Dogma Sfintei Treimi

CUPRINS

ARGUMENT……………………………………………………………………………..4

INTRODUCERE………………………………………………………………………..5

I. SFÂNTA TREIME ÎN SFÂNTA SCRIPTURÃ………………………7

1.Pregatirea descoperirii Sfintei Treimi în Vechiul Testament………7

2.Pregătirea descoperirii Sfintei Treimi în Noul Testament…………..9

II. FORMULAREA DOGMEI SFINTEI TREIMI ÎN TRADIȚIA CRESTINÃ………………………………………………………………………………13

1.Perioada anteniceană…………………………………………………………..13

2.Sinoadele I și II Ecumenice:Formularea oficială a Bisericii a dogmei Sfintei Treimi…………………………………………………………………16

III. PERSOANELE SFINTEI TREIMI:DISTINCȚII ȘI ANTINOMII…………………………………………………………………………….19

1.Explicarea terminologiei Trinitare………………………………………..19

2.Perihoreză și apropriere………………………………………………………22

IV. IMPORTANȚA DOGMEI SFINTEI TREIMI ÎN VIAȚA BISERICII……………………………………………………………………………….24

CONCLUZII…………………………………………………………………………….26

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………28

=== l ===

ARGUMENT

A studia Sfânta Treime este un obiectiv deosebit de îndrăzneț dată fiind valoarea Ei deosebită în formularea dogmelor Bisericii Ortodoxe și importanța ei majoră în statornicia vieții creștine cu toate acestea este simplu pe lângã a intra în viața Sfintei Treimi.

Dogma Sfintei Treimi este fundamentală pentru învățătura creștină, datorită faptului că are implicații asupra întregului sistem creștin, ca modalitate de gândire și de trăire.

Sfânta Treime marchează trecerea de la dreptatea Vechiului Testament la iubirea și comuniunea Noului Testament, fiindcă iubirea poate exista numai acolo unde există o comuniune de Persoane divine. Un Dumnezeu monopersonal nu poate avea în Sine iubire și comuniunea eternă în care să ne introducă și pe noi. El nu S-ar întrupa din iubire față de om, ci ne-ar arăta cum se poate trăi drept. Dumnezeu coboară de la Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt, ca să ne înalțe la comuniunea vieții Sale veșnice. Deplina manifestare a iubirii față de făpturile Sale a făcut-o Dumnezeu prin întruparea Fiului Său cel iubit.

Credința în Sfânta Treime însuflețește pe creștinii primelor veacuri; frământă, în sens constructiv, mințile unor filozofi și aruncă o lumină puternică asupra istoriei creștinismului în general. Sfinții Părinți cântau și se rugau în numele acestei credințe. Sfâna Treime era centrul vieții lor și spre ea tindeau sufletele însetate de adevăr și odihnă. Pentru ea trăiau și pentru ea mureau. Ea făcea pe creștini să trăiască în comuniunea iubirii pe care sã ne ajute Dumnezeu sã o dobândim și noi.

INTRODUCERE

Credința în Dumnezeu –Sfânta Treime constitue învățătura fundamentală și specifică a Bisericii Creștine. “Crezul ortodox niceo-constantinopolitan, în care se rezumă tradiția Bisericii apostolice și patristice, are în centrul lui mărturisirea că Dumnezeu este Unul în ființa Sa și întreit în Persoanele Sale: <<cred într-unul Dumnezeu,Tatăl Atotțiitorul… Cred în unul Domn Iisus Hristos…Cred în Duhul Sfânt>>” .

Orice rugăciune creștină, laudă,taină sau slujbă bisericească începe și se termină cu invocarea Sfintei Treimi:”În numele Tatălui și al Fiului și al Sfantului Duh”…”Că Ție se cuvine toată mărirea, cinstea și închinarea, Tatălui și Fiului și Sfantului Duh”.

Credința în Sfânta Treime însuflețește pe creștinii primelor veacuri; frământă în sens constructiv, mințile unor filozofi și aruncă o lumină puternică asupra istoriei creștinismului în general. Sfinții Părinți se rugau și cântau în numele acestei credințe. Sfânta Treime era în centrul vieții lor și spre ea tindeau sufletele însetate de adevar și odihnă. Pentru Ea trăiau și pentru ea mureau. Ea făcea pe creștini sa trăiască în comuniunea iubirii.

Vechiul Testament este prin excelențã cartea Tatălui, caci dacã Acesta s-ar fi descoperit în chip explicit evreilor ca Treime, aceștia, nu ar fi înțeles descoperirea și, sub influența popoarelor păgâne din jur, ar fi devenit politeist. Dar, Vechiul Testament nu este deloc străin de descoperirea Treimii, dar într-un mod tainic și discret.

Taina Treimii celei de o ființă și mai presus de fire constitue temeiul credinței și trăirii noastre creștinești, fiind totodata sufletul viu al Bisericii, pe care o face să trăiască din viața treimică, împărtășită haric tuturor membrilor ei, într-o nesfârșită chenoza a iubirii, care înalță, desăvârșește și îndumnezește. Astfel, Biserica, Trup al lui Hristos extins în umanitate, prin Duhul Sfânt, în timp și spațiu, este mediul în care se află prezentă și acționeaza direct Sfânta Treime, iar comuniunea de iubire dintre membrii Bisericii își are izvorul în taina iubirii și vieții de comuniune mai presus de fire, ce există în sânul Sfintei Treimi.

“Așadar, temeiul principal al Bisericii nu trebuie căutat prin speculații sofiologice prăpăstioase într-o relație divină externă și deosebită de Persoanele Treimice, ci în însăși taina vieții commune a Persoanelor divine”. Și acest temei îl înțelegem numai în sensul cã relațiile trinitare divine sunt un model al relațiilor dintre oameni în Biserică, ci, și în sensul că ele sunt o putere care produc și adâncec aceste relații.

În viața Bisericii este împletită viața Sfintei Treimi. Numai că se iubesc Persoanele Sfintei Treimi, Ele produc și între oameni atmosfera de iubire. Este arhicunoscut că întreaga creștinătate își fundamentează învățăturile religioase pe Biblie, pe care o și consideră inspiratã de Dumnezeu. Deosebirea dintre Biblie și celelalte cărți sacre este însă remarcabilă. Mai mult decât oricare altă carte a lumii, Biblia ne vorbește despre Dumnezeu, și o face într-o manieră aparte. N-o face într-un mod descriptiv, așa cum încearcă anumite discipline din diverse domenii ale științei umane. Cu toate că Dumnezeul biblic s-a relevat ca un Dumnezeu personal, totuși Biblia nu conține vreun tratat despre Dumnezeu, fiind Dumnezeul biblic scapă oricărei posibilitați de investigație umană. Treimea este un mister de credință în sensul strict, unul dintre tainele ascunse în Dumnezeu, care nu pot fi cunoscute dacã nu sunt relevate de sus. Desigur, Dumnezeu a lăsat urme ale Persoanei trinitare în lucrarea creației și în Revelația Sa de-a lungul Vechiului Testament și al Noului Testament. Dar, intimitatea Ființei Sale ca Treime Sfântă constitue un mister inaccesibil rațiunii lăsate în puterile ei și chiar credinței lui Isreal înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu și trimiterea Duhului Sfânt.

Dogma Sfintei Treimi este, de altfel, pentru Biserica Ortodoxã fundamental imuabil al întregii gândiri religioase, al întregii pietãți, al întregii vieți spirituale, al întregii experiențe.

