Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din [613039]

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din
România ( www.csm1909.ro ) și al Institutului European din Rom ânia (www.ier.ro ).
Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii
sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy
of Romania ( www.csm19 09.ro ) and the European Institute of Romania ( www.ier.ro ).
Permission to re -publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion
in the Court ’s database HUDOC.

Curtea Europeană a Drepturilor Om ului

Secția a treia

CAUZA ȘANDRU ȘI ALȚII ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 22465/03)

Hotărâre

Strasbourg

8 decembrie 2009

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție . Aceasta
poate suferi modificări de formă.

În cauza Șandru și alții împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), re unită într -o cameră compusă din
Josep Casadevall, președinte , Elisabet Fura, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert
Myjer, Ann Power, judecători, Corneliu -Liviu Popescu, judecător ad hoc, și Santiago
Quesada , grefier de secție ,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 17 noiembrie 2009,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 22465/03 îndreptată împotriva României, prin care
patru resortisanți ai acestui stat, domnii Horia Teodor Șandru și Ștefan Răducan și doamnele
Silvia Benea și Daniela Grama, căsătorită Moldovan („reclamanții”), au sesizat Curtea la 22
iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale („convenția”).
2. Domnul Răducan și doamna Benea sunt reprezentați de domnul Șandru. Guvernul
român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvername ntal, domnul Răzv an-Horațiu
Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. În special, reclamanții pretind ineficiența anchetei penale inițiate în urma evenimentelor
survenite în decembrie 1989 la Timișoara.
4. La 6 aprilie 2006, Curtea a declarat cererea parțial ina dmisibilă și a decis să comunice
Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 2 și art. 6 § 1. În conformitate cu art. 29 § 3

din Convenție , aceasta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi
examinate împreună.
5. Având în vede re că domnul Corneliu Bîrsan, judecător ales pentru România, s -a revocat,
Guvernul l -a desemnat pe domnul Corneliu -Liviu Popescu ca judecător ad hoc (art. 27 § 2 din
Convenție si 29 § 1 din regulament).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

6. Reclamanții s-au născut în 1941, 1959, 1928 și, respectiv, 1974. Aceștia locuiesc în
Timișoara.
7. La 16 decembrie 1989, la Timișoara au izbucnit manifestațiile împotriva regimului
comunist. La 17 decembrie 1989, la ordinul Nicolae Ceaușescu, Președintele Republicii, mai
mulți militari de rang înalt, printre care generalii Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac,
au fost trimiși la Timișoara pentru restabilirea ordinii. A urmat o represiune violentă, care a
făcut numeroase victime.
8. Primii doi reclamanți și soțul celei de -a treia reclamante, domnul Trofin Benea, care
participau la manifestații, au fost grav răniți de gloanțe. Fratele celei de -a patra reclamante,
Alexandru Grama, a fost împușcat și a murit.
9. Manifestațiile au continuat până la căderea reg imului comunist, la 22 decembrie 1989.
Generalii menționați s -au alăturat noii puteri și au devenit în 1990 și, respectiv, 1991 ministrul
Apărării și ministrul Internelor.
10. La 12 ianuarie 1990, parchetul militar a inițiat o anchetă privind represiu nea
manifestațiilor de la Timișoara. A fost efectuată o primă deplasare la locul unde a fost
împrăștiată cenușa mai multor persoane ucise și s -au dispus expertize medicale ale
persoanelor rănite.
11. Medicii au stabilit că primii doi reclamanți și soțul celei de -a treia reclamante trebuiau
să accepte o invaliditate permanentă, care a dus la incapacitate de muncă și includere în
categoria persoanelor cu handicap. Prin urmare, fiecare a avut nevoie de mai multe luni de
îngrijiri medicale.
12. În perioada ianuarie -aprilie 1990, parchetul militar a interogat mai multe zeci de
martori ai evenimentelor. Mai mulți militari de rang înalt au fost anchetați, printre care și cei
doi generali menționați anterior.
13. La 29 martie 1996, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a
pronunțat încetarea urmăririi penale care, în urma recursului Asociației victimelor represiunii
manifestațiilor de la Timișoara, a fost infirmată la 28 octombrie 1997 de pro curorul -șef al
Parchetului Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Dosarul a fost trimis Parchetului
Militar Timișoara pentru continuarea anchetei. În perioada octombrie – decembrie 1997, mai
mulți martori au fost interogați din nou.
14. Prin rechi zitoriul din 30 decembrie 1997, parchetul militar i -a trimis în fața Secției
militare a Curții Supreme de Justiție pe cei 2 generali sub acuzația de omor și tentativă de
omor. Parchetul militar a considerat că aceștia erau responsabili de organizarea repre siunii
armate în cursul căreia 72 de persoane au fost ucise și 253 au fost rănite de gloanțe.
15. Parchetul militar a anexat la rechizitoriu lista victimelor, printre care se numărau primii
doi reclamanți, soțul celei de -a treia reclamante și fratele deced at al celei de -a patra
reclamante, precizând că acestea aveau posibilitatea de a se constitui părți civile în procedură.

