Documente de Atestare a Naiului In Romania

CUPRINS

Introducere

Capitolul I – Mitologia greacă

I.1. . Zeul Pan

Capitolul II – Documente de atestare a naiului în România

II.1. Istoria naiului la români

II.2. Evoluția naiului în România în sec. XIX și XX

II.3. Naiul din a doua jumătate a secolului XX

Bibliografie

INTRODUCERE

Istoriografia consemnează apariția instrumentelor muzicale încă din cele mai vechi timpuri, în urma necesității omului de a alunga spiritele malefice, de a comunica împreună cu ceilalți indivizi ai comunității, de a-și exprima trăirile, de a imita unele sunete din natură sau de a acompania practicarea unor ritualuri sau dansuri. Obiectivul investigației noastre vizează istoria naiului, care, pe parcurs, a cucerit spații tot mai largi de evoluare, afirmându-se drept instrumente de expresivități noi, necunoscute, capabile de a reda convingător și concis mesajul muzical. În acest spirit, ne-am propus să urmărim formele de manifestare a naiului, în practica muzicală de veacuri a poporului nostru, până la constituirea lui ca artă de sine stătătoare.

Motivând în acest fel alegerea subiectului lucrării noastre de atestat, înseamnă, lipsa existenței materialelor de specialitate din acest domeniu și să elaborăm acest studiu amplu despre apariția naiului în România. În procesul de documentare care să favorizeze cognoscibilitatea naiului, am recurs la dicționare, cărți, reviste și studii de specialitate. Din punct de vedere structural lucrarea noastră de atestat este constituită din două capitole fundamentale cu subcapitolele lor .

În primul capitol – Mitologia greacă – am făcut o privire diacronică asupra mitologiei greciei și apariției naiului prin zeul Pan în subcapitol.

În cel de-al doilea capitol – Documente de atestare a naiului în România – Am vizat, aspecte generale legate de istoriografia apariției naiului în România plecând de la primul naist Fănică Luca și până în zilele noastre acelui care a continuat promovarea naiului Gheorghe Zamfir.

În Subcapitolele doi și trei – am realizat o incursiune asupra naiului modern și am amintit despre evoluția naiului în țară și promovarea lui în străinătate ca instrument popular și clasic prin aportul adus de Gheorghe Zamfir.

Varietatea folclorului nostru național prin intermediul naiului, ca și imensul număr de creații culese și studiate pe temeiuri științifice, naiștii noștri celebri au făcut ca muzica românească să fie recunoscută pe plan mondial ca una din cele mai bogate în domeniul spiritualității populare. Este o mândrie, dar și un îndemn, de a păstra cu sfințenie tot ce au lasat generațiile trecute pentru noi și pentru cei ce vor veni.

CAPITOLUL I

MITOLOGIA GREACĂ

I. 1. Zeul Pan

Subiectul este vast și se poate scrie asupra lui cât se scrie asupra tuturor continentelor (unde există naiul) luate împreună.

Începând de la celebra legendă a Zeului Pan așa cum am spus la capitolul Geneza, naiul s-a născut din dragoste.

Contează mai puțin faptul că la preistoricii homo erectus, sapiens și neardethal, naiul avea rol mai curând social, de simbol al unității tribale (ceea ce înseamnă enorm) sau de preluarea puterii animalului vânat în cazul în care instrumentul era făcut din oasele acestuia, sau pentru a dezvolta la om sensurile onirice, eroice, afective, războinice sau conflictuale, cum am mai amintit.

Atunci când este vorba de dragoste, toate celelalte prerogative intră în umbră sau trec pe planul doi.

Adevărul este că în Europa naiul s-a născut din dragostea Zeului Pan pentru nimfa Syrinx. Există zeci și sute de versiuni asupra legendei de dragoste a Zeului Pan care a pasionat atâtea și atâtea persoane ce s-au dedicat acestei teme nostalgice și tragice, dar sâmburele de adevăr pe care se bazează legenda a rămas intact. Pan s-a născut din dragostea arzătoare a lui Hermes (care era porte-parole, mesagerul zeilor) pentru frumoasa Dryope.

Din această dragoste s-a născut un fiu care avea coarne, păr și copite, ceea ce a îngrozit-o pe mama sa care a fugit părăsind copilul. Hermes, tatăl, a avut milă de el, l-a luat și l-a prezentat zeilor din Olimp care amuzându-se de felul în care arăta l-au propus să fie alături de Dionyssos, Zeul Vinului care l-a acceptat cu plăcere în alaiul său de cântec și dans. Pan a fost în urmă plasat să reprezinte și să aibe grijă de pășuni, păduri, capre, oi și ciobani, de natura întregă, fiind Zeul Fecundității, Zeul Universal.

Într-o zi se îndrăgostește de una din nimfele pădurii pe nume Syrinx. Ea era o hamadryodă ceea ce înseamnă “nimfă ce locuiește în interiorul copacilor”. Declarându-i dragostea sa, nimfa s-a îngrozit de urâțenia fizică a Zeului. Acesta cum însă insista, ea a părăsit pădurea fugind ca să scape de el. Mult timp a durat urmărirea nimfei care disperată ajungând pe malul râului Ladon se oprește și imploră pe Zeul Râului să o salveze. Zeul intervine și o transformă în trestie.

Pan poursuit Syrinx

(Pan urmărește pe Syrinx)

Când Zeul Pan ajunge pe malul râului se uită în toate părțile și strigă numele nimfei. Ca răspuns, vântul care rupsese trestia în două suflă-n ea și un sunet tânguitor iese din trestie.

Pan urmărind pe Syrinx.

Pictură de Paul Bril către 1620, Muzeul Louvre

Pan o rupe în mai multe părți pe care le lipește cu ceară și dă naștere astfel la primul instrument născut din Dragoste pe care-l numește Syrinx, în amintirea iubitei sale. Din suflul său în nai au ieșit sunete, melodii care au încântat pe cei ce-l ascultau. Atât de frumos cânta Pan în nai încât era invitat mereu să participe în alaiul lui Dyonissos.

Există atâtea documente și opere de artă magnifice care au perenizat această minunată legendă transformând atât pe Pan cât și pe Syrinx în doi dintre cei mai populari eroi ai mitologiei.

Din trupul unei femei s-a născut acest instrument, s-a născut din mâinile și din inima unui Zeu, care era Zeul Naturii, al Fecundității, Zeul păstorilor, Zeul Universal. Asemănarea cu textul biblic din Geneză este frapantă: “Iar suflul lui Dumnezeu plutea peste ape” așa cum suflul lui Pan, Zeul Universal a plutit, peste tuburile naiului făcut de el din trestie ieșită din apele primordiale.

Prin Pan care înseamnă în vechea greacă “Totul”, sunetul devine Major în sensul importanței care o capătă vis a vis de natură și de întreaga planetă.

Născut din parte feminină, trestie și apă, el este apoi retușat și definitivat în mâinile unui Zeu mascul, viril, care știe câteodată să semene teroare în jurul său, căci apărea pe neașteptate în diferite locuri semănând Panică, de unde cuvântul de frică, groază. “S-a creat o mare Panică”, termen ce vine de la Pan.

