. Documentatia de Creditare pe Termen Mediu (s.c. Xyz S.a.)

Introducere

Acest credit are la bază criteriul duratei. Din punct de vedere al obiectului creditării, acest tip de credite pentru investiții și pentru cunoașterea lor trebuie să se pornească de la activul bilanțului contabil al agentului economic ce solicită creditul. Aici fiind cuprinse mașini, utilaje, aparate și instalații de lucru, mijloace de transport, unelte și obiecte de inventar gospodăresc.

Scopul societății comerciale FIROS SA solicitantă de credite pe termen mediu este punerea în funcțiune a acestor active.

Pentru a acorda credite pe termen mediu pentru investiții în activul bilanțier al agentului economic, banca va avea în vedere situația financiară a întreprinderii, deci echilibrele importante ale bilanțului. În cazul creditelor pentru investiții pe termen mediu, banca acordă mult mai mare atenție situației economice, studiului pieței și situației financiare a întreprinderii. În primul rând, banca trebuie să pună un diagnostic general privind starea financiară a agentului economic bazat pe un studiu de fezabilitate.

Creditele pe termen mediu finanțează partea superioară a bilanțului adică imobilizările, instrumentele de muncă. De aceea, între bancă și agentul economic care împrumută se încheie un contract pe termen mediu de la 2 la 5 ani. Cu cât durata creditului este mai lungă cu atât asocierea băncii cu agentulo economic va fi mai lungă și mai strânsă.

Dacă împrumuturile pe termen scurt sunt legate îndeosebi de fondul de rulment, creditul pe termen mediu se corelează cu autofinanțarea. Față de creditul pe termen lung, creditul pe termen mediu se deosebește în esență prin durată (peste 5 ani față de 2-5 ani) și prin apariția fenomenului conjunctural, prezent uneori în primul caz.

Obiectul creditului pe termen mediu constă în finanțarea imobilizărilor a căror perioadă de amortizare nu depășește cu mult 5 ani. Asemenea credite pot fi acordate și pentru consolidări, modernizări, reutilări ale unor capacități deja existente.

Alte aspecte tratate în lucrare se referă la:

Capitolul I. Banca și sistemul bancar în economia de piață

1.1. Evoluția băncilor și a sistemului bancar

1.2. Banca în economia de piață.

Organizarea sistemului bancar românesc

1.3. Conținutul sectorului bancar

1.4. BCR – prezentare generală

Capitolul II. Creditul, produs bancar principal

2.1. Conceptul de credit

2.2. Tipuri de credite

2.2.1. Creditul comercial

2.2.2. Creditul bancar

2.2.3. Creditul obligatar

2.2.4. Creditul ipotecar

2.2.5. creditul de consum

2.3. Costul creditului

Capitolul III. Creditarea pe termen mediu

3.1. Conținutul și obiectul creditării pe termen mediu

3.2. Condiții de acordare a creditelor pe termen mediu

3.3. Determinarea riscului de creditare

și a coeficientului de risc

3.4. Aprobarea, acordare și rambursarea

creditelor pe termen mediu

Capitolul IV. Creditarea pe termen mediu. Studiu de caz pe exemplul firmei SC FIROS SA

4.1. Prezentarea generală a firmei4.2. Conținutul documentației de creditare

4.3. Studiul de fezabilitate, document de bază

al dosarului de creditare

Capitolul V. Concluzii și propuneri

Consider că prin lucrarea de față îmi aduc o modestă contribuție la elucidarea unor aspecte practice legate de creditarea de către bănci a agenților economici.

Capitolul I

Banca și sistemul bancar în economia de piață

1.1Evoluția băncilor și a sistemului bancar

1.2.Banca în economia de piață. Organizarea sectorului bancar românesc

1.3.Conținutul sectorului bancar

1.4.BCR –prezentare generală

Capitolul I. Banca și sistemul bancar în economia de piață

1.1.Evoluția băncilor și a sistemului bancar

Conceptul de bancă de la apariția sa până in prezent a evoluat, succesiv în timp, de la forme incipiente până la activități extrem de complexe.

În forma sa embrionară și de durată în timp, comerțul bancar s-a limitat la operațiunile de schimb de monede; cu timpul s-a adăugat însă practica depozitelor de valori, a plăților efectuate pe aceeași piață ori pe piețe diferite. Cu trecerea vremii s-a ajuns la operațiuni de acumulare de fonduri disponibile pe piață si la fructificarea acestor fonduri, prin acordarea de împrumuturi purtătoare de dobânzi.

În acest context, mai ales în contemporaneitate, relațiile reciproce între bancă si clientela sa au trebuit să devină în strânsă concordanță cu necesitățile fiecăruia dintre parteneri și să satisfacă interesele ambelor părți participante la diversele operațiuni financiar-bancare.

Încă de pe timpul regatului Babilonului, cu 20 de secole î.e.n., în codul regelui Hamunabbi existau și prevederi cu privire la acordarea și primirea de împrumuturi cu „înscrisuri” pe tăblițe din lut, care dovedeau asemenea operațiuni precum și dobânzile percepute, constituirea de garanții, încredințarea de către temple a unor depozite de valori, constând, în special, în metale prețioase, sub formă de lingouri.

O serie de popoare din antichitate cum erau asirienii, egiptenii și ulterior grecii și romanii efectuau, între altele, în cadrul preocupărilor lor din domeniul comerțului și schimbul de monede din metale prețioase și chiar schimburi cu metale prețioase sub formă de lingouri din aur și argint.

Demn de reținut este și faptul că bancherii chaldeeni, cu peste 20 de secole în urmă, acordau împrumuturi și efectuau plăți în numerar iar chinezii foloseau „cecul” și ceea ce numim noi astăzi „bilete de bancă”, însă acestea erau sub forma unor certificate convertibile la vedere în aur și argint.

Începând cu Evul Mediu și continuând cu Epoca Modernă au început să se înființeze o serie de instituții cu caracter bancar.

Apariția băncilor moderne este strâns legat de dezvoltarea comerțului și de acumularea capitalului monetar în special pe această bază, expresie a dezvoltării producției manufacturiere și a expansiunii generale a economiei. Legate de nevoile comerțului și desfășurând principalele operațiuni prin intermediul efectelor comerciale, în mod firesc băncile au primit atributul de comerciale.

Momentul istoric al apariției băncilor marchează un pas major pentru științele economice. Crearea contabilității în condițiile în care bancherul, cu filiație din zarafi, manufacturieri sau mari proprietari, s-a văzut în situația de a deține bunuri, respectiv monede provenite din obligații față de terți, a constatat că vechiul sistem de administrație și evidență simplă a propriilor bunuri nu mai corespunde. Necesitatea considerării paralele a bunurilor, care acum nu mai erau în întregime proprii, ci aparțineau și terților, față de care se creau obligații speciale, a fost necesar spre reprezentarea în partidă dublă a patrimoniului, obiect al noi științe sau arte, contabilitatea.

Prima bancă înființată ca atare a fost „Banco di Venezia”, în anul 1171, de către dogele Michele al XI-lea, iar în anul 1584 apare tot la Veneția, „Banco di Rialto”, bancă de viramente, care primea depozite și acorda împrumuturi persoanelor fizice cu dobândă mică.

În „Țările de Jos” a luat ființă în anul 1609 ca bancă stat „Banca Amsterdamului”, care a avut la timpul său un rol destul de important în acțiunea de finanțare și de sprijinire a marilor companii comerciale și de transport olandeze. Banca Amsterdamului poate fi considerată ca prima bancă națională .

În Germania este înființată în 1619 „Banca Hamburgului” creată inițial ca o bancă de depozite, devine ulterior si bancă de virament.

Prima bancă de emisiune este Rjksbank din Stockholm, Suedia, înființată in 1668, Banca Angliei fiind cea dea doua bancă de emisiune din lume.

În țara noastră, până la apariția primelor bănci, operațiunile de schimb de monede, acordarea de împrumuturi garantate cu gaj erau efectuate de zarafii greci și cămătarii evrei și armeni.

Zărăfia (schimbul de monede) a fost necesară secole de-a rândul, întrucât teritoriile locuite de români erau străbătute de căi comerciale internaționale, în toate punctele cardinale. Din aceste motive, pe acest teritoriu erau în circulație peste 70 de monede diferite și care trebuiau schimbate.

Prima bancă de pe actualul teritoriu românesc a fost creată de Samuel Dobas în anul 1721 în Transilvania, în orașul Sibiu. Aceasta bancă avea ca obiect de activitate schimbul de monede, acordarea de împrumuturi garantate și purtătoare de dobândă, precum și efectuarea de diverse plăți.

În Țara Românească, exista în București, încă din anul 1855 o sucursală cu capital englez a Băncii Otomane, sucursală care s-a organizat ulterior sub numele de „The Bank of Romania”.

După Unirea Principatelor și venirea la tron a principelui Carol I s-au vehiculat o serie de proiecte de înființare a unei bănci naționale, astfel că la 17 aprilie 1880 ia naștere Banca Națională a României. Odată cu înființarea unei bănci naționale au apărut Casa de Economii, Casa de Depuneri și Consemnațiuni, Creditul Funciar Rural, cât și un sistem monetar național.

Cele mai multe din aceste instituții financiar-monetar-bancare au fost constituite pentru a fi un sprijin in modernizarea economiei românești. Astfel, băncile și alte instituții de credit au căpătat cea mai mare dezvoltare în sectorul agricol, această ramură fiind predominantă în economia românească, dar odată cu dezvoltarea industriei și comerțului au fost înființate bănci și pentru aceste sectoare.

1.2. Banca în economia de piață. Organizarea sectorului bancar românesc

În economia de piață, sectorul bancar are un rol major, el acționând în promovarea reformei și manifestarea concretă a mecanismului autoreglării economice. În manifestarea lui permanentă, sectorul bancar este o parte componentă de bază a sistemului economico-financiar.

Și în perioada de tranziție, băncile sunt de mai multe tipuri și organizate pe mai multe niveluri. În primul rând, sectorul bancar este organizat pe două niveluri și anume, băncile comerciale și Banca Națională. In cazul băncilor s-au dezvoltat foarte mult produsele și serviciile bancare. Însăși esența activității bancare s-a îmbunătățit, prin organizarea lor ca societăți pe acțiuni și prin demararea procesului de privatizare. S-a dezvoltat foarte mult numărul băncilor comerciale, mare parte din acestea având capital privat sau mixt. Au fost elaborate politici și strategii ale băncilor care să contribuie la dezvoltarea produselor și serviciilor bancare noi și diminuarea riscului, în special a riscului de creditare.

În esență, se poate afirma că activitatea bancară este constituită din operațiunile bancare, evidența bancară și controlul bancar propriu. Pe lângă aceste componente de bază se poate aprecia că activitatea este puternic influențată de strategiile și politicile băncilor și de politica și normele Băncii Naționale a României. De asemenea, analiza fenomenului bancar influențează foarte mult tehnicile bancare, produsele bancare.

La rândul lui, fenomenul bancar influențează strategiile, produsele și serviciile bancare și oferă noi date managementului bancar și analizei bancare. Deci, banca înseamnă și organizarea și desfășurarea operațiunilor bancare, a evidenței bancare și controlului bancar în concordanță strategiile și managementul băncilor.

Activitatea bancară este extrem de complexă. Ea cuprinde concepte, principii, reguli, decizii, dar mai ales o intensă activitate practică. În mare măsură, practica bancară este o activitate concretă, inclusiv cu partenerii de afaceri.

Trecerea la economia de piață face ca nici sectorul financiar-bancar să nu mai poată funcționa ca înainte. Marile schimbări intervenite în sistemul de produse și servicii bancare, în structura partenerilor de afaceri, în legislația și reglementările cu privire la întreaga activitate din economie, impun ca băncile să-și adapteze strategiile la „provocările” noului mediu.

Sistemul bancar stă în centrul oricărei economii de piață, pentru că el trebuie să asigure cadrul care să dea posibilitatea mobilizării tuturor fondurilor bănești din economie și dirijării lor în scopul desfășurării normale a activității social-economice. Banii, circulația bănească, creditul, procesele valutare în general,e mult produsele și serviciile bancare. Însăși esența activității bancare s-a îmbunătățit, prin organizarea lor ca societăți pe acțiuni și prin demararea procesului de privatizare. S-a dezvoltat foarte mult numărul băncilor comerciale, mare parte din acestea având capital privat sau mixt. Au fost elaborate politici și strategii ale băncilor care să contribuie la dezvoltarea produselor și serviciilor bancare noi și diminuarea riscului, în special a riscului de creditare.

În esență, se poate afirma că activitatea bancară este constituită din operațiunile bancare, evidența bancară și controlul bancar propriu. Pe lângă aceste componente de bază se poate aprecia că activitatea este puternic influențată de strategiile și politicile băncilor și de politica și normele Băncii Naționale a României. De asemenea, analiza fenomenului bancar influențează foarte mult tehnicile bancare, produsele bancare.

La rândul lui, fenomenul bancar influențează strategiile, produsele și serviciile bancare și oferă noi date managementului bancar și analizei bancare. Deci, banca înseamnă și organizarea și desfășurarea operațiunilor bancare, a evidenței bancare și controlului bancar în concordanță strategiile și managementul băncilor.

Activitatea bancară este extrem de complexă. Ea cuprinde concepte, principii, reguli, decizii, dar mai ales o intensă activitate practică. În mare măsură, practica bancară este o activitate concretă, inclusiv cu partenerii de afaceri.

Trecerea la economia de piață face ca nici sectorul financiar-bancar să nu mai poată funcționa ca înainte. Marile schimbări intervenite în sistemul de produse și servicii bancare, în structura partenerilor de afaceri, în legislația și reglementările cu privire la întreaga activitate din economie, impun ca băncile să-și adapteze strategiile la „provocările” noului mediu.

Sistemul bancar stă în centrul oricărei economii de piață, pentru că el trebuie să asigure cadrul care să dea posibilitatea mobilizării tuturor fondurilor bănești din economie și dirijării lor în scopul desfășurării normale a activității social-economice. Banii, circulația bănească, creditul, procesele valutare în general, încep să devină și la noi instrumente active în stimularea activității economice. Pârghiile sistemului financiar-bancar stimulează orice fenomen economic pozitiv și descurajează activitățile ineficiente.

Actualmente, în România a avut loc o schimbare importantă a concepției privind activitatea și organizarea bancară. În actuala perioadă de tranziție la economia de piață, se profilează următoarea structură a sistemului bancar român:

– Banca Națională (centrală și de emisiune);

– celelalte bănci (de depozit, credit, import-export, ipotecare, garantare);

– în viitor vor fi înființate și alte bănci.

„Societățile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri juridice și fizice sub formă de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum și acordarea de credite.”

Băncile se pot constitui în România numai cu respectarea prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și pe baza autorizației Băncii Naționale. Băncile au, în general, un rol operativ, ele nu au dreptul să încheie contracte, înțelegeri, convenții, care să le asigure o poziție dominantă pe piața monetară sau în politica financiar-bancară. Băncile nu pot obține avantaje pe baza concurenței neloiale.

Băncile sunt obligate să deschidă conturi curente la Banca Națională și să mențină la aceasta rezerve minime obligatorii. De asemenea, băncile pot deschide și alte conturi la banca centrală.

Băncile efectuează o mare gamă de operațiuni printre care: depozite la vedere și la termen, operațiuni in cont, operațiuni cu numerar, fără numerar și cu titluri. Una din activitățile principale ale băncilor este creditarea. La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca agenții economici să prezinte credibilitate, în vederea rambursării la scadență a împrumuturilor. De aceea, băncile solicită agenților economici ce vor să împrumute, garanții cu bunuri mobile și imobile. Operațiunile de creditare și de garanții se concretizează și în contracte de credite.

Băncile pot cumpăra, vinde, ține în custodie și administra active monetare, pot executa transferuri, operațiuni de virament, clearing. De asemene, ele pot primi titluri în gaj și în păstrare. Alte operațiuni cu pondere destul de mare în activitatea băncilor se referă la: operațiuni valutare, operațiuni cu metale prețioase, cu alte valori care au un grad mare de lichiditate, plasamente, gestionare, păstrare și comerț cu titluri de valoare, consulting bancar, garanții, mandatări, alte operațiuni proprii sau în contul clienților.

Băncile au largă autonomie în utilizarea profitului. Ele își constituie provizioane pentru risc, fond de dezvoltare, pot dispune de o mare partea profitului net, chiar dacă sunt societăți comerciale cu capital majoritar de stat.

În perioada de tranziție către economia de piață atragerea depozitelor și desfășurarea activității de creditare constituie funcții de interes public; de aceea, băncile cad sub incidența regimului instituțiilor publice (evident că doar într-o anumită măsură).

Cu toate că activitatea băncilor a devenit foarte complexă, totuși esența acesteia este mijlocirea creditului și efectuarea plăților între agenții economici sau/și persoane fizice.

Prin Legea bancară din 1934 se arată că „Prin întreprinderea de bancă se înțelege, orice întreprindere comercială, al cărei obiect principal este acela de a săvârși operațiuni asupra sumelor de bani în numerar, asupra creditelor, asupra efectelor de comerț, asupra diferitelor valori negociabile, precum și alte operațiuni în legătură ce acestea”. Sunt și bănci care au o activitate mai limitată și anume, de a acorda credit sau de a garanta comerțul cu bani sub orice formă, cu mijlocirea creditului și cu efectuarea tuturor serviciilor ce se referă la monedă, titluri, creanțe, deci la orice fel de bunuri imobiliare în afară de mărfuri.

Băncile, ca orice alte societăți comerciale, au ca scop al activității lor, obținerea de profit, deci câștigul sau rentabilitatea capitalului.

În aceste cazuri există o colaborare, atât în privința atragerii și utilizării capitalului, cât și în privința conducerii, a mijloacelor și intereselor particulare și cele ale statului. Privită din acest unghi de vedere, banca poate fi considerată ca o asociație de capitaluri.

Începând din 1998, acționează Legea bancară nr.58/1998, care stipulează noi criterii și condiții de desfășurare a activității bancare în țara noastră.

Se poate deja constata că nu i se mai acordă o atenție specială creditului, ci el este pus pe același plan cu depozitele. Cu alte cuvinte nu se mai poate afirma că băncile românești sunt numai bănci de credit, ci bănci care realizează o diversitate de produse și servicii.

1.3.Conținutul sectorului bancar

Sistemul bancar este un ansamblu de bănci diferite, organizat în jurul și sub conducerea băncii centrale, în vederea coordonării activității de scont și rescont, de credite, de plasamente și de administrare a depozitelor bancare cuprinzând înlănțuirea logică a operațiilor și tranzacțiilor active și pasive efectuate de aparatul bancar.

Banca este socotită: o instituție care se ocupă cu mijlocirea creditului, mijlocitoare de putere de piață, întreprindere care are drept scop să înlesnească și să mijlocească circulația monetară și a creditului.

În economia de piață funcționează mai multe feluri de bănci organizate ca societăți comerciale anonime pe acțiuni sau pe feluri de produse și servicii bancare, prin întreprinderea de bancă înțelegându-se orice întreprindere comercială al cărui obiect principal este acela de a săvârși orice fel de operațiuni asupra sumelor de bani în numerar, creditelor, asupra efectelor de comerț, asupra diferitelor valori negociabile, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea.

În epoca contemporană locul și rolul băncilor în economie sunt strâns legate de calitatea lor de intermediar principal în relația economii-investiții, relație hotărâtoare în creșterea economică.

Conceptele moderne privind dezvoltarea economică consideră ca un rezultat necesar al evoluției societății, obținerea de economii ale agențiilor economici sau persoanelor, reprezentând veniturile neconsumate în perioada curentă și destinate unei utilizări viitoare.

Aceștia, agenții economici, își găsesc resursele necesare realizării investițiilor, fie prin propriile economii, fie recurgând la creditele ce le sunt acordate prin bănci, în procesul de reciclare și valorificare a capitalurilor monetare în economie.

Se creează astfel condițiile unei ample redistribuiri a capitalurilor, pe măsura evoluției istorice, tot mai mari, vehiculate de o largă rețea de intermediari, care în exclusivitate, la început, și apoi, cu preponderență, în structura sistemului bancar în formare, au fost băncile comerciale sau de depozit.

În economia de piață există următoarele categorii de bănci:

Banca Centrală – bancă existentă în fiecare țară și care se află în fruntea întregului aparat și sistem bancar; ea este considerată ca „o bancă a băncilor”, deoarece o pondere mare a clientelei sale o reprezintă băncile comerciale.

În economia de piață rezervele bănești ale băncilor comerciale se păstrează în conturile curente ale băncii centrale care acordă pe baza acestor credite.

Banca centrală este implicată în mod necesar și în emisiunea banilor de credit (bancnotelor), uneori și a monedelor (cum este Banca Națională a României), din care cauză este și o bancă de emisiune.

Băncile comerciale – bănci specifice economiei de piață și care reprezintă ponderea în sistemul bancar al unei țări, operațiunile acestor bănci constând în primirea de depuneri la vedere și la termen și în acordarea de credite pe termen scurt.

Specializarea băncilor a fost o tendință care s-a manifestat în sânul băncilor o întreagă epocă și, deși în descreștere, continuă să caracterizeze lumea băncilor. Separarea și independența băncilor specializate este și momentul delimitării sferei de competență și activitate a băncilor comerciale.

Astfel că, statutul băncii comerciale a trebuit să fie bine conturat, instituindu-se un regim limitativ de control asupra instituțiilor de credit ce primesc depuneri și asupra modului de folosire a acestor resurse în procesul creditării.

În acest cadru s-a delimitat accepțiunea de bancă comercială, sau de depozit, în opoziție, sau spre deosebire, de celelalte bănci.

Deși sistemele bancare sunt foarte diferite, purtând amprenta evoluțiilor anterioare, sau a unor tradiții ce se perpetuează, și fiind deopotrivă supuse suflului înnoirilor, totuși pretutindeni în lume s-au delimitat cu claritate la un moment dat:

băncile comerciale

băncile specializate.

Băncile comerciale sau băncile de depozit, sunt caracterizate prin aceea că efectuează toate tipurile de operațiuni bancare. Deci o activitate diversificată care se poate modifica liber funcție de cerințe, posibilități și propria orientare.

Totuși operațiile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite și utilizarea lor în copul acordării de credite agenților economici.

Ele sunt organizate ca societăți comerciale și urmăresc obținerea unui profit.

Banca de depozit – bancă specific franceză, a cărei activitate principală constă în a efectua operațiuni de credit și de a primi din partea publicului depozite de fonduri (fonduri de depozit) la vedere sau la termen atât în ramura industriei cât și în aceea a comerțului.

Banca de afaceri este aceea a cărei principală activitate constă, în afară de acordare de credite, în luarea în gestiune a participațiilor întreprinderilor existente sau în curs de formare, depuneri pe care le fructifică investindu-le pe termen lung.

Bănci – societăți de portofoliu reprezintă o formă derivată a băncilor de afaceri franceze și care prin deținerea de capitaluri mari, prin valorificarea eficientă a acestora asigură dividende mari, iar prin deținerea unor pachete de acțiuni de control la diverse întreprinderi își asigură conducerea

în aceste întreprinderi și poziția hotărâtoare în determinarea politicilor de investiții, de producție, comercială, financiară etc.

Banca industrială – bancă specifică economiei de piață, care își procură resursele (fondurile) pe baza unei forme de economisire pe termen lung, iar creditele sunt acordate numai întreprinderilor din ramura industrie și pe termene mijlocii și lungi.

Tot astfel și pe aceleași criterii de „bancă specializată” există bănci agricole, bănci miniere.

Banca ipotecară – care acordă, de regulă, împrumuturi pe termen lung pentru scopuri productive și garantate cu ipoteci asupra bunurilor imobile ale solicitatorilor de credite.

Banca trusty – instituție care se ocupă cu forfetarea creanțelor pe care le transformă în bani. Forfetarea este o operațiune care constă în vânzarea de către un exportator sau creditor a unor creanțe pe termen scurt sau mijlociu asupra unui importator sau debitor; vânzarea se face băncii trusty sub condiția renunțării din partea acesteia la dreptul de regres asupra exportatorului/creditorului, banca urmărind debitorul/importatorul pentru recuperarea creanțelor, operațiune pentru care i se plătește un comision.