1. Procedura în fața Curții Supreme de Justiție.

16. Cauza a fost înscrisă pe rolul Secției militare a Curții Supreme de Justiție. La ședințele
din 6, 7 și 8 aprilie 1998, au fost audiate mai multe victime. La ședințele din 29 aprilie și 11

mai 1998, au fost soluționate probleme de procedură. La 12, 13 și 14 mai 1998, a reînceput
audierea victimelor și a martorilor. La 10 iunie 1998, av ocații acuzaților au solicitat o
amânare. La 9 noiembrie 1998, cauza a fost transferată la secția penală a Curții Supreme.
Avocații acuzaților au solicitat din nou o amânare. La 18 ianuarie, 8 februarie, 19 aprilie și 17
mai 1999, au fost audiate alte vict ime și noi martori. Două sute treize ci și patru de persoane,
printre care primul reclamant, soțul celei de -a treia reclamante și mama celei de -a patra
reclamante, s -au constituit părți civile. Al doilea reclamant nu s -a constituit parte civilă la
procedură .
17. În cursul ședinței din 14 iunie 1999, acuzații au invocat o excepție de
neconstituționalitate care viza di spozițiile Codului de procedură penală care limitau la o
singură cale de atac dreptul de contestare a unei decizii pronunțate în primă instanță de Curtea
Supremă de Justiție. Cererea lor de trimitere a dosarului în fața Curții Constituționale a fost
respinsă de Curtea Supremă, care a audiat pledoariile finale și a trecut la deliberarea cauzei.
18. Prin hotărârea din 15 iulie 1999, pronunțată de un complet format din trei judecători,
Curtea Supremă de Justiție a confirmat realitatea infracțiunilor reținute de parchet împotriva
acuzaților. Aceasta i -a condamnat pe cei doi generali la cincisprezece ani de închisoare pentru
omor și tentativă de omor, p recum și la plata, împreună cu Ministerul Apărării, ca parte
responsabilă civilmente, de daune -interese către părțile civile.
19. Curtea Supremă i -a acordat primului reclamant suma de cinci sute de milioane de lei
vechi românești (ROL) [aproximativ 30 000 euro (EUR)] cu titlu de prejudiciu material și
moral. Soțul celei de -a treia reclamante a primit o despăgubire de două sute de milioane ROL
(aproximativ 12 000 EUR), iar mama celei de -a patra reclamante a obținut, ca urmare a
decesului fiului său, o despăg ubire de două sute de milioane ROL (aproximativ 12 000 EUR).
20. Atât acuzații, cât și Ministerul Apărării, au formulat recurs împotriva acestei hotărâri în
fața completului de nouă judecători al Curții Supreme de Justiție.
21. La ședința din 7 februarie 2 000, procurorul a solicitat amânarea.
22. Acuzatul V.A. Stănculescu nu s -a prezentat la ședința din 7 februarie 2000. La 20
februarie 2000, acesta și -a schimbat avocatul. La ședința care a avut loc în ziua următoare,
noul avocat a solicitat amânare a pentru a putea studia dosarul. Curtea Supremă a respins
această cerere, considerând că acuzatul încearcă să prelungească în mod nejustificat
examinarea dosarului și a considerat cauza în stare de judecată.
23. Prin hotărârea definitivă din 25 februarie 2 000, Curtea Supremă a respins recursul.
24. Ministerul Apărării a plătit părților civile daunele -interese la plata cărora a fost obligat
în solidar cu cei doi acuzați.
25. La 27 martie 2000, Curtea Supremă de Justiție a respins o nouă cerere în anularea
hotărârii din 25 februarie 2000, introdusă de unul dintre condamnați.

2. Recursul în anulare

26. La 7 august 2001, Procurorul General al României a introdus un recurs în anulare
împotriva hotărârilor Curții Supreme din 15 iulie 1999 și 25 februarie 2000. A cesta susținea
că judecătorii au încălcat drepturile de apărare ale acuzaților și au aplicat legea în mod greșit.
Dosarul a fost înscris pe rolul Curții Supreme de Justiție (Secțiile Unite).
27. Soțul celei de -a treia reclamante și mama celei de -a patra re clamante au decedat.
Doamnele Silvia Benea și Daniela Grama s -au constituit părți civile, ca și primul reclamant.
28. La 28 ianuarie și 24 iunie 2002, cauza a fost amânată pentru a le permite acuzaților să –
și pregătească apărarea. La 18 noiembrie 2002, cau za a fost din nou amânată datorită
compunerii nelegale a completului de judecată. La 19 mai și 20 octombrie 2003, cauza a fost
din nou amânată din cauza neregulilor în procedura de convocare a părților.
29. Prin hotărârea pronunțată la 22 martie 2004, Curt ea Supremă de Justiție, Secțiile Unite,
în complet din șaptezeci și cinci de judecători, a admis recursul în anulare. Aceasta a
considerat că, prin respingerea cererii de trimitere a excepției de neconstituționalitate, precum

și a cererii de amânare fo rmulate de avocatul lui V.A. Stănculescu, judecătorii au încălcat
drepturile apărării.
30. De asemenea, Curtea Supremă a considerat că, în temeiul dispozițiilor Codului de
procedură penală, V.A. Stănculescu ar fi trebuit spitalizat pentru un examen medical car e avea
ca scop evaluarea disce rnământului său la momentul faptelor de care era acuzat.
31. În consecință, Curtea Supremă a casat cele două hotărâri și a trimis dosarul unui nou
complet de trei judecători pentru o nouă examinare a fondului cauzei.

3. Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

32. Dosarul a fost reînscris pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție (noua denumire a
Curții Supreme de Justiție în temeiul Legii nr. 304/2004). Domnul Șandru și doamnele Benea
și Grama și -au reiterat constituirea ca parte civilă; cel de -al doilea reclamant, domnul
Răducan, s -a constituit parte civilă pentru prima oară.
33. La 6 decembrie 2004, ședința a fost amânată la cererea unui acuzat care dorea să își
poată pregăti apărarea. La 18 ianuarie 2005, Înalta Curte a trimis Curții Constituționale
excepția de neconstituționalitate ridicată anterior de către acuzați. Examinarea dosarului a fost
suspendată în așteptarea deciziei Curții Constituționale.
34. La 7 iunie 2005, Curtea Constituțională a respins excepția.
35. La 7 septembrie 2005, acuzații au solicitat o amânare pentru a -și pregăti apărarea.
36. La 5 octombrie, 2 noiembrie și 14 decembrie 2005, examinarea dosarului a fost
amânată, având în vedere că anumite citații ale părților civile avea u nereguli.
37. La ședințele din 18 ianuarie, 15 februarie, 15 martie, 12 aprilie și 24 mai 2006, Înalta
Curte a admis depozițiile mai multor martori și ale părților civile. La 26 iunie 2006, a fost
amânată examinarea dosarului din cauza neregulilor de pro cedură.
38. La 11 septembrie 2006, mai mulți martori au fost audiați. La 12 octombrie 2009, a fost
din nou amânată examinarea din motive de ordin procedural. La ședințele din 7 noiembrie și 5
decembrie 2006 și din 9 ianuarie și 5 februarie 2007, Înalta Cur te a admis depozițiile mai
multor martori și a examinat probele.
39. La 6 martie 2007, pledoariile finale au fost audiate și s -a trecut la deliberarea cauzei.
Pronunțarea a fost amânată pentru 20 martie și apoi pentru 3 aprilie 2007.
40. Prin hotărârea pro nunțată la această ultimă dată, Înalta Curte i -a condamnat din nou pe
cei doi acuzați la cincisprezece ani de închisoare pentru omor și tentativă de omor pentru
organizarea și coordonarea represiunii manifestațiilor anticomuniste de la Timișoara. De
asemen ea, aceasta i -a condamnat la plata, către părțile civile, a unor sume similare celor
acordate prin hotărârea precedentă din 15 iulie 1999 și a constatat că aceste sume au fost deja
plătite de Ministerul Apărării.
41. Constituirea ca parte civilă a domnului Răducan a fost respinsă pe motiv că a omis să
se constituie ca parte civilă la prima procedură în fața Curții Supreme de Justiție.
42. La 4 aprilie și 27 noiembrie 2007, Înalte Curte a rectificat anumite erori materiale ale
hotărârii.
43. Acuzații, Minist erul Apărării și mai multe părți civile, printre care primul reclamant, au
introdus recurs împotriva acestei hotărâri împotriva Completului de nouă judecători al Înaltei
Curți de Casație și Justiție.
44. La 31 martie 2008, examinarea recursului a fost amân ată din cauza neregulilor în
procedura de convocare a părților. La 5 mai 2008, la cererea părților, Înalta Curte a prezentat
spre discuție oportunitatea examinării de noi probe. La 9 iunie 2008, aceasta s -a pronunțat cu
privire la această cerere și a amâna t examinarea fondului din cauza neregulilor de procedură.
45. La 23 iunie 2008, Înalta Curte a respins cererea unei părți civile care solicita
accelerarea procedurii și stabilirea unei ședințe în perioada vacanței judecătorești.
46. La 15 septembrie 2008, Înalta Curte a finalizat dezbaterile și a trecut la deliberare.
Pronunțarea a fost amânată pentru 1 octombrie și apoi pentru 15 octombrie 2008.

47. Prin hotărârea definitivă pronunțată la această ultimă dată, recursurile au fost respinse.
După arestare, do mnii Chițac și Stănculescu au depus mai multe cereri de suspendare a
executării pedepselor. În 2009, aceștia au fost puși temporar în libertate pentru a beneficia de
tratamente medicale în spitale civile.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

48. La momentul fapte lor, Codul de procedură penală prevedea că o hotărâre definitivă
putea fi anulată printr -un „recurs în anulare” introdus de procurorul general. Dispozițiile
privind recursul în anulare au fost abrogate prin Legea nr. 576/2004.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN CONVENTIE

49. Reclamanții se plâng de absența unei anchete efective în urma represiunii
manifestațiilor anticomuniste de la Timișoara. Aceștia invocă art. 2 din Convenție , formulat
după cum urmează:

„Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. (…)”

A. Cu privire la admisibilitate

50. Deși Guvernul nu a ridicat vreo excepție de inadmisibilitate a acestui capăt de cerere,
Curtea consideră necesar să se analizeze chestiunea aplicabilității la faptele speței a
dispozițiilor art. 2, a competenței ratione temporis a Curții în ceea ce privește faptele
denunțate și, în sfârșit, cea a calității de victime a reclamanților.

