DOCUMENTUL FALS CA OBIECT MATERIAL, PRODUS ȘI MIJLOC DE SĂVÂRȘIRE A INFRACȚIUNII Specialitatea: 12.00 .08 – Drept penal (drept penal) Teză de doctor… [600094]

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI TINERETULUI

AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

CZU
343.53:366.54

REȘETNICOV Artur

DOCUMENTUL FALS CA OBIECT MATERIAL,

PRODUS
ȘI
MIJLOC DE SĂVÂRȘIRE A INFRACȚIUNII

Specialitatea: 12.00
.08
–
Drept penal (drept penal)

Teză de doctor în drept

Conducător științific

BRÎNZĂ Sergiu, doctor habilitat,

profesor universitar

Autorul

REȘETNICOV Artur

Chișinău, 2008

2

CUPRINSUL

INTRODUCERE
…………………………..
…………………………..
…………………………..
…………….
3

Capitolul I
.
OBIECTUL MATERIAL AL INFRACȚIUNII, PRODUSUL INFRACȚIUNII,
MIJLOCUL DE SĂVÂRȘIRE A INFRACȚIUNII: CONSIDERAȚII DE

ORDIN GENERAL

…………………………..
…………………………..
…………………..
10

Secțiunea I. Obiectul material al infracțiunii. Delimitarea de obiectul imaterial al
infracțiunii
…………………………..
…………………………..
…………………………..
10

Secțiunea II.
Produsul infracțiunii. Aspecte juridico
–
penale
…………………………..
……
27

Secțiunea III. Mijlocul de săvârșire a infracțiunii. Delimitarea de obiectul material

al infracțiunii
…………………………..
…………………………..
……………………….
37

Capitolul II. DOCUMENTUL FALS CA OBIECT
MATERIAL
AL INFRACȚIUNII,

PRODUS AL INFRACȚIUNII ȘI
MIJLOC DE SĂVÂRȘIRE A INFRACȚIUNII:
CONSIDERAȚII PARTICULARIZANTE
…………………………..
……………………
50

S
ecțiunea I. Caracteristicile noțiunii de document. Conotații juridico
–
penale
………..
50

Secțiunea II. Ipostazele în care documentul fals este prezentat în normele

Codului penal
…………………………..
…………………………..
……………………..
73

Capitolul III. ANALIZA ACȚIUNILOR PREJUDICIABILE SĂVÂRȘITE
ASUPRA

DOCUMENTELOR FALSE
…………………………..
…………………………..
………
109

Secțiunea I. Falsificarea documentelor
…………………………..
…………………………..
..
109

Secțiunea II. Faptele derivate din falsificarea documentelor
…………………………..
..
130

Secțiunea III. Folosirea documentelor false la săvârșirea unor infracțiuni
…………..
140

Capitolul IV. ANALIZA JURIDICO
–
ISTORICĂ ȘI ANALIZA JURIDICO
–
COMPARATIVĂ

A REGLEMENTĂRILOR PRIVITOARE LA FAPTELE INFRACȚIONALE
LEGATE DE FALSIFICAREA DOCUMENTELOR
…………………………..
……
160

Secțiunea I. Analiz
ă
juridico
–
istorică a normelor care stabilesc răspunderea

pentru faptele infracționale legate de falsificarea documentelor
…………
160

Sec
ț
i
unea II. Analiz
ă
de drept comparat a reglementărilor privind faptele

infracționale legate de falsificarea documentelor
…………………………..
..
177

SINTEZA REZULTATELOR OBȚINUTE
…………………………..
…………………………..
…….
200

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
…………………………..
…………………………..
……………….
201

BIBLIOGRAFIE.
…………………………..
…………………………..
…………………………..
………..
204

ADNOTARE
…………………………..
…………………………..
…………………………..
………………
231

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ
…………………………..
………………………….
235

3

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate.
Reformele social
–
economice, renovarea conținutului și
metodelor de soluționare a problemelor din sfera administ
rării publice condiționează necesitatea
revederii rolului și semnificației mijloacelor juridico
–
penale aplicate în vederea apărării relațiilor
sociale cu privire la circulația documentelor. Revoluția informațională și perfecționarea continuă a
tehnologiilo
r informaționale determină necesitatea reconceperii juridice a semnificației
documentelor, a impactului pe care acestea îl produc asupra vieții sociale, precum și a elaborării
unor măsuri și procedee eficiente de reglementare a circulației documentelor.

Do
cumentele și circulația documentelor reprezintă manifestările inerente ale unei societăți
informaționale moderne. Însă, în condițiile progresului tehnico
–
științific,
se face tot mai vădită
tendința
de falsificare, prin
noi și noi metode performante
,
a docu
mentelor și de introducere în
circulație a documentelor false. De aceea, în structura influențării juridice asupra conduitei ilicite a
subiecților, legate de falsificarea documentelor, un rol considerabil trebuie să
revin
ă legii penale.
Oportunitatea perfe
cționării continue a mijloacelor juridico
–
penale
ce stabilesc
răspunder
ea
penal
ă

pentru falsificarea documentelor este dictată de gradul în creștere a
l
pericolului social al acestei
fapte. În rezultatul falsificării documentelor este perturbată activitatea
normală a autorităților
publice centrale și locale, este înlesnită săvârșirea altor fapte prejudiciabile, este compromisă
încrederea publică în autenticitatea documentelor aflate în circulația oficială. Prin incriminarea
faptelor, care alcătuiesc categori
a infracțiunilor legate de falsificarea documentelor, legea penală a
înțeles să ocrotească valorile și relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare ar putea
fi primejduite prin săvârșirea unor astfel de fapte.

Posibilitățile largi de identi
ficare
a persoanelor
,

pe care le oferă documentele, la care se
adaugă și faptul că acestea constituie excelente mijloace de informare și/sau probare
,
explică
prezența lor
în toate segmentele vieții sociale. Practic, nu există relații sociale care să nu nec
esite
întocmirea unor documente. Folosirea documentelor
a devenit
o necesitate
, ele determinând

relațiil
e
sociale
,
de aceea
,
pentru buna inițiere, desfășurare ori stingere a acestor relații,
este
necesar
ca documentele să reprezinte realitatea cu privire l
a datele și atestările pentru care trebuie
să constituie mijloace de probă. Din punctul de vedere al conceptului lor, infracțiunile legate de
falsificarea documentelor implică referirea la un anumit adevăr aparent, dar care în realitate este
alterat prin s
ăvârșirea acestor infracțiuni. Astfel, un document fals poate produce consecințe
juridice pentru că este considerat real, deși adevărul a fost alterat. Aceste consecințe juridice
înseamnă nașterea unor relații sociale care ar putea fi deosebit de păgubitoa
re pentru buna
funcționare a agregatului social. Tocmai datorită pericolului social deosebit, prin grava atingere

4

adusă adevărului și încrederii care trebuie să existe în relațiile sociale, infracțiunile legate de
falsificarea documentelor sunt considerate
justificat activități ilicite în toate orânduirile sociale.
Drept urmare, au fost sancționate în calitate de infracțiuni contra autorităților publice, infracțiuni
de serviciu, infracțiuni contra ordinii de administrare sau infracțiuni de alt gen.

Caracter
ul preponderent de referință al normelor care prevăd asemenea infracțiuni condițio
–
nează necesitatea unui detaliat studiu terminologic, care ne
–
ar permite să stabilim cu exactitate
semantismul noțiunilor utilizate în textul legii penale: „document”, „docum
ent fals”, „document
oficial”, „document de importanță deosebită”, „document care acordă drepturi sau eliberează de
obligații” etc. Totodată, apariția unor noi componențe de infracțiuni, legate de falsificarea
documentelor, determină necesitatea identifică
rii unor noi soluții de calificare.
Respectiv,
și de
activizare a demersului investigațional în vederea rezolvării problemelor pe care teoria și practica
dreptului penal le leagă de
nu
mitele infracțiuni.

De asemenea, trebuie de menționat că, deși există su
ficiente reglementări
ce vizează
infrac
–
ți
u
nil
e
legate de falsificarea documentelor, uneori acestea se contrazic reciproc. Alteori (de
exemplu, în cazul art.244, 248, 353, 355, 372 CP RM), nu este clar rol
ul
atribuit
de
legiuitor
documentului
fals
:
este el

obiect material al infracțiunii
,
produs al infracțiunii
sau
mijloc de
săvârșire a infracțiunii
?
În general, datorită dezvoltării fulminante a conceptului de document
electronic, evoluării și diversificării concep
tului
de informație documentară, avansării
rolului pe
care îl au entitățile nematerializate în cadrul societății informaționale
, s
–
au dovedit a fi imperioase

distingerea obiectului material al infracțiunii de obiectul imaterial al infracțiunii,
disjungerea

ipotezelor
în care
informația apare ca obi
ect imaterial al infracțiunii sau ca fațetă informațională a
obiectului material al infracțiunii. În aceeași ordine de idei, se impune stabilirea unor criterii clare
de circumstanțiere a întinderii semantice a noțiunii de document, precum și de delimitare
a
documentului de entități asemănătoare
–
materiale sau imateriale
–
susceptibile de falsificare.

Gradul de studiere a temei investigate.
În știința dreptului penal s
–
a acordat și se acordă
atenție cercetării separate a unor problematici pe care, în prezen
ta lucrare, le concepem ca inter
–
dependente: 1) obiectul material, produsul și mijlocul de săvârșire a infracțiunii; 2) documentele
false. Aceste probleme au constituit tematica unui șir de monografii, teze de doctor și de doctor
habilitat, în același rând
a unor materiale metodico
–
didactice, articole științifice, studii de caz etc.
În pofida numărului
impunător
al unor astfel de investigații, în cele mai frecvente cazuri accentul
în ele este pus pe aspectul reglementării răspunderii penale pentru o anume i
nfracțiune (de
exemplu, pentru infracțiunea de fals în acte publice sau infracțiunea de confecționare, deținere,
vânzare sau folosire a documentelor oficiale, a imprimatelor, ștampilelor sau sigiliilor false).
Aceste investigații nu poartă un caracter comp
lex, motiv din care nu au putut fi relevate

5

interdependențele și corelațiile dintre variatele acțiuni prejudiciabile săvârșite
asupra
documentelor
false. De asemenea, nu s
–
a putut formula un răspuns clar la întrebarea: în care ipoteze și de ce
documentele
false îndeplinesc roluri diferite:
de obiect material al infracțiunii, de produs al infrac
–
țiunii, de
mijloc de săvârșire a infracțiunii? Nu s
–
a putut stabili cu exactitate liniile de demarcare
dintre concepte apropiate: obiectul material al infracțiunii;
obiectul imaterial al infracțiunii; fațeta
informațională a obiectului material al infracțiunii; produsul infracțiunii; lucrurile folosite sau
destinate pentru săvârșirea infracțiuni
i
; lucrurile date pentru a determina săvârșirea infracțiuni
i
sau
pentru a
–
l răsplăti pe făptuitor; lucrurile dobândite prin săvârșirea infracțiunii; mijlocul de săvâr
–
șire a infracțiunii.

La fel, nivelul de elaborare a concepției privind documentul fals ca obiect material, produs
sau mijloc de săvârșire a infracțiunii nu poate
fi recunoscut pe deplin satisfăcător, dat fiind că: nu a
fost formulată o definiție a noțiunii „document”, care ar răspunde trebuințelor teoriei și practicii
dreptului penal; nu au fost suficient cercetate (cu atât mai puțin, cercetate în plan corelativ)
i
postazele în care documentul fals este prezentat
–
explicit sau implicit
–
în normele Codului
penal; nu a fost stabilit conținutul unor noțiuni cu referire la contextul extrapenal de reglementare a
circulației documentelor (de exemplu, a noțiunilor „docume
nt oficial fals”, „document de impor
–
t
anță deosebită fals”, „document
privat fals”, „document electronic fals”); s
–
a neglijat problema
conturării
–
în accepție largă și în accepție îngustă
–
a noțiunii „falsificarea documentelor”; nu s
–
a
acordat suficientă
atenție cercetării locului faptelor derivate din falsificarea documentelor în
contextul legii penale a Republicii Moldova
, nefiind relevate trăsăturile lor specifice
etc.

Acestea urmând a fi cercetate de către autor potențează actualitatea științifică și
practică a
temei investigate.

Scopul și obiectivele lucrării

Scopul
tezei de față îl constituie soluționarea problemelor
ce vizează
documentul fals
,

calitate
a acestuia

(
de obiect material, produs
și
mijloc de săvârșire a infracțiunii
)
, reglemen
ta
rea
răsp
underii penale pentru infracțiunile legate de falsificarea documentelor, stabilirea naturii
juridice a acțiunilor prejudiciabile săvârșite
asupra
documentelor false, precum și formularea
recomandărilor de perfecționare a normelor penale care incriminează a
semenea acțiuni.

Pentru a realiza acest scop, au fost stabilite următoarele
obiective
:

–

determinarea caracteristicilor formând sistemul de referințe în investigarea
–
ca fenomene ale
realității juridice
–
a obiectului material al infracțiunii, a produsului
infracțiunii și a mijlocului
de săvârșire a infracțiunii;

–

exegeza juridico
–
istorică a cadrului reglementar vizând infracțiunile legate de falsificarea
documentelor;

6

–

studierea experienței altor țări în ce privește reglementarea răspunderii pentru infracțiun
ile
legate de falsificarea documentelor;

–

identificarea notelor caracteristice, indispensabile definirii corecte a noțiunii de document;

–

relevarea specificului documentului fals în raport cu: documentul autentic; documentul auten
–
tic utilizat de titularul n
elegitim; documentul nevalabil etc.;

–

sintetizarea asemănărilor și deosebirilor dintre document și alte entități care pot fi supuse
falsificării;

–

determinarea gradului de compatibilitate între normele penale de referință,
î
ntre normele
penale și normele ext
rapenale de referință aplicate în procesul de apărare a circulației legale a
documentelor;

–

formularea regulilor de calificare în cazul acțiunii de falsificare a documentelor și a faptelor
derivate din falsificarea documentelor;

–

atestarea deficiențelor de c
alitate ale reglementărilor privind infracțiunile legate de falsificarea
documentelor, precum și formularea de recomandări menite să contribuie la
înlăturarea
lor.

Obiectul cercetării
îl constituie problemele
privind calitatea ce i se atribuie, după caz,

documentului fals
–

de obiect material,
de
produs
, de
mijloc de săvârșire a infracțiunii. De
asemenea, cercetării au fost supuse infracțiunile legate de falsificarea documentelor, precum și
normele penale care stabilesc răspunderea pentru asemenea infracți
uni.

Noutatea științifică a rezultatelor obținute.
Prin prezenta lucrare a fost întreprinsă încer
–
carea de a cerceta în complexitate
controversele privind constatarea calității
documentului fals
–
de
obiect material, produs
și
mijloc de săvârșire a infracț
iunii, încercare având ca finalitate formu
larea
de concluzii și recomandări teoretice în scopul îmbunătățirii calitative continue a legislației în
materie.

În acest plan: 1) s
–
au stabilit criteriile de distincție
î
ntre obiectul material al infracțiunii și

obi
ectul imaterial al infracțiunii

–
pe de o parte,
produsul infracțiunii și mijlocul de săvârșire a
infracțiunii

–
pe de altă parte; 2) s
–
a constatat că, de la caz la caz, informația poate avea calitatea
fie de obiect imaterial al infracțiunii, fie de fa
țetă informațională a obiectului material al
infracțiunii; 3) s
–
a argumentat că, prin „produsul infracțiunii” trebuie de înțeles acea entitate care a
apărut ca atare în urma săvârșirii infracțiunii, în rezultatul influențării infracționale nemijlocite la
c
are a fost supusă o altă entitate (alte entități); 4) s
–
a relevat că prezența produsului infracțiunii este
indispen
sabilă în acele cazuri când dispoziția incriminatoare conține formulări de genul
„falsificare”, „confecționare”, „fabricare”, „creare artifi
cială” etc.; 5) s
–
a elucidat rolul diferit pe
care obiectul material al infracțiunii și mijlocul de săvârșire a infracțiunii îl joacă în sistemul de
referință al unei fapte infracționale; 6) s
–
au determinat caracteristicile noțiunii de document,

7

necesare d
efinirii, din punctul de vedere al dreptului penal, a
acestei
noțiuni; 7) s
–
a argumentat că
documentul reprezintă un tot indisolubil dintre informația documentară și suportul informațional
permițând perceperea și identificarea univocă a informației, având
destinația de a fi transmis în
timp și spațiu, fiindu
–
i specifică funcția de a informa și proba, având ca autori subiecți competenți
și fiind înzestrat cu men
țiuni de formă și format determinate; 8) s
–
au stabilit criteriile de distincție
a documentului de
unele entități afine: elementele de identificare ale autovehiculelor; mijloacele
de identificare vamală; codurile fiscale; semnele de marcare de stat; banii; imprimata; ștampila;
sigiliul; ciorna unui document; distincția de stat; 9) s
–
a determinat conțin
utul noțiunilor „document
oficial fals”, „document de importanță deosebită fals”, „document privat fals”, „document
electronic

fals”; 10) s
–
a identificat înțelesul noțiunii „falsificarea documentelor” în accepție largă
și în accepție îngustă; 11) s
–
a stab
ilit esența juridică a metodelor de falsificare a documentelor;

12) s
–
a argu
mentat că momentul înregistrării documentului privat de către organul sau persoana
oficială este momentul convertirii documentului privat în document oficial; 13) s
–
au relevat
tr
ăsăturile specifice ale faptelor derivate din falsificarea documentelor: folosirea documentelor
false; vânzarea docu
men
telor false; deținerea documentelor false; 14) s
–
a constatat că noțiunea
„confecționarea docu
men
telor false” nu este identică cu noți
unea „falsificarea documentelor”,
deci, noțiunea „confecționarea documentelor” nu poate să însemne nici modificarea conținutului
unor documente autentice, nici, cu atât mai puțin, introducerea în documente a unor constatări sau
mențiuni false; 15) s
–
au sta
bilit deosebirile și asemănările
–
în plan istoric și comparat
–
referitoare
la reglemen
tarea răspunderii pentru infracțiunile legate de falsificarea documentelor etc.

Printre cele mai importante propuneri de perfecționare a legii penale trebuie specifica
te
următoarele: 1) completarea Codului penal cu art.134
2
, în care să fie definită noțiunea „document
oficial”; 2) completarea alin.(2) art.332 CP RM cu lit.d), în care să se prevadă răspunderea
agravată pentru fapta medicului care supune falsificării concl
uziile privind
prezența
unei boli sau
traume, în rezultat fiind cauzate daune
în proporții mari
bugetului asigurării sociale; 3) substituirea
în art.361 și 362
1
CP RM a termenului „confecționare” prin termenul „falsificare”; 4) substituirea
în art.361 și 3
62
1
CP RM a termenului „vânzare” prin termenul „desfacere”; 5) substituirea în
art.361 CP RM a expresiei „documente oficiale” prin termenul „documente”; 6) eliminarea din
art.332 CP RM a sintagmei „dacă aceste acțiuni au fost săvârșite din interes material
sau din alte
interese personale”.

Baza teoretico
–
metodologică a studiului
. Pentru realizarea scopului și
a
obiectivelor lucrării,
ca metode de cercetare au fost folosite metoda logică, metoda juridică comparativă, metoda
istorică. Investigațiile efectuate
se bazează pe studierea doctrinei, legislației și a practicii judiciare
existente în domeniul dat. La realizarea studiului, ca punct de reper a servit legislația penală a

8

Republicii Moldova și a altor state (Australia, Argentina, Japonia, Norvegia, German
ia, Elveția,
Spania, Polonia, Bulgaria, Federația Rusă, Republica Belarus, Ucraina, România etc.).

Printre oamenii de știință autohtoni și străini care și
–
au adus contribuția proeminentă la
elaborarea concepției teoretice de considerare a documentului fals
în calitate de obiect material,
fie
de
produs
și
mijloc de săvârșire a infracțiunii se numără: Borodac A., Brînză S., Carpov T.
(Republica Moldova);
Bikmurzin M.P., Borzenkov G.N., Bukalerova L.A., Estrin A., Foinițki
I.Ia.,
Galahova A.V., Gorelik A.S., G
urov V.I., Iațelenko B.V., Jijilenko A.A., Jordania I.S., Kiri
cenko
V.F.,
Klepițki I.A., Korjanski N.I., Kravțov S.F., Kruglikov L.L., Kudreavțev V.N., Kuznețov A.V.,
Laricev V.D., Lopașenko N.A., Melnikova V.E., Naumov A.V., Nekliudov N.A., Nikiforov B.S
.,
Panov N.I., Pikurov N.I., Pinhasov B.I., Polenov G.F., Poznâșev S.V., Sabitov R.A., Saharov V.I.,
Sergheeva T.L., Solopanov Iu.V., Șkele M.V., Tihenko S.I., Trainin A.N., Utevski B.S.,
Vladimirov V.A., Voljenkin B.V., Zdravomâslov B.V.
(Federația Rusă);
Antoniu G., Georgescu
M.,
Jurj V., Kahane S., Loghin O., Pașcu G., Pop O., Potrivitu G., Rădulescu O., Rădulescu P.I.,

Stoica O.A., Susman M. (România) etc. Lucrările acestor autori consacrați constituie baza teore
ti
că a
investigației. Studiul de față
vine să întregească
investigațiile
întreprinse anterior în dome
niu,
evidențiind unele tendințe și aspecte noi, specifice pentru actuala etapă de dezvoltare a societății.

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării
. Cei mai mulți dintre oameni
i de
știință, care au investigat problemele
privind modul de percepere a
documentului fals
–
în calitate
de
obiect material, produs
și

de
mijloc de săvârșire a infracțiunii, au cercetat, în cadrul exami
nă
rii
altor subiecte, doar unele aspecte ale problem
aticii în cauză, nu însă întreaga gamă a
acest
ora
. De
consemnat în acest context, că au fost trecute cu vederea chestiunile mai puțin cerce
tate, cum ar fi:
circumstanțierea, ca elemente specifice ale realității juridice, a obiectului imaterial al infracți
unii și
a produsului infracțiunii; disocierea documentului fals de entitățile asemănătoare supuse falsifi
–
cării; relevarea tipurilor și varietăților
de
documente false, ale acțiunilor prejudi
cia
bile săvârșite
asupra
documentelor false, precum și ale infr
acțiunilor legate de falsificarea docu
mentelor; argu
–
mentarea soluțiilor de calificare în cazul folosirii documentelor false la comiterea unor infracțiuni;
identificarea situațiilor atipice, când, în contextul aceleiași infracțiuni, dar la diferite etape
ale ei,
documentul fals apare în posturi diferite; explicarea faptului de ce folosirea documentelor false nu
trebuie
confunda
tă
cu folosirea unor documente autentice străine etc.

Aplicativitatea prezentei lucrări constă în următoarele:



analiza în plan isto
ric și comparativ a reglementărilor vizând infracțiunile legate de falsificarea
documentelor are o semnificație cognitivă în vederea perceperii esenței juridice a documen
–
tului fals, privit ca obiect material, produs
și
mijloc de săvârșire a infracțiunii;

9



concepțiile științifice ale unui șir de savanți din Federația Rusă, Ucraina, Republica Belarus,
România și alte state, expuse în teză, prezintă interes atât pentru legiuitorul moldovean, cât și
pentru știința națională a dreptului penal;



tălmăcirea concept
elor și termenilor, legați de apărarea penală a circulației documentelor,
denotă o importanță majoră pentru aplicarea reușită în practică a normelor care stabilesc
răspunderea pentru infracțiunile legate de falsificarea documentelor, precum și pentru
dezvo
ltarea în continuare a concepțiilor științifice asupra problematicii vizate;



elucidarea, sub noi aspecte, a poziției documentului fals în calitate de obiect material, produs
și

mijloc de săvârșire a infracțiunii va contribui la dezvoltarea polemicii științ
ifice pe marginea
acestui subiect;



rezultatele evaluării critice a imperfecțiunilor, de care suferă unele norme ce reglementează
răspunderea pentru infracțiunile legate de falsificarea documentelor, pot fi luate în considerație
de către legiuitor în proces
ul de perfecționare perpetuă a legii penale;



concluziile și recomandările autorului sunt aplicabile în activitatea practică a organelor de
drept, precum și în procesul de instruire în cadrul instituțiilor de învățământ mediu și superior
cu profil juridic.

Aprobarea rezultatelor
. Ideile și tezele principale ale lucrării sunt reflectate în 2
4
de publi
–
cații. Ideile de bază ale tezei au fost discutate la ședințele Catedrei Drept
Penal
și Criminologie a
Universității de Stat din Moldova în perioada anilor 2007
–
2008 și au fost relatate la Simpozionul
științifico
–
practic privind protecția proprietății intelectuale (Chișinău, 19
–
20 aprilie 2007).

Volumul și structura tezei
. Lucrarea este structurată în: introducere; patru capitole; zece
secțiuni; sinteza rezultatel
or obținute; concluzii și recomandări; bibliografie; adnotare; lista
abrevierilor utilizate în teză. Teza este expusă pe
235
pag
i
ni.

10

Capitolul I

OBIECTUL MATERIAL AL INFRACȚIUNII, PRODUSUL INFRACȚIUNII,
MIJLOCUL DE SĂVÂRȘIRE A INFRACȚIUNII:

CONSIDERAȚ
II DE ORDIN GENERAL

Secțiunea I

Obiectul material al infracțiunii.

Delimitarea de obiectul imaterial al infracțiunii

În opinia lui V.Ia. Tații, reieșind din necesitățile dreptului penal, trebuie distinse trei
categorii de obiect: 1) obiectul relației s
ociale ocrotite de legea penală; 2) obiectul material al
infracțiunii; 3) obiectul influențării nemijlocite infracționale. Din punctul de vedere al autorului
menționat, în primul caz, obiectul este tot ceea în legătură cu care există relația socială; în ce
l de
–
al
doilea caz, obiectul îl reprezintă entitățile lumii materiale, de ale căror calități distinctive legea
penală leagă existența într
–
o faptă a unei componențe de infracțiune concrete; în cel de
–
al treilea
caz, obiectul îl formează acel element al rel
ației sociale, care suferă influențare nemijlocită
infracțională și căruia i se aduce atingere în primul rând
[28
4
, p.58]
.

Nu toți sunt de acord cu o astfel de percepere a conținutului celor trei categorii de obiecte.
Astfel, A.G. Bratko
susține
că obiectu
l relației sociale ocrotite de legea penală este reprezentat de
o entitate materială sau imaterială
[28
5
, p.268]
. Totuși, în acest fel, se poate produce confuzia între
obiectul material al infracțiunii și obiectul relației sociale ocrotite de legea penală.

Printre elementele structurale ale relației sociale B.S. Nikiforov evidențiază „stările și
procesele de tip diferit, precum și
obiectele lumii materiale și nemateriale
(sublinierea ne aparține
–

n.a.
)”
[25
1
, p.30]
. Cu titlu de „brevitatis causa”, S.Brînză
denumește acest element „obiect
material al relațiilor sociale”, însă nu uită să accentueze că el nu trebuie confundat cu obiectul
material al infracțiunii
[135, p.50]
.

Într
–
adevăr, structural, relația socială este alcătuită din trei elemente: 1) subiecte
; 2) conținut;
3) obiect. Cu privire la cel de
–
al treilea element (care ne interesează în mod deosebit), menționăm
că se cere a detașa în cadrul tuturor relațiilor sociale un obiect specific de legătură, caracterizând
conexiunea dintre subiectele relației
sociale. În caz contrar, însăși noțiunea de relație socială ar fi
dispensată de conținut.

11

Această legătură e reprezentată de conduita subiectelor relației sociale, adică de acțiunea sau
inacțiunea pe care subiectele relației sociale au interesul să o săvâr
șească într
–
o situație sau alta.

S.S. Alexeev consideră că entitățile materiale reprezintă obiectul relației sociale
[19
0
, p.30]
.
Bineînțeles, nu putem sprijini un asemenea punct de vedere: entitățile materiale nu pot constitui
acel factor obiectiv care me
diază relația dintre subiecții sociali. Nu pot fi stabilite reguli de
conduită pentru entități materiale, odată ce o normă socială se adresează conduitei oamenilor. Pot
fi stabilite norme sociale ce reglementează conduita oamenilor cu privire la anumite en
tități
materiale. Aceasta se atestă doar în cazul relațiilor sociale cu caracter patrimonial. În ce privește
relațiile sociale cu caracter nepatrimonial, se stabilesc norme sociale ce reglementează conduita
oamenilor cu privire la anumite entități nemateri
ale.

Aceste entități materiale sau nemateriale nu reprezintă obiectul direct al relației sociale, dar
obiectul derivat al acesteia. În acest sens
, considerăm că
nu este reușită opinia lui B.S. Nikiforov,
care, caracterizând obiectul relației sociale, pune
în același rând „stările și procesele de tip diferit”
(având în vedere conduita subiectelor relației sociale) și „obiectele lumii materiale și nemateriale”

[25
1
, p.30]
. Obiectele lumii materiale și nemateriale nu pot fi incluse în obiectul relației sociale
, în
special, și în relația socială, în general, dată fiind natura socială a acestei relații.

De aceea, obiectul relației sociale
nu trebuie confundat
nici cu „obiectul material al relației
sociale” (reprezentat de obiectele lumii materiale în legătură cu
care se desfășoară conduita
subiectelor relației sociale), nici cu „obiectul imaterial al relației sociale” (reprezentat de obiectele
lumii nemateriale în legătură cu care se desfășoară conduita subiectelor relației sociale).
Ghilimelele de rigoare le
–
am p
lasat tocmai pentru a sublinia caracterul condiționat al expresiei
dintre ghilimele, caracter determinat de
faptul
că obiectele lumii materiale și nemateriale nu pot fi
incluse în relația socială.

În dreptul penal, sintagma „obiectul imaterial al infracțiu
nii” se utilizează comparativ mai rar
față de sintagma „obiectul material al infracțiunii”. Deși vehiculată mai puțin frecvent, această
sintagmă a apărut relativ demult în terminologia dreptului penal. Astfel, într
–
o lucrare apărută în
1965, I.Oancea menți
onează: „Obiectul direct, nemij
locit poate avea o existență materială sau una
imaterială… În cazul infracțiunii de injurie, al infracțiunii de calomnie sau al infracțiunii de
uneltire contra statului, obiectul direct, nemijlocit nu are o existență mater
ială; dimpotrivă, este un
obiect imaterial
(sublinierea ne aparține
–

n.a.
), anume un obiect moral sau politic”.
Formal,
„obiectul material al relației sociale” nu se identifică cu obiectul material al infracțiunii; „obiectul
imaterial al relației sociale”
nu se identifică cu obiectul imaterial al infracțiunii
[172
, p.132]
. Cele
două categorii de entități confruntate se află în sisteme de coordonate diferite: 1) „obiectul material
(imaterial) al relației sociale” există în cazul tuturor fără excepție relați
ilor sociale, indiferent
da
că

12

li se aduce sau nu atingere printr
–
o infracțiune; acest obiect îl constituie fenomenul obiec
tivat,
capabil să satisfacă necesitățile subiectelor relației sociale; 2) obiectul material (imaterial) al
infracțiunii există doar î
n caz
ul
în care relației sociale ocrotite de legea penală i se aduce o atingere
infracțională; acest obiect îl constituie entitatea materială (nematerială) asupra căreia se îndreaptă
nemijlocit acțiunea/inacțiunea infracțională, prin al cărei intermediu se
aduce atingere obiectului
juridic al infracțiunii.

Totuși, sub aspect comprehensiv, în abstracție de contextul sistemic în care se găsește un
element sau altul, trebuie de menționat că „obiectul material (imaterial) al relației sociale” și
obiectul materi
al (imaterial) al infracțiunii sunt reprezentate de aceeași entitate materială
(imaterială). Este entitatea capabilă să satisfacă necesitățile subiectelor relației sociale. Însă
,
aceste
subiecte sunt împiedicate să
–
și satisfacă necesitățile, deoarece inter
vine subiectul infracțiunii. Ca și
cum substituind
u
–
se subiectelor relației sociale, el intenționează să
–
și satisfacă
, pe seama lor,

necesitățile pe care le implică entitatea materială (imaterială) corespunzătoare. Săvârșind
infracțiunea, subiectul infracț
iunii face să nu
–
și găsească valorificare facultățile subiectelor relației
sociale de a avea conduita pe care și
–
o doresc cu privire la entitatea materială (imaterială),
c
e
trebuia să le satisfacă necesitățile.

Astfel, am putut vedea care este legătura din
tre
noțiunile
„obiectul material (imaterial) al
relației sociale” și
„
obiectul material (imaterial) a
l
infracțiunii
”
. Implicit, am stabilit chintesența
obiectului material al infracțiunii și a obiectului imaterial al infracțiunii.

Trebuie de menționat că
î
n doctrina penală
există o tendință de a opera cu un concept
eclectic, care desemnează generic atât obiectul material al infracțiunii, cât și obiectul imaterial al
infracțiunii. În principiu, concepția dată ar putea fi susținută, dacă nu ar fi existat un i
mpediment
major: promotorii concepției date desemnează conceptul eclectic respectiv prin sintagma „obiectul
material al infracțiunii”. Cu alte cuvinte, ei identifică partea cu întregul. Ceea ce este inacceptabil
sub aspect logic.

Astfel, se susține că nu e
xistă infracțiuni care să nu aibă obiect material
[25
3
, p.38]
. Deci,
este un punct de vedere diametral opus cel
ui
exprimat, de exemplu, de V.Dongoroz: „Nu toate
infracțiunile au însă un obiect material (de exemplu: mărturia mincinoasă, insultele, răspândir
ea de
știri alarmante etc.)”
[14
8
, p.203]
. O părere similară o expune I.Tanoviceanu: „Sunt însă infrac
țiuni
care nu au obiect material (de exemplu, bigamia, asociațiunea de răufăcători etc.)”
[18
0
, p.390]
.
Deși exprimate cu mai multe decenii în urmă, aces
te puncte de vedere nu și
–
au pierdut din
actualitate și rămân valabile în continuare.

Există o serie de infracțiuni care, datorită specificului
lor
, nu au nici obiect material, nici
obiect imaterial: amenințarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrități
i corporale sau a sănătății

13

(art.155 CP RM); neacordarea de ajutor unui bolnav (art.162 CP RM); lăsarea în primejdie (art.163
CP RM); constrângerea la acțiuni cu caracter sexual (art.173 CP RM) etc. În cazul altor infracțiuni,
existența obiectului material
(imaterial) este condiționată de posibilitatea influențării nemijlocite
infracționale asupra entității, prin al cărei intermediu se aduce atingere obiectului juridic al
infracțiunii: răpirea unei persoane (art.164 CP RM); trafic
ul
de ființe umane (art.165
CP RM);
privațiunea ilegală de libertate (art.166 CP RM); munca forțată (art.168 CP RM); internarea ilegală
într
–
o instituție psihiatrică (art.169 CP RM); încălcarea egalității în drepturi a cetățenilor (art.176
CP RM); violarea dreptului la libertatea în
trunirilor (art.184 CP RM) etc.

Cum am mai menționat, unii autori încearcă să extrapoleze noțiunea „obiectul material al in
–
fracțiunii” asupra unor entități care nu au un caracter material. De exemplu, V.N. Kudreavțev con
si
–
deră că conduita subiectelor r
elației sociale poate fi considerată obiect material al infracțiunii
[38
7
]
.
Aceeași poziție o împărtășesc A.A. Gherțenzon
[206
, p.291]
,
N.A. Beleaev
[24
2
, p.304
–
305]
,

A.I. Korobeev
[27
2
, p.310]
. Un punct de vedere similar îl exprimă G.A. Krigher, care sus
ține că
procesele tehnice, care servesc drept condiție pentru existența relației sociale, formează obiectul
ma
te
rial al infracțiunii
[38
6
]
. În același registru se înscrie opinia exprimată de către C.Gurschi,
care consideră că elementul material al infrac
țiunii (reprezentat în esență de conduita subiectului
infracțiunii) poate fi reprezentat de documentul oficial fals
[128, p.579]
. În context, este oportun

a
specifica că, în lucrarea sa, I.Tanoviceanu face referință la concepția penalistului german

A.F.
Berner, care consideră că obiectul material al infracțiunii este întreaga materialitate a

faptei
[18
0
, p.390]
.

Bineînțeles, nu putem agrea nici una din aceste opinii. Mai sus am arătat că, întrucât nu au o
natură socială, obiectele lumii materiale sau nem
ateriale nu pot
fi
identifica
te
cu vreun element al
relației sociale. În special, ele nu pot
fi
identifica
te
cu obiectul relațiilor sociale, constând în
conduita subiectelor relației sociale. Conduita respectivă se desfășoară în privința obiectelor lumii
m
ateriale sau nemateriale. De aceea,
nu trebuie
să echivalăm conduita subiectelor relației sociale
cu obiectele lumii materiale sau nemateriale, în legătură cu care se desfășoară această conduită.

În consecință, nici conduita subiectelor relației sociale, n
ici conduita subiectului infracțiunii,
nici (cu atât mai puțin) procesele tehnice care servesc drept condiție pentru existența relației
sociale nu pot reprezenta obiectul material al infracțiunii.

Din aceleași considerente, nu putem fi de acord nici cu poz
iția „de compromis” a lui

A.I. Korobeev, care sub noțiunea de obiect material al infracțiunii
cuprinde
atât obiectele lumii
materiale, cât și conduita subiectelor relației sociale
[27
2
, p.309]
. În fond, această poziție nu diferă
mult de opinia lui B.S. Ni
kiforov, pe care am criticat
–
o mai sus, conform căreia, la caracterizarea
obiectului relației sociale, „stările și procesele de tip diferit” (adică
,
conduita subiectelor relației

14

sociale) și „obiectele lumii materiale și nemateriale”
[25
1
, p.30]
sunt puse
în același rând.

În această ordine de idei, nu putem să nu reproducem părerea lui N.I. Korjanski, la care ne raliem:
nu există temeiuri
pentru
a raporta conduita
unei căreiva persoane
la obiectul material al infrac
–
țiunii, deoarece subiectul infracțiunii

exercită influență
nu asupra conduitei
persoanei respective
,
dar, de exemplu, asupra corpului
acesteia
; nu pot fi considerate obiect material al infracțiunii astfel
de fenomene ale realității, asupra cărora nu se poate influența nemijlocit (de exemplu, acț
iuni,
procese, lucruri ideale)
[23
3
, p.97
–
98]
.

Reieșind din aceasta, ne exprimăm dezacordul cu punctul de vedere al lui V.Ia.

Tații,
prezentat
la începutul acestei Secțiuni
, potrivit căruia obiectul material al infracțiunii și obiectul
influențării nemijlo
cite infracționale ar constitui entități distincte
[28
4
, p.58]
. Or, obiectul material
al infrac
țiunii și obiectul imaterial al infracțiunii constituie nu altceva decât una din ipostazele
obiectului influențării nemijlocite infracționale. Aceasta pentru că
mecanismul de atingere infrac
–
țio
nală asupra obiectului juridic al infracțiunii cunoaște următoarele trei ipostaze: 1) infracțiunea
influen
țează nemijlocit asupra facultății sociale ocrotite de legea penală; 2) infracțiunea influen
–
țează nemijlocit asup
ra obiectului material (imaterial) al infracțiunii; 3) infracțiunea influențează
nemijlocit asupra victimei infracțiunii.

Din aceasta se desprinde o concluzie nu mai puțin importantă: influențarea nemijlocită
infracțională asupra obiectului material (imate
rial) al infracțiunii nu epuizează nici pe departe
conținutul noțiunii „influențarea nemijlocită infracțională”. Tocmai în virtutea acestui fapt, există
infracțiuni care nu au nici obiect material, nici obiect imaterial. De exemplu, în cazul infracțiunii
d
e înlesnire a evadării (art.318 CP RM), bineînțeles, nu putem afirma că evadarea formează
obiectul material sau obiectul imaterial al infracțiunii. Această infracțiune nu influențează nemij
–
locit asupra nici

unui obiect material (imaterial). Lipsind victim
a, putem afirma că infracțiunea de
înlesnire a evadării nu influențează nemijlocit nici asupra victimei infracțiunii. În schimb, se
influențează nemijlocit asupra interesului public de a nu se admite evadarea persoanelor private de
libertate. Deci, se infl
uențează asupra facultății sociale a statului, în calitatea lui de subiect la
relația socială care este ocrotită împotriva infracțiunii prevăzute la art.318 CP RM.

Din cele menționate se desprinde și o altă concluzie: nu toate fenomenele realității care ne

înconjoară se reduc doar la obiecte materiale și obiecte imateriale. Parafrazând un dicton latin, am
putea susține: „tertium datur”. Acțiunile, procesele, lucrurile ideale etc.
–
toate acestea nu pot fi
supuse influențării nemijlocite infracționale. Deci,
ele nu pot constitui obiectul material (imaterial)
al infracțiunii, în special, și obiectul influențării nemijlocite infracționale, în general.

Într
–
o altă ordine de idei, revenind la perceperea extrapolată de către unii autori a noțiunii
„obiect material
”, trebuie de menționat că A.Boroi înțelege prin „obiect material”
„
bunul, lucrul

15

sau valoarea împotriva căruia (căreia) este îndreptată acțiunea
–
inacțiunea incriminată și asupra
căruia (căreia) se răsfrâng urmările provocate, aducându
–
se astfel atingere
relațiilor sociale ocrotite
de norma de drept penal”
[132, p.107]
. O opinie apropiată este exprimată de G.P. Novosiolov, care
consideră că „obiectul material al infracțiunii îl reprezintă diverse valori materiale sau nemateriale,
capabile să satisfacă nec
esitățile oamenilor, influențarea infracțională asupra cărora cauzează ori
creează pericolul cauzării unei vătămări”
[25
3
, p.53].
Un punct de vedre similar este susținut de
S.V. Zemliukov care afirmă că „prin „obiectul material al infracțiunii” se are în v
edere acea
valoare materială sau nematerială, în legătură cu care există relația socială ocrotită de legea penală
(de exemplu: viața, sănătatea, cinstea, demnitatea persoanei; drepturile și libertățile persoanei;
patrimoniul; securitatea și liniștea cetățe
anului; funcțiile autorității și activitatea socialmente
utilă)”
[27
4
, p.154]
.

Nu este greu de observat că autorii citați atribuie calitatea de obiect material al infracțiunii
tocmai unor fenomene ale realității care nu pot fi supuse influențării nemijloci
te infracționale. De
asemenea, putem remarca confuzia dintre obiectul material al infracțiunii și valoarea socială, ca
componentă intrinsecă a obiectului juridic al infracțiunii.

Într
–
o accepție filo
s
ofică, valoarea socială apare ca un fenomen social impli
când un act
valorizator care se desfășoară la nivelul conștiinței sociale pe baza anumitor criterii de evaluare
condiționate istoric și reflectând trebuințele și interesele colective pe o anumită treaptă de
dezvoltare a acestora
[124, p.316]
. În acest sens
, au dreptate H.H. Jescheck și J.Wessels care
consideră că bunurile juridice nu sunt realități sensibile, ci valori pe care se sprijină existența și
bunăstarea comunității; bunul juridic se deosebește de obiectul acțiunii (bunul material); aceste
realități
se raportează una la alta ca ideea despre un lucru și lucrul în materialitatea lui; bunul
juridic fiind o realitate ideală nu poate fi efectiv și nemijlocit vătămat
[16
4
, p.3]
. De asemenea,
suntem de acord cu H.Otto, care menționează că bunul juridic este
o realitate spirituală, o
plăsmuire ideală care nu poate fi în mod material vătămată
[17
3
, p.6
–
7]
.

Dacă am admite că viața, sănătatea, libertatea, ordinea publică și alte componente ale ordinii
de drept sunt obiecte materiale ale infracțiunii, care atunci
ar fi rolul corpului persoanei, al bunului
material, al altor entități materiale (imateriale), prin al căror intermediu se aduce atingere valorilor
sociale consemnate mai sus? Ori poate aceste entități materiale (imateriale) ar trebui ignorate,
considerat
e că nu există? Ignorate sau nu, ele oricum vor exista.

Că obiectul material al infracțiunii și obiectul imaterial al infracțiunii nu se confundă cu
obiectul juridic al infracțiunii (nici cu valoarea socială, privită drept componentă a obiectului
juridic a
l infracțiunii) ne explică într
–
o manieră reușită V.Drăghici: „Bunul juridic, ca și obiectul
juridic
,
nu pot fi desprinse de obiectul material (sau de obiectul acțiunii sau inacțiunii care poate fi

16

material sau nematerial) acolo unde un asemenea obiect ex
istă, chiar dacă nu se confundă cu
obiectul juridic, deoarece obiectul material (sau imaterial) nu este decât forma concretizată sub
care se înfățișează obiectul juridic; acesta reprezentând o valoare socială, nu este în esență decât o
idee, o evaluare a b
unului, interesului care satisface trebuințele materiale și spirituale ale grupului
social”
[33
7
]
.

În opinia unor autori, identificarea obiectului material al infracțiunii cu obiectul imaterial al
infracțiunii
este plauzibilă
. De exemplu, referindu
–
se la i
nfracțiunea de aducere a operei la
cunoștința publică fără autorizarea sau consimțământul titularului dreptului de autor, dacă fapta

nu constituie o infracțiune mai gravă (lit.a) art.140 din Legea Românieiprivind dreptul de autor

și drepturile conexe
, nr
.8
din 14.03.1996
(în continuare
–
Legea nr.8/1996 a României)
[59]
,

A.Ungureanu și A.Ciopraga afirmă că obiectul material al acestei infracțiuni poate fi „orice operă
de creație intelectuală”
[18
3
, p.79]
.

De asemenea, cu privire la infracțiunea de admiter
e, fără autorizarea sau consimțământul
titularului, a accesului public la bazele de date pe calculator, care conțin sau constituie opere
protejate, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă (lit.c) art.140 al Legii nr.8/1996 a
României), autorii
sus
–
numiți
consideră că obiectul material al acestei infracțiuni îl form
e
ază
„orice program pentru calculator, precum și orice altă operă protejată, introdusă în memoria
calculatorului”
[18
3
, p.85]
. Referitor la alte infracțiuni din aceeași categorie, A.Ungur
eanu și
A.Ciopraga, dar și V.Lazăr, emit opinii asemănătoare: „prestația unui artist interpret sau executant,
indiferent dacă prestația este executată sau nu pentru prima dată”
[18
3
, p.82]
; marca reprezentată
de „forma produsului sau ambalajul acestuia”
[1
6
5
, p.180]
.

În legătură cu obiectul material al infracțiunii de violare a dreptului de autor și a drepturilor
conexe (art.146 din Codul penal al Federației Ruse), B.V. Zdravomâslov afirmă că acesta îl
constituie „operele de creație literară, artistică, ști
ințifică, tehnică și de alt gen”
[
30
1
, p.105]
.

Privitor la infracțiunea de spionaj (art.338 CP RM), C.Gurschi susține: „Spionajul are și
obiect material, cum sunt documentele, informațiile ce conțin secret de stat. Obiect al infracțiunii
pot fi și alte inf
ormații care nu conțin secret de stat, însă sunt transmise, culese din însărcinarea
serviciului de spionaj străin”
[128, p.546]
.

După D.A. Semionov, „obiectul material al infracțiunii îl reprezintă bunurile sau alte obiec
te
ale lumii înconjurătoare, precu
m și valorile intelectuale, influențând asupra cărora făptuitorul
aduce
atingere relațiilor sociale ocrotite de legea penală”
[
30
3
, p.115]
. De notat, că prin „valori intelec
–
tuale” autorul amintit înțelege informația de divers gen, inclusiv informația nedo
cumentară
[
30
3
,
p.115]
.

17

În același făgaș concepțional, A.G. Bezverhov opinează că „în condițiile economiei de piață,
obiectul material al infracțiunilor patrimoniale îl constituie nu numai bunurile (res corporales), dar
și alte obiecte ale relațiilor patri
moniale (res incorporales), în cazul în care aces
tea prezintă valoare
economică și au un cost determinat”
[19
5
, p.11]
. La „alte obiecte ale relațiilor patri
mo
niale, auto
–
rul citat raportează: drepturile patrimoniale; energia; informația; valorile intele
ctuale
[19
5
, p.11]
.

În mod similar, O.E. Spiridonova consideră că obiectul material al infracțiunii îl reprezintă
inclusiv: energia; valorile intelectuale; drepturile subiective
[2
80
, p.11]
.

De pe poziții apropiate se exprimă L.A. Bukalerova și A.V. Ostrou
șko
[3
7
2
, p.411]
,

S.I. Ulezko
[
40
1
]
, precum și A.S. Denisova
[3
80
]
.

Însă, nu trebuie să ne copleșească acest număr mare de adepți ai identificării obiectului
material al infracțiunii cu obiectul imaterial al infracțiunii. Or, invocarea unei opinii cu grad
mare
de răspândire, ca și cum acest grad ar fi suficient să întemeieze adevărul, nu poate reprezenta o
strategie de interpretare.

Nici informația, nici valorile intelectuale, nici energia, nici alte asemenea entități nemate
–
riale, lipsite de corporalitate
, nu pot prin excelență să formeze obiectul material al infracțiunii.
Argumente convingătoare în această privință au fost aduse de S.Brînză
[135, p.224
–
246]
. Totodată,
acest autor admite posibilitatea recunoașterii entităților nemateriale ca obiect materia
l al infracțiu
–
nii, pe calea aplicării procedeului de tehnică legislativă, numit „ficțiune”, care presupune „conside
–
rarea ca existente a unor fapte și împrejurări care prin ipoteză sunt inexistente sau altfel decât sunt
prezentate legislativ”
[135, p.228]
.

În ce ne privește, considerăm că mai oportun este să nu aplicăm un asemenea procedeu
tehnico
–
legislativ, care, deocamdată, nu a reușit să
–
și găsească consacrarea în legea penală autoh
–
tonă. Mai indicat ar fi nu să asimilăm obiectele nemateriale ale lumii
înconjurătoare cu obiectele
materiale ale lumii înconjurătoare, dar să denumim adecvat aceste obiecte: obiecte imateriale ale
infracțiunii și, respectiv, obiecte materiale ale infracțiunii.

Astfel, de exemplu, constituie obiectul imaterial al infracțiunii
:

–

informația (în cazul infracțiunii prevăzute la art.180 CP RM);

–

informațiile, ocrotite de lege, despre viața personală, ce constituie secretul personal sau
familial al altei persoane (în cazul infracțiunii prevăzute la art.177 CP RM);

–

radiogramele, comun
icările prin poșta electronică sau alte categorii de corespondență
nematerială (în cazul infracțiunii prevăzute la art.178 CP RM);

–

domiciliul (în cazul infracțiunii prevăzute la art.179 CP RM);

18

–

exemplarul licențiat de operă, de program de computer, de bază
de date, de interpretare,
de fonogramă sau de emisiune, care formează obiectul dreptului de autor sau al drepturilor conexe,
exprimat în proporții mari (în cazul infracțiunii prevăzute la alin.(1) art.185
1
CP RM);

–

exemplarele de opere sau de fonograme (în
cazul infracțiunii prevăzute la alin.(2)
art.185
1
CP RM);

–

exemplarele de opere, de fonograme, de program de computer, de baze de date, fără
marcajele de control corespunzătoare, dacă valoarea acestor obiecte este de proporții mari (în cazul
infracțiunii p
revăzute la alin.(3) art.185
1
CP RM);

–

informația privind administrarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe (în cazul
infracțiunii prevăzute la alin.(4) art.185
1
CP RM);

–

dreptul asupra bunurilor proprietarului, posesorului sau deținătorului, ori ac
țiunile cu
caracter patrimonial (în cazul infracțiunii prevăzute la art.189 CP RM);

–

energia electrică sau termică (în cazul infracțiunii prevăzute la art.194 CP RM);

–

informația ce constituie secretul adopției (în cazul infracțiunii prevăzute la art.204

CP
RM);

–

serviciile periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor, exprimate în proporții
mari (în cazul infracțiunii prevăzute la art.216 CP RM);

–

spelunca sau localul (în cazul infracțiunii prevăzute la art.219 CP RM);

–

datele (inclusiv datele neauten
tice) despre avariile cu poluare excesivă a mediului, cu
poluare radioactivă, chimică, bacteriologică sau cu alte urmări periculoase pentru viața sau
sănătatea populației, ori despre starea sănătății populației afectate de poluarea mediului (în cazul
infra
cțiunii prevăzute la art.225 CP RM);

–

informațiile false, prezentate în scopul obținerii unui credit, sau majorării proporției
acestuia, sau obținerii unui credit în condiții avantajoase (în cazul infracțiunii prevăzute la art.238
CP RM);

–

datele vădit denat
urate privind veniturile sau cheltuielile, ori obiectele impozabile (în
cazul infracțiunii prevăzute la art.244 CP RM);

–

informații
le neautentice sau care pot indu
ce în eroare, care urmează a fi incluse în
prospectul emisiei sau în alte documente în temeiul
cărora se înregistrează emisia titlurilor de
valoare, ori rezultatele emisiei vădit neautentice (în cazul infracțiunii prevăzute la art.245 CP RM);

–

informațiile neautentice, denaturate, false, care urmează a fi incluse în registrul
deținătorilor de valori
mobiliare (în cazul infracțiunii prevăzute la art.245
2
CP RM);

–

informația computerizată (în cazul infracțiunii prevăzute la art.259 CP RM);

19

–

programele pentru calculatoare, ori programele pentru calculatoare sau informația care
scoate din funcțiune suporți
i materiali de informații (în cazul infracțiunii prevăzute la art.260

CP RM);

–

informația computerizată (în cazul infracțiunii prevăzute la art.261 CP RM);

–

informația cu bună
–
știință mincinoasă despre actul de terorism (în cazul infracțiunii
prevăzute la
art.281 CP RM) etc.

Observăm că nici

una din definițiile menționate nu desemnează o entitate materială, adică o
entitate palpabilă, tangibilă, corporală. Chiar dacă uneori legiuitorul specifică
–
explicit sau impli
–
cit
–
alături de aceste entități nemateri
ale, alte entități, având un caracter material, ele nu trebuie
confundate. Entitățile nemateriale se exteriorizează, se fac perceptibile simțurilor prin intermediul
unor entități materiale. Dar nicidecum nu se identifică cu acestea. De exemplu, tabloul, ca
rtea,
fotografia etc. reprezintă suportul operei, în sensul unor infracțiuni prevăzute la art.185
1
CP RM.
În contextul acelorași infracțiuni, discul poate constitui suportul pentru programul de computer;

ca
–
seta sau discul poate constitui suportul pentru f
onogramă etc. Însă, dacă analizăm dispoziția
art.185
1

CP RM, nu aceste suporturi suferă influențare nemijlocită infracțională. Nu prin interme
diul lor se
aduce atingere obiectului juridic special al infracțiunilor prevăzute la art.185
1
CP RM
[35
6
]
.

În caz
ul altor infracțiuni, suportul obiectului imaterial al infracțiunii poate îndeplini rolul de
obiect material al infracțiunii (de exemplu, în cazul infracțiunilor prevăzute la art.238, 245 etc. din
Codul penal). De regulă, este cazul în care influențării ne
mijlocite infracționale se supune atât
informația (ca obiect imaterial al infracțiunii), cât și documentul ce conține acea informație (ca
obiect material al infracțiunii).

Oricum, comun pentru toate aceste cazuri este că, respectând metodologia științifică
, trebuie
să nu admitem confundarea sau amalgamarea conceptelor „obiectul material al infracțiunii” și
„obiectul imaterial al infracțiunii”.

După cum s
–
a putut vedea mai sus, informația, în variatele sale manifestări, poate
să apară
ca
obiect al influențăr
ii nemijlocite infracționale. În cele ce urmează vom
acorda spațiu cercetării na
–
turii juridice a informației ca obiect al influențării nemijlocite infracționale.
În special, atenția va fi
focalizată asupra informației documentare. Aceasta întrucât, așa cu
m vom constata în Secțiunea II
a Capitolului II din prezenta lucrare, informația documentară este o componentă indispensabilă a
unui document.

În acest sens, trebuie de menționat că, acumulându
–
se
în „societatea informațională”, subiec
–
ții acesteia urmăres
c scopuri economice, politice, de cunoaștere. Nu întotdeauna realizarea acestor
scopuri se face pe cale legală. Dovadă acestui fapt este că, în aproximativ 20 de articole din Partea
Specială a Codului penal, legiuitorul folosește termenul „informație” („in
formații”). De asemenea,

20

în doctrina penală a început să fie utilizată sintagma „infracțiuni informaționale”
[3
7
2
, р.86
–
88;
42
7
; 28
8
, p.5]
, desemnând toate faptele infracționale care aduc atingere relațiilor sociale cu privire
la circulația legală a inform
ației.

Unele din aceste infracțiuni au ca obiect material (produs) documente false (de exemplu,
infracțiunile prevăzute la art.238, 243, 245 etc. din Codul penal).

În context, pot
să
apar
ă
următoarele întrebări:

1)

ce este informația, ca obiect al influențări
i nemijlocite infracționale:

a)

obiect material al infracțiunii;

b)

obiect imaterial al infracțiunii;

c)

altceva?

2)

ce conexiune formează informația și documentul fals în cazul în care aceste entități sunt
supuse influențării nemijlocite infracționale?

Răspunzând la
prima întrebare, D.A. Kalmâkov afirmă că informația reprezintă obiectul
material al infracțiunii
[22
1
, p.6]
. În replică, în liter
atura de specialitate autohtonă
se consemnează
ca
litatea de obiect imaterial a informației
[
136, p.495, 499, 501 etc.]
.
Care
d
in aceste puncte de
vedere poate fi susținut?

În fond, pentru a tranșa această problemă, este necesar de
a
stabili dacă informația este sau
nu un bun. În această ordine de idei, menționăm că
în doctrina juridică
s
–
au conturat două poziții:
1) informația tr
ebuie materializată, iar apoi inclusă în circuit; 2) informația trebuie recunoscută ca
„obiect specific” al drepturilor subiective.

Promotorul primei viziuni este, de exemplu, I.L. Bacilo. După acesta, „informația documen
–
tară (documentul) este
,
de fapt, u
n obiect material, ceea ce permite a o raporta la categoria de
bunuri”
[36
6
]
. Cel puțin în aparență, această viziune este reprodusă în art.3 din
Legea
Republicii
Moldova cu privire la documentul electronic și semnătura digitală, adoptată de Parlamentul Re
–
pub
licii Moldova la 15.07.2004
[38]
. Conform aceste norme, documentul electronic este infor
–
mația în formă electronică, creată, structurată, prelucrată, păstrată și transmisă cu ajutorul compu
–
te
rului, al altor dispozitive electronice sau mijloace tehnic
e și de program, semnată cu semnătur
ă

digitală în conformitate cu legea.

Adepții celei de
–
a doua poziții opinează în felul următor: „înainte de toate, informația este o
componentă ideală a realității, adică o entitate imaterială care nu poate fi redusă la
obiectele fizice
care au rolul de suport de informație”
[2
1
0, р.214
–
215]
. În acest tipar se înscrie comprehensiunea
noțiunii de informație din art.3 al Legii Republicii Moldova cu privire la informatizare și la resur
–
sele informaționale de stat, adoptată d
e Parlamentul Republicii Moldova la 21.11.2003: „informa
–
ție
–
cunoștințe despre persoane, subiecți, fapte, evenimente, fenomene, procese, obiecte, situații și

21

idei; informație documentată
–
informație, fixată pe un suport informațional, care posedă atribu
te
ce permit identificarea ei”
[37]
. Așadar, în acest caz, informația nu este identificată cu documentul
care o conține, nici nu se întreprinde o amalgamare
sui generis
dintre informație și suportul
informațional.

În mod regretabil, în Codul civil al Repub
licii Moldova nu există o dispoziție din care s
–
ar
desprinde cu claritate statutul juridic al informației ca obiect al drepturilor subiective. În contrast,
potrivit art.128 din Codul civil al Federației Ruse
[20
9
]
, din rândul obiectelor drepturilor civile
fac
parte: bunurile (banii, titlurile de valoare, alte bunuri (inclusiv drepturile patrimoniale); lucrările și
serviciile; informația; rezultatele activității intelectuale, inclusiv drepturile exclusive asupra
acestora (proprietatea intelectuală); valorile
nepatrimoniale. Așadar, informația este distinctă în
raport cu bunurile, constituind un obiect de sine stătător al drepturilor subiective.

Considerăm întemeiat un asemenea
punct de vedere. Argumentându
–
n
e atitudinea, mențio
–
năm că informația poate fi
div
i
zată în următoarele două clase:

1)

informația structurală;

2)

informația operativă.

Informația aparținând primei clase este specifică tuturor obiectelor naturii, însuflețite sau
neînsuflețite, de sorginte naturală sau artificială. Această informație este ca și c
um impregnată în
aceste obiecte, reprezentând măsura complexității acestora și reflectându
–
le esența. Pe de altă
parte, informația operativă este informația generată de mișcarea energiei și materiei în spațiu și în
timp, precum și creată în procesul de int
eracțiune a organismelor vii.

Între informațiile aparținând celor două clase există o legătură permanentă: informația
structurală este premisa apariției informației operative. La rândul său, în rezultatul acțiunilor
subiecților care sunt generate de inform
ația operativă, după influențarea asupra obiectelor naturii,
se poate schimba informația structurală.

Ca reglator al conduitei umane, dreptul interacționează atât cu informația structurală, cât și
cu informația operativă.

De exemplu, relativ la informația
structurală, trebuie de specificat că în procesul
–
verbal de
cercetare la fața locului în frecvente cazuri
sunt
descrise anumite obiecte și localizarea acestora,
ceea ce poate avea însemnătate pentru orientarea urmăririi penale și rezultatel
e
acesteia. De
a
semenea, anumite caracteristici ale obiectelor lumii înconjurătoare, care devin accesibile omului
prin intermediul informației structurale despre aceste obiecte, pot genera efecte de ordin juridic (de
exemplu, catalogarea ca armă albă a unui obiect, în rez
ultatul evaluării lungimii, grosimii lamei,
calității oțelului și a altor asemenea parametri ai obiectului evaluat).

22

Totuși, comparativ mai des, informația operativă este cea care e inclusă în sistemul regle
–
men
tării juridice, reflectând acțiunile oamenil
or sau abținerea acestora de a s
ăvârși careva acțiuni.
De notat
că dreptul ia în vizor nu oricare informație, dar informația sub formă de date (sau, pur și
simplu, datele), adică „informația prezentată într
–
o anumită formă care permite a o comunica,
coment
a și prelucra” (art.3 al Legii cu privire la informatizare și la resursele informaționale de
stat). În context, este de menționat că, în unele incriminări, legiuitorul folosește anume termenul
„date” (de exemplu, art.225, 244, 316 etc. din Codul penal). Da
r și în incriminările, în care se
utilizează expres termenul „informații”, înțelesul atribuit este tocmai cel de „date”. Cu alte cuvinte,
ca obiect al reglementării juridice, entitatea, desemnată prin termenul „informații”, coincide cu
entitatea desemnată
prin termenul „date”.

O altă caracteristică calitativă a informației, relevabilă în contextul studiului de față, este
valoarea ei subiectivă, adică însemnătatea informației pentru un subiect determinat. De exemplu,
pentru o persoană căreia i
–
au fost încred
ințate bunuri în pază informația despre iminența unei
intemperii poate însemna posibilitatea de a fi trasă la răspundere conform art.200 „Neglijență
criminală față de paza bunurilor proprietarului” din Codul penal. În schimb, pentru o altă persoană,
aceeaș
i informație îi va folosi doar în sensul necesității de a
–
și găsi un adăpost. Cu certitudine,
pentru prima persoană informația despre iminența unei intemperii va avea o valoare subiectivă mai
mare.

În aceeași ordine de idei, consemnăm că, în drept, valoare
a informației se exprimă mai cu
seamă în caracteristicile de cost ale acțiunilor ce urmează obținerii informației. În acest plan,
urmează a fi apreciată, de exemplu, informația despre creșterea cursului acțiunilor și informația
reprezentând un secret de st
at. În prima ipoteză, efectul va consta în sporirea efectivă a capitalului.
În cea de
–
a doua ipoteză, mărimea costurilor suportate de stat ca urmare a divulgării secretului de
stat trebuie să fie direct proporțională cu mărimea pedepsei în limitele sancțiu
nii art.344
„Divulgarea secretului de stat” din Codul penal.

În opinia lui A.D. Ursul, valoarea subiectivă a informației este strâns legată de scop
[32
7
,
p.11]
. Or, subiectul obține informația într
–
un scop anume. De exemplu, accesul ilegal la informa
–
țiile
reprezentând un secret personal, în vederea satisfacerii curiozității, poate avea ca efect aplica
–
rea răspunderii conform art.177 „Încălcarea inviolabilității vieții persoanele” din Codul penal.
Dacă însă aceleași informații sunt culese pentru a amenința
victima cu răspândirea lor, astfel încât
să fie satisfăcute revendicările patrimoniale ale făptuitorului, efectul poate consta în aplicarea
răspunderii pentru pregătirea de infracțiunea de șantaj (art.189 CP RM).

Așadar, ca obiect al reglementării juridice
apare nu oricare informație, dar anume datele
având valoare subiectivă și obținute într
–
un scop determinat.

23

Aceste caracteristici sunt necesare, dar nu și suficiente pentru a se putea răspunde la
întrebarea menționată mai sus: ce este informația ca obiect
al influențării nemijlocite infracționale?

Idealitatea informației este acea caracteristică ce ne apropie de formularea unui răspuns
fundamentat la această întrebare. Filosoful german N.Hartmann a menționat că valorile sunt
formații ideale invariabile, af
lându
–
se de cealaltă parte în raport cu existența reală; aceste valori se
realizează în relațiile dintre oameni, în procesele și bunurile din lumea reală. Datorită lor
,
realul
devine valoros
[16
2
, p.12]
. Cu siguranță, în cazul dat materialitatea valorilor
este privită în plan
teleologic, fără a se avea în vedere substanța lor concretă. În context, referindu
–
se la obiectul
juridic al infracțiunii, S.Brînză susține: „… valorile … sociale sunt vătămate ca entități ideale. Pe
de altă parte, în planul obiectului
material al infracțiunii trebuie să avem în vedere entitățile
materiale care sunt influențat
e prin săvârșirea infracțiunii”
[135, p.288]
. Dar este oare posibil ca
entitățile imateriale să fie influențate prin săvârșirea infracțiunii?

În alți termeni, este
oare posibil ca valoarea socială ocrotită, asupra căreia atentează
făptuitorul, să se proiecteze într
–
o entitate imaterială, astfel încât relațiile sociale să fie vătămate
sau amenințate prin intermediul acestei entități?

Una din accepțiunile noțiunii „id
eal” este „imaterial”
[14
5
, p.176]
. Din această perspectivă,
N.G. Ivanov afirmă: „Legislația civilă raportează la patrimoniu nu doar entitățile aparținând lumii
materiale, privite ca o substanță fizică, dar și drepturile asupra lor. În legătură cu aceasta,
dreptul
penal trebuie să aleagă din două una: fie să considere, ca înainte, ca patrimoniu numai substanța
fizică materială …, fie să adere la interpretarea juridico
–
civilă”
[3
8
2
]
. Chiar dacă informația ar
putea fi considerată element al patrimoniului, ori
cum ea rămâne imaterială (sau ideală), lipsindu
–
i
substanța fizică materială.

Informația este nu altceva decât lumea obiectivă, pe care o percepem prin simțurile noastre.
Deoarece simțurile noastre nu
–
i pot transmite conștiinței întreaga cantitate de infor
mație, se alege
numai acea informație care e necesară în virtutea circumstanțelor de moment.
Mai
mult, trecând
prin filtrul interpretării, pentru a fi acumulată, informația va avea în cele din urmă o altă configu
–
rație decât inițial. Această împrejurare es
te unul din aspectele conștientizării informației primite, a
convertirii ei în „date”. Important este de reținut că „cantitățile informației
–
primite, păstrate și
capabile de a fi reprodus
e
de creierul uman
–
nu se află între ele într
–
o relație de identit
ate univocă
(așa cum are loc într
–
un computer). Anume aceasta
indică la faptul
că informația prelucrată de
creierul uman are o substanță ideală”
[26
7
, p.17]
. Dreptul începe a considera informația ca pe un
obiect de reglementare numai din momentul în care e
a provine de la un subiect uman și poate fi
fixată univoc pe un suport material. Însă
,
aceasta
deloc
nu înseamnă că se produce materializarea
informației fixate.

24

În opinia justă a lui A.A. Strelțov, informația sub formă de date se caracterizează prin
ideal
itate (autonomia relativă față de suportul informațional; indestructibilitatea informațională;
dinamism (capacitatea de a se modifica); capacitatea de a se acumula). Însușirile enumerate permit
a privi informația sub formă de date ca pe un instrument efici
ent de cunoaștere, caracterizându
–
i
fațeta ideală (și nu reală)
[
400
]
. Într
–
adevăr, atunci când transmitem un bun, transmitem obiectul
fizic constând din materie și având caracteristici fizice (greutate, volum, dimensiuni). În conse
–
cință, se transmite înt
reg volumul de drepturi asupra bunurilor (dreptul de posesie, dreptul de
folosință, dreptul de dispoziție). Însă
,
atunci când transmitem informația, fixată pe un suport
material, transmitem în sens juridic însuși suportul informațional și anumite drepturi
asupra
informației fixate pe acest suport (de exemplu, dreptul de difuzare ulterioară a informației). Însăși
informația este doar comunicată, transmițându
–
se astfel dreptul de folosință și dreptul de dispoziție
asupra ei. Iar în ce privește dreptul de pose
sie transmis, acesta se răsfrânge numai asupra
suportului informațional, nu și asupra informației fixate pe acesta. Aceasta deoarece informația
rămâne în memoria autorului documentului și va rămâne în memoria tuturor celor care vor lua
cunoștință
de
inform
ația conținută în acel document.
Iată
de ce, informația poate fi privită ca
marfă, dar nu poate fi privită ca bun.

Principalei caracteristici a informației, ca obiect al reglementării juridice
–
idealității
–
îi sunt
accesorii alte două caracteristici: inf
initatea ca resursă și independența ca obiect.

Infinitatea ca resursă a informației se datorează imposibilității uzării ei fizice (spre deosebire
de bunuri) și posibilității tirajării nelimitate a informației. Resursele utilizate de umanitate se
clasifică
în resurse refolosibile și resurse care nu sunt susceptibile de refolosire. Însă
,
chiar
resursele refolosibile au proprietatea de a se diminua cantitativ în rezultatul consumului lor și, ca
urmare, de a se reproduce mai lent decât a se consuma.

Cât priveșt
e informația, situația este calitativ alta. Ori de câte ori am reproduce o anumită
cantitate de informație (de exemplu, prin multiplicare), această cantitate nu se va reduce nici cu un
bit. Or, informația este o resursă inepuizabilă, deoarece substanța îi
este de factură ideală. Datorită
acestei proprietăți, informația condiționează progresul omenirii, având loc o continuă creștere a
volumului de cunoștințe și transmiterea acestora din generație în generație. Însă
,
proprietatea
enunțată comportă și un dezav
antaj sesizabil: posibilitatea difuzării arbitrare a informației, având
ca efect aflarea informației în volum deplin în mai multe locuri deodată și utilizarea concomitentă
de mai mulți subiecți (inclusiv de părțile aflate în conflict). Luându
–
se în conside
rație infinitatea ca
resursă a informației, în drept sunt concepute restricții de culegere și divulgare a informației (de
exemplu, atribuirea informației a caracterului de secret de stat, secret de serviciu, secret comercial,
secret fiscal, secret bancar,
secret personal, secret familial, secret procesual, secret profesional,

25

secret al asigurării, secret medical, secret avocațial, secret corporativ, secret al confesiunii etc.).

De asemenea, proprietatea informației de a fi infinită ca resursă generează rep
ercusiuni în planul:
stabilirii dreptului de autor asupra informației; stabilirii condițiilor de remunerare în cazul utilizării
informației de către alți subiecți;
asigurării integrității masivelor informaționale etc.
Datorită idea
li
–
tății informaționale
, se prezintă ca deosebit de dificilă rezolvarea
in toto
a acestor probleme
[3
5
1
]
.

Independența ca obiect este o altă caracteristică accesorie a informației. Se are în vedere
independența în raport cu mediul în care se află informația, precum și cu suportu
l care fixează
informația. Sub aspect conținutal, informația comunicată prin intermediul poștei tradiționale nu se
deosebește de informația comunicată prin poșta electronică. La fel, valoarea informației nu poate fi
pusă în dependență de valoarea suportulu
i informațional.

În literatura de specialitate se propune ca informației să
–
i fie atribuită și caracteristica de
neliniaritate, adică „lipsa dependenței dintre volumul de informație și procesele care încep să de
–
curgă datorită influenței informației”
[26
7
,
p.20]
.
În alți termeni, cantitatea informației și valoa
rea
ei nu sunt interdependente. De exemplu, în unele cazuri, confirmarea incontestabilă a unui singur
fapt poate reprezenta temelia pentru construirea acuzației sau, din contra, achitarea persoanei.

În acest fel s
–
a putut demonstra că informația posedă caracteristici individualizante, care
permit distingerea ei de alte obiecte de reglementare juridică (inclusiv de cele având substanță
materială).

Nu întâmplător, în art.6 al Legii Republicii Moldova pr
ivind accesul la informație, adoptate
de
Parlamentul
Republicii Moldova la 11.05.2000
[27]
, este prezentă dihotomia „documente pu
r
tă
–
toare de informații (oficiale)”
–
„informațiile oficiale nedocumentare”. De unde rezultă că infor
–
mația nu poate fi identif
icată cu documentul purtător de informație. Are dreptate L.A. Bukalerova
când, dintre tipurile de informație, distinge: 1) informația fixată pe un suport material și 2) infor
–
mația în afara unui suport, adică suma unor cunoștințe veridice despre informația
deja conținută pe
un suport (în memoria umană după luarea de cunoștință cu suportul material, cu proiectul
informației documentare, cu antecontractul etc.)
[
20
1
, p.9]
. În același făgaș se înscrie teza
formulată de către S.Brînză, care se referă la opera d
e creație intelectuală (lipsită de substanță
materială, ca și informația), ca obiect al influențării nemijlocite infracționale: „… opera, ca obiect
nepalpabil, privit ca o complexitate de idei originale, trebuie deosebită de obiectul palpabil în care
se în
truchipează această complexitate de idei originale”
[135,
p.
567]
. Într
–
adevăr, informația nu se
identifică cu suportul informațional, nici cu documentul care o conține, chiar dacă acest document
reprezintă un „corp comun” cuprinzând informația și suportul
informațional.

Cu privire la natura juridică a informației
,
A.A. Turâșev s
–
a exprimat în următoarea manieră:
„Informația nu poate forma obiectul material al infracțiunii. Ea constituie fațeta informațională

26

a obiectului material al infracțiunii, reprezent
at de suportul informaț
ional”
[28
8
, p.10]
. Observăm

că acest autor emite un punct de vedere opus celui exprimat de D.A. Kalmâkov. Totodată,

A.A. Turâșev nu atribuie informației calitatea de obiect imaterial al infracțiunii, rezervându
–
i
postura de „fațet
ă informațională a obiectului material al infracțiunii”. Această poziție este susți
–
nută, în principiu, prin următoarea aserțiune: „Obiectul material al infracțiunii, prevăzute la art.180
CP RM (se are în vedere infracțiunea de încălcare intenționată a leg
islației privind accesul la in
for
–
mație
–

n.a.
), există în cazul în care informația este stocată pe un suport material”
[136, p.186]
.

Rezultă că informația apare ca obiect imaterial al infracțiunii doar atunci când, în calitate de
informație nedocumentară
, este supusă influențării nemijlocite informaționale.
Dacă
însă influen
–
țării nemijlocite informaționale este supusă informația documentară, atunci informația apare ca
fațetă (componentă
,
latură) informațională a obiectului material al infracțiunii.

Prezi
ntă interes și următoarea
constatare
: „Obiectul material al violării dreptului la secretul
corespondenței (se are în vedere infracțiunea prevăzută la art.178 CP RM
–

n.a.
) poate să se
exprime în: scrisori, telegrame, colete sau alte trimiteri poștale… Obie
ctul imaterial al infracțiunii
date poate cuprinde: radiograme, comunicări prin poșta electronică etc.”
[136, p.206]
. De unde se
desprinde că obiectul imaterial al infracțiunii nu se conține în obiectul material al infracțiunii. Ca
entități ele pot coexist
a în contextul aceleiași infracțiuni, dar rămân de sine stătătoare una față de
cealaltă. Deci, în concluzie finală, informația documentară formează nu obiectul imaterial al
infracțiunii, dar fațeta informațională a obiectului material al infracțiunii. La r
ândul său, informația
nedocumentară reprezintă obiectul imaterial al infracțiunii, neavând un suport material sub formă
de document.

Așadar, în urma analizei caracteristicilor noțiunii „informație”, am putut stabili că informația
nu poate avea
în
nici un c
az calitatea de obiect material al infracțiunii. De la caz la caz, informația
poate avea calitatea fie de: 1) obiect imaterial al infracțiunii, fie de 2) fațetă informațională a
obiectului material al infracțiunii. În ce privește conexiunea dintre informaț
ie și document, între
aceste două entități există raportul de tip „parte
–
întreg” (cu condiția că este vorba de informația
documentară; informația nedocumen
tară se află într
–
un alt sistem de coordonate în raport cu cel al
un
u
i document).

27

Secțiunea II

Pr
odusul infracțiunii. Aspecte juridico
–
penale

La moment, lipsește un studiu care ar avea ca subiect de investigare științifică noțiunea
„produsul infracțiunii”. Aceasta deși noțiunea dată este utilizată în doctrina penală autohtonă și
în

cea străină
, în un
ele acte normative cu vocație internațională
.

Astfel, noțiunea „produsul infracțiunii” se folosește cu referire la unele fapte infracționale
prevăzute în Capitolul VIII și în Capitolul X din Partea Specială a Codului penal al Republicii
Moldova
[136,
p.358
, 417, 421
etc.]
. De exemplu, în contextul cercetării infracțiunii prevăzute la
art.216 CP RM, se menționează: „În cazul producerii (falsificării) produselor (mărfurilor) pericu
–
loa
se pentru viața sau sănătatea consumatorilor, săvârșite în proporții mari,
produsul (marfa) falsi
–
fi
cat constituie nu obiectul material al infracțiunii, ci obiectul produs prin infracțiune (sau, pe scurt

–

produsul infracțiunii).
Întrucât obiectul material trebuie să preexiste să
vârșirii infracțiunii, acesta va
fi format din ma
teria primă din care se confecționează produsul (marfa) falsificată”
[136,
p.358]
.

În contextul infracțiunilor prevăzute în Codul penal român din 1968, T.Toader afirmă că
obiectul mate
rial al falsificării de monede sau de alte valori (art.282) „constă în
moneda sau titlul
de valoare, față de care se reali
zează acțiunea de alterare, sau materialele din care se confecțio
nea
–
ză moneda sau titlul de valoare con
tra
făcut. În acest caz, moneda sau titlul de valoare contrafăcut
constituie produsul infracțiunii
”
[
18
1
, p.370]
; obiectul material al falsului în înscrisuri (art.288
–
294) „constă în înscrisul asupra căruia se exercită în mod nemijlocit activitatea incriminată. De
exemplu, obiectul material poate consta în înscrisul alterat, când fapta incriminată cons
tă în alte
ra
–
rea acestuia. Obiectul material constă în materialul pe care se înscrie atunci când falsul se reali
–
zează prin contrafacere, înscrisul contrafăcut constituind produsul infracțiunii”
[18
1
, p.381
–
382].

În același context, Gh.Nistoreanu susține,
cu privire la infracțiunea de falsificare de monede
sau de alte valori: „Atunci când falsificarea a fost realizată prin contrafacere, obiectul material al
infracțiunii va fi repre
zentat de materialele din care au fost confecționate monedele sau titlurile
de
valoare contrafăcute, acestea din urmă reprezentând, de fapt, produsul infracțiunii”
[17
0, p.471;
171
,
p.
370]
.

La rândul lor, O.Loghin și T.Toader, relatând cu privire la infracțiunea de falsificare de
monede sau de alte valori (art.282 din Codul penal
român din 1968), consemnează că obiectul
material al acesteia, când infracțiunea se realizează prin contrafacere, „constă în materialele din
care se confecționează moneda sau titlul de valoare contrafăcut. În acest caz, moneda sau titlul de
valoare contra
făcut constituie produsul infracțiunii”
[166
, p.460
–
461]
. Pri
vi
tor la falsul de înscri
–

28

suri (art.288
–
294 din Codul penal român din 1968), aceiași autori menționează: „… dacă falsul se
realizează prin contrafacere, înscrisul contrafăcut constituie produ
sul infracțiunii. În acest caz,
obiectul material al infracțiunii constă în materialul pe care se înscrie”
[16
6
, p.473]
.

Trebuie de menționat că nu toți autorii consideră că produsul infracțiunii trebuie deosebit de
obiectul mate
rial al infracțiunii. În a
cest sens, V.Dongoroz menționează: „… obiectul material
poate fi chiar produsul in
fracțiunii…”
[14
8
, p.203]
. De asemenea, M.P. Bikmurzin susține, în prin
–
cipiu, același punct de vedere, atunci când, printre formele activității infracționale realizate
asupra
obiectului material al infracțiunii, evidențiază „produ
cerea obiectului material (fabricarea, confec
–
țio
narea, falsificarea)”
[19
6
, p.64]
. Un punct de vedere similar este spriji
nit de O.A. Ciuvakov,
care, în legătură cu obiectul material al infra
cțiunii de falsificare a documentelor, ștam
pilelor,
sigiliilor sau impri
ma
telor ori de desfacere sau folosire a documentelor false (art.358 din Codul
penal ucrainean), afirmă că acest obiect îl reprezintă „legitimația
falsă
(sublinierea ne aparține
–

n.
a.
) sau un alt document
fals
(sublinierea ne aparține
–

n.a.
)”
[3
20
, p.676
–
677]
.

Totuși, dacă, de exemplu, documentul fals constituie obiectul material al infracțiunii, ce
reprezintă atunci ma
teria primă și materialele din care se confecționează documentu
l fals? La
această întrebare O.A. Ciuvakov nu
d
ă răspuns.

După alți autori, între produsul infracțiunii și obiectul material nu există o relație de tipul
„parte
–
întreg”, deoarece cele două entități nu se confundă
[
14
7
, p.143; 137, p.197; 1
79
, p.154; 131,
p
.80]
.

În fine, o serie de autori adoptă o poziție oarecum ezitantă, considerând că, în unele cazuri,
produsul infracțiunii și obiectul material al infracțiunii coincid: „Obiectul material (se are în
vedere obiectul material al falsului intelectual, art.28
9 din Codul penal român din 1968
–

n.a.
)
constă în înscrisul oficial al cărui con
ți
nut este alterat în momentul întocmirii. Înscrisul oficial
falsificat constituie, însă, și produsul infracțiunii”
[18
1
, p.388]
; „Dacă falsul (se are în vedere
falsificarea
de monede sau de alte valori (art.282 din Codul penal român din 1968
–

n.a.
) s
–
a
înfăptuit prin alterare, moneda sau titlul de valoare veritabile, care au fost supuse operațiunii de
falsificare, vor constitui concomitent și produs și obiect material al in
fracțiunii”
[17
0
, p.471; 15
3
,
p.373; 18
5
, p.211]
.

Observăm
că autorii citați nu respectă principiul logic al identității: „un termen este identic
cu sine, dacă își păstrează înțelesul în cadrul aceluiași discurs rațional în același timp și sub același
rapo
rt”
[167
, p.68]
. Aceeași entitate nu poate fi în același timp obiect material al infracțiunii și
produs al infracțiunii. De exemplu, în contextul falsificării documentelor, este imposibil ca aceeași
entitate să fie concomitent document autentic și document
fals. Până la alterare (reprezentând
acțiunea prejudiciabilă), documentul a fost autentic. După alterare, documentul a devenit fals.

29

Dacă ar fi rămas același, nu ar fi apărut nici temeiul aplicării răspunderii penale. Însă, vedem că
documentul nu mai este
același: fiind supus falsificării, și
–
a pierdut autenticitatea, obținând în
schimb falsitate. Deci, a pierdut o calitate ce
–
i conferea utilitate socială, dobândind în locul ei o
altă calitate, care i
–
a imprimat periculozitate socială.

Este adevărat că, în
plan ontologic, obiectele sunt, perpetuu, o unitate în diversitate supusă
unei neîntre
rupte transformări. Însă, nici argumentările și demonstrațiile juridice, nici inferențele
deductive și inductive nu vor fi corecte, dacă, referindu
–
ne la ceva, înțelege
m de fapt altceva.
Principiul identității cere ca o noțiune folosită să
–
și păstreze în cadrul aceluiași discurs sensul,
adică să reflecte același obiect. Nici în cazul alterării, nici în cazul oricărei alte activități
infracționale, produsul infracțiunii n
u poate fi același cu obiectul material al infracțiunii. Pentru că
le distanțează tocmai infracțiunea. Cele două entități se află la poli diferiți în raport cu momentul
săvârșirii infracțiunii: înainte de săvârșirea infracțiunii (obiectul material al infra
cțiunii); la
consumarea infracțiunii (produsul infracțiunii).

Faptul că produsul infracțiunii trebuie deosebit de obiectul material al infracțiunii se
desprinde și din analiza prevederilor unor coduri penale străine. Astfel, în art.36
c
din Codul penal
olan
dez
[30
8
]
, drept catego
rii distincte de obiecte, care sunt pasibile de confiscare, se prezintă:
obiectele obținute
–
exclusiv sau în prin
cipal
–
prin intermediul infracțiunii sau în urma infracțiu
–
nii; obiectele asupra cărora a fost săvârșită infrac
țiun
ea. La fel, conform art.19 din Codul penal
japonez
[32
4
]
, drept categorii distincte de obiecte, care sunt pasi
bile de confiscare, se mențio
–
nează: obiectele care au apărut în rezultatul săvârșirii infracțiunii; obiectele care reprezintă un
element constit
utiv al infracțiunii.

În literatura de specialitate, definițiile noțiunii „produsul infracțiunii” sunt formulate într
–
o
manieră simi
lară: „acele lucruri care au luat ființă prin săvârșirea faptei, care deci nu au existat
înainte de săvârșirea faptei ca: b
ancnote false, titluri de credit false, alimente falsificate, arme
confecționate, materiale explozive, medica
mente falsificate etc.”
[16
8
, p.177]
; lucrurile care au
„căpă
tat ființă prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii care for
mează latura obiectivă a
faptei prevă
–
zute de legea penală”
[182
, p.402]
; „bunurile care au fost produse prin fapta incriminată, adică în
urma înfăptuirii laturii obiective a componenței de infracțiune (bani falși, titluri de valoare false
(art.236 CP RM) sau cărțile de credit fa
lse (art.237 CP RM), mărfuri de proastă calitate sau
necorespunzătoare standardelor (art.254 CP RM))”
[134, p.547]
; lucrurile produse prin activitatea
făptuitorului, când are loc modificarea acestora în raport cu existența materială anterioară a acestor
lu
cruri
[1
69
, p.75]
.

30

În practica judiciară se consideră că au calitatea de produs al infracțiunii: mijloacele de plată
străine fal
si
ficate, cecurile false, biletele de tren false
[106; 105; 104]
; bijuteriile confecționate
ilegal în scop de comercializare
[
107]
.

Unii autori asimilează cu produsul infracțiunii obiectul care a căpătat prin săvârșirea faptei o
astfel de stare (de exemplu, bunul introdus în țară prin contrabandă)
[16
8
, p.177; 18
2, p.402; 150
,
p.319
–
320]
.

Nu putem agrea o asemenea poziție. După c
um rezultă just din pct.6 al Hotărârii Plenului
Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Privind practica aplicării de către instanțele de
jude
cată a dispozițiilor legale referitoare la confiscarea averii”, nr.40 din 27.12.1999
[75]
,
noțiunile „pr
odusul infracțiunii” și „obiectul care a căpătat prin săvârșirea infracțiunii o calitate sau
o poziție de fapt, pe care nu ar fi putut să le dobân
dească decât pe căi ilegale” nu se intersectează.
Aceste noțiuni sunt complementare, reprezentând părți ale u
nei noțiuni generice
–
„bun rezultat
din săvârșirea infracțiunii”.