Banca „off-shore” – bănci existente în așa numitele „zone libere” (Luxemburg, Singapore, Hong-Kong etc.) care nu intervin pe piața națională, ci realizează operațiuni numai cu nerezidenții; ele pot opera fără restricții, îndeosebi pe piețele internaționale, iar aceste piețe „off-shore” (în Singapore, Panama, insulele Bahamas și Caiman) sunt în același timp adevărate paradisuri fiscale și locuri de liberă circulație a capitalurilor internaționale, menținând în anonimat identitatea debitorilor și creditorilor.

Banca de ajutor reciproc (cooperativa de credit) este specifică mai ales în Franța și cuprinde trei rețele: băncile de credit mutual, băncile populare și băncile de credit agricol.

Banca populară este o asociație de persoane fizice, constituită în mod liber care dobândește personalitate juridică în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive pronunțată pe baza actului de constituire și a statutului, banca putând funcționa după înmatriculare la Registrul Comerțului conform legii nr. 109/1996.

Cooperativele de credit sau băncile populare desfășoară în beneficiul membrilor cooperatori privind:

-acordare de împrumuturi în condiții avantajoase membrilor cooperatori și efectuarea de purtări de servicii bancare;

-fructificarea economiilor bănești ale membrilor cooperatori și ale altor persoane;

-păstrarea disponibilităților bănești ale membrilor și ale altor persoane fizice și juridice în conturi deschise la cererea acestora și efectuarea de operațiuni de cont;

-operațiuni de schimb valutar și cu caracter financiar-bancar efectuate în mandat.

Banca corespondentă (corespondent bancar) reprezintă bănci străine la care banca dintr-o țară își deschide conturi curente în valută pentru operațiuni și tranzacții în valută.

În limbaj bancar, conturile curente ale unei bănci la corespondenții săi bancari se numesc „conturi nostro” iar conturile corespondenților la banca respectivă sunt denumite „conturi vostro”.

1.4. B.C.R. – prezentare generală

Banca Comercială Română a luat ființă în decembrie 1990, prin preluarea de la Banca Națională a activităților comerciale. Momentul a reprezentat, putem spune, chiar începutul reformei sistemului bancar românesc.

An de an, banca s-a consolidat sub toate aspectele, întreaga activitate a BCR având în spate proceduri și norme prudențiale specifice. Ca rezultantă, Banca Comercială Română este azi cotată de specialiști ca lider al pieței financiare românești, fiind căutată de marile bănci străine și de oamenii de afaceri din întreaga lume.

În ce privește eficiența, BCR este una din cele mai profitabile instituții bancare românești, –reper al unor politici performante, flexibile, dinamice și în același timp, prudente și echilibrate.

Indicatorii de performanță calculați în funcție de profitul net, se mențin la un nivel bine apreciat pe plan internațional, astfel: rentabilitatea capitalurilor proprii = 14,90% (recomandat între 10-20), rentabilitatea activelor = 1,73% (recomandat între 0,5-1,6) iar indicele de adecvare a capitalului la active = 17,78% (recomandat min. 12%).

În clasamentul european BCR este cotată cu următorii indicatori (în conformitate cu Raportul Anual '99 al băncii, audiat de Pricewaterhause Coopers) :

>Puterea băncii (capital de rang 1) = 485 mil. USD,în creștere cu 90,4% față de anul precedent valoare care situează BCR pe primul loc în România.

>Mărimea activelor = 2.849 mil. USD, în creștere cu 84,1% față de 1998, valoare cu care BCR ocupă locul 365 în Europa, ca mărime.

>Soliditatea băncii (raportul capital/active) = 17,02%.

>Performanța, valorile indicelui de adecvare a capitalului = 22,18% și a ratei profit/active = 5,88% poziționează BCR în top 500 mondial

>Eficiența activității bancare menționăm, de asemenea, că BCR este cotată cu un raport costuri/venituri = 37,5%, mai bun decât cel obținut de multe dintre cele mai puternice bănci din lume.

Prestigioasa revistă britanică de specialitate „The Banker” membră a grupului Financial Times a nominalizat BCR drept „Banca anului” în România. Nominalizarea BCR ca „Banca anului” este o confirmare a stabilității, puterii și dinamismului instituției, apreciată drept cea mai bună bancă și de către specialiștii altor reputate publicații de profil din străinătate precum Euromoney Global Finance, Busines Central, ca de altfel de întreaga comunitate financiar-bancară internațională.

Strategia băncii prevede deschiderea cât mai largă spre exterior, domeniu în care Banca Comercială Română are deja o carte de vizită prodigioasă, semn al forței și credibilității sale:

are relații de corespondent, cu documente de control schimbate, cu peste 750 de bănci străine, majoritatea acestora clasate în primele 1.000 din lume;

beneficiază de 60 de linii de creditare acordate de mari instituții bancare și garantate de instituțiile guvernamentale specializate din principalele țări industrializate;

este singura bancă comercială românească ce a „ieșit” pe piața internațională de capital, fără garanții guvernamentale, cu o emisiune de obligațiuni de 75 milioane dolari;

administrează, singură sau în coparticipare, mari proiecte de finanțare acordate României de Banca Mondială, B.E.R.D., B.E.I. și PHARE;

în octombrie 1998 a devenit operațională Banca Comercială Română – Sucursala Chișinău, prima unitate deschisă de BCR în afara granițelor;

în urma absorbției BANCOREX, BCR are reprezentanțe la NewYork, Moscova, participații externe la bănci din Londra, Paris, Milano, Cairo și sucursală la Nicosia.

Recunoașterea internă și internațională a poziției băncii, din partea specialiștilor și a presei, a venit firesc, Banca Comercială Română fiind cea mai „galonată” instituție bancară din România. Este singura bancă românească inclusă, în ultimii teri ani consecutiv, de prestigioasa revistă britanică THE BANKER între primele 1000 cele mai puternice bănci din lume (locul 922 în 1997, 647 în 1998 și 558 în 1999), a fost desemnată „Banca Anului” în 1996, 1997 și 1998, de mai multe publicații românești de specialitate. În 1998, BCR a primit Premiul pentru excelență ca CEA MAI BUNA BANCă DIN ROMÂNIA, din partea revistei Euromoney, iar în 1999 Premiul pentru „Cea mai bună bancă din România”, din partea revistei Global Finance.

Banca Comercială Română este o bancă universală care oferă clienților o foarte bogată gamă de produse și servicii bancare, în lei și în valută, de la operațiuni de cont curent și creditare până la consultanță.

Pivot al pieței cardurilor din România, BCR oferă 5 tipuri de cărți de debit , în lei și valută, utilizate astăzi de peste 150.000 de clienți, persoane fizice și juridice.

BCR este prima bancă din România care asigură transferul rapid de valută pentru persoane fizice prin rețeaua mondială MoneyGram. Acest serviciu bancar a fost bine primit de public, volumul operațiunilor depășind lunar 3.000.000 USD.

Un alt serviciu bancar modern, foarte solicitat de clienții persoane juridice, este aplicația de electronic banking denumită MultiCash-BCR. Programul permite efectuarea decontărilor direct de la sediul clientului, prin calculator, consultarea extrasului de cont și pune la dispoziție o serie de alte informații bancare.

Banca Comercială Română își propune să continue dezvoltarea, pe baza unei strategii cu orizont de timp anul 2003, având ca scop consolidarea poziției sale în sistemul bancar românesc și satisfacerea cerințelor clienților din toate punctele de vedere.

Ca un rezultat al celor prezentate, am putea spune că BCR încearcă și reușește să fie un partener echilibrat, puternic și dinamic pentru economia reală în ansamblul ei, transformând numele în renume.

BCR oferă servicii și produse specifice unei bănci universale, clienților săi care pot fi clienți strategici (regii autonome, companii mari, companii internaționale importante), societăți comerciale de orice fel cu capital de stat sau privat, persoane fizice.

Principalele produse și servicii oferite de BCR:

CARDURI

Cardul BCR Maestro

Cardul BCR VISA Clasic

Cardul BCR VISA Business

Cardul BCR EUROCARD Business

DEPOZITE

Certificat de depozit cu parolă, negarantat de Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar

Contul de depozit la vedere în lei

Contul de depozit la termen în lei

Contul de depozit la vedere în valută

Contul de depozit la termen în valută

Depozite pentru pensii

Certificate de depozit cu discount cu valoare nominală de 10mil. lei, 1000 USD, 1000 DEM garantate de Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar

CECURI

Cecurile de călătorie în valută

Eurocecuri –acceptare la plată

Cecuri la ordin în valută –acceptare la plată

Cecuri la ordin în valută –vânzare

Cecuri de trezorerie SUA – acceptare la plată

CREDITE pentru persoane fizice

Credit pentru finanțarea de activități lucrative

Credit pentru construiri și/sau cumpărări de locuințe

Credit pentru efectuarea de lucrări la locuința aflată în proprietate

Credit pentru cumpărări de autoturisme din producția internă

Credit pentru nevoi personale (termen 1 an, valoare = max. 6 salarii nete sau 6 pensii nete, cu o rată în bancă care să nu depășească ½ din veniturile nete ale impr.+soția(soțul) sau să nu fie mai mic decât 1/5 din veniturile nete)

CREDITE pentru persoane juridice

Credit global de exploatare

Credit pentru finanțarea stocurilor

Credit pentru finanțarea stocurilor sezoniere

Credit pentru export

Credit de scont

Credit de cecuri remise spre încasare

Credit de factoring

Credit pentru facilități de cont

Credit pentru trezorerie pentru valuta vândută

Credite pentru echipament pe termen mediu și lung

Linii de credite

Credit în valută pe termen mediu și lung

Credit pentru activitatea de leasing

Credit de forfetare

SERVICII

Acreditivul

Scrisoarea de garanție bancară

Evaluarea bunurilor admise în garantarea creditelor

Tranzacții pe piața valutară

Servicii de depozitare pentru fonduri de investiții șu societăți de investiții

Decontarea tranzacțiilor cu valori mobiliare pe piața bursieră și extrabursieră

Transferul sumelor în valută prin Merchants Bank

Transferul sumelor în valută prin Money Gram

Banca Comercială Română este organizată în conformitate cu HG nr.1190 din noiembrie 1990, cu aplicare de la 1 decembrie 1990

La 31 decembrie 2000 numărul unităților BCR era de 275 dintre care 41 sucursale județene. În municipiul București există 17 sucursale și 12 agenții.

BCR este organizată ca societate pe acțiuni și funcționează în baza statutului BCR. Sediul Central al băncii se află în București, bulevardul Republicii, nr. 14, sector 3, România. Durata de activitate a băncii este de 99 de ani de la data emiterii autorizației de funcționare de către BNR, cu posibilitatea extinderii acestei perioade.

Obiectul de activitate al băncii se concretizează în :

Atragerea și formarea de depozite bănești în lei și valută de la persoane fizice și juridice, române sau străine.

Acordarea de credite pe termen scurt, mediu și lung.

Efectuarea de servicii bancare, operațiuni pentru activitatea de comerț exterior și alte operațiuni bancare potrivit legii.

Schema de organizare a BCR Sucursala Plevnei:

Volumul creditelor acordate de Banca Comercială Română a crescut de la an la an, iar dinamica acestora în sold la sfârșitul fiecărui an este ascendentă,

comparativ cu soldul de la începutul anului conform tabelului de mai jos.

În cadrul acestei dinamici a creditului, creditele în valută au avut o creștere superioară creșterii creditelor în monedă națională, creștere însă favorizată și de evoluția mereu ascendentă a cursului de schimb leu/dolar după cum se observă și în tabelul de mai jos.

În structură, după termenele de rambursare, creditele pe termen mediu și lung, iar în cadrul termenelor pe termen scurt, cele acordate în moneda națională au devansat pe cele în devize, așa cum arată în tabelul de mai jos.

Banca Comercială Română a manifestat constant disponibilitatea pentru satisfacerea cererilor de împrumuturi ale clienților proprii de toate categoriile și din sectoarele economiei, cu prioritate a celor destinate producției materiale și valorificării acesteia prin export.

Această acțiune trebuie înțeleasa însă în condițiile aplicării politicilor adoptate de bancă pentru acest domeniu, printre care putem aminti:

● respectarea normelor băncii care reglementează procesul de creditare în toată amploarea sa;

● încurajarea afacerilor viabile și sigure care pot să demonstreze că sunt profitabile;

● acceptarea clienților care au un grad corespunzător de bonitate și garanții sigure pentru rambursarea la termenele contractuale a ratelor scadente și a dobânzilor calculate.

Din analiza activității de creditare pe care Banca Comercială Română a realizat-o în ultimii ani rezultă cuprinderea în sfera creditării a tuturor ramurilor economiei românești, dar ramură prioritară a fost și rămâne industria.

Capitolul II

Creditul, produs bancar principal

2.1.Conceptul de credit

2.2.Tipuri de credite

2.2.1.Creditul comercial

2.2.2.Creditul bancar

2.2.3.Creditul obligator

2.2.4.Creditul ipotecar

2.2.5.Creditul de consum

2.3.Costul creditului

Capitolul II. Creditul, produs bancar principal

2.1. Conceptul de credit

Creditul a apărut după schimbul în natură și ca o consecință imediată a acestuia. Creditul este tot un schimb, însă are particularitatea că între momentele de schimb se intercalează factorul timp. Cu alte cuvinte, creditul este un schimb care începe în prezent și se termină in viitor . Indiferent de forma genetică și a desfășurării evolutive în timp a comerțului intern și internațional, creditul este apreciat că are o existență anterioară oricăror instrumente,modalități ori sisteme de plată.

Succesiv în timp, practica creditului l-a diversificat, în sensul că, dacă în fazele incipiente avea o formă naturală, acordarea unui bun în așteptarea restituirii lui în viitor la o perioadă convenită (creditul natural,împrumutul cum se numește acum ), ulterior au apărut forme noi, respectiv creditul în mărfuri și creditul în monedă.

La creditul în mărfuri, obiectul creditului îl constituie mărfurile vândute, deși atât rambursarea lui cât și a dobânzii aferente se efectuează în bani .

Creditul în monedă formează principala acivitate a organizațiilor financiar-bancare și altor instituții de credit .In această formă, atât obiectul creditului, cât și rambursarea lui împreuna cu dobânda se onorează în numerar sau în dispoziții asupra numerarului ( viramente, cecuri, ordine de plată ).

In mod curent se discută despre credit și despre împrumut, uneori aceste noțiuni fiind considerate identice. Cu toate acestea,ele sunt diferite, având asemănări și deosebiri .

Creditul constituie un contract prin care o bancă, o firmă sau o persoană transmite unei firme sau unei persoane fizice o sumă de bani pentru a o folosi, o anumită perioadă de timp .pentru realizarea unui scop personal (afacere, investiție ), cu obligația de a restitui suma și dobânda aferentă, conform prevederilor stipulate în contractul de creditare.

In timp ce creditul se referă la bani sau alte valori în relațiile băncilor cu clientela lor, împrumutul cuprinde o sferă mai largă, incluzând și obiecte sau alte bunuri.

Relevant este și aspectul că,referindu-se la o perioadă viitoare, mai scurtă sau mai lungă de timp, atât creditul, cât și împrumutul în bani presupun restituirea (rambursarea )unei valori mai mari, diferența în plus reprezentând dobânda.

Creditul este activitatea de bază intr-o bancă, ea putând genera profituri importante pentru investiție, dacă este practicată corect, dar care poate duce și la pierderi majore. Prin urmare activitatea de creditare trebuie abordată intr-o manieră structurată și logică.

Creditul reprezintă o anticipare a unor câștiguri viitoare si comporta, prin valoarea sa, existența unor riscuri: unul de insolvabilitate a clientului, care poate duce la pierderea din partea băncii a sumei date cu împrumut ; altul de imobilizare, situație in care clientul, din diferite motive, nu rambursează la scadență sumele primite. Luarea in calcul a acestor riscuri reprezintă pentru orice bancă un element esențial in aprecierea oportunității plasării resurselor sub formă de credite. Drept urmare, acordarea efectivă a creditelor este precedată de estimarea posibilității recuperării acestora la scadență și a capacității lor de a genera venituri pentru banca finanțatoare. In luarea deciziei de finanțare prin credite a firmelor, capacitatea potențialului credit de a aduce câștiguri băncii are o importanță mai mare decât furnizarea de garanții, in măsura in care executarea silită este o soluție extremă la care apelează banca pentru recuperarea sumelor datorate de către firmă.

Această capacitate se verifică prin diferite metode de observare și evaluare care se îmbină cu respectarea anumitor cerințe, restricții și principii de prudență bancară.

Operațiunile de creditare efectuate de bănci au la bază prudența bancară precum și următoarele principii generale:

-credibilitatea, suportul moral, elementul psihologic, esențial, fără de care creditul nu poate exista. Dobândirea încrederii presupune cunoașterea clientului, iar aceasta se realizează printr-o permanentă activitate de informare și documentare pentru formarea convingerilor privind: calitățile morale și profesionale ale echipei manageriale a societății creditate și reputația firmei privită prin prisma calității produselor și serviciilor oferite și a relațiilor cu partenerii de afaceri;

-forma contractuală. Toate operațiunile de creditare ale băncii trebuiesc consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții;

-destinația creditului obligă firma de a utiliza creditul potrivit cu scopul pentru care a fost acordat oferind băncii posibilitatea de a urmări respectarea modului de utilizare;

-rambursarea la termen a creditului. Oferă echilibru întregului proces de creditare și asigură condițiile pentru reluarea continuă a acestuia. Determinarea capacității reale a împrumutatului de a realiza venituri, alegerea și convenirea garanțiilor asiguratorii, precum și supravegherea modului de utilizare a creditului sunt principalele măsuri care asigură înfăptuirea acestor principii;

-dobânda. Reprezintă interesul care stă la baza deciziei de finanțare a firmelor de către bănci și creșterea prețului pentru creditul utilizat. Se negociază de bănci cu potențialii clienți având în vedere dobânda pieței și raportul între cererea și oferta de capital;

-garantarea creditului. Orice credit trebuie garantat cu bunuri mobile și imobile sau cu titluri de valoare existente în patrimoniul firmei. Garanțiile asiguratorii reprezintă principalul mijloc preventiv prin care se diminuează riscul insolvabilității.

2.2.Tipuri de credite

In general nevoia de creditare apare din lipsa de fonduri proprii, pentru a face față în întregime cheltuielilor ocazionate de desfășurarea normală a activității complexe a fiecărui agent economic (producție, activitate comercială, investiții ).

In economia de piață raporturile de credit sunt considerabile, în dimensiunile lor și multiple, în varietatea lor. In aceste condiții orice categorisire a acestor raporturi poate fi considerată discutabilă prin criteriile utilizate sau prin gradul de cuprindere .

In aceste premise, se urmărește în continuare caracterizarea fenomenului general, în primul rând prin gruparea operațiilor de credit, funcție de natura lor și de cadrul în care acționează, subliniind implicit aspectele care le diferențiază, iar în al doilea rând, se urmărește ca în această grupare să se cuprindă în mare parte raporturile de credit semnificative .

Infăptuind o asemenea analiză a raporturilor de credit se va folosi o amplă paletă de criterii, care să le caracterizeze, să le afirme independențele și, prin aceasta, să le diferențieze.

Criteriile care determină delimitarea principalelor tipuri de credit sunt :

-persoana creditorului

-modalitatea specifică de formare și utilizarea capitalurilor disponibile

-persoana debitorului

-dimensiunile și dinamica necesităților debitorului și modul de folosire a capitalurilor împrumutate

-obiectul creditului și sfera de utilizare

-duratele de constituire a capitalului disponibil și de utilizare de către împrumutați.

Privite din acest punct de vedere raporturile de credit s-au cristalizat, de-a lungul vremii, în cinci mari feluri de credite și anume :

-creditul comercial

-creditul bancar

-creditul obligatar

-creditul ipotecar

-creditul de consum .

2.2.1 Creditul comercial

Acordarea de credite sub formă de marfă este o practică seculară care își are originea în procesul diviziunii primare a muncii, atunci când, din masa producătorilor s-au desprins comercianți, agenți economici specializați în desfacerea mărfurilor .

Prin actul de credit care acționa în sprijinul realizării mărfurilor, se îmbinau, pe de o parte, interesul producătorului de a asigura vânzarea produselor sale și, pe de altă parte interesul comerciantului lipsit de capital, care se învoia, de fapt,să plătească marfa după vânzarea ei.

Pe măsură ce producția mărfurilor s-a diversificat și rețetele de distribuții s-au amplificat, proporțiile creditului comercial au crescut.

In țările dezvoltate, creditele comerciale, credite între întreprinderi, acoperă o parte semnificativă din resursele financiare ale întreprinderilor implicând o gamă largă de variații .

Mărfurile primite pe credit comercial (indiferent dacă sunt formularizate prin instrumente de credit exprese, sau fac parte dintr-un contract general între agenți ) reprezintă, pentru beneficiari, datorii exigibile și implică o amânare, mai scurtă sau mai îndelungată, a termenului de plată.

Prin aceasta creditul devine o resursă principală a întreprinderii beneficiare, care folosind materialele primite obține produsele finite și, mai devreme sau mai târziu, este în măsură de a primi banii .

Deci creditul comercial acționează în economia beneficiarului ca o sursă suplimentară de capital circulant, scutindu-l pe acesta de a recurge, în acest scop, la alte resurse, de pildă la credit bancar .

In fapt și beneficiarul, la rândul său producător de mărfuri, este implicat în legături de afaceri cu clienții săi și livrează mărfuri pe credit . In această situație creditul comercial primit de la furnizorii săi, prin materiile prime pe care le aprovizionează, permite acestuia, la rândul său, să ofere credite distribuitorului mărfii sale : comercianți cu ridicata sau cu amănuntul, fără să angajeze resurse proprii sau din credite bancare.

Astfel, creditul comercial primit devine sursă de acoperire a creditelor sub formă de mărfuri acordate .

Se apreciază că acționează trei componente (ipostaze ): tradițională, comercială și financiară . Componenta tradițională decurge din interesele comune ale părților în creșterea fluidității schimburilor și diminuarea costurilor de organizare .Se reduc astfel cheltuielile de depozitare necesare, în cazul în care livrările ar fi condiționate de posibilitățile de plată reale, precum și costurile de procurare a mijloacelor de plată pentru cumpărători, dacă ar fi obligatorie la primirea mărfii. Elasticitatea dovedită de furnizor, prin creditul comercial, servește intereselor ambelor părți și facilitează circulația mărfurilor.

Componenta comercială implică utilizarea creditului ca o armă comercială de promovare a vânzărilor, practicată de fiecare furnizor în condiții date, de aici și varietatea termenelor de plată și deci a duratei și, prin aceasta, a dimensiunilor creditului comercial.

Clientul, beneficiar al prelungirii termenului de plată, suportă efectul pozitiv care acționează, pentru el, ca o reducere de preț, scutindu-l de costurile eventuale privind procurarea mijloacelor de plată, atingând astfel și latura financiară.

Componenta financiară, propriu-zisă, implică punerea la dispoziția clientului, pentru o perioadă dată, a unei plăți a capitalului său, sub formă de marfă, a cărei plată este amânată.

Componenta financiară are o importanță crescândă, atât în activitatea cumpărătorului, cât și în cea a furnizorului.

In desfășurarea raporturilor de credit comercial trebuie subliniat că întreprinderile sunt polivalente:

-pe de o parte, ele primesc credite în calitate de cumpărători, fapt ce le asigură un aflux de resurse ;

-pe de altă parte, la rândul lor, ele acordă credite propriilor cumpărători .

Deci, pe ansamblu putem aprecia un transfer reciproc de resurse, care avantajează pe fiecare întreprinzător .

Dimensiunile mari ale creditului comercial și însăși transformarea unei părți a creditului bancar în credit comercial, se datorează și lipsei de suplețe a băncilor în distribuirea de credite de trezorerie, slăbiciunilor manifestate, pe acest segment de piață, din partea băncilor, cauzate de : compartimentarea pieței capitalurilor, controlul asupra ratei dobânzii, restricțiile cantitative, aversiunea foarte puternică față de risc, caracterul administrativ al procedurilor de distribuire a creditelor pe termen scurt, absența sistemelor de susținere a ansamblului nevoilor de exploatare ale întreprinderilor.

Astfel, în întreaga economie o importantă parte a fluxurilor de valori materiale sunt acoperite prin creditul comercial. Creditul comercial suplinește fluxuri financiare într-o sferă largă a economiei naționale și astfel întreprinderile, societățile comerciale și altele, prin natura lor întreprinderi nonfinanciare (nonbancare) de fapt, asigură circuitul, repartizarea și redistribuirea de fonduri financiare în economie .

