde pe câțiva kilometri

ca spațiu de cercetare, de la apriția primelor semne (scurgeri/pierderi de carburant), până la locul efectiv al prăbușirii aeronavei.

Sarcini care trebuie îndeplinite în realizarea activității de cercetare:

 stabilirea naturii faptei și a împrejurărilor în care s-a comis. Cercetarea trebuie realizată

temeinic, la timp și în mod complet.

 stabilirea limitelor spațio-temporale în care s-a petrecut fapta și urmările sale.

 oferirea unei imadini ne-mediate a locului faptei.

 asigurarea găsirii, fixării și valorificării tuturor mijloacelor materiale de probă existente.

 orientarea investigațiilor viitoare spre alte surse de informații: martori oculari, părți

vătămate, complici etc.

 înțelegerea împrejurărilor care au favorizat comiterea faptei și prevenirea comiterii altora

de același fel.

Secțiunea 2. Pregătirea, etapele și realizarea cercetării locului faptei

Indiferent de calitatea pe care o au (agenți de poliție, martori, părți vătămate etc.) , primele

persoane care iau contact cu câmpul infracțional trebuie să conserve locul faptei, să limiteze

accesul altor persoane, să ia măsurile de acordare a primului ajutor și să anunțe organele îndrituite să realizeze cercetarea locului faptei.

Uneori, măsurile de salvare sau de prim ajutor pot să provoace alterarea sau chiar distrugerea

probelor existente la locul faptei, de pildă în cazul intervenției pompierilor pentru a stinge un

incendiu.

Organele judiciare, anunțate cu privire la producerea unei fapte ce necesită cercetare în teren,

vor cere informații cât mai detaliate cu privire la natura prezumtivă a evenimentului, la victime și

starea acestora, la pagube, la făptuitor și eventual la martori oculari.

Imediat după anunțare se va constitui echipa de cercetare, asigurându-se mijloacele tehnice

criminalistice necesare (truse foto, video, truse specializate), precum și prezența specialiștilor în

funcție de natura faptei (furt, omor, accident minier, accident aviatic etc.). se organizează apoi

deplasarea rapidă la locul faptei.

Imediat după sosirea la locul faptei se vor verifica modul în care s-a asigurat paza locului,

salvarea victimelor, conservarea urmelor, precum și măsurile de identificare și prindere a

făptuitorului. Neluarea acestor măsuri duce la pierderea de timp prețios, de probe determinante în

stabilirea adevărului precum și chiar la apariția unor posibile erori judiciare.

Acordarea primului ajutor victimelor, când acestea sunt ușor rănite, dar încă în viață, este o

activitate prioritară. Realizarea ei trebuie să fie făcută cu suficientă atenție pentru a produce cât

mai puține modificări în câmpul infracțional.

Configurația locului faptei poate suferi modificări sub acțiunea a două categorii de factori:

obiectivi (fenomenele naturale) și subiectivi (prin pătrunderea și acțiunea în locul faptei a unor

persoane neavizate). Acțiunea factorilor naturali – ploaie, vânt, ninsoare – poate interveni și

modifica locul faptei atunci când acesta este situat în exteriorul unei clădiri, chiar în cursul și pe

timpul realizării activității de cercetare. Împotriva acestora se va încerca acoperirea temporară a

zonelor de interes, fixarea imediată a urmelor video, fotografii și schiță.

Pătrunderea unui „val de curioși” la locul faptei poate duce și ea la distrugerea urmelor. Dacă

procesul nu a putut fi împiedicat se va putea proceda și la ridicarea de impresiuni de la aceștia,

pentru a-i putea elimina din cercul de suspecți.

În procesul verbal de cercetare se vor consemna toate modificările intervenite în configurația

locului faptei anterior sosirii echipei operative.

Între primele activități se vor înscrie în mod necesar cele legate de surprindere și fixare a

tuturor împrejurărilor care sunt schimbătoare în timp – mirosuri, umiditate, temperatură și care nu

pot fi reținute prin fotografiere ori imagine video. Ele vor fi apreciate și consemnate în procesul

verbal de cercetare – de pildă, mirosul de praf de pușcă, de alcool, de animal.

Vor fi aleși cel puțin doi martori asistenți care, în calitate de observatori imparțiali, atestă

prin propria semnătură pe procesul verbal veridicitatea celor consemnate sporind încrederea în

realitatea sa. Martorii asistenți sunt aleși dintre persoanele care nu au legături de rudenie cu partea vătămată, cu făptuitorul sau cu vreun membru al echipei de cercetare. De asemenea, martorii asistenți nu trebuie să aibă vreun interes vis-a-vis de părțile enumerate mai sus.

Se va proceda la obținera de informații generale privind fapta și alte elemente utile cercetării

– aspecte anterioare evenimentului, desfășurări ulterioare lui: relațiile victimei cu alte persoane,

persoane pe care le bănuiește ca fiin autorul faptei etc. Informațiile astfel obținute vor fi corroborate cu datele rezultate de la alte persoane, făptuitor, rudele victimei, vecini etc.

După ce s-a obținut un prim tablou estimativ al faptei și împrejurărilor ei concrete se va trece

la repartizarea sarcinilor pentru fiecare membru al echipei și la cercetarea propriu-zisă. Acesta se

va desfășura în două faze – statică și dinamică – și va fi supusă unor reguli tactice generale:

 cercetarea se realizează de îndată => cu operativitate și nu în grabă;

 cerectarea se face în mod complet și cu obiectivitate => toate urmele au aceeași valoare;

vor fi ridicate și consemnate și urmele aparent contradictorii;

 cercetarea trebuie realizată în mod sistematic => munca în echipă trebuie să fie condusă

de către o singură persoană;

 se vor respecta normele procedurale și cerințele morale. În acest sens, membrii echipei

de cercetare nu trebuie să divulge date premature referitoare la cauză, nu trebuie să se pronunțe cu privire la unele elemente care nu sunt evidente (de pildă natura faptei, omor sau sinucidere).

Faza statică presupune o examinare atentă a locului faptei atât în ansamblul său, cât și a

zonelor mai importante, fără a se aduce vreo modificare. În acestă etapă, echipa de cercetare se va concentra pe următoarele activități:

 orientarea de ansamblu și delimitarea zonei supuse examinării. Se vor aprecia

întinderile spațiale în care se va lucra;

 alegerea punctului de debut și a modului în care se va face cercetarea => modalități:

din exterior spre interiorul zonei; din interior spre margini; prin caroiaj (parcelare). În mod concret,

punctul de începere îl constituie centrul zonei – locul unde se află cadavrul, mașina accidentată,

seiful spart etc. Dacă locul faptei este limitat la o încăpere se vor examina ferestrele, mobilierul,

alte obiecte din încăpere pentru descoperirea de urme latente. Când întinderea este mai mare,

parcurgând spre exemplu mai multe încăperi, spații deschise, clădiri, va fi mai greu de ales un loc central, fiind preferabilă alegerea și marcarea căii de acces și cercetarea pe sectoare.

 stabilirea căii de acces a infractorului în câmpul infracțional și limitarea accesului;

 descoperirea și fixarea stării locului => presupune realizarea fotografiilor judiciare,

a înregistrărilor video și a schiței locului faptei. Se măsoară și se consemnează pozițiile, tipul și

distanțele dintre urme, obiecte prin raportarea la cel puțin 2 puncte fixe.

Faza dinamică implică participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigațiilor și

folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice:

 examinarea amănunțită a corpului victimelor,

 executarea fotografiilor și a înregistrărilor video de detaliu,

 luarea primelor declarații ale martorilor, victimelor,

 clarificarea „împrejurărilor controversate.

Secțiunea 3. „Împrejurări controversate”

Cu ocazia cercetării efectuate la locul faptei, pot fi constatate unele situații care au schimbat

conformația câmpului infracțional, dar nu ca o consecință obiectivă a comiterii infracțiunii, ci

rezultând din acțiunea deliberată a autorului prin care se încearcă inducerea în eroare a organelor

judiciare.

Existența unor neconcordanțe sau nepotriviri în ceea ce privește modul de formare și de

dispunere a urmelor, constituie împrejurări de natură a furniza organelor judiciare criterii de

distincție între infracțiunea real comisă și fapta simulată.

Încercarea de disimulare are adeseori caracter demonstrativ, ostentativ, locul faptei apare

adeseori ca un cadru înscenat, regizat. Aspectul inutil complicat al locului faptei, prezența unui

număr mare de urme, dezordine nejustificată, toate contravin tendinței firești a făptuitorului de a

produce cât mai puține modificări și de a părăsi cât mai repede locul faptei. Un alt indiciu îl

constituie prezența sau absența de la locul faptei a unor urme sau obiecte.

În practica instrumentării cauzelor privind infracțiunile comise cu arme de foc putem întâlni

mai multe situații, de pildă: la disimularea unui omor comis prin împușcare, în sinucidere, autorul

infracțiunii pune arma corp delict în mâna victimei. Absența de pe mâinile victimei a depozitelor

de funingine care în mod normal apărpe mâinile trăgătorului în urma împușcării, urme care se

evidențiază la examinarea în spectrul ultraviolet, demonstrează faptul că tragerea nu a fost

executată de către victimă. Pentru concretizare se vor adăuga și alte probe: poziția tubului cartuș

în raport cu poziția victimei, poziția pe crosa armei a unor urme papilare statice în contextul în

care, ca urmare a reculului armei de foc urmele trebuiau să fie dinamice. Toate aceste aspecte

evidențiază intenția de a disimula o infracțiune de omor într-o sinucidere.

Separat de aceste aspecte, în cazul actelor suicidare, după împușcătură, de obicei, victima

scapă arma din mână. Există puține cazuri în care arma rămâne în mâna victimei, fie când tragerea

s-a executat din poziția culcat pe spate și victima rămâne flectată în poziția în care s-a executat

tragerea fie când în urma autoîmpușcării, intervine starea de catalepsie (rigiditate) care blochează

musculatura corpului în poziția în care a survenit decesul.

Pentru lămurirea acestor împrejurări este necesar să se constate starea cadavrului și poziția

în care acesta a fost descoperit. Starea de catalepsie explică prezența pe crosa armei în cazul

sinuciderilor a unor urme papilare statice, care se suprapun peste cele dinamice, rezultate în urma

reculului armei de foc, ca urmare a crispării mâinii victimei în poziția în care a executat focul.

De asemenea, absența urmelor secundare relevă faptul că s-a tras de la o distanță care exclude

posibilitatea autoîmpușcării. Lipsa de la locul faptei sau prezența dar în cantități foarte mici a

urmelor de sânge în cazul reacțiilor violente rezultat al acțiunii armelor de foc, demonstrează că

decesul victimei a survenit în alt loc, iar cadavrul a fost transportat ulterior în locul în care a fost

descoperit.

Direcția de tragere nefirească, indicând poziții ale armei care de obicei nu sunt abordate de

către sinucigași, evidențiează de asemenea, situații controversate care trebuie lămurite cu ocazia

unor experimente vizând măsurători autopsimetrice ale segmentelor anatomice ale victimei și

verificarea dacă acesta putea să se autoîmpuște din poziția respectivă. Mai putem aminti aici de

găsirea unor note cu conținut de „bilet de adio” cu un scris foarte ordonat, cu un scris diferit de cel al victimei, simularea unei efracții cu acțiunea de forțare din interiorul încăperii etc.

Speță: În postul de santinelă de pe perimetrul păzit al unei unități militare, în foișor a fost

descoperit cadavrul unui soldat care nu se alfa în serviciul de gardă. Santinela motiva că victim s-a deplasat la postul său și întrucât erau din aceeași localitate i-a permis să intre în zona

interzisă. Militarul ar fi profitat de faptul că santinela a lăsat câteva clipe arma în foișor, interval de timp în care a coborât pentru a-și satisface necesitățile fiziologice și luând arma santinelei, sa autoîmpușcat.

Din cele relatate de santinelă rezulta că acesta se făcea vinovat de comiterea infracțiunii de

călcare de consemn, aparent neexistând nicio legătură de cauzalitate între acțiunile lui și decesul celuilalt militar.

Examinându-se cu atenție poziția victimei și urmele existente la locul faptei, organele de

urmărire penală au constatat următoarele: victima se afla în poziția „șezut” cu spatele rezemat

de peretele din partea dreaptă a foișorului, acesta prezenta în zona hemitoracică dreapta la o

distanță de 10 cm de mamelon și 15 cm de claviculă un orificiu de intrare în jurul căruia se

evidențiau urmele secundare determinate de factorii suplimentari ai împușcăturii. Urmele aveau

o dispersie ovală pe 3×4 cm. Orificiul de ieșire a fost localizat în zona dorsală a hemitoracelui

stâng la o distanță de nivel de 20 cm față de orificiul de intrare. Făcându-se analiză atentă a

probelor s-a apreciat ca puțin probabilă autolezarea din poziția respectivă. În urma măsurătorilor antropometrice ale cadavrului s-a stabilit că acesta avea o înălțime de 168 cm și lungimea brațelor de 69 cm. Efectuându-se trageri pe un manechin cu aceeași înălțime cu victima s-a stabilit că mărimea dispersiei urmelor factorilor secundari de 3×4 cm la arma în litigiu (pistol mitralieră AK

47 cal. 7,62mm) apare la o tragere de sub un unghi de 45 grade la o distanță de 7 cm a armei de

țintă – adică de corpul victimei. S-a relevat faptul că victima nu putea să se autoîmpuște în

condițiile date, unghiul de tragere și poziția armei raportate la lungimea mâinilor victimei au

evidențiat neveridicitatea versiunii inițiale. Cu ocazia audierilor amănunțite, pus în fața probelor care-l inculpau, B.F. a mărturisit că l-a împușcat pe M.A.

Pentru ca organele de cercetare să nu fie induse în eroare de făptuitor este necesar ca în

procesul verbal de cercetare a locului faptei să fie descrise toate detaliile, toate probele, chiar și

acelea care, la prima vedere, ar fi neconcordante cu restul cadrului.

Secțiunea 4. Procesul verbal de cercetare a locului faptei

Acesta constituie principalul mijloc procedural de fixare a rezultatelor cercetării locului

faptei. Redactarea trebuie făcută de manieră a confericelor ce îl consultă ulterior o reprezentare

corectă a locului faptei. El trebuie să respecte atât cerințele de stil și acuratețe ale unui act

procedural, cât și surprinderea completă a modificărilor de la locul faptei. Nu este admisă inserarea unor date inexistente la momentul cercetării, chiar dacă martorii le indică – de exemplu schimbarea poziției cadavrului, în funcție de opinii sau interpretări personale ale evenimentelor.

