. Documentele DE Sinteza – Sursa Informationala In Luarea Deciziilor

CAPITOLUL I

STATUTUL – CADRU AL COOPERATIVEI DE CONSUM-CONSUMCOOP

Cooperativa de consum PERICEI denumită pe scurt COONSUMCOOP PERICEI, are sediul în localitatea PERICEI, județul SĂLAJ, și funcționează pe baza Legii nr.109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperativei de consum precum și a prezentului statut.

Cooperativa de consum PERICEI are personalitate juridică, este înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. 170/1991 si are cod unic de înregistrare .

Cooperativa de consum este o asociație autonomă, apolitică și neguvernamentală, al cărui scop principal este organizarea de activități bazate pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori.

Cooperativa de consum e constituită pe principiul asocierii libere, nediscriminatorii și funcționează în mod democratic. Organele de conducere ale cooperativei de consum se aleg în condițiile stabilite de lege si prezentul statut. Fiecare membru al cooperativei participa la luarea hotărârilor adunării generale cu un singur vot, indiferent de numărul părților sociale subscrise.

Cooperativa de consum este o asociatie de persoane fizice, constituită în mod liber, fără nici un fel de discriminare de naționalitate, origine etnică, limbă, religie, apartenență politică, avere, origine socială sau sex, cu un număr variabil de membri și cu capital social format din părți sociale de valoare egală. Este interzisă constiutirea de cooperative de consum cu capital fix. Cooperativa de consum are o rază teritorială care cuprinde următoarele localități: Pericei, Vârșolț, Siciu, Recea. La data adoptării statutului propriu, cooperativa e constituită din membrii cooperatori cuprinși în tabelul anexa. La data de 31 decembrie 2001, potrivit bilanțului contabil, cooperativa de consum Pericei are un patrimoniu de 778.773 mii lei, din care partea divizibilă este de 37.025 mii lei. Pentru a servi cât mai bine interesele membrilor și ale comunității, cooperativa de consum poate colabora pe plan local cu autoritățiile publice, agenții economici și organizațiile similare, precum și cu organizațiile cooperatiste și alți parteneri din țară și din străinătate, potrivit reglementărilor legale.

1.1. Obiectul de activitate

Obiectul de activitate al cooperativei de consum se realizează, în principal, prin:

comerț cu amănuntul și cu ridicata;

alimentație publică, activitate hotelieră, turism intern și extern;

producție industrială și prestări de servicii, inclusiv prestări financiar contabile;

cumpărare de produse de la populație și de la agenții economici și valorificarea acestora prin prelucrare sau prin comercializare ca atare;

vânzare de materiale de construcții, mașini și unelte agricole, produse petroliere și articole de uz casnic, îngrășăminte, animale de reproducție, furaje, semințe;

organizarea, pentru proprietarii de terenuri agricole și agenți economici a unor servicii agro-zooveterinare, inclusiv închirierea de mașini și unelte agricole;

organizarea si desfășurarea de activități agricole vegetale, zootehnice, piscicole, apicole, sericicole;

export și import de mărfuri, produse, servicii, și schimburi de mărfuri cu organizații cooperatiste, întreprinderi și firme din alte țări, cu avizul prealabil al FEDERALCOOP la care este asociată cooperativa;

cooperări și asocieri cu alte unități cooperatiste, cu persoane fizice sau juridice din țară și din străinătate, precum și participări la capitalul social al unor societăți comerciale;

executarea de lucrări de investiții pentru nevoile proprii și pentru terți;

acțiuni și activități cultural-educative, distractive și sportive, precum și sponsorizări ale unor manifestări culturale științifice, tehnice, sportive;

formarea și perfecționarea pregătirii profesionale a personalului.

Obiectul de activitate al cooperativei de consum poate fi completat, prin hotărârea adunării generale, cu alte activități care nu contravin legilor și principiilor morale.

1.2. Membrii cooperatori

Poate fi membru cooperator orice persoană care a împlinit vârsta de 18 ani , are capacitatea de exerciiu , domiciliază în raza de activitate a cooperativei de consum , a semnat sau a acceptat , după caz , actul constitutiv și statutul acesteia și a subscris cel puțin o parte socială.

Nu poate fi membru cooperator o persoana fizică ale cărei interese sunt contrare celor ale cooperativei de consum sau care îi face concurență neloială, potrivit criteriilor stabilite de centrocoop. Salariații organizației lor cooperatiste, al întreprinderilor și societăților cu capital majoritar cooperatist, precum și cei care s-au pensionat din aceste unități, care la data intrării în vigoare a Legii nr. 109/1996 aveau și calitatea de membru cooperator, își pot păstra această calitate la o singură cooperativă de consum, cu aprobarea adunării generale a acesteia, chiar dacă nu domiciliază în raza de activitate a cooperativei.

Persoana care îndeplinește condițiile amintite și dorește să devină membru cooperator semnează o cerere de înscriere în cooperativă, în care menționează: numele, prenumele, domiciliul numărul și valoarea totală a părților sociale pe care dorește săle subscrie, suma pe care o varsă încontul părților sociale și data cererii. La înscrierea în copoperativa de consum, fiecare membru cooperator trebuie să depună, la caseria acesteia, minimum 30% din valoarea părților sociale, subscrise, precum și taxa de înscriere, primind un carnet de membru cooperator. Cererea de înscriere în cooperativa de consum se aprobă de către biroul executiv al acesteia care nu o poate respinge decât în situația în care solicitantul nu îndeplinește condițiile prevăzute în statutul cooperativei.

Valoarea unei părți sociale este de 50000 de lei, iar taxa de înscriere este de 5000 de lei. Părțile sociale nu pot fi concesionate sau vândute altor persoane, ori gajate. Ele nu pot fi utilizate pentru plata datoriilor personale ale membriilor cooperatori față de cooperativa de consum sau față de terți. Cota-parte din profitul cooperativei de consum, rămasă după plata impozitului pe profit și după constituirea fondurilor potrivit legii, statutului propriu și normelor aprobate de CENTROCOOP, se atribuie fiecărui membru cooperator proporțional cu participarea sa la capitalul social și constituie dividende. Dividendele neîncasate de membrii cooperatori în termen de trei ani de la data stabilită de adunarea generală se adaugă la părțile sociale ale titularilor , fără a mai fi necesar acordul acestora. Dividendele cuvenite acestora pot fi urmărite de creditorii personali numai în măsura neacoperirii creanței din averea cooperatorilor urmăriți.

Membrii cooperatori au următoarele drepturi:

să primească, pentru părțile sociale vărsate, dividendele din profitul anual, potrivit adunării generale în condițiile stabilite prin normele elaborate în baza art.126 din lege;

să beneficieze de avantajele materiale și social culturale caare decurg din activitatea cooperativei;

să aibă prioritate la cumpărarea unor mărfuri și la efectuarea unor servicii ;

să participe la adunările generale și să propună măsuri pentru îmbunătățirea activității cooperativei de consum și a organelor de conducere ale acesteia;

să aleagă și să fie aleși în organele de conducere ale cooperativei de consum sau în comisia de cenzori a acesteia ;

să fie aleși delegați la adunarea generală a federalei teritoriale a cooperativelor de consum – FEDERALCOOP la care este asociată cooperativa pe baza normelor de reprezentare stabilite de FEDERALCOOP, aceștia pot să aleagă și să fie aleși în organele de conducere și control ale FEDERALCOOP.

Membrii cooperatori au următoarele îndatoriri:

să achite, la termenele stabilite, valoarea părților sociale subscrise;

să aducă la îndeplinire hotărârile adunării generale a cooperativei de consum;

să apere și să păstreze bunurile cooperativei de consum;

să cunoască și să respecte prevederile Legii nr.109/96 și cele ale statutului cooperativei.

Membrii cooperatori sunt răspunzători pentru obligațiile cooperativei de consum din care fac parte, în limita părților subscrise. Calitatea de membru cooperator încetează prin retragere, excludere sau deces.

Membrul cooperator poate fi exclus din cooperativa de consum în cazurile în care:

pus în intârziere, în scris, sub luare la cunoștință, nu a achitat în întregime, la termenele fixate, cel puțin o parte socială subscrisă;

nu mai îndeplinește condițiile pentru a fi membru în cooperativa de consum respectivă;

săvârșește, în dauna cooperativei de consum, infracțiuni prevăzute de legea penală.

Hotărârea de excludere se i-a în consiliul de administrație al cooperativei de consum și se comunică celui în cauză prin scrisoare recomandată. La excluderea din cooperativa de consum, membrului cooperator i se restituie părțile sociale vărsate, precum și dividendele corespunzătoare părților sociale deținute de acestea.

1.3. Organele de conducere

Organele de conducere ale cooperativei de consum sunt:

adunarea generală;

consiliul de administratie;

biroul executiv.

1.3.1. Adunarea generală

Adunarea generală este organul de conducere a activității cooperativei de consum și este alcătuită din totalitatea membrilor cooperatori înscriși în cooperativa respectivă. Nu pot participa cu drept de vot la adunarea generală membrii cooperatori care nu au achitat cel putin o parte socială.

Adunările generale sunt ordinare și extraordinare. Adunările generale ordinare se țin odată pe an, în termen de 30 de zile de la încheierea bilanțului contabil anual. Adunările generale extraordinare se țin de câte ori este nevoie.

Adunarea generală ordinară are următoarele atribuții principale:

aprobă programele trimestriale și anuale privind activitatea economico-financiară, bugetul de venituri și cheltuieli, bilanțul contabil și contul de profit și pierdere ale cooperativei de consum; aprobă descărcarea de gestiune a consiliului de administrație;

aprobă, pe baza bilanțului contabil anual și a raportului comisiei de cenzori, modul de repartizare a profitului, inclusiv dividendele și alte drepturi sau avantaje ce se acordă membrilor cooperatori, precum și modul de acoperire a eventualelor piederi, în condițiile legii și normelor obligatorii elabrate de Consiliul de administrație al CENTROCOOP;

aprobă și modifică statutul cooperativei de consum, cu respectarea legii și a statutului-cadru;

aprobă asocierea cooperativei de consum la FEDERALCOOP sau cu alte cooperative;

confirmă primirea de noi membrii cooperatori;

soluționează contestațiile privind excluderea sau neadmiterea retragerii membrilor cooperatori;

analizează hotarârile consiliului de administrație privind dobândirea, înstrăinarea sau transmiterea de bunuri și ia măsurile necesare de tragere la răspundere a celor vinovați, în cazul în care se constată că s-au adus prejudicii cooperativei de consum;

aprobă constituirea diferitelor fonduri, precum și mărimea lor, conform prevederilor legale și a normelor elaborate de CENTROCOOP;

stabilește și modifică valoarea unei părți sociale, numărul minim al acestora, ce trebuie subscris de fiecare membru cooperator, în condițiile legii, precum și termenele de achitare a contravalorii părților sociale subscrise;

analizează activitatea consiliului de administrație și a comisiei de cenzori;

alege consiliul de administrație și comisia de cenzori;

fixează remunerarea consiliului de administrație și a comisiei de cenzori, cu respectarea normelor legale în vigoare;

analizează anual activitatea salariaților cu gestiune și a șefilor de unități și aprobă măsurile ce se impun.

Adunările generale extraordinare se întrunesc ori de câte ori e necesar a se lua hotărâri pentru:

– majorarea cuantumului părților sociale și anumărului minim al acestora, ce trebuie subscris de fiecare membru cooperator, în condițiile legii;

– schimbarea sediului cooperativei de consum;

– fuziunea cu alte cooperative de consum, divizarea sau dizolvarea cooperativei de consum, potrivit reglementărilor, normelor legale și prezentului statut;

– modificarea obiectunările generale și să propună măsuri pentru îmbunătățirea activității cooperativei de consum și a organelor de conducere ale acesteia;

să aleagă și să fie aleși în organele de conducere ale cooperativei de consum sau în comisia de cenzori a acesteia ;

să fie aleși delegați la adunarea generală a federalei teritoriale a cooperativelor de consum – FEDERALCOOP la care este asociată cooperativa pe baza normelor de reprezentare stabilite de FEDERALCOOP, aceștia pot să aleagă și să fie aleși în organele de conducere și control ale FEDERALCOOP.

Membrii cooperatori au următoarele îndatoriri:

să achite, la termenele stabilite, valoarea părților sociale subscrise;

să aducă la îndeplinire hotărârile adunării generale a cooperativei de consum;

să apere și să păstreze bunurile cooperativei de consum;

să cunoască și să respecte prevederile Legii nr.109/96 și cele ale statutului cooperativei.

Membrii cooperatori sunt răspunzători pentru obligațiile cooperativei de consum din care fac parte, în limita părților subscrise. Calitatea de membru cooperator încetează prin retragere, excludere sau deces.

Membrul cooperator poate fi exclus din cooperativa de consum în cazurile în care:

pus în intârziere, în scris, sub luare la cunoștință, nu a achitat în întregime, la termenele fixate, cel puțin o parte socială subscrisă;

nu mai îndeplinește condițiile pentru a fi membru în cooperativa de consum respectivă;

săvârșește, în dauna cooperativei de consum, infracțiuni prevăzute de legea penală.

Hotărârea de excludere se i-a în consiliul de administrație al cooperativei de consum și se comunică celui în cauză prin scrisoare recomandată. La excluderea din cooperativa de consum, membrului cooperator i se restituie părțile sociale vărsate, precum și dividendele corespunzătoare părților sociale deținute de acestea.

1.3. Organele de conducere

Organele de conducere ale cooperativei de consum sunt:

adunarea generală;

consiliul de administratie;

biroul executiv.

1.3.1. Adunarea generală

Adunarea generală este organul de conducere a activității cooperativei de consum și este alcătuită din totalitatea membrilor cooperatori înscriși în cooperativa respectivă. Nu pot participa cu drept de vot la adunarea generală membrii cooperatori care nu au achitat cel putin o parte socială.

Adunările generale sunt ordinare și extraordinare. Adunările generale ordinare se țin odată pe an, în termen de 30 de zile de la încheierea bilanțului contabil anual. Adunările generale extraordinare se țin de câte ori este nevoie.

Adunarea generală ordinară are următoarele atribuții principale:

aprobă programele trimestriale și anuale privind activitatea economico-financiară, bugetul de venituri și cheltuieli, bilanțul contabil și contul de profit și pierdere ale cooperativei de consum; aprobă descărcarea de gestiune a consiliului de administrație;

aprobă, pe baza bilanțului contabil anual și a raportului comisiei de cenzori, modul de repartizare a profitului, inclusiv dividendele și alte drepturi sau avantaje ce se acordă membrilor cooperatori, precum și modul de acoperire a eventualelor piederi, în condițiile legii și normelor obligatorii elabrate de Consiliul de administrație al CENTROCOOP;

aprobă și modifică statutul cooperativei de consum, cu respectarea legii și a statutului-cadru;

aprobă asocierea cooperativei de consum la FEDERALCOOP sau cu alte cooperative;

confirmă primirea de noi membrii cooperatori;

soluționează contestațiile privind excluderea sau neadmiterea retragerii membrilor cooperatori;

analizează hotarârile consiliului de administrație privind dobândirea, înstrăinarea sau transmiterea de bunuri și ia măsurile necesare de tragere la răspundere a celor vinovați, în cazul în care se constată că s-au adus prejudicii cooperativei de consum;

aprobă constituirea diferitelor fonduri, precum și mărimea lor, conform prevederilor legale și a normelor elaborate de CENTROCOOP;

stabilește și modifică valoarea unei părți sociale, numărul minim al acestora, ce trebuie subscris de fiecare membru cooperator, în condițiile legii, precum și termenele de achitare a contravalorii părților sociale subscrise;

analizează activitatea consiliului de administrație și a comisiei de cenzori;

alege consiliul de administrație și comisia de cenzori;

fixează remunerarea consiliului de administrație și a comisiei de cenzori, cu respectarea normelor legale în vigoare;

analizează anual activitatea salariaților cu gestiune și a șefilor de unități și aprobă măsurile ce se impun.

Adunările generale extraordinare se întrunesc ori de câte ori e necesar a se lua hotărâri pentru:

– majorarea cuantumului părților sociale și anumărului minim al acestora, ce trebuie subscris de fiecare membru cooperator, în condițiile legii;

– schimbarea sediului cooperativei de consum;

– fuziunea cu alte cooperative de consum, divizarea sau dizolvarea cooperativei de consum, potrivit reglementărilor, normelor legale și prezentului statut;

– modificarea obiectului de activitate al cooperativei de consum;

– desemnarea lichidatorilor, In cazul dizolvării cooperativei de consum;

– aprobarea acțiunilor de cooperare și asociere ale cooperativei de consum cu alte organizații cooperatiste, cu persoane fizice sau juridice din țară și din străinătate;

– orice alte probleme pentru care în lege sau statut este cerută aprobarea adunării generale.

Pentru validarea hotărârilor adunărilor generale ordinare și extraordinare este necesară prezența majorității membrilor cooperatori cu drept de vot sau a delegaților acestora. Hotărârile se iau cu votul majorității celor prezenți. Adunarea generală ordinară sau extraordinară se convoacă de către consiliul de administrație prin președintele acestuia.

Bilanțul contabil și raportul cenzorilor trebuie să fie puse la dispoziția membrilor cooperatori, la sediul cooperativei de consum, cu cel putin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ținerea adunării generale ordinare. Adunările generale sunt conduse de președintele consiliului de administrație sau în lipsa acestuia, de către vicepresedintele sau de către persoana aleasă de adunarea generală în acest scop.

1.3.2. Consiliul de administrație

Administrarea cooperativei de consum este încredințată unui consiliu de administrație format din 5 membri și 3 supleanți, aleși de adunarea generală dintre membrii cooperatori, pe o perioada de 4 ani. Administratorii trebuie să fie cetățeni români.

Din consiliul de administrație al cooperativei de consum pot face parte cel mult 40 membri cooperatori care au, în același timp, și calitatea de salariați ai cooperativei de consum respective. Procentul concret, în limita a cel mult 40%, se stabileste de adunarea generală a cooperativei, astfel încat să se asigure ca membrii cooperatori nesalariați să fie majoritari în consiliul de administrație.

În prima sa sedință , consiliul de administrație alege dintre membrii săi un președinte și dupa caz, un vicepresedinte, precum și pe ceilalți membri ai biroului executiv. Nu pot fi administratori persoanele care, potrivit legii, sunt declarate incapabile sau au suferit condamnări penale.

Administratorii sunt obligați să depună, în termen de 30 de zile de la alegerea lor, o garanție bănească de 500000 de lei. Pentru nedepunerea garanței în termenul prevazut mai sus, administratorul în cauză va fi revocat din funcție. Garanția rămâne în contul cooperativei de consum și nu poate fi restituită decât după eliberarea administratorului din această funcție, dar nu mai devreme de data în care adunarea generală a aprobat bilațul contabil și contul de profit și pierdere al ultimului exercițiu financiar în care administratorul a funcționat și după descărcarea de gestiune pentru exercitiul financiar respectiv. Semnăturile administratorilor vor fi depuse la Registrul Comerțului odata cu prezentarea certificatului eliberat de cenzori, din care depunerea garanției. Administratorii nu pot fi reprentați de alte persoane.

Consiliul de administrație are, în principal, următoarele atribuții:

– analizează și supune aprobării adunării generale programele trimestriale și anuale privind activitatea economico-financiară, bugetul de venituri și cheltuieli, bilanțul contabil și contul de profit și pierdere; aprobă corectura programului de activitate și a bugetului de venituri și cheltuieli cu diferențele rezultate din aplicarea actelor normative.;

– analizează periodic activitatea economica, financiară, organizatorică și social-culturală desfășurată de cooperativa de consum și ia măsuri pentru înbunătățirea acesteia;

– dezbate și aprobă informările biroului executiv si concluziile comisiei de cenzori;

– hotărește înființarea de noi unități pentru realizarea obiectului de activitate, potrivit criteriilor elaborate în baza art.186 alin.4 din Legea nr.109/1996;

– aprobă structura organizatorică a cooperativei de consum, potrivit normelor elaborate de CENTROCOOP:

– aprobă programul de formare și perfecționare a pregătirii profesionale a personalului și asigură îndeplinirea acestuia;

– hotărește asupra dobăndirii și înstrăinării de bunuri, potrivit reglementărilor în vigoare;

Administratorii răspund solidar față de cooperativa de consum pentru:

-realitatea varsământelor efectuate de către membrii cooperatori;

-existența registrelor cerute de lege și statut precum și ținerea lor corectă;

-existența reală a profitului distribuit;

-gospodărârea judicioasă a patrimoniului cooperativei de consum;

-executarea întocmai a hotărârilor adunării generale;îndeplinirea îndattoririlor pe care legea și statul le impun.

Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor pentru faptele care privesc responsabilitatea lor se hotărăște de adunarea generală, care desemneaza și persoana însărcinată să exercite acțiunea în justiție.

1.3.3. Biroul executiv

Biroul executiv este organul care conduce activitatea curentă a cooperativei de consum în perioada cuprinsă între ședințele consiliului de administrație. Biroul executiv se compune din 3 membri aleși de consiliul de administrație dintre membrii săi.

Președintele consiliului de administrație e și președintele biroului executiv. Președintele asigură îndeplinirea hotărârilor și măsurilor luate de consiliul de administrație sau de biroul executiv, între ședințele acestora. Biroul executiv se întrunește lunar și ori de căte ori este nevoie, el este obligat să prezinte, la fiecare ședință a consiliului de administrație, registrul său de deliberări și să supună confirmării acestuia hotărările luate.