O parte importantă a creditelor comerciale sunt acordate prin înscrisuri de credit specializate cambii și alte efecte,ceea ce permite transferabilitatea creanțelor, cedarea lor unui alt beneficiar, de regulă bănci sau societăți financiare.

In cadrul acestor operații, la termenul de plată, obligația de restituire devine operantă față de noul beneficiar, banca.

Transferul creanței către bancă înseamnă modificarea calitativă a creditului, creditul comercial se transformă în credit bancar.

Efectele acestui transfer sunt semnificative atât pentru cedant, cât și pentru noul creditor.

Cedantul, fost beneficiar al creanței, recurge astfel la lichiditatea creanței, deci transferă în disponibilități monetare curente dreptul său de creanță, exigibilă la o dată mai apropiată sau mai depărtată.

Prin aceasta el poate angaja capitalul disponibilizat în afaceri, urmărind un profit oportun și posibil într-un termen imediat, fără a mai aștepta deci, până la scadență .

Va plăti pentru acesta un anume preț, dobânda cuvenită pentru suma respectivă, din momentul operațiunii până la scadența efectului.

La rândul său, banca își angajează resursele sale într-un plasament de credit de la preluare (de regulă prin scontare ), până la scadență, operațiune similară cu acordarea unui credit pe termen scurt.

Dobânda încasată pentru această perioadă revine băncii sub forma scontului .

Atunci când se recurge la scontare, valoarea actuală este de fapt, prețul de cumpărare al creanței de către bănci.

2.2.2 Creditul bancar

Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalități diferite, pe termen scurt și pe termen mediu și lung, privind operații bazate pe înscrisuri sau fără, garantate, sau negarantate, în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.

In raporturile de credit cu banca se pot angaja și persoane care în acest cadru nu au calitatea de agenți economici.

Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce . Pe de o parte, întreprinderile având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse . Pe de altă parte, băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producție curente sau cu recuperare ulterioară, pentru investiții ..

Esențial în aceste raporturi este faptul că unul din parteneri este banca, iar relațiile între bancă și partener se desfășoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile și realizarea de profituri, în principal sub formă de dobânzi .

Majoritatea creditelor bancare în economia de piață sunt acordate pe bază de plată și de credit (cambia, trata,biletul la ordin ), chitanțe sau alte documente similare, în cazul creditelor de valori mai mari se încheie „contracte de credit „însoțite de o analiză prealabilă a situației economico-financiare a solicitantului de credit (uneori chiar un studiu de fezabilitate ), iar banca cere garanții speciale.

Din punct de vedere al duratei, creditele bancare pot fi :credite pe termen scurt, pe o durată de până la un an și credite pe termen mediu și lung cu durată de la 1 la 5 ani, respectiv de la 5 la 10 și chiar la 25 de ani.

Creditarea pe termen scurt

Scopul constituirii resurselor unei bănci comerciale este de a efectua plasamente, atât din fondurile proprii, cât și din cele atrase.

Operațiunile de plasament sunt cele prin care se distribuie fondurile de care dispune banca sub diverse forme în scopul obținerii unei dobânzi . Ele sunt operațiuni active. Plasamentele pot fi în numerar sau în bani de credit .În acest din urmă caz, banca pune la dispoziția clientului, doar creditul prin semnătura dată, sau prin garanția ce o preia.

Deci creditele pe termen scurt sunt în general credite de exploatare .La noi se recurge în foarte mare măsură la aceste credite și datorită următorilor factori :

-rentabilitatea multor agenți economici nu se ameliorează;

-puterea pieței financiare este mică;

-prețul bunurilor nu este ridicat;

-volumul afacerilor nu crește rapid;

-concurența bancară care face să se diminueze prețul creditului prin reducerea marjelor de dobândă;

-agenții economici nu mențin îndatorarea lor la niveluri rezonabile;

Băncile acordă credite pe termen scurt în următoarele condiții pentru solicitanți :

desfășoară activitate potrivit legii ;

au deschise conturi la banca de la care solicită credite ;

prezintă documentația de credite ;

au calitatea de a-și asuma obligații în nume propriu sau în numele societății ;

creditul să fie utilizat pentru realizarea de acțiuni specifice profilului agentului economic ;

agentul economic să desfășoare o activitate rentabilă, caracterizată printr-un nivel optim al indicatorilor înscriși în analiza financiară ;

să facă dovada existenței capacității de rambursare a creditului ;

să prezinte situația garanțiilor materiale solicitate de bancă;

să organizeze corect contabilitatea și să o țină „la zi „.

Acordarea creditelor pe termen scurt se face pentru agenții economici în completarea fondurilor proprii, adică pentru acoperirea cheltuielilor de producție și desfacere, achiziționarea de produse și mărfuri în vederea cheltuielilor aferente producției din perioada următoare (producție neterminată ), pentru unele nevoi temporare . Acordarea creditelor pe termen scurt se face pe obiecte, adică pentru: aprovizionare, salarii,reparații, produse în curs de încasare, depozitarea, prelucrarea și desfacerea produselor, stocuri sezoniere .Activitățile agenților economici sunt creditate în mod diferențiat în funcție de bănci, sector de activitate, termene, factori de risc.

Majoritatea băncilor comerciale din România practică următoarele limite maxime de creditare:

-până la 70% pentru creditele necesare acoperirii cheltuielilor de producție ale agenților economici din industrie, agricultură și prestări servicii;

-până la 70% din vânzările agenților economici cu activitate de comerț;

-până la 90% din valoarea stocurilor de produse constituite temporar și care au asigurată desfacerea pe bază de contracte ferme.

Pentru a fixa ponderea participării cu fonduri proprii, băncile au în vedere disponibilitățile la vedere ale agenților economici, depozitele, alte resurse proprii, valorile materiale realizate din producție proprie, valorile unor lucrări executate cu forțe proprii.

Acordarea efectivă a creditului, deci plata lui se face după semnarea contractului de credite și depunerea la bancă de către agentul economic, a întregii documentații de credite.

Eliberarea sumelor se face o singură dată sau eșalonat, după cum este specificat în contractul de credite.

Plățile din credite pot fi făcute în numerar ( împrumutatului )sau virament către furnizorii beneficiarului de credite .

Plățile în numerar se fac pe baza ordinului de plată sau cecului pentru :

-salarii și cheltuieli de deplasare;

-plata produselor agricole achiziționate de la persoane fizice;

-plata animalelor cumpărate de pe piața liberă;

-plata altor bunuri cumpărate de la persoane fizice;

-efectuarea altor plăți acceptate de bancă.

Plățile prin virament se operează în conturi numai cu consimțământul beneficiarilor de credite și anume, pe măsura efectuării cheltuielilor prevăzute în devize obiectivelor creditate. Plata se face prin ordin de plată, cecuri din carnete cu valoare limitată, acreditive deschise, dispozitive de încasare.

Banca poate elibera scrisori de garanție din credite în favoarea furnizorilor pentru efectuarea unor plăți viitoare .In acest caz, sumele aferente sunt blocate în contul de împrumut.

Rambursarea creditelor pe termen scurt se face în mod eșalonat, pe o perioadă de până la 12 luni,iar uneori chiar până la doi ani. Rambursarea se face în cadrul termenelor maxime aprobate pentru rambursare. Banca ține seama de posibilitățile reale ale beneficiarilor de a rambursa credite (de exemplu, pe perioada de realizare a veniturilor sau de constituire a resurselor pentru investiții).

Deci, sumele de rambursare și termenele se stabilesc prin negociere între banca și agentul economic.

Rambursarea se face din sumele încasate de agentul economic pentru produsele, serviciile și lucrările sale, din despăgubiri, din orice alte încasări .

Încasarea ratelor scadente se poate face prin :

-înregistrarea directă în conturile de credite a încasărilor de împrumutat;.

-depunerea în numerar la casieriile băncii a sumelor datorate;

-virarea din conturile de disponibilități pe bază de dispoziție de plată întocmită de împrumutat, a sumelor pe care acesta le rambursează anticipat;

-încasarea ratelor neachitate din orice disponibilități existente în conturile agenților economici împrumutanți sau din orice încasări ale acestora.

La creditele restante, banca percepe o dobândă majorată până la recuperarea creditelor restante. Acesta se face din orice încasări realizate de agentul economic împrumutat sau din orice disponibilități din contul acestuia. Recuperarea creditelor se face prin debitarea automată a contului agentului economic împrumutat. Această operațiune se execută de compartimentele de specialitate ale băncii conform contractului de creditare.

Creditarea bancară pe termen lung și mediu

Aceste credite au la bază, criteriul duratei. Din punct de vedere al obiectului creditării, ele sunt credite pentru investiții și pentru cunoașterea lor trebuie să pornim de la activul imobilizat al bilanțului agentului economic ce solicită creditul.

Aici sunt cuprinse mașini, instalații, fabrici, depozite, birouri, magazine, titluri de participare industrială sau comercială .

Scopul agentului economic de a contracta credite este punerea în funcțiune a activelor imobilizate .

Pentru a acorda credite pentru investiții banca va avea în vedere structura financiară a întreprinderii, deci echilibrele importante ale bilanțului. In cazul creditelor pentru investiții banca acordă mult mai mare atenție circumstanțelor economice, studiului pieței, situației financiare a întreprinderii . In primul rând, banca trebuie să pună un diagnostic general privind sănătatea financiară a agentului economic.

Creditele pe termen lung și mediu finanțează deci partea superioară a bilanțului, adică imobilizările, instrumentele de muncă. De aceea, între bancă și agentul economic care împrumută se încheie un contract pe termen lung. Cu cât durata creditului este mai mare, cu atât asocierea băncii cu agentul economic va fi mai lungă și mai dificilă.

Creditele pentru investiții presupun studiul autofinanțării. Pentru cunoașterea gradului de autofinanțare, banca analizează cifra de afaceri a agentului economic, costurile, profiturile, toate în evoluția lor viitoare.

Este de asemenea necesară cunoașterea elementelor de autofinanțare și anume:

-amortizarea ;

-rezervele ;

-provizioanele ;

-profitul net după impozitare .

Creditele pe termen lung contribuie la consolidarea capitalurilor permanente ale agenților economici .

Dacă împrumuturile pe termen scurt sunt legate îndeosebi de fondul de rulment, creditul pe termen lung se corelează în primul rând cu autofinanțarea.

Față de creditul pe termen mediu, creditul pe termen lung se deosebește în esență prin durată (peste 5 ani, față de 1-5 ani) și prin dispariția fenomenului conjunctural, prezent uneori în primul caz. Banca are interesul să acorde creditul pe termen lung pe o perioadă mai scurtă, mai ales în situația de inflație .

Obiectul creditului pe termen lung constă în finanțarea imobilizărilor a căror durată de amortizare depășește 5 ani. Este vorba deci de finanțarea unor proiecte ce privesc achiziționarea sau construirea de mijloace fixe, capacități, instalații, uzine, mijloace de transport. Asemenea credite pot fi acordate și pentru consolidări, modernizări, reutilări ale unor capacități deja existente.

Resursele de creditare pe termen lung și mediu sunt aceleași ca în cazul creditelor pe termen scurt .

Creditele pe termen lung și mediu se acordă tot în scopul completării fondurilor proprii pentru investiții .

Și în cazul de față, creditarea se face diferențiat, în funcție de strategia băncii, bonitatea clientului, perioada de rambursare, factorii de risc .

In mod obișnuit, acordarea creditelor pe termen lung și mediu are în vedere limita de 60% din necesarul total de investiții, diferenția de 40% fiind acoperită din fonduri proprii. Ponderea creditelor poate merge însă până la 80-90% dar cu aprobarea comitetelor de credite sau chiar a consiliilor de administrație ale băncilor.

Participarea cu fonduri proprii are în vedere :

-depozitele în lei și în valută neangajate, constituite pentru investiții (fond de dezvoltare );

-valoarea construcțiilor, utilajelor, materialelor proprii incluse în costul total al investițiilor determinate pe baza documentelor cu care au fost achitate ( facturi, acte de vânzare –cumpărare);

-sumele din valorificarea unor mijloace fixe ;

-valoarea lucrărilor ce vor fi executate cu forțele proprii ale agentului economic ;

-valoarea neutilizată a amortizării .

Aprobarea sau respingerea cererii de creditare se face după efectuarea analizei îndeplinirii condițiilor de creditare . Se au în vedere în primul rând, bonitatea agentului economic, cât și garanțiile asigurătorii . Pentru aprobare, cererea de credite, însoțită de referatul de analiză, fișele de evaluare a împrumuturilor și întreaga documentație depusă de solicitant se prezintă comitetului de credite al unității operative a băncii. Acesta aprobă sau respinge creditarea.

Creditele aprobate unui singur agent economic nu pot depăși 20% din capitalul social plus rezervele băncii. După aprobarea cererii de credite se întocmește fișa dosarului de credite, care se atașează la documentația de credite.

După aprobare se trece la întocmirea și semnarea contractului de credite.

Acordarea, deci plata efectivă a creditelor, se face numai după semnarea contractului de credite.

Mai este necesar și un grafic de acordare și rambursare a împrumutului . Plata creditului se face – în cazul creditelor pe termen lung și mediu – în mod eșalonat.

Mai rar eliberarea fondurilor se poate face și o singură dată . Plățile trebuie să se încadreze în limita de creditare . Se pot face și suplimentări sau reduceri ale limitei lunare .

In cursul realizării proiectului de investiție, compartimentul de finanțare –creditare al băncii supervizează și controlează ca plățile din credite să se facă în concordanță cu stadiul execuției .

Se poate afirma că în cazul creditelor pe termen lung și mediu, documentația este mai riguros întocmită, întrucât angajează banca și agentul economic pe o perioadă mai lungă și deci pot interveni mai multe perturbări ale procesului micro și macro economic.

Analiza documentației de credite este de maximă importanță pentru bancă, pentru că pe baza ei se evaluează și se acordă credite. Se analizează în primul rând, îndeplinirea condițiilor de creditare .

Evaluarea împrumuturilor solicitate de agenții economici are în vedere posibilitățile de rambursare și garanțiile depuse de client și acceptate de bancă. De asemenea, se ține seama de procentele maxime de creditare fixate de fiecare bancă comercială.

Ca și în cazul creditelor pe termen scurt, rambursarea se face pe baza unui grafic de eșalonare a ratelor scadente și a dobânzilor aferente. Termenele pot fi negociate și obligatoriu se ține seama și de posibilitățile agentului economic. Se iau în considerație și profiturile realizate de obiectivul de investiții dat în funcțiune, întrucât, practic din acest profit trebuie rambursat creditul, în primul rând.

Operațiunile de recuperare a ratelor și de contabilitate sunt asemănătoare situației de la creditele pe termen scurt.

Si în cazul acestor credite pot fi folosite proceduri de executare silită sau faliment .

2.2.3. Creditul obligatar

Creditul obligatar reprezintă o grupă a operațiilor de credit cu existență seculară care se referă la relațiile de credit în care partenerii sunt instituțiile statale sau întreprinderile economice în calitate de debitori, care emit obligațiunile, în această calitate, pe de o parte, și creditorii, subscriitori și deținători ai acestor obligațiuni, care-și angajează astfel capitalurile, în vederea obținerii unui venit sigur sub formă principală de dobânzi.

Deci obligațiunea este înscrisul care consemnează raportul de credit și forma prin care, in principal, se desfășoară. De aici expresia de credit obligatar.

Obligația este titlu de recunoaștere a datoriei care reprezintă o creanță financiară, pe care deținătorul (creditorul ) o are asupra emitentului (debitorul ), sau altfel spus, este o promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani (principal ) la o dată stabilită. Deținătorul încasează de regulă, periodic dobânzile convenite în raportul de credite .

Mă voi referi în continuare la obligațiile societăților, deci raporturi de credit obligatar în care întreprinderile emitente sunt debitori, iar subscriitorii, creditori.

Specificul acestor raporturi în economia de piață, este faptul, că ele se angajează primordial în sfera publică, respectiv este deschis tuturor doritorilor de a investi. Pe de o parte, subscrierile au caracter public, ele fiind, de regulă, precedate de campanii publicitare susținute. Pe de altă parte, subscrierea încheiată, obligațiile fac obiectul negocierii la bursa de valori. Ele sunt solicitate la achiziție de investitori și oferite de deținători care au nevoie de lichidități, prin natura lor și a condițiilor de piață, obligațiunile reprezentând unul din activele financiare ușor lichidabile .In aceste condiții obligațiile sunt preferate primordial de investitori, în special de cei care doresc o investiție, necondiționată de timp, și în măsura să le asigure, oricând, rapid și fără mari diferențe valorice, schimbarea opțiunii.

Emisiunea de obligații este o sursă preferată de capital pentru întreprinderi.

Există o gamă largă de forme de existență a obligațiunilor și prin aceasta, de posibilități de stimulare a deținătorilor de capital în a participa la subscriere și deci de a deveni creditori ai acestor societăți

Urmărind fenomenul obligatar, ca fenomen economic și ca raport de credit, trebuie să subliniem importanța în creșterea accelerată a acestei componente în formarea surselor de dezvoltare a întreprinderilor economice, deci la asigurarea înfăptuirii investițiilor.

Intre sursele împrumutate, sursele obținute din emisiunea de obligații sunt utilizate cu prioritate sau în exclusivitate, în majorarea capitalului fix, fie in noi investiții, în clădiri, echipamente, utilaje, componente ale noilor tehnologii, fie în operații de preluare și achiziții de întreprinderi .

Sumele obținute din plasarea de obligații fiind utilizate cu prioritate pentru satisfacerea nevoilor de investiții ale întreprinderilor de producție, circulația mărfurilor și servicii, și având prin acestea o destinație specială, au de regulă, ca sursă de proveniență, capitalurile disponibile specifice. Cu alte cuvinte, există creditori specializați ai întreprinderilor decurgând din deținerea de obligații .

Procurarea de resurse prin emiterea de obligații s-a dezvoltat și în domeniul capitalului circulant, obligații cunoscute sub numele de bonuri de depozit și în special sub denumirea de amplă utilizare în SUA, „commercial papers „.

Prin natura lor hârtiile comerciale (commercial papers ) sunt bilete de ordin, negarantate, pe care întreprinderile le vând pe piață, pentru a-și acoperi necesitățile de resurse pe termen scurt .Aceasta reprezintă pentru deținătorii de capitaluri, disponibile pe termen scurt, o modalitate de valorificare superioară, vis-a-vis de alte utilizări, în special față de posibilitățile de a constitui depozite bancare pe termen scurt, slab remunerate.

Obligațiile, ca obiect de sine, reprezintă temeiul desfășurării unor alte operații de credit. Operațiile pe termen scurt și lung, emise de stat sau întreprinderi particulare, de regulă, societăți, reprezintă, prin cantitatea lor, active substanțiale în patrimoniul fiecărei întreprinderi sau bănci. Ele reprezintă în forme specifice modalitatea, preferată de dețineri de lichidități pe termen scurt, întrucât obligațiile se caracterizează prin siguranță și facilitate,prin valorificare imediată.

Obligațiile se vând în mod curent între întreprinderi și bănci și între bănci și banca centrală, în cadrul operațiilor de optimizare a plasamentelor pe care le urmăresc fiecare. De asemenea, activele în obligațiuni creează temei unor operații de împrumut declanșate de deținătorii care primesc credite, prin gajarea acestora. Prin aceasta, pe de o parte, deținătorii obțin cu ușurință disponibilitățile lichide în momentele considerate oportune, în condiții avantajoase, iar pe de altă parte, păstrează în continuare calitatea de proprietar al acestor obligațiuni și, deci, privilegiul de a încasa, la termenele stabilite, dobânzile ce li se cuvin .

Iată de ce obligațiunile, în sine, prezintă fondul material al unor ample operații bancare active, și generează și susțin, așa cum se va vedea, numeroase și felurite operații de credit bancar.

2.2.4 Creditul ipotecar

Creditul destinat activității imobiliare prezintă una din cele mai importante categorii de credit din sistemul național în economia de piață, economie care cultivă și dezvoltă, sprijină și susține, proprietatea individuală.

Creditul ipotecar se afirmă deci, ca principală modalitate de sprijinire a proprietății imobiliare.

Creditul ipotecar presupune o convenție între creditor și împrumutat, în care se prevede în general:

-proprietatea ce servește ca garanție a rambursării împrumutului;

-condițiile de remunerare și scadențele de rambursare;

-penalitățile în caz de rambursare anticipată, parțială sau completă, a împrumutului;

-circumstanțele prin care nerespectarea condițiilor de împrumut, debitorul poate pierde proprietatea.

Principalul tip de împrumut de ipotecă comportă o sumă de rambursare și o rată a dobânzii fixă (constantă și identică). Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga perioadă și fiecare rambursare cuprinde, deopotrivă, dobânda și suma cu care se reduce datoria în curs. De regulă, în cadrul ratei fixe, scade partea privind dobânzile și crește partea privind rambursarea propriu-zisă.

În ultimul timp s-au dezvoltat și alte tipuri de credite ipotecare cum ar fi:

-împrumut pe ipotecă cu dobânzi variabile;

-împrumut pe ipotecă cu rambursare progresivă;

-împrumut pe ipotecă inversat, purtător de anuități.

Împrumutul pe ipotecă cu dobânzi variabile s-a instituit în special datorită creșterii și variației ratei dobânzii în anii ’80, în care s-a produs creșterea costurilor de procurare a fondurilor de împrumut. Creditul pe ipotecă cu dobânzi variabile presupune variația acestora, în funcție de un indicator precis al pieței financiare.

Creditele pe ipotecă cu rambursarea progresivă satisfac cerințele crescânde ale familiilor cu venituri modeste, aflate la începutul activității, care au perspectiva ameliorării veniturilor lor.

Creditul ipotecar inversat, purtător de anuități, urmărește să valorifice capitalul imobilizat în locuințe proprietate, fără a se renunța la dreptul de proprietate și la uzufruct. Ca atare, împrumutul obținut prin ipotecarea unei părți a proprietății servește la achiziționarea unui contract de anuități și aduce astfel proprietarului un venit regulat. Este un sistem considerat de perspectivă.

Dimensiunile ample ale creditului ipotecar în toate țările dezvoltate, implică o mobilizare vastă de resurse, de regulă, capitalurile disponibile pe termen lung.

Întrucât o serie d instituții de credit și financiare constituie asemenea resurse pe termen lung, care în mod necesar implică valorificare și garanții sigure de rambursare, s-a creat în toate țările o piață ipotecară firească.

Între băncile și instituțiile ce constituie asemenea resurse, se afirmă primordial: casele de economii, respectiv băncile mutuale de economii, companiile de asigurări pe viață, băncile și societățile ipotecare și chiar băncile comerciale.

Operațiile pe această piață se desfășoară între instituții de credit după modelul pieței monetare, iar influențele reciproce orientează adesea evoluția prețurilor de piață, în același sens, deși nivelul acestora este, pe fiecare piață diferit.

Întrucât creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea și propășirea proprietății, sprijinul statului se manifestă pe scară largă în toate țările, pe multiple planuri: supraveghere, asigurare, impozitare, gestiunea datoriei.

2.2.5. Creditul de consum

Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mediu, acordat persoanelor individuale destinat a acoperi costul bunurilor și serviciilor de care beneficiază prin rețeaua de comercializare și servicii, sau pentru recreditarea creanțelor contractate în acest scop.

Creditul de consum s-a afirmat, de timpuriu, între celelalte forme de credit, și, într-o formă inițială, a existat sub forma „creditului deschis”, respectiv a posibilității pe care comerciantul o acordă clienților, de regulă celor solvabili, de a achiziționa mărfuri potrivit necesităților, urmând ca lichidarea sau regularizarea datoriilor să se facă ulterior, potrivit angajamentelor personale diferite de la caz la caz. Forma astfel practicată a fost considerată drept credit cu rambursarea neeșalonată.

Producția de masă de bunuri de folosință îndelungată și necesitatea de a asigura accesul deschis la acestea a cumpărătorilor a determinat, îndeosebi de la începutul secolului XX, statuarea, în fiecare din țările dezvoltate, a unor norme precise de creditare, precum și a unei rețele ample și diversificate de instituții de credit, în mare parte legate de firmele producătoare. Astfel că, cea mai mare parte a creditelor de consum există și se acordă sub forma creditelor eșalonate, formă în care termenii creditării: scadențe, cuantumul ratelor se stabilesc la acordarea creditului.