I. SFÂNTA TREIME ÎN SFÂNTA SCRIPTURÃ

1. Pregatirea descoperirii Sfintei Treimi în Vechiul Testament

Învățătura despre Sfânta Treime, așa cum o avem în creștinism, nu o avea niciun popor dinainte de Hristos. În unele religii, Sfânta Treime era numai preînchipuită, iar în Vechiul Testament era prea puțin cunoscută. Propriu-zis, în Vechiul Testament ea este numai insinuată. Aici Dumnezeu o revelează lumii în linii generale, urmând ca revelarea precisă a Ei să se facă în Noul Testament. Sfinții Părinți spun că acest mod de revelare s-a făcut în Vechiul Testament, deoarece evreii, care erau înconjurați de popoare politeiste și erau și ei înclinați spre politeism, s-ar fi abătut ușor de la monoteism și ar fi căzut în politeism, dacă li s-ar fi revelat că în Dumnezeu sunt trei Persoane. Aceasta i-ar fi putut face să creadă că sunt trei Dumnezei în mod triteist.

Misterul Sfintei Treimi se află indicat, în linii generale, în mai multe locuri din Vechiul Testament. În unele din acestea se face aluzie la pluralitate în Dumnezeu, în altele este vorba de teofanii, în care Dumnezeu se arată în trei persoane, în altele Persoanele Sfintei Treimi sunt numite cu nume diferite, iar în altele se vorbește despre Mesia ca dspre o persoană divină.

a)Existența mai multor Persoane în Ființa dumnezeiască este indicată în următoarele locuri:”Și a zis Dumnezeu: să facem pe om după chipul și asemănarea Noastră”(Fc 1, 26),”Veniți să Ne pogorâm și să amestecăm pe loc graiul lor”(Fc 11, 7). În locurile acestea vedem o convorbire, o consfătuire a lui Dumnezeu cu altcineva. Origen și evreii cred că aici Dumnezeu vorbește cu îngerii. Dar părerea aceasta nu poate fi justă, deoarece îngerii nu stau într-un astfel de raport cu Dumnezeu, ca să poată fi invitați la consfătuire cu El. Această explicare nu poate fi admisibilă nici pentru motivul că din primul citat ar ieși că îngerii sunt de o ființă cu Dumnezeu căci El a zis:”Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”, continuă:”Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său”(Fc 1, 27). „Aceasta arată că expresiile: „să facem”, „a făcut Dumnezeu după chipul Sãu”, „după chipul lui Dumnezeu”, în fața autorului sunt sinonime. Ele se referă la Dumnezeu și nu au nicio legătură cu îngerii”.

La fel stau lucrurile și cu celelalte locuri. Căci dacă autorul sfânt scrie: ”Veniți să Ne pogorâm și să amestecăm pe loc graiurile lor”, îndată scrie dupa acestea că ”I-a împrăștiat pe ei Dumnezeu de acolo”(Fc 11, 8). Deci din cuvintele ”Veniți să amestecăm” se referă la Acela care s-a și pogorât și i-a împrăștiat. Drept aceea trebuie să conchidem că prin ele se face aluzie la persoanele Sfintei Treimi.

b)Nu mai puțin a fost accentuat și textul de la Isaia 6,3, în care se spune că serafimii pe care i-a văzut profetul stând în fața lui Dumnezeu, strigau unul către celălalt: ”Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot”. În întreita repetare a cuvântului „sfânt”, Sfinții Părinți văd indicată Sfânta Treime, iar în singularul Domnul Savaot, ei văd unitatea Ființei dumnezeiești. Dar în cuvintele de mai sus și îndeosebi în pericopa în care se află ele (Is 6, 1-10), ei văd indicată Sfânta Treime nu numai din motivul întreitei repetări a cuvântului „sfânt”, ci și din cauză că din alte locuri din Sfânta Scriptură rezultă că în vedenia pe care a avut-o Isaia i s-a arătat cu adevărat Sfânta Treime. Astfel Sfântul Apostol Ioan, citând viziunea lui Isaia, vede în Domnul Savaot pe Domnul Iisus Hristos. O indicație a tripersonalității lui Dumnezeu avem în teofania de la stejarul Mamvri (Fc 18, 1-19).

c)Vechiul Testament conține câteva mărturii prin care se arată chiar numele Persoanelor Sfintei Treimi. În el se vorbește despre Înțelepciunea lui Dumnezeu și de Cuvântul lui Dumnzeu ca Persoane dumnezeiești deosebite de Dumnezeu Tatăl. Sub aceste numiri Sfinții Părinți înțeleg pe Fiul lui Dumnezeu.

Înțelepciunea lui Dumnezeu e concepută la început ca o însușire, dar mai apoi, autorul Proverbelor, Sirah și Înțelepciunea lui Solomon o consideră ca o personalitate. „Ea există de la început și își are originea în Dumnezeu. Ea a fost de față când s-a făcut lumea și știe ce este plăcut inaintea ochilor lui Dumnezeu. Înțelepciunea lui Dumnezeu are dorința de a veni între oameni, de a pătrunde în ei și de a creea o lume nouă”.

Cuvântul lui Dumnezeu de asemenea este personificat. Aceasta o găsim îndeosebi în psalmi.”Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întemeiat și prin Duhul gurii Lui toată podoaba lor”(Ps 33,6). Expresia:”Prin cuvântul Domnului cerurile s-au întemeiat”, se referă la creearea lumii. Această expresie pusă în legătură cu partea a doua a versetului citat, ”și prin Duhul gurii Lui toată podoaba lor”, arată că psalmistul pune Cuvântul alături de Duhul. Și cum Duhul care se purta deasupra apei, la creare, este persoana, tot persoană este și Cuvântul. „Duhul Sfânt, ca Persoană, e amintit în mai puține locuri din Vechiul Testament. Prin Duhul se înțelege în mai multe locuri ale Vechiului Testament calitatea ființei dumnezeiești de a fi spirituală și rațională; se înțelege apoi o putere dumnezeiască ce se manifestă în lume ca putere harismatică ce se va revărsa, în viitor, asupra oamenilor” .

După cum vedem, Sfânta Treime e amintită, dar nu e mărturisită cu toată claritatea în Vechiul Testament. Această lipsă de claritate ne împiedică să putem construi, numai pe baza textelor citate, învățătura despre Sfânta Treime. Aceasta se poate face numai dacă privim textele respectiv în lumina Noului Testament. În Vechiul Testament aveam pregătirea descoperirii Sfintei Treimi, iar nu revelarea Ei deplină. De aceea Ea nu înțeleasă pe deplin, ci e numai presimțită de autorii Vechiului Testament, care au expus-o ”în multe feluri și chipuri”. Poporul iudeu nu avea credința în Sfânta Treime, dar reprezentanții lui, care studiau cu sârg Sfintele Scripturi, au început să-și formeze, cu timpul și trepta, pe baza celor spuse în Biblie, ideea despre Sfânta Treime. Aceasta se deduce din împrejurarea că reprezentanții poporului evreu n-au primit învățătura Domnului despre Sfâna Treime, ca ceva cu totul nou și necunoscut. Și nu fac obiecții că li se vorbește despre Fiul lui Dumnezeu, dar nu vor să admită că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu.

2. Descoperirea Sfintei Treimi în Noul Testament

A)Treime în unitate. Adevărul despre Sfânta Treime, enunțat numai în linii generale în Vechiul Testament, este descoperit în mod clar și variat în Noul Testament. Pe lângă unitatea lui Dumnezeu, despre care se vorbește mereu în Vechiul Testament, Noul Testament apare în plus și adevãrul Trinității, care în unele locuri este exprimat cu toată claritatea. Mântuitorul se manifestă adeseori ca Fiul lui Dumnezeu. Prin aceasta El arată Sfinților Apostoli că Dumnezeu nu e o singură Persoană; că pe lângă Dumnezeu Tatăl există și El ca a doua Persoană a Dumnezeirii. Dar tot El vorbește și despre o a treia Persoană, care e Duhul Sfânt.

Textele trinitare ale Noului Testament pot fi împărțite în trei categorii. Prin ele se exprimă: 1.Trinitatea persoanelor în unitatea ființei; 2. Existența a trei Persoane reale și deosebite între Ele; 3. Unitatea în Trinitate sau unitatea Ființei celor trei Persoane.