Totdeauna am avut această senzație fără să-mi fi spus nimeni, că port în mâini un instrument ambigen, care are formă feminină, dar sunet viril, masculin ce poate să’nfioare natura-ntreagă, mulțimi fără număr. În toată experiența mea de o viață nu mi-a fost dat niciodată să ascult un instrument cu un sunet atât de învăluitor cum este naiul. Am ascultat pianiști, violoniști, oboiști, clarinetiști, saxofoniști, violonceliști, trompetiști, pe cei mai mari din lume, dar niciunul nu a posedat și nu posedă forța colosală, sau suavitatea cea mai perfectă pe care naiul le poate da, multitudinea de culori, stări și nuanțe care pot ieși din tuburile sale. Dacă naiul n-ar fi fost instrumentul cu valențe universale, precum Zeul care l-a creat, fără indoială că nu s-ar fi scris atât de mult despre el. Faptul că mulți pictori, poeți, scriitori au preluat tema și au tratat-o fiecare după sensibilitatea și talentul său, spune cât de mult a contat în mitologie și-n istorie legenda Zeului Pan.

La crearea primului instrument făcut de un Zeu, elementul principal a fost Syrinx. Ea a fost mobilul, subiectul sacrificiului suprem! Prin faptul că Syrinx și-a dat viața din care s-a născut o altă viață, naiul și sunetul său a devenit universal, purtătorul mesajului dragostei din care s-a născut și al tuturor simbolurilor reunite, simbolurile naturii mamă cu tot ce conține ea.

Syrinx reprezintă prima uriașă victorie a dragostei de natură prin sacrificiu, dacă nu, nimfa putea pur și simplu să dispară în apele râului Ladon și să se confunde cu valurile transfoprmând-o în altceva. “Salvarea” ei într-un moment de disperare în fața unei dragoste ce nu putea fi acceptată, a dus-o la acest sacrificiu suprem: “îmi dăruiesc viața, dar în schimbul ei voi fi sunet, voi fi muzică, voi fi tub, voi fi Nai, voi reprezenta sunetul terestru în mâinile celui ce m-a iubit.”

În cazul lui Pan, Syrinx a avut o clarviziune la nivel cosmic. “Nu pot oferi lui Pan ceea ce dorește el, iubirea senzuală, sexuală, dar îi pot oferi ce nimeni nu poate bănui. Îi voi dărui un instrument unic, cu valențe universale, Naiul.” Ce s-ar fi întâmplat dacă Syrinx ar fi acceptat declarațiile de dragoste ale lui Pan culcându-se cu el și născând poate un copil? Nimic.

S-ar fi scris că Pan a trăit cu nimfa Syrinx, după ce-a fost nebunește îndrăgostit de ea. S-au iubit, s-au unit și-au avut mulți copii, ”trăind fericiți până la adânci bătrâneți” ca în basmele lui Petre Ispirescu.

În viața lui Pan ar fi fost un fapt banal ca atâtea altele, căci se spune că după Syrinx el a mai fost îndrăgostit și de nimfa Echo care la pasionat pe Zeu cu vocea sa unică și asemenea lui Syrinx, I-a respins dragostea după care Pan a trimis pe păstori care erau sub protecția sa să o pedepsească pe nimfă. Numai Pitys, o altă nimfă a acceptat să stea alături de Pan preferându-l pe acesta în locul lui Boreas, care de gelozie a aruncat-o de o stâncă transformând-o în Pin. Nu nimfele îi lipseau lui Pan, căci după cum am văzut erau o mulțime și locuiau în trunchiul copacilor murind odată cu ei.

A trebuit însă ca tocmai această nimfă, Syrinx să aibă frumusețea unică ce l-a încântat pe Zeu și l-a făcut să se îndrăgostească de ea. A urmat transpunerea dragostei lui Pan și a frumuseșii nimfei în Nai, care a preluat apoi masculinul și femininul, primul de o virilitate excesivă, de o forță, sexualitate și putere ieșite din comun, celălalt de o frumuseșe și gingășie unice, precum dragostea creatorului pentru Om, pentru întregul creației sale.

CAPITOLUL II

DOCUMENTE DE ATESTARE A NAIULUI

ÎN ROMÂNIA

II. 1. Istoria naiului la români

Pentru că istoria nu este prea darnică în privința detaliilor amănunțite despre existența naiului pe teritoriul țării noastre, ne servim de documentele existente care par să aibe aceași vârstă istorică, ca și cele referitoare la Grecia și la Zeul Pan. Să nu uităm că Arcadia în care Pan a existat se află pe fostul teritoriu al Traciei precum și o parte din Bulgaria și din Sudul țării noastre, ceea ce presupune că păstorii traci își plimbau turmele de oi și capre în acest spațiu.

Dacă este “să luăm în considerație” migrarea celor ce au venit din nordul Europei după cum am mai pomenit, foștii atlantidieni, era imposibil să ajungă în Arcadia decât acostând Grecia prin sud sau nord vest, sau să fi ajuns pe coasta dalmată în Croația și apoi să traverseze pe jos actuala Iugoslavie și Macedonia, ceea ce este greu de presupus, pentru că după datele precise pe care le cunoaștem, au atins după cataclism sudul Franței, în munții Pyrinei și nordul Africii.

Cum ar fi putut deci foștii supraviețuitori ai Atlantidei să ajungă în sudul Europei decât traversând Franța prin sud, Italia prin nord apoi Austria, ca în urmă să ajungă în nordul României, sau atingând sud estul Franței, să traverseze actuala Germanie și Austria, traversare care se rezolvă în același loc. Dacă ar fi continuat această aventură ar fi putut ajunge în actuala Ucraină și nu în Basarabia, după cum atestă alte documente vechi despre existența naiului.

Iată deci cum ar fi putut ajunge naiul pe teritoriul țării noastre, chiar înainte ca grecii să-l aibe prin Zeul Pan.

În acest caz totul pare evident, cu atât mai mult cu cât locuitorii din nordul României nu aveau nici o legătură atestă alte documente vechi despre existența naiului.

Iată deci cum ar fi putut ajunge naiul pe teritoriul țării noastre, chiar înainte ca grecii să-l aibe prin Zeul Pan.

În acest caz totul pare evident, cu atât mai mult cu cât locuitorii din nordul României nu aveau nici o legătură cu grecii din nordul Greciei, decât prin presupusele migrații.

Dacă acceptăm teoria că românii din nord au traversat teritoriul țării cu

turmele ajungând în nordul Greciei, nașterea naiului poate fi considerată ca venind de la noi din România. Ceea ce dă credibilitatea grecilor este că Zeul Pan a fost fiul lui Hermes, care după naștere și-a prezentat fiul zeilor care s-au amuzat privindu-l după cum am mai amintit în capitolul precedent. Or cultul zeilor cu Zeus care a trăit pe muntele Olymp, n-a existat decât la greci.

S-ar putea ca nașterea naiului să fi existat concomitent și la români și la greci, ceea ce rezolvă definitiv problema și chiar dacă el s-ar fi născut mai înainte de nașterea Zeului Pan la noi, ne avantajează pentru că nu avem nici o legendă ca atare.

Înclin să cred că Zeul Pan s-a născut pe un teritoriu care a aparținut Traciei și în acest fel și nouă, precum afirmă poetul Dabija din Basarabia că atât Orfeu care s-a născut la noi, în sudul Basarabiei după toate datele istorice precum și Apollo au fost traci. Se pot face și alte afirmații, dar prefer să mă opresc la această teorie, care chiar dacă pare ciudată, ea este nouă în forma expusă aici.