La polul opus, creditul cu scadență nedeterminată implică operații de credit deschis, credite acordate comercianților cu amănuntul, sau de către aceștia, privind anumite servicii. În aceste operațiuni, înseamnă că debitorul va efectua plata în timp util (maximum fiind convenit) dar în momente prielnice lui, pe care le stabilește personal.

Elementele caracteristice acestui credit sunt:

-se acordă în cadrul unei convenții stabilite între părți;

-permite consumatorului să efectueze cumpărături sau să obțină împrumuturi fie direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cărțile de credit, în momentul oportun lui.

-consumatorul are posibilitatea să efectueze plata fie în totalitate pentru creditul în curs, fie prin părți parțiale, periodice, după posibilități.

Prin facilitățile acordate beneficiarului de credit și prin costurile diminuate, această formă s-a impus în ultima vreme și tinde să devină preponderentă în operațiile de credit de consum.

Utilitatea economică și socială este preponderentă în aprecierea creditului de consum.

Creditul comercial a avut și are un rol deosebit în dezvoltarea economiei de consum, respectiv a producției și circulației mărfurilor, destinate marii mase a consumatorilor.

Creditul de consum anticipează momentul intrării în posesia bunurilor și permite accesul cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de folosință îndelungată de valoare mare. Prin aceasta se acționează pe două planuri, pe de o parte, se asigură satisfacerea facilă a dorințelor și necesităților marii mase de consumatori, iar pe de altă parte, se promovează pe scară largă producția și circulația unei game extinse de mărfuri, dincolo de cererea solvabilă a populației și chiar, după unele aprecieri, dincolo de capacitățile normale de plată a populației, luată în ansamblul ei.

Pe plan general, creditul de consum a contribuit direct la creșterea în ritmuri rapide a nivelului de trai a unei părți mari a populației, iar responsabilitatea vis-a-vis de datoriile contractate a acționat ca un factor al întăririi disciplinei în muncă și, în ansamblu, a contribuit la afirmarea progresului economic și social.

Creditul de consum acționează în sensul recuperării rapide a cheltuielilor avansate în producție, spre realizarea constantă și oportună a produselor puse pe piață. Acest fapt permite producătorului reluarea imediată a proceselor de producție, desfășurarea lor accelerată, creșterea cifrei de afaceri și implicit a profitului.

Privind principalele categorii de credite, este necesar să subliniem, prin comparație, unele aspecte care le reunesc sau le deosebesc. Două din aceste categorii de credit, creditul comercial și creditul obligator, presupun obligațiile directe între debitor și creditor, posibile a fi desfășurate în sfera băncilor, de la început până la sfârșit.

Celelalte categorii de credite: bancar, ipotecar și de consum, presupun desfășurarea unor raporturi de credit complementare intermediate prin bănci.

În fapt, raporturile de credit se desfășoară în mod necesar pe două planuri:

a) procesul de mobilizare a capitalurilor disponibile, în situația în care creditorul este deținătorul de disponibilități iar depozitar, banca. Acest raport este în mod necesar prealabil.

b)procesul de distribuire a capitalurilor disponibile, în care utilizatorii în calitate de debitori, recurg în mod necesar la bănci comerciale sau specializate.

2.3.Costul creditului

Creditul, dobânda sunt prezente în activitatea băncilor și agenților economici, ca urmare a insuficienței autofinanțării și deci a apariției fenomenului economic de îndatorare.

Pentru determinarea costului capitalului împrumutat sunt luațiîn considerare mai mulți factori, printre care:

-creditele acordate;

-costul resurselor pentru banca ce acordă creditele;

-serviciile de efectuare a plăților de către bănci;

-depozitele și economiile;

-taxa scontului;

-dobânzile practicate pe piața financiară;

-comisioanele;

-spezele reale (salariile personalului bancar, salariul custodelui gajului de mărfuri sau comisionul acestuia, onorarii, expertize, deplasări);

-costul altor produse bancare.

Dacă unii din acești factori au un rol concret și pot fi cuantificați, alții sunt de politică economică generală.

În general, costul capitalului concretizat în creditele acordate agenților economici se stabilește în funcție de dobânda la aceste credite, care, la rândul ei, are la bază costul resurselor și dobânda interbancară. Costul capitalului este, deci, în primul rând, costul finanțării.

În modul cel mai simplu, costul capitalului împrumutat de către agenții economici se calculează după următoarea relație:

C = C + C + P

unde

C =costul împrumutului (capitalului);

C = costul resurselor băncii care împrumută;

C = costul plății creditului (transferul resurselor, sumelor încasate, ratelor scadente, încasarea dobânzilor);

Pb = profitul băncii.

Desigur că atunci când optează pentru un credit, agentul economic are in vedere nu numai costul împrumutului, ci totalul costurilor de capital (deci ale întregului sau capital), inclusiv costurile de funcționare și de investiții. Scăderea ratei dobânzii si deci a costului capitalului este o cale de încurajare a producției și investigațiilor, și contribuie la sporirea producției de bunuri și servicii și la creșterea vitezei de circulație a banilor.

Unul dintre factorii cheie în activitatea bancară este realizarea unei relații optime între dobânzile primite și cele plătite, având în vedere că această diferență va reprezenta în final câștigul băncii (profitul).

Din analiza activelor și pasivelor se deduce că fiecare din acestea are costul sau câștigul propriu pentru bancă. Modificarea ratei dobânzii are un impact serios asupra volumului produselor de creditare de exemplu, datorită dobânzilor reduse, produsele de economisire au început să devină baza resurselor de creditare ale băncilor de creditare.

Dobânda trebuie prezentată neapărat alături de conceptele „capital”, „credit”, „risc”. Ea apare în procesul creditării. Creditul fiind actualmente cel mai important produs al băncilor comerciale din țara noastră determină dobânda ca fiind o parte a costului său. Costul creditului apare –alături de risc – ca o componentă de bază a prețului produsului bancar numit credit.

Din punctulde vedere al băncii creditoare sau debitoare contează foarte mult la calculul dobânzii dacă aceasta este fixă sau variabilă. Uneori la dobânda practicată de bancă se adaugă o marjă în funcție de coeficientul de risc. Marja se adaugă la dobânda de bază care se formează în funcție de dobânzile de pe piața interbancară, iar câte o dată în funcție de dobânzile practicate chiar pe piața monetară.

Dobânzile pot fi calculate și plătite lunar, trimestrial, semestrial și anual. Clienții vor să știe cât îi costă împrumutul, motiv pentru care acordă o mare atenție calculului dobânzi și vor să fie specificat în contractul de împrumut.

Calculul dobânzii are în vedere în primul rând, deci, costul fondurilor și dobânda interbancară. De asemenea, avem în vedere, varietatea foarte mare a dobânzii(la credite, la depozite, la disponibilitățile la vedere, pentru bonuri de tezaur, pentru obligațiuni, pe obiecte de creditare, la certificate de depozit, la carnete de economii).

Calculul dobânzii cuprinde:

1.Dobânda simplă se calculează după formula:

D =

unde:

D = masa dobânzii (dobânda),

c = capitalul împrumutat sau investit (creditul ),

t = timpul în zile,

r = rata dobânzii.

De aici putem determina rata dobânzii:

r =

Acest calcul este utilizat de către băncile comerciale în cazul creditelor pe termen scurt, sau în cazul depozitelor. Suma dobânzii este proporțională cu mărimea creditului, cu durata creditului și cu rata dobânzii.

2.Dobânda compusă. Se utilizează tot mai mult de către băncile comerciale. Actualmente, ea se calculează nu numai la creditele mai mari de 12 luni, ci și pentru unele credite pe termen scurt pentru dobânzile la termen. În esență, dobânda compusă cuprinde și capitalizarea (fructificarea) dobânzii simple.

Dobânda compusă presupune ca la sfârșitul fiecărei perioade de timp (de exemplu, luna), la suma ce reprezintă depozitul sau creditul să se adauge o altă sumă (dobândă) care intră în calculul pentru luna următoare. Deci la sfârșitul perioadei, unitatea bănească devine 1+d = f (factor de multiplicare).

Capitalul inițial (creditul, depozitul) devine capital final (după ce este înmulțit cu factorul de multiplicare).

Deci capitalul final (C1) va fi :

C1 = C0

în care:

n = număr de luni sau ani(perioade).

Rata dobânzii compuse se calculează:

r' =

unde:

r = rata anuală a dobânzii simple ;

n = număr de perioade de capitalizare dintr-un an (număr de luni, de exemplu).

Deci în cazul dobânzii compuse, diferă în mod periodic mărimea capitalului împrumutat, adică a sumei plasate.

În băncile comerciale calculul dobânzilor se face în conformitate cu o modalitate elaborată de departamentul contabilității. Calculul se face lunar, în prima zi lucrătoare a lunii pentru toți clienții. Încasarea dobânzilor de către bănci se face lunar, cu prioritate față de alte datorii, din disponibilitățile existente în conturile curente ale beneficiarilor de credite.

În economia de piață, mărimea dobânzii poate fi privită și ca un rezultat al negocierii între bancă și agentul economic. Dar mult mai mulți factori influențează dobânda, scădere sau creșterea ei.

Dobânda este în mod firesc comună cu conceptul de capital și cu elementele „timp” și „risc”.

Aceste concepte și elemente se regăsesc în cele mai succinte formulări ale dobânzii.

Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primește pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originară a capitalului) sau pentru capitalul încredințat spre utilizare altor persoane (dobânda împrumutului) pe o durată dată, pentru o folosire oarecare.

În sens restrâns, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau prețul folosirii capitalului și totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.

Ca element al contractului de credit nivelul dobânzii este acceptat, în fiecare caz în parte, de creditor și debitor ca urmare a unei negocieri de durată sau mai operative.

Fiecare dintre părți dorește să aibă, în contextul acceptării soluției, anumite orientări care să motiveze și să justifice decizia adoptată.

Deci se pune problema de a discerne și considera factorii ca audiență și acceptabilitate generală.

Un prim factor este productivitatea capitalului, o anumită productivitate a capitalului, adică o anumită rată a profitului, aflate într-o dinamică determinată de evoluții și conjuncturi.

Întreprinzătorul, atunci când își propune să mobilizeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilitățile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului,întrucât el va trebui să remunereze corespunzător pe deținătorul de capital.

Contractul de credit care include ca un element semnificativ nivelul dobânzii, este de fapt un acord, între cele două părți interesate, cu privire la nivelul dobânzii, sau altfel exprimat un compromis între cele două părți. Angajându-se în a plăti o anumita dobânda, debitorul admite o anumita diminuare a profitului său net.

Compromisul, sau maniera de a ajunge la înțelegere trebuie să persiste în relațiile dintre debitor și creditor asigurând permanența condițiilor de creditare.

Un al doilea factor general ce determină nivelul dobânzii este lichiditatea.

Independent de orice alte condiții, creditorii vor prefera acea formă de împrumut care să le asigure lichiditatea. Deci se preferă termene scurte.

Orice angajare mai îndelungata a resurselor creditului, orice diminuare a lichidității sale este însoțită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi, implică o creștere a nivelului dobânzii.

Deci stabilirea nivelului dat al dobânzii în cadrul contractului de credit este și o expresie a compromisului între creditorii care doresc o cât mai ridicată lichiditate și debitorii interesați în a plăti cât mai puțin pentru aceasta.

Riscul nerambursării este un alt factor general al nivelului dobânzii.

Rambursarea la termen este o condiție a perpetuării raporturilor de credit și a sistemului de credit. Rambursarea este o cerință generală care poate fi asigurată dacă în cazurile particulare se iau măsurile necesare de evitare și acoperire a acestui risc.

Aceste cerințe, în general acceptate, conduc la separarea elementelor de structură a dobânzii în:

dobânda pura care este costul utilizării capitalului, și

plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale.

O asemenea considerare a riscului și a soluțiilor de acoperire motivează o politică personală a băncilor în domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc pe care îl presupune fiecare credit acordat, funcție de condițiile reale pe care le are fiecare debitor.

De asemenea, la rândul lor, deponenții care asigura partea preponderentă a resurselor băncilor sunt, în mai toate țările, asigurați prin instituții speciale cu privire la redobândirea integrală a sumelor depuse. Evident, plățile pentru asigurarea depozitelor prezintă un cost pentru bănci, un element de cost al creditului.

Raportul dintre oferta si cererea de credite este evident un factor esențial în determinarea nivelului dobânzii.

Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii în țara respectivă, de opțiunile tradiționale ale populației pentru economii. Evoluția nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi nivelul dobânzii există un nivel dat al economisirii.

Determinat de preferințele familiilor de a economisii este nivelul individual al venitului și implicit nivelul și preferințele de consum.

Stabilitatea economică si politică are și ea un rol important în a încuraja formarea capitalului. Orice fenomen de instabilitate politică și de dezechilibru economic, în special inflația, diminuează nivelul economisirii și influențează negativ dimensiunile resurselor de creditare.

Cererea de credite este intercondiționată de trei mari debitori: guvernul, agenții economici si familiile, deopotrivă influențați de evoluția activității economice și tendințele de dezvoltare a investițiilor.

Așa cum am precizat anterior nivelului dobânzii astfel determinat este „dobânda de bază” la care se adiționează în mod firesc factorul de risc, care majorează astfel diferențiat, nivelul dobânzii pentru fiecare din solicitanții de credit.

Capitolul III

Creditarea pe termen mediu

3.1.Conținutul și obiectivul creditării pe termen mediu

3.2.Condiții de acordare a creditelor pe termen mediu

3.3.Determinarea riscului de creditare și a coeficienților de risc

3.4.Aprobarea, acordarea și rambursarea creditelor pe termen mediu

Capitolul III. Creditarea pe termen mediu

3.1.Continutul si obiectivul creditării pe termen mediu

În întreaga activitate de creditare, banca respectă întocmai prevederile Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară, Legii nr. 34/ 1991 privind statutul Băncii Naționale a României, a normelor, instrucțiunilor și regulamentelor emise de Banca Națională a României în calitatea sa de bancă centrală cu atribuții de reglementare în domeniile monetar, de credit, valutar și de plăți, precum și propriile norme și instrucțiuni de lucru.

Activitatea de creditare pe termen mediu se bazează, în primul rând, pe analiza viabilității și realismului afacerilor în vederea identificării și evaluării capacității de plată a clienților, respectiv de genera venituri și lichidități ca sursă principală de rambursare a creditului și de plată a dobânzii. Determinarea capacității de plată a clienților se face prin analiza aspectelor financiare și nefinanciare ale afacerilor, atât din perioadele expirate cât și din cele prognozate.

Acordarea creditelor trebuie să fie avantajoasă atât pentru bancă, deoarece prin extinderea și diversificarea portofoliului de credite, poate obține profit suplimentar, cât și pentru clienți, care pe seama creditelor pot să-și dezvolte afacerile, să obțină profit și, pe această bază, să ramburseze împrumuturile și să-și achite dobânzile.

Analiza și acordarea creditelor trebuie să aibă influența factorilor externi asupra proiectelor propuse de clienți, respectiv aspectele nefinanciare care pot avea efecte neprevăzute asupra desfășurării afacerilor și a rambursării creditelor.

Banca are obligația să analizeze și să verifice, iar împrumutatul să pună la dispoziție toate documentele și actele din care să rezulte natura activităților desfășurate, credibilitatea, situația patrimonială, rezultate economico-financiare, capacitate managerială și de oricare alte documente și date care să permită evaluarea potențialului economic, organizatoric și financiar al clientului.

Pe toată durata creditării, agenții economici beneficiari de credite au obligația să pună la dispoziția băncii un exemplar din bilanțul contabil, situațiile contabile periodice și alte documente solicitate de bancă. Această obligație va fi prevăzută ca o clauză distinctă în contractul de credite.

Creditele pe termen mediu se acordă la cererea agenților economici care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

sunt constituiți potrivit legii;

posedă capital social vărsat potrivit statutului;

desfășoară activități legale și eficiente potrivit actului de înființare și statutului de funcționare. Pot beneficia de credite și agenții economici ale căror activități sunt subvenționate, cu condiția ca rezultatele financiare să se încadreze în subvenția cuvenită;

îndeplinesc un nivel optim al indicatorilor de bonitate;

din analiza fluxurilor de lichidități rezultă că există posibilități reale de rambursare la scadență a ratelor din credit și plata dobânzilor aferente;

prezintă garanții materiale și morale pentru utilizarea cu eficiență a împrumutului, rambursarea integrală la scadență a creditului și achitarea dobânzilor aferente

valoarea garanțiilor materiale acceptate este mai mare sau cel puțin la nivelul creditelor solicitate și a dobânzilor aferente, calculate pe întreaga perioadă de creditare. În cazul creditelor pe termen mediu și lung, valoarea garanțiilor va trebui să acopere, la acordare, nivelul împrumutului și dobânzilor aferente, calculate pentru o perioadă de cel puțin 12 luni. În astfel de situații, se va stabili prin acte adiționale la contractul de împrumut ca nivelul garanțiilor să acopere valoarea împrumutului acordat și a dobânzilor calculate pentru următoarele 12 luni;

au deschise conturi la una din unitățile teritoriale ale băncii;

prezintă situația angajamentelor din conturile deschise la alte societăți bancare și a garanțiilor aferente;

acceptă clauzele din contractul de credite.

După aprobarea unui credit, banca nu poate anula sau reduce cuantumul acestuia. acestuia decât în cazuri justificate, determinate de constatarea furnizării de către client a unor date nereale și numai după expirarea unui termen de preaviz de minimum 5 zile calendaristice, care va fi comunicat în scris acestuia.

Banca poate întrerupe imediat, fără preaviz, utilizarea de către client a unui credit aprobat, în cazul în care acesta a încălcat condițiile contractului de credit privind destinația, utilizarea, garanțiile, termenele sau în cazul în care situația economică și financiară a acestuia nu mai asigură condiții de garanție și rambursare.

Între încasarea ratelor din credite la scadență și a dobânzilor la termenele stabilite, prioritate are încasarea dobânzilor, dacă prin acte bilaterale încheiate între bancă și împrumutat nu s-a convenit altfel.

Rambursarea anticipată a oricăror sume datorate în cadrul creditului, se poate efectua numai cu acordul prealabil al băncii și se va face începând cu ultima scadentă, pentru a nu influența calculul de dobândă, dacă prin contractul de împrumut sau actele adiționale la acesta nu s-a stabilit altfel.

Pentru creditele acordate și nerecuperate încă de la clienții supuși regimului de lichidare judiciară, banca va sista calculul dobânzilor și penalităților, începând cu ziua primirii de la organele judecătorești a notificărilor de intrare în lichidare judiciară a debitorului conform prevederilor Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare. Sistarea calculului dobânzilor și penalităților se va efectua numai pentru creditele, dobânzile și alte creanțe negarantate sau rămase fără garanții, total sau parțial, în urma obținerii aprobării în acest sens de la Centrala Băncii.

În vederea administrării riscului și acoperirii eventualelor pierderi din credite și dobânzi, banca constituie rezerva generală pentru riscul de credit și provizioane specifice de risc pentru credite și dobânzi, potrivit legii.

Banca acordă credite pe termen mediu în lei și valută, pe seama resurselor proprii și a celor atrase, în conformitate cu prevederile din planul de credite și resursele de acoperire ale acestora, aprobat de organele competente.

3.2. Condiții de acordare a creditelor pe termen mediu

În conformitate cu prevederile Legii privind activitate bancară nr. 33/1991, „la acordarea creditelor, banca va urmări ca solicitanții să prezinte credibilitate pentru rambursarea lor la scadență. În acest scop, aceasta poate cere solicitanților garantarea împrumutului cu bunuri mobile sau imobile”. Activitatea de creditare se bazează pe viabilitatea planului de afaceri prezentat băncii și pe capacitatea împrumutatului de a genera venituri și, respectiv, lichidități, care constituie principala garanție și sursă de rambursare a creditelor și de plată a dobânzilor.

În raporturile sale cu debitorul, creditorul este expus unor riscuri care impun luarea unor măsuri pentru garantarea creanței. În cazul în care în ziua scadenței debitorul nu își poate achita datoriile și nu mai poate să-și execute obligația asumată, creditorul, dacă are garanții constituite în condițiile legii, pe baze contractuale, le poate executa îndestulându-și creanța.

După natura lor, garanțiile pot fi:

Garanții reale

Garanțiile reale sunt mijloace juridice de garantare a obligațiilor prin afectarea unui bun al debitorului în vederea asigurării executării obligației asumate.

Bunul constituit drept garanție este protejat de la urmărirea celorlalți creditori a căror creanță nu este însoțită de nici o formă de garanție reală sau personală – fiind, deci, destinat urmăririi si satisfacerii cu prioritate a creanței garantate.

Garanțiile reale conferă creditorului garantat:

dreptul de preferință în temeiul căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunului respectiv se va asigura mai întâi satisfacerea integrală a creditorului garantat și numai ceea ce prisosește va servi satisfacerii pretențiilor celorlalți creditori;

drept de urmărire, în temeiul căruia creditorul va putea urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla, în măsura necesară satisfacerii creanței garantate.

Garanțiile reale sunt:

gajul propriu-zis – ce poate fi la rândul său cu deposedarea debitorului de bunul afectat drept garanție sau fără deposedarea acestuia de bunul adus în garanție;

ipoteca și privilegiile;

Garanțiile personale

Garanțiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligațiilor prin care una sau mai multe persoane se angajează printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul, să plătească acestuia datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va putea plăti el însuși.

Formele de garanții personale aplicate conform reglementărilor în legislația românească, sunt:

fidejusiunea (cauțiunea), reglementată de articolul 1652 din Codul Civil;

garanțiile prezentate sub formă de scrisori de garanție emise de bănci, instituții financiare și autorități administrative (ministere) ce au această competență;

garanțiile personale reglementate de legi speciale, dar care se întemeiază pe ideea de fidejusiune (de exemplu: garanția constituită de o terță persoană pentru acoperirea eventualelor pagube ce ar fi cauzate unui agent economic de către un gestionar, conform Legii nr. 22/1969, cu completările ulterioare).

Cesiunea de creanță – deși nu face parte din categoria garanțiilor reale sau personale – întrucât este un mijloc specific de transmitere a obligațiilor, se constituie pentru garantarea propriu-zisă a creditelor acordate de bancă. Prin rezultatul său, cesiunea de creanță asigură, ca orice garanție, recuperarea creanțelor băncii.

Pentru aplicarea permanentă a prudenței bancare, ca principiu fundamental ce caracterizează activitatea băncii, unitățile bancare teritoriale vor accepta, în funcție de situația concretă a fiecărui solicitant de credite, constituirea uneia sau mai multor garanții dintre cele prezentate:

garanții de la Guvernul României;

garanția bancară;

depozitul bancar(cash-ul colateral);

ipoteca;

gajul cu deposedare;

gajul fără deposedare;

cesiunea cu creanță;

fidejusiunea (cauțiunea);

gajul general.

Pe lângă garanțiile asiguratorii (reale și personale),la creditele în lei și în valută acordate clienților săi, banca va solicita suplimentar cesionarea încasărilor din contractele existente.

În cazul clienților care se confruntă cu greutăți în achitarea la scadență a obligațiilor de plată, prezentând un risc semnificativ în ce privește rambursarea la scadență a creditelor și achitarea dobânzilor aferente, banca va solicita ca împrumutații să semneze bilete de ordin, care, potrivit Legii nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului de ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994, constituie titlu executoriu și după investire cu formula executorie de către judecătorie pot fi puse în executare silită fără alte formalități prealabile.

În cazul în care garanțiile asiguratorii acceptate de bancă în momentul aprobării creditului se transformă, schimbându-și forma materială în procesul de producție, prin prelucrare, introducere în consum, vânzare, banca va solicita împrumutatului, iar acesta este obligat să constituie noi garanții, de tipul celor prezentate a căror valoare să acopere integral creditul și dobânda aferentă.

Pentru a fi acceptate de bancă, garanțiile trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

să poată fi transformate rapid în lichidități;

să fie materializate sub forma unui titlu, înscris autentic;

bunurile să fie în circuitul civil, să se afle în proprietatea solicitantului sau a girantului și să nu fie afectate de alte creanțe;

proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le gaja sau ipoteca;

bunurile care sunt achiziționate și puse în funcțiune anterior solicitării creditului trebuie să fie în stare corespunzătoare de exploatare;

bunurile achiziționate și nepuse în funcțiune, precum și bunurile care urmează a fi procurate și achitate parțial din credite să fie noi și însoțite de certificate de calitate și de garanție;

existența piețelor de desfacere sau de potențiali cumpărători pentru bunurile propuse drept garanție;

bunurile propuse a fi luate în garanție să fie în stare bună de funcționare și să se încadreze în uzura fizică maxim admisă pentru fiecare categorie și tip de active prevăzute în Normele Tehnice ale Băncii Comerciale Române nr. 2/1996 privind evaluarea activelor fixe.