Trinitatea Persoanelor și unitatea Ființei lor se arată în cuvintele prin care Domnul trimite pe Apostoli la propovăduire, zicându-le ”Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19). Acesta este unul din textele clasice ale doctrinei trinitare. Aici sunt amintite cu numele toate cele trei Persoane dumnezeiești. Mântuitorul le amintește fără a mai da o explicație în privința lor, ceea ce dovedește că Sfinții Apostoli erau în claritate cu învățătura despre Sfânta Treime.

Adevărul că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt persoane reale se vede și din cuvintele: „Botezându-le în numele..”. Expresia „în numele” nu se folosește când e vorba de lucruri, ci numai când e vorba de persoane. Ea arată că ceva se face în puterea și autorutatea cuiva, sau cu puterea și autoritatea respectivei persoane. De aceea, spunând că Sfinții Apostoli să boteze în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, El spune că acestea trei sunt Persoane reale. Botezul, săvârșindu-se în numele Lor și având ca efect iertarea păcatelor și renașterea spirituală, lucruri ce pot fi făcute numai de Dumnezeu, înseamnă că cele trei Persoane sunt Dumnezeu, că au natură dumnezeiască. Dar nu are fiecare pentru Sine o natură aparte; cele trei Persoane nu sunt indivizi ale unei specii, toate trei au aceeași natură. Ele se numesc Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, pentru că Tatăl este principiul în divinitate, El are Ființa Divină în Sine și nu a primit-o de la nimeni: a doua Persoană are Ființa Sa din Tatăl prin naștere eternă, de aceea Ea se numește Fiu; a treia Persoană își are Ființa tot din Tatăl, prin purcedere eternă și se cheamă Duhul Sfânt. Ființa tuturor este una și aceeași, este unică. Ea există o singură dată în cele trei Persoane. Aceasta o exprimă cuvintele în numele (εις το ονομα) la singular. Ele arată că cele trei Persoane au o singură autoritate și o singură Ființă. Dacă fiecare din Ele și-ar avea ființa deosebită, atunci ar fi trebuit să se zică (εις ςο ονοματα) la plural, după cum obișnuim să zicem cum se săvârșește ceva în numele mai multor persoane omenești.

B)Trei Persoane. Existența a trei Persoane reale și deosebite între ele rezultă:

a)Cuvintele îngerului, rostite către Sfânta Fecioară la Buna-Vestire:”Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Prea Înalt te va umbri:pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema(Lc. 1, 35).

b)Versetele în care se vorbește de Botezul Domnului:”Iar după ce s-a botezat Iisus, îndată a ieșit din apă și iată, cerurile I s-au deschis și a avut Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel și venind peste El. Și iată, glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit” (Mt. 3, 16-17). Aici avem relația efectivă a celor trei Persoane. Fiecare este înfățișată ca persoană reală și deosebită de alta. Glasul din ceruri este glasul Tatălui. El se referă la Iisus Hristos pe care-L numește Fiul Său cel iubit, iar Duhul Sfânt, în chip de porumbel, se coboară asupra Fiului.

c)În cuvântarea de rămas bun, către Sfinții Apostoli, Domnul vorbește de Tatăl, de Fiul și de un alt Mângâietor, care este Duhul Adevărului, care purcede de la Tatăl. ”Iar Eu voi ruga pe Tatăl și văva da un alt Mângâietor,ca să fie pururea cu voi: Duhul Adevărului…”(In. 14, 16-17). ”Când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tată purcede, Acela va mărturisi pentru Mine”(In. 15,26).

d)Sfântul Apostol Pavel, în binecuvântarea pe care o dă corintenilor, spune:”Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți”(2 Cor 13, 13). Aici cele trei Persoane sunt deosebite nu numai după nume, ci și după harul dumnezeiesc pe care îl dorește Apostolul credincioșilor de fiecare Persoană. Tatăl dă darul pe care Fiul îl merită și Duhul Sfânt îl împărțește.

e)Sfântul Apostol Pavel își începe prima sa epistolă printr-o urare trinitară, către credincioși după cea mai înaltă cunoștință a lui Dumnezeu Tatăl și sfințiți de către Duhul, ca să asculte de credință și să fie părtaș la stropirea cu sângele lui Iisus Hristos.

Afară de textele scripturistice invocate mai sus și în care se vorbește deodată despre toate cele trei Persoane dumnezeiești, ca persoane reale și egale, mai sunt și o mulțime de altele, în care e amintită fiecare Persoană în parte.

Persoana Tatălui o amintește Sfântul Evanghelist Matei când scrie: ”Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să măresacă pe Tatăl vostru care este în ceruri”(Mt 5, 16).

Persoana Fiului. „Însăși numirea de Fiu, arată că El e persoană care are aceeași natură cu Tatăl, adică natură dumnezeiască. Dar persoana Lui reiese și din proprietățile care I se atribuie. Astfel, se spune că are rațiune, întrucât cunoaște în mod perfect pe Tatăl, are voință, iubește pe oameni și lucrează pentru binele lor, jertfindu-și chiar viața pentru ei” .

Persoana Duhului Sfânt. El e trimis pe pământ în locul Domnului, ca Mângâietor al Sfinților Apostoli, și al omenirii. Misiunea Lui va fi și de a învăța pe Sfinții Apostoli ce să vorbească, atunci când vor fi persecutați. Aceasta înseamnă că El are rațiune, voință și iubire față de oameni. Deci proprietăți pe care numai o persoană le poate avea.

C)Unitatea în Treime. Unitatea în Trinitate, sau unitatea ființei celor trei Persoane. Cele trei Persoane au unitate de ființă, de atribute și de activitate. Ființa lor este unică. Ea nu este împărțită sau multiplicată în Persoanele Sfintei Treimi, Ea trebuie înțeleasă ca o unitate numerică absolută. De aceea cele trei Persoane sunt un singur Dumnezeu. Fiecare este un Dumnezeu adevărat, dar având o unică ființă, toate trei nu sunt decât un singur Dumnezeu.Toate trei au aceleași atribute, întrucât atributele țin de ființă și toate trei au aceeași activitate externă. Lucrarea externă a unei persoane divine este în același timp și lucrare a celorlalte două persoane, pentru că orice lucrare externă a divinității pornește dintr-un singur principiu, este manifestarea unei voințe a Ființei divine.

a)Unitatea ființei Tatălui și a Fiului o arată Mântuitorul când zice:”Eu și Tatăl Meu una suntem”.(In. 10, 30), sau ”Tatăl Meu este întru Mine și Eu întru El”(In 10, 38). Contextul arată că prin aceste cuvinte se arată unitatea ființei Fiului și a Tatălui și nu e vorba în ele numai de o unitate morală a lor. La Ioan 10, 24 citim că evreii au cerut Domnului să le spună dacă El este Mesia, sau nu. Domnul le spune că ei ar putea găsi răspunsul în faptele Sale, deoarece lucrurile pe care le face în numele Tatălui, acelea mărturisesc pentru El. Mărturisesc că El este Mesia, însă evreii că nu sunt din oile Sale. Oile Sale îi ascultă glasul și-L cunosc, ele vin după El și El le dă viață și nimeni nu le poate face niciun rău.Tatăl care I le-a dat este mai mare decât toți și nimeni nu le va putea smulge din mâinile Tatălui Său. Domnul arată deci că are tot ceea ce are Tatăl are aceeași ființă, aceeași putere și aceeași activitate.

b)Unitatea ființei Duhului Sfânt cu a Tatălui se vede din versetul:”Că cine dintre oameni știe ale omului, fără numai duhul omului, care este în El; așa și ale lui Dumnezeu, nu le-a cunoscut fără numai Duhul lui Dumnezeu”(1Cor 2, 11). De aici se vede că Duhul Sfânt are o cunoștință perfectă despre Dumnezeu. Cum însă o astfel de cunoștință poate avea numai Dumnezeu, urmează că Duhul Sfânt este Dumnezeu și că El are aceeași ființă cu Tatăl.