După 49 de ani de observare, cercetare și studiu, pot să afirm că nici o altă teorie nu mi se pare plauzibilă decât aceea că naiul și-a făcut apariția în epoca omului Erectus și că el s-a născut în același moment cu Geneza pământului.

Că-l putem găsi la polinezieni, la africani, la chinezi, la coreeni, la incași sau nu știu mai unde, este evident. Nu putem contesta aceste fapte verificabile și verificate deja. Geneza nu a avut loc într-un punct, ca manifestare, ci pe toată planeta terra. Singurul punct în care ea s-a manifestat într-adevăr, este acela unde a început retragerea apelor și a apărut primul metru pătrat de uscat, primul pământ. Și aici cred cu convingere că acel loc uscat apărut prima oară a fost pe teritoriul țării noastre.

Există o dovadă a faptului că naiul a apărut la noi. Cu toată vitregia istoriei și a faptului că nu avem informații asupra multor secole ce s-au scurs pe teritoriul României, naiul a rezistat la noi mai mult ca niciunde, dezvoltându-se într-un cadru care l-a stimulat și la făcut să devină reprezentativ.

La greci dimpotrivă, nu există nici un document din care să reiasă faptul că altcineva în afara lui Pan ar fi cântat la nai, sau că Pan a format o școală de nai numind pe elevii lui ca pe copiii pe care “i-a avut”, Paniski. Și despre Hristos se spune că a fost căsătorit, că a avut copii, sau că a avut mai mulți frați făcuți de Fecioara Maria cu alți bărbați. Alții spun că Fecioara ar fi fost o stricată și că Isus n-a existat.

Și dacă Dumnezeu nu există, atunci Pan este o pură invenție iar Bach, Beethoven și Mozart niște fantome, eu sunt o umbră și ce eu scriu în această carte, sunt niște litere transparente care vor dispare imediat după scrierea lor. “Adevărații oameni”, sunt cei care stâlcesc istoria schimbând-o în favoarea lor, după bunul lor plac, când le convine și cum le convine.

Orice s-ar întâmpla faptele există și s-au înscris de mult acolo unde am mai pomenit, că vrem noi sau nu. Și cei care manipulează astăzi omul transformându-l în cobai care trebuie să urmeze o cale impusă de anumiți oameni ce dirijează aceasă planetă, sunt înscriși în cartea cosmică și prin aerul pe care-l respiră. Nimeni nu scapă cu nici un gest, nici un gând, nici un pas, nici o privire. Totul este văzut, știut și auzit, înregistrat automat.

Orice amprentă este întâi inscrisă acolo în cartea vieții fiecăruia și apoi în dosarele celor ce ne transformă în cobai. Și mai este moartea de care nu scapă nimeni. Zeul Pan a murit ca și Zeus.

S-a născut apoi Hristos care a fost ucis pe cruce. Mitul însă există, naiul a fost șters din istorie aici la noi timp de secole, poate de milenii, dar sunetele sale l-au făcut să supraviețuiască prin trestii, prin copaci, prin natura toată,

care n-a putut fi ucisă, nici redusă la tăcere. Cele mai vechi documente vorbesc despre același Zeu Pan prezent pe teritoriul României.

S-a descoperit un monument dedicat împăratului Gardien III din anul 24 e.n. în timpul căsătoriei sale cu Sabina Traguillina provenind din Tomis (astăzi Constanța). Printre alte figuri este prezentă aceea a Zeului Pan care ține un nai în mână.

Tot din această perioadă a secolului al III-lea s-a descoperit lângă complexul de ape termale care formau Colonia Nova Apulensis aproape de Cimitirul roman de la Dealul Furcilor din Alba Iulia. Este vorba de o bucată de marmură cu vine albastre de Rușchița de 46x26x3 cm, actualmente care se află în Muzeul din cu numărul de inventar 7751. Zeul Pan este prezentat în picioare cu un nai în mâna stângă de 10 tuburi strâns la piept. La picioarele sale se află un țap în picioare.

Tăblița din marmură de 20,8×15,7×0,30 cm provine din Apulum care se află la Muzeul Bruckenthal din Sibiu cu numărul de inventar 6255 (A 2705) datează din epoca romană. Pan ține în mâna stângă cornul abundenței și în mâna dreaptă un ani de 7 tuburi.

Tăblița de la Sibiu

Tot la Apulum s-a descoperit o altă tăbliță de 6,4cm pe 3cm care se află la Muzeul de Istorie din Cluj cu numărul de inventar VI-4035.

Zeul Pan este prezentat cu ochii mari și un nas proeminent, barbă și mustață stufoase, ținând la gură un nai.

O figurină cu un nai apare independentă într-un cadru bucolic pe un vas de bronz lângă Bacchus înconjurat de foi, fructe și flori înaltă de 7,2 cm găsită într-un mormânt din secolul al II-lea din era noastră la Callatis.

D. Tudor face anumite observații asupra instrumentelor care erau în uz în epoca de început a erei noastre, amintind că ele erau întrebuințate de ciobani helleno-traco-daci, ceea ce confirmă teoria mea și că acestea erau construite din trestie, bronz și mai rar din fildeș înțelegându-se prin os (osul de pasăre sau de animal după cum am văzut și la preistorici). D. Tudor se referă cu siguranță la un nai care este prezentat mai totdeauna cu 4-7 sau cu 10 tuburi.

În calitatea sa de acolyte al alaiului Dionyssos-Bacchus, Pan, creatorul naiului (Syrinx) este prezent pe teritoriul țării noastre. Astfel s-au descoperit anumite figuri care tratează pe Zeul Pan în diferite ipostaze.

Toate aceste piese există fie în colecții personale, fie în Muzeul din . Ele au fost comentate și prezentate într-un mod strălucit de către Vasile Tomescu în cartea sa “Muzica Daco-Romană”- din care au fost extrase acest prețioase documente.

Descoperirile au fost făcute în județul la Mârleanu-Băneasa și în ruinele unei case din Mangalia, fostă Callatis.

Printre alte descoperiri făcute, putem remarca pe cele ale lui Cezar Boliac într-o locuință din Zimnicea-Teleorman datând din perioada Geto-dacă. Este vorba de un bazorelief în marmură cu partea superioară arcuită. În mijloc stă Bacchus în picioare care are un cantaros lângă el ce varsă vin lângă o viță de vie, iar la dreapta Zeul Pan care ține un nai la piept.

O altă lucrare inedită o reprezintă un basorelief descoperit la Făgărașul Nou, județul . O statuie care îl reprezintă pe Zeul Pan fără cap cu un nai în mâna stângă datând din sec.I-II era noastră.

Zeul Pan acephalic

O altă lucrare prezintă o scenă pastorală datând din secolul II-III era noastră descoperit la Potaissa Turda, județul Cluj cu dimensiunile 0,86m înălțime, 0,70m lungime, 0,10m lățime.

Este vorba de o scenă rupestră în care se remarcă un personaj feminin, îmbrăcat într-o tunică lungă cu pliuri grele și în sandale. Păstorul care domină cadrul este Attis, care privește rezemat de un toiag, tinută tipică ciobanilor din Carpați. Pe cap are o bonetă. Părul este lung până la genunchi și un pantalon cum poartă și ciobanii noștrii de azi din zona , Poiana, Vaideeni. La nivelul capului se vede un nai din 7 (șapte) tuburi. Acest document istoric a fost comentat de Wanda Walsi, Octavian Floca si Espectatus Bujor.