1. Cu privire la aplicabilitatea dispozițiilor art. 2 din Convenție sub asp ect procedural

51. În primul rând, Curtea ia act de faptul că violențele aplicate de agenții statului se pot
analiza ca o încălcare a art. 2 din Convenție , atunci când nu există deces al victimei, dar
gradul și tipul forței folosite demonstrează intenția neechivocă de a ucide [ İlhan împotriva
Turciei (GC), nr. 22277/93, pct. 76, CEDO 2000 -VII, Makaratzis împotriva Greciei (GC), nr.
50385/99, pct. 49 -55, CEDO 2004 -XI].
52. Apoi, Curtea reamintește faptul că obligația de a proteja viața, impusă de art. 2 din
Convenție , necesită implicit ca o formă de anchetă oficială adecvată și efectivă să fie
desfășurată atunci când folosirea forței letale împotriva unei persoane i -a pus acesteia viața în
pericol ( Makaratzis, citată anterior, pct. 73).
53. În speță, Curtea ia act de faptul că fratele celei de -a patra reclamante a fost ucis de
gloanțe în timpul manifestațiilor anticomuniste de la Timișoara și că primii doi reclamanți,
precum și soțul celei de -a treia reclamante, au fost grav răniți de gloanțe în cursul acesto r
evenimente. Dacă răspunderea penală a persoanelor care au recurs la forță nu este vizată de
procedură în temeiul Convenție i, nu se contestă faptul că, în decembrie 1989, agenții statului
au folosit la Timișoara arme de foc pentru reprimarea manifestațiil or anticomuniste, omorând
șaptezeci și două de persoane și rănind grav alte două sute cincizeci și trei.
54. Prin urmare, ținând seama de folosirea considerabilă a forței letale împotriva populației
civile care manifesta în 1989 la Timișoara, Curtea consid eră că art. 2, sub aspect procedural,
se aplică tuturor reclamanților (a se vedea, mutatis mutandis, Acar și alții împotriva Turciei ,
nr. 36088/97 și 38417/97, pct. 77 -79, 24 mai 2005).

2. Competența ratione temporis

55. În primul rând, Curtea reamintește că, în decizia sa parțială privind admisibilitatea, s -a
considerat necompetentă pentru a examina capătul de cerere întemeiat pe aspectul material al
art. 2 din Convenție , având în vedere că evenimentele în cauză au avut loc în 1989, adică
înainte de intrarea în vigoare a Convenție i pentru România, la 20 iunie 1994.
56. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă actele sau omisiunile care reprezintă pretinsa
încălcare a art. 2, sub aspect procedural, se înscriu în perioa da pentru care Curtea este
competentă ratione temporis.
57. Obligația procedurală inclusă la art. 2 este o obligație distinctă și independentă de
actele privind aspectele materiale ale acestui articol [ Šilih împotriva Sloveniei (GC), nr.
71463/01, pct. 159 , 9 aprilie 2009, Dvořáček și Dvořáčková împotriva Slovaciei , nr.
30754/04, pct. 53, 28 iulie 2009 și Varnava și alții împotriva Turciei (GC), nr. 16064/90,
16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, pct.
136 și 138, 18 septembrie 2009). Totuși, pentru ca obligațiile procedurale impuse de art. 2 să
devină aplicabile, trebuie să se stabilească faptul că o parte considerabilă a măsurilor
procedurale au fost sau trebuiau aplicate după ratificarea Convenție i de către statu l în cauză
(Šilih, citată anterior, pct. 163).
58. În speță, nu se contestă faptul că trimiterea acuzaților în fața instanțelor, precum și
majoritatea actelor de procedură au fost efectuate după intrarea în vigoare a Convenție i pentru
România, la 20 iunie 1994. Pe de altă parte, Curtea ia act de faptul că, la 22 martie 2004,
admițând dreptul la recurs în anulare introdus de procurorul general, Înalta Curte de Casație și
Justiție a anulat condamnarea și a dispus o nouă examinare a fondului cauzei.
59. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea consideră că are competența ratione
temporis să examineze susținerea de încălcare a art. 2 din punct de vedere procedural. Aceasta
urmează a se limita la a stabili dacă faptele surven ite după intrarea în vigoare a Convenție i
pentru România evidențiază o încălcare a acestei dispoziții.

3. Cu privire la calitatea de „victimă” a reclamanților

60. Curtea ia act de faptul că al doilea reclamant, deși a participat la ancheta desfășurată de
Parchetul Militar, nu s -a constituit parte civilă la procedura în fața Curții Supreme de Justiție
în termenul stabilit de dreptul intern. Cu toate acestea, dacă respectiva omisiune l -a privat de
posibilitatea de a i se acorda daune -interese, aceasta nu sc utește statul de obligația procedurală
din perspectiva art. 2 din Convenție [a se vedea, mutatis mutandis, Slimani împotriva Franței,
nr. 57671/00, pct. 47 -48, CEDO 2004 -IX (fragmente)], și anume de a efectua o anchetă
efectivă privind folosirea forței let ale (Finucane împotriva Regatului Unit , nr. 29178/95, pct.
67, CEDO 2003 -VIII).
61. În ceea ce îi privește pe ceilalți trei reclamanți care s -au constituit părți civile la
procedură, Curtea ia act de faptul că, în urma pronunțării acestei instanțe, primul reclamant,
soțul celei de -a treia reclamante și mama celei de -a patra reclamante au obținut despăgubiri
pentru daune materiale și morale. Totuși, Curtea consideră că aceste sume nu îi privează pe
reclamanți de calitatea lor de victime ale unei încălcări a Convenție i, în sensul art. 34 din
Convenție .
62. În fapt, pe de o parte, acordarea acestor sume nu a reprezentat rezultatul unei
soluționări amiabile a cauzei acceptate de reclamanți [a se vedea, a contrario, Caraher
împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 24 520/94, CEDO 2000 -I, și Hay împotriva Regatului Unit
(dec.), nr. 41894/98, CEDO 2000 -XI] și, pe de altă parte, calitatea de „victimă” se poate
pierde doar dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, iar apoi au
reparat încălca rea Convenție i [Dalban împotriva României (GC), nr. 28114/95, pct. 44,
CEDO 1999 -VI].