c)Unitatea ființei tuturor persoanelor dumnezeiești se vede, printre altele, din explicarea pe care o dau Sfinții Apostoli textului de la Isaia 6, 1-10. Isaia vede pe Domnul Savaot stând pe un tron înalt și zicând către el:”Du-te și spune poporului acestuia: Cu urechile să auziți, dar să nu înțelegeți; cu ochii să vă uitați dar să nu vadeți”. Sfântul evanghelist Ioan, referindu-se la acest loc, zice că Isaia când a văzut pe Domnul Savaot a văzut pe Fiul: ”Zis-a Isaia acestea, fiindcă a văzut slava Lui (a Fiului ) și a grăit despre El”. Iar Sfântul Apostol Pavel zice că cuvintele de mai sus sunt adresate lui Isaia de Duhul Sfânt: ”Bine a grăit Duhul Sfânt prin Isaia Proorocul către Părinții voștri, când a zis: Mergi la norodul acesta și spune: Cu auzul veți auzi și nu veți înțelege și uitându-vă veți privi, dar nu veți vedea” (F.A. 28, 25-26). Deci după explicarea Sfinților Apostoli Ioan și Pavel, Isaia a văzut pe Dumnezeu cel unul în ființă și întreit în Persoane. „Prin urmare, Noul Testament ne dă mărturii că în Dumnezeu sunt trei Persoane, care deși sunt deosebite, au aceeași ființă”.

II. FORMULAREA DOGMEI SFINTEI TREIMI ÎN TRADIȚIA CRESTINÃ

1.Perioada anteniceană.

Învățătura despre Sfânta Treime nu a rămas numai un adevăr așternut pe paginile Bibliei, ci ea și-a făcut un drum larg în conștiința creștină, iar după ce a pătruns aici, nu a fost considerată numai o chestiune de ordin teoretic, ci ca o chestiune de viață, de viațã veșnicã. Acest fapt a determinat pe creștini în general, și pe ierarhi și teologi în special, să-i dea o atenție deosebită, să precizeze și să o apere de orice alterare. Spre acest scop, ei și-au pus la încercare toată forța lor spirituală, pentru a înlătura obiecțiunile aduse acestei învățături, pentru a îndepărta greșelile de interpretare și pentru a o expune, a o dezvolta și formula în așa fel încât să fie primită, însușită și valorificată de toți cei care înțelegeau să adere și să urmeze lui Iisus Hristos. Deci ereziile și tendința de a păstra unitatea credinței au fost factorii care au determinat dezvoltarea, precizarea și formularea adevăului despre Sfânta Treime de către Biserică. Formularea acestui adevăr în mod autoritar și definitiv s-a făcut la primele două Sinoade Ecumenice. Dar drumul parcurs până aici nu a fost ușor, iar unii dintre cei ce căutau să lămurească această învățătură, pentru mințile iscoditoare, s-au văzut uneori că merg alături de drum.

Am spus mai sus că învățătura despre Sfânta Treime s-a fixat într-o formă definitivă Sinoadele Ecumenice I și II. Dar mărturii despre existența acestei credințe în creștinism, aflăm și înainte de aceste sinoade. Desigur că în cele mai multe mărturii avem credința vie a Bisericii în Sfânta Treime și nu încercarea credincioșilor de a lămurii pe cale rațională acest mister.

a)Pentru a preciza și a imprima cât mai adânc în conștiința creștină adevărul despre Sfânta Treime, Biserica primară a alcătuit scurte formule de credință, numite simboale. Acestea trebuiau cunoscute și rostite de toți cei ce doreau să devină creștini, deci la Botez, sau de cei ce într-o formă sau alta doreau sau trebuiau să-și manifeste credința creștină. În Biserica primară existau mai multe simboale de credință. Fondul tuturor era același: învățătura despre Sfânta Treime și mântuirea prin Hristos, dar ca formă erau unele mici diferențe între ele. În toate se arăta egalitatea și consubstanțialitatea celor trei Persoane divine: unitatea ființei se exprimă prin aceea că numele Dumnezeu se pune numai o datã la început și El se referă la Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Cel mai vechi simbol de credință este Simbolul Apostolic, în care se spune:”Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic…și în Iisus Hristos, unicul, Fiul Lui, Domnul nostru. Cred și în Duhul Sfântul”. Foarte clar și precis se exprimă în această privimță Simbolul Atanasian, în care se zice: ”Trebuie să venerăm pe un Dumnezeu în Treime și Treimea în unitate, nici confundând Persoanele, nici împărțind Ființa, alta este Persoana Tatălui, alta a Fiului și alta a Duhul Sfânt, totuși una este dumnezeirea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, egală în glorie și veșnică maiestate”.

b)Formula Botezului, întrebuințată în Biserică până azi, este atât o mărturisire a credinței trinitare, cât și un act de cult prin care se exprimă adevărul Sfintei Treimi. Despre această formulă se face amintire în Didahie. Dar Biserica a exprimat credința trinitară nu numai prin formula Botezului, ci și prin modul săvârșirii acestei taine, prin întreita cufundare în apă. Fiecare cufundare se făcea în numele unei Persoane divine. Întreita cufundare era considerată ca simbolul Sfintei Treimi.

c)Sentimentul religios a îndemnat pe creștini să-și exprime comuniunea cu Dumnezeu nu numai prin conștiința că depind de El, ci și prin preamărirea Lui, ca ființă ce întrece în calități toate creaturile. Această preamărire se adresa, de regulă, Sfintei Treimi, ca dovadă că creștinii aveau credința că Dumnezeu unul în ființă este întreit în Persoane. Mărturiile acestei credințe sunt: doxologia cea mică:”Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh” și cântarea de seară „Luminã linã” în care ”lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh”.

d)O expunere a învățăturii Bisericii despre Sfâna Treime aflăm și la Părinții Apostolici, la Apologeți și la Sfinții Părinți.

„Părinții Apostolici exprimă simplu această credință. Ei repetă, cu mici modificări, expresiile din scrierile Sfinților Apostoli și au parcă o teamă de a vorbi mai mult despre Sfânta Treime, ca să nu greșească. Cu toate acestea spusele lor sunt importante, întrucât vedem că credința în Sfânta Treime este ținută mereu în conștiința creștină și la suprafața preocupărilor religioase”.

Apologeții în schimb încearcă să lămurească, pentru conștiința creștină misterul Sfintei Treimi. Ei se folosesc de noțiunea Logosului, pentru a explica relația între Tatăl și Fiul. Apologeții și Sfinții Părinți au expus învățătura despre Sfânta Treime atât prin combaterea ereziilor sabeliană și subordinațiană, cât și prin clarificarea ei spre a nu fi înțeleasă greșit de credincioși.

Față de aceste două extreme Apologeții și Sfinții Părinți au trebuit să țină echilibrul dreptei credințe. Să arate că Dumnezeu este și transcendent și imanent, și că acest adevăr poate explica numai admițând unitatea ființei și trinitatea Persoanelor, dintre care Fiul e și transcendent, existând mai înainte de veci, dar e și imanent și coboară în timp pe pământ, în chip de om; iar Duhul Sfânt, care de asemenea e și veșnic, dar se și arată în lume prin Fiul. În acest sens găsim mărturii la Sfântul Irineu, Origen, Sfântul Grigorie Taumaturgul.