Neîndeplinirea acestor criterii și neidentificarea altor garanții conduce la imposibilitatea acordării creditului solicitat.

Cererile de credite nu pot fi aprobate numai pe baza faptului că bunurile oferite drept garanție de solicitanți pot fi valorificate, dacă din analiza financiară rezultă ca rambursarea împrumutului și plata dobânzilor aferente nu este asigurată în primul rând din lichiditățile generate de activitatea economică desfășurată, aceasta constituind sursa principală de rambursare, valorificarea garanțiilor fiind o sursă secundară, de protecție a creditorului în cazul unor împrejurări neprevăzute.

Valoarea bunurilor corporale și necorporale care constituie obiectul garanției creditelor acordate de bancă, se va stabili pornind de la valoarea din evidența contabilă, actualizată în funcție de valoarea reală, de piață a acestora, pe baza expertizelor efectuate de organele specializate sau de personalul băncii.

Creditele acordate de bancă și dobânzile aferente trebuie să fie acoperite integral cu garanții asiguratorii. Valoarea luată în calcul a bunurilor corporale și necorporale acceptate de bancă în garanția creditelor acordate se va determina prin aplicarea unei marje variabile (coeficient), în funcție de mărimea riscului în valorificarea acestora, astfel:

Constituirea garanțiilor se efectuează având în vedere funcțiile pe care acestea le îndeplinesc:

stimulează și asigură respectarea disciplinei contractuale prin executarea în mod corespunzător și la termen a obligațiilor asumate de către împrumutat;

asigură securitatea creditului prin faptul că garanția poate fi valorificată de bancă în vederea acoperirii creditului nerestituit și a dobânzilor neachitate de către debitori;

asigură economisirea de lichidități, în sensul că împrumutatul dovedește că dispune de lichidități potențiale.

În vederea diminuării sau prevenirii unor riscuri în recuperarea creditelor acordate și a dobânzilor aferente, banca se va asigura că solicitanții dispun de capacități certe de rambursare a sumelor împrumutate din derularea unei activități normale, precum și de constituirea unor garanții asiguratorii la valoarea creditului și a dobânzilor aferente.

1).Ipoteca este o garanție imobiliară reală și accesorie, care nu implică deposedarea de bunul adus în garanție a celui ce o încheie.

Caracteristicile generale ipotecii:

a)Este un drept real accesoriu ce însoțește obligația pe care o are debitorul față de creditor. Existența ipotecii presupune, deci, existența obligației principale pe care o garantează;

b)Este o garanție imobiliară, putând fi deci ipotecate:

bunurile imobile aflate în circuitul civil;

accesoriile acestora care sunt imobile prin destinație;

uzufructul asupra unor imobile.

Nu pot fi ipotecate bunurile imobile viitoare și bunurile mobile.

Pentru a putea fi ipotecate, bunurile imobile trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie în circuitul civil;

să fie determinate, nu se pot constitui „ipoteci generale” asupra tuturor imobilelor, fără identificarea fiecăruia;

să fie bunuri prezente, nu viitoare;

asupra unui bun indiviz se poate constitui ipoteca numai cu consimțământul tuturor coproprietarilor.

c)Ipoteca este indivizibilă în sensul că va continua sa existe să existe asupra întregului imobil, chiar dacă a fost plătită o parte din datorie. Toate bunurile ipotecate și fiecare dintre ele, în întregime, garantează întreaga creanță și fiecare fracțiune a acesteia.

d)Ipoteca este supusă principiului specializării. Sub sancțiunea nulității, ipoteca trebuie să fie determinată atât asupra imobilului afectat de garanție, cât și asupra valorii creanței garantate.

e)Ipoteca nu se poate constitui decât în cazurile și cu formele prevăzute de lege. Aceasta se referă atât la obligativitatea încheierii contractului de ipotecă, cât și la transcrierea acesteia la judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul ipotecat.

Banca practică ipoteca convențională, care ia naștere din acordul de voință al părților, prin încheierea unui contract de ipotecă.

Pentru constituirea ipotecii convenționale, împrumutul trebuie să îndeplinească două condiții de fond:

să aibă capacitatea deplină de exercițiu, deci să poată înstrăina imobilul;

să aibă calitatea de proprietar actual (în momentul constituirii ipotecii) al bunului respectiv. Dacă constituitorul este proprietar sub condiție suspensivă sau rezolutorie, ipoteca va fi afectată de aceleași condiții. Banca nu va lua în garanție astfel de bunuri imobile.

Rangul ipotecii este determinat de data înscrierii unei ipoteci la judecătoria competentă, față de alte ipoteci ce se constituie asupra aceluiași imobil. O ipotecă inscripționată asupra unui imobil ce nu mai este grevat de vreo altă sarcină anterioară, este de rangul întâi, ipoteca constituită și inscripționată ulterior acesteia, este de rangul doi, ipoteca constituită și inscripționată celei din urmă, este de rangul trei, și așa mai departe. Ipotecile înscrise în aceeași zi au același rang.

Importanța rangului ipotecii constă în faptul că între doi creditori de rang diferit, cel cu rang prioritar, deci cel ce a înregistrat-o mai întâi, va avea dreptul să se despăgubească integral din prețul imobilului ipotecat. Numai apoi, Si din ceea ce rămâne, urmează a fi chemat să se despăgubească creditorul ipotecar de rang subsecvent (următor).

Acceptarea de către bancă a ipotecii impune îndeplinirea următoarelor condiții, întrunite cumulativ:

ipoteca să fie de rangul I, întrucât în caz de faliment cel ce deține o astfel de ipotecă se îndestulează primul la masa credală în raport cu ceilalți creditori;

ipoteca de rangul II se poate accepta numai în următoarele condiții:

beneficiarul ipotecii de rangul I este tot o unitate a băncii și a fost constituită pentru acordare de credit sau eliberarea unei scrisori de garanție;

valoarea bunului asupra căruia se constituie ipoteca de rangul II este suficientă pentru a acoperii ambele obligații față de bancă;

scadența creditelor garantate prin ipoteci să nu depășească scadența creditelor garantate prin ipoteci de rangul I;

debitorul nu mai are alte bunuri asupra cărora să se poată constitui garanții reale;

valoarea imobilului ipotecat să fie actualizată în funcție de valoarea de piață și marja de risc aferentă acestui tip de garanție și să-și conserve valoarea în timp;

durata existenței în timp a imobilului ipotecat să fie certă până în momentul stingerii integrale a obligației ce a generat ipoteca;

imobilul ipotecat să fie asigurat împotriva tuturor riscurilor, iar polița de asigurare să fie cesionată în favoarea băncii;

să existe o piață sigură pentru bunurile ipotecate;

bunurile să fie situate în zone de interes pentru o categorie largă de potențiali cumpărători;

clădirile să permită amenajări și adaptări pentru utilizări multiple;

bunurile ipotecate să nu fie afectate de sarcini. În acest sens, la contractul de ipotecă se va anexa certificatul de sarcini al imobilului.

Efectele ipotecii

a)Efectele față de debitor

Debitorul proprietar al bunului ipotecat păstrează mai departe posesia (stăpânirea în fapt) a imobilului ipotecat. Pe toată perioada are dreptul să-și culeagă fructele ca orice proprietar. În înțelesul noțiunii de „fructe” ale imobilelor intră: chirii, dobânzi, recolte.

Debitorul poate înstrăina bunul ipotecat, dar aceasta se strămută către noul dobânditor, grevat de aceasta sarcină (ipoteca).

b)Efectele față de creditor

Ipoteca conferă creditorului ipotecar, la scadență, dreptul de a trece la realizarea ipotecii, recunoscându-i un drept de urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar afla.

Creditorul ipotecar se bucură de un drept de preferință față de ceilalți, luându-se în considerare rangul ipotecii, pentru satisfacerea creanței sale. Așadar, din prețul obținut la vânzarea silită a imobilului, creditorul ipotecar va primi plata integrală a creanței sale cu preferință față de ceilalți creditori.

2).Gajul poate fi utilizat drept garanție la acordarea creditelor, sub forma gajului civil sau comercial, cu deposedare sau fără deposedare.

Caracterul de gaj civil sau gaj comercial este determinat de obligația principală pe care o garantează. Dacă obligația garantată prin gaj este un act de comerț încheiat de un comerciant, gajul are caracter comercial, în caz contrar are caracter civil. Deci, caracterul gajului (comercial sau civil) nu este determinat de natura bunurilor gajate ci de natura obligației principale pe care acesta o garantează.

Gajurile constituite de bancă pentru garantarea creditelor acordate sunt gajuri comerciale întrucât operațiunile de bancă și de schimb sunt considerate acte de comerț potrivit art.3 pct.11 Cod Comercial.

Gajul cu deposedare (amanetul) este un contract accesoriu, unilateral, real, prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil, corporal sau necorporal, în vederea garantării datoriei sale. Se constituie în situații mai deosebite asupra unor bunuri mobile cu valoare mare și volum fizic mic (metale prețioase, tablouri, alte obiecte de artă, hârtii de valoare).

Gajul fără deposedare reprezintă un contract consensual în baza căruia, bunul ce constituie obiectul gajului rămâne în continuare în posesia debitorului. Bunurile asupra cărora se poate constitui gaj fără deposedare sunt următoarele:

bunuri mobile existente în patrimoniul împrumutatului de natura materiilor prime, materialelor, semifabricatelor, produse finite și altor mărfuri, dacă pe toată perioada creditării se vor putea regăsi în aceeași formă, vor putea fi măsurate, aflate în unitățile de producție sau depozite;

bunuri mobile de natura mijloacelor fixe existente în patrimoniul împrumutatului și care vor putea fi admise în garanție numai dacă sunt în stare de funcționare și gradul de uzură nu depășește 50%.

Caracterele juridice ale contractului de gaj:

a). Caracterul accesoriu se manifestă față de raportul principal al obligației pe care o garantează, el nesubzistând decât atâta timp cât există obligația principală. Efectul acestui caracter se manifestă în faptul că stingerea sa depinde de soarta obligației principale garantate.

b). Caracterul real al contractului de gaj cu deposedare rezulta din faptul că acest raport nu ia naștere decât prin remiterea efectivă a bunului gajat către creditor.

Remiterea se face, de regulă, în mâna creditorului obligat la păstrarea bunului gajat, până la data datoriei.

În cazul gajului fără deposedare, contractul de gaj este un contract consensual, deposedarea bunului gajat ne mai constituind o condiție de existență a contractului, aceasta fiind însă înlocuită cu obligația efectuării publicității.

Condițiile necesare pentru existența unui gaj valabil sunt:

a)Capacitatea părților

Constituitorul gajului trebuie sa fie proprietarul bunului gajat și să aibă capacitate de exercițiu deplină.

b)Predarea bunului (remiterea) în cazul gajului cu deposedare

Dreptul de gaj cu deposedare nu se naște decât prin remiterea bunului, aceasta fiind o condiție de fond și nu de formă. Deposedarea debitorului și punerea în posesia creditorului, trebuie să fie efectivă și permanentă.

În cazul bunurilor preluate în gaj cu deposedare se va solicita avizul organelor competente din care să rezulte clar autenticitatea și valoarea de piață a bunurilor respective.

Pe durata păstrării în gaj, banca va percepe comisioanele legal stabilite pentru astfel de operațiuni.

c)Existența unui act scris

Conform art.1686 Cod Civil, părțile trebuie să încheie un înscris (contract de gaj) destinat a servi ca instrument constatator al acordului dintre părți și care să cuprindă suma datorată, felul și natura lucrurilor gajate sau descrierea calității, greutății și măsurii lor.

d)Opozabilitatea contractului de gaj față de terți

Contractul de gaj trebuie transcris la judecătoria în circumscripția căreia se află debitorul, un exemplar păstrându-se la mapa de amanet.

În cazul gajului comercial cu deposedare nu este necesară înscrierea în registrul de amanet de la judecătorie. Opozabilitatea față de terți se asigură prin însăși existența înscrisului – contractului de gaj.

Gajul comercial fără deposedare se constituie prin contract de gaj ce trebuie înscris în registrul judecătoriei pentru asigurarea opozabilității față de terți.

e)Asigurarea bunurilor

Bunurile gajate trebuie să fie asigurate la o societate de asigurări, pe toată durata contractului de credit, iar drepturile rezultate din despăgubiri să fie cesionate băncii.

Asupra bunului gajat cu deposedare, creditorul are următoarele drepturi și obligații:

să rețină bunul până la achitarea integrală a datoriei. Gajul este indivizibil în sensul că gajul în întregul său, garantează fiecare fracțiune din datorie. Ca atare dreptul de retenție a bunului de către creditor, se menține până la achitarea întregii datorii;

dreptul de a păstra bunul gajat implică și dreptul creditorului de a-l revendica din mâna oricui s-ar găsi, în condițiile legii;

creditorul are față de debitorul care a constituit gajul, calitate de detentor primar (persoană care ține un lucru stăpânindu-l fără intenția sau voința de a efectua aceasta stăpânire pentru sine). Debitorul își păstrează însă, calitatea de proprietar asupra bunului respectiv;

creditorul răspunde pentru pierderea ori deteriorarea bunului gajat dacă aceasta s-a produs din culpa sa;

creditorul nu are dreptul să se folosească de bunul gajat. Dacă totuși o face, debitorul poate cere ca să fie pus sub sechestru;

după achitarea datoriei, creditorul trebuie să restituie bunul primit în gaj. În cazul în care a făcut cheltuieli necesare și utile pentru conservarea bunului, creditorul este îndreptățit să le primească restituirea acestuia. Până la primirea acestor cheltuieli, are dreptul să rețină bunul.

În cazul verificării de către ofițerul de credite și acceptării gajului drept garanție a creditului, se va urmări:

cel care constituie gajul trebuie să fie proprietarul bunului gajat și să aibă capacitate deplină de exercițiu, inclusiv de a-l înstrăina;

bunul care face obiectul gajului trebuie să aibă o valoare de piață și să fie ușor lichidabil. Aceasta presupune existența unei piețe și a unei cereri solvabile pentru bunul ce se constituie în gaj, care să dea posibilitatea valorificării obiectului gajat, în caz de neîndeplinire de către debitor a obligațiilor ce-i revin din contractul de împrumut;

valoarea gajului trebuie să acopere valoarea creditului și a dobânzilor aferente. Dacă din evaluarea la fața locului a bunurilor gajate va rezulta o valoare sub 100% din suma creditului și a dobânzilor aferente, se va cere clientului să depună garanții suplimentare în completare;

se va cere beneficiarului creditului să cesioneze în favoarea băncii drepturile sale decurgând din contractul (polița) de asigurare.

3)Cesiunea de creanță este o convenție scrisă prin care un creditor transmite o creanță a sa unei alte persoane.

Cesiunea de creanță este un mijloc specific de transmitere a obligațiilor, constând în acordul de voință prin care creditorul numit cedent transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau gratuit, dreptul său de creanță unei alte persoane numită cesionar, care va deveni astfel creditor în locul său și va putea încasa creanța de la debitorul cedat. Deși cesiunea de creanță este, în fapt, un mijloc de transmitere a obligațiilor, poate fi apreciată totodată și ca o garanție ce se constituie sub forma unui gaj asupra creanțelor care sunt bunuri mobile incorporale.

Creanța trebuie să fie:

-certă- să nu fie discutabilă din punct de vedere juridic;

-lichidă- să fie determinată cu exactitate valoarea ei;

-exigibilă- să fie localizată în timp la o dată precisă, nu sub o condiție.

Cesiunea de creanță fiind o convenție, un contract, trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate ale contractului.

Aceasta este un contract consensual, deci este valabil încheiat din momentul realizării acordului de voință între cedent și cesionar.

Pentru ca cesiunea să fie opozabilă și terților, inclusiv debitorului cedat, trebuie îndeplinită una din următoarele formalități:

-notificarea făcută de cedent sau cesionar debitorului cedat, căruia i se comunică, de fapt, schimbarea creditorului;

-acceptarea de către debitorul cedat, respectiv luarea la cunoștință de către acesta despre schimbarea creditorului său inițial.

Pot fi cesionate creanțele din livrări de mărfuri, executări de lucrări și prestări de servicii, atât la export cât și la intern.

În cadrul verificării și acceptării cesiunii de creanță drept garanție a creditului, ofițerii de credite vor urmări:

-cesiunea să fie constatată printr-un contract de cesiune încheiat între bancă și clientul care cesionează încasările din livrări la extern sau intern, cu titlu de garanție;

-cedentul (cel care cesionează creanța) având calitatea de creditor, remite cesionarului (băncii) titlul constatator al creanței;

-debitorului cedat i se va solicita o declarație de acceptare în formă autentică sau i se face cunoscut prin notificarea efectuată prin executorul judecătoresc că noul său creditor este banca;

-cedentul este ținut să garanteze că, la data efectuării cesiunii, creanța cedată există în mod valabil și că, între timp nu a intervenit nici o stingere sau anulare a creanței;

-valoarea creanței cesionate este îndestulătoare față de creditul acordat și dobânzile aferente deoarece debitorul cedat răspunde numai în limitele valorii cesiunii;

-întrucât, cedentul nu răspunde, de drept, de solvabilitatea debitorului cedat, ofițerul de credit va analiza și situația financiară a acestuia, în scopul stabilirii riscului de neplată, în cazul în care este vorba de cesiunea unei creanțe la intern, iar în cazul cesiunii unor creanțe din livrări la export, se va urmări ca plata să fie făcută prin acreditiv irevocabil și confirmat de o societate bancară agreată de bancă. Cesionarea încasărilor din livrări la export cu plata prin incasso sau ordin de plată, cât și a încasărilor din exporturi neefectuate, incumbă riscuri mari pentru bancă și ca atare se impune obținerea de garanții suplimentare;

-prin efectul cesiunii, debitorul cedat va face plăți către bancă (cesionar) întru-un cont al acesteia, stabilit și comunicat debitorului.

Constituirea garanțiilor la acordarea creditelor dă posibilitatea creditorului, respectiv băncii, de a proceda la valorificarea acestora în vederea recuperării de la debitorul împrumutat, a creditului și a dobânzii aferente.

Modalitatea prin care banca va putea proceda la lichidarea garanțiilor este determinată de poziția pe care debitorul împrumutat o are față de obligația sa de rambursare a creditului și dobânziilor.

Executarea voluntară este situația în care debitorul înțelege de bună voie să procedeze el însuși, cu acordul băncii, la valorificarea garnțiilor. În acest caz, din sumele obținute se va rambua creditul și dobânda pe care nu le-a putut achita la termenele prevăzute în contractul de credit, întrucât din motive obiective sau subiective nu a realizat veniturile necesare.

Executarea silită se declanșează de către bancă în situația în care debitorul evită, se sustragesau nu este de acord cu valorificarea garanțiilor pentru restituirea creditului și dobânzilor neachitate la termenele prevăzute în contractul de credit.

Declanșrea silită se face numai în baza unui titlu executor.

În cazul în care contractul de credit este recunoscut de instanțe ca având valoare de înscri autentic și titlu executoriu, executarea silită se face direct în baza acestuia.

În cazul în care contractul de credit nu este recunoscut de către instanțe ca având valoare de înscis autentic și titlu executoriu, este necesar ca banca să obțină în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă în baza căreia se poate declanșa executarea silită.

Actul începător al executării silite îl constituie sechestru ce se aplică, în condițiile legii, asupra bunurilor ce urmează a fi valorificate prin licitație.

Dacă suma obținută în urma valorificării bunurilor prin licitație nu acoperă debitul băncii, se va proceda la urmărirea elementelor de patrimoniu din gajul general.

În cazul executării silote a unui gaj general, patrimoniul debitoriului va fi urmărit, conform prevederilor legale, în următoarea ordine:

-mijloace bănești, inclusiv disponibilitățile aflate în conturile bancare;

-active financiare de orice fel;

-produse finite, materii prime și materiale, mijloace fixe;

-creanțe și alte componente patrimoniale aflate în circuitul civil.

Indiferent de natura garanțiilor care au stat la baza creditului, se va urmării cu prioritate executarea, prin poprire, a mijloacelor bănesti, inclusiv a disponibilităților aflate în conturi bancare.

Pentru efectuarea popririi pe conturile bancare se va remite debitorului hotărârea judecătorească rămasă definitivă și investită cu formula executorie.

În cazul în care debitorul nu dispune de mijloace bănești pentru executarea prin poprire a creanțelor băncii, se va proceda la urmărirea garanțiilor creditului și, dacă acestea nu sunt îndestulătoare, se vor urmării produsele finite și materiile prime aflate în circuitul civil, proprietatea debitorului.

Dacă prețul obținut din valorificarea bunurilor asupra cărora s-au constituit garanții reale nu acoperă în totalitate creanțele băncii, se va intra in concurs cu creditorii chirografari la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea restului averii debitorului, dar numai pentru sumele datorate până la data vânzării acestora, neputând primi dobânzile aferente perioadei de după înregistrarea cererii de lichidare.

Fondurile obținute din vânzarea bunurilor debitorului vor fi distribuite conform legii, restituirea creditelor și dobânzilor bancare acordate în perioada reorganizării situându-se pe locul al doilea, plata creanțelor cu ipotecă și alte garanții reale pe locul al treilea, iar creanțele chirografare (gajul general) pe penultimul loc.

Procedura de lichidare judiciară va fi închisă când tribunalul aprodă raportul final,toate fondurile sau bunurile din averea debitorului au fost distribuite și fondurile nereclamate au fost depuse la bancă.

În cazul societăților comerciale la care se declanșează procedura de lichidare potrivit prevederilor Ordonanței de urgență nr. 10/1997 se numește un lichidator, persoană fizică sau juridică, română sau străină, pe baza ocntractuală, în condițiile prevăzute de Legea nr. 31/1990. Lichidatorul va avea dreptul să vândă, prin licitație publică, bunurile mobile și imobile ale societății comerciale, înn bloc sau piesă, la prețul cel mai bun oferit, în funcție de condițiile pieței.

3.3.Determinarea riscului de creditare și a coeficienților de risc

Este foarte important ca determinarea riscului să se facă înainte de acordarea creditului. Vorbind de riscul de creditare avem în vedere în primul rând, riscul nerambursării la scadență sau al nerambursării la nici un termen. Băncile trebuie să identifice riscurile fiecărei cereri și propuneri de creditare, să le recunoască și să contribuie la reducerea sau chiar la eliminarea lor. Pentru aceasta, este necesar și un studiu de senzitivitate sau risc, pentru că numai în acest fel acesta se poate reduce sau elimina. În funcție de acest studiu, se aprobă sau se refuză cererile de creditare.

Reducerea riscului se poate realiza numai pe baza cunoașterii aprofundate a clienților băncii, a tuturor factorilor de decizie controlabili și necontrolabili, a tuturor rezultatelor realizate ca urmare a aprobării liniei de credit respective. Băncile trebuie să cunoască bine și factorii care conduc la nereușită și eșecul afacerii. Riscul creditării poate fi privit ca fiind inerent și se poate regăsi în documentele, rapoartele, sintezele realizate la nivelul agentului economic care împrumută de la bancă.

Acordarea creditului este mai puțin riscantă, dacă perioada de rambursare este mai scurtă. De aceea, specialiștii băncii trebuie să facă estimări cantitative cu privire la perioada de rotație a capitalului circulant.

În evaluarea riscului creditării, specialiștii băncii au în vedere și problemele pe care le poate avea agentul economic la încheierea ciclului de fabricație, comercializare și transferarea activelor în numerar.

Riscul de creditare se include în tipul de risc financiar, care privește, în principal, structura finanțării afaceri. Acest risc financiar are un mare grad de dependență de capacitatea clientului de a realiza performanțe și îndeosebi profit, întrucât aceasta este cel din care se rambursează datoria. Tot cu ajutorul profitului și al altor performanțe se perfecționează structura capitalului.

Băncile realizează evaluarea riscului în cadrul unui program complex de analiză a documentației de credit și de stabilire a garanțiilor. Această evaluare a riscului este o componentă a strategiilor băncilor comerciale. Aceasta întrucât, în analiza complexă se determină resursele, limitele politica economică a clientului, se fac aprecieri cu privire la legislația economico-financiară, piața produsului și strategiile împărțirii pieței.