Într
–
adevăr, nu poate avea calitatea de produs al infracțiunii acel obiect care a căpătat prin
săvârșirea infracțiunii o calitate sau o poziție de fapt pe care nu ar fi putut să le dobândea
scă decât
pe căi ilegale. De exemplu, în ipoteza unui bun introdus în țară prin contrabandă se modifică
poziția de fapt pe care bunul respectiv a avut
–
o înainte de infracțiune: poziția de fapt licită se
convertește în poziția de fapt ilicită. Însă, nu sufe
ră transformare existența materială a bunului
respectiv: greutatea, volumul, compoziția chimică, struc
tura fizică etc. rămân aceleași. Deci, nu se
atestă o modificare de substanță, cum se cere în cazul produsului infracțiunii.

Cu atât mai puțin, nu pot fi
asimilate produsului infracțiunii sumele dobândite prin trans
fe
–
rarea lucrurilor produse prin fapta prevăzută de legea penală, așa cum consideră A.Ungureanu

[18
2
, p.402]
. Aceste sume fac parte, de asemenea, din categoria generică de bun rezultat din
săvâ
rșirea infrac
țiunii (în acord cu pct.6 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție nr.40 din
27.12.1999).

În
realitate
, sumele bănești, care sunt dobândite prin transferarea (traficarea) lucrurilor
produse prin fapta prevăzută de legea penală, derivă
din produsul infracțiunii. Nu mai este vorba
despre un obiect care a suferit modificări în raport cu existența materială anterioară. Sumele
bănești respective sunt oferite făptuitorului în schimbul produsului infracțiunii, deci reprezintă
obiecte calitati
v diferite. Mai mult, aceste obiecte se rapor
tează la sistemele de referință nu ale unei
infracțiuni unice, dar ale unor infracțiuni diferite, având la bază intenții infracționale diferite. De
exemplu, documentul oficial fals reprezentă produsul infracțiu
nii prevăzute la art.361 CP RM,
atunci când acesta apare sub modalitatea confecționării. Dacă cel care a confecționat documentul
oficial fals îl va vinde ulterior, cele săvârșite vor fi calificate conform lit.a) alin.(2) art.361 CP RM.

31

Aceasta deoarece mod
alitatea vânzării este prevăzută de art.361 CP RM, însă fapta, săvârșită prin
această modalitate, are la bază o altă intenție infracțională. Așadar, are loc repetarea a două
infracțiuni. Documentul oficial fals se raportează la sistemul de referință al pri
mei infracțiuni.
Totodată, sumele bănești, dobândite de făptuitor de pe urma vânzării documentului oficial fals, se
raportează la sistemul de referință al infracțiunii secunde.

După cum am menționat, n
oțiunea „produsul infracțiunii” se utilizează și în une
le acte
normative cu vocație internațională. De exemplu, conform lit.e) art.2 „Terminologie” din
Convenția ONU împotriva criminalității tra
nsnaționale organizate (adoptată
la New York la
15.11.2000, în vigoare pentru Republica Moldova din 16.10.2005)
[70]
,
prin „produs al crimei” se
înțelege orice bun care provine direct sau indirect din săvârșirea unei infracțiuni ori care este
obținut direct sau indirect prin săvârșirea ei. Subliniem că, potrivit lit.d) art.2 din aceeași
Convenție, prin „bun” se are în ve
dere orice fel de bun, precum și
actul juridic ori documentul
care
atestă proprietatea asupra acestui bun sau alte drepturi referitoare la el. Într
–
o manieră similară,
noțiunea de bun e definită în Convenția privind spălarea banilor, depistarea, sechestrar
ea și
confiscarea veniturilor provenite din activi
ta
tea infracțională
[
73].
Prin aceasta se confirmă
,
de
fapt
,
că documentul fals se subsumează conceptului de produs al infracțiunii.

Dar au oare același înțeles noțiunea „produs al infracțiunii”, cu care
operăm în prezentul
studiu, și noțiunea „produs al crimei”, definită în Convenția ONU împotriva criminalității
transnaționale organizate?

Considerăm că cea de
–
a doua noțiune are un conținut mai larg. Aceasta rezultă chiar din
definiția noțiunii „produs al
crimei”, în care se face referire la: 1) bunurile provenite din săvârșirea
unei infracțiuni
și
2) bunu
rile obținute prin săvârșirea unei infracțiuni.

În opinia justă a lui V.Moraru, „atât lucrurile produse, cât și cele dobândite prin infracțiune
sunt lucr
uri provenite din infracțiune”
[1
69
, p.106]
. Această opinie este confirmată de prevederile
de la pct.6 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție, nr.40 din 27.12.1999, în acord cu care
produsul infracțiunii subzistă alături de: bunurile dobândite pr
in infracțiune; lucrurile care au
căpătat prin săvârșirea infracțiunii o calitate sau o poziție de fapt pe care nu ar fi putut să o dobân
–
dească decât pe căi ilegale; sumele dobândite prin traficarea bunurilor (lucrurilor) sus
–
menționate.

De menționat că u
nii autori contribuie într
–
un fel la confuzia dintre produsul infracțiunii și
entitățile com
ple
mentare acestuia. Iată, de exemplu, ce formulare utilizează T.Popovici:
„făptuitorul a dobândit produse prin fapta penală săvârșită, realizând latura obiectivă
a infracțiunii
(monede false; cecuri, titluri de credit și alte documente false, arme confecționate ilicit; materiale
explozive, alimente și băuturi contrafăcute … etc.)”
[
128, p.167]
. După exemplul prezentat putem
admite că

entitățile numite autorul le
consideră
, cel mai probabil, produs
a
l infracțiunii. Totuși,

32

produsul infracțiunii nu se dobândește prin săvârșirea infracțiunii. Or, după cum rezultă din
Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție, nr.40 din 27.12.1999, între noțiunea „produsul
infrac
ți
u
n
ii” și noțiunea „bunuri dobândite prin infracțiune” există o diferență antagonică, care le
face incompatibile: prima noțiune desemnează entități ce nu existau înainte de săvârșirea infrac
țiu
–
nii; cea de
–
a doua noțiune desem
nează entități care exist
au înainte de săvârșirea infracțiunii.

De exemplu, documentul oficial fals poate îndeplini, după caz, rolul de produs al in
fracțiunii
sau de bun dobândit prin infracțiune. Astfel, în ipoteza confecționării documentului oficial fals,
acesta va forma produ
sul infracțiunii. În ipoteza sustragerii documentului oficial fals, acesta
îndeplinește rolul de bun dobândit prin infracțiune. În primul caz, documentul oficial fals nu exista
la momentul începerii executării laturii obiective a infracțiunii. În cel de
–
al
doilea caz, dimpotrivă,
la momentul specificat documentul oficial fals exista.

În terminologia dreptului penal, termenul „dobândit” (ca și derivatele acestuia) are o
semnificație precisă, o semnificație ce nu poate fi atașată definirii noțiunii de produs
al infracțiunii.
De exemplu, despre bunuri dobândite prin infracțiune se menționează expres la lit.e) art.189,
art.190, art.199 etc. din Codul penal. Ase
menea bunuri nu pot fi echivalate cu produsul infracțiu
–
nii. O opinie similară
o
exprimă V.Moraru: „Nu
sunt lucruri produse, adică create printr
–
o faptă
prevăzută de legea penală, lucrurile obținute de infractor de la alții prin săvârșirea unor astfel de
fapte (de exemplu, lucrurile … obținute prin înșelăciune, banii sau bunu
rile obținute prin amenin
–
ța
re ori șantaj)”
[3
40
]
.

Distingerea celor două noțiuni nu este o necesitate de complezență, nu are doar o semnifi
–
cație teoretică. După cum rezultă din dispozițiile lit.a) și d) alin.(2) art.106 CP RM, distingerea
noțiunilor „produsul infrac
țiunii” și „bun
uri dobândite prin infracțiune” are și o certă relevanță de
ordin practico
–
aplicativ: produsul infrac
țiunii e supus confiscării speciale; bunurile dobândite prin
săvârșirea infracțiunii sunt supuse confiscării speciale, numai
dacă nu urmează a fi restitui
te
persoanei vătămate sau nu sunt destinate pentru despăgubirea acesteia.

A.Pozdarie consemnează un alt exemplu de confuzie, privitoare la natura juridică a produ
–
sului infrac
ți
u
nii: „Alți autori tratează confiscarea monedelor falsificate și a instalații
lor de
fabricare a acestora printre lucrurile calificate de lege ca periculoase sau vătămătoare
[14
4
, p.647
–
648]
, deși primele sunt produsul infracțiunii
în
sensul doctrinei române, iar celelalte sunt lucruri
destinate să servească la săvârșirea infracțiun
ii”
[3
4
3
]
. Bineînțeles, suntem de acord cu numitul
autor: așa cum se desprinde din comparația dispozițiilor de la lit.a) și b) alin.(2) art.106 CP RM,
produsul infracțiunii nu poate fi identificat cu mijlocul de săvârșire a infracțiunii.

33

Dacă entitatea are
rolul de mijloc de săvârșire a infracțiunii, aceasta e folosită de făptuitor ca
instrument pentru exercitarea influenței nemijlocite infracționale. La rândul său, produsul infrac
–
țiunii apare ca urmare a influențării nemijlocite infracționale.

Produsul in
fracțiunii și mijloacele de săvârșire a infracțiunii se aseamănă prin aceea că:

1)

ambele aceste entități țin de sistemul de referință al laturii obiective a infracțiunii;

2)

nu pot fi supuse influențării nemijlocite infracționale.

Însă, distincția dintre entită
țile confruntate este mult mai pregnantă: raportat la influen
țarea
nemijlocită infracțională, mijlocul de săvârșire a infracțiunii constituie instrumentul acesteia; în
contextul aceleiași rapor
tări, produsul infracțiunii reprezintă rezultatul influențări
i nemijlocite
infracționale.

În context, este cazul să reproducem următorul punct de vedere: „Prin „lucruri dobândite
prin infracțiune” se înțeleg acele bunuri care au ajuns în mâinile infractorului prin consumarea
activității infracționale (lucruri furate
, lucruri obținute prin amenințare, șantaj, înșelăciune,
folosire
de acte false
…”
[1
69
, p.105]
. Care este rolul acte
lor false în acest context: sunt ele produsul in
–
f
racțiunii sau mijloace de săvârșire a infracțiunii? Răspunsul depinde de in
fracțiunea p
e care o avem
în vedere. În contextul confecționării actelor (documentelor) false, acestea reprezintă produ
sul
infracțiunii. Într
–
un context calitativ diferit, actele (documentele) false constituie: fie mijlocul de
săvârșire a escrocheriei
[34
8
]
, fie mijl
ocul de săvârșire a unei alte infracțiuni (de exemplu, a folo
si
–
rii documentelor oficiale false, ca modalitate normativă a infracțiunii prevăzute la art.361 CP RM).

Observăm că produsul infracțiunii și mijloacele de săvârșire a infracțiunii se pot afla în
tr
–
o
relație de parcă se reproduc unul pe altul. De exemplu, documentele false (produsul infracțiunii)
sunt confecționate cu ajutorul unor utilaje poligrafice (mijloace de săvârșire a infracțiunii). Prin
folosirea acestor documente false (deja ca mijloc de
săvârșire a infracțiunii) se obțin mijloace
bănești pentru procurarea unor utilaje mai perfor
mante, în perspectiva folosirii acestora ca
mijloace de confecționare a unor falsuri de o calitate mai înaltă.

V.Moraru relatează despre o altă conexiune interes
antă dintre produsul infracțiunii și mijloa
–
cele de săvâr
șire a infracțiunii: când obiectul a fost anume produs pentru a servi ca instru
ment la
săvârșirea infracțiunii
[1
69
, p.78]
. Într
–
adevăr, de exemplu, conform lit.
e
) alin.(
3
) art.
309
1
CP RM,
se preve
de răspunderea pentru
tortură, organizarea sau instigarea acțiunilor de tortură
, săvârșite cu
folosirea unor instrumente speciale de tortură
sau a altor obiecte adaptate în acest scop
. Totodată,
potrivit alin.(5) art.42 CP RM, se consideră complice persoan
a care a contribuit la săvârșirea in
–
frac
țiunii,
printre altele, prin acordarea de mijloace sau instru
mente.
Conform alin.(1) art.26
CP RM,
se consideră pregă
tire de infracțiune crearea intenționată de condiții pentru săvârșirea infracțiunii,

34

dacă, din c
auze independente de voința făptuitorului, infracțiunea nu și
–
a produs efectul, inclusiv
pe calea fabricării mijloacelor ori instru
men
telor.

Așadar, este posibil ca însuși subiectul infracțiuni
lor
prevăzute la
art.309
1

CP RM să
confecționeze instru
mente
le speciale de tortură
sau alte obiecte adaptate în acest scop
. În cazul dat,
aceste instrumente vor reprezenta produsul.
Însă, nu produsul infrac
țiunilor
prevăzute la
art.309
1

CP RM în forma lor
consumată, ci produsul pregătirii de acest
e
infracțiun
i
. C
ât privește
infracțiun
il
e consumat
e prevăzute

de

art.309
1

CP RM, instrumentele speciale de tortură
sau alte
obiecte adaptate în acest scop
vor îndeplini rolul de mijloace de săvârșire a infracțiunii.

În altă ipoteză, este posibil ca nu subiectul infracțiun
i
lor
prevăzute la
art.309
1

CP RM, dar o
altă persoană să confecționeze instrumentele speciale de tortură

sau alte obiecte adaptate în acest
scop
, pentru ca ulterior, fiind conștientă la ce vor folosi, să le transmită subiectului infracțiunii
consemnate. Î
n cazul dat, instrumentele speciale de tortură reprezintă produsul complicității la
infracțiune. În contrast, în contextul autoratului la infracțiun
il
e prevăzut
e
la art.
309
1
CP RM,
instrumentele amintite formează mijlocul de săvârșire a infracțiunii.

Așada
r, la diferite etape ale activității infracționale, sau, cu privire la diferiți participanți la
infracțiune
–
dar în contextul unei și aceleiași infracțiuni
–
aceeași entitate poate să apară,
succesiv, în calitate de produs al infracțiunii și de mijloc de
săvârșire a infracțiunii.

Cu toate acestea, deși relația conturată mai sus dintre produsul infracțiunii și mijloacele de
săvârșire a infracțiunii este una strânsă, nu există nici un temei să confundăm produsul infracțiunii
cu mijloacele de săvârșire a infr
acțiunii.

În cazuri de altă natură, produsul unei infracțiuni formează ulterior obiectul material al unei
alte infrac
țiuni.

În acest sens, la lit.h) art.2 al Convenției ONU împotriva criminalității transnaționale
organizate, în defi
niția noțiunii „infrac
țiune principală” se vorbește despre „un produs susceptibil
de a deveni obiectul (a se citi
–
obiectul material
–

n.a.
) unei infracțiuni”. În același context,
menționăm că V.Dabu și S.Cătinean propun ca în locul sintagmei „spălarea banilor” să fie utilizat
ă
o expresie mai adecvată
–
„spălarea produsului in
fracțiunii”
[33
6
]
. De exemplu, obiectul material
al spălării banilor, reprezentat de substanțe narcotice, a avut anterior rolul de produs al infracțiunii
prevăzute la alin.(2) art.217
1
CP RM. Aceasta pent
ru că sub
stanțele narcotice rezultă din
producere, ca modalitate normativă a infracțiunii prevăzute la alin.(2) art.217
1
CP RM. Tocmai
această infracțiune este infracțiune principală în raport cu infracțiunea
de
spălare

a banilor.

Din aceste considerente,
nu putem fi de acord cu I.Lascu, care consideră că obiectul material
al infrac
țiu
nii subsecvente (
de
spălare

a banilor) va fi același cu cel al infracțiunii principale
[33
9
]
.
În baz
a exemp
lu
lui reprodus mai sus
putem constata că I.Lascu nu întotdeauna
are dreptate. Or,

35

obiectul material al producerii de substanțe narcotice îl reprezintă ingredientele din care se produc
aceste substanțe, nu înseși substanțele narcotice.

În acest plan, nu putem să nu fim de acord cu O.Loghin și T.Toader, care afirmă: „In
frac
ți
u
–
nea de falsi
fi
care propriu
–
zisă de monede, timbre sau de alte valori au ca obiect material monedele,
timbrele sau
valorile adevărate
(sublinierea ne aparține
–

n.a.
) asupra cărora se exercită operațiu
–
nea de alterare
sau materialele din care s
–
a
confecționat moneda, timbrul sau valoarea contrafăcută

(sublinierea ne aparține
–

n.a.
). Infracțiunea derivată de deținere, precum și de punere în circulație
a valorilor falsificate are ca obiect material
valorile falsificate
(sublinierea ne aparține
–

n.
a.
)
deținute sau puse în circulație”
[16
6
, p.456]
. Putem observa că obiectul material al infracțiunii
principale și obiectul material al infracțiunii subsecvente (derivate) nu este același.

În concluzie, produsul infracțiunii principale este reprezentat de
entitatea care constituie
obiectul material al infracțiunii subsecvente (derivate). Această ipoteză se atestă în situația conexi
–
tății dintre infracțiunile suc
ce
sive, denumită „conexitate de corelație”
[
149
, p.83]
, când existența
infracțiunii subsecvent
e (de exemplu, infrac
țiunile prevăzute la art.199, 243, 323 CP RM) este
con
di
ționată de existența infracțiunii principale. Dacă, în contextul infracțiunii principale, influen
–
ța
rea nemijlocită infracțională presupune crearea
–
pe baza entității ce repr
ezintă obiectul material
al infracțiunii principale
–
a unei alte entități, nu este cu putință ca obiectul material al infracțiunii
principale să coincidă cu obiectul material al infracțiunii subsecvente (derivate).

Finalmente, să punctăm
entitățile care r
eprezintă
produsul infracțiunii:

–

rezultatele false ale votării (art.182 CP RM);

–

rețeta falsă sau alte documente false care permit obținerea preparatelor sau substanțelor
narcotice ori psihotrope (alin.(2) art.218 CP RM);

–

carnetele de plată false (numai în
cazul fabricării, nu și al punerii în circulație) (art.237
CP RM);

–

documente contabile, fiscale sau financiare conținând date vădit denaturate privind veni
–
tu
rile sau chel
tuielile (art.244 CP RM);

–

actul de evidență fals, privind activitatea economică a d
ebitorului (art.252 CP RM);

–

documentul fals privind seria, numărul de identificare ale șasiului, caroseriei sau motoru
–
lui auto (art.276 CP RM);

–

documentul fals, prezentat ca probă (art.310 CP RM);

–

documentul fals conținând probe acuzatoare (lit.c) alin.(2
) art.312 CP RM);

–

declarația cu privire la venituri și proprietate conținând date false (art.330
1
CP RM);

–

documentul oficial conținând date vădit false sau documentul fals (art.332 CP RM);

–

documentul fals (lit.d) alin.(2) art.353, lit.d) alin.(2) art.355 C
P RM);

36

–

documentul oficial fals (în cazul confecționării) (art.361, 362
1
CP RM)
[3
5
3
]
.

Putem observa că, dacă incriminarea include termeni de tipul „falsificare”, „fabricare”,
„confecționare”, „includere în documente”, „creare artificială” etc., este indisp
ensabilă prezența
produsului infracțiunii.

În cazul unor infracțiuni, în funcție de modalitatea normativă sau faptică de evoluare, docu
–
mentul fals apare fie ca produs al infracțiunii, fie ca obiect material al infracțiunii. De exemplu, în
cazul infracțiun
ii prevăzute la art.361 CP RM, documentul oficial fals apare ca: produs al infrac
–
țiu
nii (în ipoteza modalității de confec
țio
nare); obiect material al infracțiunii (în ipoteza modalită
–
ților de deținere, vânzare sau folosire).

În cazul altor infracțiuni
, documentele aparținând unor categorii diferite formează fie produ
–
sul infracțiunii, fie obiectul material al infracțiunii. De exemplu, în cazul infracțiunii prevăzute la
art.312 CP RM, produsul infracțiunii se atestă doar în ipoteza modalității agravate
prevăzute la
lit.c) alin.(2), constând în documentul fals conținând probe acuzatoare. Cât privește documentul
fals ca obiect material al acestei infracțiuni, el constă în documentul conținând declarația minci
–
noa
să a martorului sau a părții vătămate ori c
oncluzia falsă a specialistului sau expertului, fie
traducerea sau interpretarea incorectă.

În concluzie, prin „produsul infracțiunii” trebuie de înțeles acea entitate care a apărut ca
atare în urma săvârșirii infracțiunii, în rezultatul influențării nemij
locite infracționale la care a fost
supusă o altă entitate (alte entități). Produsul infracțiunii nu se confundă cu: obiectul material al
infracțiunii; mijloacele de săvâr
șire a infracțiunii; bunurile dobândite prin infracțiune; alte entități
având legătu
ră cu activitatea infracțională. Prezența produsului infracțiunii este indispensabilă în
acele cazuri când dispoziția incriminatoare conține formulări de genul „falsificare”, „confecțio
–
nare”, „fa
bricare
”, „creare artificială” etc.

37

Secțiunea III

Mijlo
cul de săvârșire a infracțiunii.

Delimitarea de obiectul material al infracțiunii

Uneori, în procesul calificării infracțiunii apare întrebarea: ce rol îndeplinește o entitate sau
alta în con
textul infracțiunii
–
de obiect material al infracțiunii sau d
e mijloc de săvârșire a
infracțiunii? De exemplu, în cazul infracțiunii de dobândire a creditului prin înșelăciune (art.238
CP RM), ce este documentul care con
ți
ne informații false: obiectul material sau mijlocul de
săvârșire a infracțiunii? În același c
ontext, ce este creditul: obiectul material sau obiectul scopului
infracțiunii? În ipoteza în care documentul, care conține informații false, reprezintă mijlocul de
săvârșire a infracțiunii, care atunci este rolul computerului utilizat de către făptuitor p
entru
prezentarea cu bună
–
știință a unor informații false în scopul obținerii creditului: mijloc de folosire
a mijlocului de săvârșire a infracțiunii?

Pentru a evita lapsusurile și absurditățile în procesul calificării infracțiunii, este cazul să
determin
ăm cu exactitate coraportul dintre obiectul material și mijlocul de săvârșire a infracțiunii.
În acest plan, în doctrina penală se afirmă, pe bună dreptate, că obiectul material al infracțiunii nu
trebuie să fie confundat cu mijloacele (instrumente, obiect
e, bani, arme) care au servit la săvârșirea
infracțiunii
[15
1
, p.8]
.

Această confuzie este verosimilă în condițiile în care aceeași entitate poate evolua ca obiect
material
–
în cazul unei infracțiuni și ca mijloc de săvârșire
–
în cazul unei alte infracți
uni: de
exemplu, documentul oficial fals este obiectul material al infracțiunii prevăzute la art.361 CP RM,
dar, în același timp, poate fi mijlocul de săvârșire a infracțiunii de escrocherie (art.190 CP RM).

Totuși, acesta nu este un temei pentru definirea
eclectică a celor două noțiuni. Astfel, este
formulată opinia, conform căreia „prin „obiect material de săvârșire a infracțiunii” în teoria
dreptului penal se obișnuiește a se înțelege armele și mijloacele cu al căror ajutor e facilitată
săvârșirea faptei
socialmente periculoase”
[29
3
, p.150]
. Defectul acestei definiții ambigue constă
în aceea că nu este clar: s
–
a încercat a se echivala noțiunile „obiect material al infracțiunii” și
„mijloc de săvârșire a infracțiunii”, ori prin sintagma „obiect material d
e săvârșire a infracțiunii” s
–
a încercat a se desemna o noțiune generică, supraordonată noțiunilor „
obiectul material
a
l

infracțiunii” și „mijloc
ul
de săvârșire a infracțiunii”?

În literatura de specialitate, drept criteriu de delimitare dintre obiectul ma
terial al infracțiunii
și mijlocul de săvârșire a infracțiunii este indicat caracterul influențării pe care o exercită
făptuitorul asupra entității cores
punzătoare în procesul comiterii infracțiunii. Astfel, V.B. Malinin

38

și A.F. Parfenov opinează: „Dacă e
ntitatea are rolul de mijloc de săvârșire a infracțiunii, aceasta e
folosită de făptuitor ca instrument pentru exercitarea influenței asupra obiectelor lumii înconjură
–
toare. Cât privește obiectul material al infracțiunii, acesta, din contra, el însuși e s
upus influențării
din partea făptuitorului și mijlocului folosit de el la atingerea adusă obiectului protecției penale”

[24
5
, p. 239]
. Un punct de vedere similar este împărtășit de N.F. Kuznețova și I.M. Teajkova
[24
3
,
p.217]
, de A.S. Denisova
[
3
80
]
etc.

Î
nsă, un asemenea criteriu de delimitare nu întotdeauna este suficient în vederea unei
disocieri nete dintre obiectul material al infracțiunii și mijlocul de săvârșire a infracțiunii.

De aceea, pentru delimitarea obiectului material al infracțiunii de mijl
ocul de săvârșire a
infracțiunii, este util a se cerceta interconexiunea dintre obiectul material al infracțiunii și obiectul
juridic special corespunzător. În această ordine de idei, ne raliem poziției exprimate de S.Brînză:
„… unele entități pot fi rec
unoscute ca obiect material al infracțiunii în funcție de caracterul
raportului lor de reciprocitate cu unele valori și relații sociale sau altele, precum și de forma în care
se exprimă atingerea infracțională asupra acestor valori și relații sociale… Ob
iectul material al
infracțiunii poate constitui proiecția sau expresia materială a unei anumite valori sociale și, pe
lângă aceasta, el poate intra în sfera unor anumite relații sociale. De aceea, evaluarea juridică a
faptelor, legate, într
–
un fel sau altu
l, de un astfel de obiect material, depinde, întâi de toate, de
semnificația și caracterul acelei valori sociale și ale acelei relații sociale, care se află într
–
un raport
de reciprocitate specific cu obiectul material corespunzător”
[135, p.106]
.

Altfel
spus, particularizant pentru obiectul material al infracțiunii este nu doar că el e supus
unei influențări nemijlocite infracționale din partea făptuitorului, dar și că obiectul material al
infracțiunii e strâns legat de obiectul juridic special al infracț
iunii: obiectul material al infracțiunii
servește ca premisă materială sau formă de fixare a valorii și relației sociale la care atentează
infracțiunea. Documentul oficial fals nu este obiectul material al escrocheriei, fiindu
–
i rezervat
rolul de mijloc de
săvârșire a acestei infracțiuni. Menirea documentului oficial fals constă în a se
dobândi prin intermediul lui, într
–
un mod ilicit, bunurile altei persoane, fie prin înșelăciune, fie
prin abuz de încredere. Nu putem spune nicicum că, în ipoteza enunțată,
prin escrocherie se
influențează asupra documentului oficial fals pentru a se aduce atingere obiectului juridic special
al escrocheriei.

Dimpotrivă, în cazul infracțiunii prevăzute la art.361 CP RM este vădită interconexiunea
dintre documentul oficial fals
, ca obiect material al acestei infracțiuni, și obiectul juridic special al
acesteia. Or, obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute la art.361 CP RM îl constituie
„relațiile sociale ce țin de activitatea normală a organelor de stat cu privire la a
sigurarea ordinii
stabilite de operare cu documentele oficiale”
[136, p.725]
.

39

Interpretând prin analogie ipoteza descrisă la art.238 „Dobândirea creditului prin înșelă
–
ciune” din Codul penal, remarcăm că influențării nemijlocite infracționale sunt supuse n
u pur și
simplu documentele care conțin informații false. Influențării nemijlocite infracționale e supusă
documentația de credit
care conține informații false. Aceasta deoarece scopul făptuitorului nu se
reduce, în acest caz, la prezentarea unor informații
false. Scopul făptuitorului constă în obținerea
unui
credit
, majorarea proporției
creditului
sau
în
obținerea unui
credit
în condiții avantajoase.
Deloc întâmplător, obiectul juridic special al infracțiunii, prevăzute la art.238 CP RM, îl formează
„relați
ile sociale referitoare la obținerea legală a
creditului
(sublinierea ne aparține
–

n.a.
)”
[136,
p.425]
. De aceea, este întemeiat să afirmăm că tocmai documentația de credit, care conține infor
–
mații false, repre
zintă obiectul material al infracțiunii de
dobândire a creditului prin înșelăciune. Pe
cale de consecință, creditul con
stituie obiectul scopului infracțiunii prevăzute la art.238 CP RM.
Mai precis: unul dintre obiectele scopului infracțiunii prevăzute la art.238 CP RM. Pentru că sunt
și alte două
asemenea obiecte: majorarea proporției creditului; creditul obținut în condiții avan
ta
–
joase.

La toate acestea s
–
ar putea replica că, dacă afirmăm că creditul (și nu documentația de credit,
care conține informații false) reprezintă obiectul material al in
fracțiunii de dobândire a creditului
prin înșelăciune, ar fi și mai evidentă interconexiunea acestuia cu obiectul juridic special al faptei
incriminate la art.238 CP RM. Totuși, „mai evidentă” nu înseamnă neapărat și „relevantă
”
în
contextul analizat.

De a
semenea, s
–
ar putea replica prin a se face paralela cu infracțiunea de tâlhărie, în cazul
căreia scopul infracțiunii constă în sustragerea bunurilor, iar bunurile reprezintă nu obiectul
scopului infracțiunii, dar chiar obiectul material al infracțiunii.

Câ
t privește prima replică din cele specificate mai sus, ținem să menționăm că obiectul
material preexistă săvârșirii infracțiunii. Dacă nesocotim această teză, nu vom putea delimita
obiec
tul material al infracțiunii de produsul infracțiunii. La momentul să
vârșirii infracțiunii prevă
–
zute la art.238 CP RM creditul încă nu există. Aceasta întrucât creditul este obiectul contractului
de credit bancar, iar din momentul prezentării informații
lor de solicitare a obținerii creditului până
la încheierea contractul
ui de credit urmează de parcurs, de regulă, o procedură îndelungată. Mai
mult, până la încheierea contractului de credit bancar s
–
ar putea nici să nu se ajungă (de exemplu,
deoarece falsitatea informațiilor din documentația de credit se descoperă chiar în
mo
men
tul
prezentării acestor informații, moment reprezentând momentul de consumare a infracțiunii de
dobân
dire a creditului prin înșelăciune). Astfel, dacă admitem că creditul reprezintă obiectul
material al faptei incri
minate la art.238 CP RM, ar treb
ui să admitem și că această faptă are obiect
material de la caz la caz
[35
5
]
.

40

Calitativ alta e situația prevăzută de art.176 din Codul penal al Federației Ruse: obiectul
material îl repre
zintă creditul; mijlocul de săvârșire a infracțiunii îl constituie d
ocumentele conți
–
nând informații vădit false. Aceasta deoarece, în situația dată, făptuitorul obține creditul (sau con
–
di
ții avantajoase de creditare) pe calea prezentării către bancă sau un alt creditor a unor informații
vădit false. De această dată făpt
uitorul
–
nu la nivel subiectiv, dar la nivel obiectiv
–
obține creditul
(sau condițiile avantajoase de creditare). În contrast, în conjunctura infracțiunii prevăzute la
art.238 CP RM, doar în plan facultativ se poate vorbi despre „materiali
zarea” creditu
lui (majorării
proporției creditului; creditului obținut în condiții avantajoase).

Spre deosebire de careva bunuri, creditul nu poate preexista săvârșirii infracțiunii. Bunurile
râvnite de subiectul tâlhăriei există în realitate la momentul începerii execu
tării acestei infracțiuni.
Creditul, dorit de subiectul infracțiunii de dobândire a creditului prin înșelăciune, există doar în
virtualitate, doar în conștiința acestui subiect. Această deosebire esențială nu poate fi ignorată.

Cât privește cea de
–
a doua r
eplică enunțată mai sus, vom utiliza metoda reducerii la absurd:
dacă admitem că creditul este obiectul material al infracțiunii de dobândire a creditului prin
înșelăciune, iar documentația de credit, care conține informații false, este mijlocul de săvârși
re a
acestei infracțiuni, atunci, făcând paralelă cu tâlhăria, trebuie să admitem că persoana agresată este
mijlocul de săvârșire a infracțiunii de tâlhărie. Ata
când
–
o, subiectul tâlhăriei urmărește să
–
i sus
–
tragă bunurile. Prin analogie, în cazul infracț
iunii de dobândire a creditului prin înșelăciune,
subiec
–
tul
,
prezentând informații false instituției financiare, dorește să obțină de la aceasta un credit.

Nu putem face o asemenea paralelă, deoarece persoana nu poate fi mijloc de săvârșire a
infracțiunii
. Nu însă în acest caz. Deoarece este un caz esențialmente diferit de ipoteza când
autorul mediat se folosește de un iresponsabil, de un minor care nu are vârsta răspunderii penale
sau de o altă persoană care nu e susceptibilă de răspundere penală ca de un
instrument animat. Mai
mult, dacă persoana agresată ar îndeplini rolul de mijloc de săvârșire a infracțiunii, ce este atunci
arma sau un alt obiect folosit în calitate de armă, în conjunctura tâlhăriei prevăzute la lit.e) alin.(2)
art.188 CP RM? Poate mij
loc de influențare a mijlocului de săvârșire a infracțiunii? Evident, aflate
la limita cu ridicolul, asemenea inadvertențe nu le putem accepta.

Bunurile străine constituie obiectul material (principal) al tâlhăriei. Iar documentația de cre
–
dit ce conține i
nformații false reprezintă obiectul material al infracțiunii de dobândire a creditului
prin înșelăciune. Aceste două aserțiuni nu comportă nici un fel de contradicții, după cum se poate
constata din argumentarea pe care am făcut
–
o mai sus. În expectativa u
nor contraargumente mai
consistente, rămâne valabilă această argu
mentare.

După această digresiune absolut necesară, trebuie să consemnăm că există un aspect care nu
poate fi tre
cut cu vederea atunci când determinăm coraportul dintre obiectul material al
infracțiunii

41

și mijlocul de săvâr
șire a infracțiunii. Ast
fel, în știința dreptului penal
de multă vreme se pune
întrebarea: cum pot să facă parte din sistemul de referință al obiectului infracțiunii banii falși, sub
–
stanțele narcotice sau substanțele psih
otrope și alte asemenea entități, care reprezintă obiectul
material al unor infrac
țiuni, de vreme ce obiectul infracțiunii îl con
stituie valorile și relațiile
sociale apărate de legea penală?
[28
4
, p.35]
.
Dezvoltând ideea, V.K. Glistin propune ca obiectu
l
material să facă parte din sistemul de referință al laturii obiective a infracțiunii, reprezentând
mijlo
cul de influențare asupra valorilor și relațiilor sociale protejate de legea penală
[20
8
, p.50]
.

În alți termeni, se suge
rează echivalarea obiectul
ui material al infracțiunii cu mijlocul de săvârșire
a infracțiunii. Dintr
–
un alt unghi, această sugestie are ca obiect disoluția conceptului de obiect
material al infracțiunii în amalgamul conceptu
lui de mijloc de săvârșire a infracțiunii.

De menționat c
ă punctul de vedere exprimat de V.K. Glistin nu este unul nou, fiind susținut
anterior de către A.A. Piontkovski
[
2
6
1
, p.141]
.

O poziție contrară celei reliefate mai sus o promovează V.Ia. Tații. Referindu
–
se la locul
entităților „anti
sociale” (bani falși
, substanțe narcotice sau psihotrope etc.), a
utorul
afirmă: „Pe de
o parte, astfel de entități nu pot face parte din relația socială apărată de legea penală. Pe de altă
parte, ele nu pot fi raportate nici la latura obiectivă a infracțiunii, deoarece nu pot
fi privite ca
mijloace de săvârșire a infracțiunii”
[28
4
, p.37]
.

Suntem de acord cu această opinie: obiectul material nu poate fi inclus în conținutul
obiectului juridic special al infracțiunii, dată fiind natura diferită a celor două obiecte: obiectul
ma
terial are o natură corporală; obiectul juridic special este dispensat de corporalitate, având o
natură valorică
–
relațională. Totuși, obiectul material al infracțiunii derivă din obiectul juridic
special al infracțiunii, nu din latura obiectivă a infracțiu
nii. Aceasta întrucât obiectul material al
infracțiunii este proiecția materială a obiectului juridic special al infrac
țiunii: „Obiectul material
există numai în cazul în care valoarea socială ocrotită, asupra căreia atentează făp
tuitorul, se
proiectează
într
–
o entitate materială, astfel încât relațiile sociale sunt vătămate sau amenințate prin
intermediul acestei entități”
[137, p.196]
.

Desigur, opinia lui V.K. Glistin, prezentată mai sus, atrage prin simplitatea sa: o entitate
„antisocială” nu poate fi
raportată la obiectul apărării penale. Dar sunt oare „antisociale” astfel de
entități ca banii falși, substanțele narcotice sau psihotrope etc. Atunci când banii falși sunt folosiți
în scopuri operative de investi
gație de către un agent sub acoperire (de
exemplu, se vinde
(cumpără) o cantitate de bani falși în schimbul unor bani autentici), se desfășoară o activitate
antisocială? În alt context, oare Legea Republicii Moldova cu privire la circulația substanțelor
narcotice și psihotrope și a precursorilor
[
25]
,
precum
și Legea Republicii Moldova cu privire la
arme
[12]
sau alte asemenea acte normative reglementează activități antisociale?

42

Abusus non tollit usum
(abuzul nu suprimă uzul). De aceea, se prezintă ca relativă teza,
conform căreia banii falși, subs
tanțele narcotice sau psihotrope etc. sunt în toate cazurile entități
„antisociale”. Asemenea entități doar derivă din valorile și relațiile sociale lezate prin infracțiunile
corespunzătoare. Derivă, dar nu se conțin în acestea. În context, are dreptate V.
Ia. Tații când,
referindu
–
se la corespondenta infracțiunii prevă
zute la art.361 CP RM, afirmă: „Obiectul acestei
infracțiuni nu
–
l pot forma relațiile sociale cu privire la docu
men
tele oficiale, imprimate, ștampile și
sigilii false. Un asemenea obiect îl
constituie tocmai acele relații sociale care se desfășoară pentru
a se preîntâmpina confecționarea, deținerea, vânzarea sau folosirea unor astfel de entități. Iar ca
obiect al relațiilor ocrotite de legea penală evoluează ordinea stabilită de operare cu d
ocu
mentele
oficiale, imprimate, ștampile și sigilii. Dacă numitele entități sunt false, ele trebuie recunoscute ca
obiect material al infracțiunii”
[28
4
, p.54]
. Dacă ele nu ar fi false, nu ar exista nici infracțiunea.

Dacă e să respectăm precizia
–
în caz
ul confecționării, de exemplu, a unor documente ofi
–
ciale false
–
nu acestea, dar materia primă din care sunt confecționate reprezintă obiectul material
al infracțiunii. Iar această materie primă nicidecum nu poate să aibă conotație de entitate „anti
–
socia
lă”. Rezultă că nu obiectul material al infracțiunii, dar produsul acesteia ar trebui rapor
tat, în
acest caz, la latura obiectivă a infracțiunii. Dacă ar fi să agreăm concepția lui V.K. Glistin.

În general, în funcție de ordinea de circulație a bunurilor,
ele se clasifică în următoarele trei
categorii:

1)

bunuri a căror circulație este interzisă prin lege;

2)

bunuri a căror circulație este limitată prin lege;

3)

bunuri care pot circula liber.

Nu există nici o dependență directă între diferențierea regimului juridic
, conturată mai sus,
pe de o parte, și determinarea cercului de obiecte materiale ale infracțiunilor și calificarea acestor
infracțiuni, pe de altă parte. Aceasta deoarece, indiferent de ordinea lor de circulație, bunurile
reprezintă obiectul derivat al re
lației sociale. Este adevărat că, de exemplu, furtul unei substanțe
narcotice se califică potrivit art.217
4
CP RM, pe când furtul unui bun „neutru” (care poate circula
liber) se califică potrivit art.186 CP RM. Înseamnă oare aceasta că substanța narcotică
se rapor
–
tează la latura obiectivă a infracțiunii, iar bunul „neutru” se raportează la obiectul infracțiunii? În
concepția lui V.K. Glistin, lucrurile ar sta anume așa. Însă, infailibilitatea acestei concepții ne
–
o
infirmă următoarele exemple: analogul sub
stanței narcotice
,
armele, munițiile, substanțele explo
–
zive, substanțele radioactive etc.
–
confecționate artizanal, în condiții de clandestinitate, contrar
preve
de
rilor legale reprezintă, în opinia lui V.K. Glistin, entități „antisociale” (ca și substa
nța
narcotică). Însă, legiui
torul nu a găsit de cuviință să defalce o normă de incriminare, aidoma
art.217
4
CP RM, în care să se prevadă răspunderea, inclusiv, pentru furtul acestor entități. Deci,

43

formal, ele sunt asimilate bunurilor „neutre”. Cărui elem
ent constitutiv să le raportăm în acest caz:
obiectului infracțiunii sau laturii obiective a infracțiunii?

Nu putem raporta obiectul material al infracțiunii, de la caz la caz, fie obiectului infracțiunii,
fie laturii obiective a infracțiunii. Considerăm
că o asemenea diferențiere nu își găsește justificare:
legea penală apără nu bunurile, nu entitățile materiale. Legea penală ocrotește situațiile de

fapt existente, chiar dacă acestea presupun numai o aparență de legalitate. Urmând concepția lui
V.K. Glis
tin, bunul, sustras de la o persoană care a sustras anterior același bun, este o entitate
„anti
socială”. Însă cel care sustrage de la o asemenea per
soană trebuie de asemenea tras la
răspundere penală, deoarece „legea penală ia în considerație, în ultimă
in
stanță, nu poziția juridică
a victimei, ci fapta ilegală a subiectului”
[135, p.327]
. Prin analogie, trebuie să recunoaștem că
„(anti)socialitatea” unei sau altei entități, influențate de făptuitor, nu poate să constituie temeiul
includerii acesteia în
orbita laturii obiective a infracțiunii.

Din această perspectivă, este util a analiza polemica din literatura de specialitate cu privire la
raportarea recompensei necuvenite fie la obiectul material al coruperii pasive (coruperii active), fie
la mijlocul d
e săvâr
șire a acestei infracțiuni. De exemplu, N.I. Korjanski menționează că
„bunurile, banii, valorile etc. servesc în cazul coruperii ca mijloc de influențare asupra persoanei
cu funcție de răspundere, deci nu se deosebesc în acest sens de oricare alt m
ijloc de săvârșire a
infracțiunii”
[23
3
, p.130]
. Un punct de vedere similar este împărtășit în doctrina penală rusă
–
de
A.F. Ospinnikov
[
25
4
, p.40]
și A.K. Kviținia
[22
3
, p.28
–
30]
. În doctrina penală autohtonă aceeași
poziție este exprimată de către I.Țur
can
[136, p.623]
. Cu toate că, inițial, el considera că „mita
poate fi referită, cu siguranță, la obiectul material al crimei”
[36
3
]
.

Obiectând la punctul de vedere expus mai sus, menționăm că recompensa necuvenită, trans
–
misă de către corupător, nu este f
olosită de către cel corupt ca instrument de influențare asupra
valorilor și relațiilor sociale apărate de legea penală. Coruperea pasivă e considerată consumată din
momentul pretinderii, primirii, accep
tării recompensei necuvenite. Iată de ce, acțiunile
ulterioare
vizând recompensa dată depășesc componența infracțiunii de corupere pasivă. În legătură cu
aceasta, nu putem fi de acord cu S.M. Budatarov care con
si
de
ră că, în contextul coruperii pasive,
„recompensa necuvenită este mijlocul de săvârșire a i
nfracțiunii, deoarece se acordă pentru a
–
l
determina pe cel corupt să săvârșească acțiuni în viitor, ori pentru acțiunile deja înde
plinite”
[
200
,
p.16]
. Este de neacceptat această opinie, luând în considerație maniera în care legiuitorul descrie
scopul co
ruperii pasive în dispoziția art.324 CP RM: „pentru a îndeplini sau nu, ori pentru a întâr
–
zia sau grăbi îndepli
nirea unei acțiuni ce ține de obligațiile ei (ale persoanei cu funcție de răspun
–
dere
–

n.a.
) de serviciu, ori pentru a îndeplini o acțiune con
trar acestor obligații, precum și pentru a
obține de la autorități distincții, funcții, piețe de desfacere sau o oarecare decizie favorabilă”.

44

Acțiunile deja îndeplinite de persoana cu funcție de răspundere nu se pot referi la scopul
infracțiunii. Dacă une
i asemenea persoane i se oferă recompensa ilicită deja după îndeplinirea
acțiunii ce ține de obligațiile ei de serviciu, fără ca ea să fi pretins sau acceptat (chiar tacit) ante
rior
o astfel de recompensă, nu există nici un temei de a
–
i aplica celui recom
pensat necuvenit
răspunderea penală. Nefiind posibilă urmărirea de către el a scopului descris în art.324 CP RM,
acceptarea unei astfel de gratitudini poate avea ca efect cel mult răspunderea disciplinară.

În general, se creează impresia că cei care propun
raportarea obiectului material al infrac
–
țiunii la sistemul de referință al laturii obiective nu au reușit să pătrundă în esența conceptului
„mijloc de săvârșire a infrac
țiunii”. De aceea, este cazul să elucidăm natura juridică a mijlocului de
săvârșire
a infracțiunii.

Mijlocul de săvârșire a infracțiunii îndeplinește un important rol de caracterizare a laturii
obiective a in
fracțiunii, ceea ce reprezintă una din garanțiile unei sentințe echitabile ca rezultat al
examinării judiciare a cauzei penale. Un
astfel de mijloc exercită un impact considerabil asupra
gra
–
dului și caracterului prejudi
cia
bil al infracțiunii. Tocmai de aceea, atunci când legiuitorul indică
–

explicit sau tacit
–
în norma de incriminare mijlocul de săvârșire a infracțiunii, putem p
resupune
un pericol social comparativ mai sporit în raport cu ipo
teza dacă făptuitorul nu s
–
ar fi folosit de
mijlocul respectiv. Ca exemplu pot fi prezentate: folosirea mijloace
lor periculoase pentru viața sau
sănătatea mai multor persoane pentru săvârși
rea omorului, vătămării intențio
nate grave a
integrității corporale sau a sănătății, vătămării intenționate medii a integrității corporale sau a
sănătății (lit.k) alin.(3) art.145, lit.f) alin.(2) art.151, lit.g) alin.(2) art.152 CP RM); aplicarea armei
s
au a altor obiecte folosite în calitate de armă pentru săvârșirea răpirii unei persoane, privațiunii
ilegale de libertate, tâlhăriei, șantajului etc. (lit.g) alin.(2) art.164, lit.f) alin.(2) art.166, lit.e)
alin.(2) art.188, lit.b) alin.(3) art.189 etc. C
P RM); folosirea armei la săvârșirea traficului de ființe
umane (lit.g) alin.(2) art.165 CP RM); aplicarea armei sau a altor obiecte care au servit drept armă
ori au fost special adaptate pentru vătămarea integrității corporale sau a sănătății pentru săvâr
șirea
violării dreptului la libertatea întru
niri
lor (lit.a) alin.(2) art.184 CP RM); utilizarea mijloacelor
tehnice speciale, destinate pentru
obținerea ascunsă
a informației, în cazul violării dreptului la
secretul corespondenței (lit.b) alin.(2) art.17
8 CP RM); folo
sirea mijloacelor tehnice speciale
pentru săvârșirea accesului neautorizat la rețelele și serviciile de telecomu
ni
cații (lit.d) alin.(2)
art.261
1
CP RM) etc.
[34
5
].

În alte cazuri, săvârșirea infracțiunii cu ajutorul unui anume mijloc atra
ge nu agravarea
răspun
derii penale, ci agravarea pedepsei penale. Astfel, în conformitate cu lit.k) alin.(1) art.77

CP RM, la stabilirea pedepsei se consideră circumstanță agravantă săvârșirea infracțiunii cu
folosirea armei, a munițiilor, a substanțelor
explo
zive ori a dispozițiilor ce le imită, a mijloacelor

45

tehnice special pregătite, a substanțelor nocive și radioactive, a preparatelor medicamentoase și a
altor preparate chimico
–
farmacologice. De asemenea, implică agravarea pedepsei penale săvârșirea
infracțiunii prin mijloace care prezintă un pericol social sporit (lit.i) alin.(1) art.77 CP RM).

În cazul unor infracțiuni, folosirea unui anume mijloc nu determină nici agravarea răspun
–
derii penale, nici agravarea pedepsei. De exemplu, una dintre metode
le alternative ale contrabandei
(art.248 CP RM) este folo
sirea frauduloasă a documentelor sau a mijloacelor de identificare
vamală. De asemenea, în cazul escrocheriei (art.190 CP RM), documentul fals poate fi folosit, în
mod implicit, pentru sustragere. Î
n cazuri de o asemenea natură, folosirea unui mijloc de săvârșire
a infracțiunii denotă o anumită
caracteristică
a personalității infractorului, care nu se mulțumește
(sau nu se mai mulțumește) să săvârșească infracțiunea într
–
o manieră rudimentară, accesi
bilă,
neperformantă. Astfel, specificul mijlocului de săvârșire a infracțiunii, modul în care a ajuns acest
mijloc în posesia făptuitorului, dacă l
–
a adaptat sau nu săvârșirii infracțiunii, intensitatea cu care a
fost folosit mijlocul de săvârșire a infrac
țiunii etc.
–
toate acestea contribuie la relevarea caracte
–
risticilor antisociale ale infractorului.

Este de remarcat, că, î
n pofida semnificației juridico
–
penale de netăgăduit a mijlocului de
săvârșire a infracțiunii, în Codul penal al Republicii Moldova
nu există o definiție a noțiunii
corespunzătoare. Deși noțiunile unor tipuri de mijloace de săvârșire a infracțiunii sunt definite.
Dovada o constituie art.129 „Armele” și art.132 „Mijloacele de tran
sport” din Codul penal.

Totodată, în textul Codului pen
al noțiunea „mijloc de săvârșire a infracțiunii” este utilizată în
diverse con
texte. Astfel, în cazul pregătirii de infracțiune (art.26 CP RM), se menționează despre
procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor. În conjunctura studi
ului de față
este de
mențio
nat că în Codul penal al Republicii Moldova nu există reglementări de tipul art.192
din Codul penal al Albaniei
[42
5
]
sau al art.176 din Codul penal al Filipinelor
[42
6
]
, care stabilesc
răspunderea pentru producerea mijloacelor d
e falsifi
care a documentelor. Despre astfel de cazuri
C.Bulai consemnează că sunt acte preparatorii, incriminate ca infrac
țiuni de sine stătătoare, fiind
vorba despre acte determinate și univoce de pregătire a anumitor infracțiuni
[137, p.395]
.

Într
–
un a
lt context, conform alin.(5) art.42 CP RM, se consideră complice persoana care a
contribuit la săvârșirea infracțiunii prin acordare de mijloace sau instrumente, ori persoana care a
promis dinainte că va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârșire a i
nfracțiunii. În legătură cu
această prevedere, M.Grama explică: „Ca mijloace și instrumente pot servi: diferite mijloace de
transport, chei (șperacle), arme de foc sau albe, balonașe de gaz, substanțe otrăvitoare, medica
–
mente etc. Această enumerare nu poa
te fi completă, deoa
rece mijloacele și instrumentele ce pot
servi la săvârșirea unei infracțiuni sunt variate și pot fi diferite de la caz la caz, în dependență de
circumstanțele reale ale cauzei”
[159, p.91]
.

46

Referirea la mijlocul de săvârșire a infracți
unii se face nu doar în textul Codului penal, dar și
în textul cu caracter oficial de altă natură. De exemplu, în pct.3 al Hotărârii Plenului Curții
Supreme de Justiție „Privind practica aplicării de către instanțele de judecată a dispozițiilor legale
refe
ritoare la confiscarea averii”, nr.40 din 27.12.1999, se menționează, printre altele: „Bunurile
folosite la săvârșirea infracțiunii sunt obiectele care au servit la săvârșirea infracțiunii, fiind unul
dintre mijloacele de care condamnatul s
–
a folosit la să
vârșirea infracțiunii … (de exemplu: șperacle,
instrumente pentru spargerea ușilor…, cuțite sau arme improvizate, instrumente de vânat interzise
etc.)”
[75]
.

Observăm că în această hotărâre explicativă se utilizează sintagma „mijloacele de săvârșire a
infracțiunii”. În contrast, în art.26 și 42 CP RM e folosită expresia „mijloacele sau instrumentele
de săvârșire a infracțiunii”.

Sunt oare echivalente cele două expresii? Cu alte cuvinte, ce desemnează conjuncția „sau”
din cea de
–
a doua expresie: 1)
conex
iunea
dintre noțiuni care se exclud ca alternative sau 2)
cone
–
xiu
nea
dintre noțiuni sinonime care sunt interschimbabile?

În doctrina penală este exprimată opinia că instrumentul este o varietate a mijlocului de să
–
vârșire a infrac
țiunii, reprezentând o
entitate a lumii materiale, aplicată pentru realizarea nemijlo
–
cită a faptei infracționale
[2
9
1
, p.132]
. Un punct de vedere similar îl exprimă C.Bulai
[137, p.197]
.
În genere, în doctrina penală română se utilizează cvasi
unanim noțiunea „mijloc de săvârși
re a
infracțiunii”
[137, p.175; 168, p.92; 182, p.80; 147, p.157]
. Deci, nu se operează o disjuncție de
tipul celeia care caracterizează expresia „mijloacele sau instrumentele de săvârșire a infracțiunii”.

De asemenea, în literatura de specialitate ex
–
sovi
etică, unii autori definesc conceptul „mij
loa
–
cele sau in
strumentele de săvârșire a infracțiunii” ca pe un tot unitar: „metodele acțiunii (inac
ți
u
nii),
componente animate sau neanimate, folosindu
–
se de care făptuitorul influențează asupra obiectului
a
părării penale”
[24
3
, p.251]
; „procesele sau entitățile lumii materiale, care influențează considera
–
bil asupra caracterului și gradului de pericol social al faptei infracționale, folosindu
–
se de care
făptuitorul exercită un impact asupra obiectului apărăr
ii penale”
[38
5
]
. Astfel, promotorii aces
tor
puncte de vedre consideră că în sintagma „mijloacele sau instrumentele de săvâr
șire a infracțiunii”
conjuncția „sau” desemnează
conexiunea
dintre noțiuni sinonime care sunt inter
schim
babile.

În ce ne priveș
te, suntem de părere că în sintagma specificată conjuncția „sau” desemnează
conexiunea
dintre noțiuni care se exclud ca alternative. Ca urmare, prin „instrument de săvârșire a
infracțiunii” înțelegem enti
tatea materială, aplicată nemijlocit pentru realiza
rea influențării infrac
–
ționale, care reduce volumul de efort fizic sau care ajută la concentrarea forței (de exemplu: arma;
obiectul folosit în calitate de armă; obiectul special adaptat pentru vătămarea integrității corporale
sau a sănătății).

4
7

Totodată,
prin „mijloc de săvârșire a infracțiunii” înțelegem entitatea, substanța sau feno
–
menul, ale cărui calității sunt utilizate de către făptuitor pentru săvârșirea infracțiunii (de exemplu:
documentul fals; substanța radioactivă; preparatul medicamentos; prep
aratul chimico
–
farmaceutic;
energia electrică; boala infecțioasă etc.).

Instrumentul e folosit pentru influențarea destructivă asupra obiectului material al infracțiu
–
nii sau asupra victimei infracțiunii, pentru a le cauza un prejudiciu material, fizic sau
moral, fiind
aplicat pentru realizarea nemijlocită a faptei infracționale. La rândul său, mijlocul e folosit pentru
influențarea asupra obiectului in
fracțiunii (inclusiv asupra obiectului material al infracțiunii),
contribuind la atingerea rezultatului i
nfracțional. Sub aspect volitiv, controlul asupra instrumentu
–
lui de săvârșire a infracțiunii este exercitat, în mod permanent, de conștiința și voința făptuitorului
în procesul săvârșirii infracțiunii. În opoziție, mijlocul de săvârșire a in
fracțiunii do
ar „e pus în
funcțiune” de către făptuitor, după care procesul de influențare asupra obiectului infracțiunii are
loc în afara controlului conștient
–
volitiv al făptuitorului.

În legătură cu cele consemnate, atribuim noțiunea de document fals categoriei de m
ijloc de
săvârșire a in
fracțiunii, și nu celei de instrument de săvârșire a infracțiunii. De aceea, pe parcursul
întregului studiu (înce
pând cu denumirea lui) se operează anume cu sintagma „mijloc de săvârșire
a infracțiunii”. După această digresiune abs
olut necesară, să ne concentrăm atenția asupra
distincției dintre mijlocul de săvârșire a infrac
țiunii și obiectul material al infracțiunii.

V.B. Malinin și A.F. Parfenov definesc acest concept în felul
următor: „obiectul sau proce
sul
,
utilizat de făptui
tor în vederea influențării asupra victimei sau
obiectului material al infracțiu
nii

(sublinierea ne apar
ține
–

n.a.
), adică pentru vătămarea obiectului protecției penale”
[245
, p.236]
.

Într
–
un mod similar, V.I. Saharov susține: „mijlocul de săvârșire a i
nfracțiunii influențează în
mod
direct
nu
asupra obiectului infracțiunii, dar asupra expresiei materiale a acestui obiect (adică
asupra obiectului material
–

n.a.
) sau asupra victimei”
[27
5
, p.28]
. O viziune analoagă exprimă
A.S.
Deni
sova
[21
3
, p.121
–
125]
. Și A.V. Naumov este de părere că mijlocul de săv
ârșire a infrac
țiu
–
nii e folosit de făptu
itor pentru a exercita influență
asupra obiectului material al infracțiunii
[39
3
]
.

Așadar, obiectul material al infracțiunii nu poate fi confundat cu mijlocul de să
vârșire a
infracțiunii, tot așa cum factorul de influențare nu poate fi echivalat cu obiectul influențării. În caz
contrar, este de neconceput însăși influențarea, deci chiar infracțiunea.

Mai există un aspect, nu mai puțin important, care se desprinde din
opiniile reproduse mai
sus aparținând lui V.B. Malinin și A.F. Parfenov, lui V.I. Saharov, A.S. Denisova și A.V. Naumov:
existența mijlocului de săvârșire a infracțiunii se atestă numai în acele cazuri când există un obiect
al influențării. De aici rezult
ă o altă concluzie: dacă în norma de incriminare este conturată
–

expres sau tacit
–
o entitate materială, și numai aceasta, acea entitate o reprezintă obiectul material

48

al infracțiunii. Și nu mijlocul de săvârșire a infracțiunii. Ca exemplu de maximă rele
vanță poate fi
prezentat cazul folosirii documentelor oficiale false, caz prevăzut de art.361 CP RM. În ipoteza
dată, ce reprezintă documentele oficiale false: obiectul material al infracțiunii sau mijlocul de
săvârșire a infracțiunii? În literatura de spe
cialitate română răspunsul la această întrebare este
„obiectul material al infracțiunii”
[
166, p.487; 170, p.503; 171, p.396; 181, p.394]
. Totuși, unii
autori români consideră că, în ipoteza uzului de fals (simi
lară cu cea a folosirii documentelor
oficial
e false), documentul fals îndeplinește concomitent rolul de obiect material al infracțiunii și
de mijloc de săvârșire a infrac
țiu
nii

[154, p.448]
. În literatura de specialitate rusă se afirmă că, în
ipoteza analizată, documentele oficiale false reprezint
ă: mijlocul de săvârșire a infracțiunii
[37
8
;
29
4
, p.700;
29
5
, p.700;
22
8
, p.741;
30
2
, p.485]
; obiectul material al infracțiunii
[38
3
; 212, p.23]
.
Considerăm că în cazul folosirii documentelor oficiale false (prevăzut la art.361 CP RM)
documentele oficiale
false constituie obiectul material al infracțiunii. Nu pentru că aceasta e opinia
majoritară, dar pentru că nu poate exista un factor al influențării fără un obiect al influențării. Un
obiect al influențării există în cazul oricărei infracțiuni. Pentru că
oricare infracțiune are un obiect
juridic special. Dar nu e obligatoriu ca făptuitorul în toate cazurile să se servească de anumite
mijloace pentru a exercita o influen
țare asupra unei entități materiale. Mai mult, aceeași entitate nu
poate avea calități
le de obiect material al infrac
țiunii și de mijloc de săvârșire a infracțiunii. Ar
reieși că o entitate se autoinfluențează, ceea ce nu pare a fi posibil.

Unii autori afirmă că mijlocul de săvârșire a infracțiunii nu își are locul în cadrul infrac
țiuni
–
lor săvârșite din imprudență, de aceea entitățile materiale, specificate în dispozițiile vizând
asemenea infracțiuni, repre
zin
tă, cu certitudine, obiectul
material al
infracțiunii: „metoda de săvâr
–
șire a in
frac
țiunii este îndreptată spre atingerea alt
or scopuri,
fără a se urmări
vătămarea obiectului
infracțiunii. De aceea, obiectele care sunt folosite la aplicarea acestor metode nu pot avea rolul de
mijloace de săvârșire a infracțiunii”
[2
8
1
, p.53; 23
5
, p.5; 26
5
, p.2]
.

În ce ne privește, susținem un al
t punct de vedere, sprijinit de V.I. Gurov
[
212
, p.5]
, conform
căruia mijlocul de săvârșire a infracțiunii e specific atât pentru infracțiunile intenționate, cât și
pentru infracțiunile săvârșite din imprudență.

Aceasta ne
–
o demonstrează, înainte de toate,
analiza prevederilor penale
ce vizează
infrac
–
țiunile săvârșite din imprudență. Astfel, din examinarea art.227 „Poluarea solului” din Codul penal
rezultă cu claritate că, prin intermediul produselor nocive ale activității economice ori de altă
natură (sub
stanțe nocive, îngrășăminte mi
nerale, stimulenți de creștere a plantelor, alte substanțe
chimice sau biologice) se influențează asupra solului. Cu alte cuvinte: solul este obiectul material
al infracțiunii prevăzute la art.227 CP RM; produsele nocive ale
activității economice ori de altă
natură reprezintă mijlocul de săvârșire a infracțiunii date.

49

Din analiza art.228 „Încălcarea cerințelor de protecție a subsolului” din Codul penal reiese că
subsolul constituie obiectul material al faptei infracționale cor
espunzătoare. Totodată, deșeurile
toxice și substanțele nocive reprezintă mijlocul de săvârșire a faptei incriminate la art.228 CP RM.

La fel, în cazul infracțiunii de poluare a apei (art.229 CP RM), apele de suprafață sau
subterane formează obiectul mater
ial al infracțiunii. În același timp, apele uzate sau alte deșeuri ale
întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor industriale, agricole, comunale și de altă natură
reprezintă mijlocul de săvârșire a infracțiunii de poluare a apei.

În ipoteza infracț
iunii de poluare a aerului (art.230 CP RM), aerul atmosferic reprezintă
obiectul imaterial al infracțiunii, pe când poluanții constituie mijlocul de săvârșire a infracțiunii.

Și exemplele pot continua.

Este firesc ca despre mijloacele de săvârșire a infrac
țiunii să se relateze și în cazul
infracțiunilor săvârșite din imprudență. Or, mijlocul de săvârșire a infracțiunii ține de aspectul
exterior al infracțiunii, caracteristic ori
cărei fapte penale. În opoziție, imprudența ține de aspectul
intrinsec al infra
cțiunii. Deși corelează între ele, cele două aspecte nu se exclud reciproc. Aceleași
mijloace de săvârșire a infracțiunii pot fi folosite la săvâr
șirea celor mai diverse activități
infracționale, indiferent de prevederea, dorința și producerea unor sau al
tor urmări prejudiciabile.

În acest sens, nu putem să nu fim de acord cu V.N. Kudreavțev, care consideră că „mijlocul
de săvârșire a infracțiunii are un caracter strict obiectiv și, de aceea, se poate raporta nu doar la
infracțiunile intenționate, dar și l
a infracțiunile săvârșite din imprudență”
[23
7
, p.36]
. Într
–
adevăr,
în cazul infracțiunilor săvârșite din impru
dență, mijlocul de săvârșire a infracțiunii e utilizat nu
pentru atingerea unor scopuri infracționale. El e folosit în pofida regulilor de prude
nță, creându
–
se
astfel pericolul pentru valorile și relațiile sociale ocrotite de legea penală.

În concluzie, sintetizând considerentele prezentate mai sus, propunem următoarele criterii de
delimitare a obiectului material al infracțiunii de mijlocul de să
vârșire a infracțiunii:

1)

obiectul material al infracțiunii ține de sistemul de referință al obiectului infracțiunii; mij
–
locul de săvâr
șire a infracțiunii e conectat la sistemul de referință al laturii obiective a infracțiunii;

2)

obiectul material al infracț
iunii este supus influențării directe din partea făptuitorului
(inclusiv presu
pu
nându
–
se utilizarea mijlocului de săvârșire a infracțiunii); mijlocul de săvârșire a
infracțiunii nu poate fi supus influențării din partea infractorului, cu atât mai puțin
–
influențării
care presupune utili
zarea obiectului material al infracțiunii;

3)

obiectul material al infracțiunii se găsește într
–
o interconexiune de substanță cu obiectul
juridic special al infracțiunii; mijlocul de săvârșire a infracțiunii nu se poate afla
într
–
o atare
conexiune cu obiectul juridic special al infracțiunii.

50

Capitolul II

DOCUMENTUL FALS CA OBIECT
MATERIAL
AL INFRACȚIUNII,

PRODUS AL INFRACȚIUNII
ȘI
MIJLOC DE SĂVÂRȘIRE A INFRACȚIUNII:
CONSIDERAȚII PARTICULARIZANTE

Secțiunea I

Caracteristic
ile noțiunii de document. Conotații juridico
–
penale

În Codul penal al Republicii Moldova, documentul fals
–
privi
t ca obiect material, produs și

mijloc de săvârșire a infracțiunii
–
este menționat, explicit sau implicit, în aproximativ 30 de
articole ale
Părții Speciale.

Astfel, în cazul infracțiunii de falsificare a rezultatelor votării (art.182 CP RM), produsul
infracțiunii îl constituie procesul
–
verbal fals al organului electoral privind totalizarea rezultatelor
votării.
D
ocumente
le
false
folosite ca mi
jloc de săvârșire a
sustragerii
condiționează calificarea
faptei
ca escrocherie (art.190 CP RM). Actele false sunt menționate în calitate de mijloc de
săvârșire a infracțiunii de scoatere ilegală a copiilor din țară (art.207 CP RM). Rețeta sau alte
documen
te, care permit obținerea preparatelor și substanțelor narcotice sau psihotrope, evoluează
ca obiect material al infracțiunilor prevăzute la alin.(2) art.218 CP RM. Carnetele de plată (sau,
altfel spus, documentele de decontare) false reprezintă, după caz,
obiectul material sau produsul
infracțiunii prevăzute la art.237
CP RM
„Fabricarea sau punerea în circulație a cardurilor sau a
altor carnete de plată false”. Documentația de credit falsă apare ca mij
loc de comitere a dobândirii
creditului prin înșelăciu
ne, infracțiune prevăzută la art.238 CP RM. Documentele conținând coduri
fiscale plastografiate (adică falsificate)
pot
reprez
enta
mijlocul de săvârșire a practicării ilegale a
activității de întreprinzător (art.241 CP RM). Obiectul material al faptei, inc
riminate la art.243
„Spălarea banilor” din Codul penal, îl formează inclusiv:
amplasarea, dispunerea, transmiterea sau
deplasarea proprietății reale a bunurilor ori a drepturilor oferite de către o persoană care știe sau
trebuie să știe că acesta constitui
e venituri ilicite.
Respectiv, aceleași documente sau acte juridice,
supuse falsificării, constituie produsul infracțiunii de spălare a banilor.

Documentele contabile, fiscale sau financiare, conținând date vădit denaturate privind veni
–
tu
rile sau cheltui
elile, evoluează ca
produs
al infracțiunii
sau
ca
mijloc de săvârșire a infracțiu
nii
de evaziune fiscală a întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor (art.244 CP RM). Prospectul
emisiei sau alte documente în temeiul cărora se înregistrează emisia t
itlurilor de valoare, ca și

51

darea de seamă asupra rezultatelor emisiei
–
când aceste documente sunt falsificate
–
reprezintă
produsul infracțiunii prevăzute la art.245 „Abuzurile la emiterea titlurilor de valoare” din Codul
penal.

În cazul infracțiunii de
încălcare a legislației la efectuarea înscrierilor în registrul deținăto
ri
–
lor de valori mobiliare (art.245
2
CP RM), ca produs al infracțiunii apare registrul falsificat al
deținătorilor de valori mobiliare. Deoarece folosirea frauduloasă a documentelor c
onstituie una din
metodele de comitere a contrabandei (art.248 CP RM), documentele false apar ca mijloc de săvâr
–
și
re a acestei fapte infracționale. În același timp, documentele vamale sau alte documente de tre
–
cere a frontierei, supuse falsificării, au r
olul de produs al infracțiunii de contrabandă (presupunând
metoda de declarare neautentică). Timbrele de control sau timbrele de acciz falsificate
pot
reprez
e
nt
a mijlocul de săvârșire a
infracțiunii prevăzute la lit.a) alin.(2) art.250 CP RM („Trans
–
por
ta
rea, păstrarea sau comercializarea mărfurilor supuse accizelor, fără marcarea lor cu timbre de
control sau timbre de acciz”). Actul de evidență privind activitatea economică a debitorului, supus
falsificării, apare ca produs al infracțiunii de insolvabilit
ate intenționată (art.252 CP RM). În
ipoteza infracțiunii de insolvabilitate fictivă (art.253 CP RM), obiectul material îl formează cererea
scrisă falsă de intentare a procesului de insolvabilitate și anexele la această cerere, și ele false.
Documentul ele
ctronic falsificat poate
să
apar
ă
ca produs al infracțiunii de încălcare a regulilor de
securitate a sistemului informatic (art.261 CP RM).

Documentele, ca mijloace materiale de probă în procesul civil sau penal, supuse falsificării,
evoluează ca produs a
l infracțiunii de falsificare a probelor (art.310 CP RM). Documentele conți
–
nând declarația mincinoasă a martorului sau
a
părții vătămate, ori concluzia falsă a specialistului
sau expertului, ori traducerea sau interpretarea incorectă a t
raducătorului sau
interpretului
repre
–
zintă obiectul material al faptei incriminate la art.312 „Declarația mincinoasă, concluzia falsă sau
traducerea incorectă” din Codul penal. În același timp, documentele, ca mijloace materiale de
probă acuzatorie, supuse falsificării, ap
ar ca produs al infracțiunii prevăzute la lit.c) alin.(2) art.312
CP RM. Declarația cu privire la venituri și proprietate, conținând date false, constituie produsul
infracțiunii prevăzute la art.330
1
CP RM („Încălcarea regulilor privind declararea venituri
lor și a
proprietății de către demnitarii de stat, judecători, procurori, funcționari publici și unele persoane
cu funcție de conducere”). Documentele oficiale falsificate apar ca produs al infracțiunii de fals în
acte publice (art.332 CP RM). Documentele
falsificate au rolul de
produs al infracțiunii sau
mijloc
de săvârșire a infracțiunii în cazul faptei incriminate la lit.d) alin.(2) art.353 „Eschivarea de la
serviciul militar în termen, de la pregătirea militară obligatorie sau de la concentrările rezerv
iș
ti
–
lor” și
la
lit.d) alin.(2) art.355 „Eschivarea sau refuzul de a îndeplini obligațiile serviciului de
alternativă” din Codul penal. Documentele oficiale false apar
,
după caz, ca obiect material sau

52

produs al infracțiunii de confecționare, deținere, vâ
nzare sau folosire a documentelor oficiale, a
imprimatelor, ștampilelor sau sigiliilor false (art.361 CP RM)
[34
4
]
.

Același rol documentele oficiale false îl îndeplinesc în cazul infracțiunii de organizare a
migrațiunii ilegale (art.362
1
CP RM).

Și exemple
le pot continua.

În
nici unul din actele
legisla
tive ale
Republicii Moldova nu există o definiție a noțiunii
„document”. Dar
,
pentru a înțelege esența juridică a documentului fals (ca obiect material, produs
și
mijloc de săvârșire a infracțiunii), este imp
erioasă cunoașterea înțelesului noțiunii „document”.

Spre deosebire de legislația autohtonă, legislația Federației Ruse conține definiția noțiunii
„document”. Astfel, conform Legii Federației Ruse din 29.12.1994 cu privire la biblioteconomie
[65]
,
document
ul este entitatea materială cu informația fixată pe ea
–
sub formă de text, înregistrare
audio sau imagine
–
a cărei destinație este să fie transmisă în timp și spațiu, în scopul de a fi
păstrată și utilizată de către public. Într
–
o manieră apropiată, noți
unea de document este definită în
Legea Federației Ruse din 29.12.1994 cu privire la exemplarul obligatoriu de documente
[66]
:
suportul material cu informația fixată pe el sub formă de text, înregistrare audio (fonogramă),
imagine, sau îmbinare a acestora,
având destinația
de
a fi transmis în timp și spațiu, în scopul
întrebuințării și păstrării publice.

Deși în legislația Republicii Moldova nu este formulată definiția noțiunii „document”, totuși
există definiții care privesc anumite categorii de documente.

De exemplu, în art.3 al Codului transportului feroviar al Republicii Moldova, adoptat de
Parlamentul Republicii Moldova la 17.07.2003
[9]
, prin „documente de transport” se înțelege
scrisoarea de trăsură, foaia de expediție, documentul (biletul) de călător
ie, recipisa de bagaje,
recipisa de mesagerii. În conformitate cu prevederile Codului fiscal al Republicii Moldova, adoptat
de Parlamentul Republicii Moldova la 24.04.1997
[5]
, documente de evidență sunt documentele
privitoare la operațiuni, la efectuarea
plăților aferente acestor operațiuni, inclusiv documentele
con
fir
mative, orice alte documente prevăzute, conform actelor normative, pentru activitatea
contribuabilului. În art.1 al Legii Republicii Moldova cu privire la înregistrarea de stat a întreprin
–
derilor și organizațiilor, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 5.10.2000
[31]
, se mențio
–
nează că documentele de constituire reprezintă actele oficiale ale întreprinderilor și organizațiilor
(decizie, contract de constituire sau declarație de con
stituire, statut, regulament), întocmite în con
–
for
mitate cu legislația, care confirmă constituirea lor, drepturile și obligațiile fondatorilor (asociați
–
lor). Potrivit art.1 al Legii Republicii Moldova privind expertiza ecologică și evaluarea impactului
asupra mediului înconjurător, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 29.05.1996
[21]
,
prin „documentație completă” se are în vedere documentația de proiect și planificare, al cărei

53

volum și conținut corespunde documentelor normative în construcții,
inclusiv anexele și avizele
necesare; prin „documente de urbanism și amenajare a teritoriului” se înțelege ansamblul docu
–
men
telor, elaborate și aprobate în modul stabilit referitoare la un teritoriu determinat, care conțin
analiza situației existente și
stabilesc obiectivele, acțiunile și măsurile în domeniul urbanismului și
amenajării teritoriului. Conform art.1 al Legii Republicii Moldova privind principiile urbanismului
și amenajării teritoriului, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 17.05.199
6
[20]
, prin
„documentație de urbanism și amenajare a teritoriului” se are în vedere planurile de amenajare a
teritoriului, planurile urbanistice și regulamentele aferente, în care se definesc scopurile, mijloa
–
cele și se face etapizarea acțiunilor de amen
ajare a teritoriului și de urbanism, se oferă soluții
pentru o dezvoltare echilibrată a teritoriilor și localităților, pentru prevenirea și eliminarea disfunc
–
țio
nalităților. Legea instituțiilor financiare a Republicii Moldova, adoptată de Parlamentul Rep
ub
–
licii Moldova la 21.07.1995
[17]
, prevede, în art.3, că documentația de credit este documentația
care stă la baza unei convenții între o bancă și o altă persoană pentru acordarea unui credit și
cuprinde cel puțin:

–

situația financiară curentă a solicitan
tului de credit și a oricărei persoane care constituie o
garanție personală;

–

o descriere a modalităților de garantare pentru plata integrală a datoriei și, după caz, o
evaluare a bunurilor care fac obiectul garanției;

–

o descriere a condițiilor creditului,
cuprinzând valoarea creditului, rata dobânzii, schema
de rambursare, obiectivul debitorului și scopul pentru care a solicitat creditul;

–

documentul cu semnăturile persoanelor care au autorizat acordarea creditului în numele
băncii;

–

alte documente determinat
e de bancă.

Conform art.2 din Legea Republicii Moldova a cadastrului bunurilor imobile, adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 25.02.1998
[22]
, prin „document ce confirmă drepturile” se
înțelege contractul, actul administrativ sau un alt document le
gal care constituie temeiul nașterii,
modificării sau stingerii drepturilor patrimoniale. În art.2 al Leg
ii
Republicii Moldova cu privire la
evaluarea conformității produselor, adoptată de Parlamentul Republicii
Moldova la 11.07.2003
[36]
,
se stabilește că
documentul normativ este documentul care prevede reguli, linii directoare sau
caracteristici pentru activități ori pentru rezultatele acestora. Aceeași noțiune este definită în art.1
al
Legii
Republicii Moldova privind calitatea în construcții, adoptată d
e Parlamentul Republicii
Moldova la 2.02.1996
[19]
: document (standard, specificație tehnică, cod de bună practică, regle
–
men
tare) care specifică reguli, linii directoare sau caracteristici pentru activitățile sau rezultatele
acestora. Potrivit art.1 al
Legii Republicii Moldova cu privire la fabricarea și circulația alcoolului

54

etilic și a producției alcoolice, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 30.06.2000
[30]
,
prin „documentație normativă” se are în vedere instrucțiunile tehnice și tehnologice
, standardele,
prescripțiile tehnice și alte prescripții obligatorii pentru respectarea în procesul de fabricare și
circulație a producției alcoolice. Conform art.1 din Legea Republicii Moldova cu privire la stan
–
dar
dizare, adoptată de Parlamentul Republi
cii Moldova la 22.09.1995
[18]
, documentul normativ
de standardizare este documentul care specifică reguli, linii direc
toare
sau caracteristic
i
pentru
diferite genuri de activități sau pentru rezultatele acestora.

Noțiunea „document electronic” este defini
tă în mod diferit în următoarele trei cazuri:

1) infor
mația în formă electronică, creată, structurată, prelucrată, păstrată și transmisă cu ajutorul
computerului, al altor dispozitive electronice sau mijloace tehnice și de program, semnată cu sem
–
nă
tură
digitală în conformitate cu legea (art.3 al Legii Republicii Moldova cu privire la docu
men
tul
electronic și semnăturile digitale, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 15.07.2004
[38]
);
2) produs informatic prin care se adeverește sau se preconi
zează un fapt, se confirmă un drept, se
recunoaște o obligație, se identifică o persoană juridică sau fizică etc. (art.2 al Legii Republicii
Moldova cu privire la informatică, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 22.06.2000
[29]
);
3) totalitatea,
logic aranjată, de date, create, structurate, prelucrate, păstrate și transmise prin teh
–
nică de calcul și/sau prin alte dispozitive electronice pentru a fi percepute prin mijloacele respec
–
tive tehnice și de program (art.3 al Legii Republicii Moldova cu p
rivire la informatizare și la
resursele informaționale de stat, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 21.11.2003
[37]
).

Toate aceste definiții contribuie la studi
erea
relațiilor reciproce dintre diversele tipuri de
documente, însă nu reușesc să red
ea esența juridică a noțiunii „document”. Singura definiție care
urmărește o asemenea finalitate și care se apropie
(prin enumerare)
de configurați
a
definițiilor
legislative din Federația Rusă, citate anterior, este definiția noțiunii „documente purtătoare
de
informații” din alin.(2) art.6 al Legii Republicii Moldova privind accesul la informație, adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 11.05.2000
[27]
:

1)

oricare din următoarele (sau o parte din acestea):

a)

orice hârtie sau alt material pe care există un
înscris;

b)

o hartă, un plan, un desen, o fotografie;

c)

orice hârtie sau alt material pe care sunt marcaje, figuri, simboluri sau perforări care
au un sens pentru persoanele calificate să le interpreteze;

d)

orice document sau material din care pot fi reproduse su
nete, imagini sau înscrisuri cu
sau fără ajutorul unui alt articol sau mecanism;

e)

orice alt înregistrator de informație apărut ca rezultat al progresului tehnic;

2)

orice copie sau reproducere a purtătorilor de informații menționați la pct.1);

55

3)

orice parte a un
ei copii sau reproducerii menționate la pct.2).

Cercetarea definițiilor doctrinare este nu mai puțin importantă decât cercetarea definițiilor
legale în vederea interpretării corecte a noțiunii „document”.

În acest sens, Iu.N. Stolearov susține că, în apare
nță, noțiunea de document a intrat durabil în
uzul științific; cu toate acestea, este prematur a considera această noțiune
statornicită

[39
9
]
. Despre
lipsa unei abordări uni
tar
e a definiției noțiunii „document” menționează și S.G. Șalavin
[
40
2
]
.

Astfel, în
opinia unor documentariști, documentul este oricare suport material cu informația
fixată pe el, indiferent de limbă și mod, care are destinația de a circula în cadrul sistemelor infor
–
maționale
[21
4
, p.6; 20
3
, p.7]
. N.B. Zinovieva consideră că documentul
este suportul material de
sorginte naturală sau artificială, în al cărui structură au fost deliberat introduse modificări care
reflectă semnificația informației; adică documentul are un scop bine determinat
–

de
a purta
informația în structura sa
[21
8
, p.2
2]
.

În sursologie, documentul este privit ca obiect special conceput pentru transmiterea infor
–
mației
[3
9
2
]
. Totodată, în știința administrării, documentul reprezintă mijlocul de fixare și
transmitere a deciziilor administrative
[24
1
, p.10]
.

În știința dre
ptului, după V.Ia. Dorohov, documentul constituie actul scris care are o formă
stabilită sau general acceptată, întocmită de instituții, întreprinderi, organizații, persoane cu funcție
de răspundere sau cetățeni
–
deținând o anume competență
–
în scopul pr
ezentării datelor cu
privire la anumite fapte, sau pentru certificarea faptelor având o anumită semnificație juridică, sau
pentru confirmarea unor drepturi și obligații
[3
8
1
]
. În fine, dar nu în ultimul rând, în știința
dreptului informațional, documentul
este înțeles ca obiect în care, în rezultatul acțiunilor volitive
ale omului, este fixată materialmente informația, diferită după scop și destinație
–
despre eveni
–
mente, stări, fapte, acțiuni și circumstanțe, de care sunt legate anumite raporturi juridice
și/sau
efecte juridice
–
dotat cu mențiuni de formă și format determinate, care permit transmiterea lui, de
către o persoană, în timp și spațiu, precum și perceperea și identificarea lui univocă în mod direct
sau cu ajutorul unor mijloace tehnico
–
instrume
ntale ori programate
[276
, p.17]
.

Dar ce se înțelege prin „document” în dreptul penal?

În legea penală a Republicii Moldova nu vom găsi răspuns la această întrebare. Spre deo
se
–
bire de legile penale ale altor țări: în Titlul opt al Codului penal al Republ
icii Uzbekistan
[31
6
]
,
prin
„document” se are în vedere actul scris, atestând fapte și evenimente care au o semnificație juri
–
dică, ce este întocmit potrivit regulilor și
care
cuprinde elementele necesare (ștampila, șt
ampila de
antet, semnătura, data
, numă
r
ul
); în alin.2 art.1 al Capitolului 14 din Codul penal al Suediei
[32
3
]
,
prin „document” se înțelege procesul
–
verbal, contractul, cambia, certificatul sau alt document,
întocmit ca probă sau având însemnătatea unei probe, ori actul de identitate, biletul
sau un semn

56

distinctiv similar; în §4101 din Codul penal al Pensilvaniei (SUA), prin „document” se are în
vedere „informația fixată sub formă scrisă sau sub altă formă, banii de hârtie, monedele, timbrele,
ștampilele, cărțile de credit, mărcile co
merciale
sau alte semne de preț servind ca probă de
drept,
privilegiu sau
ca semne de
identificare”
[3
1
2
, p.682]
.

În doctrina penală, cu privire la înțelesul noțiunii de document, au fost exprimate opinii
variate. Astfel, de exemplu, G.F. Polenov susține: „Document
ul reprezintă o entitate a lumii
materiale, un act în formă scrisă, atestând fapte cu relevanță juridică”
[26
4
, p.25]
. Un șir de autori
de asemenea
consideră
că numai un act în formă scrisă poate constitui un document
[29
3
, p.552;
28
2
, p.34]
. Însă, în ulti
mul timp se profilează din ce în ce mai pregnant tendința de a atribui o
accepție mai largă noțiunii de document, avându
–
se în vedere oricare suport de informație
împreună cu informația de pe el, suport destinat prelucrării, păstrării și transmiterii infor
mației în
timp și spațiu
[29
9
, p.748; 30
4
, p.227]
. Dar, chiar printre promotorii accepțiunii largi a noțiunii de
document se observă unele contradicții privind anumite aspecte ale înțelesului noțiunii de docu
–
ment. De exemplu, S.V. Maximov consideră că doc
ument poate fi oricare suport de informație,
întocmit conform regulilor în materie, destinat confirmării unui fapt sau eveniment juridicește
relevant
[19
4
, p.16]
. În replică, I.A. Klepițki afirmă că documentul trebuie să răspundă numai
acelor cerințe care
sunt legate de calitatea lui de atestare; de aceea,
uneori
el poate să fie întocmit
incorect (de exemplu, să
–
i lipsească mențiunea privind data perfectării)
[38
4
]
.

În contextul prezentului studiu, sintetizând trăsăturile relevante ale noțiunii „document”,
consemnate mai sus, putem
enumera,
în concluzie
,
următoarele caracteristici ale unui document:

1)

formează un tot unitar între suportul material sau electronic și informația fixată pe el;

2)

informația pe care o poartă documentul se exprimă sub formă de text, în
registrare audio,
imagine sau oricare altă formă care permite perceperea și identificarea univocă a informației în
mod direct sau cu ajutorul unor mijloace tehnico
–
instrumentale ori programate;

3)

destinația lui este de a fi transmis în timp și spațiu;

4)

funcți
a lui este de a informa și a proba;

5)

este întocmit de subiecți competenți;

6)

este dotat cu mențiuni de formă și format determinate.

În cele ce urmează ne vom referi la fiecare din cele șase caracteristici ale noțiunii
„document”, nominalizate mai sus.

Cu priv
ire la prima caracteristică, am examinat
–
o pe larg în
Secțiunea I a Capitolului I al
lucrării de față.
Pentru a evita repetările, rezumând, vom menționa doar că, în ce privește cone
xiu
–
nea dintre informație
a
și
suportul, material sau electronic, fixată pe
el
, între aceste două entități

57

există raportul de tip „parte
–
întreg” (cu condiția că este vorba de informația documentară; infor
–
mația nedocumentară se află într
–
un alt sistem de coordonate în raport cu cel al unui document).

În alt context, cea de
–
a doua
caracteristică a noțiunii „document” constă în aceea că
informația pe care o poartă documentul se exprimă sub formă de text, înregistrare audio, imagine
sau oricare altă formă care permite perceperea și identificarea univocă a informației în mod direct
sa
u cu ajutorul unor mijloace tehnico
–
instrumentale ori programate.

Existența acestei caracteristici e confirmată chiar pe plan normativ. Astfel, coroborând pre
–
ve
derile pct.5) alin.(2) art.93, art.157 și 164 din Codul de procedură penală al Republicii Mold
ova,
adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 14.03.2003
[7]
, la noțiunea „document” se referă și
înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic, electronic, mag
ne
tic, optic
și alți purtători de informație tehnico
–
electron
ică, dobândite în condițiile
specifi
cate în
Codul de
procedură penală, dacă ele conțin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvâr
șirea unei
infracțiuni și dacă conținutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă.

Aceeași confi
rmare o găsim în Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, adoptat de
Parlamentul Republicii Moldova la 30.03.2003
[8]
. În acord cu art.139 și 140 ale acestui act
legislativ, documentul este o specie a înscrisului. Iar conform alin.(1) art.137 „Însc
risurile” din
Codul de procedură civilă, se consideră înscris orice document, act, convenție, contract, certificat,
scrisoare de afacere ori scrisoare personală, alt material expus în scris cu litere, cifre, semne gra
–
fice, precum și primit prin fax, poștă
electronică ori prin alt mijloc de comunicare sau în alt mod ce
permite citirea informației care se referă la circumstanțele importante pentru soluționarea pricinii
și care pot confirma veridicitatea lor.

Nu în ultimul rând, conform art.3 al Legii Republi
cii Moldova cu privire la informatizare și
la resursele informaționale de stat, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 21.11.2003
[37]
,
informația documentară este informația „fixată pe un suport informațional care posedă atribute ce
permit identifi
carea ei”. Deci, documentul îl constituie informația documentară, precum și oricare
suport informațional care posedă atribute ce permit identificarea ei.