Părinții anteniceeni însă, încercând să precizeze în mod speculativ relațiile interne ale Persoanelor divine și să stabilească adevărul unității Ființei, alunecă adesea în expresii subordinațiene, care la unii sunt destul de pronunțate. Acesta este explicabil dacă avem în vedere că polemizând cu cei ce exagerau unitatea ființei, ușor putem aluneca în cealaltă extremă, la o separare completă a Persoanelor. Pe lângă aceasta, însăși învățătura despre Sfânta Treime poate duce ușor mintea la un fel de expresii subordinațiene. În ea se spune doar că Tatăl este principiul celorlalte două Persoane și că acestea sunt trimise de El în lume. Această exprimare poate lua cu ușurință un aspect subordinaționist.Unii apologeți și Părinți bisericești greșesc însă mai mult, când caută să explice și să facă înțeleasă Nașterea Fiului, folosindu-se de noțiunea Logosului din filozofia păgână.

De exemplu Tațian, vrând să explice raportul dintre Dumnezeu și Logos, zicea că după cum omul, prin faptul că exprimă o gândire, nu-și pierde gândirea, tot așa nici Dumnezeu, prin faptul că naște pe Fiul, nu rămâne lipsit de ființa Fiului. Deci Logosul e distinct, dar nu e separat de Tatăl. „Prin urmare, unii dintre apologeți și Părinți bisericești, deși au contribuit, într-o oarecare măsură la dezvoltarea învățăturii creștine, totuși aportul lor a fost redus în lămurirea învățăturii despre Sfânta Treime. În primul rând, ei n-au pus și n-au discutat această învățătură în ansamblul ei, iar în al doilea rând nu au clarificat relația între Persoanele Sfintei Treimi. De aceea speculațiile lor au fost respinse de Sinodul de la Niceea”.

Unii eretici susțineau că Logosul nu e persoană, ci numai înțelepciune dumnezeiască, deci numai o însușire a dumnezeirii, care s-a manifestat în lume prin diferiți oameni, între care și Iisus Hristos. Alții învățau că Logosul e persoană emanată din Dumnezeu și e mijlocitor între Dumnezeu și lume.

La fel stau lucrurile în ceea ce privește pe Duhul Sfânt. După cum avem noi un duh, o suflare, și Dumnezeu are la fel. Dar pe când suflarea noastră este ceva trecător, care însoțește cuvântul, suflarea sau mai precis Duhul lui Dumnezeu este ceva veșnic, Își are ipostasul Lui și însoțește Cuvântul lui Dumnezeu. Toate cele de mai sus sunt simple asemănări, care deși ne dau o oarecare idee despre posibilitatea existenței Sfintei Treimi, totuși nu se poate spune că lămurește acest mister.

2. Sinoadele I și II Ecumenice:Formularea oficială a Bisericii a dogmei Sfintei Treimi.

„Având în vedere dificultatea înțelegerii dogmei, chiar de la începuturile Bisericii au apărut concepții eronate referitoare la Sfânta Treime, născute dintr-o înțelegere defectuoasă a textelor scripturistice trinitare. Astfel monarhianismul(sec. II-III) și subordinaționismul, cu cele două extreme ale sale(arianismul și macedonianismul), au determinat Biserica să formuleze și să apere învățătura despre Dumnezeu Unul în Ființă ș întrei în Persoane”.

Astfel, chiar din timpul Sfinților Apostoli au apărut scurte mărturisiri de credință, numite Simboluri, și care urmau să se boteze trebuiau să le cunoască.

Cel mai vechi simbol de credință este Simbolul Apostolic, în care se spune:”Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernic…și în Iisus Hristos, unicul, Fiul Lui Dumnezeu, Domnul nostru. Cred și în Duhul Sfânt”. Foarte clar și precis este exprimată și învățătura despre Sfânta Treime în Simbolul atanasian: ”Trebuie să venerăm pe un Dumnezeu în Treime și Treimea în unitate, nici confundând Persoanele, nici împărțind Ființa,alta este Persoana Tatălui, alta a Fiului și alta a Duhul Sfânt, totuși una este dumnezeirea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, egală în glorie și veșnică maiestate”.

Biserica și-a manifestat credința în Sfânta Treime și prin formula Botezului, menționată în Didahie, ca și prin formula doxologică:”Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh”. Foarte de timpuriu, această credință este mărturisită și în rugăciunea Lumină lină, în care se spune:”Lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu”.

Părinții apostolici mărturisesc credința în Sfânta Treime așa cum au preluat-o din Sfânta Scriptură:”Nu avem noi oare un singur Dumnezeu, un singur Hristos și un singur Duh al Harului revărsat peste noi”.

Cu apologeții, elaborarea învățăturii despre Sfânta Treime intră într-o nouă fază. Astfel, în Răsărit Sfântul Teofil al Antiohiei folosește pentru prima dată cuvântul Treime: ”De asemenea, cele trei zile înainte de creearea luminătorilor sunt preînchipuiri ale Sfintei Treimi: a lui Dumnezeu, a Cuvântului și a înțelepciunii Lui. De asemenea, în Apus, Tertulian folosește și el cuvântul Treime, contribuind și la precizarea terminologiei treinitare”.

Aprofundarea dogmatică a textelor scripturistice referitoare la Sfânta Treime viza, în cazul apologeților, erezia lui Sabelie, care nega Treimea la Persoane absolute în Dumnezeu și erezia subordinaționistă, care considera Logosul și Duhul Sfânt puteri create de Dumnezeu în vederea creării lumii.

Învățătura despre Sfânta Treime, mărturisită și trăită de Biserică primește o formulare oficială, autoritară și definitivă la Sinoadele I și II ecumenice, cu prilejul condamnării ereziei lui Arie și a lui Macedonie. Combătându-l pe Arie, care nega divinitatea Mântuitorului, susținând că a fost un timp în care Fiul n-a existat și că a fost creat din nimic sau dintr-o substanță străină a Tatălui, Sinodul I de la Niceea(325) stabilește deoființimea Tatălui cu a Fiului: ”Și întru Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a Născut mai înainte de toți vecii: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”(art. II). În articolul următor este formulat adevărul privind întruparea, iar celelalte patru articole adevărul privind patimile, moartea pe cruce, învierea, înălțarea, a doua venire și judecata de universală.

Consecința firească a arianismului a fost negarea divinității Duhului Sfânt, și supus Fiului, dar superior lumii spirituale a îngerilor, având o poziție de intermediar între Dumnezeu și creaturi. Pentru că atacau divinitatea Duhului Sfânt susținătorii lui Macedonie s-au numit pnevmatomahi, adică luptători împotriva Duhului Sfânt.

Învățătura despre persoana și lucrarea Duhului Sfânt este formulată de Biserică la Sinodul II Ecumenic de la Constantinopol (381): Sfântul Duh este de o ființă cu Tatăl și cu Fiul, deci egali. Sinodul nu mai folosește expresia Sfântului Atanasie cel Mare ”de o ființă” și nici nu-l numește Dumnezeu, pentru a proteja creștinii care se temeau de cei care se scandalizase contra Sfântului Atanasie, propunând un limbaj liturgic. Dar deoființimea Duhului cu Tatăl și cu Fiul este exprimată prin termenul neotestamentar ”purcedere” prin care se arată că Duhul Își are ființa din veci din Tatăl, că această ființă este comună cu cea a Tatălui și a Fiului, motiv pentru care trebuie să fie ”împreună cu Tatăl și cu Fiul”. Având în vedere ființa comună, Duhul Sfânt este numit ”Domnul de viață făcătorul”, adică este Dumnezeu, Creator și Proniator, alături de celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.

Sfinții Părinți care au trăit în timpul celor două Sinoade Ecumenice și după ele au adus o contribuție importantă la formularea dogmei Sfintei Treimi, prin susținerea unității de ființă și a treimii persoanelor.