Biroul executiv are următoarele atribuții principale:

ia măsuri pentru realizarea programelor economice de către unitațile cooperativei și de creștere a eficienței activitații acesora;

aduce la îndeplinire hotărârile consiliului de adminiatrație și raportează acestuia despre activitatea desfășurată;

analizează și hotărește asupra cererilor de înscriere în cooperativa de consum; analizează cererile de retragere a membrilor cooperatori, pe care le supune aprobării consiliului de administrație;

angajează și concediază personalul și stabilește drepturile și obligațiile acestuia, potrivit reglementarilor în vigoare;

stabilește și modifică, în condițiile legii, prețurile și tarifele la produsele, respectiv, la lucrările executate și la serviciile prestate;

ține un registru al ședintelor și deliberărilor sale;

1.4. Comisia de cenzori

Cooperativa de consum are un cenzor și un supleant. Cenzorii se aleg de adunarea generală a FEDERALCOOP, pe o perioadă de 4 ani, putând fii realeși.

Cenzorii trebuie să fie cetățeni romăni. Cenzorii cooperativei de consum trebie să fie membri cooperatori ai acesteia. Cenzorii sunt obligați să depună, în termen de 30 de zile de la alegerea lor, jumătate din garanția cerută administratorilor și primesc o indemnizație stabilită de adunarea generală a cooperativei de consum sau de consiliul de administrație al acesteia.

Cenzorii sunt obligații să supravegheze si să verifice întreaga gestiune a cooperativei de consum, ținerea cu regularitate a registrelor, întocmirea, în concordanță cu acestea și cu prevederile legale, a bilanțului contabil, a contului contabil, a contului de profit și pierdere, precum si dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut conform regulilor stabilite pentru întocmirea bilanțului contabil.

Adunarea generală nu poate aproba bilanțul contabil și contul de profit și pierdere, dacă acestea nu sunt însoțite de raportul cenzorilor.

Cenzorii sunt obligați, de asemenea:

să facă în fiecare lună și inopinant inspecția gestiunii casei;

să convoace adunarea generală ordinară și extraordinară când aceasta nu a fost convocată de administratori;

să participe la adunările ordinare sau extraordinare ale cooperativei de consum la care au fost aleși, solicitând înscrierea pe ordinea de zi a propunerilor pe care le cred necesare;

să constate depunerea garanției de către administratori.

Cenzorii aduc la cunoștința consiliului de administrație sau, între ședințele acestuia, biroului executiv, neregulile și încălcările dispoziților legale și statutare pe care le constată, iar cazurile mai importante le aduc la cunoștința adunării generale.Cenzorii prezintă anual, în fața adunării generale, dări de seama despre activitatea desfășurată. Cenzorul care are într-o anumită operațiune, direct sau indirect, interese contrare cooperativei de consum, trebuie sa înștiințeze despre aceasta, pe ceilalți cenzori și pe administratori și să nu ia parte la nici o deliberare cu privire la aceasta.

1.5. Mijloacele financiare al cooperativei de consum

Mijloacele financiare ale cooperativei de consum provin din:

taxele de înscriere;

părțile sociale vărsate;

profitul realizat din activitatea proprie sau din titluri de participațiune;

dividendele rezultate din activitatea societăților și întreprinderilor la care cooperativa de consum participă cu capital social;

alte mijloace provenite din plusuri de valori constatate cu ocazia inventarierii patrimoniului, amenzi aplicate de organele de control special autorizate.

Fondurile cooperativei de consum sunt:

– fondul de dezvoltare;

– fondul de rezervă;

– părțile sociale;

– alte fonduri care se constituie și se utilizează conform reglementărilor aprobate de Consiliul de administrație al CENTROCOOP, în baza art.164 și 166 din Legea nr. 109/1996.

Cooperativa de consum va putea acoperi pierderile anuale neimputabile din profitul aferent veniturilor totale în următorii 5 ani. Partea rămasă nerecuperată se va acoperi din următoarele fonduri, în succesiunea de mai jos:

fondul de rezervă;

fondul de dezvoltare;

părțile sociale.

În cazul în care aceste fonduri nu acoperă pierderile, se va proceda la lichidarea judiciară a cooperativei de consum, dacă adunarea generală nu hotărăște ca organizațiile cooperatiste asociate să refacă prin noi subscripții capitalul social.

Exercițiul financiar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie.

1.6. Regimul juridic al bunurilor proprietate a cooperativei de consum

Proprietatea cooperativei de consum este privată, fiind ocrotită de lege, și se compune dintr-o parte divizibilă și o parte indivizibilă.

Partea divizibilă cuprinde părțile sociale vărsate de membrii cooperatori, dividentele cuvenite membrilor cooperatori, precum și cota-parte din fondul de dezvoltare aferent părților sociale subscrise și vărsate de membrii cooperatori, pe perioada cât aceștia au fost membri ai cooperativei, în condițiile reglementărilor legale.

Partea indivizibilă cuprinde întregul patrimoniu al cooperativei de consum, acumulat de acesta în decursul întregii sale activității aflat în proprietatea cooperativei de consum, în baza bilanțului contabil încheiat la sfârșitul anului 1995, corelat cu influențele rezultate în urma înregistrărilor efectuate pe baza actelor normative, precum și a bunurilor dobândite ulterior de aceasta.

Partea indivizibilă a proprietății cooperativei de consum nu poate fii însușită de către membrii cooperatori. Activele imobilizate și circulante, proprietate a cooperativei de consum, pot fii înstrăinate sau date în folosință, numai cu plată, în condițiile prevederilor legale si statutare. Orice înstrăinare, cu orice titlu, facută cu încălcarea acestor prevederi, este nulă de drept. Fondurile obținute din înstrăinarea sau darea în folosință a activelor vor fi utilizate potrivit normelor elaborate de CENTROCOOP.

1.7. Asocierea la FEDERALCOOP și încetarea calității de asociat

Cooperativa de consum Pericei este asociata la FEDERALCOOP Sălaj la care are subscrise părți sociale si achită taxa de înscriere.

Cooperativa de consum asociată la FEDERALCOOP, are următoarele drepturi:

să primească din profitul anual dividende, al căror cuantum se aprobă de adunarea generală a FEDERALCOOP;

să beneficieze de asistență economică, tehnică, de organizare, salarizare, normare, financiară de control, juridică și de pregătire profesională, precum și de avantajele materiale și social-culturale ce decurg din activitatea FEDERALCOOP;

să realizeze activități de aprovizionare și desfacere prin FEDERALCOOP;

să participe, prin reprezentanții aleși, la adunările generale ale FEDERALCOOP;

să aibă reprezentanți aleși în adunarea generală a FEDERALCOOP și în organele de conducere și control ale acesteia;

Cooperativa de consum, ca asociată la FEDERALCOOP, are următoarele îndatoriri:

să verse, la termenele stabilite, taxe de înscriere si părțile sociale subscrise;

să comunice la FEDERALCOOP, la termenele stabilite, bilanțul contabil, datele statistice și alte informații în legătură cu activitatea sa;

să participe la activitățiile FEDERALCOOP;

să aducă la îndeplinire hotărârile și deciziile Consiliului de administrație și ale Biroului executiv ale CENTROCOOP;

să aplice prevederile Legii nr. 109/1996 și ale actelor normative care reglementează activitatea cooperativei de consum.

Retragerea din FEDERALCOOP a cooperativei de consum asociate se poate face în cazurile in care:

consiliul de administrație sau biroul executiv ale FEDERALCOOP nu își îndeplinesc îndatoririle legale și statutare față de cooperativa de consum sau cănd încalcă în mod abuziv aceste îndatoriri;

consiliul de administratie sau biroul executiv al FEDERALCOOP provoacă daune cooperativei de consum;

consiliul de administrație sau biroul executiv al FEDERALCOOP nu susțin, în calitate de reprezentant al cooperativei de consum, interesele legitime ale acesteia in fața instituțiilor publice și a instanțelor judecătorești.

Hotărârea de retragere se ia în adunarea generală a cooperativei de consum care dorește să se retragă și se aprobă de adunarea generală a FEDERALCOOP.

La retragere sau la excludere, cooperativa de consum asociată are dreptul să primească de la FEDERALCOOP părțile sociale vărsate și dividendele cuvenite, din care se scad eventualele datorii față de FEDERALCOOP.

Cooperativa de consum poate organiza unități fără personalitate juridică sucursale, agenții, magazine, unitați de alimentație publică, unități turistice și hoteliere, secții, ateliere pentru realizarea obiectului său de activitate. Cooperativa de consum și toate unitățile acesteia, vor avea în emblema sau în conținutul denumirii abreviația „COOP”. Utilizând acestei abreviații de către persoanele fizice sau juridice care nu îndeplinesc condițiile prevăzute în Legea nr. 109/1996 este interzisă.

CAPITOLUL II

2.1. Bilanțul contabil-obiectiv fundamental

al contabilității financiare

Finalitatea asignată ținerii contabilității (obiectivul său fundamental) este prezentarea de situații financiare periodice, numite „conturi anuale” sau documente de sinteză (bilanț, cont de rezultate și anexă), care formează un tot indisociabil și care trebuie să ofere o imagine fidelă a patrimoniului, a situației financiare și rezultatelor întreprinderii în scopul furnizării de informații utile ansamblului de utilizatori pentru luarea de decizii economice.

În concepția continentală (cu referire la Planul Contabil General Francez) obiectivul contabilității se definește în următorii termeni: în scopul prezentării de situații care să reflecte o imagine fidelă a situației și operațiilor întreprinderii, contabilitatea trebuie să satisfacă obligațiile de conformitate cu regulile și de sinceritate, respectând regula prudenței.

O formulare apropiată a obiectivului contabilitații financiare aparține organismului internațional de normalizare a contabilității – I.A.S.C.- puternic influențat de concepția anglo-saxonă: „Obiectivul documentelor contabile de sinteză ale unei întreprinderi este de a furniza informații privind situația financiară, performanțele și evoluția situației financiare, care să fie utile unei game largi de utilizatori, atunci când aceștia iau decizii economice”. Informațiile privind situația financiară sunt furnizate în principal de bilanț, cele privind performanțele întreprinderii prin contul de rezultate, iar informațiile privind evoluția situației financiare, prin tabloul de trezorerie. Deosebirea de formulare între cele două conceptii, se referă la conceptul de imagine fidelă care la francezi, reprezintă obiectivul fundamental al contabilitații, iar la anglo-saxoni este considerat principiul fundamental, care contribuie la realizarea obiectivului. Semnificatia acestui concept –„ true and fair view”- introdus prin Directiva a-IV-a în țările Europei comunitare, figurând în legea societăților comerciale din Anglia, încă din 1948, a dat naștere la întreprinderi diferite:

în concepția anglo-saxonă – care a realizat deconectarea contabilității de fiscalitate, iar situațiile financiare apar, în general ca o sinteză a contabilității financiare și a contabilitații de gestiune – sensul acordat imaginii fidele este acela de „ adevăr de esență economică”; imaginea dată întreprinderii prin documentele contabile de sinteză trebuie să fie fidelă realitații sale economice;

în conceptia continentală – prin care contabilitatea financiară servește în primul rând scopurilor de natură fiscală, prioritatea este acordată “juridicului” în fața „economicului”. În acest sens, imaginea fidelă este substituită prin „conformitatea conturilor cu regulile în vigoare și sinceritatea conturilor”. Ea trebuie să rezulte din urmărirea aplicării regulii prudenței, respectării conformității cu regulile și aplicării de buna credință a procedurilor enunțate prin Planul General de Conturi, în special prin punerea în operă a unor convenții, principii. Se asigură în acest fel fiabilitatea contabilității ținută de întreprindere și calitatea informațiilor comunicate utilizatorilor prin documentele de sinteză.

Primatul realității economice – specific concepției anglo-saxone câștigă însă teren, în special în cadrul grupurilor de întreprinderi multinaționale datorită rolului pe care acestea îl au în viața economico- socială și a influenței puternice jucate pe piața financiară în finanțarea diferitelor societăți, determinând și lărgirea ariei conturilor consolidate, dominante, în majoritatea cazurilor fiind cele cu capital american, care respectă regulile anglo-saxone.

Realizarea imaginii fidele e concepută deci, in mod diferit în cele două concepții. De remarcat este, în concepția continentală, distincția care se face între imaginea fidelă și o imagine fidelă. Această distincție e importantă deoarece reflecțiile asupra noțiunii de imagine fidelă vor fi mereu „blocate” de considerente de ordin tehnic contabil, dar mai ales de problemele generate de inflație. Problema adecvării imaginii contabile la realitatea economică trebuie apreciată se face referire la principiile contabile de integritate, sinceritate și fidelitate. Principiile au o conotație morală incontestabilă și precizează datorii etice și de asemenea obligații juridice. De altfel, în vocabularul specialiștilor, integritatea unui sistem de informare reprezintă aptitudinea de a furniza „imagini reale” tot atât de „exacte”, pe cât posibile.

Regularitetea se apreciază în raport cu textele legislative sau reglementările în vigoare, atunci când acestea includ stipulări contabile de conținut sau prezentare. Problema este însă, că aceste texte sunt diverse, de importanță inegală și uneori greu de ierarhizat. Din acest punct de vedere este delicat a se efectua departajarea între regularitatea contabilă și regularitatea fiscală. Aplicarea acestiu principiu confruntă contabilul cu multiple dispoziții să fie contradictorii și redând incertă noțiunea de regularitate.

Sinceritatea presupune aplicarea cu bună credință a regulilor și procedurilor în funcție de cunoștințele pe care contabilii trebuie în mod normal, să le aibă asupra realității și importanței operațiilor, evenimentelor și situațiilor.

Sinceritatea presupune, deci, prezentarea tuturor informațiilor necesare pentru ca utilizatorii externi si interni să ințeleagă conținutul conturilor.

Fidelitatea solicită celor care întocmesc și controlează conturile de a conferi o imagine a realității economice cât se poate de obiectivă. Fidelitate la care trebuie facută referire când se pune problema adecvării imagini contabile la realitatea economică, presupune nu asemănare cu un model sau exactitudinea unei copii, ci imaginea în care putem avea încredere.

Întreaga amplitudine a expresiei anglo-saxone „true and view”(„o imagine veridică și onestă”) sau americane „ fair presentation” („prezentare corectă”) se regăsește în acest „trinom” regularitate, sinceritate, fidelitate și care, de fapt, conduc la „fair play”-ul documentelor contabile, la acea calitate ce permite utilizatorilor de a crea un diagnostic al situației întreprinderii.

O imagine fidelă nu înseamna însă o „imagine detaliată”, iar caracteristicile informațiilor contabile cărora li se acordă prioritate în acest sens sunt: pertinența informațiilor, (utilitatea acestora în luarea deciziilor) și importanța relativă. De asemenea, regula atașată pertinenței informațiilor constituie o limitare pragmatica a excesului de informații, care ar putea fi dat în numele redării unei imagini fidele. În acest context imaginea fidelă este indisociabilă anexei, unde calitatea informațiilor ține mai mult de pertinența informațiilor conținute decât de volumul acestora.

Interpretarea care trebuie dată cuvintelor „tot indisociabil” al conturior anuale, potențial generatoare aunei imagini fidele a întreprinderii, este aceea că anexa trebuie să aibă același caracter obligatoriu și aceeași importanță ca bilanțul și contul de rezultate; cele 3 documente se completează.

Atunci când aplicarea unei reguli contabile nu este suficientă pentru o imagine fidelă, trebuie furnizate în anexă informații complementare. În felul acesta anexa acționează ca un element corector al judecăților pe care utilizatorii de informații contabile le efectueaza asupra înterprinderii.

2.2 Definirea și rolul bilanțului contabil

Conducerea eficientă a activității a oricărei unități patrimoniale și cunoașterea rezultatelor obținute, inclusiv a aspectelor legate de rezultatele finale, sunt posibile în activitatea curentă prin analiza datelor asigurate de evidența economică, în cadrul căreia locul cel mai important îl ocupă evidența contabilă, însă în cea de perspectivă acest deziderat se poate realiza numai prin analiza informațiilor pe care le oferă bilanțul.

Bilanțul reprezintă un instrument contabil de mare importanță în procesul conducerii, fiind necesar atât pentru fundamentarea deciziilor privind alocarea, finanțarea, utilizarea și respectarea fondurilor, organizarea controlului asupra realizării deciziilor luate, precum și pentru stabilirea unor drepturi și obligații, a unor răspunderi și cointeresări provenite din activitatea de gospodărie și dezvoltare a patrimoniului.

Bilanțul a început să fie întocmit odată cu apariția contabilității. Cuvântul bilanț provine, după unele păreri din latinescul “bilanx”, care înseamnă “cu două talgere” sau “bilancium”, care înseamnă cântar, cuvânt format mai târziu tot din cuvântul “bilanx”. Indiferent de explicația dată etimologiei cuvântului, noțiunea de bilanț are același sens, simbolizând o balanță cu “două talgere”, care se găsește permanent în echilibru.

Dacă bilanțul apare ca instrument contabil, reflectând patrimoniul unității și rezultatele activității desfășurate în cursul unui exercițiu financiar, cu timpul noțiunea se extinde utilizându-se în limbaj curent un sens larg, fiind definit ca „rezultatul activității pe o anumita perioadă”. Ca instrument contabil e „document contabil care reflectă situația conturilor unei întreprinderi la o anumită data”.

În plus se menționează și faptul că în lexiconul de finanțe credit, contabilitate și informatică, bilanțul este definit ca reprezentând o situație întocmită sub formă contabilă și după un anumit plan cuprinzând elemente de activ și de pasiv patrimonial, precum și rezultatul destinat să sporească sau să micșoreze patrimoniul întreprinderii sau ca un cont final care să servească la închiderea conturilor de activ și de pasiv, precum și a conturilor de rezultate.

Bilanțul a pătruns în lumea teoriei și practicii economice ca un model de sintetizate în expresie bănească la un moment dat a relațiilor de echilibru dintre activul și pasivul patrimoniului, privit în totalitatea și structuralitatea sa. Conceperea bilanțului ca model de calcul și descriere a situației patrimoniului reprezintă accepția cea mai des întâlnită în literatura de specialitate.

Ca instrument de lucru, bilanțul contabil e un document de sinteză cu ajutorul căruia pot fi într-o structură dorită sau impusă de reglementările contabile, activele și pasivele patrimoniale. Practica contabilă de secole a impus ca formă de bază a bilanțului contabil, balanța în care activul bilanțului este egal cu pasivul bilanțului. Egalitatea bilanțului trebuie să fie grefată pe componentele patrimoniului economic. Inspirată din standardele contabile mondiale legea contabilității din România stabilește că bilanțul contabil este documentul oficial de sinteză al tuturor unităților patrimoniale.

Fiind un complet de documente și situații de sinteză, bilanțul contabil trebuie, în toate circumstanțele, să dea o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, a situației financiare și asupra rezultatelor obținute de unitatea patrimonială.

Acestea presupun:

-respectarea cu bună credință a reguliluor privind evaluarea patrimoniului;

-respectarea principiilor:prudenței, permanenței metodelor, continuitatea activității, a necompensării;

-posturile înscrise în bilanț trebuie să corespundă cu datele înscrise în contabilitate, puse de acord cu inventarul.

În contextul celor menționate anterior, bilanțul contabil poate fi definit ca reprezentând documentul de sinteză cel mai important, care asigură centralizarea și generalizarea datelor agenților economici și instituțiilor publice, într-o formă sistematică și unitară, care permite o prezentare de ansamblu, o anlaliză detailată și un control al activității derulate și a rezultatelor obținute la sfârșitul fiecărei perioade de gestiune.

Bilanțul contabil, prin structura pe care o are și implicit prin datele pe care le conține, reflectă, în comparație cu anul precedent și după norme metodologice unitare, în mod sistematizat și sintetizat, activitatea desfășurată de fiecare agent economic la sfârșitul fiecarui trimestru și pentru întregul an financiar. Importanța pe care o reprezintă bilanțul, în mod sistetizat, se poate reliefa prin următoarele aspecte mai importante:

constituie mijloc de cunoaștere, control și analiză a activității agenților economici de către consiliile de administrație, adunările generale ale acționarilor, de organele fiscale, de statistică;

datele pe care le constituie și care se referă la prezentarea indicatorilor efectivi privind exercițiile curent și precedent asigură analiza evoluțiie acestora de le un an ala altul;

informațiile pe care le oferă stau la baza fundamentării a numeroase decizii privind activitatea curentă și îndeosebi cea de perspectivă;

constituie un factor mobilizator pentru îmbunătățirea conținutului și organizării evidenței contabile, care trebuie să asigure datele necesare, exacte și la timp, în vederea elaborării sale în mod corespunzător și la termenele prevăzute.

Condiția fundamentală pe care trebuie s-o îndeplinească bilanțul o constituie reflectarea realității privind elementele de activ și de pasiv existente la dispoziția agentului economic. În acest scop e necesar ca operațiile economice să fie integral corecte și la timp, pe baza documentelor justificative în care au fost consemnate. Se impune, de asemenea, compararea periodică a operațiunilor din conturi cu situația de pe teren, cât și verificarea exactității înregistrărilor în conturi, pentru care se folosesc procedee contabile sau inventarierea și balanțele de verificare.