Activitatea de creditare implică un risc, prin însăși elementele de anticipare pe care se bazează decizia de creditare, pentru bancă fiind de maximă importanță cunoașterea acestui risc, evaluarea sa cât mai aproape de realitate și acceptarea lui în cunoștiință de cauză.

În scopul diminuării riscului în cativitatea de creditare, banca urmărește respectarea următoarelor condiții:

a).Împrumuturile acordate de o societate bancară unui singur debitor, nu pot depăși, cumulate, conform prevederilor articolului 29 din Legea nr.33/1991 privind activitatea bancară, 20% din capitalul și rezervele băncii.

Capitalul și rezervele băncii include capitalul propriu și capitalul suplimentar, care se determină, potivit reglementărilor Băncii Naționale a româniei privind fondurile prorpii ale societăților bancare.

Se consideră un singur debitor orice persoană sau grup de persoane fizice sau juridice care beneficiază împreună sau cu titlu individual de împrumuturi și garanții acordate de aceeași societate bancară și care sunt legate economic între ele în sensul că:

-una dintre persoane exercită asupra celorlalte direct sau indirect, putere de control;

-nivelul cumulat al împrumuturilor acordate reprezintă un singur risc de credit pentru societatea bancară, întrucâtpersoanele sunt legate într-o asemenea măsură încât , dacă una dintre ele va întâmpina dificultăți de rambursare, alta sau celelate vor întâmpina dificultăți similare.

În această categorie se încadrează fabricile sau subunitățile fără personalitate juridică din aceeași localitate sau din alte localități aparținând unor regii autonome, societăți comerciale, sau altor unități centrale.

b). Conform prevederilor art.12 dinOrdonanța Guvernului nr.15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activității regiilor autonome, pentru acoperirea cheltuielilor curente, în situația în care, în cursul unui an, mijloacele regiei autonome nu sunt suficiente, acestea pot contracta credite cu societățile comerciale bancare în valoare de cel mult 20% din veniturile brute realizate în anul precedent sau poate emite titluri negocibile pe piață, în aceeași limită.

c). potrivit reglementărilor prudențiale ale Băncii Naționale a României suma totală a împrumuturilor mari acodate debitorilor nu poate depăși de 8 ori fondurile proprii ale băncii.

Un împrumut este consideratmare atunci când suma totală a împrumuturilor mari acordate unui singur debitor, inclusiv a garanțiilor și a altor aranjamente asumate în numele acestuia, în lei și în valută, depășește 10% din fondurile proprii ale societății bancare.

Împrumuturile marise aprobă de Comitetul de direcție din Centrala băncii, cu unanimitate de voturi a membrilor acestuia.

Această regulă se aplică și acordării de noi credite, indiferent de sumă, care, cumulate cu angajamentele provenite din perioadele anterioare, depășesc limita de 10% din fondurile proprii ale băncii, dar nu mai mult de 20%.

d). Toate creditele în lei și în valută, pe termen mediu, acordate unui agent economic indiferent de forma de organizare și natura capitalului social, nu vor putea depăși de cel mult 12 ori capitalurile proprii ale agentului economic respestiv.

e). În cazul clienților incluși în programe guvernamentale speciale de restructurare și redresare financiară, banca va putea acorda credite numai în limita sumelor cuprinse în aceste programe, cu aprobarea și în condiții stabilite de organele abilitate.

f). Acordarea de credite în lei și în valută, pe termen mediu pentru subunitățile fără personalitate juridică, care potrivit actelor de constituire aparțin unor regii autonome, societăți comerciale, sau altor unități centrale care se constituie ca un singur debitor, se va efectua de către sucursalele și agențiile băncii înlimita competențelor stabilite, numai după obținerea avizului scris de la Direcția de Politici și Risc de Credite din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiile de acordare, competențele de semnare a contractului de credite și de gajare în favoarea băncii a unor bunuri din patrimoniu economic.

g). În vederea asigurării și menținerii unui raport minim de solvabilitate de 8%, împrumuturile și garanțiile în lei și în valută, acordate de bancă nu vor putea depăși de 12,5 ori fondurile proprii ale societății bancare.

Pentru eliminarea riscului banca nu acordă credite:

– agenților economici care înregisrează pierderi și sunt fără perspective de redresare, cu excepția cazurilor în care prin acte normative s-a reglementat alfel;

– unităților economice pentru care s-a instituit procedura de reorganizare sau lichidare judiciară în conformitate cu prevederile Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării și lichidării judiciare, cu excepția cazurilor în careinstanța judecătorească hotărăște că pot fi acordate credite în vederea reorganizării și redresării activității debitorului.

În scopul suprvegherii și gestionării riscurilor ce pot apare în activitatea de acordare a creditelor în lei și în valută se va proceda astfel:

a). În activitatea de acordare a creditelor pentru operațiuni comerciale și/ sau necomerciale care privesc afaceri cu parteneri străini, banca va urmării încadrarea în limita de expunere stabilită în raport cu riscul de țară.

Din acest punct de vedere țările au fost împărțite în grupe de risc în funcție de situație politică și economicărecunoscutăpe plan mondial.

b). În operațiunile de acordare de credite pe care banca le efectuează cu societăți bancare din țară și/sau străinătate, în nume propriu sau în numele clienților săi, se va asigura încadrarea în limite de expunere pe societăți bancare care se stabilesc prin hotăre a organelor de conducere ale băncii pe baza propunerilor direcțiilor de specialitate.

c). Toate împrumuturile în lei și valută, pe termen mediu căror sumă cumulată pentru un singur debitor depășește 1,5% din fondurile proprii ale băncii se vor supune înainte de aprobare, analizei și avizului Comitetului de Risc care funcționează în Centrala băncii.

d). Imediat după angajare, creditele, în lei și valută, pe termen mediu acordate unui singur debitor, care cumulate depășesc 10% din fondurile proprii ale băncii vor fii comunicate în scis de sucursalele județene Diercției de Politici și Risc de Credite. Comunicarea va cuprinde: denumirea agentului economic, sectorul de activitate și volumul creditelor angajate pe termen mediu separat pentru lei și separat pentru valută (în echivalent lei).

Analiza și clasificarea portofoliului de credite se va face ținând cont de evaluarea performanțelor financiare ale împrumutaților și de serviciul datoriei acestora, care reprezintă capacitatea de a-și onora datoriile la scadență. Stabilirea performanței financiare a împrumuturilor are la bază un sistem de analiză și clasificare a agenților economici în cinci categorii (A, B,C, D, E), după cum urmează:

-categoria „A”-performanțele financiare sunt foarte bune și permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratei. Totodată, se prefigurează menținerea și în perspectivă a performanțelor financiare la un nivel ridicat;

-categoria „B”-performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține acest nivel într-o perspectivă mai îndelungată;

-categoria „C”-performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendință de înrăutățire;

-categoria „D”-performanțele financiare sunt scăzute și cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;

-categoria „E”-performanțele financiare arată pierderi și există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

Încadrarea agenților economici într-o categorie sau alta din cele cinci prevăzute mai sus, se face pe baza analizei performanțelor economico-financiare ale acestora, în funcție de punctajul obținut la criteriile cuantificabile, coroborat cu rezultatul analizei criteriilor necuantificabile.

Rezultatul obținut prin adunarea algebrică a punctelor acordate fiecărui criteriu cuantificabil, determină clasificarea preliminară, care poate fi menținută sau modificată în funcție de concluziile analizei criteriilor necuantificabile, determinând astfel performanța economico-financoiară finală a împrumutatului.

Serviciul datoriei va fi apreciat ca:

-bun-în situația în care ratele și/sau dobânzile sunt plătite la scadență sau cu o întârziere maximă de 7 zile;

-slab-în situația în care ratele și/sau dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30 de zile;

-necorepunzător-în situația în care ratele și/sau dobânzile sunt plătite cu o întârziere mai mare de 30 de zile.

Prin coroborarea datelor referitoare la performanța financiară cu cele privind serviciul datoriei, potrivit tabelului matriceal de mai jos, se va stabili clasificarea creditelor, după cum urmează:

a.)Creditele standard sunt acele credite ce nu implică deficiențe și riscuri care ar putea periclita administrarea datoriei, în maniera convenită în contractul de credit la acordarea împrumutului.

În cazul acestor împrumuturi, rambursarea se efectuează în timpul și la termenele prevăzute.

În esență, acestea sunt împrumuturi acordate clienților solvabili pentru afaceri bune.

b.)Credite în observație sunt acele credite acordate unor clienți cu rezultate economico-financiare foarte bune, dar care, în anumite perioade scurte de timp întâmpină greutăți în rambursarea ratelor scadente și a dobânzilor aferente.

c.)Credite sub standard sunt acele credite ce prezintă deficiențe și riscuri care periclitează lichidarea datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea nată a capitalului și/sau capacității de plată a beneficiarului de împrumut.

Creditele sub standard sunt caracterizate prin posibilitatea reală ca banca să preia unele pierderi, ca urmare a imposibilității recuperării integrale a împrumutului, dacă deficiențele creditului nu sunt corectate pe parcurs.

d.)Creditele îndoielnice sunt acele împrumuturi în cazul cărora rambursarea sau lichidarea pe baza condițiilor, valorilor, și garanțiilor existente este incertă.

Aceste active sunt acelea care practic sunt neprotejate sau protejate într-o mică măsură de valoarea realizabilă a garanției lor.

e.)Credite pierdere sunt considerate cele care nu pot fi restituite băncii, ceea ce face ac înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată.

3.4. Aprobarea, acordarea și rambursarea creditelor pe termen mediu

Operațiunea de creditare a reprezinta actul prin care banca pune sau se obliga să puna la dispozitia clienților, fondurile solicitate sau își ia un angajament prin semnătură, de natura avalului, cautiunii sau garanției în favoarea acestoraSe disting doua forme de creditare :

-punerea la dispoziție a fondurilor, operațiuni care se inregistreaza în conturile bilanțiere;

-angajamentul de a pune la dispoziție fonduri și angajamente prin semnatura, operațiuni care figureaza in conturi în afara bilanțului.

Banca poate acorda credite în valută pe termen nediu, pe o perioadă de până la 5 ani și pe termen lung, pe o perioadă de peste 5 ani, cu asigurarea resurselor valutare corespunzătoare, în ce privește volumul, structura și maturitatea acestora.

Creditele în valută pe termen mediu și lung se pot acorda clientelei pentru finanțarea unmătoarelor acțiuni care privesc activitatae de investiții productive:

a). modernizarea și dezvoltarea capacităților de producție existente;

b). retehnologizarea proceselor de producție;

c). achiziționarea din import de mașini, untilaje, tehnică de calcul, instalații tehnologice, mijloace de transport;

d). efectuarea oricăror altor cheltuieli legate strict de realizarea și datarea în exploatare a investițiilor productive.

În vederea obținerii creditelor în valută pentru echipament (investiții) pe termen de peste un an, clienții băncii, prezintă unităților bancare teritoriale următoarele documente specifice:

-documentația tehnico-economică aferentă obiectivului de investiții sau memorii justificative pentru listele de utilaje și alte dotări aprobate potrivit prevedrilor legale în vigoare;

-studiul de fezabilitatebazat pe analiza propriei acativități, precum și a perspecitvelor sale, prin utilizarea metodei cost-beneficiu, potrivit prevederilor legale (se solicită în mod obligatoriu la investițiile a căror valoare totală depășește sumă de 50.000 USD sau echivalentul acestei sume în altă valută);

-proiecția surselor și a utilizării acestora până la rambursarea integrelă a creditelor pentru investiții;

-situația contractelor de import care fac obiectul creditului (sau oferte confirmate);

-situația contractelor de export ale căror încasări urmează să fie censionate în favoarea băncii, drept garanție pentru creditul acordat. Pe parcursul derulării creditului, banca poate solicita, după caz, și cesionarea altor contracte de export, astfel încât creditul acordat și dobânda aferentă să fie permanent acoperite cu garanții;

-actele privind situația juridică a terenului (act de proprietate, concesiune);

-acordurile și avizele prevăzute de lege privind utilitățile și protecția mediului înconjurător;

-memoriu de fundamentare a creditului, din care să rezulte necesitatea, oportunitatea și indicatorii caracteristici precum și rezultatele economico-financiare scontate (se solicită în cazul creditelor pentru achiziționarea de mașini, utilaje, mijloace de transport, animale, alte dotări și cheltuieli de natura investițiilor).

În vederea determinării volumului creditelor în valută pe termen mediu și lung pentru investiții, ofițerii de credite vor urmării asigurarea existenței surselor de rambursare pe întreaga perioadă de creditare, în principal, pe seama fondului de dezvoltare care se va constitui conform legii.

În urma analizelor efectuate și pe baza concluziilor favorabile rezultate privind acordarea creditelor în valută solicitate, ofițerii de credite vor negocia cu solicitanții de credite volumul creditului, perioada pentru care acesta se acordă, modalitatea de acordare, eventuala perioadă de grație, cuantumul ratelor și termenele de rambursare, potrivit prevederilor prezentelor norme metodologice.

Creditele în valută pe termen mediu și lung se vor acorda pentru finanțarea a cel mult 85% din valoarea proiectului de investiție iar cel puțin 15% trebuie să reprezinte aportul propriu al împrumutatului la realizarea investiției.

În situația în care aportul propriu al solicitantului la valoarea totală a investiției, este realizat în proporție de cel puțin 15%, fie în numerar, fie în natură, la data solicitării creditului pentru importurile de completare, banca poate finanța 100% aceste importuri.

Acordarea creditelor în valută pe termen mediu și lung pentru investiții se efectuează prin conturi separate de împrumut, pe bază de ordine de plată externe emise de client și/sau prin deschidere de acreditive documentare. În cazul utilizării creditului pentru acreditiv documentar, data utilizării creditului se consideră data plății documentelor in cadrul acreditivului.

Pentru creditele în valută pe termen mediu și lung, termenul de utilizare se va stabili prin negociere cu agentul economic, pe baza contractelor de import, a termenelor de livrare, a termenelor și modalităților de plată și se va stipula în contractul de credit. Dacă după expirarea termenului de utilizare, creditul nu a fost în întregime consumat, banca poate acorda o perioadă suplimentară de utilizare (deschidere de acreditiv) de până la 30 zile.

Banca va urmării ca lichiditățile în valută necesare rambursării ratelor din creditele în valută primite și plata dobânzilor aferente să se realizeze în prncipal din încasările în valută obținute în urma desfășurării activităților de export, executărilor de lucrări în străinătate, prestărilor de servicii internaționale și altor operațiuni externe ale agenților economici.

Rambursarea anticipată a oricăror sume datorate în cadrul creditului se poate efectua numai cu acordul prealabil al băncii și se va face începând cu ultima scadență pentru a nu influența calculul de dobândă, dacă prin contractul de împrumut sau actele adiționale la acesta nu s-a stabilit altfel.

Pentru plata cu întârziere a oricăror sune în valută datorate și neachitate la termen conform contractului de credit (rate, dobânzi, comisioane) imprumutatul va plăti o dobâmdă penalizatoare, care se va capitaliza conform clauzelor din contract. Prin capitalizarea dobânzii se înțelege calcularea și perceperea pentru perioada de întârziere a ratei penalizatoare stabilite atât asupra creditului, cât și a dobânzii neplătite.

Dobânda penalizatoare se va calcula și capitaliza pe perioada de întârziere cuprinsă între data scadenței și data incasării efective a sumelor datorate (rata, dobânda, comisioane).

În procesul de analiză a creditelor, ofițerii de credite vor urmârii respectarea principiilor generale ale activității de creditare, îndeplinirea tuturor condițiilor specifice fiecărei categorii de credite solicitată, precum și a unor proceduri comune care stau la baza fundamentării deciziei de creditare.

În cadrul analizei economico-financiare a activității clienților și a bonității acestora, ofițerii de credite vor urmării existența capacității de rambursare a împrumutaților pe întreaga perioadă de creditare și posibilitățile de rambursare ale acestora. În procesul de analiză a capacității de rambursare a agenților economici împrumutați ofițerii de credite vor utiliza, pe lângă portofoliul de contracte și comenzi de care dispune clientul și cash-flow-ul previzionat, formulă de calcul, care exploatează în perioada viitoare media încasărilor zilnice realizate în ultimul trimestru și determină cu ajutorul acesteia volumul de credite pentru care împrumutatul va avea capacitatea financiară necesară în vederea rambursării.

Banca nu va acorda clienților săi credite care depășesc capacitatea de rambursare a acestora.

În vederea evitării dublei creditări, ofițerii de credite vor urmări ca volumul creditelor globale de exploatare (cash-flow-ul) sau a celor pe bază de linie de credite să fie influențat (diminuat) cu creditele în lei și valută acordate agentului economic respectiv prin alte conturi separate de împrumut de bancă sau de alte societăți bancare.

Agenții economici nu pot beneficia de credite dacă înregistrează pierderi, neavând posibilități de redresare, ori asupra acestora a fost instituită procedura reorganizării și lichidării judiciare în conformitate cu prevederile Legii nr.64/1995.

În cazul unităților cu pierderi, banca nu mai acordă noi împrumuturi, creditele globale de exploatare acordate proveninind din perioada anterioară devin scadente la începutul trimestrului următor, iar celelalte credite acordate prin conturi separate de împrumut, la termenele prevăzute în contractile de credit respective.

În cazul unităților economice care în mod conjunctural au înregistrat pierderi, banca poate relua creditarea dacă acestea înregistrează profit, iar în analizele efectuate rezultă că volumul pierderilor se diminuează de la o perioadă la alta, existând perspective certe că unitățile în cauză pot recupera în totalitate pierderile, astfel încât activitatea să devină rentabilă.

După aprobarea creditelor conform competențelor stabilite prin prezentele norme metodologice, și înainte de acordarea efectivă, ofițerii de credite vor proceda la întocmirea contractelor de credite, prin care capătă temei juridic toate operațiunile de credit și de garanție effectuate de bancă și din care rezultă clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții. Toate creditele care se acordă clienților băncii, indiferent de forma de organizare și natura capitalului social, trebuie să se încadreze permanent, în mod obligatoriu în plafoanele de credite primite de la Centrala băncii.

Încheierea contractelor de împrumut între bancă și clienții săi și acordarea de noi credite se va face numai în limita plafoanelor comunicate și cu asigurarea resurselor corespunzătoare.

Banca va urmări recuperarea creditelor și a dobânzilor aferente din lichiditățile agențlor economici în cauză, potrivit legii sau din executarea garanțiilor.

Scadența unei obligații este momentul în care aceasta devine exigibilă prin implicarea termenului stabilit în actul constatator al raportului juridic obligațional (contract, convenție, angajament), respectiv momentul în care creditorul are dreptul de a cere executarea ei, iar debitorul are obligația de a plăti.

Scadențele creditelor pot fi:

-intermediare;

-finale.

Scedența intermediară reprezintă termenul la care o parte (rată) din împrumut devine exigibilă și trebuie rambursată.

Scadența finală este termenul la care ultima parte (rată) din imprumut sau întreg împrumutul în cazul ratei unice, devine exigibil și trebuie rambursat.

Scadențele intermediare și finale ale tuturor categoriilor de împrumuturi acordate de bancă vor fi consemnate, în mod obligatoriu, în contractele de credite încheiate de bancă cu împurmutații.

Un credit poate fi prevăzut la rambursare în mai multe rate intermediare sau într-o singură rată finală.

Scadențele de rambursare a creditelor se stabilesc în funcție de mișcarea stocurilor, cheltuielilor și a celorlalte active care constituie obiectul creditelor, respectiv de trecerea acestora dintr-un stadiu în altul în cadrul procesului de aprovizionare-producție-desfacere-încasare, în corelare cu capacitatea de rambursare a împrumutaților.

Creditele pentru echipament (investiții) se scadențează la ranmbursare în funcție de existența lichidităților în conturile împrumutaților, precum și de resursele proprii ce se vor constitui conform proiecției cash-flow-lui general și a situației surselor pentru investiții.

Perioada de rambursare a creditelor pentru echipament acordate pe termen mediu și lung, scadențele, precum și cuantumul ratelor de rambursare a acestora vor fi stabilite în funcție de lichiditățile existente și cele ce urmează a fi realizate, conform proiecției fluxului de lichidități general, a surselor pentru investiții și a utilizării acestora, care se întocmesc de către împrumutat pentru întreaga perioadă de creditare.

Scadențarea creditelor în valută pentru creanțe comerciale (pe documente remise spre încasare de la extern) se efectuează în rate succesive, la număr egal de zile de la data fiecărei utilizări de credit. Suma ratei de rambursat va fi egală cu suma utilizată din credit. Datele de rambursare a creditului trebuie să corespundă cu termenele de încasare ale documentelor prezentate de agentul economic.

Creditele pe termen mediu și lung în valută pentru echipament (investiții) se scadențează la rambursare în funcție de lichiditățile existente și cele ce urmează a fi realizate, conform situației proiecției surselor pentru investiții și a utilizării acestora și cash-flow-lui general al împrumutatului.

La scadențele stabilite în contractele de credite încheiate de bancă cu împrumutații, creditele devin exigibile și trebuie rambursate astfel:

Creditele acordate prin conturi separate de împrumut se rambursează la termenul și sumele prevăzute în contractul de împrumut din disponibilitățile existente în contul curent, prin debitarea acestuia în corespondență cu contul separat de împrumut pe bază de ordine de plată emise de clienți sau de note contabile întocmite de ofițerii de credite.

In situația în care în contul curent se acumulează încasări de sume rezonabile, banca de comun acord cu clientul va putea utiliza aceste disponibilități pentru rambursarea cu anticipare a creditelor din conturile separate de împrumut, pe bază de ordin de plată emis de client sau notă contabilă întocmită de ofițerii de credite.

0rambursarea anticipatăa oricăror sume datorate din creditele în valută se poate realiza numai cu acordul prealabil al băncii și se va face începând cu ultima scadență, pentru a nu influența calculul de dobândă, dacă prin contractul de credite nu s-a prevăzut altfel.

Rambursarea creditelor în valută se va efectua la scadențele stabilite în contractele de credite încheiate de bancă cu beneficiarii, de regulă pe seama încasărilor în valută obținute din desfășurarea activității de export, executării de lucrări și prestării de servicii în străinătate, și în mod excepțional pe baza valutei obținute prin participarea la piața valutară interbancară.

În cazul în care disponibilitățile înregistrate de beneficiarul de împrumut sunt ineficiente pentru rambursarea parțială sau integrală a unor rate ajunse la scadență din creditele acordate prin conturile separate de împrumut, diferența nerambrsată se trece ziua scadenței în contul „credite restante până la 30 zile” pe bază de notă contabilă întocmită de ofițerii de credite.

În cazul în care în termen de cel mult 30 zile de la înregistrarea unor sume în contul „credite restante până la 30 zile ” nu se crează disponibil în contul curent pentru rambursarea acestora, începând cu a 31-a zi, creditele respective se vor trece pe bază de note contabile întocmite de ofițerii de credite, din contul „credite restante până la 30 zile ” în contul „credite restante peste 30 zile”.

Pentru creditele restante banca percepe dobânzi penalizatoare diferențiate în funcție de vechimea restanțelor (până la 30 zile sau peste 30 zile) care se comunică prin instrucțiuni de lucru separate.

Între încasarea ratelor din credite la scadență și a dobânzilor datorate la termenele stabilite, prioritate are încasarea dobânzilor datorate, ratele din credite putând fi în condiții justificate economic, rescadențate sau reeșalonate la plată fără a depăși termenele maxime de creditare prevăzute de lege.

În aceste condiții, ordinea încasării creanțelor cuvenite băncii este următoarea:

-comisioane, taxe și speze bancare;

-dobânzi mai vechi de 30 zile;

-credite restante mai vechi de 30 zile;

-dobânzi neîncasate până la 30 zile;

-credite restante până la 30 de zile;

-dobânzi curente;

-credite curente;

-penalități.

În situațile în care agenții economici împrumutați înregistrează datorii restante din credite și dobânzi, mai vechi de 30 zile, banca împreună cu debitorul va analiza toate posibilitățile de redresare economico-financiară a împrumutatulu, capacitatea acestuia de a genera lichidități pe baza cărora să fie acoperite datoriile, precum și realitatea și viabilitatea eventualelor programe de redresare financiară prezentate băncii. După epuizarea tuturor posibilităților de recuperare a creanțelor băncii, aceasta va proceda la punerea în întârziere și comunicarea constatării incapacității de platăa clientului în vederea acțioanării în justiție pentru obținerea titlului executoriu și/sau trecerea la executarea silită potrivit legii.