Astfel, Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul compară Sfânta Treime cu o perlă, a cărei frumusețe este evidențiată de lumina ei unică. Dacă cineva taie această perlă în bucăți, frumusețea ei dispare. ”Același lucru se întâmplă și când îl coborâți pe Fiu, pentru a vă arăta adorarea față de Tatăl: Tatăl nu va primi adorarea voastră. Tatăl nu poate fi mărit prin omiterea adorării datorate Fiului, pentru că adorarea Acestuia constitue adorarea Tatălui. Dacă voi coborâți Duhul Sfânt, Fiul nu primește adorarea voastră. Pentru că, deși Duhul Sfânt nu provine în același fel din Tatăl ca Fiul, El este totuși din Tatăl Însuși. Ori adorați Treimea întreagă, ori o respingeți întreagă, pentru a fi consecvenți cu voi înșivă. Aceeași idee este susținută de Sfântul Atanasie cel Mare: „Căci unul este felul dumnezeirii; și el este și în Cuvântul.Și unul este Dumnezeu Tatăl, existând în Sine ca cel ce există în toate și se arată în Fiul ca cel ce străbate prin toate, și în Duhul, ca cel ce lucrează în El prin Fiul. Astfel, mărturisim că unul este Dumnezeu în Treime.Și prin aceasta cugetând o dumnezeire în Treime suntem cu mult mai vârtos binecredincioși decât ereticii care vorbesc de o dumnezeire multiformă și mult împărțită”.

III. PERSOANELE SFINTEI TREIMI: DISTINCȚII ȘI ANTINOMII

1. Explicarea terminologiei Trinitare.

Vorbind în cele două capitole anterioare despre Sfânta Treime, am folosit expresii care se cer lămurite. Aceasta cu atât mai mult cu cât acele expresii, sau terminologia trinitară nu era în epoca creștină, atât de precisă cum e azi. Biblia vorbește despre Sfânta Treime în alți termeni decât Dogmaticile. Mântuitorul și Sfinții Apostoli vorbesc altfel despre Sfânta Treime decât Apologeții, sau Sinodul I Ecumenic, Sfinții Părinți, Simbolul Atanasian etc.

Divinitatea Fiului și a Duhului Sfânt fiind contestată din partea unor eretici, Sfinții Părinți trebuiau să expună învățătura Bisericii, bazându-se nu numai pe Revelație, ci ajutându-se și de termeni luați din filozofia contemporană. Ei trebuiau să arate că în Dumnezeu, deși e o Ființă, sunt trei Persoane și că unitatea Ființei nu nimicește Treimea Persoanelor și nici trinitatea nu suprimă unitatea. În această expunere, ei au făcut și unele speculații asupra esenței Sau Ființei divine. Se întrebau și căutau să înțeleagă ce înseamnă cuvintele „ființă”, „persoană” etc. Până ce s-a ajuns la precizarea acestor termeni, a trecut un timp destul de lung. Însuși cuvântul Treime (Τριας; Trinitas) nu-l aflăm la început folosit în Biserică. Cel ce-l folosește prima dată, în Orient, este Sfântul Teofil al Antiohiei, iar în occident de Tertulian.

Dogma Sfintei Treimi poate fi , exprimată pe scurt, așa: Dumnezeu este o Ființă în trei Persoane. Drept aceea expresiile create pentru expunerea ei se referă, unele la unitate, altele la Treime. Unele la ceea ce este comun celor trei Persoane, adică la ființa lor, altele la ceea ce este particular, adică la Persoane. La unitate se referă cuvintele: ființă, substanță, natură (ουσια, φισις / essentia, substantia, natura), iar la Treime: persoană, ipostas, subzistență (προσοπω, ιποστασισ / persona, subsistentia). „Termenii aceștia, mai ales în Orient, nu s-au impus ușor. Ei au provocat chiar unele neînțelegeri în Biserica veche.Acestea proveneau din faptul că acești termeni erau înțeleși de unii într-un fel, de alții în alt fel. Același cuvinte erau folosite de unii pentru a exprima Ființa divină, iar de alții Persoanele dumnezeiești. La această clarificare și la introducerea acestor termeni în Teologie, au contribuit într-o mare măsură cei trei capadocieni și îndeosebi Sfântul Vasile cel Mare”.

Termeni care se referă la ipostasuri. Acești termeni sunt: ipostas, subzistență, persoană.

a)Ipostasul.

Începem definirea noțiunii de ipostas cu o primă distincție:”Esența arată ceea ce este în sine, în timp ce ipostasul arată nu numai ce este, ci și în ce fel este și de ce calitate este ceva”. Distincția este necesară deoarece, după cum vom vedea în continuare termenul este polisemantic în etapa în care scrie Sfântul Grigorie. Teologia creștină a împrumutat de la filozofia neoplatonică multe noțiuni, dintre care cea mai importantă este „ousia”. În strânsă legătură cu noțiunea „ousia” apare, în teologie, noțiunea de „ipostas”, care a fost preluată tot din filozofia neoplatonică. Dar termenul de „ousia” a fost folosit mai înainte în filozofie, cu sensul de cel pe care i l-a dat teologia creștină, în timp ce temenul „ipostasis” dobândește conținut filozofic odată cu Plotin, sa odată cu stoicii. Înainte de neoplatonici sau de stoici, cuvântul „ipostasis” este folosit exclusiv în expresii din fizică sau medicină. Există însă dispute asupra sursei termenului, unii autori contemporani susținând proveniența sa plotiniană, alții stoică. Important este sensul pe care îl va primi termenul în triadologie, lucru nuanțat fiind, căci va fi pus în poziție de contrarietate deși inițial, avea înțeles sinonim cu ousia.

În neoplatonism sunt definite prin acest termen elementele constitutive ale acestei triade: binele suprem, inteligența și sufletul lumii. Iar dincolo de riscurile pe care apropierea teologiei de neoplatonism le presupune în ceea ce privește relația dintre Dumnezeu și lume, se naște și riscul teologic al triteismului, tocmai din cauza prea puternicei apropieri dintre termenii de ipostas și ființă. Aceste trei ipostasuri sunt consubstanțiale, dar consubstanțialitatea lor este înfățișată asemeni unei ierarhii care crește și descrește și se împlinește datorită scurgerii neîncetate a ipostasurilor unul într-altul. Dicționarul grec-român al Noului Testament, ne dă următoarele șinonime ale termenului substanță: esență, ființă, realitate sau încredere, încredințare, garanție, asigurare, certitudine, siguranță. După cum observăm din cele anterior prezentate, gândirea greacă nu considera ipostasul ca fiind în legătură cu relația și, implicit, cu ceea ce avea să devină persoana. În special evoluția etimologică prezentată de Leontie al Bizanțului duce cu gândul la substrat. Neoplatonismul duce semnificația termenului de la sensul de substrat la cel de ousia, de ființă, iar Noul Testament utilizează o singură dată sensul de ființă al termenului de ipostas. Sfântul Ioan Damaschinul spune:”Ipostasiat (to enipostaton) înseamnă odată esență atunci când e considerată în ipostasuri, dar altădată, fiecare din cele ce se reunesc în compunerea unui ipostas, așa cum e cazul sufletului și al trupului”.

Deci ipostasul este substanța care nu e parte dintr-un tot, ci o substanță individuală completă, existând în sine și pentru sine. Existând în sine el e deosebit de orice alt ipostas. El e felul de a fi al naturii, e natura în forma individuală de sine stătătoare. Aceasta înseamnă că ipostasul e deosebit de natură. Ipostasul e proprietarul, subiectul sau purtătorul naturii.

b)Subzistența este felul de a exista al substanței, prin urmare este egală cu ipostasul.

c)Persoana.