Pentru asigurarea conținutului real al bilanțului contabil este foarte important să se calculeze cât mai exact costul efectiv, iar evaluarea indicatorilor raportați să se facă la aceste costuri sau prețuri efective, după caz, ceea ce detemină stabilirea corectă a rezultatelor financiare finale și respectiv a volumului total real al elementelor de activ și a celor de pasiv. Bilanțul contabil trebuie să prezinte datele după un sistem unitar, dupa aceleași norme metodologice, ceea ce reprezintă o altă condiție necesară pentru îndeplinirea rolului său și totodată pentru aprecierea corectă și comparativă a activitătii și pentru realizarea centralizării la direcțiile generale ale finanțelor publice și controlului financiar de stat și la alte organisme interesate.

Simplitatea și claritatea bilanțului contabil se apreciază prin numărul de indicatori pe care îi prezintă și care trebuie să fie semnificativi și ordonați după criterii șiințifice. Dintre condițiile sau cerințele impuse bilanțului se menționează și cea privind caracterul său complet, în sensul că trebuie să conțină toate formularele cerute, iar acestea să fie completate cu toți indicatorii pe care îi conțin. O altă cerință care trebuie îndeplinită de bilanțul contabil este respectarea metodologiei de determinare a indicatorilor și a corelației între aceștia. Astfel, concluziile la care se ajunge în urma analizei acestora redau corect atât aspectele pozitive cât și cele negative existente în activitatea desfășurată de agenții economici, ceea ce permite luarea deciziilor corespunzătoare care să înlăture deficiențele constatate.

Întocmirea și prezentarea la termenele stabilite constituie o altă condiție pentru bilanț, prin care se contribuie la asigurarea conducerii, controlului și analizei activității desfășurate, în mod operativ și eficient, precum și la asigurarea centralizării datelor la termenele prevăzute. Prin trecerea la noul sistem de contabilitate adaptat cerințelor economiei de piață, bilanțul contabil are o importanță deosebită, în calitatea lui de instrument de informare a terților și de dezvoltare a analizelor financiare necesare conducerii întreprinderii, acestea realizând obiectul de bază al contabilității financiare, respectiv de a reda o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului.

2.3. Funcțiile bilanțului contabil

Bilanțul îndeplinește o funcție complexă tehnico-contabilă și comunică cu multiple valențe în următoarele acțiuni:

A. Introduce în contabilitate elemente patrimoniale și controlul înregistrării operațiilor contabile – universalitatea componentelor patrimoniale, concretizate la începutul activității în inventar se sistematizează în cadrul bilanțului din care se preiau în conturile contabile, prin intermediul conturilor de bilanț, de deschidere, la sfârșitul perioadei conturile sintetice din contabilitate se soldează prin intermediul conturilor de bilanț de închidere.

B. Stabilește mecanismul de funcționare a conturilor – bilanțul reprezintă baza, iar egalitatea dintre activ și pasiv constituie cheia sistemului contabilității cu înregistrare în partidă dublă. Dubla înregistrare constituie o caracteristică de bază a contabilității sistematice, care o deosebește de celelalte tipuri ale evidenței economice, asigurând totodată și următoarele particularități:

egalitatea permanentă între activul și pasivul bilanțului;

controlul operațiilor înregistrate în conturi și concordanța cu evidența cronologică;

reflectarea și urmărirea prin conturi a mijloacelor economice cu sursele de formare a acestora, precum și cu rezultatele financiare ale activității;

relații de corespondență și legături reciproce între conturile în care se înregistrează operațiile economico- financiare.

C. Generalizarea datelor contabilitații – gruparea operațiilor economico-financiare înregistrate în conturi se face cu ajutorul balanței de verificare și se generalizează într-o prezentare sistematică prin bilanț, sub forma unei egalități între mijloacele ce constituie activul și suesele de formare a acestuia care constutuie pasivul.

Generalizarea datelor prin bilanț, denumită și metoda de generalizare bilanțieră se realizează la nivel de unitate prin concentrare și gruparea elementelor contabilitații, iar la nivelul structurilor ierarhice, se asigură prin centralizări succesive a bilanțurilor unitaților subordonate. Pentru reliefarea rolului și implicit a calitații bilanțului contabil, prezintă importanța sublinierea funcțiilor bilanțului contabil și anume:

Funcția de reflectare – constă în aceea că bilațul constituie un sistem de indicatori economico-financiari cu caracter rezultativ prin care se consolidează și se reprezintă informațiile referitoare la alocarea și finanțarea, producția și reproducția capitalurilor distincte din punct de vedere patrimonial. Prin generalizare se înțelege faptul că indicatorii dau expresie trăsăturilor comune ale elementelor de patrimoniu avansate și consumate in circuitul economico-financiar.

Funcția de control si analiză – se manifestă in procesul de urmărire și interpretare a modului de realizare a obectivelor programate privind angajarea și utilizarea capitalurilor delimitate patrimonial, determinarea abaterilor de la indicatorii economico-financiari prevăzuți, stabilirea măsurilor necesare, precum și a deciziilor corespunzătoare pentru îmbunătațirea activității de gospodărire. Realizarea deplină a acestei funcții are loc cu prilejul analizei pe bază de bilanț a activității economico-financiare a agenților economici.

Funcția bilanțului de instrument de echilibru economico-financiar – manifestă în cunoașterea, dirijarea și stăpânirea relațiilor bilanțiere dintre activ și pasiv, cheltuieli și venituri. Acest echilibru este reflectat, controlat și reglat atât din punct de vedere dimensional, cât și structural.

Funcția de decontare a patrimoniului – se realizează la sfârșitul perioadei de gestiune, de regulă, la închiderea anului financiar. Bilanțul este folosit ca instrument de justificare a recuperării cheltuielilor din venituri sau finanțărilor destinate în acest sens, precum și de stabilire a răspunderilor și cointeresărilor materiale privind asigurarea relației de conservare și creștere a patrimoniului.

2.4. Patrimoniul ca obiect al modelării bilanțiere

În perioada de trecere la economia de piața există mai multe forme de proprietate care determină schimbări radicale în categoriile sau felurile de întreprinderi sau de agenți economici existente în cadrul economiei naționale. Indiferent de forma de proprietate pe care se bazează un agent economic, contabilitatea trebuie să urmărească 2 grupe sau categorii de probleme și anume :

descrierea, evaluarea și justificarea patrimoniului;

calculul și explicarea rezultatelor activitații .

Contabilitatea are ca obiectiv principal conservarea în scris a drepturilor dobândite și angajamentelor contractate prin recapitulări periodice și prin compararea drepturilor și obligațiilor întreprinderii facându-se în acest scop evaluarea patrimoniului. În plan secundar, contabilitatea trebuie să asigure compararea valorică a patrimoniului la două date sau momente diferite, ceea ce permite cunoașterea și analiza în dinamică a acumulărilor sau rezultatelor obținute, fapt ce denotă că acest al doilea obiectiv al contabilitații este grefat pe primul.

În ceea ce privește noțiunea de patrimoniu se reține că este de natură juridică, semnificând ansamblul drepturilor și obligațiilor cu caracter economic care privesc sau revin unei persoane juridice determinate. Dacă mai multe întreprinderi sunt constituite sub forma societară ele sunt considerate ca obiecte de drept și nu persoane în sens juridic, ceea ce denotă că nu vor putea avea drepturi distincte de cele ale proprietarilor lor, reieșind că numai societățile au patrimoniu. În sens strict, întreprinderile nu dispun de un patrimoniu, drepturile și obligațiile cu privire la gestionarea unei întreprinderi individuale fac parte din punct de vedere juridic din patrimoniul proprietarului.

Din punct de vedere economic se poate considera în același timp că bunurile dobândite, apreciate și exprimate în bani, și obligațiile asumate constituie un patrimoniu de afectare ale cărui variații sunt legate direct de activitatea întreprinderii. Acesta este punctul de vedere pe care îl interpretează contabilitatea și care se referă la gestiunea întreprinderii. În raport cu contabilitatea, orice întreprindere, indiferent de statutul ei juridic, este considerată un centru de calcul economic distinct căruia îi sunt afectate și obligații ce pot fi ușor identificate. În consecință, nu se poate concepe patrimoniul fără o relație intimă între o persoană fizică sau juridică, prin care se personifică dreptul de proprietate și elementele patrimoniale asupra cărora se exercită acest drept.

În sensul definițiilor date se poate aprecia că relațiile de drepturi și obligații circumscriu și dau expresie juridică, la nivelul patrimoniului, relațiilor economice care se statornicesc cu privire la valorile pecuniare ce formează obiectul proprietății. Purtătorii materiali ai obiectului proprietății sunt definiți în plan patrimonial prin noțiunea de obiecte de drepturi și obligații sau bunuri economice apreciate și exprimate în bani. Acești purtători materiali, analizați ca valori de întrebuințare se compun din mijloace de muncă, obiecte ale muncii, produse ale muncii mărfuri și bani, iar în circuitul lor pot căpăta și forme de valori în curs de deconectare sau creanțe asupra altor persoane fizice sau juridice.

Valoarea patrimoniului net al unui agent economic rezultă din compararea bunurilor sale economice cu datoriile sale, iar centralizarea și sintetizarea datelor se realizează cu ajutorul unui tablou denumit „Bilanț”. În literatura de specialitate, în legătură cu definirea și analiza patrimoniului ca obiect al modelării bilanțiere s-au conturat trei concepții și anume: juridică, economică și economico-juridică. Din punct de vedere juridic patrimoniul este apreciat ca reprezentând toate drepturile și obligațiile cu conținut economic ale unui subiect de drept. Concepția economică consideră patrimoniul ca totalitatea bunurilor exprimate în bani, inclusiv rezultatele folosirii lor și care aparțin unei persoane fizice sau juridice. La rândul său, concepția economico-juridică asociază esența definițiilor anterioare și consideră patrimoniul ca reprezentând „un exemplu de drepturi și obligații apreciabile în bani”.

2.5. Structura patrimonială specifică bilanțului

Determinarea calitativă a bilanțului își regăsește expresia în structura sa delimitată în două componente cu denumiri convenționale de activ și de pasiv. La început, noțiunile de activ și de pasiv au avut o semnificație juridică, ele reprezentând cele două structuri distincte și totodată unitare de evaluare a patrimoniului. Așa cum arăta M. Ortolan, noțiunea juridică de activ reprezenta persoana s-au subiectul care avea drepturi sau creanțe. Ulterior, bilanțul fiind circumscris la un singur titular de patrimoniu și analizat prin prisma relaților acestuia cu mediul economico-social, s-a apreciat că drepturile sau creanțele fac parte din activ, iar obligațiile din pasivul patrimoniului. În funcție de aceasta înterpretare, în literatura contabilă se consideră că pasivul reprezintă resursele de care dispune întreprinderea, clasate după originea lor și răspunde la întrebarea „de unde vin banii?”, iar activul reprezintă concretizarea utilizarii resurselor, clasate după destinația lor și răspunde la întrebarea „ unde merg banii, la ce folosesc ei?”. Dacă ne plasăm într-o optică previzională, atunci datoriile înscrise în pasiv vor reprezenta necesități monetare, iar elementele de activ destinate a fi transformate în bani, vor reprezenta resursele monetare sau altfel spus exigibilitățile și lichiditățile care vor permite aprecierea activității.

Altfel spus, activul prin elementele sale componente formează baza materială, iar pasivul caracterizează în expresie valorică felul relațiilor economice privind gestiunea bazei materiale. În acest context, s-a recurs la structura activului și pasivului corespunzător circuitului valorilor și dependenței lor social-economice. Astfel, în activ sunt reflectate: A. activul imobilizat sau imobilizările, care la rândul lor pot fi:

materiale (terenuri, construcții, mașini și utilaje etc);

nemateriale( investiții în curs de execuție și alte investiții);

financiare (titluri de proprietate, credite acordate pe termen lung).

B. activul circulant care se compune din:

stocuri (materii prime, în curs de fabricație, produse finite, mărfuri și alte stocuri);

disponibilități în casă, la bancă și creanțele ce pot fi realizate în termen scurt (clienți);

valori mobiliare de plasament.

În ceea ce privește pasivul acesta este structurat astfel:

A. capitaluri proprii (valoarea mijloacelor de finanțat puse la dispoziția întreprinderii de proprietari sau asociați ) și care îmbracă urmatoarele forme:

capitalul social subscris (aportul inițial și ulterior al proprietarilor sau asociaților);

fondul de rezervă (beneficiul lăsat în rezervă în cursul anilor precedenți);

alte fonduri proprii create la dispoziția înterprinderii (fond de cercetare-dezvoltare, fond de asigurare, fond de dezvoltare, fond de participare la beneficii).

B. capitaluri străine (denumite și datorii sau obligații):

pe termen scurt (furnizori, creditori, datorii fiscale și sociale;

pe termen mediu (creditele bancare).

Bilanțul furnizând o imagine clară a patrimoniului la un moment dat, pentru o perioadă de exercițiu încheiată, devine un instrument de analiză financiară deoarece permite compararea elementelor de activ cu cele de pasiv și reliefarea situației nete la rezultatul exercițiului în cauză. În explicarea acestor noțiuni, literatura economică pornește de la definirea „activului net” sau a valorii nete a patrimoniului întreprinderii. Activul net reprezintă ceea ce va reveni proprietarului dacă s-ar realiza dizolvarea unității și dacă bunurile din activ ar fi valorificate la valoarea cu care ele figurează în bilanț.

Activul net = ∑Bunurilor -∑ Datoriilor

∑Bunurilor = ∑ Datoriilor + Activul net

Este posibil ca nivelul datoriilor să fie superior valorii totale a bunurilor, situație în care diferența „ Bunuri-Datorii” va fi un rezultat negativ. În această situație rezultă un „Pasiv net „ sau altfel spus:

∑Bunurilor + Pasivul net = ∑ Datoriilor

Din punct de vedere practic, de utilizează expresia de „situație netă”, diferențierea făcându-se prin semnul algebric al valorii patrimoniului. Rezultatul exercițiului, se determină prin compararea situației nete cu capitalurile proprii și reprezintă valoarea algebrică netă a resurselor suplimentare degajate din activitatea întreprinderii în perioada scursă între două bilanțuri. Rezultatul exercițiului se poate calcula astfel:

Situația netă = ∑Bunurilor -∑ Datoriilor (1)

Situația netă = Capitaluri proprii = Rezultatul exercițiului (2)

∑Bunurilor -∑ Datoriilor = Capitaluri proprii+Rezultatul exercițiului (>0,0<)

∑Bunurilor –(∑ Datoriilor +Capitaluri proprii)= (Rezultatul exercițiului) (3)

Din punct de vedere contabil această relație (3) are semnificații diferite după cum rezultatul este pozitiv sau negativ. Dacă rezultatul este pozitiv, bunurile din patrimoniu întreprinderii au o valoare superioară mijloacelor de finanțare de care dispun. Excedentul bunurilor a fost finanțat prin resurse provenite din activitatea proprie a întreprinderii, sau rezultatul exercițiului constituie un profit pentru aceasta. Dacă rezultatul este negativ, bunurile deținute de întreprindere au o valoare inferioară mijloacelor de finanțare care au fost utilizate și deci activitatea întreprinderii prezintă o pierdere de substanță.

2.6. Informațiile furnizate de bilanțul contabil și potențialii utilizatori ale acestora

Contabilitatea îmbină armonios realitatea fenomenelor studiate cu aspectele abstracte ale teoriei, aducându-și astfel o contribuție deosebit de importantă în economie. Prin sistemul său de conturi contabilitatea furnizează un sistem de informații corelat și verificat, promovând rigurozitatea, exactitatea și obiectivitatea în reflectarea fenomenelor economico-financiare.

În cadrul sistemului informațional economic, informațiile furnizate de subsistemul informațional contabil deține un rol deosebit de important, deoarece informația contabilă este exactă, completă și neîntreruptă, ea caracterizând mărimea și fluxurile valorice care iau naștere în cadrul procesului reproducției sociale și prin intermediul cărora se exercită funcția financiar-contabilă a întreprinderii. Contabilitatea reprezintă tehnica de observare și control a activității economice a întreprinderii bazată pe înregistrarea neîntreruptă și sistematică, grație principiului partidei duble, a ansamblului de fluxuri financiare interne și externe ale întreprinderii. Ea se confruntă permanent cu un proces de transformare și perfecționare, ai cărui actori principali sunt: întreprinderile, economiștii și utilizatorii externi. Economiștii se ocupă de elaborarea conturilor întreprinderilor, garantând credibilitatea acestora, iar utilizatorii externi se găsesc deseori în situația de a solicita informații necesare analizei situației reale a întreprinderii și de asemenea în luarea deciziilor.

Tehnica contabilă e cea care permite cunoaștera situației financiare a întreprinderilor din punct de vedere al echilibrului financiar cât și din punct de vedere al rentabilității. Astfel, informațiile furnizate de documentele de sinteză contabilă, și mai ales de bilanț, sunt de cele mai multe ori folosite de către utilizatori în activitatea de management financiar. Aceste informații trebuie prezentate conform reglementărilor I.A.S.C. (Comisiei Internaționale a Standardelor Contabile) și F.A.S.B. (Comitetul Standardelor de Contabilitate Financiară). Prin respectarea acestor reglementări se poate facilita obținerea unei informații omogene în ceea ce privește întreprinderea și exploatarea informației contabile de către utilizatorii externi, dar mai ales în compararea întreprinderilor în timp și în spațiu (între întreprinderi diferite). Pe lângă aceste aspecte ce privesc armonizarea modului de prezentare a informaților în bilanțul contabil, specialiștii și-au concentrat atenția și asupra calității informației contabile.

Structurarea contabilității pe axa aprovizionare-fabricație-desfacere, permite descompunerea activităților firmei în trei etape ce se succed:

aprovizionarea, prin care în schimbul banilor întreprinderea obține echipamente de fabricație, stocuri de materii prime, materiele și forță de muncă;

producția, etapa în care are loc consumul resurselor aprovizionate și obținerea stocurilor de produse finite;

desfacerea produselor finite, prin care se obțin sume de bani ce permit reluarea ciclului.

Acest circuit articulează practic fluxurile și stocurile, fiecare stoc fiind întreținut de un flux și fiecare flux fiind susținut de un stoc. Ținând seama de această continuitate a explorării într-un sistem de înregistrare periodică, trebuie să definim și să folosim conturile de bilanț într-o strănsă legătură cu conturile de rezultat, cunoscut fiind faptul că rezultatele determină o variație în acelasi sens a situației patrimoniale.

Rolul conturilor de patrimoniu în dispozitivul contabil este de a articula deci toate fluxurile desfășurate la nivelul societății. Pentru a interpreta informațiile contabile ce stau la baza managementului financiar trebuie explicitate relațiile existente între contul de bilanț și contul de rezultat. Primordiale sunt mișcările dintre conturile de bilanț și conturile de gestiune aparute ca urmare a operațiilor ce produc efecte asupra rezultatului, astfel încât toate operațiile înregistrate în conturile de rezultat se vor regăsi și în conturile de bilanț, modificând astfel patrimoniul întreprinderii.

Operațiile care afectează conturile amintite pot fii externe și interne. Dintre acestea numai primele pot degaja un surplus monetar, iar disocierea între surplusul monetar și variația disponibilitaților unei perioade se traduce contabil prin mișcări între conturile de bilanț. Operațiunile externe înregistrate în conturile de rezultat exprimă schimburile întreprinderii cu ceilalți agenti economici. Operațiunile desfășurate de întreprindere cu ceilalți agenți economici au la origine fluxuri reale ce generază fluxuri monetare. Pe baza acestor fluxuri se înregistrează în bilanț datorii și creanțe din timpul exercițiului financiar, explicând decalajul dintre surplusul monetar și variația disponibilităților.

Mișcările între două conturi de bilanț nu antrenează nici o variație a rezultatului, deoarece ele nu modifică valoarea globală a patrimoniului întreprinderii. Spre exemplu, reglarea unei creanțe de către clientul respectiv se traduce într-o simplă transformare a unui activ, respectiv creanța-client, într-un alt activ, respectiv disponibilități bănești, sau reglarea unei datorii față de furnizori care presupune diminuarea unui post din activ (disponibilități) concomitent cu unul din pasiv (furnizori). Acestea sunt operațiuni ce nu modifică patrimoniul. Mișcările între conturile de bilanț au la bază operațiuni înregistrate în prealabil în contul de rezultat, fie operațiuni de investiții sau finanțare. Mișcările produse de operațiunile financiare sau de investiții sunt înregistrate prin modificarea conturilor de bilanț. În acestă categorie pot fi incluse trei feluri de operațiuni. În primul rând se disting operațiuni financiare care se referă în principal la îndatorarea societații (contractarea de împrumuturi și rambursarea lor). În al doilea rând se evidențiează operațiuni referitoare la modificarea capitalului societății prin aporturi în numerar sau în natură ale acționarilor. În cele din urmă, întălnim operațiunile de investiții ce se concretizează în obțînerea unor bunuri corporale sau necorporale în schimbul unei sume de bani (investire), sau invers (dezinvestire).

Diversitatea informațiilor se întinde de la răspunsurile verbale la întrebările acționarilor, cu ocazia ședințelor anuale, până la comunicări scrise, cum sunt documentele de sinteză sau diverse rapoarte de prezentare. Informațiile furnizate de documentele de sinteză sunt cele mai folosite, ele reprezentănd o adevărată „fotografie” a întreprinderii. De asemenea regularitatea cu care sunt întocmite reprezintă un alt atu în ceea ce privește utilitatea acestor informații.

Utilizatorii informațiilor furnizate de bilanțul contabil sunt următorii: managerii, acționari, investitorii sau eventualii cumparători, băncile, instituțiile financiare, furnizorii, clienții, salariații, organismele publice, analiștii contabil-financiari, marele public.