Procesul verbal de cercetare a locului faptei trebuie redactat conform cerințelor statuate în

articolele 91 și 131 Cod procedură penală. Astfel, acest act trebuie să cuprindă trei părți preambul,

partea descriptivă și partea finală.

În preambul se consemnează, conform art. 91 C.p.p.:

data și locul unde s-a încheiat preocesul verbal;

numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie (de exemplu: procuror criminalist S.T. de

la Parchetul Tribunalului Cluj, maior B.G. de la IJP Cluj);

numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există;

temeiul de drept al cercetării locului faptei (art. 129 C.p.p.);

ora începerii cercetării, condițiile meteo și de iluminat (pe timp de zi/noapte, cer

acoperit/ceață, soare, ploaie, vânt, ninsoare).

Partea descriptivă este cea mai întinsă, cuprinzând în ordine, conform art. 131 C.p.p.,

descrierea amănunțită a locului faptei, a stării acestuia, a stării victimei, enumerarea și descrierea

tuturor activităților întreprinse, descrierea urmelor și mijloacelor materiale de probă descoperite și examinate, descrierea „împrejurărilor controversate”.

Partea finală va cuprinde enumerarea probelor ridicate, a metodelor aplicate, scopul ridicării

(exemplu: arma de vânătoare, tubul cartuș, 3 alice, o bucată de lemn din patul armei, s-au ridicat

pentru expertizare balistică). Această parte va cuprinde, de asemenea, mențiunea realizării

fotografiilor judiciare, a înregistrărilor video și realizarea schiței locului faptei.

Îtregul proces verbal se semnează pe fiecare pagină și la final de către persoanele care au

participat: organul judiciar, martori asistenți, medic legist, specialiști/experți, persoana suspectată

de comiterea faptei, apărătorul acestuia.

Secțiunea 5. Planificarea urmăririi penale

Fundamentală în descoperirea și cercetarea infracțiunilor, planificarea urmăririi penale

constituie o metodă tactică ce asigură legătura dintre scopul și sarcinile urmăririi penale pe de o

parte și modul efectiv de realizare a acestora pe de altă parte.

Proces dinamic, de evoluție de la general la particular, planificarea urmăririi penale se supune

unor reguli clare de meticulozitate și rigoare, fiind în același timp o structură flexibilă. Acest

caracter aparent contradictoriu este dat de faptul că, în cursul anchetei pot apare elemente noi, care pot schimba imaginea de până atunci asupra cauzei. Planificarea urmăririi penale este guvernată de următoarele principii:

 individualitatea urmăririi penale – generate de faptul că fiecare cauză în parte are

complexitatea și situația sa particulară, impunând tratarea în funcție de detaliile sale concrete.

 Principiul dinamismului – care se prezintă sub două aspecte:

 necesitatea operativității în cercetare și descoperire;

 capacitatea de adaptare permanentă a planului de urmărire penală la situațiile care apărîn

cursul anchetei (versiunile de anchetă se pot modifica pe măsura administrării

probatoriului).

Structura și conținutul planului de urmărire penală

Elaborarea planului de urmărire penală nu este obligatorie, ea fiind cerută mai ales de

complexitatea cauzei. Întocmirea planului de urmărire penală este necesară, în mod obișnuit, în

cauzele în care se conturează încă de la început mai multe versiuni, impunându-se verificarea

acestora. Structura planului de urmărire penală este unitară, având un caracter eficient și organizat, metodic.

Principalele elemente ale planului de urmărire penală sunt:

 versiunile care urmează a fi verificate;

 problemele pe baza cărora vor fi verificate versiunile;

 activitățile care urmează a fi desfășurate.

De asemenea, vor fi prevăzute termenele de soluționare, precum și persoanele vizate sau

cuprinse în activitățile de cercetare. Stabilirea unor termene concrete pentru diferite activități sau probleme care urmează a fi rezolvate este de natură a asugura permanenta progresie a cercetărilor.

Momentul elaborării planului trebuie astfel ales, încât să nu fie nici prea târziu pentru

orientarea corectă a activităților, nici prea timpuriu. Planul de urmărire penală va fi întocmit în

scris.

Conținutul planului de urmărire penală este determinat în principal de sarcinile ce se ridică

în cadrul anchetei, de datele aflate la dispoziția anchetatorului, fiind guvernat de principiul

legalității și al aflării adevărului. El presupune descoperirea, verificarea și clarificarea tuturor

problemelor legate de soluționarea cauzei.

Pot fi utilizate diferite metode:

metoda celor 7 întrebări – practic o enumerare a sarcinilor ce se cer a fi

rezolvate de anchetă: Ce faptă s-a comis? Unde? Când? Cine? Cum? Cu ajutorul cui?

În ce scop?

formula celor 4 întrebări – care se bazează pe elementele constitutive ale

infracțiunii și privesc:

 obiectul infracțiunii, valoarea socială lezată;

 latura obiectivă a faptei care a fost comisă, respectiv

acțiunea/inacțiunea prin care a fost comisă, locul, timpul, nexul cauzal dintre acțiune și

valoarea socială lezată prin aceasta;

 subiectul infracțiunii – activ cât și pasiv;

 latura subiectivă – vinovăție, lipsa vinovăției, culpa, scopul, mobilul.

Secțiunea 6. Versiunile de urmărire penală

Apărca supoziții logice ale organului judiciar care orientează întreaga activitate de stabilire

a împrejurărilor în care a fost comisă o anumită faptă.

Din punct de vedere al criminalisticii, versiunile pot fi considerate ca situații trecute a căror

cunoaștere și stabilire precisă se realizează prin intermediul verificării de ipoteze și presupuneri ce rezultă din anumite indicii. Ele pot fi deci definite ca explicații probabile asupra unei fapte în

integralitatea ei sau a unor momente ale acesteia, întemeiate pe informațiile existente la un moment dat în cercetarea cauzei.

Clasificarea versiunilor:

 versiuni principale (generale) privind fapta în ansamblu, dacă este sau nu de natură

penală.

 versiuni secundare. Acestea vizează numai anumite aspecte izolate, împrejurări pe

plan secund, cum ar fi anumite acțiuni ale victimei anterioare faptei, care însă pot

servi mai apoi la stabilirea mobilului faptei.

În temeiul principiului dinamismului urmăririi penale, în orice moment o versiune secundară

poate să devină versiune principală. Versiunile trebuie fundamentate pe informații exacte, clare,

care pot proveni din diferite surse: probatoriu, constatări, deducții ale anchetatorului. În cazul

datelor rezultate din declarațiile martorilor se va proceda cu circumspecția necesară, evaluându-se

capacitatea martorului de a accede la informația respectivă (cunoștințe, mediu social, cultura, stare a sănătății, poziție, prezența în locul respectiv etc.).

Elaborarea și verificarea versiunilor

Tactica elaborării versiunilor impune ca acestea să fie formulate numai după ce s-au obținut

date suficiente cu privire la fapta comisă. Elaborarea versiunilor de urmărire penală este guvernată de trei condiții esențiale:

5. deținerea de date și informații corespunzătoare cantitativ și calitativ. Acestea sunt

condiționate de calitatea actelor de natură procedurală din care provin.

6. pregătirea profesională multilaterală și experiența în anchetă a celui care

efectuează urmărirea penală.

7. folosirea unor forme logice de raționament deductiv, inductiv, analitic, sintetic.

Exagerarea raționamentelor de tip analogic poate însă conduce la situația de a face

comparații superficiale și a trasa similitudini cu alte cauze soluționate anterior,

aplicând acțiuni de rutină și ignorând principiul individualității urmăririi penale.

Elaborarea versiunilor se supune următoarelor principii:

1. Versiunile se elaborează numai pentru ceea ce poate avea mai multe

explicații.

2. Versiunile se elaborează numai pe baza unor date concrete (de natură

procesuală și completate cu date de natură extrajudiciară).

3. Versiunile trebuie să fie elaborate în legătură cu toate explicațiile

posibile.

4. Versiunile trebuie să fie clare, precise, elaborate în baza unei temeinice

fundamentări logice.

Pentru cauzele în care se elaborează mai multe versiuni pentru aceeași faptă se vor verifica

în paralel toate versiunile elaborate. Aceasta se face prin analiza comparativă a probatoriului, cu

continuarea concomitentă a cercetării cauzei, deoarece trecerea timpului poate duce la

dispariția/alterarea probelor, deformarea percepțiilor martorilor etc.

În caz excepțional, vor putea fi verificate succesiv mai multe versiuni, în funcție de ordinea

evenimentelor sau va fi verificată la început versiunea principală, fiind apoi verificate și versiunile secundare. Este posibil ca, în urma verificării tuturor versiunilor, unele să se confirme integral sau parțial, iar altele să fie infirmate, de asemenea, integral sau parțial.

Exemplu: În cazul unui furt prin escaladare și efracție, a fost sustrasă o cantitate mare de

bunuri voluminoase (TV color, aparate video, receiver satelit, aparate hi-fi, două valize cu haine)care au fost transportate la distanță într-un timp relativ scurt. Autorul, după identificare și

prindere, a declarat în mod constant că a acționat singur, transportând bunurile cu un rucsac și o roabă și că ascunzând temporar o parte din bunurile sustrase într-o grădină, acestea au dispărut până când a revenit să le caute. Din comoditate, cauza părând soluționată, nu au mai fost

elaborate alte versiuni, dar la scurt timp au fost depistați ceilalți doi participanți la furt, care

încercau să vândă tocmai acele bunuri. Cu ocazia reluării anchetei s-a stabilit că fapta a fost

comisă de cei trei împreună și că ei s-au servit la transport de un autoturism a cărei prezență în

zonă o semnalase un martor chiar de la începutul cercetărilor, însă inițial acest amănunt nu a fost considerat important.

După epuizarea verificărilor, versiunile devin fie date concrete cu privire la faptă, conforme

probatoriului administrat, fie – în cazul infirmării lor – simple supoziții, rămase fără interes pentru soluționarea cauzei.

Capitolul 11

CAPITOLUL XI

TACTICA ASCULTĂRII ÎNVINUITULUI, INCULPATULUI

ȘI ALTOR PĂRȚI

Prin intermediul criminalisticii sunt elaborate metodele științifice și tactice de investigare a

infracțiunilor, asigurându-se o bună și eficientă organizare a etapelor de cercetare, a modurilor în care trebuie desfășurate cu cât mai multă eficiență diferitele activități din cursul anchetei, după un plan stabilit.

Probele obținute într-o anumită cauză vor putea fi verificate prin intermediul ascultării

parților: învinuit, părți vătămate, martori. Tot cu această ocazie și pe această cale vor putea fi

completate elementele existente cu privire la cauză. Prin intermediul probelor se realizează principiul aflării adevărului în cauză.189

Noțiunea de probă vizează toate faptele și împrejurările care trebuie dovedite în rezolvarea

cauzei.

Faptele și împrejurările din cuprinsul probațiunii sunt de două feluri:

 fapte principale;

 fapte probatorii.

Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sunt cuprinse în faptul principal, dar

a căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal.

Un procedeu probator esențial este cel al audierii persoanelor.

Secțiunea 1. Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Ascultarea învinuitului sau inculpatului este o activitate procesuală și de tactică

criminalistică, efectuată de către către organul de urmarire penală, în scopul stabilirii unor date cu valoare probantă necesare aflării adevărului în cauză. Cu această ocazie învinuitul/inculpatul poate face mărturisiri complete sau doar parțiale, cu privire la infracțiunea săvârșită și la circumstanțele legate de comiterea ei. Există însă și posibilitatea ca acesta să manifeste un comportament simulat,încercând să se sustragă de la răspunderea penală, recunoscând alte roluri sau alte acțiuni (de exemplu,să recunoască doar că ar fi stat de pază la comiterea furtului, sau să recunoască doar că a scos bunul din unitate după ce acesta a fost sustras de un alt autor, etc.).

Etapele ascultării pot fi cuprinse în:

(1) Pregătirea ascultării

În această etapă se vor stabili problemele care urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării,

tactica de ascultare, precum și materialul probator ce urmează a fi folosit în cursul ascultării, ținând

cont de particularitățile fiecărei infracțiuni în parte, de împrejurările comiterii faptei, de personalitatea

și psihologia făptuitorului/făptuitorilor. Datele preliminare despre aceștia: antecedente penale, mediul

socio-familial de proveniență, pregătirea școlară, comportamentul anterior etc., pot fi foarte

importante pentru buna pregătire și realizarea cu succes a ascultării.

(2) Studierea materialului cauzei

Pe această bază vor fi stabilite persoanele care urmează a fi audiate în cauză în calitate de

învinuiți sau inculpați, faptele care au fost reținute în sarcina acestora, participanții, calitatea și

contribuția lor la comiterea faptei, problemele ce urmează a fi lămurite prin intermeiul audierii.

Studiul materialului trebuie făcut cu obiectivitate, atât cu observarea probelor în acuzare, cât

și a celor în apărare, a circumstanțelor atenuante sau agravante.

(3) Cunoașterea învinuitului sau inculpatului

O bună stăpânire a datelor cauzei presupune, pe lângă cunoașterea faptelor concrete comise

de către autorul faptei și preocuparea pentru cunoașterea trăsăturilor personalității și a profilului psihic ale acestuia.

Date de acest gen se pot obține pe mai multe căi, atât directe, cât și indirecte. În cadrul

activităților de informare indirectă se înscriu: investigații cu privire la persoana sa, date rezultate din cercetarea la fața locului, verificări la cazierul judiciar și în evidențele operative, audieri ale altor martori sau învinuiți, studierea unor înscrisuri care emană de la învinuit sau inculpat. Pe cale directă,se pot obține date prin intermediul unor perchezitii, aplicare de sechestru, reținere sau arestare,precum și prin audiere.

(4) Întocmirea planului de ascultare

Urmare a pregătirii audierii se poate întocmi un plan de ascultare. Acesta va avea în vedere

următoarele aspecte:

 problemele ce urmează a fi lămurite cu ocazia ascultării;

 materialul probator ce va fi utilizat în cursul ascultării;

 forța probatorie a materialului existent (probe directe, indirecte, mijloace materiale de probă);

 momentul operativ oportun pentru utilizarea materialului probator în anchetă;

 datele cunoscute despre personalitatea și psihologia celui ce urmează a fi ascultat.