La data înregistrării în contul „credite restante peste 30 zile” a unei rate din credit nerambursată la scadență, toate sumele viitoare datorate de împrumutat în baza contractului de credit (comisioane, dobânzi, rate) devin scadente dacă din analiza efectuată rezultă că nu mai sunt posibilități reale de redresare a situației financiare și îmbunătățire a serviciului datoriei respectivului client.

Procedura reorganizării și lichidării judiciare conform Legii nr.64/1995 se va declanșa numai după ce s-au epuizat toate celelalte posibilități de recuperare a creanțelor băncii, inclusiv executarea silită.

La creditele angajate de debitori aflați în stare de insolvabilitate, comitetele directoare ale unităților bancare teritoriale pot face propuneri Centralei băncii pentru sistarea calculului dobânzilor curente sau penalizatoare, aferente acestor credite în următoarele situații:

a).debitorii, persoanele juridice, au intrat în lichidare judiciară și pentru aceștia s-au efectuat notificările de către organele judecătorești;

b). când sunt îndeplinite pentru debitori, persoane juridice, cumulativ următoarele condiții:

-debitorul a înregistrat pierderi, potrivit bilanțului contabil în ultimii 3 ani consecutivi;

-societatea bancară a clasificat în categoria „Pierdere” sau „Îndoielnic” soldul creditelor și al dobânzilor aferente acestui debitor în ultimii 2 ani consecutivi;

c).în cazul debitorilor persoane fizice, când au fost epuizate toate măsurile legale de recuperare a creanțelor neîncasate reprezentând credite acordate și dobânzile aferente acestora.

Capitolul IV

Creditarea pe termen mediu. Studiu de caz pe exemplul firmei SC FIROS SA

4.1.Prezentare generală a firmei

4.2.Conținutul documentației de creditare

4.3.Studiul de fezabilitate, document de bază al riscului de creditare

Capitolul IV. Creditarea pe termen mediu. Studiu de caz pe exemplul firmei SC.FIROS.SA

4.1. Prezentarea generală a firmei

Societatea comercială FIROS.SA are sediul social în B-dul Timișoara nr.100, Sector 6, București. Societatea este înregistrată la Registrul Comerțului cu numărul J40/14598/1991 și s-a înființat în temeiul legii nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale prin Hotărârea Guvernului României nr.1200/1990 pe structura fostei Întreprinderi a Fibre Sintetice București, de la care a preluat în întregime activul și pasivul acesteia.

Societatea comercială FIROS.SA este societate pe acțiuni, forma de proprietate fiind mixtă cu capital privat și de stat. Ponderea capitalului de stat este de 94,1% deținută de SIF Muntenia (94%) și FPS (0,1%), iar restul de 5,9% este capital privat deținut de salariații societății.

Capitalul social al firmei este de 103.922.000 mii lei reprezentat prin 593.480 acțiuni în valoare nominală de 25000 lei. Aceste acțiuni sunt repartizate astfel: 558.803 acțiuni reprezentând 97.790.525 mii lei deținute de SIF Muntenia și FPS și 37.037 reprezentând 6.131.475 mii lei din capitalul social deținut de salariații societății.

Activitatea de bază a societății comerciale FIROS.SA este producția de fire textile sintetice destinate industriei electrice și energetice și fire roving destinate armării rășinilor sintetice. În afară de fire textile utilizate în industria energetică, societatea produce și desface:

-tuburi din fire de sticlă;

-benzi din fire de sticlă;

-fibre de sticlă tocate, umede și uscate.

Pe plan intern societatea comercială FIROS.SA este unic producător de fire și fibre de sticlă din țară, produsele sale având o largă utilizare în industria chimică, electronică și în construcții. Promovarea produselor pe piața internă se face:

-prin reclamă și publicitate, editarea de cataloage și fișe a principalelor produse ofertate:

-prin participări la târguri și expoziții de profil.

Pe plan extern, atât prin calitatea produselor cât și prin prețul atractiv practicat, societatea reușește să câștige un segment semnificativ din piața externă de specialitate și prin aceasta să încheie contracte cu clienți de marcă din Germania, Spania, Italia, Austria și Ungaria, aceștia devenind clienți tradiționali ai societății.

Din totalul producției 87% reprezintă producție livrată la export.

Socitatea desfășoară o producție permanentă de asimilare de produse mai necesare diferitelor ramuri ale economiei naționale în vederea reducerii importurilor și în același timp pentru satisfacerea tuturor cerințelor impuse de beneficiarii interni și externi.

Conducerea societății este asigurată de o echipă managerială formată din 3 persoane cu studii superioare, experiență și vechime în societate. Societatea comercială FIROS.SA își desfășoară activitatea cu 1100 angajați. Din totalul personalului, 120 reprezintă salariații TESA și 938 muncitori.

Structura TESA:

-producție;

-serviciu marketing;

-aprovizionare;

-desfacere;

-serviciu resurse umane;

-serviciu financiar-contabil;

-centru de calcul și informatică.

Managementul general al societății dispune de cunoștințe de specialitate și se ocupă de prospectarea segmentului de piață deținut reușind să contracteze firme de prestigiu din străinătate pentru realizarea scopului final al producției.

De asemenea, din această echipă de conducere fac parte cadre tehnice care au realizat invenții inovații în domeniul tehnologic. Rezultatele înregistrate s-au reflectat în realizările societății înregistrate în ultimii ani.

Prezentarea situației patrimoniale a SC FIROS SA

Bilanț prelucrat conform normelor BCR la SC.FIROS.SA

Tabelul 1 (mil lei)

Contul de profit și pierdere prelucrat conform normelor BCR la SC.FIROS.SA

Tabelul 2 (mil lei)

Bilanț contabil la data 31.08.2000

Tabelul 3 (mil lei)

Contul de profit și pierdere la data 31.08.2000

Tabelul 4 (mil lei)

Calculul banității SC.FIROS.SA în 1998, 1999, 2000 și 31.08.2000

Tabelul 5 (%)

1.Indicatorii de lichiditate reprezintă capacitatea unei societăți de a face față datoriilor sale pe termen scurt prin transformarea rapidă a activelor sale circulante în disponibilități.

Analiza pe verticală și pe orizontală a indicatorilor de lichiditate reflectă:

-tipul de activitate desfășurată de societate (dacă nu apar diferențe semnificative între lichiditatea curentă și imediată, înseamnă că activitatea este preponderent comercială sau viteza de rotație a stocurilor este foarte mare; dacă diferențele sunt mari, poate fi vorba de o activitate productivă cu ciclu lung de fabricație, având o viteză mică de rotație a stocurilor de producție neterminată).

-eficiența conducerii societății, modalitățile de finanțare a societății (o valoare mare a lichidității ca urmare a datoriilor reduse pe termen scurt poate reflecta o finanțare a societății din zona pasivelor pe termen lung).

Modul de interpretare a lichidității:

-mai mic de 100 % necorespunzătoare

-între 100-120 % satisfăcătoare

-între 120-150 % bună

-peste 150 % foarte bună.

La 31.08.2000 lichiditatea este de 141% față de anul 1999 de 109% ceea ce înseamnă că societatea dispune de lichiditate în desfășurarea in bune condiții a activității sale.

2. Solvabilitatea reflectă capacitatea generală a societății de a transforma toate activele sale în „cash” pentru plata datoriilor.

În perioada analizată solvabilitatea este bună deoarece este mai mare decât raportul 2:1.

3. Gradul de îndatorare reflectă cât din capitalul propriu este afectat de datoriile totale fiind influențat numai de elementele din pasivul bilanțului. Gradul de îndatorare necesită cel mai ridicat volum de capital propriu.

Indicatorul în perioada analizată se apropie din ce în ce mai mult de nivelul maxim (0-30%).

4.Rentabilitatea generală reprezintă capacitatea agentului economic de a obține profit din activitatea proprie.

Creșterea continuă a ratei rentabilității generale din 1998 de la 8,80 în 1999 la 8,91 și în 2000 la 21,57 determină și creșterea capacității SC.FIROS.SA de a-și onora datoriile față de bancă.

4.2. Conținutul documentației de creditare

Se poate afirma că în cazul creditelor pe termen mediu și lung, documentația este întocmită mai riguros, întrucât angajează banca și agentul economic pe o perioadă mai lungă și deci pot intervenii mai multe perturbări ale procesului micro și macro economic.

Documentația pe care agentul economic o prezintă băncii în vederea obținerii unui credit pe termen mediu în valută trebuie să cuprindă:

cererea de credite semnată de persoanele autorizate să reprezinte agentul economic solicitant conform hotărârii AGA ;

bilanțul contabil și contul de profit și pierdere încheiat pe ultimul an ;

bugetul de venituri și cheltuieli pe anul în curs;

situația prognozată a plăților și încasărilor aferente perioadei pentru care agentul economic solicită creditul;

proiectul graficului de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor;

studiul de fezabilitate bazat pe analiza propriei activități precum și a perspectivelor sale prin utilizarea metodei cost-beneficiu, potrivit prevederilor legale;

situația contractelor de import care fac obiectul creditului (sau oferte confirmate);

lista garanțiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat (anexa 1);

situația contractelor de export ale căror încasări urmează să fie censionate în favoarea băncii, drept garanție pentru creditul acordat. Pe parcursul derulării creditului, banca poate solicita, după caz și cesionarea altor contracte de export, astfel încât creditul și dobânda aferentă să fie permanent acoperite cu garanții (anexa 2);

acordurile și avizele legale privind utilitățile și protecția mediului înconjurător;

memoriul de fundamentare a creditului din care să rezulte necesitatea, oportunitatea și rezultatele economico-financiare scontate (se solicită în cazul creditelor pentru achiziționarea de mașini, utilaje sau alte dotări și cheltuieli de natura investițiilor);

contractul de credite (anexa 3);

orice alte documente necesare solicitate de bancă.

Pe baza documentației mai sus amintite, banca prin intermediul ofițerului de credite analizează îndeplinirea condițiilor de creditare.

Analiza documentației de credite este de maximă importanță pentru că pe baza ei se evaluează și se acordă creditul.

Această analiză cuprinde:

1.Analiză formală, aceasta cuprinde verificarea documentelor, avizelor și aprobărilor. Tot în această etapă este cuprinsă și discuția pe care ofițerul de credite o are cu reprezentantul agentului economic și în care urmărește cu deosebire existența factorului de risc.

2.Analiza tehnică a proiectului de investiții, se face pe baza întregii documentații. Se urmărește:

-costul estimativ al proiectului (aceasta trebuie să cuprindă toate cheltuielile);

-soluțiile constructive adaptate de proiectant și oportunitatea lor;

-dacă există condiții de începere și realizare a lucrărilor

-existența fondurilor proprii cu care firma participă la investiție;

-asigurarea punerii în funcțiune la termen;

-dacă tehnologia aleasă asigură realizarea parametrilor preconizați;

-dacă există piețe de desfacere a producției rezultate;

-garanțiile să corespundă volumului creditului și dobânzilor aferente.

3.Analiza economică a obiectivului, are în vedere rentabilitatea obiectivului economic la nivelul economiei naționale.

La analiza economică banca urmărește:

-să se aibă în vedere și alte avantaje și profituri ale obiectivului în afară de cele financiare (îmbunătățirea activității sociale, combaterea poluării, crearea de noi locuri de muncă);

-prețurile produselor exportabile să fie la nivelul celor internaționale;

-încadrarea corectă a elementelor de venituri și costuri;

-rata economică de rentabilitate a proiectului de investiție să fie cel puțin la nivelul rentabilității medii pe economie.

Concluziile rezultate în urma analizei documentației prezentate de agentul economic solicitant vor fi sistematizate în „referatul de credite”.

4.3. Studiul de fezabilitate, document de bază al dosarului de credite

Fără îndoială că în studiile de fezabilitate și de restructurare problema acoperirii financiare a cheltuielilor de investiții este esențială, societățile comerciale trebuind să hotărască atât mărimea acestor cheltuieli, cât și finanțarea lor (din conduri proprii, credite bancare sau contribuția partenerilor); în cazul creditelor va trebui să se ia în considerare nu numai valoarea acestuia, dar și eșalonarea primirii și modul de restituire (cu rate anuale egale sau neegale). Elaborarea studiilor de fezabilitate și de restructurare a devenit o activitate importantă, prin aceasta urmărindu-se redresarea și rentabilizarea societăților comerciale.

Mai multe aspecte este necesar de avut în vedere:

a). studiile de fezabilitate si de restructurare nu sunt preocupări de moment, ele urmând a se elabora, pe etape, în continuare ori de câte ori managementul societăților va sesiza schimbări importante apărute pe plan național sau internațional în ce privește produsele, performanțele și calitatea acestora, piața, tehnologiile, resursele de producție.

b). studiile de fezabilitate includ, de obicei, și activități de restructurare și fără îndoială pe cele de retehnologizare și de dezvoltare. În acest mod studiile de fezabilitate constituie elementul integrator al acestor preocupări. Ele se sprijină pe unele studii preliminare (prognoza produselor, prognoza tehnologiilor, studii de marketing, analiza diagnostic) ale căror concluzii vor fi folosite în variantele studiilor de fezabilitate.

c). orice studiu de fezabilitate are la bază ipoteze și premize cu privire la evoluția viitoare; acestea constituie împreună cu realizările perioadei trecute baza întocmirii variantelor de perspectivă.

d). studiile de fezabilitate și de restructurare trebuie să se încheie cu propunerea unei strategii de dezvoltare ( restructurare) pe termen mediu sau lung cu precizarea activităților în care se va acționa, rezultatelor economice probabile, efortul necesar, etapizarea acestuia, incertitudinea și riscul în atingerea rezultatelor.

Aspectele menționate evidențiază rolul complex ce revine studiului de fezabilitate ca document de bază pentru luarea deciziilor de către Consiliile de Administrație cu privire la evoluția viitoare a societății respective, trebuie menționat că studiile de fezabilitate își găsesc utilitatea și în probleme complexe la nivel macroeconomic, ele fiind în măsură să îmbine activități diverse precum exploatarea resurselor naturale, transporturi, dezvoltarea rețelelor de distribuție a produselor, înființarea de secții sau filiale, într-un cuvânt, acțiuni care conduc la ameliorarea rezultatelor economice generale.

Ținând seama de destinația lor, există mai multe categorii de studii de fezabilitate și anume pentru:

-obiective noi, de producție sau servicii;

-dezvoltarea societăților comerciale existente care au un profil bine definit, o piață de desfacere sigură (internă și externă), un profit apreciabil și resurse proprii de dezvoltare;

-restructurarea societăților comerciale existente care nu au profit (sau un profit mic) urmărind pe această cale rentabilizarea și obținerea unui profit corespunzător;

-privatizare;

-lichidarea societății comerciale;

-înființarea unei societăți.

Obiectivele concrete ce vor trebui avute în vedere la elaborarea studiilor de fezabilitate și de restructurare sunt cel puțin:

-economisirea de mijloace (materii prime, energie, manoperă) pentru realizarea producției sau serviciilor preconizate, cu consecințe favorabile asupra creșterii rentabilității în condițiile pieței libere și acțiunii concurenților;

-redresarea economică a societății prin ameliorarea performanțelor și calității produselor, extinderea pieței (interne și externe), creșterea productivității muncii și capitalului, reducerea cheltuielilor de producție, de transport, de desfacere.

Pentru a răspunde acestor cerințe, studiile de fezabilitate și de restructurare vor trebui să conțină cel puțin următoarele capitole:

-date de identificare a societății;

-studii premergătoare privind prognoza produselor , a tehnologiilor, marketingul previzional;

-analiza diagnostic a stării actuale a societății;

-variante de dezvoltare și de restructurare studiate;

-analiza eficienței variantelor studiate;

analiza incertitudinii, riscului și sensibilității variantelor;

-utilizarea și interpretarea indicatorilor economici obținuți și formularea unei strategii de perspectivă.

Studiul de fezabilitate joacă de fapt, rolul de cadru general al proiectului de investiții. El prezintă următoarea structură de bază, pe capitole:

1.Introducere

Investitorul, descrierea pe scurt a proiectului propus, scopul investiției, costul total estimat în lei și în valută, surse de finanțare.

2.Caracterizarea agentului economic

A.Descriere

data înființării, înregistrării;

statul juridic;

structura personalului de conducere, vechimea și experiența acestuia;

numărul de angajați-structura și calificarea;

scurtă descriere a procesului de producție, capacități de producție, folosirea lor;

produse principale și modul de valorificare: import-export.

B.Informații financiare

analiza activității financiare curente;

stabilitatea situației financiare.

3.Piețe

A.Piețe posibile pentru valorificarea produselor din proiect.

B.Informații despre concurență-avantaje competitive privind: aprovizionarea , producția, desfacerea, calitatea.

C.Prețuri.

D.Comercializarea produselor la intern și la extern.

4.Costuri și plan de finanțare

A.Costurile proiectului

rezumarea costului proiectului: estimare, deviz;

date de bază și calculații privind estimarea costului;

necesitatea și estimarea capitalului circulant;

B.Plan de finanțare

plan de finanțare pentru valoarea totală a proiectului;

programul de efectuare a plăților pentru realizarea proiectului

condițiile și volumul participării investitorilor la finanțarea costului proiectului;

termeni și condiții de folosire a surselor de finanțare.

5.Analiza financiară și economică

a.estimări de venituri, costuri de investiții și de producție pe toată durata proiectului, înainte și după aplicarea proiectului;

b.rata internă (financiară) de rentabilitate (RIR sau RRF)calculată pe baza contului financiar și beneficiului (profitului) obținut, înainte și după aplicarea proiectului;

c.analiza realizărilor estimative, aplicând schimbările ce pot apărea (depășirea duratei de realizare a investiției, nerealizarea veniturilor, depășirea costurilor);

d.rata de rentabilitate economică (RER), analiza cost-beneficiu și analiza senzitivității, în funcție de factorii de risc ce pot să apară

e.riscurile de orice fel, care pot interveni în derularea proiectului propus și măsurile care se iau pentru eliminarea sau minimalizarea impactului potențial al acestora;

6.Concluziile studiului de fezabilitate în funcție de specificul activității, cu fundamentarea și justificarea variantei propuse.

Studiul de fezabilitate și analiză financiară la SC.FIROS.SA

I. Sinteza agentului economic și date de identificare

1.Date de identificare

Societatea comercială FIROS SA-București s-a constituit prin preluarea integrală a patrimoniului întreprinderi de fire și fibre sintetice București în 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și prin Hotărârea Guvernamentală nr1200/1990.

SC.FIROS.SA este înregistrată la Registrul Comerțului cunr.J40/14598/1991 și are codul fiscal R434492.

Sediul social al SC.FIROS.SA:

Bulevardul Timișoara nr 100, sector 6, București.

Profilul de activitate îl constituie producția de fire și fibre textile sintetice destinate industriei electrice și energetice, industriei chimice și firmelor de construcții

2.Scurtă descriere a documentației

Prin prezenta documentație s-a studiat și cercetat strategia societății FIROS SA de retehnologizare și modernizare a activității economice și de producție și s-au analizat rezultatele tehnico-economice, în condițiile acordării unui credit pe termen mediu în valoare de 2.000.000 USD printr-o linie de finanțare externă de la Raiffeisen Zentral Bank-Viena-Austria prin intermediul Băncii Comerciale Române-Sucursala Plevna-București.

Creditul este solicitat pentru modernizarea și retehnologizarea societății comerciale și anume, pentru achiziționarea de utilaje și echipamente tehnologice performante.

Creditul pentru retehnologizare și modernizare vizează achiziționarea următoarelor utilaje și echipamente tehnologice:

-1 bucată Stație amestec producător Iuglen Spa Italia;

-5 bucăți Bobinoare manuale fibră sticlă producător Nikolaus Italia;

-5 bucăți Bobinoare manuale fibră sticlă producător Limpex Germania.

-Filiere Pt-Rh și Plăci de bază producător Dornier Germania.

Valoarea creditului solicitat pentru retehnologizare este de 2.000.000 USD cu o dobândă de 12%.

Efectele globale ale acțiunilor propuse de conducerea SC.FIROS.SA se vor concretiza în 2000 prin:

-creșterea producției fizice de fire și fibre sintetice de sticlă față de realizările anului 1999 cu 15%;

-creșterea volumului de produse finite destinate exportului față de realizările anului 1999;

-creșterea calității produselor finite și diversificarea gamei sortimentale.

3.Prezentarea aspectelor rezultate din capitolele de analiză.

3.1.Piețele de desfacere.

Pe piața internă societatea comercială FIROS SA este unic producător de fire și fibre de sticlă din țară, produsele sale având o largă utilizare în industria chimică, electronică și în construcții.

Pe piața externă societatea deține un segment semnificativ din piață reușind să încheie cu clienți de marcă din Germania, Spania, Italia, Austria și Ungaria.

3.2.Principalele acțiuni viitoare necesare eficienței economice ale agentului economic FIROS SA

Pentru creșterea eficienței economice se impun următoarele acțiuni principale:

-creșterea capacităților productive și a programului aferent;

-asigurarea resurselor necesare realizării volumului de producție prognozat;

-creșterea calitativă a produselor în condițiile unei concurențe competitive actuală și viitoare;

-diversificarea gamei sortimentale și creșterea gradului de fezabilitate a liniilor tehnologice în vederea adoptării rapide a acestora la schimbările programului de fabricație;

-dezvoltarea activității promoționale și extinderea serviciului de marketing;

-eficientizarea activității economico-financiare;

-creșterea productivității muncii;

3.3.Gradul de utilizare al capacității de producție și al forței de muncă

Parcul de utilaje existent poate deservi proceselor tehnologice actuale în condițiile asigurării unei întrețineri corespunzătoare și piese de schimb necesare, dar pentru obținerea de produse de calitate din punct de vedere al productivității muncii este necesar declanșarea procesului de retehnolgizare și modernizare a liniilor tehnologice existente pentru aducerea acestora la standardele internaționale. Gradul de utilizare al capacității de producție față de capacitatea instalată a fost de 78% datorită uzurii fizice și morale a dotărilor tehnologice existente comparativ cu data punerii în funcțiune.

Forța de muncă angajată la SC FIROS SA este specializată în efectuarea tuturor tipurilor de operații specifice producerii de fire și fibre sintetice, tuburi și benzi din fire și fibre de sticlă. Numărul de personal a prezentat fluctuații majore în 1997-1999 corespunzător nivelului producției și structuri sortimentale realizată în fiecare an. Dacă în 1997 , FIROS SA avea angajat 2512 salariați, numărul acestora a scăzut la 2234 în 1998 și la 1300 în 1999. din punct de vedere al structurii personalului ponderea muncitorilor productivi a fost în medie de 35%, a personalului auxiliar 1,6% și TESA 1,2%.

Producțiile preliminate pentru 2000-2003 se vor realiza în condițiile diminuării personalului de la un an la altul, în perioada 2000-2003 numărul personalului variind între 1100-1000 salariați.

3.4.Modul de organizare și tipul de management practicat

Organizarea societății FIROS SA este funcțională și corespunde specificului activității productive desfășurate.

Echipa managerială, formată din 3 persoane cu experiență și vechime în societate, practică 2 metode de conducere:

-prin obiective, fiind o metodă specifică condițiilor economiei de piață ce permite stabilirea obiectivelor firmei cu mai mult realism, creșterea motivației salariaților și a responsabilității acestora față de realizarea obiectivelor propuse;

-prin bugete, care este o metodă complementară conducerii prin obiective permițând programarea costurilor, asigurarea resurselor necesare desfășurării activității. Această metodă de conducere furnizează managerilor informații privind cheltuielile, cantitățile, prețurile și profitul.

Strategia managerială de dezvoltare a societății FIROS SA pentru asigurarea derulării în codiții optime și de eficiență a procesului tehnologic de producție prevede:

-modernizarea sistemelor informaționale;

-intensificarea activității departamentului de marketing prin promovarea și derularea unor programe de comercializare, care să mențină cota de piață a firmei într-un trend crescător atât pe piața internă unde este unic producător cât și pe piața externă.

-corelarea politicii de preț cu politica de produs prin reconsiderarea tehnologiilor de producție, prin corelarea activității de marketing, prțuri, costuri și proiectare.

-asigurarea resurselor materiale necesare producției.

-reducerea costurilor și eficienizarea activității economico-financiare.