Scenă pastorală din sec. II-III e.n.

Un alt document extreme de original care se află la Muzeul de arheologie din Iași este reprezentat de un vas (în care se ținea vinul) din pământ ars de culoare roșcată în formă cilindrică ce se află la Muzeul de Istorie si arheologie din Iași, în formă cilindrică a 0,125m pe 0,13m descoperit la Tulcea, în locul numit “Castrul Aegistus”, aparținând Muzeului de Arheologie din Iași. Vasul este ornamentat cu basoreliefuri de inspirație Bacchică formând două grupuri separate de o viță de vie. Dionyssos gol cu o coroană de ciorchini de struguri pe cap în primul grup. În al doilea se află Pan cu barbă care ține în mâna dreaptă cornul abundenței plin de fructe, iar în mâna stângă ține un nai. Această piesă arheologică a fost prezentată de C. Tafrali.

O imagine a Zeului Pan în relief este prezentată pe o lampă (probabil de ulei) confecționată în ceramică arsă, publicată de către muzicologul Viorel Cosma.

Lampă pentru ulei

Un alt document descoperit în datează din epoca ocupației romane și reprezintă două mâini ținând un Nai de 5 (cinci) tuburi. Înălțimea piesei este de 19 cm, iar lățimea de 13,3 cm, fiind comunicată de Doina Benea cu o fotografie realizată de Mariana Anchitoaie.

Nai cu cinci tuburi din epoca ocupației romane

Personajele care făceau parte din cortegiul Dionyssiac figurează într-un basorelief în argint aurit, datând din epoca romano bizantină din secolul IV-V e.n. descoperit la Tăuteni, județul Bihor. În centru un tânăr care ține în mâna stângă un thyrsos, iar în mâna dreaptă un nai impresionant de 20 de tuburi, dimensiune spectaculară pentru acea epocă.

Cadrul prezentat în bazorelief este fantastic, având pentru prima oară un tânăr care nu-l reprezintă pe Zeul Pan în prim plan, ceea ce ne duce la concluzia că naiul în acea perioadă cunoștea o anumită popularitate în rândul tineretului care îi mărise dimensiunile până la cele existente în zilele noastre.

După părerea mea în afară de o serie de bazoreliefuri care-l prezintă numai pe Zeul Pan, acest bazorelief este cel mai impresionant.

Un document cu totul excepțional îl reprezintă o falangă de porc, datând din secolul IX e.n. care reprezintă patru găuri ce sunt dispuse în forma unui nai, descoperit într-o locuință de tip românesc vechi în Bucov-Toica, județul Prahova.

Un nai din falangă de porc

Unul dintre monumentele cele mai reprezentative este sarcofagul numit Mihalache Ghica descoperit la Romula, sau Celei în județul Gorj, reprezentând o scenă cu dansatori, un cântăreț din flaut și unul din nai. D.Tudor descrie acest tip de instrument numindu-l “plagioulos” sau aulos oblic, model alexandrin cu un sunet dulce. Surprinzătoare este prezența într-un asemenea cadru a cântărețului din nai care apare pentru prima oară în compania altui instrument împreună cu dansatori, ceea ce presupune uniunea mai multor instrumente premergătoare tarafurilor de mai târziu. Sunt convins că cel aflat în sarcofag a fost ori un muzician important al locului, destul de bogat pentru a putea comanda pentru funerariile sale un asemenea monument, ori un personaj care a iubit enorm dansul și muzica într-atât încât bazoreliefurile executate pe mormântul său să reprezinte numai aceste scene.

Sarcofagul numit Mihalache Ghica (Oltenia)

Portretul de față datează din epoca ocupației romane pe Columna din Roma, și arată un tânăr cu părul buclat cu o față senină care ține în mâna dreaptă un nai.

Basorelief de pe Columna lui Traian (Roma)

Încă un document de o valoare excepțională descoperit într-o casă din Mangalia, care datează din sec. III sau II î.e.n. aparținând colecției Maria și Dr. G. Severcanu cu numărul de inventar 18856, reprezintă pe Zeul Pan ithphalic așezat pe o stâncă, cu picioare cu copite, ținându-le încrucișate. În mâna stângă ține cornul abundenței, iar în cea dreaptă, un nai cu 7 tuburi 1.

Aceste mărturii sunt uluitoare și ne duc la concluzia că Zeul Pan nu a fost grec, ci Traco-dac, precum Apollon, precum 42 de împărați romani din cei 80 pe care i-a avut Roma. Și Dionyssos a fost trac

După cum vedem, documentele sunt mai mult decât evidente, care să ateste prezența naiului pe teritoriul țării noastre, ci dimpotrivă, ele abundă și sunt sigur că mai sunt multe de descoperit. Cert este că naiul a existat, există și va exista la noi cu atât mai mult cu cât România este singura în care el a supraviețuit în forma veche și cea cunoscută astăzi.

Un instrument de o asemenea valoare istorică și muzicală nu poate să nu supraviețuiască în în care s-a născut. Îmi este imposibil să cred că naiul s-a născut în Grecia și că grecii l-au dat uitării pe măsură ce timpul a trecut. De ce oare nu există nici o școală de nai în Grecia, nici o tendință de la anul I era noastră care să pună în valoare acest instrument atât de vechi și atât de important? Măcar o urmă vagă, o mică intenție din care să reiasă că naiul a fost și este încă de origine greacă… După ultimele cercetări a tot ce a fost scos din pământ în ultima perioadă și cercetat cu cele mai moderne mijloace de către arheologi și oamenii de știință, s-a ajuns la concluzia că pământul românesc reprezintă epicentrul planetei și că de aici au pornit primele formațiuni de la care au pornit civilizațiile europene, asiatice și transatlantice.

Atunci cum putem considera prezența naiului în America Latină? Să acceptăm ideea că și acele forme rudimentare pe care le găsim la peruvieni sau bolivieni vin tot de la noi, pentru că asemănarea este de-a dreptul izbitoare. Nu mai vorbim de tipurile de nai pe care le-am putut observa în Insulele Solomon la Are-Are, la chinezi, la indieni, la africani și chiar la arabi care au absolut aceeași formă și compoziție a tuburilor ca acea a naiului Zeului Pan și a tuturor naiurilor descoperite pe teritoriul țării noastre în decursul unui mileniu- începând cu secolul III-IV î.e.n. până în secolul IV-V din era noastră și care culminează cu acel document excepțional, reprezentând naiul cu 20 de tuburi în mâna unui tânăr care nu este Zeul Pan.

Concluzia la care am ajuns este că Naiul este de origine Traco-dacă și că s-a născut la noi, considerând că Arcadia din Nordul Greciei a fost o regiune Tracă. Nu exclud însă în mod categoric existența acestui instrument concomitent sau nu și în alte regiuni ale lumii.

Pan pe gravuri de la Romula-Gorj, secolul II-III e.n.

Neptunus a mai fost și PO-SEIDON „Cel care stă (și cugetă); Cel ce șade (pe gânduri); Gânditorul, Cel Așezat; Înțeleptul”, de unde ne-au rămas: „a băsădui, a vorbi, a discuta, buștean, posadă, văzduh, vizitiu”. Regina K’LEITO „Cea Mare; Magnifica”- de la numele căreia avem: „a clădi, a clăti, clotă, criță, a cruța, lat(ă), Leaota, liotă, gheță”- se mai numea și AM-PHIT-RITE „Cea cu Fața Roșie (Roz-Albă)”. Statuetele celor doi regi, ulterior divinizați, au fost descoperite lângă Cernavodă, specialiștii încadrându-le în cultura Hamangia.