Reieșind din acestea, devine mult mai facilă identificarea notelor caracteristice ale documen
–
tului în
ipoteza de o complexitate mai pronunțată. Astfel, de exemplu, considerăm că nu există
impedimente în a recunoaște în calitate de document numerele de înmatriculare ale vehiculelor.

În legea penală a Republicii Moldova lipsește o normă care ar incrimina d
istinct falsificarea
numere
lor de înmatriculare ale vehiculelor (așa cum se prevede în art.326 al Codului penal al
Federației Ruse și în art.381 al Codului penal al Republicii Belarus). Însă, nu se exclude aplicarea
art.361 CP RM, atunci când are loc conf
ecționarea unor asemenea numere false. Nu putem să nu
fim de acord cu I.V. Kuznețov, care susține că numerele de înmatriculare ale vehiculelor constituie

58

entități care materializează ordinea de ținere a
documentației oficiale
, stabilită de stat
[23
9
, p.20]
.
Validarea acestui punct de vedere decurge din prevederile pct.47 al Hotărârii Guvernului
Republicii Moldova nr.1047 din 8.11.1999 cu privire la reorganizarea Sistemului automatizat de
căutare „Automobilul” în Registrul de stat al transporturilor și intro
ducerea testării obligatorii a
autovehiculelor și remor
ci
lor acestora: „Numerele de înmatriculare … ale vehiculelor aprobate de
standardul SM
–
122 din 10.01.1996 „Plăci de înmatriculare a mijloacelor de transport. Condițiile
tehnice” se eliberează de că
tre subdiviziunea de examinare și evidență a transpor
tu
lui,
inspectoratele „Intehagro” în cali
tate de
autorizații de exploatare a vehiculelor
(sublinierea ne
aparține
–

n.a.
)”
[42]
.

Schimbând registrul, menționăm că cea de
–
a treia caracteristică a noțiu
nii „document” se
exprimă în aceea că destinația documentului este de a fi transmis în timp și spațiu.

Astfel, cât de multe copii i
–
am face unui document, cantitatea informației pe care o conține
nu se va micșora nici măcar cu un bit. Aceasta se datorează
faptului că informația, fixată în docu
–
ment, este o resursă inepuizabilă. Tocmai această calitate a informației condiționează progresul
umanității, având loc o acumulare treptată de cunoștințe și transmiterea lor din generație în gene
–
rație. În acest plan,
are dreptate V.M. Ciobanu când afirmă că documentul este „ușor de conservat
și greu alterabil prin trecerea timpului”
[139, p.163]
. Calitatea documentului de a fi o resursă
inepuizabilă determină construirea în sistemul dreptului a unor restricționări asu
pra accesului la
informația conținută în document, precum și asupra răspândirii acestei informații. De aceea, se
prevede răspunderea juridică pentru culegerea sau comunicarea ilegală a informațiilor secrete (care
se conțin inclusiv în documente): culegerea
ilegală sau răspândirea cu bună
–
știință a informațiilor,
ocrotite de lege, despre viața personală, ce constituie secret personal sau familial al altei persoane,
fără consimțământul ei (art.177 CP RM); divulgarea secretului adopției contrar voinței adoptat
o
ru
–
lui (art.204 CP RM); divulgarea informațiilor ce constituie secret de stat de către o persoană căreia
aceste informații i
–
au fost încredințate sau i
–
au devenit cunoscute în legătură cu serviciul sau
munca sa (art.344 CP RM); divulgarea secretului come
rcial sau a secretului fiscal (art.174
21
din
Codul cu privire la contravențiile administrative) etc.
[34
6
].

Cea de
–
a patra caracteristică a noțiunii „document” constă în funcția documentului de a
informa și a proba.

Referindu
–
se la funcțiile documentului,
I.G. Medvedev specifică următoarele: 1) asigurarea
probării certe a esenței și naturii manifestării de voință a părților de a intra în raporturi juridice
reciproce; 2) înlesnirea conștientizării de către cei grevați cu obligații a efectelor încheierii unor

convenții; 3) contribuirea la accesibilizarea și publicizarea informației; 4) asigurarea invariabilității
informației și a păstrării de lungă durată a „urmelor” unei operațiuni juridice; 5) contribuirea la

59

reproducerea multiplă a informației, pentru ca to
ate persoanele interesate să dispună de exemplarul
aceluiași text; 6) înlesnirea autentificării datelor prin intermediul aplicării semnăturii; 7) asigurarea
prezentării informației în forma adecvată către autoritățile administrației publice; 8) înlesnirea
arhivării datelor într
–
o formă sigură; 9) simplificarea controlului contabil, fiscal și administrativ;
10) stabilirea existenței de drepturi și obligații în toate acele cazuri când documentul este necesar
pentru atestarea veridicității etc.
[247
, p.115].

S
intetizând, putem constata că, până la urmă, funcția documentului se reduce la a informa și
a proba. În primul rând, documentul trebuie să informeze. Implicit, aceasta rezultă din prima
caracteristică a noțiunii „document”: documentul formează un tot unita
r între suportul material sau
electronic și informația fixată pe el. Dar documentul poate avea și funcția de a proba. Mai
sus
am
menționat că, în conformitate cu alin.2 art.1 al Capitolului 14 din Codul penal al Suediei
[32
3
]
,
documentul este întocmit ca p
robă sau are însemnătatea unei probe. La fel, conform §14 art.115
din Codul penal al Poloniei
[31
5
]
, documentul reprezintă o probă a unui drept, a unui raport juridic
sau a unei împrejurări care poate avea relevanță juridică. În legislația autohtonă, funcț
ia probantă a
documentului rezultă pregnant din conținutul pct.5) alin.(2) art.93, art.157 și 164 din Codul de
proce
dură penală, precum și
al
art.139 și 140
din
Codul de procedură civilă.

Precizăm că, dacă documentul a fost întocmit cu intenția de a fi fo
losit ca mijloc de probă,
este denumit „document preconstituit”, iar asemenea documente se clasifică în: documente origi
–
nale; documente recognitive; documente confirmative
[177, p.26]
. Astfel, documente originale
sunt documentele întocmite în scopul produ
cerii de efecte juridice. La rândul
lor
, documente
recognitive sunt cele care se întocmesc în scopul recunoașterii unui raport juridic constatat anterior
printr
–
un document original. În fine, documente confirmative sunt acele documente care întăresc
un act
anulabil înlăturând viciile acestuia.

Cea de
–
a cincea caracteristică a noțiunii „document” se exprimă în aceea că documentul este
întocmit de subiecți competenți.

De exemplu, în Codul penal al Bulgariei
[31
4
]
, acestei caracteristici i se acordă o atenție

deose
bită: în conformitate cu pct.5 art.93 al acestui act legislativ, document oficial este documen
–
tul care se eliberează în ordinea stabilită și în forma corespunzătoare de către persoana cu funcție
de răspundere în limitele competenței sale de servici
u sau de către reprezentantul opiniei publice în
limitele funcțiilor ce i
–
au fost delegate; document nevalabil este acel document căruia i s
–
a atribuit
aparen
t
a manifest
are
de voință a unei persoane, alta decât cea care l
–
a întocmit în realitate.

Cerința î
ntocmirii de către subiecți competenți este valabilă atât pentru documentele (actele)
autentice
,
cât și pentru documentele (actele) sub semnătură privată. Din categoria documentelor
(actelor) autentice exemplificăm: actele de stare civilă; hotărârile judec
ătorești; procesele
–
verbale

60

de îndeplinire a actelor de procedură; actele notariale etc. Cu alte cuvinte, se au în vedere
documentele încheiate cu solemnitățile cerute de lege de către un funcționar abilitat să activeze la
locul unde s
–
a întocmit documentu
l. Pentru a fi valabil, documentul (actul) autentic va trebui
semnat de cel în drept. Dar și pentru documentul (actul) sub semnătură privată este
necesar
ca
acesta să fie semnat de autorul sau autorii săi (așa cum rezultă, de exemplu, din art.210 din Codul

civil al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 6.06.2002
[6]
). De
pildă, conform lit.a) art.1458
din
Codul civil, testamentul olograf este scris în întregime personal,
datat și semnat de testator.

Mai mult, „utilizarea mijloacel
or tehnice la semnarea actului juridic este permisă în cazul și
în modul stabilit de lege ori prin acordul părților” (alin.(3) art.210
din
Codul civil). În dezvoltarea
acestei idei, la art.3 al Legii Republicii Moldova cu privire la documentul electronic ș
i semnătura
digitală, adoptat
e
de Parlamentul Republicii Moldova la 15.07.2004
[38]
, autenticitatea docu
men
–
tului electronic este acea calitate a documentului electronic care constă în faptul că acesta
este
semnat de persoana abilitată
cu o semnătură digi
tală autentică.

Ultima caracteristică a noțiunii „document” constă în aceea că documentul e dotat cu
mențiuni de formă și format determinate.

Astfel, este necesar ca documentul să poarte semnătura celui care l
–
a emis, ștampila ori sigi
–
liul persoanei jurid
ice sau fizice respective. Iar în cazul în care legea prevede anumite formalități
obligatorii pentru documente, trebuie îndeplinite și acestea.

De exemplu, conform alin.(2) art.5 al Legii Republicii Moldova cu privire la piața valorilor
mobiliare, adoptat
e
de Parlamentul Republicii Moldova la 18.11.1998
[
24]
, certificatul valorii
mobiliare trebuie să conțină:

a)

datele de identificare ale emitentului;

b)

tipul și clasa valorilor mobiliare, autentificate de certificatul respectiv;

c)

numărul înregistrării de stat;

d)

nu
mărul de valori mobiliare, autentificate prin certificatul respectiv;

e)

numele, prenumele (denumirea) proprietarul valorilor mobiliare (pentru certificatele
valorilor mobiliare nominative);

f)

obligația emitentului de a asigura drepturile proprietarului de valo
ri mobiliare;

g)

forma valorilor mobiliare (nominative sau la purtător);

h)

numărul de ordine al certificatului;

i)

restricțiile (dacă există) în vederea înstrăinării valorilor mobiliare;

j)

ștampila emitentului;

61

k)

semnăturile (facsimilele semnăturilor) membrilor organu
lui de conducere al emitentului
și semnătura persoanei care a eliberat certificatul;

l)

alte date prevăzute de legislație pentru tipul concret de valori mobiliare.

Cât privește formalitățile obligatorii, menționăm că, potrivit alin.(6) art.5 al Legii cu privi
re
la piața valorilor mobiliare, valorile mobiliare materializate trebuie să conțină cel puțin 10 trepte
de protecție contra falsificării, autentificate de către Laboratorul Central de Cercetări Științifice în
domeniul Expertizei Judiciare de pe lângă Mini
sterul Justiției.

De asemenea, mențiunile de formă și format determinate sunt nominalizate în Hotărârea
Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea Regulamentului privind eliberarea de invitații
cetă
țenilor străini și apatrizilor
, nr.33 din 22.01.2004

[45]
: invitația se semnează de persoanele
responsabile, desemnate prin ordinul directorului general al Departamentului Migrațiune, și se
auten
tifică prin aplicarea ștampilei Departamentului Migrațiune cu Stema de Stat a Republicii
Moldova cu diametrul de
29 mm (pct.4); invitația se perfectează în limba de stat. Formularul
invitației se execută pe hârtie de format A4 cu semne de protecție. În partea de sus a invitației se
aplică Stema de Stat și se indică denumirea organului emitent (pct.18); în invitație s
e indică: seria,
numărul, data eliberării; termenul de valabilitate; numele, prenumele și patronimicul persoanei
invi
tate; cetățenia; data nașterii; sexul; datele actului de identitate și termenul lui de valabilitate;
scopul călătoriei; datele personale d
espre copiii minori; locul perfectării vizei; intrarea în
Republica Moldova și punctul de trecere a frontierei; durata sejurului; date despre persoana care
invită (pct.19).

În unele cazuri, în actele normative se conțin, de regulă, sub formă de anexe, mode
lele tipi
–
zate de documente, cu mențiuni de formă și format determinate. Ca exemple de asemenea docu
–
mente apar: în Ordinul Ministerului Sănătății al Republicii Moldova nr.297 din 16.12.1999 despre
aplicarea Legii privind transplantul de organe și țesuturi
umane în Republica Moldova
[50]
: certi
fi
–
catul de constatare a decesului în baza morții cerebrale (
Anexa
nr.4); certificatul de prelevare a
organelor și țesuturilor umane de la cadavru pentru transplant în baza constatării morții cerebrale
(
Anexa
nr.5);
certificatul de prelevare a organelor și țesuturilor umane de la donatorul în viață
pentru transplant (
Anexa
nr.7); în Ordinul Departamentului Migrațiune al Republicii Moldova
,

nr.05
–
g din 12.01.2004
,
cu privire la aprobarea modelului Adeverinței provizori
i pentru solicitanții
de azil
[53]
: adeverința provizorie pentru solicitanții de azil; în Regulamentul Ministerului Finan
–
țelor al Republicii Moldova nr.09 din 28.06.2001 cu privire la atribuirea codului fiscal
[51]
:
cererea de atribuire a codului fiscal (
Anexa
nr.1); fișa de modificare a conturilor bancare (
Anexa
nr.2); fișa de evidență fiscală (
Anexa
nr.3); certificatul de atribuire a codului fiscal (
Anexa
nr.4);
certificatul de înregistrare fiscală (
Anexa
nr.5) etc.

62

În concluzie, r
eieșind din
analiza cel
or șase
caracteristici enunțate mai sus, propunem propria
variantă a definiției noțiunii de document:
documentul
reprezintă un tot indisolubil dintre infor
–
mația documentară și suportul informațional, permițând perceperea și identificarea univocă a
informa
ției, având destinația de a fi transmis în timp și spațiu, fiindu
–
i specifică funcția de a
informa și proba, având ca autori subiecți competenți, și fiind înzestrat cu mențiuni de formă și
format determinate
.

Unele entități prezintă afinități sesizabile în
raport cu documentele. De aceea, în cele ce
urmează ne propunem să investigăm problema delimitării noțiunii de document de unele noțiuni
asemănătoare.

În opinia lui O.I.

Kaleșina, „nu toate entitățile materiale, specificate în Codul penal și fixând
o info
rmație relevantă sub aspect juridic, pot fi considerate documente; astfel, de exemplu, nu sunt
documente semnul de marcare de stat, banii, numărul de înmatriculare al mijlocului de transport”

[2
20
, p.7]
.

Cu privire la necesitatea catalogării ca document a
numărului de înmatriculare, ne
–
am expri
–
mat punctul de vedere
mai sus
. Aceasta nu înseamnă însă că recunoaștem, în calitate de docu
–
mente, elementele de identificare ale autovehiculelor (seria sau numărul de identificare a șasiului,
caroseriei sau motorul
ui auto), specificate în dispoziția art.276 CP RM. Astfel de elemente
evoluează sub forma informației nedocumentare ș
i
nu pot corespunde definiției noțiunii de docu
–
ment
, pe care am propus
–
o mai sus.
Spre deosebire de numărul (placa) de înmatriculare a mij
lo
cu
–
lui de transport, în cazul elementelor de identificare ale autovehiculelor nu există nici o regle
men
–
tare ce le
–
ar statua calitatea de documente. În cazul în care se confecționează documente privind
elementele de identificare ale autovehiculelor, se
va aplica nu art.276 CP RM, dar art.361 CP RM.

Soluții similare se vor aplica în cazul falsificării altor genuri de informație documentară
(
sau
ne
documentară
)
.

De exemplu, în art.248 CP RM, se stabilește răspunderea pentru contrabanda care presupune
,

incl
usiv
,
folosirea frauduloasă a mijloacelor de identificare vamală. Implicit, se are în vedere, în
special, folosirea în calitate de mijloace de săvârșire a contrabandei a mijloacelor de identificare
vamală false. Mijloacele de identificare vamală nu sunt do
cumente, pentru că reprezintă „oricare
surse de informație despre bunurile trecute peste frontiera vamală a Republicii Moldova, despre
însușirile lor calitative și cantitative (
cu excepția documentelor
(sublinierea ne aparține
–

n.a.
)):
sigilii, ștampile;
marcajul textual, cifric sau de alt gen, semnele de identificare; probe și mostre ale
bunurilor; descrierea bunurilor; schițe, imagini, fotografii, ilustrații etc. ale bunurilor”
[
136,
p.474]
. Chiar în dispoziția art.248 CP RM, legiuitorul disociază foarte
clar, prin conjuncția

63

disjunctivă „sau”, noțiunile „documente” și „mijloacele de identificare vamală”. Astfel, se
sugerează că
cele două surse de informație
nu pot fi confundate.

În alt context, la lit.d) art.125 CP RM, în legătură cu infracțiunea prevăzu
tă la art.241

CP RM, se menționează despre desfășurarea activității de întreprinzător cu utilizarea unor coduri
fiscale plastografiate.

Prin „coduri fiscale plastografiate” se înțeleg
e
codurile fiscale care sunt falsificate
[128,
p.371]
. Ca și elementele
de identificare ale autovehiculelor, ca și mijloacele de identificare vamală,
codurile fiscale constituie un exemplu de informație. Însă, de această dată, de informație docu
men
–
tară.

Conform pct.1.5. al Regulamentului Ministerului Finanțelor cu privire la
atribuirea codului
fiscal,
nr.09 din 28.06.2001,
codul fiscal reprezintă un număr unic utilizat în scopuri fiscale
[51]
.
Potrivit art.165 din Codul fiscal al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova
la 24.04.1997
[5]
, la încheierea tr
anzacțiilor și efectuarea operațiunilor economice, părțile sunt
obligate să indice
în documentele respective
codurile lor fiscale; orice persoană obligată, conform
legislației fiscale, să prezinte organului fiscal
dare de seamă fiscală sau alte documente
t
rebuie să
indice în ele codul său fiscal; orice persoană obligată, conform legislației fiscale și altor acte
normative, să prezinte organului fiscal dare de seamă fiscală sau alte documente referitoare la o
altă persoană va cere acesteia codul fiscal și îl
va indica
în documentul respectiv
; organul fiscal
trebuie să indice codul fiscal al contribuabilului
în toate avizele
expediate lui.

Am
stabilit că
î
ntre informația documentară și document
există un raport de tip „parte
–
întreg”
[3
5
1
]
.

Concluzia transpare
și din
prevederil
e
art.165 din Codul fiscal: codul fiscal, ca
informație documentară, este parte a unui document fiscal. Rezultă că utilizarea unor coduri fiscale
plastografiate nu se identifică cu folosirea unor documente false. Aceasta întrucât codul fi
scal nu
este un document.

Nici
semnul de marcare de stat nu este un document
, după cum aflăm analizând opinia lui
O.I.

Kaleșina
[2
20
, p.7]
. De exemplu, despre semnele de marcare de stat a articolelor și obiectelor
fabricate din metale prețioase se mențione
ază în Hotărârea Guvernului Republicii Moldova cu
privire la supravegherea marcării de stat
, nr.892 din 28.08.2001 [43]
. Astfel de semne confirmă
corespunderea standardelor de calitate a articolelor și obiectelor fabricate din metale prețioase. În
legea pe
nală autohto
nă
nu există un articol similar cu art.181 din Codul penal al Federației Ruse,
care prevede răspunderea pentru fabricarea, desfacerea sau folosirea nesancționată, ori falsificarea
ștampilelor cu ajutorul cărora se aplică semnele de marcare de s
tat, săvârșită din interes material
sau din alt interes personal. În schimb, la pct.9) art.179 din Codul cu privire la contravențiile

64

administrative al Republicii Moldova se stabilește răspunderea pentru falsificarea mijloacelor de
măsurat,
a rezulta
telor
măsurării probelor
, controlului și a altor lucrări metrologice.

Falsificarea semnelor de marcare de stat, ca rezultate ale măsurării probelor, nu este una și
aceeași cu falsificarea documentelor. Semnul de marcare de stat (ca și elementele de identificare

ale autovehiculelor, ca și mijloacele de identificare vamală) este un exemplu de informație
nedocumentară. Deci, nu poate fi identică cu un document.

În cele ce urmează rămâne să demonstrăm dacă și alte entități, specificate (sau nu) în Codul
penal al Rep
ublicii Moldova, pot fi considerate
sau nu
documente.

Astfel, conform art.236 CP RM
,
se prevede răspundere pentru fabricarea sau punerea în
circulație a banilor falși sau a titlurilor de valoare false. Din Legea Republicii Moldova cu privire
la bani, adopt
ată de Parlamentul Republicii Moldova la 15.12.1992
[
11]
, aflăm că banii sunt semne
bănești și instrumente de plată. Însă
,
nu li se recunoaște și calitatea de documente. Menționăm că
prima formă istorică a bancnotelor au fost certificatele bancare de depoz
it, emise de Banca din
Stockholm
[138, p.40]
. Ulterior, bancnotele au evoluat în entități distincte. Deci, nu mai pot fi
echivalate cu documentele.

Alta este situația în cazul titlurilor de valoare (valorilor mobiliare). După V.A.

Belov,
valoarea mobiliară
este un document incluzând informația cu privire la un drept de creanță
[36
7
]
.
În opinia lui N.O.

Nersesov, esența valorilor mobiliare se exprimă în acea legătură care există între
un drept subiectiv și un document; această legătură se caracterizează
,
mai
cu seamă, prin indisolu
–
bilitatea dreptului și documentului; dreptul subiectiv, poate fi realizat pe atât cât există documen
tul

[36
7
, p.10]
. A.Iu.

Gribov
susține că
, în contextul noțiunii de valoare mobiliară, este necesar ca
dreptul subiectiv să se afle
într
–
o legătură indisolubilă cu documentul, pentru ca deținerea docu
–
mentului să fie condiția necesară în vederea atingerii scopului căruia documentul îi servește
[21
1
,
p.26]
. În fine, după părerea unor doctrinari moldoveni, titlurile de valoare sunt docu
mente consti
–
tu
tive și constatatoare, întocmite într
–
o formă anumită, care încorporează un drept de creanță
[127,
p.564]
.

Aceste idei își găsesc suportul în art.3 „Noțiuni de bază” al Legii Republicii Moldova cu pri
–
vire la piața valorilor mobiliare, adop
tate de Parlamentul Republicii Moldova la 18.11.1998
[24]
:
valoare mobiliară
–
titlu financiar care confirmă drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale ale
unei persoane în raport cu altă persoană, drepturi ce nu pot fi realizate sau transmise fără
prezent
area acestui titlu financiar, fără înscrierea respectivă în registrul deținătorilor de valori
mobiliare nominative ori în documentele de evidență ale deținătorului nominal al acestor valori
mobiliare; valori mobiliare materializate
–
titluri financiare car
e există sub formă de
certificate ale
valorilor mobiliare.
Din alin
.
(2) art.5 al Legii cu privire la piața valorilor mobiliare rezultă că

65

certificatul valorii mobiliare corespunde tuturor cerințelor pe care trebuie să le îndeplinească un
document.

Așadar,
titlul de valoare (valoarea mobiliară) este un document. În cazul fabricării titlurilor
de valoare (valorilor mobiliare) false se va aplica nu art.361 CP RM, dar art.236 CP RM.
Î
n
ipoteza analizată, art.236 CP RM apare ca normă specială în raport cu art.
361 CP RM. De aceea,
chiar dacă titlul de valoare (valoarea mobiliară) constituie un document, nu poate fi aplicat art.361
CP RM, ce prevede răspunderea
,
inclusiv
,
pentru confecționarea documentelor oficiale false.

După cum se desprinde din alin.(5) art.28
8 al Codului civil al
Republicii
Moldova, adoptat
de Parlamentul Republicii Moldova la 6.06.2002
[6]
, titlurile de valoare mai au și calitatea de
bunuri. Iată de ce, luarea, sustragerea, tăinuirea, degradarea sau distrugerea titlurilor de valoare
(valorilo
r mobiliare) va putea fi calificată nu conform art.360 „Luarea, sustragerea, tăinuirea,
degradarea sau distrugerea documentelor, imprimatelor, ștampilelor sau sigiliilor” din Codul penal,
dar conform articolelor corespunzătoare din Capitolul VI al Părții S
peciale a Codului penal.

În opinia justă a lui S.Brînză, de titlurile de valoare (valorile mobiliare) trebuie deosebite
polițele de asigurare, testamentele, tichetele de călătorie în transport, biletele de concert, biletele de
loterie, tichetele de combust
ibil și lubrifianți și alte asemenea documente. Sustragerea (luarea,
tăinuirea, degradarea sau distrugerea) unor astfel de documente poate fi calificată conform art.360
CP RM. Întrucât ele nu intră sub incidența noțiunii „bunuri”, reglementate de prevederi
le legisla
–
ției civile, sustragerea (luarea, tăinuirea, degradarea sau distrugerea) unor asemenea documente nu
poate fi făcută potrivit normelor din Capitolul VI al Părții Speciale a Codului penal
[136, p.232]
.

Din cele menționate se desprinde
ideea
că, su
b aspect penal, titlul de valoare (valoarea
mobiliară) este un document cu calități specifice. Datorită naturii sale duale
–
document și bun
–

titlul de valoare (valoarea mobiliară) se aseamănă cu banii, atunci când este supus influențării pe
calea luării,
sustragerii, tăinuirii, degradării, distrugerii etc. În această ipoteză, deoarece influen
–
țarea are un caracter patrimonial, iese în prim plan calitatea de bun a titlului de valoare (a valorii
mobiliare). De aceea,
în cazul unei astfel de influențări,
sun
t aplicabile normele din Capitolul VI
„Infracțiuni contra patrimoniului” al Părții Speciale a Codului penal. În cazul influențării pe calea
fabricării sau punerii în circulație a titlurilor de valoare false, în prim plan iese calitatea de
document a titlul
ui de valoare (a valorii mobiliare). Doar din raționamente de comoditate și tradiție
juridică, legiuitorul reglementează în aceeași normă răspunderea penală pentru fabricarea sau
punerea în circulație atât a banilor falși, cât și a titlurilor de valoare fa
lse.

Î
n alt context, în art.237 CP RM
e stabilită răspunderea pentru fabricarea sau punerea în
circulație a cardurilor sau a altor carnete de plată false. Sunt oare documente ceea ce legiuitorul
desemnează prin formula
„
carduri sau alte carnete de plată fa
lse”?

66

Unii autori răspund afirmativ la această întrebare. În special, referindu
–
se la carduri,

S.V.

Maximov
[29
7
, p.225
–
226]
, I.Iu.

Pogosean
[29
4
, p.312]
, B.V.

Iațelenco
[29
2
, p.190]
consi
–
deră că acestea sunt nu altceva decât documente de plată.

Reglemen
tările extrapenale în materie nu conțin un răspuns la fel de evident. Astfel, conform
alin.(1) art.1289
din
Codul civil, cardul bancar este un instrument de plată, emis de o bancă
(emitent)
,
care permite titularului cardului să retragă bani în numerar, să
efectueze transfer de
sume bănești în limitele disponibilului din contul său în banca emitentă ori din contul liniei de
credit acordată de aceasta. În conformitate cu pct.1.1 al Regulamentului cu privire la cardurile
bancare, aprobat prin Hotărârea nr.62 d
in 24.02.2005 a Băncii Naționale a Moldovei
[54],
cardul
bancar este un suport de informație standardizat și personalizat
,
prin intermediul căruia deținătorul,
de regulă, cu utilizarea numărului personal de identificare al său și/sau a unor alte coduri car
e
permit identifica
rea sa, are acces la distanță la contul bancar în vederea efectuării anumitor
operațiuni prevăzute de banca emitentă.

Considerăm că aceste definiții nu sunt depline. Cardul bancar nu
este
un suport de infor
ma
–
ție. El este un document.
Deoarece conține informație care permite personalizarea cardului bancar:
numărul personal de identificare a deținătorului de card bancar
și/
sau un alt cod ce permite identi
–
ficarea acestui deținător. Această supoziție este
consolida
tă de modul
în care
legi
uitorul descrie
obiectul material (produsul) infracțiunii prevăzute la art.237 CP RM în varianta în limba rusă a
legii penale: «поддельные кредитные карты
или иные платежные документы
» (sublinierea
n
e
aparține
–

n.a
.). Așadar, cardul bancar este considerat
document de plată (document de decontare).

În cazul fabricării cardurilor false, se va aplica nu art.361 CP RM, dar art.237 CP RM. În
ipoteza examinată, art.237 CP RM apare ca normă specială în raport cu art.361 CP RM. Iată de ce,
chiar dacă cardul este u
n document, nu poate fi aplicat art.361 CP RM ce prevede răspunderea
,

inclusiv
,
pentru confecționarea documentelor oficiale false.

În mod evident, sunt documente așa
–
numitele „alte carnete de plată” („
иные платежные
документы”), entit
ăți specificate în art
.237 CP RM, alături de carduri. Aceasta rezultă în mod
expres din prevederile următoarelor două acte normative: Regulamentul nr.25/11
–
02 din
12.07.1996 al Băncii Naționale a Moldovei privind decontările fără numerar în Republica
Moldova
[48]
; Regulamentul
privind utilizarea documentelor de plată la efectuarea plăților fără
numerar pe teritoriul Republicii Moldova, aprobat prin Hotărârea Băncii Naționale a Moldovei

nr.150 din 26.06.2003
[52]
. Ambele aceste acte sunt abrogate. Însă, aceasta nu înseamnă că
ent
itățile, desemnate prin formula „alte carnete de plată”, și
–
au pierdut calitatea de documente. În
acord cu alte reglementări în materie, nu este greu de sesizat că unor asemenea entități li se
recunoaște calitatea de documente.

67

De exemplu, în Codul civil s
e utilizează noțiunile „acreditivul documentar” (art.1280
–
1284),
„incasoul documentar” (art.1285
–
1288). De asemenea, concluzia dată se desprinde din pct.1.4 al
Regulamentului privind utilizarea carnetului de cecuri de numerar, aprobat prin Hotărârea
Băncii

Naționale a Moldovei
nr.377 din 16.12.1999
:
„Cecul din carnetul de cecuri de numerar este un
instrument de plată prin care emitentul de cec dă ordin băncii de a elibera la prezentare o anumită
sumă în numerar mandatarului indicat în cec sau însuși emitent
ului. Cecul se completează pe
formular tipizat de
document primar
(sublinierea ne aparține
–

n.a.
) cu regim special de evidență,
păstrare și utilizare, care reprezintă o filă din carnetul de cecuri de numerar”
[49]
.

Astfel,
concluzi
onăm că
așa
–
numitele „al
te carnete de plată” (adică documentele de plată
(documentele de decontare)) sunt documente. În cazul fabricării unor asemenea entități false, se va
aplica nu art.361 CP RM (norma generală), dar art.237 CP RM (norma specială).

În alt context, conform lit.a
) alin.(2) art.250 CP RM, se prevede răspunderea pentru transpor
–
ta
rea, păstrarea sau comercializarea mărfurilor supuse accizelor, presupunând marcarea cu alte
timbre decât cele de modelul stabilit, dacă aceasta a cauzat daune în proporții mari. După cum
rezultă din literatura de specialitate
[
136, p.404; 130, p.347]
,

în at
are
situație, ca mijloace de
săvârșire a infracțiunii pot
să
apar
ă
timbrele de control sau timbrele de acciz falsificate.

Au oare timbrele de control și timbrele de acciz
calitatea de do
cumente
?

Din conținutul unor acte normative, ce reglementează circulația timbrelor nominalizate, nu
se desprinde cu claritate răspunsul la această întrebare. De exemplu, în conformitate cu pct.1 al
Regulamentului privind modul de procurare și aplicare a ti
mbrelor de acciz pe articolele din tutun,
aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova
nr.1427 din 18.12.2007
[47]
, timbrul de
acciz reprezintă o modalitate de marcare a articolelor din tutun supuse accizelor.

Mult mai utile sunt reglementările cup
rinse într
–
un alt act normativ: Hotărârea Guvernului
Republicii Moldova cu privire la aprobarea Concepției Sistemului informațional automatizat
„Registrul de stat al blanchetelor de strictă evidență și al timbrelor de acciz”
,

nr.1100 din
25.10.2005
(în con
tinuare
–
Hotărârea Guvernului nr.1100/2005)
[46]
. Din dispoziția de la lit.d)
pct.9 al acestui act normativ putem afla că reprezintă documente nepersonalizate: biletele de
loterie; timbrele de acciz; alte asemenea documente.

Considerăm că la categoria „a
lte asemenea documente” pot fi raportate timbrele de control.
Aceasta întrucât, așa cum rezultă din art.250 CP RM, timbrele de control și timbrele de acciz au o
natură juridică apropiată.

Din cele menționate rezultă că confecționarea timbrelor de control s
au
a
timbrelor de acciz
false trebuie calificată conform art.361 CP RM. Se vor aplica regulile concursului de infracțiuni,
dacă, după o astfel de confecționare, va fi săvârșită fapta prevăzută la lit.a) alin.(2) art.250 CP RM

68

(în ipoteza în care ca mijloac
e de săvârșire a celei de
–
a doua infracțiuni concurente apar timbrele
de control sau timbrele de acciz falsificate). Întrucât timbrele de control și timbrele de acciz au
calitatea de documente, se va aplica art.360 CP RM în cazul luării, sustragerii, tăinu
irii, degradării
sau distrugerii unor asemenea timbre. Se va aplica art.359 „Cumpărarea sau vânzarea documen
te
–
lor oficiale” din Codul penal, în ipoteza cumpărării sau vânzării timbrelor de control sau
a
timbrelor de acciz.

Odată ce am atins problema timb
relor privite ca documente, să ne amintim că, în art.175

CP RM din 1961, se stabilea răspunderea pentru confecționarea, folosirea sau punerea în circulație
a mărcilor poștale sau a cupoanelor internaționale de răspuns false, scoase din circulație sau util
i
–
zate, precum și falsificarea sau desfacerea biletelor false ori a altor documente de călătorie a pasa
–
gerilor sau pentru transportul încărcăturilor. Pentru o asemenea faptă nu este prevăzută răs
pun
dere
nici în Codul penal (în vigoare), nici în Codul cu
privire la contravențiile administrative. Mai
precis, nu există o dispoziție de incriminare distinctă care ar viza fapta prevăzută la art.175 CP RM
din 1961.

Totuși
, conform lit.e) pct.9 al Hotărâ
rii Guvernului nr.1100/2005, timbrele poștale sunt
consider
ate documente neidentificabile. De asemenea, au calitatea de documente biletele de călăto
–
rie. Aceasta reiese din prevederile Regulamentului transporturilor auto de călători și bagaje, apro
–
bat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova
nr.1348 din 10.11
.2003
[44]
. Printre altele, în
pct.9 al acestui
Regulament
sunt definite următoarele noțiuni: bilet
–
bon de casă emis de mașina
de casă și de control cu memorie fiscală sau document de strictă evidență, cu preț fixat, confec
țio
–
nat în mod tipografic, car
e confirmă plata și dreptul de călătorie al pasagerului, încheierea contrac
–
tului de transport între agentul transportator și călător, precum și faptul asigurării obligatorii a
pasagerului; chitanță (bilet) de bagaje
–
bon de casă emis de mașina de casă și
de control cu
memorie fiscală sau document de strictă evidență cu preț fixat, confecționat în mod tipografic, care
confirmă plata și primirea bagajelor pentru transport.

Așadar, sunt documente atât timbrele poștale, cât și biletele de călătorie. De aceea,
poate fi
aplicat art.361 CP RM în cazul confecționării, deținerii, vânzării sau folosirii timbrelor poștale sau
biletelor de călătorie false. Poate fi aplicat art.360 CP RM în cazul luării, sustragerii, tăinuirii,
degradării sau distrugerii timbrelor poșt
ale sau biletelor de călătorie. Poate fi aplicat art.359

CP RM în cazul cumpărării sau vânzării (ilegale) a timbrelor poștale sau biletelor de călătorie.

Totodată, asemenea fapte trebuie deosebite de unele fapte asemănătoare, prevăzute de Codul
cu privire
la contravențiile administrative: francarea trimiterilor poștale cu mărci poștale utilizate
sau neautorizate de Ministerul Dezvoltării Informaționale (art.143
4
); cumpărarea și revinderea în

69

scop de profit a biletelor și a altor documente de plată, ce ofer
ă dreptul de a beneficia de serviciu
în sfera traficului de pasageri și
a
unui alt fel de transport (art.156
4
).

De ce, mai sus, am spus „poate fi aplicat art.361 (360, 359) CP RM”? Aceste norme penale,
cu excepția art.360 CP RM, pot fi aplicate numai dacă
timbrele poștale sau biletele de călătorie au
calitatea de documente oficiale. În cazul în care nu au o asemenea calitate, falsificarea numitelor
documente ar putea fi privită ca pregătire de infracțiunile prevăzute la art.190 sau 196 CP RM.
Respectiv, fol
osirea timbrelor poștale sau
a
biletelor de călătorie false (care nu imită documentele
oficiale) poate fi privită ca metodă a înșelăciunii în contextul escrocheriei (art.190 CP RM) sau al
cauzării de daune materiale prin înșelăciune sau abuz de încredere (
art.196 CP RM).

Bineînțeles, nu pot fi confundat
e
cu documentul imprimata, ștampila sau sigiliul. În art.361
C
P RM
se prevede răspunderea
,
inclusiv
,
pentru confecționarea sau vânzarea imprimatelor, ștam
–
pi
le
lor sau sigiliilor false ale unor întreprinder
i, instituții, organizații, indiferent de tipul de proprie
–
tate și forma juridică de organizare. De asemenea, în alin.(1) art.360 CP RM se prevede răspun
de
–
rea pentru luarea, sustragerea, tăinuirea, degradarea sau distrugerea
,
inclusiv
,
a imprimatelor, șt
am
–
pi
lelor sau sigiliilor aparținând întreprinderilor, instituțiilor, organizațiilor, indiferent de tipul de
proprietate sau forma juridică de organizare, dacă această faptă a fost săvârșită din interes material
sau din alte motive josnice.

Chiar
dacă rep
rezintă obiectul material (produsul) al acelorași infracțiuni,
documentul trebuie
deosebit
de celelalte expresii ale respectivului obiect material (produs): imprimată;
ștampilă; sigiliu.

Stăruim asupra acestei
necesități
, întrucât
reglementările unor
acte
normative
generează

confuzii. De exemplu, la alin.(4) art.1 al Legii Republicii Moldova cu privire la patenta de
întreprin
zător, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 15.07.1998
[23]
,
se prevede că
„blancheta (adică imprimata
–
n.a.
) patentei de
întreprinzător și duplicatul ei sunt documente de
strictă evidență”.

La fel, în conformitate cu lit.c) pct.9 al Hotărârii Guvernului nr.1100/2005, blanchetele
documentelor pentru personalizare ulterioară sunt: carnetele de pașaport; legitimațiile de pensio
–
nar; adeverințele de invalid; certificatele de naștere și deces, de căsătorie și divorț; diplomele,
atestatele, certificatele de absolvire a instituțiilor de învățământ; carnetele de muncă; carnetele de
cecuri; documentele care confirmă dreptul de proprie
tate; livretele militare; alte blanchete de
documente.

Evident, în contextul acestor reglementări, se promovează confuzia dintre document și
imprimată (blanchetă).

Totuși, o notă de claritate
în problema examinată se aduce
prin definițiile formulate în pct
.2
„Noțiuni de bază” din Hotărârea Guvernului nr.1100/2005: blancheta documentului
–
semifabricat

70

de hârtie, care dispune de logotip, grad de protecție, indici de identificare și este destinat pentru
personalizarea ulterioară; document
–
obiect material ce
conține informații sub formă fixă, cu
semnificație juridică, perfectate în modul stabilit, în conformitate cu legislația în vigoare.

Din același pct.2 al Ho
tărârii Guvernului nr.1100/2005
aflăm și care este cauza confundării
noțiunilor „document” și „impr
imată (blanchetă)”. Astfel, noțiunea „blancheta de strictă evidență
”

este definită ca „blancheta de document, raportată din punct de vedere legislativ la categoria de
documente de strictă evidență”. Într
–
adevăr, documentelor de strictă evidență și imprimat
elor de
strictă evidență li se asigură același regim juridic de protecție. Însă, aceasta nu poate duce la ideea
că documentul și imprimata (blancheta) este una și aceeași. În art.360 și 361 CP RM, legiuitorul
delimitează clar documentele de imprimate (șta
mpile
,
sigilii).

Or, imprimata (blancheta) este nu altceva decât formularul
–
tip folosit în întreprinderi,
instituții, organizații pentru întocmirea documentului. La rândul său, ștampila este: 1) semnul,
inscripția sau emblema care se aplică pe un document
pentru a
–
i da valabilitate; 2) instrumentul
format dintr
–
o placă de cauciuc, de lemn sau de metal fixată pe un mâner, pe care sunt gravate un
semn, o inscripție sau o emblemă, cu care se ștampilează documentele. În fine, sigiliul este:

1) semnul imprimat
pe document (cu tuș sau cu ceară roșie); 2) obiectul alcătuit dintr
–
o placă
(fixată pe un mâner) pe care este gravată o monogramă, o emblemă, o efigie etc. și care se aplică
pe un document ca dovadă a autenticității lui.

Așadar, documentul nu se identifică
nici cu imprimata (blancheta) documentului, nici cu
ștampila sau sigiliul care se aplică pe document.

În alt context, se asimilează oare noțiunii „document” noțiunile „duplicatul documentului” și
„copia de pe document”?

Considerăm că, pentru a fi îndeplin
ită condiția asimilării, trebuie să existe aceeași forță
juridică între entitățile comparate.

După cum rezultă din pct.13 al Ordinului Ministerului Justiției al Republicii Moldova
privind aprobarea Regulamentului cu privire la modul de îndeplinire a actelo
r notariale și
completare a registrelor notariale
, nr.95 din 28.02.2008
[55]
, duplicatul documentului are aceeași
forță juridică cu documentul. Aceasta deoarece „în textul duplicatului se reproduce integral
cuprinsul actului (adică al documentului
–

n.a.
),
precum și cel al girului notarial”
[55]
. Copia de pe
document poate avea aceeași forță juridică cu documentul. De exemplu, nu poate fi pus la îndoială
faptul
că copia legalizată notarial de pe document are aceeași forță juridică cu documentul. Astfel,
în
art.67 al Legii Republicii Moldova cu privire la notariat, adoptate de Parlamentul Republicii
Moldova la 8.11.2002
[33]
, se stabilește:

71

–

persoana, care desfășoară activitate notarială, legalizează copiile de pe documente și
extrasele din ele cu condiția că
aceste documente nu sunt în contradicție cu legea și au putere
juridică (alin.(1));

–

persoana, care desfășoară activitate notarială
,
legalizează copia de pe documentul eliberat
de cetățean numai în cazul când semnătura de pe document a cetățeanului este le
galizată notarial
(alin.2));

–

copia de pe copia documentului se legalizează de persoana care desfășoară activitatea
notarială c
u
condiția că cea din urmă este legalizată notarial sau este eliberată de o autoritate
publică de la care provine documentul. În u
ltimul caz, copia documentului trebuie să fie făcută pe
formularul autorității respective cu aplicarea ștampilei și a semnăturii conducătorului, precum și cu
mențiunea că originalul documentului se află în autoritatea respectivă (alin.(3)).

Din alin.(4) ar
t.67 și art.69 din Legea cu privire la notariat reiese că se asimilează
documentului extrasul din document, precum și documentul tradus. Desigur, dacă aceste entități au
aceeași forță juridică cu documentul.

Din cele menționate rezultă că în articolele din
Codul penal, în care se utilizează noțiunea
„document”, se are în vedere nu doar documentul propriu
–
zis, dar și: duplicatul documentului;
copia de pe document; copia de pe copia documentului; extrasul din document; documentul tradus.
În toate aceste cazur
i trebuie să existe o echivalență de forță juridică între aceste entități și
originalul documentului.

Însă, n
u poate fi asimilată unui document ciorna unui document. În acest sens, prezintă
interes un caz din practica judiciară, despre care relatează M.I.
Papadopolu: „Falsificarea numai a
unei ciorne, nesubscrisă de cei în drept și observarea falsului înainte de
a fi
scrisă pe curat

hotărârea
, după ciorna falsificată înainte ca ea să fi fost subscrisă de cei în drept, nu întrunește
elementele delictului de
fals în acte publice”
[174, p.98]
.
Concluzia
este corectă. Documentul nu
trebuie
identifica
t
cu ciorna documentului. Aceasta pentru că ciorna documentului nu este
înzestrată cu mențiuni de formă și format determinate. Iar aceste caracteristici sunt esenția
le pentru
un document.

De aceea, ciorna documentului nu poate reprezenta obiectul material (produsul) infracțiu
ni
–
lor prevăzute la art.332, 359, 360, 361 etc. din Codul penal, articole în care apare termenul
„document”.

În sfârșit, documentul trebuie deos
ebit de distincția de stat. Conform art.1 al Legii Republicii
Moldova cu privire la distincțiile de stat ale Republicii Moldova, adoptate de Parlamentul
Republicii Moldova la 30.07.1992
[
10]
, distincțiile de stat ale Republicii Moldova sunt ordinele,
medal
iile, inclusiv jubiliare, și titlurile onorifice, care se conferă în semn de recunoștință și

72

apreciere a meritelor persoanelor fizice și juridice ce s
–
au evidențiat în timp de pace sau în
perioada operațiunilor militare. Conform art.37 din aceeași lege, pu
rtarea distincțiilor de stat de
către persoane care nu au acest drept, precum și cumpărarea, vânzarea, falsificarea, schimbarea,
transmiterea oneroasă a ordinelor și medaliilor, însușirea frauduloasă a insignelor sau săvârșirea
altor fapte ilegale privind
distincțiile de stat implică răspunderea stabilită de lege.

La concret, în art.175
2
din Codul cu privire la contravențiile administrative e stabilită
răspunderea pentru purtarea ordinului, medaliei, insignei la titlul onorific ale Republicii Moldova
ori a
barelor de ordine și de medalii de către o persoană care nu are dreptul la aceasta, precum și
păstrarea ilegală a ordinului, medaliei, insignei la titlul onorific ale Republicii Moldova. Nu există
o normă care ar stabili răspunderea pentru alte acțiuni ile
gale săvârșite în privința distincțiilor de
stat, inclusiv pentru falsificarea acestora. În orice caz, art.361 CP RM este inaplicabil într
–
o aseme
–
nea ipoteză. Nu și în ipoteza confecționării documentului fals cu privire la decorare. Nici în
ipoteza confec
ționării documentului fals pe care este reprodusă imaginea ordinului. Or, dreptul la o
asemenea reproducere îl au întreprinderile, instituțiile, organizațiile, colectivele de creați
e
și
unitățile militare decorate, în conformitate cu art.31 al Legii cu pri
vire la distincțiile de stat ale
Republicii Moldova.

Distincția de stat nu trebuie confundată cu diploma, adică actul eliberat unui participant la o
expoziție sau la un concurs, prin care se recunoaște calitatea deosebită a lucrărilor expuse sau a
rezultat
elor obținute de acesta. Diploma întrunește toate condițiile cerute unui document. De aceea,
confecționarea unei diplome false (în cazul în care aceasta este un document oficial) atrage
aplicarea art.361 CP RM.

73

Secțiunea II

Ipostazele în care documentul
fals este prezentat în normele Codului penal

În cele ce urmează vor fi analizate ipostazele documentului fals, așa cum sunt consemnate
–

explicit sau implicit
–
în normele Codului penal.

A.

Documentul oficial fals

În contextul apărării penale a valorilor so
ciale care alcătuiesc ordinea de drept, este necesară
distingerea circuitului oricăror documente de circuitul documentelor oficiale. Întrucât noțiunea
„document oficial fals” este mai îngustă decât noțiunea „document fals”, se impune identificarea
diferenț
elor specifice ce caracterizează relația dintre cele două noțiuni.

În mod expres, sintagma „document oficial” se utilizează doar în câteva norme ale Părții
Speciale a Codului penal: art.332, 359, 361 și 362
1
. Însă, aceasta nu înseamnă că documentul
oficial
nu poate
să
apar
ă
în calitate de obiect material, produs
și
mijloc de săvârșire în cazul
infracțiunilor prevăzute de alte norme penale.

În legătură cu aceasta, menționăm că, în opinia lui N.I. Pikurov și L.A. Bukalerova, docu
–
men
tul oficial trebuie să a
ibă următoarele trăsături indispensabile: 1)
să
ateste fapte având rele
van
–
ță juridică; 2)
să fie creat
de către o persoană fizică sau juridică împuternicită de stat; 3)
să
existe

într
–
o
form
ă
stabilit
ă
de lege; 4)
să
circu
le
în cadrul unui sistem de înre
gistrare, evidență strictă și
control al circulației
[25
7
, p.28]
.

Cu privire la existența unei forme, stabilite de lege, a documentului oficial, în literatura de
specialitate părerile sunt împărțite. Astfel, în viziunea lui L.Agâbaeva forma documentului of
icial
este cea scrisă
[36
5
]
. La rândul său, G.V. Juravliova consideră că forma scrisă a documentului
oficial este obligatorie doar în ipoteza unor componențe de infracțiuni; pentru alte componențe (de
exemplu, pentru falsul în acte publice), această formă
nu are un caracter inerent
[21
6
, p.14]
.

În ce ne privește, am prezentat suficiente argumente în sprijinul tezei că, prin „document
oficial” trebuie să se înțeleagă
,
inclusiv
,
documentul electronic purtător de informații oficiale; în
cazul falsificării docu
mentului electronic, este posibilă aplicarea art.332 și 361 CP RM, adică a
normelor în care obiectul material (produsul) infracțiunii îl desemnează formula „document
oficial”
[3
50
]
. Termenul „înscrierea”, utilizat în art.332 „Falsul în acte publice” din Co
dul penal
pentru caracterizarea uneia din modalitățile faptei prejudiciabile, nu trebuie interpretat restrictiv,
cu sensul de consemnare în scris a unei informații. Acest termen urmează a fi perceput cu înțelesul

74

de „înregistrare”. Aceasta o confirmă și te
rmenul corespondent
–
«внесение», folosit
în varianta în
limba rusă a textului art.332 CP RM. Aceeași concluzie transpare, de exemplu, din alin.(1) art.6 al
Legii Republicii Moldova cu privire la piața valorilor mobiliare, adoptate de Parlamentul Repub
li
–
cii Moldova la 18.11.1998: „Valorile mobiliare nominative nematerializate se emit în formă de în
–
scrieri făcute la conturile personale ale persoanelor înregistrate,
inclusiv pe purtători electronici”
[24]
.

Este consemnabil că, datorită dezvoltării accelera
te a realităților sociale, a suferit transfor
–
mări chiar semantismul conceptului „înscris”. Astfel, conform alin.(1) art.137 „Înscrisurile” din
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la
30.05.2003, se con
sideră înscris orice document, act, convenție, contract, certificat, scrisoare de
afacere ori scrisoare personală, alt material expus în scris cu litere, cifre, semne grafice, precum și
primit prin fax, poștă electronică
ori prin alt mijloc de comunicare
s
au în alt mod ce permite citirea
informației care se referă la circumstanțele importante pentru soluționarea pricinii și care pot
confirma veridicitatea lor
[8]
.

Nu avem decât să comparăm această definiție cu cea a noțiunii „document electronic”,
formulată
în literatura de specialitate: „documentul creat, păstrat și pus la dispoziția adresantului
cu ajutorul tehnicii de calcul, precum și documentul transmis prin intermediul unui mijloc modern
de comunicare a informației”
[28
6
, p.4]
. Așadar, legiuitorul rapo
rtează la noțiunea de înscris și un
asemenea produs al progresului tehnico
–
științific, cum este documentul electronic. O certitudine
ponderabilă conferă acestei afirmații a noastre utilizarea de către legiuitorul român, în Legea
nr.455 din 18.07.2001 privi
nd semnătura electronică
[60]
, a sintagmei „înscris în formă electro
–
nică”. Prin aceasta se are în vedere „o colecție de date în formă electronică între care există relații
logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semni
ficație inteligibile,
destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar”.
Așadar, în pofida etimologiei termenului „înscris”, înscrisul poate avea nu doar forma scrisă, dar și
electronică.

În concluzie
:
dacă în le
gea penală nu se consemnează forma scrisă a documentului oficial,
nu există temeiuri de a atribui doar această formă documentului oficial. De exemplu, conform
art.161 CP RM, se stabilește răspunderea penală pentru efectuarea de către medic a fecundării
art
ificiale sau a implantării embrionului fără
consimțământul scris
al pacientei. Această prevedere
a legii penale își are suportul implicit în dispoziția din art.1 al Legii Republicii Moldova cu privire
la ocrotirea sănătății reproductive și planificarea fam
ilială, adoptate
de Parlamentul Republicii
Moldova la 24.05.2001
[28]
, conform căreia acordul benevol informat reprezintă consimțământul
benevol al persoanei la aplicarea metodei chirurgicale de contracepție sau la prelevarea glandelor

75

sexuale, exprimat în

formă scrisă
în baza informației multilaterale și complete oferite de medicul
curant sau de medicul care l
–
a examinat, și semnat atât de pacient, cât și de medic.

Iată un exemplu concret care ilustrează înțelesul expresiei „existența unei forme stabilite
de
lege”, utilizate, după cum am menționat
supra
, pentru desemnarea uneia din trăsăturile indispen
sa
–
bile ale noțiunii de document oficial. De aceea, dacă legea, penală sau extrapenală, nu stabilește o
formă anume a documentului oficial, vom susține că ac
esta are oricare formă ce permite percepe
–
rea și identificarea univocă a informației în mod direct sau cu ajutorul unor mijloace tehnico
–
instrumentale ori programate.

Nu vine oare în contradicție cu această opinie punctul de vedere, potrivit căruia element
ul
ine
luctabil al oricărui document
oficial este semnătura persoanei abilitate?
[22
9
, p.751; 2
30
, p.
750].

Nu, nu vine în contradicție. Deoarece, în corespundere cu alin.(5) art.8 al Legii Republicii
Moldova cu privire la informatizare și la resursele info
rmaționale de stat, adoptate de Parlamentul
Republicii Moldova la 21.11.2003
[37]
, documentul ce conține informație prelucrată în sistemul
informațional automatizat dobândește putere juridică după autentificarea lui, în modul stabilit,
inclusiv prin semnăt
ură digitală
, de către persoana cu funcție de răspundere abilitată. Conform
art.3 al Legii Republicii Moldova cu privire la documentul electronic și semnătura digitală,
adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 15.07.2004
[38]
,
semnătura digitală este
atributul
indispensabil al documentului electronic
, obținut în urma transformării criptografice a acestuia cu
utilizarea cheii private, destinat să confirme autenticitatea documentului electronic.

Analizând aceste reglementări, putem constata că aplicarea
semnăturii pe document nu are
nici o legătură cu forma stabilită de lege pentru documentul oficial: semnătura este aplicabilă atât
pe documentul în form
ă
scrisă, cât și pe documentul în form
ă
electronică.

Destinația semnăturii este nu de a atesta că docume
ntul respectiv este un document oficial.
Destinația semnăturii constă în a asigura autenticitatea documentului respectiv. Aceasta se con
–
firmă, de exemplu, de prevederea de la art.3 al Legii cu privire la documentul electronic și semnă
–
tura digitală, care
stabilește că autenticitatea documentului electronic este calitatea documentului
electronic care constă în faptul că acesta este semnat de persoana abilitată cu o semnătură digitală
autentică.

Persoanele, care semnează un document, efectuează nu o simplă o
perație tehnică. Ele înde
p
–
li
nesc o acțiune cu semnificație juridică: având convingerea că faptele, relatate în document, sunt
veridice, persoanele semnatare garantează autenticitatea documentului. Din aceste considerente,
recomandăm completarea art.17
„
Încadrarea în serviciul public” al Legii serviciului public
, adop
tat
e

de Parlamentul Republicii Moldova la 4.05.1995
[16]
, cu un alineat suplimentar
–
alineatul (2)
–

având următorul conținut: „La încadrarea în serviciul public, funcționarul public este i
nformat că,

76

în cazurile de introducere în circuit a unui document oficial, va purta din numele său răspunderea
pentru autenticitatea faptelor expuse în el”. O asemenea completare ar constitui o dezvoltare
organică a unuia din principiile fundamentale ale a
ctivității serviciului public, fixat la lit.b) art.4 al
Legii serviciului public: „răspunderea personală a funcționarilor publici pentru exer
ci
tarea
atribuțiilor de serviciu”.

După această digresiune necesară, revenind la problema oportunității existențe
i unei forme
cerute de lege în cazul unui document oficial, vom menționa: sub aspectul formei stabilite de lege,
nu este cazul să afirmăm că ar exista o diferență specifică dintre noțiunea „document oficial” și
„document”. Or, am arătat că, printre caracte
risticile unui document, se numără aceea că infor
ma
–
ția pe care o poartă documentul se exprimă sub formă de text, înregistrare audio, imagine sau
oricare altă formă care permite perceperea și identificarea univocă a informației în mod direct sau
cu ajutor
ul unor mijloace tehnico
–
instrumentale ori programate
[34
4
]
.

După această concluzie, menționăm că o altă trăsătură, pe care N.I. Pikurov și L.A. Bukale
–
ro
va o consideră trăsătură indispensabilă a documentului oficial este „crearea documentului de
către o
persoană fizică sau juridică împuternicită de stat”
[25
7
, p.28]
.

Probabil, înainte de toate, în această ipoteză se încadrează documentul eliberat de autoritățile
publice. Astfel, la 21.02.2007, Procuratura Anticorupție a inițiat urmărirea penală pe faptul
organi
–
zării de către un grup de persoane a migrațiunii ilegale prin confecționarea, deținerea, vânzarea și
folosirea
documentelor oficiale
false (lit.c) alin.(2) art.362
1
CP RM). În legătură cu aceasta, în
aceeași zi, a fost reținut un cetățean al Republi
cii Moldova care a transmis suma de 300 euro
reprezentantului Serviciului de Grăniceri pentru ca acesta să
–
i
faciliteze trecerea peste frontiera de
stat în bază de
pașaport
fals
[41
4
]
.

Bineînțeles, nu numai pașaportul sau alte acte de identitate intră sub
incidența noțiunii
„document oficial”. În acest sens, într
–
o speță, instanța de judecată a stabilit că istoriile de boală și
fișele de diagnosticare sunt documente oficiale, deoarece „parvin de la o instituție”. În aceeași
ordine de idei, într
–
o altă speță
, lui V.T. i
–
a fost înaintată învinuirea pentru faptul că, la 11.09.1998,
a folosit un document oficial fals, care
î
i acorda dreptul de
a
conduce automobi
lul

–
permisul
temporar nr.256231 eliberat de către
șeful poliției rutiere Căușeni
[
79]
.

Dimpotrivă,
s
–
a constatat că permisiunea în scris nu este un document oficial, întrucât
„legislația în vigoare nu
–
l î
nvestește nici pe deputatul Adunării Populare a Găgăuziei, nici însăși
Adunarea Populară a Găgăuziei cu atribuții de a adopta „permisiuni” care ar elib
era structurile
comerciale de controlul din partea organelor de control”
[
80]
.

În literatura de specialitate, documente oficiale sunt considerate: livretul militar; pașaportul
tehnic asupra mijlocului de transport; polița de asigurare medicală
[3
7
1
]
; legit
imația de pensio
–

77

nare; legitimația de veteran
[37
8
]
; carnetul de muncă; diploma de absolvire a unei instituții de
învățământ; titlul executoriu; copia sentinței
[36
5
]
etc. Nu este greu de remarcat elementul comun
pentru aceste documente
:
ele
toate
sunt eli
berate de anumite autorități publice.

Se pot oare număra printre autoritățile care eliberează documente oficiale autoritățile publice
străine?

În conformitate cu unele reglementări internaționale, documentele, întocmite sau autentifi
–
cate pe teritoriul sta
telor străine de către persoana fizică sau juridică abilitată, sunt acceptate pe
teritoriul Republicii Moldova fără vreo certificare suplimentară. De exemplu, în art.13 al Conven
–
ției CSI cu privire la asistența juridică și raporturile juridice în materie
civilă, familială și penală se
stabilește: „Actele, care au fost întocmite și certificate de către instituția de justiție sau de o
persoană oficială de pe teritoriul unei părți contractante, în limitele competenței lor
, fiind întocmite

în forma stabilită ș
i certificate cu sigiliu, sunt valabile pe teritoriul altor părți contractante fără vreo
altă legalizare: actele, care pe teritoriul unei părți contractante sunt recunoscute ca fiind oficiale, au
pe teritoriul altor părți contractante aceeași forță probant
ă”
[72]
.

Prin urmare, în contextul sancționării falsificării documentelor oficiale (și a celor care nu au
un caracter oficial), nu are importanță care autorități au eliberat documentele respective: autorită
–
țile Republicii Moldova sau autoritățile străine.
Odată ce în nici una din normele
–
care prevăd
infracțiuni având documentul oficial ca obiect material, produs
și
mijloc de săvârșire
–
nu se face
specificarea vizând apartenența statală a autorită
ț
ii care eliberează un astfel de document, lipsesc
temeiu
ri de a restrânge sub acest aspect întinderea obiectului material, a produsului
și
a mijlocului
de săvârșire a infracțiunii. Aceasta se confirmă și de exemplele din practica judiciară. Astfel, într
–
o
speță, M.I. a fost condamnat conform alin.(1) art.325 și
lit.c) alin.(2) art.362
1
CP RM; P.I. a fost
condamnat conform lit.a) alin.(2) art.361 și lit.c) alin.(2) art.362
1
CP RM. În fapt, în februarie
2007, cei doi au confecționat un
pașaport român fals
pe numele lui B.T., urmărind obținerea sumei
de 4000
€, org
anizând, prin procurarea biletului de avion pentru ruta Chișinău
–
Verona, intrarea
ultimei pe teritoriul Italiei
[41
5
]
.

Însă
,
practica judiciară demonstrează că noțiunea „document oficial” se referă nu numai la
documentele eliberate de autorități, dar și la
documentele prezentate autorităților.

De exemplu, prin sentința Judecătoriei Botanica din 11.05.2006, B.V. a fost condamnat în
baza alin.(1) art.361 CP RM. S
–
a reținut că, la data de 9.06.2005,
urmărind
scopul
de a
–
și
reînma
–
tricula
automobilul, deținând
asupra sa o procură falsă cu nr.282 din 18.10.2002,
a prezentat
–
o
colaboratorilor CRECA și OT DPOT și CCA DTI ale Republicii Moldova
[89]
. În legătură cu
aceasta, menționăm că, în opinia lui L.Bukalerova, nu are calitatea de document oficial procura
care a
cordă dreptul de conducere a automobilului
[3
7
1
]
. Practic, pe aceeași poziție se situează

78

L.Agâbaeva, care consideră că nu pot reprezenta obiectul material al infracțiunii de fals în acte
publice (obiect desemnat prin expresia „document oficial”) documente
le care sunt eliberate nu de
autoritățile publice
[
36
5
]
.
Probabil
, în accepțiunea acestui autor, document oficial ar fi doar
procura eliberată de un notar public, nu și de un notar privat.

Din conținutul art.332 și 361 CP RM, precum și din conținutul altor
norme din legea penală
autohtonă, nu se desprinde cu claritate dacă documentele, prezentate autorităților publice, intră sub
incidența noțiunii „document oficial”. În contrast, în legea penală română, o asemenea dilemă nu
poate
să
apar
ă
. Or, conform alin.
2 art.150 din Codul penal român din 1968
[58]
, prin „înscris
oficial” se are în vedere orice înscris care emană de la o persoană juridică de interes public sau
care aparține unei asemenea persoane. În alți termeni, din prima categorie de înscrisuri oficial
e,
prevăzute de alin.2 art.150 din Codul penal român din 1968, fac parte înscrisurile care emană de la
o persoană juridică de interes public, adică sunt întocmite, emise sau confirmate de acea organiza
–
ție. În cea de
–
a doua categorie de înscrisuri oficiale
, prevăzute de aceeași dispoziție normativă, fac
parte înscrisurile care aparțin unei persoane juridice de drept public, adică depuse și înregistrate la
o asemenea organizație,
indiferent dacă emană de la o persoană juridică de drept public sau de la
un pa
rticular
.

În context, practica judiciară română s
–
a pronunțat în sensul că formularul C.E.C. de res
ti
tui
–
re a unei sume de bani este un înscris sub semnătură privată, dar numai până în momen
tul pri
mirii
și înregistrării la C.E.C.
,
pentru că din acel m
oment formularul devine un înscris oficial
[103]
.

În legea penală a Federației Ruse nu există o prevedere similară celei de la alin.2 art.150 din
Codul penal român din 1968. În schimb, în Legea Federației Ruse cu privire la exemplarul obliga
–
toriu de docum
ent din 29.12.1994, se stabilește: „Documente oficiale sunt documen
tele primite de
autoritățile legislative, executive sau judiciare, având un caracter imperativ, de recomandare ori de
informare”
[66]
. Pe bună dreptate, A.Rarog și L.Bukalerova afirmă că,
datorită lipsei de concre
–
tețe, o asemenea definiție nu poate fi utilă dreptului penal
[39
7
]
.

Din aceste motive, se încearcă realiza
rea unei
interpret
ări
doctrinar
e
a noțiunii „document
oficial”, interpretare aplicabilă necesităților dreptului penal.

Astfe
l, E.F. Șaiahmetova exprimă următorul punct de vedere: „În situația când documentul
este întocmit de un particular sau din numele unei organizații inexistente, el nu poate fi recunoscut
document oficial… Însă, în cazul confirmării oficiale a documentului
privat (procură, cerere,
contract, testament etc.) de către o persoană oficială, un notar sau un alt organ competent, un astfel
de document trebuie recunoscut document oficial, întrucât provine de la un organ oficial și obține
relevanță juridică”
[40
3
]
.

79

G
.V. Juravliova imprimă o accepțiune mai largă noțiunii „document oficial”, considerând că
aceasta se referă la oricare documente aflate în circuitul unor autorități, instituții, întreprinderi sau
organizații de stat sau municipale
[21
6
, p.15]
.

O accepțiune
și mai largă a noțiunii „document oficial” rezultă din definiția formulată de
A.N. Ignatov: „Document oficial se consideră actul scris, care confirmă un eveniment sau fapt,
având semnificație juridică și producând efecte juridice”

[2
30
, p.610]
.

În toate c
ele trei variante de interpretare doctrinară a noțiunii „document oficial”
se între
–
vede
, într
–
o măsură mai mare sau mai mică, pericolul confuziei documentului oficial cu documen
–
tul care nu are caracter oficial. Deci, se impune identificarea unei definiți
i care ar putea răspunde
necesităților teoriei și practicii dreptului penal.

În vederea formulării unei asemenea definiții, considerăm necesară efectuarea următoarelor
precizări cu caracter de concluzie.

În primul rând, documentele, care emană de la partic
ulari, trebuie considerate documente
oficiale atunci când asemenea documente sunt legate de procedura publică de autentificare, legată
de crearea documentelor. Tocmai această procedură conferă documentului un caracter oficial,
adică un caracter de drept pu
blic. Se are în vedere, de exemplu, procura eliberată de către o
persoană fizică altor persoane fizice sau unor persoane juridice, autentificată de notar sau de
persoana cu funcție de răspundere abilitată. În această ipoteză, nu contează dacă notarul, care

autentifică procura, este un notar public sau un notar privat. Aceasta de vreme ce specificarea
caracterului public sau privat al funcției de notar nu se face în următoarea prevedere de la alin.(3)
art.252 „Procura” al Codului civil al Republicii Moldova,
adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova la 6.06.2002: „Procurile autentificate, conform legii, de autoritățile administrației publice
locale sunt echivalate cu procurile autentificate notarial”
[6]
. Pe cale de consecință, autentificarea
procurii sau a u
nui alt document care emană de la un particular, de către un notar privat, conferă
documentului caracter oficial, ca și în cazul autentificării
acestuia
de către un notar public.

De asemenea, în cazul documentelor care emană de la particulari, ce au fost a
utentificate
conform legii, nu are relevanță
locul
unde se afla documentul în momentul falsificării sale: la
sediul unei persoane juridice de drept public sau la domiciliul particularului de la care emană
documentul. Indiferent de localizarea sa, odată ce
a parcurs procedura autentificării, documentul
nu
–
și poate pierde calitatea de document oficial.

În al doilea rând, documentele
care emană de la particulari
trebuie considerate documente
oficiale atunci când asemenea documente sunt primite oficial de perso
ana juridică de drept public,
după care se află la dispoziția acestei persoane în legătură cu soluționarea problemei reprezentând

80

obiectul de referință a
l
documentelor primite (de exemplu, plângerea sau denunțul cu privire la
pregătirea
sau săvârșirea unei
infracțiuni
depus
e
la poliție).

Într
–
un alt context, anterior
am consemnat
că N.I. Pikurov și L.A. Bukalerova consideră că
una din trăsăturile indispensabile ale documentului oficial este
crearea
acestuia de către o persoană
fizică sau juridică împuternic
ită de stat
[25
7
, p.28]
. Dezvoltând ideea, A.Rarog și L.Bukalerova
susțin că creator al unui document oficial poate fi doar persoana juridică, indiferent de forma
juridică de organizare și tipul de proprietate, care produce, publică și difuzează diverse ca
tegorii de
exemplare obligatorii de documente
[39
7
]
. Rezultă că o cerere, care
provine
de la o persoană
fizică, primită de persoana juridică de drept public competentă și aflată la dispoziția acesteia, poate
să nu fie considerată document oficial?

Opinia n
oastră este alta. Nu este necesar ca o cerere sau un alt document, ce provine de la o
persoană fizică, neapărat să fie întocmit pe o imprimată tipizată (având o mențiune cu privire la
imprimare), pentru a
–
l considera document oficial. Document oficial poat
e fi și o cerere simplă
neavând la bază o cerere
–
model sau având la bază un model de cerere (formular) multiplicat
,
fără
ca acel model să aibă vreo mențiune cu privire la imprimare. Unui asemenea document caracter
oficial îi va conferi primirea lui de cătr
e persoana juridică de drept public, în vederea soluționării
problemei corespunzătoare. Iar existența sau lipsa unei imprimate tipizate, ca suport al
documentului, trebuie considerată cu totul irelevantă
[34
7
]
.

O asemenea concluzie rezultă
,
inclusiv
,
din a
naliza Legii Republicii Moldova cu privire la
petiționare, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 19.07.1994
[13]
, precum și a Hotărârii
Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea Instrucțiunilor privind ținerea lucrărilor de
secretariat referit
oare la petițiile persoanelor fizice, adresate organelor de stat, întreprinderilor,
instituțiilor și organizațiilor din Republica Moldova
, nr.208 din 31.03.1995
[41]
. Aceste acte
normative nu stabilesc restricții care ar impune întocmirea cererii, reclamaț
iei, propunerii, sesizării
sau a altor asemenea documente pe o imprimată tipizată.

În concluzie, nu putem agrea opinia lui N.I. Pikurov și L.A. Bukalerova că documentul
oficial este exclusiv documentul creat de către o persoană fizică sau juridică împutern
icită de stat.
Aceasta nu poate fi considerată trăsătură indispensabilă a documentului oficial. Astfel, s
–
ar face
abstracție de voința legiuitorului (se are în vedere voința legiuitorului moldovean). Or, conform
alin.(1) art.6 al Legii Republicii Moldova p
rivind accesul la informație, adoptate de Parlamentul
Republicii Moldova la 11.05.2000
[27]
, informații oficiale sunt considerate toate informațiile
aflate în posesia și la dispoziția furnizorilor de informații, care au fost elaborate, selectate,
prelucrat
e. sistematizate și/sau adoptate de organe ori persoane oficiale
sau puse la dispoziția lor în
condițiile legii de către alți subiecți de drept.

81

Într
–
o altă ordine de idei, după cum s
–
a putut vedea anterior, N.I. Pikurov și L.A. Bukalerova
consideră că una
din trăsăturile indispensabile ale documentului oficial este atestarea de un
asemenea document a faptelor având relevanță juridică
[25
7
, p.28]
.

În această privință, într
–
o speță din practica judiciară rusă s
–
a stabilit că fișele statistice nu
fixează fapt
e juridice, nici nu determină consecințe juridice, deci nu pot fi considerate documente
oficiale; de aceea, falsificarea fișelor statistice nu poate forma componența de fals în acte publice

[119]
.
Din cele menționate
rezultă că documentele oficiale trebuie
fie să fixeze fapte juridice, fie
să determine consecințe juridice.
Reiese
că
, în lipsa ambelor acestor posibilități,
documentul nu ar
putea fi considerat document oficial.

Practic, aceeași concluzie se desprinde din definiția noțiunii „document electroni
c”, formu
–
lată în art.2 al Legii Republicii Moldova cu privire la informatică, adoptat
e
de Parlamentul
Republicii Moldova la 22.06.2000
[29]
. Deși
este
definită noțiunea „document electronic”, și nu
noțiunea „document oficial”, prezintă interes mesajul sug
erat de formularea respectivă: „produs
informatic prin care se adeverește sau se preconizează un fapt, se confirmă un drept, se recunoaște
o obligație, se identifică o persoană juridică sau fizică etc.”

În mod regretabil, legiuitorul nu utilizează formulăr
i la fel de explicite vizavi de noțiunea
„document oficial”, noțiune specificată în unele norme penale. Astfel, în art.332 și 362
1
CP RM e
folosită simplamente sintagma „documente oficiale”. În opoziție, în art.359 și 361 CP RM se
utilizează sintagma „docu
mente oficiale care acordă drepturi sau eliberează de obligații”. În
legătură cu aceasta, întrebările care se impun sunt următoarele: este oare acordarea de către un
document oficial a drepturilor sau eliberarea de către acesta de obligații una și aceeași
cu atestarea
de către un document oficial a faptelor având relevanță juridică? Doar unele documente oficiale
sau toate documentele oficiale acordă drepturi sau eliberează de obligații?

Încercând să răspundem la aceste întrebări, vom menționa că, în opinia
lui R.Garraud, nu
există fals pedepsibil de lege atunci când înscrisul falsificat nu poate fi baza vreunui drept
[156,
p.169]
. Însă
,
această aserțiune nu ne facilitează prea mult
travaliul
: oricare document sau numai
documentul oficial poate fi baza unui d
rept? O asemenea întrebare este firească mai ales pe fondul
unui exemplu ce ține de dreptul comparat: conform art.275 din Codul penal al Letoniei
[3
1
1
]
, se
stabilește răspunderea penală pentru falsificarea unui document (nu neapărat
a
un
ui
document
oficial
) care conferă drepturi sau eliberează de obligații. Rezultă că funcția de acordare a
drepturilor sau de eliberare de obligații nu este o funcție exclusivă a documentului oficial. Faptul
că un document acordă drepturi sau eliberează de obligații nu înseamn
ă în mod automat că acel
document este un document oficial.

82

Spre această concluzie ne conduce și textul alin.3 art.288 din Codul penal român din 1968:
„Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de
con
secințe juridice”. Referindu
–
se la
această
dispoziți
e
, G.Potrivitu afirmă, pe bună dreptate, că se
au
în vedere, de exemplu, biletele emise de o agenție particulară de impresariat artistic ori tichetele
emise
de o societate de transport; deci, este vorba d
espre anumite înscrisuri sub semnătur
ă
privată
[3
4
2
]
.

Rezultă că producătoare de consecințe juridice sunt nu numai documentele oficiale. De
altfel, faptul că o asemenea calitate o au documentele oficiale reiese din alin.1 art.288 din Codul
penal român din
1968: „Falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii
sau prin alterarea lui în orice alt mod, de natură să producă consecințe juridice”. Astfel, se învede
–
rează că producerea de consecințe juridice ar putea fi o notă carac
teristică a noțiunii „document
oficial”.

Într
–
o speță din practica judiciară rusă se arată că răspunderea conform art.196 din Codul
penal al RSFSR (corespunde cu art.361 CP RM) se aplică pentru falsificarea acelor documente
care au relevanță juridică
[116]
. Dar
,
în art.361 CP RM se face referire la documentele oficiale
care acordă drepturi sau eliberează de obligații. În acest sens, este oare corectă echivalarea
documen
telor ce comportă relevanță juridică cu documentele oficiale care acordă drepturi sau
el
iberează de obligații? Se reduce oare relevanța juridică a documentului oficial la acordarea de
drepturi sau eliberarea de obligații?
Întrebăm, p
entru că, după unii doctrinari, document oficial este
a
cel
document
care atestă fapte juridice, acordă drepturi
sau eliberează de obligații
ori
care
produce alte consecințe juridice sau raporturi juridice
[2
30
, p.750]
.

Considerăm acest punct de vedere mai reușit decât cel reprodus de către B.V. Voljenkin,
potrivit căruia documente oficiale sunt acele documente care
atestă evenimente sau fapte având
relevanță juridică și care produc consecințe juridice corespunză
toare sau acordă drepturi, impun
obligații sau eliberează de obligații
[20
2
, p.505]
. Conceptul „acordarea de drepturi sau eliberarea
de obligații” nu poate
fi unul complementar conceptului „producerea de consecințe juridice”. Între
cele două concepte există relația de tipul „parte
–
întreg”.
Constatarea
e fire
a
sc
ă
, întrucât conse
cin
–
țele (efec
tele) unui act
–
fie că acesta are înțelesul de „negotium”, fie că
are înțelesul de „instru
–
mentum”
–
îl reprezintă drepturile sau obligațiile născute, modificate ori stinse datorită acelui act.

În acest plan, nu putem să nu prezentăm cu titlu de exemplu opinia lui Gh.Beleiu: „Prin
efectele actului juridic civil se înțel
eg drepturile subiective și obligațiile civile la care dă naștere,
pe care le modifică sau stinge un asemenea act”
[129, p.166]
. Opinia dată se întemeiază sub aspect
normativ. De exemplu, conform art.195 din Codul civil al Republicii Moldova, actul juridic
civil
este manifestarea de către persoanele fizice și juridice a voinței îndreptate spre
nașterea, modifi
–
carea sau stingerea drepturilor și obligațiilor civile
. Evident, conceptul „acordarea de drepturi sau

83

eliberarea de obligații” se subsumează conceptu
lui mai larg „nașterea, modificarea sau stingerea
drepturilor și obligațiilor”.

În concluzie la cele menționate
:
noțiunea „document oficial” din art.332 (și 362
1
) CP RM are
o întindere mai mare decât noțiunea „document oficial care acordă drepturi sau elib
erează de
obligații” din art.361 (și 359) CP RM. Tocmai pentru că prima noțiune nu e restrânsă prin adaosul
„care acordă drepturi sau eliberează de obligații”, care marchează cea de
–
a noua noțiune. De aceea,
nu oricare document oficial acordă drepturi sau
eliberează de obligații. În art.332 (și 362
1
) CP RM,
prin „document oficial” se au în vedere și acele documente oficiale care nu acordă drepturi, nici nu
eliberează de obligații. Însă
,
chiar și în această ipoteză documentele oficiale își păstrează calitat
ea
de a produce consecințe juridice.

Deci, până la urmă, au dreptate N.I. Pikurov și L.A. Bukalerova, când susțin că una din
trăsăturile indispensabile ale documentului oficial este atestarea de un asemenea document a
faptelor având relevanță juridică.

În

alt context, ca trăsătură indispensabilă a documentului oficial, aceiași doi autori specifică
circuitul documentului în cadrul unui sistem de înregistrare, evidență strictă și control al circulației

[25
7
, p.28]
.

În legătură cu aceasta, este necesar
a
cons
emna că, în conformitate cu alin.(1) art.8 al Legii
cu privire la informatizare și la resursele informaționale de stat, documentarea informației este o
condiție obligatorie
pentru includerea informației în resursele informaționale de stat; documentarea
inf
ormației se efectuează de autoritățile administrației publice abilitate.

Așadar, informația oficială, având ca suport documentul oficial, se supune unui anume regim
juridic al circuitului. Acest regim presupune existența unui sistem de înregistrare a infor
mației
oficiale pe diferite suporturi, precum și adoptarea unor măsuri de protecție împotriva falsificării
sau a altor manifestări ale circulației ilegale a documentelor oficiale. Faptul că prevederea de la
alin.(1) art.8 al Legii cu privire la informatiza
re și la resursele informaționale de stat se referă
tocmai la documentele oficiale se confirmă prin anumite indicii.

De exemplu, potrivit alin.(1) art.9 al aceleiași legi, lista datelor personale incluse în resur
sele
informaționale de stat, modul de colec
tare, păstrare și utilizare a datelor se stabilește de către
Guvern. S
–
ar părea că acest indiciu infirmă, dar nu confirmă supoziția noastră. Totuși, nota nece
–
sară de claritate o asigură dispoziția alin.(2) art.9 al Legii cu privire la informatizare și la
resursele
informaționale de stat: „Surse ale datelor personale sunt
documentele oficiale
(sublinierea ne
aparține
–

n.a.
) ce vizează subiectul datelor personale”. În alți termeni, se au în vedere nu oricare
date personale, nu date personale din oricare doc
umente. Se au în vedere doar datele personale
care au ca suport documentele oficiale. Chiar dacă, inițial, asemenea date erau fixate pe documente

84

private neavând un caracter oficial, apare necesitatea ca astfel de documente să se fi convertit
ulterior în d
ocumente oficiale, să fi intrat în circuitul documentelor oficiale. Numai astfel datele
personale pot deveni obiect de evidență în cadrul resurselor informaționale de stat.

Privitor la un alt indiciu, care confirmă faptul consemnat mai sus, ne
–
am pronunțat
în una din
publicațiile noastre: „Privitor la momentul convertirii documentului privat în document oficial, am
menționat că acesta constă în punerea documentului privat la dispoziția organelor ori per
soa
nelor
oficiale în condițiile legii. Ca exemplu de
act normativ, care stabilește „condițiile legii” în ipoteza
consemnată, poate fi adusă Hotărârea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea
Instrucțiunilor privind ținerea lucrărilor de secretariat referitoare la petițiile persoanelor fizice,
adresate
organelor de stat, întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor din Republica Moldova
,
nr.208 din 31.03.1995
. Din conținutul acestui act normativ rezultă că înregistrarea de către can
ce
–
larie pe fișele de evidență și control a informației, referitoar
e la petiția primită, marchează acel
moment când petiția (ca document privat) este pusă la dispoziția organului sau persoanei oficiale.

Prin analogie, putem interpreta că momentul înregistrării documentului privat de către orga
nul

sau persoana oficială es
te momentul convertirii documentului privat în document oficial”
[
35
7
]
.

Conform alin.(3) art.11 din amintita lege, resursele informaționale de stat se divizează în
resurse informaționale de bază, departamentale și teritoriale. În art.12 al Legii cu privir
e la infor
–
matizare și la resursele informaționale de stat se
menționeaz
ă că resursele informaționale de bază
se constituie din: a) Registrul de stat al populației; b) Registrul de stat al unităților de drept;

c) Sistemul național informațional geografic.

În unele cazuri, criteriul departamental și cel teritorial sunt îmbinate în vederea asigurării
evidenței informațiilor oficiale. Astfel, de exemplu, conform art.12 al Legii Republicii Moldova cu
privire la Sistemul informațional integral automatizat de ev
idență a infracțiunilor, a cauzelor
penale și a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la
29.05.2003
[
35]
, înregistrarea centralizată și evidența unică a infracțiunilor și a cauzelor penale se
efectuează după cr
iteriile teritoriale și departamentale.

Analizând cele menționate, ajungem la concluzia că circuitul documentului în cadrul unui
sistem de înregistrare, evidență strictă și control al circulației trebuie considerat trăsătură indispen
–
sabilă a documentului
oficial. Mai mult, această trăsătură reprezintă o diferență specifică, ce
permite distingerea documentului oficial în raport cu documentul care nu are caracter oficial.

În final, reieșind din prevederile art.6 „Informațiile oficiale” al Legii privind acces
ul la
informație, precum și luând în considerație concluziile pe care le
–
am conturat mai sus, susținem că
prin „document oficial” trebuie de înțeles documentul care:

85

1)

conține informații care au fost elaborate, selectate, prelucrate, sistematizate și/sau ad
op
–
tate de organe ori persoane oficiale sau puse la dispoziția lor în condițiile legii de către alți subiecți
de drept;

2)

atestă fapte având relevanță juridică;

3)

circulă în cadrul unui sistem de înregistrare, evidență strictă și control al circulației.

Recoma
ndăm legiuitorului ca această definiție să
–
și găsească locul în Capitolul XIII
„Înțelesul unor termeni sau expresii în prezentul Cod” din Partea Generală a Codului penal.

B.

Documentul de importanță deosebită fals

La lit.c) alin.(2) art.361 CP RM legiuitorul
circumstanțiază calitatea agravantă a obiectului
material al infracțiunii corespunzătoare
–
„document de importanță deosebită fals”. Nu există o
interpretare oficială
–
legală sau judiciară
–
a noțiunii de document de importanță deosebită.

De aceea, în c
ele ce urmează vom încerca să interpretăm doctrinar noțiunea în cauză. Aceasta
pentru a cunoaște cu exactitate ipoteze
le

în care
devine aplicabilă prevederea de la lit.c) alin.(2)
art.361 CP RM.

Vom începe cu aceea că, la alin.(2) art.360 CP RM, se utilize
ază noțiunea „documente
importante ale persoanelor fizice”. Care este corelația dintre cele două noțiuni legale: de parte
–
întreg sau de echipolență? Răspunsul la această întrebare ne va ajuta să înțelegem natura juridică a
noțiunii „document de importanță
deosebită”. Pentru aceasta, e mai facil să
identificăm,
întâi de
toate
,
natura juridică a noțiunii „documente importante ale persoanelor fizice”. Or, această noțiune
își dovedește prezența nu doar în legea penală autohtonă, dar și în legile penale ale Fede
rației
Ruse, Ucrainei, Republicii Belarus etc. Potențialul doctrinelor penale din aceste țări ne va înlesni
travaliul științific de identificare a naturii juridice a noțiunii „documente importante ale
persoanelor fizice”. În contrast, practic, în nici una
din legile penale ale celor trei state nu se folo
–
sește noțiunea „document de importanță deosebită”. De aceea, concluziile de rigoare ale prezen
–
tului studiu își vor găsi validarea exclusiv în conjunctura juridică penală a Republicii Moldova.

Acordând prio
ritate opiniilor exprimate în știința dreptului penal național, menționăm că prin
„documente importante ale persoanelor fizice”
A.Borodac
înțelege „documentele care certifică
personalitatea posesorului, vechimea în muncă, studiile etc. Din acestea fac part
e atestatul sau dip
–
loma de studii, livretul militar, carnetul de muncă, permisul de conducere, legi
ti
mația de funcțio
nar
al autorității publice, licența care conferă dreptul de a practica antrepre
no
riatul etc.”
[130, p.567].

Același autor raportează
la noțiunea, pe care o definește, buletinul de identitate. Însă, oarecum
surprinzător, consideră că pașaportul este o varietate a buletinului de identitate
[130, p.567]
. Iar

86

aceasta vine în contradicție cu prevederile normative în materie de acte de identi
tate (așa cum vom
vedea
infra
), dar și cu pozițiile altor doctrinari.

Astfel, de exemplu, C.Gurschi este de părere că „prin documente importante ale persoanei
fizice” se are în vedere: buletinul de identitate; pașaportul; permisul de ședere; documentul de
căsătorie; documentele ce atestă studiile persoanei, locul de muncă și funcția ocupată, dreptul de a
exercita o activitate; documentele de identitate ce oferă înlesniri speciale
[128, p.578]
. Cu excepția
licenței, care conferă dreptul de a practica activit
ate de întreprinzător, celelalte componente ale
listei documentelor indicate sunt practic aceleași
pe care le numește
A.Borodac. Deși, este foarte
posibil ca prin „document ce atestă dr
eptul de a exercita activitate”
C.Gurschi să fi avut în vedere
și o ase
menea licență.

După T.Carpov, prin „documente importante ale persoanei fizice” se are în vedere buletinul
de identitate și „orice alt document care poate adeveri persoana sau unele atribute, ca cele de
serviciu etc. De exemplu: livretul militar, atestatul
sau diploma de studii, carnetul de muncă, legiti
–
mația de pensionar, licența ce conferă dreptul de a practica antreprenoriatul etc. Aceste documente
personale au un caracter oficial. Importanța lor urmează a fi apreciată de către instanța de
judecată”
[140
, p.761]
. În primul rând, T.Carpov omite să evidențieze pașaportul ca document
important al persoanei fizice. În al doilea rând, utilizează pe alocuri o terminologie defectuoasă (de
exemplu, „document care poate adeveri persoana”).