Managerii definesc politica contabilă a întreprinderii și sunt responsabili de elaborarea documentelor de sinteză. Ei privilegiază deseori funcția de comunicare a contabilității financiare în detrimentul rolului său de instrument de gestiune internă, mai ales în întreprinderile mici și mijlocii care nu au organizată contabilitatea de gestiune. Astfel, datele din contabilitatea financiară sunt principalul suport în luarea deciziilor de conducere. Bilanțul contabil constituie un element esențial, o parte din informațiile necesare luării deciziilor sunt preluate din contabilitatea de gestiune. Totuși, managerii pot stabili, pentru uzul intern, documente care nu respectă prescripțiile reglementare în materie de evaluare, de prezentare și publicare a conturilor anuale.

Acționarii și investitorii sau cumparătorii sunt interesați de rentabilitatea și riscul investiției lor pentru a decide cu privire la menținerea, creșterea sau diminuarea investiției si de informațiile ce caracterizează capacitaea întreprinderii de a plăti dividende. Totuși, se remarca o anumită eterogenitate de interese ale acționarilor majoritari și minoritari, care n-au întodeauna aceleași nevoi de informare și nici aceeași putere de a impune satisfacerea cererilor lor.

Băncile, instituțille financiare și obligatarii sunt interesați de informațiile privind solvabilitatea întreprinderii, pentru a ști în ce măsură această solvabilitate a întreprinderii le asigura recuperarea sumelor investite și a dobânzilor cuvenite. Băncile, de exemplu, realizează o analiză a bonității întreprinderii pentru a-și contura imaginea asupra acesteia, bonitatea exprimând capacitatea întreprinderii de a-și achita obligațiile ce urmează să și le asume prin semnarea unor contracte de credite. Indicatorii bonității se determină pe baza datelor din bilanțul contabil și contul de profit și pierdere, examinându-se bilanțurile pe ultimii trei ani, bilanțuri certificate de comisia de cenzori. Acești indicatori sunt:

solvabilitatea patrimonială: care arată gradul în care capitalul social vărsat asigură acoperirea creditelor și împrumuturilor;

gradul de îndatorare: care arată cât din volumul total al activelor întreprinderii este acoperit din credite bancare si alte datorii către terții;

lichiditatea totală: care arată capacitatea întreprinderii de a acoperii obligațiile de plată exigibile sau cu scadență imediată prin mijloacele sale bănești și/sau prin elementele patrimoniale active care se pot transforma în scurt timp, de regulă până la 12 luni, în mijloace bănești. lichiditatea imediată reflectă posibilitatea întreprinderii de a-și lichida imediat datoriile, creditele și împrumuturile pe termen scurt;

rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a valorifica elementele patrimoniale și de a genera un câștig net, acesta reprezentând singura sursă de acoperire a dobânzilor aferente împrumuturilor;

gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri exprimă gradul în care veniturile realizate acoperă cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora.

Furnizorii sunt interesați de solvabilitatea și de perspectivele de dezvoltare a întreprinderii, urmărindu-se dacă sunt respectate termenele de decontare stabilite prin contracte.

Clienții au nevoie de informații referitoare la continuitatea activității și la gama de produse sau de servicii, căutându-se răspuns la urmatoarele întrebări: de cât timp are loc desfacerea pe piață, sau dacă sunt prestate serviciile, impactul la cumpărători, gradul de acoperire cu contracte si comenzi ferme, care este ponderea valorică a produselor și serviciilor noi în totalul veniturilor întreprinderii pe ultimul an de activitate.

Salariații si reprezentanții lor sindicali sunt interesați de informațiile furnizate de bilanțul contabil pentru a putea aprecia situația economică si financiară, vizând mai ales problemele legate de nivelul remunerațiilor, posibilitatea obținerii slujbelor pe termen lung. Capacitatea managerială in domeniul salarizării are o importanță deosebită având in vedere necesitatea corelării creșterii salariilor și a drepturilor asimilate cu creșterea productivității muncii și a veniturilor.

Organismele publice beneficiază de informațiile extrase din bilanțul contabil pentru a determina și controla impozitele și taxele, pentru a realiza numeroase sinteze sectoriale si macroeconomice, în vederea luării deciziilor de politică economică si financiară. Administrația fiscală reprezintă unul dintre destinatarii de bază ai informațiilor oferite de documentele de sinteză.

Analiștii contabili – financiari folosesc informațiile publicate prin bilanțul contabil în realizarea diferitelor studii. Având in vedere că cerințele utilizatorilor pe care îi consiliează sunt diverse, datele oferite de conturile anuale nu sunt suficiente. Aceste 2 elemente sunt esențiale în procesul de analiză, însă cuantificarea lor exactă este dificilă și subiectivă, ea ținând cont de experiența analistului și de importanța acordată ansamblului informațiilor utilizate.

Marele public responsabilii politici ai colectivităților locale, mișcările ecologiste, presa, cercetătorii, consumatori sunt interesați de contribuția întreprinderii în dezvoltarea economiei locale, de posibilitatea utilizarii fortței de muncă sau de efectele ecologice ale activității.

2.7. Teoriile bilanțului contabil

Conținutul bilanțului ca instrument de sintetizare și generalizare s-a modificat concomitent cu dezvoltarea vieții economice. Teoriile în legătură cu bilanțul reflectă îmbunătățirile ce s-au adus pe parcurs, ele vizând evaluarea posturilor din bilanț si conținutul bilanțului, sfera de cuprindere si ordonarea datelor din bilanț. Pe de altă parte teoriile privind evaluarea, gruparea și ordonarea posturilor din bilanț reflectă stadii de dezvoltare a capitalismului. Bilanțurile reflectă trăsăturile particulare ale fiecărei dezvoltări economice și incearcă să rezolve problemele noi apărute.

Cei care s-au angajat în elaborarea teoriilor au fost juriștii, iar criteriul principal in funcție de care diferite teorii elaborate se deosebeau era modul de evaluare al elementelor patrimoniale, motiv pentru care se și numeau "teorii ale estimației".

2.7.1. Clasificarea teoriilor bilanțului în funcție de scopul atribuit acestuia

Deși teoriile elaborate sunt numeroase, se pot lua in considerare teorii de baza doar câteva, restul nefiind decât dezvoltări ale acestora. Cele de bază sunt: teoria statică și teoria dinamică, teoria elaborată de H. Heinen, sau teoria scopurilor multiple întregite. M.R. Lhmann deosebește teorii singulare (cele care au ca scop unic calculul averii – teoria statică) și teorii cu scopuri multiple (teoria bilanțului organic, teoria bilanțului financiar economic, etc.). Dacă incercăm o extindere a clasificării făcute de Lehmann, puteam realiza o enumerare a acestora, împarțite în două categorii principale: teorii moniste cu un singur scop principal și teorii cu scopuri multiple.

2.7.1.1. Teorii moniste

a) Teorii moniste cu scopul principal de a prezenta mijloacele si sursele întreprinderii:

– Teoria statică – elaborată de H. Nicklish, după unele păreri sau de W. le Coutre, M. Berliner și F. Leitner după părerea altora. Scopul bilanțului se limitează la prezentarea patrimoniului întreprinderii sub aspectul mijloacelor și al surselor la un moment dat pentru a putea fi comparat cu situația din bilanțul anterior, rezultate urmând a fi stabilite. Concepția se găsește în legislația Franței, Belgiei sau Germaniei (paragraful 39 al Codului comercial prevede: "Fiecare comerciant trebuie la începutul exploatării sale să indice exact imobilele sale, creanțele și datoriile și să facă o situație aratând relațiile între patrimoniu și datorii").

– Teoria întreprinderii – elaborată de W. Osbahr în 1918, pentru ca în 1920 H. Nicklish să retipărească lucrarea, considerând-o atât de valoroasă, încât renunța la propria sa teorie (teoria statică). W. Osbahr consideră bilanțul ca făcând parte din contabilitatea curentă, cu rol de a prezenta conducerii întreprinderii informații reale in legătura cu elementele patrimoniale din bilanț, drepturile si obligațiile acesteia față de terți, constituim deci principalul instrument de realizare a scopurilor economice ale întreprinderii.

– Teoria realistă – elaborată de W. Rieger în 1928, consideră că bilanțul real nu poate fi decât acela care reprezintă situația întreprinderii în ipoteza lichidării ei, când se poate vorbi de o "decontarea totală", restul bilanțurilor anuale constituind doar "decontări intermediare".

– Teoria previzională – elaborată de K. Kafer în 1962, consideră bilanțul drept o calculație de perspectivă menită să furnizeze informațiile necesare luării deciziilor pentru o activitate viitoare a întreprinderii. Deși pleacă de la concepția teoriei realiste, lucrarea lui Kiefer ramâne o dezvoltare a bilanțului static in care:

Averea = totalul perspectivei de intrări viitoare de valori și servicii.

Capital = totalul perspectivei ieșirilor viitoare de bunuri și servicii.

b) Teorii moniste cu scopul principal de a determina rezultatele intreprinderii:

– Teoria dinamică – elaborată de E. Schmalenbach în 1916, consideră bilanțul drept instrument de analiză care permite atât stabilirea rezultatelor activității desfășurate, cât și a cauzelor care le-au determinat. Aceasta concepție se regăsește în textele legale a unor țări, influențând lucrările Comisiei Franceze pentru normarea contabilității in 1967.

– Teoria eudinamică – elaborată de H. Sommerfeld în 1936, constituie un compromis între teoria dinamică și cea organică, considerând rezultate reale ale întreprinderii numai pe cele efectiv realizate, dupa transformarea produselor in numerar.

– Teoria pagatorică – elaborată de E. Kosiol, bazată pe bilanțul economic dinamic a lui Schmalenbach și pe teoria bilanțului financiar economic a lui E. Walb. Bilanțul trebuie să stabilească rezultatele financiare îndeosebi pe baza operațiilor financiare, beneficiul fiind considerat soldul disponibilităților bănesti.

– Teoria bilanțului aur – elaborată tot de E. Schmalenbach în 1922, care a luat în considerare influențele determinate de factorii valutari pe plan mondial, precum și fenomenele inflaționiste, preconizând încheierea bilanțurilor cu două valori, în monedă hârtie și în monedă aur, fapt ce le face comparabile cu cele încheiate in perioadele anterioare.

2.7.1.2. Teorii dualiste sau multiple

În afara teoriilor moniste enumerate mai sus au fost elaborate și teorii care atribuie bilanțului două scopuri principale. Printre cele mai importante astfel de teorii amintim:

– Teoria organică – elaborată de F. Schmidt în 1921 pune in prim plan menținerea în funcție a întreprinderii considerate ca un organism viu, ce face parte din economia națională. Ca urmare patrimoniul întreprinderii suferă modificări nu numai ca efect al activității proprii ci și datorită modificărilor conjuncturale.

– Teoria unitară – elaborată de W.le Coutre în 1956, se transformă în teorie dualistă, autorul luând în considerare pe lângă rolul bilanțului de reflectare a patrimoniului întreprinderii și rolul de instrument de conducere.

– Teoria bilanțului de perspectivă – elaborată de W. Engels în 1962, atribuie bilanțului scopul de a determina perspectiva întreprinderii pe lângă îndeplinirea concomitentă a celorlalte scopuri. Aceasta presupune analiza datelor din bilanț în scopul identificării și eliminării influențelor subiective ce au avut loc și orientarea corespunzatoare activității viitoare.

– Teoria economică a bilanțului – sustinută de G. Zappa și de T. Limperg, ambii atribuind bilanțului funcții dualiste.

– Teoria calcului rentabilității – elaborată de M. R. Lehmann, consideră teoriile statice și cele dinamice ca teorii formale, considerând teoria sa materialistă și preia de la Schmalenbach comparabilitatea datelor, de la Schmidt evaluarea la prețul zilei, iar de la Walb evaluarea capitalului cu valoarea de procurare luând în considerare și oscilațiile monetare. După Lehmann, funcțiile bilanțului sunt: de a face dovada averii și capitalului, de a determina calculația brută a cheltuielilor și veniturilor, de a determina calculația intrărilor si ieșirilor, urmărind comparația modificărilor de bilanț

– Teoria bilanțului sintetic – dezvoltată de H. Albach în 1965, acesta luând în considerare rolul bilanțului ca instrument de decontare a plăților planificate și beneficiilor planificate ce se compară cu realizările efective din perioada bilanțieră.

– Teoria funcției analitice a bilanțului – elaborată de W. Stutzel în 1967, propune o "teorie a măsurii", el deosebind cinci scopuri principale ale bilanțului: centralizarea datelor contabile pentru asigurarea soldurilor scriptice împotriva modificărilor ulterioare, în interesul respectării normelor juridice; apărarea creditorilor prin obligarea întreprinzatorului de a se informa el însuși asupra averii sale; funcția de limitare a împărțiri beneficiului la societăți cu un număr restrâns de persoane răspunzătoare; determinarea a ceea ce se ințelege prin beneficiu, pierdere sau participare la capital în sensul prevederilor contractuale ale societății; evaluarea și bilanțul ca instrument pentru determinarea volumului competentelor diferitelor organe ale societății.

– Teoria scopurilor multiple intregite – elaborată de E. Heinen în 1869 preconizează construirea unui model de bază a bilanțului care să corespundă mai multor scopuri. Pentru a înlătura dezavantajul caracterului static, Heinen preconizează completarea acestuia cu un bilanț al mișcărilor care să pună fața în fața realizările cu prevederile planurilor și să determine abaterile.

– Bilanțurile consolidate și bilanțurile uniunilor conglomerate – născute cu concentrarea capitalurilor si crearea marilor societăți de portofoliu sau uniunilor conglomerate. Bilanțurile consolidate cuprinzând situația financiară a grupului sau uniunii respective în integritatea lor, facând deci abstracție de personalitatea juridică a societăților care le compun, au scopul de a ilustra atât averea cât și rezultatele obținute de holdingul respectiv sau uniunea respectivă, interesele minoritare fiind trecute în pasiv sau excluse cu totul din bilanț.

2.7.2. Clasificarea teoriilor bilanțului în funcție de metoda de evaluare

Odată cu apariția bilanțului ca instrument contabil apare și evaluarea ca problemă de rezolvat pentru teoreticieni. Încercările de rezolvare a acestei dificile probleme au fost influențate de:

– dezvoltarea întreprinderilor și a activităților economice.

– dezvoltarea științei care a pus la îndemână mijloace din ce în ce mai perfecționate de evaluare și a influențat considerabil sistemul și cotele de amortizare.

.

2.7.2.1.Teorii cu un singur preț de evaluare

Între metodele de evaluare bazate pe prețuri unice, adoptate de teoreticieni în vederea cuantificării elementelor de bilanț, avem:

a) Metoda prețului de procurare (achiziție) – adoptată de mai mulți teoreticieni (H. Nicklish, Walter le Coutrem etc), fiind îmbunătățită pe parcurs în funcție de dezvoltarea economică și dezvoltarea științei.

b) Metoda valorii de înlocuire sau a prețului zilei din momentul încheierii bilanțului – susținută de F. Schmidt în 1921, pornește de la ideea menținerii în funcțiune a întreprinderii ca organism economic și sub influența inflației din anii 1920-1924 ajunge la concluzia necesității evaluării la prețuri care să țină seama de diferențele conjuncturale.

c) Metoda de evaluare la prețul cel mai mic posibil – sustinută de H. Sommerfeld în 1936, apreciază că evaluarea mijloacelor economice la valoarea cea mai mică asigură menținerea existenței întreprinderii indiferent de riscurile care ar putea interveni în activitatea acesteia.

d) Metoda prețului de lichidare – sustinută de W. Rieger în 1928, consideră un bilanț real numai pe cel încheiat pe baza unei evaluări în ipoteza lichidării întreprinderii. Celelalte bilanțuri, respectiv cele periodice, sau anuale, sunt considerate ficțiuni făcute doar în scop de control pe baza unor evaluări prin aproximație, deci nereale.

2.7.2.2. Teorii cu mai multe prețuri de evaluare

Caracterul relativ al rezultatelor evaluărilor a determinat pe unii teoreticieni să susțină utilizarea mai multor feluri de prețuri pentru evaluare, în funcție de diferitele caracteristici ale elementelor de bilanț.

a) Teoria dinamică – elaborată de E. Schmalenbach în 1916 subordonează evaluarea scopului atribuit bilanțului și anume acela de instrument de analiză în vederea stabilirii cauzelor ce au determinat rezultatele întreprinderii.

b) Teoria bilanțului aur – elaborată de E. Schamalenbach în 1922 sesizează ca efect al inflației din anii 1920-1921, faptul că evaluarea e afectată de fenomenul valutar și conjunctural. Adoptă soluția închiderii bilanțului în două valori, respectiv în moneda de hârtie și de aur.

c) Teoria economică – susținută de G. Zappa și de T. Limperg, ambii susțin că evaluarea elementelor de activ să se facă la preț de vânzare, cu excepția mijloacelor de producție pentru care trebuie facută o evaluare cu preț de înlocuire.

d) Teoria bilanțului financiar economic – elaborată de E. Walb în 1943, pune accentul pe existentul de capital, ce constituie elementul vital al întreprinderii, bilanțul folosit drept instrument de supraveghere și de dispoziții asupra acestui capital. Evaluarea este subordonată acestui scop, susținându-se evaluarea capitalului cu valoarea de procurare, la care însă se aplică corecții în funcție de eventualele fluctuații monetare.

Relativitatea rezultatelor evaluării posturilor de bilanț este agravată de faptul că fiecare societate își adopta propriul sistem de evaluare, în funcție de necesitățile luptei de concurența sau necesitățile de politică financiară și de distribuire a dividentelor, ceea ce face imposibilă aprecierea măcar prin aproximație a denaturărilor intervenite.

2.8. Concepții de interpretare a conținutului bilanțului

Bilanțul sub formă de tablou sau listă pune in evidență cele două componente, mijloace economice și surse economice, între care trebuie să existe un echilibru perfect. Teoria contabilității a consacrat trei concepții ce au fost acceptate, respectiv:

– concepția juridică

– concepția economică

– concepția financiară

2.8.1. Concepția juridică – generatoare a bilanțului patrimonial – sursă informațională pentru decizie

Cea mai largă accepțiune contemporană o cunoaște concepția juridică, ce definește bilanțul ca o situație a patrimoniului și explică:

– conținutul activului ca fiind constituit din totalitatea drepturilor de proprietate și a drepturilor de creanță.

– continuțul pasivului ca fiind dat de capitalurile proprii și totalitatea datoriilor, respectiv a obligațiilor.

Potrivit acestei concepții, bilanțul are în esența următoarea configurație:

BILANȚ

O asemenea accepțiune este instituită în reglementarea contabilă franceză care definește activele ca "elemente ale patrimoniului care au o valoare economică pozitivă pentru întreprindere", constituite din drepturile de proprietate asupra bunurilor și drepturilor de creanță asupra clienților si debitorilor.

Pasivele sunt considerate în Planul contabil francez, în opoziție cu activele, ca “elemente ale patrimoniului care au o valoare economică negativă pentru întreprindere, exprimând în mod curent pasivul extern". Deci definite din perspectiva patrimonială, pasivele sunt formate doar din datoriile întreprinderii față de terți. Dar dacă "valoarea economică negativă" o reprezintă datoriile față de terți și constituie "pasivul extern", rezultă că pasivul bilanțului trebuie să mai cuprindă o componentă pentru a fi întregit, aceasta fiind "pasivul intern". Pasivul intern se poate deduce că este acea structură a pasivului patrimonial care delimitează datoriile pe care întreprinderea le are față de asociați sau acționarii din care se formează capitalurile proprii.

Situația netă (Sn) poate fi determinată prin două modalități de calcul corespunzător celor două părți ale bilanțului:

a) sub forma patrimoniului intern (Pi), ca diferența între total pasiv (P) și totalul datoriilor fata de terți (D) și exprimă capitalurile proprii (Pi=P-D).

b) sub forma activului net (An), ca diferența între total activ și totalul datoriilor față de terți (D) și exprimă valoare totală a bunurilor și valorilor care sunt în proprietatea deplină a întreprinderii, nefiind grevate de datorii (An=A-D).

2.8.2. Concepția economică – bilanțul funcțional în sistemul decizional

Bilanțul funcțional

Concepția economică de factură mai recentă, abordează cele două elemente structurale ale bilanțului astfel:

– activul bilanțului – ca un ansamblu de utilizări

– pasivul bilanțului – ca un ansamblu de resurse ce stau la baza finanțării utilizărilor

Astfel reprezentarea bilanțului ca emanație a acestei concepții se concretizează în urmatoarea reprezentare:

BILANȚ

În concepția economică activul bilanțului cuprinde toate bunurile utilizate în scopuri economice de către întreprindere și nu numai bunurile asupra cărora ea are drepturi de proprietate, după cum acceptă concepția juridică pe baza principiului patrimonialității. Concepția economică orienteaza informațiile conținute în bilanț pentru a explica prin utilizări și resurse, starea și variația pe ansamblu a patrimoniului întreprinderii.

Pe baza concepției economice a bilanțului a fost elaborat un important instrument de analiză și anume "Tabloul de finanțare". Prin acesta se făcea o reprezentare completă a echilibrului patrimonial general al întreprinderii, analizând mișcările care afectează patrimoniul prin variația utilizărilor și a resurselor în cursul unor perioade de referință.