II. 2. Evoluția naiului în România în secolele XIX și XX

Consolidarea poporului român ca entitate s-a făcut lent în decursul a secole și milenii trecând prin metamorfoze uriașe care au cuprins limba, portul, arhitectura, cultura și mai ales muzica ce și-au pus pecetea în acest cadru geografic și demografic, care este astăzi țara noastră. Apariția unui popor are loc prin multe sacrificii, multe triburi și formațiuni umane de anvergură, dispărând parțial sau definitiv în aceste lupte cu natura sau în contact pașnic sau violent ce a dus la diminuarea celor slabi până la dispariția lor totală.

Dintre popoarele barbare care au venit mai ales din est și-au încercat să pună stăpânire pe locuitorii țării și pe țara care se numește astăzi România, puține au supraviețuit, unele amestecându-se cu băștinașii până când au fost total asimilate, alții fiind decimați de-a lungul secolelor în conflicte fără număr în setea lor de a cotropi și a pune stăpânire pe teritorii care nu le aparțineau. Providența a vrut ca noi să supraviețuim atâtor cotropiri și ocupații străine și să ne consolidăm ca nație în pofida distrugerii sistematice a poporului și a țării de-a lungul atâtor milenii.

Longobarzii, gepizii, cumanii, hunii, etruscii, de pe teritoriul actualei Italii, parții, huriții, hytiții și alte popoare biblice, fenicienii au dispărut definitiv, altele precum mongolii, numai parțial, nereușind niciodată să revină la Gloria și la numărul de altădată. Spaima Asiei și a Europei care a fost Mongolia prin Ghinyhis Han, Timur Lenc, sau Attila s-a redus astăzi la 1.500.000 de locuitori trăind pe un teritoriu imens de 1.500.000 de km pătrați împreună cu 7.000.000 de cai ceea ce revine 6 cai pe cap de locuitor, precum australienii care sunt 16 milioane de locuitori cu 300.000.000 de capete de oi, sau locuitorii Noii Zeelande 3.500.000 cu 30 de milioane de oi, proporții incredibile, dar adevărate.

Urme de popoare, umbre ale unor glorii apuse, pagini de istorie care atestă existența tumultoasă a unor personaje care au marcat această parte a lumii, unele ajungând din îndepărtata Mongolie până în Franța precum Attila.

Timur Lenc a marcat istoria, Ghinghis Han la fel, despre care se spune ca a însămânțat 8% din Asia după afirmația omului de știință Chir Tyler Smith genetician la Universitatea din Oxford. „Acest împarat mongol după fiecare victorie avea dorința să i se aducă cele mai frumoase femei din rândul popoarelor învinse, în cortul său, fapt care a dus la transmiterea chromozomului Y ce s-a transmis din tată în fiu, înmulțind rasa pe tot ținutul Asiei”. În rândul poporului nostru cu siguranță că s-au stabilit părți ale multor triburi barbare care au făcut incursiuni nenumărate pe teritoriul țării noastre după cum am mai pomenit. Bătălia genetică a fost teribilă și înclin să cred că genele noastre au învins nu numai pe cele ale hoardelor venite din Asia, dar și pe cele din nordul Europei. Celți, romani, germanici, vikingi, polonezi și alții.

Ce este de crezut e faptul că nu numai 8% din populația Asiei de astăzi poartă chromozomii Y ai lui Ghinghis Han dar și finlandezii și ungurii care vin probabil tot din el sau din teribilii huni stabiliți în aceste zone europene. Este lesne de înțeles că în transferul lor în Europa au adus în timpul uriașelor campanii militare și arsenalul lor cultural, dansatoare și formații instrumentale care acompaniau alaiul.

În acest fel țambalul transportat pe cai a ajuns în Ungaria, instrument care a fost transformat în țambalul de concert din zilele noastre preluat de la unguri, precum si taragotul. De remarcat faptul că taragotul construit și întrebuințat de unguri timp îndelungat, astăzi nu mai este cântat în Ungaria, ci numai în România. Fenomenul este într-un fel inexplicabil și mă întreb de ce țambalul și taragotul n-a fost preluat de popoarele germanice precum austriecii care au condus imperiul Austro-Ungar timp de decenii. De ce nu le au italienii, francezii sau spaniolii? De ce nu le-au preluat finlandezii?

Ciudat fenomen, având în vedere că instrumentul posedă puteri și coduri extrem de puternice. Au trebuit inventate altele moderne precum oboiul, flautul, vioara, pianul, violoncelul, fagotul, clarinetul, care să ocupe treptat un loc preponderent în muzică din ce în ce mai dominant, până a deveni

indispensabile în universul muzical modern și în orchestra simfonică. Naiul în perioada erei noastre după Hristos a traversat o istorie extrem de ciudată,

fiind prezent după cum am văzut numai în basoreliefuri și sculpturi care-l arată aproape în exclusivitate pe Zeul Pan. Perioada dintre secolul III era noastră și secolul IX-X este săracă în documente. Dimpotrivă occidentul și orientul ne oferă o istorie extrem de bogată nu numai din punct de vedere militar, dar și cultural.

Evul mediu a strălucit prin renaștere, făcând cadou umanității o întreagă pleiadă de pictori, sculptori, filozofi, literați, poeți, savanți și descoperitori ai noilor continente care au întregit definitiv harta pământului și au stabilit teorii care au rămas valabile și-n zilele noastre despre forma și gravitația planetei noastre. Imperiul otoman a fixat noi frontiere. Imperiul rus deasemeni sub Ivan cel Groaznic și Petru I. Franța, Germania, Anglia, Spania, Italia după secole de frământări și războaie s-au stabilit în limitele frontierelor de astăzi. Imperiul Austro-Ungar după primul război s-a dizolvat ca și cel german. Rusia a devenit U.R.S.S. Iată o nouă față a Europei care a influențat enorm viața social-culturală.

În primul mileniu preocupările de bază ale regilor din Europa de nord erau războiul și schimbul de influență și putere pe teritorii care treceau cu ușurință de la unii la alții.

Concomitent cultura a scos la iveală noi idei, noi genii, care au structurat forme și culori în stiluri, genuri și epoci rămase mărturii incontestabile. Mileniului al II-lea s-a înscris în prima sa jumătate ca un meteor dând valori uriașe pe plan cultural cu toate frământările sociale care au tulburat enorm societatea de atunci. A doua jumătate a acestui mileniu și-a continuat existența în uiașe frământări care au dus la mari revoluții la toate nivelele. Imperiul otoman și-a extins puterea și în Europa supunând și o parte din țara noastră care a trecut la rându-i prin mari transformări.

Ocupații peste ocupații, supuneri succesive care au trecut prin foc și pârjol biata noastră țară care a dat mari oameni, viteji adevărați, eroi care și-au sacrificat viața pentru apărarea și salvarea patriei în cele două evenimente istorice sub Mihai Viteazul (1600) și sub Regele Ferdinand (1918) România a cunoscut unirea și crearea sa ca stat european, capabil să facă față atâtor forțe străine. 1877 a marcat istoria României prin eliberarea de sub jugul otoman. Fără îndoială că angajarea țării noastre în ciclul transformărilor majore care au durat atâtea secole au influențat toate structurile, inclusiv cea culturală. Muzica la noi a jucat un rol major. După cum am spus mai înainte, în afară de documentele din primele secole ale erei noastre, nu suntem în posesia vreunui document care să areste perenitatea naiului pe teritoriul țării noastre în acest timp care a durat peste 1.500 de ani.

