Documente Si Mecanisme Internationale cu Rol In Prevenirea Si Reprimarea Torturii

TEZA DE LICENȚĂ

Documente și mecanisme internațioanle cu rol în prevenirea și reprimarea torturii

CUPRINS

INTRODUCERE

1. INTERZICEREA TORTURII ȘI A PEDEPSELOR INUMANE SAU DEGRADANTE-VALOARE FUNDAMENTALĂ A UNEI SOCIETĂȚI DEMOCRATICE

1.1. Domeniul de aplicare al artiolului 3 CEDO

1.2. Principiile de interpretare ale articolului 3 CEDO

1.2.1. Criteriul marjei de gravitate

1.2. 2. Criteriul aprecierii relative

1.3. Interzicerea torturii – element esențial al articolului 3 CEDO

1.4. Tratamentele inumane

1.5. Tratamentul degradant

2. REPUBLICA MOLDOVA ÎN CONTEXTUL ÎNDEPLINIRII OBLIGAȚIEI INTERNAȚIONALE CE DECURGE DIN ARTICOLUL 3 CEDO

2.1. Obligații pozitive conform articolului 3 al CEDO

2.2. Cooperarea cu CPT și respectarea recomandărilor acestuia

2.3. Analiza cauzelor moldovenești de condamnare a Republicii Moldova în virtutea articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Republica Moldova a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a  Libertăților Fundamentale (CEDO) și Protocoalele ei adiționale în 1997, care au intrat în vigoare la 12  septembrie 1997. Moldova a ratificat de asemenea Convenția Europeană pentru Prevenirea Torturii, a Tratamentelor Inumane și Degradante, a semnat Pactul Internațional cu privire și Politice (PIDCP) și Convenția împotriva Torturii. 

La 11 octombrie 1998 Moldova a fost vizitată de reprezentanții Comisiei Europene pentru prevenirea torturii, iar în perioada 16 – 20 octombrie 2000 – de reprezentanții  Comisariatului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei.

Actualitatea temei de ivestigație. Respectarea normelor de drept, independența instituțiilor judiciare, inclusiv și procesele imparțiale și echitabile, securitatea și libertatea persoanei, prevenirea torturii, a tratamentelor inumane și degradante, respectul pentru viața privată și de familie, respectarea dreptului la corespondență și a altor libertăți fundamentale cum sunt libertatea gândirii, conștiinței și a religiei, libertatea exprimării și a întrunirilor pașnice, sunt acele drepturi și libertăți fundamentale care trebuie să fie respectate în orice stat democratic.

Scopul și obiectivele cercetării. Studiul prezentei teme a purtat un caracter teoretic și practic și a avut drept scop principal elucidarea acelor concepte fundamentale care au fost definite în jurisprudență și care se conțin în dreptul enunțat la articolul 3 al CEDO, cât și aplicarea lor în practica statelor și în Republica Moldova. Toate persoanele trebuie să se bucure de respectarea demnității și a drepturilor lor inalienabile. Aceasta se referă și la persoanele care sunt temporar deținute sau private de libertate. Este de datoria societății, ca prin intermediul agenților ei și a fiecărui individ în parte, să-i ajute pe cei care au fost privați de libertate să se reîntoarcă la o viață normală și să-și refacă viața, să le demonstreze că ei au șansa de a se reintegra în societate. Doar atunci fiecare va avea posibilități egale să împărtășească valorile esențiale ale unei societăți cu adevărat democratice și prospere.

Spre deosebire de trecut, când întemnițarea avea doar câteva reguli ce reglementau procesul dat, pe parcursul ultimilor 50 de ani statele civilizate au stabilit un set întreg de reguli care reglementează tratarea deținuților și a condamnaților în scopul de a se asigura că orice persoană privată de libertate este tratată într-un mod uman și cu respectul necesar.

Prejudicierea integrității fizice și mentale a unei persoane prin tortură, tratamente sau pedepse inumane sau degradante este interzisă prin Articolul 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia, „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”. Numeroase spețe au fost deferite organismelor de , printre care și un caz cu caracter interstatal, care a ajuns a Drepturilor Omului.

Comitetul European pentru Prevenirea Torturii (CPT) a elaborat numeroase acte normative în scopul protecției deținuților împotriva torturii și tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante, acte ce acoperă diverse aspecte ale detenției: izolarea în celulă, disciplina, contactul cu lumea de afară, plângeri și proceduri de inspecție. O mare parte din activitatea CPT se concentrează asupra examinării condițiilor vieții de zi cu zi a deținuților, probleme precum cazarea, activitățile zilnice, igiena personală și serviciile medicale.

Importanta teoretica și valoarea aplicativă. În decursul vizitelor sale, CPT a observat condiții foarte diferite în locurile de detenție, de la forme moderate ale relelor tratamente până la tortură. CPT ia în considerare o serie de standarde internaționale printre care se află și Regulile Penitenciare Europene ale Consiliului Europei, din 1987, care stabilesc standardele minime în privința aspectelor administrației penitenciarelor, care sunt „esențiale pentru asigurarea unor condiții umane și a tratamentelor pozitive”. Aceste reguli asigură „criterii realiste, de bază” care pot ajuta statele să-și evalueze progresele în domeniu și care reflectă punctul de vedere curent, conform căruia privarea de libertate constituie singura pedeapsă la care sunt supuși deținuții, acesteia netrebuind să-i fie asociate relele tratamente.

Printre inițiativele importante, extra-juridice, ale Consiliului Europei se numără recomandările și rezoluțiile Comitetului Miniștrilor asupra: statutului, recrutării și formării personalului din penitenciare, detenției provizorii detenției și tratamentului deținuților periculoși.

Alte inițiative ale Consiliului Europei în acest domeniu constau în organizarea de seminarii și programe de formare pentru funcționarii de poliție și personalul penitenciarelor, precum și publicarea a diverse materiale referitoare la drepturile omului adresate acestor grupuri profesionale.

Metodologia cercetării. În scopul realizării obiectivului de cercetare propus vom folosi în cadrul investigației mai multe metode de cercetare ca: metoda istorică, inductivă, deductivă, comparativă, logică etc.

Structura tezei. Lucrarea este compusă din două capitole fiecare din ele având ca scop punerea în evidență a acelor factori care prin acțiunea lor contribuie la respectarea dreptuului enuntat in articolul 3. Capitolul 1 este axat pe cercetarea principiilor fundamentale care fundamenteaza din punct de vedere teoretic continutul articolului 3, iar Cpitolul 2 ofera o cercetare practica a dosarelor de condamnare a Republicii Moldova în virtutea articolului 3 si masurile care au fost intreprinse in vederea neadmiterii unei violari continue a articolului 3.

1. INTERZICEREA TORTURII ȘI A PEDEPSELOR INUMANE SAU DEGRADANTE-VALOARE FUNDAMENTALĂ A UNEI SOCIETĂȚI DEMOCRATICE

1.1.Domeniul de aplicare al articolului 3 CEDO

Interzicerea torturii și a pedepselor inumane sau degradante consacră, conform celor enunțate de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în decizia Soering din 7iulie 1999 [52, p. 32] una din cele mai fundamentale valori ale unei societăți democratice ». Articolul 3 al Convenției enunță : Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante [9, p. 2 ].

Conținând doar treisprezece cuvinte, articolul 3 al Convenției este una din cele mai scurte prevederi ale Convenției. Totuși, laconismul articolului nu trebuie să prejudicieze profunzimea lui. Articolul 3 al Convenției interzice efectiv în mod absolut tortura și pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante, negare a demnităâii inerente persoanei umane și înalță dreptul de a nu fi supus la astfel de tratamente în calitate de drept intangibil. Articolul 3 nu admite nici o excepție. Dreptul pe care îl garantează nu poate face obiectul nici limitărilor pentru o condiție de exercitare a ordinii publice, nici chiar a derogărilor de la acest articol, aceasta fiind consolidat de articolul 15 al Convenției EDO care stipulează că « Statul nu poate suspenda exercitarea sa nici chiar în caz de război sau de peicol public excepțional care amenință viața națiuni »[9, p. 8 ]. Dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante face parte deci din « nucleul dur » al Convenției, acest drept fiind aplicabil oricărei persoane, în orice timp și în orice loc, astfel fiind considerat unul din elementele centrale al « patrimoniului comun » [9, p. 2 ] al statelor europene, evocat în Preambulul Convenției.

Alte instrumente internaționale de protecție fie cu caracter universal (Pactul cu privire la drepturile civile și politice, 16 decembrie 1966, articolul 7) cât și regionale (Convenția americană, 22 noiembrie 1969, art.5 § 1și 2) conțin o interdicție absolută în acest sens, rezervă care a fost făcută de Carta africană a drepturilor omului și a popoarelor din 28 iunie 1981, care nu deosebește drepturi intangibile printre drepturile pe care le enunță. Dreptul de a nu suferi tratamente contrare demnității umane trebuie să fie deci considerat drept un atribut inalienabil al persoanei umane, fondat pe valori comune tuturor patrimoniilor culturale și sistemelor sociale. Interzicerea torturii se află în mod incontestabil printre rarele norme imperative ale dreptului internațional al drepturilor omului și enunță drepturi « absolute » [13, p. 236 ].

Indiferent de consecvența depresantă, prin care rapoartele de încredere confirmă practicarea continuă a torturii în lume, interzicerea acesteia nu este doar o interdicție consacrată în Convenție, dar de asemenea face parte din dreptul internațional cutumiar și este considerată a fi o normă jus cogens [24, p. 146 ].

Un larg spectru de norme internaționale au fost adoptate pentru combaterea torturii : începând cu articolul 5 al Declarației Universale al Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948 « Nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentelor sau pedepselor crude, inumane ori degradante »[8, p. 3] până de din 1998 privind Curtea Internațională Penală, care declară tortura comisă ca parte a unui atac extins și sistematic asupra persoaneleor civile, ca fiind o crimă împotriva umanității [12, p. 2 ].

Adițional Convenției, marea parte a statelor membre ale Consiliului Europei sunt de asemenea parte la următoarele tratate care interzic tortura :

Cele patru convenții de din 1949 ;

Pactul Internațional cu privire și Politice din 1966 ;

Convenția ONU din 1984 pentru Prevenirea Torturii și altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane ori Degradante ;

Convenția Europeană din 1987 pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane ori Degradante.

Interzicerea torturii de asemenea se regăsește aproape în toate sistemele naționale de drept. Astfel, Constituția RM din 29 iulie 1994 în articolul 24 garantează oricărei persoane dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică și statuează că « Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepsei sau tratamentului cu cruzime, inuman sau degradant » [1]. Includerea interzicerii torturii și tratamentelor inumane ori degdadante la nivel constituțional este deci un element important al asigurării, că o asemenea conduită interzisă nu va avea loc în jurisdicția unui stat membru. Totuși, existența interdicției nu este în sine și de sine stătător suficientă pentru a întruni obligațiile impuse de Convenție, astfel, în pofida unor asemenea prevederi în sistemele de drept ale Statelor membre, au avut loc multe încălcări ale articolului 3.

Ar fi de asemenea incorect de a sugera că respectarea articolului 3 rezidă în special doar în necesitatea combaterii torturii. Cazurile de tortură adevărată sunt desigur cele mai grave și acute forme de încălcare a articolului 3, însă protecția articolului 3 se extinde peste multe tipuri de atentate asupra demnității umane și integrității fizice. Jurisprudența și aplicarea Convenției sunt cele ce îi dau viață, iar o examinare a acestei jurisprudențe demonstrează extinderea largă a interdicției cuprinse în articolul 3 și modul ei de interpretare a aplici stat membru. Totuși, existența interdicției nu este în sine și de sine stătător suficientă pentru a întruni obligațiile impuse de Convenție, astfel, în pofida unor asemenea prevederi în sistemele de drept ale Statelor membre, au avut loc multe încălcări ale articolului 3.

Ar fi de asemenea incorect de a sugera că respectarea articolului 3 rezidă în special doar în necesitatea combaterii torturii. Cazurile de tortură adevărată sunt desigur cele mai grave și acute forme de încălcare a articolului 3, însă protecția articolului 3 se extinde peste multe tipuri de atentate asupra demnității umane și integrității fizice. Jurisprudența și aplicarea Convenției sunt cele ce îi dau viață, iar o examinare a acestei jurisprudențe demonstrează extinderea largă a interdicției cuprinse în articolul 3 și modul ei de interpretare a aplicării practice. Obligațiile ce âi incumbă statului parte în lumina articolului 3 nu se limitează doar la obligația de a nu practica tortura și de a nu aplica tratamente inumane și degradante. Comisia și Curtea au considerat că articolul 3 impunea statului o anumită obligație de comportament : combinând articolul 3 și articolul 1 al Convenției, organele de control consideră efectiv că statele părți au obligația de a proteja « orice persoană ce relevă de jurisdicția lor » (art.1) împotriva unei situații iremediabile de pericol obiectiv de maltratare, chiar dacă situația are loc în afara jurisdicției lor [15, p.65 ].

De fapt, situațiile care generează plăngerile de încălcări pretinse ale articolului 3 variază de la plângerile conform cărora unele persoane au fost maltratate de poliție sau condițiile de detenție au fost inumane și degradante până șa plângerile privind deportarea care putea expune persoana deportată la tratamente inumane în țara recipientă, într-un stat terț, sau până la plângerile privind imposibilitatea instanțelor naționale de judecată de a proteja victimele de abuzul altor persoane particulare. Astfel, în acest sens Convenția ONU din 1984 pentru Prevenirea Torturii și altor tratamente sau Pedepse Crude, Inumane ori Degradante în articolul 3 stipulează «  Niciun stat nu va expulza, nu va respinge, nici nu va extrăda o persoană către un alt stat unde există motive serioase pentru a se crede că ea riscă să fie supusă la tortură” [10, p. 3 ].

Pentru a stabili dacă există asemenea motive, autoritățile competente vor ține cont de toate considerațiile pertinente, inclusiv, dacă e cazul, de existența în statele interesate a unui ansamblu de încălcări sistematice a drepturilor omului, grave, flagrante sau ample » [10, p. 5 ].

O atitudine similară est urmată de Curtea interamericană a drepturilor omului, care în hotărârea sa din 29 iulie 1988 Velasquez Rodriguez c.Honduras, hotărăște că în domeniul ce ține de dreptul la integritatea persoanei, Convenția îi atribuie statului nu doar obligația de a nu încălca acest drept dar de asemenea și o « obligație de prevenire » a încălcărilor dreptului la integritatea fizică [24, p. 147 ]. Cât despre Comitetul drepturilor omului al Pactului Națiunilor Unite, el consideră în observațiile sale generale cu privire la articolul 7 al Pactului (interzicerea torturii) că acest articol cere măsuri pozitive : « Statele trebuie să asigure o protecție efectivă grație mecanismelor de control » [24, p.147 ].

Conceput drept un răspuns la crimele grave ale națizmului, articolul 3, ca și articolul 5 al Declarației Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, atrage atenția asupra noțiunii de tortură – înțeleasă ca desemnând suferințele fizice aplicate unei persoane, în deosebi pentru a obține de la ea mărturii sau pentru motive de securitate de stat. Examnarea lucrărilor pregătitoare arată că aceste noțiuni n-au fost obiectul nici unei discuții. Dezbaterile s-au referit la întrebarea de a ști dacă textul Convenției trebuia să indice expres interzicerea anumitor forme particulare de tortură – astfel era riscul de a nu interzice toate procedeele de tortură, și insistând asupra unei libertăți, de a slăbi alte libertăți care nu făcuse obiectul unei mențiuni speciale – sau de a se mulțumi prin afirmarea garantării siguranței persoanei, făcând trimitere pentru definiție la articolul 5 al Declarației Universale care enunța : « Nimeni nu va fi spus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor cu cruzime, inumane sau degradante ». Această concepție a fost preluată și astfel articolul 3 al CEDO reprezintă o transpunere a articolului 5 al Declarației Universale.