2.8.3. Concepția financiară – bilanț financiar

Concepția financiară a conținutului bilanțului

Analiza lichiditate-exigibilitate, numită în țărilor occidentale analiza patrimonială. În optica acestui tip de analiză, întreprinderea apare ca o entitate juridico-economică ce posedă un patrimoniu, inventariat în activul și pasivul bilanțului. Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei întreprinderi la data închiderii exercițiului o reprezintă activul net contabil, respectiv capitalurile proprii, calculate ca diferență între activul total și datoriile totale externe.

Activul net contabil este indicatorul ce oferă informații despre situația patrimoniului net, evidențiind activul neangajat în datorii:

Situația netă = Activ economic – Datorii totale contractate

Situația netă la sfârșitul exercițiului contabil poate fi pozitivă sau negativă și privită în dinamică, poate înregistra valori crescătoare sau descrescătoare. Când situația netă e pozitivă si crescătoare, aceasta reflectă o gestiune economică sănătoasă. Situatia netă negativă semnifică o depășire a activului total de către datoriile totale angajate de întreprindere. Creșterea pierderilor de la un exercițiu la altul generează o diminuare a situației nete de la un an la altul. Aceste pierderi vor reduce din substanța capitalurilor proprii, iar existența lor va fi echivalentă cu sărăcirea proprietarilor. Dacă aceste pierderi rezultă dintr-o gestiune necorespunzătoare, aceasta poate duce până la faliment.

Elementele de activ sunt structurate în funcție de creșterea gradului de lichiditate, începând din partea de sus a activului bilanțier. Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puțin lichide. Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate. Se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii, provenite de la asociați, apoi cele reinvestite din cumulările anterioare sau din surse publice. Pregătirea datelor din bilanțul contabil într-o formă adecvată nevoilor de analiză conduce la următoarea configurație:

ACTIV = NEVOI PASIV=RESURSE

Din structura bilantului financiar se desprind două reguli principale ale finanțării, nevoile permanente de alocare a fondurilor banesti vor fi acoperite din capitalurile permanente, iar nevoile temporare vor fi finanțate din resurse temporare. Nerespectarea acestor reguli va determina o situație critică concretizată printr-un dezechilibru financiar. Cele două părți ale bilanțului, cuprind elemente de activ în strânsă corespondență cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea de sus, iar partea de jos surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.

2.9. Documente de sinteză elaborate de agenții economici

Bilanțul contabil are în componența sa documente și situații de sinteza economică sau de control fiscal cuprinzând:

– bilanțul propriu-zis

– contul de profit si pierderi

– contul de execuție

– situația fluxurilor de trezorerie

– situația modificării capitalurilor proprii

– note explicative si politici contabile

Având acelasi scop de informare asupra situației patrimoniale, financiare si a rezultatelor obținute, acestea formează un tot unitar.

2.9.1. Bilantul contabil propriu-zis

Procedeu principal al metodei contabilității și baza informaționala fundamentală, bilanțul propriu-zis este un tablou ce cuprinde în forma sintetică și în expresie valorică mijloacele patrimoniale, sursele de constituire a acestora, precum și rezultatul activității unui agent economic la un moment dat. Se cunosc două scheme de bilanț:

a) una sub forma de tablou cu 2 părți – partea stângă (activ) și partea dreapta (pasiv) numită schema orizontală de bilanț. Această metodă pune în evidență egalitatea existența între resurse și utilizări.

b) modelul sub forma listei verticale sau schema verticală de bilanț. Aceasta metodă ordonează structurile patrimoniale în active, datorii, capitaluri, rezerve și alte componente ale situației nete.

În această accepțiune bilanțieră: ACTIV=PASIV se fundamentează pe egalitate ce sta la baza constituirii unui patrimoniu economic și anume: CAPITAL REAL=CAPITAL SOCIAL. Această egalitate patrimonială transpusă în bilanțul contabil întocmit la înființarea societății comerciale după regulile: ACTIVE PATRIMONIALE= ACTIV BILANȚIER și

PASIVE PATRIMONIALE=PASIV BILANȚIER

generează cu necesitate egalitatea bilanțiera: TOTAL ACTIV=TOTAL PASIV.

Ca urmare a legitatilor generale de autovalorificare a patrimoniului economic inițial, acestea suferă importante modificări în structură si conținut:

ACTIVE PATRIMONIALE (t)=PASIVE PATRIMONIALE (t), și transpusă:

ACTIV (t) = PASIV(t).

2.9.1.1. Posturile bilanțiere de activ. Structură si evaluare

Prezentarea bilanțului nu poate fi singură, inspirată din imaginea contabilă a fiecărei întreprinderi. Ea presupune o codificație foarte precisă și o ordine riguroasa. În interiorul părții stângi a bilanțului, se înscrie ceea ce întreprinderea posedă, deci activul, planul contabil descriind compartimente ce cuprind diferitele elemente de patrimoniu.

ACTIVUL IMOBILIZAT e compus din elemente de patrimoniu destinate să serveasca într-o manieră durabilă activității întreprinderii. În general se înțelege prin maniera durabilă, o durata mai mare de un an. Activele imobilizate își mențin valoarea de întrebuințarea o perioadă mai mare de timp nefiind consumabile la prima utilizare. Activul imobilizant cuprinde 3 compartimente: imobilizări necorporale, imobilizări corporale și imobilizări financiare.

I. Imobilizări necorporale – imobilizări ce nu sunt nici materiale nici reprezentate printr-un bun fizic concret (o licență, un brevet, marcă de fabrică, etc). Aceste elemente fac parte din patrimoniul întreprinderii și servesc activități sale pentru o durată netă mai mare de un an.

a) Cheltuieli de constituire = cheltuieli ocazionale de înființare sau modificare a activității unității patrimoniale. Trebuiesc amorsate rapid într-o perioada de maxim 5 ani. Ele sunt analizate financiar ca active fără valoare.

b) Cheltuieli de cercetare dezvoltare = cheltuieli ocazionale de efectuare a unor lucrări sau obiective de cercetare, ce prezintă garanția realizării eficienței scontate de pe urma acestora, pentru necesitățile proprii. Trebuiesc amorsate în cel mult 5 ani.

c) Alte imobilizări necorporale = concesiuni, brevete, licențe, fond comercial, etc.

Concesiunea se referă la contractul prin care o parte numită concedent cedează contra plată unei alte părti, numită concesionar, pe o perioada determinată, dreptul de exploatare a unor bunuri sau de exercitare a unei activități.

Brevetele, licențele, mărcile de fabrica sunt amortizate pe perioada lor de utilizare de către unitatea ce le deține.

Fondul comercial reprezintă partea din fondul de comerț care nu figurează în cadrul celorlalte elemente de patrimoniu, dar care concură la menținerea sau la dezvoltarea unității cum sunt: clientela, vadul, debușeele, reputația.

Imobilizările necorporale în curs evidențiază valoarea netă a imobilizărilor necorporale în curs de execuție.

II. Imobilizări corporale (fizice) – se referă la bunurile tangibile pe care o unitate le utilizează o perioada mai mare de un an, cum ar fi:

a) Terenuri – nu se pot deprecia cu caracter ireversibil și deci nu sunt amortizate; sunt amortizate în schimb amenajările făcute terenurilor.

b) Clădiri și construcții speciale – post bilanțier cuprinde valoarea netă contabilă a acestor imobilizări.

c) Mașini și utilaje – se referă la mașini de forță și utilaje energetice, mașini și instalații de lucru, mijloace de transport, etc.

d) Alte imobilizări corporale – aparate și instalații de măsură și control, animale de muncă, plantații, accesorii de producție și inventar gospodăresc.

e) Imoblizările corporale în curs – reprezintă investițiile neterminate efectuate în regie proprie, care se evaluează la costul de producție, sau la costul de achiziție, reprezentând portretul de deviz al investiției.

III. Imobilizările financiare – cuprind titlurile de participare, titlurile imobilizate ale activității de portofoliu, alte titluri și creanțe imobilizate.

Titluri de participare – drepturi sub forma de actiuni sau alte titluri d evaloare, in capitalul altor unități, care asigură exercitarea unui control sau influențe si realizarea unui profit.

Titluri imoblizate ale activității de portofoliu și alte titluri imobilizate – acele titluri pe care unitatea le dobândește în vederea realizării unor venituri financiare, fără a putea interveni în gestiunea unității patrimoniale emițătoare.

Creanțe imobilizate – concretizate sub forma de creanță legată de participații, împrumuturi acordate pe termen lung și alte creanțe imobilizate.

Schematic ciclul de exploatare este următorul:

– întreprinderea cumpără materiale ce figurează în activ ca stocuri de materii prime;

– materialele intra în procesul de producție, obținându-se un stoc de produse în curs;

– după prima etapă de transformare se obține un stoc de produse finite;

– produsele obținute sunt vândute unor clienți, care au tendințe de a plăti mai târziu, deci întreprinderea dispune de creanțe asupra clienților.

Este foarte exactă această ordine a ciclului de exploatare prin care sunt prezentate în bilanț elemente de activ circulant. Având aceste posibilități, societatea poate cumpăra alte materiale și ciclul reîncepe. Deci activul circulant se compune din patru compartimente:

– stocuri

– creanțe

– valori mobiliare de plasament

– disponibilități

2.9.1.2. Posturile bilanțiere de pasiv. Structură si evaluare

Fundamental toate achizițiile de mijloace de productie sunt însoțite obligatoriu de o finanțare pusă la dispoziția întreprinderii (resurse). Resursele sunt de trei feluri:

cele furnizate de exploatare, de asociați, acționari și care sunt lăsate permanent la dispoziția întreprinderii;

cele acordate de furnizori, de creditori sau bănci, care sunt lăsate doar temporar la dispoziția întreprinderii;

cele angajate de întreprindere, adică profiturile realizate.

Ansamblul acestor resurse e numit pasiv. El se descompune în principal în capitaluri proprii și în capitaluri împrumutate. Pasivul bilanțului se prezintă astfel:

– capitaluri proprii

– provizioane pentru riscuri și cheltuieli

– datorii

– conturi de regularizare și asimilate

Capitalurile proprii sunt determinate prin diferența între activul bilanțului și datorii, deci asimilate categoriei de situație netă. Noțiunea de situație netă are un sens restrictiv, deoarece exclude elemente precum subvențiile pentru investiții și provizioanele reglementate, mai mult deoarece mărimea situației nete este stabilită după afectarea beneficiului, aceasta nu include și partea din beneficiu pusă în rezervă.

Capitalul societății corespunde aporturilor asociațiilor și creșterilor de capital. În cadrul societaății comerciale el este reprezentat de acțiuni, egale ca valoare pentru societățile pe acțiuni și societățile în comandită pe acțiuni și de părți sociale în cazul societăților în nume colectiv, în comandită simplă și cu răspundere limitată.

Primele legate de capital se referă la primele de emisiune, de fuziune și de aport la capital. Sunt reprezentate prin partea de aporturi necuprinse în capitalul social, astfel:

– primele de emisiune reprezintă diferența dintre prețul de emisiune al noilor acțiuni și valoarea nominală a acțiunilor;

– primele de fuziune reprezintă diferența dintre valoarea matematic contabilă pe acțiune și valoarea nominală a acțiunii;

– primele de aport reprezintă diferența între valoarea matematic contabilă pe acțiune și valoarea sa nominală.

Diferențele din reevaluare reprezintă soldul diferențelor între valoarea actuală și valoarea înregistrată în contabilitate a elementelor de activ supuse reevaluării în condițiile legii.

Rezervele sunt beneficii ale anilor precedenți de capitalizare în mod durabil în întreprindere până la decizia contrară a organelor competente, sub forma de rezerve legale, rezerve statutare, etc.

Rezultatul reportat reprezintă rezultatul sau partea de rezultat a cărui repartizare a fost amânată de Adunarea Generală a Acționarilor. El are o importanță deosebită, după cum este, pozitiv (creditor) saunegativ (debitor).

Rezultatul exercițiului este consecința activității întreprinderii și în mod egal a poziției sale. Traduce îmbogățirea sau sărăcirea ce rezultă din aceste elemente combinate. Rezultatul exercițiului este teoretic egal cu variația situației nete între sfârșitul și începutul exercițiului.

2.9.3. Contul de profit sau pierdere

Bilanțul contabil e considerat a fi documentul de sinteza contabilă sau contul anual ce descrie situația patrimonială și echilibrul financiar, indicând și mărimea rezultatului economico-financiar global. Bilanțul contabil nu explică proveniența rezultatului economico-financiar și în consecință s-a impus necesitatea elaborării unui alt document de sinteză contabilă sau cont anual, intitulat "cont de profit/pierdere": 1) REZULTAT = VENITURI- CHELTUIELI

2) VENITURI = CHELTUIELI +/- REZULTAT

Rezultatul poate fi o mărime denumită profit sau beneficiu, atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile sau o mărime valorică negativă, numită pierdere, în situație inversă. Rezultatul economico-financiar mai poate fi calculat și cu relația: 3) REZULTAT = CAPITALURI PROPRII (aferente exercițiului "N") – CAPITALURI PROPRII (aferente exercițiului "N-1")

A.Relații balanțiere bazate pe concomitența înregistrării veniturilor și rezultatelor economico-financiare, care în funcție de momentul ales, în acest scop pot fi:

– în momentul vânzării, când ecuația derivată a contului de profit sau pierdere este întalnită în special în țările anglo-saxone: R = PV – CPV

– în momentul încasării, când ecuația derivată a contului de profit sau pierdere este întalnită de regulă în țările est-europene, foste socialiste: R = PVI – CPVI

– în momentul producției când ecuația derivată a contului de profit sau pierdere a fost folosită în secolul trecut, fiind agreat în prezent doar la contractele pe termen lung: R = PG – CPG, unde: R= rezultat economico-financiar: PV = producția vândută în prețuri neg. de livrare; CPV = costul producției vândute; PVI = producția vândut și încasată; CPVI = costul de producție vândută și încasată; PG = producția globală evaluată în prețuri de vânzare; CPV= costul producției globale.

B. Relații balanțiere bazate pe discordanța dintre momentul înregistrării veniturilor sau cel puțin a unei părți a acestora și momentul înregistrării rezultatului economico-financiar. Cea mai cunoscută derivată este: R = CPS +PVI – CPG; unde: CPS= costul producției stocate

I. sub forma unei scheme orizontale ce poate fi reprezentată:

II. sub forma unei scheme verticale care este prezentata mai jos:

2.9.4. Situațiile contabile ale anexei la bilanț

Anexa în calitate de document de sinteză contabilă anuală a fost introdusă în practica contabilă a Europei continentale în urma presiunii exercitate de anglo-saxoni cu ocazia lucrărilor ce au dus la elaborarea Directivei a 4-a europeană, motiv pentru care se apreciază că studiul conținutului, rolului și structurii acesteia în teoria, legislația și practica contabilă româneasca trebuie sa țină cont de 3 coordonate:

– practica americană care a creat Anexa;

– directiva a 4-a europeană care a adus-o în Europa;

– planul contabil general francez care a inspirat reforma contabilă din țara noastră;

a)Practica contabilă americană operează cu urmatoarele documente de sinteza contabilă: 1. bilanț;

2. cont de profit si pierdere;

3. Situația mișcărilor în conturile de rezerva și rezultatul reportat;

4. situația mișcărilor în conturile de capitaluri proprii;

5. tabloul de trezorerie;

6. anexele tip;

7. raportul cenzorilor;

În acest context "anexele americane" trebuie să furnizeze două categorii de informații contabile:

cu privire la metodele contabile utilizate;

cu privire la evoluția nivelului și structurii unor posturi din bilanț, din contul de profit sau pierdere și din tabloul de trezorerie cum ar fi: detalierea imobilizărilor cu amortismentele aferente stocurilor de materii prime, producția în curs, produsele finite, detalierea datoriilor în funcție de scadență, etc.

b)Normele europene operează cu un număr mai restrâns de documente de sinteză contabilă: bilanțul, contul de profit sau pierdere și anexa.

În consecință continutul anexei trebuie să fie mult mai cuprinzător, furnizând informații despre:

– metodele de evaluare;

– numele și sediul societăților în care s-au efectuat plasamente financiare;

– structura capitalului social;

– structura tipurilor de acțiuni;

– obligațiile convertibile în titluri;

– mărimea datoriilor societății;

– mărimea globală a angajamentelor financiare;

– mărimea și structura cifrei de afaceri;

– numărul și structura personalului salariat utilizat;

– proporția în care rezultatul exercițiului a fost afectat de evaluări fiscale;

– mărimea remunerațiilor managerilor;

c)Practica franceză operează cu o structura de documente de sinteză contabilă compusă din: bilant, cont de rezultate și anexa..

Fiabilitatea informațiilor anexei impune ca aceasta să fie structurată în 2 categorii: informații referitoare la regulile și metodele contabile folosite și complementele de informații relative la bilanț și la contul de rezultate din care trei sunt considerate reprezentative:

– situația activului imobilizat;

– situația amortismentelor;

– situația creanțelor si datoriilor;

Normele contabile românești statuează că "Anexa are ca obiective principale completarea și explicarea datelor înscrise în bilanț și contul de profit sau pierdere și conține informații cu privire la situația patrimonială, financiară și rezultatele aferente exercițiului încheiat cum sunt: – activele imobilizate;

– stocurile și producția în curs;

– creanțele și datoriile;

– provizioanele;

– determinarea rezultatului fiscal;

– repartizarea rezultatului exercițiului;

– informații suplimentare.

ANEXA – document de sinteză ce completează și comentează informațiile date de catre bilanț și contul de rezultate. Ea trebuie să cuprindă toate rubricile necesare pentru a da o imagine fidelă patrimoniului, situației financiare și rezultatului întreprinderii. Cu toate acestea:

– producerea informațiilor nu este pretinsă decât în cazul când acestea au o importanță semnificativă;

– abordarea voluntară și tehnicitatea lor nu trebuie să întunece inutil lectura conturilor anuale;

– elementele deja cifrate în bilanț sau în contul de rezultat pot fi admise în anexă, mai puțin când un element nu apare deloc distinct sau suficient de semnificativ pentru a necesita utilizarea anexei.

Se poate spune deci ca anexa la bilant indeplineste un dublu rol:

– unul explicativ pentru a permite o mai bună înțelegere a bilanțului și contului de profit și pierdere;

– unul de instrument complementar bilanțului și contului de profit și pierdere.

Sistemul de bază al bilanțului contabil cuprinde următoarele serii de tabele standardizate:

1) variația valorilor brute ale activelor imobilizate (AI):

AfAI = SiAI + CAI + VFRAI – EAI

SiAI; SfAI – sold inițial, respectiv final de active imobilizate;

CAI – cumparaturi de active imobilizate;

VFRAI – intrări de active imobilizate prin viramente interne, fuziuni, reevaluări;

2) variația amortizărilor pentru deprecierea ireversibilă a activelor imobilizate:

SfA = SiA + CA + AAIV

SiA; SfA – sold inițial, respectiv final al amortizărilor activelor imobilizate;

CA – cheltuielile exercițiului cu amortizarea activelor imobilizate;

AAIV – amortizarea aferentă activelor imobilizate vândute în cursul exercitțului;

3) variația provizioanelor pentru deprecierile conjuncturale ale activelor imobilizate:

Sfp = Sip + Cp – Vp

Sip;Sfp – sold initial, respectiv final al provizioanelor aferente activelor imobilizate;

Cp – cheltuieli porivind constituirea provizioanelor aferente activelor imobilizate;

Vp – veniturile din anularea provizionaelor aferente activelor imobilizante, fără obiect.

4) termenul de lichidare a activului:

Cb = Csa + Cpa

Cb – creanțe brute din active imobilizate active circulante cheltuieli inregistrate în avans;

Csa/Cpa – creanțe sub un an/creanțe peste un an;

5) termenul de exigibilitate al pasivului:

Db = Dsa + D1-5 + Dp5

Db – datorii brute din plasamente financiare datorii curente venituri înregistrate în avans;

Dsa/ D1-5 – datorii sub un an/ datorii între 1-5 ani.

Situația altor provizioane, deci exceptând cele cuprinse în situația activelor imobilizate, este destinsă analizei: – Provizioanelor reglementate

– Provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli

– Provizioanelor pentru depreciere, pe baza relației balanțiere:

SfAP = SiAP + CAP – VAP

2.10. Situatia fluxurilor de trezorerie – componenta necesară a bilanțului contabil

Contabilitatea îmbină armonios realitatea fenomenelor studiate cu aspecte ale teoriei, aducându-și astfel o contribuție deosebit de importantă în activitatea economică. Prin sistemul său de conturi contabilitatea furnizează un sistem de informații corelat și verificat, promovând rigurozitatea, exactitatea și obiectivitatea în reflectarea fenomenelor economico-financiare.

Situațiile financiare, reprezintă instrumente cu mari potențe informaționale, dacă acestea sunt prelucrate și analizate după scheme judicios adaptate necesităților managerilor sau celor interesați din afara întreprinderii. Situațiile fluxurilor de trezorerie este un document financiar util în explicarea patrimoniului întreprinderii în cursul exercițiului oferind informații privind modul în care activitățile întreprinderii au fost finanțate și cum au fost utilizate resursele sale financiare.

Situația fluxurilor de numerar constituie o parte componentă a situațiilor financiare care trebuie întocmită în fiecare perioadă pentru care sunt prezentate situațiile financiare. Informațiile referitoare la fluxurile de numerar aferente activității desfășurate sunt deosebit de utile utilizatorilor situațiilor financiare ale întreprinderii, deoarece acestea constituie o bază de evaluare a capacității întreprinderii de a genera numerar și echivalente de numerar și îi ajută pe utilizatori la efectuarea unor comparații între societăți diferite, eliminând efectele utilizării de tratamente contabile diferite pentru aceiași tranzacție.