Acest vid ne pune pe gânduri, dar ne consolăm cu gândul că el a existat, din moment ce și-a marcat prezența prin atâtea documente în primele secole. Abia în secolul XVIII îi remarcăm prezența și mai ales în secolul XIX când apare în anumite formații muzicale.

Mai trist este faptul că la greci a dispărut definitiv și că din perioada antică până astăzi n-a mai apărut niciodată ca și cum n-ar fi existat.

Eminentul muzicolog și om de cultură Vasile Tomescu, în volumele sale „Muzica Daco-Romană” apărute în 1978 la editura muzicală din București pomenește în nenumărate rânduri despre existența naiului.

La începutul secolului XIX el se face prezent în Moldova și Muntenia, fiind aproape nelipsit în formațiile muzicale de lăutari îmbrăcați în caftane lungi până la pământ.

Astfel muzicieni celebrii din occident precum marele Franz Liszt aflându-se în vizită în țara noastră unde a concertat în anumite orașe din Moldova, Muntenia și Transilvania a remarcat naiul precum și frumusețea muzicii noastre populare.

Ioana Ungureanu, o mare muziciană, fostă colegă de-a mea la Conservatorul din București, absolventă în promoția 1966, actualmente cercetător muzicolog la Roma, în extrem de valorosul său studiu despre Nai spune: „în epoca modernă (înțelegând perioada după 1850) naiul a fost practicat de un număr important de virtuoși anonimi care au păstrat tradiția într-un mod riguros răspunzând astfel cerințelor sociale în grupurile din care ei făceau parte.” Este vorba de ceea ce pomeneam mai înainte, acești lăutari fiind total integrați în viața socială a timpului participând activ la sărbătorile populare, în târguri și iarmarocuri, serbări, nunți și chefuri boierești.

Aceste tarafuri compuse din viori, cobză și mai târziu violoncel, braci (violă), contrabas și țambal mic ce se atârna de gât cu o curea lată de piele, fiind acordat în acordaj unguresc, s-au înmulțit considerabil după dezrobirea țiganilor de către Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite Române, în anul 1864, și mai ales după 1981 și când România a devenit regat sub regele Carol I din familia Hohenzollern de origine germană. Abia din acest moment România s-a înscris ca stat independent total integrat în Europa pe calea modernizării armatei, a economiei și culturii, ajungând la o stare de mare înflorire mai ales între cele două războaie mondiale 1930-1940 când devenise a patra țară exportatoare de petrol din lume și prima țară exportatoare de grâu din Europa cu o industrie ușoară și mai ales textilă de primă mână. În toată această perioadă de dezvoltare muzica românească a făcut un progres considerabil atât prin apariția unor compozitori care s-au impus pe plan național cât și prin crearea primelor școli și conservatoare de muzică. Eduard Caudella, Alexandru Flechtenmaher, Ciprian Porumbescu, Ion Vidu, Gheorghe Cucu și alții au participat asiduu la dezvoltarea vieții muzicale românești. Dezvoltarea muzicii la oraș a dus în mod implicit la apariția multor talente ce veneau din mediul rural. Formațiile de lăutari țigani au participat în mod activ la lărgirea repertoriului prin crearea unui stil tipic lăutăresc, care a lărgit sfera muzicală și interpretativă.

În aceste formații naiul era nelipsit el având rolul de a dubla melodia viorii atingând la începutul secolului XX o treaptă înaltă a virtuozității.

În descrierea sa, Mahillon Victor Charles în „Catalogul descriptiv și analitic al Muzeului Instrumental al Conservatorului de muzică din Bruxelles” din 1893 editat de Librăria din Gand de Ad Hoste 1900 pagina 410, vorbind de naiul din România spune: „interpreții din România demonstrează o extraordinară virtuozitate pe care am putut-o asculta cu ocazia expoziției internaționale din Paris din 1889. Ei sunt capabili să execute cu precizie un semiton pe același tub prin felul în care acoperă sau deschid buza pe tubul instrumentului. Astfel pentru a schimba tonalitatea ei introduc în tuburi două sau trei boabe care pot ridica nota cu un semiton.”

Deasemeni Robert Leydi și Sandra Mantovani în lucrarea „Dicționar al Muzicii populare europene” editată de Guido Bondiani la Roma la pagina 140-141 spun: „Foarte caracteristic este muscalul sau musiqual în arabă, iar turcă mithqual, deasemeni Naiul sau Nay care se găsește în România”.

Descrierea naiului din această epocă este foarte precisă după Ioana Ungureanu. ,,Tuburile sunt dispuse de la tonurile joase către tonurile înalte acordate diatonic începând cu nota Sol până la Re. Tubul cel mai larg are dimensiunea 0,275m, iar cel mai mic 0,065m’’.

Naiul este format din 19 sau 20 de tuburi care variază între 22 cm și 5 cm înălțime. Acest tip de nai se întâlnește în România.” Dar să vedem ce se întâmplă la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX

În 1894 se naște cel ce avea să devină mai târziu celebrul Fănică Luca, (Ploiești) într-o familie de țigani lăutari. Tatăl său cânta la nunți și petreceri la nai. Astfel băiatul său a putut să primească lecții încă din fragedă copilărie de la părintele său. Adolescent fiind, practica naiul în ocaziile amintite mai sus dezvoltându-și o tehnică remarcabilă și un larg repertoriu până când a fost depistat de un vestit lăutar, Lache din Găiești, care l-a introdus în taraful său. Fănică Luca a cântat mulți ani în acest taraf perfecționându-și sunetul, repertoriul și tehnica ajungând la o măiestrie unică, fapt care i-a determinat pe specialiștii vremii să-l cheme la București să înregistreze la postul de radio și la casa de discuri Columbia. Dotat cu un auz excepțional armonic, el se acompania singur la chitară, cântând și cu vocea sa extraordinară, de neegalat, Fănică Luca a putut înregistra în București numeroase discuri de succes, făcându-l celebru nu numai în România dar și în străinătate. Astfel în 1937 la expoziția universală de la Paris și în 1939 la cea din New York se face remarcat fiind solicitat apoi să participe în anumite spectacole la Teatrul Châtelet din orașul luminii jucând rolul Zeului Pan. În București Fănică Luca cânta în diferite localuri ca restaurantul lui Fuică ce se afla pe malul Dâmboviței la Restaurantul „Leul și cârnatul”, vis a vis de Palatul Justiției, la restaurantul Lozana de pe strada 11 iunie și în alte locuri foarte frecventate de boierii vremii care apreciau în mod deosebit prestațiile muzicale ale vestitului lăutar.

De remarcat este faptul că Fănică Luca aborda în mod egal un repertoriu orășenesc și rural. N-am auzit niciodată un ton atât de cald, falsete (cu vocea) atât de perfecte, nici la marii tenori de operă și o interpretare atât de emoționantă, atât cu vocea, cât și cu naiul. Când cânta cu naiul la clasa de la Școala de Muzică, parcă punea miere în tuburi. Sunetul naiului său era perfect, strălucitor, curat ca apa de izvor, care îți storcea lacrimi. De multe ori am văzut lacrimi în ochii lui. Nimeni nu m-a făcut să plâng în viața mea decât Fănică Luca, Maria Lătărețu, Botoca Efta, câteodată Marin Chisăr și cântărețul Achim Nica.

