Dolgozat Reszlet3 [606811]

1.2 Talentul muzical
În general, literatura de specialitate define ște dotarea muzicală în termenii
competenței muzicale,multe cercetări tratează dotarea muzicală ca o trăsătură generală,
fără să încerce o distincție clară între diferitele forme de manifestare muzicală:
compoziție, interpretare vocală, interpretare instrumentală etc. Diversitatea activităților
muzicale face dificilă decelarea unor caracteristici definitorii ale talentului muzical.
Vanda Weidenbach1 atrage atenția că trebuie acceptată ideea conform căreia ”toți
oamenii dispun de un potențial pentru performanțe muzicale. ”În această abordare,
deprinderile muzicale nu sunt exclusiv rezultatul unui „noroc genetic”, dimpotrivă,
dobândirea lor se realizează printr-o îndelungată, intensă implicare în diferitele experiențe
muzicale.
Autoarea sintezizeaz ă factorii ce s-au dovedit a fii foarte semnificativi în determinarea succesului
muzical prin influența lor pozitivă asupra învățării și angajamentului în domeniul muzical:
”1. expunerea timpurie la experiențe muzicale;
2. anturaj;
3. factori culturali;
4. motivație;
5. încurajare și suport părintesc;
6. încredere în sine;
7. predare eficientă (pozitivă și încurajatoare);
8. strategii eficiente de exersare;
9. strategii eficiente de învățare (a muzicii);
10. influența celor de aceeași vârstă;
11. selecția instrumentului;
12. oportunități pentru prestație muzicală. ”
Aceeași autoare susține că aptitudinile muzicale ”se formează într-un proces normal de culturalizare în
primii ani de viață. ” Exemplul cel mai bun în acest sens este „auzul absolut” (absolute pitch), despre
care multă vreme s-a crezut că are o origine înnăscută, fiind neinfluențabil prin experiență, sau, mai
exact, fără o influență determinantă. Date recente însă demonstrează că el poate fi dobândit printr-un
proces de învățare. În același timp, auzul absolut nu pare a fi un predictor atât de eficient în privința
prestației muzicale cum s-a vehiculat mult timp în literatura de specialitate. Există însă o legătură
relativ puternică între stimularea timpurie și succesul ulterior. De asemenea, nici inteligența generală
exprimată prin coeficient nu este un predictor esențial în ceea ce privește performanțele muzicale.În
concepția lui Sloboda2 performanța muzicală superioară are două mari componente: o componentă
tehnică și o componentă expresivă. Componenta tehnică se referă la aspectele mecanice ale producției
muzicale – rapiditatea executării, controlul duratei și intensității sunetelor, sincronizarea mișcărilor, etc.
Componenta expresivă se referă la variații introduse de executant în parametrii performanței (ritm,
timbru, intensitate, etc.), și care sunt menite să influențeze aspectele cognitive și estetice ale producției
muzicale. Deprinderile tehnice și expresive sunt relativ separabile, în sensul că este posibil ca un
interpret să execute o piesă muzicală perfect sub aspect tehnic, dar fără forță expresivă, și vice-versa.
Interacțiunea dintre cele două componente, influența lor reciprocă devine evidentă, dacă ne gândim, de
exemplu, că realizarea anumitor parametri de expresivitate nu este posibilă fără a stăpâni instrumentul
din punct de vedere tehnic.În ceea ce privește dezvoltarea talentului muzical, Sosniak descrie 3 stadii.
Într-o primă fază predomină încă joaca, copilul descoperă plăcerea activităților muzicale,acompaniat de
1V . Weidenbach, Contemporary notions of musical ability: Changing classroom praxis to meet
the needs, în „Primary Educator”, 2, 1996, p. 3-8.
2J.A. Sloboda, Individual differences in music performance, în „Trends in Cognitive Sciences”, 4,
2000, p. 397-403

încurajarea părinților și eventual a profesorului de muzică. Lipsește deocamdată perseverența,
explorarea domeniului, dobândirea cunoștințelor specifice nefiind sistematică. În același timp,
deocamdată nu se caută criterii obiective pentru
măsurarea performanței, apariția preocupărilor în acest sens indicând deja următoarea
fază. A doua fază – ce se instalează în jurul vârstei de 10-13 ani – se caracterizează prin
precizie și disciplină crescândă. Scopul este perfecționarea continuă a tehnicii
interpretative, îmbogățirea deprinderilor, ceea ce permite obținerea unei precizii tot mai
mari în prestația muzicală. Se acordă tot mai multă atenție detaliilor tehnice, copilul
petrece din ce în ce mai mult timp exersând, învață să „tolereze” repetițiile. Ultima fază
este cea a individualizării, personalizării performanței – este perioada angajamentului
într-o carieră muzicală, a descoperirii vocației de muzician. Acesta se reflectă în creșterea
și mai accentuată a timpului alocat domeniului, printr-o atitudine critică față de propria