Conform I.A.S. 7, societățiile trebuie să prezinte componentele numerarului și ale echivalentului de numerar, precum și o reconciliere a valorilor din situația fluxurilor de numerar cu elemente echivalente raportate în bilanț. Pentru aceasta este necesară cunoașterea unor termeni:

numerarul, reprezentat de numerarul din caserie și de disponibilul din cont;

echivalentele de numerar, reprezentate de investițiile financiare pe termen scurt și extrem de lichide, ce sunt convertibile în sume cunoscute de numerar;

Activitățile de investiție constau în achiziționarea și cedarea de active pe termen lung și alte investiții, cuprinzând plăți în numerar pentru achiziționarea de terenuri și mijloace fixe, precum și încasări în numerar din vânzarea de terenuri, clădiri, instalații și echipamente.

Activitățile de finanțare constau în schimburile ale dimensiunii și compoziției capitalurilor proprii și datoriilor unei întreprinderii, cuprinzând printre altele încasări în numerar din emisiunea de acțiuni, dividente plătite, plăți în numerar privind operații de leasing.

Raportarea fluxurilor de numerar se poate face prin metoda directă (încasările și plățile brute în numerar ce pot fi determinate din înregistrărilor contabile sau prin ajustarea vânzărilor și a costului lor cu modificările apărute în timpul perioadei în structura stocurilor, datoriilor) sau prin metoda indirectă (ajustarea profitului sau pierderi nete cu efectele tranzacțiilor ce nu au natura de numerar, amânări sau angajamente).

Situația fluxurilor de numerar prin metoda indirectă

Fluxuri de numerar din activitatea de exploatare

Profit înainte de impozitare

Amortizoare

Venituri din investiții

Cheltuieli cu dobânzi

Profit din exploatare înaintea modificării capitalului circulant

Creșteri ale creanțelor

Descreșteri de stoc

Scădere datorie față de furnizori

Numerar generat de activitatea de exploatare

Dobânzi plătite

Impozit pe profit plătit

Numerar net din activitățile de exploatare

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Fluxul de numerar din activitatea de investiții

Achiziție terenuri și mijloace fixe

Dobânda încasată

Numerar net utilizat în activitățile de investiții

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Fluxuri de numerar din activitățile de finanțare

Încasări din emisiune de acțiuni

Încasări din împrumuturi pe termen lung

Numerar net din activități de finanțare

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Descreșterea netă a numerarului și a echivalentelor de numerar

Fluxurile pozitive de lichidități pot fi separate în:

– fluxuri de numerar generate prin rentabilitatea activității – care își are originea în contul de rezultate

– fluxuri de lichidități ce își au originea în situația patrimonială a întreprinderii – cuprind fluxuri de numerar aferente capitalului de lucru și cele aferente activelor imobilizate

Luând în considerare aceste două criterii se poate construi un sisitem matriceal cu 4 cadrane ce poate fi util în analizele efectuate pe baza fluxurilor de numerar.

Cadranul I – cupinde întreprinderi ce degajă lichidități ca efect al activității desfășurate și pe care îl folosesc pentru achiziționarea de noi mijloace fixe sau active circulante. Cazul cel mai întîlnit pe plan mondial.

Cadranul II – cuprinde întreprinderi cu flux pozitiv de numerar ce e generat atît la nivelul contului de rezultate cît și la cel al bilanțului. Cazul întîlnit la firmele cu stocuri reduse și cu o perioadă de încasare a creanțelor redusă.

Cadranul III – întreprinderi ce desfășoară o activitate ineficientă din punctde vedere al rentabilității dar care degajă fluxuri pozitive de numerar ca efect al unei gestiuni agresive a capitalului. Cazul întreprinderilor românești.

Cadranul IV – în care sunt cuprinse întreprinderi ce nu pot desfășura o activitate rentabilă și care vor intra în scurt timp în incapacitate de plată, sau firme recent constituite ce înregistrează pierderi datorită investițiilor făcute în capacitățile de producție.

CAPITOLUL III

REGLEMENTĂRI ACTUALE REFERITOARE LA BILANȚUL CONTABIL ÎN ROMÂNIA

3.1. Cadrul general de întocmire a situațiilor financiare – prezentare generală

Societățile din întreaga lume întocmesc situații financiare pentru a fi prezentate utilizatorilor externi. Deși aceste situații pot părea similare de la o țară la alta există diferențe ce pot fi cauzate de o serie de factori sociali, economici și juridici. Acești factori au condus la utilizarea unor definiții diverse ale structurillor situațiilor financiare, cum sunt: active, datorii, capital propriu, venituri și cheltuieli.

Aria de aplicabilitate și informațiile prezentate în situațiile financiare au fost, de asemenea, influențate. Consiliu IASC consideră că situațiile financiare întocmite în acest scop răspund necesităților comune majorității utilizatorilor. Aceasta se datorează faptului că aproape toți utilizatorii iau decizii economice pentru:

a hotărî cum să cumpere, să păstreze sau să vândă o investiție;

a evalua răspunderea sau gestionarea managerială

a evalua capacitatea societății de a plăti și de a oferi alte beneficii angajaților săi

a evalua garanțiile pentru creditele acordate înterprinderii

a determina politicile de impozitare

a determina profitul și dividendele ce se pot distribui

a elabora și a utiliza date statistice despre venitul național.

Situațiile financiare sunt de regulă înocmite conform unui model contabil bazat pe costul istoric recuperabil și pe conceptul de menținere a nivelului capitalului financiar nominal. Cadrul general a fost creat astfel încît să poată fi aplicat unei serii de modele contabile și de concepte privind capitalul și menținerea nivelului capitalului. Conducerea IASC admite că poate exista într-un număr limitat de cazuri un conflict între cadrul general și un Standard Internațional de Contabilitate. În aceste cazuri în care există un conflict, cerințele SIC primează asupra celorlalte. Avînd în vedere că activitatea conducerii IASC se orientează la elaborarea standardelor viitoare:
a) obiectivul situațiilor financiare;

b) caracteristicile calitative ce determină uilitatea informațiilor din situațiile financiare;

c) definirea, recunoașterea și evaluarea elementelor pe baza cărora sunt întocmite situațiilor financiare;

d) conceptele de capital și de menținere a nivelului capitalului.

Aceste situații financiare sunt întocmite și prezentate cel puțin anual venind în întîmpinarea nevoilor comune de informații ale unei sfere largi de utilizatori. O parte din aceștia pot solicit și au capacittea de a obține informații suplimentare față de cele conținute în situțile financiare.

3.2.Situațiile financiare anuale

În baza Hotărârii Guvernului nr.447/1997 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finantelor cu modificările și completările ulterioare, având în prevederile art 3 din Hotărârea Guvernului nr. 704/1993 pentru aprobarea unor măsuri de executare a Legii Contabilității nr. 82/1991, a fost emis Ordinul Ministrului de Finanțe nr. 403/1999 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele de Contabilitate Internaționale, cu următoarea structură:

Volumul I ce cuprinde Cadrul general de armonizare a reglementărilor contabile cu Directiva a IV-a a CEE si cu Standardele de CI.

Volumul II ce cuprinde Cadrul general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare elaborat de Comitetul pentru Standarde de CI.

Reglementările aprobate se aplică pentru situațiile financiare ale anului 1999 de un eșantion reprezentativ de societăți comerciale cotate la Bursa de Valori și de întreprinderi de interes național. Pentru perioada 2000-2005 programul de implementare a prezentelor reglementări este prevăzută in volumul I. Societățile comerciale cotate la BS și celelalte întreprinderi care vor intra sub incidența prezentelor reglementări au obligația auditării situațiilor financiare regulilor de auditare care privesc această categorie de unități. Fiecare unitate are obligația întocmirii situației financiare anuale ce trebuie să cuprindă:

a) bilanțul

b) contul de profit și pierdere

c) situația modificărilor capitalului propriu

d)situatia fluxurilor de trezorerie

e) politici contabile și note explicative

Situațiile financiare trebuie să respecte prevederile Legii contabilității nr 82/1991, ale reglementărilor cuprinse în volumul I ale Cadrului general. În situația în care pentru întocmirea situațiilor financiare ale unei întreprinderi nu există nici un Standard de Contabilitate Național relevat, acesta va utiliza Standardele de Contabilitate Internaționale ca ghid pentru modul de contabilizare a informaților. Dacă nu există nici un cadru relevant nici acestea din urmă, administratorii vor elabora politici contabile, asigurându-se ca situațiile financiare furnizează informații care:

– reprezintă fidel rezultatele și poziția financiară a întreprinderii

– reflectă realitatea economică a evenimentelor și tranzacțiilor și nu numai forma legală a acestora

– sunt imparțiale

– sunt prudente

– prezintă toate aspectele semnificative

Legea Contabilității nr. 82/1991 va fi aplicată împreună cu:

Volumul I Cadrul general de amortizare a reglementărilor contabile cu Directiva IV-a a Comunității Economice Europene și cu Stndardele de Contabilitate Internaționale;

Volumul II Cadrul general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare elaborat de Comitetul pentru Standarde de Contabilitate Internaționale;

Volumul III Standardele de contabilitate internaționale și naționale;

Volumul IV Ghiduri profesionale.

3.3. Caracteristici calitative ale situațiilor financiare

Caracteristicile calitative sunt atributele ce determină utilitatea informației oferite de situațiile financiare. Cele patru caracteristici calitative principale sunt:

Inteligibilitatea: calitate esențială a informațiilor furnizate de situațiile financiare este aceea că ele pot fi ușor înțelese de utilizatori. În acest scop se presupune că utilizatorii dispun de cunoștințe suficiente privind desfășurarea afacerilor și a activităților economice, de noțiuni de contabilitate și au dorința de a studia informațiile prezentate cu diligențele cuvenite.

Relevanța: Informațiile trebuie să fie relevante față de necesitățile de luare a deciziilor de către utilizatori. Informațiile influențează deciziile economice ale utilizatorilor, ajutându-i pe aceștia să evalueze evenimente trecute, prezente sau viitoare, confirmând sau corectând evaluările anterioare. Aceleași informații au rolul de a confirma previziunile anterioare (modul in care întreprinderea poate fi structurată sau rezultatul activitătilor planificate). Informațiile despre poziția financiară sau performanțele precedente sunt frecvent folosite ca bază pentru previzionarea poziției și performanței financiare viitoare și a altor probleme despre care utilizatorii sunt direct interesați: plata dividentelor și a salariilor, modificările prețurilor garanțiilor, etc.

Pragul de semnificație: relevanța informației este influențată de natura sa și de pragul de semnificație. Raportarea unui nou segment de activitate poate influența evaluarea riscurilor și a oportunităților întreprinderii, indiferent de dimensiunea rezultatelor obținute prin segmentul respectiv în perioada de raportare. Informațiile sunt semnificative dacă omisiunea sau declararea lor eronată ar putea influența deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza situațiilor financiare.

Credibilitatea: pentru a fi utilă informația trebuie să fie credibilă, lucru care se întâmplă atunci când nu conține erori semnificative, nu e părtinitoare, iar utilizatorul poate avea încredere că reprezintă corect ceea ce așteaptă el să reprezinte. Informația poate fi relevantă, dar atât de putin credibilă sub aspectul naturii sau reprezentării încât recunoașterea acesteia poate induce în eroare.

Reprezentarea fidelă: pentru a fi credibilă informația trebuie să reprezinte cu fidelitate tranzacțiile și alte evenimente pe care aceasta fie și-a propus să le reprezinte, fie se așteaptă în mod rezonabil, să le reprezinte. Bilanțul trebuie să reprezinte în mod credibil tranzacțiile și alte evenimente care se concretizează în active, datorii și capital propriu ale întreprinderii la data raportării și care îndeplinesc criteriile de recunoaștere.

Prevalența economicului asupra juridicului: pentru ca informația să prezinte în mod credibil evenimentele și tranzacțiile pe care le reprezintă este necesar ca acestea să fie contabilizate și prezentate în concordanță cu fondul lor și cu realitatea economică și nu doar cu forma lor juridică. O întreprindere înstrăinează un activ unei alte părți într-un astfel de mod încât documentele să susțină transmiterea dreptului de proprietate părții respective; cu toate acestea pot exista contracte care să asigure întreprinderii dreptul de a se bucura în continuare de beneficii economice viitoare de pe urma activului respectiv.

Neutralitatea: pentru a fi credibilă informația cuprinsă în situațiile financiare trebuie să fie neutră, adică neinfluențată. Situațiile financiare nu sunt neutre dacă prin selectarea influențează luarea unei decizii sau formularea unui raționament pentru a realiza un rezultat sau un obiectiv predeterminat.

Prudența: cei care elaborează situații financiare trebuie să se confrunte cu incertitudini care in mod inevitabil planează asupra multor evenimente și circumstanțe, cum ar fi: încasarea creanțelor îndoielnice, durata de utilizare probabilă a utilajelor. Astfel de incertitudini sunt recunoscute prin prezența naturii și valorii lor, dar și prin exercitarea prudenței în întocmirea situațiilor financiare.

Integralitatea: pentru a fi credibilă informația din situațiile financiare trebuie să fie completă în limitele rezonabile ale pragului și ale costului obținerii acelor informații. O omisiune poate face ca informația să fie falsă sau să inducă în eroare și astfel să devină necredibilă și defectuoasă din punct de vedere al relevanței.

Comparabilitatea: utilizatorii trebuie să poată compara situațiile financiare ale unei întreprinderi în timp pentru a identifica tendințele în poziția financiară și performanțele sale. Nevoia de comparabilitate nu trebuie confundată cu simpla uniformitate și nu trebuie lăsată să devină un impediment la introducerea de standarde de contabilitate îmbunătățite.

3.3.1. Limite ce privesc informația relevantă și credibilă

Oportunitatea: dacă există o întârziere exagerată în raportarea informației, aceasta își poate pierde relevanța. Conducerea poate fi nevoită să aleagă între valoarea relativă a raportării la un anumit moment și furnizarea de informații credibile. Pentru a furniza informații oportune deseori poate fi necesară raportarea tuturor aspectelor unei tranzacții sau ale unui eveniment, înainte ca acestea să fie cunoscute. Deși în acest fel este afectată credibilitatea.

Raportul cost-beneficiu: raportul cost-beneficiu este mai degrabă o constrângere generală decât o caracteristică calitativă. Beneficiile de pe urma informației ar trebui să depășească costul furnizării acesteia. Evaluarea beneficiilor și a costurilor reprezintă în fond rezultatul unui raționament profesional. În plus costurile nu sunt suportate neapărat de acei utilizatori care se bucură și de beneficii.

Echilibrul dintre caracteristicile calitative: în practică stabilirea unui echilibru între caracteristicile calitative este deseorinecesară. În general țelul este de a reliza un echilibru adecavt între caracteristicile respective pentru a satisface obiectivul situațiilor financiare. Importanța relativă a carcateristicilor în diferite cazuri este o problemă de raționament profesional.

Imaginea fidelă/Prezentarea fidelă: situațiile financiare sunt frecvent descrise ca prezentând o imagine fidelă a poziției financiare, performanței și a modificărilor poziției financiare a unei întreprinderi.

3.3.2. Forma și conținutul situațiilor financiare

Fiecare element obligatoriu prezentat în bilanțul sau contul de profit/pierdere al unei întreprinderi, poate fi prezentat mai detaliat decât se cere în formularul adoptat, dacă această detaliere concură la prezentarea unei informații mai elocvente pentru activitatea unității.

Bilanțul unei întreprinderi și contul de profit/pierdere al acesteia pot fi dezvoltate cu orice element de activ sau pasiv, venit sau cheltuială, care nu este prevăzut în formatul adoptat.

Structura bilanțului și a contului de profit/pierdere nu poate fi modificată de la un exercițiu financiar la altul. În cazuti excepționale se admit derogări anuale, împreună cu motivele care au determinat-o. Elementele de bilanț și contul de profit/pierdere indicate cu cifre arabe pot fi combinate într-un singur element în situațiile financiare ale unei întreprinderi dacă:

valorile individuale nu sunt semnificative pentru evaluarea situației patrimoniale, a profitului sau a pierderii întreprinderii pentru exercițiul financiar respectiv

combinația îmbunătățește claritatea prezentării individuale ale oricăror elemente combinate în acest fel vor fi prezentate în notele conturilor anuale.

Contul de profit și pierdere al unei întreprinderi trebuie să prezinte separat în notele la conturile anuale, repartizarea profitului net pe destinații, respectiv:

dividentele propuse spre a fi plătite;

sumele repartizate la rezerve;

sumele repartizate pentru acoperirea pierderilor contabile din anii anteriori;

alte repartizări prevăzute de lege.

3.4. Reglementări referitoare la bilanț

Bilanțul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elemente de activ și de pasiv ale întreprinderii exercițiului, precum și în celelalte situații prevăzute de lege. Bilanțul cuprinde toate elementelee de activ și de pasiv grupate după destinație și respectiv proveniența lor. În cazul în care un element de activ sau o obligație este în realția cu mai mult de un element bilanțier, relația sa cu celelalte elemente trebuie prezentată fie sub forma elementului la care apare, fie în notele la conturile anuale, dacă prezentarea este esențială pentru înțelegerea conturilor anuale.

Acțiunile proprii și acțiunile deținute în filiale vor fi prezentate numai la posturile prevăzute pentru acestea. Valorile corespunzătoare se vor determina pe unuia din următoarele criterii:

costul de achiziție sau costul de producție

oricare criteriu menționat în reglementările legale, fără a se ține seama deamortizare și previzioanele pentru depreciere.

Pentru fiecare element de activ imobilizat se va prezenta, în condițiile arătate:

valoarea amortizării cumulate și a provizioanelor pentru depreciere la începutul și la sfârșitul exercițiului;

valoarea amortizării și provizioanelor care privesc exercițiul financiar respectiv;

valoarea ajustărilor efectuate cu privire la amortizări și provizioane în cursul exercițiului, ca urmare a ieșirii de active imobilizate din patrimoniu;

valoarea ajustărilor efectuate asupra amortizării și provizioanelor care privesc exercițiile anterioare.

În cazul în care în primul exercițiu financiar al reglementărilor, costul de achiziție sau cel de producție al unui activ nu este cunoscut și nu există informații privind prețurile sau cheltuielile necesare pentru determinarea lor sau în cazul în care aceste informații nu pot fi obținute fără cheltuieli sau întârzieri nejustificate, costul de achiziție sau costul de producție va fi reprezentat de valoarea atribuită activului sau valoarea rezultată din reevaluare, după caz.

CAPITOLUL IV

ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ PE BAZĂ DE BILANȚ

Există o bogată literatură referitoare la rolul și importanța bilanțului ca instrument de conducere, analize și prevedere a activității economice. În legătură cu necesitatea utilizării informațiilor în fundamentarea deciziilor la nivel micro și macroeconomic sunt semnificative aprecierile profesorului de economie Paul Samuelson potrivit căruia bilanțul economic constituie o fotografie a întreprinderii la un moment dat, iar informațiile sale stau la baza calculării indicatorilor economici naîionali.

Analiza financiară se bazează pe informațiile bilanțului, precizând ca în afara rolului pur contabil de stabilire a beneficiului și de verificare a conturilor ce I-au fost atribuite, bilanțutile și conturile de exploatare reprezintă pentru conducerea întreprinderii instrumentele necesare pentru pregătirea, organizarea și controlul gestiunii activității sale economico-financiare. Examinarea unui bilanț nu oferă decât imaginea situației economico-financiare la un moment dat și în consecință are un aspect static. Dimpotrivă, compararea bilanțurilor successive oferă un aspect cinetic și constituie un “flux” al structurii finnaciare a întreprinderii în diferite momente.

În ultimul timp importanța analizei financiare este amplificată de numeroasele solicitări de un grad mare de sinteze, generate în special de:

necesitatea informațiilor financiare prelucrate pentru îmbunătățirea gestionării întreprinderii și luării deciziilor de participare pe piața financiară:

dezvoltarea și diversificarea pieței financiare;

restructurarea întreprinderilor și privatizarea lor, posibilitatea achiziționării de titluri emise de către alte întreprinderi;

interesul pentru studiul celorlalți parteneri și în special al concurenților; necesitatea informării actualilor și potenționarilor acționari despre performanțele întreprinderilor;

Scopul analizei financiare, privită ca activitate este de stabilire a unui diagnostic asupra situației financiare a întreprinderii când sunt identificate punctele tari și cele slabe ale gestiunii financiare. Pe baza acestui diagnostic are loc elaborarea unei noi strategii de menținere și dezvoltare în mediul concurențial. Finalitatea analizei financiare constă în oferirea de informații financiare atât celor din interiorul întreprinderii cât și celor interesați din afara acesteia.

În primul caz, când problema diagnosticului este pus din interiorul întreprinderii, utilizatorii pot fi conducătorii, acționarii actuali sau salariații. Obiectivul urmărit în acest caz este de a detecta unele eventuale situații de dezechilibru financiar și de a adopta noi decizii de gestionare a întreprinderii. În al doilea caz, când problema e pusă din exteriorul întreprinderii utilizatorii vor fi analiștii financiari, acționarii potențiali, partenerii tradiționali, organisme bancare și financiare sau chiar statul. De data aceasta obiectivul urmărit este capacitatea întreprinderii de a genera profit, capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile, pe termen scurt sau lung precum și valoarea întreprinderii. Atât analiza pe plan intern cât și pe plan extern au ca obiectiv aprecierea performanțelor întreprinderii și a riscurilor la care e supusă aceasta.