Întocmirea acestui plan este recomandabilă anchetatorilor cu mai puțină experiență. Interesul

este ca, pe masura creșterii experienței, să crească și nivelul de pregătire în instrumentarea corectă a cauzelor.

(5) Asigurarea prezenței apărătorului

Prezenta apărătorului este obligatorie în situațiile prevăzute de lege, după începerea urmăririi

penale în cauză, însă nu se va permite apărătorlui să intervină în desfășurarea ascultării, în scopul

obstrucționării relatărilor.

Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului

Conform prevederilor art. 70 din C.pr.pen., ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge

trei etape:

1) verificarea identității, urmată de punerea în vedere a învinuirii și garantarea dreptului la

apărare;

2) ascultarea relatării libere;

3) adresarea de întrebări și ascultarea răspunsului (ascultarea dirijată).

Privitor la verificarea identității, trebuie să aratăm că ea este de natură să ducă la evitarea

greșelilor și neînțelegerilor privind datele de identitate ale persoanei ce va fi ascultată. După luarea datelor de identitate, învinuitului i se vor aduce la cunoștință învinuirile (învinuirea), explicându-i, dacă e necesar, esența acesteia.

În această etapă vor putea avea loc anumite discuții prealabile (în cazul unei ascultări primare),

care să permită o primă ,,tatonare” a învinuitului ca persoană, preocupări, mentalități, pregătire

profesională, etc. Pe această cale, se poate realiza o apropiere psihică, de natură să conducă adeseori la o atitudine sinceră.

i) Etapa relatărilor libere

Odată cu trecerea ascultării în această fază, se va cere celui ascultat să relateze despre fapta

comisă cât mai pe larg, fără a omite nimic, cerându-i-se să invoce și probele pe care le consideră

necesare în apărarea sa.

În timpul relatărilor libere vor fi respectate cu strictețe următoarele reguli tactice:

a) Nu se va încerca obținerea recunoașterii cu orice preț a săvârșirii faptei; recunoașterea nu este

,,regina probelor” și are aceeași valoare probatorie ca și celelalte probe cu care se coroborează.

b) Nu se va întrerupe firul relatărilor prin formularea de noi întrebări, sau prin darea unor replici, și chiar atunci când se observă nesinceritate, învinuitul sau inculpatul trebuie lăsat să termine relatarea.

Atunci când se observă că relatarea se îndepărtează de subiect și include aspecte care nu au legatură

cu cauza, discuția va fi reorientată spre aceasta, cerându-se declarații asupra fondului cauzei.

În cazul în care fapta pentru care este cercetat este susceptibilă de încadrări diferite sau dacă

este vorba de mai multe fapte, ascultarea trebuie să privească fiecare împrejurare în parte. La

terminarea relatării libere cu privire la împrejurarea respectivă, sau cu privire la o anumită faptă ce este cercetată, urmează a fi adresate întrebări în legatură cu acele episoade. Numai după lămurirea completă a împrejurărilor unei anumite fapte se poate trece la ascultarea relatărilor libere cu privire la alte fapte.

Prin intermediul relatării libere poate fi cunoscută și analizată poziția făptuitorului prin

compararea celor prezentate cu probatoriul existent la dosarul cauzei. Observațiile rezultate în

acestă fază vor putea fi utilizate la stabilirea procedeelor tactice care urmează a fi utilizate în

continuare. Chiar atunci când ne aflăm în fața unui învinuit / inculpat care neagă în totalitate

fapta, denaturând adevărul, nu se va adopta o poziție ostilă, nici reactții rigide, deoarece printr-o

bună adaptare a tacticii în continuare va putea fi dovedită poziția recalcitrantă, obstrucționistă, a

celui ascultat.

ii) Ascultarea dirijată (adresarea de întrebări)

Moment deosebit de important al ascultării, acestă etapă dă masura calităților anchetatorului,

a modului în care a pregătit ascultarea, spiritul de observație, inițiativa și perspicacitatea sa.

Întrebările ce vor fi adresate vor viza obținerea unor explicații complete asupra tuturor faptelor

ce au fost reținute, verificarea și cunoașterea tuturor argumentelor invocate în apărare. Pentru

obținerea unor date noi, necunoscute anterior, în legatură cu faptele de importanță, esențiale pentru

cauză, a lămuririi complete a explicațiilor învinuitului sau inculpatului, se vor adresa întrebări asftel încât să nu mai rămână aspecte neclarificate în declarație.

De asemenea, se va insista pentru obținerea de date și detalii cu privire la anumite fapte

necesare pentru verificarea sincerității declarațiilor. Se va urmări demascarea declarațiilor nesincere,când acestea vin în contradicție cu probatoriul administrat, existent în dosarul cauzei.

Întrebările trebuie să îndeplinească anumite condiții:

 să fie clare și precise;

 să fie formulate la nivelul de înțelegere al celui ascultat;

 să nu fie sugestive;

 să oblige la un răspuns complet/relatare și să nu genereze răspunsuri de genul ,,DA”,

,,NU”;

 să nu pună în dificultate pe cel ascultat atunci când acesta este sincer, interesat în

declararea adevărului.

În procesul ascultării pot fi folosite mai multe multe categorii de întrebări, în raport cu scopul

urmărit, cu natura și aria de cuprindere a aspectelor ce urmează a fi clarificate.

În acest sens pot fi adresate :

(a) Întrebări temă – care vizează fapta în ansamblul ei, având un caracter general;

(b) Întrebări problemă – care urmăresc lămurirea unor aspecte ale activității ilicite, sau ale cauzei.

(c) Întrebări detaliu – care au un caracter strict limitat la anumite amănunte, prin care se urmărește obținerea de explicații ce pot fi verificate. Aceste întrebări pot fi: de precizare, de

completare, de control. Prin adresarea acestor întrebări se urmărește determinarea cu

exactitate a împrejurării în lămurirea unor aspecte omise cu ocazia relatării libere, pentru

verificarea sincerității și constanței în declarații a celui ascultat.

Procedee tactice utilizate în ascultarea învinitului sau inculpatului. Aceste procedee tactice

sunt folosite pentru prezentarea probelor privind vinovăția.

 Audierea progresivă

Așa cum o arată și denumirea, această modalitate se bazează pe prezentarea gradată a

probatoriului. Mai întâi vor fi prezentate probele de mai puțină importanță (cele care privesc

amănunte secundare ale infracțiunii), apoi cele mai importante, cele care privesc faptul principal.

Acestă gradare poate să determine pe cel ascultat să renunțe la eventualele declarații mincinoase

făcute anterior.

 Audierea frontală

Se realizează prin prezentarea neasteptată a celor mai puternice probe. Această abordare

directă, frontală, este menită să spargă verigile fragile ale apărării învinuitului, urmărind determinarea acestuia la declarații sincere.

Din punctul de vedere al relației psihologice anchetator-anchetat, aceasta trebuie să

evidențieze contactul cu o autoritate. Se va menține o atitudine sobră, politicoasă, dar rezervată,

profesională prin ținuta și vocabularul anchetatorului.

Acesta va solicita lămuriri, va pune întrebări, creând un climat de natură a atrage încrederea

și respectul celui ascultat.

Când învinuitul sau inculpatul va invoca un anumit alibi, i se vor cere lămuriri cu privire la

unele amănunte din cursul relatărilor libere. Dacă apărunele inadvertențe, neconcordantțe, se vor cere suplimentar explicații, se vor solicita, de exemplu, prezentarea biletelor de călătorie atunci când se

susține lipsa din localitate la data comiterii faptei, eventuale alte acte doveditoare ale acestui fapt

bilete de cazare la hotel, bilete de ieșire din spital, delegații, etc.

În general, se vor realiza ascultări repetate menite să asigure verificarea și completarea

declarațiilor date la prima ascultare. Prin intermediul ascultărilor se vor urmări a fi evidențiate

momentele deosebit de importante ale apariției ideii infractionale, ,,lupta motivelor” și deliberarea

sau luarea hotărârii. În aceste condiții, faptul ilicit nu rămâne o simplă achiziție aleatorie, periferică

în conștiința autorului, ci se conturează ca o structură infracțională stabilă, cu încărcătură de natură psiho-afectivă specifică, și cu un rol motivațional bine definit.

Secțiunea 2. Valoarea probantă a declarațiilor învinuitului

Conform prevederilor art.69 C.pr.pen., declarațiile învinuitului sau ale inculpatului făcute

în timpul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care acestea se

coroborează cu celelalte mijloace de probă existente la dosarul cauzei.

Declarația învinuitului sau inculpatului are o valoare condiționată, deoarece nu are forță

probantă numai dacă se coroborează cu celelalte mijloace de probă. Inculpatul sau învinuitul pot

oricând să revină asupra declarației date în cursul procesului penal, declarația fiind retractabilă.

În măsura în care numai anumite părți ale declarației se coroborează cu alte probe, organul

de cercetare penală sau instanța de judecată poate reține numai ceea ce se confirmă și prin alte

probe. Astfel declarația învinuitului sau inculpatului are un caracter divizibil.

Raportat la caracteristicile declarației învinuitului sau inculpatului, putem reține că aceasta

luată izolat nu are forță probantă.

Secțiunea 3. Consemnarea declarațiilor învinuitului sau inculpatului

În conformitate cu art. 73 C.pr.pen., declarațiile se consemnează în scris. Învinuitul sau

inculpatul semnează declarația pe fiecare pagină, după ce în prealabil a citit declarația și este de

acord cu cele consemnate. În cazul în care învinuitul sau inculpatul nu poate ori refuză să semneze declarația se face mențiune despre aceasta.

Declarația mai este semnată și de către organul de urmărire penală care a procedat la

audiere ori de către președintele completului de judecată și de către grefier, iar în cazul în care

declarația a fost luată prin intermediul unui interpret, declarația va fi semnată și de către acesta din urmă.

În cazul în care învinuitul sau inculpatul revine asupra declarației sau are de făcut

completări, atunci și acestea vor fi semnate în modalitatea arătată anterior.

Redactarea declarațiilor trebuie să corespundă întocmai expunerii învinuitului sau

inculpatului, utilizându-se cuvintele și expresiile acestuia. Sunt de evitat reformulările, adăugirile

sau interpretările celor declarate.

În cazurile mai complexe, precum și în cazul în care învinuitul sau inculpatul este o

persoană dificilă, se impune utilizarea mijloacelor tehnice de investigare.

Fonograma și videograma sunt mijloace tehnice de fixare a declarațiilor, mijloace la care

practica judiciară recurge de fiecare dată când se dorește reținerea întregului răspuns dat de

persoana care face relatarea.

De asemenea, fixarea declarațiilor pe bandă magnetică sau videomagnetică prezintă

importanță și din punct de vedere psihologic. Modulațiile vocii, pauzele și șovăielile persoanei,

precum și condițiile în care a fost făcută ascultarea pot fi folosite în aprecierea probelor.

Dacă se recurge la această metodă de fixare a declarațiilor, acest aspect trebuie să fie adus

la cunoștința persoanei ce urmează să fie ascultată. La începutul benzii, se imprimă timpul și locul

imprimării, datele personale ale celui ascultat, numele și prenumele reprezentanților organului

judiciar, datele tehnice ale magnetofonului, ale benzii utilizate și numărul turațiilor pe secundă.

Acestor date urmează întreg procesul ascultării. La sfârșit se ascultă întreaga bandă, după care

persoana în cauză arată, prin imprimarea vocii, dacă cele înregistrate corespund cu cele declarate.

Despre înregistrări se fac mențiuni în declarația scrisă care rămâne totuși cel mai important

mijloc procedural de consemnare a rezultatelor audierii.

Secțiunea 4. Ascultarea martorilor

Conform prevederilor art. 78 din C.pr.pen., martor este persoana care are cunoștiința despre

vreo faptă sau vreo împrejurare de natură a servi la aflarea adevărului în procesul penal.

Deși legea prevede că orice persoană poate fi ascultată ca martor, conform art. 79 și 80 din

C.pr.pen., există unele excepții: persoana obligată la secret profesional, soțul și rudele apropiate ale

învinuitului, (nu sunt obligate să depună ca martori, persoanele cu defecte psihofiziologice…). În

ascultarea martorilor vor trebui avute în vedere câteva elemente ce pot influența atât obiectivitatea relatărilor, ciât și acuratețea lor.

Pentru a putea aprecia obiectivitatea declarațiilor martorilor, pe lângă regulile tactice de

ascultare, este necesar ca anchetatorul să cunoască și să înțeleagă și legile psihice pe care se

fundamentează procesele de cunoaștere a realității obiective: percepția și memorizarea.

PERCEPȚIA

Poate fi definită ca fiind complexul senzațiilor ce sunt primite de la diferitele calități ale

obiectelor, proceselor și fenomenelor lumii exterioare și care sunt reflectate sub forma unor imagini concrete. Deosebit de importante pentru calitatea percepțiilor îl au reprezentările, bazate pe experiența acumulată în cursul existenței anterioare. Cu alte cuvinte, lucrurile, fenomenele cunoscute anterior, vor fi percepute mai ușor, mai exact. De aceea, într-o cauză cu mai mulți martori ai unui

anumit eveniment, este mai util d.p.d.v. tactic, dar în același timp este necesar și obligatoriu a fi audiați în primul rând martorii care, datorită experienței personale (de viață sau profesională) cunosc bine

domeniul în care se includ împrejurările care sunt vizate de anchetator prin ascultarea lor cu prioritate.

Procesul percepției poate fi influențat de factori de natură obiectivă, dar și de factori de natură

subiectivă.

a) factori obiectivi

 condițiile meteorologice (ex. – ploaie, ninsoare, ceață, etc.);

 intervalul extrem de scurt al percepției fenomenului sau obiectului, persoanei;

 zgomotul de fond din locul respectiv;

 grosimea unor obiecte interpuse între martor și fenomenul, obiectul, persoana

percepută.

b) factori subiectivi

 deficiențe, defecțiuni ale analizorilor la nivelul receptorilor perceptivi, sau în zona

corticală;

 abateri, fluctuații ale atenției;

 stări afective puternice, (frică, oroare, rușine, furie, etc.);

 stările de oboseală;

 nivelul diferit de dezvoltare al simțului de observație;

 excesiva dominatție a unor reprezentări despre lucruri percepute în cursul

experiențelor anterioare.