Pentru noi, astăzi, persoana este o realitate metaforică, aceea a raportării, implicând în însăși definirea sa faptul relației. Așa cum am menționat anterior, nu despre ființă se poate predica relaționarea. Ființa poate să constitue substratul existenței,dar, în nici un caz relația, și, implicit iubirea, nu sunt manifestări ale ființei, ci ale persoanei. „Etimologic, termenul de persoană provine din grecescul prosopon- „am privirea, fața ațintită spre ceva sau cineva, mă aflu față-n față cu cineva sau cu ceva”- de unde concluzia că termenul a funcționat inițial ca determinare a unei raportări directe, nemijlocite, ca determinare a unei relații”. Conținutul său semantic exclude posibilitatea de a interpreta termenul ca individualitatea în afara relației, iar relația este diferența specifică, ceea ce separă net pe o persoană de o individualitate. În ceea ce privește conținutul său absolut și ontologic, conceptul de persoană a apărut în istorie din efortul Bisericii de a-și exprima ontologic credința în Dumnezeu Cel Întreit. Pentru Sfântul Grigorie de Nyssa, „persoana este ceea ce este propriu, particular fiecăruia, este alteritatea definită ca o reuniune a particularităților fiecărui individ, conceptul care arată ceea ce este comun unui lucru și cu neputință de descris, datorită particularităților prin care ni se înfățișează”.

Deci persoana este gândită într-o primă etapă ca definind maniera de construire a identității, însă ceea ce conferă identitate subiectului, ceea ce constitue însăși subiectul în sine, ne rămâne cumva ascuns, cu neputință de descris. Aceasta după cum vom vedea și la antropologie, fiind miza definirii manierei de a fi și pentru om apofatismul persoanei. Fiecare este o persoană, deși tocmai persoana stă ca termen și ca generator al relației, iar relația presupune cunoașterea, persoana însăși, rămâne cumva ascunsă definirii conceptuale. Persoana constituie sursa alterității, iar la rându-i alteritatea este deschidere către relație. Relația nu se poate realiza în sânul identicului. Relația presupune mai mult de un termen pe când identicul impune unicitatea termenului. Alteritatea persoanei stă ca sursă a relației. Iar relația arată întotdeauna ipostasul: ”Prin Dumnezeu se arată natura, prin Tatăl se arată relația cu Fiul”, Tatăl nu este nici numele esenței, nici al energiei, ci al relației, Numele Tatălui nu arată esența, ci denumește relația cu Fiul”. Observăm treptat cum se configurează, cum se cer unii pe alții termenii necesari triadologiei, și această corelare a termenilor este impusă de factorul relație.

2. Perihoreză și apropriere.

a)Perihoreza.

Persoanele Sfintei Treimi sunt distincte, dar nu sunt separate în așa fel încât să nu existe comuniune strânsă între Ele. Comunicarea Lor provine din faptul că, una din Ele împărtășește celorlalte Ființa divină, care se comunică de la o persoană la celelalte, păstrând fiecare caracteristicile sale. Propriu-zis Tatăl este acela care Își împărtășește Ființa Fiului și Duhului Sfânt. Fiului i se comunică prin naștere , iar Duhului Sfânt prin purcedere. Și unuia și altuia i se comunică întreaga substanță divină. Tatăl nu comunică Fiului și Sfântului Duh o parte din Ființa dumnezeiască, iar o altă parte o păstrează pentru El. Aceasta înseamnă că fiecare din Persoanele Sfintei Treimi are aceeași unică Ființă. Fiecare cuprinde întreaga Ființă divină, și, pentru a fi desăvârșită nu are nevoie să fie completată prin alta. Dar din faptul că fiecare e desăvârșită, nu înseamnă că una ar fi alături sau în afară de alta. Dimpotrivă, Persoanele Sfintei Treimi se întrepătrund, se înconjoară reciproc, locuiesc una în alta, că fiecare este întreagă în celelalte două Persoană. ”Fiul este în Tatăl și în Duhul, Duhul în Tatăl și în Fiul, iar Tatăl în Duhul și în Fiul, fără ca să se contragă, să se confunde sau să se amestece”. Acest mod de existență al Persoanelor Sfintei Treimi se numește perihoreză. Deci la baza perihorezei se află deoființimea Persoanelor. Prin cuvântul perihoreză se exprimă atât unitatea cât și trinitatea Dumnezeirii.Unitatea prin aceea că Tatăl, Fiul și Duhul Sfântau aceeași Ființă, că Ființa lor este identică, iar Trinitatea prin aceea că unica Ființă divină subzistă-n trei Persoane. Ea nu este nici împărțită, nici nu se repetă, ci e o unitate deplină. De aceea există un singur Dumnezeu.

Perihoreza este mărturisită de Sfânta Scriptură prin cuvinte clare. Domnul zice către Filip: ”Nu crezi tu Că Eu sunt în Tatăl și Tatăl Meu este în Mine? Vorbele pe care vi le grăiesc nu le spun de la Mine, ci Tatăl care sălășluiește în Mine face lucrurile Lui”(In 14, 10). Existența Persoanei a treia în primele două ne-o mărturisește Sfântul Apostol Pavel, când scrie:”Duhul toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu”(I Co 2, 10).

b)Aproprierea.

„Tot ce se referă la Ființa divină sau la acțiunile externe ale lui Dumnezeu, este comun celor trei Persoane. În Dumnezeu există o singură Ființă, există numai o singură voință și o singură activitate externă. Când unele numiri, atribuite sau activități ce se referă la toate trei Persoanele sunt împrumutate și atribuite unei Persoane, vorbim de apropriere. Deci aproprierea ar fi atribuirea unei însușiri sau a unei lucrări comune, uneia dintre Persoanele Sfintei Treimi”.

Ceea ce I se atribuie, ce I se împropriază unei Persoane, nu I se atribuie cu excluderea celorlalte Persoane. Exemplu: dacă zicem că Tatăl este puterea, Fiul înțelepciunea și Duhul Sfânt bunătatea, nu trebuie înțeles că Fiul și Duhul Sfânt sunt excluși de la putere, sau Tatăl și Fiul de la bunătate, deci că Fiul și Duhul Sfânt nu ar avea putere și că aceasta ar aparține în mod exclusiv Tatălui. Aceste însușiri, care sunt ființiale, deși se atribuie unei Persoane ele nu încetează de a fi comune. În ce privește numirile, Tatălui I se atribuie de regulă numele de Dumnezeu. Fiului numele de Domnul, iar Duhul Sfânt numele de Spirit.

Lucrările externe, și ele, deși aparțin celor trei Persoane, totuși I se atribuie Tatălui hotărârea de a le face, Fiului executarea lor, iar Duhului Sfânt, desăvârșirea. În ce privește activitatea divină în lume, Tatălui I se atribuie crearea, Fiului răscumpărarea, iar Duhului Sfânt sfințirea. Desigur că spunem aceasta numai în general și pentru a caracteriza mai bine, pentru noi,cele trei Persoane divine, fără a uita însă deosebirea ce există între proprietăți și apropriere.

IMPORTANȚA DOGMEI SFINTEI TREIMI ÎN VIAȚA BISERICII

Biserica are o bază trinitară și există două aspecte practice relevante, în primul rând, Sfânta Treime este un model pentru Biserică. „Biserica este lucrarea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, fiind, de asemenea, numită icoana Treimii, pentru că reflectă reciprocitatea perfectă din cadrul Sfintei Treimi”. Principiul trinitar al vieții este revelat Bisericii de Fiul și de Duhul Sfânt nu ca ceva abstract, ci ca o regulă de viață după modelul Treimii, în virtutea universalității sale. Biserica presupune o dimensiune interioară, verticală, a relației sale vii cu Dumnezeu și o deschidere exterioară, orizontală care îi menține forma dinamică. Adică, principiul trinitar al dăruirii de sine este găsit în viața spirituală a Bisericii, ca participare mistică în relațiile exterioare care există între Persoanele Sfintei Treimi și în acest sens, viața credinciosului devine într-un fel trinitară sau o viață plină de har.

În viața Bisericii e împletită viața Sfintei Treimi. Numai pentru că se iubesc Persoanele Sfintei Treimi, Ele produc și în oameni atmosfera de iubire. Mântuitorul se roagă Tatălui înainte de Patimi pentru cei care vor crede: ”Ca toți să fie una, după cum Tu Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, ca să fie și întru Noi”(In 17,23). Aici relația de unire dintre Tatăl și Fiul este și modelul pentru unirea ce trebuie să se producă între oameni, dar și principiul lăuntric al acesteia, căci pentru ca oamenii să poată fi una, între ei trebuie să fie „întru Noi”, zice Iisus Hristos; numai ridicați în uniunea divină devin și ei una. Tocmai de aceea unirea dintre oameni în Biserică se face atât de strânsă, precum este cea între Tatăl și Fiul.