De cele mai multe ori informațiile analizei financiare trebuie completate cu informații referitoare la mediul extern al întreprinderii, informații dependdente de întreprinderi, precum și cu informații referitoare la potențialul tehnic și uman, potențial commercial și juridic, managementul întreprinderii.

Toate aceste elemente influențează performanțele financiare ale întreprinderii determinând, în final, competivitatea ei. Informațiile necesare pentru efectuarea analizei financiare sunt preluate din bilanțul contabil ce cuprinde: bilanțul, contul de profit și pierdere, anexa la bilanț prezentate în anexă.

4.1. Caracterizarea generală a structurii patrimoniale

Caracterizarea generală a structurii patrimoniale presupune investigarea elementelor bilanțiere de activ, respective de pasiv, prin prisma dimenisunii și a ponderii în patrimonial întreprinderii.

Pentru apreciarea modificărilor ce au avut loc în structura patrimoniului pe o perioadă de 2 ani, respective intervalul 2000-2001, și pentu a evalua efectul politicii de investiții pe termen lung sau pe termen scurt, asupra structurii viitoare a activului se compară indicele de modificare a postului de activ sau pasiv (Ipa(pp)), calculat ca raport între valoarea postului de activ sau pasiv din al doilea an analizat și valoarea postului respective din anul precedent,cu indicele activului, respective pasivului total (IAt(Pt)), obținut prin raportarea activului total, respective pasivului total din al doilea an și activul total, respective pasivul total din anul precedent.

Indicele de modificare a activului si pasivului:

4.1.1.Analiza bilanțului patrimonial

Imobilizările corporale determină capacitatea de producție a unui agent economic. Se observă o scădere a valorii imobilizărilor corporale de la un la altul de la 1071220 în anul de bază, la 1013491 în anul curent, indicele imobilizărilor corporale scăzând cu 5,39 %. Aprecierea eficacității modificării valoriilor poate fi pusă în evidență prin compararea indicelui valorii imobilizărilor corporale cu indicele cifrei de afaceri, în cazul nostru IIC<ICA , ceea ce înseamnă că utilizarea imobilizărilor corporale este eficientă.

Activele circulante cresc de la un an la altul cu 95,84%, ponderea lor în total activ fiind de 21,25, în cadrul acestora ponderea cea mai mare o au stocurile (88,52%), apoi disponibilitățile (11,48%) și creanțele (5,04%). În cadrul stocurilor cea mai mare pondere o dețin mărfurile. Ele cresc în perioada curentă, de la 106257 la 157767, IMf>1, ceea ce înseamnă că valoare imobilizărilor corporale în perioada curentă este mai mare decât în perioada de bază, iar acesată evoaluție are loc când valoare de intrare a mijloacelor fixe puse în funcțiune devansează valoarea amortizării plus valoare mijloacelor fixe scoase din funcțiune (vândute, casate).

Creanțele sunt și ele în creștere în anul curent față de anul de bază, crescând în proporție de 98,06%, ICr>ICA , indicele cifrei de afaceri fiind inferior indicelui de modificare al creanțelor determină creșterea duratei medii de încasare a creanțelor cu efecte nebenefice asupra firmei. Disponibilitățile au pondere în total activ de 11,48%, nu se încadrează în limitele normale. Modificarea acestora de la un an la altul este în sensul creșterii, de la 9423 la 25822, acestea crescând cu 174,03% în anul curent. Per total activul prezintă o scădere a valorii absolute cu 7,74%. În ceea ce privește pasivul bilanțului, în cadrul acesteia se observă o scădere a valorii absolute a capitalurilor proprii cu 87,76% și o scădere a datoriilor totale cu 4,79%. Scăderea capitalului propriu are loc datorită rezultatului nefavorabil (pierdere de 74715) din anul 2001, față de anul trecut, când am avut profit, de 2975.

4.2. Analiza ratelor de structură ale bilanțului

Analiza structurii patrimoniale are ca obiective:

stabilirea și evaluarea raporturilor dintre diferite elemente patrimoniale;

evidențierea principalelor mutații calitative în situația mijloacelor și a surselor generate de schimbări interne și de interacțiunea cu mediul economico-social;

aprecierea stării patrimoniale și financiare;

fundamentarea politicii și strategiei financiare.

Factorii care influențează structura patrimonială a întreprinderii:

Factori tehnico-economici:

intensitatea capitalizării;

durata de viață a imobilizărilor;

durata procesului de producție;

Factori juridico-economici:

reglementările legale în vigoare;

forma juridică a întreprinderii;

Factori conjuncturali:

opțiunile strategice ale întreprinderii;

mărimea întreprinderii;

realțiile cu partenerii externi.

Ratele de structură ale bilanțului se stabilesc, ca raport între un post sau grupă de posturi din activ sau pasiv și totalul bilanțurilor, precum și ca raport între diferitele componente de activ, respectiv de pasiv și nivelul total al grupelor din care fac parte.

Bilanțul patrimonial răspunde cerințelor de ordin juridic, contabil și fiscal fără a răspunde obiectivelor financiare. Pentru a răspunde acestora se construiește bilanțul financiar, plecând de la bilanțul patrimonial, fie prin agregarea anumitor date, fie prin divizarea altora, astfel încât să se obțină măriri semnificative pe plan financiar.

Bilanț financiar

4.2.1. Analiza ratelor de structură ale activului

Aceste rate reflectă preponderent, aspecte privind patrimoniul economic al întreprinderii, apartenență sectorială, natura activității și mai puțin aspectele de politică financiară.

Studiul ratelor de structură ale activului relevă informații privind:

destinația economică a capitalurilor;

gradul de lichiditate a capitalului;

capacitatea întreprinderii de a-și modifica structura activului ca urmare a schimbărilor conjuncturale.

Cele mai frecvent utilizate rate în analiza situației financiare sunt:

Rata activelor imobilizate (rai) – având ca rate complementare următoarele:

rata imobilizărilor necorporale (rin)

rata imobilizărilor corporale (ric)

rata imobilizărilor financiare (rif)

Pentru aceste rate complementare se formează relația: rin + ric + rif = rai

Rata activelor circulant (rac) – între rata activelor imobilizate și rata activelor circulante există relația: rAi + rAc= 100

Pentru dezvoltarea analizei se pot utiliza rate complementare ale activelor circulante după cum urmează:

b1) rata stocurilor (rst)

b2) rata creanțelor (rcr)

b3) rata disponibilităților bănești (rdb) – nivelul considerat normal este 1,5-2%.

Pentru aceste rate complementare se formează relația: rst + rcr + rdb = rac

Calculul ratelor de structura ale activului

Din analiza ratelor de structură ale activului se constată următoarele aspecte importante:

Rata activelor imobilizate a scăzut de la 86,16 în anul de bază la 78,34 în anul curent., adică cu 9,08%. Aceasta înseamnă că pondearea activelor imobilizate a scăzut în totalul patrimoniului, adică gradul de investire al capitalului în imobilizări a scăzut de la o perioadă la alta. Această modificare se datorează scăderii valorii absolute a activelor imobilizate cu 16,25% de la o perioadă la alta, în timp ce valoarea absolută a activului total a scăzut cu 7,88% în perioada curentă față de perioada de bază. De asemenea scăderea gradului de investire a capitalului în active imobilizate de la 86,16% la 78,34% s-a realizat atât prin dezinvestire, cât și prin investire în activitatea de exploatare. Astfel volumul activelor imobilizate a scăzut cu 9,08% în timp ce activul circulante a scăzut cu 56,54%. Datoritã faptului cã la sfârșitul perioadei analizate, imobilizãrile corporale reprezintã 78,34% din totalul activului, se poate afirma cã întreprinderea are o capacitate normalã de transformare a patrimoniului sau în lichiditãți, iar capacitatea sa de adaptare în condiții de crizã este bunã. Scãderea ponderii activelor imobilizate în totalul activului este eficientã, pentru cã acesatã scãdere a imobilizãrilor a generat o creștere a veniturilor totale și a cifrei de afaceri, acestea au crescut în perioada curentã, fațã de perioada de bazã (veniturile au crescut cu 46,64%, iar cifra de afaceri cu 33, 19%).

Rata activelor circulante a crescut în perioada curentã fațã de perioada de bazã cu 56, 54%. Aceasta înseamnã cã ponderea activelor circulante în total active a crescut, adicã gradul de imobilizare a capitalului în activitatea de exploatare a crescut de la o perioadã la alta. Aceastã creștere a fost posibilã în condițiile în care valoare absolutã a activelor circulante a crescut cu 44,22%, în timp ce activul total a scãzut cu 7,88%.

Modificarea ponderii activelor circulante în total activ este eficientă, deoarece cifra de afaceri a crescut în anul curent fațã de anul de bazã.

4.2.2. Analiza ratelor de structurã ale pasivului

Ratele de structurã ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii, prin punerea în evidențã a unor aspecte privind stabilitatea și autonomia financiarã a acesteia, precum și a gradului de îndatorare. Ratele de structurã ale pasivului evidențiazã modul de structurare al surselor de finanțare funcție de proveniențã și de gradul de exigibilitate al acestora. Prin nivelul acestor rate se poate identifica, la un moment dat, existența sau inexistența unei structuri financiare adecvate pentru întreprinderi analizate, rezultat al politicii financiare promovate de managerul acesteia. Cele mai utilizate rate sunt:

Rata stabilitãții financiare (rsf): reflectã ponderea capitalurilor permanente (Cpm) în totalul surselor de finanțare. Aceste capitaluri permanente sunt formate din capitalul propriu și capitalul împrumutat cu durata mai mare de un an, motiv pentru care se mai numesc și surse stabile de finanțare. Stabilitatea finnaciarã a întreprinderii este cu atât mai mare cu cât nivelul ratei este mai aproape de 100.

Rata autonomiei financiare: pune în evidențã mãsura în care sursele de finanțare aparțin proprietarului. Cu cât sursele proprii dețin o pondere importantã în totalul surselor de finanțare cu atât autonomia finanaciarã a întreprinderii este mai ridicatã.

Rata autonomiei finaciare globale (rafg) : se calculeazã ca raport între capitalul propriu (Cpr) și pasivul total (PT) și reflectã ponderea surselor proprii în totalul surselor de finanțare. Aceastã ratã are importanțã deosebitã pentru instituțiile financiare în cazul în care întreprinderea solicitã împrumut.

Rata autonomiei financiare la termen (raft): se calculeazã ca raport între capitalul propriu (Cpr) și capitalul permanent (Cpm) și reflectã ponderea surselor proprii în totalul surselor permenente de finanțare. Se numește autonomie financiarã la termen deoarece sursele d efinanțare cu caracter permanent se mențin într-o anumitã structurã doar o perioadã limitatã de timp. În acest caz se considerã că autonomia financiarã este asiguratã când capitalul propriu este cel puțin egal cu datoriile financiare pe termen mediu și lung, respectiv raft 100%.

Rata de îndatorare exprimă în mărimi relative nivelul datoriilor pe care le are firma în raport fie cu totalul surselor de finanșare fie cu sursele proprii. În practică se utilizează două principale rate de îndatorare : – rata îndatorării globale (rîg) această rată compară ansamblul datoriilor pe care le are firma față de creditorii săi indiferent de natura financiară, cu totalul surselor de finanțare. Nivelul de îndatorare maxim acceptat la un grad de risc suportabil este de 66%: -rata îndatorării la termen (rît) compară datoriile financiare pe termen mediu și lung cu sursele permanente de finanțare sau cu sursele proprii de finanțare.

Ratele de stuctură ale pasivului

Din acest tabel se constată următoarele aspecte:

Rata stabilității financiare s-a modificat de la un an la altul, de la 73,99% a scăzut cu 0,87% și a ajuns la 73,12%. Se poate spune că sursele de finanțare cu carcater permanent sunt la limita pragului minim, atât în anul de bază cât și în anul curent, când acesta suferă o scădere, ceea ce înseamnă că gradul de stabilitate financiară al firmei este cam scăzut. Acest nivel mai scăzut al stabilității financiare este cauzat de cauzat de pierderile dincursul exercițiului, de 74715 mii lei și de creșterea datoriilor într-un ritm superior majorării capitalului permanent.

Gradul de autonomie financiară globală a scăzut și el de la 73,99% la 73,12%, deci a avut o scădere cu 0,87% în anul curent față de anul de bază. Această modificare a ratei autonomiei globale în sensul scăderii, are loc ca urmare a modificării în sensul scăderii, a capitalului propriu în ponderea pasivului total și totodată ca urmare a modificării într-un ritm mai redus al capitalului propriu față de pasivul total (Icpr <Ipt, 91,04%<92,12). Pasivul total a scăzut de la un an la altul cu 7,88% în timp ce capitalele proprii au scăzut cu 8,96%.

Rata îndatoririi globale se menține la un nivel considerat normal, și fără riscuri majore pentru firmă. Totuși rata prezintă o tendință de creștere de la 26,00% din anul de bază la 26,87% în anul curent. Se evidențiază că finanțarea întreprinderii nu depinde deloc de sursele împrumutate, situație în care, rata îndatorării la termen nu s emai calculează.

4.2.3. Analiza ratelor de finanțare

Ratele de finanțare se construiesc pe baza costurilor din activ și din pasiv și a informațiilor din contul de profit și pierderi.

Rata de finanțare a activelor imobilizate din surse permanente (rfa) – se calculeaza ca raport între capitalul permanent și activele imobilizate. Această rată exprimă gradul în care activele imobilizate, sunt finanțate din capitalul permanent, putând fi mai mare sau egală cu 1.

Rata de finanațare a activelor imiobilizate din capitalul propriu (rfp) – aceste rată măsoară proporția în care capitalul propriu participă la finanțarea activelor imobilizate. Se calculează ca raport între capitalul propriu și active imobilizate nete.

Rata de finanțare a necesarului de fond de rulment (rfNFR) – măsoară proporția în care necesarul de fond de rulment (NFR) este acoperit pe seama surselor permanente (fondul de rulment). Evoluția ratei de finanțare a necesarului de fond de rulment este rezultanta raportului dintre ritmul de creștere a FR și cel al NFR, astfel dacă:

IFR>INFR rfNFR1>rfNFR0;

IFR>INFRrfNFR1=rfNFR0;

IFR<INFRrfNFR1<rfNFR0;

Pentru o mai bună semnificație, aceste rate de finanțare se calculează pe baza bilanțului funcțional. Concepția funcțională a bilanțului consideră bilanțul ca pe un ansamblu de stocuri de utilizări și resurse, ceea ce permite analiza activității pe cicluri de operațiuni, luând în considerare rolul fiecăruia în funcționarea întreprinderii. Analiza bilanțului funcțoinal nu are ca scop să inventarieze averea și angajamentele întreprinderii, ci să înteleagă nevoile acesteia și modul de finanțare, să dea imaginea derulării diferitelor cicluri. În practică acest bilanț constituie suportul analizei trezoreriei.

BILANȚ FUNCȚIONAL

Calculul ratelor de finanțare:

Rata de finanțare a activelor imobilizate din surse permanente exprimă gradul în care activele imobilizate sunt finanțate din capitaluri permanente. În cazul nostru această rată este mai mică decât 1 în amândoi anii, ceea ce înseamnă că activele stabile nu sunt finanțate integral din surse stabile, fiind finanțate din surse ciclice.

4.2.4 Analiza echilibrului financiar

Realizarea consecventă a obiectivului major al unei întreprinderi maximizarea valorii sale patrimoniale poate avea loc numai în condițiile unei activități profitabile și se menținere a echilibrului financiar. Într-o exprimare financiară echilibrul financiar exprimă egalitatea dintre sursele financiare și mijloacele economice necesare desfășurării activității de exploatare și comercializare pe termen lung și scurt. Analiza financiară evidențiază modalitățile de realizare a echilibrului financiar având ca obiective:

Echilibrul pe termen lung, când se compară capitalul permanent cu activele imobilizante (fondul de rulment);

Echilibrul curent, când se compară activele circulante cu obligațiile pe termen scurt (nevoia de fond de rulment);

Echilibrul pe termen scurt, când se compară fondul de rulment cu nevoia de fond de rulment (trezoreria).

Baza de pornire pentru analiza echilibrului finanaciar este respectarea a două relații de principiu: Activul imobilizant (Ai) = Capital permanent (Cpm);

Activele circulante (Ac) = Datorii pe termen scurt (Dt).

Aceasta înseamnă că activele stabile sunt finanțate din surse stabile; activele circulante, ciclice trebuie finanțate din datorii pe termen scurt. Practic, respectarea celor două egalități de principiu este imposibil de realizat datorită, în principal, neconcordanței dintre durata medie a lichidității activului și durata medie de exigibilitatea a pasivului. În aceste condiții realizarea și menținerea echilibrului financiar se manifestă ca o tendință, însoțită de momente de dezechilibru.

Menținerea echilibrului financiar este un obiectiv permanent al politicii financiare și poate fi considerat atins, când exercițiul financiar se încheie cu trezoreria pozitivă. Aprecierea echilibrului financiar se poate realiza, în principal, pe seama următoarelor elemente:

activul net contabil;

fondul de rulment;

nevoia de fond de rulment;

trezorerie.

4.2.5. Analiza activului net contabil

Activul net contabil măsoară averea netă a acționarilor și se calculează ca diferența dintre activul total și datoriile totale angajate de întreprindere:

ANC = Ai – Dt.

Activul net contabil reprezintă principala evaluare contabilă a întreprinderii, putând avea valoare negativă (ANC<0) sau valoare pozitivă (ANC>0). Evoluția activului net contabil în perioada curentă față de perioada de bază poate evidenția următoarele situații:

ANC1= ANC0; Ianc =1;

ANC1> ANC0; Ianc>1;

ANC1< ANC0; Ianc<1.

Situația netă și evoluția sa este pe punctul de pornire pentru analiza echilibrului financiar.

4.2.6. Analiza fondului de rulment

Fondul de rulment reprezintă valoarea absolută a surselor permanente utilizate pentru finanțarea activelor circulante sau partea surselor stabile alocate finanțării activelor ciclice. Din punct de vedere al gestiunii financiare reprezintă:

-marja de securitate sau de siguranță privind finanțarea activelor circulante;

-cota de autonomie financiară.

Modul de calcul, recurge la două procedee. Pe baza părții de sus a bilanțului ca diferență între capitalul permanente și imobilizările fixe nete (Ai): FR= Cpm – Ai.

În acest caz fondul de rulment:

marchează plusul sau disponibilul de capitaluri permanente peste valoarea netă a imobilizărilor care poate fi alocat finanțării activelor circulante;

indică modificările de finanațare a investiților corporale, necorporale și financiare cumulate de către întreprinderi.

Pe baza părții de jos a bilanțului ca diferență între activele circulante (St+Cr+Db) și datoriile totale pe termen scurt (Dts): FR = Ac – Dts. De data aceasta fondul de rulment:

marchează activele circulante finanțate din surse stabile, sau excedentul de active circulante față de datoriile pe termen scurt;

este un criteriu important de apreciere a echilibrului financiar.

Fond de rulment propriu, apreciază cuantumul participării capitalului propriu la finanțarea activelor circulante:

FRP = Cpr – Ai sau FRP = FR – Dtml

Fond de rulment străin, pune în evidență participarea împrumuturilor pe termen mediu și lung la finanțarea activelor circulante:

FRS = FR – FRP =Dtml

Interpretarea FR se bazează pe următoarele considerente:

activele circulante reprezintă lichidități potențiale cu durata de realizare mai mică de un an;

datorii pe termen scurt reprezintă exigibilități potențiale pe o periodă mai mică de un an;

duratele medii de lichiditate și exigibilitate, de cele mai multe ori sunt diferite.

Mărimea absolută a fondului de rulment nu ne spune dacă acesta este adaptat sau nu nevoilor întreprinderii. Problema la care trebuie să răspundem este dacă acesta este suficient în raport cu nevoile ciclului de exploatare. Pentru analiza fondului de rulment reținem două mărimi:

mărimea minimă necesară a fondului de rulment pentru realizarea echilibrului financiar este dată de nivelul mediu al fluctuațiilor nevoii de fond de rulment.

mărimea optimă a fondului de rulment este cea care menține echilibrul financiar al întreprinderii la cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor. Comparare fondul de rulment cu cifra de afaceri atunci mărimea optimă ar trebui să reprezinte 1/3 din cifra de afaceri.

Pentru determinarea echilibrului financiar al întreprinderii pe termen lung, pe lângă realizarea fondului de rulment în mărime absolută trebuie luate în considerare și durata medie de realizare a activelor, respectiv durata medie de achitare a obligațiilor.

4.2.7. Analiza necesarului de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment reprezintă cuantumul activelor ciclice ce trebuie finanțate din fondul de rulment, respectiv activele circulante care urmează să fie finanțate din surse stabile. Relația de calcul a necesarului de fond de rulment este:

NFR = Active circulante – Resurse ciclice sau

NFR = Active ciclice – Resurse ciclice.

Necesarul de fond de rulment permite urmărirea echilibrului curent prin compararea necesităților de finanțare a ciclului de exploatare cu datoriile aferente exploatării. Mărimea optimă a necesarului de fond de rulment stabilită în practică, pe baza raportului din tre necesarul de fond de rulment și cifra de afaceri nu trebuie să depășească o rată de 10-15%.