Totodată, autorul menți
onat
susține
că documentul important al persoanei fizice este un
docu
ment oficial. Deci, nu este un document privat. Această constatare contribuie la clarificarea
esenței juridice a noțiunii „documente importante ale persoanei fizice”.
În același context
,
nu
putem trece cu vede
rea aprecierea, conform căreia importanța respectivelor documente se
estimează de către instanța de judecată.

Astfel, există pericolul ca, în procesul de interpretare a legii penale, instanța de judecată,
având o prea mare marjă de
acțiune, să depășească limitele rezonabile ale interpretării. De
asemenea, pare a nu fi respectată cerința ca „legea (în general, nu neapărat legea penală) … să fie
suficient de accesibilă și precisă pentru a permite cetățenilor să o cunoască și să
–
și re
glementeze
conduita în raport cu prevederile sale”
[158, p.62]
.

Totuși, nu putem să nu observăm că opinia reprodusă de T.Carpov aproape coincide cu cea a
lui A.S. Nikiforov. Acesta din urmă consideră că, pe lângă pașaport, noțiunea „document personal
impor
tant” se referă la: „legitimația de pensionar; carnetul de muncă; legitimația de decorare cu
ordin; licența care conferă dreptul de practicare a activității de întreprinzător; actul de vânzare
–
cumpărare a unei case; permisul de conducere etc. Aceste docum
ente personale au un caracter
oficial. Importanța lor este apreciată de instanța de judecată”
[22
7
, p.749; 27
3
, p.433]
. În același

87

timp, nu poate să nu ridice întrebări poziția lui A.S. Nikiforov de a
fi
considera
t
, în calitate de
document personal importa
nt, actul de vânzare
–
cumpărare a unei case. Rezultă că prin „documente
personale importante” se are în vedere nu neapărat documentele privitoare la o anumită persoană
fizică; important este ca documentele să aparțină acelei persoane fizice. O asemenea pozi
ție ar fi
funcțională în contextul juridic al Republicii Moldova, dar ar fi vulnerabilă în contextul juridic al
Federației Ruse: în alin.2 art.325 din Codul penal al Federației Ruse se utilizează noțiunea
„важный личный документ”. Aceea
și noțiune se folose
ște în alin.3 art.357 din Codul penal al
Ucrainei și în art.378 din Codul penal al Republicii Belarus. În legătură cu aceasta,
pare
nesigur

semnul
echivalenț
ei între
noțiunil
e
„documente importante ale persoanei fizice” și „documente
per
sonale importante”
. Or, termenul „personal” este definit duplicitar sub aspect literar: „care
apar
ține unei anumite persoane, privitor la o anumită persoană”
[146, p.783]
. În ce ne privește,
considerăm că noțiunii „documente importante ale persoanei fizice” îi corespunde s
ensul „care
aparține unei anumite persoane”; noțiunii „
важный личный документ”
îi corespunde sensul
„priv
i
tor la o anumită persoană”. Despre aceasta mărturisește implicit echivalentul în limba rusă a
noțiunii „documente importante ale persoanei fizice”,
utilizate la alin.(2) art.360 CP RM: „важные
документы физических лиц”. Sub acest aspect, remarc
ăm o diferență de concepție dintre poziția
legiuitorului moldovean, pe de o parte, și poziția legiuitorului rus, ucrainean și bielorus, pe de altă
parte.

Actul
de vânzare
–
cumpărare a unei case este un document important al persoanei fizice,
pentru că aparține unei persoane fizice. Însă, un asemenea act nu este un act personal, pentru că nu
privește o persoană, dar un bun.

Trebuie de menționat că concepția legiuit
orului moldovean a suferit schimbări: în alin.3
art.208 CP RM din 1961 se utiliza formula „documente personale importante”. Astfel, sfera de
apli
care a alin.(2) art.360 CP RM este mai vastă decât sfera de aplicare a alin.3 art.208 CP RM

din 1961.

Revenin
d la examinarea opiniilor doctrinare, menționăm că, din punctul de vedere al lui
O.A. Ciuvakov, prin „documente personale importante” se înțelege pașaportul și documentele care
atestă anumite fapte și evenimente semnificative în viața unei persoane (diplom
a de absolvire;
certificatul de căsătorie; legitimația de decorare cu ordin; certificatul de naștere etc.), precum și
documentele care acordă drepturi sau eliberează de obligații (certificatul medical; permisul de
intrare pe teritoriul întreprinderii, inst
ituției sau organizației; permisul de conducere; legitimația de
lichidator al avariei de la CAE Cernobâl etc.)
[3
20
, p.675]
. Astfel, s
–
a încercat o clasificare a
documentelor personale importante, având relevanță pentru înțelegerea esenței juridice a noțiu
nii
„documente importante ale persoanei fizice”: 1) pașaportul; 2) documentele care atestă anumite

88

fapte și evenimente semnificative în viața unei persoane; 3) documentele care acordă drepturi și
eliberează de obligații.

În opinia lui A.V. Șidlovski, la no
țiunea „documente personale importante” se raportează:
pașaportul; livretul militar; certificatul de naștere; diploma de absolvire sau un act de studii; dip
–
loma și atestatele de conferire a gradelor științifice sau a titlurilor științifico
–
didactice; carn
etul de
muncă; permisul de conducere; legitimația de pensionar; legitimația de serviciu etc.
[2
50
, p.815].

Deși nu presupune o distribuire pe clase a categoriilor de documente personale importante, această
opinie nu diferă prea mult de cea a lui O.A. Ciuva
kov.

Nu se distinge prin originalitate nici viziunea lui Z.A. Neznamova. A
utoarea
consideră că
documente personale importante sunt: pașaportul; diploma de absolvire; permisul de conducere;
livretul militar; carnetul de muncă; legitimația de pensionar etc.

[29
4
, p.696].
Mai redusă este lista
de documente personale importante prezentată de A.V. Kladkov: pașaportul; livretul militar; actul
de studii; legitimația de pensionar etc.
[
30
2
, p.482].

N.G. Ivanov încearcă să definească noțiunea „documente personale im
portante”: docu
men
–
tele oficiale care acordă unei persoane drepturi sau o eliberează de obligații (livretul militar, carne
–
tul de muncă, actul de studii, legitimația de invalid etc.)
[19
3
, p.697]
. Dar
,
sintagma „documente
oficiale care acordă drepturi sau
eliberează de obligații” este utilizată în alin.(1) art.361 CP RM.
Ea are un caracter constitutiv pentru noțiunea „document de importanță deosebită” din prevederea
de la lit.c) alin.(2) art.361 CP RM. Iar această
din
u
rmă
noțiune are un caracter circumsta
nțial,
suprapunându
–
se conținutului constitutiv al noțiunii „documente oficiale care acordă drepturi sau
eliberează de obligații”. Dacă această noțiune cu caracter constitutiv are, în opinia lui N.G. Ivanov,
același înțeles cu noțiunea „documente personale
importante”, atunci
,
dezvoltând ideea, prin
„documente de importanță deosebită” ar trebui să se înțeleagă „documente personale importante de
importanță deosebită”. Ceea ce ar fi absurd. De aceea, nu putem sprijini punctul de vedere a
l

acestui autor.

În op
inia lui S.V. Maximov, în afară de pașaport, noțiunea „documente personale impor
–
tante” se referă la: a) documentele care îndeplinesc funcția de pașaport în raport cu anumite cate
–
gorii de persoane (certificatul de naștere, livretul militar, legitimația de
pensionar etc.); b) docu
–
men
tele care îndeplinesc funcția de pașaport în unele țări (permisul de conducere, carte
l
a asigura
–
tu
lui etc.); c) alte documente care se consideră documente personale importante, ținând seama de
practica statornicită de aplicar
e a normelor de drept (diploma de absolvire, diplomele și atestatele
de conferire a gradelor științifice sau a titlurilor științifico
–
didactice, legitimația de serviciu, carne
–
tul de muncă etc.)
[22
8
, p.737; 29
7
, p.648]
.

89

Apreciem critic această încercare
de clasificare a documentelor personale importante prin
prisma compatibilității cu realitățile juridice ale Republicii Moldova. Într
–
adevăr, conform
Ordinului Ministerului Afacerilor Interne de aprobare a listei de temeiuri și documente care atestă
aparten
ența la cetățenia Federației Ruse, nr.210 din 5.05.1993
[68]
, documentele, specificate la
lit.a) a clasificării propuse de S.V. Maximov, îndeplinesc în Federația Rusă funcția de pașaport în
raport cu anumite perso
ane. Însă, în Republica Moldova
o asemenea
situație este de neconceput.
Aceasta întrucât în Republica Moldova nu pașaportul, dar buletinul de identitate este în principal
actul de identitate utilizat pe teritoriul țării. De asemenea, certificatul de naștere, livretul militar,
legitimația de pension
ar sau alte astfel de documente nu pot fi considerate îndeplinind funcția de
pașaport. În același timp, merită atenție opinia lui S.V. Maximov, conform căreia permisul de
conducere, cartela asiguratului etc., servind ca acte de identitate în țara de origin
e a titularului,
continuă să aibă aceeași funcție de identificare a titularului în afara țării de origine. Deci, pot fi
considerate documente personale importante.

În opinia lui N.I. Vetrov, documente personale importante sunt pașaportul, precum și „alte
d
ocumente care certifică identitatea titularului, confirmând drepturile subiective ale acestuia sau
informațiile relevante pentru el: livretul militar; legitimația de serviciu; carnetul de muncă;
legitimația de pensionar; actul de studii etc.”
[
29
5
,
p.
695]
.
Până aici, punctul de vedere a lui

N.I. Vetrov nu se deosebește mult de unele opinii prezentate anterior (de exemplu, de cea a lui
O.A. Ciuvakov). Mai interesantă este continuarea ideii lui N.I. Vetrov: „Sustragerea documentului
care are un caracter patr
imonial, în scopul obținerii ulterioare a unor bunuri, se califică drept
pregătire de escro
che
rie”
[29
5
, p.695]
. Ceea ce sugerează autorul citat este că documentul cu
caracter patrimonial nu poate fi considerat document personal, întrucât privește patrim
oniul, nu
persoana. Astfel, opinia lui N.I. Vetrov este disonantă cu cea exprimată de către A.S. Nikiforov,
care afirmă că actul de vânzare
–
cumpărare a unei case trebuie considerat document personal
important. În același timp, opinia lui N.I. Vetrov ne aju
tă să formulăm concluzia că noțiunea
„document de importanță deosebită” (utilizat la lit.c) alin.(2) art.361 CP RM) înglobează două
noțiuni complementare între ele: 1) document personal de importanță deosebită; 2) document
patrimonial de importanță deosebi
tă.

Această concluzie a noastră e sprijinită de aserțiunea lui Iu.A. Krasikov, conform căreia
documentele personale importante sunt pașaportul, precum și alte documente importante cu
caracter nepatrimonial
,
eliberate de autoritățile administrației publice
sau de organizațiile obștești
ori comerciale, documente care atestă identitatea titularului, stagiul de muncă al acestuia, studiile
lui etc.
[23
1
, p.892].

90

În alt context, nu putem să nu privim cu reticență părerea exprimată de T.Carpov: „…
accepțiunile s
intagmei „acțiunile săvârșite referitor la un document de importanță deosebită” sunt
elucidate în comentariul la art.360 CP RM”
[140, p.763]
. În alți termeni, acest autor pune semnul
echivalenței între noțiunile „document de importanță deosebită” și „docum
ent important al
persoanei fizice”. Este adevărat că un document important al persoanei fizice poate fi un document
personal sau un document patrimonial. Însă, pe de altă parte, nu trebuie să uităm că un document
de importanță deosebită poate
să
aparțin
ă
n
u neapărat unei persoane fizice. El poate
să
aparțin
ă
și
unei persoane juridice. Prin această prismă, amint
im
că A.Borodac și C.Gurschi raportează licența,
ce conferă dreptul de practicare a activității de întreprinzător, la noțiunea „documente importante
ale persoanelor fizice”. Este corect. Însă
,
activitatea de întreprinzător, desfășurată de o persoană
juridică, poate fi de asemenea confirmată printr
–
o licență. De aceea, licența respectivă nu poate fi
considerată exclusiv un document important al persoane
i fizice. Ea poate fi catalogată ca docu
–
ment de importanță deosebită aparținând unei persoane fizice sau unei persoane juridice. Desigur,
nu numai licența, dar și alte acte de relevanță comparabilă pot fi catalogate la fel: decizia de
înregistrare a perso
anei juridice sau a întreprinzătorului individual (conform Legii Republicii
Moldova privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice și a întreprinzătorilor individuali,
adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 19.10.2007
[39]
); certificatul de ur
banism
(conform Legii Republicii Moldova privind principiile urbanismului și a amenajării teritoriului,
adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 17.05.1996
[20]
); certificatul de atribuire a codului
fiscal sau certificatul de înregistrare fiscală (con
form Regulamentului Ministerului Finanțelor al
Republicii Moldova cu privire la atribuirea codului fiscal, nr.9 din 28.06.2001
[51]
) etc.

În altă privință, în literatura de specialitate a fost exprimată părerea că nu este un document
personal important ace
l document care a fost eliberat nu de către o autoritate publică, dar de către
o întreprindere, instituție sau organizație în cadrul căreia activează titularul documentului
[
22
9
,
p.816]
. Acest punct de vedere
, pe care îl sprijinim,
vine în discordanță cu c
el exprimat de

Iu.A. Krasikov. În legătură cu aceasta, este oportun a menționa că în știința dreptului penal se
afirmă
,
pe bună dreptate
,
că principiul legalității impune interpretarea strictă, chiar restrictivă a
legii penale, conform regulilor „
poenalia
sunt restringenda
” și „
poenalia sunt strictissmae
interpre
tationis
”, care nu permit extinderea acestei legi la situații sau fapte neavute în vedere de
legiuitor
[137, p.49, 50; 125, p.67]
.

Este justificat
a limita documentele personale importante numai l
a cele eliberate
de autori
tă
țile
publice. Pentru a scoate în evidență că aceste documente sunt cu adevărat importante. Dacă însă o
oarecare legitimație de serviciu, eliberată de o întreprindere, este pusă la același nivel cu pașa
por
–
tul, apare fireasca
întrebare: care documente personale nu intră în categoria celor importante?

91

Asemenea reflecții sunt de o pertinență mai pronunțată în contextul analizei noțiunii „docu
–
ment de importanță deosebită”: legiuitorul are în vedere nu un document oarecare, nici u
n oarecare
document important, dar un document de importanță deosebită. Deci, legiuitorul sugerează că, in
–
ter
pret
ând
ace
a
st
ă

noțiun
e
, trebuie să se facă deosebirea dintre documente
le de importanță deose
bi
tă
și documentele de importanță mai mică. Sub ac
est aspect, este pe deplin justificat ca docu
mente de
importanță deosebită să fie considerate numai documentele eliberate de autoritățile publice.

Iată de ce, suntem de acord cu părerea că prin „documente de importanță deosebită” trebuie
de înțeles: bulet
inul de identitate; pașaportul; livretul militar; diplomele de absolvire a instituțiilor
de învățământ etc.
[136, p.726].
Totodată,
în viziunea noastră,
exemplele de documente de impor
–
tanță deose
bită trebuie să denote că documentul de acest gen poate
să
aparțin
ă
nu numai unei
persoane fizice, dar și unei persoane juridice. Că documentul de importanță deosebită poate avea
nu doar un caracter personal, dar și unul patrimonial.

După A.Borodac, documente de importanță deosebită sunt: atestatele de doctor în ș
tiințe sau
profesor universitar; imprimatele organelor supreme de stat; pașapoartele diplomatice etc.
[130,
p.569].
Un ase
me
nea punct de vedere nu poate fi susținut: de ce doar pașapoartele diplomatice să
fie considerate document de importanță deosebită?
Care sunt temeiurile
de
a nu considera
document de impor
tanță deosebită pașaportul de serviciu, pașaportul cetățeanului Republicii
Moldova, pașaportul pentru apatrizi? De exemplu, pașaportul diplomatic se eliberează președin
te
–
lui Camerei de Comerț și I
ndustrie. Iar pașaportul de serviciu se eliberează, de exemplu, direc
to
ru
–
lui Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupție. Ar fi cu totul contraproductiv
să

face
m
speculații pe marginea importanței comparative a celor două funcții de stat.
Ceea ce
deno
tă
cât de fragilă este linia de demarcare dintre semnificația pașaportului diplomatic și semnifi
cația
altor specii de pașapoarte. Prin urmare,
vom
exagera
dacă vom
afirma că nu oricare pașaport, ci
numai pașaportul diplomatic îndeplinește exi
gențele unui document de importanță deosebită
[35
4
].

Bineînțeles, nu se integrează noțiunii de document de importanță deosebită noțiunea
„imprimată a organului suprem de stat”. Chiar însuși A.Borodac recunoaște că „document” și
„imprimată” sunt două noțiun
i diferite
[130,
p.
566]
.

În
tru a
înțelege natur
a
juridic
ă
a noțiunii „document de importanță deosebită”, este necesar
să apelăm la experiența Republicii Belarus. Anterior am menționat că în legea penală bielorusă nu
se utilizează noțiunea „document de impo
rtanță deosebită”. Totuși, la alin.2 art.377 al Codului
penal al Republicii Belarus se folosește locuțiunea „documentele părții de stat din Fondul Național
de Arhivă, alte documente ale Fondului Național de Arhivă transmise spre păstrare statului,
document
ele oficiale de importanță deosebită”.

92

Interpretând noțiunea „documentele oficiale de importanță deosebită”, A.V. Șidlovski
mențio
nează
că are în vedere numai documentele care emană de la autorități publice
[250
, p.813]
.
Cineva ar putea replica că aceas
tă concluzie rezultă din aceea că este vorba de documente oficiale
de importanță deosebită. Opinie greșită, pentru că autorul consemnat înțelege prin „document
oficial” și documentul aparținând persoanei fizice sau juridice, perfectat și legalizat în ordin
ea
stabilită, astfel încât să i se confere caracter public
[2
50
, p.812]
.

În continuare, A.V. Șidlovski opinează că documente oficiale de importanță deosebită
trebuie considerate documentele cu grad de acces limitat și documentele în original reprezentând
a
ctele normative (semnate de către persoanele abilitate din cadrul autorităților publice)
[2
50
,
p.813]
. În context, merită a fi menționat că, de exemplu, în art.170 din Codul penal al Filipinelor
se stabilește răspunderea penală pentru falsificarea document
elor legislative
[42
6
]
.

Sprijinim poziția lui A.V. Șidlovski și
considerăm
că exemplele pe care ni le oferă sunt con
–
forme exigențelor pe care le
–
am determinat pentru noțiunea de document de importanță deosebită.

În planul dreptului comparat, mai există ex
emple când
falsificarea de documente
se circums
–
tanțiază falsificării unor documente de importanță deosebită. Astfel, potrivit art.189 din Codul
penal al Albaniei, se stabilește răspunderea penală pentru falsificarea cărților de identitate și a
pașapoartel
or (precum și a vizelor)
[42
5
]
. În Codul penal al Turciei un întreg compartiment
–

Capitolul IV din Titlul VI al Cărții a doua
–
este dedicat falsificării legitimațiilor, certificatelor de
naștere, pașapoartelor, licențelor, certificatelor sau declarațiilo
r
[31
8
]
. În Codul penal al Suediei
se
face deosebire î
ntre documentul de importanță redusă (recipisa de înregistrare a banilor în
numerar, factura de magazin sau o dovadă similară de primire a unor bunuri) (art.2 al Capitolului
XIV al Părții a doua) și doc
umentul de arhivă de stat important ori documentul de importanță
deosebită în domeniul comerțului (scrisoare de gaj vamală, acțiune, act de ipotecă) (art.3 al
Capitolului XIV al Părții a doua)
[32
3
]
.

În contextul dreptului penal al Republicii Moldova, este
util a se vedea cum este percepută
de practicieni noțiunea „document de importanță deosebită”.

De exemplu, într
–
un caz, G.S. a fost învinuit de confecționarea documentelor oficiale false în
următoarele circumstanțe: la 2.04.2007, ora 21.45, în urma efectu
ării percheziției la domiciliul
acestuia a fost depistat un pașaport care
,
conform raportului de constatare tehnico
–
științifică
,
s
–
a
dovedit a fi fals. G.S. a fost învinuit de comiterea faptei prevăzute la alin.(1) art.361 CP RM
[41
6
]
.
Nu este greu de obse
rvat că calificarea faptei imputate lui G.S.
nu este completă.
Nu și
–
a găsit
reflec
tare circumstanța agravantă de la lit.c) alin.(2) art.361 CP RM, deși în mod evident
pașaportul este un document de importanță deosebită.

93

Într
–
o altă speță, N.H. a fost con
damnat conform lit.c) alin.(2) art.361 CP RM, pentru deține
–
rea și folosirea unui document oficial de importanță deosebită. În fapt, fiind anterior deportată din
Turcia și având intenția de a intra din nou
în această țară
, în septembrie 2003 a făcut cunoșt
ință cu
un bărbat din or.Kirovograd (Ucraina), care a căzut de acord să
–
i confecționeze un pașaport
internațional contra sumei de 300$. Peste un timp, acest bărbat i
–
a înmânat lui N.H. un pașaport de
cetățean al Ucrainei pe numele lui G.O., în care era înc
leiată fotografia lui N.H.

Este deosebit de interesantă motivarea instanței de judecată, făcută în vederea fundamentării
aplicării prevederii de la lit.c) alin.(2) art.361 CP RM: „Pașaportul este documentul de bază al
cetățeanului care reglementează dispoz
ițiile generale de activitate și comportare a persoanei în
viața cotidiană. Numai prin prezentarea pașaportului cu atributele necesare deținătorul poate liber
să se deplaseze în toate statele lumii, are acces la instituțiile misiunilor diplomatice și alte
facilități
acordate, inclusiv la adresările de protejare a persoanei. La fel, numai la prezentarea pașaportului
persoana poate întocmi alte documente de importanță majoră, ca de exemplu: certificatul de înre
–
gis
trare a căsătoriei, adeverința de naștere a
copilului, adeverința de angajare la muncă, carnetul de
muncă, livretul militar. Numai la prezentarea pașaportului persoana fizică poate încheia tranzacții
financiar
–
economice,
poate
prim
i
credite bancare etc. În cazul sustragerii sau pierderii pașapor
tu
–
lui, deținătorul este practic lipsit de posibilitatea de a efectua careva măsuri, acțiuni care necesită a
fi legalizate oficial. De aceea, anume în virtutea celor menționate, învinuirea corect a considerat că
pașaportul este un document de importanță deose
bită”
[86]
.

O motivare
similară e formulată într
–
un
alt caz examinat de justiția penală moldovene
ască
[87]
.

Desigur, multe din cele relatate în motivarea instanței de judecată prezintă valoare. Iar
pașaportul este
,
incontestabil
,
un document de importanță
deosebită. Însă, nu putem să nu remar
–
căm confuzia care se face între pașaport și buletinul de identitate. Se creează impresia că cei care
au examinat cauzele corespunzătoare au cunoștințe foarte sumare despre conținutul Legii Repub
–
licii Moldova privind a
ctele de identitate din sistemul național de pașapoarte, adoptate de Parla
–
mentul Republicii Moldova la 9.11.1994
[14]
. Cum rezultă din art.3 al acestei legi, buletinul de
identitate este principalul act de identitate, destinat întrebuințării pe teritoriul
Republicii Moldova.
Cât privește pașaportul, în acord cu art.1 și 2 ale Legii privind actele de identitate din sistemul
național de pașapoarte, menirea acestuia este de a atesta ieșirea din Republica Moldova sau intra
–
rea în Republica Moldova. Aceasta o c
onfirmă și Legea Republicii Moldova cu privire la ieșirea și
intrarea în Republica Moldova, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 9.11.1994
[15]
.

Într
–
un alt caz, într
–
un comunicat al Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și
Corupției, ref
eritor la falsificarea permiselor de conducere, implicit se argumentează de ce
permisul de conducere trebuie considerat document de importanță deosebită: „… V.D., în rezultatul

94

acțiunilor ilegale, a cauzat un prejudiciu considerabil imaginii autorității
publice, precum și
modului de pregătire și calificare a conducătorilor auto din Republica Moldova, fapt care direct
duce și la sporirea numărului de accidente rutiere pe traseele țării”
[40
6
]
.

De asemenea, într
–
o speță din practica judiciară a Federației R
use se aduc argumente în
favoarea considerării adeverinței de înregistrare a mijlocului de transport în calitate de document
personal important. Suntem de părerea că acest exemplu este relevant în vederea identificării
catego
riilor de documente care sunt
desemnate de noțiunea „document de importanță deosebită”:
„Instanța de judecată a considerat că adeverința de înregistrare a mijlocului de transport, eliberată
pe numele lui Ș., este un document oficial care emană de la o autoritate publică. Însă
,
instanța
nu a
luat în seamă că acest document, ca și permisul de conducere, confirmă dreptul victimei de a se
folosi de automobilul său, deci este un document personal important. Sustragerea de către inculpat
a documentelor din apartamentul victimei demonstrează o
rientarea intenției lui de a
–
l priva pe Ș.
de drepturile sale. Inculpatul admitea că, în rezultatul acțiunilor sale, se va aduce atingere ordinii
de ținere a documentației oficiale. În astfel de împrejurări, sustragerea de la Ș. a adeverinței de
înregistra
re a mijlocului de transport, ca și sustragerea pașaportului și a permisului de conducere,
trebuie calificată conform alin.2 art.325 din Codul penal al Federației Ruse, ca sustragere de la
cetățean a unor documente personale importante”
[117]
.

Luând în con
siderație toate aceste exemple din practică, dar și
sintetizând
concluziile preala
–
bile formu
late
mai sus
pe marginea investigațiilor teoretice, propunem ca prin „docu
ment de
importanță deosebită”, în sensul dispoziției de la lit.c) alin.(2) art.361 CP R
M, să se înțeleagă
documentul oficial
–
național sau străin
–
care acordă drepturi sau eliberează de obligații, și care:

1)

aparține unei persoane fizice sau juridice;

2)

are un caracter personal sau patrimonial;

3)

este eliberat de o autoritate publică.

C.

Documentu
l privat fals

În acord cu prevederile art.6 „Informațiile oficiale” din Legea Republicii Moldova privind
accesul la informație, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 11.05.2000
[27]
, documentul
oficial poate
să
ap
ar
ă și sub forma documentului priva
t, pus la dispoziția organelor sau persoanelor
oficiale în condițiile legii de către alți subiecți de drept. În această ipoteză, documentul privat
(convertit în document oficial), caracterizat prin falsitate, poate evolua ca obiect material (produs)
al inf
racțiunilor prevăzute la art.332, 361 și 362
1
CP RM. Amintim, că în dispozițiile celor trei
articole este specificată sintagma „document oficial fals”.

95

Totodată, în Codul penal al Republicii Moldova, nu se prevede o normă distinctă care ar
incrimina fapta
de falsificare a documentelor private (spre deosebire de legile penale ale altor
state: România, Bulgaria, Spania, Argentina etc.). Există însă norme penale, în care anumite tipuri
de documente private (neconvertite în documente oficiale) pot
să
apar
ă
în c
alitate de obiect
material (produs) al infracțiunii. Ne referim în special la art.237, 238, 243, 252, 276 etc. din Codul
penal. În alte cazuri, documentele private (neconvertite în documente oficiale) pot
să
apar
ă
ca
mijloc de săvâr
șire a infracțiunii. În
principal, este vorba de infracțiunea de escrocherie (art.190
CP RM) și
de
infrac
țiunea de cauzare de daune materiale prin înșelăciune sau abuz de încredere
(art.196 CP RM).

Așadar, punerea la dispoziția organelor sau persoanelor oficiale a documentelor
private, în
cazul în care sunt îndeplinite condițiile legii, conferă acestor documente aptitudinea de a evolua ca
obiect material (produs) al infracțiunilor prevăzute la art.332, 361 și 362
1
CP RM. Accentuăm
aceasta, pentru că, în doctrina penală (inclusiv
în doctrina penală autohtonă) se vehiculează
interpretări restrictive ale noțiunii „document oficial”. Restrictive, deoarece nu includ și înțelesul
de document privat, care a fost convertit oficial (înțeles care, după cum am arătat, se specifică în
art.6
al Legii privind accesul la informație).

Astfel, în opinia lui T.Carpov, „sunt considerate documente oficiale actele emise de organele
de stat, de organele autoadministrării publice locale, de întreprinderi, instituții sau organizații,
indiferent de forma
de proprietate, dar recunoscute de stat drept conferitoare de drepturi sau
eliberatoare de obligații”
[140, p.759]
.

Conform acestui punct de vedere, documentelor private li se recunoaște posibilitatea de a
deveni documente oficiale. Însă, momentul converti
rii documentelor private în documente oficiale
este desemnat nu tocmai adecvat: recunoașterea de către stat că documentul conferă drepturi sau
eliberează de obligații. În realitate, în art.6 al Legii privind accesul la informații se indică un
moment
ce ant
icipează
cel indicat de T.Carpov: punerea documentului privat la dispoziția
organelor ori persoanelor oficiale în condițiile legii.

Cineva ar putea să obiecteze că accepțiunea sub care apare conceptul de document oficial în
art.6 al Legii privind accesul l
a informație nu poate fi aplicată prevederilor art.332, 361 și 362
1

CP RM. Nu putem accepta o asemenea poziție. Or, conform alin.(2) art.4 al Legii Republicii
Moldova privind actele legislative, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 27.12.2001
[32
]
,
actul legislativ trebuie să fie în concordanță cu cadrul juridic existent. De asemenea, conform lit.e)
art.19 din aceeași lege, terminologia utilizată este constantă și uniformă atât în actul elaborat,
cât și
în toate celelalte acte legislative
. Or, nu
există un alt act normativ în sistemul de drept al Republicii
Moldova (altul decât Legea privind accesul la informație), în care să se conțină definiția noțiunii

96

de document oficial. De aceea, nu există motive să nu aplicăm, prevederilor art.332, 361 și 36
2
1

CPRM, accepțiunea sub care apare conceptul de document oficial în art.6 al Legii privind accesul
la informație.

Privitor la momentul convertirii documentului privat în document oficial, am menționat că
acesta constă în punerea documentului privat la dis
poziția organelor ori persoanelor oficiale în
con
dițiile legii. Ca exemplu de act normativ, care stabilește „condițiile legii” în ipoteza consem
–
nată, poate fi adusă Hotărârea Guvernului Republicii Moldova pentru aprobarea Instrucțiunilor
privind ținerea
lucrărilor de secretariat referitoare la petițiile persoanelor fizice, adresate organelor
de stat, întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor Republicii Moldova
, nr.208 din 31.03.1995
[41]
.
Din conținu
tul acestui act normativ
rezultă că înregistrare
a de către cancelarie pe fișele de evidență
și control a informației, referitoare la petiția primită, marchează acel moment când petiția

(ca document privat) este pusă la dispoziția organului sau persoanei oficiale.

Prin analogie, putem interpreta că mome
ntul înregistrării documentului privat de către
organul sau persoana oficială este momentul convertirii documentului privat în document oficial.

Este adevărat că, în art.361 CPRM, se cere ca documentul oficial să acorde drepturi sau să
elibereze de obligaț
ii. Dar, de aici nu rezultă că în fiecare caz statul trebuie să recunoască
aptitudinea documentului privat de a acorda drepturi sau de a elibera de obligații.

De exemplu, conform lit.b) alin.(1) art.282 din Codul de procedură civilă al Republicii
Moldova,
adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la 30.05.2003
[8]
, instanța judecătorească
constată faptul cu valoare juridică în cazul în care petiționarul nu are o altă posibilitate de a obține
sau de a restabili documentele care ar certifica faptul juridic a
cărui constatare o solicită.

Însă
,

instanța de judecată nu acordă drepturi, nici nu eliberează de obligații. Hotărârea ei are un caracter
constatator, nu constitutiv. Dacă persoana nu dispune de documentul care îi confirmă acordarea de
drepturi sau elibera
rea de obligații, nu înseamnă că acea persoană nu
–
și poate exercita drepturile
sau nu poate beneficia de eliberarea de obligații.

De reținut
că, în conformitate cu alin.(1) art.8 din Codul civil al Republicii Moldova, adoptat
de Parlamentul Republicii Mold
ova la 6.06.2002
[6]
, drepturile și obligațiile civile apar în temeiul
legii, precum și în baza actelor persoanelor fizice și juridice care, deși nu sunt prevăzute de lege,
dau naștere la drepturi și obligații civile, pornind de la principiile generale și
de la sensul legislației
civile.

Nu aptitudinea de a acorda drepturi sau de a elibera de obligații este cea care conferă caracter
oficial unui document privat. Această aptitudine o pot avea și documentele private neconvertite

în oficiale.
Conferă caracter
oficial unui document privat î
nregistrarea documentului privat de
către organul sau persoana oficială. Anume din acest moment documentul aflat în custo
dia

97

funcționarului autorității publice poate fi considerat intrat în aria de aplicare a art. 332

CP RM
[357
]
.

Dacă am accepta punctul de vedere a
l
lui T.Carpov
–
că momentul convertirii documentelor
private în documente oficiale este cel al recunoașterii de către stat că documentul conferă drepturi
sau eliberează de obligații
–
de sub incidența legii penal
e ar scăpa cazurile de falsificare a docu
–
men
telor din momentul înregistrării acestora de către organul sau persoana oficială până în
momen
tul recunoașterii de către stat că documentul conferă drepturi sau eliberează de obligații.
Dar tocmai în acest int
erval este foarte posibil ca persoana, care a depus documentul, să intervină
pe lângă funcționarul autorității publice, astfel încât acesta să falsifice documentul depus, în
folosul persoanei deponente.

Să nu existe oare în această ipoteză temeiul aplicări
i art.332 CP RM? Dacă nu ar exista, o
asemenea posibilitate de a eluda legea penală ar fi luată imediat în dotare de către interlopi.

În realitate, însă, o asemenea lacună nu există. Aceasta deoarece art.332 CP RM este perfect
aplicabil ipotezei de falsifi
care a documentelor private, din momentul înregistrării acestora de către
organul sau persoana oficială, în condițiile legii.

O poziție mai puțin clară decât cea a lui T.Carpov este sprijinită de către C.Gurschi: „Se
consideră documente oficiale documentel
e eliberate de către autoritățile publice centrale, locale și
organele subordonate acestora, de către organizații, instituții de stat, comerciale ori nestatale, și
întocmite, semnate conform procedurii, care oferă persoanei unele drepturi ori o eliberează
de
anumite obligații”
[128, p.575
–
576]
.

În acest fel, se admite că documentele eliberate de către instituțiile comerciale ori nestatale
pot avea statutul de documente oficiale. Însă, nu se menționează nimic despre condițiile în care ele
pot dobândi acest s
tatut. Or, întocmirea și semnarea unui document privat nu poate, bineînțeles,

să
–
i confere oficialitate.

Totodată, nu se specifică nimic despre po
tențialitatea
documentelor private, care emană de la
o persoană fizică, de a deveni documente oficiale. De l
a cine emană un document privat: de la o
persoană juridică sau de la o persoană fizică
?
În art.6 al Legii privind accesul la informație se
folosește sintagma „alți subiecți de drept”, pentru a
–
i desemna pe cei care pun documentul la
dispoziția organului sa
u persoanei oficiale. Deci, nu există nici un fel de impedimente de a afirma
că sunt documente oficiale
,
inclusiv
,
documentele private puse la dispoziția organului sau persoa
–
nei oficiale, în condițiile legii, de către persoanele fizice.

Din aceste conside
rente, nu putem fi de acord cu I.Griceanin și Iu.Șcigolev, care consideră
că documentul oficial trebuie să emane exclusiv de la o persoană juridică și să aibă o sursă oficială
de proveniență
[37
8
]
. Nu doar sursa oficială de proveniență poate fi un indicato
r al caracterului

98

oficial al documentului. Înregistrarea oficială poate, de asemenea, să confere oficialitate unui
document, în cazul în care acesta nu are o sursă oficială de proveniență.

În opinia lui E.F. Șaiahmetova, dacă documentul este întocmit din n
umele unei organizații
inexistente, atunci acesta nu poate fi considerat document oficial
[40
3
]
. Într
–
adevăr, așa cum reiese
din art.6 al Legii privind accesul la informație, persoana, care pune documentul la dispoziția
organului sau persoanei oficiale, tr
ebuie să fie subiect de drept. În cazul unei persoane juridice,
aceasta presupune înregistrarea de stat.

În context, trebuie de menționat că în literatura de specialitate nu sunt considerate contracte
acele convenții care contravin normelor de drept sau ca
re reglementează raporturi nejuridice
[24
8
,
p.156
–
157]
. A.D.

Korețki consideră că trebuie să distingem între: 1) contractele permise de norma
de drept sau care, cel puțin, nu
–
i contravin (contractele legitime) și 2) contractele direct sau
indirect interzis
e (contractele nelegitime)
[23
2
, p.63].
În ce ne privește, considerăm că așa
–
numitele „contracte nelegitime” nu pot avea o funcție regulatorie. Ele reprezintă fapte juridice care
generează aplicarea răspunderii juridice (inclusiv a răspunderii penale, în c
azurile necesare) față de
persoanele care au întocmit contractele „nelegitime”.

În practică, este posibil ca funcționarul autorității publice se întreprindă acțiuni de falsificare
a documentului întocmit din numele unei organizații inexistente (de exemplu,
fiind determinat de
cel care a depus documentul respectiv la dispoziția organului sau persoanei oficiale). În acest caz,
trebuie deosebite două ipoteze: 1) funcționarul autorității publice este conștient
de faptul
că
documentul aparține unei organizații i
nexistente; 2) funcționarul autorității publice nu
–
și dă seama
că docu
mentul
pe care
î
l falsifică aparține unei organizații inexistente.

În prima ipoteză, funcționarul respectiv nu poate fi tras la răspundere conform art.332

CP RM. Aceasta deoarece lipse
ște obiectul material al infracțiunii respective: documentul oficial.
În acest caz, nu numai că lipsește caracterul oficial al documentului. Lipsește documentul însuși.

În ipoteza dată, funcționarul autorității publice nu poate fi tras la răspundere pentr
u falsul de
acte publice. Nu înseamnă însă că el nu poate fi tras la răspundere pentru o altă faptă: de exemplu,
pentru complicitatea la pregătirea de escrocherie.

Cât privește cea de
–
a doua ipoteză, documentul oficial, ca obiect material al infracțiunii
p
revăzute la art.332 CP RM, există în conștiința făptuitorului. Deci,

la nivel subiectiv. Însă, el
lipsește în plan obiectiv, în realitate.

Are loc oare în cazul dat eroarea cu privire la obiectul material al infracțiunii? În opinia lui
A.I. Rarog, în cazu
l erorii cu privire la obiectul material al infracțiunii, atingere se aduce obiectului
presupus. Deși, unei influențări nemijlocite este supus nu obiectul material vizat de făptuitor, dar
un alt obiect material
[26
9
, p.175]
.
Considerăm prea limitat acest m
od de interpretare a

99

conceptului de eroare cu privire la obiectul material al infracțiunii, întrucât nu se referă la ipoteza
pe care am reliefat
–
o mai sus.

Un punct de vedere mai flexibil e
xpune
Z.G.

Aliev.
El
susține că eroarea cu privire la
obiectul mate
rial al infracțiunii este posibilă în trei situații: 1) fapta e săvârșită nu asupra acelui
obiect material care a fost cuprins de intenția făptuitorului; 2) fapta e săvârșită asupra unui obiect
material inexistent; 3) fapta e săvârșită asupra unui obiect m
aterial care lipsește la momentul
comiterii infracțiunii
[19
1
, p.18]
.

Ne aflăm în prezența celei de
–
a doua situații, deoarece obiectul material al infracțiunii
lipsește cu desăvârșire, nu doar la momentul comiterii infracțiunii. Fiind vorba de o eroare de
fapt,
care nu poate fi ignorată la calificare, cele săvârșite reprezintă tentativa la infracțiunea prevăzută la
art.332 CP RM.

Dar dacă la săvârșirea falsificării documentului, întocmit din numele unei organizații
inexistente, ia parte nu numai funcționaru
l autorității publice (care nu
–
și dă seama că documentul

pe care î
l falsifică aparține unei organizații inexistente), dar și persoana particulară care reprezintă
acea organizație (și care, bineînțeles, cunoaște că documentul respectiv nu există din punct d
e
vedere juridic)? L.D. Gauhman consideră că, dacă alături de funcționarul autorității publice la
falsificarea documentului oficial ia parte o persoană particulară, are loc așa
–
numita „ficțiune de
autor”; în acest caz, funcționarul autorității publice va r
ăspunde ca autor al infracțiunii de fals în
acte publice, iar persoana particulară va răspunde ca complice la aceeași infracțiune
[20
4
, p.212]
.
Însă
,
L.D. Gauhman se referă la regulă, și nu la excepția presupunând eroarea cu privire la obiectul
material di
n partea funcționarului autorității publice. Ținând cont de această excepție, poate
calificarea ar treb
ui să fie alta, și nu: tentativă
la infracțiunea prevăzută la art.332 CP RM
–
pentru
funcționarul autorității publice și, respectiv, complicitatea la ten
tativa la infracțiunea prevăzută la
art.332 CP RM
–
pentru persoana particulară?

În baza teoriei accesorietății, calificarea faptelor participanților la infracțiune se face
pornindu
–
se de la calificarea faptei autorului infracțiunii. De aceea, existența ex
cepției, menționate
mai sus, nu poate influența calificarea infracțiunii. Chiar dacă persoana particulară își dă seama că
documentul, la a cărui falsificare participă alături de funcționarul autorității publice, este inexistent
sub aspect juridic, ea nu po
ate fi trasă la răspundere pentru complicitate la infracțiunea consumată
de fals în acte publice. Întrucît acțiunile acestei persoane sunt subsecvente acțiunilor funcționarului
autorității publice, ea urmează a fi trasă la răspundere pentru complicitate la
tentativa de fals în
acte publice.

100

Revenind la analiza naturii documentului privat ca entitate care poate evolua ca obiect
material al infracțiunilor prevăzute la art.332, 361 și 362
1
CP RM, este cazul să ne referim la
tipologia documentului privat.

Astfe
l, O.I. Kaleșina consideră că unul din tipurile documentului privat este documentul
personal
[2
20
, p.5]
. Nu trebuie să ne precipităm cu critica acestei păreri, pentru că nu se au în
vedere în nici un caz documentele al căror statut e reglementat de Legea R
epublicii Moldova
privind actele de identitate din sistemul național de pașapoarte, adoptată de Parlamentul Republicii
Moldova la 9.11.1994
[14]
. În realitate, prin „document personal” O.I. Kaleșina înțelege acel
document privat care este întocmit de către
o persoană fizică din numele său, și nu în calitate de
persoană angajată la o întreprindere, instituție sau organizație
[220
, p.5]
. Așadar, în esență, în
funcție de autorul documentului privat, clasificarea unor asemenea documente privește: 1) docu
–
men
te
le private întocmite de persoane fizice; 2) documente
le
private întocmite de persoane juri
–
dice de drept privat.

Referindu
–
se la documentele interne, după care activează o persoană juridică de drept privat,
I.S. Șitkina menționează c
ă
acestea:

–

se fundament
ează pe prevederile actelor normative;

–

stabilind reglementările interne, asigură executarea actelor normative;

–

se confirmă de către organele competente ale persoanei juridice
și nu necesită confir
ma
re
suplimentară de către autoritățile publice
;

–

au un car
acter normativ, și nu individual
–
determinat, deci se aplică tuturor subiecților
–

persoane fizice care alcătuiesc persoana juridică de drept privat
[40
4
]
.

Totuși, în majoritatea cazurilor, nu documentele interne, după care activează o persoană
juridică de
drept privat, sunt susceptibile
a
se convert
i
în documente oficiale, deci să devină obiect
material al infracțiunilor prevăzute la art.332, 361 și 362
1
CP RM. În legătură cu aceasta, trebuie
de menționat că
–
dacă, în procesul înregistrării de stat, Camer
a Înregistrării de Stat verifică
documentele de constituire ale unei persoane juridice de drept privat
–
nu rezultă în nici un caz că
toate documentele interne, după care activează această persoană, vor dobândi caracter oficial.
Caracter oficial vor dobînd
i doar documentele care vor fi înregistrate, în vederea efectuării
procedurii înregistrării de stat a persoanelor juridice. Toate celelalte documente nu necesită confir
–
mare suplimentară de către autoritățile publice, așa cum afirmă just I.S. Șitkina. Doar
în cazurile
necesare astfel de documente private pot dobândi caracter oficial (de exemplu, în cazul adresării în
instanța judecătorească economică, în scopul intentării procesului de insolvabilitate, atunci când
debitorul solvabil pretinde că este insolva
bil, prezentând
întru confirmare
anumite documente

101

economico
–
financiare (existând
astfel
temeiul aplicării art.332 CP RM, dacă falsificarea acestor
documente se face de către funcționarul din cadrul instanței judecătorești economice)).

Mult mai mare este
probabilitatea ca astfel de documente private, cum sunt, de exemplu,
contractele, să evolueze ca obiect material al infracțiunilor prevăzute la art.332, 361 și 362
1

CP RM, precum și al altor infracțiuni care presupun falsificarea documentelor.

În acest se
ns, M.I. Braghinski și V.V. Vitreanski consideră că, în funcție de rezultatul spre
care tind părțile contractului, contractele pot fi de patru feluri: 1) contracte având ca scop trans
mi
–
terea bunurilor; 2) contracte având ca scop executarea lucrărilor; 3)
contracte având ca scop pres
ta
–
rea serviciilor; 4) contracte având ca scop constituirea diverselor formațiuni juridice
[19
9
, p.320]
.

Nu poate fi trecut cu vederea că, de exemplu, conform art.818 din Codul civil, contractul de
vânzare
–
cumpărare a întrepri
nderii în calitate de complex patrimonial unic se încheie în formă
autentică și se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat. De asemenea, conform art.840 din
Codul civil, în cazul contractului de înstrăinare a bunului cu condiția întreținerii pe viață
, dacă
pentru înstrăinarea bunului se cere respectarea formei autentice, contractul se înscrie în formă
autentică. Potrivit art.849 din Codul civil, dacă, în temeiul contractului de rentă, debirentierului i
se dă un bun imobil, contractul urmează a fi însc
ris în registrul bunurilor imobile. Și exemplele pot
continua.

În toate aceste cazuri, dar și în multe altele, este posibil ca contractul, în calitatea lui de
document privat, să se convertească în document oficial.

De asemenea, documentele antecontractual
e și documentele de modificare a contractului, ca
și documentele de reziliere a contractului, se pot converti din documente private în documente
oficiale.

Nu doar actele juridice bilaterale și multilaterale (cum sunt contractele) au potențialitatea să
dobâ
ndească caracter
oficial. O asemenea potențialitate au și actele juridi
ce unilaterale (de exemplu,
testamentul).

În opinia lui E.F. Șaiahmetova, documentele de evidență primară
–
cum sunt: chitanțele
întreprinderilor care prestează servicii, scrisorile de
trăsură pentru mărfuri, foile de parcurs, bonu
–
rile de garanție etc.
–
nu pot obține calitatea de document oficial
[
40
3
]
. Replicând, considerăm că
nu există nici un
temei
de a afirma că numitele documente private nu ar putea, în anumite condiții
,

să se co
nvertească în documente oficiale. Important este să corespundă noțiunii de document, așa
cum am conceput
–
o într
–
un studiu anterior
[
34
4
]
. Însă
,
ar fi cu totul contraproductiv
ă
înce
a
rc
ă de a
se
întocm
i
o listă exhaustivă a documentelor private care pot, la
un moment dat, să se convertească
în documente oficiale. După cum s
–
a putut vedea mai sus, actul respectiv de convertire nu

este unul predeterminat. Deși depinde uneori de voința subiectului infracțiunii, producerea sau

102

nepro
du
cerea acestui act este, în
mare parte, inopinată. De aceea, nu se exclude ca, practic, oricare
document privat să aibă, la un anumit moment,
potențialitatea de a
se convert
i
într
–
un document
oficial.

D.

Documentul electronic fals

Societatea informatizată reprezintă deja o realitate,
în care se ignoră frontierele și se trece
peste orice con
strângere de ordin spațial sau temporal
[175, p.189]
. În conjunctura creată, Repub
–
lica Moldova este pusă în fața nece
si
tății de a conștientiza și a accepta provocarea istorică, legată
de intrarea
umanității în epoca formării comu
nității informaționale. Tehnologiile informaționale
moderne schimbă esențial nu doar conformația economiei națio
nale, dar și modul de viață, modul
de gân
dire al oamenilor, mecanismele de funcționare a instituțiilor soci
etății, precum și instituțiile
puterii de stat. La rândul său, infracționalitatea utilizează abil performanțele științei și ale tehnicii
pentru atingerea scopurilor sale. Are loc „globalizarea și intelectualizarea”
[39
0
]
infracțio
nalității.

În opinia lui
Iu.G. Prosvirin, suntem la o nouă etapă a dezvoltării societății, care poate fi
denumită socie
ta
tea informațională, în care mijloacele de muncă le constituie tehnologiile
informaționale
[39
6
]
.
Dezvoltând ide
e
a
, G.Gluhaia susține chiar existența unei „dem
ocrații
electronice”
[33
8
]
, ca element al societății informa
ționale în construcție.

Este clar că, în aceste condiții, dreptul penal este pus în fața necesității de a ține pasul cu
noile realități so
ciale. Aceasta pentru a se evita criminalizarea societăț
ii informaționale. În acest
context, ca deosebit de actuală apare problema examinării falsificării documentelor electronice, ca
manifestare a influențării nemijlocite infracționale.

În legătură cu
necesitatea de a
păstra și
a
utiliza
tot mai pe larg
inform
ați
a
, se folosește tot
mai des noțiunea de docu
ment electronic
[21
9
, p.250]
. Conform Legii Republicii Moldova cu
privire la documentul electronic și semnătura digitală, adoptate de Parlamentul Republicii
Moldova la 15.07.2004
[38]
, documentul electronic r
eprezintă informația în formă electronică,
creată, structurată, prelucrată, păstrată și transmisă cu ajutorul computerului, al altor dispozitive
electronice sau mijloace tehnice și de program, semnată cu semnătur
ă
digitală în conformitate cu
legea. Pentru
comparație, conform Legii Federației Ruse cu privire la semnătura electronică digi
–
tală din 10.01.2002
[67]
, prin „document electronic” se înțelege informația reprezentată în formă
electronică digitală.

În doctrina juridică, prin „document electronic” se î
nțelege
:
„documentul
creat, păstrat și pus la dispoziția adre
san
tu
lui cu ajutorul tehnicii de calcul, precum și documentul
transmis prin intermediul unui mijloc modern de comuni
care a informației”
[
28
6
, p.4]

și
„orice
reprezentare electronică a unor fa
pte, bunuri sau situații juridice, într
–
o formă care poate permite
citirea și prelucrarea lor automată de către cei interesați”
[3
4
1
]
.

103

Într
–
adevăr, crearea unui document electronic constă nu în fixarea consecventă a literelor pe
un suport de hârtie, dar în
fixarea unui sumum de simboluri matematice care nu sunt legate între
ele.
P
robabil, aceasta este una dintre cauzele principale care îi împiedică pe unii autori să
–
i
recunoască documentului electronic calitatea de document oficial
[29
3
, p.552;
300
, p.738]
.

Însă, faptele având însemnătate juridică pot fi fixate nu doar într
–
un document pe un suport
de hârtie. În context, nu putem să nu fim de acord cu O.Pană, care menționează: „Atunci când
forma scrisă este cerută ca o condiție
ad validatem
sau
ad probatione
m
pentru un act juridic, un
înscris în formă electronică, care are asociată logic, încorporată sau atașată o semnătură electronică
extinsă, bazată pe un certificat calificat și ge
nerată printr
–
un dispozitiv securizat de creare a semnă
–
turii, îndeplinește
aceste cerințe”
[3
4
1
]
. O opinie simi
lară este susținută de către
I
.Coban
[33
5
]
. La
rândul său, I.N. Lukianova este de părere că statutul juridic al documentelor electronice, care sunt
perfectate în ordinea stabilită, nu se deosebește cu nimic de statutul
juri
dic al oricărui alt document
care e fixat pe un suport de hârtie
[38
9
]
.

Prevederile din legislația autohtonă confirmă considerațiile teoretice consemnate mai sus.
Astfel, în art.6 „Efectele juridice ale documentului electronic” din Legea cu privire la
documentul
electronic și semnătura digitală, se stabilește:

–

documentul electronic, ce corespunde cerințelor prezentei legi, produce aceleași efecte
juridice ca și documentul analogic pe suport de hârtie, autentificat cu semnătură olografă (alin.(1));

–

docu
mentul electronic este echivalat, după valoarea sa probantă, dovezilor scrise.
Documentul electro
nic nu poate fi respins în calitate de probă pentru motivul că are o formă
electronică (alin.(5)).

În această legătură, unii autori propun ca prin „document o
ficial” să se aibă în vedere
suportul material
, perfectat conform ordinii stabilite, împreună cu informația pe care o fixează,
informație ce confirmă astfel de circumstanțe faptice de care legea leagă apariția, existența, modi
–
ficarea sau încetarea dreptur
ilor ori obligații
lor
[39
1
]
. În acest fel, noțiunea de document oficial

s
–
ar extinde asupra documentelor electronice. Or, conform Legii cu privire la documentul
electronic și semnătura digitală, prin „suport material” se are în vedere nu su
portul de hâr
tie.

Se are în vedere „suportul magnetic, optic, laser sau alt suport al informației electronice, pe care se
creează, se fixează, se transmite, se recepționează, se păstrează sau, în alt mod, se utilizează docu
–
men
tul electronic și care permite reproduc
erea acestuia”. Datorită acestui fapt,
în privința
documentelor electronice
poate fi admisă aplicarea art.332 „Falsul în acte publice” și a art.361
„Confecționarea, deținerea, vânzarea sau folosirea documentelor oficiale, a imprimatelor,
ștampilelor sau s
igiliilor false” din Codul penal. Aceasta pentru că în dispozițiile ambelor norme
penale se utilizează noțiunea „documente oficiale”.

104

Dar sunt oare suficiente argumentele enunțate mai sus pentru a supraordona noțiunea
„documente oficiale” noțiunii „documen
te electronice”?

Formulăm această întrebare, deoarece O.V. Tanimov consideră că documentul electronic
este o ficțiune juridică și, pentru a
–
i atribui calitatea de document oficial, este necesară intervenția
explicită a legiuitorului
[42
9
]
. Un punct de vede
re similar este
susținut
de E.Iu. Sabitova
[39
8
]
.

De asemenea, în contextul necesi
tății apărării penale a circulației informaționale oficiale,

L.A. Buka
lerova afirmă: „În scopul asigurării unei efective protecții împotriva utilizării ilegale a
document
elor electronice, este necesară prevederea răspunderii penale pentru operațiunile ilegale
asupra semnăturii digitale”
[42
8
]
.

Așadar, reprezintă oare documentul electronic o ficțiune juridică? Și este oare necesară
amendarea legis
la
ției (inclusiv a legii
penale) pentru a asigura apărarea ordinii de drept împotriva
falsificării documentelor electronice (implicit a semnăturilor digitale)?

Pentru a răspunde la prima întrebare, specificăm că, după S.Brînză, este necesar să se
recurgă la ficțiune, ca procedeu a
l tehnicii legislative, în vederea asimilării energiei electrice sau
termice unui bun material: „Astfel, în vederea simplificării legii penale, ar putea fi consacrat legal
–
mente că energia, având valoare eco
nomică, deși imaterială, poate forma obiectul ma
terial al
sustragerii.
Ca exemplu de implementare a ficțiunii juridice în legea penală poate fi prezentată
dispoziția de la alin.(5) art.249 al Codului penal român din 2004: „Se consideră bunuri mobile și
orice energie care are o valoare economică, pre
cum
și înscrisurile”
[61]
.
Chiar dacă s
–
ar reproșa că
o asemenea prevedere legislativă nu ar satisface întru totul exigențele înaintate de științele reale, ea
ar răspunde totuși necesităților politicii penale și, avându
–
și sediul într
–
o normă juridică, ar ave
a un
caracter obligatoriu”
[135, p.228]
.

Desigur, există o similaritate între asimilarea energiei unui bun material și asimilarea
documentului elec
tronic unui document oficial.

Dar este oare necesară recurgerea la procedeul ficțiunii tocmai în textul legi
i penale, pentru a
fi confirma
tă asimilarea documentului electronic unui document oficial? Cu alte cuvinte, este oare
cazul ca, în art.332 sau/și 361 CP RM, să se stabilească că prin „documente oficiale” urmează a se
înțelege
,
inclusiv
,
documentele electr
onice conținând informații oficiale?

Utilizarea ficțiunilor este condiționată de trăsăturile specifice ale dreptului, ca reglator al
relațiilor sociale. În special, de o astfel de calitate a dreptului ca determinabilitatea formală. Printre
manifestările ac
estei cali
tăți se numără „fixarea precisă a drepturilor și obligațiilor participanților
la rapoartele juridice într
–
o formă stabi
lită”
[25
6
, p.31]
. Despre alte caracteristici relevante ale
procedeului de ficțiune ne relatează V.D. Zlătescu: „… ficțiunea
afirmă drept reale lucruri care nu
există, neagă lucruri existente, asimilează lucruri sau situații care nu sunt identice, consideră

105

existente unele lucruri care nu există încă sau, dimpotrivă, consideră inexistente lucruri sau situații
care continuă să
–
și
producă efectele”
[186, p.138]
. În fine, J.Dabin afirmă că, în cazul ficțiunilor,
„printr
–
un fel de vio
lență intelectuală practicată asupra realităților, figurând în ipoteza deciziei
legale, dreptul existent se găsește modificat, fațada rămânând însă
int
actă, căci regula nouă își
găsește ospitalitate
în sânul definițiilor și clasificărilor vechi”
[143, p.331]
.

După cum ne arată analiza prevederilor legale în materie, documentul electronic reprezintă o
ficțiune ju
ridică. Însă, nu este necesară recurgerea
la procedeul tehnico
–
legislativ al ficțiunii în
textul legii penale, odată ce normele extrapenale de referință deja au fost supuse acestui procedeu.

Astfel, conform Legii cu privire la documentul electronic și semnătura digitală:

–

documentul electronic poat
e fi utilizat pentru transmiterea datelor și comunicărilor, ține
–
rea corespon
denței, întocmirea actelor juridice, precum și în calitate de document de plată
(alin.(2) art.4);

–

documentul electronic, ce corespunde cerințelor prezentei legi, produce aceleași
efecte
juri
dice ca și documentul analogic pe suport de hârtie, autentificat cu semnătura olografă
(alin.(1) art.6);

–

în cazul în care, conform legislației, se cere ca documentul să fie perfectat sau prezentat
pe suport de hârtie, documentul electronic se
consideră corespunzând acestei cerințe
(alin.(2) art.6);

–

documentul electronic este echivalat, după valoarea sa probantă, dovezilor scrise (alin.(5)
art.6);

–

în cazul în care o persoană creează un document electronic și un document pe suport de
hârtie, iden
tice după conținut, ambele se consideră documente de sine stătătoare și
originale (alin.(2) art.7).

Pentru a elimina orice îndoială în privința asimilării documentului electronic unui document
pe suport de hârtie conținând informații oficiale, menționăm că
, în conformitate cu lit.e) alin.(2)
art.6 din
L
egea Repub
licii Moldova privind accesul la informație, adoptată de
P
arlamentul
Republicii Moldova la 11.05.2000
[27]
, drept „documente purtătoare de informații (oficiale)” sunt
considerate
,
inclusiv
,
„orice
alt înregistrator de informație apărut ca rezultat al progresului tehnic”.

De vreme ce aceste prevederi normative extrapenale presupun procedeul tehnico
–
legislativ al
ficțiunii, nu este necesar ca în art.332 și 361 CP RM să se utilizeze încă o dată același
procedeu.
Nu este necesar că în textul legii penale să se prevadă că prin „documente oficiale” trebuie să se
înțeleagă inclusiv documentele electronice purtătoare de informații oficiale. Aceasta întrucât, în
cadrul tehnicii legislative de determinare a no
rmei penale, se poate face apel la „folosirea elemen
–

106

telor juridice, … care pot fi explicate pe baza defi
nițiilor din dreptul civil sau din alte domenii ale
dreptului”
[
126, p.17]
.

Din altă perspectivă, anterior am tangențiat ipoteza falsificării semnătur
ilor digitale ca
expresie a falsifi
cării documentului electronic. În acest sens, unii autori afirmă: „Tot mai des,
documentele sunt întocmite cu folosirea computerului. Documentul pregătit în redacție textuală se
tipărește la imprimantă. Aceasta oferă pos
ibilitatea aplicării mijloacelor de program de protecție
criptografică a informației, inclusiv cu utilizarea algoritmului formării și verificării semnăturii
electronice digitale pentru protecția informației fixate pe un suport de hârtie. Mijloacele certifi
cate
de protecție criptografică a informației garantează
protecția
informației. În actele normative se
recunoaște că forța juridică a documentului, păstrat, prelucrat și transmis cu ajutorul sistemelor in
–
formaționale și telecomunicaționale
,
poate fi confi
rmată prin semnătura electronică digitală”
[36
8
]
.

Într
–
adevăr, potrivit Legii cu privire la documentul electronic și semnătura digitală, prin
„semnătură digi
tală” se are în vedere atributul indispensabil al documentului electronic, obținut în
urma transfo
rmării cripto
grafice a acestuia cu utilizarea cheii private, destinat să confirme
autenticitatea documentului electronic. În contextul studiului de față, autenticitatea documentului
electronic se prezintă ca o calitate esențială. Expli
ca
ția constă în ac
eea că încrederea publică în
autenticitatea documentelor electronice este acea valoare socială care suferă atingere în rezultatul
falsificării acestor documente.

Conform Legii cu privire la documentul electronic și semnătura digitală, autenticitatea
docume
ntului elec
tronic constituie calitatea documentului electronic, care rezidă în faptul că acesta
este semnat de persoana abi
litată cu o semnătură digitală autentică (art.3). Documentul electronic
este considerat autentic dacă: 1) este semnat de persoana a
bilitată, în modul stabilit, să semneze cu
semnătura olografă documentul echivalent pe suport de hârtie; 2) este semnat cu semnătura
digitală autentică a alcătuitorului indicat în document (art.8).

Așadar, semnătura digitală reprezintă unul dintre mijloace
le de protecție a documentelor
electronice îm
potriva falsificării. Această destinație a semnăturii digitale rezultă
,
inclusiv
,
din
actele normative cu vocație internațională:

1)

Directiva Uniunii Europene, nr.99/93/CE din 13.12.1999, privind cadrul comunitar

pentru semnăturile electronice
[69]
;

2)

Rezoluția Adunării Generale a ONU, nr.56/80 din 12.12.2001, prin care se aprobă Legea
–
model UNCITRAL privind semnăturile electronice
[71]
.

Ca și documentul electronic, semnătura digitală reprezintă o ficțiune juridică.
Aceasta o
confirmă unele prevederi ale art.19 „Efectele juridice ale semnăturii digitale” din Legea cu privire
la documentul electronic și semnătura digitală:

10
7

–

semnătura digitală produce aceleași efecte juridice ca și semnătura olografă în docu
men
–
tul pe
suport de hârtie;

–

semnătura digitală este echivalentă juridic cu semnătura olografă în documentele pe
suport de hârtie cu ștampilă, în cazul în care există împuternicirile de utilizare a ștampilei;

–

conținutul documentului pe suport de hârtie autentificat c
u ștampilă și transformat în
document elec
tro
nic poate fi autentificat cu semnătura digitală a persoanei abilitate.

Falsificarea semnăturii digitale ca atribut indispensabil al documentului electronic presupune
falsificarea documentului electronic însuș
i. Faptul că falsificarea documentului electronic implică
răspunderea penală re
zultă indirect din prevederile de la lit.b) art.40 al Legii cu privire la docu
–
mentul electronic și semnătura digi
tală: „Titularul certificatului cheii publice poartă răspunde
re
pentru prejudiciul cauzat de semnarea documen
te
lor electronice cu utilizarea cheii sale private de
către alte persoane, inclusiv în perioada de la solicitarea suspendării valabilității sau revocării
certificatului cheii publice până la înscrierea, în
termenul stabilit, a men
țiunii respective în
registrul certificatelor cheilor publice, cu excepția cazurilor în care titularul certificatului va aduce
probe doveditoare că documentul electronic a fost semnat de o altă persoană”
[3
50
]
.

Dar care norme penal
e pot fi aplicate pentru falsificarea documentelor electronice?

Considerăm că există câteva soluții de calificare pentru
un
astfel de caz. Iar alegerea unei sau
altei soluții va depinde de calitățile subiectului infracțiunii și de circumstanțele în care a
fost
comisă infracțiunea:

1)

dacă subiectul infracțiunii nu este alcătuitorul documentului electronic, pentru accesul
ilegal
la informația
de pe su
porții materiali de informație, dacă acest acces este însoțit de
modificarea informației (adică „alterarea info
r
mației computerizate inițiale”
[136, p.497]
), se va
aplica art.259 „Accesul ilegal la informația computerizată” din Codul penal;

2)

dacă falsificarea documentului electronic se face pe calea introducerii în programele
pentru calculator a modificărilor cu ca
racter virusulent
–
indiferent dacă subiectul infracțiunii este
sau nu alcătuitorul docu
men
tului electronic
–
se va aplica art.260 „Introducerea sau răspândirea
programelor virusulente pentru calculatoare” din Codul penal;

3)

dacă falsificarea documentului
electronic nu este accesorie accesului ilegal la informația
fixată pe acest document, nici nu este realizată pe calea introducerii în programele pentru
calculator a modificărilor cu ca
rac
ter virusulent
–
indiferent dacă subiectul infracțiunii este sau nu

alcătuitorul documentului electronic
–
se va aplica art.361 CP RM, care prevede răspunderea
,

inclusiv
,
pentru confecționarea documentelor oficiale false care acordă drepturi sau eliberează de
obligații;

108

4)

dacă subiectul infracțiunii este o persoană cu funcț
ie de răspundere
–
indiferent dacă
falsificarea docu
mentului electronic este sau nu accesorie accesului ilegal la informația fixată pe
acest document, indiferent dacă falsificarea documentului electronic este sau nu realizată pe calea
introducerii în prog
ramele pentru cal
culator a modificărilor cu caracter virusulent, precum și
indiferent dacă subiectul este sau nu alcătuitorul do
cu
mentului electronic
–
se va aplica art.332
„Falsul în acte publice” din Codul penal.

De notat că dacă o persoană falsifică
documentul electronic
–
ca urmare a încălcării de către
o altă per
soa
nă a regulilor de colectare, prelucrare, păstrare, difuzare, repartizare a informației ori a
regulilor de protecție a sistemului informatic, prevăzute în conformitate cu statutul inform
ației sau
gradul ei de protecție
–
cea de
–
a doua persoană urmează a fi trasă la răspundere conform art.261
„Încălcarea regulilor de securitate a siste
mu
lui informatic” din Codul penal. Important este ca
această persoană să manifeste imprudență în raport
cu ur
mările prejudiciabile exprimate în
falsificarea documentului electronic de către o altă persoană. În caz contrar, dacă se manifestă
intenție, calificarea celor săvârșite se face conform alin.(5) art.42 și, după caz, art.259, 260, 332
sau 361 CP RM. C
u alte cuvinte, persoana va avea rolul de complice la infracțiunile corespun
ză
–
toare, de
oarece, conform alin.(5) art.42 CP RM, complicitatea se poate concretiza
,
inclusiv
,
în
„înlăturarea de obstacole”.

Astfel, ne
–
am putut convinge că legea penală dispun
e de suficient potențial în vederea
sancționării efici
ente a faptei de falsificare a documentelor electronice (inclusiv pe calea
falsificării semnăturii digitale). Pe cale de consecință, nu este necesară
incriminarea distinctă a
unei asemenea fapte în
Cod
u
l penal al Republicii Moldova
.

109

Capitolul III

ANALIZA ACȚIUNILOR PREJUDICIABILE SĂVÂRȘITE

ASUPRA
DOCUMENTELOR FALSE

Secțiunea I

Falsificarea documentelor

În Codul penal al Republicii Moldova, noțiunea „falsificarea documentelor” este utilizată în
art.185
3
, alin.(2) art.218, art.332, lit.d) alin.(2) art.353, lit.d) alin.(2) art.355, art.372. În același
timp, în
aceste sau
alte articole ale legii penale se folosesc noțiuni asemănătoare: „operarea cu
înscrieri false în documente” și „perfectarea docum
entelor falsificate” (art.185
3
CP RM);
„fabricarea valorilor mobiliare false” (art.236 CP RM); „fabricarea cardurilor sau a altor carnete de
plată false” (art.237 CP RM); „includerea în documentele contabile, fiscale sau financiare a unor
date denaturate”
(art.244 CP RM); „includerea în prospectul emisiei sau în alte documente, în
temeiul cărora se înregistrează emisia titlurilor de valoare, a informațiilor neautentice sau care pot
induce în eroare” (art.245 CP RM); „includerea informațiilor neautentice în
registrul deținătorilor
de valori mobi
liare” (art.245
2
CP RM); „indicarea datelor incorecte în declarația cu privire la
venituri și proprie
ta
t
e
”
(alin.(1) art.330
1
CP RM); „înscrierea unor date false în documentele
oficiale” (art.332 CP RM);
„confecțion
area documentelor oficiale false” (art.361 și 362
1
CP RM).

În literatura de specialitate nu contenesc discuțiile cu privire la corelația dintre noțiunea
„falsi
ficarea documentelor” și noțiunile reproduse mai sus
[39
4
, p.16; 19
8
, p.163; 26
6
, p.23
–
27]
.

În
cele ce urmează, ne propunem ca scop stabilirea acestei corelații. Însă
,
aceasta nu este un scop
în sine. Astfel
,
inten
țio
năm să relevăm semnificația noțiunii „falsificarea documentelor” în
contextul cercetării noastre dedicate documentului fals ca obiec
t material, produs
și
mijloc de
săvârșire a infracțiunii.

În doctrina penală, prin „falsificare” se înțelege „acțiunea de denaturare a adevărului.
Falsificarea se poate efectua prin orice mijloace susceptibile de a produce o contrafacere a unui
lucru, semn
sau înscris ori o alterare, în forma sau substanța sa, a unui lucru, semn sau înscris”

[133, p.131]
. Din această definiție rezultă că falsificarea documentelor reprezintă acțiunea de
denaturare a adevărului în documente. Dar rezultă oare și că falsificare
a documentelor se poate
efectua prin orice mijloace susceptibile de a produce o contrafacere a documentelor ori o alterare,
în forma sau substanța lor, a documentelor?

110

Pentru a răspunde la această întrebare, este necesar să elucidăm natura juridică a acțiu
nii de
falsificare a documentelor.

Astfel, în literatura de specialitate este exprimat punctul de vedere că falsificarea docu
men
–
telor este o formă a înșelăciunii. De exemplu, după V.S. Postnikov, falsificarea documen
te
lor este
o formă specifică, materi
alizată de înșelăciune, care își găsește realizarea în documentele false

[26
6
, p.10
–
11]
. La rândul său, A.V. Kuznețov consideră că, în ipoteza de falsificare a documen
te
–
lor, înșelăciunea se materializează în documente și se poate referi la conținutul doc
umentului, locul
sau timpul perfectării acestuia etc.
[38
8
].
Opinii similare au fost exprimate
și
de alți autori
[24
6
,
p.76; 19
2
, p.10; 25
9
, p.5
–
13]
.

În viziunea noastră, o asemenea poziție
nu poate fi acceptată
. Am menționat mai sus că
falsificarea docume
ntelor reprezintă acțiunea de denaturare a adevărului în documente. Dar aceasta
nu înseamnă că falsificarea documentelor este o formă a înșelăciunii. În opinia lui S.Brînză, pe
care o susținem, prin „înșelăciune” se înțelege dezinformarea conștientă
a vict
imei
, care constă în
prezentarea vădit falsă a realității sau în trecerea cu tăcere a realității, când are loc ascunderea
faptei și a circumstanțelor care trebuie comunicate în cazul săvârșirii cu bună
–
credință și în
conformitate cu legea a tranzacției pat
rimoniale
[136, p.282]
. Falsificând documente, făptuitorul
nu induce pe nimeni în eroare, întrucât la moment lipsește victima. În acest sens, ne raliem părerii
acelor autori care afirmă că falsificarea documentelor nu poate fi considerată formă a înșelăciu
nii,
deoarece informațiile false rezultând din falsificarea documentelor încă nu au ajuns la destinația
persoanei care urmează a fi înșelată
[255
, p.52]
. Cu alte cuvinte, deși în documentele falsificate
adevărul a fost denaturat, această denaturare a adevă
rului încă nu s
–
a reușit a fi aplicată în vederea
lezării drepturilor și intereselor vreunei persoane.

Din aceste considerente, ne pare nereușită sintagma „falsificarea documentelor sau altă
înșelăciune”, cu care operează legiuitorul la lit.d) alin.(2) art
.353, lit.d) alin.(2) art.355 și art.372
CP RM. Nu falsificarea documentelor, dar folosirea documentelor false poate fi considerată formă
a înșelăciunii. În această privință, suficiente argumente vor fi prezentate în Secțiunea III a
Capitolului III din luc
rarea de față. Falsificarea documentelor nu se identifică cu folosirea
documentelor false. Are dreptate O.Pop când opinează că folosirea documentelor false este o faptă
derivată în raport cu falsificarea documentelor
[176, p.4]
.

În concluzie, falsificarea
documentelor nu trebuie privită ca formă a înșelăciunii.

Într
–
o altă ordine de idei, după Iu.V. Șcigolev, prin „falsificarea documentelor” trebuie de
înțeles fie confecționarea unor documente în întregime false, fie alterarea unor documente auten
–
tice
[40
5
]
. O poziție apropiată o ocupă O.Pop: „Acțiunea de falsificare poate fi totală sau parțială…
Acțiunea, prin care se alterează adevărul în cazul infracțiunilor de fals, poate
să
ap
a
r
ă
sub forma

111

contrafacerii sau alterării în diferite moduri”
[176, p.4]
. Î
n opinia lui M.A. Hotca, con
tra
facerea
este plăsmuirea, adică fapta de a confecționa obiectul material al infracțiunii; alterarea înseamnă o
operațiune de modificare a cuprinsului sau
a
aspectului obiectului material
[163, p.1365]
.

Un alt punct de vedere
îl are A.V. Kuznețov.
El
consideră că prin „falsificarea docu
men
–
telor” este necesar să se înțeleagă numai confecționarea unor documente în întregime false,
alias
contrafacerea documentelor
[
23
9
, p.91]
.

Cu A.V. Kuznețov nu sunt de acord acei care afirmă
că falsificarea documentelor presupune
nu numai falsificarea propriu
–
zisă
–
totală sau parțială

–
a documentelor
,
dar și folosirea docu
men
–
telor falsificate
[36
9
; 38
6
; 26
3
, p.88;
225
, p.7]
.

Se pare că o asemenea disonanță în înțelegerea alcătuirii și înti
nderii noțiunii „falsificarea
documentelor” se datorează perceperii distorsionate de către unii autori a clasificării tipurilor de
falsificare a documentelor (sau a clasificării infracțiunilor legate de falsificarea documentelor).

Astfel, în primul rând, î
n funcție de caracteristicile subiectului infracțiunii, putem distinge
următoarele tipuri de falsificare a documentelor:

1)

falsificarea săvârșită de un particular;

2)

falsificarea săvârșită de un funcționar;

3)

falsificarea săvârșită de o anumită categorie de func
ționari;

4)

falsificarea săvârșită de particulari sau funcționari, având atribuții speciale, statut special
sau situație de serviciu specială.

La primul tip de falsificare a documentelor se raportează infracțiunile prevăzute, de exemplu,
la alin.(2) art.218,
art.236 (în cazul fabricării valorilor mobiliare false), art.237, art.361, art.362
1

CP RM. La cel de
–
al doilea tip de falsificare a documentelor se raportează infracțiunea de fals în
acte publice, prevăzută în art.332 CP RM. Această infracțiune poate avea
ca subiect numai o
persoană cu funcție de răspundere sau un funcționar al autorității publice care nu este persoană cu
funcție de răspundere. La cel de
–
al treilea tip de falsificare a documentelor se raportează infrac
–
țiunile prevăzute, de exemplu, la art.
182, alin.(1) art.330
1
CP RM. În fine, la cel de
–
al patrulea tip
de falsificare a documentelor se raportează infracțiunile prevăzute, de exemplu, la art.252 (în cazul
falsificării actului de evidență privind activitatea economică a debitorului), art.310 (î
n cazul falsifi
–
cării probelor într
–
un document) din Codul penal.

Prin ce este relevantă clasificarea tipurilor de falsificare a documentelor în funcție de
caracteristicile subiectului infracțiunii? Putem remarca că noțiunea „falsificarea documentelor” am
utilizat
–
o în această clasificare ca pe o noțiune generică. Generică în raport nu numai cu cele patru
tipuri de falsificare a documentelor, dar și în raport cu asemenea noțiuni ca „fabricarea” (utilizată
în art.236 și 237 CP RM), „confecționarea” (utilizat
ă în art.361 și 362
1
CP RM), „indicarea datelor

112

incorecte” (utilizată în alin.(1) art.330
1
CP RM) etc. Ne dăm seama că avem nevoie de această
noțiune generică pentru a grupa tipurile de falsificare a documentelor într
–
un tot unitar și organic,
astfel ca fi
ecare tip să ocupe un anumit loc, în conexiune cu celelalte tipuri. Totuși, această conclu
–
zie încă nu ne poate facilita înțelegerea deplină a alcătuirii și întinderii noțiunii „falsificarea
documen
telor”. De aceea, vom continua demersul nostru de clasifi
care a tipurilor de falsificare a
documentelor (sau de clasificare a infracțiunilor legate de falsificarea documentelor).

Potrivit unui alt criteriu de clasificare a tipurilor de falsificare a documentelor, putem
distinge falsul material și falsul intelect
ual.

Unii autori consideră că o asemenea clasificare nu are semnificație practică și comportă
inutilitate în plan teoretic
[205
, p.248]
. Din contra, alți autori optează pentru necesitatea clasificării
tipurilor de falsificare a documentelor în falsul mater
ial și falsul intelectual
[25
8, p.7; 217
, p.163;
37
6
]
. Mai mult, unii din acești autori consideră că, în funcție de caracterul activității infracționale,
trebuie distinse nu două tipuri de falsificare a documentelor, dar patru:

1)

falsul material;

2)

falsul inte
lectual;

3)

falsul material
–
intelectual;

4)

falsul material
–
formal (ca specie a falsului material)
[40
5
]
.

Este adevărat că o asemenea clasificare nu derivă din prevederile Părții Speciale a Codului
penal al Republicii Moldova. Însă
,
ea se întemeiază pe analiza m
etodelor de falsificare a docu
–
mentelor și pe compararea trăsăturilor individuale ale diverselor infracțiuni legate de falsificarea
documentelor. Din această perspectivă, de exemplu, pentru falsul intelectual sunt caracteristice
acțiuni ca: falsificarea re
zultatelor votării (art.182 CP RM); indicarea datelor incorecte în decla
ra
–
ția cu privire la venituri și proprietate (alin.(1) art.330
1
CP RM); înscrierea în documentele oficiale
a unor date false (art.332 CP RM) etc. Pe de altă parte, pentru falsul mater
ial sunt caracteristice
acțiuni ca: falsificarea documentelor necesare eliberării titlului de protecție (art.185
3
CP RM);
falsificarea documentelor oficiale (art.332 CP RM); confecționarea documentelor oficiale (art.361
și 362
1
CP RM) etc.

Or, după cum s
–
a
observat just în literatura de specialitate, la falsul material se contraface
documentul sau se modifică conținutul unui document autentic; la falsul intelectual se alterează
substanța documentului (nu însuși documentul), întrucât sunt false numai constat
ările sau mențiu
–
nile din document
[177, p.23]
.

Însă, nu întotdeauna falsul material și falsul intelectual există în forma lor „pură”. De aceea,
în teoria dreptului penal se consemnează existența falsului material
–
intelectual, ca tip combinat de
falsificar
e a documentelor, care împrumută caracteristici atât de la falsul material, cât și de la falsul

113

intelectual
[19
2
, p.12; 25
9
, p.56; 37
5
]
. Un astfel de tip de falsificare a documentelor nu se exclude
în acele situații când făptuitorul aplică atât procedee fi
zice de falsificare a documentelor, cât și
abilități de fapt și de drept ce
–
l caracterizează. Astfel, de exempl
u, în practica judiciară română
s
–
a
constatat că fapta unui funcționar de a completa un formular de raport de producție cu date nereale
și de a
–
l
semna în fals cu numele altei persoane constituie două infracțiuni în concurs: cea de fals
intelectual pentru completarea raportului fictiv de către funcționar în exercitarea atribuțiilor sale de
serviciu și cea de fals material în înscrisuri oficiale pen
tru semnarea în fals a altei persoane
[102]
.
De
asemenea, s
–
a stabilit că pădurarul care întocmește un proces
–
verbal, consemnând în fals
săvârșirea de către o persoană a unei contravenții silvice și apoi contraface semnătura acelei
persoane pe procesul
–
ver
bal astfel întocmit, săvârșește două infracțiuni de fals în concurs: fals
intelectual și fals material
[101]
.

În sfârșit, trebuie să vorbim și despre falsul material
–
formal (ca specie a falsului material), ca
tip de falsificare a documentelor. Unii autori
menționează că falsul material
–
formal se atestă în
acele situații, când informațiile autentice sunt consemnate pe căi frauduloase într
–
un document

[26
3
, p.31
–
32; 3
70
]
.

La rândul său, Iu.V. Șcigolev afirmă: „Falsificarea documentară a unor fapte veridice re
pre
–
zintă întotdeauna un fals material. Mai precis, un asemenea fals constituie o specie a falsului mate
–
rial.
Deoarece
un astfel de fals este întotdeauna un fals material, iar documentul este fals doar sub
aspect formal, considerăm oportună utilizarea noț
iunii „fals material
–
formal” pentru a
–
l desemna”

[40
5
]
.

Avem îndoieli în ce privește oportunitatea de a considera așa
–
numitul „fals material
–
formal”
ca tip de falsificare a documentelor. În opinia noastră, într
–
o asemenea ipoteză în genere nu se
poate vorb
i despre falsificarea documentelor. Or, așa cum am specificat mai sus, falsificarea
documentelor reprezintă acțiunea de denaturare a adevărului în documente. Însă
,
o astfel de dena
–
tu
rare lipsește atunci când informațiile autentice sunt consemnate pe căi
frauduloase în documente.

În acest plan, aderăm la punctul de vedere al lui M.I. Papadopolu, care susține: „Prima
condițiune cerută pentru existența falsului este alterațiunea adevărului, de unde rezultă că din
moment ce înscrisul nu conține nici o minciun
ă, ci
,
din contra
,
nu relatează decât adevăruri, faptul
nu poate fi pedepsit…”
[178, p.563]
. În sprijinul aserțiunii sale, autorul citat reproduce câteva spețe
din practica judiciară franceză: „Faptul de a ține și a conduce mâna unui individ, pentru a sc
rie un
testament
sau un act prin care revocă testamentul, nu constituie un fals, dacă se dovedește că
conținutul actului nu este decât voința celui a cărui mână a fost ținută și condusă”; „Nu este un fals
faptul unui primar care întocmește mandate de plată în numele unui
individ destinat a fi secretar al
comunei, chiar dacă acesta nu a îndeplinit în mod efectiv funcția sa, din momentul ce el a fost

114

numit în funcție în mod regulat”; „Nu constituie un fals faptul de a fabrica scrisori pentru a le pune
în locul altora care se
vor fi fost aflat într
–
un dosar judiciar și care au dispărut, dacă noile scrisori
emană de la însuși autorul scrisorilor originale, dacă ele poartă semnătura lui și dacă se dovedește
că conținutul este conform cu conținutul scrisorilor originale”
[178, p.
563]
.

Prin prisma acestor exemple, considerăm că, în cazul așa
–
numitului „fals material
–
formal” se
poate vorbi despre abuzul de putere sau abuzul de serviciu (art.327 CP RM), abuzul de serviciu
(art.335 CP RM) sau o abatere disciplinară, care nu este susce
ptibilă de răspundere penală. Și
aceasta doar în cazul în care făptuitorul este un funcționar. Însă nicidecum nu poate fi concepută
aplicarea răspunderii pentru vreo infracțiune legată de falsificarea documentelor.

Din analiza clasificării tipurilor de fal
sificare a documentelor în funcție de carac
terul
activității infracționale
se desprinde o concluzie nelipsită de interes: falsificarea poate fi totală sau
parțială. Falsificarea este totală atunci când e săvârșită contrafacerea documentelor. Falsificarea
e
ste parțială atunci când se modifică conținutul unor documente autentice (în ipoteza falsului mate
–
rial) sau se fac constatări sau mențiuni false în cadrul documentelor (în ipoteza falsului intelec
–
tual). Astfel, în ipoteza falsului material, este posibilă
atât falsificarea totală, cât și falsificarea
parțială. În ipoteza falsului intelectual, este posibilă numai falsificarea parțială.

Drept urmare, apare ca justificată întrebarea: în ipoteza falsului material, ce anume înseamnă
termenul „falsificare” în ca
zul falsificării documentelor necesare eliberării titlului de protecție
(art.185
3
CP RM), al falsificării documentelor oficiale (art.332 CP RM) sau al altor asemenea
cazuri? Desemnează oare acest termen doar falsificarea totală, fiind sinonim cu termenul „
contra
–
facere”? Sau desemnează și falsificarea parțială, atunci când se modifică conținutul unor docu
–
mente autentice? De răspunsurile la aceste întrebări depinde stabilirea cu exactitate a alcătuirii și
întinderii noțiunii „falsificarea documentelor”. Tot
odată, constatăm că noțiunea dată trebuie privită
în două ipostaze:

1)

ca noțiune generică aplicabilă în raport cu toate tipurile de falsificare a documentelor;

2)

ca noțiune cu un conținut bine precizat, utilizată în unele articole ale Codului penal
(art.185
3
,
alin.(2) art.218, art.332, lit. d) alin.(2) art.353, lit. d) alin.(2) art.355, art.372).

Prima ipoteză este una
lato sensu
, iar cea de
–
a doua este o ipoteză
stricto sensu
. Cele două
ipoteze nu se confundă, referindu
–
se la diferite abordări.

Conform unui a
lt criteriu de clasificare, în funcție de rolul îndeplinit în alcătuirea compo
–
nenței de infracțiune, putem distinge următoarele trei tipuri de falsificare a documentelor:

1)

falsificarea documentelor ca infracțiune de sine stătătoare;

2)

falsificarea documentel
or ca modalitate normativă în cadrul unei componențe de infrac
–
țiune;

115

3)

falsificarea documentelor ca modalitate faptică sau ca metodă în cadrul unei componențe
de infracțiune.

La primul tip de falsificare a documentelor se raportează infracțiunile prevăzute
la art.182 și
alin.(2) art.218 CP RM. Apare întrebarea dacă și infracțiunea de fals în acte publice (art.332 CP
RM)
se raportează la acest tip
.
Or, infracțiunea dată cunoaște două modalități normative alterna
tive:

1) înscrierea în documentele oficiale a
unor date false; 2) falsificarea documentelor oficiale.

Supra
am afirmat că noțiunea „falsificarea documentelor” trebuie privită în două ipostaze:
lato sensu
și
stricto sensu
. În ipostaza
lato sensu
, infracțiunea de fals în acte publice s
–
ar referi la
cel
dintâi tip de falsificare a documentelor, în funcție de rolul îndeplinit în alcătuirea componenței
de infracțiune. În ipostaza
stricto sensu
, infracțiunea de fals în acte publice s
–
ar referi la cel de
–
al
doilea tip de falsificare a documentelor, în context
ul aceluiași criteriu de clasificare. Astfel că, în
dependență de abordare, aceeași infracțiune se poate raporta fie la primul tip de falsificare a
documentelor, fie la cel de
–
al doilea.

În contrast, în cazul infracțiunilor prevăzute la art.182 și alin.(2)
art.218 CP RM nu apare o
asemenea problemă:
verbum regens
își găsește exprimarea într
–
o singură modalitate normativă, nu
în două sau mai multe modalități normative alternative.

În altă ordine de idei, la cel de
–
al doilea tip de falsificare a documentelor
(în funcție de rolul
îndeplinit în alcătuirea componenței de infracțiune) se raportează infracțiunile prevăzute la
art.185
3
, 236, 237, 244, 245, 245
2
, alin.(1) art.330
1
, 361, 362
1
etc. din Codul penal.