63. În speță, sumele în cauză nu vizau repararea neplăcerilor și a incertitudinii care rezulta
din desfășurarea anchetei, ci aveau ca scop despăgubirea reclamanților pent ru pierderile
materiale suferite ca urmare a atingerii aduse integrității lor fizice sau celei a apropiaților lor
și să compenseze prejudiciul moral, consecință directă a acestei atingeri. În plus, în niciun
moment autoritățile interne nu au recunoscut, în mod explicit sau în esență, vreo deficiență a
anchetei.
64. Prin urmare, Curtea consideră că, în ciuda daunelor -interese acordate, reclamanții se
pot pretinde victime în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Convenție sub
aspect proce dural.
65. În sfârșit, Curtea constată că acest capăt de cere nu este în mod vădit nefondat în sensul
art. 35 § 3 din Convenție și că nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare,
este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

66. Reclamanții pretind că ancheta declanșată în urma represiunii manifestațiilor
anticomuniste de la Timișoara nu a permis stabilirea cu promptitudine a răspunderii cu privire
la decesul fratelui doamnei Grama și la rănirea domnilor Șandru și Răducan și a soțului
doamnei Benea. Procedura nu s -a desfășurat în mod corect deoarece, din cauza poziției
acuzaților în cadrul noii puteri instaurate în România după 1989, autoritățile s -au arătat
reticente cu privire la instrumentarea cauzei.
67. Guvernu l respinge acest argument. Autoritățile au desfășurat o anchetă efectivă care a
permis stabilirea circumstanțelor represiunii violente a manifestațiilor de la Timișoara,
precum și identificarea și pedepsirea principalilor responsabili, și anume generalii S tănculescu
și Chițac.
68. În ceea ce privește durata anchetei, aceasta s -a datorat complexității cauzei, ca și
numeroasele obstacole procedurale, fără a depăși totuși o durată rezonabilă.
69. Pe de altă parte, prezenta cauză avea o miză politică și socială considerabilă pentru
societatea română. Apoi, procedura a fost de o complexitate considerabilă deoarece a implicat
mărturiile a aproximativ o sută de persoane și a vizat aproximativ două sute de părți civile.
Prin urmare, dificultățile legate de prezența participanților la proces și de trimiterea citațiilor
către aceștia au generat anumite întârzieri. Cu toate acestea, nu au existat perioade lungi de
inactivitate din partea autorităților judiciare și, în cadrul fiecăreia dintre cele două proceduri,
Curtea Supremă de Justiție a ținut peste douăzeci de ședințe de judecată și a pronunțat mai
multe încheieri.
70. În plus, vacanțele judecătorești anuale, în perioada iulie -august, au determinat stabilirea
unor intervale mai lungi între ședințe, și anume din iunie până în noiembrie 1998, din mai
până în octombrie 2003 și din ianuarie până în septembrie 2005. În plus, din cauza
complexității cauzei, pronunțarea hotărârilor a fost amânată de mai multe ori.
71. În sfârșit, în ceea ce privește atitudinea părților, acuzații au solicitat de opt ori
amânarea ședințelor pentru a -și pregăti apărarea și au ridicat o excepție de
neconstituționalitate care a dus la suspendarea examinării cauzei din ianuarie până în iunie
2005 în așteptarea deciziei Curții Constituționale. Î n ceea ce îi privește pe reclamanți, aceștia
nu s-au prezentat la mai multe ședințe.
72. Curtea reamintește că, în cazul în care obstacole sau dificultăți împiedică evoluția unei
anchete într -o situație deosebită, înseamnă că reacția promptă a autoritățilo r este capitală
pentru păstrarea încrederii publicului și adeziunea la statul de drept. Obligația statului în ceea
ce privește art. 2 din Convenție nu poate fi considerată satisfăcută decât dacă mecanismele de
protecție prevăzute în dreptul intern funcțion ează efectiv, ceea ce presupune o examinare
promptă a cauzei și fără întârzieri inutile. Orice carență a anchetei care îi slăbește capacitatea
de stabilire a circumstanțelor speței sau de identificare a responsabililor riscă să conducă la