Spectrul acestor cazuri stabilește un șir de elemente ale domeniului de aplicare a articolului 3. Acestea sunt :

Mai întâi există un larg spectru de comportamente, precum și de acțiuni, specifice, care pot cădea sub incidența articoluli 3.

Potențialii făptuitori ai încălcărilor articolului 3 sunt prin urmare diverși.

Determinarea dacă un anumit comportament sau acțiune încalcă articolul 3 se realizează în baza unor teste obiective și subiective.

Articolul 3 conține aspecte atât materiale cât și procesuale, precum ar fi obligația de a investiga prima facie plângerile de tortură sau alte tratamente inumane.

Articolul 3 poate fi încălcat atât prin maltratare intenționată cât și prin neglijență sau inacțiune sau prin neasigurarea unor standarde de îngrijire adecvate.

Articolul 3 impune atât obligații negative cât și pozitive : adică obligația de a se abține de la comiterea anumitor acțiuni și obligații de a întreprinde acțiuni pozitive pentru a asigura paricularilor drepturile lor și de a-i proteja de tratamentele interzise.

1.2. Principiile de interpretare ale articolului 3 CEDO

Se cuvine de relevat că aplicabilitateaa articolului 3 nu se reduce la singurele ipoteze de rele tratamente efectiv aplicate : așa după cum o notează Curtea în decizia sa Campbell și Cosans din 25 februarie 1982 (A nr.48, § 26 ), « un risc de acțiuni interzise de articolul 3 poate de asemenea să cadă sub incidența acestui text dacă el este suficient de real și imediat ». Articolul 3 este deci aplicabil dacă există « motive serioase » de a crede că reclamantul este supus unui « risc real » de a fi supus unor tratamente contrare articolului 3 » [53 ].

Conform unei jurisprudențe bine stabilite, pentru « a cădea sub incidența articolului 3, o maltratare trebuie să atingă un minimum de gravitate. Aprecierea acestui minimum este relativă prin esența sa. În acest sens, jurisprudența enunță două criterii : criteriul marjei de gravitate și criteriul aprecierii relative.

1. 2. 1. Criteriul marjei de gravitate

Acest criteriu ce rezidă în intensitatea suferințelor aplicate victimelor a fost enunțat de Comisie în prima cauză greacă, în care, făcând o distincție între actele interzise de articolul 3 și unele acțiuni brutale așa ca aplicarea de lovituri cu palma peste fața deținuților, ea sugera că nu orice maltratare putea să cadă în câmpul de aplicare a articolului 3.

Regula principului în conformitate cu care doar o maltratare care atinge un minimum de gravitate este interzisă de articolul 3 este exprimată de Curte în decizia sa din 18 ianuarie 1978 Irlanda c.Regatului Unit. Marja de gravitate determină aplicabilitatea articolului 3. Acesta intră în joc doar atunci când suferința la care este supus depășește marja minimală de intensitate : ceea ce este în afara marjei minimale așa ca anumite briutalități care sunt condamnabile moral dar care nu ating gradul de severitate cerut-, este deci exclus din cîmpul de protecție a articolului 3, iar actele care ating sau depășesc această marjă minimală sunt torturile sau tratamentele inumane sau degradante. Astfel, în decizia sa Soering c.Regatului Unit din 7 iulie 1989, Curtea a judecat « sindromul coridorului morții » ca « tratament care depășește marja fixată de articolul 3 » [53].

Criteriul marjei de gravitate permite de a stabili pentru actele interzise două categorii în cadrul articolului 3. Categoria superioară face distincția între tortură și alte tratamente. În conformitate cu definiția enunțată de Comisie în Cauza greacă și de către Curte în cauza Tyrer din 25 aprilie 1978 [56 ], tratamentul inuman este acel care provoacă în mod voluntar suferințe mentale sau fizice de o intensitate particulară. Calificarea torturii trebuie să fie rezervată « tratamentelor inumane deliberate care provoacă suferințe aplicate cu cruzime și foarte puternice ». Marja de gravitate este foarte înalt stabilită de Curtea în calificarea suferințelor aplicate, iar tortura apare ca o formă agravată a tratamentului inuman având ca scop obținerea de informații sau mărturii sau de a aplica o pedeapsă. Ea poate fi necorporală și să fie folosită ca mijloc de presiune care poate cauza o suferință psihologică și cauzează victimei un sentiment de frică [49 ].

Jurisprudența europeană enunță aici trei elemente constitutive ale torturii-intensitatea suferințelor, intenția deliberată și scopul determinat-, care reia definiția torturii din Convenția Națiunilor Unite cu privire la tortură și alte tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la 3 decembrie 1984.

Categoria inferioară este stabilită de Curte în cauza Tyrer precitată, în care ea consideră că tratamentul degradant este situat la nivelul inferior al tratamentului inuman. Tratamentul degradant este cel care înjosește grosolan individul în fața altuia sau îl face să acționeze împotriva voinței sau consștiinței sale, este vorba de același lucru despre un tratament care înjosește individul în ochii prorii. Și aici vorbind despre pedepsele judiciare, trebuie să relevăm că Curtea a precizat că « dacă orice pedeapsă judiciară are în mod ordinar un caracter umilitor , ea nu va fi o pedeapsă degradantă sau o pedeapsă inumană contrară articolului 3 decât doar în cazul când umilirea sau suferința de care ea este însoțită vor depăși acele pe care le comportă inevitabil o formă anume de pedeapsă legitimă »[56 ].

Această jurisprudență are drept scop stabilirea în interiorul articolului 3 o ierarhie a marjelor de suferință a cărei depășire stabilește calificarea respectivă de pedeapsă sau tratament degradant, de pedeapsă sau tratament inuman și în sfârșit de tortură. Așa după cum a fost notat de Comisie în cauza greacă «  orice tortură nu poate fi decât un tratament inuman și degradant, și orice tratament inuman nu poate fi decât degradant » [42]. Astfel, articolul 3 este divizat în trei module distincte-tortură, tratament inuman, tratament degradant- fiecare dintre ele dispunând de o autonomie proprie.

1.2.2. Criteriul aprecierii relative

Uzanța acestui criteriu permite Comisiei să purceadă la evaluarea gravității actelor incriminate și, în urma unei analize efectuate caz cu caz, să claseze cutare sau cutare fapt în una din cele trei categorii ale articolului 3 deoarece, în speță, marja de intensitate corespunzătoare este considerată ca depășită. Aprecierea relativă a marjei de severitate, depinde, în conformitate cu formula obișnuită, de « întreg anasamblul de elemente ale cauzei ». Această apreciere se adeverește în practică că este dublu relativă deoarece « întreg ansamblul de elemente ale cauzei » cuprinde în același timp parametrii atât interni cât și externi ai cauzei [53].

Parametrii interni în opinia Curții ar fi « anume de natura și contextul tratamentului sau a pedepsei, cât și de modalităâile sale de executare, de durata sa, de efectele sale fizice și mentale, cât și uneori de sexul, vârsta și de starea sănătții victimei ». De exemplu, în cauza Warwick c.Regatului Unit cu privire la pedepse corporale practicate la școală, Comisia a fost deosebit de sensibilă la faptul că pedeapsa corporală a fost aplicată « de către un bărbat, în prezența altui bărbat, unei adolescente de 16 ani [57 ]. Totodată, calificarea concretă de maltratare în funcție de aceste informații este adesea foarte dificilă și poate aduce la aprecieri diferite ale Comisiei și ale Curții. Așa în cauza Irlanda c.Regatului Unit, Comisia și Curtea au ajuns la aprecierea concretă a marjei de gravitate la care se situau tehnicile de interogare folosite, Comisia a considerat ca fiind depășită marja pentru a le califica de tortură, iar Curtea le-a considerat fiind un tratament inuman.

Parametrii externi țin de contextul socio-politic în care se înscrie cauza dată. Acest ultim parametru, sau parametrul sociologic » permite de a lua în considerație evoluția societăților democratice începând cu anul 1950 și sunt determinante în aprecierea gradului de intensitate elementele specifice ale cauzei doar în lumina condițiilor zilei de azi. Cu toate că în cauza irlandeză Curtea a avut grijă să precizeze că interdicția de la articolul 3 este absolută și că acțiunile care încalcă această dispoziție nu vor putea fi niciodată justificate în lumina Convenției și a dreptului internațional, care n-ar fi justificările individului, totuși organele Convenției în aprecierea unei eventuale violări a articolului 3 au în vedere imperativele apărării societății democratice și fac efortul să concilieze interesul general și interesele individului, fixând astfel limitele între atingerile la drepturile individuale care sunt ecesare pentru protecția societății democratice și cele care nu sunt.

Cu alte cuvinte, aprecierea marjei de gravitate a articolului 3 se face, așa după cum o afirmă Curtea în decizia precitată Soering în cadrul unui control de proporționalitate adică există un just echilibru care trebuie menajat între interesele care sunt puse în joc. Principiul proporționalității aici este conceput în interiorul articolului 3 pentru a determina calificarea precisă a tratamentului și de exemplu pentru a putea face distincția dintre tratament inuman sau tortură.

Deci, variabil ca intensitate, marja de apreciere este variabilă și în timp, în funcție de evoluția democrației. Curtea a menționat recent acest lucru : în preocuparea sa de a păstra caracterul de instrument juridic adaptat la timpul său al Convenției, instanța a revăzut evolutiv nivelurile clasificării actelor ce atentează la persoană. În cauza Selmouni c.Franței, Curtea « estimează că anumite acte altădată calificate drept tratamente inumane ori degradante și nu drept tortură ar putea primi o calificare diferită în viitor. Această teorie, în termenii căreia cu cât teoria avansează, cu atât mai puțin este admisibilă tortura și « pragul de gravitate » crește, se aplică în timp dar și în spațiu : anumite state sunt considerate implicit, de către Curte mai puțin avansate decât altele în materie. Astfel, în anumite cazuri privind brutalități comise față de persoane private de libertate, pragul de gravitate este mai puțin ridicat pentru statele care au făcut parte din fosta URSS decât pentru democrațiile fondatoare ale Consiliului Europei.

Interdicția enunțată la articolul 3 are în mod necesar un caracter absolut. Nici o justificare nu poate fi înaintată, cu atât mai mult nu este posibil de invocat principiul proporționalității. Admiterea acestuia ar însemna a recunoaște că, în circumstanțe particulare, actele de tortură sau tratamente inumane ar avea o justificare [24, p. 154 ]. Caracterul absolut al interdicțiilor stabilite în articolul 3 autorizează Curtea să se sesizeze din oficiu de acet mijloc, chiar și atunci când el nu este invocat de reclamanți, dar ea constată existența sau numai riscul de existență a acestuia în timpul examinării faptelor.

Faptele constitutive de tortură sau de tratamente inumane ori degradante trebuie să fie, imputabile unei autorități publice. Acest lucru a fost reținut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza greacă : « Actele interzise de articolul 3 al Convenției nu angajează responsabilitatea statelor contractante decât în cazul în care sunt comise de persoane în exercițiul unei funcții publice. În plus, se prezumă că, în toate statele semnatare ale Convenției, acestea sunt acte care contravin dreptului intern. Încălcările articolului 3 sunt acte de guvernare, prin esența lor, imorale anormale » [43]. În așa mod, tortura privată nu poate intra în domeniul de aplicare al Convenției decât atunci, când autoritățile publice au avut cunoștință de acest fapt și au păstrt față de el o atitudine pasivă. De altfle, în materie de expulzare, nu poate fi invocat un risc « privat » în țara de destinație. Cu toate acestea, intră în obligațiile statului luarea unor măsuri capabile să evite orice încălcare a articolului 3.

1.3. Interzicerea torturii – element esențial al articolului 3 CEDO

Dreptul francez păstrează tăcerea în privința definirii și calificării termenului de „tortură”, în timp ce dreptul internațional îi dă o adevărată definiție care se regăsește în Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1984. În acest document „tortura” exprimă orice act prin care se provoacă unei persoane cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, în special în scopul de a obține de la ea sau de la o terță persoană informații sau mărturii, de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o terță persoană l-a comis sau este bănuită că l-ar fi comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o astfel de durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea sa ori cu consimțământul său expres sau tacit” [10 ].

Această definiție a fost inspirată din raportul prezentat de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în cauza greacă precitată. În acest raport, tortura este definită ca „tratament având drept scop obținerea unor informații ori mărturii sau aplicarea unor pedepse și este, în general, o formă agravată de tratament inuman”.

Rezultă, atât din Convenția împotriva torturii și a altor tratamente crudem inumane ori degradante, cât și din jurisprudența dezvoltată , că trei elemente contribuie la realizarea unui act de tortură: un caracter deliberat, adică actul de violență trebuie să fie deliberat și nici o derogare nu este admisă. Mai apoi trebuie să existe un scop determinat, de exemplu de a culege informații și în fine trebuie să se ajungă la un rezultat, adică provocarea de suferințe grave și atroce. Acest ultim termen este fundamental, fiindcă anume el permite operarea unei distincții între tortură și tratamente inumane. Aceste elemente trebuie să fie examinate din numele victimei, celelalte din numele autorului. Totuși, se cuvine de notat că, în spețe din ce în ce mai frecvente, Curtea nu mai reține de o manieră strictă căutarea unui rezultat:” Chiar și absența unui asemenea scop nu poate exclude definitiv constatarea de încălcare a articolului [51].

Pentru a stabili dacă există temei pentru a califica drept tortură o formă particulară de rele tratamente, trebuie de ținut cont de deosebirea enunțată în articolul 3 dintre această noțiune și cea de tratamente inumane ori degradante. Este evident că această distincție a fost inclusă în Convenție pentru a marca cu numele infam de tortură exclusiv tratamentele inumane deliberate provocatoare de suferințe grave și atroce [49 ].

Noțiunea de tortură cere ca suferințele să atingă un nivel de intensitate și de cruzime deosebit de înalt. Anume acst nivel s-a considerat de către Curte că nu a fost atins în cauza Irlanda contra Regatului Unit precitată, contrar opiniei Comisiei, în ce privește tehnicile de „dezorientare senzorială” puse la punct de trupele britanice în Irlanda de Nord și care întruneau cinci tipuri de practici: îmbrăcarea unui capișon, expunerea la un sunet deosebit de strident continuu, privarea de somn, privarea de hrană, statul în picioare într-o poziție penibilă. În timp ce Comisia a văzut în aceste tehnici „un sistem modern de torturare care intră în aceiași categorie cu sistemele aplicate în perioadele anterioare pentru obținerea unor informații sau mărturii”, Curtea a făcut apel la noțiune ade intensitate a suferinței spunând că:” Cu toate că cele cinci tehnici, utilizate cumulativ, prezentau, fără îndoială, caracterul unui tratament inuman și degradant, aveau drept scop obținerea onor mărturii, denunțări sau informații și erau aplicate sistematic, ele nu au provocat suferințe de acea intensitate și atrocitate particulară pe care le implică termenul tortură astfel înțeles”[49 ]. Se cuvine de notat, că definiția torturii astfel propusă de Curte este asemănătoare cu cea enunțată de Convenția ONU, dar ultima este posterioară hotărârii emise de Curtea Europeană. Mai târziu, fapte analoage vor fi considerate în cauza Aksoy c Turciei drept acte de tortură.