MEMORIZAREA

Baza acestui fenomen o constituie plasticitatea sistemului nervos, el constând în capacitatea

unei persoane de a își intipări obiectele și fenomenele percepute din lumea exterioară și de a le

reproduce în conștiința sa.

Datorită stimulilor externi au loc procese nervoase de excitație sau inhibiție a unor părți ale

scoarței cerebrale. Aceste procese formează conexiuni corticale temporare care produc în țesuturile nervoase schimbări funcționale. Aceste ,,urme nervoase” permit reproducerea factorului generator de excitație/inhibiție (evocarea acestora) chiar în lipsa stimulilor externi. Memoria unei persoane poate avea ca dominantă:

 capacitatea motrică (a mișcărilor);

 componenta vizuală;

 componenta auditivă;

 capacitatea logico-verbală;

 componenta emotivă.

Trebuie precizat că procesul de memorizare poate fi atât voluntar (dezvoltat prin repetarea

noțiunilor), cât și involuntar. Încă din faza de relatare liberă, anchetatorul va trebui să surprindă tipul

de memorie pe care îl posedă martorul și să exploateze această trăsătură. Rememorarea anumitor

lucruri în cursul ascultării martorului va fi influențată de starea de emoție, de oboseală de sănătate, de vârstă, sau chiar de starea de amnezie în care se află martorul.

Un factor deosebit de important ce va trebui luat în calcul în aprecierea obiectivității și

acurateții relatărilor făcute de martor este timpul scurs de la perceperea fenomenului, obiectului,

ființei asupra caărora se face relatarea.

Uitarea este un fenomen firesc și necesar, producându-se prin degradarea unor legături

temporare dintre celulele nervoase corticale, fără însă ca această degradare să însemne dispariția lor

în totalitate. Trebuie avut în vedere și faptul că intervenția unor stări afective prea îndelungate

(orgoliu, temere, umilință, etc.) poate inhiba legăturile nervoase temporare, afectând procesul de

memorare. În aceste condiții, pe fondul unor permanente stimulări de natură negativă, pot apărea

memorări și interpretări false involuntare, acestea întipărindu-se în această formă distorsionată în

mintea unei anumite persoane. Mai pot interveni apoi, odată cu trecerea timpului, alți factori de

origine exterioară (zvonuri, denaturări), care deformează imaginea memorată, prin transmitere și

interpretare provenind de la diverse alte persoane care ,,fabulează” în necunoștință de cauză, ș.a.m.d.

Secțiunea 5. Tactica ascultării martorilor

În primul rând este necesară studierea atentă a dosarului, cunoașterea relațiilor dintre martor

și învinuit și înțelegerea în general a poziției acestuia în cauza respectivă, desprinderea

caracteristicilor de bază ale martorului din punct de vedere psihologic, afectiv, etc.

Vor fi stabilite problemele care urmează a fi lămurite cu fiecare martor în parte, întrebările

care vor fi puse și ordinea acestora.

Pentru cauzele complexe, mai ales pentru anchetatorii aflați la începutul activității, se

recomandă întocmirea unui plan de ascultare, cu indicarea tuturor datelor ce trebuie lămurite.

Ascultarea martorului parcurge trei etape:

(1) Identificarea persoanei martorului, după care va fi întrebat dacă este rudă cu vreuna dintre

părți și în ce relații se află cu acestea. Se va clarifica și dacă a suferit vreo pagubă în urma infracțiunii.

Pot fi purtate unele discuții prealabile, apte a aduce încrederea martorului. Tot în acestă primă etapă se va cere martorului să depună jurământul.

Consideram ca este necesar să se acorde importanță acestui moment, pentru a face ca martorul

să simtă importanța celor ce urmează a fi declarate, conferind solemnitate momentului. Se vor evita deci atitudini ,,funcționărești” față de aceste momente.

(2) Ascultarea relatărilor libere asupra împrejurărilor cunoscute cu privire la cauză. Ca și în

cazul inculpatului, este recomandat ca cel ce relatază liber să nu fie întrerupt decât atunci când se

observă îndepărtarea de la cauză. Prin relatarea liberă există posibilitatea ca martorul să dezvolte noi

aspecte, necunoscute de anchetator și care chiar au scăpat într-o primă fază martorului, dar pe care acesta, rememorând evenimentele și le reamintește, permițând cunoașterea unor noi aspecte asupra faptei. Aceste date noi vor fi însă privite cu reticența necesară și verificate cu ajutorul restului datelor existente.

(3) Etapa adresării de întrebări conform celor pregătite dinainte. Întrebările vor fi clare și

precise, desfășurându-se într-o succesiune graduală.

Întrebările nu vor fi puse cu intenția de a intimida martorul, dar nici nu vor fi întrebări

sugestive, de natură a sugera anumite răspsunsuri. Uneori, odată cu întrebările, se pot prezenta

martorilor anumite obiecte, probe, care pot permite o corectă rememorare sau care permit demascarea unor declarații nesincere, denaturate.

Pe parcursul ascultării se va menține o atitudine neutră, fără exteriorizarea unor atitudini de

aprobare sau dezaprobare, acestea putând inflența atitudinea martorului, devenind ,,sugestii voalate” sau chiar elemente de presiune psihologică asupra unora dintre persoanele ascultate. Tot în categoria întrebărilor sugestive pot fi incluse și întrebările alternative care propun martorului să aleagă între două variante, uneori acesta alegând varianta de răspuns pe care o consideră ca ,,favorabilă opiniei anchetatorului”, deși datele sale diferă.

De mare ajutor este observarea comportamentului celui ascultat pe timpul relatărilor,

permițând anchetatorului alegerea și adaptarea procedeelor de audiere.

Ascultarea martorilor nu trebuie să fie făcută ca o formalitate, pasiv, impunându-se permanent

o atitudine activă a anchetatorului, în scopul aflării adevărului obiectiv.

Secțiunea 6. Ascultarea părții vătămate

Aceste declarații au o desebită importanță, deoarece partea vătămată este în general purtătorul

unui bagaj de informații deosebit de prețioase privind autorul și împrejurările faptei, întinderea

pagubelor, suferințele fizice și psihice ș.a.

Victimele infracțiunilor, datorită componentei subiective care intervine, ,,pot să denatureze

voluntar relatările despre starea de fapt”, fie pentru a nu evidenția contribuția lor la geneza

conflictului, fie pentru a putea obține despăgubiri mai mari, etc.

Cunoașterea acestei posibilități nu trebuie însă sș genereze o atitudine de neîncredere în

sinceritatea declarațiilor victimei. Aceasta este în măsura să identifice pe autorul faptei, bunurile

sustrase, instrumentele vulnerante folosite, eventualii martori. Pentru situația când fapta a fost

comisă în lipsa părții vătămate (furt, distrugere, etc.), aceasta poate indica autorii bănuiți, persoane care cunoșteau existența bunurilor sustrase în locul respectiv etc.; ascultarea victimei va fi precedată de o pregătire în sensul bunei cunoașteri a datelor de la dosarul cauzei privind data, locul, modul,

mijloacele comiterii faptei/faptelor, extinderea pagubelor materiale, gravitatea leziunilor fizice,

ș.a.m.d. Această etapă de pregătire implică și culegerea de date suplimentare cu privire la persoana și

personalitatea victimei. Datele vor fi obținute din mediul socio-profesional, purtând asupra

comportamentului său, în familie și societate, antecedente de violență, consum de alcool, ocupații,venituri, etc.

Ascultarea victimei va fi și ea precedată de unele discuții prealabile, de natură să completeze

datele obținute în prealabil despre aceasta și să aducă o atmosferă de încredere și sinceritate. Se poate face o trecere treptată de la unele elemente ale discuțiilor prealabile la ascultarea propriu-zisă, care se va face mai întâi în forma relatării libere. Se cer și în acest caz respectate regulile cu privire la

menținerea unei atitudini neutre, dublată de atenție și de menținerea relatărilor în sfera de legatură cu cauza, fără a permite divagații inutile de la subiect.

Relatările libere vor fi urmate de adresarea de întrebări, care vor putea privi:

– raporturile anterioare cu infractorul. Dacă era sau nu cunoscut, ca și conduita în

momentele anterioare faptei.

– momentele efective ale comiterii faptei. Aceste întrebări vin să completeze datele din

relatarea liberă privind locul, timpul și modul comiterii. Se vor putea detalia numărul de participanți,loviturile aplicate, eventual chiar și ordinea acestora, fraze sau cuvinte surprinse, alte elemente semnificative care pot fi scăpate într-o primă relatare. Se vor cere detalii de identificare a bunurilor furate, etc.

– elemente ulterioare comiterii faptei. Vor fi lămurite aspecte privind atitudinea

infractorului față de consecințele faptei, alte persoane apărute la locul respectiv, ce s-a întreprins

imediat, ducerea victimei la spital, prim ajutor, urmărirea autorului, încercarea limitării pagubelor etc.; după clarificarea tuturor aspectelor arătate, se va cere părții vătămate să-si precizeze eventualele pretenții și dacă mai are ceva de declarat.

Uneori, anchetatorul se poate afla în fața unor situații deosebite de realizare a audierii, când

victima se află în stare gravă, datorată sau nu faptei. Se va cere avizul medicului curant, care poate

aprecia luciditatea și rezistența fizică a victimei. În aceste cazuri, ascultarea va fi scurtă, concisă,

fiind obținute relatări generale, conform structurii elemetelor anterioare comiterii fatei, momemtului faptei și eventualelor date ce ar permite identificarea infractorilor.

Secțiunea 7. Ascultarea minorilor

Dată fiind situația deosebită sub aspectul dezvoltării psihice și fizice a persoanelor minore,

aflate în faza conturării personalității, a acumulării unor cunoștințe de viață și profesionale, ascultarea acestora comportă unele elemente de dificultate suplimentare.

Ascultarea minorilor presupune o și mai atentă pregătire, cerută de situația oarecum specială,

de necesitatea cunoașterii personalității minorului sub multiplele ei aspecte, adoptând o tactică de

ascultare corespunzătoare vârstei acestuia. Trebuie cunoscute și ințelese particularitățile de psihologie

specifice fiecărei vârste din cadrul minoratului. Se vor obține date prealabile din mediul familial,

școlar, de la locul de muncă, precum și cu privire la preocupările, cercul de preieteni, activitățile

preferate de minor.

Din discuțiile cu rudele, părinții, profesorii și prietenii minorului, va putea fi conturat un

portret psiho-afectiv și intelectual, de natură a permite o bună planificare a strategiei de ascultare. Vor putea fi stabilite persoanele cu care comunică mai ușor, care îl pot influența, în care are mai multă încredere, putând fi alese dintre acestea pentru a asista la ascultarea minorului.

În aprecierea declarațiilor se va ține seama de specificul vârstei, de influențele posibile

ale ,,teribilismului” adolescenței, de limitele experienței de viață și ale bagajului intelectual. Cu toate acestea, declarațiile minorului nu vor trebui privite cu ironie sau superioritate, deoarece o atitudine

prea rece a anchetatorului va putea genera un recul, un refugiu și deci va îngreuna comunicarea. De asemenea, o atitudine prea laxă, ar putea atrage tendința minorului de a fabula.

Ascultarea minorului va fi precedată de desfășurarea unor discuții prelabile menite să ușureze

stabilierea unor relatii de încredere între minor și organul judiciar. Discuțiile vor putea fi orientate

spre dezvăluirea preocupărilor minorului, facându-se apoi o trecere treptată spre ascultarea relatării libere.

Relatarea liberă va fi precedată de prezentarea calității în care este ascultat, cu prezentarea

învinuirii, cerându-se să redacteze o declarație scrisă asupra acesteia.

Se vor respecta aceleași reguli de sobrietate în ascultarea relatarilor libere, fără intervenții

inutile, sau mimici sugestive, care, mai ales în cazul minorilor, pot aduce la rezultate nedorite:

fabulație copilarească, negarea oricăror fapte, refugiul în mutism ș.a. Nu se vor face amenințări sau promisiuni de creare a unei situații mai dificile sau mai ușoare în proces, deoarece ele ar afecta în mod evident sinceritate declarațiilor minorului.

Faza de ascultare dirijată – presupune orientarea în punerea acestor întrebări în funcție de

natura faptei, de modul și condițiile săvârșirii, de poziția procesuală, precum și de trăsăturile de

personalitate ale minorului desprinse în cursul pregătirii și al realizării ascultării. Vor fi adresate, în funcție de ansamblul problemelor ce trebuie detaliate, întrebări privind momente și relații anterioare comiterii faptei, întrebări privind elemente din timpul comiterii faptei, cât și întrebări privind anumite evenimente, atitudini, discuții, după comiterea faptei.

Se vor pune întrebări clare, fără tentă sugestivă, fără mai multe înțelesuri.

Capitolul 13

CAPITOLUL XIII

TACTICA EFECTUĂRII PERCHEZIȚIEI

Secțiunea 1. Noțiunea, importanța și cadrul legal privind percheziția

 Considerații generale cu privire la percheziție

Legea procesual penală a prevăzut activități menite să conducă la descoperirea și ridicarea

obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, ce constituie mijloc de probă, cunoscute de organul de

urmărire penală, precum și la eventuala descoperire a altor elemente de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului. Una dintre aceste activități este și percheziția.

Prin percheziție se înțelege acel act procedural ce face parte din activitatea de urmărire

penală și tactică criminalistică, destinat căutării și ridicării unor obiecte care conțin sau poartă

urme ale unor infracțiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute

organului judiciar și care pot servi la aflarea adevărului.

Cadrul procesual privind percheziția este reglementat prin art. 100-111 C.pr.pen. Astfel,

potrivit art. 100 al.1, 2 C.pr.pen, percheziția poate fi domiciliară și corporală și poate fi dispusă

numai de judecătorul de la instanța competentă să judece cauza în fond sau de judecătorul de la

instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din

care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Percheziția poate

fi dispusă ori de câte ori este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor sau atunci când

o persoană căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris, tăgăduiește existența sau deținerea acestuia.