Fănică Luca

Un alt naist care avea mare trecere în viața lăutărească bucureșteană a fost George Ștefănescu, care a înregistrat la rându-i discuri cu formația lui Nicolae Matei la casa de discuri Decca.

A fost prezent la expoziția mondială de la New York la pavilionul românesc unde a avut un succes remarcabil. Discul său a atras atenția americanilor care l-au caracterizat ca un excelent interpret. Fantastic pentru acea perioadă este faptul că acest grup de lăutari conduși de Nicolae Matei a înregistrat pentru americani o serie de discuri care cuprindea un larg repertoriu extrem de straniu care nu se mai practică de mult la noi precum: muzică armeniană, caucaziană, persană sau turcească. Genuri sau nume de dansuri și cântece precum: Lullaby, Hail to Autranic, Rangni-Tashn, Tehors Misirlou, Chanakali, Skutari, Haitarma Kunak, Alah Verdi, Mraval Jamier, Kuraoglu, Scharaschub ne uluiesc prin varietatea și cu siguranța prin interpretarea lor pentru că altfel americanii cu vestitul lor simț pentru perfecțiune era imposibil să fi acceptat colaborarea cu astfel de formațiuni muzicale.

În discul său realizat la Casa Decca, Nr. 119 în anii 30, repertoriul conținea Ciocârlia, Hora pompierului, Tudoriță nene, Doina Cavalu, Radu mamei, Hora boierească, La Bacău, sârbe și melodii Gypsy, țigănești.

Repertoriul discurilor înregistrate de Taraful lui Matei

În ce privește repertoriul românesc, remarcăm prezența unor melodii pe care le recunoaștem și care au fost preluate de naiști și după 1950 transmise de înaintașii noștri și muzicanții și lăutarii celebrii precum Nicolae Buică, Ion Dură, Ion Matache, Grigoraș Dinicu, Ciolac, Zavaidoc și mulți alții: Doina Oltului, Steluța (vestită romanță), celebra Hora staccato, Hora calului, Transylvania, sau Sârba.

Grupul lui Nicolae Matei împreună cu George Ștefănescu au fost invitați de mai multe ori la New York la Cazinoul rus unde au câștigat o mare popularitate.

După informațiile date în programul discului lui Ștefănescu din 1940 imprimat de casa Decca, folclorul românesc a cunoscut o evoluție marcantă mai ales după 1812 ca și muzica clasică ce a pătruns în saloanele la modă în acea perioadă precum cel al prințesei Ralu.

Vestitul muzician Stan Golestan, afirmă că grupurile de lăutari numite Taraf, abordau un repertoriu prin care conservau melodiile românești precum Doina, Hora și alte cântece care erau executate de violoniști virtuoși și naiști. Ștefănescu avea un repertoriu larg care cuprindea și compoziții personale în stil lăutăresc fiind considerat ca adevărat compozitor precum Grigoraș Dinicu. George Enescu s-a inspirat din acest stil de cântece precum se afirmă în acest text. Numărul naiștilor a fost mare în perioada dintre cele două războaie mondiale, mulți dintre ei murind de tuberculoză, boală care a decimat multe vieți omenești în Europa secolelor XIX și XX.

În perioada anilor 50 în București mai cântau la nai doar trei naiști precum Boiță, Ion Oprea și Fănică Luca. Fără îndoială că cel mai important reprezentant al naiului primei jumătăți a secolului XX a fost Fănică Luca. După imensul succes pe care l-a avut până în 1945, în 1948 crează la Institutul de folclor din București la inițiativa oficialităților politice și culturale care au luat puterea în acei ani, prima clasă de nai. Printre elevii lui Fănică Luca s-au numărat Dobre Constantin și Damian Luca pe numele său adevărat Gheorghe Drăghici ca și Fănică Luca pe care-l chema în realitate Iordache Ștefan.

Se poate afirma că în acest moment naiul românesc trecea printr-un moment de mare răscruce aflându-se chiar pe cale de dispariție, căci Boiță era un simplu lăutar fără mare importanță, iar Ion Oprea, un flautist care s-a apucat de nai și nu erau în stare să predea acest instrument într-o școală de muzicieni profesioniști. Ceea ce a fost extraordinar la Fănică Luca este faptul că mai presus de calitatea sa de lăutar perfect și interpret de excepție, avea un talent excepțional de pedagog, prin care a salvat pur și simplu naiul românesc de la dispariție. Curajul lui Fănică Luca a fost ieșit din comun pentru că în anii când a format prima clasă de nai nu știa să scrie nici să citească și era și analfabet muzical, el luând certificatul de 4 clase primare la vârsta de 62 de ani, adică în 1956, la un an după ce am intrat ca elev al său la școala Specială de Muzică de 12 ani din strada Principatele Unite din București în 1955, Fănică Luca rămânând necunoscător de note muzicale până în 1968 când a părăsit această lume.

În 1955 când m-am prezentat la examenul de admitere au venit la clasa maestrului (cum îl numeam noi), 11 elevi, majoritatea din cadrul rural, printre care: Radu Simion, Radu Constantin, Dobre Tudor, Mamaia Luca, Popescu Gheorghe, Ștefănescu Clement, Pârvu Nicolae. Mulți dintre ei au parcurs doar câțiva ani, abandonând sau continuând până la un moment dat. Din păcate trebuie să afirm că am fost singurul său elev care a absolvit clasa de nai, terminând două licee în același timp: școala de muzică și bacalaureatul, în 1961. Perioada grea prin care a trecut țara noastră după 1947 a marcat enorm și viața culturală. Interesați să demonstreze că sistemul comunist era superior celui capitalist, comuniștii care câștigaseră puterea politică și armată în acei ani tragici în care a dispărut toată elita intelectualității românești în închisori, sau în Canalul Dunăre-Marea Neagră, (monstruozități de tristă amintire), au încercat să creeze impresia că ceea ce realizează ei și pe plan cultural este desăvârșit.

Școlile de muzică și artă, au dat la iveală talente care s-au evidențiat mai târziu ca reprezentanți de seamă ai țării. Școala din București și cea din Cluj, au constituit adevărate pepiniere de cultură care an de an au dat generații de aur, la vioară, violoncel, percuție, trombon, pian, oboi, flaut, fagot, clarinet, canto, țambal, nai și alte instrumente.

Paul Staicu la corn, Cristescu Crimhilda- pian, Aurelian Octav Popa- clarinet, Soare Marin- trombon, Ciceu Eugen și Nicolae Licareț- pian, Ilea Cătălin și Niculescu Aurel- violoncel, Daniel Podlovski, Stoianovici Tiberiu și Țifu Mircea- vioară, Frâncu Virgil și Cațianis Ion- flaut, Nenoiu Miltiade la fagot, Valeriu Băbuceanu- clarinet, Băcanu Laurențiu- percuție și mulți alții au făcut cinste acestei școli, care prin meritul absolut al eminenților profesori moșteniți prin minune din regimul monarhic au dovedit că România a posedat și posedă talente de excepție la nivel național și mondial, mulți din ei ajungând în vârful piramidei, precum pianiștii Radu Lupu, Theodor Paraschivescu și Eugen Ciceu, violonistul Eugen Sârbu și Daniel Podlovski, compozitorul Costin Miereanu, și alții.