Din partea victimei, noțiunea de tortură presupune că ar fi fost aplicată o suferință reală, deosebit de gravă și de atroce [31, p. 247 ]. Abuzurile sunt în general de natură fizică și iau forma unor leziuni corporale, de exemplu lovituri la față sau corp cu instrumente de natură diversă( bâte, bastaone, bice etc.), arsuri provocate intenționat sau violențe sexuale. Tortura poate fi constitiuită de asemenea din acțiuni tehnice apropriate celor din practica britanică de „dezorientare sensorială” citate mai sus în cauza Irlanda contra Regatului Unit sau asemenea „atârnării palestiniene” practicate în Turcia, constând din atârnarea unei persoane, după ce a fost dezbrăcată, de mâinile legate la spate, ceea ce de obicei duce la pierderea capacității de a folosi brațele [34 ].

Abuzurile pot avea și un aspect psihic, în special în ce privește consecințele violențelor sexuale, care provoacă la victime tulburări mentale severe. Aceste abuzuri trebuie, în orice ipoteză, să fie de așa natură, încât că creeze sentimente de teamă, de neliniște și de inferioritate capabile să umilească, să înjosească și, eventual, să înfângă rezistența fizică și morală a victimei. În afară de aceasta tortura mau presupune un element intențional și este necesar ca actul incriminat să fie un act deliberat din partea autorului său. Puțin importă dacă autorlii direcți ai faptelor au acționat din proprie inițiativă sau la ordinul superiorilor. Efectiv, nu există în materia dată fapte exoneratorii, nici justificări atenuante. Acest principiu este înaintat de Convenția împotriva torturii din 10 decembrie 1984, care prevede că „ nici o circumstanță excepțională”, oricare ar fi ea, fie stare de război sau pericol de război, fie instabilitate politică internă sau orice altă stare excepțională, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. Principiul este reluat în jurisprudența europeană și astfel articolul 15 al Convenției nu autorizează, în caz de circumstanțe excepționale, nici o derogare de la articolul 3.

În cazul când sunt mai mulți autori ai unui act de tortură, cel care deține puterea de conducere este pedepsit mai sever în juriusprudența națională. Din partea autorului, noțiunea de tortură presupune, în mod egal un element intențional: este necesar ca actul incriminat să fie un act deliberat din partea autorului său. Puțin importă, de altfel, dacă autorii direcți ai faptelor de tortură au acționat din proprie inițiativă sau la ordinul unor superiori.

În materie de tortură, nu atât actul însuși, cât imputabilitatea lui este dificil de stabilit. Actele de tortură sunt în general comise în absența unor martori, iar persoanele care asistă adesea sunt complici. Doar în cazuri foarte specifice a putut fii adusă proba torturii.

Un timp îndelungat, organele Convenției au reținut drept unic criteriu „proba dincolo de orice îndoială rezonabilă, ele „nu s-au lăsat ușor convinse de existența unor tratamente interzise. Ele cer proba dincolo de orice îndoială rezonabilă” [31, p. 250] și au demonstrat destulă reticență în aprecierea veridicității plângerilor reclamanților. Astfel, s-a stabilit că, dacă loviturile de bâtă acordate unui adult, provocându-i lovituri și echimoze pe față, spate, coaste și picioare, cad sub incidența articolului 3 în cazul când au fost aplicate intenționat și abuziv în timpul unui arest preventiv, „totuși aceste fapte trebuie demonstrate dincolo de orice bănuială rezonabilă”. Pentru fosta Comisie, o îndoială rezonabilă nu este o îndoială fondată pe o posibilitate pur teoretică sau suscitantă de a evita o concluzie dezagreabilă: este o îndoială ale cărei motive pot fi deduse din faptele prezente. Ea a estimat de asemenea, că în cazul unui reclamant care nu a putut convinge tribunalele că el ar fi suportat astfel leziuni în timpul detenției sale preventive și care nu a comunicat Comisiei nici o informație ce i-ar fi permis acesteia să respingă constatările judecătorului național, capătul de cerere care invocă o încălcare a articolului 3 nu poate fi stabilit. Curtea a estimat că „ deși simpla posibilitate ca leziunile să fi fost provocate altfel decât spune reclamantul nu este un motiv suficient pentru a respinge un capăt de cerere, organele Convenției trebuie totuși să dispună de date convingătoare pentru a se îndepărta de la constatările de fapt ale jurisdicțiilor naționale. Deseori, numai dacă un examen medical a fost a putut fi efectuat în timp util, pot fi aduse probe de netăgăduit”[54 ]. Iar judecătorul de Meyer în opinia sa concordană alăturată la hotărâre a menționat:” În privința unei persoane private de libertate, orice recurgere la forță care nu este făcută strict necesară de comportamentul acesteia aduce atingere demnității umane și, ca urmare, trebuie să fie considerată o încălcare a dreptului garantat de articolul 3 al Convenției”[54 ].

Odată cu creșterea numărului de cereri introduse în temeiul articolului 3, în special împotriva Turciei, Curtea a fost nevoită să-și modifice destul de profund criteriile de probă. Astfel, s-a ajuns la o inversare a probațiunii de la reclamant la statul reclamat, căruia îi revine, în ipoteze din ce în ce mai numeroase, o prezumție de responsabilitate, de care el nu se poate elibera decât aducând proba contrară. Deci, Curtea inversează aproape sistematic, sarcina probațiunii de cum e vorba de o persoană privată de libertate: Atunci când o persoană, la momentul punerii sale sub arest preventiv, era într-o stare bună de sănătate, iar la momentul eliberării sale se constată că ea suferă de leziuni, statului îi incumbă să furnizeze o explicație plauzibilă a originii leziunilor, în lipsa cărui fapt urmează să fie aplicat articolul 3”[52 ]. Această prezumție de responsabilitate a statelor s-a născut odată cu hotărârea Tomasi c.Frantei. Ea a fost reluată în cauza Ribbitsch c.Austriei. Prezumția cere ca pe viitor să fie efectuată o anchetă apropriată asupra provenienței leziunilor, anchetă care face parte din obligațiile atribuite statelor în virtutea articolului 3. În prezent, Curtea cere ca statele să fie în măsură să ofere explicații plauzibile pentru leziunile prezentate de o persoană privată de libertate iar în caz invers Curtea estimează drept „fapt stabilit” că leziunile constatate de un medic sunt cauzate de un tratament contrar articolului 3 [35 ]. Această anchetă, ca și în cazul articolului 2, trebuie să fie efectivă și eficace și, cel mai adesea, dusă sub autoritatea unui organ independent. Curtea se referăexpres la noțiunea de demnitate umană pentru a justifica poziția sa din ce în ce mai strictă: „În ce privește o persoană privată de libertate, orice recurgere la forță care nu este făcută strict necesară de către comportamentul acestei persoane aduce atingere demnității umane și constituie, în principiu, o violare a articolului 3 al Convenției [36 ].

Curtea mai utilizează și sistemului mănunchiului de indicii pentru a stabili veridicitatea actelor de tortură.

Un alt subiect ce vizează noțiunea de tortură este tortura politică. Organele Convenției totdeauna au interpretat în mod diferit situația din Grecia sub regimul coloneilor și cea din Irlanda de Nord. În primul caz, tortura era utilizată de guverbare ca instrument de combatere a opozanților politici ai regimului pe când în al doilea caz, scopul este total diferit, deoarece este vorba de investigații duse în cadrul luptei organizate împotriva terorismului. Aceste diferențe în ce privește scopurile urmărite vor duce de altfel la un tratament diferit al celor două dosare. Această diferență de atitudine, legitimă moral, se ciocnește pe terenul dreptului de caracterul absolut al principiului respectării integrității ființei umane. Acest principiu ar avea, într-o anumită măsură un aspect variabil în funcție de scopurile pe care le urmărește.

1.4. Tratamentele inumane

O primă definiție a noțiunii de „tratament inuman” a fost dată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în cauza greacă considerându-l ca un tratament care provoacă intenționat grave suferințe mentale sau fizice și care nu poate fi justificat. În cauza Irlanda c.Regatului Unit, Curtea a adoptat o definiție mult mai restrictivă, aducând un anumit număr de criterii suplimentare unele dintre ele fiind mai apoi abandonate în hotărârile mai recente [54 ].

Necătând la aceasta, făcând distincție între tortură și alte tratamente, autorii Convenției și, ulterior, organele însărcinate cu supravegherea aplicării sale au exprimat dorința de a opera o deosebire care, prin ea însăși, să fie revelatoarea unui prag de gravitate intermediară: acesta fiind mai greu de surprins atunci când este vorba de distincția dintre tratamente inumane și tratamente degradante, a fost consacrat de vechea jurisprudență:” Este evident că Convenția, făcând o distincție între tortură și tratamente inumane ori degradante, a dorit, prin primul din acești termeni, să marcheze deosebita infamie a ”tratamentelor inumane deliberate provocatoare de suferințe extrem de grave și atroce”[49 ].

Ca și în ce privește tortura, regăsim în materie de tratament inuman un prag de gravitate mai jos de care o atingere adusă integrității fizice nu poate constitui un asemenea tratament. Principiul pragului de gravitate a fost aplicat la tratamentele inumane în cauza precitată Irlanda c.Regatului Unit:” Pentru a cădea sub incidența articolului 3, o maltratare trebuie să atingă un anumit prag de gravitate. Aprecierea acestui minimum este relativă prin esență, ea depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice sau mentale, precum și uneori, de sexul, vârsta sau starea de sănătate a victimei [49 ]. Fiind preluată această noțiune în cauza Soering c.Regatului Unit [53 ], rezultă că aprecierea acestui minimum este relativă și depinde de ansamblul datelor din speță, în special de natura și de contextul tratamentului, de modalitățile sale de executare, de durată, de efectele sale fizice sau mentale, precum și uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei.

Tratamentul incriminat trebuie să fie de natură să provoace suferințe fizice și morale acute, susceptibile să ducă la tulburări psihice severe. Suferința, ca și în materie de tortură, trebuie deci să se situeze la un nivel de gravitate deosebit, și în toate cazurile, se presupune că acest tip de tratament ar fi fost tolerat de autoritățile statului. De altfel, acest ultim element permite să credem că tratamentele inumane, ca și în materie de atingere adusă vieții, pot fi fapta unor particulari și nu doar a unor reprezentanți ai statului. Efectiv, statul s-ar face vinovat de încălcarea Convenției din singurul fapt că a admis comiterea unor acțiuni constitutive de tratamente contrare articolului 3 de către particulari.

Fosta Comisie întotdeauna a rezervat calificarea de tratanete inumane unor acte de o gravitate deosebită. Sesizată cu numeroase plângeri în materie ea a refuzat adeseori să dea aprecierea de depășire a pragului de gravitate. Însă, Curtea a considerat că pragul de gravitate era susceptibil de a fi atins, cu condiția examinării circumstanțelor în materie de tratamente aplicate unui copil expulzat spre o țară în care el nu a putut trăi decât ascuns [37 ], de violențe aplicate de poliție „ Loviturile de bâtă acordate unui adult, provocându-i zgârieturi și echimoze pe față, partea superioară a spatelui, coaste și picioare, cad sub incidența articolului 3 dacă au fost aplicate intenționat și abuziv în timpul unui arest preventiv” [44 ], de prevenție medicală „ Lipsa de informare și de consiliere, care ar fi împiedicat orice diagnostic și tratament precoce al unui caz de leucemie al căui deznodământ iscă să fie unul fatal și care rezultă din iradierea reclamantului cu ocazia unor expeiențe nucleare efectuate în timpul serviciului său militar reprezintă un capăt de cerere reținut ca admisibil în temeiul aticolului , sau materie în penală prin „ simplul fapt de a fi pronunțat o condamnare la moarte la finalul unui proces inechitabil este cercetat drept tratament inuman contar articolului 3”[48 ] .

Curtea Europeană a Drepturilor Omului deseori a confirmat în această materie aprecierea dată de fosta Comisie. Astfel, ea a estimat că expunerea la sindromul „culuarul morții” era constitutivă de tratament inuman și că statul care face posibilă o asemenea expunere riscă să fie acuzat de încălcarea Convenției. Această hotărâre este justificată de faptul că protecția oferită de articolul 3 rămâne iluzorie dacă o decizie de extrădare sau de expulzare este pusă în executare. Într-o cauză celebră, Regatul Unit a expulzat spre Maroc un opozant politic, iar imediat după sosire acesta a fost executat de către autoritățile marocane- tratament care ar fi fost contrar Convenției dacă ar fi fost comis în Marea Britanie [33 ].

Integritatea fizică a persoanei umane beneficiază, începând cu hotărârea Tomasi c.Franței citată mai sus, de o garanție absolută, Curtea aducând precizarea că nici chiar obligațiile anchetei sau dificultățile întâlnite în lupta împotriva terorismului nu permiteau limitarea protecției prevăzute în articolul 3. În acest sens, Curte amintește cu diferite ocazii că garanția acordată de articolul 3 constituie una dintre cele mai fundamentale valori într-o societate democratică. Granția acesta este aplicată chiar și atunci când riscul de tratament contrar articolului 3 este doar făcut posibil de autoriitățile unui stat parte : de exemplu în cazul expulzării a două fetițe spre un stat în care excizia este o practică cuentă.

Convenția nu conține vre-o dispoziție particulară privitor la condițiile de detenție. Însă, Curtea ca și fosta Comisie, totdeauna a considerat că detenția nu avea nicidecum efectul de a- priva pe cei ce fac obiectul unei astfel de măsuri de drepturile garantate prin Convenție. Ca și în materie de tortură, persoanele private de libertate beneficiază de o protecție particulară în jurisprudența europeană. La acest subiect și-a exprimat opinia judecătorul de Meyer în cauza Tomasi c.Franței: Utilizarea forței fizice asupra unei persoane private de libetate este inacceptabilă într-o societate democratică.

Interdicția generală este generală și pentru tratamentele degradante aplicate persoamelor private de libertate. Așa, încătușarea unui deținut în vârstă și bolnav în timpul transferării sale la spital, deși nimic, în afară de dorința de a-i produce umilință, nu justifica o asemenea precauție, constituie un tratament degradant în virtutea caracterului său umilitor și disproporționat. În schimb, Curtea refuză să vadă un tratament inuman în menținerea în detenție a unei persoane în vârstă de 90 ani, din momentul ce aceasta beneficiază de consultații medicale, regulate și adaptate.

Iar utilizarea forței față de un deținut care încearcă să evadeze este legitimă dacă forța aplicată nu este disproporționată sau excesivă. Curtea aplică în ipoteză principiul proporționalității cu toată exactitatea, nimic nu trebuie utilizat ce nu este justificat de scopul vizat.

Începând cu cauza Tomasi, Curtea estimează că statului îi revine sarcina să demonstreze că o persoană se plânge nefundat de relele tratamente pe care le-ar fi suportat în timpul aflării sale în detenție.

O lungă peioadă de timp, Franța și Regatul Unit erau singurele state care au fost condamnate pentru tratamente inumane și degradante. Dar, mai apoi acestor state li s-a alăturat și Turcia și în hotărârile mai recente atestăm pintre statele condamnate în sensul articolului 3 și Republica Moldova.