Prin efectuarea percheziției, în funcție de natura infracțiunii, se dorește atingerea unuia sau

mai multor scopuri, după cum urmează:

 Descoperirea de obiecte sau înscrisuri care conțin sau poartă urmele infracțiunii;

 Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori care au fost folosite sau au fost

destinate să servească la comiterea infracțiunii;

 Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori produs al infracțiunii;

 Identificarea și ridicarea bunurilor provenite din infracțiuni;

 Descoperirea persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau

executarea pedepsei;

 Descoperirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau părților de

cadavre;

 Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori deținute contrar dispozițiilor legale:

arme, muniții, droguri, metale și pietre prețioase;

 Descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori aflate în patrimoniul făptuitorului sau

a părții responsabile civilmente care fac obiectul indisponibilizării, în vederea

recuperării prejudiciului cauzat prin infracțiune;

 Descoperirea și ridicare de bunuri, înscrisuri și valori, provenite din infracțiuni

săvârșite anterior și ai cărei autori nu au fost descoperiți.

A. Percheziția domiciliară

Art. 27 din Constituția României garantează inviolabilitatea domiciliului, dar în același

timp prevede și excepțiile de la regula inviolabilității domiciliului:

 Pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești

 Pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei

persoane

 Pentru apărarea siguranței naționale sau a ordinii publice

 Pentru prevenirea și răspândirea unei epidemii

În completarea excepțiilor enumerate mai sus, vin și prevederile art. 49 din Constituție,

care arată care sunt situațiile în care drepturile și libertățile cetățenești pot fi restrânse. Dar, tot

același articol, la al doilea alineat, prevede faptul că această restrângere trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, fără să aducă atingere existenței dreptului sau libertății.

Tot prin Constituție este indicată și autoritatea competentă să încuviințeze percheziția,

procedura și timpul de efectuare a acestora, după cum urmează: ”perchezițiile se dispun de

judecător și se efectuează în condițiile și formele prevăzute de lege. Perchezițiile în timpul nopții

sunt interzise, afară de cazul infracțiunilor flagrante.”

Normele incluse în art. 27 din Constituție au caracter de generalitate și reprezintă principii

constituționale. Aplicarea concretă a acestora se realizează prin intermediul legii procedural

penale, întrucât Constituția nu poate intra în probleme de detaliu.

Conform prevederilor art. 100 și art. 111 C.pr.pen. rezultă două situații:

a) În prima situație percheziția poate fi dispusă când:

▪ există un obiect sau înscris care interesează urmărirea penală sau judecata și care se află în posesia unei persoane;

▪ organul judiciar a solicitat acel obiect sau înscris care poate servi ca mijloc de

probă;

▪ persoana tăgăduiește existența sau deținerea acestora.

Percheziția poate fi dispusă doar dacă aceste condiții sunt îndeplinite cumulativ.

b) În a doua situație percheziția poate fi dispusă dacă actul procedural este necesar

pentru descoperirea și strângerea probelor. În raport de calitatea persoanelor ce urmează a fi

percheziționate, legislația noastră prevede și alte condiții cu valoare de garanții suplimentare,

instituite în scopul evitării unor acțiuni judiciare.

Dacă se constată o încălcare a dispozițiilor legale care reglementează efectuarea

perchezițiilor, încălcare ce a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, atât instanța cât și procurorul vor dispune în condițiile art. 197 al. 4 C.pr.pen., anularea actului.

B. Percheziția corporală

La articolul 23 din Constituție, care reglementează libertatea individuală, în alineatul 2, se

precizează că percheziționarea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu procedura

prevăzută de lege.

În practică percheziția vizează nu numai obiectele de îmbrăcăminte, ci și corpul persoanei,

ea extinzându-se asupra a tot ceea ce poartă persoana asupra sa ori cu sine: încălțăminte, geantă,

servietă, valiză etc.

Percheziția corporală are caracter distinct, dar poate fi efectuată simultan cu cea

domiciliară.

Actul procedural al percheziției trebuie efectuat numai când există suficiente și serioase

indicii că pe această cale se vor descoperi probe, iar procedeul este indispensabil pentru aflarea

adevărului și justa soluționare a cauzei.

Potrivit art. 100 al. 5 din C.pr.pen., percheziția corporală ca și cea domiciliară, poate fi

dispusă de către judecător, prin încheiere motivată la cererea procurorului, în cursul urmăriri

penale sau a judecății. Potrivit art. 106 al. 1 C.pr.pen. percheziția corporală se efectuează de către

organul care a dispus-o, cu respectarea dispozițiilor art. 104 al. 1, sau de persoana desemnată de

către acest organ.

Singura situație în care organele de cercetare penală pot să efectueze percheziții corporale

fără autorizația magistratului, este cazul infracțiunilor flagrante.

Conform dispozițiilor constituționale, perchezițiile pe timpul nopții sunt interzise, aceste

dispoziții se aplică și perchezițiilor corporale.

Legea procedurală prevede obligația organului judiciar care efectuează percheziția ca

înainte de a trece la efectuarea acesteia, să se legitimeze. De asemenea, organul judiciar are

obligația de a prezenta și autorizația dată de judecător. Organul judiciar care efectuează percheziția

mai are îndatorirea de a asigura prezența unor martori asistenți la efectuarea operațiunii.

Percheziția corporală se efectuează, conform prevederilor art. 106 al. 2 C.pr.pen, numai de

către o persoană de același sex cu persoana percheziționată. Această prevedere are caracter absolut,având drept scop ca efectuarea percheziției să se facă în limitele decenței.

Art. 108 C.pr.pen prevede obligativitatea întocmirii procesului verbal de percheziție și

remiterii unei copii persoanei percheziționate. Procesul verbal prezintă importanță deoarece

servește la verificarea legalității înfăptuirii actului procedural, iar remiterea copiei dă posibilitatea celui percheziționat, în caz de încălcare a legii să se plângă procurorului ori după caz instanței de judecată.

Pregătire percheziției

Pregătirea în vederea efectuării percheziției, în special când privește domiciliul sau locul

de muncă, reprezintă un proces complex de studiu și organizare, dictat de necesitatea desfășurării

ei în bune condiții și de realizarea scopului propus.

Activitățile premergătoare se materializează în :

 Stabilirea scopului percheziției, se face în funcție de obiectivele urmărite, tipul

infracțiunii cercetate (furt, înșelăciune, tâlhărie), ceea ce presupune ca organul

de urmărire penală să cunoască temeinic natura obiectelor sau felul înscrisurilor

căutate.

 Cunoașterea locului unde urmează a se efectua percheziția, presupune

cunoașterea acelor date care pot oferi o imagine clară privind dispunerea locului,

caracteristicile de construcție sau topografice, destinația sa, persoanele care

locuiesc sau au acces în spațiul percheziției etc.

Atunci când percheziția privește un loc închis, se urmărește obținerea datelor necesare

individualizării și caracterizării fidele a spațiului percheziției, ceea ce presupune, între altele:

cunoașterea exactă a adresei imobilului ce urmează a fi percheziționat, modul de dispunere a

încăperilor și a dependințelor, numărul și destinația acestora, amplasamentul ușilor, ferestrelor,

posibilitățile de intrare sau de ieșire, persoanele care locuiesc la acea adresă, vecinii, posibilitățile

de comunicare cu exteriorul.

În cazul locurilor deschise, documentarea privește particularitățile topografice ale solului

și vegetației, eventualele construcții, destinația și caracteristicile lor interioare, drumurile și căile

de acces, împrejmuirile, locurile cu care se învecinează etc.

 Culegerea unor date despre persoana percheziționată

Organele de urmărire penală trebuie să cunoască pe lângă datele privind

identitatea, starea civilă, cetățenia, naționalitatea și alte date ale celui ce urmează

a fi percheziționat. Este vorba despre acele informații menite să contureze

adevăratele trăsături caracteristice și temperamentale ale persoanei care urmează

a fi percheziționată, precum și ale persoanelor cu care se află în diverse raporturi.

În primul rând interesează însușiri ce caracterizează personalitatea celui ce urmează a fi

percheziționat, gradul de instrucție, funcția, meseria exercitată în prezent cât și cea anterioară,

preocupări extraprofesionale, îndeletniciri ocazionale, vicii etc.

Cu aceeași necesitate se impune cunoașterea persoanelor cu care cel percheziționat

locuiește. Se impune cunoașterea anturajului, a prietenilor și a antecedentelor penale.

 Alegerea momentului efectuării percheziției

În această etapă se urmărește identificarea celui mai propice moment pentru efectuarea

percheziției, alegere impusă de considerente de ordin tactic, care să asigure în toate cazurile

finalitatea urmărită prin această activitate.

La determinarea acelui moment concură o mulțime de factori, cum ar fi: necesitatea

asigurării elementului surpriză, a caracterului său inopinat, necesitatea efectuării imediate,

neîntârziate, precizarea acelor limite de timp care oferă condiții optime de pătrundere la locul

percheziționat, de căutare și descoperire a obiectelor ce interesează cauza.

 Asigurarea mijloacelor tehnice necesare efectuării percheziției

Reușita percheziției depinde de utilizarea unor mijloace tehnice adecvate. Este vorba de

acele materiale, surse de iluminat, detectoare de metale, aparate foto, truse de chei, unelte diverse,

aparate aflate în dotarea truselor criminalistice universale, precum și a laboratoarelor mobile, care pot primi diverse destinații.

Pentru descoperirea obiectelor ascunse se folosesc alte mijloace tehnice speciale care își

găsesc utilizarea și cu ocazia cercetării locului faptei: sonda de mână, sonde metalice, sonde

electromagnetice pentru descoperirea și ridicarea obiectelor aflate în ape curgătoare, bălți, fântâni.

 Stabilirea echipei

De regulă la percheziție participă: organele judiciare, martorii asistenți, persoana

percheziționată sau reprezentantul său, reprezentantul unității în cazul percheziției la locul de

muncă, specialiști din diferite domenii când prezența lor se impune și eventual apărătorul celui

percheziționat.

Secțiunea 2. Tactica efectuării percheziției

2.1. Efectuarea percheziției în locurile închise

Desfășurarea percheziției în locurile închise presupune succesiunea mai multor

evenimente.

A. Deplasarea la locul percheziției

Deplasarea la locul percheziției se face cu maximă operativitate pentru a nu permite

persoanei percheziționate să ascundă obiectele sau înscrisurile căutate sau să plece de la domiciliu.

Când deplasarea se va face cu un autovehicul în mediul urban, acesta nu va fi oprit în

dreptul clădirii în care urmează a se face percheziția, ci la o distanță mai mare. În mediul rural

autovehiculul va fi oprit în acele locuri în care staționează autovehiculele în mod obișnuit, pentru

a nu atrage atenția, urmând ca de aici până la locul percheziției deplasarea să se facă pe jos, dar nu în grupuri compacte, ci restrânse, de două-trei persoane.

Odată sosiți la locul unde urmează a se efectua percheziția, mai înainte de a realiza

pătrunderea în interior, membrii echipei vor lua măsuri corespunzătoare de pază, de blocare a căilor de acces, pentru a se evita posibilitatea dispariției persoanei implicate sau pentru înlăturarea obiectelor compromițătoare.

B. Intrarea la locul percheziției

Pătrunderea se face în mod civilizat, în prezența martorilor asistenți, însă dacă persoana nu

deschide, după trecerea unui anumit interval de timp rezonabil, se va proceda la pătrunderea forțată în locuință.

Perchezițiile la locul de muncă se fac în prezența conducătorilor sau a patronilor

respectivelor unități.

C. Activități de executat

După legitimare, conducătorul prezintă autorizația, scopul percheziției și trece la

percheziționarea locului.

Persoanele prezente la locul percheziției vor fi adunate într-o singură încăpere sau după caz

într-un spațiu determinat al încăperii și invitate să nu părăsească acel loc, să nu se deplaseze, să nu facă nimic de natură a tulbura activitatea celor ce efectuează percheziția.

Urmează cercetarea clădirii, cercetarea zidurilor și pereților și a altor elemente de

construcție (cercetarea pardoselilor, a planșeelor, dependințelor, pivnițelor, podurilor, obiectelor

de mobilier, lăzi, butoaie etc.)

2.2. Reguli tactice folosite la percheziționarea locurilor deschise

Percheziția locurilor deschise reprezintă activitatea de căutare a unor obiecte ce interesează

cauza, în cuprinsul unor spații determinate, cum sunt: curțile, grădinile, terenurile cultivabile de

lângă casă etc. În efectuarea percheziției locurilor deschise, se va ține seama atât de caracteristicile obiectelor căutate, cât și de particularitățile locului cercetat.

Primele măsuri ce vor fi luate la fața locului vizează organizarea și stabilirea modului de

efectuare a percheziției. În raport de caracterul și întinderea terenului, se procedează la împărțirea acestuia pe sectoare, ale căror dimensiuni trebuie să asigure o bună vizibilitate și examinarea

minuțioasă a întregului spațiu. Dacă suprafața supusă percheziției este net determinată de anumite repere, cum ar fi: curtea, grădina, se procedează la examinarea separată a fiecărui sector.

Se vor examina atent obiectele existente la suprafața terenului, diferite lucrări sau

construcții care ar putea servi drept ascunzători sau mijloace de camuflare sau recunoaștere a

locurilor în care au fost îngropate diferite obiecte: stive de lemn, crengi, grămezi de pietre.

Este indicat să se folosească în această activitate câinele de urmărire mai ales atunci când

se caută obiecte ascunse, droguri, cadavre.

2.3. Reguli tactice folosite la efectuarea percheziției corporale

Din punct de vedere tactic criminalistic, percheziția corporală presupune controlul

îmbrăcămintei și a corpului.

Percheziția corporală este precedată de examinarea sumară a persoanei în vederea ridicării

de arme albe sau de foc, precum și a altor obiecte sau substanțe care ar putea pune în pericol

organul judiciar.

Din punct de vedere tactic, persoana trebuie pusă în imposibilitatea de a reacționa.

Conform tehnicilor criminalistice recomandate de F.B.I., în cazul percheziționării

persoanelor în vederea descoperirii probelor materiale în anchetarea infracțiunilor însoțite de

violență, trebuie făcute o serie de fotografii detaliate, fotografii însoțite de probele materiale

recuperate.

Dacă se observă semne de mușcătură pe un individ, probele materiale trebuiesc obținute

cât mai curând posibil, pentru a evita pierderea sau contaminarea lor în timp ce se deplasează acea persoană.