În fine, la cel de
–
al treilea tip de falsificare a doc
umentelor (în funcție de rolul îndeplinit în
alcătuirea componenței de infracțiune) se raportează infracțiunile prevăzute la art.248, 252, 310,
311, 312, lit.d) alin.(2) art.353, lit.d) alin.(2) art.355, art.372 etc. din Codul penal.

În unele cazuri, falsi
ficarea documentelor constituie o situație premisă, necesară existenței
unei anumite infracțiuni (de exemplu, a infracțiunilor prevăzute la art.190, 196, 207, 253 etc. din
Codul penal). Astfel de cazuri nu se raportează la nici unul din cele trei tipuri de
falsificare a
documentelor, examinate mai sus. Aceasta deoarece falsificarea documentelor depășește cadrul
unor asemenea infracțiuni. De aceea, se impune calificarea conform regulilor concursului de
infracțiuni: pe de o parte, infracțiunea prevăzută la ar
t.190, 196, 207, 253 sau un alt asemenea
articol din Codul penal; pe de altă parte, infracțiunea prevăzută la art.332 sau 361 CP RM).

Astfel, folosirea documentelor falsificate (ca și oricare alte fapte derivând din falsificarea
documentelor) nu se raporte
ază la nici unul din tipurile de falsificare a documentelor, având la
bază clasificarea în funcție de rolul îndeplinit în alcătuirea componenței de infracțiune. Prin
aceasta
am argumentat de ce nu suntem de acord cu A.V. Kuznețov
[23
9
, p.91]
, când afirmă c
ă falsi
ficarea
documentelor presupune nu numai falsificarea propriu
–
zisă, dar și folosirea documentelor falsificate.

116

Sub un alt aspect, menționăm că unii autori definesc noțiunea „falsificarea documentelor” ca
„infracțiunea constând în alterarea unor docu
mente autentice sau în confecționarea unor docu
–
mente false”
[
32
9
, p.255; 28
7
, p.211]
. După cum am
constatat
anterior, nu întotdeauna falsificarea
documentelor evoluează ca infracțiune de sine stătătoare. Or, falsificarea documentelor poate să
mai apară și
ca modalitate normativă în cadrul unei componențe de infracțiune sau ca modalitate
faptică ori ca metodă în cadrul unei componențe de infracțiune.

Un alt dezavantaj al definiției precitate este că ea reduce acțiunea de falsificare a docu
–
mentelor doar la
infracțiune. Că nu este așa, ne
putem
convinge din analiza unor prevederi ale
Codului cu privire la contravențiile administrative: falsificarea informației despre starea și
folosirea terenurilor (alin.10 art.52); introducerea în documentele de bord, de căt
re căpitan sau de
către alte persoane din personalul de comandă a unei nave sau a unui alt mijloc de navigație, a
unor mențiuni false referitoare la operațiile cu substanțe dăunătoare pentru sănătatea oamenilor sau
pentru resursele vii ale mării, ori amest
ecuri ce conțin astfel de substanțe peste normele stabilite
(art.60); falsificarea indicilor de componență fizică, chimică sau biologică a produselor animale
(alin.2 art.107
4
); falsificarea documentelor privind calitatea produselor vinicole, care a cauzat
daune neînsemnate (art.108
6
); falsificarea sau întocmirea incorectă a documentelor de execuție și a
celor privind încercările și analizele în construcții (alin.2 art.149
2
); introducerea cu bună
–
știință în
actele dării de seamă financiare a unor indici dena
turați (alin.6 art.162
1
); includerea în prospectul
emisiei sau în alte documente, în temeiul cărora se înregistrează emisia hârtiilor de valoare, a
informațiilor neautentice sau care pot induce în eroare (alin.1 art.162
4
); denaturarea, de către
instituțiil
e finanțate de la bugetele de toate nivelurile, a calculelor de stabilire a necesarului de
mijloace bugetare (care a dus la formarea de surplusuri de mijloace bugetare sau de bunuri
materiale) (alin.1 și 2 art.162
11
); diminuarea de către contribuabili a im
pozitelor, contribuțiilor de
asigurări sociale și a altor plăți obligatorii ce urmează a fi vărsate la bugetul public național prin
reflectarea incorectă în contabilitate a datelor despre venituri și cheltuieli, fie despre alte obiecte
impozabile (alin.5 a
rt.163); denaturarea datelor dării de seamă prezentate Agenției de Stat pentru
Rezervele Materiale și Ajutoarele Umanitare de către conducătorii de întreprinderi și organizații
sau depozitarii responsabili (art.199
5
); înscrierea cu bună
–
știință în listele
electorale a persoanelor
care nu au drept de vot în conformitate cu legislația în vigoare, a unor persoane fictive sau
înscrierea intenționată a unei persoane în mai multe liste (alin.5 art.200
1
); falsificarea semnăturilor
în listele susținătorilor candida
tului independent (alin.15 art.200
1
) etc.

Concluzia este că nu pot coincide cu obiectul material, produsul
și
mijlocul de săvârșire a
vreuneia din infracțiunile legate de falsificarea documentelor obiectul material, produsul
și

mijlocul de săvârșire a vreu
neia din aceste contravenții administrative. Excepție constituie cazurile

117

când contravențiile administrative au corespondente în anumite infracțiuni (de exemplu, fapta
prevăzută la alin.1 art.162
4
din Codul cu privire la contravențiile administrative).

Tot
uși, ținând cont de obiectul prezentului studiu, ne concentrăm atenția asupra infracțiunilor
legate de falsificarea documentelor.

Aceste infracțiuni se află la
confluența
dintre două clase de infracțiuni:

1)

infracțiunile de fals;

2)

infracțiunile ce țin de circ
ulația ilegală a documentelor.

Cu privire la prima clasă de infracțiuni, în doctrina penală se menționează: „Infracțiunile de
fals implică o alterare a adevărului. O astfel de alterare privește anumite entități, cum ar fi unele
lucruri cărora li se atribui
e juridic însușirea și deci funcțiunea de a servi drept probă a adevărului,
pe care îl exprimă sau atestă: valori exprimate prin monede, timbre, titluri de credit ori sigilii,
instrumente de marcat, înscrisuri”
[152, p.357]
. În contextul legii penale a Rep
ublicii Moldova, ca
infracțiuni de fals trebuie considerate infracțiunile prevăzute la art.185
3
, 216 (în cazul falsificării
produselor (mărfurilor) periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorului), 236 (în cazul
fabricării biletelor Băncii Naționale
a Moldovei, a monedelor, a valutei străine, a valorilor
mobiliare de stat sau a altor titluri de valoare false, utilizate pentru efectuarea plăților), 237 (în
cazul fabricării cardurilor sau a altor carnete de plată false, care nu constituie valută sau tit
luri de
valoare, dar care confirmă, stabilesc sau acordă drepturi sau obligații patrimoniale), 244 (în cazul
includerii în documentele contabile, fiscale sau financiare a unor date denaturate), 245 (în cazul
includerii în prospectul emisiei sau în alte doc
umente, în temeiul cărora se înregistrează emisia
titlurilor de valoare, a informațiilor neautentice sau care pot induce în eroare), 245
2
, 248 (în cazul
declarării neautentice în documentele vamale sau în alte documente de trecere a frontierei), 276,
310,
alin.(1) art.330
1
(în cazul indicării datelor incorecte în declarația cu privire la venituri și
proprietate), 332, lit.d) alin.(2) art.353 și lit.d) alin.(2) art.355 (în cazul falsificării documentelor),
361 și 362
1
(în cazul confecționării documentelor of
iciale false), 372 (în cazul falsificării
documentelor) etc. din Codul penal.

Astfel, în afară de infracțiunile legate de falsificarea documentelor, infracțiunile de fals
presupun și alte specii:

1)

infracțiunile legate de falsul în declarații (de exemplu, in
fracțiunile prevăzute la art.185
3

(în cazul declarațiilor false), 312 (în cazul prezentării declarației mincinoase de către martor sau
partea vătămată) etc. din Codul penal;

2)

infracțiunile legate de falsificarea produselor (de exemplu, infracțiunea prevăzut
ă la
art.216 CP RM (în cazul falsificării produselor (mărfurilor) periculoase pentru viața sau sănătatea
consumatorilor);

118

3)

infracțiunile legate de falsificarea instrumentelor financiare (altor decât valorile mobiliare
și alte carnete de plată) (de exemplu,
infracțiunile prevăzute la art.236
CP RM
(în cazul fabricării
biletelor Băncii Naționale a Moldovei, a monedelor, a valutei străine false);

4)

infracțiunile legate de falsificarea elementelor de identificare ale autovehiculelor (de
exemplu, infracțiunea prevă
zută la art.276 CP RM);

5)

infracțiunile legate de falsificarea probelor (altor decât probele documentare) (de
exemplu, infracțiunea prevăzută la art.310 CP RM (cu excepția cazului când are loc falsificarea
probelor documentare)).

În alt context, cu privire l
a clasa infracțiunilor ce țin de circulația ilegală a documentelor,
S.V. Maximov deosebește următoarele patru tipuri ale acestor infracțiuni:

1)

manipulările ilegale asupra documentelor autentice și obiectelor utilizate la fabricarea
acestora;

2)

falsificarea do
cumentelor și obiectelor utilizate la fabricarea documentelor false;

3)

manipulările ilegale asupra documentelor false sau obiectelor utilizate la fabricarea
acestora;

4)

manipulările ilegale asupra documentelor nevalabile
[19
4
, p.13
–
15]
.

Această clasificare nu
ne satisface în mai multe privințe. În primul rând, luând în consi
de
ra
–
ție obiectul prezentului studiu, nu ne interesează infracțiunile având obiectele utilizate la fabricarea
documentelor (autentice sau false) în calitate de obiect material, produs
și
m
ijloc de săvârșire a
infracțiunii. În al doilea rând, nu există nici o prevedere în Codul penal al Republicii Moldova, în
care expres s
–
ar menționa despre documentele nevalabile.
Implicit, documentele nevalabile, ca
mijloace de săvârșire a infracțiunii, se
au în vedere în cazul contrabandei (art.248 CP RM),
presupunând folosirea frauduloasă a documentelor.
Din aceste considerente, ținem de cuviință să
clasificăm infracțiunile ce țin de circulația ilegală a documentelor după cum urmează:

1)

infracțiunile legate
de circulația ilegală a documentelor autentice:

a)

infracțiunile având documentul autentic ca obiect material al infracțiunii (de exemplu,
infracțiun
ea
prevăzut
ă
la lit.a) alin.(1) art.165 (în cazul în care se săvârșește prin confiscarea
documentelor), alin.
(1) art.218, art.307, 345 (în cazul pierderii documentelor ce conțin sec
rete de
stat), art.359, alin.(1)
art.360 (în cazul luării, sustragerii, tăinuirii, degradării sau distrugerii
documentelor), alin.(2) art.360, lit.b) și c) alin.(1) art.362
1
etc. din C
odul penal);

b)

faptele care devin infracțiuni în cazul în care sunt săvârșite în lipsa unor documente (de
exemplu, infracțiunile prevăzute la art.161, 214, 217
–
217
3
, 233 (în cazul vânatului fără autorizația
corespunzătoare), 241 (în ipotezele prevăzute la li
t.a) sau c) art.125 CP RM), 290, 292 (în cazul

119

fabricării, procurării, prelucrării, păstrării, transportării, folosirii sau neut
ra
lizării substanțelor
explo
zive sau materialelor radioactive fără autorizația corespunzătoare) etc. din Codul penal);

2)

infracți
unile legate de circulația documentelor false:

a)

infracțiunile legate de falsificarea documentelor;

b)

infracțiunile care derivă din falsificarea documentelor (de exemplu, infracțiunile prevă
–
zute la art.190, 196 (în cazul în care presupun folosirea unui docume
nt fals), 207 (în cazul în care
copilul este scos din țară în baza unor acte false), 236 și 237 (în cazul punerii în circulație a
valorilor mobiliare false sau a altor carnete de plată false), 241 (în cazul utilizării unor coduri
fiscale plastografiate), 2
45 (în cazul aprobării prospectului emisiei care conține informații
neautentice sau care pot induce în eroare, ori al aprobării rezultatelor emisiei neautentice), 248 (în
cazul folosirii unor documente false, ca formă a folosirii frauduloase a documentelor
), 253, 312 (în
cazul prezentării concluziei false sau a interpretării incorecte), 361 (în cazul deținerii, vânzării sau
folosirii documentelor oficiale false), lit.a) alin.(1) art.362
1
(în cazul deținerii, vânzării sau folosirii
documentelor oficiale fals
e) etc. din Codul penal.

Așadar, încă o dată ne
–
am putut convinge că infracțiunile, care derivă din falsificarea
documentelor (implicând folosirea documentelor falsificate sau alte fapte derivând din folosirea
documentelor), nu se identifică cu infracțiuni
le legate de falsificarea documentelor (implicând
falsificarea propriu
–
zisă a documentelor).

Când spunem „infracțiunile legate de falsificarea documentelor”, avem în vedere ipostaza
lato sensu
a noțiunii „falsificarea documentelor”, ca noțiune generică apl
icabilă în raport cu toate
tipurile de falsificare a documentelor.

În ce privește ipostaz
a

stricto sensu
a noțiunii „falsificarea documentelor” (ca noțiune cu un
conținut bine precizat, utilizată în unele articole ale Codului penal), este necesar să stabil
im
alcătuirea acestei noțiuni: desemnează ea oare doar falsificarea totală, fiind sinonimă cu noțiunea
„contrafacerea documentelor” („confecționarea documentelor false”)? Sau desemnează și falsifica
–
rea parțială, atunci când se modifică conținutul unor doc
umente autentice?

Că noțiunea „falsificarea documentelor” nu se referă la ipoteza introducerii în documente a
cons
tatărilor sau mențiunilor false
rezultă explicit din unele prevederi ale Codului penal. Astfel, de
exemplu, în cazul infracțiunii prevăzute la
art.185
3
CP RM, ca modalități de sine stătătoare apar
,

printre altele: 1) operarea cu înscrieri false în documentele ce țin de protecția proprietății
intelectuale; 2) falsificarea documentelor necesare eliberării titlului de protecție. Cu și mai multă
cla
ritate, concluzia noastră reiese din compararea celor două modalități alternative ce caracteri
–
zează infracțiunea prevăzută la art.332 CP RM: 1) înscrierea în documentele oficiale a unor date
false; 2) falsificarea documentelor oficiale.

120

După această concl
uzie absolut necesară, este cazul să definitivăm demersul nostru de
stabilire a alcătuirii noțiunii „falsificarea documentelor”. O putem face cu mai multă ușurință după
ce avem tabloul integral al clasificării tipurilor de falsificare a documentelor (și a
l
clasificării
infracțiunilor legate de falsificarea documentelor).

Considerăm că nu există nici un fel de temeiuri de a nu fi validă teza, conform căreia prin
„falsificarea documentelor” trebuie de înțeles oricare din următoarele noțiuni: 1) contrafacerea
docu
mentelor (adică
,
confecționarea documentelor false); 2) modificarea conținutului unor docu
–
mente autentice. Argumentele de rigoare au fost prezentate cu prilejul analizei efectuate asupra
tipurilor de falsificare a documentelor în funcție de caracteru
l activității infracționale. Aici doar
vom preciza că cele două noțiuni, specificate mai sus, sunt subsecvente noțiunii „falsificarea
documentelor”. În nici un caz, ele nu sunt echivalente cu noțiunea „falsificarea documentelor”.

Din această perspectivă, r
eiterăm recomandarea, pe care o vom face în Secțiunea II a
Capitolului IV din prezenta lucrare, de substituire în denumirea și dispoziția art.361 CP RM a
termenului „confecționare” prin termenul „falsificare”. Aceeași recomandare este adecvată și
vizavi de
termenul „confecționare”, utilizat în dispoziția art.362
1
CP RM.

Această recomandare se impune, întrucât nu este acceptabil ca noțiunea „confecționarea
documentelor false” să fie aplicată în următoarele ipoteze: 1) modificarea conținutului unor
documente
autentice; 2) introducerea în documente a constatărilor sau mențiunilor false. În caz
contrar, se va admite o interpretare extensivă defavorabilă, pentru că art.361 sau 362
1
CP RM ar fi
aplicate la ipoteze
pe
care legiuitor
ul nu le are în vedere
. Implement
area recomandării noastre ar
permite extinderea sferei de aplicare a celor două articole, extindere care
se impune ca
imperioasă
datorită necesității
de a
ajust
a
prevederil
e
legii penale la dinamica realităților sociale.

În urma analizei efectuate, punctăm
următoarele concluzii:

1)

noțiunea „falsificarea documentelor” trebuie privită, după caz, în accepție largă sau în
accepție îngustă;

2)

în accepție largă, operăm cu această noțiune în vederea clasificării tipurilor de falsificare
a documentelor (sau a clasifică
rii infracțiunilor legate de falsificarea documentelor);

3)

în accepție îngustă, operăm cu noțiunea „falsificarea documentelor” nu într
–
un context
teoretic, dar în contextul terminologic strict al textului legii penale;

4)

în accepție îngustă, prin „falsificarea
documentelor” se înțelege fie contrafacerea docu
–
men
telor (adică confecționarea documentelor false), fie modificarea conținutului unor documente
autentice
, nu însă
introducerea în documente a constatărilor sau mențiunilor false;

5)

noțiunea „confecționarea
documentelor false” nu este identică cu noțiunea „falsificarea
documentelor”, deci, noțiunea „confecționarea documentelor” nu poate să însemne nici modifi
–

121

carea conținutului unor documente autentice, nici, cu atât mai puțin, introducerea în documente a
con
statărilor sau mențiunilor false.

Așadar, în accepție îngustă, prin „falsificarea documentelor” se înțelege fie contrafacerea
documentelor (adică confecționarea documentelor false), fie modificarea conținutului unor docu
–
mente autentice. În acest context,
în cele ce urmează vom supune cercetării metodele de falsifi
care
a documentelor.

În literatura de specialitate se folosește noțiunea „metodă de falsificare”. De exemplu,
A.Frățilă și Gh.Pășescu menționează: „Folosirea pe scară largă a semnăturilor în re
lațiile inter
–
umane și efectele acestora au generat numeroase metode de falsificare. Cele mai cunoscute metode
sunt copierea, imitarea, execuțiile fanteziste, folosirea unor semnături autentice și autofalsificarea”

[155, p.53]
. Bineînțeles, metodele de fal
sificare vizează nu doar semnăturile aplicate în docu
–
mente. Ele pot viza și alte elemente ale unui document, sau chiar documentul în ansamblu.

În opinia întemeiată a unor autori, metoda de săvârșire a infracțiunii constituie un set de
mijloace tactice
pri
n care
se atinge reușita într
–
o activitate infracțională
[29
6
, p.165]
. La rândul
său, N.F. Mihailov este de părere că, în funcție de gradul prejudiciabil al infracțiunii, metoda de
săvârșire a infracțiunii cunoaște următoarele varietăți:

1)

metoda de săvârșir
e a infracțiunii reprezentând semnul obligatoriu al componenței de
infracț
iune, care permite delimitarea
componențelor de infracțiuni (de exemplu, metoda de
săvârșire a furtului, jafului, tâlhăriei, escrocheriei etc.);

2)

metoda de săvârșire a infracțiunii re
prezentând semnul obligatoriu al componenței de
infracțiune, a cărui lipsă semnifică lipsa respectivei componențe de infracțiune
. De exemplu,
conform art.160 CP RM, prezintă relevanță efectuarea ilegală nu a oricărei sterilizări. Se ia în
considerație numa
i sterilizarea chirurgicală
;

3)

metoda de săvârșire a infracțiunii, prevăzută în unele articole ale Părții Speciale a
Codului p
enal în calitate de circumstanță
agravant
ă. De exemplu, potrivit alin.(2) art.150 CP RM,
se agravează răspunderea penală pentru dete
rminarea la sinucidere, dacă aceasta e săvârșită: prin
comportare plină de cruzime (lit.d)); prin înjosirea sistematică a demnității victimei (lit.e))
;

4)

metoda de săvârșire a infracțiunii, privită ca circumstanță care se ia în considerație la
individualizar
ea pedepsei
. De exemplu, în conformitate cu lit.h) art.77 CP RM, la stabilirea
pedepsei, se consideră circumstanță agravantă săvârșirea infracțiunii prin acte de o deosebită
cruzime sau prin batjocorirea victimei
.

În legislația penală a unor state, metoda
de falsificare a documentelor este considerată semn
obligatoriu al componenței de infracțiune, lipsa acestuia indicând asupra lipsei acelei componențe
de infracțiune. De exemplu, în art.171 al Codului penal al Filipinelor e stabilită răspunderea pentru

122

fal
sificarea documentelor de către un funcționar public, angajat public, notar sau slujitor al
cultelor. În cadrul acestui articol este prezentată lista exhaustivă a metodelor de săvârșire a acestei
infracțiuni:

1)

falsificarea sau imitarea scrisului manual, a s
emnăturii ori a unei rubrici din document;

2)

crearea de aparențe că anumite persoane au luat parte la anumite acte sau procese, deși în
realitate
acestea
nu au participa
t
la ele
;

3)

atribuirea
unor afirmații
persoanelor, care au luat parte la anumite acte sau p
rocese, pe
care acestea nu le
–
au făcut în realitate;

4)

afirmarea unor date neveridice în expunerea faptelor;

5)

alterarea informațiilor autentice;

6)

efectuarea unei alterări sau intercalări în originalul unui document, având ca efect
schimbarea sensului acestuia;

7)

eliberarea unei copii autentificate de
pe
document, pretinsă
a fi
copia unui document
original, atunci când un astfel de original
nu există în realitate
; includerea în copia autentificată a
unui document a unor date contrare sau diferite de cele din docum
entul original;

8)

intercalarea unui document sau a unei înscrieri rezultând dintr
–
un proces
–
verbal, registru
sau borderou
[42
6
]
.

În opoziție, în dreptul penal al Republicii Moldova metoda de falsificare a documentelor se
ia în considerație ca circumstanță ca
re influențează asupra individualizării pedepsei.

În aceste condiții, metoda de falsificare a documentelor este privită, în teoria dreptului penal
rus, în două ipostaze:

a)

metoda materială de falsificare a documentelor, constând în introducerea în documente
a
unor rectificări, radieri, mențiuni având o dată din urmă, în substituirea de text etc.;

b)

metoda intelectuală de falsificare a documentelor, în cazul căreia se confecționează
ab
ovo
documente false ce conțin informații care nu corespund realității
[21
6
, p
.15
–
16]
.

Oarecum diferit, în teoria dreptului penal român se face distincți
e î
ntre falsul material și
falsul intelectual.

În practică, prezența falsului material a fost constatată în următoarele cazuri: „În vederea
obținerii unei procuri false, Belik a în
cheiat o înțelegere cu o persoană neindentificată. Aceasta a
confecționat o imprimată de procură privind dreptul de dispunere de automobilul „Oldsmobil
–
Aurora”, din numele lui Matveev, posesorul automobilului, pe numele lui Belic, pe care au fost
aplicate
ștampila și sigiliul notarului”
[122]
; „Instanța a reținut că inculpata, în timpul procesului
de partaj cu fostul ei soț, a redactat o declarație în care s
–
a menționat
,

necorespunzător adevărului,

123

că acesta este de acord cu acțiunea și că nu are nici o pre
tenție
privind
apartamentul din litigiu,
înscris pe care l
–
a prezentat instanței”
[110]
.

La rândul său, prezența falsului intelectual a fost stabilită în următoarele situații: „Conform
probelor administrate de Procuratura Anticorupție, C.I., urmărind reali
zarea scopului său infracțio
–
nal, intenționat a prezentat către instituția financiar
–
bancară B.C. „Moldova
–
Agroindbanc” S.A. un
certificat de salarizare și copia autorizată a carnetului de muncă, ambele fiind
falsificate prin
înscrierea datelor denaturate

(sublinierea ne aparține
–

n.a.
), aferent faptului deținerii funcției de
șef pază securitate în Î.M. „Leutis” S
.
R
.
L
.
și respectivei remunerări. În baza actelor nominalizate,
C.I. a încheiat contractul de credit cu B.C. „Moldova
–
Agroindbanc” S.A., pentru li
nia de creditare
în valoare de 10000 de lei.
De
–
facto
, C.I. niciodată nu a activat în cadrul Î.M. „Leutis” S
.
R
.
L
.
, nici
nu a fost remunerat în careva mod de către conducerea întreprinderii nominalizate”
[41
7
]
; „E.B. a
fost învinuită de Procuratura raionulu
i Basarabeasca de faptul că, în luna mai 2006, activând în
calitate de lucrător social al Secției Asistență Socială și Protecție a Familiei a Consiliului raional,
având acces la carnetele de muncă și ștampila instituției, în scopul obținerii unui salariu s
uplimen
–
tar,
a introdus în carnetul său de muncă date false
(sublinierea ne aparține
–

n.a.
), indicând că
de
ține o funcție mai înaltă
–
șef
secție. În realitate, însă, ea a fost numită în această funcție doar în
octombrie 2006”
[41
8
]
.

Modalitățile alternat
ive ale falsului intelectual sunt: 1) atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului (de exemplu, fapta unui organ de urmărire penală de a menționa în
cuprinsul unui proces
–
verbal că învinuitul a fost recunoscut în fața sa de către victi
mă
[100]
);

2) omisiu
nea, cu știință,
de a insera unele date sau împrejurări (de exemplu, fap
ta unui organ de
ur
mă
–
rire penală de a nu insera în cuprinsul depoziției unui martor declarații esențiale ale acestuia
[108]
).

Totuși, considerăm că falsul mater
ial și falsul intelectual reprezintă nu metode de falsificare
a documentelor. Ele reprezentă modalitățile faptice ale infracțiunilor care presupun falsificarea
documentelor. Așa cum nu constituie metode de falsificare a documentelor nici modalitățile
norma
tive ale unor asemenea infracțiuni. Spre exemplu, în art.332 CP RM sunt stabilite două
modalități normative: 1) înscrierea în documentele oficiale a unor date vădit false; 2) falsificarea
unor documente oficiale.

Cu siguranță, noțiunile „modalitate a infr
acțiunii” și „metoda de săvâr
șire a infracțiunii”
sunt
interdependente
. Interdependente, dar nu și echivalente: prima noțiune privește aspectul tehnico
–
legislativ, deci se referă la norma de incriminare; cea de
–
a doua noțiune privește aspectul juridico
–
pe
nal, deci se referă la fapta incriminată. Astfel, a
re
dreptate lui C.Bulai c
ând
afirmă: „S
–
a dat
denumirea de modalități normative acelor modalități care corespund variantelor normative
prevăzute de lege, și de modalități faptice acelor modalități care nu
au corespondent în diferitele

124

variante prevăzute în norma incriminatoare, dar care conferă în mod evident o fizionomie specifică
faptei concrete”
[137, p.421]
.

Până la urmă, modalitatea infracțiunii și metoda de săvârșire a infracțiunii pot presupune
acela
și conținut, dar sub diferite forme: modalitatea infracțiunii este privită prin prisma legiuito
ru
–
lui; metoda de săvârșire a infracțiunii este privită prin prisma infractorului. Modalitatea infracțiunii
este o creație a legiuitorului (în cazul modalitățil
or normative) sau derivă din creația legiuitorului
(în cazul modalităților faptice). Metoda de săvârșire a infracțiunii este o creație a infractorului.
Așadar, modalitatea infracțiunii este dependentă de voința legiuitorului; metoda de săvârșire a
infracți
unii depinde de realitățile exterioare normei de incriminare. Componența infracțiunii, care
presupune încadrarea unei fapte în tiparul normativității penale, este punctul de convergență, de
interdependență dintre modalitatea infracțiunii și metoda de săvâr
șire a infracțiunii
[35
2
]
.

Are dreptate N.F. Mihailov, când relevă că, în calitate de semn al laturii obiective, metoda de
săvârșire a infracțiunii reprezintă forma acțiunii, exprimând consecutivitatea manevrelor și proce
–
deelor pe care le aplică făptuitor
ul
[24
9
, p.15]
.

Astfel, de exemplu, în cazul falsului material, falsificarea presupunând influențarea meca
–
nică asupra documentului se poate concretiza în următoarele metode:

1)

răzuire, adică îndepărtarea mecanică a unor detalii ale documentului, în vederea
modifi
–
cării conținutului inițial al acestuia. Indicatorii răzuirii sunt: dezagregarea structurii stratului
superior al hârtiei, în rezultat ea devenind mai zgrunțuroasă și mai subțire, ceea ce se revel
eaz
ă
la
examinarea documentului la lumină. Totodată, s
e păstrează relieful textului înlăturat. Cifrele și
literele, introduse de către făptuitor, au marginile neregulate ale liniilor, care se formează datorită
sporirii capacității de absorbție a hârtiei zgrunțuroase. Uneori, urmele influențării mecanice se
ca
muflează pe calea netezirii, în rezultat apărând traseuri caracteristice de pe urma obiectelor
utilizate pentru netezire;

2)

tratarea cu substanțe chimice a documentelor, adică îndepărtarea textului documentului,
pe calea decolorării colorantului liniei de te
xt, cu ajutorul unor reactive chimice (acizi, hidroxizi
alcalini, agenți de oxidare). Indicatorii aplicării unei asemenea metode sunt: modificarea gradului
de opacitate și a culorii hârtiei în locul în care s
–
a efectuat tratarea cu substanțe chimice; păstr
area
reminiscențelor textului inițial; decalajul de luminiscență a segmentului de document supus tratării
față de restul documentului etc.;

3)

îndepărtarea prin spălare, adică eliminarea textului de pe suprafața documentului cu
ajutorul unor diluanți. În mare
parte, indicatorii, care mărturisesc despre aplicarea acestei metode,
sunt aceiași ca în cazul tratării documentului
cu substanțe chimice
. În mod frecvent, în ipoteza
îndepărtării prin spălare, consecutivitatea manevrelor și procedeelor utilizate de făptu
itor este

125

următoarea: 1) se aplică, de exemplu, prin picurare, o cantitate de diluant (de exemplu, de spirt) pe
fragmentul corespunzător de document; 2) se așteaptă uscarea suprafeței pe care s
–
a folosit
diluantul; 3) se îndepărtează praful de vopsea de im
primantă; 4) se introduce informația falsă în
locul celei îndepărtate;

4)

inserare, adică intercalarea prin lipire a unor porțiuni de text, lipirea unei alte fotografii în
locul celei îndepărtate din document etc. Indicatorii înserării sunt: discrepanța dintr
e liniamentul
porțiunii inserate de document și al restului documentului, discordanța dintre elementele amprentei
ștampilei aplicate pe document; diferența ce caracterizează calitatea hârtiei fotografice a fotogra
–
fiei inserate și calitatea hârtiei din doc
umentul în care s
–
a făcut inserarea etc.

Pentru ilustrarea ultimei din metodele exemplificate, este relevant cazul din practica judi
–
ciară, când I.F., conducătorul grupului criminal organizat, a organizat perfectarea unui pașaport
ucrainean fals,
în care e
ra imprimată fotografia
lui I.F. Ulterior, I.F. i
–
a transmis lui M.S. un
buletin de identitate fals pe numele proprietarei adevărate a apartamentului indicat în acesta,
în
care era imprimată fotografia
lui M.S., precum și un set de documente false care ate
stau dreptul
ei
de proprietate asupra imobilului dat. După perfectarea notarială, în baza documentelor false
prezentate pentru pretinsa vânzare a apartamentului, M.S. a sustras prin înșelăciune de la persoana,
care a intenționat să cumpere apartamentul, su
ma de 14 mii $. Aplicând aceeași schemă, M.S. a
sustras prin înșelăciune câte 14 mii $ de la încă două persoane. Ulterior, I.F. i
–
a transmis lui O.P.,
N.V., M.C. și A.L. buletine de identitate falsificate în același mod, alături de alte documente false
nec
esare. Pentru ca aceste documente să fie folosite la sustragerea unor sume de bani în proporții
deosebit de mari de la p
e
rsoanele care intenționau să procure apartamente. La fel, I.F. a perfectat
,

în mod repetat,
un buletin de identitate fals, buletin
în c
are era imprimată fotografia
sa. În baza
acestui, dar și a altor documente false, a încercat să obțină un credit de consum în mărime de

20 mii lei de la una din filialele B.C. „MobiasBancă” S.A. Însă a fost reținut în momentul în care
s
–
a prezentat pentru
primirea creditului.

În consecință, I.F. a fost condamnat conform: alin.(3) art.42, alin.(2) art.195; art.27,

alin.(3)
art.42, alin.(2) art.195; alin.(3) art.42, art.46, lit.a), c), d) alin.(2) art.361; art.27, alin.(1) art.195;
lit.a) alin.(2) art.361 C
P RM. La rândul său, N.V. a fost condamnată conform: alin.(2) art.195;
art.27, alin.(2) art.195; art.46, lit.a), c), d) alin.(2) art.361 CP RM. De asemenea, M.C. a fost
condamnată conform: alin.(5) art.42, alin.(2) art.195; art.27, alin.(5) art.42, alin.(2
) art.195; art.46,
lit.a), c), d) alin.(2) art.361 CP RM. În fine, A.L. a fost condamnată conform lit.a), c), d) alin.(2)
art.361 CP RM
[42
3
]
.

La ora actuală, atenție trebuie acordată mai ales acelor metode de falsificare a documentelor,
când se utilizeaz
ă mijloacele tehnice de calcul și dispozitivele periferice de performanță (inclusiv

126

scanerele și imprimantele color). Cu
ajutorul unor asemenea mijloace
devine posibilă: falsificarea
tuturor elementelor unui document (incluzând imaginea
Stemei
de
Stat
și a
mărcii de produs sau de
serviciu); alegerea mărimii necesare de caractere în textul documentului; falsificarea (ca urmare a
scanării documentului autentic) a semnăturii sau a amprentei ștampilei; confecționarea clișeului
fals de ștampilă sau sigiliu, prin
utilizarea tehnologiei fotopolimerice.

În contextul analizat, prezintă interes următoarele cazuri din practica judiciară: U.A. a fost
pus sub învinuire pentru faptul că, având scopul obținerii autorizației de construcție pe numele
S.A. „Consocivil”, direc
tor al căreia era, în noiembrie 2002, intenționat și cu bună
–
știință a modi
–
ficat conținutul certificatului de urbanism
cu ajutorul calculatorului
. La 26.11.2002, a prezentat
acest certificat de urbanism falsificat împreună cu alte documente la Direcția Co
ntrol Regim
Urban, în baza cărora Primăria mun. Chișinău i
–
a eliberat autorizația de construcție pe numele S.A.
„Consocivil”
[
88]
; A.S., împreună cu L.D., pe parcursul anului 2005, având scopul obținerii unui
profit ilegal, sub pretextul derulării unor pro
iecte investiționale, a perfectat
prin metoda scanării

amprentele ștampilelor Băncii Naționale, Guvernului și Parlamentului Republicii Moldova,
semnăturile ex
–
președintelui Parlamentului Eugenia Ostapciuc, Prim
–
ministrului de atunci Vasile
Tarlev, Guvernat
orului și viceguvernatorului Băncii Naționale Leonid Talmaci, Dumitru Ursu și
Ion Prodan, ministrului finanțelor de atunci Zinaida Greceanîi, precum și 12 scrisori de garanție
emise
,
chipurile
,
din numele Băncii Naționale a Moldovei, fiecare în sumă de 50
mln. $.
[4
19
].

În opinia lui S.B. Șașkin, metodele de falsificare deplină a elementelor documentelor având
mijloace speciale de protecție sunt:

1)

utilizarea mijloacelor de reprografie (aplicarea aparatajului programat complex compute
–
rizat, metoda electrofot
ografică, metoda fotografică);

2)

utilizarea tehnologiilor poligrafice;

3)

metoda combinată
[4
3
1
]
.

Astfel, aplicarea aparatajului programat complex computerizat presupune folosirea unui bloc
de sistem cu asigurarea de program corespunzătoare, a unui scaner color
și a unei imprimante
color. Consecutivitatea manevrelor și procedeelor făptuitorului sunt: 1) se scanează recto și verso
ale documentului care se imită; 2) imaginile rezultate sunt reproduse, după modificările aduse
informației, pe suprafața documentului
fals.

Mult mai rar se utilizează metoda electrofotografică și metoda fotografică. Spre deosebire de
metoda precedentă, aceste două nu pot să asigure o calitate comparabilă a falsului. Neajunsul lor
principal constă în aceea că nu permit reproducerea unor d
etalii de mici dimensiuni ale imaginii,
nici microtextul.

127

Cât privește utilizarea tehnologiilor poligrafice, în planul individualizării pedepsei pentru
infracțiunile implicând falsificarea, această metodă trebuie privită ca având un sporit grad
prejudiciab
il. Or, aplicarea acestei metode permite producerea într
–
un număr mare a documentelor
false. În afară de aceasta, calitatea falsului, rezultată în urma utilizării tehnologiilor poligrafice, se
apropie la maximum de calitatea documentului autentic care se i
mită.

După S.B. Ș
a
șkin, în ipoteza utilizării tehnologiilor poligrafice, consecutivitatea manevrelor
și procedeelor pe care le întreprinde făptuitorul este
următoarea
:

1)

pregătirea unui document original de înaltă calitate;

2)

reproducerea documentului original
respectiv, în scopul obținerii unor forme fotografice
negative sau diapozitive;

3)

copierea imaginii de pe formele fotografice pe materialul formelor de imprimare;

4)

tratarea chimică sau mecanică a materialului formelor de imprimare;

5)

finisajul formelor de impr
imare;

6)

imprimarea
[4
3
1
]
.

Printre metodele de falsificare a elementelor documentului se disting metodele de falsificare
a semnăturii. În opinia lui A.Frățilă și Gh.Pășescu, acestea sunt:

1)

falsificarea semnăturii prin copiere;

2)

falsificarea semnăturii prin imi
tare;

3)

falsificarea semnăturii prin execuții din fantezie;

4)

falsificarea semnăturii prin folosirea unei semnături autentice:

a)

falsificarea prin decupare;

b)

falsificarea prin folosirea unei semnături date în alb;

c)

falsificarea prin „furtul de semnătură”;

d)

falsific
area prin folosirea unui timbru pe care se află o semnătură;

e)

falsificarea prin folosirea urmei de presiune a unei semnături autentice;

f)

falsificarea prin tehnici de colaj;

5)

autofalsificarea semnăturii
[155, p.55
–
89]
.

În practica judiciară, falsificare
a
semnă
turii a fost atestată în următoarele cazuri: C.C., deți
–
nând funcția de secretară a Consiliului local din satul Carabetovca, raionul Basarabeasca, fiind
persoană cu funcție de răspundere, în atribuțiile căreia intră înregistrarea căsătoriilor, a primit în
noiembrie 2005 de la G.T., pentru îndeplinirea unei acțiuni contrare obligațiilor de serviciu, suma
de 1436 lei. În acest scop, C.C. a falsificat declarația de căsătorie, întocmită cu data de 15.11.2005
din numele lui T.G. și D.I., introducând în compartim
entul „el” și „ea” din declarația respectivă
mențiunile din numele acestor persoane,
falsificându
–
le semnăturile
[42
2
]
; la 10.11.1997, J.I., în

128

interes de profit, fără permisiunea Departamentului pentru apărarea civilă și situații excepționale, a
întocmit
și a eliberat un act oficial fals pe numele lui M.V., procura nr.37 din 10.11.1997. Cu
ajutorul acesteia, a primit de la S.A. „U.” un set de mobilă pentru bucătărie și un grătar,
falsificând
semnătura lui M.V.
în scrisoarea de trăsură și procură, precum că
M.V. a primit aceste obiecte.
Bunurile primite nu le
–
a predat în unitate, nu le
–
a luat la evidență, dar le
–
a folosit personal
[81]
.

Printre alte metode de falsificare a elementelor documentului se numără metodele de
falsificare a amprentei ștampilei sau s
igiliului aplicate pe document. Falsificarea amprentei
ștampilei sau sigiliului, aplicate pe document, trebuie deosebită de confecționarea ștampilelor sau
sigiliilor false. Cele două fapte sunt de sine stătătoare una față de cealaltă. Ce
–
i drept, este posi
bilă
conexiunea între ele: se confecționează ștampila falsă sau sigiliul fals, pentru ca ulterior să fie
posibilă falsificarea amprentei ștampilei sau sigiliului, care se va aplica pe document.

În practica judiciară, falsificarea amprentelor ștampilei sau
sigiliului, aplicate pe document,
s
–
a
u
stabilit în următo
arele
caz
uri
: „O persoană, care nu a putut fi identificată, a confecționat o
ștampilă falsă și un sigiliu fals, după care K., Ș. și F. le
–
au păstrat și le
–
au folosit, încălcând legisla
ția
vamală a F
ederației Ruse
,
până la 21.02.1995, când au fost ridicate din biroul de serviciu al lui K.

La 14.02.1995, Ș. a primit de la S.A. „Lotos” Carnet
–
Tirul și scrisoarea de trăsură, vizând un
lot de
tehnică audio
–
video din Austria. Le
–
a adus lui K., la locul de
muncă al acestuia

–
Biroul vamal
din Moscova al Căii Ferate. După care i le
–
a transmis lui F., care activa în cadrul postului vamal
„Kapotnea”
al Căii Ferate. Acesta din urmă
a aplicat pe documentele respective
amprenta ștampilei
și sigiliului false
, și a
dispus ca Ș. să semneze în rubrica „inspectorul” și să indice data”
[121]
.

Trebuie de menționat că principalele metode de falsificare a ștampilei sau sigiliului sunt:

1)

desenarea amprentei pe document;

2)

obținerea amprentei cu ajutorul unui clișeu improvizat;

3)

copierea amprentei autentice pe documentul fals.

Cea mai simplă în executare este prima metodă. Indicatorii acesteia sunt: liniile din text nu
corespund standardelor; textul nu este dispus uniform în cadrul imaginii; amplasarea asimetrică a
literelor, cifr
elor și rândurilor din text; distorsionarea imaginii
Stemei
de
Stat
sau a emblemei etc.

În cazul celei de
–
a doua metode, clișeul improvizat este confecționat prin decupare, în acest
scop folosindu
–
se materiale cum sunt cauciucul, linoleumul, lemnul etc. Es
te posibilă și utili
za
rea
clișeului cules din literele tipografice. Indicatorii obținerii amprentei ștampilei sau sigiliului fals cu
ajutorul unui clișeu improvizat sunt: mărimea caracterelor nu corespunde standardelor; reparti
za
–
rea neuniformă a colora
ntului în clișeu; prezența unor frânturi în liniile rândurilor etc.

La rândul său, în ipoteza celei de
–
a treia metode
–
copierea amprentei autentice pe docu
–
mentul fals
–
indicatorii sunt: colorarea slab pronunțată a liniilor; lipsa luciului caracteristic
de pe

129

hârtie; prezența unor linii care nu țin de imaginea de pe ștampilă sau sigiliu, dar copiate împreună
cu aceasta etc.

Desigur, în practică sunt atestate și alte metode de falsificare a ștampilei sau sigiliului, care
se aplică pe un document. Astfel, p
rintre metodele „tradiționale” se numără copierea amprentei
autentice a ștampilei sau sigiliului pe documentul fals cu ajutorul unui ou fiert sau al unui cartof
tăiat în jumătate. O asemenea metodă este aplicată și în cazul de falsificare a semnăturii.

O a
ltă metodă de falsificare a ștampilei sau sigiliului constă în confecționarea în prealabil a
ștampilei sau sigiliului prin montarea literelor și cifrelor care au fost decupate din ștampilele sau
sigiliile autentice, care au ieșit din uz.

Nu sunt excluse ca
zurile, când, la falsificarea documentului, se utilizează ștampilele sau sigi
–
liile autentice, aparținând unei alte persoane juridice sau fizice. În acest caz, se întreprinde masca
–
rea conținutului informației de pe ștampila sau sigiliul care se aplică. În
acest scop, în momentul
aplicării pe hârtie a ștampilei sau sigiliului, făptuitorul răsucește ușor instrumentul aplicat, astfel
încât imaginea obținută să fie vagă.

Printre alte metode de falsificare a documentelor se poate număra substituirea de foi. Ace
astă
metodă este posibilă în cazul falsificării carnetelor de muncă, a pașapoartelor și a altor documente
numărând mai mult de două fi
le
. Indicatorii aplicării de către făptuitor a unei asemenea metode
sunt: diferența dintre nuanța și gradul de uzură a hâr
tiei pe diferite pagini ale documentului; lipsa
de
coincidență în numerotarea paginilor; decalajul dintre mărimea și configurația marginilor de foi
etc.

În încheiere, vom menționa că metodele de falsificare a documentelor reprezintă acel punct
nodal asupra
căruia își concentrează atenția mai multe științe juridice: dreptul penal; criminalistica;
psihologia judiciară etc. Fiecare din aceste științe investighează metodele de falsificare a docu
men
–
tului prin prisma obiectivelor generale și speciale ce le cara
cterizează. În cadrul acestui studiu,
respectând parametrii obiectului de cercetare, ne
–
am focalizat atenția asupra aspectelor de drept
penal ale problematicii cercetate. Aceasta chiar dacă, uneori, preocupările derivând din acest
demers se intersectează i
nevitabil cu aspectele extrapenale ale investigării metodelor de falsificare
a documentului (de exemplu, cu aspectele de sorginte criminalistică). Oricum, suntem de părere că
rolul științelor nepenale în investigarea acestor metode este unul derivat. Noțiu
nea de metodă de
săvârșire a infracțiunii își are originea în dreptul penal, iar rolul celorlalte științe este de a facilita
descoperirea esenței acestei noțiuni, din perspectiva contribuirii la apărarea ordinii de drept
împotriva infracțiunilor.

130

Secțiun
ea II

Faptele derivate din falsificarea documentelor

În literatura de specialitate se menționează despre faptele derivate din falsificarea documen
–
telor, fapte care se realizează prin alte acțiuni decât cele pe care le implică falsificarea propriu
–
zisă
a
documentelor
[176, p.4]
. Cele mai multe din astfel de fapte derivate sunt nominalizate în art.361
și lit.a) alin.(1) art.362
1
CP RM: 1) deținerea documentelor oficiale false; 2) vânzarea documen
–
telor oficiale false; 3) folosirea documentelor oficiale fal
se. Ca faptă derivată din falsificarea
documentelor, folosirea documentelor false este specificată în art.207 și 248 CP RM.

În continuare, faptele derivate din falsificarea documentelor vor fi supuse examinării în
următoarea ordine:

1)

folosirea documentelor
false;

2)

vânzarea documentelor false;

3)

deținerea documentelor false.

În teoria dreptului penal nu există o viziune unitară asupra înțelesului noțiunii „folosirea
documentelor false”. Astfel, de exemplu, după unii autori, folosirea documentelor false reprezint
ă
„acțiunile de vânzare, dăruire, schimb și alte forme de transmitere spre folosire de către persoane
contra plată sau gratis”
[140, p.763]
. Considerăm că un atare înțeles nu poate să
–
l aibă noțiunea
„folosirea documentelor false”. Dacă ar fi să asociem fi
ecare din cele trei fapte derivate din falsi
–
ficarea documentelor cu unul din cele trei atribute ale unui proprietar, atunci conexiunile rezultate
ar fi următoarele: deținerea documentelor false
–
posesiunea; vânzarea documentelor false
–

dispoziția; folos
irea documentelor false
–
folosința. Din definiția de mai sus rezultă că folosirea
documen
telor false s
–
ar asocia cu atributul de dispoziție. Acesta ar putea duce la concluzia că
folosirea documentelor false este identică cu vânzarea documentelor false. C
eea ce în mod vădit ar
veni în dezacord cu poziția legiuitorului. Deci, nu poate fi acceptat.

Într
–
o altă opinie, „se poate vorbi despre folosirea unui document fals atunci când acesta este
prezentat autorităților, persoanelor juridice, cetățenilor în scop
de a obține unele drepturi ori de a fi
eliberat de obligații”
[128, p.580]
. Nu este oare restrictivă o asemenea interpretare? Pentru că,
dintr
–
un alt punct de vedere, prin „folosirea documentelor false” se înțelege „prezentarea sau
aplicarea… documentel
or false”
[136, p.726]
. Totuși, se pare că termenul „aplicare” nu este o
traducere reușită din limba rusă. Pentru a ne convinge de aceasta, vom reproduce în cele ce
urmează opiniile aparținând unor autori ucraineni, ruși și bieloruși.

131

De exemplu, O.A. Ciuv
akov, atunci când se referă la noțiunea „folosirea documentelor
false” (utilizată în alin.3 art.358 din Codul penal ucrainean), menționează despre două ipoteze:

1) făptuitorul prezintă (depune) documentele false la o întreprindere, instituție sau organiza
ție,
pentru ca astfel să poată obține drepturi ori să se poată elibera de obligații; 2) făptuitorul prezintă
(înfățișează) documentele false persoanelor corespunzătoare, fără a le transmite însă
[3
20
, p.678]
.

La fel de explicit este Iu.A. Krasikov
,
care co
nsideră că, în contextul infracțiunii prevăzute la
alin.3 art.327 din Codul penal al Federației Ruse, folosirea documentelor false se exprimă fie în
înfățișarea lor unor persoane cu funcție de răspundere corespunzătoare, fie în depunerea lor la o
organizaț
ie (întreprindere, instituție) publică sau privată, în a cărei gestiune vor rămâne
[23
1
,
p.897]
.

La rândul său, A.V. Șidlovski, privitor la noțiunea „folosirea documentelor false” (utilizarea
în art.380 din Codul penal bielorus), cele două ipoteze le descr
ie în felul următor: „În cazul
înfățișării documentelor false, făptuitorul face cunoscut conținutul acestora, fără ca documentele
false să iasă din posesia lui. În cazul depunerii documentelor false, acestea trec în posesia
persoanei fizice sau juridice ab
ilitate”
[2
50
, p.819]
.

Așadar, în concluzie, în ipoteza depunerii, folosirea documentelor false presupune deposeda
–
rea făptuitorului de aceste documente. În contrast, în ipoteza înfățișării, folosirea documentelor
false nu presupune o astfel de deposedare.

Considerăm că anume „depunerea” și „înfățișarea” sunt termenii adecvați pentru a desemna
cele două ipoteze în care își găsește expresia noțiunea „folosirea documentelor false”. Nu
„aplicarea” și „prezentarea”. Cu atât mai puțin, nu termenul „prezentarea”
de unul singur. Acestora
le lipsește fie precizia necesară, fie nota de particularitate de rigoare, astfel încât să poată
caracteriza suficient înțelesul noțiunii „folosirea documentelor false”.

Apelând la exemple, vom menționa că ipoteza de înfățișare a d
ocumentelor false și
–
a găsit
realizarea în speța următoare:
N.H. a fost pusă sub învinuire pentru aceea că, fiind anterior
deportată din Turcia și având intenția de a intra din nou
în această țară
, în septembrie 2003 a făcut
cunoștință cu un bărbat din or.
Kirovograd, Ucraina. Acesta a fost de acord să
–
i confecționeze un
pașaport fals în schimbul sumei de 300$. Peste un timp, bărbatul respectiv i
–
a înmânat lui N.H. un
pașaport de cetățean al Ucrainei pe numele lui G.O., în care era încleiată fotografia lui
N.H. La
17.09.2003, la
prezentarea
acestui document fals în Aeroportul Chișinău, N.H. a fost reținută
[86]
.

La rândul său, ipoteza de depunere a documentelor false este ilustrată prin următorul
exemplu: în noiembrie 1999
,
în scopul eliberării de executarea
pedepsei pentru infracțiunea
săvârșită, G.I.
a folosit
în Tribunalul Chișinău acte oficiale false pe numele său, conform cărora el
a participat la conflictul militar din Afganistan și
la
cel din Transnistria, obținând astfel eliberarea

132

de executarea pedep
sei. În același scop, în ianuarie 2000, I.G.
a folosit
, în Judecătoria sectorului
Buiucani a municipiului Chișinău, acte oficiale false pe numele său, conform cărora a participat la
lichidarea consecințelor avariei de la Cernobâl
[82]
. Cu privire la acest
caz din practica judiciară,
este oportun să amintim că, conform art.393 din Codul penal spaniol, prezentarea documentelor
false în instanța de judecată reprezintă o circumstanță care determină agravarea răspunderii pentru
fapta de folosire a documentelor f
alse
[
35
9
]
. În Codul penal al Republicii Moldova o situație
similară nu se atestă. Însă, pentru existența unor infracțiuni (de exemplu, pentru infracțiunea de
insolvabilitate fictivă (art.253 CP RM)), se prezintă ca indispensabilă condiția prezentării în
i
nstanța de judecată a unor documente false.

Din ambele spețe, consemnate mai sus, se desprinde că
–
atât în ipoteza înfățișării, cât și în
ipoteza depunerii
–
folosirea documentelor false este săvârșită în vederea producerii unei conse
–
cințe juridice. De a
ceea, nu putem să nu fim de acord cu opinia că nu constituie folosire a
documentelor false simpla arătare a acestora unei alte persoane
,
pentru a le examina și a
–
și expune
părerea asupra valorii lor, sau supunerea neoficială a documentelor false la o exper
tiză de
verificare
[151, p.450]
.

Sub un alt aspect, trebuie de menționat că, uneori, activitatea infracțională include atât
falsificarea documentelor, cât și folosirea ulterioară a documentelor false. Alteori, activitatea
infracțională include numai folosi
rea documentelor false. Pentru că o altă per
s
oa
n
ă, alta decât cea
care folosește documentele false, a săvârșit falsificarea documentelor.

De exemplu, numai folosirea documentelor false își găsește realizarea în următoarele cazuri:
lui V.T. i
–
a fost înainta
tă învinuirea pentru aceea că, la 11.09.1998, a folosit un document oficial
fals care
î
i acorda dreptul de conducere a automobilului
–
permisul de conducere temporar
nr.256231
–
eliberat de către șeful poliției rutiere Căușeni
[79]
; V.S., care nu a absolvi
t Institutul
politehnic și nu a obținut calificarea de inginer
–
mecanic, dar care a prezentat la locul de serviciu o
copie a diplomei de absolvire a instituției în cauză, se consideră folosire a unui document oficial
fals, care i
–
a oferit dreptul de a ocupa
o funcție de conducere (șef de secție)
[84]
.

Atât falsificarea documentelor, cât și folosirea documentelor false alcătuiesc activitatea
infracțională în speța următoare:
fapta de falsificare de către V.O. a livretului militar, document
oficial, și folosir
ea lui constituie infracțiunea prevăzută la alin.(1) art.361 CP RM
[85]
.

Prin prisma acestui exemplu, este cazul să aflăm dacă, sub aspectul calificării, folosirea
documentelor false urmează a fi reținută ca faptă de sine stătătoare (în raport cu fapta de
falsificare
a documentelor)?

Răspunsul la această întrebare îl găsim în următoarele cazuri din practică, care, deși aparțin
unei alte perioade istorice, sunt actuale prin relevanța lor: „Utilizarea unui act fals de către însuși

133

autorul material al falsului
, fiind un element determinant prin care se consumă falsul, … nu poate
forma în mod separat obiectul unei noi calificări”
[
174, p.95]
; „Autorul falsului, care întrebuin
–
țează el însuși actul falsificat, nu comite decât o singură crimă”
[174, p.104]
.

Aces
te exemple atestă o situație juridică similară cu cea consemnată în art.361 CP RM:
folosirea documentelor false nu este decât o modalitate a infracțiunii corespunzătoare, o modalitate
ca și confecționarea (deținerea; vânzarea) documentelor false. De aceea,
în acord cu art.30 CP RM,
dacă au la bază aceeași intenție infracțională, confecționarea documentelor false urmată de
folosirea acestora reprezintă episoadele unei și aceleiași infracțiuni.

O situație juridică diferită se atestă în legile penale ale Feder
ației Ruse, Ucrainei, României
etc. În conformitate cu alin.3 art.327 din Codul penal al Federației Ruse, alin.3 art.358 din Codul
penal al Ucrainei, art.291 din Codul penal al României, folosirea documentelor falsificate
constituie o infracțiune de sine s
tătătoare (în raport cu fapta de falsificare a documentelor). De
exemplu, într
–
un caz din practica judiciară română, s
–
a considerat că fapta inculpatului, ospătar în
restaurant, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, a întocmit două note de pla
tă (documente
cu regim special, purtând ștampila unității) în care a consemnat o situație neconformă cu realitatea,
în sensul că a majorat prețul produselor servite consumatorilor, întrunește elementele constitutive
ale infracțiunilor de fals intelectual,
prevăzută la art.289 din Codul penal al României, și
de
uz de
fals, prevăzută la art.291 din Codul penal al României
[109]
.

Această diferență de situație juridică în planul calificării trebuie să o privim din perspectiva
pe care ne
–
o propune C.Bulai: „Vari
antele de tip ale infracțiunii apar ca infracțiuni de sine
stătătoare, care pot constitui un concurs de infracțiuni, în timp ce variantele de incriminare nu pot
constitui o pluralitate de infracțiuni”
[137, p.421]
.

În contextul legilor penale ruse, ucraine
ne, române etc., folosirea documentelor false este o
variantă de tip a infracțiunii. Deci, constituie un concurs împreună cu infracțiunea de falsificare a
documentelor. În contextul legii penale autohtone, folosirea documentelor false este o variantă de
in
criminare (dacă ne referim la infracțiunea prevăzută la art.361 CP RM), alături de celelalte trei
asemenea variante: confecționarea documentelor false; deținerea documentelor false; vânzarea
documentelor false. Deci, nu constituie un concurs în raport cu o
ricare din aceste variante de
incriminare.

Într
–
un alt context, menționăm că în legislația penală se reglementează răspunderea pentru
fapta de folosire a unor documente autentice străine. Astfel, de exemplu, în Codul penal italian
[42
4
]

o asemenea faptă es
te specificată în Capitolul IV din Cartea a II
–
a, consacrat falsului de identitate
(și nu în Capitolul III din Cartea a II
–
a, care este consacrat falsificării documentelor). În Codul
penal român, la alin.1 art.293 „Falsul privind identitatea” se stabilește
răspunderea pentru

134

prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identități altei persoane, pentru a
induce sau a menține în eroare un organ sau instituție de stat sau o altă unitate publică, în vederea
producerii unei consecințe juridic
e pentru sine ori pentru altul; la alin.2 art.293 se prevede răspun
–
derea pentru încredințarea unui înscris care servește pentru dovedirea stării civile ori pentru
legitimare sau identificare, spre a fi folosit fără drept. În mod similar, în art.281 din Co
dul penal
leton
[3
1
1
]
se prevede răspunderea pentru: ascunderea propriei identități, în timpul șederii în
Republica Letonă, fie în lipsa unui document de identitate corespunzător, fie
prin folosirea
documentului aparținând altcuiva
ori a unui document de i
dentitate fals (alin.(1)); ascunderea
propriei identități în aceleași împrejurări, în scopul evitării răspunderii penale sau în scopul
săvârșirii unei infracțiuni (alin.(2)).

Totodată, potrivit lit.c) alin.(1) art.362
1
CP RM, se stabilește răspunderea pent
ru organizarea,
în scop de profit, a intrării și/sau șederii ilegale pe teritoriul unui stat a persoanei care nu este
cetățean sau rezident al acestuia, săvârșită prin
folosirea documentelor oficiale de către o altă
persoană decât titularul legitim
. Cu pri
vire la acest caz, în literatura de specialitate, se menționează
că documentele oficiale
autentice
sunt cele care reprezintă obiectul material al infracțiunii
[33
3
]
.

Am luat în vizor această problemă, întrucât, după A.V. Șidlovski, ca folosire a documentel
or
false trebuie calificată înfățișarea documentelor autentice de către o altă persoană decât titularul
legitim
[2
50
, p.819]
.

L.A. Bukalerova are o altă opinie: „Pentru cei abilitați cu aplicarea legii penale prezintă
dificultate evaluarea juridică a fapte
lor de folosire ilegală a documentelor oficiale străine, protejate
de stat. Astfel de documente sunt autentice după formă și conținut, deci nu pot fi considerate false.
Iar folosirea lor nu poate forma vreo componență de infracțiune (în corespundere cu leg
ea penală a
Federației Ruse
–

n.a.
). În același timp, pe calea folosirii documentelor autentice străine, se
încearcă certificarea unor fapte care nu privesc titularul documentelor. În plan juridico
–
civil, docu
–
mentul oficial, protejat de stat, nu este un b
un. Iar titularul lui legitim nu are asupra documentului
dreptul de proprietate în adevăratul sens al cuvântului. Documentul certifică anumite acte juridice,
în al căror temei persoana, indicată în document, poate obține drepturi sau poate fi degrevată de
obligații. Totodată, facilitățile, acordate în baza documentului, au un destinatar precis și se pot
referi doar la subiectul indicat în document. De aceea, titularul documentului nu poate dispune de
acesta la propria discreție. El nu poate efectua tranzacț
ii de drept civil cu documentul. Nu
–
l poate
dărui, vinde, schimba. În acest mod, ca lacună în legislație trebuie considerată lipsa unei norme
incriminatoare vizând folosirea ilegală a documentelor oficiale străine de către o altă persoană
decât titularul l
egitim”
[20
1
, p.35]
.

135

Un punct de vedere apropiat îl au I.Griceanin și Iu.Șcigolev: „Un document fals nu poate fi
considerat în nici un fel de circumstanțe document autentic. Așa cum un document autentic nu
poate să devină un document fals chiar în cazul ma
nipulării ilegale cu acesta. Cât privește așa
–
numitul „document străin”, el posedă toate calitățile caracteristice unui document autentic.

În situa
ția folosirii frauduloase a unui asemenea document, în esență, are loc falsul în identitatea
unei persoane
fizice. Dacă, în locul documentului corespunzător, este prezentat un document
asemă
nă
tor ca formă sau conținut (permis de trecere în locul legitimației de colaborator al orga
–
nelor de interne), cele săvârșite vor forma
,
probabil
,
o înșelăciune. Însă
,
nu
folosirea documentelor
false”
[37
8
]
.

Aderând la ultimele două puncte de vedere, venim cu un exemplu din practica judiciară:
„Prin sentința judecătoriei Soroca din 23.12.2004, Ș.S. a fost condamnată în baza art.27 și 207

CP RM (adică pentru tentativă de sc
oatere ilegală a copiilor din țară
–

n.a.
) … Ea a fost recu
–
noscută vinovată de faptul că pe data de 9.12.2004 a încercat ilegal s
–
o scoată din țară,
în baza unui
certificat de naștere străin
(sublinierea ne aparține
–

n.a.
), pe A.G., născută la 28.09.19
88”
[90]
. De
notat că, în art.207 CP RM, se prevede răspunderea pentru scoaterea copilului din țară
în baza unor
acte false sau pe altă cale ilegală
, precum și
pentru
abandonarea lui în străinătate în
alte
scopuri
decât cele indicate la art.206 CP RM. Cons
iderăm că în speța reprodusă mai sus, instanța de
judecată a avut în vedere săvârșirea scoaterii ilegale a copiilor din țară nu în baza unor acte false,
dar pe altă cale ilegală. În această privință, este justă opinia lui S.Brînză: „În calitate de metode d
e
săvârșire a scoaterii ilegale a copiilor din țară pot fi menționate următoarele căi ilegale: scoaterea
copiilor din țară în lipsa unor documente obligatorii sau cu folosirea unor documente nul
e
, cu
termenul expirat,
străine
(sublinierea ne aparține
–

n.a
.
) etc.; ascunderea copiilor în locuri special
pregătite sau adaptate din mijloacele de transport etc.”
[136, p.332]
.

În concluzie, folosirea documentelor autentice străine nu poate fi confundată cu folosirea
documentelor falsificate. Așa cum, sub aspectul
obiectului material (mijlocului de săvârșire) al
faptei, documentul autentic străin nu poate fi confundat cu documentul fals. În cazul documen
tu
lui
fals, alterarea adevărului rezultă din documentul însuși. Pe când în cazul documentului autentic
străin,
alterarea adevărului se poate atesta numai atunci când un asemenea document e folosit
fraudulos; alterarea adevărului rezultă din această folosire, nu din documentul folosit. Folosirea
frauduloasă a documentului autentic străin nu poate să
–
i confere falsit
ate. Chiar și în asemenea
împrejurări, documentul autentic străin continuă să certifice adevărul. Însă
,
nu în raport cu titularul
lui de moment, dar în raport cu titularul lui legitim.

După ce am supus analizei folosirea documentelor false, să trecem la ex
aminarea unei alte
fapte derivate din falsificarea documentelor: vânzarea documentelor false.

136

Astfel, de exemplu, angajații Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției
(CCCEC) au demascat o schemă infracțională complexă de falsificare a dip
lomelor de bacalaureat
și de absolvire a instituțiilor de învățământ superior, participanții căreia
contra 300 și, respectiv,
1500
€ puneau în circuit asemenea documente
. Urmărirea penală, inițiată de CCCEC, a fost
pornită în august 2006, în baza prevederi
lor art.361 CP RM, pentru confecționarea, vânzarea și
folosirea diplomelor de studiu false
[40
8
]
.

Considerăm că vânzarea documentelor false nu trebuie identificată cu eliberarea gratuită a
documentelor false. În context, este cazul să apelăm la un exemplu
din Codul penal român din
1865
[160]
, pe care l
–
am tangențiat în una din publicațiile noastre anterioare
[3
6
1
]
. Astfel, la alin.1
art.137 al acestui act legislativ, se prevede răspunderea pentru „medicii, chirurgii sau alte persoane
exercitând arta de a tă
mădui, care dau cu știință, asupra stării sănătății unei persoane, certificate
contra adevărului, spre a servi la autorități sau la societăți de asigurare”. În același timp, la alin.2
art.137 al Codului penal român din 1865 se stabilește răspunderea acelor
ași persoane „dacă vor fi
primit daruri sau făgăduieli de daruri”. Cu privire la această circumstanță agravantă, în practica
judiciară se
menționeaz
ă că „pentru a exista legalmente, trebuie ca medicul sau chirurgul să fi
pretins sau primit o sumă de bani,
care să depășească onorariul ce i s
–
ar fi cuvenit pentru eliberarea
certificatului”
[95]
.

Așadar, vânzare a documentelor false, și nu eliberare a documentelor false, se va considera
fapta de primire a banilor de la cel care cumpără documente false.

În opin
ia lui A.Borodac, vânzarea documentelor false presupune cedarea dreptului de pose
–
sie asupra acestor obiecte unui cumpărător, în schimbul unei sume de bani
sau a altui contraechi
–
va
lent
[130, p.569]
. În opinia noastră, în interpretarea termenului „vânzare
”, folosit în orice ipo
–
teză (inclusiv în cea a infracțiunilor prevăzute la art.361 și 362
1
CP RM), trebuie să ne conducem
de dispozițiile din Codul civil al Republicii Moldova, adoptat de Parlamentul Republicii Moldova
la 6.06.2002
[6]
, privitoare la cont
ractul de vânzare
–
cumpărare. Iar
,
potrivit alin.(1) art.756 din
Codul civil, prețul bunului trebuie să fie exprimat în bani. Nu există temeiuri de a nu aplica această
interpretare ipotezei de vânzare a documentelor false, cu rezervele de rigoare condiționa
te de
ilegalitatea acestei fapte. De aceea, prin „vânzare a documentelor false” trebuie de înțeles
transmiterea documentelor false în sfera de stăpânire a altei persoane, în schimbul unei sume de
bani (nu și în schimbul unui contraechivalent). Această solu
ție are nu doar un suport juridic, dar și
un suport logic. Or, ce înseamnă contraechivalent în condițiile enunțate? Un alt document fals?
Cum ar fi posibil ca documente false să fie oferite în schimbul altor documente false?

Cu privire la înțelesul noțiuni
i „vânzarea documentelor false”, în literatura de specialitate au
fost exprimate și alte opinii: „Prin „vânzare”, în sensul art.361 CP RNM, se înțelege înstrăinarea,

137

transmiterea documentelor false, care acordă drepturi sau eliberează de obligații … (de
exemplu,
vinderea, transmiterea în dar, în schimbul altui bun etc.)
[
136, p.726]
; „Vânzarea documentului
oficial nu presupune numai vinderea acestuia altei persoane în schimbul unei plăți, ci și dăruirea
ori transmiterea lui în scopul achitării unui servic
iu etc.”
[128, p.580]
.

Se pare, că aceste opinii vizează nu contextul normativ penal din Republica Moldova, dar
contextul respectiv penal din Federația Rusă. Ele vizează nu noțiunea de vânzare a documentelor
false, dar noțiunea de desfacere a documentelor
false. Că cele două noțiuni nu sunt echivalente am
menționat anterior, într
–
o altă publicație: „… merită atenție folosirea în art.327 din Codul penal al
Federației Ruse a termenului „desfacere”, pentru desemnarea uneia din modalitățile normative ale
infr
acțiunii corespunzătoare. De notat că în art.361 CP RM corespondentul acestui termen este
„vânzare”. Termenul „vânzare” are o întindere semantică mai restrânsă decât cea a termenului
„desfacere”. Astfel, de exemplu, în Hotărârea Plenului Curții Supreme de
Justiție a Republicii
Moldova „Cu privire la practica aplicării legislației penale și administrative pentru protecția
consumatorului”, nr.23 din 10.07.1997
[74]
, prin „desfacere” se are în vedere nu numai vânzarea,
dar și transmiterea în alte condiții. Înt
r
–
adevăr, deși mai puțin verosimile, alte forme de desfacere a
documentelor oficiale false (altele decât vânzarea lor) comportă nu mai puțin pericol social.

De aceea, propunem ca termenul „vânzare” să fie înlocuit, în art.361 CP RM, prin termenul
„desface
re”. Această propunere se justifică și datorită faptului că în varianta în limba rusă a art.361
CP RM se folosește termenul „
сбыт”, dar nu „продажа”
[35
8
]
.

Ne reiterăm opțiunea pentru o asemenea modificare a art.361 CP RM. Mai mult, o modifi
–
care similară
trebuie operată și în privința art.362
1
CP RM. Însă, accentuăm că, până la o even
tuală
modificare a celor două articole, noțiunile „vânzarea documentelor false” și „desfacerea documen
–
telor false”
nu trebuie confundate
. Schimbul, dăruirea, oferirea în sch
imbul unei datorii, oferi
rea
în
calitate de recompensă sau alte asemenea forme de desfacere nu intră sub incidența noțiunii „vân
–
za
rea documentelor false”.
Asemenea acțiuni nu pot fi sancționate
în baza art.361 sau 362
1
CP RM.

După ce am supus examinării
vânzarea documentelor false, vom analiza ultima din faptele
derivate din falsificarea documentelor: deținerea documentelor false.

În legătură cu aceasta, este necesar
a
menționa că
o astfel de faptă nu este incriminată
expres
în nici una din legile penale
din spațiul geografic limitrof. În context, este interesantă opinia lui
Gh.Nistoreanu și A.Boroi, relevantă în conjunctura legii penale române: „Nu constituie infracțiune
de uz de fals (comparabilă cu fapta de folosire a documentelor false, specificată în
Codul penal al
Republicii Moldova)
simpla deținere
(sublinierea ne aparține
–

n.a.
) a unui înscris falsificat, despre
care deținătorul cunoaște că este fals”
[171, p.397]
.

138

În acord cu prevederile legii penale autohtone, deținerea documentelor false nu se c
onfundă
cu folosirea documentelor false. Însă, există și o deosebire față de ceea ce rezultă din prevederile
legii penale române: nu este o
simplă deținere
fapta de deținere a documentelor false, consemnată
de art.361 și 362
1
CP RM. Această faptă reprezint
ă o variantă de incriminare distinctă în cadrul
infracțiunilor corespunzătoare. Nu o contribuție sau o acțiune preparatorie vizavi de faptele de
confecționare a documentelor false, de folosire sau vânzare a acestora.

În același timp, așa cum rezultă din ar
t.30 CP RM, dacă au la bază aceeași intenție
infracțională, deținerea documentelor false, urmată de folosirea și/sau vânzarea acestora, reprezintă
episoadele unei și aceleiași infracțiuni. Nu un concurs de infracțiuni. Aceasta deoarece deținerea
documentel
or false (ca și confecționarea documentelor false, folosirea documentelor false și
vânzarea documentelor false) constituie o variantă de incriminare în cadrul infracțiunilor prevăzute
la art.361 și 362
1
CP RM. Nu o variantă de tip în cadrul acestora.

În pr
actică, deținerea documentelor false a fost atestată în următoarele cazuri: „În baza
acuzațiilor Procuraturii sectorului Buiucani al municipiului Chișinău, vinovăția inculpatului C.M.
în comiterea infracțiunilor prevăzute de alin.(2) art.195 și lit.c) alin
.(2) art.361 CP RM a fost
deplin dovedită, acesta fiind condamnat la 20 de ani de închisoare. Din probele administrate de
procurori în cauză a rezultat că, în perioada februarie 2003
–
martie 2006, C.M., sub pretextul
vânzării loturilor de pământ în raza cap
italei, promițând perfectarea documentelor și eliberarea
titlului de proprietar, prezentându
–
se ca lucrător în secția juridică a Primăriei municipiului
Chișinău, cu xerocopia buletinului de identitate și a fișei de însoțire, a însușit de la 10 persoane
ban
i în sumă totală de 1,2 mln lei. Tot el, având scopul confecționării și deținerii documentelor
oficiale false, care acordă drepturi sau eliberează de obligații, a confecționat
și deținut un buletin
de identitate
(sublinierea ne aparține
–

n.a.
), care
,
conf
orm raportului de expertiză
,
s
–
a dovedit a fi
fals”
[4
20
]
; „La 25.07.2003, de către ofițerii DGC
CO al MAI al Republicii Moldova
a fost pornită
cauza penală în baza art.165 „Traficul de ființe umane” din Codul penal împotriva cetățenei J.A. …
În legătură
cu faptul că se eschiva de la urmărirea penală… au fost interpelate autoritățile de drept
din Turcia, referitor la faptul că J.A. se află în orașul Antalya și
deține un pașaport fals
(sublinierea
ne aparține
–

n.a.
)…”
[4
1
0]
.

Privitor la ultima speță, r
emarcăm că infracțiunea de trafic de ființe umane nu absoarbe fapta
de deținere a documentelor false; nu există o concurență dintre o parte și un întreg în cazul art.361
(în partea care se referă la deținerea documentelor false) și art.165 CP RM. De aceea,
în cele
săvârșite de J.A. sunt prezente elementele constitutive nu numai ale traficului de ființe umane
(art.165 CP RM), dar și ale deținerii de documente false (art.361 CP RM).

139

În doctrina penală este exprimată opinia că deținerea documentelor false repr
ezintă intrarea
în posesie asupra acestora
[136, p.726]
. Considerăm că această definiție se referă mai degrabă la
cumpărarea sau procurarea de alt gen a documentelor false. Cumpărarea documentelor false poate
fi privită drept complicitate la vânzarea docum
entelor false. Însă
,
nu poate fi echivalată cu deține
–
rea documentelor false.
Există o diferență sesizabilă î
ntre intrarea în posesie asupra documentelor
false și posedarea documentelor false.

Mai acceptabil pare a fi punctul de vedere al lui A.Borodac, re
feritor la înțelesul noțiunii
„deținerea documentelor false”: „A deține înseamnă a avea în dotare sau a păstra asemenea obiecte
materiale false”
[130, p.568]
.

Practic, aceeași opinie o exprimă S.Brînză și V.Stati: „Prin „deținerea documentelor oficiale
fal
se” se are în vedere fapta de a avea în stăpânire astfel de documente”
[33
4
]
. Ne alăturăm acestor
opinii. După cum am afirmat
supra
, în ipoteza unei asocieri a celor trei fapte derivate din falsifi
ca
–
rea documentelor cu unul din cele trei atribute ale dre
ptului de proprietate, deținerea documentelor
false s
–
a
r
asocia cu atrib
utul de posesiune. În concluzie:
prin „deținerea documentelor false”
trebuie de înțeles posedarea unor asemenea documente.

140

Secțiunea III

Folosirea documentelor false la săvârșirea
unor infracțiuni

În literatura de specialitate se menționează că folosirea unor documente false în vederea
sustragerii bunurilor trebuie calificată conform art.190 „Escrocheria” din Codul penal
[136, p.282]
.
Însă
,
aceasta nu înseamnă că documentele false
nu pot fi utilizate în legătură cu săvârșirea altor
infracțiuni contra patrimoniului. De exemplu, în cazul furtului, jafului, tâlhăriei, documentele false
pot fi folosite pentru facilitarea pătrunderii în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locui
nță.
În ipoteza șantajului, aceleași mijloace pot fi folosite pentru întărirea amenințării de a răspândi știri
defăimătoare. În toate aceste situații (cu excepția escrocheriei), va fi necesară reținerea la calificare
a infracțiunii prevăzute la art.361 CP
RM (sub formă de folosire a documentelor oficiale false),
desigur
,
dacă documentele false folosite au un caracter oficial. Considerăm că calificarea
suplimentară conform art.361 CP RM
este necesară
și în cazul în care documentele oficiale false
se folosesc
în legătură cu săvârșirea delapidării averii străine (art.191 CP RM). În literatura de
specialitate se afirmă o asemenea ipoteză
–
„în contextul pregătirii de infracțiunea de delapidare a
averii străine”
[2
20
, p.7
–
8]
. Suntem de părere că folosirea documen
telor oficiale false nu poate fi
absorbită de pregătirea de delapidare a averii străine. Indiferent dacă se va consuma sau nu dela
–
pidarea averii străine, este indispensabilă calificarea suplimentară potrivit art.361 CP RM (pentru
folosirea documentelor of
iciale false). În acest sens, nu putem fi de acord cu calificarea faptelor lui
B.T. și D.I
–
locotenent
–
colonel și, respectiv, locotenent în armata națională
–
conform lit.a), b), c),
d) alin.(2) art.191, lit.a) alin.(2) art.332, alin.(1) art.370 CP RM. În
fapt, cei doi, folo
sind situația
de serviciu și urmărind scopul de profit
,
în urma acțiunilor abuzive și falsific
ării
de acte publice,
au însușit mijloace bănești,

cauzând statului un prejudiciu în valoare de 9100 de lei
[4
2
1
]
. Într
–
adevăr, falsul în act
e publice nu este specific și depășește latura obiectivă a delapidării averii
străine. Dar, și folosirea documentelor oficiale false depășeșete latura obiectivă a delapidării averii
străine (tot așa cum o depășește pe cea a furtului, jafului, tâlhăriei, șa
ntajului etc., cu excepția
escrocheriei). Deci, se impune și calificarea conform art.361 CP RM. Totuși, în cazul acestor
infracțiuni contra patrimoniului, utilizarea documentelor false nu este tipică și se atestă rar în
practică. De aceea, aspectele califi
cării folosirii unor documente false trebuie analizate mai cu
seamă în privința infracțiunii de escrocherie.

În secțiunile anterioare ale tezei de față am putut vedea care este deosebirea dintre falsul
intelectual și falsul material. Are oare vreo importan
ță delimitarea falsului intelectual de falsul
material pentru calificarea infracțiunii prevăzute la art.190 CP RM?

141

În acest sens, T.L. Sergheeva afirmă că esența oricărei falsificări, indiferent de tipul acesteia,
constă în a adapta documentul astfel încât
acesta să poată confirma fapta în interesul făptuitorului

[
277
, p.29]
. Nu putem pune la îndoială această aserțiune. Totodată, este cazul de
a
specifica că
unele documente pot fi influențate doar pe calea falsului material. Prin prisma legii penale
autohto
ne, falsul intelectual este sancționat, de exemplu, în cazul în care e săvârșit de o persoană
cu funcție de răs
pun
dere sau de către un funcționar al autorității pub
lice care nu este persoană cu
funcție de răspun
dere (art.332 CP RM). De asemenea, delimi
tarea dintre cele două tipuri de falsuri
condiționează soluții diferite în ce privește concurența de norme și concursul de infracțiuni vizând
escrocheria (art.190 CP RM), pe de o parte, și falsul în acte publice (art.332 CP RM) sau confec
–
țio
narea, deține
rea, vânzarea sau folosirea documentelor oficiale, a imprimatelor, ștampilelor sau
sigiliilor false (art.361 CP RM), pe de altă parte.

Astfel, dacă falsificarea documentelor a precedat sustragerea și a fost săvârșită, de exemplu,
pentru a o tăinui pe aceas
ta, cele comise urmează a fi calificate conform regulilor concursului de
infracțiuni. Primul element al concursului de infracțiuni îl formează infracțiunea de escrocherie.
Dar care este cel de
–
al doilea element?

În această ordine de idei, în pct.15 al Hotă
rârii Plenului Curții Supreme de
Justiție „Cu pri
vire
la practica judiciară în procesele penale despre sustra
ge
rea bunurilor”
, nr.23 din 28.06.2004
[76]
,
falsificarea unor documente, urmată de folosirea lor de către falsificator în vederea sustragerii
b
unurilor, trebuie calificată conform art.190 și 361 CP RM.

Dar, dacă falsificatorul este o persoană cu funcție de răspundere, el poate folosi, pentru
să
vârșirea sustragerii, documente
oficiale în care a înscris date vădit false ori documente integral
falsi
ficate. În acest caz, cel de
–
al doilea element al concursului de infracțiuni îl va constitui anume
art.332 CP RM, și nu art.361 CP RM.

Falsificarea documentelor
–
indiferent că este vorba de falsul intelectual sau falsul material
–

săvârșită înainte de sus
tragere, reprezintă ca și cum o formă specifică a pregătirii de sustragere,
însă necesită calificare de sine stătătoare. La falsificarea docu
men
telor se poate recurge în scopul
tăinuirii sustragerii. În această ipoteză, infracțiunea
–
mijloc și infracțiune
a
–
scop nu se absorb una în
cealaltă, dar întotdeauna formează concursul de infracțiuni.

Unii autori sunt de altă părere, considerând că „latura obiectivă a escrocheriei cuprinde con
–
fec
ționarea unui document fals”
[37
7
]
. Așa cum am mai spus, falsificarea
docu
men
telor (privită ca
creare a mijlocului înșelăciunii patrimoniale) poate fi considerată în calitate de etapă pregătitoare
la înșelăciunea patrimonială propriu
–
zisă. Cu toate acestea
,
înșelăciunea patrimonială, săvârșită cu
ajutorul unui asemenea mij
loc, nu absoarbe acțiu
nile pregătitoare de creare a mijloacelor constând
în documentele false. Or, patrimoniul, ca valoare socială fundamentală lezată prin escrocherie, nu

142

poate include valorile sociale fundamentale lezate de infracțiunile prevăzute la ar
t.332 sau 361

CP RM (valori apărate prin intermediul normelor penale din Capitolul XV „Infracțiuni săvârșite de
persoane cu funcție de răspundere” sau, respectiv,
din
Capitolul XVII „Infracțiuni contra autorită
–
ților publice și a securității de stat” din
Partea Specială a Codului penal). Iată de ce agreăm poziția
lui A.I. Boițov care afirmă: „
Falsificarea
documentelor reprezintă
,
într
–
un fel
,
o parte componentă
a escrocheriei, dar în același timp conține semnele unei infracțiuni distincte, care formează fi
e
concursul ideal cu pregătirea de escrocherie, fie concursul real cu escrocheria consumată”
[
197
,
p.388]
. Mai tranșant s
–
a exprimat E.Alauov. Astfel, referindu
–
se la fapta de falsificare a documen
–
telor, el susține că aceasta „se consideră consumată din m
omentul confecționării documentului fals
sau al înscrierii în el a unor date vădit false. Atunci când falsificarea documentelor se comite în
scopul sustragerii, ea se consumă până la începerea executării sustragerii. Prin urmare, metoda de
săvârșire a infr
acțiunii este indisolubil legată de infracțiunea corespunzătoare, constituind partea
componentă a acesteia. Iar falsificarea documentului nu poate fi o metodă a sustragerii”

[
1
89
,
p.45
–
46
]
.
În concluzie, nu poate fi acceptată opinia că latura obiectivă a e
scrocheriei cuprinde
confecționarea unui document fals.

Dacă confecționarea unui document fals nu poate fi considerată metodă a escrocheriei, nu
același lucru se poate consemna despre folosirea unui document fals.

În această legătură, în pct.15 al Hotărâri
i Plenului Curții Supreme de
Justiție
,
„Cu privire la
practica judiciară în procesele penale despre sustra
ge
rea bunurilor”,
nr.23 din 28.06.2004
,
se arată:
„Dobândirea ilicită a bunurilor în rezultatul folosirii de către făptuitor a unui document, falsif
icat
anterior de o altă persoană, urmează a fi calificată doar conform art.190 CP RM. În acest caz, nu
este necesară calificarea suplimentară conform art.361 CP RM, deoarece, reieșind din prevederile
art.118 CP RM, prezentarea unor asemenea documente apare
ca varietate a înșelăciunii, deci și a
componenței de escrocherie”.

Într
–
adevăr, conform art.361 CP RM, se stabilește răspunderea nu doar pentru confecționarea
documentelor oficiale, dar și pentru folosirea unor asemenea documente. În contrast, potrivit
a
rt.332 CP RM, nu se prevede răspunderea pentru folosirea documentelor oficiale falsificate.

În baza alin.(2) art.118 CP RM, calificarea infracțiunilor în cazul concurenței dintre o parte
și un întreg se efectuează în baza normei care cuprinde în întregime
toate semnele faptei
prejudiciabile săvârșite. Întrucât prezentarea unor documente false, în scopul săvârșirii sustragerii,
nu este decât o parte în mecanismul săvârșirii escrocheriei, se va aplica art.190 CP RM (adică
norma reprezentând „întregul”), și nu
se va aplica suplimentar art.361 CP RM (adică norma
reprezentând „partea”).

143

De notat, că la săvârșirea escrocheriei poate avea loc folosirea frauduloasă a documentelor,
alta decât folosirea unor documente false (de exemplu, când făptuitorul folosește un d
ocument
conținând informații incore
c
te în rezultatul erorii persoanei care l
–
a perfectat, ori când făptuitorul
profită de neatenția victimei și îi prezintă un document autentic, dar altul decât cel care se cuvine
în condițiile respective). Și în asemenea c
azuri calificarea se va face conform art.190 CP RM. Însă
,

nu va exista o concurență dintre art.190 și art.361 CP RM, a
șa
cum se atestă în ipoteza folosirii
unor documente false, pentru a fi săvârșită sustragerea.

Unii autori interpretează dualist noțiunea
de falsificare a documentelor. Astfel, G.N. Borzen
–
kov consideră că trebuie deosebite accepția largă și accepția restrânsă a no
țiunii date. În accepți
e

restrânsă, se are în vedere înscrierea unor date false într
–
un docu
ment sau falsificarea integrală a
d
ocumentului. În accepți
e
largă, falsificarea docu
men
telor reprezintă o parte a folosirii documen
te
–
lor false; nefolosirea documentelor false depășește limitele falsificării documentelor
[19
8
, p.163]
.
G.F. Polenov a observat caracterul contra
dictoriu al
acestui punct de vedere și l
–
a criticat just
[26
4
,
p.38]
.

Putem presupune că motivele formulării de către G.N. Borzenkov a opiniei sale contro
ver
–
sate constau în diferența întinderii ariei art.332 și 361 CP RM, despre care am menționat anterior:
potrivit
art.332 CP RM, nu se prevede răspunderea pentru folosirea documentelor oficiale falsi
fi
–
cate; dimpotrivă, art.361 CP RM stabilește răspunderea nu numai pentru confecționarea do
cu
men
–
telor oficiale, dar și pentru folosirea unor asemenea documente. Și at
unci G.N. Borzenkov a forțat
nota și a încercat să proporționeze într
–
un fel ariile de incidență a
le
celor două norme penale
confruntate. Nereușită încercare, deoarece numai legiuitorul are competența de a modifica sau
completa legea penală.

Este adevărat,
că la interpretarea controversată a noțiunii de falsificare a documentelor
contribuie abordarea litigantă în practica judiciară a noțiunii „falsul în acte publice”. Astfel, în
Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a URSS „Cu privire la practica judiciar
ă în cauzele
despre sustragerea bunurilor din proprietatea de stat sau obștească”
, nr.4 din 11.07.1972
[78]
, se
menționa
,
printre altele
,
că, în cazul dobândirii gratuite a bunurilor din proprietatea de stat sau
obștească, în urma înțelegerii prealabile di
ntre o persoană cu funcție de răspundere și o persoană
particulară, cu folosirea unor documente vădit false, acțiunea persoanei cu funcție de răspundere
trebuie calificată ca sustragere și fals în acte publice, iar acțiunea persoanei particulare
–
ca
sustr
agere și complicitate la falsul în acte publice.