concluzia că nu p rezintă nivelul de eficiență necesar ( Šilih, citată anterior, pct. 195 și Varnava
și alții , citată anterior, pct. 191).
73. În speță, Curtea ia act de faptul că, la scurt timp după evenimentele de la Timișoara din
1989, a fost inițiată o anchetă din oficiu . Inițiată în ianuarie 1990, procedura s -a încheiat la 15
octombrie 2008 cu condamnarea definitivă a responsabililor de organizarea represiunii
manifestațiilor anticomuniste. Prin urmare, Curtea se va limita la examinarea caracterului său
efectiv în raport cu durata sa. Aceasta reamintește că competența sa ratione temporis nu îi
permite să ia în considerare faptul că perioada de paisprezece ani și patru luni ulterioară datei
de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenție i pentru România.
74. Mai înt âi, Curtea ia act de faptul că, în 1994, cauza era încă pendinte în fața Parchetului
Militar, unde nu s -a instrumentat aparent nimic după aprilie 1990. Încetarea urmăririi penale
pronunțată în 1996 a fost, la rândul său, infirmată un an și jumătate mai târ ziu. În această
privință, Curtea ia act de faptul că ancheta le -a fost încredințată procurorilor militari care erau,
ca și acuzații, militari care respectau principiul subordonării ierarhice și erau astfel
subordonați acuzaților care, în perioada 1990 -1991 , au fost miniștri ai apărării și internelor (a
se vedea, mutatis mutandis , Barbu Anghelescu/România , nr. 46430/99, pct. 67, 5 octombrie
2004, Bursuc împotriva României , nr. 42066/98, pct. 107, 12 octombrie 2004, și Manțog
împotriva României , nr. 2893/02, pct. 69-70, 11 octombrie 2007).
75. În ceea ce privește procedura care a avut loc în fața instanțelor interne, Curtea ia act de
faptul că a început și s -a desfășurat până pe 9 noiembrie 1998 în fața Secției militare a Curții
Supreme de Justiție. În plus, C urtea evidențiază că, în ciuda numărului ridicat de ședințe,
desfășurarea acesteia a fost marcată de amânări repetate pentru vicii de procedură, care vizau
în special citarea părților și compunerea completului de judecată, precum și de lungi intervale
între ședințe care nu se justificau pe deplin prin vacanțele judecătorești și examinarea
excepției de neconstituționalitate.
76. În ceea ce privește atitudinea reclamanților, Curtea consideră că aceasta nu a contribuit
semnificativ la prelungirea duratei total e a procedurii. În fapt, persoanele în cauză nu au
solicitat niciodată amânarea, iar faptul că nu s -au prezentat la anumite ședințe nu a împiedicat
instanțele să examineze cauza.
77. De asemenea, Curtea constată că prima procedură s -a încheiat prin hotărâr ea definitivă
din 25 feb ruarie 2000 a Curții Supreme de Justiție. Întreaga procedură a fost anulată în urma
intervenției Procurorului general, care a introdus un recurs în anulare în favoarea
condamnaților, soluționarea definitivă a cauzei fiind astfel înt ârziată cu peste opt ani, în timp
ce fusese afectată de inacțiunea totală a parchetului în perioada aprilie 1990 – martie 1996.
78. Deși Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la temeinicia intervenției
Procurorului general și, mai general, la modul în care instanțele naționale au interpretat și
aplicat dreptul intern, trebuie să se constate că inactivitatea parchetului și anularea hotărârii
menționate anterior au contribuit în mod decisiv la prelungirea procedurii. În această privință,
ea amin tește că statul trebuie să își adapteze sistemul judiciar astfel încât să le permită
instanțelor sale să răspundă cerințelor Convenție i, în special celor consacrate de obligația
procedurală care rezultă de la art. 2 ( Šilih, citată anterior, pct. 210).
79. În sfârșit, în cazul în care Curtea nu ignoră complexitatea de necontestat a cauzei,
aceasta consideră că miza politică și socială invocată de Guvern nu poate justifica durata
anchetei. Din contră, importanța sa pentru societatea română ar fi trebuit să st imuleze
autor itățile interne să soluționeze dosarul cu promptitudine și fără întârzieri pentru a preveni
orice aparență de tolerare a actelor nelegale sau înțelegeri pentru săvârșirea lor.
80. Având în vedere elementele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au
acționat cu diligența impusă în conformitate cu art. 2 din Convenție . Prin urmare, aceasta
stabilește că această dispoziție a fost încălcată sub aspect procedural.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENTIE

81. Reclamanții denunță durata excesivă a procedurii penale. Aceștia invocă art. 6 § 1 din
Convenție .
82. Guvernul respinge acest argument.
83. Având în vedere constatarea cu privire la art. 2 din Convenție , Curtea consideră că nu
este necesar să se examineze dacă a fost încălcată, în speță, această dispoziție.

III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENTIE

84. Art. 41 din Convenție prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenție i sau a protocoalelor sale și dacă dreptul
intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări,
Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

85. Domnii Șandru și Răducan și doamna Benea pretind, fiecare, 200 000 euro (EUR) cu
titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a prelungirii nejustificate a procedurii.
86. Doamna Daniela Grama pretinde 456 000 EUR cu titlu de prejudiciu material și 1 000
000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. Familia sa a fost privată de susținerea morală și
materială pe care fratele său decedat i -ar fi putut -o acorda. Cu titlu de cheltuieli de judecată
efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții, aceasta pretinde 13 400 EUR, fără a oferi
documente justificative în sprijinul cererii sale.
87. Guvernul consideră că pretențiile reclamanților sunt excesive și invocă jurisprudența
Curții în materie .
88. Curtea ia act de faptul că, în speță, unicul temei de reținut pentru acordarea unei
reparații echitabile constă în faptul că autoritățile naționale nu au tratat dosarul privind
vinovații pentru represiunea manifestațiilor anticomuniste de la Timișoara cu diligența cerută
de art. 2 din Convenție .
89. În baza elementelor de care dispune, Curtea consideră că încălcarea art. 2 sub aspect
procedural le -a cauzat persoanelor în cauză un prejudiciu moral, punându -i într -o situație de
suferință și frustrare. Pronu nțându -se în echitate, aceasta acordă fiecărui reclamant 5 000 EUR
cu acest titlu. În absența documentelor justificative, aceasta respinge cererea doamnei Grama
cu titlu de prejudic iu material și cheltuieli de judecată.
90. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii
facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei
puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,

1. Declară cererea admisibilă în ceea ce p rivește capătul de cerere întemeiat pe art. 2
din Convenție , în ceea ce privește eficiența anchetei desfășurate de autoritățile
competente;
2. Hotărăște că a fost încălcat art. 2 din Convenție sub aspect procedural;
3. Hotărăște că nu este necesar să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1
din Convenție ;
4. Hotărăște:
a) că statul pâ rât trebuie să plătească fiecăr uia dintre reclamanți, în termen de trei
luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din
Convenție , suma de 5 000 EUR (cinci mii euro), care trebuie convertită în moneda
statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, pentru prejudiciul moral, plus
orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume
trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de
împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul
acestei perioa de și majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de
cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 8 decembrie 2009, în temeiul art.
77 § 2 și 3 din regulamen t.