În materie de expulzare, extrădare sau conducere la frontieră, jurisprudența europeană este bine fixată și orice decizie de îndepărtare de pe teritoriu, efecivă sau virtuală, este susceptibilă să constituie un tratament inuman sau degradant. Această jurisprudență este reluată în totalitate de jurisdicțiile franceze care refuză să extrădeze o persoană susceptibilă de a fi supusă unor pedepse sau tratamente contrare articolului 3 în țara de destinație. Expulzarea unui străin către țara sa de origine poate ridica probleme prin prisma articolului 3. Curtea aplică pincipiile dezvoltate în cauza Soering contra Regatului Unit, referitor la o potențială încălcare a articolului 3 de fiecare dacă când există motive întemeiate pentru a presupune că persoana expulzată va fi, în țara de destinație supusă unor pedepse sau tratamente care ar fi interzise dacă ar fi practicate de țara expulzantă. Astfel, expulzarea către țara sa de origine a unui traficant de droguri străin, bolnav în faza terminală de SIDA, fără locuință, familie, susținere morală sau financiară și fără posibilitate de a primi un tratament medical corespunzător, „l-ar expune unui risc real de a muri în circumstanțe deosebit de dureroase” [39 ], deci unui tratament inuman.

In cauza H.L.R. împotriva Franței [45 ], referitoare la expulzarea către Columbia a unui cetățean columbian stabilit în Franța, condamnat pentru trafic de stupefiante, care a furnizat informașii polișiei franceze și care se temea de persecuții din partea comanditarilor din țara sa, Curtea a declarat că aticolul 3 este aplicabil „în cazul când peicolulul emană de la persoane care nu dețin funcții publice”, dacă „autoritățile statului de destinație nu sunt în stare să preîntâmpine acest pericol prin luarea unor măsuri de protecție adecvate”, însă a refuzat să constate o încălcare în speță din cauza lipsei de probe din partea reclamantului.

Expulzarea unei persoane poate ridica o problemă în raport cu această dispoziție, deci să angajeze responsabilitatea statului în cauză, atunci când există motive serioase și confirmate pentru a crede că reclamantul ar putea fi expus, în țara de destinație, unui risc real de tratament contrar articolului 3. Pentru evaluarea riscului fosta Comisie lua în considerație faptul că autoritățile statului expulzant se bazau pe recomandările Comitetului pentru prevenirea torturii (CPT).

Adoptarea Convenției de privind solicitarea dreptului de azil din 15 iunie 1990 de către un stat contractant nu-l scutește pe acesta de orice responsabilitate în raport cu Convenția europeană a drepturilor omului în materie de expulzare.

1.5. Tratamentul degradant

Printre actele care atentează la respectarea integrității ființei umane, pedepsele și tratamentele degradante se găsesc în partea de jos a scării ierarhice. Criteriul distincției între pedeapsă și tatament nu ține decât de instituționalizaea primei, care trebuie să fie organizată de o manieră legală, și nu a celui de-al doilea, care nu poate fi decât o sau niște acțiuni ale unei sau mai multor persoane, care nu acționează într-un cadru organizat juridic. În această materie de asemenea există un pag de gravitate, care rareori a fost constatat: „ Pentru ca o pedeapsă să fie degradantă și să încalce articolul 3, umilința sau degradarea de care este însoțită trebuie să ajungă la un ivel deosebit și să difere, în orice caz, de elementul obișnuit de umilire inerent fiecărei pedepse”[38 ]. Tratamentul trebuie să aducă atingere directă individului în corpul său, în spiritul său. Prin urmare, nu constituie pedepse sau tratamente degradante pedepsele complementare de afișare și de publicare a deciziei de culpabilitate deoarece este vorba de publicarea unei sancțiuni legale pe cae Curtea de Casație franceză de exemplu o consideră totalmente străină prevederilor articolului 3 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Ca totdeauna, în materie de drepturi ale omului, Curtea apreciază încălcarea prin referire la circumstanțe. Această metodă de interpretare, care face ca unul și același act, într-o situație determinată, să constituie o încălcare și, în alte să nu constituie – a fost dintotdeauna utilizată : în materie de tratament inuman este evident că circumstanțele în care s-au desfășurat faptele îmbracă o importanță cu totul particulară. În principiu, reclamantului îi revine sarcina de a aduce probe în fața instanței, dar, din ce în ce mai des, Curtea atribuie statului obligația de a stabili circumstanțele în care s-a petrecut tratamentul în cauză și, în special, să ducă o anchetă „eficace și efectivă”. După cum a fost deja constatat mai sus, „pentru a cădea sub incidența articolului 3, un tratament trebuie să atingă un minimum de gravitate. Apecierea acestui minimum este relativă prin esență; ea depinde de ansamblul datelor din speță, în special de natura contextului tratamentului, de modalitățile sale de executare, de durata sa, de efectele sale fizice sau mentale, pecum și, deseori, de sexul, de vârsta și de starea de sănătate a victimei”[50].

Jurisprudența fostei Comisii și a Curții a extins noțiunile de pedepseși tratamente inumane și degradante asupra unor situații care nu erau prevăzute de autorii Convenției. Efectiv, în timp ce Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice recunoaște deținutului dreptul de a fi tratat cu umanitate și cu respectarea demnității inerente unei ființe umane, Convenția nu protejează expres persoana privată de libertate. Drept urmare, a fost necesară o consolidare a acestei protecții. În dreptul intern, judecătorul va fi mai inspirat să recurgă internațional cu privire la drepturile civile și politice în scopul de a obține această garanție, fiindcă judecătorul național acceptă mai binevoitor un tratat ratificat în conformitate cu legislația în vigoare decât o extensiune jurispridențială provenind de de situații prives esențialmente condiția persoanei private de libertate care se află în curs de expulzare sau extrădare. De fapt, Curtea a considerat întotdeauna că dispozițiile Convenției sunt aplicabile „oricărei persoane”, inclusiv în caz de privare de libertate a acesteia, chiar dacă această privare de libertate are loc în condiții conforme pincipiilor enunțate în articolul 5. Controlul organelor Convenției vizează în primul rând condițiile de detenție. În ce privește persoanele care urmează a fi expulzate sau extrădate, Comisia și Curtea au recurs la teoria aplicării extrateritoriale a Convenției: din moment ce există motive plauzibile pentru a crede că o persoană în curs de expulzare sau extrădare va suporta, în țara de destinație, tratamente cotrare aticolului 3, statul care expulzează sau extrădează expune cu bună știință aceste persoane la astfel de tratamente și se face vinovat de încălcarea articolului 3.

În anul 1962, fosta Comisie a avut ocazia să afime principiul aplicabilității Convenției la persoanele deținute. În lipsa altor dispoziții protectoare ale condiției de deținut, fosta Comisie a folosit aticolul 3. Simpla recurgere la dispozițiile articolului 5 § 1 s-ar fi dovedit insuficientă, deoarece faptul că o detenție este „legală” în sensul acestei dispoziții, în niciun caz nu împiedică căderea ei sub incidența aticolului 3. Cu toatea acestea, fosta Comisie a aplicat foarte strict acest principiu extensiv, în special efectuând o examinare minuțioasă a circumstanțelor: astfel ea a decis că „regimul de detenție excepțional aplicat unei persoane condamnate la 20 de ani de închisoare pentru spionaj, care a inclus și perioade de izolare celulară fără izolare senzorială absolută”, nu constituia o încălcare a articolului 3, ținând cont de apecierea ansamblului faptelor justificând condamnarea și condițiile de detenție [55 ]. Tot în raport cu condițiile de detenție ea a statuat că nu există o aparență de violare a articolului 3 în ce pivește o detenție provizorie cu izolare de 17 luni. Pentru a aprecia dacă izolarea unui deținut este compatibilă cu articolul 3, trebuie, în opinia fostei Comisii, de ținut cont de severitatea și de durata sa, de scopul urmărit și de efectul exercitat asupra deținutului, precum și de examinat măsurile de securitate care sunt luate pentru a aprecia combinarea efectelor lor [40 ].În același timp, fosta Comisie va declara admisibilă o cerere privind un condamnat suferind de o afecțiune gravă și deosebit de dificil de îngrijit în mediul carceral. Intrarea în vigoae a Convenției pentru prevenirea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante pemite astăzi să fie asiguratm prin intermediul unor contraole inopinate ale Comitetului instituit de această Convenție, un control mai eficace al situației deținuților.

În ce privește menținerea în detenție a persoanelor în vârstă, Curtea Europeană se referă, în fiecare caz, la starea generală de sănătate a reclamantului și la condițiile sale de detenție. În corespundere cu aceste criterii, Curtea a declarat inadmisibilă o cerere în care reclamantul petindea că menținerea în detenție a unei persoane de 94 de ani este contrară articolului 3. Interdicția generală este valabilă în aceiași măsuă pentru tratamentele degradante care ar putea fi aplicate persoanelor private de libertate. Astfel, încătușarea unui deținut în vârstă și bolnav în timpul transferării sale la spital, deși nimic, în afară de dorința de a-l umili, nu justifica o atare măsură de precauție, constituie un tratament degradant în virtutea caracterului său umilitor și disproporționat [47 ].

Jurisprudența elaborată pentru deținuți este valabilă și pentru persoanele internate, care de asemenea sunt considerate ca fiind private de libertate iar incompatibilitatea măsurilor cu articolul 3 va apărea sau nu în raport cu starea de sănătate a persoanei și vor fi aplicate aceleași principii. Doar după examinarea condițiilor de internare într-un spital psihiatric pentru delincvenți, în special pe cele privitor la igienă, cazare, posibilități de ocupare și de recreare Curtea va stabili dacă a avut loc sau nu o încălcare a articolului 3. Un raționament aproape identic este aplicabil cu privire la persoanele suferind de un handicap mintal, în cazul cărora este necesară internarea.

În cazul extrădării și a expulzării ne aflăm în absența unei dispoziții ale Convenției refeitor la tatamentele degadante. Dispozițiile din aticolul 5§ 3 din Convenție, articolul 3 din Protocolul nr.4 și articolul 1 din Protocolul nr.7 sunt singurele care fac referință la aceste două noțiuni, ele însă nu garantează o protecție specifică a persoanei expulzate sau extrădate decât cea procedurală, însă datorită operei jurisprudențiale ale Curții este acordată o protecție, deseori calificată de extrateritorială, persoanelor expulzate sau extrădate:” Angajamentul luat de Înaltele Părți Contracatante în privința oricărei persoane care se află sub jurisdicția lor se extinde, pe terenul articolului 3, la obligația de a nu o expune pe această persoană unei situații iremediabile de pericol obiectiv în afara jurisdicției lor [53 ]. În spirutul anilor 80, fosta Comisie a stabilit că, deși amebele materii- cea de expulzare și cea de extrădare- nu sunt protejate ca atare de Convenție, totuși „expulzarea unui individ către o țară în care există motive serioase pentru a crede că el va supus unui tratament contrar articolului 3 pune problema din punctul de vedere al acestui articol”, anterior admițând în termeni identici aplicabilitatea articolului 3 la extrădare.

Această soluție se aplică privind extădarea unor delincvenți către șările unei ei sunt pasibili de pedeapsa cu moartea în cazul c-nd statul reclamat a ratificat Protocolul n.6, sau privind extrădarea uno persoane care ar putea suporta în statul reclamant un tratament contrar dispozițiilor din articolul 3, așa cum ele sunt precizate de Comisie și de Curte [53 ].

În cauza Soering, nu pedeapsa cu moartea a ridicat o problemă în fața instanței, ceea ce a fost reținut de Curte se situa la nivelul de tratament inuman pe care-l prezenta 2culuarul morții”, în Statele Unite durata obișnuită între condamnarea la moarte și execuție fiind întotdeauna foarte lungă. Curtea a aestimat că, extrădându-l pe domnul Soering către Statele Unite, Regatul Unit și-ar angaja esponsabilitatea, deoarece ținând cont de capatele de acuzare conținute în carerea de extrădare și de gravitatea faptelor incriminate, existau motive seroase pentru a crede că d.Soering va fi condamnat la moarte și va trebuie să înfrunte”culuarul morții”, considerat în Europa drept tratament inuman. Curtea a estimat că angaamentul internaional pe care l-a asumat Regatul Unit față de Statele Unite prin convenția bilaterală de extrădare trebuia îndeplinit dar fără a aduce atingere respectării articolului 3. Astfel, Statele Unite au obținut extrădarea d.Soering numai după ce au recalificat acuzația de asasinat în omucidere, delict care nu este pasibil de pedeapsa capitală în statul Virginia. O soluție identică a fost adoptată în privința unui membru al Frontului Islamic al Salvării condamnat la moarte în Algeria, pe care guvernul francez intenționa să-l expulzeze către țara sa: cererea sa nu a fost radiată de pe rol decât atunci când guvernul francez a adus la cunoștința Comisiei faptul că pe numele persoanei în cauză a fost emisă doar o hotărâre de conducere la frontieră, care nu impunea reclamantului o intoarcere obligatorie în țara unde el era condamnat [41].

2. REPUBLICA MOLDOVA ÎN CONTEXTUL ÎNDEPLINIRII OBLIGAȚIEI INTERNAȚIONALE CE DECURGE DIN ARTICOLUL 3 CEDO

2.1. Obligații pozitive conform articolului 3 al CEDO

Dacă drepturile consacrate în Convenția Europeană sunt exercitate în mod adecvat, atunci trebuie să li se ofere anumite garanții practice și efective. În contextul relelor tratamente, garanțiile de prevenire și de protecție împotriva acestor tratamente sunt esențiale. Multe din aceste garanții se regăsesc în sistemele naționale de drept, în protecția pe care acestea o acordă partucularilor împotriva tuturor formelor de atentate, preum și prin intermediul drepturilor victimei la un remediu împotriva celor ce au comis atentatul.

Aceste obligații pozitive pot fi divizate în două categorii: condiția ca suistemul de drept să ofere protecție contra atentatelor din partea altor particulari și nu numai din partea agenților statului, așa numitul efect Drittwirkung și obligațiile procesuale de a investiga pretinsele cauzuri de rele tatamente.

Articolele 1 și 3 ale Convenției impun statelor un șir de obligații pozitive, intenționate să prevină și să ofere remedii contra torturii și altor forme de rele tratamente. În cazul Arsenov și alții contra Bulgariei, Curtea a sousținut că unde o persoană prezintă o plângere precum că a fost grav maltratată de poliție sau de alți agenți ai statului, în mod ilegal și contrar articolului 3, această prevedee, examinată în baza obligației generale a statului care derivă din articolul 1 al Convenției „de a asigura oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în Convenție”, cere efectuarea unei investigații oficiale eficiente. Investigarea trebuie să fie capabilă să ducă la identificarea și pedepsirea celor responsabili [25, p. 274 ]. În fiecare caz, obligația statului se aplică numai în cazul tratamentelor rele pretinse a fi comise sub jurisdicția sa. În cazul Labita c. Italiei, Curtea a confirmat această obligație, deoarece în caz contrar, în pofida importanței sale fundamentale, interdicția generală a torturii și tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante ar fi ineficace în practică și ar fi posibil în anumite cazuri ca agenții de stat să abuzeze de cei care se află sub controlul său fiind posibil de a fi pedepsiți [ 26, p. 79 ].

În ultimii ani Curtea a examinat un șir de cazuri, care se refereau la aplicarea unui tratament inuman și degradant unor persoane particulare și nu de către un agent al statului. Examinând aceste cazuri, Curtea a stabilit cât de extins este domeniul de aplicare a articolului 3 și de asemenea a subliniat unul dintre domeniile în care obligațiile pozitive ale articolului 3 sunt pe primul plan. Aceste tipuri de situații evidențiază responsabilitatea statului de a institui măsuri și mecanisme preventive pentru a proteja particularii de tratamente inumane, oricare n-ar fi sursa lor.