În primul rând, provoacă reticență includerea în noțiunea „falsul în acte publice” a sensului
de folosire a documentelor false. Este un exemplu de interpretare extensivă a legii penale, ceea ce
se interzice
prin alin.(2) art.3 CP RM. Dacă persoana cu funcție de răspundere își folosește situația

144

de serviciu săvârșind sustragerea, utilizând în acest scop un document fals pe care însă l
–
a falsificat
altcineva, se va aplica numai lit.d) alin.(2) art.190 CP RM. În
același caz, nu se justifică calificarea
suplimentară conform art.332 CP RM, pentru că astfel subiectul ar fi tras la răspundere pentru
fapta altuia. Deci
,
s
–
ar încălca principiul caracterului personal al răspunderii penale, înscris în art.6
CP RM.

În al
doilea rând, de ce acțiunea persoanei particulare ar trebui calificată și drept complicitate
la falsul în acte publice? Din faptul că între această persoană și persoana cu funcție de răspundere
există o înțelegere pre
alabilă de a comite sustragerea
nu rezu
ltă în mod automat că persoana
particulară este cea care ajută persoana cu funcție de răspundere să comită sustragerea. Poate fi
tocmai invers. Și atunci, conform teoriei accesorietății, acțiunea persoanei cu funcție de răspundere
(care apare ca complice)
va fi calificată pornindu
–
se de la
ceea
ce a săvârșit persoana particulară
(care apare ca autor al infracțiunii)
[
34
8
]
.

Ca urmare, pentru concursul dintre escrocherie și infracțiunea pre
văzută la art.332 sau 361
CP RM
poate fi trasă la răspundere doar pers
oana care a săvârșit atât falsificarea documentelor, cât
și sustragerea. Persoana, care nu a luat parte la falsificarea documentelor, dar care a folosit docu
–
men
tele false în procesul comiterii escrocheriei, urmează a fi trasă la răspundere numai conform
art.190 CP RM. Iar faptul utilizării de către făptuitor a unor documente false se va lua în consi
–
derație la individualizarea pedepsei pentru escrocherie.
Aceasta deoarece
în legea penală autohtonă
nu există circumstanțe agravante aidoma celor prevăzute, d
e exemplu,
la
pct.3) și 4) alin.(1)
art.250 din Codul penal al Spaniei
[3
1
0]
, când agravarea răspunderii penale este determinată
tocmai de folosirea în calitate de instrumente a unor documente false.

În opinia lui V.I. Pinhasov, folosirea unor documente fa
lse (care nu este însoțită de falsifica
–
rea lor de către aceeași persoană), în scopul săvârșirii sustragerii, trebuie calificată prin concurs, ca
sustragere și folosire a documentelor false; chiar fiind legată de sustragere, folosirea unor docu
–
mente false
nu
–
și pierde calitatea de infracțiune de sine stătătoare
[
25
9
, p.86
–
87]
.

Alți autori emit un punct de vedere opus. Astfel, G.F. Polenov consideră că folosirea în pro
–
ce
sul sustragerii a unui document fals „reprezintă o variație a înșelăciunii, adică a un
eia din
metodele obligatorii ale escrocheriei”
[264
, p.68]
. I.Staiu afirmă că, în unele situații, „cu toate că
se falsifică un înscris sub semnătură privată care ulterior este folosit, producându
–
se un rezultat
specific altei infracțiuni, nu se mai poate r
eține infracțiunea de uz de fals, ci doar acea de
înșelăciune”
[36
2
]
.

Susținem poziția acestor
din urmă
autori. Nu trebuie de uitat că escrocheria este o infracțiune
complexă. În structura faptei prejudiciabile prevăzute la art.190 CP RM sustragerea consti
tuie
acțiunea principală, iar înșelăciunea (sau abuzul de încredere)
–
acțiunea sau inacțiunea adiacentă.

145

În cazul concurenței dintre o infracțiune complexă și o infracțiune simplă (care apare ca element al
infracțiunii complexe), „predilecție se acordă in
fracțiunii complexe”
[
39
5
; 23
6
, p.262; 23
8
, p.228
]
.

Această regulă poate fi aplicată, dacă sunt întrunite următoarele trei condiții
[20
4
, p.300]
:

1)

norma penală „mai completă” nu trebuie să conțină o sancțiune mai puțin severă decât
cea din norma penală „mai
puțin completă”.

Comparând sancțiunile de la art.190 și 361 CP RM, remarcăm că această regulă își găsește
confirmarea: la alin.(1) art.190 CP RM, sancțiunea se exprimă în amenda în mărime de la 200 la
500 unități convenționale, sau în munca neremunerată î
n folosul comunității de la 120 la 240 de
ore, sau în închisoarea de până la 3 ani; la alin.(1) art.361 CP RM, sancțiunea constă în amenda în
mărime de până la 300 unități convenționale, sau în munca neremunerată în folosul comunității de
la 150 la 200 de
ore, sau în închisoarea de până la 2 ani;

2)

concurența dintre norma penală „mai completă” și cea „mai puțin completă” se soluțio
–
nează în favoarea normei penale „mai complete” dacă toate semnele infracțiunii, prevăzute de
norma penală „mai puțin completă”
,
s
e circumscriu semnelor infracțiunii descrise în norma penală
„mai completă”.

Ar fi absurd a nega că folosirea unor documente false este o varietate a înșelăciunii. Însuși
legiuitorul confirmă aceasta
,
indirect
,
în art.238 CP RM: fapta prejudiciabilă respec
tivă se exprimă
în acțiunea de prezentare a unor informații false (cu alte cuvinte, în folosirea unor documente
conținând informații false); denumirea art.238 CP RM este „Dobândirea creditului prin
înșelăciune

(sublinierea ne aparține
–

n.a.
)”.

Totodată, a
r fi cu totul inoportun ca legiuitorul să enumere, în dispoziția art.190 CP RM,
toate variațiile sub care se poate prezenta înșelăciunea. O asemenea manieră cazuistă de
incriminare nu este caracteristică pentru legislațiile penale moderne;

3)

la aplicarea nor
mei penale „mai complete” nu se încalcă (prin simplificare nejustificată)
ordinea procesuală de soluționare a cauzei penale.

În mod evident, aplicarea doar a art.190 CP RM (așa cum este corect), în locul aplicării
art.190 și 361 CP RM (așa cum ar reieși di
n poziția lui V.I. Pinhasov), nu se datorează dorinței de
a evita aplicarea art.84 CP RM, care
prevede
un mecanism destul de complicat de stabilire a
pedepsei în cazul unui concurs de infracțiune. Din cele relatate în legătură cu întrunirea primelor
două c
ondiții, specificate mai sus, rezultă cu claritate că nu s
–
a dorit să se identifice o soluție de
calificare mai comodă cu prețul banalizării procesului de aplicare a legii penale. S
–
a identificat
soluția corectă, care transpare din litera și spiritul legii
penale.

În final, menționăm că, de cele mai multe ori, printre documentele care se falsifică în
vederea săvârșirii escrocheriei, se numără:

146

1)

dările de seamă ale persoanelor responsabile materialmente (de exemplu, darea de seamă
a casei, darea de seamă băn
ească, decontul de avans etc.), împreună cu toate documentele primare
(factur
a
, tabelul de salarizare, inventar
ul
, borderoul de confruntare etc.);

2)

registrele de evidență contabilă în care sunt reflectate operațiunile privind bunurile
(borderoul de decontăr
i, fișa evidenței de depozit, balanța de verificare etc.);

3)

dările de seamă contabile (zilnice, lunare, trimestriale, semestriale, anuale).

Anume aceste documente au menirea de a informa și a proba situația curentă a bunurilor
reprezentând obiectul material
al escrocheriei, sub aspectul apartenenței lor de o anumită sferă
patrimonială sau alta. Tocmai de aceea, în intenția de a săvârși escrocheria, deci de a lua prin
înșelăciune bunurile străine și a le trece în sfera lor patrimonială, infractorii recurg fre
cvent la
folosirea falsurilor care imită anume documentele nominalizate mai sus.

În alte cazuri, în vederea săvârșirii sustragerii sub formă de escrocherie, se folosesc
documente false de altă natură, având un caracter oficial sau neoficial.

Astfel, la 26.
04.2006, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției al
Republicii Moldova a anunțat cercetarea unei tentative de însușire a 500 mln. $, prin utilizarea
unor scrisori oficiale de garanție false
[40
7
]
. S
–
a stabilit că A.S., cetățean al Republi
cii Moldova,
împreună și în urma înțelegerii prealabile cu L.D., cetățean al Lituaniei, pe parcursul anului 2005,
având scopul obținerii unui profit ilegal, sub pretextul derulării unor proiecte investiționale
internaționale, au falsificat 12 scrisori de g
aranție, emise
,
chipurile
,
din numele Băncii Naționale a
Moldovei, fiecare în sumă de 50 mln. $, transmițându
–
le altor persoane ca acestea să le valorifice,
prezentându
–
le băncilor comerciale din unele state europene drept garanții pentru implementarea
pro
iectelor sus
–
numite. Din cauze independente de voința făptuitorilor, infracțiunea nu a fost dusă
până la capăt, fiind calificată inclusiv conform art.27 și alin.(2) art. 195 CP RM
[41
9
]
.

Așadar, fapta a fost calificată ca tentativă la însușirea în proporți
i deosebit de mari, cu preci
–
zarea că escrocheria a constituit forma în care s
–
a realizat însușirea în proporții deosebit de mari în
varianta de tentativă. De ce tentativă? Deoarece a fost executată numai o parte a laturii obiective a
escrocheriei: înșelăc
iunea, care reprezintă acțiunea adiacentă în cadrul faptei prejudiciabile de
escrocherie. La concret, înșelăciunea a avut o formă scrisă, exprimându
–
se în folosirea unor
scrie
–
sori de garanție false, emise ca și cum de către Banca Națională a Moldovei. Anu
me aceste docu
–
mente false reprezintă mijlocul de săvârșire a infracțiunii. Cealaltă parte a laturii obiective a escro
–
cheriei
–
sustragerea (formând acțiunea principală în cadrul faptei prejudiciabile de escrocherie)
–

nu s
–
a reușit a fi executată, din ca
uze independente de voința făptuitorilor
[34
9
]
.

Într
–
o speță din practica judiciară română, ca mijloc de săvârșire a infracțiunii apar centrali
–
za
toarele de facturi false. Astfel, S.N., în calitate de administrator al SC „E.E.S.” Năsăud, în

147

perioadele apr
ilie
–
mai 1999 și mai
–
octombrie 2001, a achiziționat cupoane pentru agricultură sub
prețul nominal și le
–
a decontat la bănci la valoarea nominală. În facturile prezentate de S.N. erau
trecute date nereale cu privire la livrarea de îngrășăminte chimice și de
semințe unor producători
agricoli în schimbul cupoanelor. S
–
a stabilit că prejudiciul produs prin înșelăciune (art.215 al
Colului penal român din 1968
[58]
) este în valoare de 1105089050 lei românești. În conformitate
cu legislația, sistemul de plată pe b
ază de cupoane valorice cu finanțare de la bugetul de stat a fost
instituit în vederea procurării de materiale și servicii necesare lucrărilor agricole, cupoanele valo
–
rice acordându
–
se gratuit agricultorilor, cu condiția să fie folosite exclusiv pentru ac
hitarea bunuri
–
lor și a serviciilor prevăzute în actele normative corespunzătoare. În speță se constată că S.N. nu
este agricultor, beneficiar de cupoane valorice, și nici nu a prestat în favoarea beneficiarilor acestor
cupoane serviciile prevăzute de legi
slație, pentru a fi îndreptățit să le deconteze la instituțiile
bancare abilitate și să încaseze de la bugetul de stat contravaloarea lor. S.N. a procurat cupoanele
valorice de la intermediari și le
–
a decontat la agențiile bancare, prezentând în acest scop
centraliza
–
toare de facturi false, din care rezultă că ar fi vândute diverse materiale agricultorilor cărora li se
acordă gratuit aceste cupoane
[
112]
.

Obser
văm
că, în acest caz, înșelăciunea se referă la calitatea profesională a făptuitorului și la
acțiu
nile pe care el le
–
ar fi săvârșit. A fost indusă în eroare o persoană, prin prezentarea ca adevă
–
rată a unei fapte mincinoase, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material
injust și dacă s
–
a pricinuit o pagubă. Această faptă se înca
drează în prevederile art.215 „Înșelă
ciu
–
nea”
din
Codul penal român din 1968. Corespondentul proxim al acestei norme este art.190
„Escro
cheria” din Codul penal al Republicii Moldova. Luând în considerație mărimea prejudi
–
ciului, în condiții similare, s
–
a
r fi impus aplicarea alin.(2) art.195 CP RM. De menționat, că măsuri
de finanțare în condiții avantajoase a agricultorilor sunt stabilite și în legislația Republicii Moldova
(de exemplu, în: Hotărârea Parlamentului pentru aprobarea Regulamentului cu privir
e la modul de
utilizare a Fondului de susținere a complexului agro
–
industrial,
n
r.818 din 26.04.1996
[40]
; Legea
privind măsurile urgente de susținere a sectorului agrar,
n
r.845 din 25.02.2000
[26]
etc.). De aceea,
nu se exclude că documentele necesare obț
inerii unei asemenea finanțări, prevăzute de actele
norma
tive nominalizate, în cazul în care sunt falsificate, să fie ulterior folosite ca mijloc de
săvârșire a infracțiunii de escrocherie.

Într
–
o altă speță, aparținând de practica judiciară din Federația
Rusă, B. și alte persoane, care
nu au fost identificate, au întâmpinat mașinile întreprinderii „S”, care transportau la adresa întrep
–
rinderii „E.” trei garnituri de utilaj „R.”. Acționând pe calea înșelăciunii, B. a semnat în facturile
de expediere a uti
lajului și a aplicat în ele ștampila întreprinderii „E.”. După care, împreună cu
participanții la infracțiune a indicat conducătorilor auto locul de descărcare, erijându
–
se în

148

reprezentant al întreprinderii „E.”. Ulterior, el a transportat utilajul specifi
cat la un depozit al unei
unități militare din regiunea Moscova, astfel intrând în posesia unor bunuri în valoare de 748800
rub. Ca urmare, B. a fost condamnat în baza lit. „
б” alin.3 art.159 din Codul penal al Federa
ției
Ruse
[31
7
]
, pentru escrocherie săv
ârșită în proporții mari
[122]
.

În cazul analizat, înșelăciunea verbală este însoțită de înșelăciunea în formă scrisă. În litera
–
tura de specialitate această ipoteză e descrisă de către G.N. Borzenkov
[19
8
, p.164]
. Ca mijloc de
săvârșire a infracțiunii e f
olosită o factură falsă, un act justificativ privind vânzarea
–
cumpărarea
utilajului, pe care făptuitorul nu avea dreptul să
–
l semneze și să
–
l ștampileze. De menționat, că
folosirea respectivului document fals s
–
a făcut prin concursul neintenționat al condu
cătorilor auto,
care nu au remarcat falsul, deși puteau și trebuiau să
–
l remarce.

Nu este exclusă folosirea documentelor false în contextul escrocheriei săvârșite în sfera de
asigurare. De exemplu, I.Botezatu relatează despre mărirea ilegală a cuantumului
despăgubirii de
asigurare, atunci când infracțiunea e comisă ca urmare a producerii cu adevărat a cazului asigurat:
„Profitând de aceasta, asiguratul încearcă nu doar să
–
și recupereze daunele suferite, dar și să obțină
de la asigurător mijloace bănești pen
tru reparația suplimentară sau înlocuirea părților automobi
lu
–
lui ce nu au fost degradate în evenimentul, pentru înlăturarea consecințelor căruia s
–
a făcut asigu
–
ra
rea. Pentru aceasta, asiguratul deteriorează intenționat părțile uzate ale automobilului (
sistemul
de iluminare nefuncțional, detaliile ruginite ale caroseriei etc.). În același scop, se poate „umfla”
nota de plată privind reparația părților automobilului care a suferit deteriorare la producerea
cazului asigurat”
[3
3
1
]
.

În același sens, L.V. Bâ
kodorova menționează despre: falsificarea producerii cazului asigurat
pe calea înțelegerii cu lucrătorii medicali (în ipoteza asigurării vieții și sănătății persoanelor);
falsificarea documentelor despre pierderea, distrugerea, deteriorarea mărfurilor (în
cazul asigurării
mărfurilor); încheierea contractului de asigurare după ce a avut loc accidentul rutier (în cazul
asigurării automobilului) etc.
[37
4
].

De exemplu, într
–
o speță din practica judiciară română, R.F., pentru a încasa despăgubiri
necuvenite, a
declarat la poliția din V.N.V. și la filiala U. din Mangalia că accidentul rutier (care
într
–
adevăr a avut loc) s
–
a produs la 15.02.2003, deși știa bine că el a avut loc la 10.02.2003. La
10.02.2003, R.F. a semnat polița de asigurare și a achitat taxele af
erente. Dar, potrivit legii,
protecția de asigurare începea după 3 zile, adică la 13.02.2003, motiv pentru care R.F. a schimbat
abuziv data producerii accidentului, de la 10.02.2003 la 15.02.2003, pentru a putea ridica de la
asigurător suma de 40 mln. de l
ei românești, despăgubiri
[111]
.

Într
–
un caz similar, încheierea contractului de asigurare, după ce a avut loc accidentul rutier,
a devenit posibilă datorită aportului reprezentanților autorităților.

149

Astfel, la 28.03.1999, automobilul condus de P.R. și M.C
. a fost implicat într
–
un accident. La
fața locului a sosit, între alții, I.I.
,
căpitan la Serviciul Circulație al I.P.J. Călărași, acesta
urmând
să
redacteze procesul
–
verbal privind evenimentul rutier. La câteva zile, P.N., cumnatul conducă
toa
rei
auto P
.R., care a primit anterior accidentului o sumă de bani de la fratele său pentru a încheia o
asigurare CASCO a automobilului, însă a neglijat să încheie asigurarea, i
–
a propus lui I.I. să
întocmească procesul
–
verbal de constatare și producere a accidentulu
i cu o dată ulterioară
evenimentului, și anume
:
cu data de 3.04.1999. Aceasta pentru a putea încheia asigurarea CASCO
anterior accidentului în scopul obținerii despăgubirilor de la asigurător. I.I. a
căzut
de acord și i
–
a
remis lui P.N. două formulare de d
eclarații
–
tip, care, prin demersurile acestuia din urmă, au fost
completate de P.R. și M.C., în sensul că accidentul a avut loc la 3.04.1999. Pe baza formularelor,
I.I. a întocmit procesul
–
verbal de constatare și l
–
a înmânat lui P.N. Acesta din urmă a luat
legătur
ă

cu societatea de asigurare S. și a încheiat contractul de asigurare la 29.03.1999, prin inducere în
eroare a unui inspector de teren. Acestuia i s
–
a motivat imposibilitatea vizionării automobilului
pentru constatarea stării tehnice, întrucât P.R.
ar fi plecată cu acesta, dându
–
i asigurări că automo
–
bilul este în perfectă stare. La câteva zile, P.N. a informat societatea de asigurare despre produce
–
rea evenimentului rutier și a primit despăgubiri în sumă de 124 mln. lei românești
[113]
.

Astfel, se
poate vedea că, în cele două situații, calificate conform art.215 al Codului penal
român din 1968, pentru a
obține un folos material injust
se folosesc
–
ca documente false
–
polița
de asigurare și/sau contractul de asigurare. Cât privește formularele de
declarații
–
tip și procesul
–
verbal de constatare a accidentului, acestea au fost falsificate nu pentru obținerea unui folos
material injust, dar pentru a înlesni săvârșirea înșelăciunii. În această ordine de idei, prezintă
relevanța opinia lui A.A. Pudovkin
: „La moment, se face remarcabil nivelul înalt de instruire a
infractorilor care săvârșesc ilegalități în sfera economică. Atunci când se săvârșește escrocheria,
merită atenție pregătirea, săvârșirea și tăinuirea acestei infracțiuni. Infractorii utilizează
scheme
combinate. Mai întâi, ei sustrag bunuri, după care realizează falsificarea documentelor. Schema
poate evolua și în direcție inversă”
[26
8
, p.10]
. Parafrazând, mai întâi are loc escrocheria, după
care e săvârșită folosirea unor documente oficiale fa
lse. Sau viceversa, ca în ipoteza examinată:
mai întâi se folosesc documente oficiale false, după care folosirea unor documente false are loc în
contextul infracțiunii de escrocherie. De aceea, în conjunctura legii penale autohtone, s
–
ar fi impus
atestarea
concursului real dintre escrocherie (art.190 CP RM) și folosirea unor documente oficiale
false (art.361 CP RM).

Desigur, folosirea documentelor false se poate atesta nu doar în legătură cu escrocheria
săvâr
șită în sfera de asigurare. Încheierea și execu
tarea oricăror alte contracte poate presupune
folo
sirea unor documente false. Deloc întâmpl
ător, în teoria dreptului penal
a început să fie utili
–

150

zată noțiunea „dreptul penal al contractelor”
[
33
2
]
. În această privință, este necesar
a
menționa că,
în pct.
15 al Hotărârii Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor”
, nr.23 din 28.06.2004
, se
menționează
că, alături de
alte circumstanțe, intenția de a săvârși escrocheria este demonstra
tă prin „prezentarea, la
încheierea tranzacției, a unor documente false”
[76]
.

Folosirea unui document fals, în calitate de mijloc de săvârșire a infracțiunii, este posibilă în
cazul unei infracțiuni asemănătoare cu cea de escrocherie: cauzarea de daune ma
teriale prin
înșelăciune sau abuz de încredere (art.196 CP RM). Pentru cauzarea de daune materiale prin
înșelăciune documentară, este necesar ca făptuitorul să folosească documentul fals, prin al cărui
intermediu induce în eroare, prezentându
–
l victimei in
fracțiunii, adică proprietarului care urmează
să sufere daune materiale.

În context, V.A. Romanțov afirmă că trebuie deosebite două forme de înșelăciune în formă
scrisă, realizată în ipoteza infracțiunii de cauzare de daune materiale prin înșelăciune sau a
buz de
încredere: 1) făptuitorul utilizează înșelăciunea în forma scrisă pentru a confirma personal anumite
fapte (de exemplu, prezentând cereri, scrisori etc.); 2) făptuitorul folosește documente false,
destinate a servi la certificarea faptelor având rel
evanță juridică. Ultima formă este caracteristică
într
–
o mai mare măsură pentru infracțiunea analizată
[2
70
, p.16]
.

Suntem de acord cu această opinie. Practic în aceeași configurație în care evoluează în cazul
infracțiunii de escrocherie, documentele false
pot evolua ca mijloc de săvârșire a infracțiunii
prevăzute la art.196 CP RM. De exemplu, într
–
un caz, cu ajutorul legitimației de pensionar false,
se poate obține injust pensia, ceea ce formează componența de escrocherie (art.190 CP RM).

Într
–
un alt caz,
folosindu
–
se de o legitimație de pensionar falsă, făptuitorul poate beneficia injust
de dreptul de călătorie gratuită în transportul urban de pasageri, ceea ce formează componența de
infracțiune prevăzută la art.196 CP RM.

Ca și în cazul escrocheriei, fol
osirea unui document fals se absoarbe de infracțiunea de
cauzare de daune materiale prin înșelăciune sau abuz de încredere. În acest plan, demonstra
inconsecvență poziția exprimată în pct.20 al Hotărârii Plenului Judecătoriei Supreme a URSS

„Cu privire la
practica judiciară în cauzele referitoare la sustragerea averii de stat sau obștești”
,
nr.4 din 11.07.1972
[78]
, conform căreia cauzarea de daune materiale, pe calea folosirii unor
documente false, trebuia calificată nu doar conform normei cu privire la c
auzarea de daune
materiale prin înșelăciune sau abuz de încredere, dar și conform normei cu privire la folosirea
documentelor oficiale false. Nu susținem un asemenea punct de vedere. Or, el presupune tragerea
de două ori la răspundere penală pentru aceeași
faptă de folosire a documentelor false. Odată ce
cauzarea de daune materiale a fost realizată datorită folosirii documentelor false, iar folosirea

151

documentelor false nu a fost executată și într
–
un alt context, rezultă că folosirea documentelor false
trebu
ie reținută o singură dată la calificare. Reieșind din prevederile art.118 „Calificarea infrac
–
țiunilor în cazul concurenței dintre o parte și un întreg” din Codul penal, se impune califi
carea
numai conform art.196 CP RM, fără calificarea suplimentară pot
rivit art.361 CP RM.

În altă ordine de idei, trebuie de menționat că, în dispoziția art.207 CP RM, actele false sunt
menționate ca mijloc de săvârșire a infracțiunii de scoatere ilegală a copiilor din țară.

În acest sens, în acord cu prevederile Legii priv
ind actele de identitate din sistemul național
de pașapoarte, Nr.273 din 9.11.1994
[14]
, pot fi folosite următoarele acte pentru scoaterea copiilor
din țară: pașaportul aparținând copilului cetățean al Republicii Moldova; pașaportul aparținând
copilului a
patrid; pașaportul părintelui copilului (cu excepția pașaportului de serviciu) în care se
înscriu copiii titularului care nu au împlinit vârsta de 16 ani; documentul de călătorie al copilului
refugiat; buletinul de identitate al copilului cetățean al Repub
licii Moldova (care se eliberează
pentru întrebuințare inclusiv peste hotarele Republicii Moldova, în conformitate cu acordurile
internaționale).

De asemenea, reieșind din prevederile Legii cu privire la ieșirea și intrarea în Republica
Moldova, Nr.269 din
9.11.1994
[15]
, pentru scoaterea copiilor din țară, pot fi folosite următoarele
acte: declarația legalizată notarial a reprezentantului legal al copilului care iese din Republica
Moldova, privind desemnarea însoțitorului acestui copil; consimțământul, exp
rimat prin declarație,
al ambilor părinți ale căror semnături se legalizează notarial, pentru plecarea copilului să domici
–
lieze în străinătate; consimțământul altor reprezentanți legali ai copilului (altor decât părinții),
expri
mat prin decizie a autorit
ății tutelare, pentru plecarea copilului să domicilieze în străinătate;
cererea reprezentantului legal al copilului, în temeiul căreia copilul poate beneficia de eliberarea
pașaportului sau a documentului de călătorie, pentru a ieși din Republica Moldova;
consimță
mân
–
tul legalizat notarial al copilului având vârsta de la 10 la 18 ani, care pleacă să domicilieze în
străinătate; cererea de ieșire și intrare în Republica Moldova; cererea de ieșire din Republica
Moldova pentru domiciliere în altă țară; invitaț
ia unui cetățean din altă țară pentru un copil din
Republica Moldova, de a vizita această altă țară.

Prezintă anumite afinități cazul folosirii documentelor oficiale false ca mijloc de săvârșire a
infracțiunii de organizare
a
migrațiunii ilegale (art.362
1
CP RM). În acest registru, notăm că la
lit.a) alin.(1) art.362
1
CP RM se consemnează organizarea, în scop de profit, a intrării și/sau șederii
ilegale pe teritoriul unui stat a persoanei care nu este cetățean sau rezident al acestuia, săvârșită
inclusiv pr
in folosirea documentelor oficiale false.

Referindu
–
se la ipoteza dată, D.Zabulica
menționează
că prin „folosirea de documente
oficiale false” trebuie de înțeles utilizarea unor asemenea documente prin prezentarea lor la control

152

la punc
tele de control ale
frontierei de stat, dar și prezentarea
lor
unei persoane oficiale, care
supraveghează regimul și termenul de ședere pe teritoriul Republicii Moldova a cetățenilor străini
și a apatrizilor
[
36
4
]
.

Comparând prevederile art.207 și 362
1
CP RM, este de observa
t că există anumite deosebiri
legate de tipul și conținutul documentelor oficiale false folosite pentru săvârșirea celor două
infracțiuni. Această deosebire sub anumite aspecte e condiționată de calitățile speciale ale victi
me
–
lor celor două infracțiuni,
precum și de specificul faptelor prejudiciabile corespunzătoare. De
aceea, ca mijloc de săvârșire a infracțiunii prevăzute la art.362
1
CP RM pot evolua nu doar
documentele oficiale, supuse falsificării, specificate în Legea privind actele de identitate din

sistemul național de pașapoarte și Legea cu privire la ieșirea și intrarea în Republica Moldova. Ca
mijloc de săvârșire a infracțiunii amintite pot
să
apar
ă
și documentele oficiale, supuse falsificării,
menționate în Legea cu privire la migrațiune, nr.151
8 din 6.12.2002 (de exemplu, adeverința de
imigrant, permisul de ședere, confirmarea de repatriere etc.)
[34]
, precum și în alte acte normative
care reglementează intrarea și/sau șederea pe teritoriul unui stat a persoanei care nu este cetățean
sau reziden
t al acestuia.

Într
–
o speță, în martie 2006, în Chișinău, G.A., împreună cu U.O. și alte persoane, care au
rămas neidentificate, au organizat în scop de profit migrațiunea ilegală în spațiul Schengen a lui
Ș.E., de la care au însușit 3200
Є. F
ăptuitorii au
confecționat și i
–
au vândut un pașaport ucrainean
pe numele lui D.O., care, conform raportului de constatare tehnico
–
criminalistică
, s
–
a dovedit a fi
falsificat
. În legătură cu acest caz, la 2.01.2007, de către colaboratorii Centrului pentru Comba
–
terea T
raficului de Persoane, a fost pornită o cauză penală în conformitate cu prevederile lit.c)
alin.(2) art.362
1
CP RM, adică pentru organizarea migrațiunii ilegale, săvârșită de două sau mai
multe persoane
[4
1
0]
.

Într
–
o altă speță, aceeași calificare este re
ținută în privința organizării migrațiunii ilegale,
săvârșite de două sau mai multe persoane, infracțiune având, ca mijloc de săvârșire a infracțiunii,
un pașaport fals, de această dată românesc. În fapt, la 21.02.2007, de către colaboratorii Centrului
pen
tru Combaterea Traficului de Persoane, sub conducerea Procuraturii Anticorupție, a fost reținut
M.I., care a transmis 300 Є reprezentantului Serviciului Gr
ăniceri, pentru ca acesta să faciliteze
trecerea peste frontiera de stat a unei persoane, în baza paș
aportului falsificat
[4
1
1
]
. De menționat,
că în acest caz, din cauze independente de voința făptuitorului, nu s
–
a reușit folosirea documen
–
tului oficial fals. Cu toate acestea, infracțiunea trebuie considerată consumată, deoarece latura
obiectivă este într
egită din momentul organizării intrării și/sau șederii pe teritoriul unui stat a
persoanei care nu este cetățean sau rezident al acestuia. Este suficient ca această activitate de orga
–
ni
zare să fie însoțită chiar și de o singură acțiune din rândul modalit
ăților normative, enumerate la

153

lit.a)
–
c) alin.(1) art.362
1
CP RM, aceste modalități având un caracter alternativ. În speță, se poate
atesta confecționarea, deținerea și, probabil, vânzarea documentului oficial fals. Nu și
–
a găsit
realizare folosirea docume
ntului oficial fals. Cu alte cuvinte, mijlocul de săvârșire a infracțiunii a
fost confecționat, deținut și, probabil, vândut. Dar nu și folosit pentru intrarea și/sau șederea
ilegală pe teritoriul unui stat a persoanei care nu este cetățean sau rezident al
acestuia.

În alt context, în principiu, nu se exclude folosirea unui document fals, ca mijloc de săvârșire
a infracțiunii, în legătură cu săvârșirea traficului de ființe umane (art.165 CP RM). În legătură cu
aceasta, este notabil că, la lit.b) alin.(1) ar
t.165 CP RM, printre modalitățile normative alternative
ale acțiunii adiacente e specificată înșelăciunea.

Potrivit pct.5.7 din Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție „Cu privire la practica
aplicării legislației în cauzele despre traficul de ființe
umane și traficul de copii”
, nr.37 din
22.11.2004
, „înșelăciunea constă în inducerea în eroare și păgubirea unei persoane prin prezen
–
tarea drept adevărate a unor fapte mincinoase sau inversate în scopul de a obține pentru sine sau
pentru altcineva realiz
area traficului de persoane. Înșelăciunea ca metodă de săvârșire a infracțiunii
se poate manifesta atât prin acțiuni active, care constau în comunicarea informațiilor false despre
anumite circumstanțe sau fapte, cât și prin inacțiuni care rezidă în ascunde
rea, tăinuirea circum
s
–
tanțelor sau faptelor reale (de exemplu, false promisiuni pentru un loc de muncă legal, tăinuirea
condițiilor adevărate în care victima va fi forțată să muncească etc.)”
[77]
.

Astfel, putem admite că folosirea unui document fals evo
luează ca modalitate faptică a
înșelăciunii atunci când înșelăciunea e realizată în vederea recrutării, transportării, transferului,
adăpostirii sau primirii unei persoane, cu sau fără consimțământul acesteia, în scop de exploatare
sexuală comercială sau n
ecomercială, prin muncă sau servicii forțate, în sclavie sau în condiții
similare sclaviei, de folosire în conflicte armate sau în activități criminale, de prelevare a organelor
sau țesuturilor pentru transplantare. De exemplu, documentul fals apare ca mij
loc de săvârșire a
traficului de ființe umane, când, pentru a convinge victima să accepte propunerea de recrutare,
făptuitorul îi prezintă documente în care se denaturează informația despre activitatea pentru care e
recrutată victima: gradul de decență și
de legalitate; mărimea retribuției; condițiile de lucru; durata
activității etc.
In brevi
, trebuie să constatăm că dacă aceste informații din documentele false ar fi
fost prezentate fără a fi denaturate, nu ar fi fost posibilă recrutarea victimei.

Pe cale
de consecință, nu este necesară calificarea suplimentară conform art.361 CP RM
(pentru folosirea unui document oficial fals) atunci când înșelăciunea, realizată în contextul trafi
–
cu
lui de ființe umane (art.165 CP RM), se concretizează în folosirea unui d
ocument oficial fals.

Nu același lucru se poate atesta în cazul traficului de copii (art.206 CP RM). În cazul acestei
infracțiuni, înșelăciunea nu este indicată printre procedeele de influențare asupra victimei. Din

154

această cauză, prezentarea unui document
oficial fals
victimei
, pentru a o convinge să accepte
propunerea de recrutare, trebuie calificată suplimentar conform art.361 CP RM.

Cazurile de această natură se deosebesc calitativ de acele în care victima traficului de ființe
umane sau victima traficul
ui de copii folosește un document oficial fals, pentru a putea trece în
baza acestuia frontiera de stat ori
în
alte scopuri. De exemplu, la 15.05.2007, Colegiul penal al
Curții Supreme de Justiție a condamnat
–
o pe B.E. potrivit alin.(1) art.206 CP RM. În f
apt, aceasta,
în august 2002, aflându
–
se în or. Leova, a recrutat o minoră având vârsta de 16 ani, pentru prac
ti
–
carea prostituției. Perfectându
–
i un pașaport fals, în scopul obținerii de profit de pe urma traficării
minorei în Turcia, la 4.10.2002, a con
dus
–
o la Aeroportul Chișinău, pentru a o trimite în Turcia

[41
3
]
. În conformitate cu alin.(4) art.165 și alin.(4) art.206 CP RM, victima traficului de ființe
umane, ca și victima traficului de copii, sunt absolvite de răspundere penală pentru infracțiunile

săvârșite de
ele în legătură cu această calitate procesuală. Cu siguranță, această clauză de liberare

de răspun
de
re penală se referă și la folosirea de către victimă a unui document fals, inclusiv la
trece
rea frontierei de stat a Republicii Moldova (c
oncluzie care rezultă și din dispoziția alin.(4)
art.362 CP RM).

Totuși, ținem să precizăm că, în ipoteza trecerii ilegale a frontierei de stat, presupunând
folosirea de către făptuitor a unui document oficial fals (în primul rând, a unui pașaport fals), u
n
asemenea document va evolua nu ca mijloc de săvârșire a infracțiunii, dar ca obiect material al
infracțiunii. În ipoteza trecerii ilegale a frontierei de stat, documentul oficial fals e folosit nu ca
factor de influențare. Or, nu există nici o altă entit
ate materială care să evolueze ca element core
–
lativ în raportul „factor de influențare
–
obiect al influențării”. De asemenea, infracțiunea de
trecere ilegală a frontierei de stat nu are nici victimă. În aceste condiții, folosind documentul
oficial fals,
făptuitorul exercită nemijlocit influențarea infracțională, deci fără a se servi de vreun
mijloc de săvârșire a infracțiunii. În concluzie, în ipoteza conturată, documentul oficial fals este
folosit ca obiect material al infracțiunii, nu ca mijloc de săvâr
șire a infracțiunii.

În contextul infracțiunii de contrabandă (art.248 CP RM), documentele false apar ca mijloc
de săvârșire a acestei fapte infracționale. La concret, aceasta se atestă în cazul trecerii peste fron
–
tiera vamală a Republicii Moldova a entit
ăților materiale, prevăzute la alin.(1)
–
(3) art.248 CP RM,
cu folosirea frauduloasă a documentelor. Or, una din modalitățile faptice ale folosirii frauduloase a
documentelor este tocmai utilizarea documen
telor false
în calitate de mijloc de săvârșire a
c
ontrabandei
.

Dar infracțiunea de contrabandă poate fi săvârșită nu doar prin folosirea frauduloasă a
documentelor. Ca metodă de săvârșire a acestei infracțiuni poate
să
apar
ă
și declararea neautentică
în documentele vamale sau în alte documente de trecere
a frontierei. Reiterăm punctul de vedere

155

conform căruia „documentele vamale sau alte documente de trecere a frontierei, supuse falsificării,
au rolul de produs al infracțiunii de contrabandă”
[
34
4
]
. Aceasta dacă luăm în considerație doar
ceea ce este prevă
zut expres în art.248 CP RM. Însă, este lesne să ne dăm seama că declararea
neautentică în documentele vamale sau în alte documente de trecere a frontierei este doar prima
etapă a activității infracționale desfășurate în contextul reliefat. Inevitabil, tre
buie să
–
i urmeze cea
de
–
a doua etapă, cuprinsă de aceeași intenție infracțională. Și anume, folosirea (exprimată în pre
–
zentare) a documentelor vamale sau a altor documente de trecere a frontierei, care au fost supuse
falsificării. Numai astfel făptuitorul
își poate realiza scopul de trecere peste frontiera vamală a
Republicii Moldova a entităților materiale specificate la alin.(1)
–
(3) art.248 CP RM.

Rezultă că, dacă contrabanda presupune declararea neautentică în documentele vamale sau în
alte documente de
trecere a frontierei, atunci documentele date, supuse falsificării, îndeplinesc
rolul de: 1) produs al infracțiunii, la prima etapă a activității infracționale; 2) mijloc de săvârșire a
infracțiunii, la cea de
–
a doua etapă a activității infracționale.

O a
semenea situație atipică se mai atestă și în cazul altor infracțiuni (de exemplu, în cazul
infracțiunilor prevăzute la art.244, 353, 355, 372 etc. din Codul penal). Atipicitatea constă în
aceea, că în dispoziția de incriminare se evidențiază
, ne
întemeiat
,

prima etapă a activității infrac
–
ționale: includerea în documentele contabile, fiscale sau financiare a unor date vădit denaturate
privind veniturile sau cheltuielile (art.244 CP RM); falsificarea documentelor (art.353, 355, 372
CP RM). Considerăm că, în v
ederea unei adecvări, accentul trebuie deplasat pe cea de
–
a doua
etapă a activității infracționale, implicând folosirea documentelor false corespunzătoare. Numai
astfel latura obiectivă se poate întregi. Și numai astfel, prin desemnarea corectă a întinderi
i faptei
prejudiciabile, poate fi identificat cu exactitate scopul urmărit de către făptuitor. Apropo, supoziția
noastră o confirmă formula „prin falsificarea documentelor
sau prin altă înșelăciune
” (sublinierea
ne aparține
–

n.a.
), utilizată la lit.d) al
in.(2) art.355 și
la
alin.(1) art.372 CP RM. Dar
,
falsificarea
documentelor nu este o modalitate a înșelăciunii. În realitate, folosirea documentelor false repre
–
zintă o modalitate a înșelăciunii. Iar la momentul falsificării documentelor încă nu este înșe
lată
nici o persoană.

Or, cum ar fi posibilă consumarea contrabandei, dacă făptuitorul s
–
ar limita la declararea
neautentică în documentele vamale sau în alte documente de trecere a frontierei? Ce atunci se
petrece în porțiunea de timp începând cu această
declarare neautentică până la consumarea
infracțiunii de contrabandă? Căci declarația vamală, alte documente vamale sau alte documente de
trecere a frontierei mai trebuie și depuse către factorul decident vamal, pentru a deveni posibilă
trecerea peste fron
tiera vamală a Republicii Moldova a entităților materiale corespunzătoare. Nu
este exclus c
a
, după ce în documentele vamale sau în alte documente de trecere a frontierei au fost

156

introduse informații false, făptuitorul să renunțe
să
duc
ă până la capăt
infra
cțiun
ea
de contrabandă
(de exemplu, distrugând documentele în care s
–
a operat declararea neautentică). Putem astfel
remarca că formulările nereușite din dispozițiile art.244, 248, 353, 355, 372 etc. din Codul penal
compromit posibilitatea liberării de răsp
undere penală în legătură cu renunțarea de bună voie la
săvârșirea infracțiunilor corespunzătoare, posibilitate prevăzută la art.56 CP RM.

În concluzie, soluția de depășire a situației conturate o vedem în următoarele: în dispozițiile
de incriminare coresp
unzătoare să fie specificată nu prima etapă a activității infracționale, dar cea
de
–
a doua. Astfel, în contextul art.248 CP RM, sintagma „sau declararea în documentele vamale
sau în alte documente de trecere a frontierei” devine inutilă. Ea trebuie exclusă
. Pentru că există
sintagma „cu folosirea frauduloasă a documentelor”, desemnând tocmai cea de
–
a doua etapă a
activității infracționale, despre care am menționat. În aceste condiții
–
chiar dacă contrabanda
(implicând folosirea frauduloasă a documentelor)
va fi precedată de declararea neautentică, de
către aceeași persoană, în documentele vamale sau în alte documente de trecere a frontierei
–

această activitate precedentă se va califica conform art.361 CP RM. Deci, va exista un concurs real
dintre infracțiu
nile prevăzute la art.248 și 361 CP RM. Așadar, în eventualitatea modificării
art.248 CP RM, în varianta pe care am recomandat
–
o, ordinea de drept va fi apărată nu mai puțin
eficient. Și, în același timp, va spori calitatea legii penale.

Într
–
o manieră sim
ilară, propunem efectuarea modificărilor în alte articole: la art.244 CP
RM

locuțiunea „prin includerea în documentele contabile, fiscale sau financiare a unor date vădit
denaturate privind veniturile sau cheltuielile”
să se substituie
cu locuțiunea „prin
folosirea
documentelor contabile, fiscale sau financiare conținând date vădit denaturate privind veniturile
sau cheltuielile”; la art.353, 355 și 372 CP RM expresia „prin falsificarea documentelor” să fie
substituită cu expresia „prin folosirea documentelo
r false”.

În acest fel, se va reveni la tipicitate. În sensul că, în cadrul aceleiași infracțiuni, documentul
va îndeplini un singur rol
–
sau de obiect material al infracțiunii, sau de produs al infracțiunii, sau
de mijloc de săvârșire a infracțiunii
–
nu
două sau mai multe astfel de roluri care se succed, în
funcție de etapa infracțională.

Să vedem, în cele ce urmează, cum documentele false sunt folosite în procesul de săvârșire a
infracțiunii de contrabandă, prin prisma unor exemple din practica judiciar
ă.

Astfel, conform unei spețe din practica judiciară a Federației Ruse, în perioada 1.01.1997
–
4.09.1997, M. a asigurat trecerea ilegală peste frontiera vamală a 132 de mașini încărcate cu pro
–
duse de carne, în valoare totală de 2
4
38
3
05
5
622 ruble. În rezult
atul declarării neautentice, statu
–
lui i
–
a fost cauzat un prejudiciu în mărime de
3
96
3
19
2
992 ruble. În scopul camuflării caracterului
ilegal al introducerii în Federația Rusă a produselor de carne, M., utilizând ștampilele (anterior

157

procurate de el) aparți
nând unor diverse instituții de control veterinar, le
–
a aplicat pe imprimatele
adeverințelor veterinare. După aceasta, făptuitorul transmitea aceste adeverințe altor persoane, în
vederea perfectării vamale
și
introducerii
fără piedici
în țară a produselor
de carne. În total, au fost
confecționate 76 adeverințe veterinare false. Instanța de fond l
–
a condamnat pe M. conform alin.4
art.188 al Codului penal al Federației Ruse (adică
,
pentru contrabandă săvârșită de un grup
criminal organizat presupunând declara
rea neautentică), precum și alin.2 art.327 al Codu
lui penal
al Federației Ruse (adică
,
pentru falsificarea documentelor oficiale, săvârșită repetat)
[118]
.

Așadar, în primul rând, documentele false apar în contextul contrabandei presupunând decla
–
rarea n
eautentică. Adică, documentele vamale sau alte documente de trecere a frontierei, care au
fost supuse falsificării, evoluează ca produs al infracțiunii de contrabandă (dar și ca mijloc de
săvâr
șire a acestei infracțiuni, la etapa ei următoare, în contextu
l realizării aceleiași intenții infrac
–
ționale). Alte documente false
–
adeverințele vamale false
–
apar ca produs al unei alte infracțiuni,
ce intră în concurs cu infracțiunea de contrabandă. Se are în vedere infracțiunea prevăzută la alin.2
art.327 al Co
dului penal al Federației Ruse.

Totuși, considerăm incompletă calificarea efectuată de instanța de fond. Urma să fie reținută
la calificare și infracțiunea de folosire a documentului vădit fals, prevăzută la alin.3 art.327 al
Codului penal al Federației Ru
se. Doar în lipsa folosirii adeverințelor veterinare false ar fi fost
imposibilă săvârșirea ulterioară a contrabandei. Numai falsificarea acestor adeverințe nu ar fi fost
suficientă în vederea săvârșirii contrabandei.

De asemenea, ca mijloace de săvârșire
a contrabandei apar documentele false amintite în
contextul unor spețe din practica judiciară ucraineană, vizând cazurile de contrabandă atestate la
frontiera vamală dintre Ucraina și Republica Moldova. Astfel, într
–
o speță, Judecătoria raională
Kotovsk a
regiunii Odesa l
–
a condamnat pe K. pentru contrabanda, implicând tăinuirea de control
vamal, a fierului uzat în valoare de 84 mii de grivne, pe calea folosirii unor documente conținând
date false
[123]
. Într
–
un alt caz, Judecătoria raională Belgorod
–
Drestr
ovski a regiunii Odesa l
–
a
condamnat pe L. pentru trecerea ilegală peste frontiera vamală a autocarului „Setra”, în valoare de
125 mii de grivne, cu tăinuirea de controlul vamal, pe calea folosirii unor documente conținând
date false
[123]
.

De menționat
c
ă, în art.201 „Contrabanda” din Codul penal al Ucrainei, nu există o formulă
de tipul „cu folosirea frauduloasă a documentelor”. Cu toate acestea, folosirea unor documente
false este tratată ca modalitate faptică a infracțiunii de contrabandă, așa cum rezu
ltă din spețele
prezentate mai sus. Iar documentele false sunt privite ca mijloace de săvârșire a infracțiunii de
contrabandă.

158

Deși în spețele din practica judiciară ucraineană nu e specificat care anume document fals e
utilizat pentru săvârșirea contraban
dei, pe baza unor alte exemple putem vedea că pașaportul
tehnic fals se poate întrebuința la săvârșirea infracțiunii de contrabandă având ca obiect material
mijloacele de transport.

Astfel, în Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Repu
blicii Moldova
Nr.1ca
–
91/03, se consideră contrabandă neconsumată, în proporții mari, cu folosirea frauduloasă a
documentelor, fapt
a
lui M.S. și B.A., care și
–
au procurat din Polonia automobile și
care
, ajungând
la
postul vamal Briceni, la trecerea frontie
rei vamale, au prezentat pașapoartele tehnice false cu nu
–
me
rele CFB
–
255 și
CBM
–
948, precum că automobilele sunt înregistrate în Republi
ca Moldova
[83]
.

Într
–
un alt caz, Judecătoria raională Novoselița a regiunii Cernăuți l
–
a condamnat pe T.
pentru contra
bandă, tentativă de contrabandă și folosirea de documente false. În fapt, T., folosind
un pașaport tehnic fals, a introdus pe teritoriul Ucrainei din Polonia un automobil. La postul vamal
Mămăliga (raionul Kelmeneț, regiunea Cernăuți), după efectuarea cont
rolului vamal, T. a fost
reținut de lucrătorii vamali
[
123]
.

La săvârșirea contrabandei, ca mijloace de săvârșire a infracțiunii, pot fi folosite și alte docu
–
mente false: carnetul TIR și scrisoarea de trăsură pentru mărfuri
[121]
; declarația vamală pentru

mărfuri
[120]
etc.

Nu putem închei
a
analiza cazurilor de folosire a documentelor false ca mijloace de săvârșire
a diver
selor infracțiuni
fără a formula următoare
a
concluzie: documentul fals apare ca mijloc de
săvârșire a infracțiunilor prevăzute la art.16
5, 190, 207, 244, 248, 353, 355, 362
1
, 372 CP RM. În
toate aceste cazuri, făptuitorul influențează nu direct asupra obiectului influențării infracționale. El
se servește de documentul fals la săvârșirea infracțiunilor corespunzătoare, în calitate de factor
de
influențare. În acest scop, documentul fals „e pus în funcțiune” de către făptuitor, după care
procesul de influențare asupra obiectului influențării are loc în afara controlului conștient
–
volitiv al
făptuitorului. În toate asemenea cazuri, folosirea d
ocumentului fals reprezintă nu un scop în sine.
Făptuitorul nu pur și simplu exploatează calitățile utile (pentru el) ale documentului fals. El îl
folosește pentru a
–
și înlesni: recrutarea unei persoane; sustragerea unor bunuri; scoaterea unui
copil din ța
ră; neachitarea impozitului; trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a
unor entități materiale; eschivarea de la serviciul militar în termen de la pregătirea militară
obligatorie sau de la concentrările rezerviștilor; eschivarea sau refuzul de
a îndeplini obligațiile
serviciului de alternativă; organizarea migrațiunii ilegale; eschivarea de la serviciul militar.
Așadar, în toate cazurile reliefate, documentul fals apare tocmai în postura de mijloc de săvârșire a
infracțiunii, nu în cea de obiec
t material sau produs al infracțiunii. Aceasta deoarece mijlocul de
săvârșire a infracțiunii (spre deosebire de obiectul material al infracțiunii) nu poate fi supus

159

influențării din partea făptuitorului. Cu toate acestea, nu pot fi excluse situațiile atipi
ce, când, în
contextul aceleiași infracțiuni, dar la diferite etape ale ei, documentul fals apare mai întâi ca produs
al infracțiunii, iar apoi ca mijloc de săvârșire a infracțiunii (de exemplu, în cazul faptelor
infracționale prevăzute la art.244, 248, 35
3, 355, 372 CP RM). Totuși, subliniem că, în astfel de
situații, documentul fals nu acumulează concomitent calitatea de produs al infracțiunii și cea de
mijloc de săvârșire a infracțiunii. Aceste calități sunt nu contemporane,
ci
succesive. Or, mai întâi
d
ocumentul fals trebuie să apară ca urmare a falsificării, pentru ca ulterior să poată fi folosit ca
mijloc de săvârșire a infracțiunii.

160

Capitolul IV

ANALIZA JURIDICO
–
ISTORICĂ ȘI ANALIZA JURIDICO
–
COMPARATIVĂ A
REGLEMENTĂRILOR PRIVITOARE LA FAPTELE INFRACȚ
IONALE
LEGATE DE FALSIFICAREA DOCUMENTELOR

Secțiunea I

Analiza juridico
–
istorică a normelor care stabilesc răspunderea pentru faptele
infracționale legate de falsificarea documentelor

A. Răspunderea pentru faptele infracționale legate de falsificarea do
cumentelor în
conformitate cu legiuirile penale moldovenești și Codurile penale române

aplicate pe teritoriu
l

actual
al Republicii Moldova

În mod firesc, primele infracțiuni de fals au fost săvârșite după apariția relațiilor sociale în
legătură cu valoril
e care sunt apărate prin considerarea ca infracțiuni a unor astfel de fapte și prin
pedepsele aplicate. Astfel, falsificarea documentelor s
–
a realizat după apariția documentelor și a
relațiilor sociale legate de acestea.

Astfel, dezvoltarea economiei fără
precedent a Romei de la sfârșitul
Republicii
(adică a
perioadei care a durat de la 509 î.e.n. până la 27 î.e.n.) a condus la utilizarea tot mai frecventă, în
viața comercială, a formei scrise
,
a cărei principală calitate era aceea de a fi ușor de probat.
În
acest sens, A.E. Giffard și R.Villers
menționeaz
ă că contractul
litteris
(în forma scrisă) a apărut în
legătură cu obiceiul cetățenilor romani mai avuți de a ține un registru în care erau transcrise lunar
operațiunile de încasări și plăți
[157, p.43]
. L
a rândul său, N.Corodeanu precizează că contractul
litteris
era utilizat mai ales de bancheri. Un edict al pretorului îi obliga chiar pe bancheri să
–
și
prezinte registrele în fața judecătorului
[141, p.93]
.

În aceste împrejurări, în dreptul roman public ap
are noțiunea „
stellionatus
”, desemnând
falsifi
carea documentelor, noțiune relativ autonomă în raport cu noțiunea „
fraus
”, desemnând
înșelăciunea
[43
3
]
.

Mai târziu, în perioada medievală, în legiuirile
aplicate pe teritoriul Moldovei
se regăsesc
anumite el
emente de incriminare a falsificării documentelor (de exemplu, în Pravila lui Vasile
Lupu, datând din 1646). Totuși, într
–
un context sistematizat, despre falsificarea documentelor, ca
faptă sancționată penalmente, se poate afirma începând din 1826, când a
intrat în vigoare Condica
criminalicească a Moldovei
[22
6
]
.

161

Acest act codificat era format din două părți, împărțite în 32 de capitole, iar acestea în 263 de
articole. Capitolul al șaptesprezecelea din Partea a doua este constituit din două articole (art.2
53 și
254) și se numește „Pentru plastografie, jurământul mincinos și mărturia mincinoasă și vicleană”.

Primele patru alineate ale art.253 din Condica criminalicească a Moldovei se referă tocmai la
plastografie, adică la falsificarea documentelor.

Astfel,
în alin.(1) art.253 din numita codificare se stabilește: „Cel ce va preface act domnesc
sau judecătoresc, cum și cel ce va face mincinoase iscălituri sau peceți: unul ca acesta după
împrejurările faptei se va pedepsi, adică de va fi vinovatul din cei proșt
i, se va bate la poarta curții
cu toiage și se va osândi la groapa ocnei pentru un an de zile; iar de va fi din cei mai de ispravă,
îmbrăcându
–
se în straie țărănești, se va trimite la mănăstire pentru un an de zile”
[226
, p.63
–
34]
.

Totodată, în alin.
(
2) ar
t.253 din Condica criminalicească a Moldovei se prevede: „Cel ce va
face mincinoase scrisori a particularnicilor sau va preface pe cele adevărate de deosebite glăsuiri:
să se veghească cu o pedeapsă mai măsurată, adică cu bătaie și cu închidere de șase lun
i”
[22
6
,
p.64]
.

Astfel, observăm că, în privința falsificării de documente, se ținea seama de natura acestora,
de importanța lor și, mai ales, de calitatea autorului documentului. Era aspru sancționată falsifi
ca
–
rea unui act domnesc sau judecătoresc. Mai
puțin grav era considerată falsifi
carea documentelor
sub semnătură
privată.

În alin.
(
3) art.253 din Con
dica criminalicească a Moldovei
se stabilește răspunderea pentru
prezentarea unor documente false în judecată, „spre a se face nedreaptă hotărâre”
[22
6
,
p.64]
.
Făcând o comparație,
constatăm că
această infracțiune îmbină elementele faptelor care, în legea
penală în vigoare, sunt prevăzute la art.311 „Denunțarea calomnioasă” și
la
art.312 „Declarația
mincinoasă, concluzia falsă sau traducerea incorectă”.

În
fine, în alin.
(
4) art.253 din Con
dica criminalicească a Moldovei
e prevăzută răspunderea
pentru fapta care constituie prototipul viitoarei înșelăciuni în convenții: „Când cineva cu minci
–
noase arătări și scrisori va îndupleca pe altul ca să facă învoiala
cu dânsul: unul ca acesta să
plătească toată paguba ce s
–
ar întâmpla, globindu
–
se și cu dare la cutia milelor”
[22
6
, p.64]
.

De această dată, pedeapsa are un caracter exclusiv pecuniar, ceea ce, implicit, înseamnă că
folosirea documentelor false era sancți
onată nu atât de aspru ca falsificarea documentelor.

La 1.05.1865, în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a fost pus în aplicare Codul
penal român din 1865 (în continuare
–
CP din 1865)
[160]
. Cartea a II
–
a a acestui act legislativ
(aplicat cu interm
itențe și pe teritoriul dintre Prut și Nistru) poartă denumirea „Despre crime și
delicte în special și despre pedepsele lor”. Titlul II al acestei cărți
–
„Crime și delicte în contra
intereselor
publice”
–
cuprinde în unul din capitolele sale
(
Capitolul I
„Despre plăsmuiri sau

162

falsificatori”
)
o
secțiune dedicată răspunderii penale pentru falsificarea documentelor. Se are în
vedere Secțiunea
III „Despre falsificarea de înscrisuri publice sau autentice și de comerciu sau de
bancă” (art.123
–
139).

Art.123 CP d
in 1865 prezintă similitudini evidente cu art.332 CP RM, care stabilește răspun
–
derea pentru falsul în acte publice. Astfel, se face vinovată de infracțiunea prevăzută la art.123

CP din 1865 „orice funcționar sau ofițer public care, în exercițiul funcțiun
ei sale, va fi comis o
plăs
muire, fie prin semnături falșe, fie prin alterațiune de acte, de scriituri sau de semnături, fie
prin arătare de alte persoane decât cele adevărate, fie prin scriituri făcute sau intercalate pe registre
sau alte acte publice du
pă confecțiunea sau încheierea actelor”
[
174]
.

Așadar, numai un funcționar sau ofițer public poate fi subiectul infracțiunii date. Prin com
–
pa
rație, subiectul infracțiunii prevăzute la art.332 CP RM este fie persoana cu funcție de răspun
–
dere, fie funcțio
narul autorității publice care nu este persoană cu funcție de răspundere.

O altă afinitate dintre infracțiunile comparate se conturează, sub aspectul obiectului material
al infracțiunii: documentul oficial
(art.332 CP RM); actul public (art.123 CP
din 1865
). Într
–
o speță
din practica judiciară a epocii respective se explică: „un act este public atunci când este făcut de
funcționarul competinte cu formalitățile cerute de lege”
[97]
. De unde rezultă că un document nu
putea avea calitatea de act public dacă nu
emana de la un funcționar competent sau nu îndeplinea
formalitățile cerute de lege.

Obiectul material al infracțiunii prevăzute la art.124 CP din 1865 îl reprezintă nu oricare

acte publice, dar numai „actele scrise privitoare la funcțiunea lui (a funcțio
narului sau ofițerului
public
–

n.a.
)”
[174, p.91]
. În acest sens, suscită interes următoarea speță: „Nici legea pentru
organizarea comunelor rurale din 1904, nici acea din 29 Aprilie 1908, nu dă primarului atribuția de
a certifica întinderile pământurilor
pe cari diferiți proprietari le posedă în raza comunei, de oarece
un primar nu are în arhiva primăriei date din care să poată constata întinderea diferitelor proprietăți
din comună, afară de pământurile dobândite de săteni prin legile de împroprietărire p
entru care se
găsesc documente pela primării. Prin urmare chiar dacă primarul ar ști câtă întindere de pământ are
în comună o persoană, și cu știință ar face declarații neexacte despre întinderea acelui pământ în
certificatul ce liberează în acest scop, ac
est fapt nu poate constitui delictul de fals, deoarece
certificatul liberat nu intră în atribuțiile primarului”
[93]
.

Putem remarca o prefigurare a conceptului de fals intelectual atât în art.123 CP din 1865, cât
și în art.124 CP din 1865. Or, în opinia lu
i O.Rădulescu și P.I. Rădulescu, falsul intelectual este un
fals în înscrieri oficiale săvârșit chiar de către funcționarul care are ca atribuție de serviciu
întocmirea unor astfel de înscrieri
[177, p.24]
.

163

Elemente de fals material și fals intelectual tra
nspar din conținutul infracțiunii prevăzute la
art.125 CP din 1865, când „orice alte persoane (altele decât funcționarul sau ofițerul public
–

n.a.
)
care vor fi falsificat vre un act autentic și public sau înscrisuri de comerț sau de bancă, fie prin
contra
facerea sau alterarea scrierei sau subsemnăturei, fie prin plăsmuirea de convențiuni, dispozi
–
țiuni, obligațiuni sau liberațiuni, sau prin inserțiunea lor posterioară
,
fie prin adăogirea sau altera
–
rea de clauze, declarațiuni sau fapte ce aceste acte aveau
de obiect de a conține și a constata”
[174,
p.94]
.

În această ipoteză, categoriile de obiect material al infracțiunii sunt: 1) actul autentic și
public;
2) înscrisul de comerț sau de bancă; 3) convențiune
a
; 4) dispozițiune
a
; 5) obligațiune
a
;
6
) libe
ra
–
ți
u
ne
a
.

Înțelesul de act autentic este explicat în următoarea speță: „Pentruca un act autentic să fie
valabil ca atare, este suficient ca magistratul competinte să fi luat consimțământul părților și să fi
dispus autentificarea actului; că din acest moment,
actul dintre părți are a fi considerat ca
autentic…”
[94]
.

Ca derogări speciale de la art.125 CP din 1865 apar prevederile unor legi conținând dispozi
–
ții penale. Astfel, în art.183 al Legii telefonice și poștale din 30.04.1913 se
prevede
: „Se vor
pedeps
i ca autori de falsificare publică, conform dispozițiunilor codului penal: acei care vor
fabrica, vor vinde, vor colporta sau distribui vignete și timbre poștale în uz în serviciul poștal
contrafăcute sau imitate în cât ar putea fi confundate cu vignetele
și timbrele poștale emise de
Statul român sau de un alt stat care face parte din uniunea poștală universală”
[161, p.520]
.

Într
–
o anumită măsură, din punctul de vedere mai cu seamă a
l
obiectului material al infrac
–
țiu
nii, fapta descrisă mai sus se aseamăn
ă cu una din modalitățile normative ale infracțiunii
prevăzute la art.175
din
Codul penal al Republicii Moldova din 1961
[3]
: confecționarea, folosirea
sau punerea în circulație a mărcilor poștale sau a cupoanelor internaționale de răspuns false, scoase
di
n circulație sau utilizate.

Legiuitorul din 1913 practic a asimilat vignetele și timbrele poștale cu documentele, concep
–
ție care va fi abandonată odată cu intrarea în vigoare a următoarei legi penale.

De asemenea, conform art.97 din Legea timbrului din ap
rilie 1927, se stabilea răspunderea
pentru „acei care vor contraface, vor falșifica, ori vor încerca să contrafacă sau să falșifice timbrele
Statului, chiar dacă nu le vor fi întrebuințat, precum și acei ce vor procura sau vor participa la
aceste fapte, ac
ei care vor introduce în țară timbre contrafăcute ori falșificate, sau le vor întrebuința
în orice mod cu bună știință, în prejudiciul Statului”
[56]
. De această dată, ca obiect material
evoluează nu vignetele sau timbrele poștale, dar alte tipuri de timbr
e (de exemplu, cele folosite
pentru francările fiscale).

164

La art.126 CP din 1865 se prevede răspunderea pentru uzul de fals, adică pentru fapta ace
–
luia „care, cu bună știință, se va servi cu plăsmuitele înscrisuri despre cari se vorbește în cele trei
artic
ole precedente”
[
174, p.102]
. Obiectul material al acestei infracțiuni îl constituie „plăsmuitele
înscrisuri”,
adică documentele false reprezentând produsul infracțiunilor prevăzute la art.123
–
125
CP din
1865.

Spre deosebire de articolele examinate anterio
r, în art.127 CP din 1865 se specifică „înscri
–
su
rile particulare”
[174, p.104]
. Se incriminează astfel falsificarea de documente sub semnătură
privată ori folosirea documentelor sub semnătură privată false. În vederea perceperii semnificației
noțiunii „î
nscrisuri particulare”, vom apela la o speță din practica judiciară: „Pentru aplicarea
art.125 c.p. se cere ca falsul să fie făcut în vreun act autentic sau public, sau într’un înscris de
comerț sau de bancă, spre deosebire de art.127 c.p. care prevede fal
sificarea semnăturei dintr’un
înscris parti
cular, care n’a fost prezentat spre autentificare vreunei autorități și nici nu are carac
–
terul vreunui înscris comercial”
[92]
. De exemplu, sub incidența noțiunii „înscrisuri particulare”
cade: chitanța pentru p
rimirea unei sume de bani
[91]
; extrasul după actul de botez
[114]
; rețeta

[115]
etc.

La art.128 CP din 1865 se prevede răspunderea pentru o variantă specială a falsificării
documentelor: falsul prin abuzul cu semnătura dată în alb. Pentru existența aceste
i infracțiuni se
cere: 1) un proiect de document semnat în alb de o persoană care se obligă; 2) un mandat de
completare a documentului; 3) o completare făcută de către infractor, care să treacă peste intențiile
persoanei care a semnat în alb, adică peste l
imitele mandatului.

Pașaportul (pașaportul fals) apare ca obiect material sau produs al infracțiunilor prevăzute la
art.129
–
131 CP din 1865. Sesizăm anumite asemănări dintre aceste infracțiuni și infracțiunea pre
–
vă
zută la lit.c) alin.(2) art.361 CP RM (d
acă luăm în considerație că pașaportul este un document
de importanță deosebită). Astfel, se prevede răspunderea pentru următoarele fapte săvârșite în
privința pașaportului (pașaportului fals): falsificarea sau folosirea (art.129 CP din 1865); procu
ra
–
rea
sau mijlocirea eliberării (art.130 CP din 1865); eliberarea (art.131 CP din 1865).

Așa
–
numitele „foi de drum” apar ca obiect material (ca produs
–
când se falsifică) al
infracțiunilor prevăzute la art.132 și 133 CP din 1865. După cum rezultă dintr
–
o speță
, prin „foi de
drum” se avea în vedere autorizările de a călători gratuit sau cu preț redus pe căile ferate
[
99]
.

În cazul altor infracțiuni, legate de falsificarea documentelor, ca obiect material apar: regis
–
trele clienților hotelurilor, hanurilor sau câ
rciumelor (art.134 CP din 1865); certificatele de boală
(art.136
–
138 CP din 1865); atestatele confirmând existența unor împrejurări care pot contribui la
obținerea funcției, creditului sau asistenței (art.139 CP din 1865).

165

Cât privește infracțiunile având
ca mijloc de săvârșire documentul fals, ca pri
ncipală
din
acestea apare cea prevăzută la alin.1 art.334 CP din 1865. Conform acestei norme, se stabilește
răspunderea pentru „cel ce va întrebuința sau nume sau calități mincinoase, sau uneltiri viclene, ca
s
ă înduplice pe oameni a crede vre
–
o întreprindere mincinoasă, vre
–
o putere sau vreun credit
închipuit, ori ca să facă a se naște speranța sau temerea vreunei isbutiri, vreunei nenorociri, sau
a

vreunei întâmplări chimerice, și printr’aceasta va amăgi pe ci
neva să
–
i dea bani, mobile sau obliga
–
țiuni, bileturi, promisiuni, chitanțe sau înscrieri liberatoare, și
prin vreunul dintr’acele mijloace

(sublinierea ne aparține
–

n.a.
), va lua sau va cerca să ia, cu viclenie, toată sau parte din averea
altuia”
[
174, p
.331]
.

Așadar, în contextul acestei infracțiuni,
obligațiunile, dispozițiunile, biletele, chitanțele sau
înscrierile liberatoare

au calitatea nu de obiect material, dar de mijloc de
săvârșire a infracțiunii
;

acestea
pot induce în eroare, inclusiv atunci câ
nd sunt false.

Concepția
de incriminare a faptelor legate de falsificarea docu
mentelor este preluată de Codul
penal român, adoptat la 18.03.1936 și intrat în vigoare la 1.01.1937
[57]
(în continuare
–

CP din 1937), care, pentru scurt timp, s
–
a aplicat și
pe teritoriul dintre Prut și Nistru.

„Falsul în acte” este denumirea Capitolului II din Titlul IX „Crime publice” al Cărții a II
–
a
„Crime și delicte în special” a Codului penal român din 1937. Capitolul dat este divizat în trei
secțiuni: Secțiunea I
–
„Fal
sul în acte publice și private” (art.401
–
408); Secțiunea II
–
Falsul în
pașapoarte, foi de drum, certificate, traduceri și registre de călători” (art.409
–
411); Secțiunea III
–

„Întrebuințarea de fals” (art.412
–
413).

În art.401 se prevede răspunderea pentru
falsul în acte publice, adică pentru fapta celui „care
falsifică un act public, fie contrafăcând scrierea sau subscrierea, fie alterând un act adevărat, în
orice mod”
[178, p.562]
. Spre deosebire de falsul în acte publice, prevăzut la art.332 CP RM,
falsu
l în acte publice, prevăzut la art.401 CP din 1937, are ca subiect oricare persoană. Calitatea de
funcționar public este nu o circumstanță constitutivă a infracțiunii, dar o circum
stanță care
determină agravarea răspunderii penale, potrivit pct.1 alin.2 a
rt.401 CP din 1937.

Se poate observa că art.401 CP din 1937 își are originea în art.123 și 125 CP din 1865, astfel
încât ipotezele celor două articole
au fost practic comasate în una singură
. Totuși, spre deosebire
de art.125 CP din 1865, art.401 CP din 19
37 prevede că numai un act public poate fi obiectul
material al infracțiunii corespunzătoare. Astfel, prin detașarea, în articole diferite, a răspunderii
pentru falsul în acte publice și falsificarea doc
umentelor sub semnătură privată
s
–
a asigurat o mai
bu
nă diferențiere a pericolului social al celor două tipuri de fapte în funcție de caracterul public
sau privat al documentului falsificat
[3
6
1
]
.

166

În art.402 CP din 1937 este prevăzută o variantă specială a falsului în acte publice, săvârșit
de un funcționar
public. Originea art.402 CP din 1937 este în art.124 CP din 1865, fiind vorba de
un fals intelectual, când „scrierea de pe act nu este materialmente falsificată, însă alterațiunea
adevărului tot există, căci este falsificat conținutul actului în însăși sub
stanța lui și în toate
împrejurările în care s’a efectuat”
[178, p.589]
.

Deși art.403 CP din 1937 conține de asemenea referiri la falsul intelectual, infracțiunea
prevăzută de acest articol e denumită „eliberarea de acte false”, constând în fapta funcționa
rului
public care, „în exercițiul funcțiunii sale atestă în mod fals
,
în certificate sau autorizații
administrative, un fapt despre care actul era destinat să facă probă, precum și acela care eliberează
o copie legalizată falsă de pe un act public sau priv
at, sau certifică un act drept copie de pe un act
inexistent”
[178, p.591]
. Ca exemplu care ilustr
ează natura acestei infracțiuni
poate fi prezentată
următoarea speță: „Ajutorul de primar care eliberează un certificat denaturând faptele conținute în
el, în
scopul de a face să beneficieze de acest act fie el, fie altul în detrimentul Statului”
[98]
.

Observăm că în calitate de obiect material al faptei incriminate la art.403 CP din 1937 apare
nu oricare act public, dar numai certificatul sau autorizația admin
istrativă. De unde rezultă că
subiect al acestei fapte poate fi nu oricare funcționar public, dar numai cel care ocupă o funcție
administrativă.

Art.404 și 405 CP din 1937 stabilesc răspunderea pentru falsul intelectual comis de particu
–
lari. Este doar în
aparență un fals documentar, deoarece funcționarul public consemnează în actele
publice declarațiile verbale false ale unei persoane particulare. În acest caz, funcționarul public
este ca și cum un instrument de care se folosește subiectul infracțiunii. În
condițiile legii penale în
vigoare, o situație similară se atestă în art.312 CP RM, când se prevede răspunderea pentru prezen
–
tarea, cu bună
–
știință
,
a declarației mincinoase de către martor sau partea vătămată, dacă această
infracțiune a fost săvârșită î
n cadrul urmăririi penale sau judecării cauzei.

Răspunderea pentru falsul în acte private e prevăzută în art.406 CP din 1937. Dacă sunt
falsificate anumite categorii de acte private, răspunderea se agravează. Aceasta are loc când
obiectul material al infra
cțiunii îl formează:



registrul de comerț impus de lege, cambia, cecul sau orice titlu de credit (la ordin sau la
purtător), livretul de depuneri la bancă sa
u
la casa de economii, recipisa unei case de
consemnațiuni;



warantul, scrisoarea de trăsură sau oric
e titlu ce este în circulație publică, cu excepția
monedei;



testamentele neautentice.

167

Accentuăm că, potrivit art.390 CP din 1937, prin „monedă” se înțelege moneda metalică sau
de hârtie, națională sau străină
,
și biletul de bancă
,
național sau străin, avân
d curs legal sau comer
–
cial pe teritoriul Statului sau în străinătate
[
178, p.547]
. Moneda, titlurile de credit public, mărcile,
timbrele, hârtiile timbrate, sigiliile sau semnele de autentificare, certificare ori recunoaștere
–
toate
acestea nu intrau sub
incidența noțiunii „acte”, deoarece falsificarea comisă asup
ra lor era sancțio
–
nată distinct
de normele Capitolului I al Titlului IX din Cartea a II
–
a a Codului penal român din
1937.

Art.407 CP din 1937 reproduce aproape fidel prevederile art.128 CP din 1
865, care
stabile
a
răspunderea pentru falsul prin abuzul cu semnătura dată în alb.

În art.408 CP din 1937, cu ajutorul procedeului de ficțiune, actelor publice sau private li se
asimilează entități care, ca atare, nu sunt acte: bilete
, tichete, orice alte
imprimate
producătoare de
efecte juridice, care emană de la o autoritate sau serviciu public, de la particulari sau întreprinderi
particulare
[178, p.604]
. Astfel că asemenea entități puteau de asemenea reprezenta obiectul
material al infracțiunilor prevăz
ute la art.401
–
407 CP din 1937.

Are un caracter special obiectul material al infracțiunilor prevăzute în secțiunea dedicată
falsului în pașapoarte, foi de drum, certificate, traduceri și registre de călători (Secțiunea II a
Capitolului II din Titlul IX al
Cărții a II
–
a a Codului penal român din 1937).

Astfel, art.409 CP din 1937 stabilește răspunderea pentru falsificarea de bilete, pașapoarte,
carnet de identitate, carnet de serviciu, certificat de bună purtare, de avere sau de paupertate
[178,
p.605]
. De e
xemplu, într
–
o speță relevantă se menționează: „Falsificarea unui certificat de bună
conduită emanat dela autoritățile comunale, aruncând discreditul asupra autorității care
–
l liberează,
prejudiciază interesul general public”
[96]
.

De notat, că noțiunea „b
ilet” din art.409 CP din 1937 nu se confundă cu noțiunea „bilet” din
art.408 CP din 1937: în primul caz, se are în vedere biletul de identitate de la biroul populației,
emis de primării pentru a servi la localul de vot; în cel de
–
al doilea caz, este vorba
de biletul de
tramvai sau biletul de teatru.

În art.410 CP din 1937 e prevăzută răspunderea pentru infracțiunea de eliberare de
certificat
fals, când „medicul
eliberează un certificat neadevărat, asupra sănătății unei persoane, spre a servi
la o autoritate
sau societate de asigurare”
[178, p.610]
.

Astfel, obiectul material al acestei infracțiuni este un certificat medical fals. Iar ca subiect
poate
să
apar
ă
numai medicul. Spre deosebire de ipoteza similară consemnată la art.137 CP din
1865, moașele sau subc
hirurgii nu mai puteau fi subiectul unei asemenea infracțiuni, cum e cea de
eliberare de certificat fals.

168

În conformitate cu art.411 CP din 1937, se prevede răspunderea pentru infracțiunea de falsă
traducere. Spre deosebire de infracțiunea prevăzută la art
.279 CP din 1937, făcând parte din
compartimentul consacrat delictelor contra activității judiciare, se are în vedere nu falsul comis
verbal într
–
o ședință judiciară, dar anume falsul comis în acte, rapoarte scrise etc. Notabil că, în
contextul art.312 CP
RM, sunt reunite ambele aceste aspecte: traducerea incorectă (falsul în form
ă

scrisă); interpretarea incorectă (falsul verbal).

Potrivit art.412 CP din 1937, e stabilită răspunderea pentru întrebuin
țarea de act fals. Se
specifică faptul
că un act fals priv
at poate constitui obiectul material al acestei infracțiuni, numai
dacă există scopul de a face dovada existenței, încetării sau modificării unui drept sau
a
unei
obligații
[178, p.616]
. Prin urmare, doar un document privat fals având o destinație probatoa
re, nu
și cel având o destinație de informare, constituie obiectul material al faptei incriminate la art.412
CP din 1937. Nu este necesar ca un document să fi fost confecționat anume pentru a servi ca probă
a unui raport juridic: valoarea probantă apare de
la sine ca un reflex al consecinței juridice produse
de documentul falsificat.

Obiectul material al infracțiunii prevăzute la art.413 CP din 1937 este certificatul medical
fals. Acest articol își are originea în art.138 CP din 1865, care, de asemenea, sta
bilea răspunderea
pentru întrebuințarea de certificat medical fals.

În fine, referindu
–
ne la principala ipoteză când documentul fals e folosit în calitate de mijloc
de săvârșire a infracțiunii, trebuie să menționăm că, în alin.2 art.549 „Înșelăciunea” al C
odului
penal român din 1937, e stabilită răspunderea pentru înșelăciunea presupunând întrebuințarea
,

inclusiv
,
de mijloace frauduloase. Cu siguranță, documentele false fac parte din categoria de
mijloace frauduloase.

De asemenea, ca variante speciale ale î
nșelăciunii sunt prevăzute: înșelăciunea în conven
–
țiuni (art.551 CP din 1937); înșelăciunea prin cecuri (art.553 CP din 1937). În astfel de cazuri,
mijloacele de săvârșire a infracțiunii le reprezintă convențiile false și, respectiv, cecurile false.

B.
Reglementarea răspunderii pentru faptele legate de falsificarea documentelor

în legiuirile penale ruse și
în
Codurile penale sovietice

aplicate pe teritoriul actual al Republicii Moldova

La momentul începerii aplicării în Basarabia a dreptului penal rus,
răspunderea penală pentru
falsificarea documentelor era reglementată, pe teritoriul Imperiului Rus, în principal de Pravila de
Sobor a țarului Alexei Mihailovici, datând din anul 1649
[
27
8
]
. Subliniind semnificația deosebită a
acestui act normativ, N.S. T
aganțev menționează: „… istoria legislației noastre (a legislației ruse
–

n.a.
) începe cu Pravila de Sobor a țarului Alexei Mihailovici”
[28
3
, p.254]
. Desigur, au existat

169

anterior și alte acte normative. Însă, Pravila de Sobor este prima lege sistematiza
tă în istoria
Rusiei.

Încă până la apariția legiuirii specificate, falsificarea documentelor se supunea sancționării.
Pravila de Sobor a lărgit mult sfera de incriminare a faptelor legate de falsificarea documentelor,
precum și a faptelor conexe având ca o
biect material (produs) documentele false. Sugestiv, acestea
erau denumite „scrisori dichisite” („нарядные письма”)
[294
, p.659]
.

În literatura de specialitate, Pravila de Sobor este denumită
,

uneori,
cod
[279
, p.1
–
10; 3
30
,
p.277
–
278]
, ceea ce, din punct d
e vedere juridic, nu este corect. Totuși, ținem să menționăm că
cele mai multe fapte, vizând falsificarea documentelor, erau concentrate într
–
un singur capitol
–

Capitolul patru
–

i
ntitulat „Despre cei care subscriu și cei care plăsmuiesc peceți”. Tributar
e epocii
în care au fost aplicate, reglementările din acest capitol stabileau pedeapsa capitală pentru cei
vinovați de faptele pe care le incrimina
u
.

În esență, odată cu dezvoltarea relațiilor sociale, s
–
a produs o schimbare radicală a perceperii
naturii j
uridice a faptei de falsificare a documentelor. În Pravila de Sobor, inițial, prin falsificarea
documentelor se avea în vedere doar atingerea adusă inviolabilității și autenticității hrisoavelor
oficiale sau a acelor documente la a căror întocmire au luat
parte sau trebuiau să ia parte
autoritățile publice. Iată de ce, efectele juridice pentru cel care le falsifica se produceau numai în
plan juridico
–
civil. Nimic surprinzător, întrucât Pravila de Sobor înglobează materia care privește
nu una, ci, probabil,
toate ramurile de drept de la acea vreme.

Treptat, însă, viziunea asupra naturii juridice a falsificării documentelor a evoluat spre
asimilarea acestei fapte cu escrocheria. Despre aceasta mărturisește, în special, soluția pronunțată
în cauza penală, privi
toare la Ceciulin și Korolkov, la care se referă I.Ia. Foinițki
[4
30
]
.

Către anul 1844 a fost alcătuit proiectul noului Cod de pedepse criminale și corecționale (în
continuare
–
Codul de pedepse), cu desemnarea detaliată a temeiurilor introducerii în proie
ct a
fiecărei dintre dispozițiile acestuia
[32
6
]
.

În Codul de pedepse, normele cu privire la falsificarea documentelor sunt disipate în diverse
compartimente, neexistând ca și înainte o percepere unitară a naturii juridice a acestui grup de
fapte. De exemp
lu, normele, care incriminau falsul în acte publice, fac parte din titlul consacrat
infracțiunilor de serviciu (art.358
–
533). La concret, aceste norme erau concentrate în Capitolul IV
„Despre falsurile în exercițiul funcțiunii” al Titlului V din Diviziunea
III. De menționat, că
răspunderea pentru falsul în acte publice se diferenția mai cu seamă în funcție de specificul
obiectului material (produsului) infracțiunii: corectarea sau răzuirea textului ucazurilor; întocmirea
unor acte oficiale false; confecțion
area certificatelor de boală, a referințelor etc.

170

O altă parte a normelor privind falsificarea documentelor au fost incluse în titlul consacrat
infracțiunilor contra ordinii de administrare. Ordinea de admin
istrare era privită ca ansamblu

de
interese
ale
s
tatului, care nu erau nemijlocit legate de asigurarea sistemului politic existent, nici de
îndeplinirea obligațiilor de serviciu de către reprezentanții autorităților, nici de executarea diver
–
selor prestații, nici de asigurarea integrității patrimoniului
public, nici de asigurarea vărsămintelor
în vistieria statului.

În calitate de categorie distinctă a infracțiunilor contra ordinii de administrare evolua
uzurparea autorității însoțită de folosirea acesteia pentru săvârșirea unei alte fapte. La această
cat
egorie se raporta, inclusiv, confecționarea și folosirea de către o persoană particulară a unor
documente oficiale, care erau cu bună
–
știință false.

Elaborarea doctrinară a reglementărilor privind falsificarea documentelor a fost, în mare
parte, finalizată
către sfârșitul sec.XIX. În teoria dreptului penal rus, clasificarea documentelor (ca
obiect material al infracțiunii) se fundamenta, în principal, pe sistematizarea legislativă a infrac
țiu
–
nilor legate de falsificarea documentelor. Astfel, S.V. Poznâșev
relatează despre: 1) documentele
oficiale și 2) documentele neoficiale (private). La rândul
lor
, documentele neoficiale (private), erau
clasificate în: documente notariale; documente „domestice” (adică
,
documente care nu cereau
autentificare notarială)
[2
6
2
, p.435]
. Deși concepută acum aproximativ două secole, această divi
–
zare pe clase a obiectelor materiale (produselor) falsificării documentelor continuă să
–
și păstreze
actualitatea.

Prin „falsificare a documentelor” se înțelegea prezentarea denaturată a
realității în formă
documentară
[432
]
. În general, ca subiect al acestei fapte putea
să
apar
ă
oricare persoană fizică
respon
sa
bilă, fie că era persoană cu funcție de răspundere, fie că era o persoană particulară. În
acest sens, conceptul generic „falsifi
carea documentelor” se aplica atât falsului în acte publice, cât
și confecționării de către o persoană particulară a unor documente oficiale care erau cu bună
–
știință
false. Pentru întrunirea relevanței penale, era necesar ca făptuitorul, care falsifică do
cumentul, să
aibă drept scop folosirea documentului fals, ca și cum acesta ar fi autentic. În același timp, era
necesar ca, prin trăsăturile sale esențiale, documentul falsificat să imită documentul autentic.

Se distingeau două varietăți principale de fals
ificare a documentelor: falsul material și falsul
intelectual. Astfel, prin „fals material” se înțelege fapta infracțională exprimată în alterarea
conținu
tului unui docume
nt autentic. Ca obiect material
putea
să
ap
a
r
ă
fie documentul autentic
oficial, fie
documentul autentic privat.

Prin „document oficial” se avea în vedere acel document care emana de la autoritățile
publice (Senat, ministere, alte instituții guvernamentale, guberniale sau județene)
[26
2
, p.435]
.

171

În cazul falsi
ficării documentelor private
, se aveau în vedere: cambiile, hârtiile de afaceri, actele
notariale etc.
[43
2
].

Falsul intelectual se deosebea de falsul material prin aceea că era întocmit chiar din numele
persoanei sau instituției de la care trebuia să emane. Ceea ce se denatura, era
1) momentul
întocmirii documentului, care atesta anumite fapte juridice
sau
2) semnificația juridică a acestor
fapte.

În general, în Codul de pedepse se atribuie o accepție destul de largă noțiunii „falsificarea
documentelor”. Astfel, se asimilau falsului
în acte publice, fiind sancționate ca și acesta: distru
–
gerea sau sustragerea de către funcționarii judiciari a actelor judecătorești; eludarea prohibiției ca
funcționarul public să nu practice activitate de afaceri; asumarea unor angajamente interzise faț
ă
de vistieria statului etc. De asemenea, trebuie de consemnat aprehensiunea oarecum arbitrară a
limitelor faptei de falsificare a documentelor. De exemplu, dacă se atestau cheltuieli într
–
un volum
mai mare decât cele efectuate în realitate, fapta funcțion
arului public nu mai era considerată fals în
acte publice. Ea era sancționată ca hoție, adică mai atenuat în comparație cu regimul sancționator
pentru falsul de acte publice. La fel, se asimila hoției detașarea peceților aparținând autorităților,
urmată de
aplicarea acestora pe documente false.

Într
–
o altă ordine de idei, este notabil că, în art.827, se completează lista documentelor
private care puteau constitui obiectul material (produsul) falsificării documentelor. De acum
încolo, o asemenea calitate se
atribuia și testamentelor.

Ulterior, a fost augmentată și lista modalităților normative sub care putea evolua falsificarea
documentelor: vânzarea sau gajarea averii imobiliare străine, sau fictive, sau sechestrate etc.;
vânzarea unui șerb fugar, ca și cum
acesta ar fi aparținut făptuitorului, existând înțelegerea cu cel
vândut. În ambele cazuri era obligatorie perfectarea unei creanțe, care, bineînțeles,
ab initio
,
trebuia considerată falsă și nulă. De consemnat că, într
–
un caz apropiat
–
vânzarea unor bunu
ri cu
bună
–
știință sustrase sau obținute pe altă cale ilegală
–
cele săvârșite erau calificate ca participație
la hoție. Aceasta deoarece, în ipoteza dată, nu era indispensabilă întocmirea unui document.

Interesant, că, la fel ca modalități normative ale f
alsificării documentelor, au început a fi
considerate: vânzarea concomitentă câtorva persoane a dreptului de proprietate literară asupra
aceleiași opere; arogarea paternității asupra unei opere literare; perceperea unei dobânzi de
prisosință în cazul cămăt
ăriei; bancruta frauduloasă; frauda privitoare la asigurări (de exemplu,
incendierea bunurilor asigurate); vânzarea unor mărfuri contrafăcute etc.

Examinarea problematicii
privind
falsific
area
documentelor, conform Codului de pedepse, ar
fi incompletă fără

a ne
referi la reglementarea răspunderii penale pentru escrocherie. Or, în

172

contextul acestei fapte infracționale, documentele false au început tot mai frecvent să
îndeplinească rolul de mijloace de săvârșire a infracțiunii.