Deci pot fi identificați mai mulți factori de influență asupra necesarului de fond de rulment, influența cea mai mare o are modul de gestionare a stocurilor. Nu trebuie însă neglijată nici viteza de rotație a furnizorilor, respectiv clienților.

4.2.8. Analiza trezoreriei

Analiza trezoreriei nu este altceva decât analiza echilibrului financiar pe termen scurt care să compare o mărime relativ constantă cu o mărime fluctuantă. Trezoreria, la nivelul unei întreprinderi, este imaginea disponibilităților monetare și a plasamentelor, pe termen scurt, apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților, respectiv din plasarea excedentului monetar.

Trezoreria se poate determina în două modalități:

ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment;

ca diferență între trezoreria de activ și trezoreria de pasiv.

Trezoreria de activ cuprinde disponibilitățile bănești din conturi și casă, precum și plasa mentele pe termen scurt, iar trezoreria de pasiv cuprinde creditele curente și soldul creditor al băncii.

Calculul indicatorilor ce arată prezența echilibrului financiar:

Fondul de rulment negativ înseamnă că o parte a datoriilor pe termen scurt au fost utilizate pentru procurarea imobilizărilor fixe. Lichiditățile potențiale nu acoperă exigibilitățile potențiale. Sunt previzibile dificultăți în ceea ce privește echilibrul financiar, respectiv solvabilitatea. Se impun intervenții corectoare. Scăderea și mai mare în anul curent de 85.041 mii lei față de anul de bază nu este bună, este un element negativ, care afectează întreprinderile în viitor.

Necesarul de fond de rulment reprezintă cuantumul activelor ciclice ce trebuie finanțate din fondul de rulment. La firma noastră avem un necesar de fond de rulment negativ, ceea ce înseamnă că există un surplus de surse temporare în raport cu activele ciclice. Aceasta poate fi o situație pozitivă dacă este determinată de accelerarea vitezei de rotație a stocurilor și creanțelor.

Trezoreria întreprinderii este în cazul nostru pozitivă. Aceasta înseamnă că nevoia de fond de rulment poate fi nuanțată în întregime din resursele permanente, în acest caz nu mai este nevoie de credite.

4.3. Analiza gestiunii resurselor

Gestionarea resurselor umane, materiale și financiare trebuie să asigure:

realizarea integrală și la termen a obiectului de activitate;

obținerea unor produse de calitate superioară, competitive pe piață;

valorificarea superioară și fructificarea ridicată a potențialului resurselor, exprimată sintetic prin creșterea veniturilor obținute la o unitate fizică sau valorică de resurse sau reducerea consumului specific de resurse pe unitatea de venit.

Concret viteza de rotație măsoară durata de transformare a activelor în lichidități și durata de reînnoire a datoriilor. Derularea curentă a activităților de exploatare și comercializare este asigurată de două tipuri de procese:

– procese economice prin care asigură transformarea materiilor prime în noi valori de întrebuințare;

– procese financiare prin care se realizează mobilizarea și alocarea surselor financiare pentru desfășurarea activității economice, ceea ce implică:

achitarea datoriilor;

recuperarea fondurilor proprii suplimentare sau apelarea la resurse importante.

În urma distribuirii fiecare element de activ este reînnoit, într-un anumit interval de timp, prin cifra de afaceri. Acest interval de timp este numit viteza de rotație a capitalului pe seama cifrei de afaceri. Analiza vitezei de rotație presupune urmărirea următoarelor obiective:

măsurarea vitezei de rotație și identificarea elementelor de calcul;

interpretarea și semnificația modificării vitezei de rotație;

identificarea factorilor de influență și interpretarea lor;

efectele creșterii vitezei de rotație.

Măsurarea vitezei de rotație se realizează cu ajutorul a doi indicatori:

A. numărul de rotații (nr) – se calculează ca raport între cifra de afaceri (Ca) și elementul de activ sau de pasiv (Ea sau Ep) și exprimă numărul de rotații pe carel efectuează elementele de activ sau de pasiv prin cifra de afaceri într-o perioadă de gestiune;

durata în zile a unei rotații (dz) – se calculează ca raport între elementul de activ sau pasiv (Ea sau Ep) și cifra de afaceri, totul înmulțit cu timpul (T) și măsoară durata în zile necesară elementelor de activ pentru rambursarea lor în lichidități sau pentru plata datoriilor prin cifra de afaceri.

Corelația dintre cei doi indicatori este:

nr = (1/dz)*360 și dz = 1/nr*360.

Cifra de afaceri se consideră la prețuri fără TVA, aferentă perioadei de gestiune pentru care se face analiza. Elementele de activ sau pasiv se iau în calcul cu nivelul lor la sfârșitul perioadei de gestiune considerate sau cu nivelul mediu determinat ca suma nivelului la începutul anului și nivelul la sfârșitul anului împărțit la 2. Timpul se referă la perioada de gestiune pentru care se face analiza și se exprima în numărul de zile calendaristice ale perioadei. Accelerarea vitezei de rotație, concretizată în creșterea numărului de rotații sau diminuarea în zile a unei rotații înseamnă:

reducerea necesarului absolut de resurse pentru realizarea unui anumit nicel al cifrei de afaceri;

obținerea unei cifre de afaceri mai mari la un consum total dat de resurse.

Încetinirea vitezei de rotații, constatată prin reducerea numărului de rotații sau creșterea duratei în zile a unei rotații înseamnă:

creșterea necesarului absolut de resurse pentru atingerea unui anumit nivel al cifrei de afaceri;

obținerea unui nivel mai scăzut al cifrei la un consum total dat de resurse.

Factori de influență

Între cifra de afaceri și nivelul consumului de resurse este o condiționare reciprocă. Creșterea cifrei de afaceri l aun anumit consum de resurse sau obținerea unei cifre de afaceri mai mari la un consum dat de resurse înseamnă creșterea eficienței utilizărilor resurselor. Cantitativ se poate estima contribuția cifrei de afaceri și a elementelor de activ și pasiv la evoluția vitezei de rotație pe baza unui model factorial specific care separă participarea celor doi factori la modificarea vitezei de rotație. Analiza ratelor de gestiune necesită detalierea lor pe elmente de activ sau de pasiv care permit gruparea în:

rate de gestiune a capitalurilor;

rate de gestiune a stocurilor;

rate de gestiune a creanțelor și datoriilor.

Analiza ratelor de gestiune presupune:

determinarea nivelului pe elemente și pe total;

aprecierea evoluției acestora în raport cu baza de comparație selecționată și care poate fi: prevederile din BVC, realizările din perioada de baza, realizările medii pe ramura sau realizările de vârf de ramura, realizările principalilor concurenți;

identificarea și aprecierea factorilor care au determinat nivelul și evoluția ratelor de gestiune;

alcătuirea portofoliului de măsuri menite să corecteze deficiențele din perioada analizată și să determine evoluția progresiv pozitivă a ratelor de gestiune.

4.3.1. Analiza ratelor de gestiune a capitalului

În practică aceste rate se apreciază pe baza vitezei de rotație a capitalului când se calculează:

A.Viteza de rotație a activului – acest indicator reflectă randamentul utilizării, nivelul de organizare. Factorii care explică și măsurile pentru îmbunătățirea nivelului și evoluția acestei rate vizează:

Optimizarea structurii activului în acord cu obiectul de activitate și particularitățile tehnice și tehnologice ale activității de exploatare și comercializare;

Valorificarea superioară a imobilizărilor fixe;

Fructificarea resurselor materiale și creșterea gradului lor de lichiditate;

Creșterea cifrei de afaceri.

Viteza de rotație a imobilizărilor – acest indicator se mai numește și indicator de intensitate a capitalului. Factorii și măsurile de influențare a nivelului și evoluției ratei imobilizărilor s ereferă la:

Optimizarea structurii imobilizărilor fixe, în sensul creșterii ponderii imobilizărilor fixe active;

Reducerea consumului specific de imobilizări fixe la un leu cifra de afaceri, respectiv creșterea cifrei de afaceri la un leu imobilizări fixe.

Viteza de rotație a activelor circulante materiale – exprimă numărul de rotații sau durata medie a unei rotații efectuate de activele circulante materiale prin cifra de afaceri. Factorii și măsurile de influențare a nivelului și evoluției acestei rate:

Optimizarea structurii activelor circulante materiale;

Gospodărirea și gestionarea eficientă a stocurilor materiale;

Optimizarea mărimii stocurilor;

Creșterea gradului de lichiditate a activelor circulante.

Viteza de rotație a capitalului propriu – arată numărul de refolosiri a capitalului propriu într-o perioadă de gestiune. Factorii și măsurile de influențare a ratei vizează creșterea gradului de valorificare a capitalului propriu.

Viteza de rotație a capitalului permanent – arată modul de fructificare a resurselor permanente într-o perioadă de gestiune. Factorii și măsurile de influențare a ratei include:

Optimizarea raporturilor dintre capitalul propriu și capitalul împrumutat;

Crearea condițiilor de exploatare pentru a se beneficia de efectul de levier;

Selecționarea celor mai eficiente căi de creștere a capitalului permanent;

Alocarea optimă a capitalului permanent în procesul finanțării.

4.3.2. Analiza ratelor de gestiune a stocurilor

Rata de gestiune a stocurilor arată rapiditatea cu care stocurile trec peste toate stadiile până se reîntorc în forma bănească inițială. Cu cât viteza de rotație a stocurilor este mai ridicată cu atât eficiența folosirii lor este mai ridicată deoarece efectele obținute în urma folosirii acestora sunt mai mari. Dacă are loc, însă, o încetinire a vitezei de rotație înseamnă că eficiența folosirii lor va scădea. Gestiunea stocurilor se urmărește cu ajutorul ratei de gestiune exprimată prin:

Numărul de rotații într-o anumită perioadă;

Durata în zile a unei rotații.

Rata de gestiune a stocurilor se determină ca raport între cifra de afaceri și stocul mediu, respectiv raportul invers înmulțit cu timpul. Rata de gestiune a stocurilor arată de câte ori, într-o perioadă gestiune, stocurile materiale trec succesiv prin fazele aprovizionare – fabricație – vânzare, respectiv durata în zile a unei rotații complete. În cadrul stocului mediu se include:

Stocul de materii prime și materiale;

Stocul de producție în curs;

Stocul de produse finite.

4.3.3. Analiza ratelor de gestiune a clienților și furnizorilor

Relizarea obiectivului de activitate pune întreprinderea într-o dublă ipostază: de consumator de materii prime și materiale și de furnizor de produse finite și servicii. Creditul comercial se regăsește sub două forme: creditul clienți și creditul furnizor.

Rata de gestiune a clienților ne arată în câte zile întreprinderea își încasează contravaloarea mărfurilor de la clienți, apreciindu-se numărul de rotații a creditului clienți sau durata de încasare, în zile a creditului. Mărimea acestui indicator este influențată de mai mulți factori:

Poziția întreprinderii furnizoare, datorită faptului că unitățile mari acordă un interval de timp mai mare clienților, comparativ cu concurența;

Relațiile stabilite cu clienții, când se acordă un termen mai lung pentru:

clienți tradiționali;

marile întreprinderi a căror ciclu de producție este important;

întreprinderile străine care permit dezvoltarea exportului;

întrepinderile ce prezintă garanții serioase.

Specificul producției, deoarece pentru produsele perisabile intervalul este mult mai mic decât pentru echipamentele industriale;

Conjunctura economică determină acordarea unui interval de timp mai mare dacă este favorabilă, pe când în condiții nefavorabile intervalul va fi redus;

Politica de credit practicată pe piață va influența creditul clienți astfel: dacă cresc ratele dobânzii pe piață, durata creditelor acordate va scădea.

Rata de gestiune a furnizorilor ne arată în câte zile agentul economic își achită obligațiile față de furnizori, exprimându-se prin: numărul de rotații a creditului furnizori sau durata în zile a unei rotații. Factorii de influență menționați la creditul clienți sunt valabili pentru creditul furnizori, schimbându-se doar poziția partenerilor.

4.4. Analiza ratelor de rentabilitate

Fructificarea capitalului investit, a capitalului propriu sau a capitalului permanent, se materializează în capacitatea exploatării lor de a degaja venit net. Starea de profitabilitate este confirmată de obținerea unor venituri superioare cheltuielilor de exploatare și comercializare, respectiv de obținerea de profit. Măsurarea rentabilității se realizează printr-un sistem d erate de rentabilitate și de rate de marjă. Principalele rate de rentabilitate sunt:

Rata de rentabilitate economică;

Rata de rentabilitate financiară;

Analiza acestor rate presupune parcurgerea mai multor etape:

Mod de calcul al ratei;

Explicarea semnificației ratei și a condițiilor impuse acesteia;

Alegerea modelului de analiză;

Determinarea factorilor d einfluență, a mărimii și sensului influenței;

Identificarea măsurilor de creștere a ratei.

4.4.1. Analiza ratei de rentabilitate economică (re)

Se calculează ca raport între profitul brut (Pb) sau excedentul brut de exploatare (EBE) și capitaluri investite (Cinv). Capitalurile investite sunt suma activelor fixe brute cu NFR și disponibilitățile bănești. Rata de rentabilitate economică se exprimă și sub alte forme, dintre care menționăm:

re =Pb sau EBE / Active totale nete;

re =Pb sau EBE / Capital social;

re =Pb sau EBE / capital permanent.

Considerăm că în perioada actuală este de preferat pentru această analiză PB sau EBE / Active totale nete. Rata economică de rentabilitate brută prezintă un avantaj suplimentar pentru că nu este influențată de politica de amortizare și provizionare. Semnificație:

măsoară gradul de valorificare a capitalului investit exprimând lei profit obținut un leu investit;

măsoară eficiența mijloacelor materiale, financiare alocate activității de exploatare și comercializare;

măsoară performanța activului total, reflectând rezultatele economice ale acestuia, independent de modul de finanțare a capitalului și de sistemul fiscal.

Condiții:

Nivelul ratei de rentabilitate economică trebuiă să asigure menținerea substanței economice a unității, păstrarea valorii sale, ceea ce este garantat dacă rata economică este mai mare decât rata inflației;

Rata de rentabilitate economică trebuie să asigure în termeni reali, remunerarea capitalului investit la nivelul ratei minime de randament din economie și să acopere riscul economic și financiar al investitorilor;

În conformitate cu relația lui Fisher, rata reală este în funcție de rata nominale și de rata inflației.

Rata de reantabilitate economică superioară ratei dobânzii la capitalurile împrumutate asigură fructificarea efectului de levier al îndatorării agentului termic.

Cuantumul acestei rate trebuie să asigure reînnoirea și creșterea activelor într-un termen cât mai scurt. Se apreaciază că această condiție este satisfăcută dacă rata este mai mare de 25%.

Modele de analiză a ratei de rentabilitate economică.

re = (Pb / Ca)*(Ca /Cinv)

Pb / Ca – este rata de rentabilitate comercială, ce exprimă profitul brut din exploatare ce revine la un leu cifră de afaceri. Ca /Cinv – exprimă viteza de rotație a capitalului investit prin cifra de afaceri. Este un indicator de eficiență a totalului capitalului alocat întreprinderii. Factorii care explică nivelul și evoluția ratei de rentabilitate economică, precum și măsurile ce se impun pentru creșterea ratei de rentabilitate economică pot fi identificate pe două direcții:

sporirea ratei de rentabilitate comercială;

accelerarea vitezei de rotație a capitalului investit;

re = (Pb (EBE) / Ca)*(Ca / Af)*(Af / Cinv)

Pb (EBE) / Ca – este rata rentabilității comerciale; Ca / Af – este viteza de rotație a capitalului fix prin cifra de afaceri; Af / Cinv – reprezintă rata de structură a capitalului investit care măsoară ponderea activelor fixe.

Măsuri de creștere a rentabilității economice:

creșterea ratei de rentabilitate comercială;

accelerarea vitezei de rotație a activelor fixe;

îmbunătățirea structurii capitalului investit.

Rata de rentabilitate economică măsoară eficiența utilizării activului total, independent de modul de finanțare și de sistemul fiscal. Cuantumul acestei rate este de 3,15% în anul de bază și nu există în anul curent, ceea ce este sub nivelul de 25% ce asigură reînnoirea și creșterea activelor într-un termen cât mai scurt.

4.4.2. Analiza ratei de rentabilitate financiară

Se calculează ca raport între profitul net (Pn) și capitalul propriu (Cpr). Semnificație:

reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja profit net prin capitaluri proprii angajate în activitatea de exploatare și comercializare;

este expresia sintetică a intereselor finale ale acționarilor, exprimate prin rata de remunerare a investiției făcute de acționari în procurarea activelor sau a reînvestirii profitului rezultat;

măsoară randamentul capitalurilor proprii, respectiv a plasamentului financiar al capitalului acționarilor în cumpărarea acțiunilor întreprinderii;

exprimă interesele acționarilor: – pe termen scurt prin încasarea dividentelor;

– pe termen lung prin reinvestirea profitului carea sigură creșterea valorii acțiunilor și crearea premiselor pentru sporirea dividentelor în perioada următoare.

Calculul profitului net este influențat de:

modalitățile de calcul a amortizării și provizioanelor;

regimul de calcul a cheltuielilor deductibile și nedeductibile din masa impozabilă.

Rentabilitatea financiară este influențată de modalitatea de procurare a capitalurilor și de aceea este sensibilă la structura financiară, respectiv la situația îndatorării întreprinderii. Rata de rentabilitate financiară trebuie să fie mai mare decât rata medie a dobânzii, pentru a face acțiunile întreprinderii mai atractive și pentru a crește cursul lor bursier. Modelele de analiză se bazează pe descompunerea ratei de rentabilitate financiară în rate componente, structurate după diferite criterii, care să sugereze căile de acțiune pentru sporirea rentabilității.

rf = (Pn / Ca)*(Ca / Cpr)

Pn / Ca – reprezintă rata marjei nete de rentabilitate și exprimă profitul net realizat la un leu cifra de afaceri; rata de structură a cifrei de afaceri, care măsoară ponderea profitului net; Ca / Cpr – exprimă viteza de rotație a capitalului propriu prin cifra de afaceri.

Sporirea rentabilității financiare se obține dacă sunt satisfăcute următoarele condiții:

Ip > Ice, modificarea profitului net într-un ritm superior modificării cifrei de afaceri; Ice > Ip, modificarea cifrei de afaceri trebuie să devanseze modificarea capitalurilor proprii, ceea ce înseamnă fructificarea superioară a capitalului;

Creșterea gradului de îndatorare dacă re > rd.

rf = (Pn / Ca)*(Ca / Cinv)*(Cinv / Cpr)

Pn / Ca – reprezintă rata merjei de rentabilitate comercială; Ca / Cinv – este viteza de rotație a capitalului investit rpin cifra de afaceri; Cinv / Cpr – semnifică rata de structură a capitalurilor și arată proporția capitalului investit în raport cu capitalul propriu.

Măsuri de sporire a rentabilității financiare:

creșterea cifrei de afaceri;

sporirea profitului net;

Modificarea capitalului investit într-o proporție mai mică decât cifra afaceri;

Modificarea capitalului propriu într-o porporție mai mică decât capitalul investit.

4.5. Analiza lichidității

Lichiditatea măsoară capacitatea firmei de a-și onora obligațiile la scadentă. Gradul de lichiditate apare ca o rezultantă a activității desfășurată de firmă ce caracterizează situația financiară a întreprinderii la un moment dat.

Ratele de lichiditate arată măsura în care activele circulante, activele circulante fără stocuri și disponibilități acoperă datoriile pe termen scurt.

Lichiditatea curentă prezintă valori sub 1,2. Aceasta semnifică că o lichiditate sub nivelul minim. Abaterea absolută este negativă, lichiditatea având o scădere în perioada curentă față de perioada de bază cu 0,11.

Concluzii

Activitatea desfășurată de Cooperativa de Consum în decursul perioadei 2000-2001se reflectă în situația financiară a acesteia.

Diagnosticul financiar se prezintă ca o sinteză a analizei fnanciare, efectuate la nivelul cooperativei care are ca obiectiv esențial studiul static și dinamic al activității defășurate de cooperativă, din care să rezulte concluzii cu privire la lichiditatea cooperativei, structura mijloacelor economice și resurselor, echilibrul financiar și rezultatelor obținute. Cu ajutorul diagnosticului financiar se evaluează situația financiară a întreprinderii, stabilindu-se punctele “tari” și punctele “slabe” ale gestiunii. Capacitatea de plată a acesteia reflectă modul în care cooperativa poate satisface la termen obligațiile de plată cu mijloacele bănești de care dispune. Ea compară disponibilitățile bănești cu obligațiile cooperativei.

La nivelul cooperativei analizate disponibilitățile sunt în sumă de 324881 mii lei, iar obligațiile însumează 569100 mii lei din totalul pasivului. Rezultă deci o capacitate de plată negativă, ceea ce înseamnă că disponibilitățile sunt suficiente pentru achitarea obligațiilor, aceasta constituind un punct SLAB în gestiunea cooperativei.

Solvabilitatea cooperativei rezultă aptitudinea ei de a face față scadențelor. În funcție de timp există o solvabilitate pe termens scurt, denumită lichiditatea cooperativei și o solvabilitate pe termen mediu și lung. Lichiditatea exprimă capacitatea cooperativei de a acoperi obligațiile de plată pe termen scurt prin mijloacele active circulante. Această indică un procent de 0,70%, ceea ce indică un punct SLAB al cooperativei

BILANȚ CONTABIL – mii lei –

ANEXA 1