Trebuiesc depuse toate eforturile în vederea recuperării urmelor papilare latente, prezente

pe pielea victimei, cât mai repede cu putință. Examinarea persoanei necesită luarea unei decizii

foarte importante, atunci când se observă diverse probe pe hainele persoanei. Decizia constă în

esență în a stabili dacă probele observate vor fi culese la scena crimei sau în cadrul examenului

efectuat la spital. Exemplele tipice de acest gen de probe sunt: smocuri de fibre observabile pe

hainele persoanei sau fire de păr ce stau lipite de mână.

Conform tacticilor criminalistice autohtone percheziția obiectelor de îmbrăcăminte se

efectuează de sus în jos, începând cu obiectele de pe cap. În continuare se cercetează spatele,

porțiunile de sub brațe, mâinile de la umăr până la degete, pieptul. Vor fi verificate picioarele prin interior și exterior, până la gleznă, precum și manșetele pantalonilor, ciorapii, iar la urmă pantofii.

Cercetarea se face prin palpare fermă, prin strângerea obiectelor de îmbrăcăminte mai groasă,

deoarece doar prin pipăire simplă obiectele subțiri, chiar și cele metalice pot trece deseori

nesesizate. Totodată vor fi golite toate buzunarele, verificându-se dacă îmbrăcămintea nu are și

buzunare secrete, organul de urmărire penală ridicând nu numai eventualele arme descoperite, ci

și obiectele și înscrisurile găsite, evitându-se astfel o posibilă încercare de aruncare a lor.

Verificarea privește fiecare piesă din care este formată îmbrăcămintea, lenjeria și

încălțămintea. La articolele de îmbrăcăminte cum ar fi paltoanele se verifică căptușeala, gulere,

mânecile, cusăturile, buzunarele, peticele, nasturii, insigne, broșe, medalioane etc.

2.4. Mijloace de fixare a rezultatelor percheziției

Principalul mijloc de fixare a acestei activități procedurale, conform art. 108 C.pr.pen, este

procesul–verbal. Ca mijloace tehnice de fixare a rezultatelor percheziției se mai folosesc

fotografierea, înregistrarea videomagnetică, filmul judiciar, schițe și desene.

Procesul verbal trebuie să cuprindă următoarele: data și locul de încheiere, numele,

prenumele, calitatea și organul judiciar din care face parte cel ce efectuează percheziția, datele de

identificare a celui percheziționat (cu mențiunea dacă a fost sau nu reprezentat), ale persoanelor

aflate la locul percheziției sau sosite după începerea acesteia, numele, prenumele și celelalte date

ale martorilor asistenți.

În procesul verbal trebuie menționat temeiul legal al efectuării percheziției, adică

autorizația, data, numărul și organul de la care emană sau se face precizare că această activitate

este impusă de o infracțiune flagrantă.

Se mai fac mențiuni cu privire la locul supus percheziției, caracterul și întinderea acestuia,

numărul de încăperi, dependințe, al spațiilor deschise etc., precum și al timpului efectuării și a

condițiilor în care au fost descoperite obiectele.

Obiectele descoperite se descriu amănunțit cu toate însușirile care le caracterizează: formă,

dimensiune, culoare, natura materialului din care sunt alcătuite, elemente ce indică modul de

fabricare, destinația etc. se mai precizează și natura ascunzătorilor, modul lor de amenajare sau a

locurilor în care au fost găsite obiectele sau înscrisurile.

În partea finală se menționează obiectele ridicate, dar și cele care din diferite motive

(greutate, cantitate) au fost lăsate în gestiunea persoanei percheziționate sau a unui custode în urma aplicării sechestrului. Tot aici se menționează eventualele obiecții sau explicații ale persoanei percheziționate sau a martorilor asistenți cu privire la modul de efectuare a percheziției sau a conținutului procesului-verbal.

În procesul verbal trebuie să se menționeze dacă anumite împrejurări au fost fixate și prin

celelalte mijloace: fotografie, film, înregistrare videomagnetică sau schiță.

Procesul-verbal se încheie, de regulă, în trei exemplare, fiind semnat pe fiecare pagină și

la sfârșit de cei care participă la efectuarea percheziției, urmând ca o copie de pe acesta să fie lăsată

persoanei percheziționate, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei ori, în lipsa

acestora, celui care locuiește sau unui vecin.

Fotografia și filmul judiciar au scopul de a ilustra cu ajutorul imaginilor partea descriptivă

a procesului-verbal, de a întregi și ușura înțelegerea acestuia.

Înregistrarea videomagnetică permite înregistrarea imaginilor de ansamblu, ale obiectelor

principale și de detaliu. Oferă, ca și filmul judiciar, avantajul redării complete, fidele, în

dinamismul lor a principalelor momente pe care le parcurge percheziția.

Desenul-schiță va cuprinde locul percheziției, în întregime, indicându-se punctele în care

au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, într-o manieră asemănătoare schiței efectuate cu

ocazia cercetării locului faptei.

Secțiunea 3. Ridicarea de obiecte și înscrisuri

Ridicarea de obiecte și înscrisuri este definită ca fiind activitatea de urmărire penală și de

tactică criminalistică prin intermediul căreia, organul de urmărire penală sau instanța de judecată asigură obiectele și documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Ea se constituie într-o activitate de sine stătătoare, deși vizează același scop ca și percheziția, respectiv căutarea,ridicarea și fixarea mijloacelor de probă.

De regulă, pentru ridicarea obiectelor, organul de urmărire penală se va prezenta la

domiciliul persoanei care le deține, la locul său de muncă sau la unitatea la care se găsesc. După

ce se legitimează, va arăta scopul venirii sale, cerând să-i fie predate obiectele sau înscrisurile.

La ridicarea de înscrisuri sau obiecte trebuie asigurată prezența posesorului sau a

membrilor familiei sale, iar în cazul instituțiilor, a organelor ce răspund de acele înscrisuri sau

obiecte. De asemenea este obligatorie prezența a doi martori asistenți.

Există situații în care persoanele refuză să predea obiectele sau înscrisurile cerute, caz în

care se procedează la ridicarea lor silită.

Dacă în activitatea de ridicare a obiectelor și înscrisurilor se găsesc și alte obiecte sau

înscrisuri care interesează cauza respectivă, dar nu au fost menționate în ordonanța de ridicare, se

va face cât mai urgent completarea acesteia.

Capitolul 14

CAPITOLUL XIV

REGULI ȘI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN EFECTUAREA

UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Secțiunea 1. Tactica efectuării confruntării

Importanța și oportunitatea efectuării confruntării

În linii mari, rolul confruntării este acela de a clarifica contradicțiile existente între

declarațiile a două persoane în aceeași cauză, obținerea de noi informații în acea cauză,

confirmarea unor fapte, situații, împrejurări deja cunoscute și, de asemenea, de verificare a

declarațiilor, fie a unor martori sau chiar a învinuiților sau inculpaților față de faptele imputate.

Însemnătatea acestui act procedural se conturează, cu cât neconcordanțele din declarații

vizează împrejurări esențiale pentru cunoașterea cauzei.

Nu puține sunt cazurile în care confruntarea conduce la obținerea unor date noi cu privire

la faptele și împrejurările cauzei, menite să ajute la soluționarea acesteia.

Scontând pe efectul său psihologic asupra celor ce participă la confruntare, practica

recomandă consemnarea în timpul efectuării acestei activități, rând pe rând a întrebărilor și

răspunsurilor primite la întrebările adresate fiecărui participant la confruntare. Tot astfel, se

impune a se proceda și atunci când participanții sau unii dintre ei revin asupra declarațiilor date.

În acest fel se evită discuțiile ce pot apărea între participanții la confruntare, între aceștia

și organul judiciar, în situația în care rezultatele confruntării ar fi consemnate la sfârșitul acestei

activități.

Pentru identificarea contradicțiilor și a cauzelor acestora, vor fi anterior stabilite persoanele

care urmează a fi confruntate. Ele vor fi ascultate pentru a vedea dacă își mențin declarațiile

anterioare, dacă sunt sincere sau se tem de confruntare.

Efectuarea confruntării presupune clarificarea acelor contradicții care privesc elementele

constitutive ale infracțiunii, mai ales cele privitoare la subiecții infracțiunii, la laturile obiective și subiective ale faptei.

La nivelul activității judiciare, confruntarea are rol și importanță diferențiată, în funcție de

natura contrazicerilor și problemele ce se cer a fi lămurite.

Confruntarea se consideră oportună numai dacă oferă posibilitatea clarificării

neconcordanțelor dintre declarații și ajută la soluționarea cauzei.

În caz contrar, poate aduce deservicii anchetatorului. Astfel, învinuiții sau inculpații pot să225

și mențină sau să revină asupra declarațiilor anterioare, speculând contradicțiile în interesul lor. Ei pot sesiza punctele slabe ale probatoriului și insistă, ca urmare, în nerecunoașterea faptelor de care sunt învinuiți. Efectul negativ al confruntării este cu atât mai mare cu cât persoanele confruntate reușesc să se pună de acord asupra celor ce vor declara.

Confruntarea reprezintă prin urmare, activitatea de ascultare concomitentă a persoanelor

audiate anterior în aceeași cauză, între ale căror depoziții se constată existența unor contradicții, în scopul înlăturării sau explicării acestora.

Activități premergătoare confruntării

Scopul și reușita confruntării presupun o pregătire prealabilă minuțioasă, menită a asigura

cele mai propice condiții de realizare a acestei activități.

Sub raport tactic criminalistic, pregătirea confruntării necesită:

a. studierea pieselor existente la dosar;

b. stabilirea persoanelor care urmează a fi confruntate;

c. cunoașterea structurii psiho-fizice și a personalității acestora;

d. cunoașterea relațiilor dintre acestea;

e. stabilirea locului momentului și ordinii de chemare (după gradul de sinceritate);

f. pregătirea actelor materiale ce pot fi folosite de către organul judiciar cu acest prilej;

g. elaborarea unui plan al confruntării, în care se vor consemna întrebările cheie și un plan

de ascultare al martorilor principali.

La sediile organelor judiciare competente să efectueze urmărirea penală este necesară

amenajarea unor spații adecvate, care să corespundă în primul rând reglementărilor internaționale

ale drepturilor și libertăților persoanei și, în al doilea rând, exigențelor impuse de aflarea adevărului

în procesul penal, mai cu seamă atunci când confruntarea are ca și obiectiv precizarea poziției

învinuitului sau inculpatului față de cauza cercetată.

Spațiul se compune din trei camere multifuncționale, în suprafață totală de aproximativ 46

m.p., dispuse în linie, cu intrări direct în camerele laterale din care se face intrarea în camera de

confruntare propriu-zisă.

În pereții comuni ai camerei centrale se montează oglinzi reversibile de 100 x 40 m., prin

care apărătorii sau martorii pot observa ce se petrece în cazul confruntării sau al prezentării pentru recunoaștere.

În camera centrală vor fi instalate două camere de luat de vederi cu circuit închis,

microfoane pentru anchetator și persoanele supuse confruntării sau prezentării pentru

recunoaștere, legate la stația de înregistrare din camera alăturată și la analizatorul stresului de voce.

Masa de lucru, special construită, asigură atât prevenirea agresării între participanți, cât și

unghiurile de înregistrare video.

Reguli tactice destinate confruntării

A. Aspecte privind psihologia confruntării

Cunoașterea modului particular de a se comporta în fața organului judiciar al persoanelor

supuse confruntării este impusă de necesitatea adaptării și diversificării procedeelor tactice.

Dacă în cazul ascultării individuale a părților și a martorilor, psihologia acestora este

determinată de poziția lor procesuală, de interesele în vederea cărora participă la proces, în cazul

confruntării, la toate acestea se adaugă faptul că această activitate se desfășoară nu numai în

prezența organului judiciar (faza de urmărire penală) sau a părților ori a publicului (în faza de

judecată), ci și în prezența unei altei persoane ascultată în aceeași cauză.

În cadrul confruntării, influența exercitată asupra psihicului, de prezența unei alte persoane,

este și mai puternic resimțită, deoarece declarațiile anterioare ale acestora se contrazic, iar una

dintre persoane este chemată să dea explicații cu privire la o împrejurare cunoscută celeilalte,

asupra căreia acesta din urmă și-a format o altă părere.

După ce au fost ascultați în mod individual, de regulă, atât părțile, cât și martorii, fie ei de

bună sau rea credință nu exclud ivirea unor contradicții între declarațiile lor și, de aceea, intuiesc

posibilitatea de a fi confruntați. Aceasta explică, între altele, grija cu care este pregătită depoziția

inițială, eforturile dirijate spre memorarea declarațiilor făcute.

B. Etapa efectuării confruntării propriu-zise

Confruntarea propriu-zisă se realizează conform dispozițiilor C.pr.pen. Așa fiind, odată

prezentate în fața organului judiciar, persoanelor ce urmează a fi confruntate li se stabilește

identitatea, se precizează raporturile în care se află cu cauza și părțile, iar dacă una sau ambele

persoane au calitatea de martor, li se pun în vedere dispozițiile art. 85 alin. 2 C.pr.pen., cu privire

la obligația de a face declarații adevărate. Apoi se face ascultarea propriu-zisă și mai apoi se

adresează întrebările cu privire la aspectele contradictorii. Pentru început este introdusă persoana

considerată mai sinceră sau cea care a solicitat expres să se recurgă la confruntare.

Persoanele confruntate vor sta cu fața către organul judiciar care conduce confruntarea

pentru a observa eventualele încercări de comunicare nonverbală.

Înainte de începerea propriu-zisă a confruntării, persoanelor li se pune în vedere că nu au

voie să vorbească între ele, atât întrebările cât și răspunsurile adresându-se numai prin intermediul organului judiciar care conduce confruntarea.

În continuare se procedează la dresarea întrebărilor destinate clarificării contradicțiilor.

Prima întrebare se adresează persoanei considerate mai sinceră.

Organul judiciar poate permite persoanelor confruntate să-și adreseze întrebări prin

intermediul său.

În final, persoanele confruntate sunt întrebate dacă mai au de formulat întrebări sau dacă

mai au ceva de declarat. Dacă nu, persoanele confruntate vor semna după fiecare răspuns și la

finele procesului verbal, împreună cu organul judiciar, apărător, interpret etc.