După cum am remarcat mai sus, obligația Înaltelor Părți Contractante, conform articolului 1 din Convenție, de a asigura oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție, corelată cu aticolul 3, această obligație impune statele să ia măsuri pentru a asigura particularilor, ce se află sub jurisdicția lor, că nu vor fi supuși torturii sau tratamentelor inumane sau degradante, inclusiv unui asemenea tratament administrat de alte persoane particulare. În multe cauze recente, Curtea a enunțat clar că statele trebuie să ia măsuri pentru a asigura particularilor, ce se află sub jurisdicția lor, nesupunerea la tatamente inumane sau degradante, inclusiv la un asemenea tatament din patea unor particulari. Aceste măsuri trebuie să ofere o protecție eficace, în special pentru copii și alte persoane vulnerabile și trebuie să includă măsuri rezonabile pentru a prevei maltratarea despre care autoritățile au știut sau ar fi trebuit să știe. Același lucru se aplică direct situațiilor în care particularii sunt în responsabilitatea sau sarcina nemijlocită a autorităților locale, de exemplu în îngrijirea sau supravagherea lor.

Interzicerea torturii cere un standard înalt de diligență din parea organelor de drept și expune aceste organe la riscul de a genera încălcări a articolului 3, precum și deterșina comiterea unor încălcări discrete prin propriile sale acțiuni.

Pe lângă obligația inițială a instanțelor judecătorești de a nu se implica în orice conduită interzisă, precum ar fi aplicarea unei pedepse ilegale, există și o obligație pimară a instanțelor de judecată de a examina plângerile privind încălcarea articolului 3. Din moment ce violările acestui articol reprezintă o încălcare gravă a esenței și a fundamentului garanțiilor drepturilor omului, însăși examinarea plîngerilor trebuie să fie la un nivel înalt-minuțioasă, eficace și capabilă să ducă la identificarea tuturor făptuitorilor și la pedepsirea lor. Pentru exercitarea acestei sarcini, organele de drept trebuie să fie capabile să identifice și să analizeze corect, când compotamentul contravine articolului 3 și să fie capabile să acorde remedii adecvate atunci când se constată o încălcare. Incapacitatea de a reacționa în mod adecvat la plângerile privind încălcările, poate în sine și de sine stătător să determine o încălcare separată și discretă a articolului 3 din partea autorităților judiciare. Acest fapt poate avea loc deoarece nu au fost respectate aspectele procesuale ale articolului 3 sau însăși autoritățile judiciare au cauzat asemenea anxietate celor ce caută un remediu.

Organele de drept trebuie să dispună de instrumente pentru a oferi și realiza protecția eficace a persoanelor de conduita interzisă. Aceasta înseamnă că sistemul judiciar și de drept trebuie să fie stucturat în mod adecvat și să fie utilizat astfel, încât să ofere o protecție eficientă. Lacunele sistemului de drept vor expune organele de drept la încălcareq eventuală a articolului 3.

Standardul pentru evaluarea probelor de încălcare a articolului 3 adoptat de Curte, este principiul „mai presus de orice dubii rezonabile”[25, p.112 ]. O asemenea probație poate rezulta din coexistența unor concluzii suficient de solide, clare și corespunzătoare sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile [49 ].

Când autoritățile naționale trebuie să examineze anumite incidente de pretinsă tortură sau de tratament inuman, sarcina probației va depinde în mod normal de faptul dacă examinarea ține de sfera penală sau dacă se refeă la un context civil. Autoritățile naționale trebuie să aplice examinării efectuate anumite aspecte ale sarcinii probației, pentru a se conforma cerințelor articolului 3. De exemplu, Curtea a enunțat clar că atunci când un particular este reținut de poliție într-o stae bună a sănătății, dar ulterior, la eliberaea sa, se constată anumite leziuni, autorităților le revine sarcina probației pentru a oferi o explicație plauzibilă privind cauzarea leziunii [54 ].

În contextul național, aceasta înseamnă că organele de urmărire penală trebuie să înceapă cercetarea și urmărirea pe baza faptului dacă victimele oferă probe inițiale care demonstrează că aveau leziuni corporale la momentul eliberării lor de la poliție, deși erau într-o stare bună a sănătății la momentul reținerii lor. Autoritățile care au deținut persoana trebuie să dea o explicație plauzibilă privind modul în care au fost provocate aceste leziuni.

Examinarea unei plângeri de supunere la tortură sau tratament inuman trebuie să fie capabilă să ducă la identificarea și pedepsirea pesoanelor responsabile, la fel ca și examinările conform articolului 2. În mod contrar, interzicerea legală generală a torturii și a tratamentelor și pedepselor inumane și degradante ar fi, în pofida importanței sale fundamentale, ineficace în practică și ar fi posibil în anumite cazuri pentru anumiți agenți ai statului să abuzeze de drepturile celor ce se află sub controlul său, fără fricade a fi pedepsiți.

Aceste investigații trebuie să fie suficient de minuțioase și eficiente pentru a întruni cerințele sus menționate ale articolului 3. Judecătorii și persoanele care supraveghează astfel de investigații trebuie să fie deosebit de atenți la deficinețele procesului de cercetare constatate pe care Curtea și Comisia le-au găsit în alte sisteme. Această activitate de revizuire trebuie să asigure că:

Procurorii sau polițiștii să nu omită sau să nu li se interzică să interogheze sau să ia depoziții de la membrii organelor securității sau poliției privnd plângerile asupra compotamentului inadecvat al acestora.

Procurorii sau ofițerii de urmărire penală trebuie să întreprindă acțiuni necesare pentru a verifica materialele documentare, care ar putea dezvălui adevărul sau contrariul privnd plângerile de maltratare, de exemplu rapoartele de evidență a reținuților sau de a examina toate contradicțiile, inconsecvențele sau lacunele în infomația furnizată de poliție sau organele securității.

Procurorii trebuie să ia măsuri pentru a colecta independent probe fundamentale, insclusiv probe criminalistice privnd plângerea de supunere la tortusră. În cauza Aydin c.Turciei, deși reclamanta a depus o plângere că a fost violată în detenție, procurorul nu a cerut o examinare medicală adecvată, care ar constata caracterul forțat al actului comis.

Procurorii nu trebuie să permită tergiversări în prelevarea probelor și la luarea depozițiilor de la reclamanți sau martori.

Procurorii trebuie să reacționeze prompt la semnele vizibile de maltratare și la plângerile de maltratare. În speța Askoy contra Turciei, deși procurorul a văzut leziunile corporale grave cauzate reclamantului, el nu a reacționat în nici un fel [34].

Procurorii trebuie să intenteze activ și serios procese penale contra făptuitorilor, care sunt agenți ai statului. În unele cazuri, în loc să pornească urmărirea penală împotriva celor ce au aplicat tortura, procurorii aleg să cerceteze aparenta victmă de o pretinsă conduită neadecvată. De exemplu, în cauza Bakbak c.Turciei, unde reclamantului i-ai fost cauzate leziuni corporale la arestare, reclamantul a fost anchetat pentru că nu a oprit la ordinul forțelor de securitate și nu a fost întreprins nimic contra forțelor de securitate care l-au maltratat [35].

Pocurorii nu trebuie să aibă o atitudine diferită sau neobiectivă față de colaboratorii organelor de drept sau de securitate, având tendința de a ignora sau de a nu lua în serios plângerile adresate contra comportamentului inadecvat al acestora. Procurorii, în mod special, nu trebuie să facă prezumții că agenții de stat au dreptate, iar semnele de maltratare sunr rezultatul acțiunilor lor legale sau au fost determinate de comportamentul reclamantului. Acesta este deseori cazul unor plângeri de supunere la tortură.

Un alt domeniu, în cae nivelul controlului asupra standardelor aplicate la urmărirea penală trebuie să fie înalt, este domeniul examinărilor medicale și medico-legale. Din moment ce elaborarea unor rapoarte medicale credibile poate constitui un factor decisiv pentru ambele părți, este important ca aceste probe nu numai să existe, dar de asemenea să fie independente și minuțioase. Anterior Curtea a constatat unele probleme privind natura inadecvată a drepturilor procesuale conform articolului 3 în cazurile

Examinării medicale inadecvate a deținuților, inclusiv lipsa unei examinări de către un medic profesionist adecvat calificat;

Utilizării rapoartelor și certificatelor medicale succinte și nedetaliate, care nu includ descrierea plângerilor reclamantului sau concluziile;

Practicii de a transmite colaboratorilor poliției rapoartele deschise;

Examinării medicolegale inadecvate a persoanelor decedate, inclusiv rapoarte care nu includ descrierea detaliată a leziunilor;

Neefectuării fotografiilor sau a analizei urmelor lăsate pe corp sau efectuarea acestor examinări de către medici cu nivel insuficient de calificare.

De asemenea, este esențial să nu existe un impediment legal pentru procurori la cercetarea anumitor categorii de infracțiuni comise de oficialii de stat, precum ar fi compromiterea independenței procurorului la luarea deciziei de a iniția urmărirea penală contra celor ce au aplicat tortura.

Un alt aspect problematic al urmăririi penale poate fi lipsa de accesibilitate a reclamanților sau a rudelor pretnselor victime la aceste structuri, inclusiv neacordarea informației privind derularea procesului penal sau privind rezultatele urmăririi și lipsa de informație sau tergiversarea acordării informației rudelor persoanelor implicate în incident.

Toate deficiențele sus-menționate vor servi doar la agravaea încălcărilor existente, dacă este vorba de plângeri privind abuzurile răspândite.

În cazurile plângerilor, care nu sunt cercetate adecvat sau consecvent, organele de drept riscă să inițieze o serie de eschivări de la pedeapsă a celor ce au cauzat tratamente inumane. Se poate constata o practică sau o politică administativă de toleranță pentru încălcările articolului 3 acolo unde există o asemenea impunitate.

În primul șir de cazuri parvenite din Ilanda de Nord în anii 70, particularii se plângeau nu numai că erau victimele unor acte individuale de tortură, dar că erau victimele unei practici de încălcare a Convenției.

Elementele care costituie o practică sunt repetarea actelor și toleranța oficială. Repetarea actelor semnifică un număr substanțial de acte care sunt expresia unei situații generale. Toleranța oficială semnifică faptul că deși aceste acțiuni sunt în mod evident ilegale, ele sunt totuși tolerate în sensul că oficialii ierarhic superiori ai celor direct responsabili, deși cunosc asemenea acte, nu întreprind nici acțiune pentru a-i pedepsi și pentru a preveni repetarea lor sau că autoritatea ierarhic superioară manifestă indiferență față de numeroasele plângeri adresate, refuzând efectuarea unor anchete adecvate pentru constatarea adevărului sau neadevărului acestor plângeri, sau că în instanțele judecătorești eclamanților li se refuză un proces echitabil.

Astfel, conceptul de toleranță oficială reflectă ceva mai mult decât aprobarea oficială a unei practici anumite. Acest concept mai degrabă include atitudinea autorităților privind eacționaea la o practică existentă sau la probele se confirmă existența unei atare practici. În această pivință, toleranța oficială se axează în jurul acțiunii întrepinse de autorități pentru a pune capăt repetării unor acte și în jurul eficacității acestor acțiuni pentru atingerea acestui scop. Comisia a enunțat că:” O practică administrativă poate exista în lipsa sau chiar contrar unei legislații specifice… Trebuie de decis dacă autoritățile ierarhic superioare au fost sau nu eficiente în stoparea repetării acestor acte [53 ].

Angajamentele, în conformitate cu Convenția de a asigura respectarea ei de către agenții statului, presupune că întreprinderea de către autorități a anumitor acțiuni, care nu previn repetarea actelor, nu poate fi considerată ca justificare a unei toleranțe oficiale. În acest scop, guvernele trebuie să fie capabile nu numai să dea exemple de anchete sporadice, în special privind cazurile care au obținut un nivel înalt de atenție și mediatizare, dar trebuie să demonsteze că inițiază în mod regulat anchete și pornesc urmărirea penală a presupușilor făptuitori.

Prin urmare, în lipsa unor acțiuni întreprinse contra celor ce au încălcat Convenția, compensare în sine ar permite statului să plătească pentru tortură, dacă e să vorbim despre un caz de tortură.

Neinițierea unei anchete nu numai că încalcă aspectele procesuale, dar și impactul unui sistem non-reacțional poate genera victimizarea membrilor familiei; iarăși în speța Kurt, Curtea a constatat încălcarea articolului 3 privind reclamantul, dat fiind circumstanțele specifice ale cazului. Aceste circumstanțe se refereau în mod deosebit la faptul că reclamanta este mama victimei unei încălcări grave ale depturilor omului și ea înseși este victima comportamentului autorităților față de anxietatea și neliniștea ei.

2.2. Cooperarea cu CPT și respectarea recomandărilor acestuia.

În afară de Convenția Europeană a Dreptuilor Omului, există un număr de alte standarde internaționale, pe care oganele de drept tebuie să le ia în considerare la implementaea completă a garanțiilor pentu combaterea torturii. Printre acestea se numără:

– Regulile Minime Standarde ale ONU pivind Tratamentul Deținuților, 1957 și 1977; Regulile Minime Standarde ale Consiliului Europei pentru Tratamentul Deținuților, Recomandarea nr.R (73) Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei; Regulile Penitenciare Europene, Recomandarea nr.R (87) 3a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei; Declarația din 1979 privind Poliția, Rezoluția nr.690 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Codul Deontologic ONU pentru Colaboratorii Organelor de Drept, 1979; Ansamblul de Principii ONU privind Protecția tuturor persoanelor care se află sub orice formă de detenție sau Închisoare, 1988; Regulile ONU privind Protecția Minorilor privați de libertate, 1990; Regulile minime standard ale ONU privind Administrarea Justiției Juvenile (Regulile de ), 1985.

În anii 1987- 2001 Consiliul Europei a adoptat Convenția Europeană pentru Prevenirea Toturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane și Degradante și Protocoalele sale. Toate statele membre ale Consiliului Europei au ratificat această convenție.

În baza convenției, a fost instituit un comitet (CPT), compus din experți independenți și imparțiali, de diferite profesii, câte unul din fiecare Stat Parte, pentru a efectua vizite periodice și ad hoc în orice locuri aflate sub jurisdicția unui Stat Contractant, unde sunt persoane private de libertate de către o autoritate publică (precum ar fi închisorile, comisariatele de poliție și jandarmerie, sptalele publice și private privind pacienții internați, centrele de detenție administrativă a străinilor și localurile de detenție disciplinară din unitățile militare).

În asemenea locuri, experții au dreptul să comunice liber și fără martori cu persoanele private de libertate, după odelul vizitelor efectuate de Comitetul Internațional al Crucii Roșii(CICR). Specificul esențial al Convenției este principiul cooperării dintre CPT și Statele Părți. Prin urmare, obligația statului este de a coopera păstrând confidențialitatea întregii proceduri. Raportul privind vizita efectuată și recomandările detaliate pezentate Guvernului sunt confidențiale, sub rezerva cazurilor când Guvernul decide să le facă publice. Primul Protocol Facultativ al Convenției deschide Convenția spre semnare statelor ce nu sunt membre ale Consiliului Europei, pe care Comitetul Miniștrilor le invită să acceadă la această organizație.

După fiecare vizită a sa, CPT elaborează recomandări pivind modul de ameliorare a garanțiilor (juridice sau practice). După cum a fost menționat mai sus, persoanele private de libertate sunt în mod deosebit vulnarabile la o eventuală aplicare a toturii sau tratamentelor inumane. Acest fapt poate face parte dintr-un cadru general, în care însăși condițiile de detenție afectează grav sănătatea psihică și fizică a deținuților și care pot fi calificate drept tratamente inumane sau chiar tortură.