În acest plan, trebuie de menți
onat că Secțiunea I a Capitolului IV al Diviziunii XII din
Codul de pedepse se numește „Despre însușirea prin uz de fals sau alt fel de înșelăciune a docu
–
mentului străin imobiliar”. Referitor la faptele incriminate în acest compartiment, I.Ia. Foinițki
af
irmă: „Însușirea bunurilor imobile pe calea înșelăciunii reprezintă acțiunea persoanei, care,
posedând sau folosind un domeniu străin imobiliar, fie numai locuind pe el în baza procurii sau a
unui alt contract, va întrebuința, în scopul însușirii acestui d
omeniu, orice fel de înșelăciune. De
asemenea, legea se referă și la cazul în care persoana dată va prezenta, în mod fals, un document
imobiliar străin ca fiind al său
în actele ori în documentele prezentate de către ea în judecată sau în
fața autorității

(sublinierea ne aparține
–

n.a.
)”
[
32
8
, p.312]
.

În Capitolul V din Diviziunea XII a Codului de pedepse, în art.2200, se stabilește răspun
de
–
rea pentru înșelăciunea la încheierea obligațiilor. Se are în vedere „fapta în care cineva îl antrena
pe altul într
–
o afacere nerentabilă și destul de incomodă, în interes material sau în alte scopuri
personale, pe calea comunicării cu intenție a unor informații, date, încredințări false”
[24
4
, p.700]
.
Însă
,
aceasta reprezintă doar varianta
–
tip a infracțiunii, pentru c
ă varianta ei agravată implică
însușirea de către făptuitor a rangului persoanei aflate în serviciul statului, sau
prezentarea unor
documente false ori a unor scrisori comerciale false
, sau folosirea altor genuri de falsuri.

Ca falsificare a documentelor,
erau sancționate următoarele modalități ale escrocheriei:
prezentarea spre semnare
unui orb a unei alte creanțe
decât cea care a fost în acord cu voința și
intenția lui, ori abuzul de semnătura aplicată carte blanche, comise în scop de înavuțire (art.2205
–
2206 ale Codului de pedepse); executarea de către reprezentant a unui contract în baza procurii, a
cărei desființare (deci falsitate) îi era cunoscută.

În concluzie la cele consemnate privind reglementarea răspunderii pentru falsificarea docu
–
mentelor în C
odul de pedepse, trebuie să remarcăm caracterul dispersat al acestor regle
mentări. În
principiu, conceptul de falsificare a documentelor este extrapolat asupra întregii arii semantice a
noțiunii de înșelăciune. În majoritatea cazurilor, componențele de in
fracțiuni, legate de falsificarea
documentelor, sunt construite după modelul infracțiunilor formale. Pentru calificare, nu avea
însemnătate esențială nici măcar faptul dacă, ulterior, cu ajutorul documentului falsificat, s
–
a reușit
sau nu atestarea unor fa
pte juridice. În același timp, era necesar ca făptuitorul, în momentul
falsificării documentelor, să urmărească scopul folosirii acestora
[3
60
]
.

Aceste tendințe și
–
au găsit continuitate în actul normativ care a succedat Codul de pe
depse.
Este vorba de Cod
ul penal rus din 1903 (în continuare
–
Codul penal)
[25
2
]
, numit
,
pe bună
dreptate
,

„ultimul act legislativ fundamental al Imperiului Rus în sfera dreptului penal material”
[27
1
, p.240]
.

173

Ca și în legiuirea anterioară, Codul penal conține, în compartimentul
dedicat infracțiu
ni
lor de
serviciu, norma care incriminează falsul în acte publice. Definiția legislativă a noțiunii de fals în
acte publice nu a suferit modificări considerabile, în comparație cu definiția corespunzătoare din
Codul de pedepse.

Într
–
un
alt compartiment, se stabilește răspunderea pentru falsificarea documentelor să
vârșită

de o persoană particulară. Noțiunea „falsificarea documentelor” e definită ca alterare sau refacere a
documentelor, în scopul folosirii acestora ca și cum ar fi autentic
e, în vederea atestării apariției,
modificării ori încetării drepturilor și obligațiunilor. În comparație cu legiuirea anterioară, Codul
penal a considerat că fapta de falsificare a documentelor aduce atingere nu doar interesului public,
dar și interesului
privat. Ca urmare, ea a fost exclusă din rândul infracțiunilor contra ordinii de
administrare.

În legătură cu definiția sus
–
menționată a noțiunii „falsificarea documentelor”, trebuie de
menționat că, în dreptul penal rus, aceasta s
–
a elaborat sub influenț
a puternică a doctrinei germane.
Dar nu în toate privințele. Astfel, în opinia penalistului german, A.F. Berner, noțiunea de
document nu trebuie înțeleasă prea îngust; important este ca documentul să aibă funcția de probare
a raporturilor juridice; noțiune
a de document nu poate fi redusă în nici un caz la noțiunea de
document scris
[43
3
]
.

Caracterul scris al documentului și
–
a găsit consacrarea în dreptul penal rus, tocmai în pofida
influenței germane. În principal, aceasta se datorează eforturilor lui A.A.
Jijilenko, care și
–
a funda
–
mentat concepția în una din lucrările sale
[215
]
. De menționat că
el
a criticat sancționarea falsifi
că
–
rii documentelor nescrise în dreptul penal german, susținând că aceasta este o reminiscență a trecu
–
tu
lui, care nu mai cores
punde tendințelor moderne de dezvoltare a dreptului
[21
5
, p.6]
. Totuși,
progresul
continuu al relațiilor sociale
–
care a generat faptul că documentația a devenit mult mai
complexă

–
alături de revoluția care s
–
a produs în procedeele de fixare a ideilor um
ane (ca să
aducem ca exemplu doar apariția fotografiei și a cinematogra
fului), au făcut să nu aibă dreptate
tocmai A.A. Jijilenco. Într
–
o lume aflată în permanentă schimbare, caracterul scris al documen
–
tului, ca semn obligatoriu al definiției noțiunii de
document, conferea acestei definiții o senzație de
neadap
tare realităților sociale.

Așa cum rezultă din alte norme ale Codului penal, legiuitorul rus privea documentul fals nu
numai în calitate de obiect material (produs) al infracțiunii, dar și ca mijlo
c de săvârșire a infrac
–
țiunii. De exemplu, în pct.3 art.611 din Codul penal se prevedea răspunderea pentru prezentarea
spre încasare a documentului, pentru perceperea întregii sume indicate în el sau numai a unei părți
din această sumă, dacă datoria perce
pută este cu bună
–
știință stinsă. De asemenea, în conformitate
cu art.612 din Codul penal, se incrimina fapta de îndemnare a unui orb să semneze un document,

174

al cărui conținut nu corespunde cu voința reală a semna
tarului, sub chipul corespunderii acestuia
și
în detrimentul averii sau intereselor patrimoniale ale semnatarului sau ale altei persoane, urmată de
uzul unui asemenea document.

În încheierea analizei reglementării răspunderii pentru falsificarea documentelor în Codul
penal, este necesar să sublini
em că falsificarea documentelor private se sancționa mai sever decât
falsificarea documentelor oficiale. Însă
,
la etapa imediat următoare de dezvoltare a relațiilor
sociale situația s
–
a schimbat radical.

Ca urmare a Revoluției Socialiste din Octombrie, la
12.10.1924 a fost formată Republica
Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM). Pe teritoriul acesteia se aplica legislația
penală unională și cea ucraineană. Primul Cod penal de factură sovietică, aplicat pe teritoriul
actual al Republicii Moldov
a, trebuie considerat Codul penal al RSS Ucrainene din 1922 (în
continuare
–
Codul penal din 1922). La scurt timp, acestuia i
–
a urmat Codul penal al RSS
Ucrainene din 1927 (în continuare
–
Codul penal din 1927).

Astfel, de exemplu, în Capitolul II „Infracț
iuni de serviciu” al Părții Speciale a Codului penal
din 1922, în art.116, se prevedea răspunderea pentru falsul în actele publice. În cadrul capitolului
consacrat infracțiunilor contra ordinii de administrare, se incrimina fapta de falsificare a documen
–
t
elor de către o persoană particulară.
În context, trebuie de adăugat că, în conformitate cu Circulara
Tribunalului Suprem al URSS, nr.170 din 2.11.1922, folosirea documentelor cu bună
–
știință false
se sancționa prin analogie cu sancționarea pentru falsific
area documen
telor
[32
5
, p.266]
.
De
menționat că, în același capitol, se stabilea răspunderea pentru astfel de infracțiuni (calitativ dife
–
rite, în accepțiunea actuală), cum sunt: banditismul; evaziu
nea fiscală; infracțiunile ecologic
e
etc.
În afară de ac
easta, în Capitolul VI al Părții Speciale a Codului penal din 1922, în art.189, era sta
–
bi
lită răspunderea pentru falsificarea, în scop de cupi
ditate, a documentelor oficiale sau neofi
ciale.
Această faptă infracțională era privită ca una derivată din in
fracțiunea de escrocherie (art.187, 188
ale Codului penal din 1922), odată ce, în nota la art.187 din acest act normativ, prin „înșelăciune”
se înțelegea fie comunicarea unor false informații, fie tăinuirea unor circumstanțe, a căror comu
–
nicare era obliga
torie. Totuși, documentul îndeplinește un rol diferit în contextul celor două infrac
–
țiuni, care sunt legate prin derivație: obiectul material (în cazul infracțiunii prevăzute la art.189 din
Codul penal din 1922); mijlocul de săvârșire a infracțiunii (în c
azul infracțiunii de escrocherie).

Aceeași tendință se păstrează în Codul penal din 1927. Astfel, în capitolul dedicat infracțiu
–
nilor patr
imoniale din acest act normativ
se prevede o serie de infracțiuni, care nimeresc, parțial,
sub incidența noțiunii de
escrocherie, dar
,
în același timp, conțin elemente care nu sunt înglobate
în noțiunea generală de escrocherie.

175

Printre infracțiunile conexe escrocheriei pot fi considerate: 1) contrafacerea documente
lor;

2) alterarea acestora; 3) falsificarea instrumente
lor de marcaj.

Pe bună dreptate, legiuitorul ucrainean a exclus din capitolul consacrat infracțiunilor patri
–
mo
niale componența de contrafacere
a documentelor oficiale
, fie chiar comisă în scop de înavu
țire.
Totodată, în capitolul menționat din Codul pen
al din 1927 a rămas art.188, care prevedea
răspunderea penală pentru „contrafacerea hârtiilor, documentelor și recipiselor neoficiale, care
stabilesc drepturi, obligații sau beneficii patrimoniale, săvârșită în scop de înavuțire”
[
29
0
, p.87]
.
Cu alte cuvin
te, s
–
a demonstrat inconsecvență în planul derivării obiectului juridic special al falsi
–
fi
cării documentelor din obiectul juridic generic. Caracterul (ne)oficial al documentului, ca obiect
material al infracțiunii, alături de lipsa sau prezența scopului
de înavuțire, au contat mai mult în
alegerea obiectului juridic generic, decât natura obiectului juridic special al infracțiunii.Trebuie de
menționat că falsificarea documentelor, ca fenomen, a început să
–
și piardă din pericolul social.
Documentele private
și
–
au pierdut treptat semnificația, odată ce administrarea prin directive a
ocupat o mare parte din terenul aparținând altădată dreptului privat. Realitatea devenise de o
asemenea natură, încât cetățenii intrau nu atât de des în raporturi de drept privat.
Mai mult, aceste
raporturi nu erau atât de importante, încât să fie necesară o intervenție energică a legii penale, în
vederea apărării speciale a interesului privat. În același timp, a crescut mult rolul raporturilor de
drept public. Iar odată cu aceasta
s
–
a acordat mai multă importanță apărării penale a autenticității
documentelor oficiale.

Așa cum am menționat mai sus, pe teritoriul RASSM s
–
a aplicat nu numai legislația penală
ucraineană, dar și legislația penală unională.

În acest sens, trebuie de menț
ionat că, la 7.07.1932, a fost adoptată Decizia Comitetului
Executiv Central al URSS (CEC al URSS) și a Sovietului Comisarilor Norodnici al URSS (SCN al
URSS) cu privire la răspunderea lucrătorilor instituțiilor și a personalului de condu
cere a organelor
de gospodărire pentru încălcarea regulilor pazei antiincendiare a clădirilor și încăperilor, precum și
a regulilor de păstrare a documentelor de serviciu
[62]
. În nota la acest act normativ se prevede că
la răspundere penală sunt trași lucrătorii care și
–
a
u transmis legiti
ma
țiile de acces în instituție unor
persoane străine. Cu alte cuvinte, se prevedea răspunderea penală pentru complicitatea la folosirea
unui document, care, în astfel de condiții, dobândea ca și cum falsitate, întrucât era menit să
ident
ifice o altă persoană decât titularul de drept.

În alt context, la 27.12.1932, a fost adoptată Decizia CEC al URSS și a SCN al URSS cu
privire la pașapoarte
[63]
. Conform acestui act normativ, falsificarea imprimatelor pentru
pașapoarte atrăgea răspunderea
penală ca pentru falsificarea hârtiilor de valoare de stat. Cu alte
cuvinte, se stabilea aplicarea legii penale prin analogie.

176

De asemenea, în 1929 a fost distinct incriminată fapta de escrocherie cu cecurile. În 1937 a
fost stabilită răspunderea penală p
entru falsificarea de către un membru al comisiei electorale a
documentelor electorale, cu ocazia alegerilor în Sovietul Suprem al URSS
[20
7
, p.399, 401]
.

Și
astfel de exemple pot continua.

În concluzie, începând cu punerea în aplicare a Codului penal din
1922, sistemul reglementar
privind răspunderea penală pentru falsificarea documentelor a fost considerabil reconsiderat.
Falsifi
carea documentelor era privită (ca și în Codul de pedepse) ca infracțiune contra ordinii de
administrare. Alături de această in
fracțiune (dar într
–
un alt capitol), era incriminată fapta de fals în
acte publice. În fine, ca infracțiune pa
trimonială
se consideră falsificarea, în scop de cupiditate, a
documentelor oficiale. În acest fel, s
–
a amplificat procesul de desistematizare a f
aptelor legate de
falsificarea documentelor, proces care a debutat în epoca presovietică.

Prin Ucazul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 14.12.1940 „Cu privire la aplicarea
codurilor RSS Ucrainene pe teritoriul RSS Moldovenești”
[64]
s
–
a dispus apli
carea pe teritoriul
RSS Moldovenești
,
inclusiv
,
a Codului penal din 1927. Această stare de lucruri a durat până în
1961, când
,
la 24 martie, Sovietul Suprem al RSS Moldovenești a adoptat Legea RSS Moldove
–
nești despre aprobarea Codului penal al RSS Moldove
nești
[3]
.

Ca și în legiuirile anterioare, în Codul penal din 1961 nu s
–
a atribuit o identitate juridică
unitară faptelor legate de falsificarea documentelor. Astfel, falsul în actele publice a fost incriminat
în art.189, Capitolul al optulea „Infracțiuni
săvârșite de persoane cu funcții de răspundere” al Părții
Speciale a Codului penal din 1961. La rândul său, falsificarea sau folosirea documentelor false
(alături de falsificarea sau folosirea ștampilelor, sigiliilor sau imprimatelor false
) a fost incrimin
ată
în art.209 din
Capitolul al zecelea „Infracțiuni contra ordinii de administrare” al Părții Speciale a
Codului penal din 1961.

Comun pentru cele două infracțiuni este că, în calitate de obiect material (produs) al infrac
–
țiunii, evoluează documentul (ac
tul) oficial fals.

Printre alte fapte infracționale prevăzute în Codul penal din 1961, având sau care pot să aibă
ca obiect material (produs; mijloc de săvârșire a infracțiunii) documentul fals, se numără: contra
–
banda (art.75); sustra
gerea de la încorpor
area în serviciul militar în termen sau de la pregătirea mi
–
li
tară obligatorie (art.77); sustragerea prin escrocherie din avutul proprietarului (art.122); cauza
rea
de pagube materiale prin înșelăciune sau abuz de încredere (art.126); falsificarea actelor
electorale
sau numă
ra
rea intenționat greșită a voturilor (art.134); falsificarea mărcilor poștale sau a biletelor
de
călăto
rie (art.175);
depoziția mincinoasă, concluziile de e
xp
ertiză sau traducerea falsă (art.196)
etc.

177

Sec
ț
iunea II

Analiza de drept
comparat a reglementărilor privind faptele infracționale

legate de falsificarea documentelor

Este cunoscut că întotdeauna codurile penale au reprezentat opere legislative de mare
însemnătate istorică, nu numai pentru că au sintetizat, de fiecare dată, o
îndelungată experiență
umană, dar și pentru că au concentrat cele mai stabile și profunde cerințe sub aspect legal, moral,
social și politic ale unei societăți democratice. Legiuitorul, în opera de adoptare și perfecționare a
cadrului de reglementare nece
sar ocrotirii valorilor sociale fundamentale utile existenței și
dezvoltării societății, se folosește în cunoașterea realităților sociale care stau la baza instituirii
regulilor de conduită față de aceste valori de numeroase și variate surse. În acest sens
, examinarea
experienței legislative a altor țări
nu
este deloc neglijabilă.

În contextul enunțat, ne propunem în cele ce urmează să identificăm căile de perfecționare a
incriminărilor autohtone privind falsificarea documentelor, luând în considerație mode
lele
relevante de elevație legislativă aparținând altor state.

Trebuie de menționat că, în frecvente cazuri, normele, privitoare la falsificarea documen
te
lor
alcătuiesc un capitol distinct al legii penale (de exemplu, Capitolul 17 din Codul penal al Japo
niei

[32
4
]
, Capitolul 14 din Codul penal al Suediei
[323
]
, Capitolul XXIII din Codul penal al Germa
–
niei
[32
1
]
etc.) sau chiar un titlu al legii penale, înglobând câteva capitole (de exemplu, Titlul III al
Cărții a doua a Codului penal al Belgiei
[30
7
]
). D
rept criterii de defalcare a unor asemenea com
–
parti
mente ale legii penale evoluează, uneori, particularitățile obiectului material (produsului) sau
ale
laturii obiective a infracțiunii. Alteori, acest criteriu îl reprezintă obiectul infracțiunii. De
exem
plu, relațiile sociale cu privire la încrederea publicului constituie obiectul juridic generic al
infracțiunilor prevăzute de: Titlul 6 al Cărții a doua a Codului penal al Turciei
[31
8
]
; Titlul XII din
Codul penal al Argentinei
[306
]
; Titlului III al Cărți
i a doua a Codului penal al Belgiei etc.

Ca pozitivă trebuie considerată prezența în cuprinsul unor coduri penale străine a definiției
legale a noțiunii „document”. În țările sistemului de drept anglo
–
saxon, această noțiune se
definește
,

de regulă
,
într
–
o
manieră cazuistă. În opoziție, în țările sistemului de drept continental, definiția
respectivă poartă un caracter mai abstract. Sintetizând aceste tendințe, pot fi evidențiate trei
ipostaze: 1) documentul ca mijloc de probă potențial sau funcțional (de exe
mplu, §171 din Codul
penal al Danemarcei
[309
]
, §179 din Codul penal al Norvegiei
[289
]
, alin.2 art.1 al Capitolului 14
din Codul penal al Suediei etc.); 2) documentul ca mijloc de atestare a unor drepturi (Titlul VIII al

178

Codului penal al Uzbekistanului
[3
16
]
); 3) documentul întrunind calitatea de mijloc de probă și
mijloc de atestare a unor drepturi (§14 art.115 din Codul penal al Poloniei
[315
]
).

Sub aspectul laturii obiective, falsificarea documentelor se prezintă
,

de regulă,

ca confecțio
–
nare a unor doc
umente false în întregime. Uneori, ca modalitate distinctă, este consemnată
alterarea documentelor, când în documentele autentice sunt introduse date false. În acest plan, de
exemplu, în Marea Britanie, Actul privind falsificarea documentelor și fabricarea
banilor falși
(Forgery and Counterfeiting Act) din 1981 reglementează răspunderea pentru cinci fapte infrac
țio
–
nale relativ independente: 1) falsul
–
confecționarea unui document fals; 2) copierea unui docu
–
ment fals; 3) folosirea unui document fals; 4)
folosirea copiei unui document fals; 5) păstrarea sau
deținerea unui document fals sau fabricarea, păstrarea sau deținerea utilajului sau materialelor
destinate fabricării documentelor.

Cât privește latura subiectivă, în toate legislațiile penale falsifica
rea documentelor se consi
–
deră infracțiune intenționată. Cu excepția ipotezei falsului în acte publice, subiectului falsificării
documentelor nu i se atribuie calități speciale.

După această notă introductivă, să trecem la analiza comparată propriu
–
zisă a
reglementă
rilor
penale străine care stabilesc răspunderea pentru fapta de falsificare a documentelor.

Astfel, în
Codul penal al Australiei

[305
]
răspunderea pentru falsificarea documentelor e
prevă
zută în Partea 7.7 „Falsificarea și infracțiunile adiacen
te” a
Capitolului
7 „Administrarea
compe
tentă a statului”. Din punct de vedere structural, Partea 7.7 a Codului penal al Australiei
cuprinde trei secțiuni:

1)

Secțiunea 143 „Dispoziții preliminare”:

–

art.143.1 „Definiția”;

–

art.143.2 „Documente false”;

–

art.143
.3 „Documentele de stat false”;

–

art.143.4 „Determinarea la primirea documentelor false”;

2)

Secțiunea 144 „Falsul”:

–
art.144.1 „Falsul”;

3)

Secțiunea 145 „Infracțiunile legate de fals”:

–

art.145.1 „Folosirea documentului fals”;

–

art.145.2 „Deținerea documentului
fals”;

–

art.145.3 „Deținerea, fabricarea sau adaptarea dispozitivelor destinate confecționării
falsurilor”;

–

art.145.4 „Falsificarea documentelor”;

179

–

art.145.5 „Punerea la dispoziție a informației obținute din documentele false sau care pot
induce în eroare”;

–

art.145.6 „Jurisdicția geografică”.

Art.143.1
–
143.3 din Codul penal al Australiei au dispoziții nu de incriminare, dar dispoziții
descriptive. Într
–
un mod cazuist, caracteristic sistemului de drept anglo
–
saxon, sunt definite
noțiunile „document”, „document
fals”, „document de stat fals” și „informație”. Astfel, toate
aceste noțiuni îți găsesc o interpretare oficială legală. Spre deosebire de situația din Republica
Moldova, când aceleași noțiuni pot fi supuse doar interpretării neoficiale doctrinare. În acea
stă
ordine de idei, considerăm oportună completarea Capitolului XIII „Înțelesul unor termeni sau
expresii în prezentul cod” din Partea Generală a Codului penal al Republicii Moldova cu un articol
în care ar fi definită noțiunea de document (în varianta în
care am propus
–
o în Secțiunea I a
Capitolului II al prezentei lucrări). Acest articol ar fi o normă de referință pentru art.182, 207, 218,
237, 238, 243, 244, 245, 248 și alte articole din Codul penal, care circumstanțiază documentul ca
obiect material, pr
odus sau mijloc de săvârșire a infracțiunii.

Ca paradigmă pentru acest proiectat articol servește art.143.1 din Codul penal al Australiei,
conform căruia prin „document” se înțelege:

a)

oricare hârtie sau alt material pe care există un înscris;

b)

oricare hârti
e sau alt material, pe care există timbre, figuri, simboluri sau perforări care:

1)

imprimă o anumită semnificație sesizabilă de persoanele calificate care le interpre
tează;

2)

sunt susceptibile de prelucrare pe computer, alt dispozitiv mecanic sau electronic;

c)

oricare articol sau material (de exemplu, disc sau bandă), informația de pe care poate fi
reprodusă cu sau fără ajutorul altui articol sau dispozitiv.

În acord cu art.144.1 din Codul penal al Australiei, persoana este vinovată de săvârșirea
infracțiunii de
fals, dacă a confecționat un document fals, având intenția ca acesta să fie folosit de
ea sau de o altă persoană. Persoana dată poate fi un funcționar public sau o persoană juridică de
drept public. Mai mult, scopul făptuitorului constă în a obține un pro
fit, a cauza prejudicii sau
în
a
influența asupra îndeplinirii funcției publice.

Practic, același conținut al intenției și același scop al infracțiunii se atestă în cazul infracțiu
–
nilor legate de fals, prevăzute în Secțiunea 145 a Codului penal al Austral
iei. O atenție aparte
merită incriminarea de la art.145.4 „Falsificarea documentelor”, cuprinsă de numita secțiune.
Astfel, persoana este vinovată de săvârșirea infracțiunii de falsificare a documentelor dacă:

a)

utilizând procedee frauduloase, deteriorează,
distruge, alterează, tăinuiește sau falsifică
documentul;

b)

acest document este:

180

1)

păstrat, deținut sau eliberat în vederea realizării scopurilor legislației federale;

2)

întocmit de o persoană juridică de rang federal sau de un funcționar public de rang
federal;

3)

asistat de o persoană juridică de rang federal sau de un funcționar public de rang
federal;

c)

persoana specificată inițial urmărește scopul de a obține un profit sau de a cauza prejudicii.

În comparație cu infracțiunea de fals (art.144.1 al Codului penal al
Australiei), infracțiunea
de falsificare a documentelor nu presupune intenția de folosire ulterioară a documentului falsificat.
De aceea, atrage pedeapsa cu închisoare pe un termen de șapte ani, spre deosebire de infracțiunea
de fals care atrage pedeapsa
cu închisoare pe un termen de zece ani.

În
Codul penal al Argentinei
răspunderea pentru falsificarea documentelor se stabilește mai
cu seamă de normele Capitolului III „Falsificarea documentelor de tip general” din Titlul XII
„Infracțiuni contra încrederii
publicului” al Cărții a doua „Despre infracțiuni”.

Astfel, potrivit art.292 din Codul penal al Argentinei, se prevede răspunderea pentru
confecționarea integrală sau parțială a unui document fals ori falsificarea unui document autentic,
care creează peric
olul producerii unui prejudiciu. Legiuitorul argentinian diferențiază răspunderea
penală (și, implicit, pedeapsa) în funcție de calitatea documentului supus influențării: document de
stat și document particular. Astfel, spre deosebire de reglementările cor
espondente din legea
penală autohtonă, sfera de aplicare a art.292
din
Codul penal al Argentinei este mai mare:
documentul particular poate evolua ca obiect material (produs) al infracțiunilor prevăzute la
art.332 și 361 CP RM, numai dacă
este
pus la dispo
ziția organelor ori persoanelor oficiale în
condițiile legii. Cât privește falsificarea documentului particular, care urmează a fi pus la dispo
–
ziția unor persoane particulare, această faptă comportă relevanță penală (în condițiile legii penale
autohtone)
numai atunci când apare ca acțiune preparatorie în contextul altor infracțiuni decât cele
prevăzute la art.332 și 361 CP RM (de exemplu,
al
infracțiun
ii
de escrocherie).

Conform alin.2 art.292 din Codul penal al Argentinei, răspunderea se agravează dacă es
te
confecționat sau falsificat un document ce atestă identitatea persoanei sau dreptul de posesie ori
conducere a mijloacelor de transport. Prevederea dată amintește de dispoziția de la lit.c) alin.(2)
art.361 CP RM, conform căreia răspunderea pentru confe
cționarea documentelor se agravează,
dacă e săvârșită referitor la un document de importanță deosebită.

În mod regretabil, legea penală a Republicii Moldova nu conține o interpretare oficială a
noțiunii „document de importanță deosebită”. În contrast, în a
lin.3 art.292 din Codul penal al
Argentinei e definită noțiunea de document ce atestă identitatea: 1) documentul, având destina
ția
atestării identității, eliberat persoanelor din efectivul forțelor armate, organelor de securitate, poli
–

181

ției, instituțiilor
penitenciare
sau
2) buletinul de identitate, carte
a
de cetățenie, pașaportul de mari
–
nar, legitimația de membru a
l
echipajului de navă, certificatul de naștere. Principalul avantaj al
acestei definiții este că ea are un caracter exhaustiv, fiind dispensat
ă de terminația de tipul „etc.”.
Aceasta conferă conținut real cerinței ca legea penală să fie o lege de interpretare strictă, pentru că
interpretarea extensivă defavorabilă contravine principiului legalității. Desigur, noțiunea „docu
–
ment de importanță de
osebită” nu trebuie să reproducă întocmai definiția din alin.3 art.292 din
Codul penal al Argentinei. Însă
,
definiția acestei noțiuni trebuie formulată fie în textul legii penale,
fie, eventual, în textul unei hotărâri a Plenului Curții Supreme de Justiție
a Republicii Moldova.

În conformitate cu art.293 din Codul penal al Argentinei, se stabilește răspunderea pentru
fapta celui care include sau constrânge pe altcineva să includă, într
–
un document public, infor
ma
ții
false privitoare la faptele pe care doc
umentul trebuie să le ateste, în rezultat creându
–
se pericolul
cauzării unui prejudiciu.

Nu este clară corelația acestei norme cu art.292 din Codul penal al Argentinei, în care se
prevede răspunderea
,
inclusiv
,
pentru confecționarea parțială a unui documen
t de stat fals ori
falsificarea unui document de stat autentic, care creează pericolul producerii unui prejudiciu. Cel
puțin în aparență, cele două norme penale își dublează sferele de includere. Această supoziție este
confirmată și de aceea că răspunderea
pentru fapta, incriminată la art.293 din Codul penal al
Argen
tinei, se agravează dacă obiectul material (produsul) infracțiunii îl reprezintă un document ce
atestă identitatea persoanei sau dreptul de posesie ori conducere a mijloacelor de transport. Sun
tem
în prezența unui contraexemplu, care nu trebuie recepționat de legiuitorul moldovean.

În art.294 al Codului penal al Argentinei se prevede răspunderea pentru o infracțiune care nu
constă de felul său în falsificarea documentelor, deși presupune o influ
ențare asupra acestora:
degradarea sau distrugerea integrală ori parțială a unui document, în rezultat creându
–
se pericolul
cauzării unui prejudiciu. Putem remarca lipsa de concordanță dintre conținutul acestei incriminări
și denumirea capitolului care o c
uprinde
–
„
F
alsificarea documentelor de tip general”. Specificăm
că, în Codul penal al Republicii Moldova, răspunderea pentru degradarea sau distrugerea docu
–
men
telor e stabilită nu în art.361
,
dar în art.360
.

Concepția art.295 din Codul penal al Argentin
ei este una care ar putea fi implementată în
legea penală autohtonă. Conform acestui articol, este tras la răspundere penală medicul care
eliberează concluzia scrisă medicală falsă privind existența sau lipsa, în prezent sau în trecut, a
unei boli sau trau
me, în rezultat fiind cauzat un prejudiciu.

În context, consemnăm că Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției al
Republicii Moldova investighează acțiunile ilicite ale unor persoane cu funcție de răspundere din
cadrul unor consilii de expe
rtiză medicală a vitalității privind acordarea neîntemeiată a gradelor de

182

invaliditate, în special, în domeniul oncologic, ftiziopneumologic și psihiatric
[40
9
]
. În acest plan,
considerăm oportună completarea alin.(2) art.332 „Falsul în acte publice” din C
odul penal al
Republicii Moldova cu litera d), în care să se prevadă răspunderea agravată pentru fapta medicului
care supune falsificării concluziile privind
prezența
unei boli sau traume. Prezintă interes și
sintagma „în rezultat fiind cauzat un prejudici
u” din art.295 din Codul penal al Argentinei. Suntem
de părere că aceeași precizare urmează a fi făcută la proiectata lit.d) alin.(2) art.332 CP RM,
deoarece prin faptele sus
–
menționate se prejudiciază bugetul asigurării sociale, achitându
–
se
neîntemeiat p
ensii și compensații. Aceasta ar conferi mai multă consistență calității de agravantă
dispoziției proiectate de la lit.d) alin.(2) art.332 CP RM.

În
Codul penal al Japoniei
, răspunderea pentru falsificarea documentelor se prevede în
Capitolul 17 „Infracțiu
nile constând în falsificarea documentelor” din Partea a doua „Infracțiuni”.
Întru respectarea specificului național și istoric, capitolul dat debutează cu o normă (art.154) care
stabilește răspunderea pentru falsificarea unui document împărătesc. La rându
l său, art.155 al
Codului penal al Japoniei prevede răspunderea penală pentru falsificarea sau reîntocmirea unui
document oficial, adică pentru: 1) falsificarea documentelor textuale sau grafice, pasibile de
confecționare de către o instituție publică sau
de către o persoană cu funcție de răspundere publică,
pe calea folosirii ștampilei sau semnăturii unei instituții publice sau a unei persoane cu funcție de
răspundere publică, cu sau fără scopul folosirii acestor documente; 2) modificarea documentelor
text
uale sau grafice, dotate cu ștampila sau semnătura unei instituții publice sau a unei persoane cu
funcție de răspundere publică.

Într
–
o normă distinctă
–
art.156 din Codul penal al Japoniei
–
se prevede răspunderea pentru
falsul în acte publice. Însă, spre
deosebire de norma similară din legea penală autohtonă,
sancțiunea acestui articol face trimitere la sancțiunile art.154 și 155 din Codul penal al Japoniei.

În această privință, trebuie să observăm că, în linii generale, sancțiunile art.332 și 361 CP RM
sunt, de asemenea, comparabile. Considerăm incorectă o asemenea poziție: datorită calității sale
spe
ciale, persoana cu funcție de răspundere trebuie sancționată mai aspru decât o persoană
particulară care săvârșește aceeași faptă. În caz contrar, își pier
de sensul defalcarea în cadrul Părții
Speciale a Codu
lui penal al Republicii Moldova
a capitolului consacrat infracțiunilor săvârșite de
persoane cu funcție de răspundere.

Prezintă interes dispoziția art.159 din Codul penal al Japoniei. Aceasta prevede răs
punderea
pentru falsificarea și transmiterea unui document particular (privat). Totuși, spre deosebire de
incriminarea similară din Codul penal al Argentinei, nu oricare document particular poate fi obiect
material (produs)
al
infracțiunii. Se are în veder
e numai acel document care atestă un drept sau o
obligație, ori probează un fapt. În această ordine de idei, considerăm că, în legea penală a

183

Republicii Moldova, în eventualitatea incriminării faptei de falsificare a documentelor particulare,
circumstanție
rea conținutului noțiunii „document particular” ar trebui făcută luând ca model
concepția enunțată în art.159 din Codul penal al Japoniei.

În
Codul penal al Norvegiei
, răspunderea pentru falsificarea documentelor e stabilită în
Capitolul 18 din Partea a do
ua „Infracțiuni”. Acest compartiment debutează cu §179
,
în care e
formulată definiția noțiunii de document: oricare obiect care, într
–
o formă scrisă sau în altă formă,
conține afirmația având semnificația de atestare a drepturilor sau obligațiilor, ori de
eliberare de
obligații, ori fiind destinată să servească drept mijloc de probă. La rândul
lor
, în §180 și 181 din
Codul penal al Norvegiei sunt specificate modalitățile normative ale falsificării documentelor și
faptel
e
asimilate acestora: 1) completarea n
eautorizată a unei hârtii sau alt obiect pe care figurează
semnătura cuiva; 2) obținerea semnăturii pe calea inducerii cuiva în eroare, în rezultat semnătura
fiind aplicată pe un alt document sau pe un document cu alt conținut; 3) aplicarea ilegală pe
docu
ment a unei ștampile autentice sau a unui sigiliu autentic; 4) eliberarea documen
tu
lui pe
numele unei persoane inexistente; 5) întocmirea unui document prin care autorul își arogă o
poziție; 6) eliminarea din document a unei părți a acestuia.

Merită aten
ție dispoziția §183 din Codul penal al Norvegiei. Conform acesteia
,
e trasă la
răspundere persoana care folosește, în calitate de document autentic, un document fals pentru a
săvârși o infracțiune. Într
–
un fel, această dispoziție amintește de prevederea de
la art.351 CP RM
:

„Uzurparea de calități oficiale, însoțită de săvârșirea pe această bază a altei infracțiuni”.
Similaritatea consistă în aceea că o asemenea dispoziție incriminatoare poate fi aplicată numai în
conexiune cu altă dispoziție incriminatoare.
Luând în considerație prezența §183 din Codul penal
al Norvegiei, această normă va fi aplicată împreună cu, de exemplu, §270 din aceeași legiuire,
atunci când, la săvârșirea escrocheriei, e folosit un document fals, în calitate de document autentic.

O ase
menea practică ar trebui legiferată și în Codul penal al Republicii Moldova. Ea ar
permite o mai bună diferențiere a răspunderii penale pentru cei care folosesc sau nu un document
fals, în vederea comiterii unei alte infracțiuni.

Oarecum improprie este pre
zența §188 în capitolul consacrat falsificării documentelor din
legea penală norvegiană. Această normă prevede răspunderea pentru îndepărtarea, strămutarea sau
distrugerea liniei de hotar sau a unui alt semn de proprietate asupra pământului. Conform legii
penale autohtone, răspunderea pentru o astfel de faptă se prevede la lit.b) alin.(2) art.193 CP RM,
adică într
–
o normă din cadrul capitolului dedicat infracțiunilor contra patrimoniului. Desigur, o
astfel de faptă poate presupune în paralel săvârșirea unui
fals în actele de proprietate funciară. Însă
,

ea nu poate coincide cu fapta de influențare ilegală asupra semnelor de hotar dintre două proprie
–
tăți funciare.

184

Principalul izvor al dreptului penal german este
Codul penal
al Germaniei

(în continuare
–

CP Ge
r
.
), adoptat la 15.05.1871, în redacția de la 13.11.1998
[32
1
]
. În general, drept criteriu de
sistema
ti
zare a compartimentelor în Partea Specială a Codului penal german, apare fie obiectul
infracțiunii, comun pentru un anumit grup de infracțiuni, fie mij
locul de săvârșire a infracțiunii

[29
8
, p.307]
.

Nu constituie excepție în acest plan nici Titlul XXIII „Falsificarea documentelor” din Partea
Specială a Codului penal german. Acest titlu este alcătuit din 15 norme (§267
–
§282), consacrate
incriminării, în c
ele mai diverse ipoteze, a faptelor de falsificare a documentelor.

Astfel, §267 CP Ger
.
reprezintă norma generală, stabilind răspunderea pentru falsificarea
documentelor, normă din care derivă mai multe norme speciale, aplicabile unor ipoteze particula
–
riz
ate. Conform alin.(1) §267 CP Ger
.
, se prevede răspunderea pentru fabricarea unui document
fals, falsificarea unui document autentic sau folosirea unui document fabricat sau falsificat, în
scopul săvârșirii înșelăciunii în activitatea de aplicare a dreptul
ui.

Atrage atenția locuțiunea „în scopul săvârșirii înșelăciunii în activitatea de aplicare a
dreptului”. Pentru a înțelege semnificația acesteia (o locuțiune similară nu există în art.332 și 361
CP RM), este necesară reprezentarea conexiunii dintre scopul
infracțiunii, prevăzute la §267

CP Ger
.
, și obiectul material (produsul) acesteia. În context, I.A. Klepițki menționează că, „în
dreptul german, prin „document” se înțelege expresia corporală a rațiunii, caracterizată prin trei
semne: 1) documentul este
expresia rațiunii; 2) documentul servește ca probă; 3) documentul
conține o garanție a autorului său… Funcția probantă a documentului e înțeleasă într
–
o accepție
foarte largă, și nu denotă doar calitatea de a proba ceva (de exemplu, într
–
un proces juridi
c sau în
fața unor autorități publice). Este suficient ca documentul să servească pentru certificarea unui
raport juridic sau a unui fapt cu relevanță juridică chiar și în relațiile dintre persoane particulare”

[22
4
, p.118
–
119]
.

Observăm că această accepți
e a conceptului „document” este comparativ mai largă decât cea
a conceptului similar, utilizat în art.332 și 361 CP RM. Or, legiuitorul moldovean folosește în
aceste două norme sintagma „document oficial”. Iar un document particular obține calitatea de
doc
ument oficial numai dacă este prezentat unor autorități publice.

În concluzie, §267 CP Ger
.
are o sferă de aplicare considerabil mai amplă decât cea a art.332
și 361 CP RM.

§268 CP Ger
.
se numește „Falsificarea înscrisurilor tehnice”. Din această titulatu
ră se
desprinde cu claritate că obiectul material (produsul) infracțiunii corespunzătoare îl reprezintă
înscrisurile tehnice. Bineînțeles, asemenea înscrisuri posedă, în primul rând, trăsăturile unui
document. Însă, există și o diferență specifică. Aceasta
transpare din definiția conținută în alin.(2)

185

§268 CP Ger
.
: „Înscrisurile tehnice constituie expuneri de date, de indicatori de măsură sau de
calcul, de stare sau desfășurare a evenimentelor, înregistrate automat cu ajutorul unui mijloc teh
–
nic, care perm
ite desemnarea obiectului de referință la modul general sau într
–
o formă inteligibilă
doar de către specialiști, expuneri destinate probării unor fapte cu relevanță juridică, indiferent
dacă această destinație le
–
a fost conferită expunerilor în procesul fa
bricării/falsificării sau mai
târziu”. Din această definiție putem deduce că înscrisuri tehnice, în special, și documente, în
general, trebuie considerate: înregistrările audio/video; filmele; fotografiile; înregistrările compu
ta
–
ționale etc.

Este remarca
bil că, potrivit alin.(3) §268 CP Ger
.
, fabricarea înscrisurilor tehnice false se
asimilează cu influențarea distructivă asupra procesului înregistrării, datorită cărui fapt subiectul
obține posibilitatea de a
influența
rezultatul înregistrării. O astfel d
e precizare este deosebit

de impor
tantă și merită a fi recepționată mai ales în legătură cu interpretarea prevederilor art.261
CP RM, care stabilește răspunderea pentru încălcarea regulilor de colectare, prelucrare, păstrare,
difuzare, repartizare a info
rmației ori a regulilor de protecție a sistemului informatic, prevăzute în
confor
mi
tate cu statutul informației sau gradul ei de protecție, dacă această acțiune a contribuit la
însușirea, denaturarea sau distrugerea informației ori a provocat alte urmări
grave.

În alte norme din Titlul XXIII al Părții Speciale a legii penale germane, ca obiect material
(produs) al infracțiunii se desemnează:

1)

documentele conținând date care au o semnificație probantă (§269);

2)

documentele cuprinzând rezultatele prelucrării u
nor date (§270);

3)

legitimația de serviciu (§273 și 276);

4)

documentele ce confirmă dreptul de ședere în țară, permisul de conducere sau pașaportul
tehnic al mijlocului de transport auto (§276a);

5)

certificatul privind starea sănătății (§277 și 278).

La rândul s
ău, mijlocul de săvârșire a infracțiunii își găsește exprimarea prin următoarele
entități:

1)

documentele care certifică oficial declarațiile, negocierile sau faptele, având semnificație
pentru drepturile persoanelor ori pentru raporturile juridice (§271);

2)

ce
rtificatul privind starea sănătății (§279);

3)

documentele de identificare a persoanei, aparținând unei alte persoane (§281).

Desigur, atât entităților care reprezintă obiectul material (produsul) infracțiunii, cât și celor
care reprezintă mijlocul de săvârși
re a infracțiunii, le este caracteristic caracterul de falsitate.
Aceasta constituie
,
probabil
,
unica similitudine de esență între aceste entități și entitățile analoage,
circumstanțiate în art.332 și 361 CP RM. Ceea ce deosebește radical reglementările co
respondente

186

din legea penală autohtonă și
din
legea penală germană este că ultima
„
evită formulările generale,
regulile cu un conținut larg, preferând o puzderie de reguli de detaliu, care fac distincții de o subti
–
li
tate excesivă”
[187, p.31]
. Este o def
erență firească, deoarece în dreptul german, în mod tradițio
–
nal, gradul de generalitate a normei de drept este mult mai redus, urmându
–
se concepția „cazuis
–
ticii abstracte”, axată pe ideea că legea trebuie să reglementeze în detaliu toate aspectele ce s
–
a
r
putea înfățișa instanțelor.

Principalul izvor de drept penal elvețian este
Codul penal
al

Elveției

(în continuare
–

CP El
.
), adoptat în 1937
[32
2
]
. Gradul de cazuistică al acestui act legislativ nu este atât de
pronunțat ca în cazul Codului penal german
. Însă, uneori, definițiile unor concepte, formulate în
Codul penal elvețian, suferă de derapaje semantice. În rezultat, se asimilează noțiun
i
care, uzual,
nu comportă nici un fel de tangențe.

Astfel, Titlul XI din
Cartea
a doua a Codului penal elvețian se
numește „Falsificarea docu
–
men
telor”. Înainte de toate, cum e
și
normal să fie, în acest titlu se prevede răspunderea pentru:
falsi
fi
carea documentelor (art.251); falsificarea legitimațiilor (art.252); atestarea legalității
documentu
lui ca urmare a un
ei înșelăciuni (art.253). Totuși, Titlul XI din Cartea a doua a Codului
penal elvețian cuprinde și articole care incriminează fapte ce nu derivă din conceptul generic al
falsifi
cării documentelor: distrugerea documentelor (art.254); strămutarea semnului d
e hotar sau a
bornei de mejdină (art.256); îndepărtarea bornelor de mejdină sau a indicatorilor nivelului apei
(art.257).

Dincolo de aceste diferențe, datorate specificului național și istoric al dreptului penal elve
–
țian, este mai important să ne concentr
ăm atenția asupra reglementărilor care prezintă similarități
cu art.332 și 361 CP RM. Astfel, articolul care conferă substanțialitate titlului cons
acrat falsificării
documentelor
este
,
indubitabil
,
art.251 „Falsificarea documentelor” al Codului penal elveț
ian.

În acest articol se incriminează nu o singură faptă, dar două:

1)

fabricarea sau falsificarea documentelor, folosirea semnăturii autentice proprii sau a unei
alte persoane pentru fabricarea documentului, confirmarea incorectă a faptelor având o semnifi
–
cație juridică, admiterea unei asemenea confirmări de către o altă persoană:

2)

folosirea, în scopul înșelării, a documentului.

De notat, că ambele aceste fapte sunt caracterizate de același scop special: cauzarea prejudi
–
ciului unui patrimoniu străin sau alt
or drepturi străine, ori
o
bținerea unui profit ile
gal pentru sine
sau pentru altcineva. În context, nu trebuie să se creeze impresia că art.251 CP El
.

–
atunci când se
aplică ipotezei de folosire, în scopul înșelării, a documentului
–
s
–
ar preta și cazuri
lor de săvârșire
a escrocheriei. O asemenea supoziție ar fi neîntemeiată, deoarece art.147
–
150 CP El
.
stabilesc
răspunderea tocmai pentru escrocherie și fapte asimilate acesteia. Deducem că art.147
–
150 CP El
.

187

se aplică situațiilor de folosire, în scopul în
șelării, a informațiilor nedocu
men
tare. În contrast,
art.251 CP El
.
este aplicabil folosirii, în scopul înșelării, a informațiilor documen
tare
[359
]
.

O situație calitativ diferită se atestă în Codul penal al Republicii Moldova: dacă făptuitorul
urmăreșt
e scopul de cupiditate, se aplică, după caz, art.190 „Escrocheria” sau art.196 „Cauzarea de
daune materiale prin înșelăciune sau abuz de încredere” din Codul penal, fie că făptuitorul
folosește informații documentare, fie că folosește informații nedocument
are.

Art.252 CP El
.
reprezintă o normă specială în raport cu art. 251 CP El. Prevederile art.252
CP El
.
amintesc, într
–
o anumită privință, de prevederile de la lit.c) alin.(2) art.361 CP RM: „săvâr
–
șite referitor la un document de importanță deosebită”. Ac
easta întrucât obiectul material (produ
–
sul; mijlocul de săvârșire) a infracțiunii, prevăzute la art.252 CP E
l.
, îl constituie nu un document
oarecare, dar numai un document de identificare a persoanei, o legitimație sau un certificat.

În
Codul penal al Sp
aniei
(în continuare
–
CP Sp
.
), adoptat la 23.11.1995
[3
1
0]
, normele,
care incriminează faptele de falsificare a documentelor, sunt grupate în Capitolul II „Despre
falsificarea documentelor” din Titlul XVIII „Despre falsificări” al Cărții a doua „Infracțiu
ni și
pedepse”. Spre deosebire de compartimentele analoage din legile penale ale Germaniei și Elveției,
Capitolul II din Titlul XVIII al Cărții a doua a Codului penal al Spaniei nu este o formațiune
unitară. Acest capitol este divizat în trei secțiuni. Sem
nificativ este că la baza divizării este pus
criteriul de specificitate a obiectului material al infracțiunii
(a produsului acesteia)
. Astfel, secțiu
–
nile respective se numesc: Secțiunea 1
–
„Despre falsificarea documentelor și comunicărilor
publice, ofici
ale sau comerciale, transmise prin intermediul mijloacelor de telecomunicație”;
Secțiunea 2
–
„Despre falsificarea documentelor private”; Secțiunea 3
–
„Despre falsificarea
certificatelor”.

În normele din toate cele trei secțiuni este diferențiată răspunde
rea persoanei cu funcție de
răspundere sau a funcționarului public de răspunderea unei persoane particulare. Într
–
o anumită
măsură, aceasta amintește de diferențierea răspunderii conform art.332 CP RM de răspunder
ea

potrivit art.361 CP RM. Numai că, spre d
eosebire de situația din legea penală autoh
tonă, în legea
penală spaniolă se face o diferențiere nu de formă, dar una efectivă, a răspunderii penale pentru
cele două categorii de subiecți.

Totodată, prezentarea documentului falsificat în instanța de judec
ată ori prezența scopului de
cauzare a prejudiciului unei alte persoane reprez
i
ntă circumstanțe care determină agravarea răs
–
pun
derii penale. După caz, tratamentul sancționator al celui care folosește documentul falsificat
este același sau mai atenuat în
raport cu tratamentul sancționator al persoanei care falsifică
documentul. În opoziție, în art.361 CP RM nu se face o atare diferențiere: confecționarea docu
–
mentelor oficiale false se sancționează la fel ca și folosirea acestor documente.

188

În fine, prezin
tă interes că, la art.400 CP Sp
.
, se stabilește răspunderea pentru fabricarea sau
deținerea instrumentelor, materialelor, uneltelor, substanțelor, dispozitivelor, programelor sau apa
–
ra
telor computaționale, special destinate pentru săvârșirea faptelor de
falsificare a documentelor.
Rezultă, că entitățile, nominalizate mai sus, au statutul de mijloace de săvârșire a faptelor de
falsificare a documentelor. În același timp, în conjunctura infracțiunii prevăzute la art.400 CP Sp
.
,
aceleași entități evoluează î
n postura de obiect material al infracțiunii. As
tfel, observăm
că, în
funcție de contextul factologic, aceeași entitate poate
să
apar
ă
fie ca obiect material al infracțiunii,
fie ca mijloc de săvârșire a infracțiunii.

În
Codul penal al Poloniei
(în continu
are
–
CP Pol
.
), adoptat la 6.06.1997
[
315
]
, răspun
–
derea pentru falsificarea documentelor se prevede, ca și în cazul legilor penale anterior analizate,
într
–
un compartiment distinct. Este vorba de Capitolul XXXIV din Codul penal al Poloniei. Totuși,
spre d
eo
sebire de legile penale anterior analizate, în legea penală poloneză denumirea comparti
–
men
tului respectiv scoate în evidență nu atât specificul faptelor prejudiciabile alcătuind grupul de
infracțiuni corespunzătoare, cât, mai ales, valoarea socială f
undamentală, care suferă atingere ca
urmare a comiterii faptelor făcând parte din grupul respectiv de infracțiuni. Or, Capitolul XXXIV
din Codul penal al Poloniei se numește „Infracțiuni contra autenticității documentelor”.

Capitolul specificat cuprinde op
t articole (art.270
–
277 CP Pol
.
), care comportă unele ase
–
mănări cu art.332 și 361 CP RM, dar și cu normele corespunzătoare din legile penale anterior
examinate.

Astfel, ca și în art.361 CP RM, în art.270 CP Pol
.
, se prevede răspunderea atât pentru fal
si
–
ficarea documentului, cât și pentru folosirea documentului fals. Totuși, precizia reclamă să
scoatem în evidență un anume specific al i
ncriminării
respective din legea penală poloneză. În
art.270 CP Pol
.
, e stabilită răspunderea pentru: 1) înscrierea unor
date false într
–
un document sau
refacerea unui document, astfel încât acesta să fie folosit ca document autentic; 2) folosirea, în
calitate de document autentic, a unui document în care au fost înscrise date false sau care a fost
supus unei refaceri. Cu al
te cuvinte, se cere să existe o conexiune etiologică între falsificarea
documentelor și folosirea documentelor false, în sensul că falsificarea documentelor dobândește
relevanță penală numai dacă are drept scop folosirea acestora.

În opoziție,
dispoziția
a
rt.361 CP RM nu cere ca confecționarea documentelor oficiale false
să aibă ca scop folosirea acestora. Indiferent
d
e scopul urmărit de făptuitor, de una singură, confec
–
țio
narea documentelor oficiale false reprezintă temeiul aplicării răspunderii penale (
bineînțeles,
dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute în dispoziția art.361 CP RM).

Obiectul material al infracțiunii prevăzute la §2 art.270 CP Pol
.
, îl formează nu documentul
autentic (ca în cazul faptei caracterizate mai sus, prevăzute la §
1 art.270 CP Pol
.
), dar imprimata

189

pe care a fost aplicată o semnătură străină. La concret, se prevede răspunderea pentru completarea
unei imprimate, pe care este prevăzută o semnătură străină, semnătură aplicată fără acordul per
–
soanei semnatare sau în det
rimentul acesteia. În mod similar, se sancționează fapta de folosire a
unui asemenea document fals.

Sesizând o anumită similitudine, remarcăm că la art.361 CP RM se prevede răspunderea
,

inclusiv
,
pentru confecționarea imprimatelor false.

În art.271 CP Pol
.
e stabilită răspunderea pentru o faptă care comportă afinități cu infracțiu
–
nea de fals în acte publice (art.332 CP RM): autentificarea unor fapte cu relevanță juridică, care nu
corespund realității, de către o persoană publică cu funcție de răspundere sa
u de către o altă per
–
soană care este abilitată cu eliberarea documentelor.

În ipoteza faptei incriminate la art.272 CP Pol
.
, persoana publică cu funcție de răspundere
sau altă persoană, care este abilitată cu eliberarea documentelor, evoluează nu ca subie
ct al infrac
–
țiunii, dar ca victimă a infracțiunii. Aceasta pentru că infracțiunea constă în obținerea unei legiti
–
mații false, ca urmare a inducerii în eroare a unei asemenea persoane. Observăm că, în acest caz,
nu oricare document, dar numai o legitimați
e falsă poate forma obiectul material al infracțiunii.

Conform art.274 CP Pol
.
, e prevăzută răspunderea pentru înstrăinarea documentului de iden
–
ti
ficare a persoanei, aparținând făptuitorului sau unei alte persoane. De notat
,
că la art.361 CP RM
se preved
e răspunderea
,
inclusiv
,
pentru vânzarea documentelor oficiale false. Dar, în art.274

CP Pol
.
nu este specificat dacă obiectul material al infracțiunii este reprezentat de un document
fals sau autentic. Or, documentul autentic de identificare a persoanei
poate obține falsitate ca
urmare a folosirii sale de către persoana cu altă identitate decât cea consemnată în documentul
respectiv. Cu alte cuvinte, în ipoteza reliefată, sfera de incidență a art.274 CP Pol
.
este mai largă
decât sfera de incidență a art.3
61 CP RM. Pe de altă parte, obiectul material al infracțiunii prevă
–
zute la art.274 CP Pol
.
este reprezentat doar de documentul de identificare a persoanei. În contrast,
obiectul material al infracțiunii prevăzute la art.361 CP RM îl constituie oricare doc
u
ment oficial.

În cazul infracțiunii prevăzute la art.275 CP Pol
.
ca obiect material apare documentul care
confirmă nu doar identitatea unei alte persoane, dar și drepturile patrimoniale ale acesteia. Cu
siguranță, făcând o analogie, în ambele cazuri este
aplicabilă noțiunea „document de importanță
deosebită”, noțiune utilizată la lit.c) alin.(2) art.361 CP RM. Ca modalități normative ale infrac
–
țiunii
prevăzute la art.275 CP Pol
.
sunt consemnate: folosirea; sustragerea; însușirea; transportarea
ilegală; e
xpedierea ilegală peste frontiera de stat. Cele mai multe din aceste modalități nu
î
și
găsesc un corespondent în art.361 CP RM.

Fapta incriminată la art.276 CP Pol
.
are ca obiect material documentul asupra căruia făptui
–
to
rul nu deține dreptul exclusiv de
dispoziție. În alți termeni, se are în vedere un document care

190

atestă un drept comun: un drept al făptuitorului și al unei (unor) alte persoane. Însă, trebuie să
menționăm că influențarea, care se exercită asupra unui asemenea document, deși se îndreaptă
asupra autenticității documentelor, nu prezintă conexiune etiologică cu falsificarea documentelor.
Or, modalită
țile normative ale infracțiunii
prevăzute la art.276 CP Pol
.
sunt: distrugerea; deterio
–
rarea; degradarea; tăinuirea; ridicarea. Prin comparație,
tăinuirea, degradarea sau distrugerea docu
–
men
telor, în condițiile legii penale autohtone, se incriminează în art.360 CP RM.

Și mai îndepărtată de înțelegerea uzuală a conceptului de falsificare a documentelor este
infrac
țiunea prevăzută la art.277 CP P
ol. Obiectul material al acestei infracțiuni îl formează
semnele de hotar, autentice sau false. Astfel, legiuitorul polonez le asimilează unor documente în
înțelesul tradițional al cuvântului.

În contrast, în condițiile legii penale autohtone, distrugerea
sau strămutarea semnelor de
hotar ale unui imobil, aflat în proprietatea altuia, este incriminată în art.193 „Ocuparea bunurilor
imobile străine” din Codul penal. Deci, se consideră o infracțiune contra patrimoniului, având un
alt obiect juridic generic de
cât cel al infracțiunii prevăzute la art.361 CP RM.

Codul penal
al Bulgariei

(în continuare
–
CP Bul
.
) a fost adoptat la 15.03.1968
[31
4
]
.
Capitolul IX din partea Specială a acestei legiuiri se numește „Falsificarea documentelor”.
Capitolul dat cuprinde 12
articole, iar prin cazuistica sa dovedește că legea penală bulgară este o
lege de inspirație germană.

Astfel, la art.308 CP Bul
.
se stabilește răspunderea pentru fabricarea unui document oficial
fals sau
pentru
falsificarea conținutului unui document ofic
ial, în scopul folosirii acestuia. Notabil,
că prin sintagma „document oficial fals” obiectul material (produsul) infracțiunii corespunzătoare
se apro
pie de caracteristicile obiectului material al infracțiunii prevăzute la art.361 CP RM. În
legea penală b
ulgară noțiunea „document oficial” își găsește o interpretare oficială: la pct.5 art.93
CP Bul
.
această noțiune e definită în felul următor: „document, eliberat într
–
un mod stabilit și într
–
o formă stabilită, de către o persoană cu funcție de răspundere, î
n limitele competenței ei de
serviciu, sau de către un reprezentant al unei organizații obștești, în limitele atribuțiilor ce i
–
au fost
conferite”.

În cazul faptei incriminate la art.309 CP Bul
.
ca obiect material (produs) al infracțiunii, apare
un documen
t privat (fals), inclusiv un titlu de valoare.

Art.311 CP Bul
.
prezintă asemănări cu art.332 CP RM, întrucât stabilește răspunderea pentru
fapta persoanei cu funcție de răspundere, care
,
folosindu
–
se de
situația
sa
de serviciu, fabrică un
docu
ment oficial
, cu care certifică circumstanțe sau declarații care nu corespund realității,
urmărind scopul să folosească acest document pentru probarea acestor circumstanțe sau declarații.
Deose
bește cele două incriminări, în special, scopul infracțiunii. Or, scopul i
nfracțiunii prevăzute

191

la art.361 CP RM se exprimă nu numai în folosirea documentului oficial fals pentru probarea unor
circumstanțe sau declarații ce nu corespund realității.

Obiectul material al infracțiunii prevăzute la art.312 CP Bul
.
îl constituie cert
ificatul fals
despre starea sănătății unei persoane sau a unui animal. Respectiv, ca subiect al infracțiunii apare
medicul sau medicul veterinar, care nu a acționat ca o persoană cu funcție de răspundere.

De menționat că subiectul infracțiunii prevăzute l
a art.332 CP RM este nu numai persoana cu
funcție de răspundere, dar și funcționarul autorităților publice care nu este persoană cu funcție de
răspun
dere.

În cazul infracțiunilor prevăzute la art.313 CP Bul
.
ca obiect material apare
,
inclusiv
,
un
document
privat. Însă
,
nu un oarecare document privat (
c
a în cazul faptei incriminate la art.309

CP Bul
.
), dar numai documentul privat care se prezintă unei autorități publice, în vederea atestării
veracității unor circumstanțe. La rândul său, obiectul material a
l infracțiunii prevăzute la art.314
CP Bul
.
îl reprezintă un document oficial, însă care este întocmit în baza declarației unei persoane
particulare.

La fel de cazuist sunt desemnate caracteristicile obiectului material (produsului) al celorlalte
infracțiu
ni prevăzute în Capitolul IX din partea Specială a Codului penal bulgar:

–

documentul al cărui conținut nu corespunde voinței celui care l
–
a semnat (art.315);

–

documentul eliberat de către o persoană care l
–
a semnat în lipsa unei intenții de a deter
–
mina apar
iția vreunei circumstanțe cu semnificație juridică (art.317);

–

documentul eliberat unei alte persoane (art.318);

–

documentul străin sau documentul care confirmă un drept care nu este exclusiv al făptui
–
torului (art.319).

În
Codul penal al Federației Ruse
, ad
optat la 24.05.1996 (în continuare
–
CP F
R
)
[317
]
,
există reglementări corespondente cu cele din legea penală autohtonă, care prevăd răspunderea
pentru infracțiuni având
–
ca obiect material, produs
și
mijloc de săvârșire
–
documentul fals.
Înainte de toat
e, este vorba de art.292 și 327 CP FR.

Art.292 CP FR este corespondent cu art.332 CP RM, întrucât prevede răspunderea pentru
falsul în acte publice. Ca și în dreptul penal autohton, infracțiunea prevăzută la art.292 CP FR este
o infracțiune de serviciu, fi
ind prevăzută în capitolul consacrat infracțiunilor contra autorității pub
–
lice, intereselor serviciului de stat și serviciului în cadrul autorităților administrației publice locale.

Principalele deosebiri între infracțiunea
prevăzută la art.332 CP RM
și i
nfracțiunea prevă
zută
la art.292 CP FR sunt cele care se referă la conținutul și alcătuirea faptei prejudiciabile. Astfel,
conform art.332 CP RM, modalitățile normative ale falsului în acte publice sunt: 1) înscrierea în
documentele oficiale a unor date v
ădit false; 2) falsificarea unor documente oficiale. În contrast, în

192

corespundere cu art.292 CP FR, modalitățile normative ale falsului în actele publice sunt:

1) înscrierea în documentele oficia
le a unor date vădit false; 2) i
nserarea în documentele ofic
iale a
unor rectificări care le denaturează conținutul autentic.

Deși
–
atât în legea penală autohtonă, cât și în legea penală rusă
–
esența falsului în acte
publice se exprimă în atingerea adusă autenticității documentelor oficiale, datorită uneia din cel
e
două modalități normative, diferă înțelesul pe care îl imprimă cei doi legiuitori noțiunii de fals în
acte publice. În opinia noastră, formularea conținută în art.332 CP RM este mai adecvată în
comparație cu
cea cuprinsă în art.292 CP FR: i
nserarea în do
cumentele oficiale a unor rectificări
care le denaturează conținutul autentic este nu altceva decât falsificarea parțială a documentelor
oficiale. În acest fel, putem deduce că aria de aplicare a art.332 CP RM este comparativ mai mare
decât cea a art.292 C
P FR.

Dar care articol din Codul penal al Federației Ruse prevede răspunderea pentru falsificarea
completă a documentelor oficiale, falsificare săvârșită
,
inclusiv
,
de către o persoană cu funcție de
răspundere sau de către un funcționar al autorității publ
ice care nu este persoană cu funcție de
răspundere?

Considerăm că este art.327 CP FR, care stabilește răspunderea
,
inclusiv
,
pentru falsificarea
unei adeverințe sau a unui alt document oficial, care acordă drepturi sau eliberează de obligații în
scopul fol
osirii unui asemenea document, ori
pentru
desfacerea unui document oficial fals. Întrucât
lipsește vreo specificare cu privire la calitatea subiectului infracțiunii corespunzătoare, se poate
susține că art.327 CP FR este aplicabil ipotezei falsificării com
plete a documentelor oficiale,
săvârșite de o persoană cu funcție de răspundere sau de un funcționar al autorității publice care nu
este persoană cu funcție de răspundere.

Sub două aspecte, art.327 CP FR poate reprezenta un model de elevație juridică, care
poate
servi la perfecționarea art.361 CP RM. În primul rând, legiuitorul rus folosește în art.327 CP FR
termenul „подделка”, care se traduce exact ca „falsificare”
[142, p.330]
. Termenul „falsificare”
este mai potrivit decât termenul „confecționare”, care
este utilizat la moment în dispoziția art.361
CP RM. Aceasta deoarece falsificarea parțială a documentelor oficiale
–
atunci când e săvârșită de
o persoană care nu este nici persoană cu funcție de răspundere, nici de un funcționar al autorității
publice c
are nu este persoană cu funcție de răspundere
,
nu intră sub incidența nici a art.332

CP RM, nici a art.361 CP RM. Pe cale de consecință, recomandăm substituirea, în denumirea și
dispoziția art.361 CP RM, a termenului „confecționare” prin termenul „falsifi
care”.

De asemenea, merită ate
nție folosirea în art.327 CP FR
a termenului „desfacere”, pentru
desemnarea uneia din modalitățile normative ale infracțiunii corespunzătoare. De notat, că în
art.361 CP RM corespondentul acestui termen este „vânzare”. Termenu
l „vânzare” are o întindere

193

semantică mai restrânsă decât cea a termenului „desfacere”. Astfel, de exemplu, în Hotărârea
Plenu
lui Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Cu privire la practica aplicării legisla
–
ției penale și administrative pentr
u protecția consumatorului”
, nr.23 din 10.07.1997
[142, p.334
–
339]
, prin „desfa
cere” se are în vedere nu numai vânzarea, dar și transmiterea în alte condiții. Într
–
adevăr, deși mai puțin verosimile, alte forme de desf
acere
a documentelor oficiale false (a
ltele
decât vânzarea lor), comportă nu mai puțin pericol social. De aceea, propunem ca termenul
„vânzare” să fie înlocuit, în art.361 CP RM, prin termenul „desfacere”. Această propunere se
justifică și datorită faptului că în varianta în limba rusă a art.3
61 CP RM se folosește termenul
„сбыт”, dar nu „продажа”
[358
]
.

Prezintă interes faptul că folosirea unui document vădit fals se incriminează într
–
un alineat
aparte al art.327 CP FR
–

în
alineatul 3
–
deci
,
se consideră variantă
–
tip a infracțiunii, alături
de
cealaltă variantă
–
tip a infracțiunii prevăzută la alin.1 art.327 CP FR. Așa cum se va putea vedea
ulterior, și în alte țări, se remarcă tendința de a diferenția răspunderea
pentru
folosirea documen
–
telor false
de răspunderea pentru
falsificarea document
elor. Totuși, o asemenea tendință nu are un
caracter
de a se
generaliza și, considerăm
,
nu există suficiente temeiuri pentru a o implementa în
art.361 CP RM.

Ceea ce nedumerește, într
–
un fel, este că, în alin.3 art.327 CP FR, se utilizează sintagma
„docume
nt fals”, și nu „document oficial fals”, ca în alin.1 art.327 CP FR. Să însemne aceasta că
și documentele false, care nu au un caracter oficial, pot forma obiectul material al infracțiunii
prevăzute la alin.3 art.327 CP FR? Interpretarea strictă a textului
normativ ne obligă să facem
anume această concluzie. Este dificil
a
găsi o explicație care ar justifica o asemenea lipsă de
consec
vență a legiuitorului rus. În opinia noastră, în întreg art.327 CP FR obiectul material al
infracțiunii
(produ
sul
acesteia
)

trebuie desemnat prin aceeași formulă
–
fie „documentul fals”, fie
„documentul oficial fals”.

În
Codul penal al Republicii Belarus
(în continuare
–
CP Bel.), adoptat la 9.07.1999
[31
3
]
,
într
–
o manieră similară cu cea adoptată de legiuitorul rus, se stabil
ește răspunderea penală pentru
infracțiunile având ca obiect material, produs
și
mijloc de săvârșire
–
documentul fals.

În principal, este vorba de falsificarea, confecționarea, folosirea sau desfacerea documente
–
lor, ștampilelor, sigiliilor ori imprimatel
or false (art.380 CP Bel.) și falsul în acte publice (art.427
CP Bel.).

În art.380 CP Bel., în același alineat, se prevede răspunderea pentru: 1) falsificarea adeve
–
rinței sau a unui alt document oficial, care acordă drepturi sau eliberează de obligații, î
n scopul
folosirii unui asemenea document de către făptuitor sau de către o altă persoană; 2) desfacerea unui

194

document oficial fals, care acordă drepturi sau eliberează de obligații; 3) folosirea unui document
vădit fals.

În privința primei din modalitățil
e menționate mai sus, observăm că este necesară prezența
unui scop special
–
folosirea documentului oficial fals de către făptuitor sau de către altă persoană.
În opoziție, în art.361 CP RM nu se indică un astfel de scop. În art.361 CP RM, se stabilește
ră
spunderea
,
inclusiv
,
pentru deținerea documentelor oficiale false. De unde rezultă că confecțio
–
na
rea documentelor oficiale false poate avea ca scop chiar și deținerea acestora. Sub acest aspect,
sfera de aplicare a art.361 CP RM este mai largă decât cea
a art.380 CP Bel.

Nu același lucru se poate afirma despre un alt aspect: în art.380 CP Bel. se incriminează
falsificarea unui document oficial (ca și în art.327 CP FR), pe când în art.361 CP RM se incrimi
–
nează confecționarea unui asemenea document. Deși î
n denumirea art.380 CP Bel. se utilizează
termenul „confecționare”, trebuie de precizat că acesta se referă exclusiv la ștampilele, sig
i
l
ii
le și
imprimatele false. Nu și la documentele oficiale false. Este pe deplin justificată anume o astfel de
abordare.

În art.427 CP Bel. se prevede răspunderea pentru înscrierea, de către o persoană cu funcție
de răspundere sau de către o altă persoană competentă, a unor date vădit false în documentele
oficiale, ori
prin
falsificarea unor astfel de documente, ori
prin
con
fecționarea sau eliberarea unor
docu
mente vădit false, dacă aceste acțiuni au fost săvârșite din interes material sau din alte interese
personale, lipsind semnele unei infracțiuni mai grave.

Observăm anumite diferențe specifice dintre infracțiunea prevăzu
tă la art.427 CP Bel. și
infracțiunea prevăzută la art.332 CP RM. Astfel, legiuitorul bielorus utilizează, în calitate de
termeni complementari, termenii „falsificare” și „confecționare”. Este o deviere nu prea reușită de
la maniera de abordare, promovată
în art.380 CP Bel. Or, confecționarea unui document oficial
fals este nu altceva decât falsificarea integ
r
ală a unui document oficial. De unde rezultă că, în acest
context, între termenii „confecționare” și „falsificare”, există o relație de tip „parte
–
înt
reg”.

În concluzie, nu recomandăm utilizarea, în art.332 CP RM, alături de termenul „falsificare”, a
termenului „confecționare”.

În altă ordine de idei, în art.427 CP Bel. se stabilește răspunderea
,
inclusiv
,
pentru eliberarea
unor documente vădit false.
Nu considerăm că în art.332 CP RM ar trebui prevăzută răspunderea
pentru o asemenea faptă: este puțin probabil ca o persoană, alta decât cea care a falsificat
–
integral
sau parțial
–
documentul oficial, să elibereze un asemenea document beneficiarului pro
dusului
infracțiunii. Atât în conjunctura legii penale bieloruse, cât și în cea a legii penale autohtone, falsul
în acte publice e săvârșit din interes material sau din
alte interese personale
. În aceste condiții,
aportul unui terț la eliberarea documentul
ui oficial fals urmează a fi calificat drept complicitate la

195

infracțiunea prevăzută la art.332 CP RM. Totodată, nu există suficiente motive pentru a incrimina
distinct, în art.361 CP RM, fapta persoanei cu funcție de răspundere sau a unui funcționar al
aut
orității publice, care nu este persoană cu funcție de răspundere, de a elibera un document oficial
fals. În art.361 CP RM se prevede răspunderea pentru vânzarea documentelor oficiale false.

În eventualitatea înlocuirii termenului „vânzare” prin termenul „
desfacere” (așa cum este
recomandat
supra
), va decădea orice necesitate în incriminarea distinctă, în art.332 CP RM, a
eliberării de documente false.

În
Codul penal al Ucrainei
, adoptat la 5.04.2001
[31
9
]
(în continuare
–
CP

U
cr.
), răspun
de
–
rea pentru inf
racțiunile
–
av
ând ca obiect material, produs și
mijloc de săvârșire
–
documentul fals,
este în principal prevăzută în art.358 „Falsificarea documentelor, ștampilelor, sigiliilor sau impri
–
matelor, sau desfacerea lor, ori folosirea documentelor false” și
î
n
art.366 „Falsul în acte publice”.

Există anumite diferențe între art.358 CP

U
cr.
și art.361 CP RM, de care nu putem face
abstrac
ție. În multe privințe, concepția art.358 CP

U
cr.
este aceeași cu a art.380 CP Bel. Totuși,
ceea ce trebuie evidențiat constă
în cvasidefiniția noțiunii „document”, care se formulează în
dispoziția alin.1 art.358 CP

U
cr
.
Legiuitorul ucrainean nu
utiliz
eaz
ă sintagm
a
„document oficial”
.
În locul acesteia
preferă să identifice principalele trăsături ale documentului: „documentul ca
re se
elibe
rează sau se autentifică de către o întreprindere, instituție, organizație, un cetățean întreprin
–
zător, un notar privat, un auditor sau o altă persoană, care are dreptul de a elibera sau autentifica un
astfel de document, care acordă drepturi
sau eliberează de obligații”.

Se poate observa că oricare document, nu neapărat
unul
având caracter oficial, poate
constitui obiectul material al infracțiunii prevăzute la art.358 CP

U
cr
. Chiar un document privat,
care nu s
–
a convertit într
–
un document ofi
cial, poate reprezenta obiectul material al infracțiunii
respective. În aceste condiții, nu se mai prezintă ca o lipsă de consecvență faptul că, la alin.3
art.358 CP

U
cr.
, se stabilește răspunderea pentru folosirea unui document vădit fals. Și în acest
caz
,
ca obiect material al infracțiunii apare orice document, indiferent că are sau nu un caracter oficial.

Există un considerabil avantaj în această concepție, promovată de legiuitorul ucrainean: ea
este ajustată mai bine realităților economiei de piață, pre
supunând egalitatea tipurilor și formelor
de proprietate, în comparație cu concepția punctată în art.361 CP RM. De notat, că, în dispoziția
alin.(1) art.361 CP RM, se conține expresia „întreprinderi, instituții, organizații, indiferent de tipul
de propriet
ate și forma juridică de organiz
are”. Însă, la o analiză atentă
se poate
observa
că această
expresie se referă numai la imprimatele, ștampilele și sigiliile false. Nu și la documentele false.
Mai mult, această expresie nu poate fi echivalată cu cea din art
.358 CP

U
cr.
, întrucât nu se referă
în nici un fel la documentele eliberate sau autentificate de către un cetățean întreprinzător, un notar
privat, un auditor sau o altă persoană care are dreptul de a elibera sau autentifica un document.

196

Considerăm că, luâ
nd în seamă cele menționate mai sus, urmează a fi extinsă sfera de
aplicare a art.361 CP RM asupra documentelor care nu au un caracter oficial. Pentru aceasta,
recomandăm ca, în art.361 CP RM, sintagma „documente oficiale” să fie substituită prin termenul
„documente”.

În același timp, este remarcabilă o anumită discordanță dintre prevederile art.358 CP

U
cr.

și denumirea titlului din legea penală, din care face parte acest articol: „Infracțiuni contra autori
–
tății organelor puterii de stat, a organelor admi
nistrației publice locale și a uniunilor de cetățeni”
(Titlul XV (art.338
–
360) al Părții Speciale a Codului penal al Ucrainei
)
. Nici măcar colateral, nu

s
–
ar putea aduce atingere autorității subiecților specificați în denumirea citată, atunci când, de
exe
mplu, e comisă falsificarea, desfacerea sau folosirea unui document (fals) de către un cetățean
întreprin
ză
tor sau de către oricare altă persoană, care nu face parte din nici o uniune a cetățenilor.
Așadar, se observă că nu s
–
a conceput corect derivația
dintre obiectul juridic special și obiectul
juridic generic al infracțiunii prevăzute la art.358 CP

U
cr
. O posibilă soluție în acest sens ar putea
fi urmarea exemplului unor țări, care au evidențiat, în legile lor penale, compartimente dedicate
numai fapte
lor infracționale legate de falsificarea documentelor.

În art.366 CP

U
cr.
se stabilește răspunderea pentru falsul în acte publice. Se are în vedere
înscrierea de către o persoană cu funcție de răspundere în documentele oficiale a unor date vădit
false, o
altă falsificare a documentelor, sau confecționarea ori eliberarea unor documente vădit
false. În cea mai mare parte, art.366 CP

U
cr.
este formulat ca art.427 CP Bel. Totuși, există unele
diferențe specifice în raport atât cu art.427 CP Bel., cât și cu art
.332 CP RM.

Înainte de toate, subiectul falsului în acte publice, în accepțiunea legii penale ucrainene,
poate fi numai persoana cu funcție de răspundere. Considerăm prea restrictivă o asemenea abor
–
dare. Întrucât funcționarul autorității publice
,
care nu
este persoană cu funcție de răspundere, poate
de asemenea întocmi și autentifica documente oficiale, este justificat ca și un asemenea funcționar
să fie subiect al infracțiunii. Trebuie de menționat că, în titlul corespunzător al legii penale
ucrainene, su
biecții infracțiunilor de serviciu pot fi exclusiv persoanele cu funcți
e
de răspundere.
Nu există nici măcar o incriminare similară cu cea din art.330 „Primirea de către un funcționar a
recompensei ilicite” din Codul penal al Republicii Moldova.

O altă dif
erență specifică se exprimă în aceea că, spre deosebire de art.332 CP RM, art.366
CP

U
cr.
nu conține nici o mențiune cu privire la motivul infracțiunii. Nu doar interesul material
sau alte interese personale pot sta la baza săvârșirii infracțiunii prevăzut
e la art.366 CP

U
cr.
, dar și
oricare alt motiv posibil. Totuși, suntem de părere că este mai adecvată soluția propusă de legiui
–
torul ucrainean. Astfel, la lit.l) alin.(1) art.77 CP RM se conține formula „săvârșirea infracțiunii
din interes material sau cu
alte intenții josnice”. Referindu
–
se la această formulă, unul din experții

197

Consiliului Europei, care a efectuat expertiza Codului penal al Republicii Moldova
–
Vincent
Coussirat
–
Coustere
–
menționează că îi lipsește precizia și este atât de largă
,
încât a
priori orice fel
de comportament infracțional ar putea corespunde acestei definiții. Pe cale de analogie, practic
aceleași observații pot fi făcute în privința formulei „din interes material sau din alte interese
person
a
le”, conținute în art.332 CP RM. În
aceeași ordine de idei, O.S. Kapinus afirmă
,
pe bună
dreptate
,
că divizarea motivelor infracțiunii în interese personale și
în
interese, care nu au un
caracter personal, contravine însăși esenței motivului infracțiunii, care are caracterul unui fenomen
in
trin
sec, personal
–
psihologic; în plus, o asemenea divizare a motivelor infracțiunii nu are
relevanță juridico
–
penală, deoarece nu descoperă semnificația juridică a motivului infracțiunii

[22
2
, p.47]
. Fiind de acord cu acest punct de vedere, optăm pentru e
xcluderea din art.332 CP RM a
sintagmei „dacă aceste acțiuni au fost săvârșite din interes material sau din alte interese personale”.

În
Codul penal
al României
, adoptat la 28.06.2004
[61]
(în continuare
–
CP Rom.), în
Capitolul III „Crime și delicte contr
a încrederii publice” din Titlul XI „Crime și delicte contra
economiei, industriei, comerțului și regimului fiscal” al Părții Speciale, sunt concentrate principa
–
lele regle
mentări privind infracțiunile având
–
ca obiect material, produs
și
mijloc de săv
ârșire
–

docu
men
tul fals. Este oarecum surprinzător că aceste reglementări fac parte din titlul consacrat
crimelor și delictelor contra economiei, industriei, comerțului și regimului fiscal. Mult mai reușită
este concepția promovată în Codul penal român,
adoptat la 21.06.1968
[58]
. Astfel, conform
acestui act codificat, Titlul VII din Partea Specială
–
„Infracțiuni de fals”
–
era divizat în trei
capitole: Capitolul I
–
„Falsificarea de monede, timbre sau alte valori”; Capitolul II
–
„Falsificarea
instru
m
entelor de autentificare sau de marcare”; Capitolul III
–
„Falsul în înscrieri”.

În Codul penal român, adoptat la 28.06.2004, răspunderea pentru falsul în înscrieri se
prevede în art.470
–
473.

Astfel, la alin.(1) art.470 „Falsul material în înscrieri oficia
le” CP Rom. se incriminează
fapta de falsificare a unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin
alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecințe juridice.

În legea penală română se definește noțiunea „înscris ofici
al”. Astfel, conform alin.(2)
art.166 CP Rom., înscrisul oficial este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se
referă art.159 CP Rom. sau care aparține unei asemenea unități. În art.159 CP Rom. sunt mențio
–
nate: autoritățile publice; in
stituțiile publice; alte persoane juridice de drept public.

În acest sens, ar fi oportun ca, în Capitolul XIII „Înțelesul unor termeni sau expresii
di
n
prezentul Cod” din Partea Generală a Codului penal al Republicii Moldova, să fie definită noțiunea
„docu
ment oficial”. Desigur, această definiție ar trebui conectată la realitățile juridice specifice
țării noastre.

198

În art.470 CP Rom. sunt specificate modalitățile normative ale falsului material în înscrisuri
oficiale: 1) contrafacerea scrierii ori a subscrie
rii; 2) alterarea înscrisului oficial în orice alt mod.

O asemenea manieră de descriere a acțiunii prejudiciabile este apropiată de cea aplicată în art.332
CP RM, dar este mult diferită de cea aplicată în art.361 CP RM.

În alin.(2) art.470 CP Rom.
se prev
ede răspunderea pentru falsul material în înscrieri
oficiale, săvârșit de un funcționar în exercițiul atribuțiilor de serviciu. Cu alte cuvinte, în același
articol, în aparență au fost reunite reglementările privind faptele care, în legea penală autohtonă,

sunt incriminate distinct în art.332 și art.361 CP RM. Este nelipsit de interes un asemenea mod de
a concepe natura infracțiunilor de fals. Totuși, el se justifică atunci când există un compartiment al
legii penale, în care să fie concentrate cel puțin pr
incipalele reglementări privind infracțiunile
având
–
ca obiect material, produs
și
mijloc de săvârșire
–
documentul fals.

De ce am menționat mai sus „în aparență”? Deoarece, subiectul infracțiunii prevăzute la
alin.(2) art
.
470 CP Rom. este funcționarul. C
onform art.162 CP Rom., prin „funcționar” se
înțelege orice persoană care exercită o însărcinare în sensul
unei persoane juridice de drept privat
.
Totodată, potrivit art.161 CP Rom., prin „funcționar public” se înțelege orice persoană care
exercită permane
nt sau temporar o însărcinare de orice natură, în serviciul
unei persoane juridice
de drept public
.

Funcționarul public este subiectul infracțiunii de fals intelectual, prevăzute la art.471

CP Rom.: falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul întocmiri
i acestuia de către un funcționar
public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu sau de o persoană care exercită un serviciu de
interes public, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin
omisiunea cu intenție de a
insera unele date sau împrejurări.

Așadar, putem distinge: 1) falsul intelectual prin acțiune (atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului); 2) falsul intelectual prin omisiune (omisiunea de a insera unele
date sau împrejurări).

După
cum s
–
a observat just în literatura de specialitate, la falsul material în înscrieri oficiale
se alterează fizic însuși înscrisul (instrumentum), în timp ce la falsul intelectual se alterează
substanța înscrisului (negotium)
[184, p.264
–
265]
. Într
–
adevăr,
în timp ce la falsul material
alterarea adevărului se produce în materialitatea lui, prin contrafacerea înscrisului oficial ori prin
modificarea conținutului unui înscris adevărat, la falsul intelectual numai constatările ori
mențiunile din înscrisul ofici
al sunt false.

De exemplu, falsul în acte publice (art.332 CP RM) cuprinde elemente atât ale falsului
intelectual, cât și ale falsului material. Atunci când făptuitorul înscrie în documente oficiale date
vădit false, are loc falsul intelectual. În această
ipoteză, documentul oficial este aparent legal.

199

Totuși, în realitate, el este fals, pentru că așa a fost conceput de către făptuitorul care l
–
a emis.

În cazul în care făptuitorul falsului în acte publice falsifică documente oficiale, el contraface
documen
tele oficiale sau le modifică conținutul. Adică, alterarea adevărului se produce în materia
–
li
tatea lui. Deci, se atestă falsul material.

Cât privește infracțiunea prevăzută la art.361 CP RM, în cazul confecționării documentelor
oficiale are loc falsul ma
terial. În acest plan, poate fi observată o anumită afinitate cu infracțiunea
de fals în înscrisuri sub semnătură privată (art.472 CP Rom.). Infracțiunea dată constă în falsi
–
ficarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în a
rt.470 CP Rom.
(adică, prin vreunul din modurile falsului material în înscrisuri oficiale), dacă făptuitorul folosește
înscrisul falsificat ori îl încredințează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei
consecințe juridice.

Observăm că, spre
deosebire de reglementările altor state, analizate anterior, se cere ca
falsificarea să fie urmată obiectiv, nu subiectiv, fie de folosirea înscrisului falsificat de către
făptuitor, fie de încredințarea înscrisului falsificat de către făptuitor altei per
soane spre folosire.

Cu alte cuvinte, infracțiunea de fals în înscrieri sub semnătură privată presupune două etape, cu
mențiunea că, la cea de
–
a doua etapă, acțiunea poate avea un conținut alternativ.

Mai important este să remarcăm că legiuitorul român fa
ce diferențiere nu doar formală, dar
și sub aspectul sancționării între falsul în înscrisuri oficiale și falsul în înscrisur
i
sub semnătură
privată: conform sancțiunii de la alin.(1) art.470 CP Rom., pedeapsa constă în închisoarea strictă
de la un an la 4
ani; conform sancțiunii de la art.472 CP Rom., pedeapsa constă în închisoarea
strictă de la un an la 3 ani sau în zile
–
amendă. O asemenea abordare diferențiată pare a fi prefe
ra
–
bilă abordării egalitare din art.358 CPU.

În fine, la art.473 CP Rom. se stab
ilește răspunderea pentru uzul de fals. Se are în vedere
folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea produ
–
cerii unei consecințe juridice. În principiu, această faptă este similară cu fapta de folosire a
doc
umentelor false, incriminată la art.361 CP RM. Diferența constă în aceea că, atât înscrisul
oficial, cât și înscrisul sub semnătură privată, formează obiectul material al infracțiunii prevăzute
la art.473 CP Rom. În opoziție, în cazul infracțiunii prevăzut
e la art.361 CP RM, obiectul material
îl poate reprezenta numai un document oficial.

200

SINTEZA REZULTATELOR OBȚINUTE

1.

Stabilirea criteriilor de distincție
î
ntre obiectul material al infracțiunii, pe de o parte, și obiectul
imaterial al infracțiunii, produsul
infracțiunii și mijlocul de săvârșire a infracțiunii, pe de altă
parte.

2.

Explicarea rolului și locului informați
ei
în contextul unui documnet.

3.

Relevarea caracter
isticilor
noțiunii de document și definirea, în urma sintezării acestora, a
noțiunii de documen
t.

4.

Stabilirea conținutului semantic al noțiunilor „document oficial fals”, „document de importanță
deosebită fals”, „document privat fals”, „document electronic fals”.