Fixarea rezultatelor confruntării

 Consemnarea în procesul verbal

Fixarea rezultatelor confruntării se face într-un proces verbal. Procesul verbal de efectuare

a confruntării trebuie să reflecte cu fidelitate particularitățile acestei activități, ascultarea

concomitentă a două persoane asupra aceleiași chestiuni cu privire la care se constată existentența

unor contradicții, pentru a se putea desprinde de aici poziția sinceră sau nesinceră pe care se

situează.

Acesta va cuprinde activitățile expuse anterior purtând semnăturile persoanelor

participante.

 Fixarea prin înregistrări video sau audio

Fonograma și videofonograma constituie mijloace de fixare a declarațiilor, la care, în

practica judiciară se recurge destul de des, mai ales în acele situații când se urmărește reținerea

întregului răspuns, întregii declarații cu cuvintele și expresiile utilizate de persoana care face

relatarea. Regulile procedurale și tactice privind înregistrarea pe bandă magnetică sau video

magnetică sunt aceleași ca și în cazul ascultării martorilor, învinuiților sau a inculpaților.

Secțiunea 2. Tactica efectuării prezentării pentru recunoaștere

Aspecte introductive

Recunoașterea este modalitatea de obținere a informațiilor cu ocazia ascultării martorilor

în condiții oarecum diferite de cele ale audierii propriu-zise și anume în cazul prezentării în vederea identificării unor persoane, obiecte etc., fidelitatea recunoașterii poate fi influențată de aceiași factori obiectivi sau subiectivi, în depoziții apărând informațiile asemănătoare celor reale eronate sau denaturate.

În cazul acestui procedeu tactic, procesul memorial de identificare se bazează pe

compararea trăsăturilor caracteristice ale unei persoane sau unui obiect, prezentat spre

recunoaștere, cu trăsăturile caracteristice percepute într-un moment anterior, comparare din care

se pot desprinde concluzii referitoare la identificarea, asemănarea sau deosebirea acestora. De

exemplu, una din regulile de bază după care se conduce prezentarea pentru recunoaștere prevede

că persoana va fi mai întâi invitată să facă o descriere, ceva mai limitată, a persoanei sau obiectului pe care l-a observat inițial și numai după aceea să se procedeze la prezentarea pentru recunoaștere.

În organizarea și evaluarea exactă a rezultatelor prezentării pentru recunoaștere, organul

judiciar trebuie să ia în calcul legile psihice care stau la baza procesului cognitiv, la condițiile

obiective și subiective de natură să influențeze percepția, stocarea și redarea. Valoarea

recunoașterii va depinde, în primul rând, de calitatea percepției, de condițiile în care a avut loc.

Dintre factorii de natură obiectivă care influențează procesul perceptiv, amintim condițiile

de vizibilitate și de audibilitate, durata percepției, distanța și unghiul sub care se face aceasta. Un

factor obiectiv care poate face dificilă recunoașterea îl constituie prezența unor elemente de

asemănare, întâlnite la persoanele cu trăsături comune sau la cele îmbrăcate în uniformă.

Dintre factorii subiectivi menționăm calitatea organelor de simț, vârsta, inteligența, nivelul

de instruire, stările de oboseală, atenția etc. Importante sunt și stările de tensiune emoțională

specifice unor fapte cu pronunțat caracter afectogen (omor, viol, accident, loviri), stări accentuate

mai ales la persoanele vătămate.

Raportat la intervalul de timp dintre momentul percepției și cel al recunoașterii, trebuie să

fie luați în calcul și factorii care influențează procesul de memorare, dintre care amintim rapiditatea

și perioada de stocare a informațiilor percepute, tipul de memorie, intervalul de timp dintre

momentul observării și cel al redării etc. În ceea ce privește calitatea redării, trebuie avută în vedere personalitatea celui chemat să facă recunoașterea.

Fenomenul de deja vu este determinat de senzația unei persoane, de a mai fi văzut vreodată

individul sau obiectul prezentat spre recunoaștere. În astfel de situații, este suficient ca o persoană

sau un obiect, datorită asemănării lor cu altele, să trezească acest sentiment, pentru a recunoaște

persoane sau obiecte pe care de fapt le percepem pentru prima dată.

Activități preliminare prezentării pentru recunoaștere

 Studierea materialului cauzei

Această activitate permite determinarea obiectului prezentării pentru recunoaștere,

respectiv a persoanelor, cadavrelor, obiectelor care trebuie identificate.

Stabilirea subiecților procesuali care vor fi chemați să facă recunoașterea trebuie făcută în

această etapă preliminară și sunt numai acele persoane care au perceput direct subiectul prezentării pentru recunoaștere.

Este necesar ca în cauză să fi fost începută urmărirea penală.

 Ascultarea prealabilă

Anterior recunoașterii propriu-zise se impune audierea persoanei care face recunoașterea,

în legătură cu semnalmentele percepute despre persoanele sau cadavrele ce urmează a fi

recunoscute și obiectele ce urmează a fi identificate, după caracteristicile acestora.

Prin această activitate se urmăresc mai multe obiective:

8. Cunoașterea exactă a posibilităților reale de percepție, fixare și redare a persoanei

respective, a trăsăturilor sale psihice;

9. Determinarea condițiilor de loc, timp și mod de percepție, precum și a factorilor

subiectivi care ar fi putut influența procesul de percepție senzorială;

10. Stabilirea volumului de date referitoare la caracteristicile de identificare pe care

persoana le-a perceput și, mai ales, memorat, astfel încât recunoașterea să fie

realmente posibilă și utilă.

Organizarea prezentării pentru recunoaștere

Prezentarea pentru recunoaștere se organizează în funcție de condițiile în care a avut loc și

percepția și de natura obiectului recunoașterii, care trebuie să fie cât mai apropiate cu cele existente în momentul observării persoanei sau obiectului de identificat de către martor, victimă, etc.

Persoana care va fi prezentată pentru recunoaștere trebuie să fie îmbrăcată în aceleași

haine în care a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare. Chiar dacă acesta neagă

că ar fi purtat hainele la care se referă martorul, ele trebuie să fie îmbrăcate de cel supus

recunoașterii.

Dacă autorul a fost deghizat în momentul săvârșirii infracțiunii, vor fi folosite aceleași

elemente de deghizare (ochelari, peruci, mustăți, obiecte de îmbrăcăminte etc.)

Se va constitui un grup de persoane în care va fi introdusă persoana de recunoscut.

Membrii grupului vor avea semnalmente asemănătoare privind vârsta, talia, semnalmente

exterioare, îmbrăcămintea etc.

Atunci când recunoașterea se face după mers sau după voce și vorbire, pentru alcătuirea

grupului se vor alege persoane cu caracteristici dinamice sau de voce asemănătoare.

Când recunoașterea urmează să se facă după fotografie, se va căuta o fotografie care să

redea cât mai exact imaginea persoanei de identificat, care se va introduce într-un grup de alte 3-

4 fotografii executate în condiții tehnice cât mai apropiate cu cele ale unor persoane prezentând

semnalmente apropiate.

Prezentarea cadavrelor pentru recunoaștere este mai dificilă, datorită modificărilor post

mortem care apăr(rigiditate, lividitate, deshidratare).

Atunci când cadavrul prezintă mutilări sau alterări ca urmare a unei morți violente, ca și

în urma proceselor de putrefacție, se procedează la efectuarea ”toaletei cadavrului”.

Prezentarea obiectelor pentru recunoaștere presupune alegerea unui grup de obiecte

asemănătoare cu obiectul de identificat.

Locul în care se organizează recunoașterea este, în majoritatea cazurilor, sediul serviciului

medico-legal al poliției sau parchetul, dacă recunoașterea se face după fotografie.

Sunt însă și împrejurări deosebite, în care recunoașterea se poate face în locul în care

martorul a perceput persoana sau obiectul, ori în locuri cu caracteristici asemănătoare, păstrânduse anumite limite.

Condițiile de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectul trebuie să fie , pe

cât posibil, asemănătoare.

Modalități tactice privind efectuarea prezentării pentru recunoaștere

A. Recunoașterea persoanelor

Alcătuirea grupului în care va fi introdusă persoana ce urmează a fi recunoscută se face în

prezența martorilor asistenți.

Tuturor li se aduce la cunoștință obiectul activității și li se pune în vedere că nu au voie săși

vorbească sau să-și facă semne. După introducere, persoanei de identificat i se cere să ocupe un

loc în cadrul grupului, așa cum îi convine acesteia. Este introdusă apoi persoana stabilită pentru

efectuarea recunoașterii, punându-i-se în vedere că este obligată să spună adevărul. Organul

judiciar cere martorului să examineze persoanele din grup și să menționeze dacă recunoaște vreuna dintre ele.

După recunoaștere vor fi menționate în procesul verbal datele de identificare ale persoanei

recunoscute, aceasta urmând să fie ascultată separat în legătură cu recunoașterea sa.

B. La recunoașterea persoanelor după fotografie se va proceda la așezarea fotografiei

celui vizat pentru identificare într-un grup de 4-5 fotografii, reprezentând indivizi cu caracteristici de identificare asemănătoare, pe spatele fiecărei fotografii fiind menționate datele de identificare ale persoanelor din imagine. Întreaga operație se va desfășura numai în prezența martorilor asistenți.

În final, martorul va fi introdus în încăpere, cerându-i-se să procedeze la recunoașterea

persoanei după fotografie, acestea purtând numere, ca și la recunoașterea din grup.

C. Recunoașterea persoanei după voce sau vorbire necesită separarea martorului de

persoanele din grupul alcătuit în acest scop, creându-se condiții de audibilitate cât mai apropiate

de cele în care martorul a perceput vocea și vorbirea persoanei de identificat.

D. Recunoașterea persoanelor după mers se realizează în condițiile indicate de martori.

Astfel, va fi avută în vedere distanța de la care martorul a perceput mișcarea, lungimea

aproximativă a drumului parcurs de persoana observată, precum și direcția în care se deplasa.

E. Recunoașterea obiectelor, indiferent de proveniența acestora, se face după ce vor fi

introduse printre alte obiecte cu caracteristici asemănătoare de formă, mărime, culoare, grad de

uzură etc.

Persoanei care efectuează recunoașterea i se permite să examineze detaliile obiectelor, prin

acestea având posibilitatea să dea mai multe explicații privitoare la elementele caracteristice care

s-au ivit în identificare și pe care le-a amintit în timpul ascultării prealabile. Recunoașterea

obiectelor este cu atât mai sigură, cu cât are la bază caracteristici sau detalii de identificarea, nu

elemente cu caracter general.

Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaștere

Rezultatele prezentării pentru recunoaștere sunt consemnate în procesul verbal, în care se

vor face mențiuni referitoare la toate etapele prezentării pentru recunoaștere și la persoanele,

cadavrele sau obiectele ce au fost prezentate în vederea identificării.

Totodată sunt menționate persoanele care au alcătuit grupul de prezentat, datele lor de

identificare și declarația acesteia în legătură cu recunoașterea. Cel identificat urmează să fie din

nou ascultat cu privire la rezultatul recunoașterii.

Procesul verbal de efectuare a prezentării pentru recunoaștere trebuie să reflecte modul în

care a decurs această activitate și rezultatele la care s-a ajuns.

Procesul verbal de efectuare a prezentării pentru recunoaștere are trei părți:

 Partea introductivă cuprinde numele și prenumele persoanelor participante, pentru

fiecare în parte în ce anume calitate participă, scopul recunoașterii, locul și data

recunoașterii. Se specifică, de asemenea, dacă procesul recunoașterii se fixează și

prin mijloace tehnice, cum ar fi fotografierea sau filmarea.

 Partea descriptivă cuprinde amănunțit întregul proces al prezentării pentru

recunoaștere, precedat de relatările persoanei făcute anterior în legătură cu

caracteristicile după care se poate face recunoașterea.

 În partea finală se menționează ora terminării și se semnează de către organul

judiciar, martorii asistenți și persoana care a făcut recunoașterea.

În procesul verbal se fac mențiuni cu privire la efectuarea fotografiilor, realizarea filmului

și videofotogramei judiciare și va fi semnat de organul judiciar, de martorii asistenți și de persoana care face recunoașterea.

Fixarea prin fotografiere este o condiție sine qua non în cazul recunoașterii de persoane,

obiecte sau animale, în care va fi redată atât imaginea întregului grup, cât și a persoanei, obiectului recunoscut pe care martorul îl indică cu mâna.

Înregistrarea video reprezintă un mijloc util și modern de fixare, care își găsește aplicare în

practică tot mai des.

Secțiunea 3. Tactica efectuării reconstituirii

3.1. Cadrul legal și accepțiunea termenului de reconstituire

În conformitate cu art. 130 C.pr.pen., organul de urmărire penală sau instanța de judecată,

dacă găsește necesar pentru verificare și precizarea unor date, poate să procedeze la

reconstituirea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și condițiilor în care a fost

săvârșită fapta.

Reconstituirea a fost reglementată în legislația noastră din necesitatea lărgirii posibilităților

de aflare a adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și statuări prin lege a unui

procedeu cu caracter probator folosit frecvent în activitatea organelor judiciare.

Reconstituirea poate fi definită ca o activitate de procedură penală și tactcică

criminalistică ce constă în reproducerea artificială a împrejurărilor în care a fost săvârșită

infracțiunea sau oricare fapt ce prezintă importanță în cauză pentru a se stabili dacă fapta a avut loc sau putea să aibă loc în condițiile date.

Datorită conținutului ei concret, reconstituirea mai poate fi definită ca o modalitate de

observare directă a unor fapte, împrejurări, acțiuni ce sunt reproduse artificial și limitativ în acest scop.

Reconstituirea poate consta în reproducerea tuturor împrejurărilor în care a fost săvârșită

infracțiunea sau numai în reproducerea unor episoade ale infracțiunii, ori chiar a unor fapte izolate,care însă prezintă importanță pentru cauză.

Prin reconstituire nu trebuie să se înțeleagă refacerea, reproducerea locului săvârșirii faptei.

Reamenajarea locului faptei este numai o activitate pregătitoare a reconstituirii.

De exemplu dacă se urmărește verificarea deprinderilor inculpatului, necesare executării

unei anumite activități, reproducerea se poate desfășura și în altă parte, nu numai în locul în care

a fost săvârșită infracțiunea.

Reconstituirea nu presupune reproducerea unor urmări socialmente periculoase, la

săvârșirea unor noi infracțiuni, ceea ce este cu desăvârșire interzis.