Suntem în perioada imediat următoare anilor 1950, perioadă în care se decide soarta naiului pentru cea de-a doua jumătate a secolului XX. Să urmărim istoria fabuloasă a acestui instrument.

II. 3. Naiul din a doua jumătate a secolului XX

Anii 50 au adus schimbări substanțiale în toate domeniile. În cultură au avut loc restructurări capitale. S-au format numeroase orchestre gigantice de muzică populară care aveau până la 60 de muzicanți, exemplul Orchestrei Barbu Lăutaru care aparținea Filarmonicii de Stat „George Enescu”, Orchestra Ansamblului Folcloric „Perinița”, care reprezenta Sfatul Popular al Capitalei, structură administrativă care a înlocuit primăria. Orchestra Ansamblului Armatei „Doina”, Orchestra „Ciocârlia” a Ministerului Afacerilor Interne, constituiau numai o parte din ansamblurile mamut formate din 200-300 de artiști, coruri, grupuri de dansatori, orchestre simfonice și soliști. Cel mai prestigios ansamblu era „Ciocârlia” reprezentat de peste 350 de artiști de renume.

Fiecare orchestră a acestor ansambluri avea un naist sau doi, proveniți din școala lui Fănică Luca. Astfel Orchestra „Barbu Lăutaru” avea pe Damian Luca și pe Cîrlănaru Damian. Orchestra Ansamblului „Perinița” pe Radu Simion. Orchestra Ansamblului „Ciocârlia” avea pe Stanciu Simion, pe Ion Oprea fost flautist și pe Mihai Tudorache, singurii care nu trecuseră pe la școală, fiind autodidacți. Orchestra de muzică populară Radio care număra peste 50 de membrii avea ca naist pe Dobre Constantin. Solistul orchestrei „Barbu Lăutaru” era Fănică Luca care cânta la fiecare concert în Sala Ateneului Român.

Apar tipuri noi de aranjamente și orchestrații la care participau orchestratori profesioniști precum Mircea Chiriac, Viorel Doboș, Constantin Arvinte și Dinu Stelian. Se abordează stilul de suită de dansuri și stilul cu intervenții instrumentale în cântecele soliștilor. Apar texte noi cu îndemn la muncă, cu descrierea „vieții noi” la sate, cu electrificarea țării, noul tip de industrie și agricultură bazată pe CAP (cooperativa agricolă de producție) introducerea tractorului în stațiuni-SMT- care a înlocuit calul la muncile câmpului. Apar stahanoviști, („eroii muncii socialiste”) într-un elan de nedescris care ridicau în slăvi Partidul Comunist Român.

Repertoriul s-a lărgit și odată cu el și tehnica instrumentului. Naiștii din orchestrele mamut erau obligați să participe la toate programele care erau abordate de soliștii care veneau din toate regiunile țării și cântau în stiluri și ritmuri neauzite în capitală, decât sporadic cu ocazia unor vizite oficiale sau înregistrări la Radio.

Apar dirijori în fața acestor orchestre precum Ionel Budișteanu, Nicu Stănescu, Victor Predescu, Ion Mărgean, Radu Voinescu, Alois König, Traian Târcolea și alții, adaptându-se la rându-le acestui nou tip de a prezenta folclorul. În scurt timp repertoriul s-a schimbat căpătând proporții spectaculare, devenind folclor de demonstrație.

În anul 1974, Gheorghe Zamfir a compus prima lucrare simfonică pentru Nai, Cor mixt, orchestră, caval și vioară, cu o durată de 38 de minute, înregistrată în 1975 la casa de discuri Philips cu orchestra Radio România, și corul madrigal sub bagheta dirijorului Paul Popescu.

În 1979 a introdus naiul în orchestra simfonică cu repertoriul Folk-Pop, prima rapsodie cu nai solist „Rapsodia primăverii”, „Primul Concert pentru nai și orchestră în sol major”, „Valsul negru” și „Culori de toamnă”.

După anul 1979 a compus „Simfonia divină” pentru orchestră, cor mixt, cor de copii, orgă și nai, după texte biblice, „Concertul de Barcelona” pentru două chitări, nai și orchestră, două concerte pentru nai și pian, sonate pentru nai și pian, „Pe calea luminii” pentru cor de copii, recitator, nai , orgă și orchestră de coarde, diverse lucrări pentru nai și violoncel, nai și oboi, Concertul pentru nai, violoncel și orchestră, „Sextetul cedrilor” pentru nai, oboi și cvartet de coarde, „Nuage des fleurs” pentru nai și septet instrumental, „Sub ploaie de stele” pentru nai și percuție, lucrări pentru nai și cor bărbătesc și foarte multe lucrări pentru nai solo, duo-uri, trio-uri, cvartete, cvintete și sextete pentru nai, numeroase compoziții în stil folcloric. În discografie care numără cifra record de 300 de discuri s-au înscris în ultimul an discul cu arii din operele lui W.A.Mozart, Puccini, Verdi, Wagner, Rossini, etc. și 8 discuri care vor fi integrate în antologia folclorului românesc care va cuprinde în total 25 de discuri și un disc cu compoziții proprii, sacre, pentru nai și pian, plus un alt disc pentru nai și orgă cuprinzând numai doine românești.

Organiștii care au participat la realizarea discurilor în decursul celor aproape trei decenii au fost Horst Ghehan, Georges Rabol, Nicolae Licareț, Jean Paul Imbert și Christian Micșunescu și Diana Bich.

După un secol de așteptare, în care naiul a început timid, aproape nevăzut, ieșind la suprafață pe măsură ce muzica s-a transformat într-un adevărat business mondial, iată-l astăzi înscăunat ca instrument absolut, clasat ca rege, singurul instrument care a abordat toate genurile muzicale cu o ușurință și o putere de adaptare uluitoare.

De la cameral, la vocal simfonic, de la Pop-Folk la folclor, de la sacru-religios la solo și la modern, naiul a devenit instrumentul adorat de milioane de oameni, element curativ, inițiant, vindecător, dotat cu puteri uriașe sonore, completând paleta universului vibratoriu cu imense culori necunoscute la nici un instrument.

Gheorghe Zamfir a scris în 49 de ani de activitate peste 150 de lucrări muzicale, majoritatea fiind înregistrate pe discuri la prestigioasa casă de discuri Philips, care a devenit mai târziu Phonogram-Polygram și mai curând Universal.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Tiberiu -Instrumente muzicale ale poporului român’’, Ed. de stat pentru Literatură și Artă, București,1956,

Brăiloiu Constantin -Opere, I, Ed. Muzicală, Buc., 1967

Oprea Gheorghe -Folclorul muzical românesc, Ed. Muzicală, București, 2002

Pasăre Dumitru- Mitel Instrumente populare aerofone în practica gorjenească, Ed. PrintXpert, Craiova, 2012

Stancu Constantin, Panțiru Vasile -Constructori și interpreți de instrumente muzicale populare românești, Pitești, 2008

Tomescu Vasile -Muzica Daco-Romană, volumul II, Ed. Muzicală, 1982,

Zamfir Gheorghe -Traite du nai roumain, Ed. Chappell, , 1975

Zamfir Gheorghe -Naiul, Instrumentul divinității și al suflului creator, Editura Floare albastră, București, 2006.