5.

Identificarea înțelesului noțiunii „falsificarea documentelor” în accepție largă și în a
ccepție
îngustă.

6.

Stabilirea esenței juridice a metodelor de falsificare a documentelor.

7.

Relevarea trăsăturilor specifice ale faptelor derivate din falsificarea documentelor: folosirea
documentelor false; vânzarea documentelor false; deținerea documentelor
false.

8.

Argumentarea soluțiilor de calificare în cazul folosirii documentelor false la săvârșirea unor
infracțiuni.

9.

Stabilirea deosebirilor și asemănărilor
–
în plan istoric și comparat
–
referitoare la reglemen
–
t
area
răspunderii pentru infracțiunile legate
de falsificarea documentelor.

201

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

În încheiere, ca o trecere în revistă a obiectivelor realizate în cadrul prezentei lucrări, se
impun anumite
concluzii
:

1.

De la caz la caz, informația poate avea calitatea fie de: 1) obiect imaterial
al infracțiunii,
fie de 2) fațetă informațională a obiectului material al infracțiunii. În ce privește conexiunea dintre
informație și document, între aceste entități există raportul de tip „parte
–
întreg” (cu condiția că
este vorba de informație documenta
ră; informația nedocumentară se află într
–
un alt sistem de
coordonate în raport cu cel al unui document).

2.

Prin „produs
al
infracțiunii” trebuie de înțeles acea entitate care a apărut ca atare în urma
săvârșirii infracțiunii, în rezultatul influențării nemi
jlocite infracționale la care a fost supusă o altă
entitate (alte entități). Produsul infracțiunii nu se confundă cu: obiectul material al infracțiunii;
mijloacele de săvârșire a infracțiunii; bunurile dobândite prin infracțiune; alte entități având
legătu
ră cu activitatea infracțională. Prezența produsului infracțiunii este indispensabilă în acele
cazuri când dispoziția incriminatoare conține formulări de genul „falsificare”, „confecționare”,
„fabricare”, „creare artificială” etc.

3.

Obiectul material al infr
acțiunii este supus influențării directe din partea făptuitorului
(inclusiv presupunându
–
se utilizarea mijlocului de săvârșire a infracțiunii); mijlocul de săvârșire a
infracțiunii nu poate fi supus influențării din partea făptuitorului, cu atât mai puțin
influențării care
presupune utilizarea obiectului material al infracțiunii.

4.

Documentul reprezintă un tot indisolubil dintre informația documentară și suportul
informațional, permițând perceperea și identificarea univocă a informației, având destinația de a
fi
transmis în timp și spațiu, fiindu
–
i specifică funcția de a informa și proba, având ca autori subiecți
competenți și fiind înzestrat cu mențiuni de formă și format determinate.

5.

Urmează a fi delimitate de document următoarele entități asemănătoare: elem
entele de
identificare ale autovehiculelor; mijloacele de identificare vamală; codurile fiscale; semnele de
marcare de stat; banii; imprimata; ștampila; sigiliul; ciorna unui document; distincția de stat.

6.

În sensul dispoziției de la lit.c) alin.(2) art.361
CP RM, prin „document de importanță
deosebită” trebuie să se înțeleagă documentul oficial
–
național sau străin
–
care acordă drepturi
sau eliberează de obligații, și care:

1)

aparține unei persoane fizice sau juridice;

2)

are un caracter personal sau patrimoni
al;

3)

este eliberat de o autoritate publică.

202

7.

Momentul înregistrării documentului privat de către organul oficial sau persoana oficială
este momentul convertirii documentului privat în document oficial.

8.

În accepție largă, operăm cu noțiunea „falsificarea docu
mentelor” în vederea clasificării
tipurilor de falsificare a documentelor (sau a clasificării infracțiunilor legate de falsificarea
documentelor). În accepție îngustă, operăm cu această noțiune nu într
–
un context teoretic, dar în
contextul terminologic str
ict al textului legii penale. În accepție îngustă, prin „falsificarea
documentelor” se înțelege fie contrafacerea documentelor (adică confecționarea documentelor
false), fie modificarea conținutului unor documente autentice. Nu se are în vedere introducere
a în
document a constatărilor sau mențiunilor false.

9.

Noțiunea „confecționarea documentelor false” nu este identică cu noțiunea „falsificarea
documentelor”. Deci, noțiunea „confecționarea documentelor” nu poate să însemne nici
modificarea conținutului unor
documente autentice, cu atât mai puțin,
nici
introducerea în
documente a constatărilor sau mențiunilor false.

10.

În cazul infracțiunilor prevăzute la art.244, 248, 353, 355 sau 372 CP RM, nu pot fi
excluse situațiile atipice, când, în contextul aceleiași infr
acțiuni, dar la diferite etape ale ei,
documentul fals apare mai întâi ca produs al infracțiunii, iar apoi ca mijloc de săvârșire a
infracțiunii. În astfel de situații, documentul fals nu acumulează concomitent calitatea de produs al
infracțiunii și cea de
mijloc de săvârșire a infracțiunii. Aceste calități
nu
sunt contemporane,
ci

succesive: mai întâi documentul fals trebuie să apară ca urmare a falsificării, pentru ca ulterior să
poată fi folosit ca mijloc de săvârșire a infracțiunii.

11.

Folosirea documentul
ui fals nu se poate identifica cu folosirea unui document autentic
străin. Folosirea documentului autentic de către titularul nelegitim nu conferă falsitate documentu
–
lui respectiv.

În legătură cu cercetările efectuate în cadrul prezentei lucrări, venim cu
un șir de
recomandări
ce pot fi luate în considerație la perfecționarea legislației naționale (în special, a legii
penale), și anume:

Completarea Codului penal cu art.134
2
, având următorul conținut:

„
Articolul 134
2
.

Documentul oficial

Prin „document ofici
al” trebuie de înțeles documentul care:

conține informații care au fost elaborate, selectate, prelucrate, sistematizate și/sau
adoptate de organe ori persoane oficiale sau puse la dispoziția lor în condițiile legii de
către alți subiecți de drept;

atestă f
apte având relevanță juridică;

circulă în cadrul unui sistem de înregistrare, evidență strictă și control al circulației”.

203

Completarea alin.(2) art.332 „Falsul în acte publice” din Codul penal cu lit.d), în care să se
prevadă circumstanța agravantă: „de că
tre medicul care supune falsificării sau înscrie date vădit
false în concluziile privind prezența unei boli sau traume, în rezultat fiind cauzate daune
în
proporții mari
bugetului asigurării sociale”.

Substituirea, în denumirea și dispoziția art.361 și 361
1
CP RM, a termenului „confecționare”
prin termenul „falsificare”.

Substituirea, în denumirea și dispoziția art.361 și 361
1
CP RM, a termenului „vânzare” prin
termenul „desfacere”.

Substituirea, în denumirea și dispoziția art.361 CP RM, a expresiei „docume
nte oficiale”
prin termenul „documente”.

Eliminarea, din art.332 CP RM, a sintagmei „dacă aceste acțiuni au fost săvârșite din interes
material sau din alte interese personale”.

Eliminarea, din art.248 CP RM, a sintagmei „sau declarare neautentică în docum
entele
vamale sau în alte documente de trecere a frontierei”.

Substituirea, în dispoziția art.244 CP RM, a locuțiunii „prin includerea în documentele
contabile, fiscale sau financiare a unor date vădit denaturate privind veniturile sau cheltuielile”
prin l
ocuțiunea „prin folosirea documentelor contabile, fiscale sau financiare conținând date vădit
denaturate privind veniturile sau cheltuielile”.

Substituirea, în dispoziția art.353, 355 și 372 CP RM, a expresiei „prin falsificarea
documentelor” prin expresia
„prin folosirea documentelor false”.

Completarea art.17 „Încadrarea în serviciul public” al Legii serviciului public cu alineatul
(2), având următorul conținut:

„La încadrarea în serviciul public funcționarul public este informat că, în cazurile de
introd
ucere în circuit a unui document oficial, va purta din numele său răspundere pentru
autenticitatea faptelor expuse în el”.

204

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative și acte internaționale

1.

Constituția Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova
la 29.07.1994) //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
1994.
–
Nr.1.

2.

Codul penal al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la
18.04.2002) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2002.
–
Nr.128
–
129.

3.

Codul penal al RSS Mold
ovenești (adoptat de Sovietul Suprem al RSSM la 24.03.1961) //
Вештиле Советулуй Супрем ал РССМ.
–
1961.
–
Nr.10.

4.

Codul cu privire la contravențiile administrative al Republicii Moldova (adoptat de Sovietul
Suprem al RSSM la 29.03.1985) // Вештиле Советулу
й Супрем ал РССМ.
–
1985.
–
Nr.3.

5.

Codul fiscal al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova la
24.04.1997) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
1997.
–
Nr.62.

6.

Codul civil al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii
Moldova la 6.06.2002) //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2002.
–
Nr.82
–
86.

7.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova
la 14.03.2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2003.
–
Nr.104
–
11
0.

8.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Republicii Moldova
la 30.0
5
.2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2003.
–
Nr.111
–
115.

9.

Codul transportului feroviar al Republicii Moldova (adoptat de Parlamentul Repub
licii
Moldova la 17.07.2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2003.
–
Nr.226
–
228.

10.

Legea Republicii Moldova cu privire la distincțiile de stat ale Republicii Moldova (adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 30.07.1992) // Monitorul Parlam
entului Republicii
Moldova.
–
1992.
–

Nr
.7.

11.

Legea Republicii Moldova cu privire la bani (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la
15.12.1992) // Monitorul Parlamentului Republicii Moldova.
–
1993.
–

Nr
.3.

12.

Legea Republicii Moldova cu privire la arme (a
doptată de Parlamentul Republicii Moldova la
18.05.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
1994.
–

Nr
.4.

13.

Legea Republicii Moldova cu privire la petiționare (adoptată de Parlamentul Republicii
Moldova la 19.07.1994) // Monitorul Oficial al Repub
licii Moldova.
–
1994.
–
Nr.4.

14.

Legea Republicii Moldova privind actele de identitate din sistemul național de pașapoarte
(adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 9.11.1994) // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova.
–
1995.
–
Nr.9.

205

15.

Legea Republicii
Moldova cu privire la ieșirea și intrarea în Republica Moldova (adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 9.11.1994) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–

1995.
–
Nr.6.

16.

Legea serviciului public a Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Rep
ublicii Moldova la
4.05.1995) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
1995.
–
Nr.61.

17.

Legea instituțiilor financiare a Republicii Moldova (adoptată de Parlamentul Republicii
Moldova la 21.07.1995) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
1996.
–

Nr.1.

18.

Legea Republicii Moldova cu privire la standardizare (adoptată de Parlamentul Republicii
Moldova la 22.09.1995) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
1996.
–
Nr.11
–
12.

19.

Legea Republicii Moldova privind calitatea în construcții (adoptată de Par
lamentul Republicii
Moldova la 2.02.1996) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
1996.
–
Nr.25.

20.

Legea Republicii Moldova privind principiile urbanismului și amenajării teritoriului (adoptată
de Parlamentul Republicii Moldova la 17.05.1996) // Monito
rul Oficial al Republicii Moldova.
–
1997.
–
Nr.1
–
2.

21.

Legea

Republicii Moldova privind expertiza ecologică și evaluarea impactului asupra mediului
înconjurător (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 29.05.1996) // Monitorul Oficial
al Republicii Mol
dova.
–
1996.
–
Nr.52
–
53.

22.

Legea Republicii Moldova a cadastrului bunurilor imobile (adoptată de Parlamentul Republicii
Moldova la 25.02.1998) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
1998.
–
Nr.44
–
46.

23.

Legea Republicii Moldova cu privire la patenta de
întreprinzător (adoptată de Parlamentul
Republicii Moldova la 15.07.1998) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
1998.
–

Nr
.72
–
73.

24.

Legea Republicii Moldova cu privire la piața valorilor mobiliare (adoptată de Parlamentul
Republicii Moldova la 18.11.
1998) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
1999.
–

Nr.27
–
28.

25.

Legea Republicii Moldova cu privire la circulația substanțelor narcotice, psihotrope și a
precursorilor (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 6.05.1999) // Monitorul Oficial
al
Republicii Moldova.
–
1999.
–
Nr.73
–
77.

26.

Legea Republicii Moldova privind măsurile urgente de susținere a sectorului agrar (adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 25.02.2000) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–

2000.
–
Nr.27
–
28.

27.

Legea Repub
licii Moldova privind accesul la informație (adoptată de
Parlamentul
Republicii
Moldova la 11.05.2000) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2000.
–
Nr.88
–
90.

206

28.

Legea Republicii Moldova cu privire la ocrotirea sănătății reproductive și planificarea f
amilială
(adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 24.05.2001) // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova.
–
2001.
–
Nr.90
–
91.

29.

Legea Republicii Moldova cu privire la informatică (adoptată de Parlamentul Republicii
Moldova la 22.06.2000) // Monitorul O
ficial al Republicii Moldova.
–
2001.
–
Nr.73
–
74.

30.

Legea Republicii Moldova cu privire la fabricarea și circulația alcoolului etilic și a producției
alcoolice (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 30.06.2000) // Monitorul Oficial al
Republicii Mold
ova.
–
2000
–
Nr.130
–
132.

31.

Legea Republicii Moldova cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor și organizațiilor
(adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 5.10.2000) // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova.
–
2001.
–
Nr.31
–
34.

32.

Legea Repu
blicii Moldova privind actele legislative (adoptată de Parlamentul Republicii
Moldova la 27.12.2001) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2002.
–
Nr.36
–
38.

33.

Legea Republicii Moldova cu privire la notariat (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova

la 8.11.2002) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2002.
–
Nr.154
–
157.

34.

Legea Republicii Moldova cu
privire la
migrațiune (adoptată de Parlamentul Republicii
Moldova la 6.12.2002) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2003.
–
Nr.1
–
2.

35.

Legea
Republicii Moldova cu privire la Sistemul informațional integral automatizat de evi
–
dență a infracțiunilor, a cauzelor penale și a persoanelor care au săvârșit infracțiuni (adoptată
de Parlamentul Republicii Moldova la 29.05.2003) // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova.
–
2003.
–
Nr.170
–
172.

36.

Legea Republicii Moldova cu privire la evaluarea conformității produselor (adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 11.07.2003) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–

2003.
–
Nr.141
–
145.

37.

Legea Republici
i Moldova cu privire la informatizare și la resursele informaționale de stat
(adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 21.11.2003) // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova.
–
2004.
–
Nr.6
–
12.

38.

Legea Republicii Moldova cu privire la documentul electro
nic și semnătura digitală (adoptată
de Parlamentul Republicii Moldova la 15.07.2004) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2004.
–
Nr.132
–
137.

39.

Legea Republicii Moldova privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice și a întreprinză
to
–
rilor i
ndividuali (adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 19.10.2007) // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova.
–
2007.
–
Nr.184
–
187.

207

40.

Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova, nr.818 din 26.04.1996
,
cu privire la modul de
utilizare a Fondului de susțin
ere a complexului agro
–
industrial // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova.
–
1996.
–
Nr.31.

41.

Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr.208 din 31.03.1995
,
pentru aprobarea
Instrucțiunilor privind ținerea lucrărilor de secretariat referitoare la petiții
le persoanelor fizice,
adresate organelor de stat, întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor din Republica Moldova
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
1995.
–
Nr.24.

42.

Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr.1047 din 8.11.1999
,
cu privi
re la reorganizarea
Sistemului automatizat de căutare „Automobilul” în Registrul de stat al transporturilor și
introducerea testării obligatorii a autovehiculelor și remorcilor acestora // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova.
–
1999.
–
Nr.126
–
127.

43.

Hotă
rârea Guvernului Republicii Moldova, nr.892 din 28.08.2001
,
cu privire la supravegherea
marcării de stat // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2001.
–
Nr.119.

44.

Regulamentul transporturilor auto de călători și bagaje, aprobat prin Hotărârea Guvernulu
i
Republicii Moldova nr.1348 din 10.11.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–

2003.
–

Nr
.229
–
233.

45.

Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr.33 din 22.01.2004
,
pentru aprobarea Regula
–
men
tului privind eliberarea de invitații cetățenilor străi
ni și apatrizilor // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova.
–
2004.
–
Nr.19
–
21.

46.

Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr.1100 din 25.10.2005
,
cu privire la aprobarea
Concepției Sistemului informațional automatizat „Registrul de stat al blanchetelor de
strictă
evidență și al timbrelor de acciz” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2005.
–

Nr.145
–
147.

47.

Regulamentul privind modul de procurare și aplicare a timbrelor de acciz pe articolele din
tutun, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Mol
dova nr.1427 din 18.12.2007 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2007.
–
Nr.203
–
206.

48.

Regulamentul Băncii Naționale a Moldovei, nr.25/11
–
02 din 12.07.1996
,
privind decontările
fără numerar în Republica Moldova // Monitorul Oficial al Republicii Mol
dova.
–
1996.
–

Nr
.63.

49.

Regulamentul privind utilizarea carnetului de cecuri de numerar, aprobat prin Hotărârea Băncii
Naționale a Moldovei nr.377 din 16.12.1999 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–

2000.
–
Nr.10
–
11.

208

50.

Ordinul Ministerului Sănătății
al Republicii Moldova, nr.297 din 16.12.1999
,
despre aplicarea
Legii privind transplantul de organe și țesuturi umane în Republica Moldova // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova.
–
2000.
–
Nr.29
–
30.

51.

Regulamentul Ministerului Finanțelor al Republicii Mo
ldova
,
nr.09 din 28.06.2001
,
cu privire
la atribuirea codului fiscal // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2001.
–
Nr.94
–
96.

52.

Regulamentul privind utilizarea documentelor de plată la efectuarea plăților fără numerar pe
teritoriul Republicii Moldova,
aprobat prin Hotărârea Băncii Naționale a Moldovei nr.150 din
26.06.2003 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2003.
–
Nr.141
–
145.

53.

Ordinul Departamentului Migrațiune al Republicii Moldova, nr.05
–
g din 12.01.2004
,
cu privire
la aprobarea modelului
Adeverinței provizorii pentru solicitanții de azil // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova.
–
2004.
–
Nr.30
–
34.

54.

Regulamentul cu privire la cardurile bancare, aprobat prin Hotărârea Băncii Naționale a Mol
–
do
vei nr.62 din 24.02.2005 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova.
–
2005.
–
Nr.36
–
38.

55.

Ordinului Ministerului Justiției al Republicii Moldova, nr.95 din 28.02.2008
,
privind aprobarea
Regulamentului cu privire la modul de îndeplinire a actelor notariale și completare a registrelor
notariale // Monito
rul Oficial al Republicii Moldova.
–
2008.
–
Nr.63
–
65.

56.

Legea timbrului a României din aprilie 1927 // Monitorul Oficial al României.
–
1927.
–
Nr.92.

57.

Codul penal român din 1936 // Monitorul Oficial al României.
–
1936.
–
Nr.65.

58.

Codul penal român din 1968 /
/ Buletinul Oficial al României.
–
1968.
–
Nr.79
–
79bis.

59.

Legea României, nr.8 din 14.03.1996
,
privind dreptul de autor și drepturile conexe // Monitorul
Oficial al României.
–
1996.
–
Nr.60.

60.

Legea României, nr.455 din 18.07.2001
,
privind semnătura electron
ică // Monitorul Oficial al
României.
–
2001.
–
Nr.429.

61.

Codul penal al României din 2004 //
Monitorul Oficial al României.
–
2004.
–
Nr.575.

62.

Постановление ЦИК и СНК СССР от 7 июля 1932 г. «Об ответственности работников
учреждений и управленческого аппарата
хозяйственных органов за нарушение правил
общей и противопожарной охраны служебных зданий и помещений и правил хранения
служебных документов // Собрание законодательства СССР.
–
1932.
–
№53.

63.

Постановление ЦИК и СНК СССР от 27 декабря 1932 г. Положение о п
аспортах //
Собрание законода
тель
ства СССР.
–
1932.
–
№84.

64.

Указ Президиума Верховного Совета СССР «О временном применении кодексов УССР
на территории МССР» (принятый 14 декабря 1940) // Ведомости Верховного Совета
СССР.
–
1940.
–
№51.

209

65.

Закон Российской Фе
дерации от 29 декабря 1994 г. «О библиотечном деле» // Собрание
законода
тель
ства Российской Федерации.
–
1995.
–
№1.

66.

Закон Российской Федера
ции от 29 декабря 1994 г. «Об обязательном
экземпляр
е

документ
а
» // Собрание законода
тель
ства Российской Федерац
ии.
–
1995.
–
№1.

67.

Закон Российской Федерации от 10 января 2002 г. «Об электронной подписи» //
Собрание законода
тель
ства Российской Федерации.
–
2002.
–
№2.

68.

Перечень оснований и документов, подтверждающих принадлежность к гражданству
Российской Федера
ции
. Утвержден Приказом МВД Российской Федерации от 5 мая
1993 г. №210 // Российские вести.
–
20 мая 1993 г.

69.

Directiva Uniunii Europene, nr.99/93/CE din 13.12.1999, privind cadrul comunitar pentru
semnăturile electronice //
Official Journal.
–
2000.
–
N
o

L013
.
–
P.0012
–
0020.

70.

Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate (adoptat
ă
la New York la
15.11.2000, în vigoare pentru Republica Moldova din 16.10.2005) // Tratate internaționale la
care Republica Moldova este parte. Vol.35.
–
Chișinău: M
oldpres, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2006, p.333
–
335.

71.

Rezoluția Adunării Generale a ONU, nr.56/80 din 12.12.2001, prin care se aprobă Legea
–
model UNCITRAL privind semnăturile electronice //
UNCITRAL. United Nations
Commission for International
Trade Law //
www.uncitral.org/stable/res5680
–
e.pdf

72.

Convenția CSI privind asistența juridică și raporturile juridice în materie civilă, familială și
penală (semnată la 22.01.1993, în vigoare pen
tru Republica Moldova din 26.03.1996) // Tratate
internaționale la care Republica Moldova este parte. Vol.16.
–
Chișinău: Moldpres, Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1999, p.262
–
264.

73.

Convenția privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea și co
nfiscarea veniturilor provenite
din activi
ta
tea infracțională / Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
–
2002.
–
Nr.43
–
45.

Hotărârile Plenului Curții Supreme de Justiție, practica judiciară,

practica de urmărire penală

74.

Hotărârea Plenului Curții Sup
reme de Justiție a Republicii Moldova, nr.23 din 10.07.1997
,

„Cu privire la practica aplicării legislației penale și administrative pentru protecția consuma
to
–
rului” //
Culegere de hotărâri ale Plenului Curții Supreme de Justiție (mai 1974
–
iulie 2002).
–

Chișinău, 2002, p.334
–
339.

75.

Hotărâr
ea
Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, nr.40 din 27.12.1999
,

„Privind practica aplicării de către instanțele de jude
cată a dispozițiilor legale referitoare la

210

confiscarea averii” // Culegere de hotă
râri ale Plenului Curții Supreme de Justiție (mai 1974
–
iulie 2002).
–
Chișinău, 2002, p.283
–
287.

76.

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție, nr.23 din 28.06.2004
,
„Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor” // Bul
etinul Curții Supreme de
Justiție a Republicii Moldova.
–
2004.
–
Nr.8
.
–

P
.5
–
11.

77.

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție Nr.37 din 22.11.2004 „Cu privire la practica
aplicării legislației în cauzele despre traficul de ființe umane și traficul de cop
ii” // Buletinul
Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova.
–
2005.
–
Nr.8
.
–

P
.4
–
6.

78.

Постановление Пленума Верховного Суда СССР от 11 июля 1972 г., №4 «О судебной
практике по делам о хищениях государственного и общественного имущества» //
Социалистич
еская законность.
–
1972.
–
№10
.
–

C
.4
–
8.

79.

Decizia Colegiului penal al Curții de Apel nr.1r
–
504/99 din 1.09.1999 // Curtea de Apel.
Culegere de practică judiciară (aprilie 1999
–
mai 2000).
–
Chișinău, 2000, p.189
–
191.

80.

Decizia Colegiului penal al Curții Supre
me de Justiție a Republicii Moldova nr.1ca
–
122/2000
din 26.09.2000 // Moldlex

81.

Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1ca
–
134/2001
din 06.11.2001// Moldlex

82.

Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție nr.1ca
–
66/2002 din 9.04.2002 // Moldlex

83.

Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție
n
r.1ca
–
91/03 // Barbăneagră A., Berliba
V.,
Gurschi C. și alții. Codul penal comentat și adnotat.
–
Chișinău: Cartier, 2005, p.399.

84.

Decizia Colegiului penal al Curții
Supreme de Justiție nr.1re
–
107/04 // Barbăneagră A., Berliba
V.,
Gurschi C. și alții. Codul penal comentat și adnotat.
–
Chișinău: Cartier, 2005, p.581.

85.

Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție nr.1re
–
45/04 // Barbăneagră A., Berliba
V.,
Gurs
chi C. și alții. Codul penal comentat și adnotat.
–
Chișinău: Cartier, 2005, p.576.

86.

Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1ra
–
323/2004
din 1.06.2004 // Moldlex

87.

Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție
a Republicii Moldova nr.1ra
–
13/2005
din 1.02.2005 // Moldlex

88.

Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1ra
–
302/2005
din 18.05.2005 // Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova.
–
2005.
–
Nr.7
.
–

P
.12.

89.

De
cizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.1ra
–
11/2007
din 23.01.2007 // Moldlex

211

90.

Informație cu privire la rezultatele generalizării practicii judiciare pe cauzele cu privire la
traficul de ființe umane, traficul de copii,
scoaterea ilegală a copiilor din țară și proxenetism //
Buletinul Curții Supreme de Justiție a Repub
licii Moldova.
–
2006.
–
Nr.5
.
–

P
.15
–
18.

91.

Curtea de Casație, II, nr.48/1901 // Papadopolu M.I. Codul penal adnotat.
–
București: Editura
Națională, 1930, p
.106.

92.

Curtea de Casație, II, nr.1030/1907 // Papadopolu M.I. Codul penal adnotat.
–
București:
Editura Națională, 1930, p.106.

93.

Curtea de Casație, secțiile unite, nr.10/1910 // Cur
ierul Judiciar.
–
1910.
–
Nr.49.
–

P
.51.

94.

Curtea de Casație, II, nr.1760/1910
// Curierul Judiciar.
–
1910.
–
Nr.65
.
–

P
.15.

95.

Curtea de Apel I București, decizia nr.94/921 // Curierul Judiciar.
–
1921.
–
Nr.19
.
–

P
.300.

96.

Curtea de Casație, II, nr.4650/1926 // Jurisprudența Generală.
–
1927.
–
Nr.832
.
–

P
.528.

97.

Curtea de Casație, II, n
r.1659/1929 // Jurisprudența Generală.
–
1929.
–
Nr.974
.
–

P
.719.

98.

Curtea de Casație, II, nr.1997/1933 // Rătescu C.G., Ionescu
–
Dolj I., Periețeanu I.Gh. și alții.
Codul penal adnotat. Vol.II. Partea Specială, I. Art.184
–
442. București: Soces, 1937, p.592.

99.

Tribunalul Ialomița, I, nr.1205/1927 // Jurisprudența Generală.
–
1927.
–
Nr.1653
.
–

P
.1034.

100.

Tribunalul Suprem, Colegiul penal, decizia nr.112/1962 // Justiția Nouă.
–
1963.
–
Nr.1
.
–

P
.169.

101.

Tribunalul regional Crișana, decizia penală nr.525/1965 // Revist
a română de drept.
–
1966.
–

Nr.3
.
–

P
.137.

102.

Tribunalul Suprem, sentința penală nr.872/1970 // Vasiliu T. și alții. Codul penal comentat și
adnotat. Partea Spe
cială. Vol.II.
–
București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1977,
p.204.

103.

Tribunalul Suprem,
secția penală, decizia nr.6571/1970 // Culegere de decizii ale
Tribunalului Suprem.
–
București, 1970, p.423.

104.

Tribunalul județean Constanța, sentința penală nr.104/1975 // Papadopol V. Confis
carea
specială în practica judiciară // Revista română de drept
.
–
1983.
–
Nr.5.
–
P.32
–
39.

105.

Tribunalul județean Sălaj, sentința penală nr.4/1976 // Papadopol V. Confis
carea specială în
practica judiciară // Revista română de drept.
–
1983.
–
Nr.5.
–
P.32
–
39.

106.

Judecătoria Constanța, sentința penală nr.97/1978 // Papado
pol V. Confis
carea specială în
practica judiciară // Revista română de drept.
–
1983.
–
Nr.5.
–
P.32
–
39.

107.

Tribunalul municipal București, sentința penală nr.298/1983 // Papadopol V., Daneș Șt.
Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe
anii 1981
–
1985.
–
București:
Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p.158.

212

108.

Tribunalul Suprem,
s
ecția penală, decizia nr.610/1987 //Revista Română de Drept.
–
1989.
–

Nr.5
.
–

P
.31.

109.

Tribunalul județean Constanța, decizia penală nr.325/1992 // Crișu Șt.
, Crișu E.
–
D. Codul
penal adnotat cu practică judiciară (1989
–
1999).
–
Curtea de Argeș: Argessis Print, 1999,
p.678.

110.

Curtea Supremă de Justiție a României, secția penală, decizia nr.1227 din 19.05.1997 //

Crișu Șt., Crișu E.
–
D. Codul penal adnotat cu prac
tică judiciară (1989
–
1999).
–
Curtea de
Argeș: Argessis, 1999, p.679.

111.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, decizia nr.992 din 19.02.2004 //
www.iccj.ro/cautare.php?id=14679

112.

Înaltă Curt
e de Casație și Justiție, secția penală, decizia nr.5418 din 22.10.2004 //
www.scj.ro/SP%20rezumate%202004/SP%2054418%202004.htm

113.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penal
ă, decizia
n
r.5049 din 6.09.2006 //
www.scj.ro/SP%20rezumate%202006/SP%20r%205049%202006.htm

114.

Cour de Cassation Criminel, France, 18.04.1907 // Papadopolu M.I. Codul penal adnotat.
–

București: Editura Națională, 1930, p.106.

115.

Cassazione Penale Italiano, 192
4 // Papadopolu M.I. Codul penal adnotat.
–
București:
Editura Națională, 1930, p.106
–
107.

116.

Определение Судебной Коллегии Верховного Суда Российской Федерации по делу И.
// Бюллетень Верховного Суда Российской Федерации.
–
1965.
–
№10.
–

C
.9.

117.

При совершении
грабежа в крупном размере, повлекшего причинение гражданину зна
чи
–
те
льного ущерба, действия виновного квалифицируются только по признаку гра
бежа в
крупном размере. Свидетельство о ре
гис
трации транспортного средства, похи
щен
ного
у гражданина, надзорн
ой судебной инстанцией признано важ
ным личным до
ку
ментом
применительно к ч.2 ст.325 УК РФ (Извлечение) //
www.vsrf.ru/print_page.php?id=1828

118.

Нарушение кассационной инстанцией требований ст.351 У
ПК РСФСР обоснованно
признано существенным, влекущим отмену кассационного определения (Извлечение)
//
www.vsrf.ru/print_page.php?id=2156

119.

Подделка статистических карточек не образует состава преступ
ления, предусмот
рен
–
ного ст.292 УК Российской Федерации // Бюллетень Верховного Суда Российской
Федерации.
–
2003.
–
№5.
–
C.15
–
16.

120.

Покушение на незаконное перемещение в крупных размерах товаров через
таможенную границу обоснованно квалифицировано судом п
о ст.15 и ч.1 ст.169 УК
РСФСР (Извлечение) // www.vsrf.ru/print_page.php?id=3479

213

121.

Пособничество в уклонении от уплаты таможенных платежей в крупном размере
необоснованно квалифицировано как покушение на нарушение таможенного законо
–
дательства Российской Фед
ерации (Извлечение) //
www.vsrf.ru/print_page.php?id=3572

122.

Постановление Президиума Московского городского суда от 12 августа 2004 г.
(Извлечение) //
www.vsrf.ru/print_page.php?id=2735

123.

Судова практика по розгляду кримiнальних справ та справ про адмiнiстративнi право
–
нарушення, вчиненi на кордонi з Республiкою Молдова //
www.scourt.gov.ua

Monografii,
manuale, studii de specialitate

124.

Alexandrescu I. Persoană, personalitate, personaj.
–
Iași: Junimea, 1988.

125.

Antoniu G. Vinovăția penală.
–
București: Editura Academiei, 1995.

126.

Antoniu G., Mitrache C., Stănoiu R. și alții. Noul Cod penal comentat. Vol.I.
–
Bu
curești:
ALL Beck, 2006.

127.

Băieșu A., B
a
ieș S., Buruiană O. și alții. Codul civil al Republicii Moldova. Comentariu.
Vol.I.
–
Chișinău: Tipografia Centrală, 2006.

128.

Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. și alții. Codul penal comentat și adnotat.
–
Chișinău:
C
artier, 2005.

129.

Beleiu Gh. Drept civil român.
–
București: Șansa, 1994.

130.

Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială.
–
Chișinău: Tipografia Centrală, 2004.

131.

Borodac A., Bujor V., Brînză S. și alții. Drept penal. Partea Generală.
–
Chișinău: Știința,
199
4.

132.

Boroi A. Drept penal. Partea Generală.
–
București: ALL Beck, 1999.

133.

Boroi A., Gorunescu M., Popescu M. Dicționar de drept penal.
–
București: ALL Beck,
2004.

134.

Botnaru S., Șavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală.
–
Chișinău: Cartier,
200
5.

135.

Brînză S. Obiectul infracțiunilor contra patrimoniului.
–
Chișinău: Tipografia Centrală, 2005.

136.

Brînză S. Ulianovschi X., Stati V. și alții. Drept penal. Partea Specială.
–
Chișinău: Cartier,
2005.

137.

Bulai C. Manual de drept penal. Partea Generală.
–
Bucur
ești: ALL, 1997.

138.

Burac V. Drept bancar.
–
Chișinău, 2001.

139.

Ciobanu V.M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Vol.II.
–
București: Național,
1999.

214

140.

Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu / Sub red. lui A.Barbăneagră.
–
Chișinău:
Art, 2003.

141.

C
orodeanu N. Curs de drept roman.
–
București, 1937
–
1938.

142.

Cotelnic T., Ețcu I., Lungu L. Dicționar juridic rus
–
român.
–
Chișinău: Litera, 2001.

143.

Dabin J. Théorie générale du droit.
–
Bruxelles, 1953.

144.

Desportes F., Le Guenehec Fr. Le nouveau droit penal. Vol.
I.
–
Paris: Economica, 1998.

145.

Dicționar de sinonime / Sub red. lui L.Seche, M.Seche, I.Preda.
–
București: Vox, 2000.

146.

Dicționarul explicativ al limbii române / Sub red. lui I.Coteanu, L.Seche, M.Seche.
–

București: Univers enciclopedic, 1998.

147.

Dobrinoiu V.,
Pascu I., Molnar I. și alții. Drept penal. Partea Generală.
–
București: Europa
Nova, 1999.

148.

Dongoroz V. Drept penal.
–
București, 1939.

149.

Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. și alții. Infracțiuni contra avutului obștesc.
–
București:
Editura Academiei, 1963.

150.

Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. și alții. Explicații teoretice ale Codului penal român.
Partea Generală. Vol.II.
–
București: Editura Academiei, 1970.

151.

Dongoroz V. și alții. Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea Specială. Vol.III.
–

Bucureș
ti: Editura Academiei, 1971.

152.

Dongoroz V. și alții. Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea Specială. Vol.IV.
–

București: Editura Academiei, 1972.

153.

Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. și alții. Explicații teoretice ale Codului penal român.
Partea
Specială. Vol.IV.
–
București: Editura Academiei, 1972.

154.

Dongoroz V., Kahane S., Oancea I. și alții. Explicații teoretice ale Codului penal român.
Vol.IV. Partea Specială.
–
București: Editura Academiei, 2003.

155.

Frățilă A., Pășescu Gh. Expertiza criminalisti
că a semnăturii.
–
București: Național, 1997.

156.

Garraud R. Traite théorétique et pratique du droit pénal français. Vol.IV.
–
Paris: Sirey,
1913.

157.

Giffard A.E., Villers R. Droit romain et ancien droit français.
–
Paris, 1958.

158.

Gomien D. Introducere în Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.
–
București: ALL
Beck, 1993.

159.

Grama M. Participanții la infracțiune și particularitățile răspunderii lor.
–
Chișinău: CEP
USM, 2003.

160.

Hamangiu C. Codul general al României. Legi uzuale, vol.I. Codul penal.
–
București, 1914.

161.

Hamangiu C. Codul general al României. Legi uzuale, vol.VIII.
–
București, 1914.

215

162.

Hartmann N. Ethik.
–
Berlin
–
Leipzig, 1935.

163.

Hotca M.A. Codul penal. Comentarii și explicații.
–
București: C.H. Beck, 2007.

164.

Jescheck H.H. Lehrbuch das Stafrecht. Allgemeiner Te
il.
–
Berlin, 1988.

165.

Lazăr V. Infracțiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală.
–
București: Lumina Lex,
2002.

166.

Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea Specială.
–
București: Șansa, 1999.

167.

Mateuț Gh., Mihăilă A. Logica juridică.
–
București:
Lumina Lex, 1998.

168.

Mitrache C. Drept penal român. Partea Generală.
–
București: Șansa, 1999.

169.

Moraru V. Confiscarea specială în dreptul penal.
–
Chișinău, 2001.

170.

Nistoreanu Gh., Boroi A., Molnar I. și alții. Drept penal. Partea Specială.
–
București: Europa
N
ova, 1999.

171.

Nistoreanu Gh., Boroi A. Drept penal. Partea Specială.
–
București: ALL Beck, 2002.

172.

Oancea I. Drept penal. Partea Generală.
–
București: Editura Didactică și Pedagogică, 1965.

173.

Otto H. Grundkurs. Strafrecht.
–
Berlin, 1982.

174.

Papadop
o
lu M.I. Codul
penal adnotat.
–
București: Editura Națională, 1930.

175.

Patriciu V.V și alții. Internetul și dreptul.
–
București: ALL Beck, 1999.

176.

Pop O. Falsul material în înscrisuri oficiale și falsul intelectual.
–
Timișoara: Mirton, 2003.

177.

Rădulescu O., Rădulescu P.I. Fal
sul intelectual. Reglementare legală, doctrină, practică
judecătorească.
–
București: Continent XXI, 1999.

178.

Rătescu C.G., Ionescu
–
Dolj I., Periețeanu I.Gh. și alții. Codul penal adnotat. Vol.II. Partea
Specială, I. Art.184
–
442.
–
București: Socec, 1937.

179.

Tăn
ăsescu I. Curs de drept penal general.
–
București: INI, 1997.

180.

Tanoviceanu I. Tratat de drept și procedură penală. Vol.I.
–
București: Curierul Judiciar,
1924.

181.

Toader T. Drept penal. Partea Specială.
–
București: ALL Beck, 2002.

182.

Ungureanu A. Drept penal ro
mân. Partea Generală.
–
București: Lumina LEX, 1995.

183.

Ungureanu A., Ciopraga A. Dispoziții penale din legi speciale române. Vol.V.
–
București:
Lumina Lex, 1996.

184.

Vasiliu T și alții. Codul penal comentat și adnotat. Partea Specială. Vol.II.
–
București:
Edit
ura Științifică și Enciclopedică, 1977.

185.

Vasiliu T., Pavel D., Antoniu G. și alții. Codul penal comentat și adnotat. Vol.III. Partea
Specială.
–
București: Editura Acade
miei, 1971.

186.

Zlătescu V.D. Introducere în legis
tica
formală (tehnica legislativă).
–
Buc
urești: Oscar print,
1996.

216

187.

Zlătescu V.D. Mari sisteme de drept în lumea contemporană.
–
București: DE
–
CAR,
Complex, 1992.

188.

Wessels J. Strafrecht. Allgemeiner Teil.
–
He
i
delberg, 1995.

189.

Алауов Е.О. Борьба с хищениями собственности путем подлога документов.
–

Алматы: Жетi
–
Жаргы, 1995.

190.

Алексеев С.С. Общая теория права. Вып.II.
–
Свердловск, 1964.

191.

Алиев З.Т. Ошибка как особое обстоятельство оценки поведения субъекта преступ
ле
–
ния и ее уголовно
–
правовое значение: Автореферат диссертации на соискание ученой
степен
и кандидата юридических наук.
–
Москва, 2007.

192.

Алиева М.А. Уголовно
–
правовая борьба с подделкой документов: Автореферат диссер
–
та
ции на соискание ученой степени кандидата юридических наук.
–
Баку, 1973.

193.

Арендаренко А.В., Афанасьев Н.Н., Батюкова В.Е. и др.
Комментарий к Уголовному
кодексу Российской Федерации.
–
Москва: Проспект, 1997.

194.

Астапкина С.М., Максимов С.В. Криминальные расчеты: уголовно
–
правовая охрана
инвестиций.
–
Москва, 1995.

195.

Безверхов А.Г. Имущественные преступления: Автореферат диссертации на
соискание
ученой степени доктора юридических наук.
–
Ижевск, 2002.

196.

Бикмурзин М.П. Предмет преступления: теоретико
–
правовой анализ: Диссертация на
соискание ученой сте
пени кандидата юридических наук.
–
Уфа, 2005.

197.

Бойцов А.И. Преступления против собственно
сти.
–
Сан
к
т
–
Петербург: Юридический
центр Пресс, 2002.

198.

Борзенков Г.Н. Ответственность за мошенничество.
–
Москва: Юридическая литера
–
тура, 1971.

199.

Брагинский М.И., Витрянский В.В. Договорное право: Общие положения.
–
Москва:
Статут, 2000.

200.

Будатаров С.М. Полу
чение взятки: уголовно
–
правовая характеристика: Автореферат
диссертации на со
иска
ние ученой степени кандидата юридических наук.
–
Томск,
2004.

201.

Букалерова Л.А. Информационные преступления в сфере государственного и муници
–
паль
ного управления: законотворч
еские и правоприменительные проблемы // Авторе
–
фе
рат диссертации на соискание ученой степени доктора юридических наук.
–
Москва,
2006.

202.

Волженкин Б.В. Служебные преступления: комментарий законодательства и судебной
практики.
–
Санкт
–
Петербург: Юридический
центр Пресс, 2005.

217

203.

Воробьев Г.Г. Документ: информационный анализ.
–
Москва, 1973.

204.

Гаухман Л.Д. Квалификация преступлений: закон, теория, практика.
–
Москва:
ЮрИнфоР, 2001.

205.

Гельфанд И.А. Хозяйственные и должностные преступления в сельском хозяйстве.
–

Киев,
1970.

206.

Герцензон А.А. Уголовное право. Часть Общая.
–
Москва: РИО ВЮА, 1948.

207.

Герцензон А.А., Грингауз Ш.С., Дурманов Н.Д. История советского уголовного права.
–
Москва: Юриздат, 1948.

208.

Глистин В.К. Проблема уголовно
–
правовой охраны общественных отношений (о
бъект
и квалификация пре
ступлений).
–
Ленинград: Издательство ЛГУ, 1979.

209.

Гражданский кодекс Российской Федерации. Часть первая и вторая.
–
Москва: Спарк,
1996.

210.

Гражданское право / Под ред. А.П. Сергеева, Ю.К. Толстого.
–
Москва, 1997.

211.

Грибов А.Ю. Ошибки з
аконодательства: сущность и правовой режим денег и ценных
бумаг.
–
Москва, 2000.

212.

Гуров В.И. Орудия и средства совершения преступления в советском уголовном праве.
–
Свердловск, 1983.

213.

Денисова А.С. Уголовно
–
пра
во
вое значение орудий и средств совершения пр
еступ
ле
–
ния.
–
Оренбург: Газпромсервис, Газпромпечать, 2005.

214.

Документалистика
–
69. Материалы Первого всесоюзного симпозиума по документа
лис
–
тике. Т.1.
–
Вильнюс, 1970.

215.

Жижиленко А.А. Подлог документов.
–
Санкт
–
Петербург, 1900.

216.

Журавлева Г.В. Уголовная отв
етственность за служебный подлог: Автореферат дис
–
сер
тации на соискание ученой степени кандидата юридических наук.
–
Москва, 2007.

217.

Здравомыслов Б.В. Должностные преступления.
–
Москва, 1975.

218.

Зиновьева Н.Б. Документоведение.
–
Москва: Профиздат, 2001.

219.

Инфо
рмационное право / Под ред. Б.Н. Топорнина.
–
Санкт
–
Петербург, 2001.

220.

Калешина О.И. Поддельный документ как предмет и средство совершения преступ
ле
–
ния: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических
наук.
–
Краснодар, 2006.

221.

Калм
ыков Д.А. Информационная безопасность: понятие, место в системе уголов
ного
законодательства Российской Федерации, проблемы правовой охраны: Автореферат
дис
–
сертации на соискание ученой степени кандидата юридических наук.
–
Казань, 2005.

222.

Капинус О.С. Убийс
тва: мотивы и цели.
–
Москва: ИМПЭ
–
ПАБЛИШ, 2004.

218

223.

Квициния А.К. Взяточничество и борьба с ним.
–
Сухуми: Алашара, 1980.

224.

Клепицкий И.А. Объект и система имущественных преступлений в связи с реформой
уголовного законодательства Рос
с
ии: Диссертация на соискани
е ученой степени
кандидата юридических наук.
–
Москва, 1995.

225.

Коваленко Е.Г. Расследование преступлений, совершенных в сфере экономической
деятельности с использованием подлога документов: Автореферат диссертации на
соискание ученой степени кандидата юридич
еских наук.
–
Владивосток, 2007.

226.

Кодика криминалъ.
–
Jessy: Tiпографia Албинеi, 1838.

227.

Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под ред. А.В. Наумова.
–
Москва: Юристъ, 1997.

228.

Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под общ. ре
д. Ю.И. Ску
–
ра
това и В.М. Лебедева.
–
Москва: Норма
–
Инфра·М, 1998.

229.

Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под общ. ред.

В.В. Мозякова.
–
Москва: Экзамен, 2005.

230.

Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под общ. ред.

В.М. Л
ебедева.
–
Москва: Норма, 2005.

231.

Комментарий к Уголовному кодексу Российской Федерации / Под общ. ред.

В.М. Лебедева.
–
Москва: Норма, 2007.

232.

Корецкий А.Д. Теоретико
–
правовые основы учения о договоре.
–
Санкт
–
Петербург:
Юридический центр Пресс, 2001.

233.

Коржан
ский Н.И. Объект и предмет уголовно
–
правовой охраны.
–
Москва: Академия
МВД, 1980.

234.

Кригер Г.А. Квалификация хищений социалистического имущества.
–
Москва, 1974.

235.

Кругликов Л.Л. Способ совершения преступления: Диссертация на соискание ученой
степени кандидат
а юридических наук.
–
Свердловск, 1971.

236.

Кудрявцев В.Н. Общая теория квалификации преступлений.
–
Москва: Юридическая
литература, 1972.

237.

Кудрявцев В.Н. Объективная сторона преступления.
–
Москва: Юридическая литера
–
тура, 1983.

238.

Кудрявцев В.Н. Общая теория ква
лификации преступлений.
–
Москва: Юристъ, 2001.

239.

Кузнецов А.В. Ответственность за подлог документов.
–
Москва, 1959.

240.

Кузнецов И.В. Понятие и виды предметов преступлений в уголовном праве России:
Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата
юридических наук.
–
Челябинск, 2007.

219

241.

Кузнецова Т.В., Лосев В.И. Управленческая документация.
–
Москва: Экономика,
1985.

242.

Курс советского уголовного права. Часть Общая. Том I / Под ред. Н.А. Беляева,

М.Д. Шаргородского.
–
Ленинград: Издательство Ленинградск
ого университета, 1968.

243.

Курс уголовного права. Часть Общая. Том 1: Учение о преступлении / Под ред.

Н.Ф. Кузнецовой и И.М. Тяжковой.
–
Москва: Зерцало, 1999.

244.

Лохвицкий А. Уголовное право. Курс.
–
Санкт
–
Петербург, 1871.

245.

Малинин В.Б., Парфенов А.Ф., Объекти
вная сторона преступления.
–
Санкт
–
Петербург: Издательство Юридического института, 2004.

246.

Матышевский П.С. Уголовно
–
правовая охрана социалистической собственности в
Украинской ССР.
–
Киев, 1972.

247.

Медведев И.Г. Письменные доказательства в частном праве России
и Франции.
–

Санкт
–
Петербург: Юриди
чес
кий центр Пресс, 2004.

248.

Мейер Д.И. Русское гражданское право. Часть 2.
–
Москва: Статут, 1997.

249.

Михайлов Н.Ф. Способ совершения преступления и его уголовно
–
правовое значение:
Автореферат диссертации на соискание учено
й степени кандидата юридических наук.
–
Москва, 2007.

250.

Научно
–
практический комментарий к Уголовному кодексу Республики Беларусь / Под
общ. ред. А.В. Баркова и В.М. Хомича.
–
Минск: ГИУСТ БГУ, 2007.

251.

Никифоров Б.С. Объект преступления по советскому уголовному
праву.
–
Москва:
Госюриздат, 1960.

252.

Новое Уголовное уложение, высочайше утвержденное 22 марта 1903 года.
–
Санкт
–
Петербург: Издательство Я.М. Канторовича, 1903.

253.

Новоселов Г.П. Учение об объекте преступления. Методологичесие аспекты.
–

Москва: Норма, 2001.

254.

Оспинников А.Ф. Ответственность за взяточничество по советскому уголовному
праву: Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук.
–

Москва, 1973.

255.

Панов Н.Н. Квалификация преступлений, совершенных путем обмана.
–
Харьков,
1980.

256.

Панько К.
К. Фикции в уголовном праве и правоприменении.
–
Воронеж, 1998.

257.

Пикуров Н.И., Букалерова Л.А. Подлог и другие преступные посягательства на офи
–
циаль
ный документооборот.
–
Волгоград, 2001.

220

258.

Пинхасов
В
.И. Проблемы борьбы с подлогом документов: Автореферат ди
ссертации
на соискание ученой степени доктора юридических наук.
–
Москва, 1970.

259.

Пинхасов В.И. Защита документов по советскому праву.
–
Ташкент, 1976.

260.

Пионтковский А.А. Советское уголовное право. Том 2.
–
Москва, 1928.

261.

Пионтковский А.А. Учение о преступлен
ии по советскому уголовному праву.
–

Москва: Юридическая лите
ратура, 1961.

262.

Познышев С.В. Особенная часть русского уголовного права.
–
Москва, 1912.

263.

Поленов Г.Ф. Ответственность за преступ
ления против порядка управления.
–
Москва,
1966.

264.

Поленов Г.Ф. Ответ
ственность за хищение, подделку документов и их исполь
зо
вание.
–
Москва, 1980.

265.

Пономарева Н.П. Уголовно
–
правовое значение способа совершения преступления:
Авто
реферат диссертации на соискание ученой степени кан
дидата юридических наук.
–
Москва, 1972.

266.

П
остников В.С. Уголовная ответственность за подделку, изготовление, сбыт и исполь
–
зование подложных документов, штампов, печатей, бланков: Автореферат диссерта
–
ции на соискание ученой степени кандидата юридических наук.
–
Москва, 1990.

267.

Правовое обеспечение
безопасности информации в Российской Федерации / Под ред.
Фатьянова А.А.
–
Москва: Юрист, 2001.

268.

Пудовкин А.А. Уголовно
–
правовые и криминологические особенности мошен
ничест
–
ва: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридических
наук.

–
Санкт
–
Петербург, 2007.

269.

Рарог А.И. Квалификация преступлений по субьективным признакам.
–
Санкт
–
Петер
–
бург: Юридический центр Пресс, 2003.

270.

Романцов В.А. Уголовная ответственность за причинение имущественного ущерба пу
–
тем обмана или зло
упо
требления до
верием (уголовно
–
правовые вопросы): Диссерта
–
ция на соискание ученой степени кандидата юридических наук.
–
Санкт
–
Петербург,
1997.

271.

Российское законодательство X
–
XX веков. Том 6 / Под общ. ред. О.И. Чистякова.
–

Москва: Юридическая литература, 1994.

272.

Российск
ое уголовное право. Курс лекций. Том I. Преступление / Под ред. А.И. Коро
–
беева.
–
Владивосток: Издательство Дальневосточного университета, 1999.

273.

Российское уголовное право. Особенная Часть / Под ред. В.Н. Кудрявцева и

А.В. Наумова.
–
Москва: Юристъ, 1997
.

221

274.

Российское уголовное право. Общая Часть / Под ред. В.С. Комиссарова.
–
Санкт
–
Петербург: Питер, 2005.

275.

Сахаров В.И. Средства и орудия совершения преступления и их уголовно
–
правовое
значение.
–
Москва: МЮИ МВД России, 1996.

276.

Семилетов С.И. Документы и докуме
нтооборот как объект правового регулирования:
Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата юридичесикх наук.
–
Москва, 2003.

277.

Сергеева Т.Л. Уголовно
–
правовая охрана собственности.
–
Москва, 1954.

278.

Соборное уложение 1649 года // Российское за
конодательство X
–
XX веков. Том 3 /
Под общ. ред. О.И. Чистякова.
–
Москва: Юридическая литература, 1985.

279.

Софроненко К.А. Соборное Уложение 1649 года
–
кодекс русского феодально
го права.
–
Москва, 1958
.

280.

Спиридонова О.Е. Символ как предмет преступления: Авто
реферат диссертации на
соискание ученой степени кандидата юридических наук.
–
Казань, 2002.

281.

Сырков С.М. Орудия преступления: Диссертация на соискание ученой степени канди
–
дата юридических наук.
–
Ленинград, 1973.

282.

Шаталов А., Ваксян А. Фальсификация, поддел
ка, подлог.
–
Москва, 1999.

283.

Таганцев Н.С. Русское уголовное право. Часть Общая
.
Том 1.
–
Санкт
–
Петербург, 1902.

284.

Таций В.Я. Объект и предмет преступления в советском уголовном праве.
–
Харьков:
Высшая школа, 1988.

285.

Теория права и государства / Под ред. В.В.
Лазарева.
–
Москва:

Право и закон, 1996.

286.

Ткачев А.В. Правовой статус компьютерных документов: основные характеристики.
–

Москва, 2000.

287.

Тихомиров М.Ю. Юридическая энциклопедия.
–
Москва, 1995.

288.

Турышев А.А. Информация как признак составов преступлений в сфер
е экономи
че
–
ской дея
тельности: Автореферат диссертации на соискание ученой степени кандидата
юридических наук.
–
Омск, 2006.

289.

Уголовное законодательство Норвегии / Под ред. Ю.В. Голика.
–
Санкт
–
Петербург:
Юриди
ческий центр Пресс, 2003.

290.

Уголовное право. Ч
асть Особенная / Под ред. И.Т. Голякова, З.А. Вышинской,

Н.Д. Дурманова, М.М. Исаева.
–
Москва: Юриздат, 1943.

291.

Уголовное право. Часть Общая.
–
Москва: МГУ, 1993.

292.

Уголовное право. Особенная
Часть
/ Под ред. А.И.

Рарога.
–
Москва: ИМПЭ, 1998.

293.

Уголовное прав
о. Часть Особенная / Под ред. В.Н. Петрашева.
–
Москва, 1999.

222

294.

Уголовное право. Часть Особенная / Под ред. И.Я. Козаченко, З.А. Незна
мовой,

Г.П. Новоселова.
–
Москва: Норма
–
Инфра·М, 1998.

295.

Уголовное право. Особенная Часть / Под ред. Н.И. Ветрова и Ю.И. Ляп
унова.
–

Москва: Новый Юрист, 1998.

296.

Уголовное право. Общая Часть / Под ред. И.Я. К
о
заченко, З.А. Незнамовой.
–
Москва:
Норма
–
Инфра·М, 2000.

297.

Уголовное право. Особенная Часть / Под общ. ред. Л.Д. Гаухмана и С.В. Максимова.
–

Москва: Эксмо, 2005.

298.

Уголовное пр
аво зарубежных стран. Особенная часть / Под ред. И.Д. Козочкина.
–

Москва: Камерон, 2004.

299.

Уголовное право России. Особенная Часть / Под ред. Л.Л. Кругликова.
–
Москва, 1999.

300.

Уголовное право России. Том 2. Часть Особенная / Под ред. А.Н. Игнатова, Ю.А. Кра
–
сикова.
–
Москва, 1999.

301.

Уголовное право Российской Федерации. Общая Часть / Под ред. А.И. Р
а
рога.
–

Москва: Юристъ, 2004.

302.

Уголовное право Российской Федерации. Особенная Часть / Под ред. Б.В. Здраво
–
мыслова.
–
Москва: Юристъ, 1999.

303.

Уголовное право Российск
ой Федерации. Часть Особенная.
–
Москва: Юристь, 1999.

304.

Уголовно
–
процессуальное право Российской Федерации / Под ред. П.А. Лупинской.
–

Москва, 2001.

305.

Уголовный кодекс Австралии / Под ред. И.Д. Коз
о
чкина, Е.Н. Трикоза.
–
Санкт
–
Петербург: Юридический центр Пр
есс, 2002.

306.

Уголовный кодекс Аргентины / Под ред. Ю.В. Голика.
–
Санкт
–
Петербург: Юриди
–
ческий центр Пресс, 2003.

307.

Уголовный кодекс Бельгии / Под ред. Г.И. Мачковского.
–
Санкт
–
Петербург:
Юридический центр Пресс, 2002.

308.

Уголовный кодекс Голландии / Под ред.

Б
.В. Волженкина.
–
Санкт
–
Петербург:
Юридический центр Пресс, 2001.

309.

Уголовный кодекс Дании / Под ред. С.С. Беляева.
–
Санкт
–
Петербург: Юридический
центр Пресс, 2001.

310.

Уголовный кодекс Испании / Под ред.
Н.Ф.
Кузнецовой,
Ф.М.
Решетникова
.

–
Москва:
Зерцало, 19
98.

311.

Уголовный кодекс Латвийской Республики / Под ред. А.И. Лукашова и Э.А. Саркисо
–
вой.
–
Санкт
–
Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

223

312.

Уголовный кодекс Пенсильвании. Свод законов Пенсильвании
–
титул 18 // Соединен
–
ные Штаты Америки. Конституция и закон
одательные акты.
–
Москва, 1993.

313.

Уголовный кодекс Республики Беларусь / Под ред. Б.В. Волженкина.
–
Санкт
–
Петер
–
бург: Юридичес
кий центр Пресс, 2001.

314.

Уголовный кодекс Республики Болгария / Под ред. А.И. Лукашoва.
–
Санкт
–
Петербург: Юриди
чес
кий центр Прес
с, 2001.

315.

Уголовный кодекс Республики Польша / Под ред. Н.Ф. Кузнецовой, А.И. Лукашова,
Э.А. Саркисовой.
–
Санкт
–
Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

316.

Уголовный кодекс Республики Узбекистан / Под ред. М.Х. Рустамбаева, А.С. Якубова,
З.Х. Гулямова.
–
Сан
кт
–
Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

317.

Уголовный кодекс Российской Федерации.
–
Москва: Проспект, 1999.

318.

Уголовный кодекс Турции / Под ред. Н.Сафарова и Х.Бабаева.
–
Санкт
–
Петербург:
Юридический центр Пресс, 2003.

319.

Уголовный кодекс Украины / Под ред. В
.Я. Тация и В.В. Сташиса.
–
Санкт
–
Петербург:
Юридический центр Пресс, 2001.

320.

Уголовный кодекс Украины. Научно
–
практический комментарий / Под ред. Е.Л.
Стрель
–
цова.
–
Харьков: Одиссей, 2005.

321.

Уголовный кодекс ФРГ / Под ред. А.В. Серебренниковой.
–
Москва: Зер
цало, 2001.

322.

Уголовный кодекс Швейцарии / Под ред.
А.В.
Серебренников
ой.

–
Москва: Зерцало,

2000.

323.

Уголовный кодекс Швеции / Под ред. Н.Ф. Кузнецовой и С.С. Беляева.
–
Санкт
–
Петербург: Юридический центр Пресс, 2001.

324.

Уголовный кодекс Японии / Под ред. А.И. Ко
робеева.
–
Санкт
–
Петербург: Юриди
чес
–
кий центр Пресс, 2002.

325.

Уголовный кодекс. Текст с постатейно
–
систематизированным материалом законо
–
датель
ного и ведомственного характера.
–
Москва, 1924.

326.

Уложение о наказаниях уголовных и исправительных // Российское
законодательство
X
–
XX веков. Том 6 / Под общ. ред. О.И. Чистякова.
–
Москва: Юридическая литера
–
тура, 1985.

327.

Урсул А.Д. Природа информации.
–
Москва, 1968.

328.

Фойницкий И.Я. Курс уголовного права. Часть Особенная. Посягательства личные и
имущественные.
–
Санкт
–
Петербург, 1907.

329.

Юридический энциклопедический словарь.
–
Москва, 1984.

330.

Юшков С.В. История государства и права СССР. Часть I.
–
Москва, 1961.

224

Articole științifice

331.

Botezatu I. Escrocheria săvârșită în sfera de asigurare // Revista științifică a USM „Studi
a
Universitatis”. Seria „Științe sociale”.
–
2007.
–
Nr.3
.
–

P
.108
–
111.

332.

Brînză S. Dreptul penal al contractelor
–
o provocare pentru sistemul de drept // Analele
Științifice ale USM. Seria „Științe socioumanistice”. Vol.I.
–
Chișinău: CEP USM, 2004,
p.166
–
175.

333.

Brînză S., Stati V. Infracțiunea de organizare a migrațiunii ilegale (art.362
1
CP RM): analiză
juridico
–
penală (Partea I) // Revista Națională de Drept.
–
2007.
–
Nr.11
.

–
P
.2
–
11.

334.

Brînză S., Stati V. Infracțiunea de organizare a migrațiunii ilegale (
art.362
1
CP RM): analiz
ă

juridico
–
penală (Partea II) // Revista Națională de Drept.
–
2007.
–
Nr.12
.
–

P
.9
–
15.

335.

Coban I. Suporturile electronice de informație ca mijloc de probație în procesul civil al Re
–
pub
licii Moldova // Revista Națională de Drept.
–
2
005.
–
Nr.6.
–
P.34
–
37; Nr.7.
–
P.42
–
45.

336.

Dabu V., Cătinean S. Noua lege pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor (Legea
nr.656/2002) și Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate
// Dreptul.
–
2003.
–
Nr.6.
–
P.
24
–
32.

337.

Drăghici V. Valoarea socială și relațiile sociale // Buletinul Documentar al P.N.A./D.N.A.
–

2003.
–
Nr.4
.
–

P
.16
–
23.

338.

Gluhaia D. Democrația electronică
–
un element inedit al societății informaționale // Analele
Științifice ale USM. Seria „Științe s
ocioumanistice”. Vol.I.
–
Chișinău: CEP USM, 2006,
p.24
–
28.

339.

Lascu I. Spălarea banilor. Actualitate, realitate socială și incriminare // Dreptul.
–
2003.
–

Nr.6.
–
P.5
–
15.

340.

Moraru V. Confiscarea lucrurilor produse prin fapta prevăzută de legea penală // Revi
sta
Națională de Drept.
–
2000.
–
Nr.2.
–
P.14
–
15.

341.

Pană O. Considerații privind proba tranzacțiilor electronice // Revista
N
ațională de Drept.
–

2003.
–
Nr.6.
–
P.47
–
52.

342.

Potrivitu G. Observații în legătură cu infracțiunile de falsuri în înscrisuri // Drept
ul.
–
1998.
–

Nr.7.
–
P.110.

343.

Pozdarie A. Măsura de siguranță a confiscării speciale în dreptul comparat // Revista de drept
penal.
–
2000.
–
Nr.2.
–

P.122
–
132.

344.

Reșetnicov A. Falsificarea documentelor. Definirea noțiunii de document // Revista
Națională de
Drept.
–
2007.
–
Nr.4.
–
P.36
–
39.

225

345.

Reșetnicov A. Disocierea mijlocului de săvârșire a infracțiunii de obiectul material al infrac
–
țiunii: considerații intro
duc
tive // Revista
ș
tiințifică a USM „Studia Universitatis”. Seria
„Științe Sociale”.
–
2008.
–
Nr.
1(11).
–
P.114
–
119.

346.

Reșetnicov A. Caracteristicile noțiunii de document. Conotații juridic
o
–
penale // Revista
Națională de Drept.
–
2008.
–
Nr.1.
–
P.37
–
41.

347.

Reșetnicov A. Accepțiunea juridico
–
penală a noțiunii „document oficial” // Revista Națională
de Dre
pt.
–
2008.
–
Nr.2.
–
P.35
–
42.

348.

Reșetnicov A. Folosirea documentelor false la săvârșirea infracțiunii de escrocherie //
Revista Națională de Drept.
–
2007.
–
Nr.5.
–
P.30
–
33.

349.

Reșetnicov A. Folosirea documentului fals în calitate de mijloc de săvârșire a inf
racțiunii:
aspecte practice și teoretice // Revista Națională de Drept.
–
2007.
–
Nr.12.
–
P.27
–
33.

350.

Reșetnicov A. Identificarea soluțiilor de calificare în cazul falsificării documentelor
electronice // Revista științifică a USM „Studia Universitatis”.
–
2
007.
–
Nr.3.
–
P.103
–
107.

351.

Reșetnicov A. Informația documentară ca obiect al influențării nemijlocite infracționale //
Revista
ș
tiințifică a USM „Studia Universitatis”. Seria „Științe sociale”.
–
2007.
–
Nr.6
.
–

P
.180
–
184.

352.

Reșetnicov A. Metodele de falsific
are a documentului: studiu de drept penal // Revista
Naț
ională de Drept.
–
2008.
–
Nr.4.
–

P
.47
–
52.

353.

Reșetnicov A. Natura juridică a produsului infracțiunii // Revista științifică a USM „Studia
Universitatis”. Seria „Ș
tiințe sociale”.
–
2007.
–
Nr.6.
–

P
.18
5
–
191.

354.

Reșetnicov A. Noțiunea „document de importanță deosebită” (lit.c) alin.(2) art.361 CP RM):
reflecții și soluții // Revista Națională de Drept.
–
2008.
–
Nr.3.
–
P.45
–
50.

355.

Reșetnicov A. Obiectul material al infracțiunii și mijlocul de săvârșire a infr
acțiunii: criterii
de delimitare // Revista Națională de Drept.
–
2007.
–
Nr.6.
–
P.17
–
22.

356.

Reșetnicov A. Obiectul material al infracțiunii și obiectul imaterial al infracțiunii: necesitatea
delimitării // Revista Națională de Drept.
–
2007.
–
Nr.9.
–
P.25
–
30.

357.

Reșetnicov A. Pot oare documentele private să formeze obiectul material al infracțiunilor
prevăzute la art.332 și 361 CP RM? // Revista Institutului Național al Justiției.
–
2007.
–

Nr.1
–
3.
–
P.87
–
91.

358.

Reșetnicov A. Răspunderea pentru falsificarea docum
entelor în legislațiile penale ale unor
state din Estul Europei // Revista Națională de Drept.
–
2007.
–
Nr.11.
–
P.34
–
38.

359.

Reșetnicov A. Reglementarea răspunderii penale pentru falsificarea documentelor în legis
–
lația unor țări europene: analiză juridică c
omparativă // Revista Națională de Drept.
–
2007.
–

Nr.7.
–
P.27
–
31.

226

360.

Reșetnicov A. Unele aspecte ale reglementării răspunderii penale pentru falsificarea docu
–
men
telor pe teritoriul Repub
licii Moldova: analiza juridico
–
istorică // Revista Națională de
Dr
ept.
–
2007.
–
Nr.8.
–
P.25
–
30.

361.

Reșetnicov A. Unele repere ale evoluției reglementării răspunderii pentru infracțiunile legate
de falsificarea documentelor pe teritoriul Republicii Moldova // Revista Națională de Drept.
–
2007.
–
Nr.10.
–
P.35
–
39.

362.

Staiu I.
Infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată // Revista de drept penal.
–

2005.
–
Nr.1
.
–

P
.88
–
91.

363.

Țurcan I. Obiectul material al infracțiunii de luare de mită // Revista Națională de
Drept
.
–

2001.
–
Nr.9.
–
P.49
–
52.

364.

Zabulica D. Latura obiect
ivă a organizării migrațiunii ilegale: conținut și caracterizare //
Probleme de politică penală în domeniul prevenirii și combaterii traficului de ființe umane și
a migrațiunii ilegale. Seminar științific studențesc interuniversitar (15.11.2006).
–
Chișină
u,
2006, p.99
–
106.

365.

Агыбаева Л. Служебный подлог // Тураби.
–
1999.
–
№1
.
–
C
.93
–
95.

366.

Бачило И.Л. О праве собственности на информацию // Труды ИЗиСП.
–
1992.
–
№52.
–

Р.71
–
74.

367.

Белов В.А. Предисловие // Нерсесов Н.О. Избранные труды по представительству и
цен
ным бумагам в гражданском праве.
–
Москва, 1998
,

c
.10.

368.

Богданов В., Симонов М., Вихлянцев П. Способ подтверждения подлинности инфор
–
мации, нанесенной на бумажный носитель // Probleme teoretice
și practice ale economiei
proprietății intelectuale. Comunicări
prezen
tate la ediția IV a Conferinței internaționale
științifico
–
practice (24
–
25 noiembrie 2005).
–
Chișinău, 2006, p.108
–
110.

369.

Борзенков Г. Мошенничество и подлог // Советская юстиция.
–
1964.
–
№15
.
–
C
.19.

370.

Бриллиантов А. Ответственность за подделку, и
зготовление или сбыт поддельных
документов, штампов, печатей, бланков // Советская юстиция.
–
1982.
–
№8.
–
C
.24.

371.

Букалерова Л. Некоторые вопросы уголовно
–
правовой охраны официальной инфор
ма
–
ции // Уголовное право: стратегия развития в XXI веке: Материалы
Второй между
на
–
родной научно
–
практической конференции.
–
Москва: Велби, Проспект, 2005,
c
.77
–
79.

372.

Букалерова Л.А., Остоушко А.В. «Информационные преступления»
–
новый спец
курс
для студентов спе
циаль
ности 030501.65 «Юриспруденция» // Тенденция разви
тия
юри
–
ди
ческого образования в России / Под ред. А.К. Голиченкова.
–
Москва: Юристъ, 2006.

227

373.

Букалерова Л.А., Остроушко А.В. Некоторые вопросы квалификации преступлений с
использованием информации как предмета совершения корыстных преступлений //
Научные труд
ы РАЮН. Вып.2. Том I.
–
Москва, 2002,
c
.411.

374.

Быкодорова Л.В. Мошеннические действия, совершаемые на различных этапах дого
–
вора страхования // Вестник СевКавГТУ. Серия «Право».
–
2004.
–
№
1(6).
–
C
.22
–
32.

375.

Гамолин И.Д. Материальный и интеллектуальный подлог
документов по делам о хи
–
щениях государственного и общест
вен
ного имущества // Актуальные вопросы теории
и практики борьбы с преступностью.
–
Караганда, 1976,
c
.162.

376.

Гаджиев Н. Выявление и профилактика подлогов // Законность
.

–
1995.
–
№1.
–
C.25.

377.

Гончаро
в Д. Квалификация подделки документов // Законность.
–
2000.
–
№12
.
–
C
.12.

378.

Гричанин И., Щиголев Ю. Квалификация подделки и использования подложных
документов // Российская юстиция.
–
1997.
–
№11.
–

C
.37
–
40.

379.

Денисова А.С. Отграничение орудий и средств сове
ршения преступления от предмета
преступления // Материалы второй Международной научно
–
практической конферен
ции
«Уголовное право: стратегия развития в XXI веке».
–
Москва: Проспект, 2005,
c
.124.

380.

Денисова А.С. Отграничение орудий и средств совершения престу
пления от предмета
преступления // Уголовное право: стратегия развития в XXI веке. Материалы второй
международной научно
–
практической конференции.
–
Москва: МГЮА, 2005, c.121
–
125.

381.

Дорохов В.Я. Понятие документа в праве // Правоведение.
–
1982.
–
№2
.
–

C
.55
.

382.

Иванов Н.Г. Парадоксы уголовного законодательства // Государство и право.
–
1998.
–

№3.
–

C
.57.

383.

Калешина О.И. Как квалифицировать изготовление и последующее использование
поддельного документа // «Черные дыры» в российском законодательстве.
–
2006.
–

№3.

–
С.189
–
190.

384.

Клепицкий И.А. Документ как предмет подлога в уголовном праве // Государство и
право.
–
1998.
–
№5.
–

C
.72.

385.

Кошанов У. Орудия и средства преступления // Тураби.
–
2004.
–
№6.
–

C
.23
–
25.

386.

Кригер Г.А. К вопросу о понятии объекта преступления в с
оветском уголовном

праве // Вестник Московского университета.
–
1955.
–
№1
.
–
C
.111
–
123.

387.

Кудрявцев В.Н. К вопросу о соотношении объекта и предмета преступления //
Советское государство и право.
–
1951.
–
№8
.
–
C
.51
–
60.

388.

Кузнецов А.В. Понятие подлога докуме
нтов // Советско
е государство и право.
–
1957.
–
№10
.
–

C
.116
–
120.

228

389.

Лукьянова И.Н. Использование документов и материалов, изготовленных посредст
вом
электронной связи, в качестве средств доказывания в арбитражном процессе Россий
–
ской Федерации // Государств
о и право.
–
2000.
–
№6.
–
C.96.

390.

Лунев В.В. Проблемы преступности и борьбы с ней в России // Уголовное право
России: проблемы и перс
пективы / Под ред. С.В. Бородина и С.Г. Келиной.
–
Москва,
2004, c.6.

391.

Львова Е., Макаров А. Официальный документ как предме
т преступления // Россий
–
ская юстиция.
–
2000.
–
№10.
–
C.19.

392.

Медушевская О.М. Источниковедение на современном этапе // Советские архивы.

–

1979.
–
№2.
–

C
.5.

393.

Наумов А.В. Средства и орудия совершения преступления // Советская юстиция.
–

1986.
–
№14.
–
С.24
.

394.

Пинхасов Б.И. Уголовно
–
правовая характеристика отдельных видов подлогов доку
–
мен
тов // Проблемы судебной экспертизы, уголовного права и процесса. Вып.7.
–

Ташкент, 1968.

395.

Погребняк И.Г. Квалификация составных преступлений // Советская юстиция.
–
1970.
–

№13.

–
C.24.

396.

Просвирин Ю.Г. Информационная функция государства // Журнал российского права.
–
2002.
–
№3.
–
C.37
–
41.

397.

Рарог А., Букарелова Л. Совершенствование уголовно
–
правовой охраны не докумен
ти
–
рованной официальной информации от незаконных деяний л
и
ц,
использующих долж
–
ност
ное или служебное положение /
/ Уголовное право.
–
2004.
–
№4.
–

C
.17
–
21.

398.

Сабитова Е.Ю. Как квалифицировать подделку, изготовление и сбыт компьютерных
(электронных) доку
ментов // Вестник Челябинского университета. Серия 9. Право.
–

2
002.
–
№1.
–
C.139
–
142.

399.

Столяров Ю.Н. Документу альтернативы нет // Научные и технические библиотеки.
–

2000.
–
№3
.
–

C
.41.

400.

Стрельцов А.А. Информация как общенаучная категория // Информация как объект
исследования в естественных, технических и социальных н
ауках.
–
Москва, 2000,
c
.184.

401.

Улезько С.И. Предмет преступления, предмет общественного отношения, предмет
пре
ступного воздейст
вия // Материалы III Международной научно
–
практической
конфе
ренции «Международное и национальное уголовное законодательства: пр
об
–
лемы юридической техники».
–
Москва: ЛексЭст, 2004, p.180.

229

402.

Шалавин С.Г. О понятии «исполнительный документ» // Журнал российского права.
–

2001.
–
№2
.
–

C
.48.

403.

Шаяхметова Э.Ф. Предмет подделки, изготовления, сбыта поддельных документов,
государственных н
аград, штампов, печатей, бланков // Вестник ТИСБИ.
–
2004.
–
№1
.
–

C
.9
–
11.

404.

Шиткина И.С. Правовое регулирование деятельности коммерческих организаций
внутренними документами // Система ГАРАНТ, 2002.

405.

Щиголев Ю.В. Виды подлога документов: уголовно
–
правовой ас
пект // Правоведение.
–
2000.
–
№2
.
–
C
.198
–
207.

Surse Internet

406.

A fost stopată activitatea unei filiere impunătoare de eliberare a permiselor de conducere
(14.06.2006) //
www.cccec.gov.md

407.

CCCEC a curmat o tentativ
ă de însușire a jumătate de miliard de dolari SUA (4/26/2006) //
www.cccec.gov.md

408.

CCCEC a demascat o schemă criminală de eliberare a documentelor false de
B
AC
și studii
superioare //
www.cccec.gov.md

409.

CCCEC a descoperit cazuri de atribuire ilegală a gradelor de invaliditate //
www.cccec.gov.md

410.

Centrul pentru
Combaterea Traficului
de
Persoane
. Notă informativă privind informația
Centrului
pentru
Combaterea Traficului
de
Persoane
în perioada lunii ianuarie 2007 //
www.mai.gov.md/trafic_ro/cpctp_ian_2006/

411.

Notă informativă privind informația Centrului pentru Combaterea Traficulu
i de Persoane în
perioada lunii februarie 2007 //
www.mai.gov.md/trafic_ro/cpctp_feb_2007/

412.

Perfectarea pașaportului fals ucrainean. Notă informativă privind informația Centrului pentru
Combat
erea Traficului de Persoane în perioada lunii ianuarie 2007 //
ww.mai.gov.md/trafic_ro/cpctp_ian_2006/

413.

Procuratura Generală. Comunicat de presă //
www.procuratura.md/md/newslst/1211/1/2111/

414.

Procuratura Generală. Comunicat de presă //
www.procuratura.md/md/newslst/1211/1/1921/

415.

Procuratura Generală. Comunicat de presă //
www.procuratura.md/md/newslst/1211/1/2095/

416.

Procuratura Generală. Comunicat de presă //
www.procuratura.md/md/newslst/1211/1/2102/

417.

Procuratura Generală. Comunicat de presă //
www.procuratura.md/md/newslst/1211/1/2310/

418.

Procuratura Generală. Comunicat de presă //
www.procuratura.md/md/newslst/1211/1/2296
/

230

419.

Procuratura Generală. Comunicat de presă //
www.procuratura.md/md/newslst/1211/1/2190/

420.

Procuratura Generală. Comunicat de presă //
www.procuratura.md/md/newslst/1211/1/2366/

421.

Procuratura Generală. Comunicat de presă //
www.procuratura.md/md/newslst/1211/1/2105

422.

Procuratura Generală. Comunicat de presă. Căsător
iți în lipsa lor //
www.procuratura.md/md/newslst/1211/1/2005/

423.

Procuratura Generală. Comunicat de presă. Membrii unei grupări criminale, conduse de I.F.
,

au fost condamnați //
www.procuratura.md/md/newslst/1211/1/2315/

424.

Codice Penale. Libro II //
www.usl4.toscana.it/dp/isll/lex/cp_12.htm

425.

Criminal Code of Albania
//
http://pbosnia.kentlaw.edu/resources/legal/albania/crim_code.htm

426.

Revised Penal Code of the Philippines. Book two (full text) //
www.chanrobles.com/recisedpenalcodeofthephilippinesbook2.htm

427.

UNCITRAL. United Nations Commission for International Trade Law //
www.uncitral.org/stable/
res5680
–
e.pdf

428.

Букалерова Л.А. Уголовно
–
правовая охрана офи
циального информационного оборота.
Доклад на VII Международной конференции «Право и Интернет» //
www.ifap.ru/pi/07/

429.

Танимов О.В. Электронный документ и э
лектронная цифровая подпись как юридичес
–
кие фикции //
www.infolaw.ru/lib/2005
–
3
–
e
–
doc
–
and
–
e
–
sign

430.

Фойницкий И.Я. Мошенничество по русскому праву.
–
Санкт
–
Петербург, 1871 //
allpravo.ru/libr
ary/doc101p0/instrum 4088/print4096.html

431.

Шашкин С.Б. Технико
–
криминалистическое обеспечение раскрытия и расследования
экономических пре
ступ
лений: судебно
–
экспертное исследование документов со спе
–
циаль
ными средствами защиты от подделки // Черные дыры в
российском законо
да
–
тельстве.
–
2002.
–
№4 //
www.optim.ru/bh/2002/4/shashkin/shashkin.asp

432.

Уголовное право из курса правоведения по Народной энциклопедии изд. 1911 г.
Полутом 1. Обществе
нно
–
юридические науки // allpravo.ru/library/doc101p0/instrum
2317/print2352.html

433.

Учебник немецкого уголовного права (Часть Особенная) А.Ф. Бернера. С примеча
ния
–
ми, приложениями и дополнениями по истории русского права и законодательству по
–
ло
жительному
Н.Неклюдова. Том II. По изданию 1867 г. //
www.allpravo.ru/library/doc101p)/onstrum
3458/print3469.html

231

ADNOTARE

la teza de doctor în drept

Documentul fals ca obiect material, produs sau m
ijloc de săvârșire a infracțiunii
,

realizată de
Reșetnicov Artur

Teză de doctor cu titlu de manuscris la specialitatea 12.00.08
–
Drept penal (drept penal).
Universitatea de Stat din Moldova. Facultatea de Drept, Chișinău, 2008

Prezenta teză este consacr
ată cercetării științifice depline a problematicii legate de conside
–
rarea documentului fals în calitate de obiect material, produs
și
mijloc de săvârșire a infracțiunii. În
vederea realizării acestui demers, a fost utilizată literatura de specialitate și
practica judiciară, prin
aceasta asigurându
–
se corelația aspectelor teoretice cu soluțiile de rigoare pronunțate de instanțele
judecătorești. În baza metodelor logică, istorică și comparativă, problematica reliefată mai sus a
fost investigată ca un fenomen
al realității juridice.

Au fost utilizate numeroase izvoare normative de referință, precum și lucrări științifice ale
savanților autohtoni și din străinătate. În urma cercetărilor efectuate, a fost elucidată esența juridică
a documentului fals, privit ca
obiect material, produs
și
mijloc de săvârșire a infracțiunii.

În Capitolul I al prezentei teze se face delimitarea dintre obiectul material al infracțiunii și
obiectul imaterial al infracțiunii. În particular, este investigată informația ca obiect al infl
uențării
nemijlocite infracționale. Autorul argumentează că existența produsului infracțiunii este
indispensabilă pentru acele fapte infracționale, la a căror descriere legiuitorul utilizează termenii
„falsificare”, „producere”, „fabricare”, „creare artifi
cială” etc.

În ca
drul Capitolului II al lucrării
este supusă analizei detaliate noțiunea de document fals.
Se relevă tipurile și varietățile documentului fals, consemnate
–
explicit sau implicit
–
în unele
norme penale. În rezultatul sintetizării caracteri
sticilor pe care le comportă un document, se
propune propria definiție a conceptului „document”, răspunzând necesităților actuale ale dreptului
penal.

În Capitolul III se analizează acțiunile prejudiciabile săvârșite
asupra
documentelor false. În
acest sen
s, se cercetează rolul documentului ca mijloc de săvârșire a diverselor infracțiuni. De
asemenea, se elucidează natura juridică a faptelor derivate din falsificarea documentelor: folosirea
documentelor false; vânzarea documentelor false; deținerea document
elor false.

În fine, în Capitolul IV al lucrării este efectuată o exegeză sub aspect juridico
–
istoric și
juridico
–
comparativ a reglementărilor privitoare la infracțiunile legate de falsificarea documen
–
telor.

232

РЕЗЮМЕ

к докторской диссертации по теме

«Подд
ельный документ как предмет, продукт и средство совершения преступления»,

автор
Решетников Артур

Диссертация в виде рукописи по специальности 12.00.08
–
Уголовное право (уголовное
право). Государственный Университет Молдовы,
Юридический
Факультет, Кишинев
, 2008

Данная диссертационная работа посвящена всеобъемлющему научному исследованию
проблематики
,
связанной с рассмотрением поддельного документа в качестве предмета,
продукта и средства совершения преступления. С этой целью, автором исследуется
литератур
ные источники и данные судебной практики, совмещая таким образом теорию с
правоприменительной практикой. Используя логический, исторический методы, а также
метод сравнительного правоведения, обозначенные выше вопросы были исследованы как
явления юридическо
й действительности.

В связи с этим, были использованы многочисленные нормативно
–
правовые источники
отсылочного характера, а также научные труды отечественных и зарубежных ученых. В
результате проведенного исследования, автором выявлена правовая сущность по
ддельных
документов, предстающих в качестве предмета, продукта и средства совершения преступ
–
ления.

В первой главе проводится разграничение между предметом преступления и
нематериальным объектом преступления. В частности, исследуется информация в качестве
примера нематериального объекта преступления. Автором доказано что существование
продукта преступления обязательно для преступных деяний, при описании которых в
уголовном законе используются термины «подлог», «производство», «фальсификация»,
«искусственное
создание» и т.д.

Во второй главе предметом анализа является понятие поддельного документа.
Выявлены виды и категории поддельного документа. В результате синтеза характерных
особенностей документа, предложено собственное видение уголовно
–
правового понятия
«документ».

В главе третьей исследуется роль документа как средства совершения различных
преступлений. Также, раскрыта сущность деяний производных от подделки документов.

Наконец, предметом анализа в четвертой главе являются вопросы историко
–
правового
и ср
авнительного характера, относительно регламентации уголовной ответственности за
преступные деяния связанные с подделкой документов.

233

SUMMARY

For the doctor degree on the top theme

“The false document as material object of the offence, offence’s product or
means of
committing the crime
”
,

carried out by
Reshetnicov Artur
.

Doctoral dissertation is an authentic manuscript at the specialty 12.00.08
–
Criminal Law

(criminal law). State University of Moldova, Faculty of Law, Chisinau, 2008

Thesis in question
is dedicated to the plenary scientific investigation of the questions related
to the false document as material object of the offence, offence’s product or means of committing
the crime. For that purpose, dissertational research is based on rather broad au
dience of references
and given to the judicial opinion, combining, thus, the theory with law related to the analyzed
questions. On the grounds of the logical, historical and comparative methods, these questions are
researched as a phenomenon of legal reali
ty.

Thus, there was used a plenty of normative sources and learned works of our and foreign
authors as well. As a result of the carried out research work, the author demonstrated the juridical
essence of the false documents.

In the first chapter of disse
rtation, is analyzed the necessity of delimitation of the material
object and immaterial object of the offence. Also, the documentary information as the object of
direct criminal influence is treated. The author demonstrated that the presence of the offenc
e’s
product is indispensable in those cases when the accusatorial provision contains wording like
“falsification”, manufacturing”, “fabrication”, artificial creation” etc.

In the second chapter of this work, the document falsification is thoroughly analyz
ed. The
author conducts a detailed study of the document notion. The notion of document and its
falsification presented in a multitude of laws of Republic of Moldova are brought into discussion.
As a result, the author synthesizes the relevant features of
the notion “document” and points out
the characteristics of a document.

In the third chapter, it is researched the role of the false document as a mean of swindle, of
causing material damage by swindle or abuse of trust and other criminal actions. There a
re pointed
out situations when the legislatives interpret incorrectly the role of the false document in the penal
law.

In the fourth chapter of dissertation, is carried out a juridical
–
historical and juridical
–
comparative analysis of the penal responsibil
ity settlement for the falsification of the documents.

234

Cuvinte
–
cheie:
obiectul material al infracțiunii, produsul infracțiunii, mijlocul de săvârșire a
infracțiunii, document, document fals, falsificarea documentelor.

Ключевые слова:
предмет преступлени
я, продукт преступления, средство совершения
преступления, документ, поддельный документ, подлог документов.

Key words:
material object of the offence, offence’s product, means of committing the
crime, document, false document, falsification of document.

23
5

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ÎN TEZĂ

alin.

–
alineat

art.

–
articol

CP RM

–
Codul penal al Republicii Moldova

CP RM din 1961

–
Codul penal al Republicii Moldova din 24.03.1961

CP Bel
.

–
Codul penal al Republicii Belarus

CP Bul
.

–
Codul penal a
l Bulgariei

CP El.

–
Codul penal al Elveției

CP FR

–
Codul penal al Federației Ruse

CP Ger
.

–
Codul penal al Germanie
i

CP Pol
.

–
Codul penal al Poloniei

CP Rom
.

–
Codul penal al României

CP Ucr
.

–
Codul penal al Ucrainei

n.a.

–
nota autorului

pct.

–
punct