3.5.Cuantificarea efortului financiar necesar

(surse de finanțare)

Tabelul 6

la 23.000 lei dolarul în noiembrie 2000

3.6.Condiții de rambursare și dobânda

Creditul a fost solicitat pe data de 5 septembrie 2000 conform contractului de credit nr.1/2000 încheiat între societate (FIROS SA) și BCR Sucursala Plevna.

Perioada pe care este acordat creditul este de 5 ani, societatea beneficiind de o perioadă de gratie de 6 luni.

Rambursarea creditului se va face în 10 rate semestriale începând cu data de 3 martie 2001.

Dobânda aferentă creditului în valoare de 2.000.000 USD se va calcula de la data începerii utilizării creditului până la data rambursării integrale. Calculul se va efectua la numărul exact de zile de folosire a creditului raportat la un an calendaristic de 360 zile.

Pentru plata cu întârziere a oricăror sume (rate, dobânzi, comisioane), SC FIROS SA va plăti la BCR o dobândă majorată ce se va capitaliza lunar și care este stabilită conform contractului de credit nr.1/2000, la 3 puncte dobândă BCR peste dobânda menționată.

Conform circularei nr.44/2000 începând cu 15.07.2000 stabilirea nivelului de dobândă pentru creditele in valută se face pornind de la dobânda de bază stabilită la BCR.

Tabelul 7 % pe an

La dobânda de bază se adaugă o marjă de risc-client al cărei cuantum variază în funcție de o serie de criterii și parametrii economico-financiari ce caracterizează fiecare client, după cum urmează:

Tabelul 8

Clienților cu un punctaj între 6 și 8 puncte scoring li se adaugă la dobânda de bază 2 puncte procentuale marjă de risc.

Clienților cu un punctaj între 9 și 11 puncte scoring li se adaugă la dobânda de bază 1 punct procentual marjă de risc .

SC FIROS SA solicitând un credit pe termen mediu în USD va avea o dobândă de bază de 10% la care se adaugă conform calculului scoring o marjă de risc client de 2%. Dobânda la care SC FIROS SA beneficiază de credit este de 12%.

Modul de rambursare a creditului și a dobânzii aferente

Tabelul 9

II. Analiza evoluției situației economico-financiare la SC FIROS SA pe perioada 2000-2005

1. Analiza financiară pe baza indicatorilor de banitate

Bonitatea reprezintă performanța financiară a societății și se determină prin calculul unei serii de indicatori de performanță financiară.

Tabelul 10

Lichiditatea patrimonială reprezintă capacitatea societății de a-și acoperii obligațiile de plată cu scadență imediată prin mijloace bănești proprii sau prin elemente patrimoniale de activ care se pot transforma într-un timp scurt in mijloace bănești. Nivelul optim al indicatorului este atunci când acesta este mai mare de 1.

Rata lichidității la SC FIROS SA are un nivel bun pe perioada de analiză (2000-2005), având o tendință ascendentă, indicând o atitudine liniștitoare pentru creditor (BCR), datorită valorilor sale supraunitare și a evoluției ascendente, societatea FIROS SA creându-si anual resurse pe termen lung și oferind în orice moment siguranța pentru a contracta noi credite.

Solvabilitatea patrimonială exprimă capacitatea societății de a angaja alte datorii în plus față de cele existente și se exprimă prin raportul dintre activul bilanțier și pasivul bilanțier (datorii totale). O solvabilitate patrimonială bună este atunci când indicatorul este mai mare de raportul 2:1.

Solvabilitatea la SC FIROS SA este pentru toată perioada un factor de siguranță depășind cu mult valoarea 2. Trendul crescător este un semn important pentru investitori că trebuie să lase deoparte prudența când au în față o astfel de societate cu un asemenea proiect investițional.

Rentabilitatea generală este un indicator de sinteză reflectând eficiența activități societății și se exprimă ca raport între profitul net și cheltuieli totale (x100). Un nivel bun al rentabilității este când indicatorul este mai mare de 10%. Întrucât rata rentabilității generale crește, crește și bonitatea societății FIROS SA și capacitatea acesteia de a-și onora datoriile față de bancă (BCR).

Gradul de îndatorare reflectă cât din capitalul propriu al SC FIROS SA este afectat de datoriile totale, fiind influențat numai de elementele din pasivul bilanțului. Gradul de îndatorare necesită cel mai ridicat volum de capital propriu.

În perioada analizată (2000-2005) acest indicator are o tendință descendentă apropiindu-se tot mai mult de intervalul optim (0-30%).

Rata de acoperire a serviciului datoriei are de asemenea o evoluție favorabilă în sensul îmbunătățirii capacității de acoperire a ratelor și dobânzilor la credit, coeficienții fiind în toată perioada (2000-2005) supraunitar și având o tendință crescătoare, valoare de 13,2 din 2000 explicându-se prin faptul că, în acest an societatea a beneficiat de o perioadă de grație deci nu returnează rata ci doar dobânda.

Pragul de rentabilitate evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Depășind acest nivel, activitatea întreprinderii devine rentabilă. Riscul economic va fi cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus.

Cu cât rata pragului de rentabilitate este mai mare cu atât riscul este mai mare și invers, cu cât această rată este mai mică cu atât riscul va este mai redus.

Proiecția activelor și pasivelor la SC FIROS SA pe perioada 2000-2005

Tabelul 11 Mil lei

Din tabelul de mai sus, putem face o primă evaluare și anume, ponderea mare a activelor fixe in total active (circa 65%), ceea ce conduce la o viteză de rotație a capitalului, relativ redusă. Ceea ce este însă mai important de subliniat este că în cei 6 ani analizați, acest raport s-a schimbat substanțial în favoarea activelor curente, adică circa 55% active curente și 45% active fixe.

Mai semnalăm aspectul negativ că în cei 6 ani luați în calcul, capitalul social nu a sporit.

Venituri și cheltuieli estimate pe perioada 2000-2005

Tabelul 12 Mil lei

Fluxul de fonduri estimat pe perioada 2000-2005

Tabelul 13 Mii lei

2.Riscurile activității pe perioada 2000-2005

Pentru obiectivul analizat s-au luat în calcul o serie de factori de risc care au fost grupați în două categorii:

-factori care conduc la creșterea costurilor;

-factori care conduc la reducerea valorii producției.

În funcție de acest mod de grupare al riscurilor, ce pot apărea în activitatea societății, s-au analizat influențele în două ipostaze:

-creșterea costurilor totale și menținerea valorii producției;

-reducerea valorii producției și menținerea costurilor.

Folosind metoda actualizării la o rată de actualizare de 20% influența facturilor de risc se prezintă astfel:

În ipoteza creșterii costurilor

Tabelul 14

În ipoteza reducerii valorii producției

Tabelul 15

Din analiza datelor prezentate se desprind următoarele aspecte:

-în ipoteza creșterii costurilor totale și menținerea valorii producției sub aspect economic, creșterea costurilor totale poate fi mai mare de 20% iar sub aspect financiar de 10%;

-în ipoteza reducerii valorii producției și menținerea costurilor totale, sub aspect economic, reducerea valorii producției nu poate fi mai mare de 17% iar sub aspect financiar nu poate fi mai mare de 9%.

3. Indicatori folosiți în analiza economico-financiară a proiectului de investiții

Pentru a alege soluția optimă în privința proiectului de investiții se apelează la calculul unei serii de indicatori sintetici, care reflectă gradul de eficiență al acestora.

La stabilirea acestor indicatori sintetici se utilizează metoda actualizării, care ține cont de valoarea banilor în timp, (1 leu azi valorează mai mult decât 1 leu peste câțiva ani) cu cât veniturile sau cheltuielile sunt obținute sau făcute mai târziu, cu atât li se va aplica un coeficient mai mare de depreciere (rata actualizării).

Acești indicatori sintetici se determină pornind de la fluxul de venituri și cheltuieli, diferența dintre aceștia reprezentând fluxul de numerar (cash-flow) calculat pentru fiecare an în parte, pe durata de existență a creditului (2000-2005).

Indicatori și modul de calcul

A.Rata de actualizare, este un indicator de ajustare care permite comparabilitatea în timp a valorilor luate în calcul.

Rata de actualizare se alege astfel încât să fie:

-mai mare decât dobânda bancară cerută pentru credit;

-mai mare decât rentabilitatea medie pe ramură;

-nivelul ratei medii a dobânzilor proiectate pe piața financiară sau aportul mediu anual al investițiilor la creșterea profitului (%);

-rata medie anuală a inflației.

B. Raportul beneficiu/cost actualizat

Raportul de actualizare folosit reprezintă costul de oportunitate al capitalului și anume rata de profit ce se obține prin alternativa de investiții posibilă, cum este dobânda câștigată prin depunerea banilor la o bancă.

Valoarea actualizată se calculează aplicând la veniturile și cheltuielile din fiecare an, coeficienții aferenți ratei de actualizare folosită pentru fiecare an.

De precizat faptul că raportul beneficiu/cost trebuie să fie supraunitar.

C. Venitul net actualizat (VNA)

-exprimă eficiența relativă și absolută a investiției destinată modernizării, retehnologizării, în variante, pentru o durată de funcționare luată în calcul și o rată de actualizare aleasă.

Pt= valoarea mărfii vândute, a celei folosite pentru producția proprie, stocuri de marfă produsă, dar nevândută și valoarea activităților furnizate către alți beneficiari în perioada t=d+1…d+n…Δ;

Ct= cheltuieli de producție aferente valorii Pt;

It= cheltuieli de investiții efectuate în perioada t=1,2,…,d;

i= rata de actualizare.

VNA poate fi calculat și cu ajutorul fluxului de venituri și cheltuieli actualizat (FVC) și fluxului de numerar (cash-flow).

D. Rata internă de rentabilitate financiară (RIRF) reprezintă factorul de actualizare care, prin calcule, determină ca venitul net actualizat al fluxului de numerar să fie egal cu zero.

RIRF –arată capacitatea medie de câștig a resurselor utilizate pentru proiect, pe întreaga durată a existenței sale.

Pentru a obține RIRF optimă, sunt necesare calcule repetate pe baza unor factori de actualizare aproximați.

Dacă VNA, prin factorul de actualizare ales este negativ (-), proiectul nu poate suporta o rată a rentabilității atât de mare.

Dacă la rata de actualizare aleasă, VNA este pozitiv (+) rezultă RIR este mai mare.

Valoarea actualizată al cash –flow

Rata de Diferența dintre pentru rata de actualizare inferioară

RIR= actualizare + cele două rate x ───────────────────

Inferioară de actualizare Suma valorii absolute ale celor 2

valori prezente actualizate

sau,

VNA la min

RIR=Imin+(Imax-Imin)x ───────────────────

VNA la min + VNA la max

I=rata de actualizare (min-max);

VNA=valoare netă actualizată (cash-flow);

RIRF stabilește capacitatea unei investiții de a asigura venit net (profit net) într-o perioadă de timp, față de cheltuielile efectuate, asigurând și recuperarea (amortizarea) capitalului investit.

În care: Pt=valoarea producției de bază

It=valoarea capitalului investit

Ct=valoarea tuturor cheltuielilor

T=perioada de calcul execuție: t=1,2,…,d și funcționare t=d+1,d+2,…D

I=rata de actualizare care exprimă rentabilitatea.

Pentru calculul RIRF se determină fluxul de venituri și cheltuieli care se actualizează cu diferite rate până se obțin două valori consecutive având semne contrarii.

Calculul indicatorilor de eficiență

Indicatorii de eficiență s-au determinat prin metoda cost-beneficiu pe baza tehnicii actualizării. În actualizarea veniturilor și cheltuielilor economice și financiare s-a utilizat o rată de actualizare de 20%.

Indicatorii astfel determinați se prezintă după cum urmează:

Analiza financiară

În perioada actuală, în care mecanismele clasice ale economiei de piață se conturează și urmează să funcționeze cu toate rigorile ce le implică, analiza financiară constituie o acțiune directă de ameliorare a vieții economice a întreprinderilor.

Analiza financiară evidențiază performanța agentului economic în termeni de rentabilitate și risc, având un rol hotărâtor în stabilirea capacității de rambursare a creditului contractat, cuprinzând principalele laturi și indicatori ai activității financiare a societății FIROS SA.

BCR va urmării la analiza proiectului de investiții creditat, următoarele:

-veniturile totale anuale pe perioada de funcționare a proiectului;

-cheltuielile totale anuale pe perioada de funcționare a proiectului;

-fluxul de numerar (cash-flow);

-rata internă de rentabilitate să fie mai mare decât dobânda reală ce trebuie rambursată băncii;

-influentă unor factori de risc asupra veniturilor și cheltuielilor.

Tabelul 16

Analiza economică

Are în vedere rentabilitatea obiectivelor creditate la nivelul economiei naționale. La analiza economică, banca urmărește:

-să se aibă în vedere alte avantaje și profituri ale obiectivului în afară de cele financiare;

-prețurile produselor exportabile să fie la nivelul celor internaționale;

-rata economică de rentabilitate a proiectului de investiție să fie cel puțin la nivelul rentabilității medii pe economie;

-cursul intern de revenire net actualizat al obiectivului creditat să fie mai mic decât cursul de schimb oficial.

Tabelul 20

Calculul cursului de revenire net actualizat

Valoarea netă în valută

Tabelul 23 mii USD

Costuri în monedă națională (LEI)

Tabelul 24 mil lei

Capitolul V. Concluzii și propuneri

Băncile românești au un rol major fiind principalul finanțator al economiei naționale. De altfel, se cunoaște că principalul factor de creștere economică este reprezentat de creditul bancar, având in vedere că fondurile proprii sunt insuficiente mai ales în perioada de tranziție.

Una din formele de creditare este și cea pe termen mediu, acest credit se utilizează în principal pe o durată de creditare mai mică de 5 ani, dar cu unele excepții poate fi și pe 6-7 ani.

Obiectul principal al acestor credite îl constituie modernizările, reutilizările dar și unele achiziționă de utilaje ușoare, mijloace de transport, probe tehnologice, animale și plantații.

În lucrarea de față am efectuat o cercetare la BCR Sucursala Plevna care acordă mare atenție acestui tip de credit (media anuală a ultimilor ani este 181,5 mld lei credite pe termen mediu).

Activitatea de creditare a Sucursalei Plevna a pus accent pe creditarea pe termen scurt așa cum s-a văzut din tabelele prezentate în lucrare.

Studiul de caz (capitolul IV) l-am efectuat pe exemplul societății SC FIROS SA București care este o societate pe acțiuni cu capital majoritar de stat care se caracterizează prin următoarele:

-este societate pe acțiuni cu capital de stat și privat de 103.9 mld lei forma de proprietate fiind mixtă;

-activitatea de bază este producția de fire și fibre sintetice destinate industriei electrice și electronice;

-pe plan extern societatea are relații cu firme de marcă din Germania, Spania, Italia, Austria și Ungaria (87% din producție este destinată exportului);

-firma se caracterizează prin următorii indicatori de bonitate:

lichiditate 141%

solvabilitate 311%

rentabilitate 21,57%

Evident că am pus accent pe raporturile de creditare dintre BCR Sucursala Plevna și SC FIROS SA. Studiu de caz se referă la creditarea pe termen mediu având ca obiect al creditării modernizarea și retehnologizarea societății FIROS SA, acest credit fiind acordat pe o perioadă de 5 ani (2000-2005) la o valoare de 2 milioane USD (46 miliarde lei).

Țin să precizez că banca (BCR Sucursala Plevna) aplică riguros principiul prudenției bancare, adică pretinde o analiză financiară și o evaluare a creditului care să țină seama de bonitatea clientului așa cum este prezentată în metodologia Băncii Mondiale.

Cu deosebire am insistat pe prezentarea studiului de fezabilitate, pe determinarea surselor de finanțare, pe dobânda acordată, pe indicatorii de performanță și pe modul de eșalonare a rambursării creditului.

După cum se vede din tabelul 10 din analiza datelor se desprind următoarele concluzii:

Lichiditatea patrimonială reprezintă capacitatea societății de a-și acoperii obligațiile de plată cu scadență imediată prin mijloace bănești proprii sau prin elemente patrimoniale de activ care se pot transforma într-un timp scurt in mijloace bănești. Nivelul optim al indicatorului este atunci când acesta este mai mare de 1.

Rata lichidității la SC FIROS SA are un nivel bun pe perioada de analiză (2000-2005), având o tendință ascendentă, indicând o atitudine liniștitoare pentru creditor (BCR), datorită valorilor sale supraunitare și a evoluției ascendente, societatea FIROS SA creându-si anual resurse pe termen lung și oferind în orice moment siguranța pentru a contracta noi credite.

Solvabilitatea patrimonială exprimă capacitatea societății de a angaja alte datorii în plus față de cele existente și se exprimă prin raportul dintre activul bilanțier și pasivul bilanțier (datorii totale). O solvabilitate patrimonială bună este atunci când indicatorul este mai mare de raportul 2:1.

Solvabilitatea la SC FIROS SA este pentru toată perioada un factor de siguranță depășind cu mult valoarea 2. Trendul crescător este un semn important pentru investitori că trebuie să lase deoparte prudența când au în față o astfel de societate cu un asemenea proiect investițional.

Rentabilitatea generală este un indicator de sinteză reflectând eficiența activități societății și se exprimă ca raport între profitul net și cheltuieli totale (x100). Un nivel bun al rentabilității este când indicatorul este mai mare de 10%. Întrucât rata rentabilității generale crește, crește și bonitatea societății FIROS SA și capacitatea acesteia de a-și onora datoriile față de bancă (BCR).

Gradul de îndatorare reflectă cât din capitalul propriu al SC FIROS SA este afectat de datoriile totale, fiind influențat numai de elementele din pasivul bilanțului. Gradul de îndatorare necesită cel mai ridicat volum de capital propriu.

În perioada analizată (2000-2005) acest indicator are o tendință descendentă apropiindu-se tot mai mult de intervalul optim (0-30%).

Rata de acoperire a serviciului datoriei are de asemenea o evoluție favorabilă în sensul îmbunătățirii capacității de acoperire a ratelor și dobânzilor la credit, coeficienții fiind în toată perioada (2000-2005) supraunitar și având o tendință crescătoare, valoare de 13,2 din 2000 explicându-se prin faptul că, în acest an societatea a beneficiat de o perioadă de grație deci nu returnează rata ci doar dobânda.

Pragul de rentabilitate evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere. Depășind acest nivel, activitatea întreprinderii devine rentabilă. Riscul economic va fi cu atât mai mic cu cât nivelul punctului mort va fi mai redus.

Cu cât rata pragului de rentabilitate este mai mare cu atât riscul este mai mare și invers, cu cât această rată este mai mică cu atât riscul va este mai redus.

Banca pune un mare accent pe determinarea fluxului de numerar la venituri, cheltuieli și profit întrucât numai așa se poate corela perioada de obținere a veniturilor cu eșalonarea ratelor scadente.

Se cunoaște faptul că banca este obligată să negocieze cu partenerul de afaceri (SC FIROS SA) termenele scadente și ratele dobânzii.

Am constatat din documentația depusă de client la bancă că există și unii factori de risc printre care:

-factori care duc la creșterea costurilor;

-factori care duc la scăderea valorii producției;

De aceea în datele tabelelor 14 și 15 am încercat să fac o paralelă între analiza economică și cea financiară.

Am urmărit două variante propuse de client și acceptate de bancă dar în cele ce urmează prezint și o variantă proprie, și anume, în ipoteza creșterii costurilor corelată cu o creștere a veniturilor de 15%.

Din analiza datelor prezentate se desprind următoarele aspecte: în ipoteza creșterii costurilor totale și a creșterii veniturilor totale cu 15% sub aspect economic, creșterea costurilor nu poate fi mai mare de 38%, iar sub aspect financiar de 26%.

Subliniez faptul că acest credit în valută și pe lângă indicatorii obișnuiți se impune și determinarea cursului de revenire net actualizat cu ajutorul testului Bruno care trebuie să fie mai mic decât cel oficial.

Propun un CRNA al monedei naționale de 22.979 lei/USD față de 23.000 lei/USD folosit în calculul indicatorilor din cadrul studiului de fezabilitate și față de 23.078 lei/USD cursul oficial stabilit de BNR la data încheierii contractului de creditare nr1/2000 dintre SC FIROS SA București și BCR Sucursala Plevna.

Față de studiul efectuat consider că este necesar să subliniez următoarele aspecte:

-firma ce solicită creditul înregistrează o bonitate crescută ,ceea ce o face atractivă în privința acordării de credite cu un risc de nerambursare scăzut;

-având în vedere că SC FIROS SA este unic producător de fire și fibre sintetice din țară, cesta se bucură de o largă apreciere internă cât și externă datorită prețurilor competitive în raport cu cele ale concurenților externi;

-creditul pe termen mediu în valută este foarte eficient beneficiind de o dobândă redusă de maxim 13% și o perioada de grație de minim 6 luni

-BCR este deschisa colaborării cu clientul, acordând acestuia consultanță pentru utilizarea cât mai eficientă a creditului solicitat;

Cu toate că situația activității de creditare la nivelul BCR cât și în general în întreg sistemul bancar romanesc este relativ bună, consider că încă se mai poate perfecționa ,de aceea în final fac următoarele precizări:

-prelungirea duratei de creditare cu cel puțin 2 ani deoarece s-a dovedit că ratele scadente coroborate cu dobânzile aferente, în cazul creditului pe termen mediu, constituie o povară greu de suportat pentru societățile solicitante de credite.

-o altă problemă importantă ce ar trebui soluționată este reducerea birocrației și a volumului necesar de documente pentru acordarea unui credit ;

-reducerea costurilor firmei, pentru că în mod corespunzător ar crește și profitul iar o parte a acestuia ar putea fi trecut în fondurile de rezervă;

-o scădere a costurilor cu 2% ar duce la o creștere cu 11% a fondurilor destinate investițiilor în cazul societății FIROS SA;

-un pas important în eficientizarea activității de creditare ar fi perfecționarea documentației necesare obținerii unui credit sub raportul asigurării garanțiilor de rambursare, aceasta problema putând fi soluționată prin punerea accentului pe garanțiile personale ale solicitantului cât și pe imaginea acestuia. Datorită imaginii favorabile pe care SC FIROS SA și-a creat-o atât pe piața internă cât și pe cea externă, în cazul luării în calcul ca garanții de rambursare a imaginii și a cotei de piață deținute, volumul garanțiilor financiare (depozitul bancar, gajul și cesiunea de creanță) ar înregistra o pondere mult mai scăzută, acest lucru făcând ca FIROS SA să înregistreze o mai largă autonomie în privința utilizării fondurilor proprii puse la dispoziția BCR sub forma garanțiilor bancare.

Bibliografie

Basno Cezar, Nicolae Dardac-Operațiuni Bancare-Ed. Didactică și Pedagogică, București 1996.

Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel-Monedă, credit, bănci- Ed. Didactică și Pedagogică, București 1997.

Bran Paul- Relațiile financiar-bancare ale societății comerciale-Ed. Tribuna Economică, București 1994.

BCR-Norme metodologice privind activitatea de creditare.

BCR-Circulara 44/2000 privind modalitățile de stabilire a nivelului de dobândă la creditele în valută.

Dardac Nicolae, Tatiana Mațeanu, Georgeta Vintilă-Metodologii de diagnosticare financiar-bancară a întreprinderilor-Ed. Tribuna Economică, București 1996

Ionescu C. Lucian, Mariana Neguș-Băncile și operațiunile bancare. Fundamentele profesiunii bancare-Ed. Economică, București 1996.

Imireanu Mihai Gheorghe-Tehnica și practica operațiunilor bancare. Relațiile agenților economici cu băncile-Ed. Tribuna Economică, București 1995.

Kinițescu C. Costin, Emilian M. Daleveșcu-Băncile, mică enciclopedie-Ed. Expert București 1998.

10. Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară în România

11. Menay Andrew-Analiza creditului-Ed. Expert București 1998

12.Tapală Eugen-Fezabilitate și Restructurare-Ed. Semne, București 1996.

13.Tudorache Dumitru-Monedă. Bănci. Credit.-Ed. Sylve, București 1999.

14.Tudorache Dumitru, Tănase Bianu, Constantin Pianu-Elemente de tehnică și strategie bancară- Ed. ALAS, Călărași 1998.

=== Anexa ===

Fluxul de numerar

(Analiza financiară)

Tabelul 17

Calcularea raportului venituri/costuri și VMA

(Analiza financiară)

Rata internă de rentabilitate

(Analiza financiară)

Tabelul 19

Fluxul de numerar

(Analiza economică)

Tabelul 21

Calcularea raportului venituri/costuri și VNA

(Analiza economică)

Tabelul 22