Toate autoritățile care se confruntă cu deținuții trebuie să atragă o atenție deosebită recomandărilor elaborate de CPT privind modul de ameliorare a condițiilor și a garanțiilor. De exemplu, acolo unde nu există probleme de suprapopulare, ceea ce determină condiții de detenție cu deficiențe grave, deseori problema a generată parțial de legi și practici care permit perioade extinse de detenție preventivă, nejustificate de perocolul specific de evadare sau de riscul conspirației bănuitului. Acolo unde există asemenea legi sau practici, elel trebuie modificate pentru a preveni situații de suprapopulare. Situația minorilor în detenția preventivă necesită o preocupare deosebită deoarece copiii sunt mai vulnerabili la maltatare.

De asemenea, în rapoartele sale CPT a remarcat că circumstanțele economice care persistă, pot face dificilă respectarea tuturor cerințelor Comitetului, Astfel, CPT a încercat să insiste asupra unei abordări mai active pentru implementarea recomandărilor sale și a sugerat în diverse cazui anumite măsuri pozitive, menite să asiste statele la implementarea recoamndărilor Comitetului.

Într-o decizie publică, CPT a subliniat că dacă nu sunt întrunite cerințele de independență, de instruire specializată și un mandat larg al medicilor legiști, atunci sistemul va crea efecte inverse, fiind astfel mai dificilă combaterea torturii și a relelor trtamente [78].

Astfel, este extrem de important ca fiecare sistem de drept să dispună de o instituție independentă, cu un personal de medici legiști specializați având un mandat extins, care vor avea rolul de garant contra celor ce încearcă să aplice tortura și tratamentele inumane.

Adițional la necesitatea unei examinări medico- legale în calitate de instrument în cadrul cercetării plângerilor de tortură, este impotant ca examinarea medico-legală să fie utilizată în prevenirea infracțiunii. Adesea, tratametele inumane sau tortura sunt folosite pentru obținerea mărturiilor sai informației, care se presupune că va ajuta la descoperirea infracțiunii. Dacă există puține resurse de examinare medico-legală pentru a acorda asistență în lupta împotriva criminalității, atunci presiunea de extragere a informației prin recurgere la tratamente inumane va fi mai mare.

Complementar la aceasta există cerința ca toți judecătorii și procurorii să fie completamente intoleranți la orice utilizare de tratamente inumane pentru obținerea informației de al un deținut sau de la un bănuit. Informația care este obținută prin recurerea la astfel de metode trebuie automat să devină inadmisibilă ca pobă și să nu fie luată în considerare. Accentul se pune pe lipsa de credibilitate a informației obținute în situații când se recuge la tatamente inumane sau la tortură.

2.3. Analiza cauzelor moldovenești de condamnare a Republicii Moldova în virtutea articolului 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului

Cercetarea cauzelor moldovenești în care Republica Moldova a fost condamnată impune anumite concluzii. Cele mai impotante cauze sunt: Ostrovoar c.Moldovei, din 13 septembie 2005, Becciev c.Moldovei din 4 octombrie 2005, Șarban c.Moldovei din 4 octombrie 2005, Boicenco c. Moldovei din 11 iulie 2006, Holomiov c.Moldovei din 7 noiembrie 2006, Pruneanu c.Moldovei din 16 ianuarie 2007, Istrati și alții c.Moldovei din 27 martie 2007, Modârcă c.Moldovei din 10 mai 2007, Ciroap c.Moldovei din 19 iunie 2007, Paladi c.Moldovei din 10 iulie 2007 , Colibaba c.Moldovei din 23 octombrie 2007, Stici c.Moldovei din 23 octombrie 2007, Stepuleac c.Moldovei din 6 noiembrie 2007, Țurcan c.Moldovei din 27 noiembrie 2007, Popovivi c.Moldovei din 27 noiembrie 2007 [29 ] etc.

Condamnarea Republicii Moldova în aceste cauze s-a referit la mai multe aspecte ale articolului 3.

În cauza Ostrovar c.Moldovei, Curtea a constatat că în locul de detenție al reclamantului erau deținute mai multe persoane decât permiteau capacitățile celulei și nu era posibil ca deținuții să aibă întotdeauna acces la un pat .

În cauza Becciev c.Moldovei, s-a constatat că din lipsa spațiului deținuții nu aveau posibilitatea de a beneficia de plimbări la aer liber.

În cauza Ciorap c. Moldovei, Curtea a constatat că fiecare deținut din celulă dispunea de mai puțin de 1m2 de spațiu, ceea ce evident este sub minimul acceptabil. Curtea a reamintit că deja suprapopularea ridică în sine o chestiune în temeiul articolului 3 al Convenției, în special când ea durează perioade lungi .

În cauza Modârcă c. Moldovei, Curtea a constatat că reclamantul a fost deținut cu alte trei persoane pe o suprafață de de spațiu și reclamantule ra nevoit să petreacă 23 de ore pe zi în condiții de înghesuire, punând în risc sănătatea sa putând fi infectat de tuberculoză.

În cazul Țurcan c.Moldovei s-au stabilit circumstanțe similare cu cele constatate în cauza Modârcă c.Moldovei.

În cauza Popovici c.Moldovei, Curtea a constatat că nu i-au fost prezentate probe precum că în peioada apilie-octombrie 2003, condițiile de detenție din Izolatorul de detenție provizorie al Ministerului Afacerilor Interne (MAI) au fost altele decât în cauza Becciev c.Moldovei. Descrierea acestora de către eclamant corespunde într-o mare măsură cu cea a Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT) [29 ].

În cauza Istrati c. Moldovei, Curtea a reconfimat aspectul foarte ridicat, chiar insuportabil al ratei populației în Izolatorul de detenție preventivă al Ministerului Justiției, în jur de pentru un deținut.

Problema limitei spațiului de detenție a cosntituit obiectul criticilor aduse Republicii moldova în rapoatele CPT din 11 și 21 octombrie 1998, 10 și 22 iunie 2001, 20-23 septembrie 2004 [29, p. ].

În acesta perioadă, în Republica Moldova nu s-a construit nici un penitenciar nou, cu excepția unui bloc pentru deținuții pe viață din Penitenciarul din Rezina și un bloc pentru femei nr.7 din Rusca.

a) Condițiile de detenție

În cauza Ostrovar c.Moldovei, s-a constatat că în Penitenciarul nr.3 erau paturi de metal, fără saltele sau cuverturi. În închisori lipsea un sistem de încălzire. Aprovizionarea cu apă era limitată. Nu exstau spații pentru spălarea și uscarea hainelor. Celulele erau infectate cu plțniâe, păduci și furnici.

În cauza Becciev c.Moldovei, s-a constatat că în Izolatorul de detenție provizorie al Ministerului Afacerilor Interne lumina electrică era în permanență aprinsă. În loc de veceu era o găleată, care nu era separată de restul celulei. În loc de paturi erau polițe de lemn fără salteșe, perne, cuverturi și cearșafuri.

În cauza Țurcan c.Moldovei, reclamantul a invocat încălzirea slabă a celulelor pe tim de iarnă și căldura exagerată pe timp de vară.

În cauza Stepuleac c.Moldovei, s-a constatat că în Izolatoul Direcției Generale de Combatere a Crimei Organizate a Ministerului Afacerilor Interne, celulele nu erau încălzite și că era nevoit să doarmă îmbăcat și să folosească albituri proprii.

În cauza Ostrovar c.Moldovei, de asemenea, s-a constatat cî în celule nu era interzis fumatul și că persoanele care sufereau de anumite boli (în cazul reclamantului- astmă) erau puși în pericol. În închisoare lipsea sistemul de aerisire.

În cauza Becciev c.Moldovei, s-a constatat că în izolatorul de detenție provizorie al MAI celula era închisă cu plăci de metal- Deținuților le era interzis de a face plimbări zilnice. Nu existau mijlaoce de a menține igiena în celulă ți nici duș.

În cauza Ciorap c.Moldovei, Curtea a notat că însuși departamentul instituțiilor penitenciare a confirmat prezența insectelor parazitare în închisoarea nr.3. Guvernul nu s-a ponunțat asupra plângerii reclamantului cu privire la prezența mizeriei, lipsa păturilor, prezența rozătoarelor și lipsa accesului la lumina zilei sau cea electrică pe parcursul a amai mult de 18 ore pe zi .

În cauza Modârcă c. Moldovei, s-a constatat prezența a trei straturi de plasă din metal la ferestra prin care pătrundea lumina zilei. Aprovizionarea cu electricitate și apă era întreruptă pentru anumite perioade, în special pe parcursul nopții. Deținuții erau nevoiți să se abțină de la folosirea veceului din aceste motive.

Reclamantul n-a fost asigurat cu albitui sau haine de penitenciar și a trebuit să investească împreună cu alți codeținuți în repararea și mobilarea celulei. Masa pentru mâncare era situată în apropierea veceului. Reclamantul a trebuit să îndure aceste condiții timp de 9 luni .

În cauza Turcan c.Moldovei, de asemenea, a fost invocat accesul limitat la lumina zilei din cauza a trei bucăți de metal gros instalate șa geam.

În cauza Stepuleac c.Moldovei, Cutea a notat că în izolatorul Direcției Generale de Combatere a Crimei Organizate s-a constatat extres că celulele n-aveau ferestre și a conchis că reclamantul a fost deținut într-o celulă fără acces la lumina zilei [29 p.].

Este de remarcat faptul că nu există nici o dovadă că din momentul pronunțării hotărârilor Ostrovar, Becciev etc., în locurile de detenție, atât preventivă, dar cu atât mai mult provizore, s-au efectuat renăvări în ceea ce privește condițiile de detenție.

b) Asistența medicală

În cauza Ostrovar c.Moldovei, s-a constatat asistența medicală necorespunzătoare, cât și capacitatea asistenței medicale limitate din cauza lipsei medicamentelor. Medicul a dat permisiune ca deținutul să fie plasat împreună cu deținuții care fumau .

În cauza Becciev contra Moldovei, Curtea a notat că, în conformitate cu Registrul medical prezentat, în peioada detenței în Izolatorul de detenție provizorie al MAI (12-19 noiembrie 2004, 20 decembrie 2004- 19 ianuarie 2005), reclamantul a fost examinat doar o singură dată (cu toate că suferea de trei maladii grave). A fost respinsă fără explicații cererea sa de a fi consultat de alți medici chiar dacă reclamantul s-a plâns de durere în regiunea cervicală a coloanei vertebrale și de amorțire a degetelor și a mâinilor. El a fost examinat de neurolog doar o singură dată, iar recomandarea neurologului de a fi examinat de un neurochirurg nu a fost urmată. Pentru chemarea unei ambulanțe ea nevoie de decizia Centrului de Combatere a Crimelor Econoșice și a Corupției (CCCEC), o decizie difcil de a fi luat în absența unui medic profesionist. În timpul ședințelor de judecată el era ținut în cătușe iar medicul a trbuit să-i măsoare tensiunea printre gratii.

În cauza Boicenco c.Moldovei, Curtea a reamintit că deșiarticolul 3 al Convenției Europene nu poate fi interpretat ca punând o obligație de asigurare a sănătății, el totuși impune statului obligația de a proteja integritatea fizică a persoanelor pivate de libetate prin acordarea asistenței medicale. În afară de faptul că a suferit o comoție cerbrală, reclamantul a intrat în stare de stupoare, pe cât se pare, imediat după ce a fost reținut. Guvernul a invocat ca motiv de întâziere la efectuarea expertizei psihiatrice procedurile administrative legate, inter alia, de transferul reclamantului de la spitalul DIP la cel de psihiatrie, argument care a fost respins de Curte. Cu toate că era într-o asemenea stare, o perioadă reclamantul s-a aflat într-o închisoare obișnuită, unde nu se știe dacă i s-a oferit o îngrijire medicală [29 ].

În sensul articolului 187 punctul 2) Cod de procedură penală (CPP), administrația instituției de detenție a persoanelor reținute sau arestate este obligată să asigure persoanelor deținute accesul la asistența medicală independentă .

Conform articolului 249 al Codului de executare [2 ], asistența medicală se acordă ori de câte ori este necesară sau la cerere, de către un personal calificat, în mod gratuit, potrivit legii. Condamnații beneficiază în mod gratuit de tratament și de medicamente. Orice penitenciar trebuie să dispună de serviciile a cel puțin unui medic generalist, unui medic stomatolog și a unui medic psihiatru. În penitenciarul cu capacitatea de cel puțn 100 locuri trebuie să funcționeze, în regim permanent, un centru curativ staționar pentru acordarea asistenței medicale fiecărui condamnat. Condamnații bolnavi care au nevoie de tratament medical specializat sunt trannsferați neîntârziat în instituțiile medivcale specializate ale Departamentului Instituțiilor Penitenciare sau în spitalele Minsiterului Sănătății. Medicul care efectuează examenul medical are obligația de a sesiza procurorul și avocatul parlamentar în cazul în care consată că persoana condamnată a fost supusă la tortură, tratamente cu cruzime, inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum și obligația de aconsemna în fișa medicală cele constatate și declarațiile persoanei condamnate în legătură cu acestea (articolulu 251 al 3) al Codului de executare).

Deci, dispozițiile articolului Conveției Europene a Drepturilor Omului sunt fundamentate prin conținutul dispozițiilor legale naționale. Cu toate acestea, după cum a fost constatat mai sus, încă mai persistă în Republica Moldova cazuri de încălcare a acestui articol anume prin neacordarea sau acordarea neadecvată a asistenței medicale. După ultma vizită a Comitetului European pentru prevenirea torturii și a tratamentelor cu cruzime, inumane sau degradante în Republica Moldova din 14-24 septembrie fost redactat un raport asupra vizitei și experții au rugat Republica Moldova să îndeplinească anumite condiții:

„CPT recomandă autorităților moldovenești să ia măsuri în vederea consolidării efectivelor personalului medical în instituțiile penitenciare nr.3 din Leova și nr. 18 din Brănești, și în particular : de suplinit cât mai curând posibil cele două posturi vacante de felcer și să se recruteze mai mult personal paramedical (felceri sau infirmiere);

de folosit un medic generalist și personal paramedical suplimentar ; de recrutat un psihiatru în cele două instituții și, între timp, de asigurat vizita regulată a psihiatrilor.

Mai mult, Comitetul invită autoritățile moldovenești să amelioreze îngrijirile dentare avansate la deținuții celor două instituții asigurându-le un acces mai bun la tratamentele dentare conservative.

În mod mai general, CPT invită autoritățile moldovenești să pună la punct un sistem de măsuri incitative cu scopul facilitării recrutării personalului vizat” [61 ].

Despre deținuții parveniți în penitenciar cu leziuni corporale, administrația instituției este obligată să înștiințeze în scris în cel mai scurt termen Departamentul Instituțiilor Penitenciare, organul teritorial al Procuraturii și Avocatul Parlamentar. În afară de leziuni, în vederea examinării stării generale a sănătății, se efectuează controlul medical al deținuților sosiți recent în instituțiile penitenciare. Dacă deținutul necesită tratament urgent în condiții staționare acestuia se acordă ajutorul medical posibil și conform raportului medicului sunt luate măsuri pentru transportarea acestuia în staționar.