Reconstituirea nu trebuie confundată cu experimentul judiciar, aceasta din urmă fiind o

metodă științifică, folosită atât în cadrul reconstituirii, cât și în alte domenii.

Obiectul reconstituirii îl constituire reproducerea cu caracter experimental, fie în întregime,

fie în parte, a faptelor cercetate, a modului și a circumstanțelor în care acestea au fost săvârșite.

Unii autori consideră că este vorba despre o interpretare extensivă a prevederilor art. 130

C.pr.pen., absolut necesară, întrucât reconstituirea vizează verificarea declarațiilor mai multor

subiecți procesuali (martori, învinuiți sau inculpați) ca și posibilitatea de efectuare a anumitor acte ori de producerea unor rezultate.

O eventuală interpretare restrictivă a textului analizat, în sensul limitării obiectului

reconstituirii numai la verificarea declarațiilor învinuitului ar fi de natură să determine excluderea

din sfera procesuală a unor activități întâlnite destul de frecvent în practica organelor judiciare,

activități care, deși au un caracter auxiliar, pot juca un rol important în stabilirea adevărului.

Avansând această idee, este învederată funcția reconstituirii, și anume, de a servi la

verificarea, clarificarea și precizarea unor date privitoare la latura obiectivă și subiectivă a

infracțiunii, prin reproducerea artificială, totală sau parțială a faptelor sau împrejurărilor

cauzelor.

Totodată, reconstituirea permite organelor de cercetare penală și instanței de judecată să

tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea declarațiilor învinuitului, respectiv inculpatului, sau a martorului, ci și în legătură cu versiunile elaborate în cauza penală.

De asemenea, nu exclude posibilitatea obținerii unor probe noi, nedescoperite într-o fază

anterioară, de exemplu, cu ocazia cercetării locul faptei.

Față de rolul pe care îl are în conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, este

evidentă importanța reconstituirii în realizarea scopului procesului penal, îndeosebi în aflarea

adevărului, prin aceea că elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot după caz, să fie

reținute ca probe serioase sau înlăturate ca lipsite de valoare.

Concluziile reconstituirii ce se desprind din precizarea și verificarea elementelor de fapt,

trebuie coroborate și apreciate în raport de celelalte probe administrate în cauză.

Funcțiile reconstituirii sunt mult mai numeroase. Totodată permite organului de cercetare

penală sau instanței de judecată să tragă concluzii nu numai cu privire la veridicitatea declarațiilor

învinuitului sau inculpatului, ori ale martorilor, ci și în legătură cu versiunile elaborate în cauza

respectivă. Astfel, în literatura de specialitate se susține că prin reconstituirea faptului se verifică

într-un mod mai eficient ca oricare altul, dacă faptul, episodul, acțiunea sau o anumită

circumstanță, s-a putut produce așa cum este prezentat de un martor sau inculpat ori presupuse de

judecător, se poate constata care dintre ipoteze este cea mai verosimilă sau chiar adevărată.

Importanța reconstituirii rezultă din rolul pe care îl are acest procedeu probator în

conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, în aflarea adevărului, datorită faptului că

elementele de probă îndoielnice sau simple indicii pot, după caz, să fie reținute ca probe serioase

sau lipsite de valoare.

Deosebirile dintre reconstituire și experimentul judiciar

În accepțiunea sa juridică, termenul de reconstituire definește acțiunea de a reconstitui și

rezultatele acesteia, spre deosebire de aceasta, termenul de experiment are înțelesul de procedeu

de cercetare în știință, care constă în reproducerea artificială a unor fenomene, în condițiile cele

mai propice pentru studierea lor și a legilor care le guvernează.

În Codul de procedură penală, legiuitorul folosește numai termenul de reconstituire, termen

folosit și în majoritatea lucrărilor de specialitate.

Ca atare, experimentul este o metodă științifică de cercetare, specifică nu numai

reconstituirii, ci și altor domenii, cum ar fi expertizele criminalistice.

Având în vedere literatura de specialitate și practica organelor judiciare, se pot aprecia

trăsăturile esențiale ale reconstituirii care, o deosebesc de alte activități de urmărire penală și de

tactică criminalistică, cu ar fi: cercetarea locului faptei, expertiza, prezentarea pentru recunoaștere.

 În cazul reconstituirii, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenele, acțiunile și

nu urmele acestora;

 În cursul reconstituirii se pot reproduce și verifica fapte, fenomene care nu lasă

urme materiale. De exemplu, în cazul reconstituirii efectuate în scopul verificării

posibilității de a vedea sau de a auzi.

La reconstituire, faptele, fenomenele sunt întotdeauna provocate artificial, de aceea ele sunt

asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate.

Reconstituirea este, de fapt, o experiență, o încercare de a stabili pe cale experimentală

posibilitățile de existență a faptelor și fenomenelor.

În concluzie, reținem ca principale elemente de diferențiere, următoarele:

a) în general se susține că ceea ce definește caracterul comun al acestor

procedee tactice criminalistice este regula, potrivit căreia ambele nu se

pot desfășura decât la locul unde s-a petrecut evenimentul ce urmează a

fi verificat. Dacă această susținere este valabilă în ceea ce privește

reconstituirea, atunci relativ la experiment trebuie arătat că acesta se

poate organiza cu privire la unele activități, nu numai la locul faptei, ci și

în alte condiții, de exemplu, în biroul organului de urmărire penală, fără

a afecta valabilitatea rezultatului și al concluziilor;

b) reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea susținerilor

autorilor infracțiunii, pe când experimentul judiciar poate fi executat și

pentru verificarea declarațiilor martorilor sau ale părții vătămate, acestea

fiind, de altfel, situațiile cele mai frecvente de utilizare ale lui;

c) reconstituirea se face pentru a întări concluziile organelor de urmărire

penală care au stabilit că infracțiunea s-a comis într-un anumit fel, iar

experimentul se execută pentru a verifica dacă este posibil ca o situație

să fi avut loc într-un fel sau altul, nereferindu-se strict la o anumită

posibilitate dovedită deja, ca la o reconstituire.

d) În ceea ce privește momentul când se ia o măsură sau alta, trebuie

remarcat că reconstituirea se efectuează de regulă în faza de finalizare a

cercetărilor. Dimpotrivă, experimentul judiciar este o operă de verificare

ce se execută într-o fază anterioară, uneori chiar înainte de începerea

urmăririi penale, sensul inițierii sale într-un asemenea moment, fiind

tocmai acela de a contribui la lămurirea unor circumstanțe ale faptei și de

a documenta existența sau inexistența infracțiunii;

e) Reconstituirea este o activitate complexă care derulează aproape integral

,,filmul” săvârșirii infracțiunii, pe când experimentul judiciar se referă

doar la verificarea anumitor secvențe, a unor aspecte sau momente, chiar

dacă este adevărat, aceasta reprezintă în mod frecvent fazele cheie ale

săvârșirii infracțiunii.

Principalele categorii ale reconstituirii

În practica organelor judiciare, se recurge frecvent la următoarele categorii de

reconstituire:

 Reconstituirea în vederea verificării veridicității declarațiilor martorilor, în special

a condițiilor de vizibilitate și audiție;

 Reconstituirea destinată verificării posibilităților de percepție, mai ales vizuale și

auditive, în condițiile existenței unor factori care ar fi putut influența acest proces;

 Reconstituirea în vederea verificării posibilităților de comitere a anumitor

infracțiuni în condițiile date.

La reconstituirea în vederea verificării declarațiilor martorilor se recurge atunci când de

exacta percepție a împrejurărilor aflate într-un anumit raport cu infracțiunea sau cu făptuitorul

depind orientarea, cursul pe care îl va lua cercetarea, elaborarea celei mai verosimile versiuni cu

privire la persoana infractorului, adică atunci când astfel de împrejurări pot avea o importanță

decisivă asupra ulterioarei desfășurări a cercetării.

3.2. Dispunerea și organizarea reconstituirii

Reconstituirea se dispune prin rezoluție de către organul judiciar, după începerea urmăririi

penale sau de către instanța de judecată, prin încheiere.

Organul judiciar trebuie să analizeze necesitatea și oportunitatea acestui act procedural.

3.3. Reguli tactice destinate desfășurării reconstituirii

A. Activități premergătoare reconstituirii

Reconstituirea se organizează prin întocmirea unui plan de activități ce cuprinde:

 Scopul reconstituirii, cu problemele de elucidat;

 Condițiile tactice și organizatorice care vor trebui respectate;

 Participanții la reconstituire (martori oculari, victima, învinuitul, martorii asistenți,

persoanele care iau parte la acțiunile experimentale și eventuali experți);

 Stabilirea metodelor ce se vor aplica și justificarea folosirii acestora;

 Asigurarea efectuării reconstituirii în condițiile de loc, timp și mod, cât mai

apropiate de cele în care s-a săvârșit fapta cercetată;

 Asigurarea mijloacelor tehnice și a materialelor necesare pentru efectuarea

reconstituirii.

Condițiile prealabile reconstituirii:

 alegerea unui moment benefic reconstituirii;

 existența condițiilor propice de timp, loc și mod cu cele în care s-a săvârșit

fapta cercetată;

 verificarea prezenței participanților la reconstituire, inclusiv a

specialiștilor, experților etc.;

 verificarea existenței mijloacelor materiale de probă, a corpurilor delicte

 asigurarea mijloacelor tehnice și materialelor necesare pentru efectuarea

reconstituirii.

B. Efectuarea propriu-zisă a reconstituirii

Reconstituirea trebuie să se realizeze într-o atmosferă de calm și sobrietate, evitându-se

sugestiile.

Reconstituirea se poate repeta de câte ori este nevoie, astfel încât să se realizeze obiectivele

stabilite și să se fixeze cu exactitate rezultatele.

Reconstituirea se va realiza în condiții similare împrejurărilor declarate.

Locul reconstituirii trebuie să fie cel în care s-au produs faptele ale căror împrejurări se

verifică, dacă schimbarea lui influențează rezultatul acesteia. Pentru asigurarea obținerii unui

rezultat cât mai concludent, se impune ca locul reconstituirii să fie reamenajat, readus la o stare

cât mai apropiată de cea existentă în momentul săvârșirii faptei.

Condițiile de timp, vizibilitate, audibilitate, atmosferice etc., trebuie să fie similare sau cât

mai apropiate de cele care au existat în momentul producerii faptelor, evenimentelor ale căror

împrejurări se verifică prin reconstituire. Când condițiile de lumină ori anotimp nu pot fi

respectate, iar prin reconstituire se urmărește stabilirea posibilității de a vedea, se va ține seama de răsăritul și apusul soarelui.

În cursul nopții se vor avea în vedere fazele lunii, prezența sau lipsa zăpezii care

influențează substanțial vizibilitatea. Astfel, dacă reconstituirea urmărește stabilirea posibilităților

inculpatului de a pătrunde într-un obiectiv printr-o deschizătură, această verificare nu se va

desfășura noaptea, pentru a respecta condițiile de timp care au existat la săvârșirea furtului, din

moment ce timpul nu poate influența rezultatul experimentelor ce se desfășoară. Condițiile

atmosferice pot fi uneori hotărâtoare în verificarea posibilităților producerii faptelor și

fenomenelor.

3.4. Fixarea rezultatelor reconstituirii

Pe întreg parcursul procesului de reconstituire, încă din primul moment, paralel cu fiecare

reproducere experimentală a unor împrejurări ale infracțiunii, se iau note, se execută fotografii și

schița-plan.

După terminarea tuturor experimentelor se consemnează într-un proces verbal, indicânduse

condițiile în care a fost organizată reconstituirea, momentele principale ale acesteia, metodele

folosite și rezultatele care s-au obținut.

Constatările organelor judiciare cu ocazia efectuării reconstituirii sunt consemnate în

procesul verbal, mijloc de fixare cu valoare probantă, de sine stătătoare, care în raport de

împrejurări poate fi întregit cu mijloace considerate secundare: fotografia judiciară, schițele,

filmul, videofonograma judiciară.

Procesul verbal de efectuare a reconstituirii, care trebuie să reflecte întregul proces al

activităților întreprinse cu această ocazie, precum și rezultatele la care s-a ajuns, are aceeași

structură tripartită: partea introductivă, partea descriptivă, partea finală. În componența acestor

părți întâlnim, alături de elemente comune oricărui proces verbal, și elemente proprii, determinate de natura și finalitatea specifice, urmărite prin efectuarea acestei activități.

Procesul verbal se semnează pe fiecare pagină și la sfârșitul lui de către organul judiciar,

martori asistenți, martori oculari, precum și de învinuit sau inculpat, persoana sau partea vătămată, apărători, interpreți, specialiști.

Fotografiile și schițele ce se execută cu această ocazie întregesc procesul verbal și au

menirea de a-l ilustra, de a spori caracterul său demonstrativ. Fotografierea și videofilmarea sunt

tot mai des folosite în cursul reconstituirii.

3.5. Aprecierea și utilitatea rezultatelor reconstituirii

În urma efectuării reconstituirii, se pot obține rezultate certe sau probabile, în raport cu o

serie de factori: natura activităților efectuate, modul de desfășurare a acestora, apropierea

condițiilor în care au fost făcute reproducerile față de cele care au existat la momentul săvârșirii

faptei, posibilitatea ori imposibilitatea producerii faptelor, fenomenelor în condiții de timp și loc

precizate de persoanele ce au cunoștință de existența lor.

Rezultatele reconstituirii pot fi apreciate ca certe atunci când toate acțiunile întreprinse,

toate încercările desfășurate au dus la unul și același rezultat, care în condițiile date, este necesar

și nu întâmplător.

Organul judiciar apreciază probele pe baza convingerii sale intime, întemeindu-se pe toate

materialele cauzei.

Întrucât nici o probă nu poate fi preferată alteia, valoare fiecărei probe se determină, nu în

raport de felul ei, ci numai de veracitatea și conținutul acesteia.

Rezultatele reconstituirii, nu pot constitui, luate separat, temei pentru elaborarea unor

concluzii temeinice în cauză, de aceea ele trebuie să fie coroborate cu rezultatele tuturor

activităților întreprinse și a altor acte de urmărire penală.

Apreciind rezultatul reconstituirii, organul de urmărire penală trebuie să aibă în vedere

condițiile în care aceasta s-a desfășurat ca și conținutul activității efectuate pentru realizarea

scopului urmărit.