Biserica este viața comunitară proprie Persoanelor Sfintei Treimi și extinsă în umanitate. Biserica este rezultatul lucrării mântuitoare a lui Hristos sau extensia întrupării, morții, învierii și înălțării Sale. Prin Persoana lui Hristos, viața dumnezeiască ajunge în Biserică. Astfel, ca prelungire dinamică a întrupării lui Hristos, Biserica are menirea de a se extinde în întreaga unitate cuprinsă de El. Pãrintele Dumitru Stăniloae în teologia sa triadologicã sau mai precis triadologia eclesială susținând că „Biserica este înrădăcinată în misterul Sfintei Treimi și este o manifestare a acestui mister”.

Pãrintele Dumitru Stăniloae este unul dintre teologii care subliniază proeminența doctrinei despre Sfânta Treime în înțelegerea eclesiologiei divine a Bisericii constituind „modelul și paradigma tuturor relațiilor umane și, mai specific, modelul și paradigma Bisericii”.

După cum comunitatea din Sfânta Treime este modelul unității treimice, tot așa comuniunea este modul unității Bisericii. Aceasta este concluzia firească a modului în care pãrintele Stăniloae înțelege Biserica, văzută ca reflectarea în lume a comuniunii Treimii. Prin afirmația sa, corifeul teologiei românești subliniază faptul că Iisus Hristos a lăsat mai degrab o comuniune de episcopi pentru călăuzirea Bisericii, decât un sigur apostol care urmează să aibă succesori.

CONCLUZII

Dacã iubirea între Tatãl suprem și numai Tatã al unui Fiu unic ni se descoperã în cea mai înaltã iubire, fãrã început și fãrã sfârșit, iubirea aceasta se aratã desãvârșitã, existând din eternitate o altã Persoanã cãtre Care se îndreaptã iubirea dintre Tatãl și Fiul și Care, la rândul ei se bucurã cu fiecare dintre ei de celãlalt. Simplul fapt cã e o persoanã decât cele douã aflate în relație, poate aduce o notã nouã, sporitã, între iubirea dintre cele douã, primind într-o nouã evidențã importanța ei. Nu infinitatea în sine dã bucuria iubirii, ci reprezentarea ei de cãtre o altã persoanã decât cea proprie. Unde lipsește conștiința, lipsește bucuria. Și vedem chiar noi, care suntem dupã chipul dumnezeiesc, cã un altul decât eu și tu, ne adduce un mod nou și sporit de iubire și deci de bucurie. Iubirea între eu-tu, chiar în planul infinit, vrea sã se extindã spre o altã persoanã sau bucuria unuia de altul, sporește când este însoțitã de bucuria unui al treilea.

Trãim la acest fapt și noi oamenii, chiar prin necesitatea limbii de-a adãuga la eu-tu, un el. Poate cã cu cât ne iubim mai mult unul cu altul, simțim și iubirea fațã de el sau invers: cu cât trãim doi inși, legați ca eu-tu, pe un al treilea mai mult iubim, cu cât ne iubim și unul pe altul. Noi simțim nevoia sã fim iubiți și confirmați de un al treilea și sã iubim pe al treilea și cu cât îl iubim mai mult împreunã, cu atât ne iubim și noi mai mult.

Fiecare cuprinde și descoperã adeseori nu Eul sãu ci pe ceilalți. De aceea, în fiecare ipostas se pot vedea celelalte. În cele trei Persoane dumnezeiești este pluritatea în unitate, sau iubirea deplinã, realizatã în amândouã formele; relație între Persoane dar trãitã în unitate deplinã. În cele trei este totul în relație directã neîncetatã. Ar rãmâne mereu un El exterior. În Dumnezeu, Trei e totul.

În Hristos ni se aratã cã Dumnezeu a învins moartea nu în mod arbitrar, folosindu-se de atotputernicia simplã, ci de iubirea care se unește cu umanul, fãcându-l iubitor de Dumnezeu pânã la dobândirea prin aceasta a iubirii, capabilã de deplinã primire a puterii Lui, ca sã învingã prin ea moartea. Iubirea învinge moartea în creaturã, pentru cã e unitã cu puterea dumnezeiascã. Dacã atotputernicia divinã a creat lumea din iubire, tot prin iubire atotputernicia Lui readuce la viațã trupul creat la început din țãrâna neorganizatã. Fiul lui Dumnezeu vrea sã realizeze un dialog cu o ființã creatã în trup, sau sã vorbeascã cu aceastã ființã existențã în trup.

Unde este iubire, este putere care învinge urmãrile rãului sau ale diminuãrii existenței. Unde nu este iubire, este extrema trãire a neputinței sau sãrãciei de viațã ca moarte spiritualã. În Dumnezeu este iubire atotputernicã, sau îmbinarea lor pentru cã existența desãvârșitã este existența fãrã nicio lipsã simțitã. Dar iubirea nu poate fi într-o existențã monopersonalã. Iubirea implicã comuniunea interpersonalã. Iubirea înseamnã îndreptarea mea spre altul și în aceasta se aratã puterea mea.

BIBLIOGRAFIE

*** Biblia sau Sfânta Scripturã, Societatea Biblicã Interconfesionalã, București, 1998

***Dicționar al Noului Testament, Editura Biblică Interconfesională din România, București, 1999

*** Scrierile Părinților Apostolici, în P.S.B.,nr. 1, trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, E.I.B., București, 1999

Basarab, Pr. Prof. Mircea, Dogma Sfintei Treimi în Vechiul Testament, rev. Ortodoxia, 3/1960

Bria, Pr. Prof. Ion, Învățătura despre Dumnezeu și Sfânta Treime, Glasul Bisericii, 1/1973

Chițescu, Prof. N., Pr.Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță., Teologia Dogmaticã și Simbolicã, ed. “Reîntregirea”, Alba-Iulia, 2005

Chițescu, Pr. Prof. Nicolae, A doua Persoană a Sfintei Treimi la Sfântul Ioan Damaschinul, în rev. Ortodoxia, 2/1976

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia DogmaticăOrtodoxã, vol. I și II, E.I.B., 1997

Idem, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, E.I.B., București, 2005

Idem, Relațiile treimice și viața Bisericii, în rev. Ortodoxia.nr. 4, 1964

Drăgulin, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Doctrina Trinitară a Sfântului Vasile cel Mare ,în rev. Glasul Bisericii, 5/1979

Florea, Pr. Lect. Dr. Ștefan, Spiritualitate și Desãvârșire la Sfântul Grigorie de Nyssa, ed. “Asa”, București, 2004

Mihoc, Pr. Prof. Vasile,Dumnezeu unul în ființă și întrei în Persoane, M.A. 4/1981

Moldovan Pr. Prof. Ilie, Învățătura despre Sfântul Duh la Sinodul II Ecumenic, în rev. Ortodoxia, 1/1983

Sterea, Pr. Dr. Tache, Teologie Dogmatică și Simbolică, E.I.B.,București, 2003

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea a treia Teologicã, în “Taina m-a uns”, traducere, note și comentarii de Pr. Dr. Gheorghe Tilea, ediția a II-a, ed. “Herald”, București, 2006

Sfântul Atanasie cel Mare, Împotriva arienilor,în P.S.B., nr. 15, taducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stãniloae, E.I.B., București, 1987

Sfântul Ioan Damaschinul, Dogmatica, traducere de Pr. D. Fecioru, ed. “Scripta”, București

Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor,/Arhid.Prof.Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă, ed. “Renașterea”, Cluj Napoca, 2000