Deci, am putea concluziona că statul Republica Moldova întreprinde toate eforturile în vederea asigurării îngrijirilor medicale adecvate a deținuților în localurile de detenție a Republicii Moldova pentru a nu permite încălcarea din aceste considerente a articolului 3 CEDO sub aspectul îngrijirilor medicale corespunzătoare.

c) alimentarea necorespunzătoare a deținuților

În cauza Ostrovar c.Moldovei, s-a constatat că alimentele în locul de detenție erau de proastă calitate. Guvernul cheltuia 2,16 MDL (0,14 euro) pentru hrana zilnică. Proteinele(carnea, peștele, produsele lactate) nu erau întotdeauna disponibile din cauza finantării [29, p. ].

În cauza Becciev c.Moldovei, reclamantul susținea că mîncarea nu era comestibilă, suma zilnică cheltuită era de 3,5 MDL (0,23 euro). Din nou în alimentare lipseau proteinele din cauza finanțării insuficiente .

În cauza Ciorap c.Moldovei, Curtea a reconfirmat faptul expus în cauza Ostrovar precum că în penitenciarul în care a fost deținut eclamantul alimentarea a fost sub nivelul condițiilor umane.

În cauza Modîrcă c.Moldovei, s-a constatat că cheltuielile pentru hrană erau foarte limitate(0,28 euro pe zi).

În cauza Țurcan c.Moldovei, a fost invocată calitatea proastă și insuficientă a mâncării servite, iar reclamantul trebuia să se bazeze în exclusivitate pe coletele aduse de rude.

În cauza Stepuleac c.Moldovei, Curtea a notat că reclamantului i se acorda doar o masă pe zi de Combatere a Crimei Organizate (DGCCO). Soției reclamantului i s-a permis de a-i trimite mâncare doar o dată pe săptămână. Curtea a constatat o insuficiență evidentă a alimentației oferite reclamantului [29, p. ].

La acest capitol constatăm că legislația internă și anume aticolul 247 al.1 al Codului de executare [2 ] prevede asigurarea condamnaților de 3 ori pe zi la ore prestabilite, gratuit cu hrană caldă. Este interzisă în calitate de măsură de constrângere, reducerea cantității, calității și a valorii calorice a hranei eliberate condamnatului. Condamnatului i se asigură acces permanent la apă potabilă (art.247 al.3 și 4 ale Codului de executare).

Conform anexei nr.1 nr.609 din 29.05.2006 pivind aprobarea normelor minime de alimentație zilnică a deținuților și de eliberare a detergenților, persoanele deținute sunt asigurate zilnic cu alimente ce conțin 2787, 20 kcal, inclusiv: proteine-77,76g, lipide- , glucide -415, , vitamina C- , B2-, Ca-, Fe- 25,64g. În această rație alimentară, printre altele, se prevede carne-, pește , legume-, lapte . În funcție de categoria deținuților – femei gravide, minori etc., această rată poate cește calitativ [7 ].

După cum observăm, la nivel legislativ normele de alimentare corespund, într-o formă sau alta, recomandărilor medicale. În același timp, nu există mecanisme de control privind alimentarea în locurile de detenție, în deosebi în cadrul detenției povizorii din cadrul poliției.

d) Maltratarea

În cauza Corsacov c.Moldovei, Curtea a constatat că nu se discută faptul că între 9 iulie și seara zilei de 10 iulie 1998 reclamantul se afla sub controlul poliției și în perioada respectivă a suferit leziuni corpoale. Au fost depistate leziuni în regiunea capului, vânătăi pe talpa piciorului stâng. Reclamantula pretins că a fost supendat de o bară metalică pentru o perioadă îndelungată. Leziunile cauzate reclamantului au rezultat în invaliditate de gradul II, care corespunde pierderii capacității de muncă în volum de 50-70 %. Curtea a constatat că elementul decisiv în determinaea foșei maltratării îl prezintă practica numită falaka (lovirea tălpilor) la care a fost supus reclamantul- o formă de maltatare deosebit de gravă [29, p. ].

În cauza Boicenco c.Moldovei, Curtea a menționat că înainte de arest reclamantul nu a prezentat nici o anomalie a stării sale de sănătate. Traumatismul cranio-cerebral a fost stabilit de la medicii de la spitalul DIP. Guvernul nu a prezentat nici o opinie medicală contrară. Traumatismul ceebral nu este unica vătămare corporală de care a suferit reclamantul.

În cauza Pruneanu c.Moldovei, Curtea reamintește că atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale, în timp ce se afl în detenție sau sub un alt control al poliției, orice leziune de acest fel va genera o puternică prezumție că această persoană a fost supusă maltratării. Ține de obligația statului să dea o explicație plauzibilă privind circumstanțele în care au fost cauzate leziunile coporale. Curtea a constatat că eclamantul nu a fost examinat de către un medic decât peste 14 ore după reținere .

Curtea a reamintit în cauza Corsacov c.Moldovei, că atunci când o persoană face afirmații credibile în susținerea faptului că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenvenției Europene, se impune efectuarea unor investigații oficiale efective, în caz contrar interzicerea torturii, a tratamentelor inumane ori degradante ar fi ineficientă și ar permite abuzuri. În cauza dată, Curtea a reținut că investigația a durat mai mult de 3 ani, perioadă în care a fost încetată și redeschisă de cel puțin 12 ori. Toate ordonanțele, prin care au fost respinse plângerile, au avut aceiași concluzie- singura cauză a leziunilor corporale a fost lovirea cu capul de pământ atunci când a fost trântit jos de polițiști pentru a fi deposedat de cuțit.Însă, în cadrul investigației nu s-a încercat să se ofere o explicație cu privire la discrepanța dintre concluziile raportului de expertiză, în care s-a indicat despre leziunile corporale, și versiune aînaintată de polițiști. În cadrul investigației nu s-a încercat să se ofere o explicație logică a cauzei apariției vânătăilor pe tălpi [29, p.].

În cauza citată mai sus Boicenco împotriva Moldovei, Curtea a reiterat că, pentru a efectua o investigație eficientă este necesar ca persoanele competente de a o realiza să fie independente de persoanele implicate în evenimentele supuse investigației. Curtea a subliniat că independența procurorului care a condus urmărirea penală este îndoielnică deoaece acest procuror era cel care inițial îi înaintase învinuirea și cel care solicitase aplicarea față de reclamant a arestului preventiv, precum și prelungirea ulterioară a termentului de arest. Procurorul nu a întreprins nici o măsură în vederea desfășurării investigației în urma plângerii depuse de avocatul reclamantului. Nimic nu indica faptul că procurorul ar fi examinat fișa medicală sau că el a observat diagnosticul de traumatism. Nu există nici un indiciu că a fost interogat vreun medic în legătuă cu starea sănătății eclamantului. Curtea a considerat deosebit de frapantă concluzia procurorului conform căreia maltratarea reclamantului ar fi fost, în orice caz, justificată, deoarece s-a prezumat faptul că el ar fi vrut să folosească pistolul în timpul arestării sale.

În cauza Puneanu c.Moldovei, Curtea a reamintit că, atunci când o persoană face afirmații credibile în susținerea faptului că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenției Europene, se impune efectuarea unor investigații oficiale. Investigarea acuzațiilor grave de maltratare trebuie să fie completă, autoritățile nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate la încetarea investigației sau la luarea deciziilor. Analizând cazul de maltratare, Curtea a afirmat că nu este convinsă că acest caz nu a avut loc, pornind de la faptul că nu s-a adus o explicație plauzibilă cu privire la modul cum au fost cauzate leziunile corporale, iar constatările fusese făcute pe baza declarațiilor polițiștilor acuzați de maltratare. Procuorii nu numai că au acceptat fără rezerve declarațiile acestora, dar, se pare, că nici nu au luat în considerație contradicțiile din declarațiile lor. Nu a fost luată în considerație natura leziunilor reclamantului care par a fi incompatibile cu o săritură dimn mașină [29, p. ].

Investigarea infracțiunilor de tortură nu a format obiectul preocupărilor criminalisticii naționale pentru o perioadă îndelungată de timp. În cazul comiterii unor infracțiuni ce au ca obiect maltrtarea, persoanele vinovate erau tarse la răspundere penală pentru exces de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu. La 30.06.2005, prin Legea nr. 139-XVI din 30.06.05, a fost introdusă în Codul penal norma potrivit căreia tortura este pasibilă de răspundere penală [4 ]. Cauzele Corsacov și Boicenco erau în acel moment pe rol În conformitate cu articolul 309 Cod penal, aceste fapte se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 5 ani, iar în cazul constatării unor calificative -3-8 ani și 10-15 ani [4]. În afară de acesta, legislatorul moldovean a modificat Codul de procedură penală prin Legea nr.235-XVI din 08.11.2007, stabilind în articolul 10 CPP, că „sarcina probațiunii neaplicării torturii și a altor tratamente sau pedepse crude, inumane ori degradante îi revine autărității în a cărei custodie se află persoana privată de libertate, plasată la dispoziția unui organ de stat sau la indicația acestuia, sau cu acordul sau consimțământul său tacit”[3 ]. În afară de acesta, a fost modificat articolul 274 CPP, care obligă organul de a porni urmărirea penală în cazul în care există „o bănuială rezonabilă că a fost săvârșită o infracțiune”[3 ].

Același subiect a fost remarcat și de experții CPT în cadul vizitelor periodice efectuate în Moldova în anii 1998, 2001, 2004 și CPT a atenționat autoritățile moldovenești ca ele „să dispună o anchetă independentă, aprofundată și cu celeritate referitoare la plângerile de rele tratamente aplicate de către personalul din IDP al Comisariatului general de poliție din Chișinău și ca ele să informeze Comitetul cu privire la rezultatele acestei anchete cât și despre măsurile luate pentru împiedicarea producerii relelor tratamente pe viitor.

CPT cheamă autoritățile moldovenești ca ele să transmită în continuare tuturor funcționarilor de poliție, începând de la nivelul cel mai înalt și prin intermediul unei instruiri continue, un mesaj puternic de „toleranță zero” a relelor tratamente. În cadrul acestui mesaj, se cuvine de precizat clar că toate formele de maltratare (fie că aceasta este în cazul interpelării sau a interogărilor duse în continuare), cât și amenințările de recurgere la astfel de tratamente, sunt absolut interzise, și că atât autorii acestor acte cât și cei care le vor tolera vor face obiectul unor sancțiuni severe. Posibilitatea de a reuni eforturile tuturor structurilor vizate în cadrul unei strategii orientate, care să ia de exemplu forma unui Plan național de acțiuni contra torturii, ar merita să fie studiată.

CPT invită de asemenea autoritățile moldovenești să ia măsuri pentru a furniza publicului informații cu privire la rezultatele anchetelor referitor la plângerile pentru rele tratamente de către poliție, în scopul de a evita orice senzație de impunitate. Comitetul dorește să știe dacă dreptul moldovenesc conține dispoziții care să impună într-un mod specific funcționarilor de poliție să semnaleze superiorilor ierarhici faptele care fac să se creadă că anumite acte de tortură, tratamente inumane și degradante au fost aplicate de către colegi”[61].

La rândul său, Guvernul Republicii Moldova în răspunsul transmis CPT cu privire la măsurie luate în urma recomandărilor Comitetului European pentru prevenirea Torturii și a pedepselor sau Tratamentelor Inumane și Degradante a menționat că „nu pot fi infirmate cazuri unice de aplicare a metodelor ilegale la momentul rețineri și interogatoriului. Însă, în cazul că asemenea cazuri devin cunoscute, se desfășoară anchete de serviciu și în toate cazurile se pornesc cauzele penale. Doar în trimestrul I al a. 2008, au fost pornite 47 cauze penale în privința efectivului MAI, dintre care, 4 – abuz de serviciu, 1 – tortură și 6 – constrângere de a face declarații.

Conducerea MAI este permanent interesată de depistarea și combaterea cazurilor de rele tratamente, maltratare a persoanelor deținute, luînd toate măsurile de rigoare întru combaterea acestui fenomen. În acest context, MAI examinează orice caz, sesizat de cetățeni sau alte instituții, în care se face trimitere la comiterea de către colaboratorii organelor afacerilor interne a acțiunilor ilegale, cu caracter de tortură sau tratament inuman, acestea fiind urmate de reacția imediată în sensul restabilirii drepturilor lezate și atragerea la răspundere, inclusiv penală, a persoanelor vinovate.

În rezultatul eforturilor depuse de MAI cît și alte organe de drept, în a. 2007, în privința colaboratorilor poliției au fost pornite 258 cauze penale, 216 colaboratori fiind bănuiți în comiterea a 272 infracțiuni. Din acestea: 90 cauze penale – exces de putere; 25 – abuz de serviciu; 33 – tortură; 20 – constrîngere de a face declarații.

Pentru diverse încălcări, efectivului organelor afacerilor interne (inclusiv Departamentul trupelor carabinieri, Serviciul protecției civile și situațiilor excepționale, instituțiile de învățămînt) i-au fost aplicate 1154 sancțiuni disciplinare.

Pentru diverse încălcări efectivului le-au fost aplicate 299 sancțiuni disciplinare.

În general, punctul 42 al Statutului disciplinar al organelor afacerilor interne, aprobat prin HG nr. 2 din 04.01.1996 și anunțat prin ordinul MAI nr. 10 din 24.01.1996, îl obligă pe polițist să raporteze în instanță sau să prezinte șefului superior, inclusiv ministrului afacerilor interne, propuneri, declarații și reclamații despre orice caz de încălcare a legislației, abuz de serviciu sau alte încălcări, care influențează negativ asupra activității organelor afacerilor interne”[61 ].

În urma modificărilor legislative operate s-a intensificat reacția procuraturii la cazurile de tortură. Dar, cu toatea acestea am menționa încă ineficacitatea mecanismului de garantare a drepturilor omului în Republica Moldova, aceasta necistînd efortul conjugat al tuturor autorităților publice implicate cât și intoleranța societății civile față de actele de încălcare a articolului 3 al CEDO.

ÎNCHEIERE

Moldova, după mulți ani de guvernare a unui singur partid, când legea era deseori subiectul unor interese înguste și sistemul judiciar servea doar pentru a confirma comportamentul executivului, s-a pomenit într-un proces de tranziție foarte complicat. Cele mai mari schimbări sunt necesare pentru stabilirea unei economii de piață funcționale și a unei guvernări democratice. Una dintre primele măsuri întreprinse în acest sens a fost aderarea a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și alinierea legislației naționale la numeroase standarde stabilite de către comunitatea statelor bazate pe normele de drept. Acest proces continuă încă și autoritățile trebuie să acumuleze noi deprinderi și responsabilități pentru respectarea noilor prevederi, iar statul trebuie să dețină surse suficiente pentru a asigura desfășurarea acestui proces.

Articolele 1 și 3 ale Convenției impun statelor un șir de obligații pozitive, intenționate să prevină și să ofere remedii contra torturii și altor forme de rele tratamente. Aceste obligații pozitive pot fi divizate în două categorii: condiția ca suistemul de drept să ofere protecție contra atentatelor din partea altor particulari și nu numai din partea agenților statului, și obligațiile procesuale de a investiga pretinsele cauzuri de rele tatamente.

În ultimii ani Curtea a examinat un șir de cazuri, care se refereau la aplicarea unui tratament inuman și degradant unor persoane particulare și nu de către un agent al statului. Examinând aceste cazuri, Curtea a stabilit cât de extins este domeniul de aplicare a articolului 3 și de asemenea a subliniat unul dintre domeniile în care obligațiile pozitive ale articolului 3 sunt pe primul plan. Aceste tipuri de situații evidențiază responsabilitatea statului de a institui măsuri și mecanisme preventive pentru a proteja particularii de tratamente inumane, oricare n-ar fi sursa lor.