Santiago Quesada Josep Casadevall
Grefier Președinte

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și cu art. 74 § 2 din regulament, este anexat la
prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Popescu.

J.C.M.
S.Q.

Opinia concordantă a judecătorului Corneliu -Liviu Popescu

1. Am votat la fel ca judecătorii aleși în cadrul Curții în ceea ce privește soluția reținută în
cadrul hotărârii.
Regretând caracterul imprecis al cererii și al motivelor capetelor sale de cerere (reclam anții
nu au fost niciodată reprezentați de un avocat în procedura în fața Curții), în raport cu situația
de fapt reținută de Curte și cu documentele furnizate la dosar de părți, țin să exprim, în cadrul
acestei opinii concordante, poziția mea ca judecător ad hoc în locul judecătorului ales să
reprezinte România.
2. Conform jurisprudenței constante a Curții, art. 2 din Convenție le impune statelor părți o
obligație procedurală pozitivă, de a desfășura o anchetă efectivă. Consider că această obligație
pozitiv ă (de diligență) este mai strictă într -un caz particular, în care marja națională de
apreciere este mai redusă, iar controlul exercitat de Curte mai puternic.
Este vorba de situația în care o pretinsă încălcare a art. 2 din Convenție poate reprezenta în
același timp o infracțiune internațională (genocid, crimă împotriva umanității, crimă de
război), având în vedere gravitatea extremă a acestor infracțiuni și caracterul imprescriptibil al
răspunderii penale. Este evident faptul că competența privind încadrar ea faptelor aparține în
special instanțelor penale naționale. Cu toate acestea, fără a stabili ea însăși încadrarea penală,
Curtea poate constata existența unor elemente care pot justifica o astfel de încadrare din
partea autorităților judecătorești națion ale și, prin urmare, existența acestei obligații pozitive
speciale de anchetă.
La pct. 54 din hotărâre (partea „În drept”), Curtea reține „ folosirea considerabilă a forței
letale împotriva populației civile ”. Este vorba aici de un vocabular specific mai de grabă
dreptului internațional umanitar și dreptului internațional penal decât dreptului internațional al
drepturilor omului. Un limbaj similar a fost deja folosit de Curte, care a vorbit, în aceeași
hotărâre, de „ conflict ”, „ insurecție armată ilegală ”, „ luptă”, „ rezistență” , „armată” ,
„combatanți” , „arme” , noțiuni specifice dreptului internațional uma nitar ( Issaïeva împotriva
Rusiei , nr. 57950/00, pct. 54, 24 februarie 2005).
În ciuda faptului că este instanță de drept internațional (european) al drepturilo r omului,
Curtea poate acționa uneori (și cu anumite particularități) ca instanță de drept internațional
umanitar și/sau instanță de drept internațional penal. În interpretarea și aplicarea Convenție i
(principala sa sarcină), Curtea nu poate face abstracți e de celelalte norme de drept

internațional public, din care convenția face parte [ ex. și, mutatis mutandis, Al-Adsani
împotriva Regatului Unit (GC), nr. 35763/97, CEDO 2001 -XI].
Astfel, convenția o autorizează în mod expres în acest sens prin art. 7 § 2 ș i prin art. 15 § 1
și 2. Primo , principiul legalității penale nu împiedică pronunțarea sentinței și pedepsirea unei
persoane vinovate de o acțiune sau o omisiune care, la momentul comiterii, era de natură
penală conform „ principiilor generale de drept recu noscute de națiunile civilizate ”, ceea ce
înseamnă în special dreptul internațional umanitar și dreptul internațional penal [ ex. și,
mutatis mutandis, Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei (GC), nr. 34044/96,
35532/97 și 44801/98, CEDO 2001 -II, K.-H.W. împotriva Germaniei (GC), nr. 37201/97,
CEDO 2001 -II (fragmente), Korbely împotriva Ungariei (GC), nr. 9174/02, 19 septembrie
2008, Jorgic împotriva Germaniei , nr. 74613/01, CEDO 2007 -IX (fragmente)]. Secundo ,
măsurile derogatorii de la drepturile om ului luate în caz de „ război ” (conflict armat
internațional sau n on-internațional) sau în caz de alt pericol public, care amenință viața
națiunii, nu trebuie să fie contrare celorlalte „ obligații care rezultă din dreptul internațional ”,
și anume dreptul in ternațional umanitar (aplicabil în caz de conflict armat) și dreptul
internațional penal. Tertio , imposibilitatea juridică de derogare de la art. 2 nu vizează cazul de
deces care rezultă „ din acte legale de război ”, considerat legal prin prisma dreptul
internațional umanitar. În interpretarea și aplicarea acestor părți ale Convenție i, Curtea trebuie
să folosească, ca instanță de drept internațional al drepturilor omului, normele dreptului
internațional umanitar și/ sau ale dreptului internațional penal.
Alte texte ale Convenție i pot impune, de asemenea, folosirea normelor juridice ale celor
două ramuri ale drep tului internațional înrudite cu dreptul internațional al drepturilor omului,
în special art. 5 și 6, cu priv ire la aprecierea „caracterului legal”/„legalității” detenției și/sau a
instanței sau a procedurii judiciare penale. Cu privire la modelul de la art. 3, care include
obligația unui stat parte la Convenție de a nu preda o persoană unui stat în care riscă să fie
torturată ( Soering împotriva Regatului Unit nr. 14038/88, 7 iulie 1989), același raționament
este valabil pentru art. 5 și 6, impunând astfel statelor părți să nu transfere o persoană unui alt
stat în care riscă încălcarea dreptului la libertate și se curitate sau a dreptului la un proces
echitabil. Soluția trebuie să fie aceeași pentru transferul către o instanță penală internațională
(a se vedea, mutatis mutandis , decizia Milosevic împotriva Țărilor de Jos , nr. 77631/01, 19
martie 2002, în care cerere a a fost declarată inadmisibilă pentru neepuizarea căilor interne de
atac și nu ca incompatibilă ratione materiae cu convenția), deoarece faptul că un stat are alte
angajamente internaționale decât convenția nu îl scutește de obligația de a asigura respect area
drepturilor garantate de Convenție oricărei persoane care intră sub jurisdicția sa [ ex. și,
mutatis mutandis , Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi împotriva
Irlandei (GC), nr. 45036/98, CEDO 2005 -VI].
3. Obligația pozitivă procedura lă în temeiul art. 2 din Convenție nu se încheie prin
hotărârea definitivă a instanțelor penale naționale. În cazul unei condamnări, aceasta continuă
sub forma obligației statului de a lua toate măsurile corespunzătoare pentru executarea
hotărârii de conda mnare, atât sub aspect penal (arestare, dare în urmărire a condamnatului,
cerere de extrădare pentru executarea pedepsei etc.), cât și civil (plata despăgubirilor părților
civile). Bineînțeles, condamnatul are dreptul la respectarea tuturor drepturilor sal e, inclusiv cu
privire la condițiile de detenție corespunzătoare în caz de boală sau bătrânețe sau să fie
eliberat pe motive medicale sau umanitare [ ex. și, mutatis mutandis , Papon împotriva Franței
(nr. 1) (dec.), nr. 64666/01, CEDO 2001 -VI].
În această p erspectivă, trebuie semnalate patru aspecte de fapt:
– în perioada 2000 – 2001, după hotărârea definitivă de condamnare la închisoare
pronunțată de Completul de 9 judecători al Curții Supreme de Justiție și înainte de
suspendarea executării pedepsei stabil ite de Procurorul general al Parchetului de pe lângă
Curtea Supremă de Justiție, domnul Stănculescu nu a început să își execute pedeapsa; la dosar
nu există nicio dovadă a unor demersuri efectuate de autoritățile române în vederea executării
condamnării sa le;

– în 2001, atacând printr -un recurs în anulare hotărârea definitivă de condamnare
pronunțată în 2000 de Completul de 9 judecători al Curții Supreme de Justiție, Procurorul
general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a decis simultan suspendarea
executării părții penale a acestei hotărâri; în temeiul legislației române la momentul respectiv,
suspendarea executării pedepsei era stabilită de procurorul general (și nu de o instanță
judecătorească), opunându -se astfel executării unei hotăr âri penale definitive de condamnare,
fără niciun control din partea vreunui instanțe. În urma acestei hotărâri a procurorului general,
domnul Chițac (care executase înainte patru luni și jumătate din pedeapsa sa) și domnul
Stănculescu au rămas în libertate pe durata judecării recursului în anulare, apoi (în urma
anulării de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casare și Justiție a hotărârii definitive de
condamnare) în cursul rejudecării cauzei în primă instanță și în casare, până la sfârșitul lui
2008 , când au fost pentru a doua oară condamnați definitiv la închisoare;
– după a doua condamnare definitivă de la sfârșitul lui 2008 și după arestarea lor în vederea
executării pedepsei, cei doi condamnați au fost puși temporar în libertate din motive medica le
(ceea ce nu pune o problemă în sine în baza art. 2 din Convenție ), deciziile fiind totuși luate
de instanțele militare (alcătuite din judecători militari, care sunt atât judecători, cât și ofițeri
activi, care aparțin în același timp corpului judecători lor și corpului ofițerilor armatei în
activitate);
– instanțele naționale au acordat daune -interese pentru prejudiciul material și moral părților
civile, cei doi condamnați și Ministerul Apărării Naționale fiind obligați să le plătească în
solidar; despăgu birile au fost acordate doar de Ministerul Apărării Naționale și nu există nicio
probă la dosar privind o acțiune în regres a Ministerului Apărării Naționale sau a Ministerului
Finanțelor Publice împotriva condamnaților.
4. Despăgubirea de reparație echita bilă acordată de Curte părților lezate în temeiul art. 41
din Convenție ține seama doar de constatarea încălcării art. 2 sub aspect procedural (deoarece
latura sa materială nu ține de competența ratione temporis a Curții, aspect reținut în hotărârea
privin d admisibilitatea).
Valoarea sa corespunde practicii Curții în materie .
Regret, totuși, faptul că practica Curții în materie nu este orientată către sume mult mai
mari, având în vedere sentimentele de neputință și disperare ale victimelor (supraviețuitori
mutilați sau urmași ai unor rude decedate), cauzate de atitudinea autorităților judecătorești
naționale.