Judecătorii și persoanele care supraveghează astfel de investigații trebuie să fie deosebit de atenți la deficinețele procesului de cercetare constatate pe care Curtea și Comisia le-au găsit în alte sisteme. Această activitate de revizuire trebuie să asigure că:

Procurorii sau polițiștii să nu omită sau să nu li se interzică să interogheze sau să ia depoziții de la membrii organelor securității sau poliției privnd plângerile asupra compotamentului inadecvat al acestora.

Procurorii sau ofițerii de urmărire penală trebuie să întreprindă acțiuni necesare pentru a verifica materialele documentare, care ar putea dezvălui adevărul sau contrariul privnd plângerile de maltratare, de exemplu rapoartele de evidență a reținuților sau de a examina toate contradicțiile, inconsecvențele sau lacunele în infomația furnizată de poliție sau organele securității.

Procurorii nu trebuie să permită tergiversări în prelevarea probelor și la luarea depozițiilor de la reclamanți sau martori.

Procurorii trebuie să reacționeze prompt la semnele vizibile de maltratare și la plângerile de maltratare.

Procurorii trebuie să intenteze activ și serios procese penale contra făptuitorilor, care sunt agenți ai statului. În unele cazuri, în loc să pornească urmărirea penală împotriva celor ce au aplicat tortura, procurorii aleg să cerceteze aparenta victimă de o pretinsă conduită neadecvată. Pocurorii nu trebuie să aibă o atitudine diferită sau neobiectivă față de colaboratorii organelor de drept sau de securitate, având tendința de a ignora sau de a nu lua în serios plângerile adresate contra comportamentului inadecvat al acestora. Procurorii, în mod special, nu trebuie să facă prezumții că agenții de stat au dreptate, iar semnele de maltratare sunr rezultatul acțiunilor lor legale sau au fost determinate de comportamentul reclamantului. Acesta este deseori cazul unor plângeri de supunere la tortură.

Un alt domeniu, în cae nivelul controlului asupra standardelor aplicate la urmărirea penală trebuie să fie înalt, este domeniul examinărilor medicale și medico-legale. Din moment ce elaborarea unor rapoarte medicale credibile poate constitui un factor decisiv pentru ambele părți, este important ca aceste probe nu numai să existe, dar de asemenea să fie independente și minuțioase. Anterior Curtea a constatat unele probleme privind natura inadecvată a drepturilor procesuale conform articolului 3 în cazurile

Examinării medicale inadecvate a deținuților, inclusiv lipsa unei examinări de către un medic profesionist adecvat calificat;

Utilizării rapoartelor și certificatelor medicale succinte și nedetaliate, care nu includ descrierea plângerilor reclamantului sau concluziile;

Practicii de a transmite colaboratorilor poliției rapoartele deschise;

Examinării medicolegale inadecvate a persoanelor decedate, inclusiv rapoarte care nu includ descrierea detaliată a leziunilor;

Neefectuării fotografiilor sau a analizei urmelor lăsate pe corp sau efectuarea acestor examinări de către medici cu nivel insuficient de calificare.

Cercetarea cauzelor moldovenești în care Republica Moldova a fost condamnată impune anumite concluzii. Cele mai impotante cauze sunt: Ostrovoar c.Moldovei, din 13 septembie 2005, Becciev c.Moldovei din 4 octombrie 2005, Șarban c.Moldovei din 4 octombrie 2005, Corsacov c.Moldovei din 4 aprilie 2006, Boicenco c. Moldovei din 11 iulie 2006, Holomiov c.Moldovei din 7 noiembrie 2006, Pruneanu c.Moldovei din 16 ianuarie 2007, Istrati și alții c.Moldovei din 27 martie 2007, Modârcă c.Moldovei din 10 mai 2007, Ciroap c.Moldovei din 19 iunie 2007, Paladi c.Moldovei din 10 iulie 2007, Colibaba c.Moldovei din 23 octombrie 2007, Stici c.Moldovei din 23 octombrie 2007, Stepuleac c.Moldovei din 6 noiembrie 2007, Țurcan c.Moldovei din 27 noiembrie 2007, Popovivi c.Moldovei din 27 noiembrie 2007 etc.

Condamnarea Republicii Moldova în aceste cauze s-a referit la mai multe aspecte ale articolului 3. Problema limitei spațiului de detenție a cosntituit obiectul criticilor aduse Republicii Moldova în rapoartele CPT din 11 și 21 octombrie 1998, 10 și 22 iunie 2001, 20-23 septembrie 2004.

După cum am văzut, dispozițiile articolului Conveției Europene a Drepturilor Omului sunt fundamentate prin conținutul dispozițiilor legale naționale. Cu toate acestea, după cum a fost constatat mai sus, încă mai persistă în Republica Moldova cazuri de încălcare a acestui articol anume prin neacordarea sau acordarea neadecvată a asistenței medicale. După ultma vizită a Comitetului European pentru prevenirea torturii și a tratamentelor cu cruzime, inumane sau degradante în Republica Moldova din 14-24 septembrie fost redactat un raport asupra vizitei și experții au rugat Republica Moldova să îndeplinească anumite condiții și să dea un răspuns cu privire la măsurile întreprinse în vederea ameliorării situației.

Deci, am putea concluziona că statul Republica Moldova întreprinde toate eforturile în vederea asigurării îngrijirilor medicale adecvate a deținuților în localurile de detenție a Republicii Moldova pentru a nu permite încălcarea din aceste considerente a articolului 3 CEDO.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.1 din 12.08.1994. http://www.lexjustice.md/

Codul de executare Nr. 443 din 24.12.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.34-35 din 03. 03. 2005. http://www.justice.md/md/cod/

Codul de procedură penală Nr.122 din 14. 03. 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 104-110 din 07. 06. 2003. http://www.justice.md/md/cod/

Codul penal al Republicii Moldova Nr.985 din 18. 04. 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 din 13.09.2002. http://www.justice.md/md/cod/

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judiciare a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale Nr.17 din 19.06.2000. În: Buletinul CSJ RM, 2003, Nr. 1, 68 p.

Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/

Hotărâre privind normele minime de alimentare zilnică și obiecte de toaletă și menaj ale deținuților nr. 609 din 29.05.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.102-105 din 07.07.2006. http://lex.justice.md/

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/

Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4.11.1950. www//coe.int.

Convenția ONU din 1984 pentru Prevenirea Torturii și altor tratamente sau Pedepse Crude, Inumane ori Degradante, http://www.cpt.coe.int/fr/documents/cept.htm

Convenția europeană din 1 martie 2002 pentru Prevenirea Torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. http://www.cpt.coe.int/fr/documents/cept.htm

Statutul de din 1998 privind Curtea Internațională Penală, http://www.preventgenocide.org/fr/droit/statut/

Manuale, Monografii, articole de specialitate

Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.

Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.

Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris : Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.

Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București : Europe Nova, 1995. 481p.

Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău : Tipografia Centrală, 2005. 245 p.

Duculescu V. Protectia juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București : Lumina Lex, 1998. 479 p.

Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București : Lumina Lex, 2002. 933 p.

Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău : Tipografia Centrală, 2006. 190 p.

Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași : Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.

Gerard C. J. des Droits de l’Homme. Paris : Economica, 1989. 250 p.

Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien : Lextenso Editions, 2009. 864 p.

Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.

Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.

Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.

Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.

Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.

Rotaru V., Dolea I., Crețu I. Studiu privind analiza complexăa cauzelor legislativ-instituționale de condamnare a Republicii Moldova de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: 2009. 89 p.

Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris : PUF, 1989. 488 p.

Velu J., Ergec R. européenne des droits de l’homme. Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185p.

Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex 2001. 745 p.

Surse din jurisprudența CEDO

Amekrane c.Regatului Unit din 19 iulie 1974,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Askoy c.Turciei, 18 decembrie 1996,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Bakbak c.Turiciei din 1 iulie 2004,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Baloghi c. Ungariei din 20 iulie 2004,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Bulus c.Suediei din 19 ianuarie 1984,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Costello-Roberts c.Reg. Unit din 25martie 1993,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

D.c.Reg. Unit din 2 mai 1997,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Dhoest c.Belgiei din15 mai 1987,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

DR c.Franței din 10 martie 1994,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Grecia c.Reg. Unit cererea nr.176/56,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Cauza Greacă, 24 ianuarie 1968,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Hippin c.Austriei din 5 septembrie 1994,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

H.L.R. c.Franței din 29 aprilie 1997 CEDO,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Krocher et Moller c.Elveției din 9 iulie 1981,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Mouisel c.Franței din 14 noiembrie 2003,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Ocalan c.Turciei din 12 martie 2002,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Irlanda c. Regatului Unit din 18 ianuarie 1978,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Papon c.Franței din 7 iunie 2001,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Peers c.Greciei, 19 aprilie 2001,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Selmouni c.Franței, din 28 iulie 1999,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Soering c.Reg. Unit, din 7 iulie 1999,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Tomasi c.Franței, 27 august 1992,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Treholt c.Norvegiei din 11 octombrie 1991,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Tyrer contra Reg. Unit, din 25 aprilie 1978,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Warwick c.Regatului Unit din 18 iulie 1986,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Site Internet

Counsil of Europe [online]. www.Coe.int/ (citat 1.04.2013)

Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. www.justice.md/ (citat 1.04.2013)

International Court of Justice Europe [online]. http://www.icj-cij.org/ (citat 1.04.2013)

Comite Europeen pour la prevention de et des Peines ou traitements inhumains ou degradants [online]. http://www.cpt.coe.int/fr/etats/mda.htm (citat 1.04.2014)

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr.1 din 12.08.1994. http://www.lexjustice.md/

Codul de executare Nr. 443 din 24.12.2004. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.34-35 din 03. 03. 2005. http://www.justice.md/md/cod/

Codul de procedură penală Nr.122 din 14. 03. 2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 104-110 din 07. 06. 2003. http://www.justice.md/md/cod/

Codul penal al Republicii Moldova Nr.985 din 18. 04. 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 128-129 din 13.09.2002. http://www.justice.md/md/cod/

Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova privind aplicarea în practica judiciară de către instanțele judiciare a unor prevederi ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale Nr.17 din 19.06.2000. În: Buletinul CSJ RM, 2003, Nr. 1, 68 p.

Hotărâre privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a unor protocoale adiționale ale acestei Convenții nr.1298–XIII din 24.07.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova Nr. 54-55/502 din 21.08.1997. http://www.lexjustice.md/

Hotărâre privind normele minime de alimentare zilnică și obiecte de toaletă și menaj ale deținuților nr. 609 din 29.05.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.102-105 din 07.07.2006. http://lex.justice.md/

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948. http://www.justice.md/md/trat/

Convenția europeană pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului din 4.11.1950. www//coe.int.

Convenția ONU din 1984 pentru Prevenirea Torturii și altor tratamente sau Pedepse Crude, Inumane ori Degradante, http://www.cpt.coe.int/fr/documents/cept.htm

Convenția europeană din 1 martie 2002 pentru Prevenirea Torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. http://www.cpt.coe.int/fr/documents/cept.htm

Statutul de din 1998 privind Curtea Internațională Penală, http://www.preventgenocide.org/fr/droit/statut/

Manuale, Monografii, articole de specialitate

Bârsan C. CEDO comentariu pe articole. București: All BECK, 2005. 900 p.

Burghental T., Weber R. Dreptul internațional al Drepturilor Omului. București: ALL, 1996. 228 p.

Charrier J. L., Chiriac A. Codul Convenției europene a Drepturilor Omului. Paris : Lexis Nexis SA, 2005. 475 p.

Cloșcă I., Suceavă I. Tratat de Drepturile Omului. București : Europe Nova, 1995. 481p.

Creangă I., Gurin C. Drepturile și libertățile fundamentale. Sistemul de garanții. Chișinău : Tipografia Centrală, 2005. 245 p.

Duculescu V. Protectia juridica a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București : Lumina Lex, 1998. 479 p.

Duculescu V., Duculescu G. Justiția europeană – mecanisme, deziderate și perspective. București : Lumina Lex, 2002. 933 p.

Gomien D. Ghid (Vade mecum) al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău : Tipografia Centrală, 2006. 190 p.

Jofa C. Protecția Drepturilor Omului. Iași : Editura Fundației Chemarea, 2000. 243 p.

Gerard C. J. des Droits de l’Homme. Paris : Economica, 1989. 250 p.

Oberdorff H., Robert J. Libertes fondamentales et droits de l’homme. Montchrestien : Lextenso Editions, 2009. 864 p.

Petitti L.E., Decaux E., Imbert P.H. des droits de l’Homme. Commentaire article par article. Paris: Economica, 1999. 1230 p.

Purdă N. Protecția drepturilor omului. Mecanisme internaționale și naționale. București: Lumina Lex, 2001. 383 p.

Popescu C.L. Protecția internațională a Drepturilor Omului. Surse, instituții, proceduri. București: ALL Beck, 2000. 346 p.

Potângă A., Costachi Gh. Asigurarea Drepturilor Omului în lume. Chișinău: Epigraf, 2006. 606 p.

Reid K. Ghidul specialistului în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: Cartier, 2006. 464 p.

Rotaru V., Dolea I., Crețu I. Studiu privind analiza complexăa cauzelor legislativ-instituționale de condamnare a Republicii Moldova de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Chișinău: 2009. 89 p.

Sudre F. Droit international et européen des Droits de l’Homme. Paris : PUF, 1989. 488 p.

Velu J., Ergec R. européenne des droits de l’homme. Bruxelles: Bruyant, 1990. 1185p.

Voicu M. Protecția Europeană a Drepturilor Omului, teorie și jurisprudență. București: Lumina Lex 2001. 745 p.

Surse din jurisprudența CEDO

Amekrane c.Regatului Unit din 19 iulie 1974,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Askoy c.Turciei, 18 decembrie 1996,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Bakbak c.Turiciei din 1 iulie 2004,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Baloghi c. Ungariei din 20 iulie 2004,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Bulus c.Suediei din 19 ianuarie 1984,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Costello-Roberts c.Reg. Unit din 25martie 1993,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

D.c.Reg. Unit din 2 mai 1997,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Dhoest c.Belgiei din15 mai 1987,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

DR c.Franței din 10 martie 1994,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Grecia c.Reg. Unit cererea nr.176/56,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Cauza Greacă, 24 ianuarie 1968,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Hippin c.Austriei din 5 septembrie 1994,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

H.L.R. c.Franței din 29 aprilie 1997 CEDO,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Krocher et Moller c.Elveției din 9 iulie 1981,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Mouisel c.Franței din 14 noiembrie 2003,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Ocalan c.Turciei din 12 martie 2002,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Irlanda c. Regatului Unit din 18 ianuarie 1978,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Papon c.Franței din 7 iunie 2001,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Peers c.Greciei, 19 aprilie 2001,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Selmouni c.Franței, din 28 iulie 1999,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Soering c.Reg. Unit, din 7 iulie 1999,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Tomasi c.Franței, 27 august 1992,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Treholt c.Norvegiei din 11 octombrie 1991,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Tyrer contra Reg. Unit, din 25 aprilie 1978,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Warwick c.Regatului Unit din 18 iulie 1986,

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/search.asp?skin=hudoc-fr

Site Internet

Counsil of Europe [online]. www.Coe.int/ (citat 1.04.2013)

Registrul actelor normative ale Republicii Moldova [online]. www.justice.md/ (citat 1.04.2013)

International Court of Justice Europe [online]. http://www.icj-cij.org/ (citat 1.04.2013)

Comite Europeen pour la prevention de et des Peines ou traitements inhumains ou degradants [online]. http://www.cpt.coe.int/fr/etats/mda.htm (citat 1.04.2014)